O Europa... romaneasca ! Cu toate panzele sus!

Este povestea unei imense calatorii, care dureaza de zece ani. Calatoria unei echipe de reporteri entuziasti, navigatori "nebuni" dintr-o parte in alta a Europei, in incercarea de-a gasi ultimele urme romanesti stravechi, pe tot intinsul batranului continent, de la Atlantic si pana dincolo de Marea Neagra, de la Adriatica la Marea Nordului, de pe piscurile Pindului, Pirineilor, Alpilor italieni si elvetieni, pana in insulele Adriaticii sau indepartatele pasuni involburate de vant ale Scotiei. O misiune grea, de documentare minutioasa si deplasari costisitoare (masini de teren, hoteluri, sase-sapte reporteri si fotoreporteri), aproape "un vis",cum numeam la inceput aceasta ampla campanie de presa a "Formulei AS", la care sefa noastra, Sanziana Pop, nadajduise de mult. Da, "un vis" ziceam, in acele vremuri de planuiri infierbantate, incepand de prin anul 2000, cand speram impreuna la mari reportaje de anvergura internationala, exuberanti si cam nestiutori deocamdata, cand unora dintre noi - mai carcotasi - inca nu le venea sa creada ca romanii au putut trai candva pe intinderi atat de mari si-n tinuturi atat de stranii si de "exotice". Apoi, intr-o buna zi, am plecat. "La pas", tara dupa tara, an dupa an, in acele renumite "luni de septembrie" ale calatoriilor noastre in strainatate, tot mai departe si mai departe, fericindu-ne de tot ceea ce descopeream pe teren, sarbatorind cu chiuieli, ca niste copii, fiecare "urma" gasita pe taramuri necunoscute. Asa a fost. Sanziana Pop la timona, impreuna cu grupul ei de reporteri...Dar dupa zece ani, putem spune linistiti ca visul s-a transformat in realitate. Zeci de mii de kilometri prin lumea larga. Prin locuri pe care doar le banuiam vag c-ar putea avea radacini romanesti si pe care nici unul din "ilustrii" nostri cercetatori de azi - o spunem cu tristete, rusine si indignare! - n-a avut curiozitatea sa le vada ori sa le studieze. Am fost pionieri, de multe ori, in acest domeniu, primii care au pus piciorul in "puncte" fierbinti pentru istoria noastra. Am descoperit astfel o "Europa necunoscuta", alta decat cea a marilor atractii turistice, pe care o viziteaza pe banda rulanta milioane de turisti obisnuiti. Am cautat asezarile si teritoriile cele mai vechi, izolate, care arata intocmai ca ale noastre, de-acasa, inca mustind de traditii si graiuri comune. O Europa... romaneasca!

 Da, oricat ar parea de bizar, un adevarat imperiu al numerosilor pastori traci, daci, apoi al valahilor, tronand pe munti inca de la inceputuri, dintr-o parte in alta a continentului, o patrie imensa, nestiuta, de ciobani liberi, nemiscati din datinile lor batrane. O "Valahie" ancestrala pe care, daca doar ne-am imagina-o cat a fost de mare candva, am fi mandri. Si mereu am trait uimirea sa constatam ca acesti "frati" ai nostri sunt inca multi. Foarte multi. Sute si sute de mii... I-am gasit raspanditi prin localitati cocotate pe varfuri de munti, avand aceleasi obiceiuri ciobanesti ca la noi, aceleasi nume de munti, de oameni, de case, vorbind limbi stravechi, atat de asemanatoare cu a noastra, incat le puteam intelege sau compara. Fie ca sunt rude mai vechi si incetosate din Occident, precum friulii, romansii, ladinii, goralii sau bascii, fie unele rubedenii "de sange", mult mai clare, precum puzderiile de vlahi, rumeri, cici, aromani, morlaci, meglenoromani, istroromani, ce impanzesc si azi toate tarile peninsulei Balcanice (lasati de izbeliste de politicienii romani, prada instrainarii si discriminarii), toti acesti oameni ne sunt, fara dubii, frati de limba, istorie, dar mai ales de "fire", de fel de a fi. Cine sunt? Cati romani stiu astazi ceva despre ei? Noi stim. I-am vazut. Le-am vorbit. Am intrat in casele lor. Le-am citit istoria acolo, acasa la ei, am scris despre ei ani la rand zeci si zeci de reportaje. A fost aceasta, credem, o performanta jurnalistica! Ceva cu care acum, dupa douazeci de ani de la aparitia "Formulei AS", putem sa ne mandrim putin. Iata doar cateva repere ale acestor calatorii, care pentru noi au devenit fericire curata.

BasciiA fost prima mare calatorie a revistei "Formula AS" in strainatate. Bascii din Pirinei.

 O deplasare pregatita din vreme, documentata atent, dinainte, de cativa reporteri ai echipei (alesi dintre cei mai "in forma" ai momentului), asteptand apoi c-o nerabdare febrila ziua in care vom pleca intr-acolo, departe. Septembrie. Mereu in septembrie au fost aceste mari deplasari, durand cam cate trei saptamani, in fiecare tara pe care o banuiam c-ar mai putea pastra cateva ramasite de romanitate. Asa a fost si acea "toamna de aur", cand masinile noastre au pornit pentru prima data spre alte zari, spre extremitatea sud-vestica a Frantei, spre Pirineii cu piscurile infipte in cerul albastru, spre Tara Bascilor. Am plecat sa cautam un loc ciudat, despre care citisem si auzisem ca e locuit de o populatie cu o vorbire necunoscuta, fara legatura cu o alta limba europeana, dar sunand, in mod straniu, a romaneste. O populatie incapatanata sa ramana agatata de munte si oierit, dispretuitoare fata de avantajele industrializarii occidentale, dar infipta neclintit in traditie. Triburi dacice ratacite la marginea Imperiului Roman? Tipare celtice, lasate deopotriva in Pirinei si Carpati?... Tara Bascilor pare un peisaj romanesc miscat.

 O fotografie usor expusa, alunecand uneori spre neclar. Un halou de lumina, asa cum era toamna pe care am gasit-o in Pirinei, toamna aceea mirosind nebuneste a grozama si a lavanda salbatica, a ierburi si pajisti fierbinti, prin care ciobani stravechi, deodata cu lumea, isi manau turmele pazite de caini. Ciobanii basci, migrand in transhumanta pe varfuri de munte, purtatori de opinci cu nojite legate peste picioare, inveliti in bunde pe care le joaca in spinare cand coboara la vale, in sarbatorile lor colorate si vesele, pline de cantece leganate (ca doina) si de dansuri "purtate" (ca dansul fetelor de la Capalna), dansuri rituale, stravechi. Si la fel de "ucigatoare" (pentru un locuitor din Carpati) sunt si bisericile basce din piatra, vechi ca lumea, atarnate de cer si de clopote, biserici cu turla lunga si ascutita, despre care ti-e frica sa crezi ca au aceeasi sorginte cu bisericile din Maramures si din Salaj, desi cimitirele sunt pline, si-acolo, ca pe la noi, de cruci rotunde, acoperite cu semne solare... Cam despre asta am scris, in primul septembrie de aur si bucurie, la basci.

Romansii Septembrie, urmatorul an. Calatoriile europene ale revistei noastre continua. Ne insotiti acum in Alpii Orientali, un taram fabulos, unde traieste o alta populatie extrem de asemanatoare cu noi, romanii: romansii, o falanga iliro-traca, refugiata in urma cu mii de ani pe crestele muntilor ce fac parte astazi din teritoriul Elvetiei, regiunea Engadin. Vanatoarea de trecut romanesc ancestral este o aventura spirituala fara egal. Pe parcursul a cateva numere de revista, am incercat sa va facem partasi, prin reportajele noastre, la emotia extraordinara pe care am trait-o intalnindu-ne la o distanta asa de mare, printre ghetari si piscuri de piatra, cu oameni care vorbesc aproape la fel ca noi. Crescatori de vaci si de capre, neclintiti in traditia lor pastorala, romansii nu-si dau libertatea si limba strabuna pe toate bogatiile dimprejur. Nu coboara, in ruptul capului, "la asfalt".Candva, Nicolae Iorga i-a numit "fratii mai mici" ai romanilor. Bunii, frumosii frati ai nostri din Alpi...

Friulii

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos pentru calatorul roman, uimit sa descopere, prin asa strainataturi occidentale, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme imense de oi, sate batrane, risipite prin ascunzisurile muntilor, ca-n Maramures, Apuseni sau Bucovina, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de apropiata de a noastra, habotnici in a-si tine ocupatiile ciobanesti mostenite de mii de ani. Friulii stiu de noi. Cunosc inrudirile lor cu Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma...; poate stramosii celti, prezenti, deopotriva, in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Si ce satisfactie mai mare poti avea, ca reporter, decat momentele in care treci prin asezari aflate la 3000 de metri inaltime si aproape 2000 de kilometri departare de casa, saluti oameni pe strada, le spui de unde vii, iar ei iti raspund bucurosi: "Ooo, noi cu voi siamo fratelli!".

Anglia si Scotia. Dacii de la capatul lumii

 O documentare asidua. Multi se indoiau c-am putea gasi ceva "romanesc" tocmai acolo, pe tarmurile Atlanticului si prin insulele Marii Nordului. Ca vom intalni pe teren specialisti care sa confirme impresionantele asemanari intre monumentele megalitice din insulele scotiene sau din Marea Britanie (inclusiv Stonehenge) si cele de la Sarmizegetusa. Ca vom descoperi pe imperialul zid al lui Hadrian "cea mai indepartata asezare dacica de pe pamant", fabuloasa Banna, cetatea antica unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand pana azi urme de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din toate cele de pe Zid, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit inca multe veacuri dupa destramarea Imperiului Roman de catre urmasii acelor "stralucitori daci!", "briliantii daci!", asa cum ii numea profesorul Robin Birley, unul din cei mai prestigiosi arheologi ai lumii cu care am avut privilegiul sa facem un interviu. Nimeni n-ar fi crezut. Si totusi, noi am fost acolo!

Aromanii

Infloritorii, altadata, atat de prigonitii, astazi, aromani... Am alergat dupa ei ani la rand, dintr-o parte in alta a Balcanilor, incepand cu Bulgaria si apoi prin tot nordul Greciei, pana in Macedonia si Albania, incercand sa reconstituim acea uriasa "tara armaneasca" sud-dunareana, sa ne inchipuim uluitoarea ei inflorire de altadata. Am zabovit zile intregi prin fiecare din orasele lor emblematice, Veria si Metsovo din Grecia, Korcea din Albania, Ohrid si Bitolia din Macedonia, am calcat pe ruinele Moscopole-ului, "Mecca aromanilor", faimoasa lor metropola de odinioara, unul din cele mai stralucitoare orase ale Europei, pradata si parjolita pana la temelii de hoardele musulmane, ne-am inchinat la sfintii ortodocsi din bisericile Ohridului, am intrat in casa parintelui martir Haralamb Belimace, "eroul si sfantul aromanilor", ucis cu bestialitate de greci la 1914, am ascultat de atatea ori sfasietorul sau imn "Dimandarea parinteasca" ("Parinteasca mustrare"), cantat cu lacrimi, prin sate din muntii albanezi sau din Pind, in seri albastre de septembrie... Si-am plans si noi, cu sufletul, impreuna cu ei, pentru marea nedreptate care li se face si azi, abandonati fiind in uitare, de politica actuala, fara drepturi, fara scoli, biserici, fara limba, persecutati cu-n sovinism inimaginabil pentru acest veac "tolerant si european".Acolo jos, sub Dunare, sunt sute de mii de oameni care inca vorbesc cea mai arhaica limba romaneasca, care inca mai spera ca "Dimandarea" lor sa razbata pana la fratii invaluiti in ceturi, de care nu-i desparte decat o mare apa curgatoare... Ce se poate face pentru ei? In ce ne priveste, asta am facut: noi, despre toate astea, am scris!

Istro-romanii

O calatorie in urma careia chiar "s-a schimbat ceva". Cati dintre romanii de rand din Romania stiau ceva concret despre istro-romani? De aromani cu siguranta au auzit, fiindca multi dintre acestia s-au stabilit prin Dobrogea noastra si unii au devenit chiar persoane publice. Dar cine a auzit de acea biata mana de oameni parasiti la capatul Balcanilor si Dalmatiei, vreo 150 de "frati" singuratici, tarani tot mai "batari" (batrani), ce traiesc in cateva satuce parasite din peninsula Istria, astazi croata? Acesti romani anacronici, rupti de lume, altadata mii si mii, sunt un miracol al supravietuirii. Limba lor e considerata "un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe", trecuta in Cartea Rosie a UNESCO drept una din cele mai mici si mai grav periclitate limbi ale lumii. Am fost primii reporteri care i-am vizitat, sat cu sat, in toti anii de dupa Revolutie (si poate chiar in istorie). Nici un politician roman nu facuse asta pana atunci, in anul 2007, nici un ambasador. Nimeni din Romania nu mai vorbise cu ei de vreun secol, in afara de visatorul nostru prieten, medicul Petru Ratiu de la Roma, si de doi profesori din Timisoara, prea putin cunoscuti. Cand ne-au vazut prima oara in poarta, ne priveau ca pe niste "ciudati": "De unde-or fi astia? Cum se poate ca vorbesc la fel ca si noi?...".

Nici unul nu fusese vreodata in Romania, nu-si imaginau ca graiurile noastre inca seamana asa mult. Ei bine, dupa nici un an, insinguratii istro-romani nu se mai uitau la oaspetii din Romania ca la niste extraterestri. In urma reportajelor noastre, s-au miscat lucrurile. Multimi de scrisori si mesaje catre redactie: "Sa facem ceva pentru ei!", "Ma ofer voluntar!", "Donez carti!", "Salvarea acestei limbi e si responsabilitatea noastra!"... S-au urnit fundatii, institutii, Ministerul Afacerilor Externe, Institutul Cultural Roman. S-a infiintat, in Jeiani, prima clasa de istro-romana. A fost schimbat ambasadorul de dinainte, care-si recunoscuse ignoranta intr-un interviu, cu altul care e un adevarat luptator. "Zvonciarii" din Jeiani (un renumit grup folcloric istro-roman) au fost invitati in Romania, sa concerteze in mari sali de spectacole. Cercetatori tineri ne-au cautat, ne-au cerut informatii si au pornit intr-acolo, iar apoi au scris carti despre istro-romani, facand repetate apeluri pentru salvarea acestei limbi. Nu stim daca, intr-adevar, se mai poate salva ceva acum. Daca nu e deja prea tarziu, totusi. Un lucru stim sigur: astazi, multi dintre cititorii nostri au aflat de istro-romani. Au aflat drama lor si nu-i vor uita prea curand. Macar ei, cititorii nostri. Si macar pentru asta, putem si noi sa ne simtim putin fericiti...

Vlahii din jurul Romaniei

Serbia, Bulgaria, Bosnia, Muntenegru... Culmea, "romanii" cei mai apropiati de noi sunt si cei mai urgisiti. Multi ani am revenit in mijlocul sarmanilor vlahi lipiti de hotarele Romaniei. Asta, in afara acelor traditionale deplasari ale noastre de septembrie. Am revenit cu revolta impotriva autoritatilor din aceste tari slave, atat de crude cu minoritatea romaneasca, dar si impotriva politicienilor nostri care si-au abandonat semenii fara nici un regret. In Bulgaria sunt astazi peste o suta de mii de romani. Uitati, parasiti, ignorati de tara mama, a carei limba o vorbesc. In Valea Timocului sarbesc sunt si mai multi, si mai napastuiti. Fara absolut nici o recunoastere, fara nici un drept romanesc. Interzis: scoli, carti, biserica, televiziune, teama chiar si de a vorbi romaneste pe ulita satului. Dupa un recensamant austriac, la inceputul veacului trecut, in Bosnia inca mai traiau cam trei sute de mii de romani "istorici", cu radacini stravechi. Astazi, oficial, nu mai e nici unul. Prezentul ne este bicisnic. Dar cat de bogata istoria... Doar intr-un singur cimitir dintr-un sat bosniac - Cipulici - am trecut printre mormintele cotropite de buruiana a sute si sute de oameni despre care cronicile bisericesti si chiar localnicii marturisesc ca toti au fost vlahi. Asemeni acestei asezari sunt foarte multe acolo, pe pamantul, astazi, musulman. Sute si sute! Sate si orase. Urme ale civilizatiei vlahesti am intalnit chiar si pe cele mai centrale strazi ale Sarajevo-ului. Cetinje, vechea capitala regala a Muntenegrului, a fost intemeiata de un voievod vlah. Cea mai veche biserica ortodoxa din acest oras este tot vlaha: Vlaska Crkva. O groaza de dovezi impresionante de intaietate si vechime a vlahilor in Balcani, pe care istoricii nostri contemporani le ignora din lene sau cu program. Marturii ale unui trecut fabulos, datator de demnitate si de mandrie, pe care orice tara din lume l-ar fi trasformat, pana acum, in glorie. Candva, la inceputul istoriei, traco-dacii si apoi misteriosii vlahi au fost cei mai numerosi locuitori ai sudului si centrului Europei, o populatie pasnica si civilizatoare, bogata si mandra de stirpea ei. Astazi, oficial, vlahii nu mai exista nicaieri. Ba, mai grav, aproape nimeni nu-si aminteste sa fi fost vreodata. Cati dintre romanii de pe strazile Bucurestiului stiu, azi, ceva despre vlahii din Bosnia sau Muntenegru? Nu exista alt popor in Europa care sa fi pierdut, cu trecerea timpului, atatea teritorii din jurul sau si care - ironia sortii! - nici macar sa nu stie ca le-a avut candva. Doar noi, romanii de astazi! Asta a fost, de fapt, marea miza a campaniei "Formula AS", marele nostru "pariu": sa le transmitem romanilor nostri, macar asa, ca o vaga stare de spirit, ideea a cat de mari au putut sa fie candva! Cat de multi! Cat de intinsi! Cat de puternici! Fara vorbe goale, pompos-nationaliste. Doar mergand la fata locului, vazand, citind si relatand. Simplu, reportericeste. Caci adesea si noi, seara, la un pahar de vin, stand la o masa prin cine stie ce coclauri din munti straini, gandindu-ne impreuna la toate locurile pe unde am umblat, vazandu-le pe toate in intregul lor, nu ne-am putut abtine sa nu ne uimim, exclamand: "Doamne! Cat de multi am putut sa fim, noi romanii! Toata Europa cea veche e plina de noi!".Este o datorie de suflet de a transmite si altora starea asta, pe care am trait-o: acest extaz, acest energizant fara putere de comparatie - un anume fel de patriotism trait "pe viu", la fata locului. Starea asta ar fi cam asa: daca stim cat de puternici am fost in trecut, cu siguranta vom fi puternici si astazi.

P.S: Anul trecut i-am gasit pe vlahi pe niste insule exotice din Adriatica, astazi croate, pana nu demult apartinand Italiei. Cam cinci insule mari, aproape cat un judet de-al nostru, pline de peste o mie de ani cu ciobani stra-romani, care isi aduceau turmele cu barcile in mijlocul marii. Desi pare incredibil, lucrurile astea, pe noi, deja nu ne mai mira. Aventura gasirii de urme romanesti in lume nu e nici pe departe a fi incheiata. Anul acesta vom porni din nou. Abia asteptam, inca de pe acum, magicul septembrie. Sa mergem! Sa plecam!

Tara Bascilor. Euskal Herria, tara cerului rotitor Am fost in Tara Bascilor, locurile acelea in care Pirineii se scurg, ca un colosal fluviu de piatra veche, in Atlantic si in Mediterana. Si acolo, la granita muntoasa dintre Franta si Spania, am vazut unul dintre cele mai frumoase, dintre cele mai tulburatoare, dintre cele mai halucinante ceruri.

Exista mii de feluri de cer. Exista ceruri adanci si ceruri colturoase, ceruri nebune si ceruri inefabile, ceruri jucause si perfide, ingeresti si demoniace, ceruri amenintatoare si ceruri pline de serenitate, apartinand parca altor lumi. Am vazut nenumarate feluri de cer si, cu timpul, am descoperit ca fiecarui loc in care am fost vreodata ii corespunde, in amintirile mele, un fel anume de cer. Daca vreau sa-mi amintesc ceva despre un loc in care am fost, ma gandesc mai intai la cerul pe care l-am vazut acolo, si atunci amintirile incep sa curga suvoi. Pentru ca o lume sa existe in amintirile mele, trebuie sa existe mai intai cerul sau.

Am fost in Tara Bascilor, locurile acelea in care Pirineii se scurg, ca un colosal fluviu de piatra veche, in Atlantic si in Mediterana. Si acolo, la granita muntoasa dintre Franta si Spania, am vazut unul dintre cele mai frumoase, dintre cele mai tulburatoare, dintre cele mai halucinante ceruri. Mai intai am crezut ca e vorba despre cerul oceanului, caci din adancurile acestuia, peste valuri, la Biaritz, se napusteau asupra uscatului colosale mase de nori. In fiecare clipa, cladirile vechi si nobile ale rasfatatului Biaritz pareau in pericol, caci norii aceia alergand la inaltime joasa pareau ca vor zdrobi totul intr-un cataclism intunecat "Plajele regilor", asa cum sunt numite golfurile superbe ale Biaritz-ului, farul cocotat pe o stanca imposibila, vilele elegante ale unei nobilimi apartinand intregii Europe, cazinourile faimoase, toate acestea pareau supuse cerului aceluia teribil si greu al oceanului.Apoi, am vazut ca pe masura ce inaintam catre launtrul tarii, catre munti, norii monstruosi ai oceanului s-au diluat, s-au subtiat, s-au inaltat. Pirineii pareau ca au darul de a-i strapunge, de a-i rarefia, de a-i imprastia intr-un fel special, ca si cum pe varfurile lor ar fi fost infipte sulite de solomonari. La Saint Jean Pied-de-Port, adevarata capitala a Tarii Bascilor, un oras cuibarit in jurul unei maguri inalte si al unei cetati cu strazi inguste si case din piatra, vechi de sute de ani, norii oceanului au lasat sa se vada un cer de un albastru aspru si uscat. Acest "alt cer" acoperea asezarea ca un glob inconjurat de valatuci stranii si densi, atat de aproape, incat iti venea sa pui mana pe ei, sa-i atingi, sa-i pipai. Privind acest cer de pe inaltimile cetatii, deasupra orasului, am inteles de ce taramul muntilor dintre mari, Tara Bascilor, este unul al aparitiilor de sfinti. Norii colorati nebuneste in lumina asfintitului nu sunt decat trepte care unesc cerul cu pamantul. Ai sentimentul ca in orice clipa ii poti atinge, ca ar ajunge un pas ca sa te duci acolo, sau ca, in orice clipa, ei pot fi calcati de piciorul unui inger care coboara pe pamant.Am mers apoi mai departe, mereu catre munti. Am simtit ca patrund cu adevarat in inima de piatra a acestei tari stravechi. Cerul se facuse si mai inalt. Albastrul sau facea norii sa para subtiri ca niste lame. Drumurile se facusera inguste. Ferme batrane de piatra punctau pantele abrupte, colturoase. Unde or fi padurile lor, ma gandeam pe sub soarele arzator, si tocmai atunci am vazut vulturii. Vulturi enormi, asa cum trebuie sa fi existat candva si in Carpati. Vulturi ca niste cruci de otel infipte in cer. Pantele acestea

pietroase, acoperite cu ferigi de culoarea aramei, spinarile oilor si ale caprelor albind peste pasuni zgrunturoase, ziduri de biserici singuratice incremenite in piatra, aceasta trebuie sa fie inima adevarata a Tarii Bascilor, am spus. Si acesta trebuie sa fie adevaratul sau cer, sticlos, incremenit, fisurat de dungile norilor, batut in crucile oteloase ale vulturilor. Un cer stravechi, ancestral, apartinand altor ere.Trecusera zile si nopti de cand bateam cararile acestor locuri, de cand ascultam povestile acestei tari si vorbirea stranie a acestor oameni. Incepusem sa ma imprietenesc cu felul lor abrupt de a fi, incepusem sa descopar asemanarile lor cu ciobanii muntilor nostri, de-acasa. Poate ca oamenii muntilor de pretutindeni sunt asemanatori, imi spuneam, poate ca inaltimile la care traiesc ii fac sa semene, sa aiba obiceiuri asemanatoare, haine asemanatoare, rugaciuni asemanatoare. Drumul serpuia pe coastele Pirineilor, din ce in ce mai sus, catre cerul cel sticlos. De jur imprejur, pana la orizont, valureau muntii in culori care-ti taiau respiratia. Deasupra mea, era cerul acela albastru si uscat, ca un cerc, ca o lentila, ca o copca taiata in gheata infinitului, deasupra muntilor inalti. Cerul ciobanilor. Departe, intr-un cerc mai indepartat, era cerul acela al norilor ce pot fi atinsi cu mana, cerul acela pe care il vazusem la Saint Jean Pied-de-Port, din care in orice clipa ar putea cobori un inger sau Fecioara insasi. Si-apoi, intr-un al treilea cerc, foarte indepartat, am vazut norii grei, violeti, atarnand deasupra oceanului. Cerul Tarii Bascilor este un vartej, este o palnie uriasa, un ochi rotitor de nori deasupra muntilor, o mare de culori nemaivazute in lumina asfintitului, este un cer compus din cercuri. Euskal Herria, numele acestei tari, se potriveste cu cerul acesta rotitor, concentric, multicolor, ametitor, invaluitor... Si am stiut ca din clipa aceea, de cate ori imi voi aminti despre Tara Bascilor, voi revedea cu ochii mintii cerul acela.

O punte cat un continent De fapt, eu am visat Tara Bascilor, de pe cand eram copil. Numele acesta era egal cu departarea, cu misterul, cu teritorii necunoscute, si impungand hartile cu degetul aratator, imi imaginam locurile acelea in care Pirineii coborau in ocean. Cu timpul, am aflat ca poporul acela, al bascilor, este unul dintre cele mai vechi popoare din Europa, am aflat ca este poporul care l-a ucis pe Roland, eroul noptilor mele de pustan, care citea pe sub plapuma despre batalia de la Roncevaux, si am aflat ca imi doresc din toate puterile sa ajung intr-o buna zi acolo. Asa am pus piciorul pe pamant basc.Multe erau asa cum le visasem: muntii, oceanul, cerul si oamenii. Ceea ce nu mi-am imaginat niciodata insa a fost faptul ca in anumite locuri aveam sa ma simt ca acasa. Ca exista lucruri care, printr-o stranie coincidenta, ne unesc. Bascii sunt un popor al muntilor si al padurilor, un popor de ciobani vanturati de istorie, aflati la confluenta dintre mari puteri si popoare, care au stiut sa supravietuiasca. Galii, romanii, mai tarziu francii, castilienii sau maurii, in valuri succesive care au durat mii de ani, n-au reusit sa stearga de pe fata Europei limba aceasta cu nume straniu, euskara, de care astazi bascii sunt foarte mandri. Nu seamana toate acestea cu istoria noastra, a romanilor aflati in capatul celalalt al Europei, la o distanta de mii de kilometri? Nu au fost pentru noi muntii, ca si pentru ei, refugiul, scaparea, supravietuirea?Asa ca am vazut Tara Bascilor dintr-o perspectiva speciala. Am descoperit asemanari uluitoare, am descifrat obiceiuri stravechi si semne si povesti. Am vazut cu uimire ca semnele lor traditionale, crucea basca - un fel de zvastica rotunjita, si decoratiunile lor solare, care se mai pot vedea pe anumite case si morminte, se regasesc, de asemenea, pe orice poarta din lemn maramureseana, bucovineana, pe orice costum popular romanesc. Si asta nu e totul, caci povestirile lor populare, despre timpul cand Iisus si Sfantul Petru se preumblau pe pamant, sunt identice, credintele in iele si alte fiinte inefabile ce pot fi vazute si auzite in paduri sunt asemanatoare. Ritualurile inmormantarii, bocitoarele, povestile despre intoarcerea mortilor printre cei vii, toate seamana intr-un fel care ar uimi pe orice roman ar merge acolo. .Pana si tuica, pe care ei o numesc "apa vietii", seamana, pana si meseriile traditionale, de la mesterii lemnari care fac butoaie pana la plutasii care coborau cu lemnele din Pirinei, ca sa nu mai vorbim despre obiceiurile oierilor, despre cantatul la fluier, despre inchinarea la copaci... Morile de apa sunt la fel, crucile care se cioplesc deasupra usilor, felul in care se pune icoana pe grinda oricarei stani, credintele ancestrale in personaje care calaresc penori si stapanesc furtunile cu ajutorul unor nuiele de alun... E ca si cum un fir i-ar fi legat pe ciobanii aceia ai Pirineilor de ciobanii din Carpati, ca si cum o punte lunga cat continentul ar fi unit indepartatii lor munti. In definitiv, poate ca popoarele muntilor seamana intre ele pretutindeni in lume, poate ca ciobanii sunt la fel de aspri si la fel de tacuti, poate ca doinele lor suna la fel de trist pe oricare varf de

munte din lume, izvorand din singuratatea omului.Altceva insa mi s-a parut important. Crucea basca a coborat de pe frontoanele caselor stravechi pretutindeni, ca un insemn al acestei tari si al acestui popor, pe tricouri si pe sepci care se vand turistilor. Makilele, batele ciobanilor basci, lucrate manual din lemn de arin, le poti gasi la orice colt de strada, cu eticheta "pura traditie basca". Totul, cantecele, dansurile lor, beretele basce care au devenit faimoase, mancarurile lor traditionale, bauturile, tot ceea ce este basc si vechi se afla pretutindeni. Nu exista oras in care sa nu existe un festival al dansului traditional, al teatrului traditional, al stravechii lor limbi, euskara. Despre fiecare piatra si fiecare casa veche poti gasi explicatii in zeci de ghiduri turistice, tiparite in toate limbile. Bascii nu scapa nici o ocazie de a preciza faptul ca sunt un popor vechi de mii de ani, ca portul, obiceiurile si credintele lor vin din zorii istoriei, ca toate acestea sunt importante si trebuie stiute de toata lumea.

Ei bine, aici puntea s-a rupt, mi-am spus, caci romanii sunt altfel, prea modesti, prea nestiutori, prea cuminti, prea timizi pentru a face asemenea caz de valorile lor. Cui i-ar da prin cap in Romania sa faca tricouri cu modele luate de pe portile maramuresene, sa vanda sepcute cu bourul moldovenesc sau cu silueta corbului huniazilor? Cine ar avea curaj, dintre academicienii romani, sa afirme sus si tare ca oamenii aceia de acum 6 mii de ani, care au pictat vasele fabuloase ale culturii Gumelnita si Boian, au fost stramosii nostri? Cine ar avea curajul sa afirme ca vasele fantastic decorate, de Cucuteni, au fost facute de niste romani mai vechi? Ca limba romana ar putea fi una dintre cele mai vechi limbi ale Europei, la fel ca euskara? Nimeni! Cu capul in pamant, credem ca a vorbi despre trecutul nostru si despre ceea ce ne caracterizeaza este o rusine, poate un pacat etichetat drept nationalism.La capatul calatoriei in Tara Bascilor, am inteles ceva despre noi insine, despre romani. Ca si bascii, suntem un neam vechi, un neam de supravietuitori, si am putea fi mandri de ceea ce suntem. Ca si bascii, putem intra cu fruntea sus intr-o Europa unita, ale carei traditii s-au amestecat deja si s-au estompat, in vreme ce noi, aflati mai la margini, am pastrat toate acestea vii si nevatamate. Ca si pentru basci, traditiile, vechimea, identitatea noastra culturala ar putea reprezenta un pasaport, dar si o pavaza. Si chiar un mod de a exista.

Zi de toamna, intr-un sat basc

Povesti aproape romanesti, despre traditie si stramosi

Larrau este un sat din provincia basca franceza Soule. Singuratic in pustietatea Pirineilor, el are numai vreo 50 de case si cam de trei ori mai multi locuitori. Cu toate acestea, in orice carte despre basci, in orice pliant, in orice revista, numele Larrau este nelipsit. Peste tot, inca de la inceput, este facuta mentiunea: "sat in cel mai pur stil traditional basc". Daca ajungi insa in Tara Bascilor, iti vei da seama ca, de fapt, absolut fiecare sat, oricat de izolat ar fi el, este numit, de asemenea, "cel mai traditional"... Pentru basci, cinstirea fiecarei ramasite de traditie a devenit religie, a devenit mod de a supravietui. Pentru noi, romanii, ar trebui sa fie o pilda...

Turnul bisericii milenare

Catunul de piatra

De sus, de pe culmile prapastioase ale muntelui Orhi, ai senzatia ca ai putea pipai satul cu varful

degetului. De fapt, ce zic sat? Ar putea fi o stana, un adapost parasit al unor vechi ciobani basci... Departe, intr-o larga genune, vaga intrezarire a catorva acoperisuri cenusii de ardezie, sticlind ici-cand prin ceturile stravezii asternute deasupra oceanului de munti. O urma de locuire omeneasca, in imensitatea de piatra a Pirineilor...Desi tacuta si plina de emotii, intrarea noastra in acest satuc basc mi s-a parut a avea ceva triumfal. Nu stiu de ce. Gandul c-am putea fi primii reporteri romani veniti special ca sa cerceteze coclauri si traditii atat de indepartate? Sentimentul de satisfactie al unui tel atins dupa mii de kilometri de drum? O liniste ce pare plamadita dinadins pentru satul acesta? Pasim printre primele case. Albe, inalte, sobre, cu acoperisuri taiate sever in doua ape. Ne asteptam parca mereu sa fim panditi pe dupa perdele, sa fim ghiciti dupa mers, dupa felul in care dam din maini, ca nu suntem de-ai locului. Sa iasa degraba cineva si sa ne intrebe ce poftim. Nimic din toate acestea. In primele patru ore de zabovire in Larrau, absolut nici un bastinas nu avea sa se arate vederii. E amiaza, iar zidirile acelea albe, ca de creta, par cu desavarsire inchise in sine, zgribulite parca in jurul bisericii stravechi ca la sanul unei mame. Totul e numai piatra. Pana si acoperisurile sunt din piatra, din ardezia aceea cenusie, sfaramicioasa, care a imprumutat parca, dupa atatea veacuri de vecinatate cu muntii, intocmai culoarea stancariei din jur. Casele se ridica drepte, direct din strada, ti se pare ca zidurile lor sunt crescute direct din carnea stancii, ca sunt trup din trupul muntelui, de cand lumea. E impresionant felul in care bascii acestia s-au priceput sa tina in viata case vechi de vreo cinci sute de ani. Patratoase, simple, roase adanc de ploi si de vanturi, croite grosolan din bolovani cenusii, doar cu doua ferestruici si-o usa boltita. Cele ceva mai noi, mai inalte, au fost ridicate fiecare zid in zid cu cladirea batrana, lipite strans, de parca noua casa ar vrea sa-si tina "mama" sub umarul sau, sa o ocroteasca. De parca ar vrea sa nu moara decat impreuna, case noi sprijinind case vechi, prezentul nedespartit de traditie.Ne plimbam, parca, printr-un muzeu pustiu. Biserica e deschisa. Primaria e inchisa marti, la ora amiezii, iar astazi este marti. Pravalia din piata e deschisa, dar inauntru nu se afla nici un vanzator. Daca ai vrea, ai putea fura toata marfa de pe rafturi. Afara, pe un stativ inalt ce se poate invarti, vad o multime de pliante si vederi cu satul Larrau. Ma si intreb de unde au putut face cu acest biet catun atatea fotografii diferite. Peste drum, terasa unui elegant si rustic restaurant e plina de oameni. Turisti. Indraznesc sa-l intreb pe un chelner de ce satul arata ca mort, iar el se uita la mine ca la un extraterestru. Ii zic ca sunt reporter, ca ma intereseaza traditia, c-as vrea sa vorbesc despre asta cu cineva. Abia dupa ce beau o cafea, se hotaraste sa-mi spuna ca oamenii sunt plecati sus in munti, cu treburile lor de oieri si ca in sat au ramas doar batranii. El nu-i de pe-aici, ci de undeva de langa Bordeaux si bascii astia i se par foarte diferiti de francezi, cu altfel de apucaturi si de obiceiuri, si ca nici acum, dupa doi ani de cand lucreaza in Larrau, n-a izbutit sa le priceapa firea prea bine. "Sunt altceva decat noi. Canta, oriunde-ar fi, pe strada, acasa, cand muncesc, cand se roaga... Nicaieri n-am vazut ca duminicile, in timpul liturghiilor, sa cante toata lumea din biserica, femei si barbati in acelasi glas. Si nu trece o saptamana fara sa aiba in sat cate o sarbatoare folclorica, cu cantece, costume si dansuri de-ale lor, care tine toata noaptea, pana la rasaritul soarelui. Barbatii, mai ales, sunt foarte veseli, foarte asa... directi, nu le trebuie decat o singura privire ca sa-ti "citeasca" sufletul. Dar Doamne fereste sa nu-i respecti, te poti considera un om mort."

Biserica femeilor milenare

Biserica din Larrau are abside romane. Altarul ei sta pe un templu vechi de vreo 3000 de ani. Simpla, cu totul si cu totul din piatra aspra, netencuita, c-un singur turn patrat si inalt, din varful caruia rasuna clopotele. Asa arata bisericile, oriunde in Tara Bascilor. La fel ca toate bisericile noastre greco-catolice din Ardeal. Inauntru, in imensitatea rece de roca cenusie, doar cateva puncte stralucitoare: statui din aur, din lemn acoperit gros cu aur, despre care aveam sa aflu ca sunt si ele vechi de sute de ani. Ingeri de aur, vulturi de aur, un Christ inalt, imbracat intr-o blana de oaie, cu barba si chip de cioban basc. Si peste tot, pe ziduri, nelipsita Maica a Domnului, Sfanta Fecioara, fata de care bascii au avut dintotdeauna cea mai mare evlavie, mai mare decat fata de toti ceilalti sfinti la un loc. Pe bancile de rugaciune sunt incrustate adanc nume sau initiale de femei. In bisericile basce, femeia este cea care ocupa locurile cele mai de cinste, stranele seculare ce poarta numele stramosilor. Fiecare casa din sat are numai un singur loc in biserica. Unul singur. Si acesta este ocupat de o femeie. Venerata femeie, "letxeko andere" (stapana casei), cea care adesea e singura mostenitoare a casei si al carei nume este

purtat de toti urmasii din neam... Pe jos, in fata fiecarei strane, se afla cate o dala funerara acoperita cu un covor de catifea neagra. Desi sub aceste lespezi sunt ingropati toti inaintasii fiecarui neam din Larrau, ele nu se numesc morminte, ci "jarleku", adica "loc in biserica", locul fiecarei familii in casa lui Dumnezeu. Duminica, in timpul liturghiilor, femeile basce isi odihnesc de o vesnicie picioarele pe mortii lor. In timp ce in boltile colosale ale bisericii rasuna cuvantul lui Dumnezeu, femeile basce au sub picioare stramosii.

Pariziana cu sange basc

Ies din umbra de piatra a bisericii in lumina amiezii de toamna si vad in sat primul om. Dupa aproape doua ore de ratacire prin acest decor plin de ziduri si liniste, in cimitirul bisericii si-a facut aparitia o femeie. O femeie in varsta, imbracata intr-o rochie lunga, azurie. Femeia rataceste printre morminte. Se uita, pe rand, pe fiecare cruce, cautand parca anume ceva. Imi iau inima-n dinti si ma indrept spre ea cu bratele deschise, de parca as avea in fata o ultima speranta: "Bonjour, madame!...".

O cheama Eleonore Tieffaine si este de origine basca. Strabunicii ei au fost amandoi basci, s-au nascut si au murit in Larrau. La fel si bunicii. Parintii, insa, au parasit satul. Ea, Eleonore, s-a nascut in Paris. N-a petrecut la Larrau decat cateva vacante, prin copilarie, atunci cand venea in casa bunicilor. A lucrat toata viata la Banca Nationala a Frantei din Paris, s-a casatorit cu un francez, a facut copii, iar acum, la batranete, a venit aici ca sa-si implineasca un vis vechi. A venit sa-si revada locurile copilariei. Sa-si gaseasca stramosii. O viata intreaga a asteptat clipa asta. A vrut de nenumarate ori sa plece spre Larrau, insa mereu n-a fost timp. Pana intr-o buna zi cand si-a umplut portofelul cu bani, a inchis usa apartamentului, si-a urcat cainele caniche pe bancheta din spate a masinii si a pornit intr-o lunga calatorie spre miazazi. A simtit ca trebuie sa faca asta. Neaparat trebuia sa o faca! 800 de kilometri a condus neintrerupt, din centrul Parisului si pana aici, pe inaltimile Pirineilor. Iar acum suntem fata in fata, in mijlocul cimitirului ancestral din Larrau. Doi oameni oarecum la fel. Eu, venind din Romania, cautand traditii despre care aflasem ca sunt asemanatoare cu cele ale poporului meu. Ea, frantuzoaica instrainata, venind sa gaseasca mormantul bunicilor si strabunicilor. Amandoi purtati pana aici de un vis. Pentru amandoi primaria este inchisa. Amandoi habar n-avem cu cine am putea vorbi. Pentru amandoi satul este la fel de pustiu. Nu ne e greu, asadar, sa intram in vorba. Ea se mira de ceea ce caut eu, de "frumoasa nebunie" a unor jurnalisti romani umbland poate dupa o himera, dupa ceva care poate a disparut demult. Eu ma mir de ceea ce cauta ea. O parizianca de 74 de ani, cu o masina alba si un catel, pornind in cautarea stramosilor si a amintirilor din copilarie. Desi sunt zeci de ani de cand a plecat de aici, cand vorbeste, spune cu o mandrie fatisa "noi, bascii".

Legaturiinvizibile

"N-aveti de ce sa fiti surprins", imi spune, inca de la inceput, doamna Eleonore, in franceza ei impecabila. "Se zice ca cine are sange basc, cine s-a nascut basc, acela moare basc. Exista niste legaturi de sange cu Pirineii acestia, niste fire invizibile, de care n-ai cum sa scapi toata viata, oriunde ai pleca, orice ai face. Restul francezilor, poate si fiidca sunt atat de amestecati, de "europenizati", nu au astazi o constiinta atat de puternica a originilor precum avem noi, bascii. E vorba, totusi, si de vechimea noastra ca neam. Cu cat neamul tau e mai vechi, cu atat esti si tu mai legat de istoria ta. E imposibil sa nu te intereseze, sa nu fii putin mandru, cand stii ca faci parte dintr-o populatie mai veche decat toate celelalte semintii ale Europei occidentale, descinzand - se spune - din oamenii grotelor paleolitice, de acum 45.000 de ani! Cand te gandesti ca traditiile tale sunt absolut unice, ca limba pe care o vorbesc bunicii tai este pre-indo-europeana, ca satucul acesta in care s-au nascut parintii mei are o vechime de cateva mii de ani... In ce ma priveste, eu, in Paris, ziua lucram la banca, seara citeam carti despre basci. Toata viata m-a interesat problema aceasta, am discutat cu multi specialisti, istorici, etnografi, ba chiar am scris eu insami un studiu despre "Viata cotidiana a femeii basce in secolul al Xviii-lea", pe care l-am publicat mai demult, la Poitiers. Am cautat prin actele familiei mele, am incercat ani la rand sa intocmesc un arbore genealogic, iar acum, in drum spre Larrau, am trecut si pe la Mauleon (oras din secolul al Xii-lea, "capitala" provinciei basce Soule, n.n.), ca sa caut prin arhivele primariei. Peste tot mi s-a spus ca in Tara Bascilor nu exista nici o arhiva mai buna decat biserica. Biserica satului. Cu

preotul ei, cu documentele ei parohiale, ce se pastreaza de secole, cu cimitirul ei stravechi. As vrea, deci, sa vorbesc cu preotul, poate cu secretarul primariei, as vrea sa incerc sa-mi gasesc si un loc de casa aici, in Larrau. Un loc unde sa ma retrag la batranete, aproape de stramosii mei..."Ghinion: preotul Larraului nu este aici, el locuieste in alt sat si tine liturghiile prin rotatie, in patru biserici din imprejurimi. Ii spun doamnei Eleonore ca si in tara mea oamenii incep sa se intoarca la origini, dorind tot mai mult sa fuga de zgomotul oraselor si sa imbatraneasca in satele unde s-au nascut. Ca si romanii incep din ce in ce mai mult sa-si dea seama de adancile legaturi cu traditia si istoria lor, care sunt aproape la fel de vechi ca si ale bascilor. O intreb, apoi, daca-si mai aminteste de anii aceia petrecuti altadata la Larrau, de traditii, de chipul si povestile bunicului. Inca din primele ei raspunsuri pricep ca totul s-a pierdut demult. Ca inca de pe vremea bunicii sale, costumele traditionale au fost parasite in favoarea hainelor de oras, azi putand fi vazute doar prin muzee sau la sarbatorile cele mari, ca obiceiurile si credintele populare se mai gasesc doar prin carti. Dar de chipul bunicului da, inca isi mai aminteste... "Lunile acelea de vacanta petrecute aici, in Larrau, au fost poate cele mai luminoase din viata mea. In casele basce erau o disciplina, o pace sufleteasca, o strictete care mi-au facut bine mai tarziu. Tin minte ca stateam toti la masa, bunici, parinti, copii, intr-o tacere deplina si ne dadeam farfuriile unul altuia, fara nici un cuvant. Era absolut interzis sa vorbesti la masa. Mancam intotdeauna carne pusa la sarat, jambon sau carnaciori, pe care bunica ii taia de pe sfoara atarnata dedesubtul hotei de piatra, "eltzekari", adica o supa de legume al carei gust parca il am si acum in gura, peste, apoi niste placintele din faina de porumb numite "taloa", in general mancaruri ciobanesti, destul de piparate, de aromate. Bunicul, barbat inalt, cu o mustata groasa, ne privea pe toti zambind din capul mesei. Nu el era stapanul casei, ci bunica, caci ea a fost prima nascuta in familie, iar la basci "cel dintai copil nascut" este mostenitor, purtand mai departe numele casei. Bunicul a fost nevoit, asadar, sa ia, dupa casatorie, numele bunicii, astfel ca urmasii lor nu au pastrat numele barbatului, cum este firesc, ci pe cel al femeii si al casei ei: Mispiratxejuy, ceea ce s-ar traduce prin "mosmoana", adica fructul moale, dulce-acrisor al unui copac inalt, cu flori mari si albe, care se numeste mosmon. Pe bunica o pastrez in amintire mult prea putin. Era mereu ocupata cu treburile, am in minte doar o imagine cu ea, cand venea de la fantana, cu un ulcior de lut pe cap - numit "pegara" -, si eu ma miram cu ce echilibristica il putea duce ea, uneori, chiar fara sa se ajute de maini. Asadar, tot bunicul era cel care ne spunea povesti. Mai ales seara, dupa ce se intorceau vitele de la pasune. In rastimpul acela, al amurgului, tin minte ca trebuia sa astepti cate o jumatate de ora ca sa poti trece strada, atat de multe animale erau in sat, venind de pe pajistile muntilor. Bunicul meu vorbea putin, era foarte rezervat, ca de altfel toti bascii. Dar seara, dupa ce-si vedea toate vitele in grajd si gospodaria in ordine, abia atunci, uneori, ii mai venea pofta sa povesteasca..."

Cei mai superstitiosioameni din lume

 "Mama mea s-a nascut in 1903, bunica in 1873. Bunicul era mai tanar, nascut la 1880, si-mi spunea ceea ce auzise si el de la bunicul sau, in copilarie. Un singur lucru il pot spune sigur, ceva ce eu am inteles mult mai tarziu: nu exista nici un francez, nici un spaniol, oriunde te-ai duce in Franta sau in Spania, care sa fie atat de superstitios ca bascii. Imi amintesc prea bine: daca urla un caine in fata casei unui bolnav, lumea din sat era sigura ca omului i s-a apropiat sfarsitul. Daca, din intamplare, se nimereau treisprezece persoane la o masa, bunicul era convins ca una din ele va muri in anul acela. El nu incepea niciodata o treaba vinerea, iar daca luni dimineata, cand se trezea, prima data vedea pe fereastra o femeie, era sigur ca-i va merge prost toata saptamana. Cand ieseam amandoi pe strada si intalneam o sarmana batrana incovoiata, despre care se stia ca traieste numai din pomeni, bunicul imi facea semn sa tac si sa ne indepartam repede, iar eu stiam ca trebuie sa strang pumnul, tinand degetul mare intre cel mijlociu si aratator si sa repet soptit: "sorguina (vrajitoare), pues, pues, pues!", pentru ca nu cumva saraca batrana sa-mi faca "ochi rai" (deochi). Imi mai povestea bunicul meu ca demult, la Saint-Jean-le-Vieux, ar fi trait un batran la care venea foarte multa lume, fiindca stia sa vindece prin magie toate bolile lumii. Dar ca batranul acesta facuse un pact cu diavolul, pe care il avea tot timpul ascuns in camera sa, sub forma unui tap. Sau ca altadata oamenii credeau ca sufletele mortilor se pot intoarce sub forma unui varcolac (in franceza: "loup-garous") sau strigoi (in basca: "arima herratia"), pentru a se razbuna asupra familiei. Ei credeau ca raposatii se pot intoarce chiar fizic, va dati seama?... Ca mortii se plimba noaptea printre vii, ca pot misca obiecte prin casa - se zice ca intr-o noapte, o

familie a gasit toate farfuriile asezate in ordine pe podea, ca pentru o cina, la cateva zile dupa ce inmormantasera pe cineva de-al lor. Astazi, cand auzi asa ceva, ti se pare incredibil, zici ca omul acela trebuie sa fie nebun! Nici bunicul nu credea neaparat in toate aceste legende, dar ni le spunea fiindca veneau din strabuni. Sau ne citea din carti vechi povesti basce despre "laminaci", fiinte fantastice, pe jumatate oameni, pe jumatate ingeri sau demoni, despre "Tartaro", un urias pe care il puteai usor duce de nas, despre Omul Padurilor, "Bassa-Jaon", despre care se zice ca-l vedeau ciobanii basci pe langa paraie, in fundul prapastiilor sau in intunericul padurilor din Pirinei: un fel de om inalt, avand tot corpul acoperit de par, care te striga pe nume din departari si care putea fugi mai repede ca cerbii... Erau legende stravechi, in care oamenii credeau demult, poate acum sute si sute de ani. Astazi,intr-adevar, cine ar mai putea crede in ele?..." O privesc pe doamna Eleonore ca hipnotizat. Ma abtin cu greu sa-i spun ca astazi, in tara mea de la celalalt capat al Europei, intocmai aceleasi traditii sunt inca vii, ca taranii romani inca se mai intalnesc pe ulitele satelor cu strigoi, descantatoare si oameni ai padurilor. Ca toate acestea inseamna bogatie spirituala, adevarata "bogatie" a unui popor. Nu ii spun toate acestea fiindca ma gandesc ca nu m-ar crede. Fiindca sunt sigur ca nu m-ar crede...

Taranul savant

Si cum stateam noi asa, sporovaind pe soptite in cimitirul milenar, deodata ne-au dezmeticit ecourile unui cantec. Mai intai, l-a auzit parizianca. A tresarit usor, continuand totusi sa-mi vorbeasca, s-a oprit si a mai ascultat o data, apoi a luat-o in directia lui, lasandu-ma balta, in mijlocul discutiei. Am urmat-o incordat, asteptandu-ma parca la un miracol. Intr-adevar, la cateva case mai incolo, un om muncea si canta. Cara niste baloti lunguieti de fan, pe care ii randuia intr-un sopru de piatra din spatele unei case. Este un taran, un localnic, fara indoiala, il simt dupa gesturi, dupa limba aceea bizara in care doineste, taraganat si prelung, ca pentru sine. E primul taran basc pe care il vad in satul Larrau si aflu ca il cheama Eugene Goyhenche. Un chip plesuv, cu fruntea inalta si ochi curiosi, scanteietori, ce ne analizeaza din crestet pana-n talpi, direct, fara ocolisuri. Doamna Eleonore il trage deoparte, ii deapana pe scurt povestea ei, isi exprima disperarea ca nu poate gasi pe nimeni in satul asta pustiu care s-o ajute. Omul o asculta calm, ii spune cu regret ca nu poate s-o indrume nicaieri, ca trebuie sa-l astepte pe preot. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca nici nu-l prea intereseaza istoriile femeii, ca mult mai mult il intereseaza ceea ce caut eu in satul acela din Pirinei. Il intriga ideea ca niste oameni de la mama huciului, din Romania, se preocupa atat de aprig de istoria si traditiile basce. Dupa doar cateva schimburi de cuvinte, ne pofteste in casa. Pe frontonul de deasupra usii de intrare e sapat un an, 1612, iar stapanul casei imi spune ca a lui nu este cea mai veche dintre casele Larraului, ca mai sunt si altele, de pe la 1500.Nu va voi mai descrie interiorul. Atat pot spune: cu adevarat un muzeu. Mobile din lemn de castan, unelte, obiecte stravechi reconditionate, pastrate ireprosabil. Semineul batran, acoperit cu sfesnice, si tablourile strabunilor, cuferele sculptate (kutxa), cuferele cu doua usi (manka), rafturile cu vesela, masa cea lunga, rupta parca din amintirile Eleonorei. Taranul basc ma pofteste sa sed langa el. Culmea, pe mine, nu pe femeia din Paris. Stam amandoi pe un "zuzulu", banca cu doua locuri, despartita de un fel de masuta rabatabila, banca venerata, pe care stateau altadata seara, langa foc, cei doi stapani ai casei. Despre istoria bascilor, el, Eugene Goyhenche, are oricand chef de povestit. Imi vorbeste despre vechimea acestui neam care, asa cum i-a spus personal un prieten, profesor universitar la Sorbona, "a existat cu mult inaintea aparitiei francezilor si spaniolilor... et il se pourrait quil continue dexister apres leur disparition!" (si s-ar putea sa existe si dupa disparitia lor). Imi vorbeste despre un recent studiu de antropologie moleculara, pe baza caruia s-a dovedit ca bascii formeaza cea mai veche populatie a Europei de apus, descendenti directi ai artistilor din epoca pietrei care, cu 20.000 de ani in urma, au lasat picturi fabuloase pe peretii grotelor preistorice din Pirinei. De descoperirea unei secvente genetice in cromozomul Y al barbatilor basci care a rezistat, de-a lungul mileniilor, tuturor amestecurilor genetice si care nu se mai intalneste la nici unul din popoarele vecine. Despre vremea galilor, cand limba basca se vorbea pe un teritoriu imens, de peste 250.000 de kilometri patrati, despre invaziile migratoare, despre marele regat al Navarrei, cel mai infloritor din Europa in timpul regelui Zantxo Haundia (1004-1035), despre cumplita decadere a acestui neam, odata cu samavolnica unire a Frantei si Navarrei sub o singura coroana... "De atunci, de la 1589, am incetat sa mai existam ca popor", zice Eugene Goyhenche, cu adanca mahnire. "De atunci si pana azi, nu am mai fost numiti decat "pericolul basc"..."

"Irrintzina", strigatul ciobanilor liberi

Apoi Eugene Goyhenche se ridica, strabate incaperea ce seamana cu un adevarat anticariat si deschide cu amandoua mainile usa unei firide sapate in peretele stravechi, dand la iveala o uriasa biblioteca. Sute de carti si gazete, absolut toate despre Tara Bascilor! De la cele foarte vechi, imbracate in piele, pana la ultimele aparitii editoriale. Eugene Goyhenche recunoaste smerit ca le-a citit cam pe toate. Si ca fiecare taran din Larrau are in casa lui cate o asemenea biblioteca. Traditiile bascilor se afla, mai cu seama, in carti, in niste carti din firida unei case batrane. "Bine", ii spun, "dar eu am nevoie de pilde si oameni vii! Unde sunt oamenii Larraului?" Taranul iese in pragul casei sale si se uita la munti. Ii cerceteaza cu luare aminte. Deodata, din pieptul sau, iese un urlet straniu, un tipat mai intai prelung, amplu, urcand apoi in vazduh, tot mai inalt, mladiindu-se in tipete hohotitoare si ascutite, asemeni unui ras cosmic: "Aaaai,... aaai, aaai... aaaiaaiai aiaiiii! Iiii, iihihiiiii!..." Si brusc imi aduc aminte de ceea ce citisem prin carti, de "irrintzina"!, anticul tipat basc, acelasi de milenii, un urlet ca de lup, asemanator strigatului de victorie al dacilor liberi. E, in primul rand, un racnet de bucurie. O bucurie fara motiv, bucuria ciobanului care, dupa un urcus istovitor, ajunge singur in cer, pe crestele Pirineilor. E pur si simplu bucuria de a exista, de a trai aici, in "tara" aceasta de stanca, la numai cativa pasi de Dumnezeu...De nicaieri, din ceturile magice ale muntilor pustii, vin catre noi strigate de raspuns. Zeci de "irrintzina", zeci de strigate ca niste ecouri indepartate. Asadar, acolo erau oamenii pe care ii cautam.

***

Eleonore Tieffaine pleaca spre masina si cainele ei. S-a hotarat sa mai ramana cateva zile aici, la hotelul din sat, pana la intoarcerea preotului. Coincidenta sau nu, la cateva minute dupa iesirea sa pe usa, Eugene Goyhenche ne spune simplu, lasandu-ne cu gura cascata, ca el este primarul asezarii. Ne serveste cu cidru si bere basca, o bere cu gust cumplit, acru-sarat, pe care n-o refuzam din politete, dar din care nu putem inghiti nici o gura. Vorbim despre Romania si despre Tara Bascilor, ii povestesc despre satele noastre ciobanesti, gasim intre noi o multime de asemanari, ba chiar ne si imprietenim oleaca. Si, abia inainte de despartire, primarul Larraului ma intreaba ceva ce probabil il rodea demult: de unde stim, totusi, noi, romanii, oameni de la celalalt capat al Europei, atat de multe lucruri despre satul sau? "Din imaginatie", ii raspund, privind muntii din jur, privindu-i putin zambitor, de parca ar fi fost muntii mei de acasa.

Fratii nostri din Alpi - Romansii - Urme aproape romanesti in Elvetia -

Un reporter frenetic: Iorga

Sunt vreo 60.000 in toata Elvetia si isi spun, cu mandrie, "romansi": oamenii liberi ai muntilor, de alt neam decat vorbitorii de limba germana si italiana care ii inconjoara din toate partile. Candva, tara lor, asezata la aproape 4000 de metri inaltime, se numea Retia. Azi se numeste Engadin si se afla in cantonul elvetian Grison. Cu toate ca limba lor a fost recunoscuta abia in 1938, dupa lupte grele si indelungate, ca cea de-a patra limba nationala, ea e de fapt singurul grai nascut si vorbit pe actualul teritoriu elvetian (germana, franceza si italiana fiind limbi de imprumut, adusede peste munti). Nu de mult, romansii si-au sarbatorit, ca si noi, 2000 de ani de continuitate istorica, chiar daca sunt, tot ca si noi, mult mai vechi. Urmasi ai mandrilor reti, latinizati la fel de greu ca si dacii de armatele Imperiului roman, Nicolae Iorga le spunea "frati mai mici" ai romanilor. In studiul sau "Paralelisme romano-helvetice", marele istoric ii socotea inruditi cu traco-ilirii, dar si cu celtii, de la care au mostenit un fond de cuvinte prezente si in limba noastra.

Iorga afirma ca e cel dintai roman care a ajuns pe inaltimile Alpilor, intre romansi. "Cel dintai care s-a dus sa-i vada acasa la dansii, sa le vorbeasca limba asa de asemenea cu a noastra si sa se uite in ochii aceia negri, destepti, care lumineaza fata rotunda sub parul des si darz", marturisindu-si regretul ca nu le poate infatisa romanilor "si vederi din satele lor si nu le pot aduce inainte figurile asa de asemanatoare cu ale oamenilor nostri." Intr-o conferinta rostita la Radio, Iorga vorbea chiar despre "o singura unitate, care pornea de la Oceanul Atlantic si mergea pana la Marea Neagra... Intre noi (romanii), care ne intindem pe amandoua malurile Tisei (...) si intre ceea ce au ramas ei (romansii, n.n.) nu e nici o discontinuitate. O singura panza de rasa influentata de romani, o singura limba, cuprinzand elemente sufletesti dominante ale marelui popor iesit din vechea rasa ilirico-traca si din Roma strabuna..."

Ce nebunie mai frumoasa pentru un reporter, la inceputul unui nou secol, decat sa porneasca intr-acolo, incercand sa vada ce-a mai ramas astazi din "fratii" nostri indepartati? Sa le priveasca chipurile, sa le asculte limba, sa se intrebe daca povestea lui Iorga despre romansi nu a fost doar vanare de vant. Dar, dupa o saptamana de peregrinari prin muntii helvetici, mi-am dat seama ca n-a fost in zadar. Nu pot aduce neaparat dovezi, nu sunt specialist in istorie si graiuri vechi. Ceea ce pot spune e ca acolo, printre oamenii aceia din Alpi, printre taranii aceia crescatori de vaci si de oi, acolo m-am simtit cu adevarat Acasa.

Istorie si fan

Pashun Craista (Creasta Pasunilor). Un satuc de vreo opt case, catarat undeva spre izvoarele Mustairului. Deasupra noastra, pereti de stanci acoperiti de zapezi vesnice. In fata, peste o vale colosala, alti munti drepti, nemiscati, unul in spatele celuilalt, umpland cu semetia lor bolta albastra. Engadin, tara romansilor si a padurilor nesfarsite.

Pe marginea drumului, doi oameni ne fac semne cu mana a binete. Doi tarani, doi oameni ai locului. Siluetele lor voinice se proiecteaza pe muntii din spate. Oprim masina si ne intoarcem mirati. Dupa atatea zile de mers prin Elvetia, e prima oara cand intalnim oameni care ne saluta cu bucurie. Un tata si un fiu, singurii locuitori ai catunului dintre stanci. Gospodari, stapani de munti si vaci multe. Baiatul e inalt, puternic, chipes, un adevarat Fat-Frumos. Il cheama Vreni, n-are mai mult de 20 de ani. Vorbeste bine frantuzeste - lucru cam rar intalnit in tinuturile astea - si-mi spune ca desi familia lor se numeste Lamprecht, ei sunt romansi "vechi de cinci generatii", doar ca numele le-a fost germanizat. Palmele fiului sunt negre, crapate de munca. Pe haine are urme de fan. E vremea cositului. Tot satul miroase a fan. Un sat arhaic, cu o istorie grea, pe care tanarul cel chipes o spune cu gravitate, ca pe un mesaj ce trebuie transmis neaparat mai departe. Pierderea limbii si a obiceiurilor stramosilor a inceput inca din vremuri medievale. Raul a urcat spre romansi dinspre vai. De acolo, de jos, a pornit nenorocirea. Romansii au urcat tot mai sus, pe munti, cautand sa se ascunda. N-au reusit. Italienii au venit din sud, francezii din vest, nemtii din nord. I-au prins ca intr-o menghina. Vreni e mandru ca e romans. Cand vorbeste despre asta, isi pune palma pe inima. A facut "scoala de tarani" in oraselul Santa Maria, acolo a invatat tot ce stie. Pe urma s-a intors in satucul lui drag. Desi e frumos ca un print din povesti, desi a avut nenumarate propuneri sa plece la oras si chiar in strainatate, el n-a vrut. A ales sa traiasca mai departe in satul cu opt case, de pe culmile Alpilor, sa porneasca la fiecare revarsat al zorilor cu vitele pe creste, sa-si strice mainile de atata munca, sa priveasca seara, culcat in fan, cele mai stralucitoare stele de pe pamant. Asta a vrut. Si zice ca aici ar vrea sa ramana pana la moarte. In Pashun Craista. Creasta pasunilor.Vreni ii traduce tatalui tot ce vorbim. Sunt momente cand cei doi rad intre ei, hatri, cercetandu-ne din crestet pana-n talpi, intrebandu-se ce-or fi cautand niste romani pe coclaurile astea. La inceput, cei doi nu-si dau seama ca eu pricep cam tot ce vorbesc.

Inteleg o gramada de cuvinte: "plug", "mos", "casa", "munt", "ram", "muma", "frar", "sour", "scolar", "corp", "alb", "eu sun", "el fa", dar inteleg mai cu seama intonatia lor, o cadenta, o anumita muzica a graiului, atat de asemanatoare cu a noastra, incat parca nici n-ai nevoie de cuvinte, parca pricepi totul din vioiciunea spuselor, din gesturi, din inclinarea trupului, din privirile ce insotesc mereu fiecare

exclamatie. Asa vor fi toti oamenii pe care ii voi intalni aici, in batranii munti retici: parca nu vorbesc cu cuvinte. Parca vorbesc direct cu sufletul.

In fata portii

 Valchava (Valceaua), alt sat pe valea Mustairului, cuibarit intr-o vale larga, din care pornesc pretutindeni nenumarate fire de drum. E sambata dupa amiaza si romansii ies in fata casoaielor vechi, cu fatade pictate si flori rosii revarsate peste feresti. Se odihnesc, isi trag sufletul dupa o zi de munca. O tihna blanda, aurie, invaluie asezarea. Oamenii sed pe niste bancute vechi, innegrite de vremi, cu spatele lipit de zidurile groase. Aceleasi bancute unde au sezut altadata parintii, bunicii lor si tot neamul. Sporovaiesc intre ei, zambesc, trag din tigara rar, ganditori, imi dau seama ca principalele lor discutii sunt legate de turme, de stani, de schimbarea vremii. E imposibil, privindu-i, sa nu te duca gandul la pastorii nostri. Aceeasi saga, aceleasi ocheade aruncate strainilor, aceleasi salutari sugubete strigate vecinului de pe bancuta de-alaturi, aceleasi taifasuri in care pun "tara la cale", aceeasi pace contemplativa care-i cuprinde uneori pe toti, cand se uita la munti. Bancuta din fata casei e nelipsita in tot Engadinul. Multe din ele au o scobitura facuta in zid, dinadins pentru a baga acolo o banca de lemn. Din stravechime, locului i se zice "vamporta" (in fata portii), locul unde romansii stau sa vorbeasca sau sa priveasca lumea. Pentru romansi, vecinatatea e mai presus de orice. Asa s-au ridicat comunele, asa s-au pastrat traditiile si limba. Prin vecinatate. Prin sate trainice si unite. Oamenii se inteleg, se ajuta, se viziteaza des, fara a-si anunta sosirea dinainte, intra nestingheriti unul in casa altuia, isi imprumuta unelte, bani, orice. "Un bun vashin vala pu co un paraint", "un bun vecin valoreaza mai mult decat o ruda", spune un vechi proverb romans, laudand milenara vecinatate omeneasca, pierduta prin alte parti.

Casa focului

Ma-ndrept spre o batrana care sade pe banca, la poarta, si-i spun fara ocolisuri ca-mi place casa ei inundata de flori. "Casa e bela", ii zic. Batrana ma iscodeste pe sub sprancene. Apoi imi zambeste. Imi multumeste, putin rusinata, pentru vorbele mele. Si, la fel de brusc... ma pofteste in casa! Deschide larg usa marii bolti sapate in piatra - atat de asemanatoare cu cele ale caselor noastre din Ardeal. Strabatem un culoar caruia-i zice "suler" - coridorul prin care intra in casa carutele si animalele -, apoi cotim spre o odaie magica: casa focului (casa da fo), bucataria, "vatra" gospodariei, locul unde focul nu se stinge niciodata. Odaia tihnei si a povestilor batranesti. Chiar deasupra ferestrei, sunt doua "sgraffito", doua picturi stravechi: un Isus zugravit naiv, ca de un pictor taran, alaturi de un dragon, de un diavol: dracesc si sfant, paganism si crestinism, cele doua dimensiuni ale vietii romansilor. Asemeni noua, acesti reti romanizati au fost crestinati cu mare greutate si foarte tarziu, abia prin secolul al Vii-lea. Bisericile lor sunt ridicate pe sanctuare pagane. Chiar si azi sunt bantuiti de vechile credinte populare precrestine, traind - mai ales batranii - inca in plina magie. Ei se incred si acum in povesti cu zane, strigoi, vrajitoare si lupi ce vorbesc cu glas omenesc, in istorii pastoresti despre vaci blestemate, despre locuri magice, ascunse in munti, pe care trebuie sa le privesti cu teama sau cu evlavie.

Apoi femeia ma duce in grajdul casei, un adevarat muzeu al clopotelor pastoresti. Sute de talangi mici si uriase, pentru oi si vite, sunt agatate peste tot, pe peretii din barne. La romansi, talangile batrane nu se arunca. Se transforma in piese de muzeu ale familiei. Aproape orice gospodarie romansa are in grajd, pe pereti, aceasta multime de clopote. Aproape toate traditiile romanse - nuntile, urcarea si coborarea turmelor din munti, Chalandamarz (calendele lui Martie, cand feciorii bat din clopote pentru a alunga iarna si spiritele rele), Bauania (tragerea la sorti a ursitului), Tscheiver (jocul cu masti) - sunt insotite de dangatul prelung al talangilor. Clopotele sunt istorie vie. Simbolul traditiei, "Fuienetta", vatra in care focul nu se stinge niciodata.

Romanca din Scuol

 Scuol. Capitala Engadinului de Jos, cel mai reprezentativ tinut romans, in ce priveste limba si traditiile. Iorga a fost aici. La fel Ovid Densusianu, marele lingvist, care a studiat ani la rand nume de munti, de

piscuri, de vai sau de ape, realizand un curs de "Toponimie retoromana" la Universitatea din Bucuresti. Ii inteleg incantarea. E mai mare dragul sa-i auzi pe oameni vorbind o limba atat de asemanatoare cu a noastra: "ce faci?", "dorm bain?" (ai dormit bine?), "buna saira", "bun di", "buna not"... Lumea e vesela, gata de vorba, ti se da buna ziua, chiar daca trecatorul habar nu are cine esti. Daca multumesti cuiva, ti se raspunde "cun plachere" ("cu placere"), intocmai ca in romana. Prin magazine, te poti pomeni ca nu-ti sunt primiti "euro-ii", de parca vanzatorul n-ar fi vazut in viata lui astfel de bani. In general, oamenii au o antipatie fatisa fata de mititelele bancnote ale vecinilor. Si tot in general, oamenii nici nu vor sa auda de Uniunea Europeana...

Aici, in Scuol, am norocul de a o intalni pe Mihaela din... Romania. O adevarata celebritate locala. Aproape nu exista om in Scuol care sa n-o cunoasca, care sa n-aiba incredere deplina in ea. Toti stiu, macar din auzite, de frumoasa romanca din orasul lor. Mihaela Demonti e casatorita cu un barbat romans si traieste de paisprezece ani in Elvetia. Este - dupa stirea ei - singura romanca din Engadin. A invatat limba in doar doua luni. Fara dictionare, numai prin discutii cu oamenii. Ne da dreptate ca-i foarte asemanatoare cu romana. De altfel, "si oamenii de aici parca sunt la fel", spune ea. "La inceput, am avut un soc. Nu stiam nimic despre Engadin, despre romansi. Ma pregatisem pentru o Elvetie rece, "ca ceasul". Nu mi-a luat mult timp sa-mi dau seama ca ei sunt de fapt cu totul "altceva": mai sentimentali, mai calzi, dar totodata si aprigi, dintr-o bucata. Trebuie doar sa le dai importanta pe care-o merita, sa-i mangai, sa-i asculti, sa le vorbesti pe limba lor. Si sa-i vedeti ce cantareti sunt!... Ce dansatori!... Ei canta tot timpul, chiar si cand muncesc. Iar daca asculti corurile lor, e imposibil sa nu pleci cu ochii in lacrimi. Nu stiu cum, dar inca de cand am venit, am simtit ceva familiar, ceva ce ma ducea mereu cu gandul spre acasa. Am fost si eu mirata cat de usor am putut sa ma adaptez. Ca sa le cad la inima n-a trebuit sa fac nimic altceva decat sa fiu eu insami."

"Noi si voi suntem frati!"

 Mihaela e nespus de incantata ca s-a intalnit cu romani. Nici nu sta pe ganduri sa ne pofteasca la ea acasa, unde sotul sau, Plasch Demonti - anuntat prin telefon - ne asteapta cu masa. Mihaela locuieste in Sent, un sat superb, aflat chiar deasupra Scuolului, o adevarata cetate de case albe, avand in mijloc o piata si o biserica. Aici a trait ca un pustnic, studiind folclorul si limba neamului sau, mai intai intr-o moara veche, apoi in turnul unei biserici parasite, marele scriitor si luptator romans pentru neatarnare, Peider Lansel, primul traducator al baladei noastre "Miorita", autor al celebrului dicton "Nici italieni, nici germani, romansi vrem sa ramanem!", lozinca devenita apoi adevarat imn, "torta culturii retice", cum s-a spus.

Marturisesc ca nicicand, nici in deplasarile mele de reporter prin tara, nu am fost primit cu atata dragoste ca in casa Mihaelei din Sent. Plasch Demonti ma intampinase cu imbratisari: la atata departare de Carpati, un roman si un romans se tin in brate ca fratii, privind muntii unul peste umarul celuilalt. Plasch (trad. "Placut") are ceva din mandria gospodarului roman care te "omeneste" acasa la el. In aceste clipe, parca nici nu mai traieste pentru sine, ci doar pentru oaspetii sai. Ne indeamna "sa mai servim", mereu ne intreaba daca avem nevoie de ceva, e atent la orice detaliu. Si vorbim, mereu vorbim. Cu cele cateva cuvinte romanesti pe care le stie, aproape ca nu mai am nevoie de traducator. A fost si el in Romania, in muntii Fagarasului, pe la Curtea de Arges, si acolo a impartasit deplin credinta sotiei sale: "Noi si voi suntem frati!". Asa zice, si-mi strange atat de tare palma in pumnul sau ca barosul, ca-mi dau lacrimile. Plasch e mandru ca e romans. Doar il cheama Demonti ("al muntelui"), "om liber al muntilor", cum ii place sa-si spuna. Abia asteapta sa treaca cele trei zile pana cand va urca in Alpi, unde va ramane vreme de trei saptamani. "Uite acolo!", zice, si-mi arata un punct indepartat, intre crestele albe -, singur intr-o cabanuta pastoreasca din pustietati neumblate. Asa face mereu, cand il apuca dorul de duca. Nu poate trai fara munti. Fara munti, spune el, "ar muri pe picioare".

 Spre seara, Mihaela imi aduce la ea acasa doi romansi "foarte vechi", al caror neam se pierde in negura vremurilor: Stupan Niculin si Giacumina. Sot si sotie, casatoriti de 55 de ani. Abia cand ii vad intrand sontac, tinandu-se unul pe altul de brat, in odaia cea mare, abia atunci imi spun ca, intr-adevar, acestea trebuie sa fie chipurile mult laudate de Iorga. Sunt duiosi batranii acestia, cand se aseaza tacticos la masa, putin nedumeriti, nepricepand prea bine ce vrem de la dansii. El, Niculin, a fost cioban la oi.

Apoi baciul unei mari stane din tinut. Apoi comerciant de oi, ajungand cu turmele tocmai pana in Elvetia franceza. Desi e unul din cei mai bogati oameni ai Sentului, el se poarta mai departe in sfeterul de lana si pantalonii de costum nitel ponositi, tare modest cu vecinii, iar gandul ii sta tot la stanele din munti si la oile care acum, din pacate, sunt din ce in ce mai putine. Ea, Giacumina, a fost mai mult casnica. S-a ocupat de cele patru fete ale lor. Le-a maritat cu romansi, le-a invatat sa fie mandre ca-s romanse. Niculin si Giacumina se iubesc si acum. Se tin mereu de mana pe sub masa, ca doi scolari, in timp ce-mi vorbesc. Iar eu stiu ce sa-i intreb. Le pun exact aceleasi intrebari pe care le-as fi pus oricarui cioban de-al nostru din Carpati. Da, inca mai exista transhumanta in Engadin, raspunde Niculin. Turmele pornesc primavara prin mai si se intorc in noiembrie. Conform unui vechi ritual,ciobanii urca mai intai singuri, pana pe Piscul Minschun, la peste 3000 de metri, doar pentru a se inchina in fata unei pietre sfinte. O piatra despre care ei zic ca e "a Maicii" - Mama Dona, Fecioara Maria - si-n fata careia staruie indelung in rugaciune, acoperind-o cu sarutari. Pastorii au credinta ca daca nu saruta aceasta stanca, atunci nu vor avea noroc la pasunat si le va merge rau intreg anul. Si Niculin s-a inchinat la piatra Mamei Dona. A fost urcat pe brate pana acolo, in varful muntelui, grav bolnav, paralizat din pricina unei congestii cerebrale. A atins si el cu buzele piatra binecuvantata si a plans. S-a rugat la munti, la paduri, la cerul "clar" al Alpilor, caci in toate acestea se afla ascuns Dumnezeu. "Dumnezeu nu e o persoana. Dumnezeu e natura insasi", zice el. Si pana la urma s-a vindecat. Prin rugaciune, zice. Numai prin rugaciune.

Giacumina

Impreuna cu iubita lui sotie, batranul isi aminteste cat de simpla era viata satului altadata, cat de curati si credinciosi erau oamenii. Unele episoade le-au trait ei insisi, in copilarie, altele le-au fost povestite de parinti, de bunici. Mihaela imi traduce fascinata. Nu aflase despre toate acestea pana atunci. Batrana Giacumina reinvie vorbind un sat izolat in munti, care altadata n-avea nevoie de nimic din afara. Vremuri in care painea si panza se faceau in casa, cu razboaie de tesut si roti de tors, de catre femei stranse intr-o "adunare" (sezatoare), unde se spuneau cele mai frumoase povesti. In capul satului exista si azi un loc numit "El Fourn", acolo se afla odinioara marele cuptor de paine al satului. In timpul liber, in noptile lungi de iarna, Niculin scrie poezii. Poezii nascute din traditiile satului, din marea dragoste ce i-o poarta Giacuminei. In copilarie a vazut-o cu ochii lui pe ultima vrajitoare ("stria") din Sent. Avea vreo opt ani pe atunci. Isi aminteste cum au adus-o oamenii in piata satului, imbracata in zdrentele unui strai barbatesc de pastor, cum au bagat-o cu mainile in apa clocotita pana cand a recunoscut ca ea a facut toate blestematiile. Altadata, vrajitoarele erau multe, maestre in ale descantecului. Un platou inalt, undeva spre Ardez, se numeste si azi "Cuptorul Vrajitoarelor". In acel loc, oamenii vedeau aparand urme de picior femeiesc intrand adanc in pamant, dar pe nimeni care sa lase aceste urme. Vrajitoarele aveau de-a face mai ales cu ciobanii singuratici din munti. Ii momeau cu ispite femeiesti, preschimbandu-se in fecioare frumoase, le secau ugerul vitelor, le stricau capitele de fan ori le rasturnau carutele dupa o zi istovitoare de munca. Mihaela traduce, iar eu ma infior: cum as putea sa nu ma gandesc la ciobanii aceia ai nostri, cu care facusem atatea reportaje prin Carpati? Chiar felul de a povesti e acelasi. Bineinteles, Niculin nu a vazut cu ochii lui vrajile, a auzit povestea pe care mi-o spune de la un pastor din Plumeran, caruia i s-a intamplat. Omul statea cu vita pe pajiste si deodata s-a desfacut lantul de la gatul animalului, tras parca de-o putere nevazuta. Ciobanul i-l lega la loc, strans. Lantul iarasi cadea la pamant. De nenumarate ori. Pe urma, cand ducea vita la apa, lantul se ridica de jos si se prindea singur de gatul ei. N-o lasa sa bea apa. Singur se ridica! Singur! O vrajitoare ii facea asta ciobanului. Niculin n-ar fi crezut, insa omul era gospodar serios, respectat. Nu putea sa minta. A vazut totul cu ochii lui...

Epilog cu Carpati

Iorga a vizitat Engadinul in anul 1937. Astazi, dupa aproape sapte decenii, reporterul are sansa de-a cunoaste, in acelasi loc, un alt mare istoric, de data aceasta elvetian: pr. dr. Martin Bundi, fost presedinte al Consiliului National al Elvetiei din Chur. Specialistul in istorie antica il confirma pe savantul roman: "Da, se poate vorbi de un paralelism intre noi si voi. Aici au fost colonizati retii, la voi

dacii. Iar intre reti si daci exista multe asemanari. Limbile s-au conservat atat de bine, pentru ca si noi si voi am trait atata amar de vreme izolati: noi, intr-o mare germanica, voi, intr-o mare slava. Desi avem putine marturii despre limba retica ca s-o putem reconstrui - doar cateva inscriptii pe piatra - cu siguranta ca aceasta nu a fost una indo-europeana, asa cum nici limba daca n-a fost..." Retii au fost - s-a scris -, ca si dacii, un popor mare si mandru. La lupta nu se temeau de moarte: "furor raeticus". Au fost, tot ca si dacii, prin excelenta "oameni ai muntilor". Pastori si razboinici. Ei hartuiau adesea, cu un curaj nemaivazut, armatele romane din campie, cele din campia Padului mai ales. Au fost infranti cu greu, in ascunzatorile lor din munti. A fost nevoie de doua armate romane, care-au urcat spre ei, pe o parte si pe alta a Alpilor, prinzandu-i ca-ntr-un cleste...

***

Calatoria noastra se apropie de sfarsit. Falera e ultimul sat de romansi al popasului nostru elvetian. O masa lunga, alba, cu noi, romanii, in mijloc, inconjurati de localnici: doamna Silvia Casutt, primarita comunei, doamna Rita Cathomen si sotul acesteia, Ignaz, alti cativa pastori bastinasi. Mancam un fel de sarmale romanse. Fereastra casei e plina de soare, iar soarele lumineaza o vale verde si o biserica veche. Alaturi, pornind chiar din altarul bisericii, o multime de pietre, megaliti si menhire din epoca bronzului, formeaza un gigantic calendar solar, de o precizie matematica uimitoare. Aflu ca pe o piatra numita "Sageata Lunii" e incrustata pozitia exacta a stelelor atunci cand a avut loc eclipsa totala de soare din 25 decembrie, de "Craciunul" anului 1089 inainte de Cristos. O grupare de alte trei pietre formeaza un triunghi pythagoreic perfect (a2+b2=c2). Asadar, acesti reti nu erau fistecine... Falera e una din cele mai vechi asezari ale romansilor, atestata documentar si locuita absolut fara nici o intrerupere din anul 3500 i.Hr. Intr-un tarziu, Ignaz Cathomen avea sa-mi spuna ceva care imi va taia respiratia: "E la noi un cuvant foarte vechi, poate chiar cel mai vechi, la fel de batran ca si megalitii astia din piatra pe care-i vedeti. E vorba de cuvantul "carp", ceea ce in romansa inseamna "piatra", "stanca". Nimeni n-a putut stabili vreodata originea acestui cuvant, ea se pierde in adancul istoriei. Noi insa il avem in numeroase nume de locuri, de munti si de vai: Carp, Carpet, Carppa... Cateva piscuri de aici, din jurul satului, se numesc chiar asa: Carp. Un altul se numeste Carpats. Da, Carpats, de ce va mirati?..." Mananc sarmale romanse si zambesc. Acum am, intr-adevar, toate motivele ca sa ma simt aici ca acasa.

Urme romanesti in Alpii Italieni - FRIULII Friulii

La inceput au fost bascii, apoi romansii din Engadinul elvetian, iar in toamna aceasta, friulii. Revista "Formula As" isi continua expeditiile de cautare a "urmelor romanesti", ascunse prin cele mai izolate si nebanuite "colturi" din lume. Nu e vorba de "urme" contemporane, ci de urme vechi, ce coboara adesea in preistorie, asemanari incredibile si inexplicabile cu oameni ce traiesc la mii de kilometri distanta, dar care vorbesc aproape aceeasi limba ca noi, au aceleasi credinte si mituri, aceleasi indeletniciri pastorale, aceleasi sate risipite pe varf de munte, ca satele noastre din Apuseni, Maramures

si Bucovina. Tarani anacronici, incremeniti in traditie si in credinta in Dumnezeu.Explicatiile stiintifice legate de radacina latina nu acopera intreg adevarul. Ceea ce descoperim in calatoriile noastre e mult mai vechi, mult mai amplu, mult mai pagan si mai mistic, mult mai spiritual. O sorginte comuna ce nu se vede doar in graiul vorbit si in randuiala vietii, ci si intr-un fel de a fi deschis si sincer si bucuros, care nu prea mai exista prin Europa. Un fel de a pretui mai mult trecutul decat viitorul, mai mult libertatea decat averea, mai mult poezia decat proza vietii si, mai presus de orice, avutiile sufletesti: bunatatea, ospitalitatea, afectiunea... Cine stie unde se afla inrudirea! In pelasgii lui Densusianu, coboratori din nord inspre sud, in tracii ce stapaneau candva jumatate din Europa, in celti sau in dacii pusi de romani sa le apere granitele imperiale? Ceva a fost. Ceva

neacceptat si neexplicat de stiinta, dar care iti da sentimentul ca zona Carpatilor a produs, candva, la radacinile timpului, o iradiere spirituala de exceptie, pe care, ca roman, o recunosti cu mandrie "de aur", la 3000 de metri inaltime, in Pirinei sau in Dolomiti.Speram ca reportajele pe care le vom publica in numerele viitoare ale revistei sa le starneasca aceeasi emotie si cititorilor nostri si sa-i faca partasi la bucuria descoperirii "urmelor romanesti".

Sanziana Pop

Sus la munte, la izvor...

"Patrie dal Friul". Tara friulilor liberi: cel mai nordic si mai rasaritean tinut al Italiei, intins intre Alpi si marea venetiana. Si, cu siguranta, cel mai frumos. Vechi, salbatic, ca la facerea lumii. Ba chiar de-a dreptul miraculos, pentru calatorul roman, uimit sa descopere atat de sus si atat de departe, tocmai la granita dintre Italia si Austria, plaiuri mioritice la fel ca cele de-acasa: pasuni inflorite si turme de oi, sate ancestrale, cocotate in varf de munte, si-un neam de oameni ce vorbesc o limba izbitor de asemanatoare cu a noastra, incapatanati sa-si pastreze indeletnicirile pastorale, mostenite de mii de ani. "Noi cu voi siamo fratelli", iti raspund bucurosi cand le dai buna ziua. Stiu de noi. Cunosc Romania. Sunt convinsi ca ne tragem din aceeasi obarsie, mai veche chiar decat Roma... stramosii celti, prezenti deopotriva in Carpati si in Alpi, in genele friulanilor si ale dacilor liberi din nord. Friulii sunt foarte deosebiti. Au cu totul alte obiceiuri decat in restul Italiei. Alte chipuri, alte apucaturi omenesti. Nici vorba de acei "italiano vero", maslinii, laudarosi si libavnici, cantareti si iubareti pan la ziua. Ascunsi pe varfuri de munte sau in vai intortocheate si-nguste, unde chiar si soarele patrunde anevoios, friulii traiesc in sate stravechi, compuse uneori doar din 4-5 case adunate in jurul bisericii, case seculare, austere, construite numai din lemn si piatra, dar nelipsite de suri si de grajduri, de fanare din care parfumul otavei de toamna curge peste versantii stancosi. "Timp di fuon" - vremea fanului. Sihastri ai muntilor, izolati in locuri unde nici caruta nu mai ajunge, friulii, laolalta, sunt totusi multi. Sute de mii. Pe o harta a zonei, facuta la scara mica, pe care ai putea-o strabate cu masina intr-o ora, am fost uimit sa gasesc insemnate aproape 50 de stani - "casere" -, casarii, cu pasuni intinse, cu turme de oi, cirezi de vaci si popoare de capre cocotate pana sus, pe piscurile golase ale Alpilor Carnieni. Privindu-i pe friuli imi vin in minte, obsesiv, chipurile taranilor ardeleni de la munte. Mai ales batranii... Oameni solemni, rezervati si meticulosi. Barbati cu sfetere de lana lucrate in casa, stand la taifas pe bancile de la poarta, sprijiniti in toiege. Femei corpolente, cu fota peste sort si broboade inalte, colturoase, leganandu-se ca ratele de pe-un picior pe altul, cand pasesc prin ograzi, chicotind intr-un dinte, putin rusinate, in fata aparatului de fotografiat. Insa lucrul care m-a uimit cel mai mult e ca batranii acestia mai cred, chiar si azi, intr-o lume magica, paralela cu cea in care traiesc zi de zi. Iti spun fara ocolisuri ca pana acum cateva zeci de ani, satele lor erau pline de vrajitoare (friul. "streghe", "streche", "straga" la noi), cu puteri incredibile: deocheau copiii, luau mana laptelui de la vaci, ii lasau pe barbati fara vlaga, legau cununii, faceau mii de feluri de farmece. Si azi, batranii vorbesc despre locuri blestemate din munti, dar si despre o multime de sarbatori crestine, incalecate peste cele stravechi, pagane. Sfantul Ioan Botezatorul, cu toate ritualurile magice ale noptilor noastre de Sanziene ("Il Mac di Sanzuan"), "Il pignarul", sarbatoarea focurilor aprinse pe varfuri de munti, pentru a anunta apropierea noului an. Dar cele mai impresionante dintre toate traditiile friulilor sunt acelea legate de cultul mortilor. Nicaieri in Europa Occidentala nu exista o atat de stransa legatura cu lumea celor de dincolo, o credinta atat de neclintita ca sufletele raposatilor se pot intoarce la casele lor, pentru a se ospata alaturi de cei vii, si chiar pentru a-i infricosa, daca acestia nu indeplinesc randuielile de pomenire care se cuvin. Nu sunt simple "traditii vechi", bune de pastrat doar in carti si muzee, ci fac parte din viata de zi cu zi a friulilor, amintind izbitor de cultul mortilor, perpetuat cu atata osardie in satele romanesti de pe Dunare si din Carpati. Un vechi proverb friulan zice ca o femeie, cand se marita, trebuie sa stie trei lucruri: sa munceasca, sa taca si sa aiba grija de morti. Simple coincidente?Am urcat eu insumi la o asemenea stana din inaltimi, aflata la o aruncatura de bat de Alpii austrieci. Nu am gasit insa nimic "nemtesc" in traiul pastorilor de acolo. Aceiasi ciobani ca ai nostri, innebuniti dupa munti si animale, framantandu-si pe crestet clopurile turtite, povestind cu talc intamplari de demult. "Bunica mea imi povestea asa...". Astfel isi incep friulii din Alpi raspunsurile la orice intrebare, ridicand incet barbia spre cer, iar in ochi le apare o licarire mandra si orgolioasa de oameni liberi si

nesupusi. Chiar daca lucreaza acum cu mecanisme si mulgatoare electrice, firea lor cea veche, orgoliul si darzenia lor munteneasca nu s-au schimbat. Peste tot, printre recipientele si utilajele acelea moderne, vezi insirate intocmai aceleasi unelte din lemn ca ale ciobanilor nostri (am gasit acolo un soi de dictionar al intregului arsenal de instrumente traditionale de uz pastoral, insumand zeci de obiecte din lemn, fiecare cu rostul lui). Pastorii friuli inca le mai folosesc si acum, zi de zi. In esenta, nimic nu pare altfel decat in muntii nostri de-acasa, aflati la doua mii de kilometri departare spre nord. Aproape nimic...

"Nascut e crescut tai vacias"

La stana "Casera Promosio", batrana gazda Fiorina Puntil ne rastoarna pe un fund rotund de lemn o mamaliga ca soarele, pe care-o taie incetisor cu ata, in cruce. Alaturi, pe masa, ceapa si slana. Si-un bulz ca o minge galbuie, facut din lapte si branza sarata de oaie, bine amestecate si inchegate. Cat de cunoscut imi este gustul acesta!... Fiorina ne zice ca-i o reteta strabuna a locului, mostenita "di padre in figlio", iar noi ne straduim sa-i explicam, romaneste, ca si la noi se face la fel. Nu-i prea greu. Stam la masa, la gura vetrei, privim muntii prin ochiurile ferestrei si nu contenim a zambi. Ne minunam cate cuvinte legate de munti si de ciobanie se spun la fel, in friula si in romana, vorbe pe care italienii din sudul peninsulei nu le-ar pricepe in veci. Aproape la fel ca noi, friulii zic pasun (pasune), stal (staul), molgi (mulge), calderia (caldare), fen (fan), forci (furca), manze (manzari), vacia (vaca), lat (lapte), buinora (bunaoara), fas fuoc (fac foc), nana (matusa), zer, tapina, ont (unt), veci (vechi), praz (pranz)... Cuvinte familiare si totusi ciudate, care te fac sa tresari, auzindu-le pronuntate in Alpi. Desigur, friula si romana sunt limbi romanice, formate din limba latina, si totusi, foarte multe cuvinte, ce nu exista si la celelalte surori intru latinitate (italiana sau spaniola, de pilda), te fac sa visezi si sa crezi in povestea acelui popor legendar, pornit candva spre sud din Carpati, ajuns din Hiperboreea in Elada, dar si in Alpi: pelasgii. O poveste pe care nimeni n-a crezut-o in veci, cu exceptia celui care a creat-o si care a intrat cu ea in mormant: marele istoric roman Nicolae Densusianu, pus la zid de confrati si de posteritate pentru ereziile lui. I-am adresat un omagiu pios, intr-o seara senina, cand am admirat asfintitul de soare de pe Muntele "Paltinis", fata in fata cu trecatoarea "Colina crucii" si "Ciuru". Era in "septembre" si aveam "motaf" sa fiu fericit.

Bogdan Lupescu

Italienii nostri

In nordul Italiei, intr-un satuc friul din varful Alpilor Dolomiti, ma prezint ca jurnalist roman. Si cand tocmai ma pregateam sa le explic italienilor din fata mea cam pe unde sunt Romania, Marea Neagra si Muntii Carpati, primesc o replica tare ca un upercut sub barbie: "Dar de unde sunteti mai exact? Din Timisoara, din Iasi, sau mai din sud, din Constanta?". Nu a fost o intamplare. Multi dintre italienii din nord-estul Italiei, friulii, cunosc Romania, mi-au vorbit de sate romanesti de care eu habar nu aveam, ba chiar au si fost in Romania, de mai multe ori. Asa a inceput o aventura in care aveam sa aflu ca multi dintre friuli au inca rude si puternice legaturi de familie in Romania. La peste doua mii de kilometri de Bucuresti, am descoperit in Italia o alta istorie decat cea care se invata in manuale, o istorie in care Romania are italienii ei si o diversitate culturala de invidiat pentru orice tara europeana.Din casa in casa si din sat in sat, pe serpentine uluitoare si sub privirea severa a unor munti ascetici, care arata asa cum imi imaginam eu Olimpul, am descoperit misterul italienilor iubitori de Romania. Povestea acestor legaturi incepe in jurul anului 1800, cand criza economica si saracia acelor vremuri din Italia au determinat un val de emigrare spre est. Pare ciudat astazi sa ne gandim ca italienii au venit la noi de foame si de saracie, dar asa a fost. Veneau pe jos sau in carute, traversau muntii dormind in padure sau la manastiri, intotdeauna in spate cu o valiza de lemn sau ducand micul lor bagaj in roabe. Veneau in Romania si munceau orice, se instalau in margini de sate, in baraci improvizate, sau erau primiti de localnicii surprinsi de asemanarea celor doua limbi, friula si romana. Despre acele timpuri nu doar romanii au nostalgii. Pentru italieni, Romania de-atunci este una frumoasa si bogata. Romania era un "pamant promis", o tara unde toti isi gaseau un loc si puteau trai decent. Multi dintre ei au primit pamant si cu timpul s-au grupat in mici comunitati care mai dainuie si astazi. Era un timp in care italienii isi puneau sperantele in Romania.

Cu si mai mare surprindere am descoperit ceea ce au facut in Romania italienii veniti in cautare de lucru. Ei au construit prima retea de cale ferata, au inaltat monumente de arhitectura. Cine stie ca Pelesul a fost facut cu muncitori italieni? Sau Spitalul Coltea? Sau Biblioteca Nationala, podul Saligni sau Cercul Militar National? "Da, toate astea au fost facute cu muncitori italieni!", imi spune un friulan in timp ce aseaza pe masa fotografii pastrate cu grija. Sunt fotografii vechi, roase pe la margini de timp, impaturite la piept in urma cu mai bine de o suta de ani. In ele sunt bunicii, strabunicii si unchii lor, aflati in cariere de piatra din Romania sau pe santierele de la Piatra Neamt, Targoviste sau Bucuresti. Azi, rudele lor traiesc langa Constanta si Galati. Romania este a doua casa pentru ei, desi mai viseaza si astazi la pamantul natal al Alpilor. Se viziteaza reciproc si raman uimiti de cat de mult seamana casele si satele intre ele. Acelasi stil de constructii, cateodata aceleasi obiceiuri, aceleasi familii.Doua saptamani in Alpii Dolomiti m-au facut sa privesc Romania altfel decat la plecare: o tara cu un trecut stralucitor si cu o diversitate culturala ce inseamna bogatie si nevoia reevaluarii identitatii noastre. In plus, acum stiu ca Talisoara, un sat mic din jud. Covasna, este de fapt o Italie mai mica.

Catalin Manole

O lectie de traditie:"Ce faci tu?"

Ciudat lucru. Am plecat in nordul Italiei, pentru a regasi acolo denumiri si toponime cu sonoritati extrem de familiare: Primant, Butea, But, Runcu, Plugna, Triciamp, Creta Verde, Cornu. Am ajuns in inima regiunii Carnia si am rascolit toate vagaunile Alpilor italieni, ca sa-i intalnim pe friuli. Am descoperit niste munteni simpli, dintr-o bucata, care te pofteau in casa, imbiindu-te sa gusti din mancarea lor traditionala, pitina, sau din formai dal cit - o amestecatura in straturi succesive de mamaliga si branza de burduf, asemenea bulzului nostru ciobanesc. In nordul Italiei, la 2000 de kilometri de casa, ai impresia ca Romania se tine cumva dupa tine, ca nu mai scapi de ea. Intrand intr-o cuhne (cuccina) friulana, este cu neputinta sa nu tresari, vazand lingurile, fundul pentru mamaliga si stiubeiele de lemn, vasele de lut ornate cu motive florale in galben si albastriu, in care se pune laptele proaspat muls, unii batrani pastrand inca "lantica practica della mungitura" (mulsul manual), in ciuda inevitabilei tehnologizari si a unor stupide rigori europene.N-as vrea sa se creada ca, ascultand doi localnici vorbind, intelegi tot ce spun; ca obiceiurile lor sunt aidoma cu ale noastre. In multe insa persista un aer comun, de simplitate taraneasca, si o indarjire anume de a-si pastra traditiile, de a se mandri cu ceea ce sunt, asa cum fac momarlanii, jinarii, tapinarii, morosenii nostri. Ici-colo, in limba friulana, razbat cuvinte pur romanesti (unu, doi, trei, tapina, sete, branca) si cate o expresie rostita atat de clar, incat, o secunda macar, uiti ca esti in Italia. "Ce mai faci tu?", zice friulanul cand se intalneste cu un vecin. "Ce faci tu?" este salutul, binetea si bucuria matinala a oricarui crescator de vite din Friulia si, poate nu intamplator, Dante scria cu sute de ani in urma ca "Friulanii sunt un popor ciudat - poporul lui "Ce faci tu?"".Dincolo de limba, religie sau costume populare, ne unesc mai multe lucruri decat ne despart. Rascolind catunele indepartate ale Carniei si discutand cu oamenii, descoperi aceeasi fibra ciobaneasca si aceleasi sarbatori pastorale (cadunea friulana si nedeile muntenesti), aceleasi case din barne imbinate simplu, fara cuie, aceeasi civilizatie straveche a lemnului: banci, covata, strachini, lavita sau lazi de zestre. In Friulia, ciobanilor li se spun pacurari. Ca si la noi, sunt oameni ai insingurarii - tacuti, mandri si independenti. Nu accepta sa le porunceasca nimeni. Singura lor teama e legata de Dumnezeu. Ca si ciobanii nostri, friulii merg mai rar la biserica. Urcand cu oile in munte, Il iau pe Dumnezeu cu ei. Il iau peste tot, sadind icoana Maicii Domnului printre copaci sau ridicand troite la crucea oricarui drum, cu nume alese si mangaietoare: Troi di San Pietri, Troi di Zui, Laddolorata, Limmacolata.

Dar friulii nu traiesc doar in munti, ci si in orase, pe strazi asfaltate impecabil, in case invaluite de flori. Intri in vorba cu ei si dincolo de mici reticente si uimiri, descoperi ca avem unele amintiri comune, ca Romania nu e atat de indepartata pe cat pare. Don Guido, preotul paroh din Ravascletto, ne spunea ca bunicul sau era de loc din satul dobrogean Greci, unde si acum traieste cea mai mare comunitate friulana din estul Europei. Tot din Greci a venit in Ravascletto o femeie batrana, care, dupa 50 de ani de izolare, era singura vorbitoare de friula veche, cu arhaisme si cuvinte demult uitate de cei tineri. Ca un jar abia palpaitor, aceasta femeie a readus cu sine amintiri si povesti friulane, obiceiuri si cantece pe

care intreaga comunitate a inceput sa le reinvete de la ea.Nu e usor sa fii friulan, sa fii ce nu sunt altii din jurul tau. Asediati de turisti si ispititi de tentatia vietii moderne, friulanii incearca sa reziste, sa-si pastreze graiul si obiceiurile lor stravechi. Cu o disperare pe care noi nu o cunoastem inca, locuitorii Carniei se agata de fiecare obiect batranesc, o poarta, o lavita, o fereastra sau un scaun. La Sauris, de pilda, rar vezi o constructie noua. E un muzeu in aer liber, cu case de barne si staul pentru vite, cu suri si fanare, imbracate in sita, asa cum au fost mostenite de la strabuni. Friulii din Sauris au pastrat tot, iar rabdarea si indarjirea lor conservatoare le aduc acum o multime de bani. Asa mic si greu accesibil cum este, satul e plin de turisti - oameni fericiti sa vada un staul de vite, un acoperis de sita, o tinda si un pridvor taranesc, dedulcindu-se intr-un extaz usor naiv cu mirosul de ograda proaspat maturata si cu aromele de fan uscat din podul casei. Taranii nostri ar avea ce sa invete de la friuli. Sunt doua cai de a ajunge la simplitate: sa o cauti sute de ani prin cele mai complicate si sofisticate cotloane sau sa o pastrezi, fara sa te tulburi la gandul ca altii te privesc cu dispret. E o lectie elementara, pe care taranul roman trebuie sa o deprinda cat mai grabnic, pana ce termopanul, sclipiciul si placile de beton nu se vor aseza peste frumusetea satului traditional ca o lespede grea de mormant.

Sorin Preda

Cand trecutul devine viitor: Poffabro

Poffabro (Pofavri, in limba friulana) este un sat muzeu, unul dintre cele mai frumoase din Europa. Un sat pastoresc, stravechi, facut din case de piatra, inaltate in jurul vetrei cu foc. Satul s-a dezvoltat in ritm lent, in functie de urcatul si coboratul oilor din Alpi. Asa cum arata astazi dureaza din veacul al Xvii-lea, iar din urcusurile si coborasurile ulitelor, toate orientate de sus in jos, din serpuirea zidurilor si acoperisurilor, a prins viata un fantastic spectacol de arhitectura rurala, pastrat intact pana azi. Este considerat unul dintre cele mai bine conservate tezaure umane vii.Ulitele stramte sunt de piatra. Si zidurile. In contrast cu griul pietrei, fiecare coltisor, fiecare fereastra si balcon inveseleste spatiul cu jerbe de flori: splendide "pianelle della Madonna" (muscate de Alpi), "daphne blagayane" (gentiane) si "arenarii". Un artist nevazut a lasat ca din intamplare ghivece de rodul casei sau de scanteiute albe si galbene, acolo unde te astepti mai putin, in cele mai tainice colturi, in fiecare spatiu gol dintre case. Turistii sunt vrajiti, fiindca pun piciorul intr-un sanctuar medieval. Se plimba in sus si in jos pe ulitele inguste, ce par niste otgoane care tin satul ancorat de versantii impaduriti. De dupa perdele impletite cu iglita iti zambesc batrane curioase, cu basmale colorate, legate sub barbie, ca romancele de la munte. Nu sunt multe; din peste 1500 de locuitori in anii `70, au ramas doar cateva zeci, majoritatea barbati si femei de varsta a treia, al caror rost pare a fi acela de a sta de straja in ferestrele satului. De fapt, gratie unei politici intelepte de stat, localnicii sunt incurajati pe diverse cai fiscale sa accepte viata intr-o asezare medievala, dar nu li se permite sa modifice nimic din fatadele caselor de odinioara. Castiga bine si din vanzarea obiectelor lucrate de mana; pielarie, podoabe, scarpeti. Valurile de turisti le obliga pe femeile satului, inclusiv pe cele cateva tinere care au decis sa nu plece la oras, sa coasa, sa impleteasca, sa brodeze. Prototipul femeii friulane de altadata este expus la intrare pe aleea principala: cu scarpeti si broboada, cu sacateul si legatura de surcele pe umeri, purtand intr-o mana un bidon de lapte, iar in cealalta, un ciomag noduros. In verticalitatea ei monumentala, bacita din Alpi, intorcandu-se de la stana, seamana izbitor cu suratele ei din Carpati. In Poffabro totul e pastrat si aratat cu mandrie. Mai ales lemnul. Uneltele stravechi din lemn sunt la mare pret; putinee de unt, scaunele pictate, cosuri de nuiele, saniute, maturi, greble, clopote pentru vaci si toate cate se foloseau in trecut la casa pastorului stau atarnate pe ziduri, la vedere, ca intr-o expozitie etnografica spontana. Nimic "nou" nu tulbura vederea, nici o constructie nu are voie sa apara dupa capul vreunui intreprinzator, nici o renovare nu se face in absenta unui trimis de la Ministerul Culturii. La Poffabro se stie ca orice vine din trecut starneste interesul turistilor, are o mare valoare si nu e de vanzare. La vanzare sunt scoase doar copii, executate de ultimii mesteri ai satului. Poffabro este un sat cum putine mai sunt in Europa. Disperati ca si-au pierdut trecutul, occidentalii incearca din rasputeri sa-l reconstituie. Dar pentru asta, vin cu grabire in Italia, iar in curand vor lua drumul Romaniei, sa vada cu disperare "filmul" cu tarani si sate autentice, din care sa se inspire. Numai ca, spre deosebire de Alpii Dolomiti, in Carpati arhitectura sateasca e pe cale de disparitie. Casele autentice, cu frumusetea lor multiseculara, isi plang soarta, umbrite si darapanate, in timp ce noile vile de prost gust au ocupat

orizontul. In Maramures, in Muntii Apuseni, peste tot. Cu toate astea, Romania are, in felul ei, multe asezari care ar putea rivaliza cu Poffabro. Ii lipseste insa ceea ce friulanii numesc "blaga". Adica orgoliul.

Domenico Molfetta - Un friulan mandruIon Longin Popescu Domenico Molfetta - Cercetator stiintific, directorul Muzeului de Arta si Traditie Populara din Tolmezzo, regiunea Friuli Venetia Giulia, Italia.

"Pe Via Iulia Augusta, au trecut nenumarate semintii de-a lungul istoriei, la fel ca in Dacia"

Regiunea Friuli - Venetia - Giulia este cea mai nord-estica parte a Italiei. Marginita de Alpi, care o despart de Austria, spre sud se termina in Marea Adriatica, invecinandu-se catre est cu Slovenia. Desi sunt raspanditi peste tot, zona originara, istorica a friulilor este Carnia, partea cea mai nordica a regiunii, un paradis de pasuni si vai inconjurate de o coroana de munti. Poate ca tocmai relieful Alpilor si izolarea i-au facut pe friuli sa-si pastreze atat de bine limba materna, cu totul alta decat limba italiana, traditiile stravechi, diferite fata de restul peninsulei, indeletnicirile pastorale si mestesugurile arhaice taranesti, pe care le practica cu dezinvoltura si azi, spre mirarea vecinilor austrieci si elvetieni, care ii considera retrograzi, neintelegand de ce vor sa ramana in varf de munte, cand bogatia curge pe autostrazi? Raspunsul ar fi ca bogatia e buna, dar nu inseamna totdeauna si fericire, pe cand libertatea si traditia, da! Un model de viata existent si in satele romanesti de la munte, si care ne-a impresionat extrem de puternic, atunci cand l-am intalnit si in Alpi. Cum se explica, totusi, aceste apropieri? Cine sunt friulii acestia, la fel de incapatanati in traditie si la fel de conservatori ca romanii? In ce moment al istoriei ne-am intalnit cu ei, sau poate suntem, si unii, si altii, doua ramuri ale aceluiasi trunchi? La toate aceste intrebari, pe cat de ispititoare, pe atat de grele si complicate, fiindca le lipseste, adesea, fundamentul stiintific, l-am rugat sa raspunda chiar pe-un friul, specialist al traditiei populare din Carnia.

O posibila veriga comuna: celtii

- Reporterii revistei "Formula As" se afla la capatul unei calatorii de exceptie, facuta in nordul Italiei, in cautarea friulilor. I-am gasit si am ramas uluiti: romanii si friulii sunt frati. Intre ei exista asemanari izbitoare, nu doar de limba, ci si de mod de viata, de traditii, de fizionomie si de temperament. Cum se explica aceste identitati intre oameni ce traiesc la mii de kilometri distanta, unii in Alpi si altii in Carpati?- Cand e vorba de limba, asemanarile, izbitoare, intr-adevar, se explica prin fondul comun, latin. Si romana, si friulana sunt limbi romanice. In ce priveste traditia pastorala si etnografica, vechea arhitectura sateasca, datinile pagane invelite in strai crestin, cultura magica, extrem de puternica pana azi, toate astea au, cred, o explicatie mai veche decat inrudirea romana: prezenta unei mosteniri celtice, atat la friuli, cat si la romani. - Cand s-au petrecut toate astea?- Celtii au fost triburi indo-europene care, in mileniul I i.Cr., formau majoritatea populatiei din Europa apuseana si centrala. Ei sunt creatorii culturii La Tne. Pretutindeni unde s-au asezat, in ciuda renumelui lor de razboinici barbari, au exploatat fierul, au dezvoltat relatii comerciale intense, au creat unelte agricole avansate (spre exemplu, plugul cu cutitoi de fier). A doua jumatate a mileniului I i.Cr. o putem numi "Epoca prosperitatii si expansiunii celtice", in cadrul unei avansate democratii militare. Celtii au atins si afectat politic, economic si cultural nu numai mari spatii din Europa central-estica (Panonia, Dacia) si extrem apuseana (Insulele Britanice), dar si societatea lumii antice din Italia.Uneltele, armele, podoabele si o variata ceramica lucrata la roata pastreaza pretutindeni aceleasi caractere. Veniti din nord, celtii au ajuns in Alpii Carniei in secolul Iv-Vi i.Cr., cam in acelasi timp cu patrunderea lor in Transilvania si Banat. Luptatori abili, erau si prelucratori exceptionali ai fierului si bronzului. Cultivau

secara si ovazul, si foloseau pentru muncile campului unelte din lemn si fier care au ramas deopotriva in satele friulane si romanesti. - Ce au mostenit in comun de la celti atat friulii, cat si romanii? - Inainte de toate, chiar numele zonelor in care traiesc. Carnia, denumirea zonei noastre, vine de la celti sau carni (Kar, karra = roca, piatra), ca si numele provinciei Carintia din Austria sau al Carpatilor din Romania (toate au prefixul car). Numele multor munti din zona, ale unor rauri si sate au, de asemenea, origine celtica.

Nopti de Sanziene in Alpi

- In frumoasele sate ale Carniei, prin care am cutreierat fermecati, am gasit foarte multe traditii asemanatoare cu cele din Romania. Care este originea lor?- Sa nu uitam ca puterea spirituala a celtilor era in mana druizilor, preotii lor, care aveau cunostinte astronomice insemnate, fiind obsedati de magie si ritualuri. Astfel, toate traditiile legate de foc, de solstitiul de vara, de serbarile populare de primavara, inca tinute si azi in unele sate din Carnia, sunt de origine celtica. Aproape toate sarbatorile "pagane", peste care s-au suprapus adesea sarbatori crestine, vorbesc de timpurile celtice. Spre exemplu, obiceiul "Le ruote infocatte" (rotile cu foc), despre care stiu ca se tine si in Romania. Baietii se urca pe deal si lanseza roti de car infasurate in paie si carpe aprinse, strigand cat ii tine gura numele logodnicei si urari de bun augur in viitoarea casnicie. Toata lumea din sat priveste. Daca traiectoria rotii este lunga, inseamna ca urarile se vor implini, daca nu, logodna se poate rupe. O alta sarbatoare importanta, legata de magia plantelor, extrem de dezvoltata la celti si la daci, este "Botezul Florilor", tinuta la inceputul Solstitiului de vara (Sanzienele, in varianta romaneasca). Fetele si baietii merg noaptea spre ziua si culeg brate de flori cu roua pe ele, asigurandu-si astfel protectia in fata spiritelor rele din acea noapte (24 iunie), pentru ca roua cazuta la solstitiul de vara este magica si are, potrivit traditiei celtice pagane, o mare putere. In unele sate se crede ca roua aceasta este sfanta si vindeca orice boli. Se spune ca, daca o fata mare se culca goala pe florile cu roua, se va marita in curand. In fine, dimineata sunt duse florile la biserica (aici intervine crestinarea obiceiului, pentru ca pe 24 iunie se sarbatoreste ziua de nastere a Sfantului Ioan Botezatorul), iar preotul le boteaza, conferindu-le o putere inca si mai mare. Sunt flori si plante medicinale diverse: feregute contra trasnetului, pelinarite contra vrajilor si deochiului, flori de alun contra furtunilor si fulgerelor, barba-caprii contra stragilor, artemize contra Satanei, folosite la slujba de exorcizare, ienupar contra serpilor si demonilor, musetel contra isteriei, si varnant contra oricarei forme de rau ("ogni mal tude", in dialectul friulan). Serbari ciobanesti - In Alpii Carniei, la fel ca si in plaiurile si pasunile din Carpati, e plin de turme de oi si capre, cirezi de vite si nenumarate stane unde se face branza. Pastorii friuli mai practica vechile sarbatori legate de transhumanta, de urcatul si coboratul animalelor din munti?- Bineinteles, si sunt mostenite din antichitate, tot de la celti, chiar daca s-au suprapus si alte interferente. Sarbatorile legate de pastoratie se mai practica inca, in zona satului Cleuris, de exemplu, o asezare de pastori de capre si oi. De cand se stiu, cei din acest sat sarbatoresc masurarea laptelui, precum si urcatul si coboratul din munte. Dintre toate, coboratul animalelor este considerat cel mai important eveniment, si are loc la fiecare 8 septembrie. Toata lumea iese in strada sa vada sirurile nesfarsite de caprite si mioare mitoase, trecand impodobite cu panglici colorate si flori, cu clopotei la gat si, mai nou, cu "carti de identitate europeana" in urechi. O alta sarbatoare pastoreasca antica este cea de la Rusalii, cand tot satul face daruri ciobanilor care au grija de animalele comunitatii. In fine, un grup de muzicanti au adus din Irlanda muzica celtica, pe care o canta la aceste sarbatori. S-au gandit ca, daca tot avem aceleasi radacini, macar sa copieze un pic si muzica stramosilor comuni, care se presupune ca s-a pastrat nu se stie prin ce minune. Folclorul local s-a pierdut din pacate, in vreme ce in Romania, am auzit ca este foarte bogat. Sa-l pastrati ca pe ochii din cap. E un element pretios de identitate, va fi nevoie de el in contextul european. - Dialectul friul e foarte diferit de limba italiana. E un argument al originii celte?- Nu putem afirma cu certitudine acest lucru, deoarece se stie ca romanii i-au ucis aproape pe toti localnicii, batrani si tineri, barbati, femei si copii. Aproape la fel au facut si in Dacia. Poate vor fi scapat cativa in munti, dar nu destui ca sa formeze un nou popor celto-friul, cum s-a intamplat la nordul Dunarii, in cazul daco-romanilor. Ne consideram un pic celti, un pic romani si un pic longobarzi,

pentru ca pe aceste mari "poteci" transalpine, care leaga Carnia de Austria si Europa,Via Monte Croce sau Via Iulia Augusta, au trecut nenumarate semintii de-a lungul istoriei. La fel ca in Dacia. - Ati descoperit, in limba friulana, cuvinte celtice?- Nu prea multe, deoarece celtii n-au avut scriere. Au ramas totusi unele cuvinte. Spre exemplu, chiarut - un mic vehicul pe doua roti (carut, in romana); ghiaia - o sabie fara tais, cu nod friulan la un cap (ghioaga, in romana); troi - carare (troita) si altele. Insusi numele orasului Trieste, fost candva un port friul, vine din celta, dupa parerea profesorului Nicolae Luca din Bucuresti. Astfel, daca varianta latina este Tergeste, in slava se spune Targ, care vine din celtul Terg. In Romania, exemplul clasic pentru aceasta mostenire lingvistica straveche, este Targoviste (Tergoviste). De altfel, este posibil ca si cuvantul drac, existent in friulana si romana, sa vina tot din celta, pe filiera slava.

Mustata si paharelul

- Am observat si multe particularitati fizionomice friulane asemanatoare cu cele ale romanilor...- Cea mai frapanta este mustata. Atat ciobanii friulani, cat si ciobanii din Carpati poarta mustata. Or, se stie ca romanii nu purtau asa ceva. In schimb, la celti, facea parte din fizionomia masculina. O alta caracteristica: si friulanii, si romanii au o mostenire grea de la stramosii celti: le cam place sa bea. - Din cate am aflat, friulanii, la fel ca romanii, sarbatoresc in noiembrie Ziua mortilor. De unde vine acest cult al celor din lumea de Dincolo?- Desigur, de la celti. Ca si celtii, friulanii si romanii cred ca mortii se intorc pe pamant si iau parte la viata de familie pe care au parasit-o. De aceea, obiceiul pagan era acela ca in noaptea de 2 noiembrie, sa le ducem mancare si de baut la mormant. Mai tarziu, obiceiul a suferit unele schimbari: mancarea, apa si vinul se pun pe masa sau pe fereastra, iar focul se lasa aprins in vatra, asteptand ca cei de dincolo sa vina si sa se ospateze. Tot de la celti vine si credinta ca sufletul celor morti se intrupeaza in animale, pasari sau insecte. In copilarie, mama nu ne dadea voie sa omoram fluturii, zicand ca sunt suflete ale mortilor care se invartesc, de dor, in jurul casei. - "Un, doi, trei", "ce vedi", "razza", "tsapina", "talpa", "ce faci tu". Iau la intamplare cateva expresii si cuvinte identice in friulana si romana. Cum va explicati aceste frapante asemanari?- Dincolo de episodicele mosteniri comune celtice, latinitatea este cea care ne leaga frateste. Romanii si friulanii se regasesc ca rude de sange in spatiul european. Avem, si unii, si altii, case de piatra, biserici cu turle ascutite si inalte pana la cer, obiceiuri stravechi, credinte si eresuri puternice, inca vii. Ne aparam traditiile, pentru ca sunt actul nostru de identitate in fata tavalugului Uniunii Europene. - Dottore Molfetta, dupa toate cele povestite, va intreb daca sunteti mandru ca sunteti friulan?- Sunt mandru ca sunt viu. Ca sunt un friulan viu.

Dacii de la capatul lumii Urme "romanesti" in Marea Britanie

Zidul lui Hadrian

In Northumbria ai senzatia c-ai ajuns la capatul lumii. Un zid urias, de peste 100 de kilometri, taie insula Marii Britanii in doua, despartind Scotia de Anglia. Construit la marginea de nord a Imperiului roman, pavaza impotriva barbarilor, zidul lui Hadrian trebuie sa fie aproape. Ii presimti puterea si maiestatea. Parca intreg relieful se schimba inainte de intalnirea cu Marele Zid. Asezarile omenesti devin tot mai putine, mai mici. Ici-colo cate un satuc scotian, cateva ferme zgribulite, adunate in jurul unei piatete cu doua-trei pravalii, apoi iarasi pamanturi nesfarsite, inconjurate de ziduri din piatra milenara. Piatra si pasuni verzi - asta e tot ce vezi in aceste locuri, in apropierea celei mai grandioase frontiere construite vreodata pe pamanturile Europei... si oi. Mii. Zeci de mii de oi pascand la intamplare, pana in departarile cu nori albastri-plumburii. Sfarsitul sfarsitului. Si-apoi, dintr-o data, zidul lui Hadrian! Un perete enorm, de 120 de kilometri, serpuind peste dealuri si vai, inaltat de

imparatul roman pentru a-si desparti imperiul de barbarii din nord. O poveste de necrezut spune ca de-a lungul lui, undeva, exista o cetate care a fost locuita de daci: Banna, fabuloasa asezare antica, unde niste stramosi de-ai romanilor au facut istorie, lasand amintiri de nesters. Banna - cel mai mare si mai vechi fort din cele saisprezece insirate de-a lungul zidului, cel mai bine pastrat, cu cele mai multe vestigii, singurul locuit, si dupa destramarea imperiului roman, mult dupa aceea, de catre urmasii acelor soldati veniti din indepartata Dacie. Banna!... Birdoswald, cum l-au botezat englezii... Il rostesc intruna, in gand, privind curios in jur, prin fereastra deschisa a masinii, scormonind orizontul, spre ramasitele de fundatii ce se intrevad printre ierburi, trag adanc in piept aerul rece al Scotiei sau al Angliei, cine stie, caci suntem la hotar, mereu la hotarul imperial, inaltat, in urma cu peste doua milenii, intre cele doua tinuturi ale Marii Britanii. Aici, langa zid, toate asezarile poarta numele strabunelor forturi. Vindolanda, Carvoran (cu un templu inchinat zeului Mithra), Rudchester, Halton Chester, Ebchester, Great Chester, Rochester, Chester... Mereu acest Chester, inscris pe toate tablitele acelea cafenii, avand in paranteza denumirea veche: Deva. (Tocmai orasul nostru din tinutul Hunedoarei si-al Sarmizegetusei), nume provenind din dacicul dava, cu semnificatie de "cetate". Deva, Chester... Simpla coincidenta? si totusi, sunt prea multe Chester aici, la fel cum sunt o multime de "dave" la noi, in celalalt capat al continentului: Singidava, Piroboridava, Ramidava, Petrodava, Buridava, Sargidava, Pelendava... Toate nume de cetati pur dacice.

Fosta asezare a luptatorilor daci

 Mergem mai departe. Drumul e ingust ca un fir, incadrat de ziduri din piatra veche, luata tot din ancestralele fortificatii. Ploua incet, cu soare si curcubeu, trecem prin cateva cranguri blande, in fata masinii se zbenguie soareci grasani de camp, o multime de vulpi roscovane, iepuroi... Trebuie sa oprim mereu ca sa-i lasam sa treaca. E frumos aici, ploaia, salbaticiunile, curcubeul, oile si vacile plimbandu-se printre zidurile aurite de soarele palid, mirosul de iarba amestecat cu cel de ruine vechi... Deodata, ajungem. Prin parbrizul udat de ploaie, vad clar numele pe care il visasem saptamani intregi. Cobor sa imi fac o fotografie langa sageata de tabla: "Hadrian's Wall. Birdoswald" (Zidul lui Hadrian, Birdoswald). Nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata curcubeu care sa apara dimineata. Ma aflu in cea mai indepartata asezare dacica descoperita vreodata pe pamant.

BANNA, fortul dacilor

Banna! Fortul dacilor de pe zidul lui Hadrian. Dincolo de hotarul de piatra se vad temeliile unui intreg oras, cu strazi si zeci de cladiri uriase, inconjurat de alte ziduri impozante si turnuri de aparare, fundatiile adanci ale unei cetati fantastice, despre care se credea ca nu va putea pieri in veci, ca e nemuritoare... Banna este, fara indoiala, cea mai indelung locuita asezare dintre toate forturile Zidului. Chiar casa cea veche in care-i adapostit azi muzeul este o veche "ferma de oi fortificata" din veacul 17, ridicata peste alta ferma de oi fortificata din veacul 14, si peste alta, si alta, si-n cele din urma, peste aceleasi temelii ale asezarii daco-romane. Inca din secolul 12, hrisoavele amintesc de un anume Radul, mare stapan de oi la Birdoswald, care facea daruri bogate unei manastiri din apropiere. Ferma peste ferma, veac peste veac, soldati rasplatiti cu pamanturi si ranguri mari, pastori la origine, in asezarile lor din Carpati, ramasi pe pasunile de pe dealurile Britaniei, impamanteniti acolo, oieri bogati pana azi. Cu totii pastrand langa casa, ca pe un insemn de noblete si o amintire de pret, fundatiile vechiului fort, ocrotindu-le ca pe ceva sfant, falindu-se cu ele, platind cu banii lor arheologi, sa vina si sa sape.

COHORS I DACORUM - cei mai buni luptatori de pe Marele Zid

Ghizii nostri - "curatorii", cum li se zice pe aici - sunt un barbat batran si o femeie maruntica, cu ochelari, amabila, dar parca mereu intrebatoare din priviri. Stam la niste mese de lemn din curtea vechii ferme-muzeu, iar cei doi nu stiu cam nimic. Se uita unul la altul, nedumeriti, cand ii intrebam despre daci. Batranul se duce pana inauntru, incet, ca sa aduca o carte. Apoi iarasi intrebam.

Iarasi si iarasi. si, abia intr-un tarziu tresarim, cand batranul ne spune ca fortareata asta a fost ridicata si locuita de 1000 de soldati din Cohors I Dacorum, recrutati de Hadrian pe la 120-125, ca sa lupte impotriva scotilor, iutilor si pictilor de la miazanoapte. Ca dacii au fost cei mai numerosi si cei mai buni luptatori din toate natiile aduse aici, pe Marele Zid, ca sa-l apere. Ca au construit cetatea Banna cu niste tehnici "ciudate", mai ingenioase decat la restul forturilor, si s-au bucurat de mari onoruri militare. Ca au continuat sa traiasca aici, fiindca s-au inteles bine cu localnicii celti, datorita unor asemanari de cultura, "probabil". si ca au lasat o multime de inscriptii in urma lor, dar pietrele acelea nu mai exista, pentru ca au fost duse la muzeele din Carlisle, din Newcastle, din... Le multumesc celor doi curatori si ma duc sa vad fortul. Dezamagit de putinatatea stiintei lor, nu le mai explic ce inseamna Cohors Primae Aelia Dacorum, de unde au venit soldatii aici. N-are rost sa le spun nici despre acele "probabil asemanari de cultura" dintre celti si daci, despre care s-a scris enorm, au curs rauri de cerneala, chiar si din condeiele multor istorici englezi, vorbindu-se chiar, uneori, de radacini comune spirituale si lingvistice. Ma indrept catre fort, dar inainte de-a pleca am o presimtire ciudata si deschid cartea pe care mi-a daruit-o batranul ghid. Ma uit la cuprins si primele cuvinte pe care mi se opreste privirea sunt cat se poate de clare: "cohors I Aelia Dacorum, the Dacians from modern Romania...". Femeia face ochii si mai mari decat ii are. "Da, e extraordinar...", murmura. Apoi, pe aceeasi pagina, mai gasesc inca o cohorta de la Banna: "Cohors I Thracum". Si apoi altele: "Cohors VII Thracum, Cohors III Thracum, Cohors IV Thracum...". Cei doi curatori carora le citesc din cartea pe care mi-au dat-o in dar sunt pusi in locul asta ca sa vorbeasca unei lumi intregi. Sa le vorbeasca milioanelor de oameni care vin aici, pentru a vedea un sit dacic de Patrimoniu Mondial UNESCO, considerat azi una din cele mai mari Minuni ale Lumii.Sunt in mijlocul cetatii, cocotat pe fundatia fostelor granare ale dacilor. Privesc in jur, peste capetele turistilor ce misuna curiosi printre pietrele milenare si ma simt putin mandru. Nu stiu de ce. Poate pentru ca, desi e inca dimineata, racoare, deja sunt atatia oameni pe pasunile verzi, abia scuturate de roua. Poate fiindca vad scris, pe una dintre placutele ce insotesc "traseul" turistilor, numele Daciei, in cele mai vorbite limbi ale lumii, chiar si in chineza. E un peisaj atat de tihnit, acesta, cu puzderia de oi albe preumblandu-se molcom pe pajisti, cu legendarul rau Irthing, caruia ii simti curgerea straveche si molateca, cu toata istoria asta mare si vie, pe care o ai la indemana, care te copleseste... Pasesc printre ruine si constat miracole. De pilda, ca dacii si-au ticluit hambarele de piatra cu un ingenios sistem de ventilatie pe sub podea, pentru ca granele sa nu mucegaiasca. Astfel, aceste granare au fost ridicate putin deasupra pamantului, suspendate pe piloni, iar dedesubtul lor au fost sapate niste intortocheate canale prin care sa ruleze aerul rece, pana la cateva gauri cu gratii din afara zidurilor. Se vad canalele acelea, poti intelege vazand. Acest "aparat de racire" nu-l mai gasesti la nici unul din celelalte forturi romane. si-mi vin in minte vorbele unui renumit istoric englez, Derek Williams, cercetator atent al zidului lui Hadrian: "Mai ales in ce priveste cresterea animalelor, romanii au fost mai degraba invataceii decat profesorii dacilor. Superioritatea tehnologica a romanilor a fost intotdeauna supraevaluata...".

Nu e insa, nici pe departe, singurul lucru "ciudat" din fortareata asta. Chiar in fata fermei-muzeu sunt radacinile unei cladiri unice in tot Imperiul Roman. "Basilica exercitatoria", "biserica de exercitii militare" cum s-ar zice, o zidire cu fata spre rasarit, asemeni bisericilor de la inceputul crestinismului. Trebuie spus ca toate castrele romane aveau o structura standard, in toata lumea, indiferent de ce neamuri erau locuite. Acelasi fel de cladiri, dupa aceleasi reguli arhitectonice. Ei bine, fortul asta al dacilor este altfel. Niciunde in Imperiu nu gasesti aceasta biserica in care ostasii se antrenau sub protectie divina, pregatiti sa-si dea viata prin batalii, atat de departe de tara lor. Pentru ei, lupta era sfanta, la fel ca si moartea. In zidul sanctuarului s-a gasit incrustata una din cele mai importante

inscriptii de la Banna, datand din anul 219. O dovada ineluctabila a trecerii dacilor prin aceste taramuri nordice. O relicva istorica de care noi, romanii, putem fi mandri. Nu pot sa vad decat o fotografie a inscriptiei. Ghizii iarasi nu stiu unde a fost dus originalul, la care muzeu. Inscriptia este dedicata marelui "tribun dac" Menander, rang acordat rareori unui strain "auxiliar". Tribunul avea puterea sa adopte legile Romei. Avea drept de "veto" in senatul roman. Ei bine, tribunul acesta dac a tinut sa-si decoreze piatra de mormant cu o "sica", sabia curbata, o marca a Daciei, arma etnica a tuturor luptatorilor danubieni. A facut asta tocmai pentru a-si sublinia originea dacica, mandria de-a fi facut parte din neamul lui Decebal. E, intr-adevar, uluitor: sica, falx-ul dacic, in Scotia! Cea mai temuta arma a antichitatii romane! E plina Columna de asemenea sabii. Insusi Traian, Imparatul, marturisea ca "soldatii lui incercati nu se sinchiseau de loviturile de sageata ale dacilor, dupa grozavele rani care le-au fost pricinuite de sabiile incovoiate ale acestora". Pe langa piatra tribunului Menander, la Banna au fost gasite inca aproape 20 de asemenea inscriptii, "cu sica si frunza palmata", lasate de cohortele dacice. Nici una n-a mai ramas la Birdoswald, in acest sit de patrimoniu mondial. Nici una! Voi afla, de asemenea, ca nici una nu e expusa azi in vreun muzeu englez sau scotian, ci zac uitate prin beciuri de arhive. Pe aceste placi de piatra, dacii marturisesc zeilor ca "si-au indeplinit cum se cuvine juramantul". Juramantul lor sfant, de luptatori pentru o tara straina. Trei veacuri si-au dat sufletul pentru apararea Britaniei si a Romei. Ei, stramosii romanilor, care astazi au fost uitati. Inaintasii acelor romani care azi, in Britania si la Roma, sunt socotiti "scursurile Europei". Macar un capitolas de istorie li s-ar cuveni si lor. Macar un jurnalist care sa vina sa le caute urmele. Macar ceva...Dintre toate inscriptiile, cel mai mult m-a miscat o anumita piatra de mormant, inchinata memoriei a doi copii nascuti aici, in cetatea de la Banna. Piatra nu e intreaga, dar se poate citi. "Spiritului celui plecat, Decebal (...) care a trait (...) zile si a fratelui sau Blaes, care a trait 10 ani (...)". Cine sa fi fost acesti copii daci? De ce au murit ei asa de mici? Ce sa se fi intamplat atunci, in cetate? Cine poate sti... Privind fotografia inscriptiei, tocmai aici la Birdoswald, atat de departe de tara, n-ai cum sa nu te infiori. In urma cu doua milenii, un copil mort inainte de vreme a lasat, in schimb, o mostenire nepretuita: Decebal. Nume dacic, nume de rege, dovada istorica certa a prezentei dacilor in Britania.

Pelerinaj la hotarul magic

"Prima cohorta dacica sta acolo de doua secole", scria Andr Maurois despre Banna. "Soldatul, prinzand radacini, devine colon. Putin cate putin, legiunile uita de legaturile lor cu Roma..." Intr-adevar, exista o continuitate de locuire fantastica a dacilor acolo, in lumea celtica. O mana de soldati care au reusit sa sadeasca in Britania un sambure de istorie...Adio Banna. Ma despart de cetatea dacilor ca de un loc care ar mai avea inca multe sa imi spuna, dar nu poate. Sunt iarasi in fata zidului, la poarta cetatii. Plec spre alt fort, Vindolanda, acolo unde se afla Muzeul Armatei Romane, singurul loc in care am putea vedea cateva urme gasite prin forturile locuite de daci. La Vindolanda il voi intalni pe arheologul Robin Birley, conducatorul lucrarilor de la Marele Zid, cel care a facut descoperiri incredibile. E trecut de amiaza si constat ca numarul vizitatorilor s-a marit. Multi dintre ei merg de-a lungul intregului zid, 120 de kilometri... pe jos! Un adevarat pelerinaj s-a nascut aici, la grandiosul hotar din piatra. Oamenii merg linistiti, privesc, iau aminte. Nu se grabesc, au timp. Am intalnit acolo, langa fortaretele lui Hadrian, in doua locuri diferite, doi barbati tineri care scriau ceva intr-un carnet. Isi lipisera caietele de piatra peretelui stravechi si scriau. Un fel de jurnal, poate. L-am intrebat pe unul din ei, un ins blond si inalt, de ce merge pe jos atata amar de drum. "Ca sa ma regasesc pe mine insumi", mi-a raspuns, simplu. Doi oameni in varsta, sot si sotie, domnul si doamna Bowman, vin si ei pe jos, de la Marea Irlandei, de la primul fort numit Bownes. si vor merge, pe langa zid, amandoi, tocmai pana la Marea Nordului. Pana la cel din urma fort, numit South Shields. Vor innopta pe la ferme, pe la casele oamenilor care ii vor gazdui. Nu conteaza. Nu se gandesc la confort. Important este ca vor merge impreuna, ca vor vorbi amandoi si vor fi impreuna... Imi spun ca cel mai "bogat" dintre toate forturile vazute pana acum este Banna. Ar vrea sa stie mai multe despre daci. Pot eu, oare, sa le spun ceva? Ar vrea sa merg impreuna cu ei, pana la Vindolanda, sa marsaluim impreuna, sa le spun tot ce stiu despre neinfrantul rege Decebal, despre frumosii nostri munti din preajma marelui oras al Sarmizegetusei de odinioara. Le-as spune, dar nu mai am timp. Mai sunt vreo 25 de kilometri de parcurs si atunci va fi seara. Ne indepartam cu masina, incet, privind mereu inapoi...

 N-ai ce spune, e frumos aici, la Vindolanda. Un fel de parc-muzeu in aer liber, cu gazon fin si mici lacuri peste care se arcuiesc podete elegante, cu turnuri si cladiri romane reconstruite dupa modelul celor antice, cu un muzeu modern, adapostit intr-un superb conac englezesc, la capatul aleilor umbrite de-o padurice atent ingrijita, odihnitoare... Intr-adevar, aici s-au adunat cele mai multe vestigii romane, atatea cate n-au fost duse inca pe la alte muzee. Romane, numai romane, chiar daca unele dintre ele te fac sa exclami uluit. De pilda, o pereche de opinci veritabile, cu gurgui si nojite pentru infasuratul obielelor, dedesubtul carora scria cu litere de o schioapa: "incaltaminte militara romana"... Din nefericire, nici una din cele aproape 20 de inscriptii cu sica, descoperite la Banna, nu se gasesc aici. Absolut nimic din ceea ce-a fost gasit in fortul locuit de daci. Toate acele tezaure au fost coborate in depozite si lasate acolo. De cativa ani, Birdoswaldul a fost trecut, si el, in grija celor de la "English Heritage", un organism guvernamental preocupat mai degraba de turism si protectia mediului, decat de cercetare, istorie si patrimoniu. Vestigiile autentice au fost inlocuite cu papusi imbracate in costume romane, care "mimeaza" viata de altadata, siturile arheologice cu machete fistichii si trasee turistice aducatoare de bani. Practic, desi e muzeu, toate obiectele proprii ale sitului au fost instrainate. Au si englezii lipsurile lor, gandesc, dar gandul acesta nu ma consoleaza deloc.

"Au fost stralucitori: brilliant!"

Profesorul Robin Birley este cu siguranta un geniu. Citisem despre el. Stiu cine este, ce-a scris. E o onoare ca ne-a primit, fie si pentru 40 de minute, ca sa ne acorde un interviu. Unul dintre cei mai mari arheologi ai Marii Britanii si chiar ai lumii. Pentru toate cartile lui despre zidul lui Hadrian iti trebuie o biblioteca. De aproape 60 de ani face sapaturi aici, necontenit. Intr-o fotografie din muzeu apare el, copil de 8 ani, in pantaloni scurti, cu bretele, bucurandu-se la descoperirea unui vas de ceramica. La 14 ani, era deja profesionist in ale arheologiei. Tatal sau, Eric, a fost arheolog al zidului, fratele sau, Anthony, la fel. Fiii sai, Andrew si Patrick, sunt si ei arheologi aici. Conacul muzeului a fost cumparat din banii personali ai neamului Birley, doar pentru ca ei sa aiba unde arata lumii comorile descoperite. Fara familia asta ilustra nu s-ar fi stiut despre Zidul lui Hadrian, nici un sfert din cat se cunoaste astazi. Dar dintre toti, el, Robin, este neindoielnic cel mai important. El a descoperit aici cele mai vechi scrieri din Britania. Scrieri romane pe... lemn! Gasite in adancul pamantului, aproape 1500 de documente scrise pe foite subtiri de lemn, cele mai timpurii documente romane din intreaga Europa. Documente militare, contabile, scrisori intre oameni obisnuiti, cu semnatura si destinatar, desfoliate foita cu foita din bucati de lemn ingropate la cativa metri sub pamant. O munca de vrajitor. De om innascut sa scormoneasca in adancuri. Pe baza descoperirilor sale, s-a putut reface viata de zi cu zi a locuitorilor acestor vechi forturi. O munca teribil de grea, de istovitoare. De aceea ma previne, dintru inceput, sa nu ma astept din partea lui la speculatii ori povesti. El nu poate vorbi decat despre ceea ce a gasit: dovezi, descoperiri clare, certitudini. Fapte. Doar fapte. Acum, la varsta lui, "nu mai are dreptul" sa bata campii. Tocmai de aceea, atuncicand il intreb despre daci, imi raspunde prompt: "Au fost stralucitori. Brilliant! Atat ca luptatori, ca loialitate, dar si ca civilizatie. Romanii se temeau de ei. S-au temut enorm inainte de a-i cuceri, dar s-au temut chiar si dupa, cand i-au chemat sa lupte in legiunile lor. Erau luptatori remarcabili. Se bateau fara teama de moarte si mureau razand, deoarece credeau ca sufletele lor sunt nemuritoare. Insusi titlul "Aelia" era o mare onoare, caci deriva din numele intreg al imparatului Hadrian, denumire care putea fi castigata numai datorita unui serviciu militar sau cultural iesit din comun. La inceput au fost trimisi in fata Zidului, intr-un avanpost numit Bewcastle, ca sa se bata primii cu triburile barbare. Trimisi, oarecum, la sacrificiu. La un fort aflat intr-o zona deschisa, pustie, fara zid, fara paduri, fara nimic in jur. Asta, tocmai fiindca se cunosteau curajul si devotamentul lor in lupta. Se credea ca vor muri, insa ei n-au murit. Apoi au venit aici, la Banna, si aici au trait pana la sfarsit. Au primit pamanturi, drepturi, ranguri. Au ramas pentru vesnicie acolo, in cetatea lor. Da. Au fost, fara indoiala, dintre cei mai buni luptatori adusi sa lupte aici, la zidul lui Hadrian. Acestea sunt fapte, certitudini", imi spune arheologul Robin Birley. si nici nu ii cer sa imi spuna mai mult.

Soarta Scotiei, decisa in Dacia

Acelasi Robin Birley recunoaste, apoi, ca primele sale descoperiri importante le datoreaza, indirect... tot dacilor! Nu celor de aici, ci celor "de acolo, din tara lor, de pe actualul teritoriu al Romaniei". si este, intr-adevar, fascinant sa asculti povestea asta, din gura acestui barbat de 74 de ani, inalt, masiv, cu parul alb, inca foarte puternic la trup si la spirit, care spune zambind despre sine ca "mai are inca foarte multe de gasit pe sub pamanturile astea" pana ce va inchide ochii pentru totdeauna.

Placa tribunului Menander

 Merita sa-i auzi povestea, de la inceput la sfarsit, si sa iei aminte: "Era in primavara anului 105, chiar inaintea celui de-al doilea razboi al lui Traian in Dacia. Dacii pusesera pe jar tot Imperiul, faima lor ajunsese tocmai pana aici, la ultimele hotare. In vremea aceea se afla la Vindolanda o super-garnizoana, cohorta a IX-a Bataviorum, toti luptatori profesionisti si nobili, recrutati din Belgia. Unul din regimentele "de top" ale Zidului, supranumit si "Regimentul Sageata". Erau specialisti in asalturile pe apa, stiau sa lupte inotand in plina viteza, pe ape involburate, de aceea erau primii aruncati in razboaie atunci cand era vorba de trecerea unui mare fluviu. Acest regiment a fost cel dintai chemat in Dacia, Romania de azi, special pentru trecerea Dunarii, si cantonat apoi la Buridava, in actualul judet, numit Valcea. Exista acolo, in vechea Dacia, dovezi clare ale prezentei acestor soldati, placute de marmura in care se povesteste plecarea lor din Britania catre Dacia, inclusiv pe monumentul de la Adamclisi. Ei bine, acest regiment a fost nevoit sa paraseasca Zidul urgent, pentru a ajunge la Dunare. Intreg Imperiul era preocupat atunci numai de razboaiele dacice. De aceea, ei au ars in mare graba, chiar inainte de plecare, toate tablitele "nedorite", mai ales pe cele din arhiva comandamentului, care contineau si informatii militare. Acesta a fost marele nostru noroc, al arheologilor: ca le-au ars! O ploaie torentiala a cazut peste fortul parasit, imediat dupa plecarea lor, asa cum se intampla atat de des aici, in Northumbria. Ploaia aceasta a inabusit focul, "calind" tablitele de lemn, acoperindu-le cu o crusta de carbon si oferindu-le astfel conditii anaerobe de pastrare, fara ca bacteriile sa le poata ataca, pana astazi. Mi se par niste documente importante chiar pentru istoria Daciei, care ar trebui, poate, sa fie bagate in seama si de arheologii romani. Noi am deschis aceste bucati de lemn ingropate, le-am desfacut strat cu strat, "foaie cu foaie"...

 O munca intr-adevar foarte grea, migaloasa, pentru ca nu stii unde sa cauti, la ce adancime, sau le gasesti sparte, iar daca nu descoperi acolo macar cateva litere dintr-un nume - de oameni, de forturi, macar ceva! -, atunci ele nu mai au nici o valoare, raman doar cateva fragmente de scrisori despre lucruri banale. Apoi, cand le scoti, risti ca scrisul sa se risipeasca imediat la atingerea cu aerul si bacteriile, de aceea le aducem imediat la laboratorul nostru de aici, le cufundam 6 saptamani intr-o anumita substanta de prezervare si abia apoi le fotografiem in infrarosu, pentru a putea fi citite. E dificil, dar poate fi si fascinant totodata. Asa am putut descoperi un adevarat "secret militar", o scrisoare neobisnuita adresata prefectului Flavius Cerialis, comandantul acelui regiment batav din Vindolanda, semnata in comun de catre doi buni prieteni de-ai sai, tot nobili, prefecti si ei la forturile vecine. Acest secret era tocmai plecarea grabnica a batavilor in Dacia, spre luptele de la Dunare. Cei doi ii scriu lui Cerialis: "Ne rugam, frate, ca ceea ce este pe cale sa faci sa fie incununat de succes. Si, asa va fi, pentru ca este deopotriva in acord cu dorintele noastre, ale amandurora, sa faci asta, dar si in interesul tau, caci tu esti cel mai demn de respect. Il vei intalni cu siguranta pe Guvernatorul nostru cat de curand". si semneaza. Era ca un fel de scrisoare de ramas bun. Pentru ca, intr-adevar, la putin timp dupa scrisoarea asta, in primavara lui 105, guvernatorul Britaniei chiar a venit la Vindolanda, pentru o discutie cu Cerialis. Rezultatul: abandonarea fortului si plecarea in goana catre Dacia. Se pare ca n-a fost singurul regiment de la Zid plecat sa lupte acolo, in Romania de azi. Razboaiele dacice au absorbit energii mari, zguduind Imperiul pana la ultimele hotare ale sale. Va dati seama, daca au fost trimise

cele mai bune legiuni tocmai de aici, de la 2500 de kilometri departare!... Dacii acestia au reusit, de fapt, sa schimbe istoria. Daca ne gandim numai la cate puteri erau atunci adunate aici, langa Zid... Zau, nu stiu ce s-ar fi ales de scotii, pictii si restul triburilor din Caledonia, daca aceste super-regimente de belgieni nu ar fi fost nevoite sa plece"... In timp ce profesorul Birley isi urmeaza pledoaria, imi vin in minte vorbele altui istoric britanic, Derek Williams, din recenta sa carte "Romans and Barbarians" (Romani si Barbari). Acesta spune si mai raspicat: "Soarta a ceea ce noi stim ca e Scotia a fost decisa in tara numita astazi Romania". Se referea tocmai la abadonarea Scotiei de catre armatele plecate spre razboaiele dacice. si se pare ca a avut dreptate.Ii arat lui Robin Birley "inscriptia cu sica" a tribunului dac Menander. "Da, intr-adevar...", murmura arheologul, zambind parca a amaraciune. Imi face semn cu mana sa astept. Dupa cateva minute, se intoarce cu o carte neagra, veche, groasa. Un fel de "biblie" a arheologilor britanici romanisti. Insa, de data aceasta, se aseaza chiar langa mine. Scaun langa scaun, umar langa umar, de aceeasi parte a mesei. Amandoi cu cartea cea mare in fata, pe care vad alte si alte asemenea inscriptii, una sub alta. "Uite, toate sunt dacice...", zice, dand fila dupa fila, incet. "Uite, inca un falx, o sica... Da... Uite, inca una... si inca una..." Ma simt bine langa omul acesta. Ma simt, nu stiu cum... ocrotit. "Oh, iata inca una!", exclama dupa cateva pagini. si radem amandoi, ca intre prieteni vechi, ca intre tata si fiu, de parca am descoperi toate comorile astea chiar acum, pentru a doua oara, in pamanturile mangaiate de ploi de la capatul lumii...

AROMANII

Sfinti aromani la "Marea Vlahilor" de la Ohrid

 Risipiti in Balcani, in Grecia, Macedonia si Albania, aromanii si-au pierdut memoria romaneasca, dar nu si credinta ortodoxa, sensul suprem al vietii lor

L-am cautat pe Sfantul Nicodim in Prilepul Macedoniei (locul lui de nastere), dar nu l-am gasit. Nici un vlah "machedon" nu stia ca monahismul romanesc are un an de inceput (1360) si un nume (Nicodim de la Tismana); ca pentru noi, Cuviosul Nicodim e un al doilea Apostol - duhovnicul luminat care l-a invatat sa scrie si sa citeasca europeneste pe Mircea cel Batran, asa cum sta zugravit intr-o fresca plina de culori la Izvorul Muresului. Vlahii Macedoniei nu ne cunosc prea bine, cum nu se cunosc nici pe sine. Degeaba am insistat sa aflu povesti sau franturi din biografia lui Nicodim. Cuviosul plecase demult din Prilep, pentru a pasi in chip miraculospe apa Dunarii, tocmai spre Vodita si Tismana Gorjului, luand parca cu sine tot ce putea sa aminteasca fratilor sai aromani de anii petrecuti pe malurile lacului Ohrid - "Marea vlahilor" din Balcani. Retras smerit din calea idolatriei lumesti, spre capatul vietii i-a dat porunca in vis egumenului manastirii Tismana ca moastele lui sa fie duse si ingropate intr-un loc adanc si nestiut de nimeni, iar obstea sa pastreze pentru sine doar degetul de la mana dreapta (mana inchinarii si a binecuvantarii), spre mangaierea lor si a credinciosilor de pretutideni.Un gand vechi si statornic m-a indemnat sa-l caut pe Cuviosul Nicodim printre casnicii lui, dar, asa cum spune textul Scripturii, cand aminteste ca nimeni nu e profet in tara lui, nu l-am aflat nicaieri. Nu i-am gasit chipul refugiat intr-o icoana cat de mica si nu am auzit nimic din miracolele savarsite de el (trecerea Dunarii in zbor, pe deasupra apei, sau vindecarea de epilepsie a fiicei lui Sigismund, care l-a facut pe regele Ungariei sa se boteze si sa se intoarca la dreapta credinta ortodoxa). La Prilep, Bitola, Ohrid sau Moscopole, l-am pierdut cumva pe Nicodim, dar am gasit ceva mai de pret.

 L-am gasit pe Cristolu (Hristos) aromanilor, neam crucificat, haituit si tragic, alungat de peste tot pentru credinta ortodoxa, pentru bogatia si teribila lui mandrie de a ramane ceea ce a fost inca de la

inceputurile crestinismului - neam de pastori si oameni liberi, care, inca de la nastere, isi insemnau fetele pe frunte cu crucea farserota, pentru a nu fi cumva rapite de turci si duse la Haremul de la Stambul. Prigoana si marele masacru de la Moscopole, din Albania, au umplut cerurile cu aromani - martiri si sfinti deopotriva: Zlata, Naum, Clement, Dimitrie, Atanasie sau Cuvioasa Parascheva, cea pe care azi o cinstim cu mare fala si dragoste la Iasi, fara a sti ceva de neamul ei vlah, din care se trage.Cu totii ar trebui sa cercetam mai atent trecutul si sa ajungem macar o data la locul romanitatii noastre primare - in Macedonia, la rudele noastre cele departate. Grabiti, neatenti sau prinsi cu alte treburi, i-am uitat prea repede, daca vom fi stiut vreodata cu adevarat de existenta lor. Vlahii, in schimb, ne-au cautat, aducand cu ei daruri din cele mai sfinte: Nicodim de la Tismana, Antonie de la Iezeru, Iosif de la Partos, Cuvioasa Parascheva, Dimitrie Basarabov. Din toata stramtoarea si saracia lor, "machedonii" ne-au dat spre pastrare tot ce aveau ei mai de pret: rugaciunea pazitorilor cei mai indaratnici ai dreptei credinte - cuviosii calugari aromani.

"Cristolu su ierte"

Patina medievala a strazilor din Ohrid si casele de piatra iti amintesc ceea ce deja stiai - ca aromanii sunt teribil de bogati, ca au turme cu mii si mii de oi, paftale grele de argint si salbe imense de aur, dar nu vor sa se laude cu avutia lor niciodata.Fala e pentru altii, pentru cei naivi si fara minte. Jefuiti si alungati din casele lor in mai multe randuri, vlahii machedoni tin ceea ce au mai de pret in ascuns - turmele in varf de munte, aurul in oale de lut afumate de untura. Chiar daca vremurile de bejenie au trecut, vlahii s-au obisnuit sa traiasca mai cu fereala. Asta se vede in portul lor sobru, in frumusetea femeilor tainuite de un batic legat strans intr-o parte, in arhitectura caselor si a bisericilor coborate doi-trei metri sub pamant, ca nu cumva sa se inalte mai sus decat minaretele musulmane din preajma.Din strada, nu observi mare lucru - un gard inalt si o turla scunda, ca un tumul dacic. Trebuie sa te opresti si sa intri, pasind atent si negrabit, in varful picioarelor, sa nu tulburi cu nimic tihna locului. In cartierul Vlascamala din Ohrid, singura biserica vlaheasca a orasului apare sfioasa si rasfranta cumva asupra ei insisi, ca o batrana ingenuncheata smerit in fata icoanei Maicii Domnului. Acoperita de nuci si castani domestici, nu-i vezi decat intrarea temeluita in blana de stejar si chenar ornat cu flori discrete de gresie, de piatra lisa si lucitoare de rau. Comoara e in adanc, in semiobscuritatea altarului, acolo unde stau ascunse la vedere icoane vlahesti, vechi de sute de ani - chipuri neclintite si darze de sfinti luptatori, deosebiti intre ei doar de vesminte si de numele fiecaruia, insemnat in cea mai curata rostire romaneasca: Samtul Dimitrie, Sfant Stefan - intaiul martir, alaturi de Milostivul Haralambie sau Intemergatoarea noastra (Maica Domnului).Privesti indelung si compari. Le admiri sau le cantaresti forta, te preumbli cu multa luare aminte si te inchini la fiecare icoana, in timp ce insotitorul tau, preftul Valentin Tascovschi, lamureste, explica, iti deschide soptit ochii mintii. Sunt multe lucruri ascunse, unice si uimitoare in bisericile vlahesti, pe care nu le-ai fi observat niciodata de unul singur: Sfantul Gheorghe cu fustanela ciobaneasca sau o teribila Maica a Domnului insarcinata, cu Pruncul in pantece - lucruri simple si uimitoare ca vorbirea machedonilor pacurari, cu limba lor plina de alinturi vocale si isonuri cronicaresti: Stavinirea (Sf. Vineri), Mama lui Cristolu (Maica Domnului), Miloasa Petca (Sf. Parascheva). Pentru vlahi, numirile sfintilor sunt aidoma cu ordinea si simplitatea vietii lor de oieri insingurati. Asa cum barbatii stau in biserica aparte de femei si copii, cum turmele nu se amesteca niciodata la imas sau cum bunicii se deosebesc dupa parinti (maia pentru bunica de pe mama si dada pentru buna de pe tata) si Cuviosii din icoane se separa dupa particula de inceput: Sta pentru sfinte ("Sa te ajute Stamaria") si Aiu pentru sfinti ("Aiunicola sa hie cu tine").Ca orice vlah obisnuit cu tacerea si izolarea muntelui, pretul Valentin nu vorbeste mult. Nu se grabeste sa raspunda la intrebari si nici nu se pierde cu firea cand insisti pe ceva anume. Spune ce are de spus, direct si fara alte ezitari sentimentale, multumindu-se doar sa constate: "Escu arman. (Sunt aroman.) Escu crestin al lui Cristolu. (Sunt crestin al lui Cristos.)". Se schimba brusc, tresare, ofteaza, si o roua de lacrimi ii apare intre gene, doar cand vine vorba despre anii copilariei si despre bunici. Repeta de mai multe ori, nostalgic, "Paplu mleu" si amintirile incep sa apara ca intr-un film tacut, in alb si negru, haotic si intens, fara o actiune anume. Imagini doar - imagini, umbre si franturi cu doi batrani senini si

nemiscati ca intr-o icoana. Paplu, sprijinit in boata lui ciobaneasca - celebrul "carlig" aromanesc, cu maner valurit, facut anume sa primeasca linia curbata a palmei si sa traga la nevoie oaia cazuta neatent in rapa. Maia, cu tipca (baticul negru) pe cap, legata sus, pe partea stanga, intr-un nod vizibil, dezvaluind crucea desenata inca de la nastere pe frunte, asemenea crucilor marunte de pe incheietura fiecarui deget. In Bitola si Ohrid, crucea se numeste "cruta". E prima si ultima marturisire solemna de credinta - cu ea mergi in pamant, cu ea alaturi te desparti de toate necazurile si placerile lumii. Crescut de bunici, preftul Valentin si-a trait copilaria printre "crute" - cea de pe fruntea batranei, de la gat si incheietura mainii, de la capul patului si din coltul de ruga al casei, cu icoana numelui (patronul familiei) deasupra, si candela niciodata stinsa alaturi. Daca a luat drumul preotiei, scolindu-se teologic la Skoplje sau Bucuresti; daca s-a casatorit si a zamislit prunci de foarte tanar, refuzand o viata flusturateca si fara griji, toate acestea le datoreaza bunilor cei batrani. Doi evlaviosi si drepti in toate. Un model si o porunca vie, rostita nu prin cuvinte sau voce aspra, ci chiar prin ravna si faptele lor. "De la ei am invatat totul - rugaciunea si buchea cartii, postul si sarbatorile sfinte de peste an: Zadusnita (ziua mortilor), Pastele sau Craciunul, cu frumoasele lui colinde melinde. Am avut profesori buni si intelepti, ca o carte vesnic deschisa. Singura mea lauda sunt bunicii. Ma falesc cu ei, cu intelepciunea lor, cu obiceiurile si limba lor, mai dulce ca mierea, cu care, stand lu plangu mortu (la priveghi), repetau de mai multe ori, ca o tanguire: Cristolu su ierte, in timp ce pregateau ponada (pomana), pita si iaunomati (tocanita de berbec), langa furnu, cuptorul incins din spatele casei. Niciodata nu i-am auzit rastindu-se sau vorbind de ocara pe cineva. Doar la mare suparare, Paplu, care nu stia nici macar sa injure, spunea numai atat: "Lasa-l ca e chirut (chierit, pierdut)". Pentru ei, cuvantul era ceva sfant, parte din lucrarea lui Dumnezeu - ascutis de sabie, ce se cuvenea a fi folosit atent, cu grija mare. Nu aveau multa carte si nu se pierdeau in cugetari filosofice, dar simteau ca slobozind o vorba, slobozeau ceva si din ei insisi, din camara inimii lor. Nu de putine dati, vorbirea lor era teologica, purtatoare de semnificatii spirituale adanci. Multi ani de facultate mi-au trebuit sa inteleg de ce vlahii nu spuneau niciodata, ca romanii: "Dumnezeu sa-L ierte", ci "Cristolu su ierte". Cristos e Dumnezeul nostru. Pe el il marturisim in orice clipa, in orice loc, parca nevrand sa uitam ca noi, vlahii, ne-am increstinat primii, inaintea tuturor romanilor dunareni, prin chiar Apostolul Pavel, venit pentru un timp in nordul Greciei, langa Veria, Metzovo si Ianinna."

Nevestele zidite in pilonii podului de la Arteea

 Vlahii machedoni au "multu cultu la morti", pe care ii pomenesc macar de patru ori pe an (Zadusnita), intr-o litanie a celor raposati, inscrisi cu numele lor (de acum 300 de ani si pana astazi), pe un acatist pastrat in piele de vitel, ca o tacuta si amarnica istorie a familiei. Trecuti prin multe incercari, vlahii nu se inspaimanta de moarte. Cumva ca dacii din vechime, o privesc in ochi, o masoara nemiscat si demn, ferindu-se totusi discret din calea ei si spunand numai atat, cand vine vorba de ea: Shiba pearada - sa fie pe rand (cei din familie sa moara in ordinea in care s-au nascut). Darzenia si vitejia vlahilor poate asa se explica. Pentru ei, moartea nu e ceva implacabil si inspaimantator. E o usa despartitoare intre doua lumi, un loc obligatoriu de trecere, pe care se cuvine a pasi cu sufletul iertat si pregatit, insotit de lacrimile familiei si, daca se poate, de cantul bocitoarelor din Bela Deaspura (de Sus), care, la mormant, stiu a spune toata bana mortului, toata viata si faptele lui bune.

 Inchisi in sine si taciturni, vlahii machedoni au ceva din duritatea si resemnarea ciobanului roman. Se lupta pentru avutul lor si sar sa apere credinta ortodoxa de pagani, cum a facut-o Golu Pitu sau alti eroi aromani. Cum spune Valentin Tascovschi, vlahii sunt jertfelnici din fire si, nu intamplator, o ciudata legenda a podului de la Arteea povesteste ca mesterii vlahi si-au zidit nevestele in fiecare pilon al podului, ca el sa dainuiasca prin sacrificiu de sange. "Viata vlahilor e in multe privinte asemenea ciobanului din "Miorita"", zice Valentin Tascovschi. "Tatal meu era la stana lui din muntele Nijepole cand doi musulmani albanezi i-au batut la poarta, spunandu-i ca vor sa cumpere niste oi. Tata i-a primit in casa, i-a omenit cu mancare si bautura, dupa care, stiind limba albaneza, i-a auzit cum discuta intre ei sa-l omoare, sa-i fure banii si toata turma de 7000 de oi. Nu a zis insa nimic, nu a plans si nu a cerut indurare. In fata lor si-a facut cruce pana la pamant si, cu glas tunator, a inceput sa rosteasca rugaciunea

cea de pe urma, dand slava lui Dumnezeu si cerand iertare pentru toate greselile vietii. Cei doi talhari au incremenit, vazand ce face tata. S-au speriat si l-au lasat inpace. Au plecat rusinati de credinta lui crestina, dar si de faptul ca parul tatii albise instantaneu, intr-o secunda, sub ochii lor. De la 30 de ani si pana a murit, tata a avut parul dalb ca neaua."

Sfinti furati din altarele vlahesti

Student cinci ani la Teologia bucuresteana, Valentin Tascovschi vorbeste bine romaneste, nefiindu-i greu sa schimbe drum cu cale, hora cu sat, preot cu preft. Chiar si rugaciunea imparateasca "Tatal nostru" e aceeasi, cu mici modificari: "si nu ne duce pre noi in ispita" (nu ne da carteala) sau "precum si noi iertam gresitilor nostri" (iert vecinilor mei). In ciuda departarii si a muntilor pusi succesiv in cale, credinta si "multu cultu" sfintilor se arata la fel si pentru romani, si pentru vlahi. Cristolu (Hristos) e unul singur si Cuviosii zugraviti in icoane, asemenea. Difera doar numele si micile intamplari biografice. De pilda, aromanii nu-l au pe Sfantul Trifon - ocrotitorul animalelor domestice de boli si paguba, cum e la noi. Il au in schimb pe Sfantul Haralambie - marele patron al ciobanilor, cel ce facea vindecari nenumarate in numele lui Hristos si, la 114 ani, a rabdat atat de senin martirajul, batele si ghearele de fier ce-i sfasiau carnea, incat a intors la credinta pana si pe Galina, fiica imparatului Septimiu Sever. Vlahii nu o cunosc pe Cuvioasa Tecla (data fiarelor salbatice). O stiu insa pe smerita Filofteea (fecioara fara de prihana, ucisa cu barda de tatal ei, pentru ca facea milostenie celor saraci), si mai ales pe Sfanta Zlata (Hristi sau Meglena), jupuita de vie si taiata in bucati zile la rand, pana cand un fier inrosit i-a fost trecut dintr-o ureche in alta. Ascultand sinaxarul fiecarui sfant aroman in parte, te uimesti si te cutremuri, gandind ca din martiriul lor ai recompune un intreg dictionar de orori si schingiuiri atroce, greu de imaginat - suferinte si dureri specifice neamului vlah, un neam suit mereu pe cruce de turci, albanezi sau bulgari.Dusmaniti si alungati de peste tot, vlahii se agata de ceea ce le-a mai ramas - singuratatea muntelui, credinta crestina si sfintii. Multe s-au pierdut ori au fost jefuite de straini. Altele s-au ruinat, disparand pentru totdeauna in pantecul lacom al pamantului: biserici si scoli, chilii si schituri insingurate, carti si potire aurite, policandre si icoane fara pret. Timpul le-au dat uitarii, jefuind pana si amintirea celor mai mari metropole crestine din Balcani: Moscopole, Bitola, Ohrid. Pentru aromani, sudul Macedoniei e asemenea Tarii Sfinte. Aici e Zidul Plangerii si Muntele Capatanii, locul in care s-a savarsit in 1780 primul pogrom, prima crima colectiva din istoria Europei, pe care rapsozii aromani o amintesc si astazi, intr-o balada taraganata si trista: "Plangute tri Voshopole".

 Preftul Valentin a cunoscut bine Romania, a vizitat biserici si manastiri, a discutat cu preoti sau monahi vestiti, si nu se mira nici o clipa ca vlahul Nicodim de la Tismana e considerat a fi de neam sarb. Toti marii sfinti aromani au fost furati de alte popoare: Zlata si Stavinirea Parascheva de bulgari, Atanasie de greci, Maica Tereza de albanezi. Pana si patronul aromanimii, Sfantul Naum, a fost pus in fruntea celor mai ilustri macedoneni sarbi. La doi pasi de Ohrid, pe malul stang al lacului, o manastire mica si frumoasa ii poarta numele si-i adaposteste moastele. Ucenic direct al lui Kiril si Metodiu, i-a crestinat pe cehii din Moravia, l-a facut pe papa Adrian al II-lea sa-l primeasca ca pe un trimis al lui Dumnezeu, iar macedonenilor le-a dat, dimpreuna cu fratele sau, Clement, primele carti de invatatura in limba slava. Dar in manastirea de la Ohrid, Cuviosul Naum intampina zi de zi multimea neostenita a credinciosilor vlahi, le asculta pasul si-i vindeca miraculos pe fiecare, mai ales "pe partea de minte" - epilepsii, depresii grave, demonizari sau nebunie. Imaginea lui pictata pe varul bisericii (imblanzind un urs sau vindecand de duhuri rele un posedat) nu mai poate fi acum furata de nimeni. Sfantul a revenit acasa, printre ai lui, savarsind miracole fara numar si aducand liniste sufleteasca celor de un neam cu el.Valentin Tascovschi evita discret sa ne vorbeasca despre istoria si credinta vlahilor machedoni. Ne indeamna doar sa privim cu atentie icoanele si frescele zugravite in altar, sa le iscodim povestea si talcul. Intr-adevar, asa cum se intampla cu marile intelesuri ale vietii, raspunsul e chiar sub ochii nostri. Deasupra intrarii, batut in decupari marunte si viu colorate de mozaic, pazeste neclintit si aspru intruchiparea Sfantului Gheorghe. E cu neputinta sa pasesti mai departe, sa nu ramai inclestat in pardoseala pridvorului, incercand o clipa sa treci dincolo de duritatea liniilor adancite pe fruntea lui.

Sfantul pare a iesi din propria sa imagine, rezumand ca intr-o solemna efigie statala, o alta povestire eroica, cea a darzeniei unui neam crucificat la Moscopole, Prilep sau Ohrid, in incendii si prigoniri nedrepte, in rapiri si jafuri, fara a renunta insa vreodata la lupta, la speranta ca odata, candva, Dumnezeu isi va intoarce privirea asupra lui: neam fara tara - ciobanii vlahi din Balcani.

Moscopole - orasul bisericilor martirizate File uitate din istoria aromanilor

De cand se stiu, aromanii isi cauta in zadar dreptatea. Un neam crucificat. Un neam haituit si tragic, alungat de peste tot pentru credinta sa ortodoxa, pentru bogatia si teribila lui mandrie de a ramane ceea ce a fost inca de la inceputurile crestinismului: neam de pastori, de oameni liberi

Sub paza crucii

O data in an, pe 23 mai, vlahii se aduna pe unde pot, se bucura si se veselesc, neuitand niciodata sa aprinda o lumanare de pomenire - pentru tragica litanie de morti, surghiunuri si reprimari religioase, la care si-au dat mana, intr-o ciudata infratire, musulmani albanezi, catolici austrieci sigreci ortodocsi. Vlahii aromani erau prea avuti ca sa nu starneasca ura si pizma celor de alt neam. In toata Europa estica, erau cei dintai, numerosi si vrednici, ciobani si negustori grozav de bogati. Nici nu ne dam seama de numarul si importanta lor. In 1700, cand la Atena traiau doar cateva mii de oameni, la Moscopole, in Albania, existau 70.000 de locuitori. In multe privinte, orasul era egalul Vienei sau al Venetiei. Avea 24 de biserici, tipografie, biblioteci, Universitate si chiar o Academie. In casele lor cu etaj, veranda si acoperis de tigla, vlahii se bucurau de apa curenta si canalizare, iar in munte construisera un intreg apeduct placat cu ceramica, prin care curgea laptele proaspat muls de la oi, pana la centrul de prelucrare din oras. Cand la Berlin se ridicau, in anul 1100, primele case de lemn, Moscopole numara deja multime de manastiri si catedrale, negustorea aur si stofe scumpe, mobilier regal si nemaivazute flori aduse tocmai din Olanda, starnind invidia austriecilor si a printilor venetieni, cu frumusetea si bogatiile argintariilor fasonate de mesterii cei vestiti ai locului. De Ziua Aromanilor vlahi, se cuvine sa ne amintim o clipa de Moscopole si de suferintele prin care a trecut. Sa adaugam o lacrima, macar, la cele deja revarsate de frescele si icoanele bisericilor incendiate, facute una cu pamantul. Sa luam aminte si sa ne uimim ca Moscopole nu a pierit cu totul, ca in fostul oras mai traiesc inca 400 de aromani, care se inchina si se roaga bunului Dumnezeu, in singura biserica ortodoxa ce le-a mai ramas. Se roaga pentru ei si pentru toate rubedeniile neamului, fiecare cu numele lui trecut (de acum 300 de ani si pana astazi) pe un acatist pastrat in piele de vitel, ca o tacuta cronica de familie. Prigoana si jertfa Moscopolelui nu se vor sterge in veci, ramanand o rana mereu deschisa, in ruinele inca vizibile ale bisericilor de altadata, in amintirea si sufletul vlahilor risipiti prin toata Europa: la Metzovo, Bitolia si Pind, la Nis, Prelep si Sofia; la Miskolc, Viena sau Budapesta, unde, printre multe altele, moscopoleanul Gojdu a ridicat din banii lui un intreg cartier de case indestulate si falnice, lasand o fabuloasa bursa de studii tinerilor romani din Ardeal, pana spre zilele noastre.Asa putini si fara nici un ajutor cum sunt, vlahii se tin cu dintii de credinta lor. Daca femeile farserote isi desenau pe frunte semnul crucii (infruntand astfel fanatismul musulmanilor albanezi), moscopolenii il marturiseau pe Hristos, ridicand schituri si manastiri pe inaltimi. In vale, intemeiau sate si cetati, pornind mai intai de la zidirea unei biserici. Abia apoi urmau casele cu etaj, aleile pavate, cismelele si nelipsita troita de la rascrucea drumului. Pentru aromani, biserica a fost dintru inceput centrul universului, locul neclintit de intalnire si de rugaciune in duminici si mari sarbatori. Drumurile lor de ciobani si negustori indaratnici incepeau si se terminau fara abatere in curtea bisericii, sub paza crucii si a nadejdii in ajutorul grabnic al lui Hristos.

Minunea icoanei facatoare de minuni de la biserica "Sf. Maria"

Moscopole era stat in stat, o metropola siesi suficienta, adapostind 50 de bresle si mai multe banci, la

care venetienii avuti si alti negustori straini preschimbau bani si arginti, se imprumutau sau o faceau pe camatarii, fara pic de teama ca vor pierde sau vor fi inselati. Viata, cu bune si rele, mergea mai departe, sub pavaza credintei si a lui Hristos, chiar daca, de teama albanezilor, moscopolenii isi inaltau bisericile, coborandu-le 2-3 metri sub pamant (ca nu cumva cupola sa se ridice deasupra minaretelor musulmane).

Vlahii nu au nevoie de istorii, cronici sau hrisoave. Trecutul si toate cate vor fi fost se refugiaza intregi si neclintite intr-o legenda anume sau intr-o intamplare grea si miraculoasa, cum a fost cea din 1760, cand, in fata a 12 preoti si a sute de credinciosi adunati in biserica Sf. Maria din Moscopole, icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului a inceput sa trosneasca cumplit, iar candelele din fata altarului s-au stins toate, ca prinse de un suflu aducator de moarte. Speriati, oamenii au inceput sa susoteasca intre ei, pregatindu-se pentru ceea ce era mai rau. Din toti, doar Dimitrie, cel mai batran dintre batrani, nu s-a tulburat, spunand raspicat: "Nu va temeti. Din durerea ce ne este pregatita, vom renaste dimpreuna. Pe fata voastra, lacrimile suferintei se vor impreuna cu cele ale bucuriei. Moartea Moscopolelui va fi spre invierea sa". Si asa a fost. Cateva zile mai tarziu, musulmanii vor trece raul inspumat al Nicoletului, vor jefui si incendia sute de case, neuitand sa ia cu sine icoana plina de aur si argint a Maicii Domnului, protectoarea orasului. Trei ani va sta Moscopole pustiu si ruinat, pana cand Ali Bei, ingrozit sa vada moartea fulgeratoare a ienicerului ce se pregatea sa distruga icoana cu toporul, a inapoiat orasului odorul cel sfant. Imediat, oamenii i-au urmat icoanei, ca apele unor parauri spre matca. Era o zi de 23 mai, ziua care, dupa aproape un secol, va deveni sarbatoarea vlahilor de pretutindeni, sarbatoarea sperantei in mantuirea neamului lor de oieri avuti si indaratnici.

Cimitirul de case

Icoana Maicii Domnului, ferecatuita in multe kilograme de aur si argint, mai exista si astazi. Artistul plastic Dumitru Passima a vazut-o de curand cu ochii lui si i s-a inchinat, intr-un pelerinaj de suflet la locurile parintilor si ale copilariei sale. Ii vine greu sa povesteasca. Chiar si acum, impresiile si franturile de imagini se amesteca, se suprapun, se cauta si se regasesc, ca tonalitatile cromatice pe panza unui tablou aspru. "Vazandu-l pentru prima data, Moscopole pare un loc ciudat, fantomatic si bantuit - un oras plin de ruine si amintiri abia intrezarite. Din cele 12 cartiere de altadata, au mai ramas doar un palc de locuinte cu etaj si doua strazi arcuite imprejurul bisericii Sf. Nicolae. Pe caldaramul pietruit cu gresie si granit, te strecori printre foste hanuri si ateliere mestesugaresti abandonate, oprindu-te in dreptul campului dezolant din jur. Alaturi, gramezi de piatra si caramizi tasnesc din pamant, prefigurand un trist si abandonat osuar de locuinte. Din ce a fost odata nu a mai ramas aproape nimic. Din cele 400 de familii luate candva in surghiun de bulgari, au revenit numai cateva. Din miile de moscopoleni refugiati in sudul Turciei, nu s-a mai intors acasa nici unul. In Moscopole, au mai ramas doar cei indaratnici si visatori, cei care nu au vrut sa paraseasca cimitirele parintilor si s-au legat cu juramant sa stea de paza in jurul bisericii Sf. Nicolae, unde, in fiecare duminica si sarbatoare de peste an, deschid usa grea de stejar, neuitand niciodata sa aprinda candela de la altar si sa pomeneasca pomelnicul nesfarsit al tuturor celor din neam, vii sau adormiti."De loc din Moloviste (langa Bitolia), Dumitru Passima pastreaza putine amintiri despre vechiul Moscopole al copilariei lui: animatia strazilor, amestecatura costumelor ciobanesti cu cele croite dupa ultima moda vieneza, frumusetea bijuteriilor si a paftalelor artizanate in argint filigranat, agitatia vesela din dreptul hanurilor, unde caravane intregi de negustori isi odihneau animalele si liota de insotitori, tocmiti sa pazeasca avutia stapanului de atacurile bandelor de albanezi. "La oriceora din zi te-ai afla, orasul iti pare pustiu. Rar vezi o femeie imbracata in straie largi si negre, un calator ratacit, un palc de batrani odihnindu-se sub teiul secular din centru, cu barbia sprijinita ganditor in toiagul lor aromanesc, din lemn limpede si fara noduri, lemn de alun. Adevarata viata e in ascuns, in tihna racoroasa a "calivei" (camera de vara), in tacerea vorbitoare a icoanei Maicii Domnului, la care arde niciodata stinsa candela, in timp ce femeia aseaza masa si nu se atinge de bucate pana nu termina de mancat intreaga familie. Batrani si neajutati de nimeni, aromanii se agata azi de ceea ce le-a mai ramas - credinta crestina si randuiala stramoseasca. Multe s-au pierdut ori au fost jefuite de straini: crucea in pietre scumpe

(facatoare de minuni) de la Sf. Maria, baldachinul imparatesc in stil neobizantin si placat in intregime cu aur, mitra din argint si pietre pretioase a mitropolitului de Ohrida sau parte din iconostasul Sfantului Atanasie, dantelat in lemn de nuc si peceti de argint masiv. Timpul le-a dat uitarii, le-a jefuit parca a doua oara, umbrind nedrept si tragic amintirea celei mai mari metropole crestine din Balcani. Cine mai stie ca, in vechime, Moscopole era simbolul ortodoxiei luptatoare? Ca aici s-a inscaunat primul patriarh al vlahilor, Ioasaf; ca dangatul clopotului de la manastirea Sf. Ion Prodrom se auzea pana spre muntii Pindului si tarmul cel indepartat al Adriaticei? Pentru aromani, Moscopole e asemenea Orasului Sfant. Aici e Zidul Plangerii si Muntele Capatanii. Aici s-a savarsit in 1780 primul pogrom etnic, prima crima colectiva din istoria Europei, pe care rapsozii aromani o amintesc si astazi, intr-o balada cumplita, taraganata, jeluitoare: "Plangute tri Voshopole".In timp ce povesteste, o roua de lacrimi apare in ochii lui Dumitru Passima. Amintirile dor si acum. Amintirea unui neam bogat si fara tara, un neam alungat de peste tot, furat pana si de marile sale personalitati, pe care le-a dat Europei. Maica Tereza era aromana din Skopje, Skandeberg (eroul albanezilor) era moscopolean, numele lui de botez fiind Gheorghe Costiotul. Marile manastiri de la Meteora au fost ctitorite de doi frati vlahi. La fel, bisericile din Nis (Vlah Mahale), din Miskolc, din Sofia (Cartierul Tantaresc) sau chiar din Sinai, unde imparatul Iulian a trimis o suta de familii moscopolene, familii care vorbesc si astazi aromana, dar nu mai stiu de unde sunt, implinind parca intunecatul destin al vlahilor, meniti sa lupte si sa se jertfeasca pentru straini, fara a primi nimic in schimb. "Tot timpul i-am ajutat pe altii sa-si ridice case", va constata Dumitru Passima cu o amara resemnare. "Cand sa intram si noi, ni s-a trantit usa in nas."Risipiti in tot sudul Europei (in Epir, Tesalia, Macedonia, Muntenegru sau Serbia), aromanii pazesc fruntariile ortodoxiei. Nu mai vor de mult o tara a lor. Vor doar sa fie recunoscuti ca natie si, la biserica, sa poate vorbi cu Dumnezeu, direct si fara talmacire, in graiul lor aroman. Si sa dea glas durerii si suferintei de pana acum, in canturile lor stramosesti, tocmite aspru si fara indurare, ca sub un juramant greu: "Frati de-o muma si d-un tata/ Noi, armani/ de eta (varsta) toata/ Blestem mare s-aiba-n casa/ Dar de limba sa se lasa/ Care-si lasa limba lui/ Soarba para focului".

Pr. Dumitrache Veriga, parohul bisericii ortodoxe "Sotir" din Korcea, Albania

 "Nu ne lasa Dumnezeu sa ne pierdem limba"

Fratii nostri sud-dunareni, aromanii, stapanii muntilor ce se intind din Grecia pana in Macedonia si Albania, isi traiesc de sute de ani durerile in surdina. De dincoace de Dunare nu se aud necazurile lor. Doar o scurta perioada, in interbelic, statul roman le-a intins o mana de ajutor, repede retrasa dupa caderea noastra sub comunism. Au rezistat singuri sute de ani, sub dominatia otomana, trecand prin lupte grele cu bulgarii si indurand prigoana greceasca. Lumea n-a fost niciodata dispusa sa-i inteleaga, ci le-a stiut de frica, pentru ca aromanii sunt bogati si viteji, la nevoie fac corp comun cu armele lor. Mai toate popoarele din jur au incercatsa-i asimileze sau macar sa-i supuna. Dar nu i-au infrant niciodata cu adevarat, oricat sange i-ar fi costat. Putini stiu cine sunt aromanii. Nici macar romanii toti nu stiu ca avem aceleasi radacini etnice. Dovada cea mai puternica, si care n-a putut fi eliminata sau ascunsa, nici de adversari, nici de timp, este limba. Daca mergi pe strada in Veria sau Metzovo (Grecia), in Ohrid (Macedonia), in Korcea sau Moscopole (Albania) si intrebi ceva in romaneste, se va gasi repede un trecator care sa te inteleaga. Daca inveti cateva cuvinte de-ale lor, destul de asemanatoare cu cele romanesti, ai portile deschise.Pentru aromani, Biserica a fost si camin, si scoala, si armata. In Biserica au invatat aromanii sa traiasca si sa moara. De aceea, aromanii din Albania au fost cei mai incercati dintre toti, intrucat ei au trait peste 30 de ani fara biserici, fara preoti, fara Sfanta Liturghie. Ca si cum ar fi fost orfani de Dumnezeu. Dupa 1992, au inceput sa construiasca biserici noi, ortodoxe, si-au scolit preoti, iar astazi se simt din nou in comuniune cu fratii lor de peste munti si cu Domnul.Despre aromanii albanezi am stat de vorba cu parintele Dumitrache Veriga, parohul bisericii ortodoxe "Schimbarea la fata" sau "Sotir" din Korcea - unul dintre marile orase ale Albaniei, resedinta

mitropolitana.Nascut in 1943, la Korcea, din parinti aromani, parintele Dumitrache Veriga a fost sculptor pana in 1992, iar de-atunci a luat calea preotiei. Vorbeste bland, dar fara echivoc, amestecand multe cuvinte romanesti cu cele aromanesti. Este ca si cum ti-ar vorbi un osan care n-a coborat de mult din munti. Il intelegi bine, desi nu cunosti toate cuvintele, iar limba lui te farmeca.

"In sarbatorile mari, unii dintre batrani vin imbracati in vechile straie aromanesti, sa se stie ca aici e biserica noastra" - Parinte Dumitrache Veriga, prima dvs. formatie intelectuala a fost de artist. Om liber, creator, nedeprins cu rigorile mult mai aspre ale Bisericii. De ce v-ati preotit? Nu va e greu sa fiti tot timpul la dispozitia altora?

- Cand eram tanar am absolvit scoala de arte frumoase si am devenit sculptor. Mi-a placut mereu meseria asta, sa scot chipuri din piatra sau lemn. Mai sculptez si azi. Am facut o sculptura si pentru biserica aceasta, o vedeti in curte, dar inca mai am de lucru la ea. Prin anul 1992, cand au inceput la noi miscarile pentru libertate, mai multi aromani, ramani, cum ne spunem noi, ne-am strans si am facut Asociatia Aromanilor din Albania. si la una dintre intalnirile noastre s-a pus problema ca nu avem nici un preot al nostru, ca trebuie refacute bisericile noastre si pentru asta avem nevoie de preoti. si am fost ales eu sa devin preot. Daca asa au vrut fratii mei, am ascultat si am mers in Romania. Acolo am facut Facultatea de Teologie la Pitesti. Am si slujit intr-o biserica la Curtea de Arges. si am gasit un mare sustinator in preasfintitul Calinic, Episcopul Argesului si Muscelului.

- Dar aici nu mai aveati nici o biserica...

- Nu, pentru ca in 1967, au fost daramate toate bisericile ortodoxe si catolice, la fel ca si moscheile, de altfel, iar Albania a devenit un stat ateu declarat. Pana atunci, am avut o biserica din lemn. Mai inainte avusesem si una de zid, in centru, dar a cazut la un cutremur, in anii '30. La inceputul anilor '90, am facut un paraclis in cladirea unde a fost scoala aromaneasca din Korcea, peste deal de aici. Am revendicat casa aceea, pentru ca a fost scoala aromanilor, si am primit-o inapoi. si, prin 1995, am inceput lucrarile la biserica aceasta, pe locul vechiului cimitir al ramanilor. Am facut-o dupa modelul uneia de la Curtea de Arges, care semana cu vechea noastra biserica. si, cu ajutorul oamenilor si al lui Dumnezeu, am ispravit-o acum trei ani. Ei, mai avem de lucru pana sa o pictam toata, pana o infrumusetam pe dinauntru, dar acum avem unde sluji pentru multa lume, ca in paraclis nu incapeau crestinii. Mai ales de sarbatori, biserica e plina de credinciosi. Le place la biserica. E Cineva care-i uneste, Hristos, iar in sarbatorile mari, unii dintre batrani vin imbracati in vechile straie aromanesti, sa se stie ca aici e biserica noastra. Suntem mandri ca suntem aromani.

- Sunt multi ortodocsi in Albania?

- Din cate stiu, cam 35% din populatie. 7% sunt catolici, restul musulmani. Dar toate religiile ne intelegem bine, n-am avut conflicte, ne respectam si fiecare isi vede de treaba. La noi n-a prins ecumenismul acela de tip politic, in care sa amestecam traditiile, dar functioneaza dialogul - ceea ce e foarte bine. In Albania sunt 140 de preoti ortodocsi, din care 30 numai in Korcea. Aici e un mare centru ortodox, avem multe biserici si episcopie.

 - Aveti si manastiri?

- Nu, in Albania nu sunt manastiri, nu a existat un curent monahicesc, iar cei care au vrut sa se calugareasca s-au dus mai ales in Grecia, care e renumita pentru muntele Athos. Au mai ajuns unii si prin Romania si au devenit mari duhovnici.

- Mai sunt preoti aromani in celelalte biserici ortodoxe din Korcea sau din Albania?

- Sunt multi preoti aromani in Albania, dar nici unul nu mai slujeste in aromaneste. Toti fac slujba in albaneza. si grecii slujesc tot in albaneza, ca nu le dau voie albanezii altfel. Noua ne dau voie, dar preotii nostri stiu aromaneste destul de putin, ca sunt scoliti in general prin Grecia si nu avem termeni teologici echivalenti cu cei din greceste, iar localnicii ii inteleg mai bine in albaneza. In plus, sunt locuri unde aromanii sunt mai putini si atunci trebuie sa faci rugaciunile in albaneza, sa le priceapa toata lumea.

- Cum s-a pastrat limba aromaneasca pana azi, daca nu mai aveti scoli de peste 70 de ani, si v-au lipsit si bisericile timp de cateva decenii?

- Aromanii sunt foarte atasati de limba lor, de port, de folclor si de obiceiuri. Noi le-am pastrat pe toate in familie, in orice vreme. Alintul mamei, cantecul de leagan, cantecul de dragoste, mustrarea parinteasca - toate au alt inteles in limba materna, au mai multa putere. In timpul comunismului, ca oarecand in prigoana anticrestina dusa de romani, batranii familiei au practicat preotia, au botezat copiii in ascuns, i-au invatat sa se roage si le-au dat o educatie crestineasca. Ei au ascuns in poduri icoanele pe care le voia arse statul ateu, si Evangheliile, si chiar straie preotesti si odoare bisericesti. Iar dupa 1992, au inceput a le scoate la lumina.

- Sunt asa de credinciosi aromanii?

- Da, sunt foarte credinciosi. La noi ar fi mare rusine sa nu-si boteze copilul careva, sau sa treaca la alta credinta. Aromanii sunt toti ortodocsi.

- Am vorbit cu mai multi aromani din Grecia si Macedonia, limba aromaneasca este amestecata cu cuvinte ale limbilor populatiilor majoritare din aceste state, iar unele cuvinte aromanesti sunt destul de greu de inteles. In ce priveste limba romana, ea este cunoscuta destul de putin. Vi se pare asa diferita de aromana?

- Pai, sunt surori. Doar ca limba noastra, nefiind o limba culta, in care sa se scrie opere literare, sa se invete la scoala, si sa capete o forma moderna pe masura ce trece timpul, ci un dialect, si acela pastrat numai in casa, a ramas la stadiul acela in care era limba romana acum cateva sute de ani. si de aceea nu se inteleg toate cuvintele. Dar cine spune ca un aroman si un roman nu se pot intelege, acela este impotriva identitatii noastre nationale, vrea sa ne rupa de ceea ce suntem, adica de radacina romanismului.

"Noi am stiut dintotdeauna ca suntem frati cu romanii. si asta am inceput sa o afirmam raspicat dupa comunism"

- Dar aromanii se simt frati cu romanii?

- Noi am stiut dintotdeauna ca suntem frati cu romanii. si asta am inceput sa o afirmam raspicat dupa comunism. Mai tarziu, a prins glas si putere o ramura a aromanilor grecizati din interes. Au fost cumparati cu bani multi, ca sa spuna ca sunt greci. Grecii stiu ca aromanii sunt multi si in Albania, si in Macedonia - suntem vreo patru milioane in Balcani - si se gandesc ca, daca ii vor convinge pe aromani sa spuna ca sunt greci, se vor putea extinde cainfluenta, poate si teritorial. Deja, Grecia are un puternic cuvant de spus in zona.

- Cati aromani sunt astazi in Albania? 

- Oficial sunt 140.000, dar, dupa datele pe care le are Asociatia noastra, suntem in jur de 400.000, adica avem o pondere mare din toata populatia, care e de trei milioane.

- Albanezii se poarta corect cu minoritatile?

- Albanezii sunt indiferenti, nici nu ne fac bine, dar nici rau. Ne lasa in pace. Insa nu ne recunosc ca minoritate etnica, ci doar ca minoritate culturala, lingvistica. Daca ne-ar recunoaste ca minoritate etnica, ar trebui sa ne dea drepturi politice, adica sa avem un partid al nostru, sa avem scoli si presa in limba aromana, finantate de stat etc. Asa, nu ne dau nimic. Avem un ziar in limba armaneasca, dar scos de Asociatia noastra. La fel, avem o gradinita si o scoala cu predare in limba aromana pentru cei care vor, tot pe banii nostri. Noi n-am avut probleme mari cu albanezii, ne-am inteles bine cam tot timpul, dar si ei se tem de minoritati.

"Marea noastra problema este ca Romania nu ne da sprijin politic mai consistent, nu ne face sa ne simtim frati. In schimb, Grecia ofera avantaje, locuri de munca si chiar pensii celor care se declara greci"

- Care ar fi solutia pentru a va cultiva limba si a va pastra identitatea?

- Sa fim recunoscuti ca minoritate etnica. si pentru a obtine acest statut, ne-ar putea ajuta si Romania, prin relatiile bilaterale pe care le are cu Albania. Majoritatea aromanilor sunt incredintati ca sunt romani. Ideal ar fi ca Romania sa dea cetatenie aromanilor care vor. In acest fel, nici autoritatile albaneze nu ne-ar mai putea desconsidera. Eu am depus o cerere pentru a primi cetatenia romana de sapte ani si... nimic.Marea noastra problema este ca Romania nu ne da un sprijin politic mai consistent, nu ne face sa ne simtim frati. In schimb, Grecia ofera avantaje, locuri de munca si chiar pensii celor care se declara greci. si asa i-a cumparat pe multi. Sunt foarte numerosi aromanii care au primit cetatenie greaca, fara sa cunoasca limba, fara sa fi fost niciodata in Grecia, fara sa aiba nici o legatura de sange cu grecii.Grecul le da cate 320 de euro pe luna pensie unor aromani, doar pentru ca s-au declarat greci. 320 de euro sunt bani multi, caci o pensie ajunge aici la 150 de euro.

- Ati fost la Bucuresti, v-ati prezentat doleantele ca Asociatie, ati spus care sunt necazurile si cum lucreaza grecii?

- Am avut mereu contacte cu Departamentul Romanilor de Pretutindeni, cu ambasadorul roman la Tirana. Ne-au ajutat cu fonduri pentru biserica si pentru cursurile de limba aromana. Mai departe insa n-au mers.

- Copiii dvs. unde prefera sa invete, daca au posibilitatea sa studieze peste granita?

- Majoritatea la Bucuresti. Avem 1500 de studenti in Romania si cei mai multi aleg sa ramana in Romania si dupa ce absolva facultatea. Insa nu-i poti condamna. E o tara mare, in UE, cu alte posibilitati, se gasesc mai usor locuri de munca si sunt mai bine platite. Deci, nu revin in Albania, sa contribuie la pastrarea identitatii noastre si sa-i invete limba si pe altii.

- Credeti ca limba aromana e pe cale de disparitie?

- Nu, va trai. O mai vorbesc si tinerii, chiar daca mai rar... Trebuie sa o pastram. Nu ne lasa Dumnezeu sa ne pierdem limba!

INTERVIU

Mite Kostov Papuli - "De la 1913, de cand turcul fu alungat din Macedonia, aromanii ramasera ca puii fara cloce"

- Economist, presedintele Partidului Aromanilor din Republica Macedonia -

Dupa vizita la Veria si la Metsovo (Aminciu), la aromanii din Pind, echipa de reporteri a revistei "Formula AS" s-a oprit la Ohrid, oras situat pe malul lacului cu acelasi nume, din sudul Republicii Macedonia. Numit candva "Marea Aromanilor", lacul Ohrid si imprejurimile sale sunt, din pacate, prea putin cunoscute in Romania, desi zona este magnifica, iar macedonenii ii iubesc pe romani. Nu-i de mirare. La temeliile Ohridului, ca si ale intregii Macedonii, ale Bulgariei, Albaniei si ale nordului Greciei, se afla "os si sange" aromanesc, fratii nostri de neam si limba. Cu exceptia perioadei otomane (sfarsitul sec. XV - inceputul sec. XX), vremurileau fost insa vitrege pentru aromani, astfel ca in zilele noastre ii gasim imprastiati in sase tari: Grecia, Serbia, Macedonia, Albania, Bulgaria si Romania. Alcatuind ramura sudica a poporului roman, avand aceeasi etnogeneza cu daco-romanii, aromanii sunt considerati de istoricul sarb Dusan Popovici "ctitorii Balcanilor moderni si ai Europei Centrale Moderne". Dar aromanii sunt tratati diferit in tarile unde traiesc.Daca, in Grecia, ei nu sunt incurajati ca minoritate nationala, ci doar ca minoritate... folclorica, o situatie sensibil diferita am intalnit in Macedonia, mica republica desprinsa din fosta Iugoslavie, unde minoritatile etnice sunt acceptate si incurajate sa-si dezvolte cultura, limba, religia si traditiile. Dornica sa adere la NATO si UE, Republica Macedonia lucreaza contracronometru pentru a-si alinia valorile democratice, in principal libertatile civice, la standardele comunitare. Convins ca aceasta cale este lozul castigator pentru tara sa, d-l Mite Kostov Papuli, presedintele Partidului Aromanilor din Macedonia (partid aliat cu fortele aflate la guvernare in Scopje), ne-a vorbit despre istoria fabuloasa a aromanilor, "aborigenii Balcanilor", si mai ales despre sansele ca, in viitorul apropiat, aromanii sa-si regaseasca "binele pierdut, odata cu plecarea turcului din 1913".

"Sa-nchisara scoalele, sa-nchisara basericile, sa-nchisara tut ce-aveam tu Balcani"

- Sub stapanirea otomana, aromanii au dus-o bine, aveau scoli in limba romana, biserici, ziare, edituri. Ce s-a intamplat cu ei dupa izgonirea turcilor din Macedonia, in urma razboaielor balcanice din 1912-1913?

- De la 1913, de cand turcul fu alungat din Macedonia, aromanii ramasera ca puii fara cloce (closca). Macedonia istorica fu impartita intre statele vecine, iar aromanii se trazira in Grecia, Albania, Bulgaria, Sarbia (la 1918) si una parte tu (in) Romania. Dupa aceasta distrugere a Macedoniei, gata: sa-nchisara scoalele, sa-nchisara basericile, sa-nchisara tut ce-aveam tu Balcani.

- Vorbind despre trecutul aromanilor, cum comentati teoria greceasca conform careia aromanii sunt greci latinizati sub imperiul roman?

- Asta-i teoria lor si nu vreau sa-mi pierd timpul cu dansii. Noi stim ca him (suntem) populatia autohtona din Balcani, traci latinizati. Fiind traci, aromanii macedoneni se trag de la Alexandru Macedon. In timpul imparatului Traian, la invadarea Daciei, Legiunea V Macedonica a fost formata din aromani care au ajuns pana in Basarabia, pe Nistru, unde si astazi se afla Valul lui Traian. Asa s-a ajuns ca de la Roma, pana la Nistru, sa se intinda populul nostru in timpurile antice.

- Aromanii cei vechi au fost un neam foarte viteaz. Cand i-au cucerit romanii?

- In 146 i.Ch. au fost cucerite o parte din teritoriile din Pind, luand nastere Provincia Macedonica, iar in anul 46 i.Ch., se desavarsi cucerirea romana, luand nastere Provicia Tracia, ce se intindea pana in Turcia europeana de azi. Asta este istoria. Dar noi credem si in legende. Se spune ca legionarii romani incercara, inainte de 146 i.Ch., timp de 13 ani, sa-i cucereasca pe tracii din Pind. Daca au vazuta ca nu pot, au recurs la o stratagema inteligenta: au data pe vapoare 13.000 de muieri adunate din jurul Romei, si le-au data drumul pe uscat, in patria pacurarilor nostri. Astia le primira, cum sa nu! Incepura intre ei sa vorbeasca si vazura ca limba le este multu apropiata. Apoi facura familii si asa se trezira cuceriti, traitori in imperiu.

"Os si sange aromanesc se gasesc la temeliile di tute orasele din Balcani si din Europa Centrala"

- Cum caracterizati, pe scurt, cultura, limba si traditiile aromane care, cu toate incercarile disperate ale unora, n-au putut fi anihilate de-a lungul istoriei?

- Scriescu una carte in care spun ca aromanii sunt multu bogati in cultura si traditii, in organizare sociala si politica. Nu are (nu este) altu poplu tu lume care fu asa organizat de cultura lor, de viata lor, de familia lor, de tut-tut-tut, ca cum sunt macedo-romanii. Asta-i veritatea! Primul credit bancar din istorie fu dat de o banca aromana din Macedonia. Primele banci din Rusia fura ale lui Tusita, aroman din Aminciu (Metsovo). Primele bisearici ortodoxe romane de zid din Transilvania fura facute de baronul Sina si de baronul Gojdu. Primele academii, primele observatoare astronomice, institute politehnice, universitati, banci si primele biblioteci nationale din Atena si Budapesta, unele si din Belgrad si Viena, fura facute tot de aromani, de Tusita, de Averof, de Sina, de Gojdu. Primul cinematograf din Balcani fu deschis de fratii Manachia. Prima organizare politica de tip comuna din Paris, care a durat din pacate numai 12 zile, a fost organizata in 1903 la Cruseva, in Macedonia, iar randuiala din Moscopole, Albania, a fost unica in aceasta parte a Europei, pentru anii 1700: aductiuni de apa, trotuare, bulevarde, canalizare, sistem public de iluminare, banci, centru universitar, academie, hanuri, ateliere de bijuterii filigranate, internate gratuite pentru elevi, 60 de biserici, moneda puternica etc. Cand Atena avea 3000 de locuitori, Moscopole avea peste 70.000! Os si sange aromanesc se gasesc la temeliile di tute orasele din nordul Greciei, din Balcani si din Europa Centrala si de Est. Si la cata cultura este tu Balcani, tot aromanii au pus temeliile. Iaca, sa zacem gramatica, care pune ordine tu orice limba. Noi avum a noastra gramatica inainte de tute ieste populi din Balcani, tiparita prima oara tu Viena: gramatica lui Boiagi, de la 1813!

- Cum explicati bogatia imensa a multor aromani, stiut fiind ca, in general, aromani saraci nu se prea gasesc?

- Suntu lucratori zdraveni, au oi multe, au pricepere in mestesuguri si lucru in piatra, os, piele, aur si argint. Suntu buni negustori si le place luxul. Otomanul le dete dreptul de comert liber in tot imperiul si in toata Europa. Le dete dreptul de carte, de scoala, de biseareca, de scriere. Fura carausi neintrecuti si luptatori viteji. Ei facura Grecia independenta (primul prim-ministru al Greciei independente fu generalul Ioan Coletti, omul nostru, iar presedintele actual de la Atena, Papulis, este si el aroman); ei slobozira Albania de sub turc, ei modernizara Ungaria ca stat, ei facura Macedonia libera, prin eroul Pitu Guli din Cruseva. Si pusera mare piatra tu cultura romana, incepand cu mitropolitul Dosoftei si continuand cu Titu Maiorescu si Nicolae Iorga, marii ai nostri conationali.

- Se stie ca turcul l-a tolerat pe aroman. Ca si pe roman, de altfel. Cum explicati aceasta protectie otomana acordata ortodocsilor de neam latin?

- Istoricii ar putea raspunde mai bine. Ce pot eu spune este ca turcului i-a placut bacsisul si haraciul. Ce era sa faca? Sa-l doboare pe ala care producea bogatie? Atunci el de la cine ar mai fi luat? Iaca, vine un escadron turcesc la Veria, oras dominant aromanesc pe vremea aceea (secolul al XVIII-lea). Ies dregatorii la poarta orasului cu pungile cu galbeni si spun: stati, nu puteti intra pana nu scoateti potcoavele de la cai, sa nu ne frangeti marmura di pa strazi! Asta-i veritatea! Tute saturile si cetatile aromanesti au fost pardosite cu marmura in vremea turcului. Cand turcul vru sa ridice o geamie la Cruseva, aromanii ii iesira in cale cu 13 catari incarcati cu napoleoni de aur, si asa ramase Cruseva fara geamie. Daca va uitati, nici Aminciu n-are geamie, nici alte orase aromanesti. Apai, cand fu sa aridice bisearici, aromanul plati turcului sa-l lase sa zideasca pe nivelul pamantului. Si la Cruseva, si la Aminciu, si in alte parti aromanesti, bisearicile nu coboara trei trepti, dupa regula otomana, care te trimitea in pamant ca ortodox (adica erai de clasa a tria), ci sunt egale cu geamiile, la suprafata.

"Vrem sa him o scanteaua pentru trezirea aromanilor"

- Macedonia este o societate multiculturala, cu mai multe limbi oficiale. Care este situatia aromanilor

in acest context etnic pestrit?

- Prin Constitutie, Republica Macedonia este un stat multietnic, multiconfesional si multicultural. Si noi, aromanii, him (suntem) parte a acestei tari, unde, asa cum spuneam, him populatia bastinasa. Avem toate drepturile unui populu civilizat. Avem revistele noastre in aromaneste, trei emisiuni saptamanale la TV, emisiuni la radio, cate una oara in fiecare dzaua, iar la tute orasele si satele cu populatia aromaneasca, dam copiii la limba materna, din clasa a cincea, facultativ. Va deveni curand obligatoriu. Him organizati: in fiecare oras avem societati aromanesti, "Lunina" la Ohrid, "Bela" la Struga, "Fratii Manachi" la Bitola, "Pitu Guli" la Skopje, de tute orasele. Avem Partidul Armanilor de Makedonia si partidul Alianta Democratica a Vlahilor de Makedonia. Him multi aromani in parlament, dar nu ca aromani, ci ca liberali, social-democrati etc. Avum si un prim ministru aroman, Hari Kostov, si presedintele Parlamentului, d-l Liubisa Gheorghievski. Avem si altiministri si e normal, pentru ca cum sunt aborigenii in Australia, asa him noi aoa (aici). La moment, him, cum sa va dzac, la putere, in alianta cu centrul-dreapta. Avem tu programul nostru revitalizarea culturii si traditiilor aromane si vrem autonomie culturala tu Makedonia si afara de Makedonia. Noi am fost luptata pentru Makedonia, am fost varsata sange pentru ea, e Makedonia noastra... Sa punem problema inturnarii liceelor si scolilor aromanesti la fostii proprietari, ca au fost ale noastre. Vrem sa luptam in parlament pentru asta.

- Cati aromani sunt in Macedonia?

- De la 1934, aromanii ni mor, ni sa fac. Him aproape zece mii de persoane la inregistrarea oficiala, dar zece mii sunt numai directorii aromani din Macedonia! Daca-i adunam pe toti aromanii din Balcani, noi mai multi him decat bulgarii, sarbii, grecii si albanezii la un loc. Tu care oras vrei sa te duci tu Balcani, centrele oraselor sunt facute de aromani. Du-te tu Koceani, si cainii zburascu aromaneste acolo. De aia cred ca noi, aromanii din Macedonia, him o punte de legatura antre populele alelante din Balcani, antre toti aromanii de pretutindeni. Vrem sa him o scanteaua pentru trezirea aromanilor din tarile vecine. Ca unii aromani agarsira (uitara) laptele de subsera de la mamele lor.

IORDAN TARTA- aroman din Ohrid -"Roman tini, arman mini, tsi vrei, frate, ca mai ghini... "

 Iordan Tarta este presedintele Societatii "Lunina" din Ohrid si directorul Muzeului de istorie din oras. Originar din comuna Bela Deasupra, Iordan se considera "frate tu romanii". Deschiderea consulatului roman onorific din Bitola este un semn bun, spune el, pentru ca vesteste clipa cand se va infiinta un centru cultural roman, atat de necesar aromanilor din "tuta Macedonie istorica". Imi povesteste despre zecile de aromani din Veria si imprejurimi, care se duc la Salonic sa urmareasca emisiunile in aromana, transmise de televiziunea macedoneana. Antenele nu pot bate mai la sud, din motive tehnice, astfel ca iubitorilor de limba si folclor aroman din Grecia nu le ramane decat sa faca aceasta calatorie, amintind de epoca ceausista, cand romanii urcau pe dealuri si munti, sa poata receptiona meciurile de fotbal si filmele transmise de televiziunile tarilor vecine. Vorbind despre istoria comunitatilor aromanesti din Macedonia, Iordan Tarta spune: "Inchiderea bisearicilor si scoalelor romanesti in Grecia, in 1945, s-a intins pe tuti Balcanii, au profitat si bulgarii si sarbii si albanezii, si au omorat sufletul al nostru. O delegatie de aromani din Crusova, sperand ca vor avea de partea lor un om de aceleasi sange, au mers la Belgrad, la ministrul Educatiei, si el aroman, ca sa-i ceara sa nu inchida clasele in limba noastra. Acela nu numai ca nu i-a primit, dar i-a amenintat cu puscaria. Preftii (preotii) si dascalii nostri au fost dati afara. Tora (acum), cand avem libertate, va sa rasara soarele si pintru neamul a nostru, se redeschid scoalele si bisearicile. Dorim retrocedarea liceului aroman din Bitola, se poarta negocieri intre statele roman si macedonean si speram ca se vor incheia cu bine. Ca, vorba ceea: roman tini, arman mini, tsi vrei, frate, ca mai ghini..."

Istro-romanii

 Frati de sange si limba cu noi, traiesc in Croatia si sunt pe cale de disparitie. Desi n-au fost niciodata in Romania, jura cu mana pe inima ca sunt... romani.

Pamantul rosu al rumerilor

In Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului munte din peninsula Istria, se afla cateva sate sarace, unele aproape in intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit romaneste. La inceputul secolului al Xix-lea erau, probabil, vreo opt mii de suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi italiene ii numeau rumeri. Ei isi spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski. Oamenii de stiinta le-au spus istro-romani.Invatatii spun ca istro-romanii

faceau parte, prin secolul Vii (pe la anii 800 dupa Hristos), din ramura romanilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice, in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in secolul Xv, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin ca ar fi plecat din Tara Motilor si Maramures, deoarece au in dialectul lor o particularitate care se regasea in trecut si in regiunile mentionate: il transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara, spure, bura pentru mana, spune, buna. Odata ajunsi in peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul satului Susnievita (in italiana Valdarsa). Regiunea fusese pustiita de ciuma inainte de venirea romanilor, care si-au intemeiat satele pe pamant gol. Ei au devenit oamenii locului. Solul rosu, neroditor, nu le-a oferit prea multe. Aveau turme de oi si vite, faceau putina agricultura si, mai ales, produceau carbune de lemn, profitand de putinele paduri din zona. Apoi isi incarcau cosurile cu mangal, le urcau in spinare si treceau muntele ca sa-l vanda la Trieste sau la Fiume. Stiau sa faca si otet, pe care il vindeau pana departe. In vremurile trecute, existau in zona si cateva lacuri in care isi adapau turmele. Astazi nu mai exista nici unul. Unele au fost secate pentru ca raspandeau malaria, altele au secat singure, iar cel din urma, lacul Cepici, a fost secat in 1981, cand s-a construit tunelul ce strabate muntele dintr-o parte in alta. Casele istro-romanilor sunt toate modeste, fara garduri, cladite din piatra intunecata. Au avut dintotdeauna o viata simpla, plina de greutati. Nimeni nu a fost de partea lor: nici pamantul, nici autoritatile, nici vecinii, nici fratii lor romani. Au fost mereu singuri.Istro-romanii se stiu catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodata preoti istro-romani, botezurile, nuntile si inmormantarile lor erau celebrate in alta limba decat a lor. Dar au traditii si legende foarte asemanatoare cu ale noastre. Astazi, istro-romanii nu mai au animale si nici vechile ocupatii. Cei mai multi sunt "batari", cum spun ei la batrani, iar cei ce sunt inca in putere muncesc prin orase. Nu au scoala in limba lor, nici preot, nici carti, iar fratii lor romani nu au auzit de ei. Au venit cei de la Unesco si de la Discovery si i-au filmat. Au ales din toate cele cateva mii de limbi pe cale de disparitie de pe tot

pamantul, doar noua. Iar intre cele noua, istro-romana. Lingvistii americani se ocupa de comunitatea de istro-romani din New York, unde exista vreo doua sute de vorbitori: cam cati au ramas in totalitate si in satele lor natale. Au venit si italienii sa ii ajute pe istro-romanii din Croatia, sa atraga atentia asupra lor. S-au luptat pentru ei si unii romani stabiliti in Italia, cu mijloace putine si entuziasm mare. Cei mai bravi dintre ei sunt Petru Ratiu si Elena Pantazescu, impreuna cu sotul ei, Ervino Curtis. Au facut manifestari, conferinte, congrese, expozitii. Dar mai mult nu pot face nici ei. Si croatii sunt foarte deschisi la dialog. Nimeni nu-i impiedica pe istro-romani sa-si cultive traditiile si limba. Dar ei singuri nu pot face nimic, caci nu au bani si nici intelectuali care sa se priceapa la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la tara, hraniti doar de pamantul lor cel rosu si arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare, pe termen lung, pentru a opri, in cel de-al 12-lea ceas, disparitia limbii lor si, prin aceasta, disparitia lor ca grup.

"Urme" romanesti: opinci, itari, laibar, camasa de canepa

O limba condamnata la moarte

Cati dintre romanii din Romania au auzit de istro-romani? Au auzit de aromani (sau macedoromani), pentru ca multi dintre acestia s-au stabilit in Romania, mai ales in Dobrogea, si unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit de meglenoromani, pentru ca si acestia au ajuns in Romania, in numar mic, si si-au intemeiat cateva sate. Dar despre istro-romani cine a auzit?Primele stiri despre istro-romani apar in documente italienesti din secolul al Xvi-lea, dar unele nume de persoane si de locuri apar chiar cu cateva secole mai inainte. Dar la noi, foarte multa vreme nu s-a stiut de existenta lor. Abia pe la mijlocul secolului al Xix-lea a ajuns la ei primul carturar roman, Ion Maiorescu, tatal lui Titu Maiorescu. In vremea aceea, Istria era a austriecilor, care au stapanit-o timp de o suta de ani, pana la 1918. Mare a fost uimirea lui Maiorescu sa-i gaseasca si sa-i auda vorbind! El a deschis sirul invatatilor care s-au ocupat de aceasta ramura de romanitate, dar tot el a fost si cel dintai care a prevazut sfarsitul apropiat al acesteia: doar doua-trei generatii mai aveau sa vorbeasca, in viziunea lui Maiorescu, acest dialect. E adevarat ca au trecut mai multe generatii, dar sfarsitul e aproape. Dupa primul razboi mondial, Istria a devenit teritoriu italian. Istro-romanii nu aveau invatamant in limba lor, ci mergeau la scoli italiene. A fost o perioada de liniste si de bine pentru ei. Au avansat si cercetarile asupra lor. Profesorul iesean Theodor Burada, venit in Istria sa le studieze limba, il incurajeaza pe tanarul Andrei Glavina, din satul Valdarsa, sa vina in Romania, unde i se oferise o bursa. Dupa studii la Iasi si la Blaj, Glavina se intoarce acasa, reuneste toate satele de istro-romani de la sud de munte intr-o singura comuna, Valdarsa, si infiinteaza prima (si, din pacate, ultima) scoala cu predare in limba locala. Din nefericire, Glavina moare tanar, iar scoala se inchide dupa doar patru ani de functionare, din lipsa unui invatator roman. Cel de-al doilea razboi mondial a insemnat inceputul sfarsitului, marele exod. In 1945, peninsula a fost ocupata de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o noua ciuma, sate intregi au fost abandonate. Cei mai multi au plecat in Statele Unite, Canada, Australia, dar si in Italia. In 1960, numarul istro-romanilor era estimat abia la 1500, in 1994 la 450, iar in anul 2000 la doar 250. Casatoriile mixte au crescut mult in ultimul timp, tinerii, atatia cati mai sunt,

se stabilesc in orase, iar numarul vorbitorilor scade foarte repede. Dupa aprecierile specialistilor, daca nu se face urgent ceva, in cel mult trei decenii aceasta limba nu va mai exista.Istria a devenit teritoriu iugoslav dupa 1945 si toti istro-romanii au invatat limba croata. Invatamantul este de atunci doar in limba croata. Numele satelor au fost slavizate, numele de persoana la fel. Daca pe o harta din 1926 aproape toata Istria este acoperita de nume de sate romanesti, precum Catun (nu mai putin de 11 asezari din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Carbune, Sucodru, Costarcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi etc., astazi foarte putine din aceste nume mai exista. Limba istro-romana se vorbeste doar in familie, iar tinerii refuza astazi sa o mai invete, caci o percep ca pe o limba fara prestigiu, inutila. Nu i-a invatat nimeni sa fie mandri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoara detin. Pana in 1989, la noi nu s-a putut face nimic pentru ei. Dupa 1989 nu a existat interes. Astazi este deja foarte, foarte tarziu. Dar inca mai exista o raza de speranta.

Prof. Richard Sarbu, Universitatea din Timisoara

"Un miracol si o speranta"

In cei 50 de ani de comunism, singurii care puteau pomeni despre romanii de dincolo de granita erau cercetatorii, dar si aceia cu inima stransa, caci subiectul putea fi catalogat drept "amestec in treburile interne ale altor state", iar deplasarile pe teren se obtineau cu foarte mare dificultate. S-au ocupat cu dragoste de istro-romani unii cercetatori croati, mari prieteni ai Romaniei, ca August Kovacec de la Zagreb si Goran Filipi de la Pola. S-au ocupat si lingvistii de la noi din tara, chiar daca nu puteau ajunge in satele din Iugoslavia de atunci. Dar au fost si unii cercetatori romani care au ajuns acolo. Unul dintre acestia a fost profesorul Radu Flora, roman din Banatul sarbesc, care a trait in Iugoslavia, la Novi Sad. Cel de-al doilea este profesorul Richard Sarbu, de la Universitatea din Timisoara, care a fost lector de limba romana la universitatea din Liubliana, Slovenia, si in felul acesta, fiind aproape de satele de istro-romani din Croatia, s-a putut ocupa de limba lor. L-am cunoscut la Trieste, unde venise la o expozitie dedicata istro-romanilor de catre Asociatia de prietenie romano-italiana "Decebal", patronata de Ervino Curtis.- Domnule profesor, ati fost martorul disparitiei istro-romanilor in ultimii treizeci de ani. Cum si de ce s-a intamplat acest lucru? - Am venit la Liubliana in 1978, iar dupa primul an de lectorat, dupa datele lui Radu Flora, numai in satul Jeiani erau cca 500 de vorbitori. In 1986, in acelasi sat mai erau cam 350, iar in anul 2000, dupa datele profesorului Goran Filipi, nu mai existau decat vreo 300 in toate satele, atat la nord, cat si la sud de munte. Iar in cei sapte ani cati au trecut de atunci, in mod sigur numarul lor a scazut si mai mult. Satele istro-romanilor se afla intr-o zona foarte saraca din punct de vedere economic.Cei mai multi au plecat de saracie, la orase, in alte tari. Au loc si casatorii mixte, dar daca s-ar investi economic in zona, populatia s-ar stabiliza. Ce bine a facut guvernul roman in perioada interbelica! Nu a venit cu ajutoare de ochii lumii, cu carti sau altele de felul acesta, ci a facut ceva mult mai util: a construit o fabrica de postav si a dat de lucru istro-romanior, ca sa nu plece, sa ramana in satele lor. Asta ar trebui facut si acum, ca sa nu dispara comunitatea istro-romanilor. Altfel, toti tinerii pleaca la oras, in Croatia, Slovenia sau in Italia. In acelasi timp, ar trebui sa se actioneze pe linie culturala.- Deci mai sunt sperante?- Da, sunt. Mai ales ca in ultima vreme se promoveaza in Europa o noua politica de protectie a minoritatilor etno-lingvistice. Istro-romanii se considera croati din punct de vedere etnic si catolici din punct de vedere religios. Ei si-au pierdut constiinta de neam si cea religioasa, dar o mai au pe cea lingvistica, ultima care piere. Ei stiu ca au o limba a lor, ca sunt diferiti de ceilalti prin aceasta si trebuie ajutati sa-si recunoasca radacinile, sa constientizeze ca se trag din romanii stravechi. Ar trebui ca parintii sa-si incurajeze copiii sa vina sa studieze in Romania, in diverse domenii. Acum, o diploma de la o universitate romaneasca este recunoscuta in Europa.- Cum va explicati ca, totusi, istro-romana a putut supravietui atatea sute de ani, desi nu au existat scoli, preoti, literatura, iar limbile majoritare au concurat-o permanent?- Pentru mine istro-romana este un miracol. E de neinteles cum a putut supravietui sub presiunea atat de puternica a celorlalte limbi din jurul sau. Nu am nici o explicatie. Istro-romanii si-au pierdut religia, traditiile, costumele populare, constiinta etnica, dar prin asta nu au incetat sa ramana istro-romani, caci

singurul lucru care le da lor cu adevarat o identitate este limba, iar limba si-au pastrat-o cu mare tenacitate timp de secole. In momentul in care limba lor nu va mai exista, nu vor mai exista nici istro-romani. Vor fi croati si atat. Limba aceasta este dovada vie a unui miracol, a felului prin care un neam se pastreaza prin destinul unui cuvant, prin destinul unei limbi.

Acad. Matilda Caragiu-Marioteanu

"E foarte tarziu, dar nu prea tarziu"

 Cea mai mare specialista in dialectele romanesti sud-dunarene, doamna academician Matilda Caragiu-MarioTeanu, ea insasi aromanca, ne-a oferit motive de speranta si optimism.- Doamna academician, ce este istro-romana? Limba sau dialect?- Istro-romana este un dialect. Dar nu un dialect al limbii romane pe care o vorbim noi astazi, ci un dialect al straromanei, al acelei straromane mari din trecut, din care s-au desprins si aromana si megleno-romana. Este limba romana veche. E drept, au fost unii lingvisti care au sustinut ca istro-romana este o limba independenta, dar au existat ratiuni politice. Era in vremea cand se incerca sa se atribuie statutul de limba independenta si graiului nostru moldovenesc din Basarabia. Dar marii lingvisti, inclusiv cei straini, de la cei dintai care au studiat-o si pana astazi, toti au considerat ca istro-romana este limba romana.- Ce se poate face pentru a se pune capat declinului acestei limbi?- Este deja foarte tarziu. Trebuie sa se faca ceva in primul rand pentru vorbitori. Pentru limba istro-romana s-au facut multe, in plan stiintific. Dar pentru istro-romani nu s-a putut face mai nimic pana in 1989. Avem culegeri de texte, atlase, dictionare, monografii, am avut si avem multi lingvisti care s-au ocupat de istro-romana, de la Ion Maiorescu la Iosif Popovici si Sextil Puscariu, pana la specialistii de astazi, dar activitatea lor nu a dus la salvarea limbii, ci doar la consemnarea ei. Pentru a salva istro-romana trebuie sa se faca ceva pentru oamenii care o vorbesc, iar asta a fost imposibil pana de curand, din motive politice. Vorbitorii sunt cei care decid soarta idiomului. Ei sunt cei care incep sa vorbeasca limbi literare, merg la scoala, la facultate, citesc, asculta radio, se uita la televizor, deci folosesc limbile majoritare, croata si italiana, si inceteaza sa mai foloseasca istro-romana, limba din familie. La fel se intampla si cu aromanii, tineretul nu prea mai vorbeste limba parintilor.- Toti istro-romanii cu care am vorbit in Istria, fara nici o exceptie, sunt constienti ca sunt ultimii vorbitori. Iar multi dintre ei doresc sa se faca ceva pentru salvarea limbii lor. - Acum exista, intr-adevar, un curent nou, parca ar fi o reactie la globalizare. Si cu aromanii se intampla la fel. Ar trebui sa facem manuale pentru istro-romani. Eu am facut un manual pentru aromani, impreuna cu colegul meu Nicolae Saramandu, si urmeaza sa-l trimitem gratuit in locurile unde traiesc aromani. Si pentru istro-romani se poate face ceva asemanator. Sau, mai bine, abecedare pentru cei mici. Daca ei nu au acolo oameni pregatiti, pot sa se ocupe de la noi niste oameni tineri, care sa stea cateva luni in satele de istro-romani si apoi sa redacteze un manual. Nu e greu. Metode exista, trebuie doar sa vrem.- Academia Romana nu are nici un proiect legat de istro-romani?- Nu are sinici nu stiu sa fi avut. Academia Romana are institute de lingvistica prin care ar putea face ceva. Acum se lucreaza de pilda la un atlas lingvistic aroman, dar este o lucrare pe termen lung, pe multi ani, iar pentru istro-romani e nevoie de un proiect care sa aiba un ritm corespunzator cu ceea ce este necesar. Cel mai bine ar fi daca s-ar gasi intre istro-romani niste copii dotati care sa vina sa studieze in Romania, sa le oferim noi burse, ori niste tineri care sa studieze filologia la Zagreb sau la Trieste, sau, cel mai bine, la Padova, unde se face foarte serios limba romana. Cu pregatirea de filologi vor putea sa elaboreze manuale sau abecedare de istro-romana, sa deschida o scoala. Fara pregatire nu se poate.- Multi dintre istro-romanii cu care am stat de vorba si-ar fi dorit sa ajunga in Romania. Pentru ei tara noastra este ca o a doua patrie, au o nostalgie a acestei tari, unde nu au ajuns niciodata.- Ei sunt, saracii, atat de izolati, atat de uitati acolo in satele lor! Un lucru foarte important pe care l-ati putea face este urmatorul: sa strangeti un grup de istro-romani, din fiecare sat cate unul, de toate varstele, pe care sa-i aduceti in Romania. O sa vedeti ca vor fi stupefiati cand o sa auda ca ei vorbesc de fapt aceeasi limba si ca ceea ce stiu ei de acasa, din colibioarele lor, din satele lor uitate, aud si aici,

aceleasi cuvinte, aceiasi oameni. Si sa vedeti cum dragostea de a invata si reinvata limba lor, si de a nu o pierde, va fi foarte mare. Eu cred ca o astfel de actiune ar fi cel putin egala ca importanta si efect cu aceea de a infiinta o scoala.

"Muri-voi za ceasta limba"

 Nu poate fi descrisa in cuvinte emotia pe care o ai atunci cand tu, un roman din Romania, auzi vorbindu-se, intr-un sat sarman si pierdut din Croatia, o limba romana veche-veche, cu parfum si melodie de Ev Mediu. E ca si cum te-ai intoarce in vremea lui Mircea cel Batran. Sau chiar mai in urma. E drept, multe cuvinte croate, nemtesti si italienesti s-au furisat in vorbirea istro-romanilor. Dar esenta romaneasca a ramas neatinsa. La nord de munte, in Jeiani, limba s-a pastrat mai bine, in vreme ce la sud, influentele straine au fost mai puternice. Dar este aceeasi limba romana si tresari la fiecare vorba a lor, nevenindu-ti a crede ca intelegi atat de mult din ce spun ei. Aceeasi emotie a incercat-o si regina Carmen Sylva cand, din intamplare, a intalnit la Abbazia, pe tarmul adriatic al Istriei, cativa tarani istro-romani.Satul Bardo. Pe un varf de deal, cateva case grupate in jurul unei biserici, iar alaturi cimitirul. Casele au fost parasite demult, cu exceptia uneia, in care mai traieste o batrana. Doar ea, cu duhurile caselor si ale celor morti, pazind cimitirul si tufele de otetari dintre zidurile ruinate. Ultimul locuitor. Au plecat cu totii: unii in America, altii la cele vesnice. In perioada interbelica satul avea 800 de locuitori. Era plin de viata si de vise. Acum, mai e doar batrana Iolanda. Cand va pleca si ea, va lua cu sine ultimele amintiri ale acelui loc in care, candva, se vorbea si se visa romaneste.Satul Sucodru. Cristina Carlovici are 17 ani si este cea mai tanara vorbitoare de istro-romana. Ultima. Nu mai exista nimeni de varsta ei in satele din jur cu care sa schimbe doua vorbe in limba stramoseasca. Va termina liceul si va pleca din acel colt de lume, risipind ultimele sperante. Copiii vlahilor nu mai vorbesc vlaski si nu mai sunt vlahi. Ei se considera croati si vorbesc doar croata.Satul Jeiane. Cativa dintre membrii singurei trupe folclorice de istro-romani ne asteapta la caminul cultural din marginea satului si ne intampina cu salutul "bura zi". Noi suntem trei, ei sunt cinci si vorbim deodata, grabiti, fiecare cu altcineva, incrucisat, incercand sa auzim si sa intelegem tot, sa aflam cat mai mult. Gazdele sunt foarte dornice sa ne impartaseaca tot ce stiu despre traditiile din sat, despre istoria lor, despre limba lor. Dar dincolo de cuvinte, durerea e mare, greu de suportat: cu totii stiu ca sunt ultimii, caci copiii lor nu vor sa mai vorbeasca istro-romana. Mai sunt in sat feciori de insurat, dar daca copiii lor nu vor invata limba parintilor, totul se va termina. Pentru acei copii trebuie facut ceva, altfel dupa ei va ramane doar pustiul. In larma discutiilor intretaiate se aude glasul lui Mauro Doricici, care ne intreaba, firesc, ce putem face pentru ei. Se asterne o liniste de moarte, o liniste de cimitir si case pustiite, o clipa lunga cat mileniul lor de singuratate. Nu stim ce putem face pentru ei. Dar vom face ceva, cu siguranta. Cel putin vom scrie despre ei. Il intreb ce inseamna pentru el Romania. Imi raspunde ca Romania este a doua iubire. Ne despartim cu emotie, cu bucurie, dar si cu inima stransa. Ii salutam cu vorbele lor: "Domnu cu voi". Si ei ne raspund, firesc si simplu, in limba noastra comuna: "Si cu voi".Satul Susnievita. Pepo Glavina ne primeste cu bratele deschise. Ne imbratiseaza. Ne spune cateva vorbe in istro-romana, apoi ne imbratiseaza iar. "Dragu mi-e c-ati verit la mire!" Sta in fata noastra ca in fata unei minuni. Ochii ii rad si ii plang in acelasi timp, inundati de bucurie. In casa lui saracacioasa, pe perete, un afis ii anunta pe vorbitorii de croata: "Hvala ca govorite vlaski!". "Va multumim ca vorbiti romaneste!". La el in casa se vorbeste numai romaneste. Nu a fost niciodata in Romania, dar viseaza sa ajunga intr-o zi sa vada tara-mama, sa-si gaseasca o romanca "musata" si sa o duca la el in sat, caci la ei nu mai sunt fete, feciorii se insoara numai cu fete croate. Iar el, mai bine nu se insoara niciodata, decat sa-si ia o croata. S-a luptat pentru limba lui materna atat cat a putut. A atras chiar si atentia politiei intr-o vreme, cu entuziasmul lui. Ne arata taieturi din ziare despre ei, istro-romanii, carti de vizita primite de la romanii care au trecut pe la ei, fotografii. Ne spune cu o seriozitate cutremuratoare ca limba lui este si va fi limba romana, si ca pentru asta el isi va da si viata. Stam de vorba aproape doua ore, fiecare in graiul lui, dar cu aceeasi "irima" romaneasca, de parca am fi comunicat peste veacuri cu un stramos indepartat al nostru. O intoarcere miraculoasa in timp. Ne fotografiem, promitem sa revenim la toamna, ne despartim, iar in urma noastra il mai aud repetand in intuneric, ca pentru sine: "muri-voi za ceasta limba".

Istro-romanii. Sa-i salvam, macar in ultimul ceas!

Sa-i salvam, macar in ultimul ceas!. "Bine ati venit la noi. Domnu v-ajute". Doua afise enorme de panza flutura, leganate de briza marii Adriatice, pe zidurile fastuosului palat Constanzi din centrul orasului Trieste: "Salvate istro-romeni!", "Salvati istro-romanii!".

Doua afise enorme de panza flutura, leganate de briza marii Adriatice, pe zidurile fastuosului palat Constanzi din centrul orasului Trieste: "Salvate istro-romeni!", "Salvati istro-romanii!". Dedesubt, in conturul ca o inima al peninsulei Istria, se vad doi tarani, un barbat si o femeie. Fota, itari, laibar, opinci, asemeni taranilor nostri din Carpati. Si cuvintele marelui lingvist roman Sextil Puscariu, scrise cu litere mari in limba italiana: "Ca o inima se profileaza Istria pe albastrul Marii Adriatice. In aceasta inima curge sange romanesc". Ramai uluit, privind. E amiaza, e miezul verii, soarele arde orasul imperial, pustiu, de piatraalba. In fata palatului Constanzi se deschide, larga, piata Unita. O piata enorma, ce se sfarseste direct in apele marii. Acolo, intr-o sala din pantecul unei cladiri ce inainteaza mult in valurile Adriaticii, un grup de oameni vorbesc despre Romania. Sunt o suta, cel mult doua. Toti asezati pe scaune, cu spatele spre o usa larg deschisa, prin care nu se vede decat albastrul cerului si al marii, impreunate. Doar cativa dintre ei sunt romani. Cei mai multi sunt italieni, sloveni si croati. Organizator e un italian get-beget, Edvino Curtis. Vorbesc despre istro-romani, o straveche populatie romaneasca, care mai traieste acum doar in sudul peninsulei-inima, in Istria croata. Despre niste "romani vechi" de-aproape un mileniu, ori poate chiar dintotdeauna, ramasite din vremea Daciei Mari. Acesti "stravechi" au azi una dintre cele mai rare limbi de pe pamant. Doar vreo doua sute de suflete o mai "cuvinteaza". Daca nimeni nu intreprinde ceva foarte urgent, peste 30-40 de ani nu o va mai vorbi nimeni. Graiul acesta va muri. Strainii adunati la Trieste se-ntreaba cu patima ce s-ar putea face pentru istro-romani. Cum s-ar putea salva limba si cultura lor, "o adevarata comoara", "un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe". Altadata au fost mii, ocupau aproape intreaga peninsula, pana aici, la Trieste, in acest mare oras italian. Azi ii gasesti doar in jurul a doua sate croate din sud, sarace si uitate de lume - Jeiani si Susnievita. Desi nici un om de acolo n-a fost vreodata in Romania, ei vorbesc inca o limba romana ancestrala, ca-n Evul Mediu, sau poate chiar a primilor romani rasariti din daci. Parasiti de toata lumea, fara scoala, biserica, televiziune sau presa in limba lor, fara nici o stire sau ajutor "de acasa" din Romania, ei inca reusesc sa vorbeasca. "Bire ati verit la noi! Nu va fie rusire de limba voastra, nu va prapaditi pre cale. Va cuvintati cu ai vostri feciori, in selistele (satele) voastre. Doar asoa neica limba nu se pierde si fi-va aparata in veac. Domnu v-ajute!..." Asa suna cuvantul de deschidere a conferintei de la Trieste, al domnului Emil Petru Ratiu, in cea mai curata limba istro-romana. Auditoriul il priveste fascinat. Sarmanul domn Ratiu... El nu e istro-roman, e "roman nou", de-al nostru, de azi, medic la Roma, plecat de zeci de ani din Romania. Tot de atatia ani se lupta singur, cu incapatanare, pentru drepturile acestei etnii urgisite. Ca un cercetator amator, a batut din poarta-n poarta pe la casele istro-romanilor, incurajandu-i necontenit, studiindu-le limba, implorandu-i sa n-o uite si s-o vorbeasca impreuna cu feciorii lor, mai departe. A protestat cu succes la cele mai inalte foruri europene, asa cum n-au facut-o toti savantii si oamenii politici din tara laolalta. Nici un oficial roman nu e astazi la conferinta asta. Nici un ambasador, nici un politician. Niciodata, in cei 17 ani de la Revolutie, n-a calcat nimeni pe-aici. Nimeni nu i-a ajutat vreodata pe istro-romani, macar cu o vorba buna. Doar acum, la Triste, le-au sarit in ajutor "fratii" lor din inaltimile Alpilor: reprezentanti ai friulanilor, ai bellunezilor, ai romansilor. Minoritati la fel de primejduite, dar care au stiut sa-si pastreze graiul si identitatea. Au venit aici ca sa-i ajute pe fratii lor istro-romani, sa-i invete ce trebuie sa faca. Cercetatori straini ii studiaza "cu lupa". Echipe de la Discovery ii filmeaza si-i urmaresc atent, acasa la ei. Se mira de fiecare data ca aceasta limba se pastreaza de atatea veacuri, poate de milenii, vorbind de "un adevarat miracol". E inexplicabil, zic toti. Nici un grai nu se poate mentine atata vreme, sub presiunea atator limbi care-l inconjoara si fara absolut nici un sprijin din patria-mama. Dialectul istro-roman e trecut in Cartea Rosie a Unesco pentru limbi pe cale de disparitie, cu specificatia "grav periclitata". Despre toate astea se vorbeste azi

aici, la Trieste, in sala cu usa care da spre neantul albastru, catre mare si cer. Undeva, in spate, suntem noi, singurii jurnalisti romani. Suntem patru. Patru reporteri de la "Formula As".

"De sute de ani va asteptam sa veriti.S-aveti a noastra grije"

Soarele asfinteste lin peste Adriatica. Oamenii de la conferinta ies impreuna pe chei. Stau laolalta, grupati, vorbesc aprins intre ei. Sunt altceva decat lumea obisnuita care trece prin Trieste, decat acei vilegiaturisti eleganti ce se plimba tihnit pe tarm, cu mainile la spate, printre yahturi albe. La conferinta au fost invitati si cativa istro-romani. Ii vad. Cinci barbati, tarani din Jeiani, din cel mai important sat al istro-romanilor. Oameni puternici, cu musteti viguroase, bratele incrucisate pe piept si privirea hotarata. Petru Ratiu ii imbratiseaza pe toti, nu stie pe care sa-l prinda in brate mai intai. Ochii ii sunt luminosi, razatori, tremurand de lacrimi. De-o jumatate de an n-a mai fost pe la ei. Le imparte cate-o revista "Scrisoare catre fratii rumeri", singura revista istro-romana scoasa vreodata-n istorie, pe care el, batranul medic, o scrie singur si-o tipareste la imprimanta din biroul sau, apoi o trage la xerox. Si abia atunci cand ii aud pe taranii aceia rostind seriosi cele dintai cuvinte, cu glasurile lor groase si barbatesti, abia atunci simt, cu adevarat... socul! "Da` cand veriti la noi acoasa? Veriti mare (maine)? Poate veriti si cu ceata de jurnalisti. Noi tot intelegem tot ce ei cuvinta in romaneste..." Noi, "ceata" de jurnalisti, ramanem pur si simplu cu gurile cascate. Daca il schimbi pe "n" in "r" (inima-irima, bine-bire, intocmai ca-n Maramures) si cateodata pe "a" in "oa" (casa-coasa, asa-asoa, carne-coarne), intelegem si noi aproape tot ce cuvanta. Ne napustim asupra lor, cu mii de intrebari. Abia acum ne dam seama cu-adevarat cine sunt taranii pe care-i avem in fata. Oameni care au supravietuit veacurilor. Nici ei, nici bunicii, nici strabunicii lor n-au fost vreodata in Romania. Nu stiu nimic despre tara aceea stranie de unde venim noi, despre Bucurestiul aflat la peste 1500 de kilometri departare. Inca de copii, n-au auzit niciodata vorbind un roman "adevarat", afara de acest domn Ratiu si alti doi-trei entuziasti ca dansul, care au trecut pe la ei prin sat de vreo cinci-sase ori in ultimii 17 ani. Si totusi, acum ii auzim, cu urechile noastre. Pornim impreuna, inapoi, spre palatul Constanzi, acolo unde se va deschide prima expozitie inchinata vreodata istro-romanilor, avand ca tema istoria, traditiile, limba acestor oameni fabulosi. (Toti banii necesari acestei expozitii, cheltuielile pentru inchirierea salilor, cazarea si masa participantilor, banii pentru afisele ce impanzesc orasul, toate au fost suportate de un singur om: italianul Edvino Curtis, impatimit de istro-romani. El a realizat expozitia si a organizat totul, fara absolut nici un sprijin, macar moral, din partea statului roman.) Domnul Ratiu se bucura de bucuria cu care-i ascultam pe istro-romani. Inalt, subtire, elegant, in costumul sau alb, cu parul intins pe spate si chip de actor englez, trece de la unul la altul si-i ia pe dupa umeri, de parca ar vrea sa-i stranga pe toti, din mers, langa inima sa. Ne zice mereu ca acesti oameni ar trebui sa fie numiti eroi, un tezaur national, ca nu poate pricepe nicicum nepasarea si indolenta deplina a "tradatorilor" de la Bucuresti. "Uitati-va de pilda aici, in piata Unita, in 1996 a fost o uriasa manifestatie numita "Salvati istro-romanii!". Peste tot in piata asta erau tineri intinsi pe jos, italieni, americani, australieni... Strigau toti: "Salvati-i! Nu lasati acest neam sa moara!". Toate strazile din Trieste erau pline de afise cu un chip urias de taran istro-roman din Jeiani. Te copleseau inca de cand ieseai din gara. Ei bine, ambasadorul nostru la Zagreb a adormit in sala de conferinte. A iesit de la dezbateri, s-a dus sa bea ceva la o carciuma, apoi s-a intors si a adormit. Va dati seama? Strainii aia, etnografi, lingvisti, cercetatori, se strofocau acolo sa gaseasca solutii pentru istro-romani, iar ambasadorul nostru dormea. Un om gras, gusat, care asuda mult. Se uitau la dansul si nu le venea sa creada..." Urmatorul ambasador, Constantin Ghirda, avea sa declare ca-n satele istro-romane nu mai sunt "decat vreo doi mosi", care nu merita mare atentie. "L-am auzit chiar eu declarand asta, la un dineu oficial in Venetia. De unde stia? Cica ii spusese lui "cineva" de pe-acolo. Habar n-avea de tratatul bilateral romano-croat din 94, ce prevede scoli, schimburi culturale si toate drepturile pentru minoritati. Croatii sunt toleranti, ne-ar lasa sa facem ceva pentru acesti bieti oameni, este cadru legal, totul mura-n gura. De ce nu i-a chemat nimeni in Romania pe oamenii astia, cu folclorul si costumele lor? De ce nu s-au gandit sa le faca macar o gradinita in sat, ca sa nu se piarda limba chiar de tot? De ce nu le-au trimis macar cateva abecedare?Oamenii le-au cerut, s-ar citi pe rupte, cu disperare s-ar citi, chiar si de catre adulti. De ce n-au adus cativa studenti filologi, sa studieze cel mai vechi grai romanesc din lume, care acum dispare? De ce n-au venit ei insisi, fie doar sa-i vada pe romanii astia uitati? Sa le zica doar

atat: "Fiti mandri de limba asta". Atat. Sunt lucruri foarte simple... Am fost acolo, sunt multe case goale, oamenii mi-au spus ca le-ar dona bucurosi, gratis, daca ar sti ca-n ele se va face o gradinita. La noi, croatii carasoveni se bucura de toate privilegiile, avand gradinite, scoli, pana si liceu in limba materna. Nu de la croati pleaca astazi necazul. Totul pleaca de la ticalosii aia din tara..." Ambasadoarea de azi, Oana-Cristina Popa, nici nu s-a obosit sa treaca vreodata prin satele istro-romane, in cei trei ani de cand sta la Zagreb. Petru Ratiu a implorat-o in scrisori sa mearga macar putin, macar sa-i salute pe oamenii aceia, caci asta ar insemna enorm pentru dansii. In 2006, ea a ajuns pana la Pola, un oras croat din sud, trecand chiar prin inima tinutului istro-romanesc, la numai cativa kilometri de satele Jeiani si Susnievita. Nu s-a deranjat insa sa se opreasca. "Cine ii alege, Dumnezeule, pe diplomatii astia? Asta-i o diplomatie a lasitatii, a indolentei! Cum sa ne mai miram, asadar, ca doamna Popa nu este astazi aici, la una din cele mai importante manifestari dedicate unor romani stravechi din tara de care ea raspunde?" Acolo, in mijlocul uriasei piete din Trieste, Petru Ratiu ridica pumnul spre cer. Un pumn delicat, cu degete subtiri, fara putere. Taranii de Jeiani merg mai departe, cu privirea in pamant. Au inteles aproape tot ce-am vorbit. Ei insa au renuntat de mult sa se mai revolte. Au si uitat ce-nseamna sa-ti fie dor atata timp de cineva care nu te vrea, care nu te iubeste. "De sute de ai (ani) v-am asteptoat pre voi sa veriti, sa ne zbaviti, s-aveti a noastra grije..." Asa zice Mauro Doricich, barbat cu chipul ros, fruntea inalta si mustata ca argintul, un fel de capetenie negraita a tuturor jeianenilor. Singurul oficial roman a venit la ei in sat in anul 1995 - un ambasador. Se pregatisera cu totii, "ca de-un mare praznic (sarbatoare)", cu mese intinse, cu cantece, cu "pare si soare" (paine si sare). S-au primenit, au imbracat costumele vechi, au tras clopotele la biserica. Aveau emotii. Era pentru ei, fara exagerare, un eveniment istoric, epocal. Ambasadorul a stat doar o jumatate de ora, in picioare. Zicea mereu ca e grabit, c-o sa mai vina el. La plecare, le-a facut niste promisiuni tuturor, strigate din usa masinii. Promisiuni pe care nu si le-a tinut niciodata.

Zvonciarii din Jeiani

Trebuie neaparat sa mergem la Jeiani. Sa-i vedem pe istro-romani acolo, acasa la ei. Pornim a doua zi. De la Trieste, ca sa ajungi in satele acelea, trebuie sa treci doua frontiere: cea slovena si cea croata. Ne indreptam spre Monte Maggiore, singurul munte de pe intreaga peninsula a Istriei. Unde se puteau ascunde mai bine pastorii vlahi (asa li se mai zice si azi istro-romanilor) decat in aceste locuri? Muntele Mare... De-o parte si de alta a lui inca mai traiesc, uitati, putinii nostri frati "rumeri". La Jeiani ajungi greu, chiar daca acum este aproape de marea autostrada spre Rijeka. Cincisprezece kilometri de drum intortocheat, fara indicatoare, printr-un codru neintrerupt. Parca tot izolati se incapataneaza sa traiasca si astazi vlahii acestia, departe de restul croatilor. La piciorul muntelui, intr-o poiana ingusta, inconjurata numai si numai cu paduri salbatice de fag. Acolo si-au pitit satul, din stravechime. Case mari, albe, de gospodari lipiti de locul lor. Multe din ele in ruina, moarte odata cu ultimii oameni. "Carciuma" cu cativa "batari" sezand la mese de tabla, cu paharute in fata, punand alene tara la cale. Barbatii tineri ne asteapta la capatul satului, aliniati in fata cladirii scolii. Cei cinci pe care i-am cunoscut la Trieste sunt printre ei. Cu totii isi framanta palmele mari, aspre, emotionati ca niste feciori. Stam fata in fata, noi si ei, romani si istro-romani. Putin rusinati, nestiind ce sa zicem mai intai. Vorbele parca nu se lasa rostite. "Bire ati verit, frat, in obcina noastra!", sparge tacerea unul Radu Stancovici, zis Garjinca, si atunci incepem toti a zambi. "Na, haideti nuntru..." Nu va pot descrie bucuria pe care-o simt in ochii lor, atunci cand ne poftesc sa sedem si ne "rastignesc" (intind) masa. Da, se poate spune ca acesti oameni ne asteptau. De o viata intreaga ne asteptau, ca pe niste rubedenii dragi, care-au intarziat un pic la un pranz in familie, dar pe care ei ii iarta, blajini, bucurandu-se ca totusi au venit, fie si in ultimul ceas. Bem "vir" (vin) si vorbim relaxati, mereu razand, de parc-am face interviuri cu cine stie ce ciobani de-ai nostri, din Bucovina sau din Apuseni. Sunt azi in sat vreo 130 de vorbitori de istro-romana. Acum 50 de ani erau de sase ori mai multi. Peste 30-40 de ani nu va mai fi nici unul.Dintre barbatii stransi in jurul mesei, cei mai multi sunt "zvonciari", celebrii clopotari din Jeiani, pastratori ai unei traditii stravechi, ce se mai pastreaza, ca prin miracol, si azi. Jeianenii nu pot trai fara acesti zvonciari. Nu-si pot incepe anul nou fara ei. La fiecare 6 ianuarie, zvonciarii colinda intreg satul si "zvonesc" "un an bur", roditor. Cu "subele" de oaie pe spinare si "baierele" cu talangi rasunand asurzitor pe solduri, joaca un dans precrestin, viril, salbatic, de alungare a iernii si spiritelor rele. Ei sunt unul din cele mai renumite grupuri folclorice ale Croatiei si ale intregii Europe. Trofeele lor atarna

peste tot pe peretii scolii din acest satuc rupt de lume. Au fost chemati ca invitati speciali, cu mare respect, la cele mai prestigioase festivaluri europene defolclor. Au colindat intreg continentul cu clopotele, dansurile si doinele lor ancestrale. Doar in Romania nu au fost poftiti niciodata. Ei ar trebui sa fie astazi pentru noi un bun national, o comoara, un "brand" cu care sa ne laudam peste tot in lume. Dar sunt poate cei mai vechi romani, cu cel mai curat sange romanesc, desi doinesc numai in graiul nostru ancestral, jelind "o feata musata cu negrii ochi", cu toate astea, nimeni din Romania nu a auzit de dansii (ambasadoarea de la Zagreb avea sa ne recunoasca deschis ca nu stie absolut nimic despre respectivul grup folcloric). Si totusi, cineva i-a poftit pe zvonciari in tara-mama. "Mai an", anul trecut, pentru prima oara. Arman Guta de la Bucuresti, un cercetator solitar si visator, asemeni domnului Ratiu, a fost cel dintai om care i-a chemat vreodata pe jeianeni in Romania, la un festival de folclor pentru minoritati, in Constanta. Zvonciarii s-au dus pe cheltuiala lor, cu masina lor. Urmau sa faca doar pe drum sase zile. Sa ramana acolo o singura noapte, apoi sa se-ntoarca. Dar ce mai contau toate astea? Important era ca, in sfarsit, cineva ii chemase, ca cineva facuse acest gest pentru dansii. Bineinteles ca s-au dus. Cei alesi pentru deplasarea aceasta incepusera sa fie priviti in sat cu mai multa stima, ca niste oameni speciali, adevarati "soli" ai intregii obsti. Era pentru prima data, cel putin in ultimul veac, cand cineva de la nord de Muntele Mare pleca in Romania. "Sa piseiti (scrieti - de la pisanie) tot ce vedeti, sa ne spureti cand va povarniti (intoarceti)...", ii rugau cei ramasi acasa. Iar acum, zvonciarii ne povestesc si noua miracolul pe care l-au trait acolo, in tara mult visata. Se intampla in luna mai, anul Domnului 2006. Era primavara...

Urmasi ai "pastarilor" daci

Au intrat in tara pe la Nadlac, Arad. Erau doisprezece. Cat timp au traversat Romania, nici unul nu a dormit o clipa. Se uitau pe geamurile microbuzului, cu ochii larg deschisi, isi notau nume de sate, de orase, de rauri, se uitau la case, la munti, la oameni... Le era ciuda ca nu se pot opri, sa vorbeasca mai mult cu oamenii aceia. Au facut un popas pe marginea soselei, undeva aproape de Orastie. Vazusera acolo niste ciobani care vindeau cas si s-au dus sa intrebe. Acest episod imi este povestit in detaliu de vataful grupului, Radu Doricich, om micut, dar vanjos, cu un tarc de barba alba inconjurandu-i chipul. Mi-l povesteste ca pe un fapt deosebit de important. Era, in acea calatorie, primul contact al lor cu un roman "adevarat", in carne si oase. "Noi tare ne-am miroat atuncea, in Carpati. Ne-am ustavit (oprit) la uru (unu) care vindevea cas. Si cu cela pastar (pastor) tot am inteles ce el cuvinta. Totu am inteles! Fost-a ceea o seliste (un sat) din Ardeal, asoa s-o chematu ceea parte. Si cumparoat-am de oie casu, foarte bur cumparoat. Si-am cuvintat cu cela pastaru si l-am intreboat: "Cate oi ai tu?" Trei sute oi avut-a. "Si ioarna, cand ii roace (rece), ce le dai manca?" si el zis-a che ioarna le-o povarni inapoi, jos, in seliste. Si-acuma, veara (vara), cosea iarba si ioarna le da manca faru (fanul) si le mulgea si branza facea. Tare bire am cuvintat noi cu cela pastaru. El se miroa de noi, noi ne miroam de el, ca stim cuvinta tot una limba..." Dar nici povestile jeianenilor nu sunt mai prejos. Aveau sa-mi povesteasca despre marile turme care au fost odata aici, la ei, inca din vremea primilor stramosi. "Batarii" satului inca mai aveau turme de oi si "cireda de vache", pe care le urcau in "varhul" Muntelui Mare, lasandu-le peste vara la "stable" (stane), in seama pastarilor si bacilor, ca sa le mulga si sa le taie "lara" (lana) lor musata. "Facut-a unt si branza bura si cas o facut. Vindevea jos, la piata, la Moarea Adriatica. Asoa era atunce, cand noi am fost mici..." Orice lingvist poate confirma: de vrei sa afli daca undeva sunt radacini traco-dacice, intreaba-i pe localnici cuvinte despre ciobanie. Ele sunt cuvintele cele mai vechi, singurele care se pastreaza datorita izolarii oamenilor pe lanturile de munti, dintr-o parte intr-alta a Europei. Ceva mai tarziu, acelasi Radu Doricich avea sa ma puna si mai tare pe ganduri. Avea sa-mi spuna ca ei nu sunt doar urmasii unor emigranti valahi din secolul al Xiv-lea (asa cum sustin multi cercetatori), ci niste romani mult mai vechi. Ca istro-romanii au fost primii aici, dinaintea croatilor. Ca inainte era "un singur mare narod (popor)", de la Marea Neagra la Adriatica, iar dansii sunt numai o ramasita, o "insula" din acest norod mare, invadat apoi de slavi. Cei ce-au imigrat mai tarziu din Valahia, in veacul Xiv, fugind de turci, cu turmele si caravanele lor, au venit "pe locuri vechi", stiute, locuite deja de fratii lor de dinainte. La fel cum a spus in antichitate latinul Titus Livius. La fel cum au spus curajosii autori croati din veacul al Xvi-lea, Simun Kosic si Ivan Pergosic. Apoi Densusianu, Iosif Popovici, Al. Rosetti, Nicolae Draganu, Ioan Coteanu, cu totii vorbind despre marea masa a tracilor. C-o zi inainte, gasisem intamplator la Trieste, intr-o librarie oarecare, o exceptionala monografie a comunei Susnievita, scrisa de... o italianca (departe de gandul vreunui roman asa ceva!) Citand diferiti

autori, Nerina Feresini scrie, negru pe alb: "Romeni e istro-romeni (vlahi dell`Istria) erano originari della Dacia". De unde stie toate astea Radu Doricich din Jeiani? El e, intr-adevar, un fel de invatat al satului, care lucreaza la Matulje (oras in care mai traiesc azi istro-romani) si a citit mult despre originea istro-romanilor. Dar oare numai din carti stie asta? "Asoa noua ne-o zis cel mai mare prevtu (preotul) a nost, Max Pelosa", raspunde Radu. "Ur prevtu ce-a murit demult, dupa osta (razboi). El a piseit (scris) de noi toate ceste lucruri in ale lui carti. Si ne zicea dumireca in bisearica, in toate dumirecile ne zicea de-a noastra istorie..." Preotul si scriitorul Max Pelosa, cel care le spunea jeianenilor in toate duminicile ca ei au fost dintotdeauna pe acest pamant, era un preot croat. Croat pur sange. Istro-romanii n-au avut niciodata preot istro-roman, nici biserica in care sa se slujeasca in istro-romana. Max Pelosa ii iubea insa pe oamenii din parohia sa. A simtit datoria sa le spuna si sa scrie in cartile sale ceea ce considera el ca este adevarul. "Dintotdeauna pe acest pamant... Un singur mare norod, inainte de slavi, de la Adriatica si pana la Marea Neagra..."