Revista literara a comunitatii romanilor din Montreal (Biserica Buna Vestire)
48
„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu Revistă de literatură și cultură generală bilingvă / bilingue Revue de littérature et de culture générale La Chandelle de Montréal Anul XVI, Nr. 5 – noiembrie – decembrie 2012 – 48 pagini România Mare O, ce zile de avânt, De-nălțare, de-nviere! Al robiei lanț e frânt, Tirania-n veci să piere. Pe pământul strămoșesc Liber își dau mâna frații, Astăzi nu-i mai despărțesc Molda, Prutul, nici Carpații. La un loc tot neamul strâns Într-o largă Românie, Veacuri lungi de jale-am plâns, Plângem azi de bucurie. (Autor necunoscut) Scurt istoric România ieșind victorioasă din Primul Război Mondial, la 1 decembrie 1918, Adunarea Populară de la Alba Iulia declară unirea Transilvaniei cu România. Basarabia se unise la 27 martie și Bucovina la 28 noiembrie, în același an. Regele Ferdinand I a fost încoronat la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, ca primul rege al tuturor românilor. România Mare, 1 Decembrie 1918 Pentru cititorii noștri, pentru toți românii de pretutindeni, Crăciun fericit și An Nou cu pace în suflete și sănătate! La Mulți Ani! Redacția
Transcript
„Creştinismul este o mişcare continuă a omului către Dumnezeu” Preot Petre Popescu
Revistă de literatură și cultură generală
bilingvă / bilingue
Revue de littérature et de culture générale
L a C h a n d e l l e d e M o n t r é a l
Anul XVI, Nr. 5 – noiembrie – decembrie 2012 – 48 pagini
D România Mare
O, ce zile de avânt,
De-nălțare, de-nviere!
Al robiei lanț e frânt,
Tirania-n veci să piere.
Pe pământul strămoșesc
Liber își dau mâna frații,
Astăzi nu-i mai despărțesc
Molda, Prutul, nici Carpații.
La un loc tot neamul strâns
Într-o largă Românie,
Veacuri lungi de jale-am plâns,
Plângem azi de bucurie.
(Autor necunoscut)
Scurt istoric
România ieșind victorioasă din Primul Război Mondial, la 1 decembrie 1918, Adunarea Populară de la Alba Iulia declară unirea Transilvaniei cu România. Basarabia se unise la 27 martie și Bucovina la 28 noiembrie, în același an. Regele Ferdinand I a fost încoronat la Alba Iulia la 15 octombrie 1922, ca primul rege al tuturor românilor.
Un eveniment Victor Roșca _____________________ 18 Câteva note și gânduri Melania Rusu Caragioiu_____ 18 A scrie e un act de curaj (citate din discursul autoarei) Livia Nemțeanu - Chiriacescu ___________________ 19
PARCURSURI ILUSTRATE 2. Vacanţe în
Italia Angela Faina - artista Wladimir Paskievici -
Fragmente & Fragmentes Eva Halus ________________ 48 Sonete Traian Gărduș ___________________________ 48 Manuscrisul din tren Livia Nemțeanu - Chiriacescu ____ 48
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 3
Pastorala la Nasterea Domnului Hristos – 2012 Liviu Alexandrescu,
preot paroh al Bisericii „Buna Vestire” din Montreal
,,Hristos Se naște, măriți-L!
Hristos din ceruri, întâmpinați-L!
Hristos pe pământ, înălțați-vă,
Cântați Domnului tot pământul!"
Iubiți credincioși!
Praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, reprezintă dovada incontestabila a dragostei Lui Dumnezeu față de noi, momentul unității firii dumnezeiești a Domnului nostru Iisus Hristos, cu firea omenească, sau momentul când: ,, Dumnezeu se coboară pe pământ, ca omul să se urce la cer’’(II Petru I,4).
,,Taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută’’ prin Tine, Născătoare de Dumnezeu, se descoperă nouă, taina care, se și reactualizează in fiecare an și in fiecare persoană, ca Hristos să rămână in veci: ,,Să se Nască și Să crească, Să ne mântuiască”.
S-a născut iarna, pentru că inimile oamenilor erau reci, lipsite de iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. S-a născut când era pace, pentru că el va fi regele păcii. El a venit copil, nu om matur, pentru că de un om matur te poți teme și a venit sărac, pentru a ne învăța că in Casa Cerească, nu se ajunge prin plăceri trupești, ci prin renunțare și suferințe.
Fecioara Maria, Împărăteasa cerului și a pământului, deschide ușa Raiului cu sfințenia ei și primește de la Duhul Sfânt, Darul cel mult așteptat, pe Domnul Hristos (Sf. Ioan Damaschin). Dragostea cea mare a Lui Dumnezeu își regăsește in cele din urmă locașul, in templul trupesc al Maicii Domnului. Prezența Lui Hristos, se face vizibilă cu fiecare și in fiecare dintre noi, căci Însuși Hristos
spune: ,,Eu voi fi cu voi până la sfârșitul veacurilor!’’.
Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre măreția Întrupării spune: ,,Gândește-te că mare lucru este să vezi soarele coborând din ceruri, alergând pe pământ și slobozind razele Sale celor de aici. Dar gândește-te, ce lucru mare este să vezi pe Iisus, Soarele Dreptății, cum sloboade din trupul nostru și luminează sufletele noastre’’.
Viața creștină este legată fundamental de prezența Domnului Hristos, născut pe pământ, mort și înviat. Toate aceste sărbători ne angajează plenar și ne umplu inima de bucurie și de speranță, pentru că drumul și victoria Sa, înseamnă drumul și victoria noastră.
Sărbătoarea Crăciunului este pentru noi o sărbătoare a bucuriei dar și a darurilor. Este a darurilor, pentru că primim cel mai mare dar - Întruparea Domnului Hristos. Fiul Lui Dumnezeu, devine Fiul Omului , fratele nostru care ne ascultă și ne sprijină pe drumul vieții. Acum, vedem că cerul dumnezeirii nu este departe, ci in fiecare inimă de creștin. Schimbul acesta de daruri ne aduce pacea și împlinirea sufletească. Adică darul Lui Dumnezeu devine darul omului și darul omului (viața curată) devine darul Lui Dumnezeu.
Îngerul Gavriil aduce mesajul ceresc, Fecioarei Maria la ,,Buna Vestire’’, zicând: ,,Duhul Sfânt se va coborî peste tine și puterea celui prea înalt te va umbri; de aceea și sfântul care Se va naște din tine, Fiul Lui Dumnezeu se va chema’’(Luca 1, 35). Așadar, Fiul Lui Dumnezeu, va lua firea omenească de la Duhul Sfânt.
De asemenea, in dialogul Mântuitorului Hristos cu Nicodim, Domnul spune :,,De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea intra in împărăția Lui Dumnezeu’’(Ioan III,5)
Deci, dacă Nașterea Domnului Hristos se face prin Duhul Sfânt, tot așa și renașterea omului se face cu Duhul Lui Dumnezeu. Trăirea in Duhul, cum spune sfântul Apostol Pavel, este punctul de întâlnire al omului cu Mântuitorul nostru Hristos. In Iisus Hristos, se regăsesc toate darurile care desăvârșesc
ființa omenească: ,,pacea, dragostea, milostenia, suferința și jertfa’’. Venirea Domnului Hristos, este semnul iubirii dumnezeiești față de om, împăcarea omului cu Dumnezeu și mai ales la reașezarea ființei omenești la statutul inițial, de a putea deveni la asemănarea cu Dumnezeu.
Iubiți credincioși!
Vă așteptăm in ziua Sfântă de Crăciun, spre a cânta și a lăuda creștinește venirea Împăratului Ceresc in mijlocul nostru și in acest an binecuvântat - 2012.
Pacea Domnului nostru Iisus Hristos, Cel care S-a născut in ieslea din Betleem, să cuprindă sufletele şi inimile dumneavoastră, pentru a deveni mai buni, mai iertători, plini de înțelepciune și mai credincioși.
Preotul Liviu Alexandrescu și Consiliul Parohial al Bisericii „Buna Vestire” vă urează cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, Anului Nou - 2013 și Bobotezei, ca Bunul Dumnezeu, Maica Sa curată și toți martorii Betleemului, să ne dăruiască din darurile cerești, pline de sănătate, de pace in suflet, să putem avea înțelepciunea magilor, bunătatea păstorilor și bucuria îngerilor.
,,Sărbători fericite!’’ și ,,La mulți ani!”.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 4
Legenda rozeteii de pe Casa Română Victor Roșca
Cine n-a trecut pe lângă Casa Română, clădirea socială a Bisericii Buna Vestire, ridicată în 1972 de pr. dr. Petre Popescu împreună cu o mână de entuziaști, în locul fostei Case Române de pe strada Iberville, de lângă vechea biserică? (Vândută după accidentul de construcție al vechii Biserici)
Dar, dintre cei care cunosc foarte bine locul și drumurile ce duc spre actuala Casă Română, câți au admirat „Lacrima” (nume dat de autor) din metal inoxidabil opera vestitului sculptor Octavian Olariu, ce strălucește pe fațada clădirii, zi și noapte, înfrumusețând-o și, dându-i personalitate?
„Lacrima”, de Octavian Olariu
foto Maria Filip
Ca orice operă de artă, „Lacrima” de pe Casa Română are o legendă, trecută de mult în istorie.
Era în 1980, un tânăr sculpător român, ce evadase din România comunistă, străbătuse gardul de sârmă ghimpată al graniței italiene, la Gorizia, și ceruse azil politic. După ce a petrecut un timp în lagărul de la Latina, din Italia și a trecut prin mai multe peripeții din alte locuri, debarcă la Montreal. Ca toți refugiații politici veniți între 1950 - 1989 a trecut pe la Biserica Buna Vestire, unde, putea întâlni alți intelectuali, exilați politici, veniți înaintea lui. Primul pe care l-a cunoscut aici a fost părintele Petre Popescu, o personalitate carismatică, care a știut să-i adune pe intelectuali în jurul Bisericii Buna Vestire și să-i implice în
diferite activități culturale sau din alte domenii, care serveau fie Bisericii, fie comunității din jurul Bisericii.
De la început, părintele Petre Popescu i-a sugerat sculptorului Octavian Olariu să realizeze o expoziție de sculptură la Casa Română. Expozițiile de artă ce aveau loc aici permiteau afirmarea talentului și personalității creatoare a participanților, dar erau mai puțin axate spre aspectul material, pe care îl urmăreau expozanții. Materialele și timpul enorm consumat pentru o expoziție de artă nu erau niciodată compensate material.
Comunitatea, ce gusta emoția estetică în fața frumosului din artă, se afla în perioada de începuturi și nu-și pemitea să-și cheltuiască salariul pe opere artistice.
În această conjunctură, Octavian Olariu a decis ca în locul expoziției de care oamenii uită repede, să execute o lucrare care expusă, să dănuie și care să amintească, celor care intră în clădire sau trecătorilor ce se abat prin aceste locuri, de artistul care a creat-o. Așa a luat naștere opera artistică, botezată de autor „Lacrima” expusă pe fațada Casei Române. „Lacrima a ieșit din sacrificii. Când am montat-o, în, zi de lucru”, își amintește Octavian Olariu, „n-am găsit om de ajutor, cel puțin să-mi țină scara, pentru că metalul nu era ușor.”
Lacrima va stăluci acolo, alături de Biserică, sperăm veacuri, pentru că din anul 2011, Biserica Română Ortodoxă de Montreal „Buna Vestire” împreună cu complexul din jurul ei a fost declarată Monument istoric. Și în viitor, nimeni nu le va putea face cea mai mică modificare fără aprobarea celor trei comisii cerute de Ville de Montreal, a tria fiind formată din specialiști în monumente de artă și monumente istorice.
Sculptorul Octavian Olariu s-a născut la 8 aprilie 1931 în localitatea Bretea - Mureșană din județul Hunedoara, România. El a studiat sculptura la Institutul de Arte Plastice din Cluj, pe care l-a terminat în 1963. Și-a făcut întrarea în sculptură, devenind renumit, în 1970, cu o serie de lucrări din lemn, monoxile - realizate dintr-o singură bucată/trunchi de lemn. Primul succes i-l aduce expoziția sa din 1978 de la Galeria Simeza din București. Noutatea sculpturilor sale, susține Andrei Pleșu, constă din faptul că Octavian Olariu „obține multiplul nu combinând elemente separate ci lăsând unicitatea să devină, să se dezvolte, să se nege pe sine... nu ca o facilă victorie a perspicacității ci ca o adâncă intuiție privind natura lucrurilor.”
Octavian Olariu, între 1967 și 1980 este membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Idea monoxilelor i-a venit sulptorului în vremea unei călătorii în Tașkent. Acolo a văzut un suport pentru coran, făcut dintr-o singură bucată de lemn. Privind-o insistent i-a dezlegat misterul execuției.
A participat în grup la diferite expoziții atât în România cât și în Italia, Canada, Grecia, Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria, Germania și URSS.
Când a ajuns la Montreal, în 1980, este primit imediat în Asociația profesională a sculptorilor. Între 1984 - 1985 este invitat de colectorul de artă Marco-Fantoni în Italia să realizeze o serie de mari sculpturi din lemn care, în 1985, au fost expuse la Galeria Tragetto din Veneția. Trecerea sa prin Veneția este marcată printr-o sculptură păstrată la Fundatia Qerini Stampalia în colecția Mazarrioli, alături de alte nume celebre.
Operele sale se găsesc expuse în mai multe locuri publice sau în colecții private, din România, Canada, Italia, Franța, Statele Unite și alte țări.
Sculptorul Octavian Olariu a realizat la Osoppo, Italia, cea mai mare monoxilă din lume, scluptură dintr-un singur trunchi de arbore, cu o înălțime de 7,14 m, un imens Totem, care tronează până azi în birourile centrale ale Industriilor Fantoni, operă ce i-a adus înscrierea numelui său în Cartea Recordurilor Mondiale.
Pe parcursul anilor, sculptorul Octavian Olariu și-a diversificat materialul în care și-a afirmat talentul dar nu a renunțat niciodată la stilul său, evidențiindu-l în toate operele realizate.
Din 1980, cu mici întreruperi, Octavian Olariu trăiește și lucrează la Montreal, în patria sa de adopție, care l-a ocrotit ca pe un vrednic fiu al ai.
Ansamblul arhitectural
Casa Română - Biserica Buna Vestire
foto Maria Filip
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 5
Din activitățile Școlii Duminicale a Bisericii
"Buna Vestire"
VACANȚA DE IARNĂ
Iarna vâjâie sub ușă Și cu firea-i jucăușă Cerne fulgii de zăpadă Peste câmp și peste stradă. De prin case, de prin blocuri, Opintindu-se pe tocuri, Şcolari teferi fac potecă Zilnic - spre biblipoecă. Iar aici, o fată are E de ani un pic mai mare, Fiecăruia-i împarte După vârstă, câte-o carte Şi voinicii, doar ureci, Stau la rând perechi...perechi
Consultându-și zâmbitori Fișele de cititori. Apoi iar se-ntorc acasă Răzbătând prin neaua groasă Și târziu - când Moșul- ENE Toarnă somnul peste gene Și când struna iernii sună Prin fereastră...noapte bună, Feți-Frumoșii, ăștia micii, Fac lectură...cu bunicii! LA PATINAJ gerul meşter, meşter mare, a suflat azi-noapte tare şi din lacul de cleştar a făcut un patinuar, iar în zori s-au strâns copiii şi-n vâltoarea bucurii, pe gheţuşcă, pe-ndelete, descriu mii de pruiete. doar un puşti,doar unul singur, n-are nici cinci ani - desigur, iar mai cade...iar mai stă, gheaţa prea alunecă! o fetiţă trece-n goană şi îi trage o dojană: -ce te plângi măi, nătăfleaţă, cu papucii vii la gheaţă?!?
(George Filip) .
FLORILE DALBE Îngerul urcând la stână, Florile dalbe, I-a-nflorit toiagu-n mână, Florile dalbe, Izvor lin atins de lună, Florile dalbe, Floare-n cruce-a veste bună, Florile dalbe. ''Hai, să coborâm că jos, Florile dalbe, Astăzi s-a născut Hristos, Florile dalbe, Pentru voi și tot poporul,
Florile dalbe, Iisus Mântuitorul, Florile dalbe.'' ...și cum coborau din stână Florile dalbe Le-a-nflorit fluieru-n mână Florile dalbe. COLIND Era liniște aseară că-auzeai cum ninge-afară... Oare îngerii de sus, după Maica Domnului, repetau lui Iisus, lin, colindul somnului? Era liniște aseară că-auzeai cum ninge-afară...
(pr. Dumitru Ichim)
Serbarea Crăciunul copiilor
foto Maria Filip
La Banchetul de Sf. Nicolae
foto Maria Filip
Moș Crăciun a sosit la Crăciunul copiilor
foto Maria Filip
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 6
Două manifestări de marcă, cu participarea Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români
Ion Anton Datcu
Târgul de carte
În perioada 14-19 noiembrie 2012, a
avut loc un important eveniment din lumea mirifică a cărţilor. Este vorba de ediţia cu numărul 35 a Salonului Cărţii din Montreal, cel mai mare din America de Nord, amplasat în Place Bonaventure.
La standul cu numărul 237-A au expus câţiva cunoscuţi autori din cadrul Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, precum Ionela Manolescu, Cătălina Stroe, George Tăutan-Cermeianu, Alexandru Cetăţeanu, Victor Roşca şi semnatarul acestor rânduri. Printre multitudinea volumelor expuse la vânzare se aflau: Nelligan en roumain, Cei şapte ani de acasă, Un amour chez les communistes, Între două ţărmuri, Închisoarea Târgşor, Gloanţe cu dedicaţie şi Crime fără vinovaţi.
În imensitatea acelei încăperi se scurgeau printre exponate fluvii se oameni, în căutarea unor cărţi, care să le satisfacă curiozitatea. Alţii se plimbau pentru a se fotografia, în scopul de a demonstra altora nivelul înalt de intelectuali sadea. S-au cumpărat puţine
cărţi, de unde, vechiul proverb, la pomul lăudat, să nu te duci cu sacul...plin cu cărţi.
Sâmbătă, 17 noiembrie 2012, la sala numărul 7, din incinta Târgului, au avut loc trei lansări de carte, în prezenţa unui grup de români, care au răspuns invitaţiei. Scriitoarea Ionela Manolescu a prezentat un important volum tradus în româneşte, ce purta titlul, Nelligan en roumain. A urmat lansarea volumului Gloanţe cu dedicaţie, iar, în ultima parte, părintele Radu Răşcanu a expus în faţa celor prezenţi o lucrare de o mare valoare spirituală, De l’image à la ressemblance, în care erau prezentate icoane de excepţie.
1 Decembrie
A doua manifestare organizată de
Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români care a avut loc în ultima perioadă, a fost sărbătorirea Zilei Naţionale a României, eveniment, petrecut sâmbătă, 1 decembrie 2012 şi desfăşurat în Holul de Onoare al Universităţii din Montreal, în organizarea Consulatului General al României. Din comitetul de iniţiativă au făcut parte mai multe asociaţii şi persoane de o valoare incontestabilă. Este vorba de Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români, Asociaţia Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, Asociaţia Oamenilor de Afaceri
Români, Asociaţia Rocade, Jurnalul Impact, Radio Marca-Ro, Radio CFMB- Ora românească, Valentin Boju Musique Groupe, Universitatea din Montreal şi, nu în ultimul rând, profesorul universitar Antoine Soare. Direcţia artistică a fost semnată de Marc-Marinescu Constantin.
La deschiderea Recepţiei, din partea Consulatului General, au ţinut cuvântări, doamna Letiţia Belivacă şi domnul Ionuţ Cristian Negrescu, Vice-Consul cu afaceri economice. Domnul profesor universitar Antoine Soare a vorbit despre însemnătatea marii sărbători, după care, au venit în faţa microfonului câţiva demnitari ai metropolei.
Numeroasa asistenţă, formată din câteva sute de invitaţi, a apreciat eforturile depuse de organizatori, pentru ca evenimentul să fie de un înalt nivel emoţional, adresând felicitările de rigoare. S-au făcut fotografii şi s-au legat prietenii. Printre cei prezenţi s-au aflat doi decani de vârstă, Mateescu Matte, de 99 ani şi Valentin Lazăr, de 92 ani, cărora li s-a cântat nelipsitul Mulţi Ani Trăiască! Unul dintre ei, domnul Valentin Lazăr, a depănat în faţa grupului care îl asculta, amintiri despre participarea sa la ultima conflagraţie mondială.
Întregul eveniment se poate cataloga ca fiind unul dintre cele mai reuşite.
1Lansare de carte la
Salonul Cărții din Montreal
1 decembrie săbătorit în Holul de Onoare al Universităţii din Montreal
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 7
La ceas aniversar
Extrase, din motive de spațiu și mulțimea materialelor,
din mesajelor primite cu ocazia aniversării revistei noastre.
15 Ani de la apariţia revistei „CANDELA de MONTREAL” Lia Ruse
Revista Candela de Montreal a dorit şi doreşte să fie un loc de întâlnire al creaţiilor variate de literatură şi nu numai, pentru românii din diaspora. A izbutit să realizeze colaborarea cu mulţi membri ai diferitelor organizaţii culturale din zonă. Urmărind evoluţia revistei, din 2002, se poate observa cu uşurinţă, progresul editorial precum şi al exprimării mesajelor creatorilor de literatură.
Strădaniile continue ale colectivului redacţional de a reuşi, an de an, să învingă
dificultăţile şi cheltuielile apariţiilor cu regularitate, sunt meritorii şi de apreciat.
În paginile acestei reviste au fost prezentaţi de-a lungul timpului, poeţi şi scriitori care reprezintă cu demnitate obârşia lor. Cei care au citit, cu atenţie şi interes, paginile acestei reviste au avut posibilitatea de a-şi hrăni sufletele cu vibraţiile cuvintelor şi metaforelor limbii române.
Revista Candela a fost şi rămâne un purtător de sentimente, de emoţii şi talente
ale românilor care păstrează şi transmit noilor generaţii comorile limbii şi gândirii româneşti.
Preţuire şi tot respectul pentru cei care au creat şi au susţinut apariţiile acestei reviste.
“ La mulţi ani Candelă vie! “ cu noi şi frumoase performanţe în lansarea şi susţinerea celor ce te caută şi te citesc.
Candela de Montreal la ceas aniversar! Ana Maria Gîbu
Fiecare aniversare a Revistei „Candela” din Montreal va coincide cu aniversarea unuia dintre cei mai dragi dintre canadienii români, poetul George Filip.
Am descoperit revista sau m-a descoperit ea pe mine, nu știu exact, datorită unui eveniment deosebit organizat de d-nul George Filip și d-na Ligya Diaconescu, concursul internațional de poezie pentru românii din întreaga lume, „Starpress”, ediția I, ediție la care am obținut „Premiul tinereții”, când aveam doar 9 ani.
În „Candela de Montreal” au apărut primele mele creații literare în anul 2008, imediat după acest concurs și de atunci am colaborat neîntrerupt, aflându-mă astăzi la aniversarea a 15 ani de existență a revistei
o cititoare fidelă și o admiratoare a colectivului de redactori.
Mi-am făcut prieteni în Montreal, am cunoscut scriitori de origine română din Canada și nu numai, am înțeles, citind număr de număr paginile revistei de ce iubesc românii Canada, am aflat cum sărbătoresc familiile de români stabiliți peste ocean momentele importante din viața lor și a țării de unde au plecat.
Revista „Candela” împlineşte anul acesta cincisprezece ani de apariţii în condiţii grafice de excepţie, așa cred eu, cu o notă personală inconfundabilă, începând de la coperta, care marchează la fiecare număr evenimentul important al lunii sau lunilor respective, inspirată şi elegantă şi continuând cu sumarul, rubricile
permanente şi calitatea articolelor publicate, ori profesionalismul autorilor de eseuri, critică literară, poezie şi proză, cu prezentarea acțiunilor desfășurate de „Școala de duminică” organizate de Biserica Buna Vestire.
Sunt fericită și deosebit de onorată să mă aflu printre colaboratorii „Candelei de Montreal”!
Mulțumesc din suflet tuturor celor care trudesc zi de zi pentru ca revista să apară! Felicitări și „La mulți ani” redactorului șef al revistei, domnului Victor Roșca!
Mulțumiri alese și „La mulți ani”, mentorului, prietenului meu drag, poetului George Filip, căruia îi datorez debutul meu în revista „Candela de Montreal”!
Tuturor “La mulți ani!”
STEAUA MAGILOR Dumitru Ichim
Familia lui venise în Ierusalim câteva generaţii după invazia romanilor. Cine erau aceştia, de unde veneau, cu ce se îndeletniceau, ce legătură aveau cu romanii, ce lucrau pentru aceştia erau întrebări care se pierdeau în pustiul enigmelor. Dar cea mai grea întrebare era cea a numelui. Pentru romani se numea Nero Cassius, pentru evrei - Jabesh ben Shallum, pentru sirieni Shadrac Sanhierib. Adevăratul lui nume era Jefferson
Salamander - un nume care nu era cunoscut decât de foarte, foarte puţini, fiind mai degrabă o parolă folosită în marile tranzacţii. Nu era nici roman, nici evreu, nici sirian, Dumnezeu ştie din ce parte a imperiului sau din afara lui venise cu un nume atât de pocit. Despre bogăţiile lui nimeni nu ştia să le estimeze, nici cei apropiaţi ai aşa-zisului Jabesh, sau Nero, sau Shadrac, ci numai Jefferson Salamander. Avea moşii, băi, vile, cabane de vară şi de iarnă,dar ce nu avea?, în toate părţile imperiului. Nu de puţine ori împăraţi ai Romei apelau la "sfatul" financiar al omului acesta care mânuia din ascuns porturile Mediteranei şi toate oraşele de răscruce şi , aici era marea enigmă, că nu era cunoscut decât numai de oglinda lui de argint şi chiar aceasta o singură dată pe zi.
Pe lângă proprietăţile din Ierusalim, fapt pentru care Irod îl invidia de moarte, dar nu putea să se atingă nici măcar de un păr al lui, pentru că era omul stăpânirii, Jefferson Salamander construise şi în Betleem nişte surse de venit. Oraşul avea două drumuri principale care se întretăiau în piaţă şi la răscrucea lor a zidit hanul, iar în afara oraşului Casa Leproşilor. Hanul avea la parter grajdurile, băile, dughenele şi taverna, iar sus camerele de oaspeţi. Casa Leproşilor îi oferea lui Jefferson Salamander cele mai sigure venituri. Un lepros "internat" în această casă îi aducea ca profit cel puţin o vilă sau o nouă proprietate. Si leprosul nu era un nimenea cules de pe stradă, ci unul vânat dintre marii inamici sau trădători ai lui Irod, sau din cei ce pofteau coroana împăratului, sau scaunul consulului sau poziţia senatorului. Evident ar fi fost mult mai uşor ca
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 8
victimele să sfârşească prin sabie sau pumnal, dar unde ar mai fi fost deliciul de a-i suge duşmanului viaţa prin chinuirea şi moartea latentă care dădeau cele mai subtile plăceri ale răzbunării ? Casa Leproşilor era dincolo de Ţarina Olarului ,şi drumul care ducea acolo nu mai avea nici măcar o cărare prin care să se prelungească în stânga sau în dreapta. Nimeni nu scăpa de acolo. Cum era aruncată o victimă înlăuntru, conducătorii leprozeriei săreau pe ea ca nişte păianjeni. Nu era uşor să ajungi pe treapta de sus a ierarhiei leproşilor, dar odată ce-ai ajuns în vârful scării nimeni n-ar fi îndrăznit să se ridice, sau să vocifereze împotriva Departamentului, care s-ar fi răzbunat feroce pe cel care s-ar fi opus legilor stabilite de zeci şi zeci de ani. Casa putea "găzdui", în cele şase pridvoare ale ei, în jurul a cel puţin o sută de persoane, dar de obicei era locuită de vreo 50-60 de nefericiţi. Când zicem pridvor e departe de ceea ce ne-am obişnuit să înţelegem prin acest cuvânt, adică acele cerdace răcoroase ale arhondaricelor, sau încăperea cerdacului cu boite şi ascuns după perdelele viţei de vie. Departe de aceasta! Erau, de fapt, nişte încăperi gigantice cu gratii de fier, nişte saloane în care mirosul de carne putrezită şi puroaie te loveau în moalele capului, garajele acestea umane dând în curtea interioară folosită şi ca loc de îngropare , iar între ele era un gang, cu o poartă zdravănă care n-ar fi putut fi spartă nici cu berbecii de război şi care se încuia numai din afară.
Jefferson Salamander nu călcase niciodată în Betleem, cu atât mai puţin pe proprietăţile din împrejurimi. Slugile lui credincioase, îmbrăcate în aceeaşi uniformă şi domesticite cu aceleaşi ticuri verbale şi fizice, îi administrau cu stricteţe hanul, taverna, şi Casa Leproşilor, plus că noaptea , din când în când, mai făceau expediţii pe drumul care cobora de la Ierusalim spre Ierihon şi prădau pe cine puteau, neuitând de obişnuita zeciuială cuvenită stăpânului. Când au început zilele recensământului poruncit de Augustus slugile lui Jefferson Salamander au trimis vorbă acestuia că au nevoie de ajutor. Găzduirea şi acomodarea nu ar fi fost mare lucru, dar vizitatorii aveau nevoie de mâncare, taverna devenise neîncăpătoare, iar magazinele trebuiau să dubleze numărul vânzătorilor.
Slujitorii i-au înghesuit pe vizitatori claie peste grămadă când dintr-o dată s-au trezit cu o nouă problemă pe care nu ştiau cum să o rezolve şi au trimis pe sfetnicul Departamentului la Jefferson Salamander să le dea sfatul. Nişte soli au venit să se intereseze de casă şi masă pentru regii lor care erau pe drum spre Betleem. Cum să procedeze că nu mai aveau nici un loc,
tocmai acum sosise neaşteptata vreme să se recolteze venituri împărăteşti. "Deschideţi Casa Leproşilor şi grămădiţi acolo pe toţi care au închiriat camerele hanului, iar hanul în întregime cu tavernă cu tot puneţi-le la dispoziţie regilor şi slugilor lor" fu răspunsul primit, cu avertismentul drastic să li se ceară regilor preţuri regeşti, cât mai mari, pentru că nu au de ales."
Tot pusul în practică al poruncii venită de la Departament trebuia să înceapă după miezul nopţii. De asemenea, pe lista neagră erau puse şi familiile păstorilor din sat, care trebuiau strămutate în Casa Leproşilor, casele lor fiind oferite pentru găzduirea slugilor şi personalului celor trei regi despre care aflară că vor veni în Betleem. Cei care opuneau rezistenţă - legaţi la mâini şi la picioare , folosită forţa
la maximum dacă e nevoie,celor cu gura mare - administrat un procedeu muzical pentru obţinerea lui pianissimo numit căluş. Conducerea din Casa Leproşilor fusese deja cumpărată aşa că totul părea aranjat în cele mai mici detalii.
In procesul de strămutare a celor găzduiţi în camerele hanului şi a familiilor ciobanilor s-au aşteptat să fie ripostări şi au fost, ţipete şi au fost, încăierări şi au fost domolite, bătăi, urlete, levitaţii de scaune şi alte obiecte şi au fost, dar până la urmă tot acest straniu cortegiu a fost educat şi iluminat atât de bine pe drumul care ducea spre Casa Leproşilor încât de bună voie s-au aliniat în rânduri, ca de defilare şi din inimă cântând devotaţi imne patriotice în aerul curat al dimineţii. Un comandant întrebă în şoaptă pe celălalt: "Ce facem dacă atât de multă lume nu o să încapă în
pavilioanele de la Casa Leproşilor?" la care celălalt răspunse cu un gest obscen şi amândoi începură să se hăhăiască. Gloata crezând că e refrenul cântecului a început să repete. Nici unul dintre comandanţi nu a protestat, de ce ar fi făcut-o?, totul era sub control şi hăhăiala i-a contaminat pe toţi într-o fericire comună care a durat până la destinaţie. Puţină vânzoleală a fost cu familiile ciobanilor, dar li s-a explicat cu anumite obiecte special meşteşugite pentru a convinge mai rapid că dărăpănăturile pe care ei le numesc case sunt deja vândute şi răsvândute pentru datoriile neplătite Departamentului. Surpriza a venit când au ajuns la Casa Leproşilor. Am uitat să o descriu, dar aceasta era o adevărată cetate care trebuia cucerită. Conducerea şi Administraţia după ce au primit banii şi comisioanele s-au răzgândit. In primul rând toţi banii şi comisioanele au fost considerate metode de corupere şi confiscate. In al doilea rând toate proprietăţile mobile şi imobile au fost naţionalizate de partidul nou înfiinţat "Leproşi pentru leproşi." In al treilea rând. Casa Leproşilor rupe orice contact cu Departamentul şi se declară "Casa Populară a Leproşilor." Idealuri, idealuri...! Săracii se şi baricadaseră pregătiţi să ţină piept invaziei elementelor retrograde din afară. Dar biata republică nu a durat ca Sparta sau Atena, ci s-a spulberat în faţa invadatorului, bine organizat, în coloane perfect aliniate. Degeaba strigătele de protest ale leproşilor: "Necurat, necurat, depărtaţi-vă! Degeaba scandarea lor la unison şi tot vacarmul. Degeaba Administraţia şi Conducerea ameninţa cu distrugerea invadatorilor până la ultimul, degeaba toate lozincile cu:"Jos..." cutare şi " Jos..." cutare. Eliberatorilor puţin le păsa de sfaturile şi poruncile ritmate în pas de marş. Nici unul nu s-a pus jos. Dimpotrivă. Comandantul General a dat ordin şi gloata i-a măturat din cale într-un entuziasm spontan, greu de definit. In mai puţin de o oră , leproşii buni îmbrăţişau pe eliberatori aşa cum puteau. Care mai aveau câte o mână o strecurau după gâtul eliberatorului, care nu puteau merge se ţârâiau să le pupe blagoslovitele picioare.
Pe de altă parte, leproşii răi au fost puşi în lanţuri spre a fi executaţi. In final, cei de la han au jucat o periniţă cu săruturi unul mai deocheat ca altul. Deodată unul din leproşii răi strigă: "Acum toţi sunteţi leproşi!" "Leproooşi???", răspunseră cu toţii în cor încremeniţi pe vocala O. Ca dintr-un vis urât toţi cei care cântaseră cu câteva minute înainte încercau să se trezească la realitate, dar abia acum începea pentru ei realitatea coşmarului că erau infectaţi cu toţii. Disperaţi căutară pe slujitorii hanului şi pe Comandantul General, dar nici unul dintre ei nu mai era
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 9
prin jur de parcă intraseră în pământ. Alergară spre gangul de la intrare dar poarta era încuiată pe dinafară. Dezlegară pe leproşii legaţi:"Dar voi de ce nu ne-aţi spus? Mai avem vreo scăpare acum?", "Absolut niciuna. Soarta noastră este deopotrivă pecetluită până în gâtlejul negru al morţii.", răspunseră aceştia.
Trecuse o zi - şi nimic, trecură două - şi nimic, trecură aproape trei şi nici pomeneală de regii cu alaiurile lor să intre în oraş. "Poate că solii aceia şi-au bătut joc de noi.", se gândiră slujitorii hanului."Ce ne facem acum? O să sfârşim toţi de mânia necruţătoare a lui Jefferson Salamander pentru prostia ce am făcut-o. Cu vizitatorii s-a terminat. Casa Leproşilor o să-i înghită rând pe rând. Poate drept răzbunare Jefferson Salamander o să ne pună şi pe noi printre ei ca pedeapsă." Abia spre miezul nopţii începu marea uimire şi neaşteptata dezamăgire. Dinspre răsărit, pe drumul principal intrară cei trei regi. Nici vorbă de trâmbiţe, de surle, de tobe, de tamtamuri, nici vorbă de torţe şi mulţime de oaste şi slujitori aşa cum s-ar fi aşteptat. Erau nişte cămile, pe una din ele căţărat regele Baltazar,erau cai pe doi dintre ei călărind Gaspar şi Melchior. înaintau încet ca într-o tainică procesiune, nişte slujitori mergând pe jos şi ducând de hamuri animalele pe care călăreau stăpânii lor. La fel şi ceilalţi slujitori, care duceau încărcăturile , coborâseră de pe cămile, şi mergeau în faţa lor cu capetele aplecate de parcă s-ar fi aflat într-o adâncă rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu că în sfârşit au ajuns la locul urmărit luni şi luni de zile. Vânt şi ploi, arşiţe şi istoveală şi singura lor credinţă în dezghemuirea acestui necunoscut stăruia în încrederea în înţelepciunea stăpânilor lor, iar aceştia în degetul Lui care s-a mişcat pe harta cerului arătând: " Aici! Uite semnul scris pentru prima dată de la facerea lumii. In hoc signo vinces!" Despre magi, sau înţelepţii răsăriturilor, se ştie foarte puţin şi interpretarea acestui puţin este atât de greşit pentru că vine de la slujitorii lui Jefferson Salamander. După credinţa lui magii s-ar fi ocupat cu magie, cu ghicitul în stele sau ghicitul în palmă cum se crede până acum, dar magii erau ciopliţi fiinţial din altfel de lemn. Privirea lor şi toată viaţa lor era îndreptată spre sus. Ei nu ghiceau în stele, ci ei citeau stelele. Le cunoşteau literele şi pleiadele lor adunate în cuvinte şi în sensul cuvintelor. Nu numai că ei citeau stelele, ci ei citeau pe sub ele şi printre ele. Aici e diferenţa dintre magi şi magicieni. După ce lumea a fost creată şi toate stelele de pe cer, o singură stea a rămas adormită în poala lui Dumnezeu. Lui Dumnezeu I s-a făcut milă de ea şi nu a trezit-o să muncească împreună cu celelalte. I-a făcut un cuib la subţioara de cerdac a cerului şi i-
a plănuit soarta de a fi prima jucărie a Fiului Său când se va naşte în lume. Aceasta era steaua Betleemului, un fel de împărăteasă a împărăţiei de stele şi luceferi, care-i ducea pe magi, şi la rândul lor, ei erau ce-i ce o descoperise şi I-o duceau Pruncului în inima lor, pentru că numai cerul inimii lor puteau să o poarte. In noaptea aceea de sfârşit de Decembrie, iată steaua s-a oprit deasupra Betleemului. Magii au îngenuncheat ridicându-şi mâinile spre ea ca şi cum ar fi vrut să o îmbrăţişeze în semn de recunoştinţă. Era atât de aproape! Părea mai mare decât luna, ca o goarnă de crin în mâna unui îngeraş somnoros târâindu-o în drumul lui spre culcare, iar celelalte stele păleau în spatele ei. Răspândea o lumină fâlfâitoare de un albastru opalin supralumesc şi toate culorile pietrelor prețioase se jucau ca o fântână arteziană răsturnată deasupra lumii şi absorbindu-se în noi jocuri de înfloriri ireale de lumini.
Oamenii lui Jefferson Salamander nici măcar nu erau curioşi să privească de unde vine această lumină. Privirea lor fixă era îndreptată spre strălucirile lumeşti în care erau împodobiţi regii şi tot gândul lor la îmbogăţirea neaşteptată a stăpânului lor. Sorbeau cu lăcomia ochilor hamurile cămilelor, încrustate cu diamante, piatra preţioasă , de mărimea unui ou, din turbanul regelui Baltazar, sau chimirele lui Caspar şi Melchior. Se apropiară de slugile magilor: - Cum ne-aţi spus, începu unul direct, tară ocolişuri, uitând cel mai elementar salut de bun venit, am pregătit totul. Preţurile vor fi mari, ca pentru nişte regi pentru că a trebuit să golim întregul han şi alte case deja închiriate să le punem la îndemâna voastră şi a stăpânilor voştri.
-Noi ne-am interesat, nu am comandat nimic, dacă vă aduceţi bine aminte. Ne-am interesat, dar văzând ce aveţi, ne-am gândit că regii noştri ar putea fi ofensaţi de cocinile voastre şi tupeul preţurilor cerute. Aşa că vom folosi corturile noastre pentru acomodare. Avem corturi chiar şi pentru cămile şi cai mai confortabile decât ce ne puteţi oferi pentru Luminăţiile Stăpânilor noştri.
-Ceeee!, ţipară doi dintre cei cu hanul, sărind la gâtul negociatorului, dar în acel moment, într-o scăpărare de secundă vârful săbiilor slujitorilor regali erau sub bărbia fiecărui din cei puşi pe harţă.
- "O singură vorbă, potăi nenorocite, şi s-a sfârşit cu voi. Aţi înţeles? Si acum în genunchi, ca să comunicăm cum ne forţează situaţia." Zicând acestea scoase o pungă cu galbeni şi-i aruncă pe jos. "Aceştia pentru neînţelegerea voastră." Eliberaţi de ascuţişul nu prea confortabil al săbiilor, în vreme ce ceilalți erau buluciţi pe jos să strângă galbenii, aceştia se strânseră în grup ca lupii gata de atac:
- O să plătiţi pentru aceasta, veneticilor. O să plătiţi cu vârf şi îndesat. O să ne plângem lui Irod. Plecaţi de aici înapoi. Piaţa e a noastră.
- "Piaţa e a împăratului nostru. Chiar şi Irod e sclavul Lui. L-am întâlnit la Ierusalim şi cu porunca lui Irod am venit în Betleem. Ştiţi ce? Daţi banii imediat înapoi până nu vă sfârtecăm ca pe sălbătăciunile ce ne-au atacat prin pustiu. Tu de acolo - strânge banii, iar pe voi să nu vă mai văd în faţa ochilor, aţi înţeles?" Văzând că din spatele cămilelor o grupă neaşteptată , înarmată cu săbii, înaintează spre ei aceştia le-au înmânat banii înapoi şi înfricoşaţi au îngenuncheat de data aceasta, fără ca nimeni să le mai poruncească, cerând iertare, înaintând apoi, cu spatele în urmă, au părăsit locul confruntării, cu coada între picioare, în vreme ce în mijlocul pieţii se ridicau magnificele corturi ale magilor atât de mari că puteau să pună în ele tot convoiul, chiar cu cămile cu tot.
In vremea aceasta ştafete au fost trimise Ia Jefferson Salamander şi la Irod anunţându-I că Betleemul a fost cucerit de noii regi din Răsărit care au alungat pe oamenii
Departamentului refuzând să plătească. Aşa au început dezamăgirile oamenilor lui Jefferson Salamander. Acesta a trimis ştafetele înapoi cu cele mai rare înjurături care nici prin târguri nu se mai găsesc făgăduindu-le că se va deplasa el însuşi, în persoană, să facă ordine şi să pună la punct tupeul slugilor de a-1 deranja pentru lucruri atât de mărunte. Mai crunt a fost Irod. Pe de altă parte ştafetele trimise la Irod s-au întors cu vestea că armatele lui Irod au plecat spre Betleem: "Spuneţi-le să dispară din calea armatelor mele la toţi neisprăviţii lui Jefferson Salamander. Tăiaţi-le capul regilor şi azvârliţi-le de unde au venit. Un copil rege? Din nou, alt Rege? Tăiaţi toate lepădăturile Betleemului de la doi ani în jos."
Tot în vremea aceasta păstorii au văzut steaua magilor. "Priviţi, cum s-a luminat Betleemul", le făcu semn Micul Botezător păstorilor arătând spre cer. Aşa am visat într-o noapte steaua aceea. Ce vis frumos! întâi era ca nor rotund din argint curat care se rotea. Apoi s-a oprit şi s-a făcut cruce, apoi din fiecare braţ al crucii se făceau alte cruci făcând cerul tot mai mic. Erau ca nişte scântei ce se aprindeau una din alta, mii de cruci dând cerul tot mai în spate. Si m-am rugat să fiu lăsat să ating şi eu steaua. Aceasta s-a coborât până la mine şi , ce păcat, m-am trezit şi nu ştiu dacă ... Dar, uite-o! Să mergem acolo!" Cu toţii am mers până când au văzut steaua deasupra Casei Leproşilor. "Nu poate să fie", își ziseră păstorii, mai ales că dinlăuntru se auzeau sute de voci ţipând: "Depărtaţi-vă, necurat, necurat, depărtaţi-vă!", dar
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 10
deschizând zăvoarele exterioare de la poartă intrară înlăuntru.
-"Unde e Pruncul?" întrebară Păstorii pe zecile de bolnavi care stăteau în gura pavilioanelor.
-"Noi nici nu L-am văzut şi-am devenit leproşii Lui. Poate că dacă L-am fi văzut, am fi murit şi am fi fost aşa de fericiţi.", gemu unul în numele tuturor.
- " Priviţi steaua lui! Iată a coborât deasupra voastră. Iat-o, fântână! Beţi din ea şi luminaţi-vă!" Leproşii ridicară mâinile spre stea şi, o, minune! Fiecare după ce a privit steaua s-a făcut sănătos. Aşa că toţi, după păstori, plecară în căutarea Pruncului. In piaţa Betleemului, trecuse timpul, şi magii plecaseră în grabă,
uitând deasupra ei steaua fără să ştie că aceasta mai avea de dus la Prunc pe toţi leproşii ce se îmbolnăviseră întru numele Lui. Bătrânul Iosif şi-a înfăşurat visul ca pe un pergament şi a plecat cu Pruncul şi cu Maica Lui Si tot în vremea aceasta oamenii lui Jefferson Salamander s-au întors cu forţele sporite, cu o armată întreagă în spatele lor să-i aresteze pe magi şi oamenii lor, motive având puzderie, pentru a-i prăda de toate neînchipuitele bogăţii şi a-i face să plătească însutit şi înmiit pentru lecţia de umilinţă de la ei. Dar faţă în faţă, de data aceasta, se înfruntau forţe mult mai puternice. Erau leproşii care ţipau din fundul plămânilor cât îi ţinea gura: "Suntem leproşii! Necurat,necurat!
Apropiaţi-vă, apropiaţi-vă! Suntem leproşii! Necuraţi, necuraţi, apropiaţi-vă să vă curăţim şi pe voi!
încet, încet steaua magilor se topea încet ca notele unui fluier trist peste care noaptea se arăta a fi mult mai neagră. In cele din urmă s-a stins ca şi cum cineva ar fi suflat într-o lumânare de la căpătâiul unui mort. Armatele lui Irod pătrunseseră, însetate de sânge nevinovat, în cetatea Betleemului,sângele nevinovaţilor prunci, sângele Primului Nevinovat.
(Fragment din romanul "Micul Botezător")
Mes racines (Suite) Wladimir Paskievici
(Extrait du livre l’Arc-en-ciel de ma vie)
Le souffle de la révolution française n’avait plus que la force d’un zéphyr une fois arrivé aux bords de la mer Noire, tandis que les passions déclenchées dans l’Occident par les idées socialistes, communistes ou anarchistes ne soulevaient que très peu d’intérêt. Comme les paysans étaient fatalistes, les boyards somme toute assez raisonnables et le pouvoir central peu efficace, la vie et la société semblaient ordonnées et immuables. Des partis politiques avaient vu cependant le jour et deux d’entre eux se disputaient la faveur populaire : le parti paysan qui voulait améliorer, avec raison, le sort des paysans, et le parti libéral qui était le parti des boyards éclairés, des artistes et des intellectuels. Il y avait également, bien sûr, un parti conservateur, satisfait du statu quo et un parti socialiste qui voulait tout changer, mais il ne s’agissait pas de mouvements qui ont été déterminants dans l’évolution de la Roumanie d’entre les deux guerres. Il y avait, par contre, différents groupes sans idéologie bien définie qui tentaient de prendre le pouvoir par des coups d’état, pour le perdre aussitôt à la faveur d’autres coups d’état. La fleur de la démocratie poussait mais elle était bien fragile...
Libérée de l’oppression étrangère, surtout avec le reflux de l’empire ottoman,
la littérature roumaine commençait à s’exprimer avec plus d’assurance et à acquérir sa propre personnalité. Après les balbutiements des XVIe et XVIIe siècles – auparavant, les écrits, dont la langue ressemble d’ailleurs au vieux français et au vieil italien, portaient principalement sur des chroniques historiques ou des faits religieux –, les écrivains roumains découvrent le riche folklore de leur pays tandis que les poètes chantent la nature. Au XIXe siècle, les écrits deviennent plus personnels, plus romantiques et plus imaginatifs. Nos « classiques » datent de cette époque, romanciers, dramaturges et poètes dont quelques-uns, traduits, ont dépassé les frontières pour attirer la bienveillance sympathique des Français. La langue se fixe peu à peu en expurgeant les mots turcs, grecs et slaves imposés par les classes dirigeantes venues d’ailleurs et en les remplaçant avec des synonymes d’origine latine. Les expressions lourdes et le style précieux des anciens sont remplacés par la clarté et le style direct des générations cultivées dans l’Ouest. La musique dominante était d’origine populaire : riche, originale, parfois nostalgique, souvent endiablée. Cela se comprend : les bergers qui élevaient d’innombrables troupeaux de moutons et qui délaissaient ainsi durant de longs mois leur famille, devaient trouver un moyen de se délasser à la faveur d’un paysage facilitant la rêverie, tandis que les paysans, après de longues journées de labeur, avaient besoin de danser pour se détendre. Dans les salons huppés de Bucarest et de quelques villes provinciales, on entendait les échos des danses à la mode en France ou en Autriche, tandis que des orchestres jouaient également des airs d’opéras italiens, d’opérettes autrichiennes ou de chansonnettes françaises.
* C’est dans ce pays attardé mais éveillé,
riche mais peu exploité, agité en surface mais paisible en profondeur que naquirent mes parents et mes grands-parents. Mon père, Marius, vit le jour à Craïova, une ville dans le sud-ouest du pays, en 1895, l’année où le physicien Rœntgen découvrit les rayons X. Son père, Cornéliou, né également à Craïova, avait entrepris sans enthousiasme une carrière militaire sous la pression de son propre père, commerçant, qui voulait que son fils émule la vie glorieuse du général russe Ivan Paskievitch (j’emprunte l’orthographe du Larousse), instructeur du Tsarévitch (fils du tsar, prince héritier au trône de la Sainte-Russie), ayant combattu victorieusement les Perses, les Turcs, les Polonais et les Hongrois, ami de Tolstoï, prince de Varsovie, etc., etc., de qui notre famille descendait du côté paternel. La Première Guerre Mondiale permit à Cornéliou d’atteindre le grade de colonel, de servir comme agent de liaison auprès du général français Berthelot, chef du corps expéditionnaire allié qui a mené les combats sur le front sud-est lors de l’offensive victorieuse de 1918, et de recevoir pour ses prouesses militaires la croix de chevalier de la Légion d’Honneur française, médaille qu’il porta longtemps avec fierté.
D’après le peu que me racontaient mes parents sur sa vie, mon grand-père n’avait pas été un homme heureux. La carrière militaire ne l’intéressait pas et il aurait souhaité devenir ingénieur, ayant des facilités pour les mathématiques. Mais à l’époque, on ne s’opposait pas à la volonté paternelle. Il a donc suivi les directives de son père mais, marqué, a laissé la voie libre à son fils, c’est-à-dire à mon père.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 11
Cornéliou, toujours guidé par son père, fit un mariage heureux mais qui ne dura pas trop longtemps. Ma grand-mère, Athéna Maresh, était une fille de bonne famille. Mon père gardait d’elle le souvenir d’une personne qui cachait ses sentiments – elle n’accordait à son fils que des baisers sur le front, le soir, lorsqu’elle pensait qu’il s’était endormi –, sévère mais juste, qui s’occupait bien de la maison et qui entretenait de son mieux des relations sociales que la modeste pension de son mari pouvait le lui permettre et dont une bonne partie était consacrée à l’éducation de leur fils unique. Athéna est décédée vers la quarantaine, emportée, je crois, par la tuberculose. Cornéliou se remaria quelques années plus tard avec Loucrétzia, une femme plus effacée qu’Athéna et qui lui survécut. J’ai connu Cornéliou, Loucrétzia et « tante Néla », une sœur de Cornéliou qui vivait avec eux. Le souvenir m’est vague : ils habitaient à Bucarest dans les années ’30, dans une petite maison sombre qui sentait le renfermé mais qui possédait un jardin et un solarium remplis de fleurs. Ils parlaient de leurs connaissances, de leurs maladies, de politique et s’intéressaient aux activités de leurs invités comme aux progrès scolaires de leur petit-fils.
Mon père aurait souhaité, comme mon grand-père, devenir ingénieur. Cela autant parce qu’il aimait son père que parce qu’il possédait, lui aussi, la bosse des mathématiques. Mais la guerre l’en empêcha. En 1914, mon père avait 19 ans. Il dut faire le service militaire puis fut mobilisé. La Roumanie entra en guerre en 1916 et mon père connut la guerre des
tranchées. Il en sortit trois ans plus tard – l’armée roumaine ayant fait une excursion en Hongrie, en 1919, lors du putsch communiste dirigé par Bela Kuhn – avec le grade de lieutenant ( « pas fameux » fut le commentaire du colonel Paskievici) –, une légère blessure de balle à la cuisse et une très mauvaise habitude de fumer cigarette sur cigarette, sans jamais les éteindre, avec un record de 80 cigarettes – soit quatre paquets – réalisé un jour particulièrement froid et humide.
Mon père considéra qu’il était trop tard pour entreprendre, à 24 ans, les cours d’ingénieur qui duraient quatre années. Il profita alors d’un plan gouvernemental qui permettait aux démobilisés de gagner une année en suivant des cours de droit. Il obtint un diplôme et commença à exercer sa profession comme juge. Il aimait rendre la justice mais, d’après lui, ce n’était pas facile : « Comment peut-on punir une femme qui vole un pain pour nourrir son enfant qui a faim ? », me disait-il. Il changea ensuite d’orientation et devint avocat, « afin de pouvoir aider ceux qui sont accusés injustement ».
L’honnêteté m’oblige à dire que si mon père exerça sa profession d’avocat de façon consciencieuse, il le fit sans enthousiasme et n’y consacra pas tout son temps. En effet, il aimait lire, méditer, rencontrer et échanger des idées avec des gens cultivés. Il aimait aussi s’occuper de sa propre personne. Bel homme, en dépit d’une calvitie précoce qui frappait tous les Paskievici, il avait beaucoup de succès auprès des femmes, autant pour sa prestance physique que pour son esprit cultivé, son savoir-faire et sa délicatesse, Il
entretenait son physique en jouant au tennis, son allure, en s’habillant avec élégance et son esprit, par des lectures, voyages et rencontres sociales. Il aimait jouer du violon en amateur et allait souvent aux concerts.
Jeune homme brillant mais pondéré, élégant mais avec un air nonchalant, éloquent mais pas bavard, raffiné sans être prétentieux et honnête sans être redresseur de torts, mon père avait beaucoup de talents. Il ne passait pas inaperçu. Ainsi, des dirigeants locaux du parti libéral proposèrent à ce jeune avocat de province de se présenter à des élections qui devaient se tenir bientôt. Mon père accepta, fit une excellente campagne électorale et gagna un siège de député... pour le perdre aussitôt après, lors d’un de ces renversements de régime dont je parlais plus haut. Il lâcha tout, dégoûté de la politique, mais garda des relations amicales avec les gens du parti. Cela devait lui coûter cher, vingt ans plus tard...
Dans les salons qu’il fréquentait, à Craïova, à Caracal, petite localité à l’est de Craïova, ou à Bucarest où il allait de temps en temps, surtout depuis le déménagement de mon grand-père faisant suite à son second mariage, se trouvait souvent une jeune fille qui l’observait et qui désirait attirer son attention. Elle s’appelait Lygia, n’avait que 16 ans, était pensionnaire dans un lycée de jeunes filles à Bucarest, passait ses vacances près de Caracal où sa famille possédait une grande propriété ou bien venait rendre visite à ses cousines de Craïova, tandis que lui, il avait déjà 29 ans, son cercle d’amis bien établi et sa carrière à soigner.
Omul, tărâm al contradicţiilor în opera lui Ernest Bernea (eseu)
Iuliana Onofrei
motto:
„Oameni, oameni, cine sunteți şi ce vreţi?“1
În lupta de toate zilele, într-o viaţă plină de confuzie, contradicţii şi sensuri denaturate, de derută, de moliciunea dulce a păcatului, de multă vorbă, de plăcerea materială şi efemeră, de intimism fără discernământ, de dezamăgire, există
momente în care fiecare se simte însingurat, părăsit într-un colţ al universului şi constrâns să trăiască. Parcă ne scapă tot mai mult împlinirea unui destin şi înţelesul adânc al menirii noastre.
Filosof care a exclus din vedere ideea de sistem, Ernest Bernea (1905 – 1990) şi-a propus să abordeze sub forma eseului de maximă intelectualitate probleme filosofice precum: omul, sensul vieţii, cunoaşterea, fericirea, problema binelui şi a răului, a adevărului, a libertăţii, a discernământului şi a alegerii. S-a străduit să reacţioneze la mesajul Sfinţilor Părinţi – să te temi de sistem ca de un leu şi ca atare şi-a exprimat experienţa personală în cuvinte simple, „de viaţă-făcătoare“, de dragul omului şi din dragoste pentru el, dar şi pentru Dumnezeu.
Despre om s-a scris mult, dar puţine dintre studiile consacrate acestui subiect,
cu un rol din ce în ce mai important, se pot ridica la profunzimea cugetării acestui autor.
Cărţile lui Ernest Bernea Meditaţii filosofice, Treptele bucuriei, Cel ce urcă muntele, Criza lumii moderne, Îndemn la simplitate, propun spectacolul rar al unei inteligenţe dezinvolte, care înţelege, „creşte din ea însăşi“, „o inteligenţă care are o priză optimă asupra realităţii atât morale, cât şi fizice.“
Fără îndoială că filosoful creştin Ernest Bernea, pentru a răspunde la întrebarea Ce este omul? se axează la rândul lui pe cele trei direcţii kantiene care vizau: o dată cunoaşterea (Ce pot să ştiu?), apoi morala (Ce trebuie să fac?) şi relaţia cu divinitatea (Ce-mi este îngăduit să sper?)
Lui Ernest Bernea îi revine meritul de a socoti omul un „spirit întrupat“. Omul adevărat este omul real, omul-viu. Nu este
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 12
omul-idee (omul abstract, confecţionat după bunul plac al minţii noastre) sau omul-lucru (redus la starea de element al naturii, redus la materie). Această confuzie a fost declanşată de înseşi principiile restrictive ale filosofiei raţionaliste ale lui Descartes conform cărora, omul este dublu – suflet şi corp deosebite. Or, omul este o unitate a celor două este, cum inspirat o spune Ernest Bernea, spirit-întrupat. A avea trup este ceva firesc, dar în condiţiile în care el este valorificat de o viaţă spirituală2; corpul constituie o demnitate. Omul, aşadar, este un univers moral care trebuie respectat, o existenţă vie, cu toate atributele sale de conştiinţă, aspiraţie şi demnitate.3
Cine este omul-concret pentru Ernest Bernea? El poate fi soţia, copilul, fratele tău bun sau ticălos, prietenul, rudenia spirituală.
Un motiv în plus de recunoştinţă îl acord acestui filosof pentru paginile de mare fineţe şi sensibilitate spirituală dedicate femeii: „Femeia devenită soţie este în primul rând un om, omul cel mai apropiat şi cel mai bun, omul alături de care şi prin care îţi împlineşti destinul. Femeia are umanitatea ei pe care noi nu avem dreptul să o ignorăm şi mai ales s-o distrugem. Acel ‹tu› pe care îl simţim zilnic în viaţa noastră interioară şi socială este cu totul specific în cazul femeii şi trebuie privit ca atare.4“
Ce pot să ştiu?
În căutarea unei definiţii a omului, omul apare ca o mare întrebare: „Unde e omul şi ce face el? Se bucură? E mai fericit? Aceasta este întrebarea?“5
Accentul este pus pe cunoaşterea de sine. E mai greu să lupţi împotriva ta decât împotriva altuia. Într-o definiţie laconică eşti „om cât cuprins lăuntric ai.“Cunoaşterea raţională, abstractă, practicată în lumea modernă, trebuie completată, căci rămâne parţială, dacă se limitează la problematica obiectivului, a perceptibilului. Mentalitatea abstractă şi uniformizantă a epocii moderne, a desprins cultura de viaţă şi de spirit.6Excesul de abstracţie a omului modern a nesocotit până la distrugere omul concret, omul viu.
Cunoaşterea trebuie văzută prin prisma trăirilor subiectului cunoscător. Cunoscându-mă pe mine, îl cunosc pe celălalt. Cu formula lui Ernest Bernea, omul reprezintă un „mister al existenţei“. La fel ca şi filosoful Lucian Blaga în „Geneza metaforei şi sensul culturii“ caracterizează omul întru mister şi revelare, care este un mod eminamente uman. Indescifrabil precum viaţa „omul este o existenţă complexă de o profunzime
şi un sens greu de desluşit.“: „Omul pentru om este o mare necunoscută.“
Semenul de cele mai multe ori este incapabil să-şi înţeleagă aproapele tocmai atunci când acesta are cea mai mare nevoie, este incapabil să-l cunoască. Cele mai adânci experienţe interioare rămân pentru alţii în întregime şi definitiv necunoscute, pe de o parte pentru că nu pot fi exprimate, iar pe de alta, pentru că cel de lângă noi, chiar fratele bun, nu poate merge în depăşirea de sine până la identificarea cu fiinţa şi destinul tău.
Din slăbiciune, oamenii au devenit tot mai egoişti şi mai meschini. Puţini sânt aceia care îşi pot depăşi imperiul nevoilor cotidiene şi încercui fondul subuman care îi domină. „A cunoaşte pe cineva înseamnă a te depăşi pe tine însuţi, a coborî în adâncimile şi tainele ființei sale, a te dărui lui ca unei existenţe deosebite şi apropiate deodată. În acest fel vei cunoaşte cu adevărat, vei judeca drept şi vei mărturisi bucuria de a nu fi singur pe lume. 7 Actul de cunoaştere este realizat funcţie de conştiinţă şi iubire care instrumentează întregul sistem de valori: Să rămânem singuri şi curaţi, doar o clipă, în faţa propriei conştiinţe: poate că judecătorul suprem va vorbi.8
Ce trebuie să fac?
„Nu-ţi prinde fiinţa în lanţuri de care nu ai nevoie, nu-ţi nărui sufletul după lucruri ce poartă în inima lor duhul morţii.“9
Altfel spus calea este să iubim adevărul şi nu adevărurile noastre, adică deprinderile, care nu întotdeauna sunt şi dintre cele mai potrivite să fim sinceri şi curaţi ca şi când Dumnezeu ar fi de faţă.10
Omul lui Ernest Bernea are sensibilitate morală, este lipsit de cinism şi trufie, este cinstit şi bun, trăieşte o viaţă de concentraţie şi de nobilă aspiraţie. Toate aceste atribute sunt constitutive condiţiei umane. Odată cu ele omul se situează în rosturile lui adevărate, adică experimentarea ordinii spirituale.
El înţelege să fie responsabil în faţa destinului propriu, fără să se plângă de viaţa sa şi fără să o invidieze pe a celuilalt: „Oamenii vin în lume deosebiţi. Ceea ce îi face însă puternici sau slabi, roditori sau neroditori este atenţia cu care s-au aplecat în a-şi descoperi şi îndruma calitatea proprie.“11
„Descoperit ţie însuţi în ce ai mai adânc şi mai propriu, mergi sigur pe drumul rodului bogat şi al bucuriilor durabile.“12
Omul trebuie să ştie că prezenţa sa în lume nu e o întâmplare, ceva indiferent, ci dimpotrivă ceva grav, de o gravitate pe cât de semnificativă, pe atât de obligatorie, că nu trăim pentru plăceri uşoare, ci pentru aspiraţii nobile.13
Ce are mai adânc şi propriu omul sunt inocenţa, bunătatea, sinceritatea, iubirea. Dumnezeul cel viu face posibilă în om toate acestea. Când iubim pe cineva, să ne dăruim integral; o dragoste adevărată cere depăşire de sine, puritate şi putere de jertfă. Dragostea mare are un fior religios.14
Ceea ce ne propune Ernest Bernea este o atitudine afirmativă şi luptătoare în faţa vieţii. Una dintre căile de afirmare este disciplina riguroasă (intelectuală şi interioară) a spiritului, asceza (în limitele ei normale, pentru că sunt şi forme maladive care apar în istorie, cum e autoflagelarea sau flagelarea).
Spre ce aspiră filosoful Ernest Bernea? Aspiră spre omul-model de înţelepciune
şi virtute, care are atitudine interioară, îşi recunoaşte condiţia, nu judecă pe celălalt (De unde această calitate supra-omenească?15), respiră un aer sănătos, are tărie lineară, are un fond bun, nu e un „sărman al bucuriei“, ştie să se aplece în adâncul fiinţei sale interioare, descoperindu-se pe el însuşi şi pe cel de dincolo de el, are timp să vadă frumuseţea în lume, iar în faţa unei murdării nu spune că aşa este viaţa, ci spune că poate fi mai bună, că poate fi preschimbată.
Ce pot să sper?
O consecinţă fatală apare în căutarea absolutului, deoarece unii îl găsesc în posesiunea materială, alţii în putere, în setea de a domina şi alţii în plăcerea imediată a senzualității.16
Omul crede că umanitatea lui începe odată cu puterea politică, cu banii şi confortul. Se lasă purtat de aparenţe înşelătoare. Se isprăveşte, dacă rămâne numai la ele. Umanitatea începe cu dragostea, cu setea de absolut şi creaţia pe care durează întreg universul. Unde e omul pe care îl vrem cristal, stea a cerului şi crin al pământului, acel om-mândrie a creaţiei? (23.IV.1966 – Bucureşti)17 Cei mai mulţi oameni pierd măsura lucrurilor şi ierarhia lor şi până la urmă disponibilitatea sufletească.
Sensul vieţii se conturează abia în momentul în care fac binele din îndemn interior, căci făcând fapta bună contribui la înfrumuseţarea universului şi năzuiesc la gustarea unei bucurii reale.
1. Ernest Bernea, Meditaţii filosofice, Editura
Predania 2. Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura
Predania, p.167 3. Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Editura
Predania, p.61
4. Ernest Bernea, Treptele bucuriei Editura Predania, p.229
5. Ernest Bernea, Meditaţii filosofice, Editura
Predania, p. 29 6. Ernest Bernea, Criza lumii moderne, Editura
Predania, p.86
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 13
7. Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Editura Predania, p. 125
8. Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura
Predania, p.259 9. Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura
Predania, p.247
10. Ernest Bernea, Meditaţii filosofice, Editura Predania, p.
11. Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Editura Predania p.157
12. Ibidem p.157
13. Ernest Bernea, Treptele bucuriei, Editura Predania 2011, p.169
14. Ernest Bernea, Meditaţii filosice, Editura
Predania, p. 134
15. Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Predania, p.31
16. Ernest Bernea, Cel ce urcă muntele, Editura
Predania, p.102 17. Ernest Bernea, Meditaţii filosofice, Editura
Predania, p.19
Zăpezile Mirunei Miruna Ocnărescu
AMINTIRI DIN CURTEA NINSĂ
Dospeşte cozonacul pe priciul vechi de lut
Cu izul amintirilor de-acasă.
Aroma dulce iar povară-şi lasă
Ca prin colinda vârstei - un sărut.
E mama stâlp în casa părintească,
Iar noi ne-mpiedicăm sub şorţul ce
miroase
A vorbe coapte-n jarul dojenilor duioase
Şi-a pribegiri ce-n prag or să sosească.
În tinda de la stradă miroase a piftie
O-ncerci, de bună seamă - şi se-ncheagă.
Noi ghemuiţi stăm ziulica-ntreagă
Şi-l aşteptăm pe Moş Crăciun să vie.
Şi când pe sub ferestre ne colinda-vor alţii,
Ursonul mi l-oi pune, căciula cu urechi
Ce mă aşteaptă-n cufărul cel vechi
Să-mi ţină de căldură - precum fraţii.
Ce sfânt e cozonacul copt pe masă!
Sub brad stă baba iarnă în năframe
C-a obosit cernindu-şi doru-n coame
În curtea ninsă cu iubiri de-acasă.
LIVADA DE CUVINTE
Te zgribuleşti în mine iarnă
Livada-mi de cuvinte arde
Din hornuri fumul va să cearnă
Peste-al lumii bulevarde.
Pe gardul de nuiele ude
Tu iarnă-arunci înfrigurată
Cojocul de şuviţe crude
Sub mângâierile-ţi de fată.
Prin vise, suliţe de-aramă
Golesc livezile din tâmple
Speriată,-n scutece de mamă
Aştept...ce fi-va să se-ntâmple;
Să bântuie o altă vară
Cu arşiţă, cu stei, cu fluturi,
Să-mi fie sete de povară
Şi de o cofă de săruturi...
NU AM PUTUT...
Nu am putut să plâng mai mult
Decât am plâns,
Când te-am pierdut pe tine, Tinereţe,
Când, pe sub uşa ochilor
Un vânt cărunt,
Mi-a dat bineţe.
Nu am putut să strâng mai mult
Decât am strâns
Când am şezut, cu tine-nţelepciune,
Pe-acelaşi mişcător nisip
Ce-nghite cu tumult
Silabe de amărăciune.
Nu am putut să vreau mai mult
Decât am vrut
Când, sub un cer de ochi căprui,
Un univers al nimănui
Şi-a scuturat somnul ocult
Pe frunze de gutui.
Nu am putut să iau mai mult
Decât am luat,
Când teatrul de păpuşi din ceară
A picurat întâia oară
Cortina flăcărilor de demult
Peste zefir de primăvară...
ORAŞUL CU PARFUM
Mai ţii măicuţă minte,
când ai plecat la şcoală
Desculţă, în oraşul
cu parfum de Bucureşti,
Era vară fierbinte.
Pe fruntea ta domoală
Dădeau în pârg
poveştile din tâmplele lumeşti.
Cât verde sta ascuns
sub bluza albă, de zefir
Atâta luncă:
zăgazul unui schit de fluturi
Broda un zbor de fâlfâiri
c-o aripă de mir
În urmă,
o dâră verde cu parfum de muguri.
Mai ţii măicuţă minte,
cum somnoroasa vară
Târa cămașa nopţii cu foşnete,
că poate,
Teii smoliţi in rouă,
părând ca se-nfioară
Şi-or scutura parfumul
pe visele-mi curate...
IN CURTEA CU-NTÂMPLĂRI
Iubite, a-nceput să ningă
În curtea cu-ntâmplări
Iar tinda casei stă să plângă
Nămeţii de iertări.
Iubite-n iarna asta, când
Cerberii umblă-n cete
Ascunde-te sub un colind
Ca Moş Crăciun să-ţi ierte.
El o trimite cerbi de-argint,
Stele să-ngenuncheze
Porţi ţi-o deschide-n cerul frânt
Olimp să te-ntroneze.
Nu plânge prinţe, că e iarnă
în curtea cu-ntâmplări,
Pe sub zăpada mieilor, cu teamă
Vom desena cărări.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 14
Filozofia discursului politic – V Acţiunea comunicativă în sfera publică
Daniela Gîfu
În secolul XX, întregul univers cultural începe să graviteze în jurul discursului. Se poate vorbi de o reducere generalizată la discurs: ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic; arta, un discurs figurat şi patetic; filosofia, o analiză a discursului. La nivelul simţului comun, marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea ce spun (sau aud) şi neglijează aproape total forma în care spun (sau înţeleg). Emiţătorii publici, fie ei jurnalişti sau actori politici, într-un limbaj cu frecvente erori gramaticale, semantice şi stilistice, îşi făuresc cariere şi promovează în ierarhia de prestigiu a societăţii muncind într-un domeniu al acţiunii comunicative, adică al „interacţiunilor mediate simbolic, unde sensul normelor se obiectivează în comunicare prin limbaj comun”1. Dacă în aceste domenii întâlnim un nivel atât de scăzut al competenţei lingvistice (vorbim de mass-media, de instituţiile statului, de viaţa politică), suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm câtă grijă se acordă limbajului în domeniile acţiunii instrumentale, care „se conduce după reguli tehnice” şi se defineşte „în limbaj liber de context”2, adică în toată sfera publică?
Sfera publică a devenit, acum, „o scenă internaţională în cuprinderea sa, unde se desfăşoară profunde lupte economice şi ideologice cu privire la cine controlează şi decide să prezinte o anumită informaţie, în numele cui vorbeşte informaţia şi care voci sunt excluse şi trecute sub tăcere în acest proces”3. Acest concept de sferă publică4 evidenţiază impactul globalizării pieţelor de mass-media asupra „calităţii” formelor de informaţie. Într-adevăr, în România se pune mai acut problema manipulării opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor opiniei publice, relevându-se rolul comunicării persuasive, prin excelenţă. Natura fenomenului numit „opinie publică” rămâne încă insuficient descifrat, oricât de mult abuz fac deopotrivă actorii politici şi gazetarii în discursurile lor. Devine aproape imposibil să ne facem
înţeleşi în orice acţiune discursivă despre problemele publice.
Măsurarea climatului opiniei a constituit obiectul a numeroase cercetări şi dezbateri5, unii dintre autori subliniind faptul că acesta este dimensiunea normativă a opiniei publice, forţa socială care acţionează pentru menţinerea coeziunii şi consensului. În cele din urmă, starea de spirit a populaţiei influenţează opiniile indivizilor.
Acum, în plină campanie electorală, se impune evidenţierea relevanţei şi înţelegerea formelor de comunicare surprinse în media, prin excelenţă. Un model de referinţă în teoria comunicării a fost formulat de Habermas6. Teza acestuia subliniază că domeniul public în care noi comunicăm ajunge tot mai mult sub controlul intereselor comerciale private, fie prin forme interactive şi directe, precum telefonul sau Internetul, fie prin modalităţi de comunicare de masă, controlate centralizat, precum presa audiovizuală sau scrisă. Dezvoltarea unei prese comerciale şi privatizate coincide cu trivializarea culturii şi a dus la apariţia formelor culturii de masă. Habermas susţine că aceste schimbări au subminat comunicarea democratică şi au dus la o refeudalizare a spaţiului public. Azi, această sferă a societăţii este transformată într-un circ politic manipulat comercial, culminând în spectacole politice publice, precum alegerile electorale (locale, parlamentare, prezidenţiale şi, mai nou, cele pentru Parlamentul European). Teoria de comunicare a lui Habermas a abordat actele de vorbire din perspectiva condiţiilor în care a fost enunţată o comunicare, observând că, odată cu cea mai simplă exprimare concretă, locutorul ridică faţă de interlocutor patru pretenţii de validitate: inteligibilitatea expresiei, veracitatea vorbitorului, adevărul conţinutului propoziţional şi justeţea interacţiunii vorbitorului cu respondentul. În cazul în care schimbăm opinii, dar nu tematizăm explicit pretenţiile de validitate, admiţând tacit că acestea satisfăcute, vorbim de o comunicare curentă. Atunci, însă, când tematizăm pretenţiile de validitate şi instaurăm o comunicare asupra satisfacerii acestora, trecem din domeniul comunicării curente în cel al discursului (aici, discursul politic emis de un actor politic sau de un jurnalist).
Prin discurs se înţelege, aşadar, „acea formă mai înaltă a comunicării în care se tematizează satisfacerea pretenţiilor de validitate problematizate şi se schimbă
argumente pentru a întemeia pretenţii de adevăr, respectiv de justeţe”7. Astfel, în discurs, cel ce performează caută nu doar să-l informeze pe interlocutor, nu doar să obţină înţelegerea acestuia, ci să şi cadă de acord asupra adevărului, respectiv justeţei aserţiunii a cărei pretenţie de validitate a fost problematizată. Acest scop al discursului, convingerea interlocutorului, este explicit. De aceea, discursul devine o anticipare la o situaţie de vorbire ideală, care „nu este nici un fenomen empiric, nici o pură construcţie, ci o presupunere asumată reciproc în mod inevitabil în discursuri. Această presupunere poate şi trebuie să fie contrafactuală; dar şi atunci când este făcută contrafactual ea este o ficţiune eficace în evenimentul de comunicare”8.
Plecând de la ideea discursului ca formă a acţiunii comunicative, Habermas a dat o rezolvare nouă problemei întemeierii normelor interacţiunii sociale. „Prin interacţiuni el are în vedere ansamblul exprimărilor verbale, acţiunilor şi expresiilor trăirii. Prin norme el înţelege aşteptări de comportament reciproce, care sunt împărtăşite şi recunoscute de cel puţin doi subiecţi capabili de acţiune şi de vorbire. De aceste norme se leagă mereu, tacit sau explicit, pretenţia validităţii lor”9. Reuşita comunicării depinde de adecvarea conţinutului şi formei discursive cu capacitatea de percepţie şi înţelegere a receptorului, cu starea sa interioară.
Diversele prezentări ale unui anumit conţinut diferă de forma iniţială, ceea ce va face posibilă depistarea unei forme determinate. „La fel, existenţa în plus a unei alte interpretări posibile, ne permite să nu confundăm textul cu sensurile care i se atribuie, în acelaşi timp, pentru nevoile expunerii, ne gândim la diversele mijloace de care oratorul se poate servi pentru a face cunoscut auditoriului său materia discursului, cu care vom reuşi să distingem problemele prezentării datelor asemănătoare cu cele relative alegerii lor”10.
Extrapolând la nivelul comunicării politice, „fundamentul legitimităţii puterii este unul de ordinul discursivităţii”11, motiv pentru care diversitatea formelor discursive joacă un rol esenţial. Limbajul-obiect, discursul politic, ţine de dimensiunea formei unui asemenea discurs. Desigur că, într-o astfel de cercetare, conţinutul (contextul discursiv) nu poate fi eludat, fie şi numai din considerentul că „diferitele forme discursive vehiculează conţinuturi şi, de
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 15
multe ori, forma se adaptează la natura şi specificitatea conţinutului vehiculat”12.
Reţinem că ne vor preocupa cel puţin două accepţii ale conceptului de formă discursivă şi modalităţile în care ele se regăsesc la nivelul discursului politic. Pe de o parte, ideea de formă discursivă trimite la articulaţiile de ansamblu pe care le poate îmbrăca o încercare în marginea gândului politic şi care conturează o imagine dominantă cu privire la întruchiparea concepţiei politice. Pe de altă parte, ideea de formă discursivă trimite în mod imperativ la modalităţi diverse (ce ţin de retorică, de raţionament etc.) în care ideea se materializează într-un discurs politic. Retorica politică devine – după spusele lui Kenneth Burke – rugăciune seculară, declarând că funcţia ei este de „a ascuţi ceea ce este tocit şi de a toci ceea ce e prea ascuţit”13.
În prezent, remarcăm conturarea tot mai evidentă a unor forme discursive „agresive” prin îmbinarea de proceduri multiple (propagandă, publicitate), care devin adevărate „constrângeri rituale”14, inventariate în „dramaturgia” lui Goffman.
Din perspectiva comunicării politice, discursul politic ca formă a acţiunii comunicative reprezintă o structură lingvistică, bazată pe un anumit
raţionament logic şi retoric, ancorată la realitate (spre exemplu: contextul electoral), semnificativă în vederea obţinerii sau păstrării legitimităţii puterii.
Mulţumiri: Pentru a realiza această cercetare autoarea a primit sprijin financiar de la POSDRU/89/1.5/S/63663.
1. Jürgen HABERMAS, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, pp. 154-155
BURG, Jurnalismul de investigaţie. Context şi practică, trad. Mihaela Mudure, Ed. Limes, Cluj-Napoca 2006, p. 146
4. Analiza conceptului de „sferă publică”, dezvoltată de Habermas (1989), este importantă pentru implicaţiile sale în domeniul jurnalismului de
investigaţie. 5. J.S. Coleman, Comment on three „climate of
opinion” studies. Public Opinion Quaterly, 25, 4,
607-610, 1961; E. Neolle-Neuman, Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social, trad. rom. V. Cucu-Oancea, comunicare.ro, Bucureşti, 1980; D.L.
Sills, Three „climate of opinion” studies. Public Opinion Quarterly, 25, 4, 571-573, 1961;
6. Prelucrând teoriile sociologiei acţiunii, iniţiate de
Talcott Parsons, Habermas elaborează în 1981 o sociologie a acţiunii comunicaţionale. Teoria comunicării echilibrate a lui Habermas se baza pe o
situaţie de vorbire ideală, ca un model utopic, în care oamenii puteau comunica pe bază de egalitate, liberi de constrângeri. Idealul poate fi
imposibil de obţinut, dar, pentru Habermas, un
astfel de model este grăitor pentru tipurile de constrângeri de comunicare şi dezechilibrele care există în viaţa reală, de la protestele publice la
jurnalismul de investigaţie (v. Nick STEVENSON, Understanding Media Cultures: Social Theory and Mass Communication, Sage, Londra, 1995). Este
aplicată teza lui Habermas la evoluţia presei britanice, potrivit căreia comercializarea industriei presei a dus la două tipuri de jurnalism: jurnalism de
calitate (pentru un public restrâns, educat şi informat şi cu putere mare de a atrage publicitate) şi cel de scandal (pentru un grup cu venituri mici şi
putere mică de a atrage publicitate). 7. Andrei MARGA, Argumentarea, Ed. Fundaţiei
Studiilor Europene, Cluj-Napoca, 2006, p. 53
8. Jürgen HABERMAS, Cunoaştere şi comunicare, Ed. Politică, Bucureşti, 1983, p. 458
9. Andrei MARGA, Acţiune şi raţiune în concepţia lui
Jürgen Habermas, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 221
10. Chaïm PERELMAN et Lucie OLBRECHTS-
TYTECA, Traité de l'argumentation, Éd. de l'Institut de Sociologie de l'Université Libre de Bruxelles, 1970, p. 192
11. Constantin SĂLĂVĂSTRU, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 19
12. Constantin SĂLĂVĂSTRU, Critica raţionalităţii
discursive, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 21 13. Kenneth BURKE, A Grammar of Motives,
Prentice-Hall, New York, 1945, p. 393
14. Erving GOFFMAN, Viaţa cotidiană ca spectacol, trad. în lb. rom. de S. Drăgan şi L. Albulescu, Ed. comunicare.ro, Bucureşti, 2003 (1956), p. 37
Trista poveste a unei vieți din Basarabia Prof. Dr. Paul Dăncescu
3
Poveste celor petrecute in Basarabia este foarte tristă, dar mai trist este faptul că astăzi lumea nu mai vrea să știe nimic despre acest dramatic trecut.
Am așternut pe hârtie câteva crâmpei din viața unui basarabean, Igor Senkiewici, născut in 1907 la Tighina, fost cercetător științific entomolog la Muzeul Antipa din București, și care in ultimii săi ani a locuit, ca refugiat, la Longueil. Viața lui a fost un lung șirag de suferințe. Din pietate pentru suferința sa, pe care voia să o facă cunoscută, voi mărturisi cele ce mi-a povestit cu tristețe Igor Senkiewici :
Toată povestea vieții mele este tristă, dramatică dar totul culminează cu cele petrecute în timpul celor patru zile de groază care mi s-au fixat în memorie: In zilele de 11, 12, 13 și 14 Iunie 1941, deci în timpul
ocupației Basarabiei de către sovietici, au loc deportări masive de populație. Condițiile erau îngrozitoare. Deportarea se făcea la ora 2 noaptea, din orașe și sate, pe neanunțate, pe nepregătite. Zeci de mii de persoane sunt ridicate fără să poată lua nimic de acasă, nici cel puțin haine groase de iarnă, nici unelte și doar toți erau buni gospodari.
Sunt înghesuiți în vagoane de vite, unde nu puteau sta jos ci numai în picioare. Femeile separate de bărbați. Ca o culme a perfidiei, pe vagoane erau inscripții „mutări” adică simple mutări, nu deportări. Vagoanele mergeau încet, rămâneau pe linii moarte de tren astfel încât foarte încet, târziu de tot ajung în Siberia iarna, în luna Decembrie. Ajunși acolo au fost îmbarcați pe vase pe fluviile Jenisei și Amur cu direcția spre nord, spre cercul polar, dincolo de taiga, în tundra pustie. După debarcare oamenii au văzut cu groază că vapoarele au pornit înapoi spre Sud lăsându-i în pustietate. – Era iarnă, deoarece călătoria s-a făcut foarte încet și iarna i-a ajuns din urmă fără haine, fără posibilitatea de a-și face măcar o groapa în pământ ca să se adăpostească. – Populația locală era extrem de rară, satele la zeci de kilometri unul de altul, iar, de altfel, populația era ostilă noilor veniți, care reprezentau alți săraci veniți peste sărăcia lor.
Toate acestea, adică ce s-a petrecut în Siberia, le-am aflat mult mai târziu, în 1996 când eram canadian și când m-am dus în vizită din Canada în Basarabia, la Tighina și la Chișinău.
In 1946, când Basarabia a fost reocupata de sovietici, tragedia deportărilor s-a repetat. In 1949 un alt val de deportări.
In 1940 am făcut o mare greșeală, aceea că am rămas în Basarabia, la Tighina în loc să ne refugiem în România. Dar lucrurile s-au desfășurat atât de repede că nu am avut timp să decidem altfel. Socrul meu era medic, primar al orașului Tighina și a fost arestat imediat, numai după patru zile de la sosirea sovieticilor. Doctorul fusese deputat în partidul țărănesc al lui Iuliu Maniu. Pedeapsa a fost condamnarea la cinci ani deportare în Siberia, dar la termenul de eliberare din lagărul morții, condamnarea se prelungește la cincisprezece ani. Nu i-a executat însă, deoarece moare după noua ani de deportare, în 1949 .
O parte din familia noastră, rămasă la Tighina, nu a fost deportată. Deportările se făceau după criterii pe care nu le putea înțelege nimeni. De aceea toți stăteam mereu cu spaimă și eram pregătiți cu un sac de lucruri, așteptând deportarea. Dar restul familiei doctorului și familia Senkiewici au scăpat. Mie mi s-a dat de lucru la un sovhoz.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 16
După venirea armatelor române în Basarabia, în 1941, mulți am fost suspectați de autoritățile române ca simpatizanți sovietici, pentru că rămăseserăm în Basarabia. Eram suspectați de comunism. Dar rămânerea noastră în Basarabia nu a fost o opțiune pentru sovietici, căci mii de basarabeni au rămas în Basarabia în timpul ocupației sovietice, ca și noi, pentru argumente economice, deoarece acolo aveam un rost, aveam bunuri și case. Simțeam că zidurile caselor ne apără și nu aveam unde să ne ducem. Dar vai! zidurile casei nu ne-au aparat.
* * * Eu sunt de origine poloneză. Strămoșul
meu, Stanislas Senkiewici , in 1831, după înăbușirea de către ruși a uneia dintre insurecțiile polonezilor, a fost deportat în Basarabia, la Tighina. Pe atunci, Basarabia era loc de deportare pentru insurgenți. Aici se căsătorește cu Constanția, tot poloneză cu familia deportata tot din Polonia în Basarabia. Fiul lor este bunicul meu. Intr-o lume străina și ortodoxă au trecut și ei la ortodoxie. Au vorbit rusește, limba de circulație oficială și încet, încet descendenții au uitat limba poloneză. Tatăl meu a fost Leonida Senkiewici, mama Ludmila (nume ceh) Mucinschi, era dintr-o familie originară din Lituania, deportată pe vremuri în Basarabia.
Componenta etnică a orașului Tighina s-a modificat total. In 1938 erau 37.000 locuitori. Era un amestec de populație: moldoveni, ruși, ucraineni, evrei, armeni etc. Astăzi Tighina are 128.000 de locuitori, aduși din toate colțurile. Ajuns ca vizitator la Tighina în 1996, am bătut la toate ușile. Nu am mai întâlnit nici un cunoscut. Puținii care rămăseseră după deportări și după valurile războiului, erau acum la Chișinău.
Intre Tighina și Chișinău sunt 50 km. Astăzi, pe șosea circulă autobuze din oră în oră. La 6 km. spre sud, în satul Gârbovăț, este frontiera cu Ucraina. De fapt, Basarabia a fost împărțită în patru părți cu frontiere între ele. Partea de sud este a Ucrainei, la mijloc este Republica Moldova, partea de la nord este alipită tot Ucrainei. In republica Moldova este o parte separată, tot cu frontieră și unde se circulă tot cu pașaport. Aici locuiesc găgăuții, care sunt o populație turcă, creștinată.
Basarabia în general, și mai ales regiunea Tighinei este foarte bogată. Solul aluvionar este prielnic culturilor. Vița de vie și pomii fructiferi dau rod care nu se potrivește ca bogăție și frumusețe nicăieri în lume. Aici în Canada, merele nu se pot compara cu ceea ce era pe valea Nistrului înainte de război.
Locuitorii erau buni gospodari și harnici. La Tighina erau mulți ruși fugiți din Rusia în Principatul Moldovei după anii 1700, deci încă înainte de ocuparea Basarabiei de către ruși în 1812. In oraș era chiar un cartier
întreg de ruși fugiți din Rusia în secolul XVIII. Aceștia avuseseră trei motive să fugă din Rusia în zona supusă pe atunci Turciei. Astfel în Rusia, pe vremea împărătesei Ecaterina, serviciul militar dura 25 de ani. Cei care aveau neșansa să fie luați în armată, se întorceau bătrâni, nu-și mai puteau face un rost în satele din Rusia. Al doilea motiv de fugă era scăparea de șerbie, care era groaznic de aspră in Rusia acelor vremuri. În fine, al treilea motiv era că rușii fugiți făceau parte dintr-o sectă religioasă persecutată. Diferența de ceilalți ruși era, printre altele, că-și făceau cruce cu două degete nu cu trei. Ajunși în Moldova, autoritățile voivodale române ale vremii și autoritățile turcești din raialele turcești îi lăsau să se așeze unde vroiau. Astăzi, descendenții din această sectă de ruși se găsesc în delta Dunării. Sunt lipovenii. La Tighina, lipovenii erau buni gospodari. Aveau o biserica mare. Toți acești ruși sectanți din Basarabia au fost însă deportați în Siberia în 1941 și în cursul deportărilor de după aceea. Deportarea lor a fost într-adevăr completă. Biserica lor a fost dărâmată, nu se mai cunoaște nimic în acel loc.
Cât despre românii de pe malul stâng al Nistrului, ei au fost rusificați în majoritate. Mai există moldoveni la Tiraspol și Duboșari. Pe malul drept al Nistrului, rusificarea a fost mai puțin intensă. De fapt, Stalin avusese un interes să creeze Republica Moldovenească în mod special în perspectiva ca, într-o zi să facă o întregire a Republicii Sovietice Moldova cu provincia Moldova de peste Prut, din România.
La a doua ocupare a Basarabiei de către ruși, în 1944, ne-am refugiat prea târziu. Am părăsit în grabă casa și am fugit repede în România. Fuga a fost catastrofală. Trenurile erau supra-aglomerate. Eu am reușit să intru pe geam într-un vagon iar soția mea a fost primită de către militari germani în alt vagon. Ne-am salvat dar într-adevăr ne-am refugiat de la Tighina prea târziu și am lăsat totul în Basarabia. Adică am pierdut totul.
După ani si ani, în 1996, m-am reîntors în vizită la Tighina. Nu am mai găsit, precum a mai spus, nici un cunoscut. Totul mi s-a părut pustiit.
* * * Când rușii au intrat în Basarabia în 1944,
lucram la Centrului Viticol de la Chișinău. Directorul Centrului, Constantin Saduville, jumătate francez după tată, jumătate oltean după mamă, a plecat urgent la Râmnicul Vâlcea, la familia sa și m-a lăsat pe mine să mă ocup și să evacuez biblioteca, materiale și toate bunurile de la Centrul Viticol și Centrul Horticol de la Chișinău, care erau de fapt ale Ministerului Agriculturii din România. Tot ce s-a putut evacua a fost mutat in Oltenia, la Centrul Viticol Drăgășani, la Stațiunea de fitopatologie în Oltenia, unde, totodată, s-a refugiat tot personalul celor doua centre din Chișinău.
Dar în 1944 a venit armistițiul și România a trebuit să retrocedeze toate bunurile celor două centre, Centrul Viticol și Agricol de la Chișinău, refugiate la Drăgășani. Ordinul a fost ca toate bunurile să fie restituite și să se despăgubească URSS. Aveam în gestiune o bibliotecă mare. Totul trebuia predat cu inventar. In gestiune era și un cal pe care nu aveam cu ce-l hrăni. Am fost nevoit să-l împrumut, fără chirie, unui birjar din Drăgășani, numai ca să-l hrănească.
Începuse foametea. Nu aveam nici pâine. Dar marea tragedie încă nu începuse. Marea tragedie era ordinul de groază ca noi toți, cei născuți în Basarabia, să fim obligați să ne reîntoarcem în Uniunea Sovietică.
Asta a fost o marea tragedie. Pe de o parte, trebuia să lucrăm în Centrul viticol, pe de alta, să ne ascundem de deportare. Astfel, primeam ordine telefonice profesionale de la București pe linie de Centru viticol, ordine pe care trebuia să le executăm și, în același timp, veneau jandarmi să ne aresteze ca să ne ducă cu forța înapoi în Basarabia.
Urma ca cei care „doreau” să plece să primească o suma mare de bani în lei din partea autorităților române în vederea reinstalării, de fapt a extrădării lor, în Basarabia. Dar … nimeni din cei veniți la Drăgășani nu au vrut să plece înapoi în Basarabia. Groaza s-a reinstalat asupra bieților oameni. Uneori, jandarmii veneau noaptea să ne ia de acasă. Nu mai dormeam acasă. Alteori, veneau ziua ca să ne prindă la Centrul viticol. Pentru ai prinde pe basarabeni, jandarmii percheziționau Stațiunea Viticola, cercetau la rând camerele clădirii tip vagon, iar noi, basarabenii căutați, fugeam plini de spaimă dintr-o camera în alta și în jurul clădirii, tot înaintea jandarmilor.
Eu cu familia mea am fugit repede la București, unde ni s-a pierdut urma. Ceilalți, rămași la Drăgășani, unii au fost prinși, duși la R. Vâlcea și obligați să primească banii și să se reîntoarcă în Basarabia. De fapt a fost o disperare în fața deportării, o adevărată dramă. Îmi amintesc de Polizu și Vrabie, care au fost extrădați în Basarabia. Unii chiar au înnebunit.
Mai era și o Comisie Aliată de Control in care erau sovietici, englezi și americani, în realitate formată numai din ruși, veniți pentru retrocedarea bunurilor Centrului horticol de la Chișinău. Eu vorbeam rusește cu ei și, cunoscând firea rușilor, făceam prietenie cu ei și astfel am reușit să scăpăm de deportare. Până la urmă, tot a trebuit să fugim. Odată terminată campania de prindere a basarabenilor, m-am reîntors la Drăgășani, unde am continuat lucrul până în 1956.
Iată câteva pagini din tristă mea viața de basarabean.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 17
REMEMBER: 1989 - Crăciunul Revoluţionar
George Filip
DECEMBRIE a venit şi decembrie...a venit. timpul e mai bătrân cu-n an, el a-nflorit, arnice de ţară şi de dor
i-au cusut diadema; lui i se cuvine să defileze
pe umeri cu stema. acum, când colindele sună din munte
spre mări şi navele curg spre Ţară cu puii, din zări, acum, eu aud cum se naşte
din timp şi din stele numele înalt şi frumos al patriei mele. cerbii zburdă setoşi de rod,
de timp şi amiezi. prin şesuri de ape
delfinii aleargă-n cirezi. creştinii se gătesc
în straiele cele frumoase. aşa e-n Decembrie la noi: ies de prin case românii frumoşi şi înalţi până-n grinzi. în doină cu ei şi în hore cu ei să te prinzi, c-aşa-i în decembrie la noi:
din imnuri şi stele sfinţim în timp numele-nalt
al PATRIEI mele. SEMNUL DIVIN Ne trebuia un imn de libertate. Străbunii din istorii ni l-au dat Şi Ţara toată, demnă cât Carpaţii, Din negura-i de doliu s-a-nălţat. Nu bănuiau himerele schiloade Când ne loveau cu roşiile ploi Că Ţara şi-a hrănit copiii ţării Cu demnitatea sfinţilor eroi. La semnul rar al Naşterii-Divine, Rupând sigiliul tristei închisori, Copii, femei, părinţi şi fraţi de-ai noştri S-au răstignit pe Sfinte-Sărbători. A fost un semn - ni l-au trimis străbunii, Strigat spre noi din daci şi din romani: Să urce ROMÂNIA-n liberate De-a pururea - la două mii de ani!
EROICA Se-auzea o lacrimă de Ţară Dintr-un colţ de secol blestemat, Bocet surd, şoptit cu-ndurerare Pruncilor ce neamul ni i-a dat. Răsuna o doină nerostită, Doina tristă-a omului pribeag, Pribegind prin patria de datini Şi cerşind la propriu Ţării plai. Clocotea un imn de libertate Dus din Bega-n munţi şi printre văi Şi-a fost dat să cânte imnul Ţara Concertând cu cei mai bravi flăcăi. Şi a-nceput o sârbă românească Cu mitralii, lacrimi şi psaltiri Ce i-a pus să joace-n jerăgaie Pe demenţii vremii - pe vampiri. ...Foaie verde imn de libertate, Maica ŢARĂ iar a dat eroi; Oameni noi născuţi în inerţia Luptei mari - spre vremurile noi. CUNUNA o măicuţă, mai bătrână, a plecat la drum cu zorii. era plânsă că de-aseară nu i s-au întors feciorii. s-a pierdut prin gloata oarbă cu uimirea în privire şi-a cules de printre gloanţe floarea de nedumerire. pe un colţ de cer când Luna spăla lumea-n fulgi de stei a zărit dormindu-şi somnul veşnicii - fiii ei. o măicuţă, mai bătrână, intră-n cimitir cu zorii. pune lumânări şi spune că şi-a cununat feciorii... CÂNTEC de ce tragi fârtate? nu mă recunoşti? pentru ce - cu gloanţe trupul mi-l împroşti? nu azi cum Ţara plânge-n zurgălăi? ducă-se-n pustie politrucii tăi! vino, camarade, din turelă - jos; v-au spus la cazarmă? s-a născut HRISTOS!
hai cu lerui-lerul, neamul să-l urăm; n-am zidit noi Ţara să o împuşcăm. te aşteaptă taica, a tăiat purcel şi-a păstrat o glajă să închini cu el. fata dragă-ţi scrie. tu de ce nu-i scrii? lasă mamelucii tristelor stihii sau întoarce arma către politruci că e plină Ţara de schiloade cruci. ...nu mai trage frate şi-n veci nu uita: când ocheşti spre Ţară tragi în maica ta! FOAIE VERDE Dac-am fi cântat a verde; foaie verde - Ţara mea, Azi nu ne scăldam cu lacrimi în căuşul dintr-o stea. Timpul dacă era verde, roşul îşi stingea tăciunii Şi cinam la masa Ţării cu străbunii, cu străbunii. Laptele de mamă - verde de-ar fi fost, au nu ca zerul, Rezistam pe baricade când plângea cu gloanţe - cerul. Am dorit zăpadă verde. Domnul nu ne-a dat zăpadă Şi-ndoiţi, doar tinereţea ne ţinea la azăvadă. Tristă - zodia cea verde, ne ducea din azi spre mâine. Lunetiştii zvârleau gloanţe, noi dădeam la oşteni pâine. Foaie verde - Ţară verde... tinereţe - tinereţe, Eşti tu primăvara vieţii şi a gliei frumuseţe? Lumânarea de-ar fi verde m-aş tot închina la dânsa Să ne ierte toţi părinţii şi Ţara ce-atât ne-a plânsa. ...Azi nu ne scăldam cu lacrimi în căuşul dintr-o stea Dac-am fi cântat a verde; foaie verde - ŢARA mea!
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 18
Lansare de carte – Livia Nemțeanu - Chiriacescu
Un eveniment Victor Roșca
Duminecă 11 noiembrie, de « Ziua Amintirii » , « Jour de souvenir » pentru provincia Quebec şi « Remembrance Day » pentru întreaga Canada, la Casa Română, sub auspiciile A.C.S.R. şi ale Redacției revistei Candela de Montreal s-a organizat, lansarea a trei cărţi scrise şi publicate de poeta şi scriitoarea Livia Nemţeanu-Chiriacescu. Au vorbit poeţii Melania Rusu-Caragioiu, Leonard Voicu şi prof. univ. Wladimir Paskievici, care au prezentat cărţile : « Crucea Cavalerilor de Malta », « Manuscrisul din tren – Jurnalul vieţii mele (Memorii 1930-1989) », şi poemele « De dragoste şi de moarte ». Vorbitorii au pus accentul pe temele interesante ale cărţilor, pe stilul literar şi fluent, patosul creatorului și bogăţia şi ineditul metaforelor. Dacă « Crucea Cavalerilor de Malta » conţine povestiri ciudate, tragice dar şi
evocatoare de senină spiritualitate, memoriile prezintă viaţa intimă a scriitoarei pe o frescă largă a societăţii româneşti, şi bucureştene, din vremurile respective. Poeziile, au tema veşnic actuală « de dragoste şi de moarte ». Toate cele trei cărți conțin scrieri curajoase şi inspirate.
Începând cu acest număr, vom reda cuvântul celor trei vorbitori anunţaţi mai sus. Publicăm în cadrul acestui articol citate din cuvântul autoarei, Livia Nemţeanu-Chiriacescu, ca o mărturie de credinţă a profesiei de scriitor.
Livia Nemţeanu-Chiriacescu a terminat discursul său cu o referire la Poezie şi la eternele teme ale poeziei, viaţă, dragoste, moarte :
«Noutatea unei poezii, a arătat autoarea, constă în aceea că ne spune cu exact aceleaşi cuvinte, mereu altceva şi
se adresează timpului pe care-l parcurgem şi care poate fi chiar al nostru. Sunt poeţi şi poezii nemuritoare, pentru că fiecare timp îşi găseşte în ea o altă dimensiune. Cum spunea Cioran : « eu nu locuiesc într-o ţară, locuiesc într-o limbă ». Dar limba în care locuiesc eu, e limba română. »
Evenimentul s-a bucurat de o prezenţă deosebit de numeroasă, ca şi în cazul lansărilor precedente ale Liviei Nemţeanu-Chiriacescu. Întâmplător, această lansare a fost organizată de « Ziua Amintirii », a veteranilor de război. Apariţia unei cărţi de memorii ce tratează teme dinaintea şi de după Cel de al Doilea Război Mondial în această împrejurare, a constituit tot odată şi o comemorare şi un omagiu adus acestei sărbătoriri.
Câteva note și gânduri Melania Rusu Caragioiu
Niciodată nu mi-aș fi putut închipui că pot fi îngemănate dragostea și moartea. Dar, de fapt ele nu sunt îngemănate decât în mod alegoric.
M-a atras magnetic acest titlu: ,,De dragoste și de moarte” înscris pe una din multele cărți expuse ale scriitoarei consacrate Livia Nemțeanu- Chiriacescu. Pe urmă am citit, am citit din nou cu nesaț și interes spre a vedea furia dragostei și... fuga dragostei de moarte.
Astfel începe o pătrundere a mea, aproape indiscretă, în universul creației autoarei, univers care cuprinde eseuri, memorii, călătorii, romane și poezii fascinante.
Livia Nemțeanu – Chiriacescu fiind membră a Asociației Scriitorilor din România, a adunat multe prezentări de carte, critici literare alcătuite cu mult talent și competență.
Dorința mea de a-mi spune cuvântul asupra volumului de poeme: ,, De dragoste și de moarte” mă pune în situația dificilă de a merge pe niște drumuri defrișate și bătute de criticii literari , care au acordat multă atenție acestei publicații. Dar curajul meu a fost răsplătit, fiindcă poezia dânsei are fațete inepuizabile, care te recheamă la citirea lor și îți oferă alte și alte fațete care te prind în mreaja lor uneori deschisă spre lumină, alteori mohorâtă, alteori
sarcastică sau debordând de senzualitate.
Fără să caut prea mult am găsit în reverberații răspunsul poetic al multor stări și sentimente. Ele sunt atât de numeroase, încât am să vă împărtășesc doar unele dintre ele, spre a nu îmi destăinui total simțămintele, vibrațiile mele ascunse, generate de citirea acestor versuri, dar sunt nevoită oare cum să cedez...
Viziunea naturii devine părtașă a iubirii. Un poem intitulat cam criptic: (Aer) Oare ce ascunde acel eter? Nu încerc să aflu,poate e un delicat mister. Sunt prezente, aci, în versuri, trăiri răvășitoare la care natura participă creând un fundal scenic:
Îmi stăruie în nări mirosul mării, Al vântului al ploii, al arșiței trecute Și mă surprind aceste izuri cunoscute Năvală dând când mă gândesc la tine. Maiestuoasa natură a facerii lumii este
magistral redată în ,,cânturile”- zic eu, din ,,Balada facerii”, prin ochiul de cenzură al poetei. Imagini controversate, critice, despre care un preot ar spune că frizează chiar erezia, se suprapun cu cele laudative. Această baladă, eu o consider o mică epopee în care strălucește un scânteietor talent. Citez câteva versuri din ,,Ziua a șasea”, facerea omului:
Și uite-așa, cu jocul de-a momâia Am potrivit un falnic dobitoc
Și o jivină care să-l răpună Și altele asemenea în loc.
. . . . . . . . . . Și uite-așa, jucându-mă de-a toate Cu monștrii mei, speriat și abătut, M-am săturat de facerile lumii Și mi-am dorit repausul pierdut. Poemul meditație ,,Platon”m-a frapat
prin tenta filozofică proprie. După o incursiune in timp într-un tot poetic autoarea ne explică prin versuri:
Alerg prin labirintul acesta omnivor Frenetic căutând vânzătorul de zmeie, Pe care urmându-l
am ajuns pe un ciopor Și am să țin în ambele mâini
curcubeie. și finalul: Omul a fost o trestie,
dar o trestie gânditoare Mai-nainte să fi ajuns teribila bestie, Apoi s-a întors fără să vrea la izvoare Trestie gânditoare, însă doar o trestie. Subliniez aci frumoasa metaforă:
,,vânzătorul de zmeie! Văd în poemul: ,,Sensul invers”,
aproape aievea, tinerețea și dragostea vibrantă, o senzualitate acablantă. Iubita își pândește iubitul cu ochii ei de felină. Iată cum pune în versuri poeta acea dragoste mistuitoare, a sensului invers, cântând astfel momentul carnal :
Pe pielea ta albă și crudă, întinsă
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 19
Și prinsă (ca-n capse) în unghii subțiri,
Vreau să-mi întind palmele, limbi de cactuși cu spini
Să tresari înțepată, să te lipești mai tare, să țipi, să suspini...
Am mai izolat și alte tematici: clipe de senectute, moarte dar nu dispariție, înțelepciunea existenței, tinerețea robustă, tirania iubirii, divinizarea
materiei și altele, dar mă opresc aici considerând că am suscitat suficient interesul cititorului, pentru a împărtăși cu mine acele impresii, dar nu înainte de a scoate în evidență existența unei bogate încărcături de figuri de stil, o bogăție metaforică proprie poetei.
Foarte plastică imaginea : ,,macii cufundați în somn adânc, (Poarta); copacul tomnatic pe care-l desfoi, (Balada întoarcerii), sau imaginea
sugerata in versul: ,, mă sfâșie ca un, sens invers”.
Totul este presărat cu o dărnicie de comparații, personificări, epitete evocative, ornante, metafore inedite.
Poemele din acest volum sunt pline de vitalitate și de o abundentă inspirație, îndemnând la lectură.
A scrie e un act de curaj
(citate din discursul autoarei) Livia Nemțeanu - Chiriacescu
«A scrie e un act de curaj, căci nu ştii niciodată ce vei descoperi în adâncul sufletului şi cugetului tău. Ce gânduri sau fapte teribile din trecutul uitat sau numai ignorat vor ieşi la suprafaţă pentru a-ţi periclita liniştea şi echilibrul de până atunci. Iar a le da la iveală, publicarea lor asta însemnând, să le faci publice, poate stârni stihiile, căci se găsesc totdeauna câţiva binevoitori care să exploateze slăbiciunile autorului, echitatea sau moralitatea faptelor sale. Să încerce să minimalizeze vreun merit, dacă l-a avut, ori să umfle vreun defect sau greşeală pe care a avut curajul să o mărturisească. Dar cei care sunt născuţi scriitori, care au scrisul în sânge adică, nu se vor da la o parte în faţa acestor riscuri. Ca să nu vorbim decât de atât de criticatele Confesiuni ale lui J. J. Rousseau, sau Jurnalul lui Mihail Sebastian, sau al lui Djuvara şi altele care au făcut epocă.
„ Pe toţi cei care iubim cărţile ne leagă un fir invizibil,dorinţa –veche de când
lumea– de a afla ceva în plus,ceva nou, despre alţi oameni, despre alte locuri şi despre alte întâmplări de prin lumea largă.
„Şi aşa, mi-am spus şi eu la un moment dat, ia să-mi adun amintirile care m-au marcat pe mine şi epoca în care am trăit şi să vi le dau şi dvs. Unora dintre dvs. care şi-au petrecut copilăria, adolescenţa şi tinereţea odată cu mine, de prin anii 1930 şi mai încoace, iar altora care n-au cunoscut lumea aceea a mea, şi care vor afla lucruri noi, odată cu întâmplările acelea povestite cu umor şi cu o nuanţă zeflemitoare, care le dă hazul de care m-am bucurat scriindu-le. Acestea sunt Memoriile din cartea mea „Manuscrisul din tren. Jurnalul vieţii mele”. Veţi întâlni în ea personaje reale, unele foarte cunoscute, scriitori, profesori, oameni politici care au existat înainte de „epoca de aur”, sau pe dvs. înșivă, cei care aţi fost elevii şi studenţii acelor timpuri.
„Cea de a doua carte pe care am
publicat-o acum este ”Crucea Cavalerilor de Malta”. Nuvele cu întâmplări extraordinare petrecute în călătoriile mele prin Sicilia, Malta, Vietnam, Jamaica, Israel, Singapore, Patagonia. Întâmplări care m-au zdruncinat sufleteşte şi pe care le redau aici.
„În Sicilia am descoperit prin localnicii de acolo contraste nebănuite care mi-au ocazionat descoperirea unei crime, printre vestigiile unor civilizaţii milenare.
„În Malta, printre alte vestigii magnifice, am întâlnit un personaj rar, un bărbat cu o dublă personalitate, care se transforma imprevizibil trecând brusc şi inconştient dintr-o epocă în alta, punându-mă mereu într-o derută periculoasă.
„În Vietnam, o ţară de vis, chiar şi după devastările bombelor cu agentul orange şi cu napalm, oamenii uită ura şi
răzbunarea şi se reconstruiesc, pe ei înşişi şi toată ţara lor, o fâşie de câteva mii de kilometri, cu 2000 de km de coastă la Marea Chinei Meridionale, în Extremul Orient. Veţi întâlni aici o dragoste fulgerătoare şi fulgerată. Veţi descoperi singuri restul.
„Vă mai spun două cuvinte : veţi găsi în nuvela „Jamaica”, ţară cu mare criminalitate, un caz dur, dar totodată şi o poveste adevărată despre practicele vrăjitoreşti secrete locale. Iar în nuvela „De ce Israel ?” veţi trăi alături de mine stările care m-au posedat mergând la Ierusalim pe Drumul Crucii, pe urmele lui Iisus Christos.
„A treia carte este un volum de poeme intitulat „De dragoste şi de moarte”. Sunt aici poezii de dragoste interiorizată, aproape ascunsă, dar şi de dragoste senzuală, pasională, tulburătoare şi tulburată. De dragoste oricum, de dragoste „encore et toujours” adică sub dominanta dragostei. Căci dragostea este sentimentul dominant care ne dă continuu primăvara vieţii.
„Veţi găsi deasemeni obsesia Timpului, a timpului care se scurge iremediabil ca un fluviu către mare, către moarte, a timpului care e sesizabil, precum şi a celui care nu există. Timpul şi spaţiul sunt dimensiuni insesizabile pentru filosofi, inexistente.
„Moartea, aşa cum titlul o spune, e prezentă în multe poezii. Dar nu ca o obsesie, ci, mai degrabă, ca un eveniment inconturnabil, firesc. El nu sperie, ci este promiţător, când ca un repaos râvnit şi aşteptat, când ca o continuare a vieții, sau mai exact spus, a existenței, care e un ciclu, viaţă, moarte, viaţă prin reîntrupare sau trăire în stare de spirit undeva în alte locuri.
„Şi în fine, veţi găsi în cartea mea de poeme câteva care vă vor da unele indicii asupra dimensiunii dramei emigrantului.”
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 20
PARCURSURI ILUSTRATE 2. Vacanţe în Italia Angela Faina - artista
Wladimir Paskievici - naratorul
În vacanţa de Paşti 1956 : Florenţa, Roma şi Veneţia
În 1956, eram student în Franţa, înscris la Universitatea din Strasbourg. În vacanţa de Paşti, am profitat de un voiaj organizat pentru a vizita Florenţa, împreună cu un grup de studenţi.
Fig. 1 Italia – Florenţa : Palazzo Vecchio
Angela Faina Grafică, tehnică mixtă (30 cm x23 cm)
Florenţa, m-a încântat. Situarea
geografică pe râul Arno şi cu coline împrejur, culoarea ocru a pietrelor, superba catedrală cu domul ei atât de caracteristic, pieţele înconjurate de statuile marilor sculptori (între care celebrul David de Michelangelo), Palatul Pitti cu faimosul său muzeu, caracteristicul Palazzo Vecchio (Fig. 1), Galleria degli Uffizi posedând cea mai frumoasă şi completă colecţie de pictori italieni, originalul Ponte Vecchio, pod pietonal acoperit şi sediu al unor magazine artizanale şi de lux, Casa di
Dante, casa natală a marelui scriitor Dante Alighieri, acum muzeu şi loc de conferinţe săptămânale neîntrerupte de la moartea autorului până în prezent asupra capodoperei sale Divina Comedia, totul m-a entuziasmat.
Fiecare stradă, aproape chiar şi fiecare casă avea o istorie de povestit, un detaliu de admirat, un sentiment de împărtăşit. Atmosfera dominantă este frumuseţea în armonie. Produsul unei civilizații rafinate. Familia Medicis a marcat pentru totdeauna acest oraş prin puterea pe care a deţinut-o, prin bogăţia pe care i-a adus-o şi prin gustul artistic rafinat care a caracterizat-o. Florenţa reprezintă Renaşterea, perla civilizaţiei noastre!
Oricât de frumos ar fi fost oraşul, a petrece 12 zile pentru a-l vizita mi s-a părut prea mult aşa încât, după cinci zile, un grup de şase studenţi ne-am decis să ne ducem la Roma, să ascultăm slujba de Paşti la Bazilica Sf. Petru.
Uşor de zis dar riscant de făcut pentru că nu aveam nici o adresă la care să locuim, la un preţ abordabil pentru studenţi. În plus, organizatorii voiajului nostru la Florenţa ne-au avertizat că de Paşti nu mai sunt locuri disponibile la cămine studenţeşti.
Cum aveam un plan în minte, i-am convins pe colegii mei să aibă încredere în mine. Am ajuns la Roma seara, cu trenul. Din gară, ne-am dus întâi la un restaurant, să ne ospătăm. Acolo, după cină, i-am explicat patronului că suntem studenţi francezi care au venit la Roma pentru a asista la slujba de Paşti, dar că n-am găsit nici un loc unde să dormim, şi l-am întrebat dacă ar cunoaşte pe cineva care ar fi dispus să ne găzduiască, pentru o noapte sau două. Convins de sinceritatea mea, patronul restaurantului a pus mâna pe telefon şi şi-a chemat rudele. O jumătate de oră mai târziu, eram toţi plasaţi!
A doua zi, am descoperit adevărata Romă, cu splendidele ei monumente, Forumul, Coliseul, Arcul lui Titus, Arcul lui Septimiu Sever, Capitoliul (Fig.2), Piaţa şi Bazilica Sf. Petru, Palatul Vaticanului, Castello di Sant’Angelo, frumoasele fântâni printre care Fontana di Treti precum şi curiozităţi ca cele trei biserici suprapuse, fiecare de cult diferit, construite realmente, fiecare, la câte o mie de ani de diferenţă, pe ruinele acoperite de pământ ale precedentei.
Fig. 2 Italia – Roma : Capitoliul, Piaţa Veneţia şi Forum Traiani Angela Faina Grafică, tehnica
mixtă, tuş negru (30 cm x 23 cm) Ceremonia Sfintelor Paşti a fost măreaţă.
Figura ascetică a Papei Pius al XII-lea era impresionantă sub tiara pe care o purta, pe balconul Vaticanului de unde a făcut tradiţionalul apel lumii întregi, Urbi et Orbi. În piaţa maiestuoasă, pe jumătate înconjurată de colonadele Bazilicii, se îndesaseră cu uşurinţă două sute de mii de fideli şi de turişti veniţi din lumea întreagă. Fervoarea pascală era foarte puternică şi o vreme radioasă inunda de bucurie această lume multicoloră.
Dacă exteriorul Bazilicii era impresionant, interiorul nu era mai prejos. Prima impresie care te frapa era gigantismul naosului şi numărul necrezut de mare al capelelor laterale, fiecare, mare cât o mică biserică. Apoi, bogăţia fără seamăn a ornamentaţiilor în jurul amvonului. Găseam însă că totul era peste măsură de încărcat ; preferam simplitatea stilului pur al catedralelor din Milano şi din Strasbourg. Nu-mi place ostentaţia, or aici, biserica catolică exulta opulenţa.
Singura piesă care m-a sedus a fost extraordinara statuie din marmură a lui Michelangelo, Pietà, în care Fecioara Maria ţine pe genunchi corpul lui Cristos, înainte de înmormântare. Impresia de adâncă tragedie pe care o emană este zguduitoare!
Contrar Bazilicii Sf. Petru, Capela Sixtină, un loc de reculegere devenit acum un obiectiv turistic, m-a încântat. Vedeam în fine faimoasele picturi ale lui Michelangelo pe care le admirasem, în adolescenţă în Larousse şi în cărţile de artă. Celebra frescă ilustrând creaţia omului – sau insuflarea vieţii de către Dumnezeu lui Adam – este uluitoare. Privind această
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 21
pictură am realizat că Michelangelo a fost singurul artist care a îndrăznit – după ştiinţa mea – să reprezinte pe Dumnezeu sub o formă umană. Ce geniu!
Am făcut apoi turul tuturor monumentelor celebre, oprindu-mă mai mult în faţa coloanei lui Traian, pentru a admira « diaporama » luptelor daco-romane. Lângă ruinele Forumului, am revăzut, din memorie, o altă lume ce deambula şi discuta cu pasiune şi în totală libertate evenimentele zilei, în cea mai mare piaţă din antichitate. Astăzi, când voiajele au devenit banale, când emisiuni culturale de mare valoare ca Des racines et des ailes te duc în toate colţurile lumii şi-ţi explică în detaliu capodoperele omenirii, aceste opere de artă sunt acum accesibile pentru toţi dar pentru mine, în 1956, totul era farmec, vis. La întoarcere către Florenţa, am decis să facem un salt de două zile la Veneţia (Fig. 3).
Fig. 3 Italia – Veneţia : Vedere din mare
Angela Faina Grafică (30 cm x 23 cm)
* La Veneţia, am descoperit noi
minunăţii : biserica sau Bazilica San-Marco (Fig. 4), imensă, construită după modelul bizantin (cruce grecească), cu o faţadă de două etaje şi cu cinci portalii, cu o decoraţie interioară somptuoasă compusă din coloane de marmură sau din alte materiale preţioase şi nenumărate mozaicuri, turnul Campanile atât de caracteristic, marea Piaţă San-Marco (Fig. 5), nenumăratele canale şi podurile ce le traversează – inclusiv bine cunoscutul Pod al suspinelor – gondolele, muzeele, felul de a trăi fără automobil, etc. Ne-am dus să vizităm şi plaja Lido precum şi sticlăria din Murano, celebre în lumea întreagă. O absolută încântare. Ce fericire de a putea vedea atâtea splendori în aşa puţin timp!
Fig. 4 Italia – Veneţia : Bazilica din Piaţa San Marco
Angela Faina Acuarelă, tehnică mixtă (30 cm x 23 cm)
După Veneţia ne-am întors la Florenţa şi de acolo înapoi la Strasburg. O vacanţă cu totul excepţională!
În vacanţa de Paşti 1957 : Roma,
Napoli, Pompei, Capri
De data aceasta, mi-am organizat voiajul singur. De fapt, am vrut să realizez o dorinţă resimţită la Paştele trecut, cea de a împărtăşi cu Suzanne, viitoarea mea nevastă, plăcerea de a călători împreună în locuri minunate, pe care le cunoşteam deja sau pe care voiam să le cunosc mai bine.
Primul popas, de patru zile, a fost la Roma. Un soare radios strălucea deasupra oraşului imperial. Piaţa Sf. Petru era din nou plină de credincioşi şi de turişti. Înăuntru, am revăzut, cu emoţie, statuia lui Michelangelo Pietà. Picturile lui Michelangelo Buonarroti înfrumuseţau şi mai mult pereţii Capelei Sixtine pe când splendorile din Muzeul Vatican păreau şi mai minunate.
Fig. 5 Italia – Veneţia : Piaţa San Marco în ceaţă
Angela Faina Grafică mixtă, în tuş (30 cm x 23 cm)
Pentru celelalte locuri vizitate, am făcut
pe ghidul alternând biserici, statui, monumente, pieţe şi vestigii diverse. Am constatat cu această ocazie că printre ruine, ca şi prin cartierele mai populare, nenumărate pisici sălbatice își aleseseră domiciliu…
Al doilea popas a fost la Napoli, patria tenorului Enrico Caruso, unde ne-am plimbat o zi întreagă. A doua zi, ne-am dus să vizităm Pompei, oraşul acoperit de cenuşă şi de lavă în urma faimoasei erupţii a Vezuviului, în anul 79 d.C. O bună parte din fostul oraş era deja curăţat aşa încât am putut să ne plimbăm pe străzile pavate cu vechi pietre şi să intrăm în unele clădiri, complet restaurate, pline cu mobile de epocă, decorate pe pereţi cu picturi în culori vii şi conținând toate ustensilele necesare pentru a trăi şi a se hrăni.
Ne-am dus în arena oraşului, vastă şi armonioasă în proporţii, şi de acolo, de sus, am putut admira un peisaj feeric, cu clădiri la picioarele noastre, cu chiparoşi înalţi în jurul nostru şi cu o vedere în jur absolut superbă.
Am fost copleşit de un sentiment straniu închipuindu-mi tot felul de momente dramatice trăite de locuitori în momentul cataclismului. Pompei este o localitate unde moartea a întrerupt brutal viaţa şi unde prezentul se învecinează cu un trecut îndepărtat.
Dar fumuri sporadice şi mici clocote pe ici pe colo îţi reaminteau faptul că uriaşul este încă în viaţă şi că este numai adormit.
După Vezuviu, ne-am dus să vizităm mica localitate Pozzuoli, unde activitatea eruptivă a locului se manifestă prin impresionante solfatare care eliberau in atmosferă gaze urât mirositoare, de ouă clocite.
După aceea, ne-am dus la Capri. «Après la Bête, la Belle!». Voiajul la Capri a fost o încântare, începând cu traversarea golfului Napoli.
Nu cred că există vreun alt loc în lume mai romantic decât acela pentru un tânăr cuplu.
Debarcăm pe insulă, urcăm pantele ei abrupte, printre splendidele vile ce ne înconjoară şi ne amintim că împăratul Tiberiu venea aici – pe «insula caprelor», – pentru a se refugia de presiunile tronului şi pentru a căuta plăceri discrete şi ilicite atunci când nu se ocupa de asasinate…
Vizităm celebra vilă San Michele, cu o arhitectură deosebită, construită pentru Alex Munthe, medic şi scriitor cunoscut
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 22
(« The Story of San Michele, o carte autobiografică), exultând literatură exotică.
Pentru sfârşit – pour la bonne bouche – am lăsat faimoasa Grotta Azzura (peştera albastră), care este de un albastru strălucitor pe un fond bleumarin închis, absolut e-x-t-r-a-o-r-d-i-n-a-r-ă! Grota este întunecată dar apa este iluminată pe dedesubt, de razele refractate ale soarelui ce pătrund în grotă printr-o deschidere sub nivelul mării!
Imagini ce umplu sufletul, ce nu pot fi niciodată uitate, ce devin un tezaur personal pentru tot restul vieţii.
Reîntorşi seara pe continent, am încercat să vizităm celebrul Teatro di Don Carlo. Din păcate, sala de operă nu se putea vizita pentru că se dădeau operele Pagliacci şi Cavaleria Rusticana iar biletele de intrare costau mult prea scump pentru noi. Cum era târziu şi a doua operă deja începută, am reuşit să-l conving pe vânzătorul de bilete să ne dea
două bilete aproape pe gratis într-o lojă rezervată dar goală…
Sala este imensă (3000 de locuri), are şase etaje de loje şi este superb decorată. Şi cântăreţii, excepţionali.
După acest finale con brio ne-am întors la Strasbourg plutind pe nori…
Ce puteam cere mai mult ? Notă : Imaginile se pot vedea color la
RĂDĂCINI ADÂNCI Pridvoarele de munți ascund în ele Întâiele vestigii din străbuni; Trecut-au veacuri, grindini, vremuri
grele, Viteze fapte, râuri și cununi... Din oseminte plânse sub țărână Și lui Zamolxis, ca ofrandă arse, Se întrupează doina cea bătrână Și inimi mari, din mari istorii toarse. Prin capete de lup șuierătoare, Prin cerbicia de-a trăi aici, Făcut-au zid la ape trecătoare Ce-au luat cu sine numai lesturi mici. Cum stă încrâncenat sub aspra vreme Molidul falnic ancorat în stânci, Au rămas fii și plai, fără a se teme, Legați prin sevă-n rădăcini adânci ! DACIA FELIX În vatra străbună a neamului dac Romani din Columnă-au rămas; Dârz, daci și romani un popor nou prefac Și limbii doinite dau glas... Carpații-n cunună, sub brazi, ocrotesc Bogate tezaure vechi; Prin verdea mătase mioarele cresc Iar mieii albi zburdă... perechi...
Prin multele flori cu iz cald de sulfini Albinele miere culeg Și roiuri prin tei, zumzăind în stupini Nectar, din zbor dulce, aleg. Apele curg – rostogol șerpuind Cu susur și solzi lucitori, Cascade în spume, în plete vuind Pe stânci dau vârtejuri de sori... Vinul cel dulce se coace în vii În bobii de roș’ chihlimbar Și spumegă-n oale în stropi purpurii... Se dăltuie des meșteșug sub umbrar, Și-n umbre de castre: cetăți, bogății... (Cu jind cată... ochiul barbar !) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În trudă-am trăit: frământând, făurind, Clădind clipele mândre de veac, Când hoarde barbare vârtej răscolind Altare-n cenușă prefac... STRĂBUNĂ GLIE Tu, Glia mea străbună, cu sânge uscată, În stropi mari de plânset prelung
frământată, În brațe purtată, doină legănată... Luceferi de soare stâlpii de hotar Redute temut, ei văzut-au multe Și-au scrâșnit amar... Hordele trecură-n patru zări, cernute ! Spălatu-și-a maica urme de cenușă, Presărând adâncul cu mari flori de mină, Culegând văzduhul în flori de sulfină Și chemând din râuri țiței în lumină...
Glorie de veacuri ! Maică mult iubită, Tu, Mândră cunună, Glie, fi slăvită ! TRECUTUL NOSTRU MILENAR GRĂIEȘTE Din temelii de cremene și stâncă, Din veșnicia apelor de mare, Din vii columne străjuind hotare, Din liniști de sub lespedea adâncă. Dacă asculți auzi prin vremi rapsozii. I Izvoade vezi, ce ne-au lăsat strămoșii, Monumentale aripi, vulturi pe culmi -
bărboșii, Oștenii mândri, falnici voievozii. In cărți de aur se-ncrustau victorii; Stindardele mai flutură și azi, Perpetuând, din vechi secole, glorii. Și doine-alină strunele de brazi, Și vitejii urcând măreț poporul De prin milenii, și-au urzit izvorul. APA CURGE, PIETRELE RĂMÂN Poporul, cumplit se-narmează Și-n cuget, adânc, cântărește; Durerea in inimi, vitează, Strivit-a pe dușman în clește... . . . . . . . . . . . . . . . . . . În mii de bătăi ne luptarăm Acasă, pe glia cea sfântă; Talaz greu de foc și de pară Deasupra, pe hoarda înfrântă ! La grâul și aurul nostru Vestit peste mări, peste țări, Râvnesc toți barbarii sălbatici: Pe cai vin, vărsând foc pe nări !
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 23
Noi strângem în inimă datini, Tăria în brațul de fier, Copiii îi ferim pe sub cetini... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sub coasă dușmanii răi pier ! CETATE de SCAUN Dezlănțuiri de orgă, reverberări de zbor, Izbesc unde rotunde de porumbei sonori. Biserica e o scoică de sidef și ocean Ce sunetul îl soarbe și-l macină difuz...
Meditativ alunec printre coloane mute, Cristelnițe de piatră, Și sunete de-alamă. Și sunetul mă prinde;
în el mă strânge, albă... Caut să fug; ispita din nou în loc mă ține Și-n joc spiral mă leagă de iederi
și mireasmă. Bing-bang-ul de ceasornic și clopot
suie-n mine...
SE ÎNALȚĂ NEAMUL De-atâtea jertfe mari ni-e plaiul plin; Sub lespezi e îngropată numai huma... Pe-aripi de veacuri mândre zvonuri vin, Și se-mpletesc acum ... și totdeauna... Pleiadele de cărturari români În măiestrite graiuri limba cântă; Și gânduri, azi sădite, cresc spre mâine ! Și dorul de UNIRE le frământă: De ce un neam de-o limbă și de-o mamă Să fie-n Principate despărțit ? Unirea este crezul ce ne cheamă ! Să fim azi suverani ! Popor unit !
În prag de Anul Nou - 2013 Elena Buică
Pentru că omul simte uneori nevoia să aşeze în talerele balanţei datul cel trăit, dar şi pe cel adăpostit de tainiţele sufletului său şi să facă un bilanţ, cel mai potrivit este ca să tragă linie atunci când mai urcă o treaptă în necruţătoarea trecere a timpului, la cumpăna dintre ani. Iată că la acest prag fac și eu un popas acum, căci numai măsurând bine faptele din trecut poți să alcătuiești tiparul după care să le poţi croi, mai apoi, pe cele ce le vrei împlinite. Privirea pe care o aruncăm asupra vieții este, de fapt, privirea care se îndreaptă spre noi înșine; uitându-ne în jur, vom găsi întotdeauna ce căutăm, fie lumina, fie umbra și luându-le ca reper, pornind de la acestea, vom construi pilonii noilor fapte de viață. Anii senectuții m-au învățat să mă bucur de viață, să mă sprijin pe tot ce este frumos și bun și, pe cât posibil, să extrag esența. Firea mea optimistă îmi aduce în faţă, mai întâi împliniri și frumuseți, asemenea apelor care curg de la înălțime, unele de la Înălțimea Proniei Cerești. De aceea, privesc anul care a trecut cu sufletul, iar pe cel care vine cu ochii minții, dar și cu aripi de vis.
O realizare importantă pentru mine a acestui nou an, este aceea că el îmi va rotunji vârsta la 80 de ani. Pentru
frumoasa vârstă, marcată de o cifră alcătuită din două numere creionate numai din rotunjimi nu e meritul meu, ci mai de grabă al părinților și Divinităţii, cărora le aduc cuvinte de caldă mulțumire; eu, doar am mai vegheat să nu cumva să se deterioreze darul cu care m-au înzestrat. Întâmpin această vârstă cu bucurie și străduindu-mă, atâta cât îmi stă în putință, să nu renunț la urcuș, oricât de lent ar fi el. Toată lumea știe că e mai bine să privești lumea de un delușor mai sus, decât de sub el.
Pentru mine, delușorul acesta a însemnat în anul care se încheie apariția celei de a șasea cărți, din şirul celor tipărite de-a lungul activităţii literare începute la vârsta de 70 de ani. S-a întâmplat în urmă cu 10 ani, cu sprijinul revistei "Observatorul" din Toronto căreia îi datorez debutul literar, și mai apoi primind suportul regretatului cărturar Artur Silvestri. Le închin un gând de recunoștință
Tot în acest an aniversar am cules roadele strădaniei celor 10 ani de peregrinări pe tărâmul creaţiei, din buchete de cuvinte aşezate cumpănit, în scrieri prin care am încercat să reclădesc adevăruri ale vieţii din petice de culori şi forme diferite. Mai concret, este vorba de comentarii de critică literară, câteva emisiuni la radio şi televiziune, texte publicate în mai multe reviste răspândite prin lume, apariţii în dicţionare ale scriitorilor şi în diverse antologii, mai multe premii şi diplome, dintre care amintesc două, primite în ţara de adopţie şi semnate de Prim-ministrul Canadei, Stephen Harper şi Prim-ministrul provinciei Ontario, Dalton McGuinty.
Ce mi-aş putea dori mai mult ?! Ca să-mi îmbrac optimismul în cele mai calde culori, încerc să îmi închipui… cum ar fi peste câţiva ani dacă s-ar adeveri urarea făcută de o prietenă dragă mie: "Îţi doresc ca la împlinirea celor 100 de ani să primeşti diploma de la Regina Angliei!"
Dar iată că din toată paleta complexă a aspectelor vieţii, eu am ales să vorbesc acum doar despre cel al creaţiei, scrisul, lumea în care vieţuiesc rostindu-mă pe dinăuntru şi în care fac să se împlinească şi neîmplinirile, lumea aspiraţiilor animate de un optimism febril, plină de căldura şi lumina care facilitează accesul omului la puritatea esenţelor dintâi.
Ce-mi mai doresc pentru anul care vine? Doresc ca spiritul meu deschis să intre într-o relație și mai bună şi mai armonioasă cu oamenii, cu natura, cu locurile mai importante ale lumii în posibile călătorii, în relația cu Divinitatea. Îmi doresc să pot păși înainte măcar ca până acum pe același drum, să pot călători în lumea revelatoare a cuvintelor ca într-un spectacol al lumii, să găsesc acele cuvinte care cuprind viața în cupele lor. Mi-aș dori ca scrierile mele de suflet să ajungă la sufletul românilor, atât de tulburat în aceste vremuri, dar și la inimile canadienilor, frații mei adoptivi și cu mai mult noroc... Tuturor celor care îmi citesc scrierile le aduc mulțumiri, chiar și atunci când părerile noastre nu se suprapun, căci diversitatea umană dă întotdeauna mai multă culoare vieții.
În noul an 2013, tuturor vă doresc zile senine, sănătate și împliniri!
LA MULȚI ANI !
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 24
Poeme Lia Ruse
IUBITE Toamna a plecat pe vânturi… Cu puf de abur se îmbracă firea. Văzduhu-i neclintit, pe gânduri, În pală lumină prinsă-i privirea… Aştept un foşnet venind din cer, Zăpada-n dans e atât de hazlie! Împovărat, decembrie de ger, Se-ascunde-n blana-i argintie… Deschide fereastra iubite, Priveşte, cupola-n extaz Aruncă fărâmele geruite… Anină-ţi sufletul dorului treaz! UN CER DE GER Picase mătase… Profunzimea, uimită, A singurătăţii Măsura zăpada. Un cer de ger Lustruia aerul. Sub cer cristale de gheaţă Se înşirau într-o lumină de ceaţă. Şi ,… prăvălit în timp cu spini Omătul troienea indiferenţa. În ochii gerului Scânteile îşi făceau Cunoscută prezenţa, Sclipind, în profunzimea uimită A singurătăţii. IARNA Iarnă, zborul nins
coboară o bucurie caldă Din albul nor,
deşi e înţepat în spini de ger Eşti atât de fermecată
prin fulgii de zăpadă Deprinşi să râdă tocmai din cer! Iarnă-nflorită-n tăceri,
sculptată-n zăpezi,
Strecurată prin plase de păianjeni enormi
Care din lipsă de hotare poţi să te pierzi Într-un spaţiu, aproape, polar
în care poţi s-adormi; Iarnă răsfoită, de priviri în cădere lină Templu’ larg de abur
ce promoroacă-nşiră, Ce asemenea zării te desprinzi cu lumină Punând straturi pe pământul
care se miră; Iarnă clădită din umbră, cu chipul livid, Maica-ta-ngheţată îţi pune
cunună de stele, Etalându-ţi candoarea-n aer translucid Geru-şi întinde sclipirea pe ele. COLIND Cum noaptea e albastră! Începe, iar, colindul Deschideţi o fereastră Dincoace să se-audă... Să se gătească bradul În mireasmă crudă Şi aranjaţi lumina S-aprindă bucuria Începe, iar, colindul Simţim copilăria Ce poartă lacrima Şi sufletul prin vise, Prin visul dulce-al clipei Şi-al veştilor prescrise Înconjurând pământul Cu-n dor de amintiri. Începe, iar, colindul Cu rugile-n priviri... ................................ Albastră trece noaptea! Copiii povestesc În cânt: Se naşte Domnul Cu trupul Lui ceresc... NOAPTE DE CRĂCIUN E noaptea de Crăciun... Zăpada creşte Din brad cad lacrimi dulci
în vis de ceară, În vârf de pom o stea e-ndrăgostită De sărbătoarea începută-aseară. La geam colindul sfâşie tăcerea! În galbenul plecat dintr-o lumină Feeric arde ochiul pe culoare Şi, începe ruga în slava divină. Deschid fereastra. Apa-n puf dansează, Uimită, mă prinde în bucle de nor, Văd satul meu de naştere, îl cere
În dorul lui, sufletul meu în zbor. Mă rup de mine, umbră a tăcerii, Imaginară clipă în infinit...
............................. Am strâns, la pieptul meu, o amintire Ce-o duce, în visare, dorul meu vrăjit. CRĂCIUNUL Şi,... troicile ninsorii, -fantasme înşirate-, Pe tălpi de ger trec cerul
prin norii vineţii… Aprinse felinare, în aer, dispersează Îngălbenite raze, într-o tăcere gri. În cunoscute salturi
văzduhul, iar, împinge Cu ţâşnituri neprevăzute aerul în vânt Cum într-un joc furtuni surescitate Vertebre de zăpadă înşiră pe pământ…
............................. În geamuri străluceşte feeria aurie, Împodobit e bradul cu cetina-n beteală Şi gândul, iar, vâsleşte,
cu clipe,-n nostalgie Cu sufletul, ascuns, în hainele de gală!… VREME TRISTĂ E o vreme tristă! Eu, nu pot s-ating Umbra rămasă într-o înnoptare! Prin crengi înalte şi spice de-argint Se-aud plutind fărâme de răcoare. În nostalgia bolţii se-mpleteşte Un murmur surd al unui nor subtil Eu sunt departe şi dorul pentru tine Mă duce-n timp cu vise de copil. O!…mâna mea aleargă pe hârtie În noaptea ca o sală de-aşteptare… Îmbrăţişate clipele se spală În lacrimi, ce ţâşnesc, din neuitare. E ÎNFLORITĂ CHICIURA Iarna-şi rostogoleşte vremea Prin culcuşul alb al tăcerii Luna-i ninsă şi prinsă Pe suprafaţa transparentă a serii. E înflorită chiciura În imensitatea-albastră Singurătatea-n veşmânt gri Strânge timp în urma noastră... Clipele au altă vibraţie Ferecate în tăceri Tulburate, înlăcrimează Chipul însinguratei seri.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 25
40 de ani de la moartea lui Nichifor Crainic
Livia Nemțeanu - Chiriacescu
România şi întreaga intelectualitate contemporană, vor aniversa în toamna aceasta 123 ani de la naşterea şi 40 de ani de la moartea marelui om de litere care a fost Nichifor Crainic.
Pe mine, personal, mă leagă de acest nume fervoarea unei adolescenţe flămânde de cunoaştere şi înflăcărată de ideile mari.
Eram elevă la Şcoala Centrală de fete “Marica Brâncoveanu” sub direcţia Domnişoarei Elena Malaxa prin clasa a cincea de liceu (liceul de opt clase) când, tatăl meu, la o plimbare cu trăsura la şosea, mi-a cumpărat prima revistă Gândirea. Era o revistă ca niciuna alta, mare cât un atlas, cu o copertă semi-cartonată, pe hârtie velină mată groasă. Toate articolele şi poeziile aveau vignete elegante în stil bizantin modernizat. Aşa am făcut cunoştinţă cu Nichifor Crainic din carte, în contextul unor scriitori pe care deja îi cunoşteam, ca Lucian Blaga, Ion Pillat, Vasile Voiculescu şi mai ales Radu Gyr. Din acel moment am fost abonată la Gândirea până la suprimarea ei, după doi ani, odată cu celelalte publicaţii româneşti.
În recreaţia mare de 20 de minute eram abonată şi la timpul profesoarei noastre de religie pe care am rugat-o, cu revista Gândirea în mână, să-mi lămurească mai întâi pasajele neînţelese de mine din articolele ce comentau filosofia lui Toma d’Aquino, şi mai apoi eseurile lui Nichifor Crainic sau pasaje din cărţile lui Ortodoxie şi etnocraţie şi Nostalgia Paradisului. Cărţile le cumpăram la librăria Cartea Românească de pe bulevardul Elisabeta adeseori din banii de cornuri, pe care nu-i cheltuiam căci Şcoala ne oferea sandviciuri în recreaţia mare.
Ideile de o înaltă moralitate ale autorului, pentru care naţionalismul, etnicul, este legat de religie, de ortodoxie, iar frumosul este identificat cu binele, mi-au părut cunoscute, căci în casa părinţilor mei –ambii profesori- se vehiculau cam aceleaşi idei, iar în şcoală am învăţat la orele de religie doctrina creştină, dar şi cea mozaică şi ştiam Vechiul Testament aproape pe dinafară.
Mi-a plăcut mult şi forţa spirituală a lui Crainic, pentru care omul trebuie să poată să învingă potrivnicia vremilor, ca şi romantica idee a nostalgiei Paradisului, a nostalgiei unei cetăţi, a unei stări minunate, dar nu pierdută definitiv, ci eternă, căci undeva, cândva …
La vârsta de 16 ani, ca toţi tinerii entuziaşti cred, eram gata să-mi dau viaţa pentru patrie. Ideea unui “instinct de patrie” lansată de Nichifor Crainic m-a înaripat. Până la el învăţasem la Sociologie şi la Psihologie despre instinctele de supravieţuire, de apărare, de procreare, de proprietate, dar nu “de patrie”. Şi când i-am cumpărat şi volumul de versuri Ţara de peste veac, am devenit adepta poetului “cu arme şi bagaje”.
Nichifor Crainic scriitorul, profesorul, academicianul avea să fie curând după aceasta, în 1947, arestat şi aruncat în temniţele Aiudului. El a fost supus timp de 15 ani unui regim crunt de exterminare fizică, psihică şi intelectuală. Fără hrană, fără haine, bolnav de 13 boli grele pe care le-a traversat muribund fără medicamente, este un miracol că organismul lui a rezistat până la eliberarea din 1962.
Eliminat din Societatea Scriitorilor Români, din Sindicatul Ziariştilor, de la Universitate şi de la Academie, a urmat apoi “decapitarea “ lui literară.
“Cărţile mele au fost puse la index împreună cu ale celorlalţi eliminaţi. E una din crimele de neiertat ale regimului. Au fost scoase din circulaţie cărţile ce reprezentau lamura românismului şi în schimb s-a dat frâu liber pornografiei iudeo-române, ca să rănească astfel sufletul poporului, nimicindu-i ideea de frumuseţe, de nobleţe şi de moralitate.
“Invertiţii şi libertinii de tot felul, semidocţii şi agramaţii, veneticii şi corciturile sunt ridicaţi la rangul de scriitori misionari ai maselor. Uciderea spiritului românesc în literatură se numeşte “libertate democratică”. De peste hotare sunt introduşi scriitori de duzină ai proletariatului, pe care presa îi înfăţişează zilnic ca genii. Croitori de gânduri şi cizmari de sentimente după manechinele şi calapoadele marxiste. Evacuarea cărţilor româneşti din circulaţia publică e totuna cu eclipsa culturii naţionale. Regimului îi trebuie un “popor” fără deosebire de rasă şi credinţă, imbecilizat.
“Toate publicaţiile româneşti au fost suprimate. “Gândirea, fireşte, nu mai apare, după 23 de ani de viaţă literară, timp cât a deţinut primatul periodicelor româneşti”. (Citat din “Pribeag în afara istoriei”)
Teroarea puterii comuniste se exercita pe două închisori paralele : cea a oamenilor şi cea a operelor lor, mai periculoase ca autorii, deoarece incitau la libertatea ideilor, la rezistenţa de spirit şi la luptă. Dacă primii (autorii) puteau fi reduşi la tăcere, hârtiile care circulă nu mai pot fi stăpânite. De aceea ele, hârtiile, au fost “arestate” şi condamnate la “închisoare perpetuă”. Chiar şi când unii autori au mai ieşit din închisori, hârtiile rămâneau închise în arhiva Securităţii.
N.Crainic (Ion Dobre, născut la Bulbucata - Vlaşca, la 24 septembrie 1889, după G.Călinescu la 22 decembrie 1889), îşi construieşte un sistem filosofic bine organizat, deşi vulnerabil, cu multe influenţe, dar nu inert ca multe altele mai laborioase. El “stârneşte gândirea, irită, pune probleme şi contribuie la progresul culturii” (George Călinescu).
A făcut prozeliţi. A instigat tinerimea, inculcând ideea de “haos”, pentru a-i găsi apoi “punctele cardinale”. Cât de actuale sunt cuvintele lui : “bântuie şomajul intelectual”, “tânărul e setos de o concepţie integrală de viaţă în care să-şi salveze sufletul din ruinele ce se îngrămădesc împrejur”.
El dă o imagine a situaţiei de după primul război mondial catastrofală : situaţia economică ruinată, tâlhărismul politic, extinderea literaturii pornografice cu instigarea instinctelor inferioare. Dar arată şi calea mântuirii prin aceea că el nu vede ca Miron Costin pe “bietul om sub vremi” ci, din contra, că voinţa omului poate conduce vremile şi “frânge grumazul monstrului”.
Creştin profund ancorat în credinţă, el nu concepe ordinea materială decât ca un efect al spiritului primordial. Îmbinând doctrina ortodoxiei cu panteismul germanic, el depăşeşte schema strict teologică.
Nichifor Crainic are “nostalgia Paradisului”, a cetăţii eterne, ageografice şi atemporale. El a considerat marxismul ca o doctrină de “ură tiranică împotriva creştinismului”. Comunismul a fost pentru el îndreptat contra “instinctului de familie, instinctului de proprietate şi a instinctului de patrie” care integrează natura omenească.
El leagă specificul românesc de ortodoxie, de biserică. Specificitatea înţeleasă prin ralierea etnicului la ortodoxism, îl duce la concluzia că orice străin de neam care trece la ortodoxism devine integrat şi mai specific decât Goga, Rebreanu, Sadoveanu, Eminescu chiar, care n-au astfel de orientări.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 26
Gânditor remarcabil, setos de absolut, N.Crainic împinge prea departe legătura dintre tradiţional şi religios. El neagă calitatea spiritualităţii româneşti oriunde nu găseşte preocuparea religioasă. Dar deşi îl vede pe Eminescu - care nu e un mistic - mai puţin specific, el trece în registrul fatalităţii specificului şi conchide că, ortodox sau nu, un adevărat român nu poate să nu fie specific “şi e rostul sociologicului literar de a-i descoperi aposteriori nota etnică”.
Profund influenţat de Platon, Crainic pune în cartea sa Nostalgia Paradisului bazele unei estetice ortodoxiste metafizice. “Universul ne apare poleit cosmic, ca un reflex al frumuseţii supranaturale” (N.C.) Frumosul artistic e întruparea în operă a frumosului spiritual. Arta este revelaţia în forme sensibile “a tainelor de sus”. Artistul este inspirat de Creator. Platoniciană este şi identificarea frumosului cu binele.
În poezia lui Crainic este remarcabil stilul solemn, lapidar, profetic. El nu se remarcă prin imagini, dar are aspecte figurative surprinzătoare. :
Te-ai stins rănită ca o căprioară Ce m-a lovit fu dat ca să te doară
Ce m-a durut pe tine te-a ucis. (Mausoleu la moartea soţiei)
sau Dă-mi cruda cerbicie durerea să-mi îndur
Şi sfărâmat ca steiul să licăr aur pur Şi treierat ca grâul să mă aleg din paie
Şi ars ca buturuga să mă prefac văpaie
(Rugăciune sub cruce) Pe cât a fost de viguros subliniat în
eseistica sa accentul pus pe ortodoxia noastră, pe atât de mare e surpriza de a-l întâlni mult mai puţin frecvent în lirica sa plină de elogiul vieţii, izbucnind triumfător în temerarul “eu am trăit”.
La el însăşi moartea se întrepătrunde cu viaţa. Se umanizează. Poezia lui e plină de vitalitate explozivă. Ea ne apare “profund creştină şi ancestral păgână, ca şi personalitatea sa” (Ovidiu Papadima).
El este poetul adevărurilor trăite. Fiu de ţăran, fără posibilităţi materiale, dus de învăţătorul satului pe spezele sale la Seminarul teologic din Bucureşti – destin care se aseamană întrucâtva cu al lui Creangă – Crainic înalţă o cupolă de reculegere şi înseninare în bucuria mântuirii.
Ca bobul în spice şi mustu-n ciorchine Eşti toul în toate şi toate prin tine,
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu. (Cântecul Potirului, poem scris în
închisoare, care a circulat pe cale orală, ca şi balada mioritică).
Pr. prof. dr. D. Stăniloaie vede în Crainic “poetul nostru creştin prin excelenţă, cum este Paul Claudel poetul francez creştin
prin excelenţă, sau Rainer Maria Rilke poetul creştin german prin excelenţă”. “Creştinismul lui nu se reduce la preceptele teologice învăţate din Evanghelie şi din cărţi, ci e un creştinism manifestat în practicile şi datinile poporului român”. El vede în spiritul panteist al unor poezii energia necreată de Dumnezeu, care e prezent în toate, fără a se confunda cu ele.
În cei 15 ani de martiraj, N. Crainic a creat poeziile din volumul Şoim peste prăpastie pe care – toate – le-a memorizat şi le-a transmis prin morse celulelor învecinate şi prin ele altora. În toate aceste poezii, aproape toate cu un profund sentiment creştin, mistic ortodox, Crainic cântă pe Dumnezeu în lumina supremă, dar această lumină întrece puterea noastră de a vedea, căci ceea ce vedem este doar umbra luminii Lui, este deci un întuneric ce “nu explică prin sine nimic”.
Iată poezia Unde sunt cei ce nu mai sunt? ce mărturiseşte încă odată credinţa poetului că aceţtia “sunt”, ca o entitate aparte şi nu pierduţi în neant ori în alte reîncarnări, dar rămâne întrebarea “unde sunt?” la care nici un muritor nu poate răspunde :
Zis-a vântul : Aripile lor Mă doboară nevăzute-n zbor.
…………………………………… Zis-a ciocârlia : S-au ascuns În lumina celui nepătruns. ……………………………………
Zis-a bufniţa : Când va cădea Marele-ntuneric, vei vedea.
În poezia Ţara de peste veac dedicată gândiriştilor (din volumul cu același nume, 1931), el cântă în înaripate versuri dorul de ţara de care cândva se va dezlipi, mistic, cu teribile sfâşieri, pentru a pleca din viaţă.
Spre ţara lui leru-i ler Nu e zbor nici drum de fier, -
Numai lamură de gând, Numai suflet tremurând
Şi vâslaş un înger. Dar opera cea mai de seamă a lui
Nichifor Crainic rămâne aceea de eseist. Ca profesor universitar la Facultatea de Teologie din Bucureşti, generaţii de studenţi au urmat cursurile sale înflăcărate de mistică, pentru prima dată introdusă la noi în învăţământul teologic.
În 1930 îi apare volumul de eseuri Puncte cardinale în haos, numit “Cartea veacului”, cu o mare putere de previziune şi în care arată rolul mântuitor al creştinismului care vine în ajutorul descumpănirilor mereu actuale şi a frământărilor tulburi ale oamenilor.
Cartea sa de glorie este Nostalgia Paradisului (eseuri), apărută în 1940. “Operă de gândire cu descoperiri şi interpretări absolut originale şi poate cea mai plină de adevăr cu privire la artă în sensul desăvârşirii. Cine o pătrunde simte
un nou izvor de lumină şi cunoaştere care-i îmbogăţesc sufletul” (Pan M. Vizirescu). În 1937 i-a apărut volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie
Nichifor Crainic are marele merit de a fi purtat pe umerii săi timp de 23 de ani cea mai prestigioasă publicaţie literară apărută în ţara noastră între cele două războaie mondiale (1921-1944), revista Gândirea. Ea apare un an la Cluj, iniţiată de Cezar Petrescu. După un an se mută la Bucureşti şi trece curând sub totala responsabilitate a lui N.Crainic, care devine teoreticianul revistei. Ia naştere curentul gândirist sau ortodoxist.
Dintr-o cuminte succesoare a “Luceafărului” sibian, Gândirea devine o revistă de directive spirituale, preconizând, ca o replică la presa de avangardă, întoarcerea la tradiţiile culturale şi literare.
Crainic explică ideea de tradiţionalism lansată ca linie directoare a revistei, ca fiind un tradiţionalism dinamic, nu osificat, în sensul marii spiritualităţi istorice a poporului nostru iubitor de frumos, în forma cea mai avansată şi mai modernă a vremii, sau modul istoric cum s-a răsfrânt spiritul în gândul şi fapta poporului român, deci specificul naţional în mişcare, în progres.
El identifică tradiţia cu spiritualitatea, înţelegând tradiţia ca putere propulsivă, nu repetarea stereotipă a aceloraşi forme. Acest principiu metafizic adoptat şi de Lucian Blaga în altă terminologie, i-a creat mari duşmani în lumea contemporană.
“Dumneata ne-nveţi să gândim româneşte, domnule Crainic”, i-a spus un publicist ardelean, al cărui nume indescifrabil a rămas necunoscut.
Gândirea a fost cea mai elegantă publicaţie din România, merit care îi revine lui Pamfil Şeicaru. După decoraţiile lui Victor Ion Popa, talentat desenator şi caricaturist (pe lângă nuvelist, dramaturg, sculptor), Adrian Maniu l-a descoperit pe Atanasie Demian care a dat revistei o fizionomie decorativă aparte, cu totul inimitabilă, în care influenţa bizantină, prelucrată, este majoră. “Pentru idei, Gândirea a cultivat genul eseului, adică forma cea mai poetică a studiului, dispensat de trimiterile la subsol” (N.C.). În al doilea rând nuvela, gen care după primul război mondial a fost uitat. Şi în al treilea rând, dar cel mai important, poezia. Poezia de calitate care apărea la Gândirea a fost numită de criticii celorlalte reviste “regina poeziei”. Aici au scris Lucian Blaga, Ion Pillat, V. Voiculescu, Adrian Maniu, George Gregorian, şi mai apoi Radu Gyr şi N. Crevedia. Ei au dat revistei un prestigiu fantastic, neavut de nici o revistă, nici măcar Convorbiri Literare a lui Maiorescu, care – în afară de Eminescu bineînţeles – cultiva “o poezioară miorlăită
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 27
sub obsesia lui Heinrich Heine şi atâta tot” (N.C.)
Pleiada de scriitori de la Gândirea, toţi cu titluri universitare şi de înaltă cultură era de departe cea mai selectă, absolut de negăsit la toate celelalte reviste. Aceşti tineri învăţaţi aduceau din toate colţurile lumii pe unde au studiat, cunoştinţe şi observaţii critice, comparaţii, idei, toţi aproape trecuţi prin focul războiului de întregire, naţionalişti, care au pus tot sufletul pentru ţara lor. “Cu aceşti tineri camarazi angajaţi moral, mi-am dat seama că se poate plăzmui şi transfigura imaginea integrală a României Mari. Gândirea trebuia să aibă acest rol. Să reprezinte literatura, arta plastică, muzica şi
gândirea, convergente în punctul ideal al noii culturi româneşti. Asta şi nimic mai mult n-a năzuit această revistă” (N.C.)
Gândirea a apărut 23 de ani şi a fost suprimată la finele anului 1944, odată cu toate celelalte publicaţii româneşti.
Volumul omagial Manuscriptum (apărut în 1995) cuprinde un fragment din Memoriile lui N. Crainic din perioada 1944-1947, două studii literare despre
Tudor Arghezi şi Lucian Blaga, abordate din unghiul teologic, ceea ce explică într-o măsură nota critică acuzatoare a autorului. Crainic respinge “erupţia pamfletară” a lui Arghezi, numind-o “un imens noroi”, străin firii româneşti şi consideră pe autorul monah sperjur bântuit de o religiozitate care se clatină, îndoindu-se de existenţa lui Dumnezeu. La T. A. “suavitatea şi grosolănia se confruntă permanent cu şanse egale” (Simona Cioculescu).
În ce-l priveşte pe Blaga, el îl acuză direct de a nu fi “un căutător de Dumnezeu”, dar îi recunoaşte metaforele de “o noutate strălucitoare” care dă fiorul veşniciei. Volumul mai cuprinde corespondenţa dintre Nichifor Crainic şi Al. Vlahuţă, L. Blaga, D. Mugur, M. Bucuţa, Cezar Petrescu, V. Voiculescu, George I. Brătianu, Dr. C. Angelescu, două articole politice, scrisori adresate lui N. C. de către V. Goldiş, A. C. Cuza şi Octavian Goga care conturează omul politic, un Memoriu al lui N. Crainic, răspuns la actul de acuzare, un album de familie, o parte din corespondenţa cu Pan Vizirescu, îngropată
şi deteriorată şi un amplu Tabel Cronologic.
Nichifor Crainic, spune prof. Al. Condeescu în editorialul la volumul omagial Manuscriptum, “a fost unul din autorii cei mai nedreptăţiţi de istorie”. Alături doar de Radu Gyr, i s-a interzis cu desăvârşire publicarea în ţară. Numele său a fost şters din istoriile literare, cărţile sale au fost arse şi doar câteva exemplare au “supravieţuit” în întunericul fondurilor speciale, secrete, inaccesibile pentru public. Generaţiile noi abia dacă i-au auzit numele învăluit într-un fel de legendă a ţinutului pentru totdeauna refuzat cunoaşterii. De aceea acest volum, de două ori jubiliar, Manuscriptum, este şi unul “justiţiar” faţă cu istoria literară. El este menit să prefaţeze retipărirea operei unui autor de marcă al literaturii române.
Astăzi, odată cu opera justiţiară de restituire a acestor cărţi şi manuscrise publicului şi culturii româneşti, îl regăsim în memoria şi în sufletul nostru pe Nichifor Crainic, învăluit în nimbul glorificat de principialismul şi martiriul lui.
Voyage vers l’Ouest Felicia Mihali
Il y a quelque temps, j’ai été invitée par le Département d’études françaises de Western Ontario University pour parler de la littérature migrante. J’ai décidé de faire le trajet en auto, au volant d’une petite Toyota Echo, accompagnée par mon mari. En allant, nous avons partagé presque démocratiquement la conduite : moi, Laval-Kingston 300km et lui, Kingston-London 400. Au retour, comme beaucoup de voyageurs l’ont déjà ressenti, le chemin semble toujours plus long : par conséquent, j’ai pris en charge uniquement une humble distance de 100km. Ma tête tournait encore autour de ce que j’avais dit ou ce que j’avais oublié dans mon discours sur un sujet qui me tient beaucoup à cœur. Mais avant d’en parler, quelques notes de voyage. En voyageant vers l’Ouest, je me suis posé la même question qui fait l’excellent titre du livre de Noah Richler : This is my country. What is yours? Si vous avez vu
le film Canadian Bacon Operation, vous comprenez que, malgré son étendue, le Canada reste un petit pays. Au sud de la frontière, les Américains appellent leurs voisins du nord des Canouk, ceux qui gèlent dans des igloos dix mois par année, ayant le sirop d’érable comme unique ressource naturelle, et qui prononcent aboot au lieu de about. On pense aussi que si un policier canadien arrête des voyous Américains écrivant Fuck Canadiens sur un mur c’est pour les obliger de l’écrire aussi en français. On se moque de la mauvaise connaissance du monde sur ce grand pays qui est le Canada, mais dès qu’on dépasse la frontière de sa province on se rend compte combien les Canadiens eux-mêmes le connaissent mal. La tâche la plus difficile au monde pour un Canadien est de définir son identité. Le plus simple est de dire que c’est un pays d’immigration. Et le plus compliqué de comprendre qu’est-ce que cela veut dire. En citant Rick Mercer, avec son célèbre show Rick Mercer’s Report, pour avoir une image du pays, il suffit de regarder le Parlement Canadien. C’est là qu’on voit toute la diversité canadienne, car c’est là qu’on a tous les représentants de la race caucasienne. Pas besoin d’en dire plus sur le multiculturalisme canadien, car vous pouvez faire le même exercice avec tous les parlements provinciaux. Si on exclut les grandes villes, Toronto, Vancouver, Winnipeg, un voyage vers l’Ouest canadien c’est un voyage vers un
pays blanc, conservateur, assez croyant sans être excessivement religieux, un pays d’agriculteurs où la terre n’enrichit personne, et où les habitants des petites localités se voient obligés de déménager en ville. C’est le Canada de Corner Gas plutôt que celui de Little Mosque on the Prairie. Devant et derrière nous se déroulait un paysage beige, récemment découvert par la neige, sans habitations en vue. Le seul spectacle de la route était la quantité d’autos et de camions qui nous dépassait. À Toronto, quatre accidents routiers ont ralenti la traversée de la ville sur une dizaine de kilomètres. Pour nous dégourdir les jambes, on avait les stations-services. Et chaque fois que je sirotais mon café en attendant que mon mari fasse le plein, je me demandais si c’était ça mon pays. Nous avons fait une petite halte à Stratford, petite ville rendue célèbre par le Festival de théâtre Shakespeare, qui se déroule à longueur d’année. Il serait inutile d’attendre de moi une description pertinente de cet endroit, car nous y sommes restés une heure seulement à cause du terrible vent de mars qui nous gelait les os. Tout ce qui m’est resté est le souvenir des quelques minutes que j’ai passées dans un petit magasin d’objets en porcelaine qui m’ont donné l’impression d’une Britishness qui n’effleure pas mes sens à Montréal et d’autant moins à Laval. Le dessin et les couleurs des assiettes et des tasses de thé fabriquées en Angleterre, la forme des théières et des sucriers, le
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 28
tissu et la broderie des napperons, les supports pour les couverts, la forme des bouteilles de vin, tout cela parlait d’un autre Canada que celui des empires du Dollarama. À London, j’ai eu la même impression : être dans un autre pays que celui où se situe Montréal et ses banlieues. Il suffit de savoir que la petite rivière qui la traverse s’appelle Thames. Évidemment, si on est à Londres, il n’y a que la Tamise qui puisse l’arroser. Le centre-ville évoque une ville européenne où les restaurants asiatiques ont encore l’air exotique. Le paysage urbain ne les a pas encore incorporés, ils sont là pour rappeler la nature solitaire de l’Autre. Cependant, une fois à la périphérie, dans les quartiers d’habitations, on arrive dans un Canada plus familier, car les maisons, les entrées de garage, les érables, et les petits jardins sont les lieux communs de ce pays. C’est ici que les différences sont annihilées, par l’appartenance des habitants à l’Est ou à l’Ouest de la ville. Il est assez réconfortant de savoir que partout au Canada l’Est est pour les pauvres et l’Ouest pour les riches. Le temps de mon séjour à London, j’ai été logée par Mariana Ionescu, professeur au Département d’études françaises. Je rencontrais Mariana pour la première fois de ma vie, mais j’ai passé chez elle quelques-uns des meilleurs moments de ma vie. Nous avons passé les deux soirs à parler de nos familles respectives, de nos enfants, de nos chagrins. Nous n’étions plus des spécialistes en littérature, elle professeure, moi écrivaine, mais deux femmes avec tout un passé derrière elles et, en plus, avec une langue maternelle pour en parler. Dans son salon, étendues sur deux sofas, nous sommes restées longtemps à nous raconter. Excellente cuisinière, elle nous a préparé des plats qui ne portent aucune identité précise. Le premier soir, elle nous a servi une soupe roumaine et du saumon aux asperges. Le deuxième, elle nous a préparé une paëlla, mélange de fruits de mer, poulet, riz et pois vert. Le vin maison était fait par son mari, Mircea. Après le repas, je me suis rendu compte combien un individu reste attaché aux choses apprises à la maison, dès le plus jeune âge. Nos mères ne se couchaient jamais avant de faire la vaisselle et de nettoyer la cuisine. Et ce qui m’a amusée, en plus de me reconnaitre en elle, c’était l’habitude de Mariana de vider le reste des casseroles dans des contenants plus petits pour qu’ils occupent moins d’espace dans le frigo.
*** Je prends beaucoup de plaisir et d’intérêt dans chaque nouvelle rencontre avec des étudiants et des professeurs qui travaillent dans des domaines qui me sont proches :
littérature migrante, littérature postcoloniale, littérature du monde. Les rencontres des écrivains avec des chercheurs sont importantes non pas par le fait de se faire populariser mais par celui de se ressourcer, d’apprendre, de continuer à interroger son œuvre. Le pire est de laisser nos livres sommeiller dans la formule imposée par la critique journalistique. La meilleure chose pour un auteur est de se regarder encore et encore à travers les yeux des jeunes chercheurs. Ce sont eux qui nous apprennent qui nous sommes et quelle est notre place dans l’histoire littéraire. Personnellement, j’ai été surprise et intimidée par les trois lectures faites de mes livres; deux concernaient Le pays du fromage et une autre Sweet, sweet China. Habituée avec le style concis et informatif des chroniques de journaux, réduites parfois à une vingtaine de lignes, j’avais du mal à me reconnaître dans les dizaines de pages préparées par les jeunes doctorantes. Je dois reconnaitre que parfois, même au bout de quelques pages, je ne comprenais pas en quoi cela me concernait. Pour mes conférences sur la littérature migrante, je ne prépare jamais de choses à l’écrit. Je préfère dialoguer plutôt que de monologuer, me laisser influencer dans mes réflexions par les questions et les interventions des autres. J’accepte ne pas détenir la clé du problème et que parfois, même un étudiant du premier cycle comprenne plus que moi. Moi, j’ai le grand désavantage d’être prise dans la tempête de ce nouveau courant littéraire, qui fait donc que mes idées doivent être soumises à une double suspicion. La littérature migrante est encore un sujet en marche, un concept en train de se concrétiser. Si cela va être ou non le thème de l’avenir, comme certains le prédisent, cela reste à voir. Ce qui est certain est que, tout comme en Europe, au Canada anglais on préfère plutôt parler de Littérature du monde, World Literature, un concept plus large, plus accueillant pour la multitude des auteurs de toute origine et, pourquoi pas, plus correct politiquement parlant.( Je me demande si cette expression ne me semble dérisoire à cause du terme Musique du monde, véhiculé sur toutes les chaines pour définir cette musique aux couleurs et costumes exotiques.) Les spécialistes ont encore peur de parler de littérature migrante tant qu’ils ne savent pas si les auteurs en question l’accepteront. Et il y en a pas mal qui ne veulent pas de ce nom, tout comme les enfants des immigrants ne veulent plus de la cuisine de leurs parents. À la différence de la littérature postcoloniale, où les auteurs étaient eux-mêmes des théoriciens du concept, la littérature migrante est encore en manque de tels gurus. Les
auteurs migrants sont encore à l’époque où ils se demandent si tel chapitre ne leur attribuerait le caractère d’auteurs mineurs auprès d’une grande littérature. L’une des questions émises au cours de la séance était de savoir si la littérature migrante ne pourrait pas être considérée plutôt comme une autre division de la littérature postcoloniale. Non, à mon avis. La littérature postcoloniale a été fondée et concernait principalement les auteurs issus des anciennes colonies britanniques qui, après la décolonisation survenue au lendemain de la Deuxième Guerre Mondiale, ont déménagé au cœur de l’empire, se sont formés dans les institutions occidentales et ont embrassé l’anglais comme langue de création. Tant que la France a depuis toujours refusé de parler de ce genre de littérature, qui l’inciterait à reconnaitre son passé colonial, les auteurs britanniques d’origine indienne, pakistanaise ou jamaïcaine sont restés les grandes figures de la littérature postcoloniale. Les auteurs migrants de nos jours sont une espèce beaucoup plus nombreuse et plus diversifiée. Ils sont venus de partout au monde et se sont installés dans des pays qui leur ont accordé d’abord le statut d’immigrant, tel que la France, l’Allemagne, la Hollande, le Canada, les États-Unis, l’Angleterre. Ils ont changé de langue maternelle pour utiliser comme langue de création celle du pays, et non pas uniquement le français ou l’anglais. Il y a, par exemple, d’excellents auteurs d’origine bulgare, perse ou ougandaise, comme Ilya Trojanof, Kader Abdolah ou Moses Isegawa, qui font une brillante carrière littéraire en allemand ou néerlandais. La littérature migrante a existé depuis toujours. Prenons le cas de Ionesco ou Cioran, nés en Roumanie, venus en France dans les années trente du XXe siècle, lancés et consacrés comme auteurs français. Après la Deuxième Guerre mondiale, des auteurs comme Kundera ou Soljenitsyne fuyaient leurs pays communistes pour livrer ensuite des œuvres qui fustigeaient les régimes totalitaires de leur ancien pays. En quoi la nouvelle littérature se différencie-t-elle de ces premières vagues d’écrivains migrants? Les nouvelles lois de l’immigration et le regard qu’on jette sur la condition de l’immigrant changent aussi la perception sur la littérature issue de la plume de ces auteurs? World Literature est-il un terme plus approprié qui traduit vraiment la nature de la nouvelle littérature? Un auteur comme Atiq Rahimi, Prix Goncourt 2008, a-t-il peur que la mention de son origine afghane affecte la perception de son œuvre? Je suis écrivaine franco-canadienne d’origine roumaine et je suis très curieuse de ce que l’histoire littéraire va faire de moi.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 29
paralele – poeme Daniela Voiculescu
Luni 19 noiembrie 2012, orele 17, a avut loc la Muzeul Judeţean, Str. Eroilor, sala „Amfiteatru", lansarea celor 4 volume de poezii, scrise recent și publicate de poeta Daniela Voiculescu la Editura Bibliostar Rotarexim.
Prezentăm mai jos cele 4 cărți și aprecierea avizată a d-lui George Baciu.
Prin tic-tac-ul gândului –
Poetei Daniela Voiculescu George Baciu
Daniela Voiculescu este o poetă aparte în literatura română contemporană. Stilul ei de metaforă suspină pe umbra sufletului încă răvăşit de policromia lumii refugiate pe un strigăt de Nichita înmuiat în dezmăţul cu sufletul afară.
Plină de accente culturale universale, strânse în broboada de sub cearcănele modernităţii poezia Danielei Voiculescu surâde în psihismul său secvenţe tulburător de realiste ale unei vieţi deşirate fără rostul fericirii. Ştie doar că
e noapte, „câinii latră şi greierii caută/ melodia preferată/ a jumătăţii de lună,/ atât de albă şi lăptoasă,/ cu ochi de mamă…/împărţită, uitată...” (Noapte, vis, amintire). Iubirile tăcute în testul timpului fac din poetă o etichetă „pe care scrie o unealtă” „ascultând şoaptele visului” „într-o ceainărie pentru drumeţi”.
Pântecul versului naşte frumosul în care respiră o realitate cu identitate rostită într-un „cuprinde-mă în tine” atât de firesc şi de simplu ca o declaraţie de dragoste.
Locul poetei nu e aici în artificiul, machiajul şi pretenţiile prezentului, unde clipa amestecă „zarurile cu săruturi şi îmbrăţişări”, ci în femeia care caută, în nefinitul ei, jungla dragostei.
Volumul de versuri „101 poeme” este o clepsidră ce mărşăluieşte prin tic-tac-ul gândului ce-şi poartă viaţa în buzunar „aşteptând raiul viselor/ să te vindece uşor, cu o linguriţă de lună!”.
paralele de limonit iubitule, taci, eşti prea ameţit de cântecul sânilor mei coloraţi cu mustul uitării... lasă-mă să curg între talismane de argint şi ochii de paiete ai pendulului cărămiziu! lasă-mă să alerg spre apele fierbinţi care însoţesc vulcanii! şi tu, iubitule... taci, dragostea e doar o rună albastră, suavă, ca un gât de lebădă înşelată, o vocală tatuată pe piciorul unui elefant saturnian... din noaptea cu cercei de jasp mov, sau urma unui zgomot de pocal înjunghiat raţional de smaraldul de sub limba unei berze... care a gustat oracolul greşit al pentadei! ei, hei... hai să ne scriem nerostul, pe lacrima lăsată de toamnă, uite, îngerul ne împarte mir şi lavandă! azi, şapte nu se mai împarte miros un geamantan invizibil... cât galben poate să aducă acest noiembrie? mi-e dor... de mâinile Cleopatrei, alunec... oare cât praf poate fi în cartea de geometrie?
e ca şi cum m-aş fi uitat la teatru, unde ruinele miros ca tasta F5, spartă de Adam... şi nu pleacă nici îngerii, nici ochiul cobrei... nici culoarea roşie, nici ploaia paranormală din dicţionarul de parapsihologie... nu pleci nici tu, Sesam, miroase a pian cu linişte de calcedonie albastră! cât mov poate să ne respire dragostea? A... cine? calciu, de toamnă, onix alb şi frunze de opal... tristă privire de mandolină, trist motto purtat de motanul obosit al serii de luni... şi se schimbă vremea, vântul caută liniştea orhideelor... şi stelele vin mai rar, romantismul vine şi mai rar... stă inima, stă şi cuvântul mov! unde duce apa visele oglinzii sparte? şi el cum se împarte la trei? prezentul are insomnie! cine mai încearcă, cine mai soarbe din motanul-capucino? nuntă în cer cine coase? noiembrie are culoarea lunii, e inimă de frunză neagră, ruptă din copacul trist... cine moare? noiembrie are coadă de peşte, visează... aruncat pe nisipul şoaptelor, e clepsidră spartă de dor... cine trece? noiembrie şuieră sec... sunt soţia lui Eliade, mă topesc în ochii râului de lapis lazuli... mor în cer! tămâie şi topaz iese fum din plexul lunar, tu nu ai murit... iubitule, încă îmi mai îmbrăţişezi gândurile... frunzele din zbor, ce trec prin inimi de cocor... şi iese fum, ca şi cum pădurile ar merge să voteze-n rai!
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 30
À Maître Florian Costache «Bon anniversaire!» Corina Luca
3
J’ai dans mon cœur un violon…
Nous sommes très honorés d’être parmi tes amis et nous te souhaitons de tout notre cœur beaucoup de santé et de bonheur dans ta vie!
Pour tout le monde la date de naissance c’est une journée spéciale; mais pour toi c’est la force divine de la Vierge Marie qui te protège chaque jour.
Tu cherche tout le temps les fruits de ton travail avec les yeux à la terre, mais trouve le temps pour regarder le Ciel afin de trouver le Chemin de la Lumière.
Juste donner le bonheur à un autre tu peux recevoir le vrai bonheur.
L’écrivain roumain Cioran disait que seulement la souffrance change l’être humain; ni la culture et ni l’éducation.
Ta souffrance de dernières sept années c’était un paiement pour les péchés du passé et, en même temps, c’était une préparation pour le bel avenir qui t’attend.
Le temps est arrivé pour les portes qui s’ouvrent juste pour toi. Garde-les ouverts avec la bonté de ton cœur!
Ta joie de vivre de jouer au violon brille sur ton visage comme la lumière de ton âme.
Tu as reçu ce don pas par hasard. Pense à cette question : Qu’est ce que Dieu attend de moi? Parce que par la musique, Dieu arrive à notre cœur. Voilà les sentiments que je vis chaque fois que je t’entends jouer!
Grâce à toi j’ai retrouvé ici les valeurs traditionnelles roumaines et je te remercie.
Tu as dédié toute la vie pour promouvoir la culture roumaine et la beauté de la musique et je te félicite!
Notre amitié est arrivé au moment opportun pour chaque. Depuis notre connaissance seulement d’un an nous avons déjà beaucoup de beaux souvenirs. Nous sommes si riches!
Je te remercie, Mon Ami!
Maître Florian Costache
Eroul versus Istoria populară sau Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu
Florin Romila
Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu* este un anti-documentar pur și dur alcătuit din jurnale de actualități din epoca de aur (1965-1989) selectate si montate de Andrei Ujica in urma a 250 de ore de vizionare. Totodată, realizatorul își interzice orice comentariu sau mai bine zis, comentaristică. De aici, calitatea de anti-
documentar. Or, cum Ceaușescu era stăpânul absolut al României, deci și al mass-mediei, aceasta compilație ar putea constitui propria sa autobiografie, sa zicem, intr-o versiune oficiala. Faptul ca nu Ceaușescu e semnatarul propriu zis, e lipsit de importanță și ar putea fi atribuit imperfecțiunii Istoriei populare. Filmul este flancat la început ș la sfârșit de fragmente din procesul . . . odiosului cuplu. Procesul de la Târgoviște, (ca si cel al lui Antonescu), intentat de puciști, cum bine se știe, a fost un simulacru de justiție, in același timp o ironie a Istoriei, caci Ceaușescu însuși făcuse din democrația socialistă un simulacru de democrație și, iată, se va fi regăsit peste ani el însuși pe aceeași banca a acuzării ca si generalul Antonescu.
Aș vrea să ating doua aspecte: mai întâi despre versiunea oficiala, ca instrument al Istoriei si opusa Istoriei populare, dat fiind ca filmul o adopta in extenso, apoi, cu privire la uimitoarea materie epică: Ceaușescu si Macbeth.
Ujica se împotrivește documentaristicii prin faptul ca evita comentariile (in general, pernicioase) si invită spectatorul la priza directa a Istoriei in fața documentului tel quel. Este vorba de versiunea oficiala sau, mai bine zis, despre teza comunismului in Romania, semnată de Ceaușescu. Indubitabil, evoca o ideologie personala si personalizanta, detestata si hulita de popor. E o versiune monolitica, solitara, punctuala si extra-morala până la euforia patologica a formalului. Împotriva ei, rămâne fondul popular antitetic:
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 31
mizeria, suferința, cartela și revolta maselor, sau intr-un cuvânt, Istoria populara ce este anonima, nescrisa, disparata, difuza, anarhica, pe cât de inviolabilă, pe atât de manipulabilă. Prin urmare, află și gândește singur ! învită Ujica.
In general, versiunile oficiale, ca instrumente ale autorității sau comprimă, sau manipulează Istoria populara, (de data aceasta o Istorie populara va extrage din memoria colectiva o versiunea oficiala), in schimb, ele insesi sunt de nemanipulat, ele ramin o referinta in jurul careia fondul popular fluctueaza. Mult mai tarziu dela evenimentele produse, pe arcul timpului se vor regasi toate impreuna intr-un soi de standard amoral al Istoriei. Siajul acestora se poate observa mai bine la cronicarii din vechime, spre exemplu, Ureche, Costin, Neculce. Nu erau cronicele lor insemnul dorit al unor domnitori autoritari ?
Cronica epocii de aur a lui Ceausescu ar avea toate sansele sa le semene; imorala la origine, ea ar putea sfarsi in amoralitatea vaga a Istoriei. Valoarea adevarului (istoric) in complexitatea lui impersonala se dovedeste de o conditie precara din insasi precaritatea perceptiei sale in lupta cu Timpul si cu Locul actiunii.
Ujica aduce in discutie prin acest anti-documentar neortodox tocmai aceasta precaritate a adevarului si din care transpare o tema de meditatie: Eroul si Tiranul. Ca panegiric al eroului, Autobiografia este absolut imbatabila in toate sensurile, un cub perfect lustruit, si care desfide orice contra-argument moral. Ceea ce conteaza este perceptia, sufla din culise Ujica : priviti-l pe Ceausescu, asa cum se vedea el insusi: erou. Ceausescu este eroul propriei sale perceptii. Insa, numai deocamdata. In fond, pe balanta Istoriei, puterea este o fabrica de eroi, iar lipsa ei, este una de tirani. Eroul sau tiranul se atrag dialectic, se amesteca, se interpatrund, tocmai gratie convingerilor antagoniste (ale memoriei colective). Daca am pastra numai conspiratiile, dizidentele si revoltele populare nu am face decat sa activam excesiv fabrica de Tirani. Si vice versa. Umanitatea insa inainteaza prin ambivalenta, prin amestecul de adevaruri.
Filmul lui Ujica trateaza materia Eroului, in versiunea oficiala, ca pe un
punct de vedere admis de posteritate. Si asta, in pofida Istoriei populare de azi.
In al doilea rind : materia epica. In cazul lui Ceausescu, eroul epocii de aur ar putea fi pus sub amprenta universalului. Ceausescu, in viata sau nu, odata ajuns pe ecran, inceteaza sa mai fie doar existent politic, comunist de pripas la origine, ci transcende in epic, in atemporal. E interesanta, poate printre altele, conditia sa shakesperiana de Macbeth, as zice. Ceausescu isi incepe ascensiunea vibranta dupa decesul regelui Dej (Duncan), in 1965. Gurile rele (vrajitoarele ce-i tin calea lui Macbeth) spun ca Dej ar fi fost iradiat de catre sovietici in cursul numeroaselor vizite prietenesti la Moscova. Iata mana criminala in beneficiul lui Macbeth ! Cu siguranta, Ceausescu nu va uita detaliul, fiindca neincrederea lui fata de ursul slav, ca si a lui Macbeth fata de Banquo, este maladiva si va creste si va creste mereu ca o tumoare maligna. Dintr-o astfel de aprehensiune se va fi produs, probabil, ilarianta teza a comunismului romanesc, aceea a neamestecului in treburile interne. Pentru lagarul socialist ca si pentru Occident era o noutate absoluta. In 1965, deocamdata, pe cat de tanar ferice comunist, pe atat de nevolnic si ignorant, Ceausescu face figuratie la inmormantarea regelui Dej. Si tocmai din acest motiv, ca figurant si pentru figuratie, va fi ales de catre tovarasii din Partid, drept succesorul oficial. Stalin murise deja in 1953, insa teroarea disciplinei de partid, conform careia seful trebuia ascultat orbeste, continua inca. Ceausescu va avea talentul machiavelic de a profita la maximum de acest bluf de autoritate. Astfel va reusi inconceptibilul : in cateva ani, isi inlatura concurentii, controleaza Comitetul Central, se inconjoara de maimute politice pentru care cultul personalitatii va deveni legea de fier, (spre exemplu, ilariantul servilism al ministrului de externe, Corneliu Manescu, atunci cand un ziarist ceh la vizita lui Dubcek in Romania ii adreseaza o intrebare de complezenta; vizibil stanjenit, Corneliu Manescu isi cere in prealabil scuze ca el si nu Ceausescu este invitat sa raspunda), reboteaza partidul in comunist, infiinteaza republica socialista al carei presedinte cu buzduganul in mina devine in 1974, isi introduce consoarta in ierarhia de partid si de stat, Lady Macbeth/Elena Ceausecu devine academiciana, se intruchipeaza pe sine insusi drept
regele-cetatean, totodata insa visindu-se mai degraba in seria autocratilor de la daci pina in evul mediu : Burebista, Stefan, Mihai Viteazul. Inscenarile sale istorice, prezente in film, par ireale, insa Ceausescu le parcurge imperturbabil si meticulos ca in visul hipnotic al unui Caligula balcanic. Tara romaneasca de oameni harnici si creduli este la picioarele sale, perioada stalinista a trecut, dar teama de sef a ramas prezenta – ocazie pe care "Eroul "o va exploata si o va transforma in cultul personalitatii! - victimile si crimele comunismului sunt sterse si uitate, incat Ceausescu se simte curat pe maini si plin de elan romantic, revolutionar, sa construisca o lume noua si fasta prin comunism si pentru comunism. Bunastarea si sarbatoarea comunist-populara curg in valuri de la un cincinal la altul. E timpul abundentei comuniste, al belsugului recoltelor. Se traieste cu un debordant consum de energie si placeri parca al perioadei interbelice. Epoca de Aur a devenit La Belle epoque ! Se simte, totusi, o unda de decadenta. Decadenta comunismului incepe odata cu aparitia burgheziei rosii, o imitatie irepresibila a vechii burghezii interbelice. Ceausescu invita in tara personalitati politice faimoase( de Gaulle, Nixon) si, in acelasi timp, incepe fulminantul periplu al vizitelor sale in lumea larga. Este plimbat la Londra in caleasca reginei Elisabeta a II-a. Nu cred ca a existat vreun alt sef de stat care sa fi facut mai multe vizite decat el si la toti granzii politici ai lumii.
Dincolo de glamour si snobismul relatiilor de pace si prietenie intre popoare, al vizitelor sale
„istorice”, se contureaza deja inca din 1968 rolul de joker mondial la care tinjeste Ceausescu. Tara lui, Romania, insa ii pare prea mica ! El se simte deja in pielea Eroului universal. Desi tot timpul ramine inflexibil pe planul ideologiei marxist-leniniste, nu-si poate infrana dorinta de a juca si a miza pe Istoria mondiala. Jocul lui politic este nu atat curajos, cat imaginativ, si pina la un anume punct, logic, fiindca Ceausescu era istet. Intr-o lume divizata si impotmolita in mod anost intre alb si negru, comunism versus capitalism, in plin razboi rece, Ceausescu conjuga imperturbabil verbul independentei fata de orice sistem, a se subintelege fata de colosul sovietic. Dupa el, comunismul este mai intai un adevar national. In august 68 nu ezita sa condamne interventia „tarilor fratesti” in
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 32
Cehoslavacia. La mitingul din piata Palatului are parte de „ora lui de glorie” .
Din vizitele intreprinse in China si Coreea de nord, culege lectii de virtute comunista, despre omul nou, pe care nu zaboveste sa le aplice in tara. Incep astfel erorile sale de parvenit si ignorant care au facut din el, mai intai, subiectul umorului, apoi al oprobiului popular. Isi da parerea despre poezie in fata obnubilatilor sai subalterni, asa cum Caligula isi declama poemele in fata senatorilor romani. E inceputul grotesc al greselilor, al paranoiei politice si al sfarsitului ideologic al cultului personalitatii.
Miturile arata ca zeii se nasc si dainue doar in saracie si virtute. Spre exemplu, la coreeni si chinezi. Ceausescu insa tintea sa devina erou universal, ceea ce era mai riscant. Semnul epocii nu-l iarta – puterea corupe ! – incat micul revolutionar din Scornicesti, ajuns comunistul number one, intransigent si nationalist, pe deoparte isi va permite tot mai multe placeri de Erou burghez - croaziere, vanatori, chefuri tovarasesti etc- pe de alta parte, se va lansa cu ochii inchisi in proiecte faraonice de zeu comunist. Aceasta contradictie ii va arde aripile de Icar si acar al ignorantei, desi proiectele sale se vor realiza in cele din urma.
Ar trebui pus in discutie, de asemenea, as zice, filozofia Timpului la/dupa Ceausescu. Ceausescu intelesese ca Timpul este mai primejdios decat orice dusman si se straduia din rasputeri sa-l opreasca. Ca si Macbeth, in fond. Autobiografia lui sugereaza chiar aceasta asertiune : cum a incercat Ceausescu sa opreasca Timpul.
Pentru el nu mai exista adevarul popular rezultat din determinarea social-istorica. Actiunea, acum si aici, ii apare ca o arma prometeica impotriva Timpului, pina intr-acolo incat sa produca miracole.Ceausescu a ajuns sa creada astfel in miracolul comunist, asa cum Macbeth credea in prezicerile vrajitoarelor. La fel ca si Macbeth, Ceausescu nu are Timp suficient. Viata este prea scurta, incat nu mai are rabdare cu propriul sau popor. Constructiile sale megalomane, achitarea integrala a datoriei externe, cultul personalitatii, intre ridicol si paranoia, sunt puse pe balanta Timpului. Concluzia este ca Timpul trece prea repede ! Asa cum cum Macbeth nu
concepe sa piarda tronul – nici chiar inainte de asaltul final, decat prin negarea legilor naturii - padurea Birnam sa porneasca spre Dunsinane - tot asa Ceausescu, cu 5 luni inainte de cadere, pe 15 iunie 1989, nu concepea sfarsitul comunismului in Romania, decat prin invocarea naturii in absurd: „cand plopul va face pere si rachita micsunele”, ceea ce provoaca rasul inept al asistentei. Din cand in cand, totusi, din multimea electrizata si drogata de adulatori, documentarul extrage chipuri de barbati deloc entuziasmati, ci dimpotriva, tacuti si ganditori, precum ale dacilor inversunati pe Columna lui Traian; sunt ca si aratarile premonitorii ce-i apar lui Macbeth si pe care acesta nu le poate talmaci corect .Devenirea lui Ceausescu, ca si aceea a lui Macbeth, se infunda in contrastul dintre ceea ce se presupune ca ar fi adevarat – eroul in versiunea oficiala ! - si ceea ce este adevarat realmente – tiranul in istoria populara ; epoca de aur versus Timpul oprit al comunismului. Spre exemplu, filmul cu vizitele la alimentarele din Bucuresti in perioada foametei populare. Disproporția dintre adevăr si minciuna de partid este evidenta numai pentru actantii acelei situatii, recte 23 de milioane de romani. In rest, nu ar fi vorba decat despre o lupta intre propagandele sistemelor opuse, intre Est si Vest, intre Sud si Nord, intre Bine si Rau, etc.
Iata cum Timpul si Locul isi disputa eroii !
Un accent ar trebui acordat sotiilor: Elena Ceausecu si Lady Mabeth, stapinite amandoua de o ambitie devoratoare, sunt principalele inspiratoare ale barbatilor lor. Intre soti nu exista divergente si iubirea lor este incasabila, pina la moarte.
Ceausescu, la fel ca si Macbeth, nu-si presimte Timpul caderii. La al XIV-lea Congres, Pirvulescu il irita. La Moscova, Gorbaciov parca il taie cu o privire de gheata. Ceausescu este obosit, ca si Macbeth la capatul crimelor. Macbeth nu-si mai intelege corpul, Ceausescu nu-si mai intelege tara: revolta la Timisoara. Ceausescu devine din ce in ce mai ambiguu. Revolta populara si lovitura de stat a Securitatii ii aduc pe amandoi in decembrie 89 in fata unui simulacru de proces. Ca si Macbeth, Ceasescu isi cunoaste fapta, este gata sa traiasca cu ea, dar nu doreste s-o recunoasca . . . decat in fata Marii Adunari Nationale. Ce
iluzie ! Ar exista vreo speranta ? NU ! Pentru el, ca si pentru Macbeth, nu mai exista nici amanare, nici salvare, nici iertare, conform logicii shakesperiene, regele trebuie sa moara.
Ceausescu trebuia sa devina un Erou, Autobiografia chiar asa il prezinta, dar in mod necesar, Istoria populara il produce tiran. Ca si pe Macbeth.
Romania a trait in decembrie 1989 o tragedia shakesperiana. E singura tara din estul Europei unde presedintele in exercitiu a fost executat, in urma unui proces parodie asemanator cu acelea ale inchizitiei. In Wikipedia se mentioneaza ca „dupa unele surse, ar fi fost vorba de o lovitura de stat.” Istoria populara a rasturnat un dictator. Iata si opinia realizatorului filmului, Andrei Ujica :
„In fond, dictatorul nu este decat un artist care are posibilitatea de a pune totalmente egoismul sau in practica. Nu este decat o chestiune de nivel estetic, ca se numeste Baudelaire sau Bolintineanu, Louis XV sau Nicolae Ceausescu”.
Si totusi, autobiografia lui Ceausescu nu conduce numai la o chestiune de estetica politica, as zice, ci filmul produce o interogatie nelinistitoare despre conditia democratiei in ziua de azi : in ce raport se gaseste asa numita versiune oficiala si Istoria populara? Suntem gata sa acceptam orice inseamna versiune oficiala gratie Democratiei?! Putem fi siguri de Istoria populara ? Spre exemplu,versiunea oficiala a guvernelor american si englez (si in cele din urma, a tuturor democratiilor NATO) despre inarmarea lui Sadam Hussein a fost sau nu o parodie democratica?
Oare nu cumva noi toti traim cu versiunea oficiala a Democratiei mai presus de aceea a Istoriei populare ? Si daca da, ce-am sti (si de ce ?) mai mult despre eroii si demonii de azi decat stiam despre Ceausescu din filmul versiunii sale oficiale, Autobiografia, de fata ?
*Andrei Ujica, Romania/Germania -2010,
cinema du Parc, Montreal, 8-14 martie 2012, versiune disponibila pe YouTube.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 33
62 (selecție) Gheorghe Puiu Răducan – Ţepeşti
Negura Negura-mi smulge pe mama din braţe. Timpul ce se scurge-n mări de singurătate mă doare. Trecutul se-mpreună cu întunericul, se-nmulţeşte cu x ori diferenţa la pătrat şi tot ce mi-a mai rămas de trăit este viaţa. Şi totuşi, de ce învinge întotdeauna timpul? Răsăritul Răsăritul nădejdii apune, iar caii statuilor priponiţi de istorie nechează blând. Uitarea de ieri face ca peste linişte să se coboare spaima. Pe-un colţ de-ntuneric aleargă vedenii înainte ca luna
să se rostogolească goală-n ferestre. În fărâma de soare şi cald, te salut copilărie cu toiagul de crin. Fruntea munţilor Peste fruntea munţilor, pe spimarea stâncilor, luna se scurge-n odăi. Printr-un miez de scrum alb şi prin cenuşa naturii mugurii de brad înţeapă bolta.
La prânz, când soarele umbla pe jos, munţilor le este dor de ducă, iar caii cerului pasc printre stele înainte ca iarna să pună şeaua pe dealuri şi să le clătească cu var. Iarba de viperă Luna se uită
şi se miră când moartea vinde gratis bilete la intrare-n văzduhul negru. Cerul stă spânzurat în coaja gutuii, primăvara se urcă desculţă-n cireşul sălbatic, iar neliniştea se naşte-n adâncuri, la umbra ierbii de viperă crudă, în taina pământului bun şi răbdător. Gratii de spaimă Îmbrăcate-aş iubito în flori de câmp ca să te pot cumpăra gratis, să sorb din palmele curcubeului sângele cerului şi să ies de sub gratiile singurătăţii, înainte ca iarna să putrezească pe dealurile copilăriei din Ţepeşti. Picioarele umbrei Mi-am uitat trupul la picioarele umbrei iar bolta a început să se clatine, să se legene. La gândul că îngrijindu-ne fii, uităm de părinţi, vreau nopţi cu multă lumină.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 34
Despre prietenie si prieteni (2) Elena Olariu
„Priveşte omul şi călătoreşte cu el, citindu-l… Vei vedea, tu înfrânt cândva, că semenul tău este înfrânt sufleteşte – mort dacă vreţi, de lăcomia cu care priveşte, gesticulează, acaparează prin vorbă, vorbă deşartă…” (Olariu Elena)
Într-o zi, elev în clasa a treia fiind,
doamna învăţătoare Caragea ne-a dat de făcut o compunere cu titlul „Mama mea”. Era în preajma lunii martie. Eram într-o dilemă totală pentru că „Mama mea”, afară de mine, mai purta în desaga anilor săi un buchet de şaptesprezece odrasle; unele din ele îşi luară zborul, construindu-şi propriul cuib; o parte plecară spre culmile libertăţii veşnice, graţie celui de-al doilea război mondial, ciumei şi holerei - urmare a acestei forme de exterminare a fiinţei umane şi mama, să nu rămână într-o veşnică lăcrimare la bătrâneţe, Dumnezeu o binecuvântă cu alte trei odrasle: două fete şi un băiat…
Aceasta nu însemna că argintul care-i împodobea fruntea ca o coroană imortelă îi urâţea frumuseţea lăuntrică… De acea, cu toate că nu înţelegeam la vârsta aceea de ce podoaba capilară a mamei nu era aşişderea celorlalte mame, i-am oglindit chipul.
Nu într-o compunere ci, în versuri. Aşa voise Dumnezeu, probabil. Lucru care îmi crease neajunsuri deoarece „Doamna” chemase pe Domnul director Nicolae Tomulescu să arate că în şcoala noastră, la clasa a treia există un plagiat…Nici măcar nu roşisem: nu aveam de unde şti ce înseamnă plagiat. Locuiam în afara satului, lumină electrică nu exista şi mai ales, nu aveam încă o bibliotecă… În orice caz fusesem „vedeta zilei” şi din versurile mele se alesele praful… Voi da citire poeziei: „Vezi, nu ştiu ce să spun… cum să mă adun, să gândesc, să povestesc ceva, de mama mea;
să nu mă credeţi că nu ştiu să scriu sau să compun dar, drept vă spun, acum mi-e greu şi nu ştiu ce să scriu: e o temă grea să scrii de mama ta! Mama, mama e cea mai scumpă fiinţă! La orice copil, mama e prima dorinţă! Mama, mama ţi-alină orice durere; La sânul mamei găseşti mângâiere! Primul cuvânt în viaţă e Mama! Mama îţi spune: „Hopa! Ia seama!” Când ai crescut mare şi eşti şcolăriţă, Mama îţi piaptănă prima şuviţă; Când te încurci câteodată la carte Tot mama e prima care te scoate… Când ai crescut mare şi eşti mai zglobie Mama, prin chipul tău devine mai vie… …sunt multe de spus şi de scris despre Mama dar astăzi nu pot să-i termini icoana…
Aşa descoperisem că cel mai apropiat prieten – de suflet, este mama, cu toate că grijile zilnice o copleşeau; firesc, pentru că exista această legătură indestructibilă, ombilicală care nu avea să se rupă niciodată, chiar şi din urma naşterii mele. Aşa am renunţat la „prietenia” Doamnei învăţătoare; învăţam căci mi-era dragă cartea; scrierile mele însă, niciodată nu le-am făcut cunoscute cuiva, la ţară cel ce aşternea cuvinte pe hârtie fiind considerat oleacă dus… Caietele se umpleau cu propriile-mi gânduri, adunate cu suflet dar nu bine şlefuite iar taina sufletului o cunoştea doar Dumnezeu din care îmi făcusem încet, încet un prieten de nădejde…
Cum biblioteca şcolii se afla într-un „dulap” cu mai multe rafturi, mi-am făcut abonament la bibliotecă, fişa de înscriere fiind caietul domnului profesor de limba română şi rusă, Domnul Ghiţă Viorel pe care sufleţelul meu îl îndrăgise pentru că le vorbea elevilor cu „dumneata” şi „ Domnule elev!”. Şi mai era un motiv: întreaga dantură din faţă îi strălucea: cauza, dinţii din aur, lucru pe care nu-l mai văzusem până atunci. Iar cu mintea mea de copil care practica Sfânta Biserică şi nu era la apogeul cunoştinţelor, credeam că este un trimis al lui Dumnezeu. Oricum fusese unul din îngerii păzitori trimişi de Dumnezeu…
Prietenia pe care mi-am făcut-o cu autorii volumelor citite, majoritatea
cărţilor fiind colecţii vechi de Jules Verne, apoi 1001 de nopţi şi mai multe volume de „poveşti nemuritoare” din care cel mai mult m-a impresionat „Vaca neagră”, poveste din cauza căreia râdeau colegii de mine întrucât spusesem la ora de lectură că „sufletul - după moartea trupului, dăinuie; mai întâi bântuie prin aer şi de acolo – continuu veghează pe cei dragi şi îi ajută atunci când se află la necaz…. Sufletul, să fie aproape de cei dragi intră în corpul unui animal tot de pe lângă casa omului…”Bineînţeles, am povestit, cu lux de amănunte, „Vaca neagră”, poveste în care personajul principal era o fetiţă a cărei mamă murise la câteva ceasuri după ce-i dăduse viaţă; să nu rămână singură şi să moară de foame, Dumnezeu îi transformase mama într-o vacă neagră. Pripăşindu-se pe lângă casa gospodarului, acesta o luă în bătătură; făcând grajd şi iesle, aceasta era de mare ajutor familiei; mai mult fetiţei pentru că, recăsătorindu-se tatăl, mama vitregă adesea o alunga din casă din te miri ce motive.
Aflându-şi adăpost în şura vacii, fetiţa descoperi ca aceasta vorbeşte: „Nu mai plânge fata maichii, Dumnezeu voit-a să fiu cu tine, să te hrănesc cu laptele pe care nu ţi l-am dat cum trebuia, să te îmbărbătez, să poţi înfrunta mai uşor vitregiile sorţii”.
Iată, aşadar, că din Ileana cum îmi spuneau până atunci colegii am devenit „vaca vorbitoare”…Cui să spun ce tare mă durea aceasta „poreclă” şi cine m-ar fi înţeles?!... Pentru că mama mă trimetea cu oile la păscut, prin porniturile din Poiana Albinei, pădurea ce despărţea Satul Cozia de satul Bazga, prin Dealul Doi Lei, deal îmbrăcat cu o frumoasă pădure de frasin şi carpen, stejar şi ulm, plop şi iovă, tei şi alun dar şi locul unde privighetoarea alina tulburarea lăuntrică a unui suflet de copil, aşa am învăţat să văd cu privirea de om şi să citesc cu ochiul sufletului frumuseţile înconjurătoare, armonia din natură ca şi imensitatea ce ne înconjoară, noi oamenii fiind „minuscule furnici” ce oricând pot fi luate de val…
Durerea facerii, prin naştere de viaţă, am apucat s-o văd tot în primăvara anului când eram în clasa a treia: lui Brumărica, una din mioare, îi venise sorocul să fete; eram în mijlocul pădurii, culegând brebenei. Deodată aud o oaie
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 35
zbierând ca din gură de şarpe. Gândind că un hoţ vrea s-o despartă de cârd, de ce nu „cumătru lup” sau căzuse în „Balta Lupului” despre care se spunea că înghite omul cât ai clipi, într-un suflet mă îndrept într-acolo: Brumărica, nu mai fătase niciodată! Se zbătea cu capul de pământ; ochii tulburi, de cum mă văzură mă priveau de parcă-mi cerea ajutor… Ce să fac? Ce să fac!?... O mângâi pe coarne; nu de asta avea nevoia oaia. Mi-aduc aminte de tata, când le „tuşina” de lâna lăţoasă, să lase pulpa liberă pentru ca mielul să poată prindă ţâţa mai uşor şi atunci mă duc la coada oii. Greu de tot pentru mine: mielul venea cu picioruşele în faţă, capul rămânând undeva în interiorul placentei.
Ce să fac? Ce să fac!!??? Vorbesc Brumăriei, să stea cuminte, s-o pot ajuta; biata de ea, mai că nu prea mai avea vlagă!… Cu amândouă mâinile încep să fac loc boticului, să pot scoate capul. Înţeleaptă, Brumărica, începu să se sforţeze. Aşa am reuşit să scot la lumina zilei un berbecuţ „cât toate zilele de mare”, brumăriu ca maică-sa dar cu o ţintă neagră în frunte. Cât despre corniţe, de pe acum arătau a fi tare bogate mai târziu…
L-am curăţat de jur împrejurul gurii de resturile de placentă, restul fiind treaba maică-si care, de cum îl fătase, se şi ridică. Abia atunci am observat cordonul ombilical, cordon ce trebuia rupt de placentă, mielul păşind într-o nouă viaţă…Lucru greu, întrucât nu aveam foarfece; până la urmă am reuşit. Aceasta o fost o altă experienţă de viaţă ce m-a apropiat mai mult de animale; ele ştiu să fie recunoscătoare cu toate că nu ştiu vorbi. Cât despre om… Tot de atunci, Brumărica mă urma pretutindeni iar atunci când veneam de la şcoală, de parcă ar fi simţit, zbiera întruna până mergeam s-o mângâi câteva clipe. Apoi, îşi vedea de-ale sale.
Prietenia dezinteresată a acestei miori se cumulă cu a unei căţeluşe, Furnica, pe care tata o luase de la un vecin; al nostru, moş Necului Croitoru. Ursu, câinele roşcat, fusese împuşcat chiar în ogradă. Într-o Duminică un „mare pădurar”; aflat într-o maşină – mergeau la vânătoare, a pariat pe-o bere, cu ceilalţi colegi că-l dă gata dintr-o alice. Şi l-a dat… Noi eram la Sfânta Biserică. Când am venit acasă, văzând că nu se mai gudură, tata înţelese că nu-i a bună; murise în lanţ ca un condamnat la moarte…
Nu a aflat nici până acum cine-i făcuse „pocinogul”! Dac-ar fi aflat….Vai şi amar!
De aici am înţeles că ei, oamenii sunt perfizi: fac pariuri interesate, să se afişeze aşa cum la nunţi, la închinatul la masă: care dă mai mult…De aici, începeau jignirile şi pune-te bătaie. De se alegea praful de toată nunta…Mai ceva ca-n epoca de piatră. Unde mai pui că mintea omului era asfixiată de horincă şi dans drăcesc. Unora, din te miri ce, li se părea că nevasta le este privită cu altfel de ochi de un mesean şi, gata gâlceava; zburau farfuriile cu sarmale de parcă era bătaie cu perne şi penele erau negre…
Atunci, abia atunci am înţeles proverbul: „până şi boul bea de la cişmea cât îi trebuie!”… Aşa am învăţat, din viaţa de zi cu zi, din exemple vizibile şi palpabile că omul, setos de afirmare, uită de buna-cuviinţă şi calcă totul în picioare de dragul afişajului. Iar ele, dobitoacele, chiar dacă nu cuvântă, ne împărtăşesc din experienţa lor zilnică maturizându-ne… Numai dacă le observăm.
* * * Anii au trecut, viaţa mi-a prilejuit ocazii
multiple de a înţelege „obârşia lucrurilor”; „prietenia” egoistă a semenilor ca şi liniştea sufletească pe care ne-o oferă – gratuit, natura; de la mersul greoi dar sigur al furnicii şi vigilenţa melcului ce ştie când să se retragă din calea curiosului şi până la simplitatea privighetorii ce se laudă cu vocea-i. Ştiindu-se ascultată, îi este de ajuns: poate alina plânsul lăuntric al celui obidit.
Am învăţat apoi că omul este lacom: nu-şi caută prieteni decât pe potriva sa. Să aibă foloase. La ce bun este săracul, dacă nu la tras plugul?! La ce folos inteligenţa şi înţelepciunea dacă nu umple buzunarul?!...Cine, cui îi pasă că eşti o notorietate în domeniu dacă buzunarele ţi-s goale?!... Rămâi în afara cercului; speranţa că cel „cu bani” te va salva de la înec, se evaporă în momentul în care – făţiş, vrea să fie colaborator. Mai grav: îţi folosesc imaginaţia în interes personal, tu rămânând cobai… Este nevoie de atare lucruri în fiecare ţară, partid, regiune, habitat…
Primele mreje ale dorului, mai bine spus fiorii invizibili pe care „Zburătorul” ni-i trimite începând - pe atunci, pe la şaisprezece ani, au făcut din prietena şi colega mea de bancă cel mai mare duşman: îndrăgostită fiind de un „Adonis” pe care soarta voise a-l întâlni pe holul Spitalului de Urgenţă Iaşi, ca urmare a unei operaţii de apendicită, să ducem acesta „poveste nevinovată” aproape doi ani. Plăcerea deosebită era că, fiind stabilit cu locul de muncă la Dej, judeţul Cluj, corespondam în limba franceză. Prilej de a mă perfecţiona într-ale scrisului într-o limbă străină dar şi pentru viaţa de zi cu zi. Aşa se face că
„prietena mea” îmi suflase adresa mai întâi, apoi prietenul. Cu care se şi căsătorise, stabilindu-se mai apoi la Arad.
Fusese ca un dezastru această
întâmplare. Mă însingurasem evitând să
merg la întâlnirile din fiecare joi, când
şcoala, organizat, făcea reuniune. Scopul
era să învăţăm a dansa dar şi de a prezenta
un fel de program artistic cu temă. Un fel
de cenaclu literar care, în partea a doua, se
lăsa cu dans… Numai că totul era
supravegheat îndeaproape de conducerea
şcolii şi, normal, de domnii şi doamnele
profesor.
La Banchetul de sfârşi de an am realizat
cât de mult pierdusem că nu frecventasem
atare întâlniri şcolăreşti: nu ştiam să
dansez, erau ursuză, recalcitrantă şi…nu
aveam pe nimeni….În vreme ce colegii mei
dansau, cântau, râdeau, chiar mai sorbeau
câte o gură de lichior – fără să vadă
profesorii, eu, mai mult singură, stăteam
pe scaun înconjurându-i cu privirea. Până
şi ţinuta – modestă, mă departaja de
celelalte colege. Cât despre coafură,
dezastru! Având părul lung, mi-l învârtise
o coafeză deasupra creştetului, prinzându-l
cu vreo doisprezece agrafe. Fără machiaj,
fără ruj, nici unghiile nu fuseseră vopsite.
Abia spre dimineaţă am observat
eficienţa „prosperităţii” machiajului şi
celorlalte amestecuri care înfrumuseţează
chipul femeii: rimelul li se prelingea pe
obraji, feţele erau obosite şi şterse, de jur
împrejurul ochiului observându-se linii
neregulate de negru sau mov ori bleu-
albastru cum sunt dunele de nisip din
urma unui taifun… Cât despre
pieptănăturile de cu seară, vai şi amar!...
Nişte laţuri neorânduit lipite de obraz sau
tâmplă; rochiile lungi până la pământ
trăgeau după ele praful „transpirat” al
duşumelei, în rest: după noi potopul!
O lecţie de viaţă plină de maturitate şi
demnă de urmat: „să nu-ţi faci chip
cioplit”…urmările sunt dezastruoase…
* * *
Marele avantaj pe care l-am avut urmând
liceul din comună a fost că exista o
bibliotecă imensă care-mi punea la
dispoziţie cărţi din literatura română şi
universală; lecturându-le, acasă nu aveam
încă lumină electrică, am concluzionat că
aidoma lui Creangă, fiecare copil trece prin
întâmplări asemănătoare, diferenţa fiind
doar modul cum sunt redate în scris.
Specifice zonei, obiceiurilor
(va urma)
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 36
Oaspeţii celulei mele – de Petre Caramitru Livia Nemțeanu - Chiriacescu
Mi-a căzut în mână o carte. De fapt, nu mi-a căzut, ci mi-a fost oferită aseară la ziua naţională a României de dl. prof. univ. Antoine Soare. Cartea „Oaspeţii celulei mele” e semnată de Petre Caramitru, generalul, şi bunicul său.
Plimbat opt ani de zile prin închisorile de la Piteşti, Malmaison, Jilava, Aiud, dar şi Poarta Albă şi Valea Neagră de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, adevărate lagăre de exterminare, autorul trăieşte în aceste pagini viaţa lui din cuget. Căci totul se petrece după gratii. Amintirile lui din viaţa adevărată de dinainte de arestarea din 1948 îi defilează în memorie. El petrece Rusaliile, primăvara, toamna, ajunul Crăciunului, Anul Nou în celula sa, în stare de trezie sau de vis.
„Neaua pare pe pripoare Pulbere de aur fină
Şi din zare până-n zare Ce comoară de lumină !
„În zadar să-ncerci a spune Tot ce vezi, cu reci cuvinte;
O asemenea minune Nu se spune, ci se simte.”
(Noapte de iarnă)
Apropierea primăverii, apariţia primului stânjenel, plopii care plâng lângă zidul închisorii („E plânsul ţării cotropite/ În lagăr toată transformată/ E plânsul naţiei robite/ În lanţuri grele ferecată”), dangătul de clopot care pătrunde până-n temnițe, amintirile care năvălesc ca „din goana unui tren pierdut în noapte”, aceştia-s oaspeţii celulei sale cărora le închină poeziile. Şi-l citează pe Dante în Divina Comedie : Nessum maggiore dolore/ Che ricordarsi del tempo felice/ Nella miseria.
Şi întemniţat după zăbrele, priveşte sau visează o stea simbolică ori prevestitoare de speranţă : „Îmi baţi în geam când noaptea e pe moarte/ Iar zorile stau gata să se nască/...Steluţa mea...plăpândă, palidă, intermitentă/ Ca raza unui far în largul mării...”
Iar Aurelian Bentoiu, alt poet al închisorilor, spune : „noi azi privim aceleaşi stele”, văzute şi de el de după zăbrele, când se roagă : „Ia-mi totul şi goana mi-o curmă/ Şi-n schimb doar atâta să-mi dai/ Dă-mi liniştea-n ceasul din urmă/ La vatra pierdutului rai.”
Impresionat de gândacul care iese din podele, dar pe care-l priveşte ca pe un
prieten, Petre Caramitru e zguduit ca şi Radu Gyr de libărcile, păduchii şi guzganii de pe rogojina lui, pe care se aşezase în vis Iisus. Caramitru scrie un cântec de leagăn adresat feciorului: „Dormi, feciorul mamei, curmă-ţi plânsul!/ Ţi-a lăsat tăticul ultimă dorinţă/ Să duci mai departe lupta ca şi dânsul/ Pentru libertate şi pentru credinţă.” Iar în „Gânduri pentru Anul Nou”, gânduri zbuciumate între speranţe şi zadarnice speranţe, ne tulbură cu autenticitatea omenescului: „Aceiaşi sclavi supuşi ai năzuinţei
Generalul de brigada Petre Caramitru
Intrăm pe poarta fiecărui an Cu noi speranţe şi sporit elan
Păstrând în inimi flacăra credinţei.
„Destinul de ne-a fost cumva duşman Uităm uşor arsura suferinţei Şi aşteptăm o zi a biruinţei
Chiar dacă ştim că aşteptăm în van.”
Acelaşi Petre Caramitru care tânjeşte în temniţele ţării lui, strigă cu încredere în viitor : „că neamul tot, sub flamura credinţei/ urmează sigur calea biruinţei.”
Niciodată, nicăieri, dorul de ţară şi sentimentul patriotic nu au explodat mai intens şi mai statornic ca în timpul prigoanelor.
Nichifor Crainic clamează şi el aceleaşi simţiri : „Pământule rodnic, pământule sfânt,/ Tu care mi-eşti leagăn, cămin şi mormânt,/ Ridică spre focul aceleiași stele/ Credinţele tale, credinţele mele”,
iar în Ţara de peste veac : „Spre ţara lui Lerui-Ler / Nu e zbor nici drum de fier,/ Numai lamură de gând / Numai suflet tremurând / Şi vâslaş un înger.” Îngerul care priveghează ţara.
Spiritualitatea românească a conceput perpetuu năzuinţa spre biruinţă. Cele două momente cheie ale spiritualității româneşti stau în poemul Mioriţa şi în Legenda mânăstirii Argeş. Aceasta reprezintă lupta până la extremul hotar, lupta cu ceea ce părea imposibil, simbol al istoriei noastre, al sufletului acestui popor, iar celălalt, este momentul când în faţa morţii sufletul se îndreaptă, ca o predare, spre ceruri, spre neant. Trăsăturile fundamentale ale sufletului românesc nu sunt fatalitatea şi resemnarea, ci lupta neîncetată şi încrederea în victorie.
Şi poetul Petre Caramitru îşi încheie poezia „Cruce” cu versurile :
„Umilă cruce-nfiptă pe-o creastă de olane,
De-ar şti nelegiuiţii că tu ne dai puterea Să înfruntăm tortura şi să
sfidăm durerea, Te-ar transforma de ciudă în seceri şi
ciocane.”
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 37
Demain était un autre jour Miruna Tarcău
Extrait d’un roman en cours de rédaction.
– I –
Tandis qu’Élisabeth retirait sa carte de crédit de l’appareil paresseux qui peinait à imprimer le reçu de ses courses, son regard s’attarda un instant sur celui, éteint, de la vieille caissière dont les yeux n’exprimaient pas davantage de joie à l’approche de la nouvelle année qu’à l’idée de finir paisiblement ses jours dans une maison de retraite. En cette année morose, ce doux sentiment d’épuisement semblait universel. Parvenue chez elle, Madame Domani s’étonna d’ailleurs peu de constater que la gardienne de son petit garçon ne manifestait guère davantage d’enthousiasme en ce jour de festivités que la caissière en question, une dispute au sujet du montant promis pour la soirée lui ayant sans doute quelque peu gâché la sienne. En vérité, le sujet de cette dispute était bien peu curieux : Madame soutenait qu’elle n’avait jamais requis les services de la gardienne pour la nuit, alors que la gardienne prétendait le contraire. En somme, il fallut attendre le retour du mari pour que ce dernier confirme que leur fils devait effectivement passer la nuit ailleurs qu’à la maison. Eux-mêmes n’étaient-ils pas attendus à une prestigieuse réception à l’hôtel Windsor, où ils prévoyaient depuis des semaines se saouler toute la nuit?
La nouvelle parut n’en être véritablement une que pour Élisabeth, laquelle dissimula maladroitement le contenu de ses courses avec une sorte d’engourdissement confus qui empêcha son époux de choisir convenablement s’il valait mieux assortir son beau complet tout neuf d’une cravate rouge, ou bien d’une cravate bleue. Pendant ce temps, qui parut interminable, sa femme ne parvenait pas à déterminer s’ils allaient effectivement à une réception comme le
lui assurait son mari, ou s’ils n’organisaient pas plutôt une fête chez eux, comme elle avait cru le croire. Elle faillit poser la question à monsieur Domani. Or, son hésitation ressembla étrangement à un conseil de mode aux oreilles de ce dernier, qui opta alors résolument pour la cravate rouge. Encore quelques discussions avortées qui voulaient attribuer cette confusion grossière au stress occasionné par sa récente condition provisoire de mère au foyer, et Élisabeth finit tout de même par se retrouver au coin de la rue Peel et de René-Levesque comme si de rien n’était, aux bras d’un mari qui crut bon de conclure l’incident en le relatant sur le ton d’une bonne blague au premier couple venu. Monsieur et Madame T. accueillirent cependant ses remarques d’un petit rire sec qui semblait confirmer l’impression d’Élisabeth, c’est-à-dire que la blague devait sans doute avoir déjà servi l’année précédente, tout comme la réception elle-même, qui, pour tout dire, lui laissait de plus en plus la curieuse sensation d’avoir déjà été vécue trois cents soixante cinq jours plus tôt.
Ce sentiment sera peut-être assimilé un peu hâtivement au phénomène bien connu de déjà-vu, dont il paraît que nos scientifiques ont depuis peu élucidé les mystères. Or, nos lecteurs s’apercevront sans doute que cette sensation qui emplissait graduellement le pouls d’Élisabeth de sursauts d’étonnement ne ressemblait pas davantage au déjà-vu que, disons, un poulet ne fait songer à un cochon, pour employer une métaphore quelconque qui parviendra peut-être à estomper quelque peu l’étrangeté du phénomène en question. Cette différence fondamentale de nature entre ce dernier et le déjà-vu des légendes urbaines, dis-je, s’explique largement par l’ampleur et surtout la durée de l’aventure ou la folie d’Élisabeth, laquelle s’installait peu à peu pour ne partir jamais, au contraire du déjà-vu qui passe pour survenir subitement et s’estomper peu à peu.
En effet, la jeune femme ne s’inquiéta d’abord que médiocrement de constater à quel point les conversations de la soirée tombaient sans cesse à plat sur les mêmes sujets. Son inquiétude gagna sans doute quelques degrés, pour exprimer la chose scientifiquement, lorsqu’il lui sembla qu’on lui racontait
avec enthousiasme un bon nombre de nouvelles dont elle connaissait déjà plus ou moins le contenu et les péripéties, comme ce fut le cas par exemple pour l’histoire de l’incendie inexpliqué de la résidence secondaire de son gynécologue, ou encore l’anecdote à propos d’une de ses anciennes professeures à qui l’on avait découvert une relation avec un de ses collègues de classe de l’époque, de vingt ans son cadet. À chaque nouveau scandale, Élisabeth se contenta de hausser les sourcils en souriant bêtement, faute de comprendre pourquoi les nouvelles se ressemblent toujours tant d’une année à l’autre.
Ce qui commença à l’embêter plus sérieusement, ce fut de réaliser, certes un peu tardivement, que les décorateurs de l’hôtel Windsor avaient inexplicablement choisi de placarder l’année qui venait tout juste de s’écouler sur tous les murs de la salle de réception, alors qu’il paraissait plus logique d’afficher les quatre chiffres de l’année à venir. La confusion d’Élisabeth était telle que la jeune femme passa une bonne demi-heure à tenter de déterminer ce qui était plus logique, puis éventuellement, quelle coutume s’appliquait au juste dans ce cas précis, dans la mesure où les usages prennent rarement la peine de consulter l’avis du sens dit « commun » (qui l’est si peu) avant de s’établir bien confortablement dans une société pendant deux ou trois siècles. Enfin, à minuit tapantes, les cris de réjouissances à l’annonce de la nouvelle année achevèrent de confirmer sa première intuition. Voilà pourquoi un sentiment de panique gagna véritablement Élisabeth lorsqu’elle entendit s’élever dans la salle de joyeux cris souhaitant à tous et à toutes une bonne année 2011, là où, selon ses souvenirs, la bonne année 2011 en question venait tout juste de s’écouler.
Monsieur et Madame T. s’enquirent alors en riant si elle venait du futur – mais Madame Domani, dont la détresse était réelle, ne riait pas et finissait par se poser sérieusement la question. Rien ne lui sembla plus absurde que ce canular de groupe dont certains invités allaient assurément se lasser d’ici la fin de la soirée, pour lui admettre enfin que cette année 2011 n’avait tout de même pas été
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 38
effacée des mémoires à la manière d’un récit d’historien antique égaré par mégarde au cours du Moyen-âge. Les heures avançaient néanmoins sans que les invités ne daignassent prêter l’oreille aux prières chétives d’une Élisabeth tantôt lente et hagarde, traversant la piste de danse comme à travers un songe ; tantôt secouée ici et là d’un petit rire hystérique par lequel elle espérait de tout cœur se convaincre qu’il ne s’agissait que d’une erreur idiote, d’une perte de mémoire temporaire, de deux ou trois verres de trop. Enfin, ce ne fut qu’une fois embarquée dans un taxi en route vers leur maison de banlieue qu’elle confia avec réticence ses doutes à son mari quant à la validité numérique de l’année dont ils venaient tout juste de célébrer le passage.
Cette première confession trop timide ou trop honnête acheva d’exaspérer Gabriel, qui demanda à sa femme si celle-ci pouvait lui mentionner un seul événement important qui aurait prétendument marqué le monde l’année dernière. Élisabeth passa alors rapidement en revue les nouvelles en politique, en art et en économie, avant de se résoudre à admettre piteusement que rien ne lui venait à l’esprit pour l’instant, mais que ça ne prouvait rien. Elle n’aurait pas été plus capable de citer ce qui avait bien pu se passer d’exceptionnel en 2010.
–Tu te souviens de ce qui s’est passé l’année passée, toi?
Ce à quoi monsieur Domani lui répondit non sans irritation que l’auteur de L’Attrape-cœurs était mort en janvier.
***
Les jours suivants, Élisabeth tenta tant bien que mal de se consoler à l’idée de vivre une seconde fois cette année 2011 en prévoyant vaguement occuper son esprit dans l’élaboration d’un projet susceptible de lui ôter cette fâcheuse impression que le temps se repliait de plus en plus sur lui-même à la manière d’une pâte de mille-feuille qui ne cesserait d’enfler. Il fut alors décidé que Madame Domani occuperait ses temps libres dans la construction d’une serre, une résolution que son mari ne pouvait qu’appuyer, ayant du reste appris qu’il venait tout juste de décocher une belle promotion. Voilà donc comment Élisabeth passa une seconde fois le mois de janvier 2011 : occupée à élever plus convenablement son fils, qui fêterait bientôt son second troisième anniversaire,
elle s’était remise à cuisiner en dessinant rêveusement des plans de construction dont le maître de chantier ne cessait de corriger de menus détails techniques, cependant que les matériaux s’amoncelaient dans un jardin d’ores et déjà recouvert d’un bon manteau de neige. Ainsi le calcul du budget, les coups de fil aux ingénieurs, ainsi que la planification des arrangements floraux et végétaux que la serre était destinée à accueillir occupaient-ils la meilleure partie de ses journées, qu’Élisabeth jugeait par ailleurs bien mieux remplies qu’elles ne l’avaient été dans ses souvenirs, au point où elle en vint presque à se féliciter d’avoir eu l’idée ou bien la malchance de s’être trompée d’année.
Cette allégresse passagère commença cependant à s’estomper un certain lundi soir, le dernier du mois, lorsqu’il lui sembla avoir égaré les plans de sa serre bien-aimée, quoiqu’elle était certaine de les avoir posés comme toujours sur la table de la cuisine. Le lendemain, alors qu’Élisabeth s’était enfin résolue à annoncer à l’architecte la perte de ses documents, quelle ne fut pas sa surprise de constater qu’il n’y avait plus le moindre matériau de construction sur le manteau blanc de neige de son jardin givré! Sa serre bien-aimée n’avait pas seulement disparu ; tout tendait à prouver qu’elle n’avait jamais véritablement existé – du moins, si l’on en croyait la date du calendrier, lequel affichait à présent la date du mercredi 1er décembre, 2010.
Vous vous imaginez bien que ce matin-là, Gabriel fut surpris de découvrir sa femme enfermée à double tour dans la salle de bain, refusant de voir et de nourrir son fils, ou même de laisser son mari partir travailler en paix, lui qui devait justement se présenter à une réunion importante. Il eut beau lui dire que cette fantaisie leur coûterait peut-être la promotion qu’ils espéraient tant depuis son embauchement, la porte demeurait obstinément verrouillée. Plutôt que de présenter son nouveau projet à son patron qui promettait de l’accueillir à bras ouverts, monsieur Domani accompagna donc son épouse aux urgences, où l’on ne savait trop à quel département reléguer cette bonne femme qui paraissait due tout aussi bien pour une consultation de neurologie que pour un petit séjour à l’asile psychiatrique.
Son histoire de cas n’était effectivement pas des plus claires, pour
le moins qu’on puisse dire. Précisons tout d’abord que le mari avait cru bon de raconter aux médecins qu’il avait découvert sa pauvre femme à terre suite à ce qui pouvait avoir été une chute, causée par un évanouissement. Qui dit chute dit blessure à la tête : ce fut donc le département de neurologie qui la reçut en premier, et qui s’inquiéta de son score sur l’échelle de Glascow. Or, après avoir déterminé que l’engourdissement de la patiente n’était pas dû à des causes physiologiques, on se hâta de transférer son cas entre les mains d’une jeune psychiatre pleine de bonne volonté, mais qui ne parvint cependant pas à convaincre Élisabeth de lui avouer qu’elle s’était ancrée dans la tête la sotte idée que le temps s’écoulait plus ou moins à reculons. Prétextant des pertes de mémoire, la patiente parvint à se faire suspecter une tumeur au cerveau, ce à quoi elle finit bien évidemment par atterrir une fois encore au département de neurologie à effectuer de nouveaux tests tout aussi inutiles, sans doute, que les précédents.
À leur retour à la maison, monsieur Domani ne fut pas peu mécontent d’apprendre qu’un autre projet que le sien venait de recevoir l’approbation du conseil d’administration. Faute de pouvoir admonester sa femme qui s’accordait le luxe de se croire malade, il s’enquit méchamment de son état de santé sur le ton de celui qui s’enquit du beau temps, et il fallut qu’il ironise sur son prétendu rêve de construire une serre « à reculons » pour qu’Élisabeth commence une fois encore à douter de l’étendue de sa propre folie. Gabriel était donc au courant de son projet, et il l’avait donc vue initier la construction de la serre?
–Évidemment! J’étais même là quand on a signé le contrat avec l’architecte, le mois dernier.
Après quoi il fallut que monsieur Domani présente à Élisabeth le contrat en question pour que celle-ci constate avec une stupéfaction de moins en moins prononcée que leurs signatures avaient effectivement été apposées en bas des documents au mois de novembre 2010. Sa femme se contenta alors de hausser les sourcils, mais sans plus sourire bêtement ; car le temps des sourires, lui semblait-il, était déjà passé, et cette mascarade gagnait de plus en plus des airs de tragédie.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 39
Poezii Leonard Ionuț Voicu
ÎN AJUN
Dragii mei, cum să vă spun? Era ger! Era zăpadă!
Era seara de ajun! Mare zarvă e pe stradă, Merg copiii prin cătun.
Cu cojoace înflorate, Cu vătaf şi cu irozi,
Cu colinde adunate, Moştenite din rapsozi. Umplu curţile cu vuiet, Bat zăpada din opinci, Fac cu toţii mare huiet Joacă hora câte cinci.
Pe o uliţă dosită,
Unde fulgii fac lumină, Prin zăpada încâlcită,
Doi copii, c-o stea creştină. Merg cu greu, dar nu se lasă,
Îmbrăcaţi sărăcăcios, Ei se-n dreaptă spre o casă,
Şi la uşă bat sfios. Casa pare părăsită
Cu cerdacul cenuşiu, De pustii doar bântuită,
Urgisită de neviu. Uşa singură se crapă, O bătrână iese-n prag, Cu privirea ei mioapă
Vede steaua lor cu drag. Iar copii zic colinda,
Mai timid, mai cu curaj, Cântul luminează tinda, Noaptea asta-i un miraj. Şi bătrâna le zâmbeşte, Fruntea ei s-a descreţit, La covrigi ea îi pofteşte
Sufletul i-e fericit.
Eşti frumoasă tinereţe! Anii duşi îi retrăim,
Si plecaţi spre bătrâneţe, Am ajuns la Viflaim.
COLINDĂ PENTRU MARAMUREŞ
Maramureş plai vestit, La tine eu m-am gândit,
La clăiţa cea cu fân, Cel ce-n muncă e stăpân.
La colina înverzită Şi lunca cea-nflorită,
La oiţe, la cioban, La puiul de moroşan,
La sângele roşu vărsat, Vinovat.. nevinovat.
La bocetul unei muieri, La sudoarea de mineri,
La cruci şi la cimitir, La opinci şi la chimir.
La nunţi, frumoasă mireasă La mire, ce face casă. Vin copii cu colinda
Iar pe masa stă palinca, Viers duios de taragot Să aud a-şi da un zlot,
Măi Ioane... Hai! Te scoală! Beutura-i abureală, Pune caii la căruţă, Ia Măria-n teleguţă,
Şi plecaţi la semănat, La arat şi secerat.
Este rece ori năduf - Adu brânză de burduf, Adu clisă, adu brişcă, Adu ceapă măi fetişcă.
Am o oră de răgaz Pentru Pintea cel Viteaz, Zi măi bade cea poveste, Trag ocheade la neveste Toate râd şi îmi zâmbesc
Dar să vină nu-ndrăznesc.
Tu pământ îndepărtat, Eu de tine n-am uitat,
Azi muncesc şi mult transpir, Fiindcă-un roşu trandafir,
M-a făcut sa fiu străin, Sunt departe, dar mă-nchin
Şi mă rog la Domnul Zeu Să ne fie cum vreau eu,
Şi să vină acel an - In frunte: badea Traian.
Iată anul a sosit Cu toţii ne-am veselit,
La Baia, cu mic cu mare, Maramureş eşti în floare!
La anul şi la mulţi ani!
KOLEDA
Soare frate, Unde eşti? Ai obosit? Focul tău este pălit? Părul tău pare albit!
Eşti bătrân, fără putinţă, Zeul Negru e mai tare,
În genunchi cu umilinţă, Tu îl laşi să te-mpresoare.
Dar noi toţi avem credinţă,
Vei renaşte nou Koleda, Spre-a luminii biruinţă,
Trei zile, şi e pobeda. Vom vesti naşterea ta, Cu Koleda, kolyada.
Vom cânta din casă-n casă Chiar de e noaptea geroasă.
Slavii, geţii, colindau,
Din strămoşi sărbătoreau, Generaţii muritoare,
Obiceiuri schimbătoare. Soarele-i mereu acelaşi,
De-i un zeu, ori nou născut, Heruvimi ori îngeraşi Credinţa, ne este scut!
TOAMNA
Salcâmi aurii, arţari stacojii, frunze ruginii, la şcoală copii!
Pustiu pe câmpii, vânturi şi stihii cântă melodii - bocet, liturghii.
Nunţi şi cumetrii,
bani, bijuterii, fete, feciorii,
fast şi datorii.
Fulgi rari timpurii, nori mari cenuşii, dans d-alegorii,
vise fumurii.
Bucle argintii, noi şi nostalgii, orele-s târzii,
tu de ce nu vii?
Rectificare : In ediția imprimată a revistei Candela 2012/3 s-a publicat o versiune modificată a poeziilor d-lui Leonard Ionuț Voicu
Eroarea a fost corectată in editia web a revistei. Redacția
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 40
Fragmente - Poeme de Eva Halus - debut literar -
Corina Luca
Prezentare
Duminică 25 noiembrie, Redacția revistei Candela de Montreal a organizat la Casa Română, Sala parohială pr. dr. Petre Popescu, lansarea volumului de poeme exprimate în versuri și picturi „Fragmente & Fragmentes”, publicate de Eva Halus, la Editura Reflection Publishing, California, în anul 2012.
Citind, în Fragmente & Fragmentes, vom descoperi o serie de meditații culese din însemnările ocazionale ale autoarei, și redate într-o colecție de poeme și picturi create de de ea. Eva Halus, este pictoriță, fotografă și jurnalistă.
Cartea pune întrebări și aduce răspunsuri vieții începând din anii copilăriei.
Eva Halus a reușit să redea realitatea văzută prin binoclul artei, încerând să înfîțișeze trăirile purificate de trepidațiile vieții și confuzia cotidianului.
În cartea Evei Halus ne regăsim pe noi înșine în aceleași ipostaze și cu aceleași simțăminte ale trecutului nostru.
Victor Roșca
Dacă vorbim de un debut literar înseamnă că suntem la un început de drum? Nu, și de data aceasta. Pictura i-a luminat și încălzit până acum viața. Ei și celor din jur. Ei bine, de acum înainte, un nou tovarăș de drum i s-a alăturat : Poezia. Bogăția sentimentelor, emoțiile, bucuria de a trăi sunt exprimate toate pe larg prin culoare și vers. Un artist complet, pentru care penița și penelul se țin cu aceeași mâna și dovedesc același talent. Această reușită îmbinare face din cartea „Fragmente” o carte de vizită elocventă a Evei Halus. La sfârșit nu putem spune decât : aceasta este Eva. O reprezintă poezia – emoție, poezia – poveste, pictura – simbol și pictura – culoare.
Volumul de față, debut literar, împărțit pe capitole, ne vorbește despre evoluția ei văzută prin prisma anotimpurilor care curg mereu și se bucură de atenția și ochiul exigent al jurnalistului – pictor – poet. Crâmpeie. Fragmente. Meditația aduce o mai bună înțelegere a tot ceea ce o înconjoară. Urmează apoi chipurile (cum ar fi viața fără portrete?), iar la sfârșit o altă etapă din viața de creație : Post Val David.
Citind versurile și, mai ales, printre ele, descopăr un amestec straniu, misterios dar și plăcut totodată între naivitatea copilăriei, voluptatea tinereții și profunzimea maturității.
Retrăim copilăria citind despre „inima cea de copil” sau „Unduios, încordat/Aruncă pe gât corcodușa/Și hap/…Datoria și-a terminat.” (Spadasinul) sau „Din albastrul cerului/A pornit o ploaie de nuci./Copila se trezise și de mirare/Am pictat-o așa cum apărea:/Zâmbitoare, înconjurată de o ploaie de aur” (Copila) sau „Dar ai plecat copile din vremea ce valsa/în jurul tău și-ti dădea aripi și scântei de soare”. (Cristal albastru)
Privesc auto-portretul și încerc să îl clasez. Privind poezia în totalitatea ei, încerc să încadrez autoarea în niște tipare, dar nu reușesc. Îmi alunecă printre degete. Ca peștele viu. Deci, mă întreb : este ea oare câte puțin din fiecare? Este ea oare mereu în căutarea clipei prezente și a sensului vieții? Vă invit să descoperim împreună.
Din poezia „Meditație” : „Și-aceasta este singura rugăciune/Care-o știu. În ritmurile vieții/…Trăim și ne rugăm și
drămuim/Ce Bunul ne-a încredințat/Bogăția în loc de pustiu.”
Își caută ea oare locul și identitatea? Este când o paiață, când un fluture mare. „Simt uneori cum îmi cresc aripile din nou pe umeri.” sau „Am un certificat de naștere/În secolul 20/Și am un certificat de renaștere,/Un pașaport pentru secolul 21/Pentru a fi una cu Lumea.”
Îndrăgostită de viață și de lumea întreagă, „dragostea este o respirație a ființei/Iubită de Timp.”; „Te chem în gând/Pentru a mă prinde de mijloc/Și a mă face să plec mai departe cântând” (Îmblânzirea naturii).
Pentru a găsi răspunsul la zbor și nemișcare, pana se face una cu zborul, iar ”pictura se naște din imaginație creatoare” în poezia „Cocostârcul”.
Înțelegerea vine din dorința de pace și din iubire. „Cum de nu-i pot tine/Pe toți împreună?/…Am adus o creangă de măslin„ Din grădină „Și le-am pus-o de cină”
Dacă ar fi să exprim într-un singur cuvânt cartea Evei Halus, acela ar fi Sensibilitate. O dovedește cu prisosință și „Portretul mamei” : „Te-am urmat pe toate meleagurile/Unde pașii te-au purtat/… Dar nu te vedeam, doar ne scriam cărți poștale.„
Este multă iubire. Răzbate prin fiecare vers. Și dacă reușește să o transmită cititorului, acesta este marele talent.
„Deci vino! Împreună vom petrece timpul/Până în pajiștile norilor scăldați în mii de culori” (Singur)
„Dragostea înaripa clipele/Și clipele-și întindeau aripile/Până la stea.” (Respirație)
„Zâmbetul tău era ca roata de soare/Și toată lumea râdea/Din te miri ce, ce zile, ce sărbătoare.” (Cristal albastru)
Chiar și din poemele în limba franceză viața și bucuria de a trăi transpare.
„On retrouve dans les bourgognes/Une promesse d’antan/Que Dieu nous avez dit à l‘oreille/Avant de nous réveiller dans notre réalité:/La Vie est un rêve que je fais.” (Le printemps)
S-ar zice că sar cuvintele să joace o horă, să ne prindă de mână și să ne invite la dans. O dată începută, curiozitatea te împinge până la sfârșitul poveștii. Pentru că fiecare poem are povestea lui. Totul este să ai răbdarea de a-l descifra, iar la sfârșit rămâi cu un
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 41
prieten și cu descoperirea unui suflet mare, capabil să dăruiască. La infinit.
Ca să înțelegi cu adevărat poezia lui Eva Halus, trebuie să închizi ochii și să lași imaginile să-ți vorbească, să te lași purtat pe aripile imaginate de cuvinte.
„Însă ce de larve se cocoțau pe lemnul lui!/Și ce fluturi mâncau din dudele lui!
Și ce dude mustoase avea/Și albe și crete/Și ce furnici se-ncumetau/Să-l asalte, să-l înțese!” (Comemorând un dud)
„Numai flori înmiresmate și nenumărați prunci/Cu aripi de albine bătând aerul proaspăt/În lung și-n lat, până când până-n zare/Poienile vor înverzi și ne vom îmbăta de soare.” (Zeița)
„Frunze de toamnă/Ridicate-n vârtejuri/Pe la coltul de stradă…” (Haloween)
Este normal să găsim atâta culoare în poezie pentru că un pictor scrie poezie ca și cum ar picta. Zugrăvește cu cuvinte, dar în minte are imaginea aievea, pictată deja.
Atâta culoare : „S-a scurs galbenul din crini/între foi, clasați și albi/… fața palidă/… cercuri de foc/limpede, cerul albastru.” (Paloare) sau „Toamna trece/Cu un surâs de caldă plajă” sau „Norii aleargă pe cer/Cu viteza fulgerului” sau „Reci ramuri trosnind”. Soarele îl găsim peste tot : „soarele cald ca o portocală/se rostogolește plin de vrajă ”, „zâmbetul tău era ca roata de soare”, „soarele petrece în cercuri de foc”.
Totul ne invită să vizualizăm, să-i fim părtași la călătoria de zi cu zi, surprinzându-ne cu descoperirea detaliilor, pe lângă care trecem uneori nepăsători.
„Părem a surprinde adevăruri de-o clipă/Ale stării materiei ce-acum se înfiripă/Pentru azi, pentru mâine,/Ce-apoi clipa cu aripi de înger/C-un alt design ne va surprinde.” (Momentul)
Poezia de final „Vârstele” poartă în miezul ei chintesența vieții ca miezul de nucă, din care răzbate nostalgia copilăriei, dorința de mâine și mai ales speranța : „Pentru care vine iarăși primăvara.”
Lăsând poezia să vorbească și culoarea să inspire, nu putem decât să urăm Evei Halus felicitări și…
La mai multe poeme și încântări!
Ziua Sfântului Andrei Cătălina Stroe
Astăzi este ziua lui Andrei, un băieţel de cinci ani „very" inteligent, vecinul meu din Canada.
Este născut în România. Acasă vorbeşte româneşte şi face
adevărate minuni pe calculator, iar la grădiniţă vorbeşte „limba de la grădiniţă" adică franceza din Quebec.
El face parte dintr-o generaţie de canadieni care „nu sunt" tocmai canadieni şi de români care „nu mai sunt tocmai români".
Este generaţia care foloseşte calculatoarele înainte să înveţe să scrie, vorbeşte limbi străine, înainte să se exprime bine în limba maternă. Deci, pe scurt, este generaţia care, pe măsură ce creşte, are de pus cele mai multe întrebări având, pe drept, cele mai multe nedumeriri.
La începutul sec XXI ne regăsim într-o lume plină de contradicţii, de paradoxuri şi de mistere în toate domeniile: politic, economic, ştiinţific, spiritual.
Cu cât descoperirile se succed în cea mai mare viteză, cu cât informaţiile sunt mai numeroase, cu cât progresul este mai mare, cu atât starea de CONFUZIE generală, de
NEDUMERIRE, DE NESIGURANŢĂ Şl DE NEMULŢUMIRE e mai mare.
Creaţiile tehnice SECRETE sunt percepute ca fenomene PARANORMALE, iar fenomenele paranormale sunt ignorate cu nonşalanţă sub deviza „iar au mai tăcut americanii ăştia o trăsnaie!"
Sub acest aspect OPINIA PUBLICA a devenit toarte uşor de manevrai mai ales prin mijloacele MASS MEDIA.
Nici nu mai ştii cine pe cine controlează, cine pe cine spionează şi mai ales pentru cine? Pentru cine? este întrebarea care începe să deznoade complicatul ghem al politicii.
Politica este una din activităţile care determină şi influenţează în cea mai mare măsură viaţa.
Germania de Est şi cea de Vest, Coreea de Nord şi cea de Sud: acelaşi neam de oameni, aceiaşi naţiune, separată în două sisteme politice diferite, s-a dezvoltat în mod diferit economic, ştiinţific şi spiritual.
In concluzie, cu sistemul politic nu e de glumit! Viaţa unei generaţii prezente şi viitoare depinde de sistemul politic pe care l-a moştenit (o monarhie), care i-a fost impus prin forţă (o dictatură), care a apărut printr-o mişcare de tip revoluţionar, urmată de alegeri libere (o democraţie).
Democraţia - puterea poporului! Prin alegeri oamenii trebuie să aleagă pe
cei mai buni dintre cei buni, ca la concursul de frumuseţe.
Cei aleşi trebuie să fie cinstiţi şi buni gospodari, bine pregătiţi profesional, sănătoşi fizic, cu o moralitate perfectă şi entuziaşti. Deputaţii, senatorii, prim miniştrii, miniştrii şi preşedinţi, o dată aleşi, trebuie să vegheze la întocmirea unor
legi bune şi respectarea lor, la bunăstarea economică şi spirituală a naţiunii.
Deci, poporul îşi stabileşte soarta cu MANA lui!
Binele sau răul începe de la VOTARE! Mersul la vot este o acţiune profund
democratică care implică RĂSPUNDEREA fiecărui om cu drept de vot pentru viitorul său şi al copiilor săi.
Ridicatul din umeri, starea de indiferenţă, neparticiparea, se vor întoarce ca un bumerang, mai devreme sau mai târziu împotriva fiecăruia.
Prezenţa este importantă, dar şi implicarea conştientă se impune.
- L-am votat pe ăl mai frumuşel! a zis o bătrânică ieşita de la vot, în România.
E drept că în politică şi imaginea contează!
Într-un sistem, profund democratic, nemulţumirea se exprimă LA URNE şi nu pe stradă.
O dată aleşi, guvernanţii nu trebuie scăpaţi din ochi! Acesta este rolul OPOZIŢIEI, aleasă tot de popor.
Tentaţia puterii e mare şi omul e supus greşelii!
Scandalurile politice, dezvăluirile, trebuie considerate ca acte democratice normale, de asanare a lumii politice.
Confruntările din parlament între guvernanţi şi opoziţie se fac sau trebuie să se facă în interesul poporului. Asta nu împiedică relaţiile amicale care pot exista între persoanele din opoziţie şi cele de la guvern.
Lupta în Parlament este sau trebuie să fie o luptă de IDEI. Lupta între cei aleşi se transformă uneori chiar în luptă corp la corp, doar când înflăcărarea este prea mare.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 42
Pentru CINE atâta luptă, în lumea politică? Răspunsul PARE a fi: pentru POPORUL care îşi alege, prin vot, calea cea mai bună.
In cazul politicii de GLOBALIZARE, împotriva căreia au apărut multe mişcări de protest în lume, lucrurile par să se complice pentru că NU MAI ESTE O OPOZIŢIE CLARĂ care să o taloneze şi se simte deja instalarea unei stări de confuzie, prevestitoare de haos.
POLITICA încearcă să scape de sub control! Nu o naţiune, ci întreaga omenire începe să se teamă. Un guvern mondial fără opoziţie? CE NU POŢI CONTROLA, începi SĂ NU MAI CUNOŞTI şi CE NU CUNOŞTI provoacă FRICĂ, un clement distructiv de prim ordin.
Toată această situaţie creează o stare de NEMULȚUMIRE generală, transnaţională, care generează MANIE , alt element cu un puternic caracter distructiv.
Rolul poporului, al naţiunii, în politica de globalizare devine, în mod evident, foarte incert şi asta generează întrebări, ca aceea pusă de Andrei, băieţelul de cinci ani:
- Ce sunt cu acum? - Eşti român, că vii din România, o ţară
de pe harta Europei! îi pot spune astăzi. Curând va primi cetăţenie canadiană şi
atunci o să îi spun: - Eşti canadian, de origine Română! Când România „se va pierde" într-o
Europă unită: - Eşti canadian, de origine europeană şi
de naţionalitate română!
Şi dacă tendinţa spre globalizare se va menţine în lume, nu-mi mai rămâne să îi zic decât atât:
- Eşti canado-american, de origine euro-asiatică!
- Adică nu mai sunt român? - Dacă mai vorbeşti româneşte eşti în
mod sigur şi român! „Multe e dulce şi frumoasă, limba ce-o
vorbim!" şi mai ales de folos! Cât timp o limbă este vorbită este semn că poporul care o vorbeşte există!
La mulţi ani. Andrei! La mulţi ani. România!
Poezii Ana-Maria Gîbu
Gong cânt simfonia nopții sfârșitului de vară sub luna albastră te aștept printre copacii fără veșminte pregătiți pentru concursul - cel mai sexi nud - pitită în dimineața toamnei compun coloana sonoră din notele ascunse în verdele ierbii gala reunește nuanțe de galben și maro din cărări adunate sub prima frunză căzută mă ridic la câțiva centimetri peste copilărie Înainte de termen brumar a primit lovitura
erai în schema de program a lui septembrie pentru a juriza concursul de dans al frunzelor furată din cuib fără acceptul ursitoarelor te-a înfășat în pânza cu mir a poeziei ți-a suflat florile de busuioc într-un andante melancolic te-a câștigat toamna printr-un apel mut încărcată de culori aștepți adormirea ierbii în liniștea palmelor cer foii albe răbdare până depeni visele din cuvinte amuțite Pact am promis întunericului jumătate din suflet în schimbul libertăţii mi-e sete iar vreau să-mi despotmolesc singură calea spre fântână sunt pisica sălbatică legată cu lanţuri de mâinile tale cu ghearele vreau să-ţi scrijelesc oasele prin carnea de nimic nu ai altceva de făcut
decât să mă urmăreşti m-am săturat de basme promisiuni îngenuncheate poveşti cu prinţi minciuni în amurg dau sufletul întreg şi reiau viaţa de la capăt să fiu cine sunt tac arunc amintiri sechestrate în ochi las loc lacrimii din frunza de alun necăzută încă azi nu mă iau la taifasul clipelor reîntoarse din cărări bolnave rămân să îmbrac adevăruri cu veşminte croite din inima răbdării chem ziua de mâine prăvălită în gropiţele din obrajii tăi - nu mă chema urmăreşte tăcerea din paşi de izvoare adună-i cioburile în vise şi dăruieşte-le nopţii tac ascult roşu
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 43
SERIA ŞTIINŢE – 10. Despre originea omului– partea I Wladimir Paskievici
În anul 2008, am scris un articol, pentru revista Tribuna Noastră, intitulat « Originea omului ». În acel articol condensam starea cunoştinţelor în acel moment relativ la apariţia omului pe pământ. Prezentul articol reia expunerea de atunci dar o modifică în funcţie de descoperiri recente. Dat fiind lungimea textului, acesta va apare în două numere succesive, primul tratând despre evoluţia ideilor în materie de apariţie a omului pe pământ, al doilea, despre evoluţia umanoizilor adică a fiinţelor având aspecte sau caracteristice umane.
I. Evoluţia ideilor în materie de apariţie a omului pe pământ
Care este originea speciei umane ? Mai precis, cum, când şi unde a apărut pentru prima dată omul pe pământ ? La aceste întrebări, există trei categorii de răspunsuri, depinzând de ipoteza centrală a creaţiei : miraculoasă, extraterestră sau naturală.
Ipoteza miraculoasă este cea mai veche, înrădăcinată în vechi mituri şi în toate religiile. Conform tradiţiei judeo-creştină, reluată şi de cea islamistă, o fiinţă superioară (Yahvé, Dumnezeu sau Allah) a creat fiinţa umană, în a « şasea zi » al unui proces de creare al întregului univers, la începutul « timpurilor ». Omul a fost creat din praf (sau din argilă), conform imaginei divinităţii care i-a transmis, prin nări, suflul vieţii. De asemeni, în mitologia egipteană dezvoltată la Memphis, la începutul timpurilor, Ptah, un demiurg provenind din Noun, oceanul primordial, a devenit conştient de propria sa existenţă şi a creat natura cu tot ce conţine – întâi în gând apoi prin Cuvânt – inclusiv omul, modelat din argilă. Ptah a lăsat în urmă pe Rê, soarele dătător de căldură şi de viaţă.
În multe cosmogonii, creaţia universului şi a oamenilor provine din puternice conflicte între fiinţe superioare sau forţe contradictorii. Astfel, în mitologia nordică, conflictul provine din întâlnirea între frig (gheaţă) - care-l conţinea pe uriaşul Ymir - şi căldură (foc) care dă naştere la un fluviu (de lapte) care hrăneşte o vacă sfântă care, lingând gheața (deci pe Ymir), dă naştere la o fiinţă superioară (zeul Buri) din care s-a întrupat Bor care a avut trei copii (cu fata unui uriaş de gheață), Odin, Vili si Vé. Primii doi au ucis pe Ymir din al cărui cadavru au creat lumea umană : pomii din păr, pământul din muşchi, pietrele din dinţi, fluviile, lacurile şi oceanele din sânge, munţii din oase, cerul din craniu şi norii din creier. Oamenii au fost sculptaţi din trunchiuri de pomi (primul om, Ask, din frasin, şi prima femeie, Embla, din ulm). Odin le-a insuflat
viaţa, Vili, inteligenţa şi capacitatea de a se deplasa, şi Vé, simţurile şi limbajul.
Conform mitologiei greceşti, Zeus, principalul zeu, după ce a cucerit puterea în cer (Olimp), a însărcinat doi Titani – Prometeu şi Epimeteu – să populeze Pământul care era lipsit de viaţă. Cei doi fraţi au creat animalele şi le-au dat multiplele calităţi care le diferenţiază : membre, păr, pene sau blană, forţă sau slăbiciune, etc. Omul, creat la sfârşit, era gol. Prometeu i-a dat focul ca să se poată încălzi, dar a fost pedepsit de Zeus, furios pentru că odată cu focul, omul a dobândit totodată inteligenţa şi simţul artistic.
În cosmogonia sumeriană, totul a decurs din uniunea a două fiinţe supreme, Tiamat (apa sărată, principiu feminin) şi Apsu (apă dulce, principiu feminin). Din aceasta uniune, s-au născut principalele divinităţi, între care zei dominanţi Annunaki (principalii fiind Enlil, Adad, Enki, Ishtar şi Marduk) care controlau universul şi care locuiau în cer, precum şi zei slujitori, Igigi, care lucrau din greu trebuind să hrănească pe toţi ceilalţi. La un moment dat are loc o luptă titanică în care Enki ucide pe Apsu şi Marduk pe Tiamat al cărui cadavru devine bolta cerească, stelele, pământul, infernul, etc. (din lacrimile lui Tiamat se nasc fluviile Tigru şi Eufrat !) Pe de altă parte, cum zeii Igigi nu mai vor să servească pe ceilalţi zei, Marduk (sau Enki, versiunile diferă) creează pe primii oameni – din argilă – ca să-i înlocuiască pe Igigi.
Un ultim exemplu: în cosmologia hindusă, bazată pe un ciclu de creaţii şi de distrugeri, Brahma creează – atunci când se trezeşte şi deschide ochii – şi distruge – atunci când readoarme – întregul univers cu tot ce acesta conţine, inclusiv omul.
În ipoteza extraterestră, fiinţe superioare au sosit pe pământ în staţiuni spaţiale şi au colonizat globul terestru, creând omul de astăzi, fie printr-un act miraculos (pentru noi), fie prin printr-o selecţie artificială, fie încă printr-o manipulare genetică. Conform acestor credinţe fantastice, aceste evenimente extraordinare s-ar fi petrecut în Sumeria (Irakul de azi), acum cca. 10 000 de ani, creând cea mai veche civilizaţie cunoscută. Ca dovezi, sunt menţionate credinţele ancestrale care poartă urme de la această vizită interstelară precum şi gravuri pe piatră reprezentând nişte monştri preistorici şi obiecte ciudate care ar putea fi vase spaţiale.
Această ipoteză încearcă să demonstreze că cosmogonia sumeriană este bazată pe un eveniment excepţional, real, a cărui interpretare a condus la toate celelalte cosmogonii, asemănătoare între ele sub
mai multe aspecte, fie ele pluri sau monoteiste. Diversele versiuni existente ale acestei ipoteze descriu mai bine puterea de imaginaţie al autorilor - capacitatea de a integra în teoriile lor fragmente din rezultatele obţinute de științele şi tehnologiile moderne – decât adevărul istoric.
În ipoteza naturală, omul este produsul evoluţiei. O evoluţie care a început cu creaţia unei celule vii, primitive, acum cca 3 500 milioane de ani, pentru a produce în timp, printr-un fenomen general de complexificare, viruşi, bacterii, organisme monocelulare, organisme pluricelulare, nevertebrate, plante şi peşti, animale amfibii, reptile, mamifere, umanoizi şi în sfârşit omul modern – specia homo sapiens – apărut acum cca 130 000 de ani pe continentul african.
Cum s-a ajuns la acest rezultat ? În etape ! Ca pentru multe subiecte moderne, trebuie să plecăm de la Aristotel. El este primul care a descris peste 400 de specii animale, specii pe care le-a clasificat conform ideii că natura este organizată după un plan tinzând către perfecţiune, adică spre om. Pentru el, funcţia creează organul : astfel, gândirea creează mâinile (pentru a trece la acţiune). Aristotel nu-şi putea închipui că diversele specii se pot transforma dintr-o formă într-alta.
Primul şoc la această certitudine a provenit din întâlnirea omului cu maimuţa – în special cimpanzeul - atât de asemănătoare lui şi atunci când savanţii epocii (în secolul XVII) au recunoscut marea asemănare anatomică între cele două specii. De altfel, primul nume savant dat cimpanzeului a fost homo forensis, adică omul pădurii. In clasicul său tratat din 1758, Systema naturae, Liné (1707-1778), marele naturalist suedez, clasifică totalitatea animalelor în ramuri, clase, ordine, familii, genuri şi specii (omul fiind, respectiv, un vertebrat, mamifer, primat, hominid, homo şi sapiens). Cimpanzeul a fost clasificat homo troglodytus, adică om trăind în caverne.
În aceeaşi perioadă, marele naturalist Buffon introduce ideea că natura se poate degrada : un cal poate deveni măgar ! Astfel apare ideea că diverse influenţe – climatul, alimentaţia, etc. – pot afecta speciile. Ideea este generalizată la alte fenomene naturale – sub numele de transformism – pentru a explica relieful actual al globului. Importanţa timpului, a duratei deci, este luată de acum în consideraţie : universul sensibil nu mai este static, el devine dinamic. Dacă schimbările produse de natură sunt lente,
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 44
rezultatele obţinute, după milioane de ani, pot deveni importante !
Discipolul lui Buffon, Lamarck, se foloseşte de conceptul de transformism pentru a introduce ideea că speciile pot să evolueze şi în sens pozitiv, dacă condiţiile climatice o permit. El consideră, în tratatul său Système des animaux vivants (1802) că viaţa a apărut în mod spontan pe Pământ şi că ea evoluează, conform condiţiilor ambientale, perfecţionându-se. Tânărul său coleg, Cuvier, bazându-se pe studii geologice arată întâi (în 1796) că anumite specii au dispărut pentru a fi înlocuite mai târziu cu alte specii (de exemplu, mamutul a fost înlocuit cu elefantul) apoi susţine în Discours sur les révolutions des surfaces du globe (1825), că istoria globului este compusă dintr-o serie de epoci întretăiate de catastrofe naturale care au dus la extincţia faunei epocii în chestiune. După o catastrofă, viaţa reapare, sub alte specii care rămân stabile până la viitoarea catastrofă. Cuvier este considerat fondatorul paleontologiei adică a studiul fiinţelor preistorice, bazată pe existenţa fosilelor.
În final, Darwin, constată întâi mari variaţii între populaţii de animale asemănătore, de la o regiune la alta sau chiar de la o insulă la alta (în insulele Galapagos din Pacific). Un ornitolog, Gould, îi demonstrează că diversele varietăţi de păsări observate (cintezele) sunt de fapt specii diferite pentru că ele nu se mai pot împerechea între ele). Darwin interpretează corect că dintr-o populaţie fondatoare, mai multe specii s-au diferențiat şi s-au adaptat condiţiilor locale, dând naştere la noi specii. Apoi,
leagă acest fapt cu rezultatele obţinute de crescătorii de animale care, prin încrucişări succesive, ameliorează diverse rase. Dacă omul poate crea noi rase, de ce nu natura ? Numai că-i trebuie mult mai mult timp. În loc de o selecţie artificială, o selecţie naturală ! După o ezitare lungă de 20 de ani, pentru că nu putea să întrevadă modul în care proceda natura – dat fiind că legile eredităţii n-au fost enunţate de Mendel decât mult mai târziu –, Darwin publică, în 1859, faimosul său volum « Originea speciilor prin selecţie naturală ». Mecanismul de selecţie rămâne însă multă vreme obscur. După teoria lui Malthus, numai indivizii cei mai « apţi » pot să supravieţuiască, în faţa condiţiilor ambiente dificile.
Apoi, totul se accelerează : paleoantropologia (studiul oamenilor preistorici), morfologia comparativă, genetica (ştiinţa eredității), studiul primatelor în general şi al maimuţelor (cu sau fără coadă, ultimele fiind mai apropiate de om) în particular, etc., etc. Două lucruri frapează imaginaţia cercetătorilor şi al publicului în general : posibilitatea din ce în ce mai mare ca omul şi maimuţa să fie « înrudiţi » şi marele număr de specii umanoide diferite găsite în excavațiile arheologilor. Expresia « Omul descinde din maimuţă » a făcut înconjurul lumii. Ea se bazează pe credinţa că omul este o specie superioară şi că natura favorizează – prin selecţia naturală – speciile cele mai « evoluate ». Pentru Darwin însă, extrem de prudent, natura este oarbă : dacă oamenii coexistă cu maimuţele este pentru că au avut un
strămoş comun din care s-au tras amândouă speciile.
Astăzi, evoluţia speciilor are un sens bine definit şi o explicaţie « naturală » : o populaţie de indivizi asemănători, care trăiește şi se dezvoltă într-o regiune având aceleaşi caracteristici principale (relief, temperatura, vegetaţie, etc.) rămâne stabilă. Dacă însă condiţiile la periferia acestor regiuni variază şi dacă indivizii trăind într-o zonă periferică nu se amestecă cu indivizii din grupul principal – de exemplu dacă s-a format o barieră naturală între cele două grupuri –, indivizii din zona periferică se îndepărtează (« diverg ») din punct de vedere genetic, pentru a pune în evidenţă noi caracteristici, mai bine adaptate ambientului local. Dacă diferenţele între grupul periferic şi grupul central devin prea mari, cele două grupuri nu se mai pot încrucişa (nu pot avea descendenţi) şi devin două specii diferite.
- - - Ca intermezzo, o anecdotă. În anul 1860,
are loc, la universitatea din Oxford, o dispută oratorică devenită celebră opunând arhiepiscopul Wilberforce şi Thomas Huxley, biolog şi prieten al lui Darwin. Primul întreabă pe al doilea :
- Si dumneata, domnule Huxley, cobori din maimuţă prin bunic sau prin bunică ?
La care acesta îi răspunde : - Dacă aş avea de ales între o maimuţă ca
strămoş sau un om care profită de statutul şi de prestigiul lui pentru a incita un public prost pregătit să recuze progresul ideilor cu arguţii în loc de logică, aş opta pentru o maimuţă !
Agaguk ( X ) Roman de Yves Thériault. Traducere din limba franceza de Ortansa Tudor
Ilustraţiile după Siasi Irgumia, adaptate de Raluca Pilat
Agiortok – Spiritul Rău Agaguk descoperi urmele lupului într-o dis-
de-dimineaţă din acea vară. Ieşise în zori pentru că vroia să prindă câţiva peşti în râu.
Tayaout mai dormea încă alături de mama sa. Nimic nu se mişca pe tundră, era pace şi linişte deplină.
În faţa intrării de la iurtă, el văzu pe muşchiul uscat două amprente foarte netede ale labelor din faţă ale unui lup. Fiara venise, după toate evidenţele de la râu, acolo unde muşchiul era umed. Amprentele sale erau mai întunecate la culoare şi încă umede. Agaguk se aplecă pentru a le studia mai bine. Acest lup trebuia să fie extraordinar de mare şi lung. Urmele erau late, laba sănătoasă, fiecare deget bine conturat, denivelările pielii perfect reproduse în muşchiul fin şi neted, ceea ce arăta că animalul era tânăr.
Cât de mare părea şi cât de lung îi era pasul!
Totuşi, în momentul în care a lăsat aceste urme, el nu fugea. Părea mai degrabă că mergea lent, cu precauţie. Intensitatea amprentei în spate şi mica adâncime vizavi de degetul mare era o probă formală.
Pentru ce venise atât de aproape de iurtă?
Un lup bătrân, singuratic – asta ai putea să-ţi explici. Dar acest animal tânăr?
Un lup tânăr vânează împreună cu haita sa chiar şi pe tundră. Dacă Agaguk nu se înşela şi acest lup era atât de mare pe cât arăta pasul său, în mod normal, el trebuia să fie căpetenia unei haite, regele de necontestat al unui asemenea grup de fiare.
Atunci, ce făcea el singur aproape de iurtă? Nu era deloc în obiceiul lupilor să se apropie atât de mult de o locuinţă stabilă. Un urs ar fi venit să miroasă la doi paşi de omul adormit. O vulpe şi-ar fi asumat riscul dacă ar fi avut în vedere vreo pradă. Dar un lup, niciodată! El poate ataca un cort, un adăpost de o seară, însă rămâne la o distanță prudentă de o iurtă locuită în permanenţă, ale cărei împrejurimi sunt inundate de mirosul omului. Şi în plus, el nu vine niciodată în timpul verii, atunci când poate vâna din abundenţă în altă parte, deci când nu îi este foame.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 45
La toate acestea se gândea Agaguk în timp ce examina amprentele. Apoi, în patru labe ca un animal, se duse să urmărească pista. Acolo, unde muşchiul era mai umed, el îşi dădu osteneala să nu piardă urmele lupului. Avea ochiul exersat şi pipăia cu degetele terenul, căutând adâncitura produsă de greutatea animalului. Astfel, putu să urmărească mersul lupului. Puţin mai departe, urmele mai rare arătau că fiara o luase la fugă.
Deci lupul venise în faţa iurtei, apoi a ocolit-o descriind un cerc larg pentru a reveni la râu. Acolo, a băut apă şi s-a îndreptat spre nord. În jur, nu se aflau alte urme decât ale sale. Agaguk era sigur de asta. Putea să jure asta.
Singur, tânăr, în apropierea oamenilor adormiţi? Pe eschimos îl cuprinse o mare nelinişte când, în mărăcinişul din apropierea râului, acolo unde lupul şi-a făcut loc să treacă pentru a bea, găsi agăţate de spini smocuri de păr alb. Dar de un alb pur, neînspicat. Nu puteau aparţine decât acestui animal, căci un lup îşi formează propria-i pistă fără să utilizeze potecile făcute de alte animale.
Un lup alb, mare... Agaguk era acum sigur de mărimea sa.
Prea multe semne o indicau, prin urmare el nu se putea înşela. – Un mare lup alb, un lup tânăr şi atât de îndrăzneţ, încât a venit să adulmece o iurtă locuită.
Ce însemna acest mister? Intrând în iurtă, o văzu trează pe Iriook şi îi
povesti ceea ce tocmai descoperise. Ea fu de acord că evenimentul era, dacă nu misterios, cel puţin foarte rar întâlnit. – Ce vei face? – îl întrebă ea. – Voi pune capcane.
Iriook protestă. – Un lup tânăr! Este prea îndrăzneţ! Şi după mers, după grija cu care face ocoluri atât de mari înainte de a merge să bea, se pare că este viclean.
Agaguk scutură din cap, repetând: – Voi pune capcane, dar probabil, nu vor servi la nimic.
Tayaout începu să meargă de-a buşilea prin iurtă. Cu sprâncenele încruntate, Agaguk se uită la copil. Auzise el cântece prin igluuri, în care bătrânii tribului povesteau despre întâmplări de demult... – Micuţul... zise Iriook speriată. – Ce este cu micuţul?
Agaguk simula neştiinţa. Dar înţelese imediat şi îşi întoarse privirea. Departe, foarte departe pe tundră, fugea un ren. Apoi, brusc, l-a văzut căzând. Şi acolo unde căzuse era un punct alb sau nimic, o simplă impresie de o clipă, cât o fluturare de aripă, o mişcare parcă...
Agaguk strigă: – Lupul alb este acolo jos! Tocmai a ucis un ren!
Era departe, la orizont şi i-ar fi luat mult timp de mers până acolo. Dar pe tundra intens uniformă, fără denivelări sau, oricum, extrem de mici, se mai distingea încă o mişcare. Era puţin, dar ochiul exersat al lui Agaguk putea să facă deosebire între imobilitatea unui nor alb, mersul unui om, cursa unui ren şi acest punct alb. – Lupul, murmură Agaguk ca fulgerat. Se ţine prin apropiere. – Pe micuţ îl vrea. Pe el, simt asta, zise Iriook. Se apăsă cu mâna pe piept. – Simt aici... Adu-ţi aminte de istorisirile vechi, Agaguk... Se povestea cum lupi singuratici spionau în jurul copiilor pe care apoi îi înşfăcau. – Nu, Iriook, nu este posibil. Nu l-a văzut pe micuţ. Nu ştie că este aici. – Cum poţi să spui asta? El a pândit de departe. A supravegheat ieri, în alte zile... – Nu! – L-a simţit. A venit aici din întâmplare şi... – Din întâmplare, atât de aproape de iurtă? – i-o reteză Agaguk. – Vezi? Asta probează ce ţi-am spus eu. L-a simţit. De departe, dar l-a simţit. – Nu! – L-a văzut. L-a pândit. Îl mai pândeşte încă! Albii spun că mirosul rânced al eschimoşilor îi alungă pe lupi. Dar un mititel, un micuţ de inuk n-are miros decât de carne fragedă...
Agaguk nu era cu nimic mai liniştit decât femeia sa şi dacă nega cu atâta fermitate era pentru că vroia s-o liniştească. Intră deci în iurtă şi îşi luă puşca. Îşi verifică încărcătura de şase gloanţe, apoi ochi o creangă din apropierea râului. Glonţul ţâşni şi ramura fu tăiată în două. El manipulă de mai multe ori puşca trăgând cocoşul, apoi satisfăcut o rezemă de iurtă. – Îl aştept pe acest lup, zise el. – Atunci nu mai pui capcane? – M-am răzgândit. Aş pierde timpul de pomană.
Toată ziua făcură cu schimbul. Când Iriook îl supraveghea pe micuţul ce se juca pe muşchi, când sarcina îi revenea lui Agaguk şi, atunci, femeia îşi vedea de treburi în spatele iurtei. Dar amândoi nu pierdeau din ochi tundra.
Ce fel de fiară era asta? Şi mereu aceleaşi întrebări: unde era haita,
de ce această singurătate? Căpetenia lupilor să rătăcească singur? Nu era rănit – urmele o dovedeau. Cu aceste întrebări fără răspunsuri, ziua trecu fără ca lupul să revină.
Sosi noaptea şi Agaguk se puse în gardă. O urmărire liniştită, trează, încordată.
El stătea în iurtă, dar a ridicat pielea care închidea de obicei intrarea pentru a supraveghea venirea lupului. În cazul când acesta s-ar apropia.
Noaptea era înstelată şi luna descria un arc jos la orizont. Nici un lup nu urla pe tundră, ceea ce era destul de neobişnuit, deoarece luna în genere excită chemarea lor.
Oare prezenţa lupului alb intimida haitele? Neliniştit, Agaguk veghea. Apoi apuse luna.
Acum pe cer n-a mai rămas decât slaba lucire a stelelor. Orele se scurgeau leneş. Apărură zorile şi Agaguk tot mai stătea la pândă. Afară, lumina palidă primea irizări când roz, când galbene şi deodată, soarele ţâşni deasupra orizontului şi dimineaţa deveni clară. Veni ziua, iar veghea lui Agaguk fusese zadarnică. Abia mai putu să gândească atunci, când ieşi pentru a-şi dezmorţi picioarele.
Iriook sosi lângă el şi împreună făcură ocolul iurtei. În spatele locuinţei erau urme proaspete. Lupul ridicase cu botul, puţin, pieile întinse pe montanţi, în partea iurtei unde dormea Tayaout.
angatk'o – vrăjitorul Pe tundră, iurtele satului apăreau ca nişte
conuri bizare, asemănătoare muşuroaielor de furnici, dispuse în cerc. În spatele fiecăreia se afla un şanţ pentru scursuri şi gunoi. Şi o gaură, deasupra căreia, în echilibru precar, oamenii îşi făceau nevoile. Câinii, niciodată legaţi, alergau în voie printre picioarele sătenilor.
În centru, înconjuraţi de această centură de iurte, copiii se jucau de-a vânătoarea de focă, imitau rostogolindu-se lupul rănit sau se făceau că jupoaie renul. Jocuri care îi pregăteau pentru viaţa viitoare, anticipări ale maturităţii, exerciţii pentru viaţa de mizerie care îi aştepta.
Strigăte, zarvă, alergări. Femei aşezate în faţa intrărilor,
mestecând pieile, cosând parkasuri cu ace mari de ivoriu, mărunţind peştele uscat, afumând sau uscând carnea pentru pemmican.
Ici-colo, o marmită cu grăsime pe foc. Va fi combustibilul iernii ce va arde în lămpile de piatră, o necesitate absolută în igluuri, punct nodal meschin şi esenţial între viaţă şi moarte. Sursa de lumină, condiţia esenţială pentru gătit – totul venea de la această lampă, de la acest foc mulţumită grăsimii topite. Acum ea se transforma în ulei care nu va îngheţa decât la iarnă, când va fi păstrat în blocuri solide, agăţate undeva sus, la adăpost de şterpeliturile rozătoarelor. Grăsimea, pemmicanul şi pieile de ren asamblate în parkasuri vor satisface cele trei necesităţi eschimose: aliment, căldură, lumină.
Kanguak părea să se fi resemnat, iar Kolrona îşi mai păstra încă pieile de urs polar. Calmul părea să revină în sat, dar de când Ramook lansase zvonul că poliţistul are unele îndoieli, că este chiar în posesia unor indicii sigure, oamenii parcă amuţiseră, stăteau în expectativă.
Ghorok fusese avertizat. El refuză la început să-i dea voie lui
Henderson să pătrundă în locuinţa sa.
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 46
Stătea la intrare precum o stâncă, un obstacol inexpugnabil în faţa cine ştie cărei fortăreţe. Bara intrarea în iurtă sa nouă, plasată departe de altele, într-un loc pe care tradiţia nici nu şi l-ar fi putut imagina.
Henderson insistă. Mai degrabă ordonă: – Lasă-mă să intru! Ghorok nu se mişca. Nici o expresie pe
faţa sa. Poate doar o minusculă strâmbătură în colţul buzelor, dar atât de imperceptibilă, încât albul nu se simţi ofensat. Oamenii făceau front comun cu eschimosul.
Veniţi din iurte, aceştia înaintară, îl înconjurară pe Henderson din spate într-un semicerc liniştit: Igutak, Siksik, Bătrânul Nadloariuk, Hala, Tugugak, Kanguak, Ayallik, Huiulak şi Haiuluk – oameni valizi, aproape întreg tribul. Henderson îşi dădu seama de ceea ce se întâmpla. Eschimoşii se apropiau liniştiţi, dar ceva anume – poate, mirosul lor rânced – îl avertiza de prezenţa unui pericol în spatele său.
Se întoarse. Semicercul se mai închise puţin. Sus, soarele apăsător, copleşitor... nici o
urmă de adiere... umiditatea ridicată de la sol ca o miasmă... un orizont tremurător, oscilant, imprecis. Jos, câmpia topită sub voalul de pâclă închidea cercul lumii treptat, tot aşa de încet pe cât se închidea şi cercul acelor oameni.
Henderson calculă pericolul. Era aici singur, foarte departe de post. Deşi împuternicit cu autoritate, el depindea acum de aceşti eschimoşi. – Ce vreţi?
Îşi bombă pieptul sub uniforma albastră strânsă pe corp. Inuiţii încremeniră, dar rămaseră pe poziţiile lor. – Eu vreau să vorbesc cu Ghorok. – Şi cu noi, zise Hala.
Acesta zâmbi schiţând o strâmbătură plină de răutate. Scuipă pe muşchi. Ţinea în mână un cuţit de la alb – lung, cu lama de oţel albastru, ascuţit ca un brici.
Poliţistul ezită. Ar fi putut, probabil, să le ţină piept. Dar îşi va atinge prin asta scopul?
Să zicem că ar fi găsit osemintele sub iurta lui Ghorok, acestea însă nu probau mare lucru, ci doar moartea lui Brown. Şi fără să aibă probe, ea era o certitudine. Faptul de a descoperi resturile carbonizate ale lui Brown sub iurta lui Ghorok nu-l incrimina neapărat pe eschimos. Henderson ştia doar că această iurtă fusese ridicată după atentat şi că Ghorok s-a dus să locuiască acolo din ordinele lui Ramook.
Nici măcar nu putea arunca întreaga responsabilitate asupra lui Ramook. Eschimosul nu făcea altceva decât să uzeze de prerogativele sale de şef şi se pricepea de minune să simuleze în continuare neştiinţa. Henderson ştia foarte bine că numai simpla
descoperire a unei probe formale – proba asasinatului – nu-l furniza pe asasin, iar scopul urmărit de el era să-l descopere pe vinovat.
Or, dacă îi înfrunta pe eschimoşii adunaţi aici, mai degrabă îi aţâţa. Risca să-l mai indispună şi pe Ayallik. Nefiind posibil să joace o carte tare de pe poziţii de forţă, trebuia să trişeze, adică să devină şiret.
De fapt, era el sigur că va câştiga ţinându-le piept acestor oameni? Rezultatul ar fi putut fi doar un morman de oseminte în plus pe tundră şi pe întinderile de zăpadă ale Arcticii. Singurii martori. Fuga, în asemenea cazuri, era o dovadă a inteligenţei celor curajoşi.
Îşi relaxă deci muşchii, rezemă hârleţul de iurtă şi îşi petrecu degetele mari ale mâinilor sub centura. – Voi mai rămâne, dacă este nevoie, în sat la voi, zise el. Ceea ce vreau să ştiu voi afla.
Tensiunea scăzu în semicercul ameninţător.
Imperceptibil, un surâs abia schiţat apăru pe faţa lor. Le plăcea atitudinea albului. Voia s-o facă pe vicleanul? Era un joc bine cunoscut în lumea lor. Deosebirea era doar de numărul persoanelor intrate în joc. Hala îşi puse cuţitul în teaca special tăiată a pantalonului.
Henderson zâmbi. – Vroiai să mă omori? – Da, răspunse calm Hala. Mă gândeam la asta. – Dacă ai fi făcut-o, îi explică poliţistul, Tigmierpak, Pasărea Mare ar fi venit aici. Ar fi coborât lângă sat. Oameni înarmaţi ar fi ieşit din ea. Ar fi intrat în iurtele voastre. V-ar fi luat pemmicanul, uleiul, grăsimea, peştele. Ar fi dus toate acestea în Pasărea Mare. Apoi ar fi aşteptat ca voi să vorbiţi. Dacă timp de trei zile nimeni dintre voi n-ar fi mărturisit crima, atunci ar fi plecat cu proviziile voastre. – Dar dacă noi am fi vorbit? – întrebă cu voce neliniştită Hala. – V-ar fi dat proviziile înapoi şi l-ar fi dus cu ei pe vinovat. – Unde? – În oraşul albilor. L-ar fi judecat, apoi i-ar fi pus un ştreang de gât şi l-ar fi spânzurat.
Hala rânji. – Eu aş fi sărit jos din Pasărea Mare. – Zboară foarte sus. Ai fi fost mort. – Dar toate triburile ar fi cântat despre mine prin igluuri, chiar şi cele din dosul pământului.
La un asemenea raţionament Henderson nu ştia ce să răspundă. Se întoarse la iurta lui Ramook.
Şeful observase scena de departe. Când Henderson îl întâlni, eschimosul îl privi cu un aer zeflemitor. – I-ai văzut ce-au făcut? – întrebă Henderson. Ramook scutură din cap.
– Eu nu mai sunt tânăr. Altădată vedeam foarte bine de departe. Acum nu mai este ca atunci.
El întinse mâna şi o ţinu în faţa ochilor. – De-abia îmi văd propria mână. Sunt bătrân.
Henderson îşi dădu osteneala să-şi potolească mânia. – Tu nu eşti mai bătrân ca mine. Dacă aş avea vederea ta, eu aş fi foarte fericit. Eşti o vulpe.
Ramook aprobă nu fără mândrie. – Este adevărat. – Oamenii din tribul tău sunt prea îndrăzneţi. Ameninţă un poliţist. Nu voi uita asta. Ia seama bine că Marele Şef alb va trimite aici o grupă întreagă pentru a vă pedepsi pe toţi. Te avertizez că răbdarea mea a ajuns la limită.
Ramook dădu din umeri. – Nimeni nu te împiedică să pleci. Tu vrei să rămâi. – Da, făcu Henderson exasperat. Şi dacă trebuie să rămân aici un an, voi rămâne.
Ramook murmură cu o voce dulce: – Când va veni iarna, o să-ţi clădim un iglu şi Hala o să ţi-o împrumute pe fiica sa. Ei îi place să se culce cu albii. A mai făcut-o la postul de schimb. Îi placi mult. Şi vei petrece o iarnă frumoasă!
La limita unei furii pe care, din nefericire, nu şi-o putea exprima, Henderson era congestionat, roşu de mânie. – Te voi avea la mână, zise el pierzând orice măsură. Te voi avea, Ramook! Eu nu ştiu încă cine l-a omorât pe Brown. Dar ştiu că cineva de aici. Şi-l voi descoperi. Tot tribul va plăti pentru crimă. – Nu cunosc bine legile albilor, zise el. Puţinul pe care îl ştiu nu este chiar aşa cum spui tu. Dacă există un vinovat, el singur va plăti. Tu nu poţi acuza tribul meu cu nimic. – Pot să-l acuz că ascunde un criminal. Ramook nu se gândise la aceasta alternativă. El bâigui. –Vrei să pedepseşti mama care-şi protejează copilul? Tatăl care-şi apără fiul? Apoi adăugă cu vioiciune: „Pe şeful care-şi apără tribul ?“
Tonul pe care îl luase Ramook era nou. Lui Henderson i se păru că îşi dă în vileag un fel de pasiune amestecată cu o nelinişte care îl frământa.
În iurtă, munteanca scoase o exclamaţie surdă. Dar cuvântul fusese spus şi Henderson îl auzise bine.
El decise să-l forţeze imediat pe Ayallik să trădeze, să profite de acest om şi de venalitatea sa. Aşteptarea era exasperantă, viclenia liniştită a inuiţilor – prea eficientă. Pentru a obţine rezultate rapide nu putea conta decât pe Ayallik.
Cine ştie, poate omul îl va denunţa pe vinovat.
(va urma)
noiembrie – decembrie 2012 CANDELA DE MONTREAL pagina 47
Anunțurile comunității grupaj realizat de Victor Roșca
NOTĂ: Toate activităţile care se desfăşoară la Sala Parohială „Pr. Petre Popescu” sunt suportate
financiar de Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal, proprietara imobilului
Biblioteca „Mihai Eminescu” a Bisericii „Buna Vestire”
Biblioteca a fost în renovare. Cărțile au fost catalogate pe computer, scoase din rafturi și dezinfectate. Rafturile au fost demontate și recondiționate. Mocheta a fost înlăturată și în locul ei s-au montat dale de gresie.
În prezent, cărțile sunt puse pe rafturi și, după ce se vor termina ultimele pregătiri, în preajma Sărbătorilor Crăciunului, cele 20 de mii de volume vor sta din nou la dispoziția publicului.
Şcoala duminicală pentru copii
a Biser icii Buna Vestire
Școala funcționează în fiecare duminică între orele 11:00-12:00 Vă rugăm să aduceți copiii cu dumneavoastră când veniți la biserică.
În prezent, copiii pregătesc serbarea pentru „Crăciunul Copiilor din 16 dec.
Scopul şcolii duminicale este formarea micului creştin. Se transmit copiilor iubirea de semeni, generozitatea, respectul faţă de părinţi. Copiii sunt pregătiţi să devină oameni de caracter, integri, harnici spre bucuria părinţilor.
Pe lângă religie, copiii învaţă obiceiurile creştine ale sărbătorilor româneşti.
Lecţiile se predau în limbile română, franceză şi engleză.
Abonamente
Vă rugăm să vă abonaţi la revistă. Costul anual este de 25$.
Donații pentru revista Candela de Montreal în 2012
Prof. Univ. Dr. Sorin Sonea 300 $ Prof. Univ. Dr. Wladimir Paskievici
200 $
Lia Ruse 100 $ Constantin Boboc 60 $ Adriana Fonta 40 $
Programul Slujbelor religioase
În fiecare duminică şi în zilele de sărbătoare marcate cu roşu în calendarul creştin:
o Orele 9:30 – Utrenia o Orele 10:30 – Sfânta Liturghie
În fiecare vineri la orele 17:00 se oficiază Slujba Acatistului şi Taina Spovedaniei
Evenimente religioase comunitare
Duminică 2 decembrie – Banchetul comunitar de Sfântul Nicolae;
Sâmbătă 15 decembrie, h 19:00 – Concert de colinde de Crăciun.
Duminică 16 decembrie – Crăciunul copiilor, o serbare a copiilor. Moș Crăciun va aduce daruri pentru toți copiii prezenți din Sala parohială pr. dr. Petre Popescu. Se va servi o gustare la toți cei din sală.
Marți 25 decembrie – Nașterea Domnului – Crăciunul;
Mercuri 26 decembrie – Soborul Maicii Domnului;
Joi 27 decembrie – Sfântul Mucenic Ștefan.
Servicii re ligioase
Botezuri: 2009 – 113 2010 – 124 2011 – 128 2012 – 101 Total – 466 copii botezați
Grigore Vieru. Duminica 31 martie, la sediul Universitatii Concordia din Montréal Concurs
international Kangourou en mathématiques
1. Dreptul de a reproduce și de a di-fuza din revista „Candela de Montre-al” este rezervat numai redacției. 2. De conținutul articolelor din revistă este răspunzător autorul. * Candela pe internet: pages.infinit.net/romanblt/ sau www.bunavestire.ca/RO/ (butonul Candela)
„Dumnezeule, binecuvântează-ne săptămâna. Dă-ne pace, dragoste şi armonie în sufletele noastre.” (Paolo Coelho)
Am început cu acest citat din Paolo Coelho, autorul meu preferat, pentru că de pe la mijlocul anilor 90, acest autor mă întovărăşeşte în drumul meu în viaţă. Am avut una din cărţile sale în mână în cele câteva perioade dificile, perioade marcând schimbări majore, cât şi în momentele cele mai tandre. Un om care crede în Dumnezeu și care crede şi descifrează semnele care le întâmpină destinul nostru, care ne fac să „citim printre rânduri” misterul vieţii. Un om ca toţi oamenii, poate, dar şi un suflet geamăn, care m-a călăuzit fără ca el să ştie.
Acesta este un exemplu de valoare pe care o carte o poate avea.
Deschizând volumul „Fragmente”, doresc acest lucru şi cititorilor mei: meditaţiile sa-i comforteze. Să poată visa şi apoi, închizând cartea, să găsească în labirintul vieţii şi adevăruri, fragmente din aceste poezii. (Eva Halus)
Sonete
Traian Gărduș
Poet, eseist, traducător. Traian Gărduş s-a născut pe data de 26
mai 1939 în comuna Luncani, judeţul Cluj.
A urmat cursurile Liceului din Turda (unde i-a avut colegi pe prozatorul şi diplomatul Aurel Dragoş Munteanu şi pe actorul Ovidiu Iuliu Moldovan, chiar de bancă) şi ale Liceului din Câmpia Turzii. A absolvit Facultatea de Filologie (limba şi literatura engleză). Universitate Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1965). Şi-a obţinut toate examenele de grad; titlul de profesor Gradul I (echivalent doctoratului) l-a susţinut cu lucrarea: Conversaţia - metodă de predare a limbii engleze (1980). În perioada 1967-2000 a fost profesor la Liceul I. C. Brătianu din Piteşti, unde, printre altele a fondat Catedra de limba engleză.
Din anul 2001 trăieşte în Canada. Traian Gărduş este membru al
Asociaţiei Scriitorilor de Limba Română din Canada (ASLRQ). Scrie, deopotrivă, în română şi în engleză.
Manuscrisul din tren
Livia Nemțeanu - Chiriacescu
Poet şi scriitor, critic literar, eseist, memorialist, Livia Nemțeanu-Chiriacescu a scris în diferite registre literare, de la abstract la sarcasm, liric, elegiac dar şi epic, cu o senzualitate robustă dar şi extatic, dovedind o sensibilitate şi o muzicalitate rafinate sub biciul neiertător al analizei.
„Gara de Nord. Trenul accelerat pe direcţia Bucureşti-Braşov-Baia Mare fluiera şi porneşte. Într-un compartiment de clasa întâia, un bărbat sobru, între doua vârste, citeşte ziarul. Uşa se deschide şi intra o femeie elegantă, dar nu ostentativ, nu prea tânăra. Salută şi îşi pune mapa în plasa de bagaje.
La Chitila urcă un ofiţer înalt, cu morgă şi pinteni. E toamnă şi aerul e răcoros. Chiar cu un început de ceaţă. Ofiţerul aprinde o ţigară. Doamna, cu poşeta sub braţ, iese pe culoar. La staţia următoare, femeia dispăruse.”
