Campeanu Europa 2

BIBLIOTECA INSTITUTULUI DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA

IX

COORDONATORI:

REMUS CÂMPEANU ANCA CÂMPIAN

VARGA ATTILA GRETA-MONICA MIRON MIRELA POPA-ANDREI ANTON DÖRNER

ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE

ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA

ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN

(1740-1790)

Volum tipărit cu sprijinul financiar al CNCSIS, grant tip A, nr. 1254 Referenţi ştiinţifici: Acad. Nicolae Edroiu; Acad. Camil Mureşanu

Coperta I: Portretul împărătesei Maria Tereza (1740-1790), autor: Martin van Meytens (1695-1770);

data realizării tabloului: 1759; sursă: Galeria Academiei de Artă din Viena

Coperta IV: Blazonul împărătesei Maria Tereza

© 2009 Coordonatorii şi autorii volumului. Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parţială a textului, prin orice mijloace, fără acordul coordonatorilor şi autorilor, este interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Universitatea Babeş-Bolyai Presa Universitară Clujeană Director: Codruţa Săcelean Str. Hasdeu nr. 51 400371 Cluj-Napoca, România Tel./fax: (+40)-264-597.401 E-mail: [email protected] http://www.editura.ubbcluj.ro/

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României În spiritul Europei moderne: administraţia şi confesiunile din

Transilvania în perioada reformismului Terezian şi Iosefin (1740-1790) / coord.: Remus Câmpeanu, Anca Câmpian; autori: Varga Attila, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei, Dörner Anton. - Cluj-Napoca : Presa Universitară Clujeană, 2009

Bibliogr., Index; ISBN 978-973-610-871-6 I. Câmpeanu, Remus (coord.), II. Câmpian, Anca (coord.); III. Varga Attila, IV. Miron, Greta-Monica, V. Popa-Andrei, Mirela, VI. Anton, Dörner 94(498.4)”17”

ACADEMIA ROMÂNĂ

INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” CLUJ-NAPOCA ♦

ASOCIAŢIA CERCETĂTORILOR ISTORIEI BISERICII GRECO-CATOLICE DIN ROMÂNIA

COORDONATORI:

REMUS CÂMPEANU ANCA CÂMPIAN

VARGA ATTILA GRETA-MONICA MIRON MIRELA POPA-ANDREI ANTON DÖRNER

ÎN SPIRITUL EUROPEI MODERNE ADMINISTRAŢIA ŞI CONFESIUNILE DIN TRANSILVANIA

ÎN PERIOADA REFORMISMULUI TEREZIAN ŞI IOSEFIN (1740-1790)

PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ

2009

CUVÂNT ÎNAINTE Publicând volumul de faţă, cei patru autori au intenţionat să ofere

cititorilor interesaţi de istoria premodernă a Transilvaniei o lucrare amplă, deosebit de bine documentată, prin intermediul căreia au căutat să surprindă şi să definească totodată regimul reformist austriac din Transilvania veacului al XVIII-lea, ca pe un moment important al „preistoriei” construcţiei europene în spaţiul nostru.

O atare abordare se poate dovedi extrem de utilă în condiţiile în care integrarea europeană reprezintă un subiect de maximă actualitate, a cărui valorizare regională din perspectivă istorică se impune cu certitudine pentru mai buna înţelegere şi asimilare a tendinţelor socio-politice şi economice contemporane din România şi de pe continentul european. A fost proiectat astfel un volum adresat nu numai specialiştilor în această problematică, ci şi tuturor celor interesaţi de modul în care experienţa trecutului lămureşte, cel puţin parţial, geneza şi evoluţia procesului integrării europene, conferind nuanţele necesare înţelegerii acestui fenomen de anvergură.

Noul elaborat se poziţionează în continuitatea firească a primului volum intitulat: În pragul Europei. Instituţiile transilvane în epoca prereformistă, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008, 297 p. Acesta şi-a propus să treacă în revistă situaţia instituţională a Transilvaniei în perioada anterioară accelerării de către forurile imperiale austriece a procesului de implementare a modelelor instituţionale moderne în provincie.

Cartea pe care cei patru autori au ales să o intituleze În Spiritul Europei Moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformis-mului terezian şi iosefin (1740-1790), deşi are un caracter de sinteză, se înscrie, fără îndoială, în coordonatele încă viabile ale postmodernismului. Aceasta deoarece, prin fragmentarea investigaţiei în aspecte de detaliu, se aduc în atenţie teme şi actori care au absentat până acum sau au avut o poziţie cu totul secundară în analizele istorice şi istoriografice. Spre

În spiritul Europei moderneqq q

6

exemplu, franc-masoneria care, deşi în istoriografia occidentală este tratată cu cea mai mare seriozitate, în publicaţiile de la noi, cu unele excepţii notabile, ea a fost abordată superficial, fără niciun fundament arhivistic. Sau, în cazul românilor, sunt surprinse categorii sociale ce nu apar în ambientul mişcării naţionale din veacul al XVIII-lea, respectiv nu s-au distins în procesul de coagulare a culturii şi a conştiinţei naţionale, iar din acest motiv au ieşit din sfera de interes a cercetării istorice tradiţionale.

Lucrarea pune accentul pe cristalizarea instituţiilor moderne, de sorginte europeană, din Transilvania. Ea reprezintă, în fapt, una dintre prea puţinele încercări de istorie instituţională a zonei. În cazul acestei investigaţii, instituţiile principale ale Transilvaniei sunt puse în lumină prin prisma valenţelor de senzori ai modernizării şi europenizării. Ele reflectă prin evoluţia lor, cu cea mai mare fidelitate, dorinţele de înnoire şi eficienţa strategiilor oficiale, nu numai de natură politică, în a desprinde provincia din izolaţionismul ei vetust, marcat de o puternică mentalitate medievală.

Un loc important în cadrul analizei îl ocupă reliefarea modului în care confesiunile şi etniile din Ardeal, respectiv liderii lor, s-au raportat la problematica funcţionării instituţiilor şi a măsurii în care s-au implicat în chestiunea amplă a restructurării instituţionale. Din această optică, lucrarea valorizează mai degrabă aspectele şi interesele comune din sfera relaţiilor interetnice, decât câmpul divergenţelor şi conflictelor, extrem de frecvent accesat de istoriografiile tradiţionale ale mişcărilor sociale şi naţionale.

În descifrarea cadrului instituţional al Principatului sunt puse în lumină, pe baza unui instrumentar comparatist, toate componentele etnice şi confesionale prezente în zonă în veacul al XVIII-lea, definindu-se totodată aportul lor la reuşita intenţiilor şi eforturilor de aliniere la reperele europene ale vremii. Rezultatele analizei lasă să se întrevadă faptul că, dincolo de barierele etnice, politice, confesionale, economice sau sociale, o bună parte a elitei ardelene (în care pătrunseseră în secolul al XVIII-lea, prin strategii reformiste, şi numeroşi români) gândea deja în spiritul novator şi raţional al Secolului Luminilor, plasând forţele conservatoare, din ce în ce mai diluate şi mai nesigure, pe un ireversibil curs descendent, provocând treptat şi retragerea lor din istorie.

Cercetarea evidenţiază ideea importantă conform căreia evoluţia insti-tuţiilor transilvane s-a înscris, în etapele sale esenţiale, în cursul general al dezvoltării instituţiilor europene, puţinele decalaje de ritm şi intensitate

Cuvânt înainte

7

neavând o semnificaţie majoră. Treptat, instituţiile au ordonat fiecare domeniu al vieţii principatului, eliminând cu succes, pe principiul unifor-mizării şi centralizării, nostalgiile unui trecut dominat de izolaţionism şi autonomii locale. Ele au contribuit la spectaculoasele transformări de mentalitate petrecute în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, la cooptarea şi instrumentalizarea ecleziasticului în strategiile înnoitoare şi la deschiderea provinciei înspre sugestiile europene de schimbare. Aşa cum reiese şi din demonstraţia etalată în cadrul acestui volum, în domeniul instituţional, birocraţia şi competenţa au câştigat un teren spectaculos şi în Transilvania, procesul fiind unul ce poate fi inclus organic în modificările de anvergură petrecute la scara Europei centrale şi apusene.

Primele trei capitole ale prezentului volum au fost consacrate confesiunilor din Transilvania în epoca reformelor (autori: Varga Attila, Greta-Monica Miron, Mirela Popa-Andrei). Este vorba, în acest caz, despre o analiză derulată tot pe calea comparatismului care evidenţiază, pentru fiecare confesiune în parte, disponibilitatea mai mult sau mai puţin reală de a se alinia proiectului schiţat de Curtea de la Viena, de instrumentalizare a bisericilor în sensul intereselor statale.

În paralel cu acest obiectiv, analiza făcută evaluează rolul fiecărei biserici în parte, în vasta activitate derulată în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, de ordonare a comunităţilor etnice proprii pe criteriile mentale şi de convieţuire impuse prin cerinţele modernizatoare care au fost promovate de forurile imperiale. S-a reuşit, pe baza datelor cumulate, chiar şi analiza paralelă a modului în care bisericile au răspuns imperativelor de implicare socială, neomiţându-se nici chestiunea rezistenţei în faţa atitudinii interven-ţioniste, din ce în ce mai insistente, a statului în problemele ecleziastice.

În altă ordine de idei, tot în această parte dedicată confesiunilor, s-a reuşit şi inventarierea schimbărilor petrecute în administraţiile confesionale, în cele cinci decenii de reformism, detectându-se raportul dintre preluări externe, adaptare şi originalitate în politica religioasă a Curţii vieneze. După cum se poate sesiza din text, evoluţia cadrului confesional transilvan şi cea a cadrului confesional central-european conţin multiple aspecte similare. Într-un atare context, chiar şi dezvoltarea relativ rapidă a instituţiilor ecleziastice generate de Unirea Religioasă se poate defini ca proces de reintegrare confesională europeană, chiar dacă, pe alocuri, o atare optică pare amendabilă.


8

Se mai poate sesiza şi faptul că toţi termenii raportului stat-biserică au fost bine evidenţiaţi şi aprofundaţi, iar politica religioasă a Curţii vieneze a fost evaluată corespunzător. S-a acordat suficientă atenţie evoluţiei fiecărei confesiuni în cadrul provinciei, iar analiza nu a fost lipsită de atât de necesara perspectivă comparatistă, contrazicând astfel abordările tradiţio-nale lineare, axate pe prezentarea separată a credinţelor. În atare condiţii, sfera relaţiilor interconfesionale, cea a interacţiunii bisericilor în plan spiritual şi administrativ, care a dus la adoptarea unor structuri şi modele viabile şi la actualizarea vieţii religioase la noul mental specific celei de-a doua jumătăţi a veacului luminilor, a fost şi ea, în bună parte, decopertată.

Această parte a volumului oferă cu succes câteva sugestii într-o direcţie mai puţin frecventată, deoarece, prin detectarea parametrilor modernizării ecleziastice, se surprind mai cu seamă punctele comune, dar şi specificităţile bisericilor din centrul şi răsăritul continentului. Vizibilă în analiza acestei părţi a fost şi preocuparea pentru sublinierea modului în care bisericile româneşti din Transilvania s-au deschis, în evoluţia lor, înspre modelele funcţionale oferite de alte confesiuni, romano-catolică cu precădere.

În altă ordine de idei, dat fiind specificul epocii, nu putea lipsi abordarea unui subiect pe cât de controversat, pe atât de incitant: franc-masoneria şi rolul pe care l-a avut ea în istoria modernă a Transilvaniei şi a Europei în general. Aceasta cu atât mai mult cu cât acum, sub cupola luminilor, asistăm la naşterea masoneriei moderne, speculative. Evenimentul în sine s-a raportat mai ales la crearea Marii Loji din Londra, urmată de crearea de alte loji în întreaga Europă, inclusiv în spaţiul Transilvaniei.

Masoneria s-a dovedit a fi un loc de dezbatere şi de conciliere între ceea ce puneau în cauză Luminile şi ceea ce însemnau practicile creştine. Masoneria a favorizat accesul în interiorul ei a reprezentanţilor burgheziei mici şi mijlocii, negustorimii, antreprenorilor etc. Puternic implantată în Anglia, Scoţia, Franţa şi Ţările de Jos, ea a vizat mai ales burghezia citadină şi pătura intelectualităţii, formând, inclusiv în Transilvania, asociaţii urbane, cultivate, cu alte cuvinte o veritabilă societate de elită, decalată în raport cu structurile tradiţionale.

Uzajul intern al acestei egalităţi fraternale era o percepţie intelectuală, însemnând estimarea omului după justa sa valoare, în ciuda unor nume, stări sau condiţii diferite ale membrilor săi. Numeroase loji, mai ales în a

Cuvânt înainte

9

doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se considerau depozitare ale unui adevăr susceptibil de a asigura binele umanităţii, conciliind valorile moderne cu reperele tradiţionale. Un motiv în plus deci pentru o atenţie sporită acordată unui asemenea subiect considerat, pe bună dreptate, a fi „faţa nevăzută a Iluminismului”.

Ultima parte a volumului a fost consacrată structurilor birocratice din Transilvania epocii reformiste în contextul administraţiei habsburgice (autor: Dörner Anton) şi a fost structurată pe împlinirea mai multor obiective: compararea strategiilor administrative promovate de către Casa de Habsburg, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, apoi investigarea modului în care intenţia restructurării birocraţiei ardelene a avut drept consecinţă transferul unor modele străine în provincie; relevarea componentelor administrative importate eventual din afara imperiului şi a celor translatate din provinciile apusene sau centrale ale Curţii vieneze; reconstituirea administraţiei transilvane prin trimiteri la statutele şi mecanismele celorlalte administraţii teritoriale, cu deosebire ale celor din zonele locuite de români; evidenţierea unor posibile schimbări petrecute la nivelul personalului birocratic transilvan în deceniile reformismului terezian şi iosefin (reducerea sau sporirea numărului de funcţionari, dinamizarea şi motivarea lor, pătrunderea reprezentanţilor unor noi categorii sociale, punerea în lumină a raportului dintre elita administrativă locală şi elita administrativă austriacă şi catolică etc.); etalarea modificărilor survenite în forma, influenţa şi competenţele instituţiilor administrative provinciale din perioada tereziană şi iosefină; definirea raportului dintre administrarea centrală şi cea provincială (explicitarea coordonatelor evoluţiei oficiilor de intermediere a relaţiei Curţii cu provincia, prezentarea modului, mijloacelor şi căilor de emitere-transmitere-preluare a dispoziţiilor, precum şi a eficienţei aplicării lor în teritoriu); analiza reacţiei şi a randamentului administraţiei provinciale în raport cu strategiile şi dezideratele suveranilor; evaluarea comparativă a situaţiei administrative în toate provinciile imperiului în perioada 1740-1790 şi poziţionarea Transilvaniei în această evaluare.

Textul acestei părţi din cadrul volumului reliefează cu succes şi alte valenţe valorice. În primul rând cuantificarea subiectului nu a făcut decât să îmbogăţească depozitul unui alt segment de cercetare neglijat de către specialişti, adică istoria elitelor româneşti.


10

În al doilea rând, relevarea metamorfozelor birocraţiei transilvane şi a eforturilor de adaptare a ei la modelele continentale de funcţionare cele mai eficiente constituie un fundament real al studiului „preistoriei” construcţiei europene în spaţiul românesc.

Cele mai importante calităţi ale contribuţiilor aduse ar fi, aşadar, acelea de a se fi reuşit să se interpreteze epoca tereziană şi iosefină, poate pentru prima dată, pe baza unei argumentaţii bogate şi coerente, ca debut al unui proces real, masiv şi modern de integrare europeană. Acest deziderat se împlineşte prin instrumentarul cercetărilor comparative derulate dinspre cadrul european, prin cel imperial, înspre cel provincial. Comparaţiile graduale au vizat întâi politicile europene, apoi strategiile experimentate de Curtea de la Viena în provinciile sale, pentru a se cantona, în final, în spaţiul Transilvaniei, vizând toate instituţiile, etniile şi confesiunile. Numai în acest fel, paradigmele europene, implementate aici prin profesionalism şi reformism, au putut fi surprinse în toate nuanţele lor.

Intenţia autorilor a fost, prin urmare, aceea de a urmări prin reorientarea discursului istoric dinspre general, adică dinspre fenomenul de ansamblu al reeuropenizării Transilvaniei, începând cu anul 1700, înspre particular, adică spre tratarea administraţiei şi bisericii ca senzori sau ca factori de detaliu ai procesului de modernizare – recompunerea unui tablou socio-politic mai nuanţat, descărcat de mituri, de nostalgii şi de partizanate şi mult mai apropiat de realităţile istorice ale epocii.

Cât de bine le-a reuşit aceasta autorilor, invităm să se pronunţe, în primul rând, cititorii.

Spre ei se îndreaptă acum aprecierea şi gândul nostru cel bun, dorindu-le, totodată, o lectură cât mai agreabilă şi cât mai edificatoare din paginile acestei cărţi.

Remus Câmpeanu Anca Câmpian Varga Attila

Capitolul I

„Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului

şi bisericile istorice ardelene în perioada reformismului (1740-1790)

Motto: „La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o respecţi atât de puţin? Toleranţa va submina totul! Liber-tatea imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând, ci doar va conduce la dezastrul universal!”

(Maria Tereza)

„Ori libertatea religiei, ori veţi izgoni pe toţi [...] Cât timp oamenii se supun statului, legilor şi nu o defăimează pe Maiestatea Voastră ce drept aveţi să vă amestecaţi? Puteţi, oare, abuza de putere în acest fel?”

(Iosif al II-lea)

„Contrareforma tăcută” din Epoca Luminilor

În Epoca Luminilor, mai ales în a doua ei jumătate, s-a consacrat din

punct de vedere mental ideea că raţiunea umană a marginalizat revelaţia divină, dar, printr-un proces de compensaţie, raţiunea a dobândit ea însăşi ceva din prestigiul mistic al revelaţiei divine. Acum, în acest răstimp, raţionalismul avea să însemne o deificare a raţiunii, un fel de providenţia-lism secularizat. Postulatul raţiunii era exprimat astfel: toate ordinele posibile pot fi clasate după un criteriu raţional. Dar raţionalitatea lumii se întemeia pe o mai veche viziune securizantă conform căreia tot ceea ce se petrece în lume are o raţiune, adică corespunde unui plan logic ce asigură desfăşurarea fenomenelor către realizarea Binelui, Frumosului, Dreptăţii, Libertăţii şi a altor valori1. 1 Simona Nicoară, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec.

XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005, p. 278-290.


12

În secolul al XVIII-lea, vechile valori creştine au fost secularizate, ignorându-se originea lor creştină. Raţiunea fusese pentru credincioşi o scânteie divină, o fărâmă de adevăr dată muritorilor, dar pentru raţionalişti această viziune nu era decât o himeră, o concepţie depăşită care aparţinuse unei epoci deja demult apuse. Raţiunea a fost, aşadar, definită drept „lumina opusă întunericului” care ascunsese drumul drept al înaintaşilor. Raţiona-liştii au pretins că ei au descoperit imaginea luminii. În realitate însă gloria şi eroarea tragică a Luminilor a fost aceea de a crede şi de a susţine că toate opţiunile umane şi sociale se pot supune raţiunii, că această raţionalitate imanentă a istoriei ghidează activitatea umană spre un progres indefinit. Viitorul umanităţii s-a conturat optimist în sensul împlinirii unei promi-siuni pe care o pronostica raţiunea. Ea era pentru „profeţii” Aufklärung-ului eliberarea din copilăria umanităţii, libertatea de a gândi şi exerciţiul critic2.

În ceea ce priveşte religia, ea a constituit o structură tradiţională fundamentală a vieţii social-politice, biserica creştină ca instituţie fiind în inima procesului de cultură şi civilizaţie care a modelat lumea modernă. Expansiunea filosofiei raţionaliste a însemnat configurarea unui nou ideal de viaţă socială şi de organizare politică.

După lungile concurenţe hegemonice ale secolului al XVII-lea, menţinerea echilibrului social şi politic în veacul al XVIII-lea trimitea la principiul unităţii europene, o unitate politică ce venea să substituie unitatea religioasă a vechii Creştinătăţi. Reformele religioase făcuseră deja ca Europa Occidentală să nu mai fie deloc reductibilă la o singură dimensiune creştină, dar mai ales creştinismul nu mai reprezenta liantul principal care ar fi putut perpetua în forţă o identitate europeană.

Era liberală, care s-a deschis în a doua parte a veacului al XVIII-lea, a fost pentru Biserică un rival periculos, deoarece a profanat tradiţia teolo-gică, iar noutatea intelectuală părea pentru ea „o proiecţie a umbrei lui Antichrist pe ecranul lumii”3. Trecerea de la teologia libertăţii la filosofia libertăţii a însemnat un pas spre modificarea sensibilităţilor şi a sociabili-tăţilor. În mentalitatea tradiţională, divinitatea fusese cea care prestabilea ordinea lumii materiale şi destinul omului, de aceea principala referinţă comunitară era cea religioasă.

2 Ibidem. 3 Ibidem.

„Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria...

13

Universalismul propovăduit de biserica creştină a fost o idee generoasă, dar greu de aplicat şi de menţinut în practica politică pe măsură ce patria şi monarhia au fost socotite sacre, iar, de la o vreme, corpus mysticum patriae s-a adăugat acelui corpus mysticum ecclesiae. Panorama religioasă a Europei, în tot acest răstimp, a fost expresia unor convulsii de mare complexitate care a generat factori de diviziune, neliniştitori pentru omogenitatea, echilibrul politic şi spiritual la care visau statele europene. În acest interval de timp, schimbarea fundamentală a fost cea prin care politica s-a substituit religiei ca principiu de organizare şi ca spaţiu referenţial al societăţii4.

Structurile şi obiceiurile religioase au fost reinvestite exigenţelor suve-ranului, statului şi ordinului social. Instituţiile politice au fost tentate să utilizeze instituţiile religioase, infiltrându-le propriile criterii, dominându-le prin protecţia lor, destinându-le obiective proprii. Mutaţia laicizantă din veacul al XVIII-lea a fost o lungă traiectorie, care a făcut trecerea de la devoţiunea religioasă la etica politică şi economică.

În realitate, filosofii nu sacerdoţii s-au simţit atotputernici în veacul Luminilor. Despotismul, la rândul său, şi-a schimbat sensul pentru a se acomoda cu gândirea Luminilor orientată spre: lupta împotriva vechiului, a superstiţiilor, promovarea progresului, încurajarea măsurilor economice, emanciparea culturală. Despotismul luminat a fost o experienţă de o jumătate de secol, între 1740-1790 şi s-a caracterizat prin raţiune politică, mecenat cultural, filantropie în plan social, tendinţa de subordonare a bisericii şi o vădită preocupare pentru fericirea colectivă.

Cu despotismul luminat, Statul a devenit noul „Dumnezeu”5. Centrali-zarea administrativă întruchipa ordinea, iar aceasta era calitatea raţiunii universale! Pentru a fi puternic, statul trebuia raţionalizat, iar această raţionalizare a Statului avea să devină o misiune sacră, mai ales pentru imperiul lui Iosif al II-lea. Până la el însă precedentele au fost cât se poate de importante şi de semnificative.

Maria Tereza preluase tronul unui imperiu care era într-o situaţie mai mult decât deplorabilă. Moştenirea ei contrasta puternic cu aceea a contemporanului ei, Frederic al II-lea al Prusiei. Miniştrii pe care îi moştenise de la tatăl său nu îi inspirau încredere. Cu toţii erau, fără excepţie, bătrâni şi incompetenţi, iar unii dintre ei chiar şi corupţi. 4 Ibidem. 5 Ibidem.


14

Finanţele se găseau într-o stare jalnică. Ministrul de finanţe a informat-o pe Maria Tereza că avea la dispoziţie mai puţin de 100.000 de florini, taxele şi împrumuturile pentru lunile următoare fuseseră deja cheltuite, iar datoria statului crescuse enorm ca rezultat al războiului cu Turcia.

Atitudinea provinciilor era o altă cauză de îngrijorare. Deşi toate acceptaseră Pragmatica Sancţiune fără a protesta, chiar şi provinciile cele mai loiale priveau spre noul monarh cu suspiciune. Noua suverană avea nevoie de timp pentru a se întări pe tron şi pentru a începe să înveţe cum să-şi guverneze imperiul. A şi reuşit aceasta în condiţiile în care a avut alături, ca şi confidenţi, două personalităţi de încredere care i-au îndrumat paşii: în primul rând contele palatin Pálffy János, respectiv Arhiepiscopul Cardinal, Primat de Esztergom, Eszterházy Imre6. Nu este astfel de mirare faptul că biserica romano-catolică, pe toată durata domniei Mariei Tereza, s-a bucurat de privilegii cu totul şi cu totul aparte.

Atitudinea Mariei Tereza faţă de religie a fost mult diferită de aceea care a condus la politicile de reforme pragmatice pe care le-a adoptat în alte domenii. În această privinţă, ea a avut concepţii inflexibile relative la rolul de monarh care îi revenea. Maria Tereza era devotată ideii potrivit căreia protejarea Bisericii în imperiu intra în răspunderea ei. În cazul împărătesei, Biserica însemna confesiunea romano-catolică şi era decisă nu numai să o protejeze, dar să-i şi atace pe rivalii existenţi.

Atitudinea ei, despre care unii au afirmat că este rodul educaţiei profesorilor iezuiţi7, era de natură să genereze o serie de probleme într-un imperiu multinaţional. Destul de mulţi dintre supuşii Mariei Tereza erau protestanţi sau evrei. Ambele grupuri minoritare fuseseră persecutate sub Carol al VI-lea. Tocmai discriminarea împotriva lor i-a făcut pe protestanţii din Silezia să-l întâmpine cu bucurie pe Frederic al II-lea în anul 1740, considerându-l un eliberator, ceea ce i-a uşurat şi permanentizat victoria.

Secolul al XVIII-lea a operat, în general, o reducere a persecuţiilor faţă de minorităţile religioase. Un număr mic, dar în creştere, de state practicau acum toleranţa religioasă şi permiteau diferitelor credinţe să îşi manifeste cultul fără a le persecuta. Faptul că printre acestea se numărau state atât de

6 Paul Lendvai, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001, p. 179-188. 7 Ibidem.


15

prospere şi victorioase ca Anglia, Olanda şi Prusia este o dovadă a avan-tajelor politice create de toleranţă.

Politica de persecuţii continue a Mariei Tereza apare, într-o anumită măsură, surprinzătoare deoarece a încurajat şi nu a redus diviziunea internă şi astfel a lucrat împotriva încercărilor ei de a întări statul.

Faptul că a persistat în aceste politici, în ciuda opoziţiei multora dintre cei mai apropiaţi consilieri, în special Kaunitz şi fiul ei cel mai mare, Iosif, reprezintă un indiciu al măsurii în care îi stăteau la inimă8. Această politică a reprezentat una din puţinele cazuri când a adoptat o linie similară cu cea a tatălui său. Ea a făcut una din cele mai puternice afirmaţii referitoare la religie ca răspuns la cererea lui Iosif de a fi mai indulgentă în atitudinea adoptată faţă de minoritatea protestantă. El i-a scris Mariei Tereza, spunându-i că ori se va asigura libertatea religiei, ori vor fi izgoniţi cei care au altă credinţă decât cea catolică, iar astfel se vor pierde muncitori excelenţi şi supuşi buni9.

Maria Tereza nu a fost deloc impresionată de acest apel patetic, ci mai degrabă a fost îngrozită de ce s-ar fi întâmplat în cazul în care Iosif ar fi acces la tron, având asemenea concepţii. Ea a replicat, spunând că nimic nu poate fi mai destructiv decât stăruinţa în toleranţa religioasă: „În dorinţa de a păstra muncitori folositori vei distruge statul şi vei provoca pierderea unui număr nesfârşit de suflete. La ce îţi foloseşte credinţa adevărată dacă o respecţi atât de puţin? Ce s-ar întâmpla în lipsa unei religii dominante? Toleranţa va submina totul! Ce alte frâne există? Niciuna. […] Nimic nu e mai necesar şi mai rodnic decât religia. Dacă n-ar fi un cult stabilit, o supunere în faţa bisericii, unde am fi noi? Legea forţei s-ar înstăpâni. Idei ca ale tale pot provoca cea mai mare nenorocire […] Libertatea imaginară pe care o invoci nu va putea exista nicicând, ci doar va conduce la dezastrul universal!”10

Cu astfel de idei puternic înrădăcinate, nu este surprinzător că persecutarea activă a protestanţilor a continuat. Cei din provinciile austriece au fost ori exilaţi, ori forţaţi să emigreze, mulţi dintre aceştia scăpând în Prusia unde Frederic al II-lea era chiar foarte mulţumit de creşterea populaţiei.

8 Walter Oppenheim, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995, p. 107-

114. 9 Ibidem.

10 Ibidem.


16

O mare comunitate protestantă din Moravia a fost tratată cu multă duritate, bărbaţii fiind ameninţaţi cu recrutarea, iar femeile şi copiii cu închisoarea. Numai intervenţia lui Iosif i-a salvat de la această situaţie.

Maria Tereza n-ar fi acceptat un astfel de amestec şi în cazul evreilor. Ea a fost ultimul monarh din Europa veacului al XVIII-lea care a persecutat activ evreii. Toţi cei ce locuiau în Boemia au fost izgoniţi în anul 1745, iar în anul 1777 ea a demonstrat cât putea fi de deplasată, în comparaţie cu atitudinile umanitare şi tolerante ale vremii, când a refuzat să permită evreilor să locuiască în Viena, pe motiv că aceştia erau o rasă diabolică ce complota să-i transforme pe austrieci în cerşetori11.

Atitudinea Mariei Tereza faţă de minorităţile religioase nu era de natură să ajute la unificarea statului, dar însăşi biserica romano-catolică – pe care suverana dorea atât să o protejeze, deoarece afirmase deseori că supravieţuirea ei în războiul pentru succesiunea Austriei se datora unui miracol dumnezeiesc primit pentru credinţa sa – s-a trezit atacată. Iosif şi Kaunitz au susţinut cu tărie că Biserica reprezenta o restrângere majoră a puterii regale. În anul 1740, biserica dispunea de venituri mari. Aceasta administra toate spitalele, ajutoarele pentru săraci şi şcolile, se bucura de exceptarea de taxe şi avea un sistem legal propriu.

Intenţia Mariei Tereza de a răspândi religia catolică a definit şi politica adoptată faţă de Ungaria şi Transilvania. În Ungaria, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, catolicismul maghiar, după reconstrucţia din prima jumătate a secolului, a cunoscut o consolidare şi o înflorire fără precedent12.

Sporirea populaţiei a presupus o mai bună organizare şi administrare a teritoriului diecezelor, construindu-se o serie de biserici şi diferite edificii confesionale. În anii 1776-1804 au apărut şapte noi episcopii13, iar raportul nunţiului papal Giuseppe Garampi, care în anul 1776 a vizitat Ungaria, este mai mult decât favorabil14. Mergând prin diferite localităţi, trimisul papei

11 Angelika Schaser, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, Ed.

Hora, 2000, p. 34-40. 12 Katus László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus, liberalizmus

és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház Magyarországon, Budapest, 1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István.

13 Este vorba despre episcopiile de: Szepes, Beszterczebánya, Rozsnyó, Szombathely, Székes-fehérvár, Kassa şi Sătmar.

14 COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyar-országon: a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 63.


17

este încântat de ceea ce vede şi nu poate să nu remarce că, în comparaţie cu perioadele precedente, biserica romano-catolică de aici a făcut progrese remarcabile. Nunţiul papal recunoaşte că a găsit clerul în ordine, că a văzut instituţii teologice excelente, iar zelul şi instrucţia preoţimii i se par mulţumitoare.

Pe de altă parte, a lăudat activitatea episcopilor care – spune el – „dau multă atenţie îndatoririlor pe care le au, iar călugării sunt şi ei foarte utili în activitatea depusă pentru folosul sufletelor. Cu toţii sunt supuşi Sf. Scaun”15. În spiritul acestei realităţi, Garampi este chiar tentat să spună că „nu ştiu dacă, oare, mai e vreo naţiune după cea franceză, care, în privinţa clerului, să stea atât de bine precum cel maghiar”16. Mai mult, fidel aprecierilor sale conturate ca urmare a vizitelor făcute, după numeroasele contacte pe care le-a avut cu diverşi clerici şi teologi maghiari, nunţiul papal rămâne cu convingerea că „episcopii maghiari sunt mai ataşaţi de Sf. Scaun decât toţi cei din provinciile ereditare”17.

Laudele pe care Giuseppe Garampi le aduce la adresa catolicismului din spaţiul Ungariei nu sunt fără fundament. În mai toate diecezele romano-catolice s-au înregistrat progrese notabile, iar fiecare dintre episcopi s-a bucurat de realizări deosebite. La episcopia de Veszprém, în timpul episcopului Padányi Biró Márton (1745-1762), s-au constituit 48 de parohii noi, un număr de 39 de parohii au fost refăcute, s-au înălţat 88 de biserici, 19 capele şi 28 de şcoli. Episcopul Padányi s-a îngrijit mult de buna funcţionare a seminarului teologic, astfel că, numai în timpul păstoririi sale, pe băncile seminarului, a educat 129 de preoţi, iar un număr de 3.774 de protestanţi au revenit la religia catolică18.

La Pécs, episcopii Klimó György (1751-1777) şi Eszterházy Pál (1781-1799) au avut în vedere buna organizare a educaţiei teologice, dar şi a celor 23 de parohii şi 144 de filiale. Rezultatele muncii lor au fost pe măsură.

La Eger, între anii 1699-1799 au funcţionat 353 de parohii şi mai mult de 66 de preoţi. Episcopul Erdődy Gábor (1715-1744) a reuşit, prin eforturi susţinute, să ridice 80 de parohii noi şi să fie ajutat în activitatea pastorală de 232 de preoţi19.

15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Szántó Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984, p. 294-295. 19 Ibidem.


18

În episcopia de Vác20 şi de Cenad, rezultatele au fost, de asemenea, notabile. În cazul celei din urmă, în timpul păstoririi episcopului Nikolaus Stanislavich (1739-1750), la fel ca şi în cazul predecesorului său, Adalbert von Falkenstein, s-a remarcat aceeaşi grijă de a cunoaşte îndeaproape realităţile vieţii credincioşilor şi a clerului diecezan.

În acest sens, Stanislavich a întreprins mai multe vizite pastorale în care s-a informat asupra situaţiei diecezei. Într-o scrisoare din octombrie 1741, redactată în treizeci şi trei de puncte, episcopul o informa pe împără-teasa Maria Tereza asupra situaţiei deplorabile a multora dintre bisericile diecezei, construite din lemn, şi asupra vieţii destul de grele a preoţilor care dispuneau de venituri foarte mici. Astfel, scrisoarea sa are un caracter petiţionar, prin care episcopul cere îmbunătăţirea situaţiei clerului său.

Din acest motiv, episcopul a împiedicat numirea pe unul dintre cele două locuri canonicale, care erau rezervate pentru numire împăratului, a unui cleric ce provenea dintr-o altă dieceză. Episcopul motiva aceasta cum că astfel ar fi luat unor clerici merituoşi orice posibilitate de a urca în rang şi de a avea o poziţie mai bună în cadrul eparhiei. Construcţia Domului a fost o altă problemă a episcopatului lui Stanislavich. Încă din anul 1743, el şi-a exprimat dorinţa fierbinte, la data de 13 aprilie, să vadă în cel mai scurt timp terminate lucrările la catedrală. Tot ca urmare a unei scrisori a episcopului Stanislavich adresată împărătesei Maria Tereza, Camera Vieneză atribuia la 10 februarie 1740 suma de 5000 de guldeni pe jumătate de an pentru continuarea lucrărilor la Dom21.

În timpul guvernării episcopului Stanislavich sunt amintite ca fiind create următoarele parohii: Mehadia înfiinţată în anul 1740, Vinga, Dognecea şi Cenad înfiinţate în 1741, Recaş, Sântana Nouă în 1742, Törökbecske în 1748, iar apoi Arad-Sânmartin şi Sasca în 1750. Faptul că sub episcopul Stanislavich nu s-au înfiinţat prea multe parohii, s-a datorat şi faptului că războiul cu turcii a izgonit mulţi catolici din vechile lor localităţi, iar, pe de altă parte, administraţia nu a mai iniţiat nicio altă campanie de colonizare în acest timp.

20 În timpul episcopului Althan Károly (1734-1756), numărul parohiilor din dieceză a crescut

de la 34 la 59. Pe durata păstoririi lui Eszterházy Károly (1759-1761) au funcţionat foarte bine 140 de biserici şi 82 de parohii, la fel şi în vremea lui Migazzi Kristóf (1756-1757; 1762-1786).

21 Arhiva Episcopiei Romano-Catolice de Timişoara, Claudiu Călin, Istoria diocezei romano-catolice de Cenad 1750-1800 (lucrare în manuscris), p. 31.


19

După moartea sa, în anul 1750, împărăteasa Maria Tereza îl va numi, la 15 iunie 1750, în scaunul diecezei de Cenad pe Engl von Wagrein (1750-1777). Procesul informativ al candidaturii sale a fost iniţiat de nunţiul apostolic de la Viena, arhiepiscopul Serbelloni, la 22 octombrie 1750. Episcopul Engl a găsit o situaţie a diecezei, ce poate fi apreciată ca fiind bună pentru acea epocă. Astfel, episcopul Stanislavich lăsase toate parohiile existente ocupate cu preoţi, Domul era într-o stare avansată de construcţie, dieceza era deja împărţită pe decanate, iar capitlul îşi desfăşura şi el activitatea. O caracteristică a domniei împărătesei Maria Tereza a fost politica de absolutism luminat a suveranei austriece22.

În Banat, acest lucru se va resimţi mai profund mai ales datorită faptului că, în această provincie, nu exista niciun alt mare proprietar funciar decât suverana. De altfel, Maria Tereza a avut unele proiecte de a ridica Banatul la rangul de principat, provincia urmând să primească astfel un statut asemănător cu cel al Transilvaniei. În ceea ce priveşte relaţia administraţiei laice cu episcopii de Cenad, se pot înregistra unele dezacorduri mai ales atunci când puterea temporală se amesteca în problemele puterii spirituale. Acest fapt va fi cu atât mai vizibil cu cât, în Banat, politica dusă de împărăteasă nu va cunoaşte prea multă opoziţie.

O exemplificare a acestor opinii divergente este şi dispoziţia epis-copului Engl din anul 1768, trimisă la Viena spre aprobare. Documentul conţinea, printre altele, câteva propuneri ale episcopului ce lăsau să se înţeleagă dorinţa acestuia de a scoate biserica de sub amestecul deranjant al statului. Astfel, înaltul prelat cerea ca şi clericii să nu fie judecaţi de tribunale civile, ci doar de cele ecleziastice, iar problemele ce vizau proprietăţile şi averea Bisericii să fie discutate doar de capitlu, aici fiind incluse şi testamentele clericilor laolaltă cu lăsămintele acestora în favoarea Bisericii. Dispoziţia episcopului Engl va fi respinsă, punându-i-se acestuia în vedere să se limiteze „ad causas pure spirituales”23.

În timpul episcopatului lui Franz Anton Engl von Wagrain, se înregistrează cel mai mare număr de înfiinţări de parohii. Doar între 1750-1766 sunt create doisprezece parohii, iar în total, până în anul 1777, anul morţii episcopului, se vor înregistra 47 de noi parohii. Având în vedere faptul că episcopul Engl s-a impus în noua sa dieceză la sfârşitul anului 1750, lui i se atribuie înfiinţarea de parohii începând cu anul următor. 22 Ibidem, p. 37. 23 Ibidem, p. 40-41.


20

În privinţa clerului, episcopul nu reuşea să acopere necesarul diecezei. În aceste condiţii, Engl a fost nevoit să apeleze la diferitele ramuri ale ordinului franciscan. Totuşi, el nu dorea să dea frâu liber răspândirii acestora în cadrul diecezei, motivele sale fiind mai ales de ordin financiar. Astfel, un bun exemplu ni se oferă la Panciova, unde franciscanii doreau să deschidă o nouă mănăstire, episcopul Engl opunându-se acestui proiect. Motivul era simplu: franciscanii fiind un ordin cerşetor, prezenţa lor ar fi căzut ca o povară pentru populaţia localităţii care era şi aşa destul de săracă, iar terenurile agricole erau deja foarte reduse24.

Episcopul Franz Anton Engl de Wagrain, după câte se pare, a fost primul episcop ce s-a ocupat de arhiva diecezană, însărcinându-l în acest sens cu administrarea ei pe canonicul Paul de Vuko et Branko. Este interesant acest fapt deoarece, în anul 1767, Engl se afla în conflict cu canonicul şi decanul de Vârşeţ Vuko et Branko, se pare tocmai datorită modului de redactare a unor acte de către cel din urmă, mod specific doar unui episcop. Episcopul Franz Anton Engl von Wagrain s-a stins din viaţă la 30 ianuarie 1777, după ce a ocupat scaunul diecezei de Cenad timp de 27 de ani. A fost cea mai lungă păstorire a unui episcop din această dieceză pe tot parcursul secolului al XVIII-lea.

În cazul episcopiei romano-catolice de Transilvania, după moartea episcopului Mártonfi József25, situaţia diecezei a devenit foarte tensionată. La aceasta au contribuit foarte mult şi stările catolice ardelene care au început să vehiculeze mai multe nume pentru ocuparea scaunului episcopal rămas vacant. În plus, stările au început să trimită la Viena şi numeroase petiţii prin intermediul cărora au pledat, cu insistenţă, în favoarea diverselor nume. Dintre toţi cei sprijiniţi să ajungă pe scaunul de Alba Iulia, cu cele mai mari şanse a fost acreditat un anume Mednyánszky Ferenc26. El a şi fost numit de altfel episcop în anul 1722, însă la scurtă vreme, din motive necunoscute, s-a retras din funcţie.

În atare condiţii, la rugămintea ordinelor, suveranul l-a numit ca şi episcop de Transilvania pe Antalfi János (1724-1728), considerat a fi „ultimul vicar” şi mare prepozit. El a fost cel care a înaintat la Viena celebra petiţie a ordinelor catolice din anul 1725. Prin intermediul acesteia s-a cerut 24 Ibidem. 25 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 91. 26 Ibidem, p. 100-102.


21

intens acceptarea catolicilor în număr mai mare în funcţiile publice, retrocedarea arhivelor parohiale, apoi acceptarea în Transilvania a unui ordin călugăresc care să poată ajuta clerul romano-catolic în vederea derulării unei activităţi misionare mai intense. Aceasta în condiţiile în care aşezarea ursulinelor la Sibiu fusese oprită sine die.

Antalfi János a luptat mult şi pentru modificarea legislaţiei nefavo-rabile catolicilor27, însă demersurile sale politice, la fel ca şi cele ale succesorului său Sorger Gergely (1728-1740), nu s-au bucurat de mult succes. Ambii au avut în vedere ideea de egalitate a catolicilor cu cei de altă confesiune, apoi o mai bună organizare a arhivelor, obţinând în cele din urmă ca după moartea arhivarilor laici, în locul lor, să fie numiţi catolici. În altă ordine de idei, la începutul domniei împărătesei Maria Tereza s-a produs şi o reîmprospătare a vieţii spirituale, sporind numărul celor convertiţi la religia catolică. Faptul în sine a fost susţinut şi de suverană, respectiv de Guberniu, care s-a angajat să-i ia sub protecţia sa pe cei de curând convertiţi28.

Lupta lui Sorger pentru egalitate confesională a continuat-o cu aceeaşi insistenţă şi succesorul său Klobusiczky Ferencz (1741-1748). În comparaţie cu predecesorul său, el a avut mai mult succes ca dovadă că, la dieta ardeleană din anul 1744, s-a reuşit, după numeroase insistenţe, votarea articolelor de lege 6, 7 şi 8 care au înlăturat şi ultimele piedici din calea egalităţii confesionale a catolicilor.

Dintre acestea, cel mai semnificativ articol de lege s-a dovedit a fi cel de-al 7-lea. Conform acestuia nu s-a mai admis, sub nici o formă, contestarea şi polemizarea pe marginea problemei legate de restaurarea episcopiei de Alba-Iulia, a capitlului şi a canonicilor29. Au fost desfiinţate şi acele prevederi ce interziceau prezenţa iezuiţilor30. Ei au fost reprimiţi în Transilvania, iar Tezaurariatul le-a retrocedat veniturile confiscate în timpul principelui Gabriel Bethlen.

Klobusiczky Ferencz a mai încercat apoi să deschidă şi un seminar teologic, dar demersul său nu a reuşit din cauza situaţiei economice precare

27 Ibidem. 28 Ibidem. 29 Ibidem. 30 Idem, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából, Gyulafe-

hérvár, 2003, p. 13-16.


22

a episcopiei. El a devenit ulterior episcop de Zagreb, iar mai apoi arhi-episcop de Kalocsa. Idealul deschiderii unui seminar la Alba-Iulia pentru instruirea preoţilor a revenit urmaşului său, Sztoyka Zsigmond Antal (1749-1759)31. Pentru început, nici numirea sa în funcţie nu s-a realizat cu uşurinţă. După pleacarea la Zagreb a episcopului Klobusiczky, în episcopia romano-catolică de Alba-Iulia au reizbucnit tensiunile, mai ales în condiţiile în care, nici de data aceasta, nu s-a respectat autonomia catolică ardeleană, respectiv dreptul Statusului Catolic ardelean32 de a desemna candidaţi pentru ocuparea scaunului episcopal rămas vacant.

Cu această ocazie, Statusul a numit trei candidaţi pentru ocuparea scaunului episcopal: Kastal János, prepozit de Alba-Iulia, Biró János, paroh de Cluj şi Torma István, canonic de Alba-Iulia. Cel dintâi candidat a obţinut 58 de voturi, al doilea 38 de voturi, iar ultimul 37 de voturi33. Rezultatul alegerilor organizate de către Status nu au convins autorităţile de la Viena. În ziua de 25 aprilie 1749, suverana l-a numit episcop pe Sztoyka Zsigmond Antal, fapt confirmat şi de Papa Benedict al XIV-lea, de aşa manieră că noul episcop romano-catolic ardelean şi-a putut păstra şi veniturile prepoziturii de Eger de care dispunea înainte.

Pe data de 2 februarie 1750, el a fost sfinţit întru episcop la Kalocsa, iar ceremonia festivă s-a derulat la Alba-Iulia pe data de 23 aprilie 1750. În paralel cu aceasta, Statusul Catolic l-a numit ca şi vicar episcopal pe Kastal János. Ambii s-au dedicat cu dăruire slujirii episcopiei, îngrijindu-se mult

31 Era de origine din Sighetul Marmaţiei, născut în această localitate pe data de 22 martie

1699 într-o familie ortodoxă. A devenit catolic în anii tinereţii. În anul 1717 a studiat la seminarul din Eger, apoi la Paris, la Universitatea Sorbona, unde şi-a luat şi doctoratul în teologie. După ce a fost hirotonit preot, a activat iniţial la Kassa apoi, în anul 1733, a fost numit canonic de Eger. La dieta convocată cu ocazia încoronării împărătesei Maria Tereza, Sztoyka Zsigmond Antal a fost trimis pentru a reprezenta capitlul de Eger.

32 Autonomia catolicilor ardeleni, respectiv Statusul, s-a consolidat încă din anul 1690, atunci când Diploma Leopoldină a întărit religiile recepte. Statusul a organizat numeroase şedinţe la care au putut participa atât laici, cât şi clerici. Aceştia au lucrat laolaltă pentru consolidarea catolicismului ardelean, ei realizând şi numeroase planuri în acest sens. În condiţiile în care problemele s-au înmulţit a devenit tot mai dificil să se organizeze şedinţe dese, motiv pentru care s-a înfiinţat o comisie specială care a avut mereu în vedere problemele cele mai stringente. Astfel, acei catolici care au reuşit să intre în Guberniu au înfiinţat în anul 1695 aşa-numitul Consilium Catholicum. Din cadrul acestuia s-a format Comisia Permanentă, care a reprezentat cu fidelitate interesele Statului Catolic. După moartea guvernatorului Bánffy György, timp de un secol, guvernatorii Transilvaniei au fost catolici, tot ei fiind şi conducătorii consiliului.

33 Marton József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999, p. 70-80.


23

de pastoraţie, care presupunea formarea de buni preoţi. A impus aceasta şi contextul specific al epocii marcat de impactul iozefinismului, fapt pentru care, în Ungaria celei de-a doua jumătăţi a veacului al XVIII-lea, s-au înfiinţat cele mai multe seminarii şi parohii.

Episcopul Sztoyka ar fi vrut „să taie răul de la rădăcină” şi să rezolve cât mai bine situaţia pastoraţiei deficitare, dar, din păcate, încă nu dispunea de baza materială necesară. S-a preocupat să consolideze această bază, însă episcopia romano-catolică de Transilvania, nu demult reînfiinţată, nu mai era decât o palidă umbră a celei de dinainte de reformă. Cu toate acestea, pe data de 18 octombrie 1753, el a ţinut o consfătuire la Alba-Iulia în legătură cu deschiderea unui seminar teologic în această localitate. S-a interesat de alegerea locului pentru incinta seminarului, de alegerea profesorilor, respectiv de modul de desfăşurare al cursurilor.

Pe data de 1 noiembrie 1753, prin intermediul primelor exerciţii spirituale, a început viaţa seminarului. Peste numai patru zile s-au înscris deja la cursurile seminarului un număr de 5 studenţi teologi. La scurtă vreme după, ei au fost obligaţi să dea în scris că, dacă se întâmpla ca vreunul să plece din seminar din vină proprie, acela va acoperi cheltuielile din veniturile sale, iar dacă teologii deveneau totuşi preoţi atunci, cel puţin 3 ani, trebuiau să activeze în cadrul episcopiei de Transilvania34.

Pe de altă parte, tot la începutul activităţii sale de pastoraţie, episcopul Stoyka a reuşit să pună în ordine reşedinţa episcopală de la Alba-Iulia şi castelul de la Vinţul de Jos. A reconstruit altarul de la biserica episcopală care nu era în cea mai bună stare35. În folosul acestui demers, el a primit de la suverană suma de 9.642 de forinţi. Din păcate însă, când cele mai multe dintre reconstrucţii erau încheiate, în anul 1758, a izbucnit un incendiu în palatul episcopal care a provocat pagube foarte mari.

În urma incendiului a fost distrus acoperişul, foarte mult fiind afectate clopotele puse în perioada principelui Apafi, respectiv în timpul păstoririi episcopului Mártonfi. Dată fiind situaţia, episcopul Sztoyka a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a reconstrui biserica şi reşedinţa episcopală. Apoi, a întemeiat noi parohii şi s-a străduit să susţină ordinele călugăreşti în

34 Marton József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából,

Gyulafehérvár, 2003, p. 13-14. 35 Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico-Ecclesi-

asticis, Rola 45.980.


24

activitatea lor misionară. A manifestat interes şi faţă de problemele sociale ale credincioşilor săi, motiv pentru care a înfiinţat două centre destinate întreţinerii celor săraci. Aceste centre s-au numit „Bunul Păstor” (deschis în oraşul său natal), respectiv „Samariteanul milostiv” inaugurat la Alba-Iulia36.

În timpul păstoririi sale s-au scurs şi numeroase polemici pe tema căsătoriilor mixte. Cazul care a făcut furori în epocă a fost cel al unei cunoscute aristocrate pe nume Matskássy Krisztina. Reformată fiind, s-a căsătorit cu un anume Várady, însă, după o convieţuire mai lungă, a divorţat şi a ales să îşi refacă viaţa cu Dósa Mihály, care era catolic.

Pentru a-şi atinge mai repede scopul, ea a trecut la religia catolică, iar pentru a fi sigură că se recăsătoreşte – în ciuda divorţului de primul ei partener – ea s-a dus direct la Roma, ocolind autorităţile locale care aveau cunoştinţă de situaţia ei anterioară. Aici a reuşit să obţină un brevet papal care i-a acordat dreptul la căsătorie.

În fapt, necunoscând realităţile ardelene, în anul 1754, papa i-a trimis episcopului Sztojka acel brevet care a dat naştere la numeroase controverse. Între altele se amintea că: „Reformata matrimonia huius Principatus irrita.”37 Cu alte cuvinte, căsătoriile între reformaţi în Transilvania nu erau considerate a fi valabile. Se ridica astfel un mare semn de întrebare: dacă se producea o separaţie într-o familie reformată, iar apoi una dintre cele două persoane trecea la religia catolică şi se căsătorea tot în această confesiune era oare validă casătoria în condiţiile în care partea reformată trecuse deja printr-o separaţie?

Documentele epocii atestă că asemenea cazuri precum cel al doamnei Matskássy Krisztina erau destul de numeroase, fapt care a generat o adevărată furtună şi la Curtea de la Viena. Dilema episcopului Sztojka era cu atât mai mare cu cât Viena hotărâse ca fiind valabilă prima căsătorie, în vreme ce brevetul papal l-a considerat a fi nevalid, fără drept de moştenire. Acest fapt venea în contradicţie cu decizia împărătesei. Era nevoie, aşadar, de o reconciliere între stat şi biserică. Episcopul Sztojka a interzis preoţilor catolici să asiste la asemenea ceremonii matrimoniale în care părţile în discuţie nu au fost separate după legislaţia bisericească38. 36 Marton József, op. cit., p. 13-14. 37 ***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925, p. 147-173. 38 Ibidem. Vezi şi: Balics Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest,

1885; Biró Vencel; Boros Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941; Endes Miklós, Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története, Budapest, 1935; Vorbuchner Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925.


25

Decizia Vienei a fost una similiară: fără separare legală nu putea fi posibilă o nouă căsătorie. Împărăteasa Maria Tereza a decis că nu se pot încheia căsătorii mixte decât cu aprobarea episcopului, aprobare care se dădea doar cu un reversaliu conform căruia:

1. căsătoria se încheia numai cu asistarea preotului catolic 2. copiii trebuiau crescuţi în religia catolică 3. partea necatolică nu va împiedica partea catolică la libera exer-

citare a confesiunii.39 Controversele derulate nu au rămas fără consecinţe. Pe data de 5

decembrie 1758, episcopul Sztojka i-a trimis împărătesei Maria Tereza o lungă scrisoare în care i-a detaliat activitatea intensă derulată în cadrul diecezei şi, întrucât dificultăţile erau foarte mari, episcopul de Transilvania i-a cerut acesteia să numească un coadjutor. Suverana nu s-a grăbit însă cu răspunsul. Ea a ales să se consulte în prealabil cu fostul episcop romano-catolic de Transilvania, Klobusiczky Ferencz care, între timp, devenise arhiepiscop de Kalocsa. Sugestia pe care el i-a dat-o împărătesei a fost una ce, ulterior, a stârnit controverse. La propunerea prelatului de Kalocsa, suverana i-a cerut episcopului Sztoyka să demisioneze din funcţie, fapt care se va şi întâmpla pe data de 8 ianuarie 1759.

Imediat după demisie, el a ales să meargă la Sibiu unde s-a şi retras o perioadă. L-a deranjat însă atmosfera încărcată şi gălăgioasă din oraş, motiv pentru care a ales să se stabilească la Ludoş, unde avea o mică pro-prietate. S-a îmbolnăvit însă foarte grav, fapt pentru care s-a izolat într-o mănăstire piaristă unde a şi murit în ziua de 21 aprilie 1770. Dincolo de eşecurile pe care le-a regretat până în ultima clipă a vieţii, Sztoyka a fost indiscutabil unul din cei mai notabili prelaţi ai Transilvaniei. Odată cu deschiderea seminarului „Incarnatae Sapientiae”, el a avut marele merit de a fi plasat învăţământul teologic romano-catolic ardelean pe bazele cele mai solide, deschizând, astfel, cele mai strălucite perspective pentru succesorii săi.

El a fost urmat în scaunul episcopal de către Batthyány József, prepozit de Pozsony. A fost foarte apreciat la Curtea de la Viena, mai ales în condiţiile în care era chiar fiul Palatinului Batthyány Lajos. Aceasta a 39 Vezi şi Zamfir Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in

Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Teologie, 2/2005, p. 71-83.


26

cântărit foarte mult în momentul în care Curtea a decis ca şi tânărul Batthyány József, de numai 32 de ani, să preia episcopia romano-catolică de Transilvania. Nu a păstorit însă foarte mult timp. El şi-a ocupat scaunul pe data de 10 februarie 1760, iar în ziua de 22 mai, acelaşi an, a fost numit arhiepiscop de Kalocsa. Chiar dacă pastoraţia sa în Transilvania a fost una foarte scurtă, ea nu a fost lipsită de realizări notabile. Tânărul episcop a deschis un centru pentru copiii convertiţi la religia catolică, iar pe lângă aceasta şi un orfelinat pentru un număr de 50 de copii40.

După plecarea lui Batthyány József, cu ocazia zilei de nume a împărătesei Maria Tereza, noul episcop romano-catolic al Transilvaniei a fost ales Bajtay József Antal (1760-1772). Format la şcoala piaristă, elita catolică ardeleană nu a privit cu ochi buni numirea sa în funcţia de episcop. În cazul lui Batthyány József, originea sa aleasă a contat enorm în ochii credincioşilor şi ai elitei catolice ardelene. Bajtay era însă de origine umilă, iar acest fapt, coroborat cu simplitatea lui de călugăr şi de pedagog, nu a făcut decât să stârnească indignare în cazul multora. Aceasta mai ales în condiţiile în care Curtea de la Viena, nici acum, nu a ţinut cont de aşteptările Statusului Catolic care dorea pe scaunul episcopal un catolic ardelean41. Tocmai de aceea situaţia lui Bajtay, pe durata păstoririi sale, nu a fost una uşoară.

El s-a confruntat, în primul rând, cu o nobilime ardeleană extrem de conservatoare, exclusivistă şi închisă în ea înseşi, ce nu de puţine ori a ales să privească cu neîncredere spre un episcop străin, cu o stare de sănătate ce se deteriora continuu şi care a fost adus într-un context marcat de numeroase contradicţii confesionale.

În ciuda acestor impedimente, el a căutat cu mult elan să-şi realizeze multe dintre planurile sale anterior stabilite. Încă din anul 1768, pe durata şederii sale la Viena, a încercat să ridice episcopia de Transilvania la rang de arhiepiscopie. Noua instituţie urma să se numească Primatus Daciae, aceasta însă nu a reuşit tocmai din cauza plecării sale42. Odată venit în Transilvania, situaţia lui Bajtay nu putea fi una favorabilă, mai ales întrucât împărăteasa

40 Vezi Incze Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003. Vezi şi Miskolczy István, Bajtay J.

Antal és kora, Budapest, 1914. 41 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 95. Vezi şi Balogh

Margit; Gergely Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, Budapest, 1922. 42 Ibidem, p. 122.


27

Maria Tereza era favorabilă catolicilor şi mai puţin protestanţilor, iar aceştia din urmă nu au privit niciodată cu ochi buni activitatea pastorală a noului prelat, în fond un admirator înfocat al suveranei.

În chestiuni de disciplină ecleziastică a adus reglementări importante: soldaţii din trupele mobile au fost plasaţi în grija duhovnicului de campanie, iar cei permanenţi intrau sub jurisdicţia şi grija episcopului diecezan. Acolo unde preotul de campanie nu putea ajunge, parohul din locul respectiv putea administra sacramentele. S-au înfiinţat mai multe parohii, iar, la recomandarea sa, împărăteasa Maria Tereza a deschis orfe-linatul de la Sibiu care i-a purtat şi numele: „Orphanotrophium Regium Theresianum Catholicum Cibiniense”43.

În altă ordine de idei, episcopul Bajtay nu a fost mulţumit de nivelul moral şi de pregătire religioasă a credincioşilor, motiv pentru care s-a străduit, pe cât posibil, să aducă îmbunătăţiri semnificative în acest sens. Semnalele venite din teritoriu, din parohii, erau îngrijorătoare: o serie de preoţi nu îşi făceau datoria cu conştiinciozitate, de sărbători şi în zilele de duminică rar spuneau slujbe cântate, rar predicau, iar catehezele prin şcoli aproape că lipseau cu desăvârşire. Mulţi dintre copii nu fuseseră la prima împărtăşanie şi nu avuseseră parte nici de prima spovadă44. În plus, mulţi dintre preoţi – se spune în documente – nu ştiau bine rugăciunile, de multe ori nu ajungeau nici la înmormântări astfel că ceremonia în sine o făceau protestanţii contra cost45.

Dată fiind situaţia, în anul 1764, episcopul Bajtay a trimis clerului său o scrisoare pastorală prin intermediul căreia a cerut ca, în fiecare biserică, să existe scaune de spovadă, iar slujbele să se ţină regulat. Fiind informat că mulţi dintre credincioşi nu ştiau să scrie şi să citească, el a impus tuturor cantorilor ca, în biserici, să nu folosească decât cântările în limba maghiară care erau cele mai cunoscute. Acolo unde existau comunităţi mixte, rugăciunile şi cântecele trebuiau rostite în limba maghiară şi germană46.

Tot în timpul păstoririi sale, o chestiune deosebit de arzătoare a consti-tuit-o cea referitoare la căsătoriile mixte. Conform decretului din anul 1751, 43 Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis Levéltár. XXI

szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok. 44 Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a püspök-

séggel kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780), p. 2. 45 Ibidem. 46 Ibidem.


28

asemenea căsătorii nu se puteau încheia decât cu aprobarea episcopului catolic, cu condiţia existenţei reversaliului. Altfel spus, partea necatolică trebuia să ofere o garanţie scrisă cum că educaţia copiilor rezultaţi în urma consumării matrimoniului va fi făcută în spirit catolic.

Pe fondul agravării bolii sale, în ziua de 3 octombrie 1772, episcopul Bajtay a renunţat la funcţia deţinută, iar anul următor a părăsit şi dieceza. In-tenţia sa a fost aceea de a ajunge la Pozsony. Aceasta nu i-a reuşit, deoarece la Arad i s-a făcut rău. S-a şi stins din viaţă în ziua de 15 ianuarie 1773.

După moartea sa, împărăteasa Maria Tereza l-a numit ca şi episcop de Transilvania pe Manzador Piusz, originar din Viena. Numirea sa a avut loc pe data de 23 mai 1773. Noul episcop a studiat teologia şi filosofia, pe care le-a şi predat, de altfel, cu multă pasiune. Odată numit în funcţie a început şi el o intensă activitate de pastoraţie, încercând să reconstruiască cât mai multe biserici parohiale.

Pe durata păstoririi sale, s-a desfiinţat ordinul iezuit, fapt care a con-dus la o penurie de predicatori. Atât timp cât a fost pe scaunul episcopiei romano-catolice de Transilvania a uimit prin elanul cu care a făcut pastoraţie în sânul credincioşilor săi, alegând o viaţă ascetică asemenea unui călugăr. A trăit în sărăcie, ajutându-i mereu pe cei aflaţi în nevoi.

În anul 1774 s-a îmbolnăvit grav, iar în ziua de 30 august s-a stins din viaţă la Sibiu, în etate de 69 de ani. Urmaşul său pe scaunul episcopal a fost Kollonitz László (1774-1780), prepozit de Oradea, urmat apoi de Batthyány Ignác (1780-1798) care a şi avut una din cele mai strălucite păstoriri din istoria premodernă a episcopiei romano-catolice de Transilvania47.

Episcopatul său a coincis chiar cu perioada de început a iozefinis-mului. În anul 1780, Kollonitz László plecase la Oradea, iar în locul său papa Pius al VI-lea l-a numit pe Batthyány Ignác, prepozit de Eger ce atunci avea numai 39 de ani48. Născut la Németujvár, pe data de 30 iunie 1741, noul episcop a studiat la şcoala piariştilor din Pesta, apoi la universi-tatea iezuită din Nagyszombat. A aprofundat teologia la Esztergom, apoi la Gracz şi la Roma unde a fost hirotonit preot.

47 Vezi Karácsonyi János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig, Buda-

pest, 1985; Biró Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930. 48 Numirea s-a făcut pe data de 11 august 1781. S-a dovedit a fi un savant de renume şi un

mare iubitor de izvoare istorice, ca dovadă şi faimoasa sa bibliotecă care număra 20.000 de volume.


29

Fiind un om foarte capabil, s-a ocupat iniţial de administrarea biblio-tecii de la Germanicum din Roma. A început să studieze apoi la bibliotecă, respectiv la arhivele Sf. Scaun, mai ales în condiţiile în care papa Pius al VI-lea i-a permis să copieze documentele referitoare la istoria maghiarilor. Ulterior, pe baza acestora, va reuşi să scrie celebra sa lucrare intitulată: Leges Ecclesiasticae Hungariae. Tot în acest interval de timp a început să strângă cărţi de valoare, reuşind să îşi ia şi doctoratul în teologie.

În anul 1776 a revenit acasă, stabilindu-se la Eger unde a activat alături de episcopul Eszterházy Károly. S-a făcut remarcat şi aici în activitatea sa ca dovadă că, în scurtă vreme, a fost numit canonic, iar apoi, la 32 de ani, prepozit. Dincolo de activitatea sa pastorală, pe care a desfăşurat-o în mod strălucit, a continuat să strângă material de arhivă şi cărţi rare.

Devenit episcop de Transilvania, a pus mare accent pe pastoraţie şi pe puritatea credinţei, căutând mereu să combată superstiţiile. Un interes deosebit l-a acordat formării preoţilor, respectiv instruirii tinerilor teologi. Acestora le-a tipărit numeroase cărţi şi predici. Chiar dacă numărul lor era destul de redus s-a străduit să le ofere o pregătire cât mai bună şi mai temeinică. A insistat pe studiul riguros al Sfintei Scripturi şi al filosofiei, fiind cel dintâi care a decis ca studiile de teologie să se deruleze pe parcursul a 6 ani49.

La fel ca şi în cazul predecesorilor săi, Batthyány Ignác s-a confruntat şi el cu delicata problemă a căsătoriilor mixte. În repetate rânduri s-a bucurat de susţinerea şi îndrumările preţioase ale nunţiului Garampi. În raporturile detaliate pe care le-a trimis la Roma, el a subliniat că principala preocupare era îndreptată asupra căsătoriilor mixte, întrucât acestea agitau încă mult spiritele în Transilvania. Privind realităţile cu obiectivitate şi detaşare, nunţiul recomandă episcopului să descurajeze căsătoriile mixte, iar în condiţiile în care ele se produceau atunci partea catolică trebuia îndemnată să-şi asume cu grijă şi cu multă responsabilitate educaţia catolică a copiilor.

Aceleaşi aspecte se regăsesc şi în relatările celebrului misionar Lorenzo Gaganelli50. Trimis de Sfântul Scaun pentru a vedea realităţile de la faţa locului, misionarul se arată îngrijorat de tensiunile generate de controversa căsătoriilor mixte, dar şi de unele aspecte organizatorice moştenite din 49 Marton József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.], p. 120-122. 50 COLLECTANEA VATICANA HUNGARIAE. Galla Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyar-

országon: a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005, p. 354.


30

trecut ce nu primiseră încă soluţionările de rigoare. Potrivit observaţiilor făcute, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, în Transilvania, erau cam 90 de biserici administrate de catolici, în vreme ce în mâna protestanţilor se aflau mult mai multe51.

În altă ordine de idei, numărul convertirilor era mulţumitor, însă – se aprecia – acesta putea fi cu mult mai mare dacă biserica se preocupa mai serios de situaţia materială a clericilor protestanţi şi a familiilor lor.

Apoi s-a mai subliniat şi aceea că, pentru formarea unor clerici bine pregătiţi, care să desfăşoare o activitate misionară de succes, era nevoie de mai multe şcoli şi de o implicare mai profundă a călugărilor minoriţi şi franciscani. Dintre aceştia, cei de pe urmă păreau să aibă cea mai eficientă organizare din provincie52. Situaţia se înrăutăţeşte însă în cazul lor, înce-

51 Ibidem, p. 353-354. 52 Potrivit datelor de arhivă, în perioada 1741-1780, ordinul franciscan din Transilvania avea

următoarea structură de conducere: 1. pentru perioada 1741-1744: Visitator Generalis – Novák István; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Bögözi László; Definitores – Vas Krizosztom, Gáspár Ferenc, Bernád János, Koch Apollinár; Secretarius – Bodó Sebestyén; 2. pentru perioada 1744-1747: Visitator Generalis – Steinsiess Antal; Minister Provincialis – Bögözi László; Custos – Bernárd János; Definitores – Istvánffi Kristóf, Müller Domokos, Péterffi Anzelm, Sükösd Máté; Secretarius – Bodó Sebestyén; 3. pentru perioada 1747-1750: Visitator Generalis – Palásti Imre; Minister Provincialis – Sükösd Máté; Custos – Buzás Gellért, Péterffi Anzelm, Ambrus Jukundián; Definitores – Botár Joakim, Csergő Gábor, Szabó Péter, Bodó Sebestyén; Secretarius – Renn Erázmus; 4. pentru perioada: 1750-1753: Visitator Generalis – Pallichovits Zsigmond; Minister Provincialis – Botár Joakim; Custos – Sükösd Maté; Definitores – Ambrus Jukundián, Balázs Ráfáel, Potyó Bonaventura, Rafain Ágoston; Secretarius – Renn Erázmus; 5. pentru perioada: 1753-1756: Visitator Generalis – Bodzej Sándor; Minister Provincialis – Raphain Ágoston; Custos – Potyó Bonaventura; Definitores – Bernárd János, Péterffi Anzelm, Müller Domokos, Kim László, Botár Joakim; Secretarius – Balázs Ráfáel; 6. pentru perioada 1756-1759: Visitator Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Sükösd Máté; Custos – Raphain Ágoston; Definitores – Botár Joákim, Csergő Gábor, Szabó Péter, Keresztes Vázul; Secretarius – Ambrus Jukundián; 7. pentru perioada 1759-1762: Visitator Generalis – Hosszumezei Demeter; Minister Provincialis – Botár Joákim; Custos – Péterffi Anzelm; Definitores – Ambrus Jukundián, Plödul Honor, Csergő Krizogon, Tomori Anaklét; Secretarius – Péterffi Márton; 8. pentru perioada 1762- 1765: Visitator Generalis – Jablonszky Gaudenc; Minister Provincialis – Raphain Ágoston; Custos – Ambrus Jukundián; Definitores – Bernárd János, Péterffi Márton, Bocskor Paulin, Péterffi Canel; Secretarius – Péterffi Márton; 9. pentru perioada 1765-1768: Visitator Generalis – Sipos Márton; Minister Provincialis – Ambrus Jukundian; Custos – Raphain Ágoston; Definitores – Keresztes Vazul, Fekete Károly, Andaházi Ignác, Mihályffi Antal; Secretarius – Csató Gábor; 10. pentru perioada 1768-1771: Visitator Generalis – Raphain Ágoston; Minister Provincialis – Péterffi Kornél; Custos – Andaházi Ignác; Definitores – Péterffi Anzelm, Csergő Krizogon, Csató Gábor; Secretarius – Csegő Lőrinc; 11. pentru perioada 1771-1774: Visitator Generalis – Ambrus Jukundián; Minister Provincialis –


31

pând cu anul 1781, când împăratul Iosif al II-lea a interzis superiorilor din ordin orice contact cu Sf. Scaun. Reacţia coducătorilor ordinului a fost pe cât de vehementă, pe atât de şocantă. Ei au afirmat că, în realitate, prin intermediul lui Kaunitz şi Ignác Born franc-masoneria a fost cea care a intenţionat să atace ordinul cu înverşunare, voind să atingă prin aceasta şi Biserica Romană în profunzimile sale53.

Franc-masoneria – „Faţa nevăzută” a Iluminismului

În secolul al XVIII, care s-a impus ca şi “un secol al cosmopolitismului, schimburilor şi al circulaţiei intense a oamenilor şi ideilor”, franc-masone-ria apare ca un fenomen spectacular prin existenţă, persistenţă, dezvoltare şi amploare54. Reflectând spiritul secolului şi militând pentru un nou comportament social-moral, franc-masoneria a devenit o parte integrantă a noii culturi specifice epocii Luminilor.

În acelaşi timp, ea s-a manifestat ca un ferment şi agent al ideilor iluministe, devenind unul din mijloacele de identificare a celor ce erau estimaţi ca adepţi sau partizani ai acestora şi, mai ales, un indiciu al apartenenţei, însuşirii şi fidelităţii faţă de propriile valori promovate şi transmise sub diverse forme, vizibile sau invizibile, societăţii. Aşadar, franc-masoneria, ca formă asociativă în cadrul căreia se reunesc voluntar persoane private pe baza confidenţialităţii mutual consimţite şi împărtăşite (acceptate) în vederea expunerii publice a reflecţiei lor raţionale, se integrează noului mental al epocii promovat de “grupul restrâns” al moderatorilor, formatorilor şi promotorilor noului discurs despre om.

Ca formă de sociabilitate specific continentală, secretă, mistică şi etică, franc-masoneria secolului al XVIII-lea, se construieşte pe structura vechilor corporaţii medievale pe meserii (masoneria operativă). Dar în contextul

Raphain Ágoston; Custos – Péterffi Kornél; Definitores – Péterffi Márton, Bocskor Paulin, Kanda Modeszt; Secretarius – Darvas Leo; 12. pentru perioada 1774-1777: Visitator Generalis – Golyobis Ambrus; Minister Provincialis – Péterffi Márton; Custos – Bocskor Paulin; Definitores – Andaházi Ignác, Wesellin János, Mihályffi Antal, Darvas Leo; Secretarius – Istvánffi Szilveszter 13. pentru perioada 1777-1780: Visitator Generalis – Papp Primus; Minister Provincialis – Bocskor Paulin; Custos – Péterffi Márton; Definitores – Domokos Kázmér, Frank Elek, Istvánffi Szilveszter; Secretarius – Csergő Lőrinc.

53 György József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930, p. 106. 54 Lucia Popa, “Franc-masoneria, lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul: Istorie şi ideologie, Bucureşti, 2003, p. 1.


32

conversiei structurilor societăţii şi mai ales al expansiunii pieţei de desfacere şi muncii salariale, corporaţiile profesionale sunt confruntate din ce în ce mai acut cu criza internă care accentuează cererea de capitaluri.

Leagănul franc-masoneriei moderne speculative, filosofice, este considerat a fi Scoţia şi apoi Anglia urbană55. În acest spaţiu, în jurul anului 1600, dintre toate meseriile artizanale tradiţionale, singurele care îşi asumă riscul calculat şi “înfruntă” trecerea la condiţiile concurenţiale impuse de piaţa de desfacere, cererea crescândă de forţă de muncă specializată şi de capital, adaptându-se acestor exigenţe sunt corporaţiile care îi reunesc pe constructorii zidari – “masons”.

În procesul de “renovare”, corporaţiile masonilor îşi deschid treptat porţile, admiţând, contra unei taxe de înscriere deloc neglijabile şi direct proporţională cu venitul, şi membri străini de această meserie, dar oameni de bine preocupaţi să primească “lumina masonică” şi de a o păstra în secret, transformându-se astfel în societăţi ale masonilor liberi – “free masons”. Modernitatea pătrunde, aşadar, pas cu pas în structurile instituţionale neschimbate în ansamblu şi perpetuate însă în cadrul unui corp social şi al unei societăţi în curs de remodelare56.

Pe lângă conviviabilitatea tradiţională oferită şi păstrarea misterelor profesionale, atelierele muncitorilor masoni erau atractive deopotrivă, atât pentru comercianţi şi “gentlemani masons” recrutaţi conform unei reguli generale din rândul notabilităţilor locale, cât şi din punct de vedere cultural.

Maeştrii constructori erau recunoscuţi drept oameni cu un orizont larg al cunoaşterii, buni practiceni ai scrisului şi cititului şi renumiţi pentru cunoştinţele deţinute atât în domeniul ştiinţelor matematice şi mecanice, cât şi al artelor, respectiv arhitecturii (civile, fortificaţii urbane şi militare). În aceste condiţii, “non-masonii” se simt atraşi din curiozitate de amestecul de mister şi legende care învăluiesc secretele meseriei, asociate şi înnodate cu spiritul practic şi iniţiativele antreprenoriale care dezvoltă încrederea în propriile capacităţi intelectuale şi creative.

În paralel, în cadrul elitei cultural-intelectuale, se manifestă preocu-parea care creează şi dezvoltă o literatură cu caracter republican (J. Harrington), iar o armată de teoreticieni veniţi din câmpul gândirii

55 Ibidem. 56 Ibidem, p. 2.


33

teologice sau al societăţii în curs de laicizare, nu neapărat legaţi de mediile masonice (A. Sidney, J. Locke, J. Toland), conceptualizează noi teorii despre guvernământ, individ şi drepturile lui naturale.

După anul 1690, atelierelor masonice li se asociază şi elemente ale “noii nobilimi” rurale, iar cutumelor locale scoţiene şi engleze li se grefează idei politice şi practici născute din experienţa revoluţiei engleze. Treptat deci, în urma unei evoluţii istorice greu de atestat şi elucidat documentar, corporaţiile de muncitori masoni evoluează către societăţi voluntare de “gentlemeni”, devenind astfel, “cluburi” de sociabilitate pentru elite.

În cadrul acestora, muncitorii care erau constructori zidari au o pondere din ce in ce mai mică, găsindu-şi loc din ce în ce mai greu, meseria şi utilitatea ei devenind simboluri rituale în iniţierea masonică. Mediul de afaceri londonez este şi el stimulant pentru masonerie, astfel încât în anul 1717, se constituie „într-un context în întregime laic şi secular”, Marea Lojă a Londrei, sub deviza “Adevăr, binefacere, dragoste frăţească”. Odată cu aceasta şi începând mai ales cu anii 1720, noua instituţie devine curând prestigioasă, afluenţa şi influenţa ei crescând constant şi considerabil. A fost un adevărat “fenomen de societate”, faţă de care autorităţile s-au manifestat indiferent57.

Textul fondator, considerat drept carta universală a masoneriei speculative, îl constituie Constituţiile lui Anderson (Book of Constitution, 1723). Ele pun bazele ideologiei masonice de valabilitate universală, fixându-i principiile, determinându-i conţinutul şi miza, oferindu-i în acelaşi timp un nou cadru, “mic şi restrâns”, dar care reuneşte oameni cu statut socio-profesional, convingeri politice şi religioase foarte diverse. Iniţial, din punct de vedere teoretic, masonul membru al unei loji, în virtutea titlului său, era „obligat să nu fie niciodată nici un ateu stupid, nici un libertin fără religie, ci să aparţină şi să practice religia patriei sau a naţiunii lui, oricare ar fi ea”58.

Având însă în vedere marea şi profunda diversitate religioasă a Angliei metropolitane şi coloniale, precum şi spiritul raţional şi ştiinţific care contamina societatea, textul considera că, „de acum înainte, nu mai este

57 Robert Freke Gould, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover Publications,

INC., 2007, p. 170-268. Vezi şi Laurence Gardner, The Shadow of Solomon. The lost secret of the freemasons revealed, London, Laurence Gardner, 2005, p. 73-87.

58 Ibidem.


34

necesară pentru masoni, decât exigenţa potrivit căreia ei pot urma orice religie, conform opţiunilor lor particulare, sau religia care le este conve-nabilă şi cu care este de acord sau cea a majorităţii oamenilor”.

Prin urmare, adeptă a principiului, Masoneria nu este şi nu are nevoie de religia unei singure Cărţi, acceptând în consecinţă libertatea religioasă; masoneria engleză impune adoptarea numai a unor minime exigenţe confesional religioase. Admiţând toate comportamentele de credinţă (inclusiv deismul şi ateismul), legitimând diversitatea opţiunilor politice şi garantând libertatea de exprimare a lor, atelierele masonice engleze devin extrem de atractive şi vor fi asaltate de anglicani sau protestanţi de toate disidenţele, de catolici şi evrei, whigs sau tory. Lojile masonice se constituie astfel într-o modă, condiţionată însă de existenţa unui statut juridic şi de afilierea la Marea Lojă Mamă a Londrei59.

Aderarea entuziastă şi apartenenţa la ordinul masonic se constituie ca un simbol al libertăţii de alegere a individului, al independenţei faţă de autorităţile clericale şi civile, al emancipării şi maturităţii politice. Într-un ritm rapid, recrutarea socială suportă modificări esenţiale. De la debutul în mediile modeste, ea evoluează către mediile aristocratice şi cercurile erudite şi intelectuale care gravitau în jurul Academiei Regale de Ştiinţe (Royal Society, 1662)60.

Un pilon de rezistenţă, îl constituia şi familia regală, din rândurile căreia s-au recrutat Mari Maeştri ai Ordinului. Cu toate acestea, în realitate, lojile masonice nu erau decât o afacere a vieţii sociale şi intelectuale.

Beneficiind însă de un climat politic permisiv şi de un cadru instituţio-nal-juridic contractual, în care individului i se garanta recunoaşterea liber-tăţilor civice fundamentale, lojile masonice englezeşti se puteau afirma public într-o sferă de toleranţă religioasă şi civilă. Aceasta dovedeşte că „ele erau acceptate fără resentimente de autorităţi şi de opinia publică”, iar societatea civilă se putea construi şi manifesta activ în forme diversificate.

Specificitatea masoneriei engleze precum şi a “savantelor ei ritualuri”, constă în încercarea de asociere şi conciliere subtilă a moştenirii unor rădăcini istorice medievale cu influenţe iluministe şi mai ales cu propria şi autentica reflecţie politică, născută din experienţa revoluţiei. Ea pune

59 Ibidem. 60 Ibidem.


35

permanent în evidenţă, nu numai spiritul de toleranţă religioasă şi civică, ci şi idealul republican, care în pofida eşecului înregistrat, este considerat capabil să fascineze şi să atragă “toate mediile sociale” engleze şi chiar continentale. Reuşita franc-masoneriei engleze, care “acţionează la vedere”, dovedeşte compatibilitatea ei cu societatea, reflectând amplele mutaţii în care aceasta era angajată61.

Pe continent, masoneria debutează odată cu secolul, ca un “produs” englez de import, harta geografică masonică europeană configurându-se de-a lungul secolului al XVIII-lea progresiv şi constant. Debutează în Occident şi înaintează pe traseul Anglia, Spania, Ţările de Jos, Franţa, traversează spaţiul Nord italian şi germanic, îndreptându-se spre ţările nordului, incluzând apoi centrul şi estul continentului. Speculativ se poate spune că răspândirea europeană a societăţilor masonice cunoaşte acelaşi traect ca şi înaintarea “modelului de modernitate” şi de occidentalizare continentală. Trece Atlanticul, cucerind în Lumea Nouă coloniile engleze, franceze şi spaniole. În mod evident, difuzarea franc-masoneriei este rezultatul faptului că ea răspunde unor aşteptări larg împărtăşite, care traversează secolul, fără a se epuiza62.

“Decorticată”, expansiunea masoneriei se face urmând căile tradiţio-nale de transport comercial care includ prioritar: capitalele, oraşele comerciale şi porturile maritime. Agenţii direcţi de difuzare se aflau în rândul celor care, în mod specific, călătoreau: negustorii, diplomaţii, marinarii, soldaţii (chiar şi prizonierii de război), trupele ambulante de teatru şi circ şi, nu în ultimul rând, ca importanţă, emigranţii (iacobiţii partizani ai restauraţiei Stuarţilor, pe continent, şi puritanii în coloniile nord-americane)63.

Masoneria urmează deci circuitul şi mobilitatea drumurilor comerciale terestre şi faţadele maritime continentale. Implantarea, de preferinţă în mediile urbane, se ghidează după criterii demografice şi bogăţia economică. Zonele subdezvoltate economic şi urban, retardate sau sărace, 61 Michael Baigent; Richard Leigh, The Temple and the Lodge, London, Guild Publishing, 1989,

p. 171-182. Vezi şi: Adams R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928; Bassler R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975; Carlile R., Manual of Freemasonry, London, 1985; Clarke W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925; Heaton R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974; Stevenson D., The Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988; United Grand Lodge of England, Grand Lodge 1717-1967, Oxford, 1967.

62 Sangeet Duchane, Freemasonry, London, 2007, p. 47-58. 63 Robert Freke Gould, op. cit., p. 304-331.


36

sunt ocolite cel puţin temporar. “Releele” de legătură, directe sau indirecte cu masoneria engleză, sunt bazate în marile oraşe europene sau în cele care depăşesc 20.000 de locuitori64.

Atitudinea autorităţilor civile şi religioase în faţa “ofensivei” masonice a îmbrăcat o gamă largă de manifestări, variate şi nuanţate ca intensitate, mergând de la reacţii ostile, punitive sau permisive în Europa catolică, la acceptare şi promovare, în Europa protestantă. În revanşă, masoneria din spaţiul catolic va fi nevoită să se replieze şi să se adapteze reacţiilor autorităţilor, cunoscând importante variaţii în etica promovată care, în esenţă, rămâne inovatoare, militantă şi progresistă, precum şi cu inventarea unor noi forme de exprimare şi manifestare65.

Unul din cele mai vechi documente referitoare la difuzarea masoneriei pe continent datează din anul 1710. El atestă constituirea în Olanda, recunos-cută în epocă drept “patrie de azil pentru exilaţi”, a unui grup “libertin şi masonic” francez format din refugiaţi hughenoţi (librari, jurnalişti, publi-cişti). “Grupul de la Haga” (La Haye), utiliza un limbaj aproximativ masonic, avea un rudiment de structură internă, dar se consacra mai mult agapelor conviviale din taverne, bazate esenţialmente pe “băutură şi mâncare”.

În privinţa masoneriei moderne, Franţa se află, comparativ cu Anglia, într-o notabilă întârziere. “Precursorii” ei sunt un grup de refugiaţi iacobiţi care, împreună cu “alţi englezi”, polonezi, ruşi şi francezi pun bazele unei loji în anul 1725, “după modelul societăţilor engleze”. Ceea ce lipseşte acestei iniţiative este reputaţia, instituţionalizarea şi aderenţa. În decurs de zece ani, ea nu a reuşit să atragă decât 5-600 de membri.

Abia în 1728, la iniţiativa şi sub obedienţa Marii Loji a Londrei, se va înfiinţa la Paris (Rue de Bussy) o Lojă a Franţei cu caracter permanent, funcţionând pe baza Constituţiilor lui Anderson. Conjunctural, filiaţia masoneriei franceze pe filieră engleză, ca de altfel şi a masoneriei europene aflată în faza de organizare şi expansiune, este dată de avansul şi ascendentul Constituţiilor lui Anderson66.

Începând cu anii 1738/39, reticenţa faţă de ordinul masonic îmbracă noi atitudini, angajând deschis intervenţia instituţiilor Statului. Contribuţia

64 Ibidem. 65 Ibidem. 66 Vezi Chevallier P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974. Vezi şi Gian Pio

Mattogno, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988.


37

acestora legitimă şi particulară, cunoaşte tonalităţi şi ritmuri diferite, constând, iniţial, în instituirea supravegherii şi controlului permanent prin intervenţia brutală a poliţiei (constrângeri, filaje, percheziţii), mergând până la interdicţia ordinului.

În acelaşi timp, dar din raţiuni diferite, survine şi diferendul cu Biserica Galicană care condamnă “afilierea lojilor” şi “noua formă de religie, din ce în ce mai organizată” promovată de ele. În faţa configurării unui fenomen fără precedent, constând în constituirea aproape simultană a unei “reţele” masonice atât în lumea de confesionalitate catolică, cât şi protestantă europeană, Papalitatea îşi trăieşte propriile nelinişti ale experienţei trecutului.

În consecinţă, în mai 1738, Papa Clement al XII-lea declanşează ofensiva catolicităţii, condamnând şi excomunicând masoneria prin bulla “In Emi-nenti”. Intervenţia autoritară a suveranului pontif, care îşi are precedente în diferite state, este determinată atât de calitatea sa de şef de stat, cât şi de cea de şef spiritual al Bisericii Universal Apostolice. A priori, ameninţarea şi subminarea suveranităţii şi securităţii Statelor Papale, constituiau fără îndoială punctul nevralgic şi justifică intervenţia în plan temporal67.

Pe de altă parte, faptul că masonii admiteau “uniunea oamenilor de diverse religii”, inseparabilitatea fraternităţii de toleranţă şi egalitate între indivizi – toate de perspectivă şi dimensiuni universale, îi făcea “vehement de suspecţi de erezie” – explică reacţia în plan spiritual “pentru salvarea Bisericii”. Măsurile prohibitive, în funcţie de circumstanţe laice sau religioase, surveneau însă într-un moment în care numărul masonilor era relativ mic.

Consecinţele lor au fost însă perverse, cu “efect de boomerang”, “stig-matizarea” contribuind la încurajarea “epidemiei asociative” şi adaptarea comportamentelor masonice noului context, făcând ca Ordinul, în ciuda represiunii indirecte şi a tracasărilor, “să crească şi să prospere” neîncetat. În consecinţă, conflictul cu Papalitatea se prelungeşte şi o nouă bulă (Providas Romanorum pontificum, 1751) a papei Benedict al XIV-lea, în particular cel mai iluminat pontif al secolului Luminilor, revine în zadar asupra excomunicării, invocând divergenţele doctrinare şi incompati-

67 Jasper Ridley, The Freemasons, London, 1999, p. 47-58.


38

bilităţile disciplinare, denunţând eroarea şi răul comis pentru “puritatea Religiei catolice”68.

În acest context, Franţa catolică îşi va fructifica încă o dată în relaţia cu papalitatea, “statutul său de excepţie”. Contrar a ceea ce se va întâmpla în Statele Italiene, Spania sau Portugalia unde Inchiziţia intervine deschizând procese şi persecuţii la adresa masonilor, în Franţa, puterea nu a urmat calea Bisericii şi “a închis ochii”. Bulele pontificale nu vor avea, nici pentru cler şi nici pentru francezi în general, consecinţe majore. În virtutea privilegiilor bisericii galicane şi invocând libertăţile parlamentului Parisului, Ludovic al XV-lea nu le-a supus înregistrării69.

În consecinţă, excomunicarea papală nu are decât efectul unei circulare inaplicabile sau aplicabile în funcţie de conjunctură, rămânând la latitudinea puterilor civile sau ecleziastice. Depăşind cu bine acest obstacol, drept recompensă, masoneria franceză încurajează deferinţa religioasă şi civilă a Ordinului şi îşi poate continua nestingherită recrutările din rândul catolicilor şi clerului. Cum intervenţiile la adresa ei nu i-au influenţat major dezvoltarea, progresele cantitative înregistrate pot fi cuantificate. Spre deosebire de alte forme de sociabilitate, masoneria, ca fenomen exclusiv urban, se singularizează prin numărul mare de aderenţi devenind un veritabil fenomen social aflat în extensie.

De la primele “întemeieri” masonice pariziene şi din marile oraşe, (Bordeaux, Marseille, Lyon) din anii 1730 şi până în 1744, nu erau active decât 40 de loji, fenomenul fiind cvasiinexistent în Franţa profundă70. Anul 1744 marchează însă, prin crearea a 16 societăţi, o turnantă, “sociabilitatea masonică părând că se îndreaptă spre noi cuceriri”. Intervalul 1760-1773 este o perioadă “instabilă”, a fluctuaţiilor, în cadrul căreia alternează puse-urile de creştere cu cele de stagnare.

Lojile provinciale se dezvoltă anarhic, fiind confruntate cu rivalităţi, disensiuni interne şi mediocritatea membrilor, clanuri familiare şi conflicte de persoane, clientelă locală, delaţiuni, expulzări, sciziuni. Indiferenţa şi uneori chiar ostilitatea ierarhiei masonice provinciale, care refuza să-şi abandoneze privilegiile interne, asimilate cu niste “demnităţi” religioase şi deţinute perpetuu ca pe un bun personal, manifestând tendinţe descentrali- 68 Ibidem, p. 59-67. 69 Ibidem. 70 Jasper Ridley, op. cit., p. 122-175.


39

zatoare faţă de autoritatea Marii Loji pariziene, care nu-şi câştigase încă o legitimitate suficientă, tind să se transforme în criză şi chiar haos.

Odată cu alegerea ducelui de Montmorency-Luxemburg, “o mână de fier”, ca administrator general al Ordinului (1773), debutează o adevărată “revoluţie” organizatorică internă, în cadrul căreia se pun bazele Marelui Orient al Franţei. Restauraţia autorităţii şi reformarea Marii Loji a Parisului, devenită “punctul central” al mişcării, se realizează printr-o centralizare inedită. Revizuirea generală a lojilor teritoriale, urmată de redactarea unui nou Statut care impune alegerile în funcţiile şi titlurile masonice, întâmpinat cu reticenţă de unii masoni, vor accentua rivalităţile, ducând la ruptura definitivă (30 august 1773) dintre Marele Orient al Franţei şi Marea Lojă a Franţei, care devin obedienţele cele mai importante71.

Stimularea recrutărilor şi expansiunea în ritmuri constante din anii 1774-1780 fac ca masoneria să se infiltreze, pas cu pas, în toate categoriile de oraşe, de la cele mai mici (cu mai putin de 2.000 locuitori) până la cele cu mai puţin de 10.000, într-un ritm de 20 de noi loji apărute anual. Vârful îl constituie anul 1780, când s-au pus bazele a 40 de nuclee teritoriale. Mişcarea se amplifică în deceniul premergător revoluţiei, când, cu toate segmentările generate de războiul coloniilor americane, ritmul de creştere este de 20–40 loji anual. În 1789, amploarea recrutărilor reprezintă potenţial 1 din 20 orăşeni de sex masculin, ceea ce înseamnă între 50.000-100.000 de masoni sau 5% din populaţia urbană masculină (la un efectiv de 28.600.000 locuitori) organizaţi în 689 de loji, din care 63 în capitală (50 erau însă în adormire).

Reconstrucţia Ordinului şi politica autoritară şi angajantă a Marelui Orient fac din franc-masonerie o instituţie din ce în ce mai puternică, structurată, influentă şi contradictorie. Noile loji funcţionează pe baza aderării la un statut care le asigura o reprezentare egalitară şi o democraţie internă. Autorităţile masonice au accentuat caracterul secret al Ordinului, ceea ce a făcut tot mai vizibilă separarea şi clivajul deja existent, dintre lumea profană, lumea religioasă şi societatea închisă a lojilor. Extensia reţelei, pericolul contaminării întregului corp social cu “turbarea sociabili- 71 Ibidem. Vezi şi: Adams, John Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847; Barrett

D.V., Secret Societies, London, 1997; Barruel Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme, London, 1997; Bernheim A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992; Larudan Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747; Le Franc Abbé, Le voile levé pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide de la franc-maçonnerie, Paris, 1791; Newman A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992.


40

tăţii masonice”, sau chiar dezagregarea lui şi, implicit atingerea de nulitate a formulei lui Loyseau “Ordine în toate lucrurile” au transformat neliniştea puterii politice şi a autorităţii ecleziastice în frică faţă de “marea putere secretă” masonică, cu o existenţă din ce în ce mai motivată şi determinată.

Succesul şi performanţele franc-masoneriei, puse în “serviciul artelor şi ştiinţelor”, sunt remarcabile. Nici o altă formulă cu caracter similar sau grupare voluntară de oameni, cu excepţia comunităţilor religioase protestante sau catolice, nu a fost în stare să reunească atâţia membrii pe o bază non-lucrativă şi non-profesională72.

Pledând pentru independenţa în raport cu alte asociaţii sau acţiuni specifice epocii Luminilor, masoneria răspunde unui orizont de aşteptări, larg împărtăşite şi difuzate în societate şi prin intermediul altor medii. După numai o jumătate de secol de existenţă instituţionalizată şi ilegală, libertatea reuniunilor fiindu-i interzisă, în jurul anului 1778, masoneria este nu numai un fapt de societate, bucurându-se de un succes monden, ci şi unul social cu tendinţa şi riscul de a deveni un fenomen de masă.

Asemeni întregii masonerii transilvănene a secolului al XVIII-lea, masoneria clujeană este legată, în mod firesc, de activitatea lojilor din spaţiul central-european. Dacă în lojile masonice din Viena contradicţiile dintre idealurile masonilor şi realitatea social-politică erau evidente, în Transilvania, caracterizată de contradicţii religioase, sociale şi naţionale, înfiinţarea unei asociaţii secrete de acest gen era socotită o utopie73.

În ciuda acestui fapt, nouă studenţi saşi, care deveniseră membri ai lojilor masonice din Germania, revenind în ţară cu diferite grade, au înfiinţat la Sibiu, în anul 1767, loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr”. Membrii lojii sibiene şi-au propus, ca o sarcină principală, propagarea iluminismului, iar centrul de greutate în activitatea lor a fost domeniul cultural. Loja sibiană şi-a intensificat activitatea după luna martie 1776, dată la care s-a înfiinţat un capitlu al templierilor.

Astfel, s-au fondat filiale în oraşele Braşov, Cluj şi Alba-Iulia. Atenţia lor era concentrată asupra aspectelor culturale, stimulând activitatea

72 Vezi: Bragg Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940; Campbell-Everden;

William P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001; Darrah Delmar, The Evolution of Freemasonry, London, 1920; Laurie William, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland, Edinburgh, 1859; Lyons Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944.

73 Angelika Schaser, op. cit., p. 191.


41

publicistică şi literară, ca de pildă prin elaborarea unei lucrări despre geografia şi istoria generală a Transilvaniei. Sub îndrumarea şi grija lor s-a constituit prima colecţie de minerale, s-a înfiinţat un cerc de lectură, s-au pus bazele unei societăţi ştiinţifice, trezindu-se interesul pentru cercetarea istoriei şi a ştiinţelor naturii74.

În momentul în care Iosif al II-lea a legiferat activitatea masoneriei în Austria prin patenta emisă pe data de 11 decembrie 1785, punând-o sub controlul statului, loja din Sibiu şi-a întrerupt activitatea în ziua de 31 decembrie 1785 până la 22 martie 1786. Tot ca urmare a patentei s-au desfiinţat filialele masonice în Transilvania, iar activitatea lojii din Sibiu a fost condiţionată de prezentarea regulată a listei de membrii în faţa autorităţilor locale, respectiv de anunţarea prealabilă a zilelor de întrunire. Situaţia a degenerat din cauza suspiciunilor manifestate de către autorităţile de la Viena, fapt pentru care loja din Sibiu a decis, la 22 martie 1790, să-şi înceteze activitatea75.

Loja “Sf. Andrei trei frunze de nufăr” a fost una multinaţională, iar lista membrilor întocmită pentru perioada cât a activat loja (1767-1790) a cuprins 276 de fraţi. Între ei se găseau greci, români, maghiari şi germani. Ea cuprindea aproape întreaga intelectualitate din Transilvania: guvernatorul, generalul comandant, şapte consilieri intimi cezaro-crăieşti, şase consilieri guberniali, nobili maghiari, Ioan Piuariu Molnar, principele Mavrocordat, politicieni saşi, episcopi saşi, preoţi ai oraşului etc. Dintre cei 276 de franc-masoni, un număr de 147 erau romano-catolici, 73 erau evanghelici de confesiune augustană, 37 de reformaţi, 2 unitarieni, 8 ortodocşi, iar în cazul a 9 dintre ei nu era specificată apartenenţa confesională.

Sub aspect social, 14% erau nobili, 38% - funcţionari, 22% - ofiţeri, locuitori cu drept ce cetăţenie - 11%, preoţi catolici – 4%, protestanţi – 4%, medici farmacişti - 4%, meseriaşi – 3%. Din punctul de vedere al componenţei sociale, în Transilvania, la fel ca şi în Ungaria, se remarcă o largă participare a protestanţilor şi a nobililor. Loja din Sibiu a cuprins mulţi clerici, în vreme ce mica burghezie era destul de slab reprezentată. Ea constituia locul de întâlnire pentru înalta societate care era puţin marcată de activitatea reformistă a împăratului, iar numărul mare al funcţionarilor

74 Ibidem. 75 Robert Freke Gould, op. cit., p. 282-298.


42

catolici nu putea contracara neîncrederea nobilimii maghiare faţă de politica lui Iosif al II-lea, pe care au respins-o după 178476.

Această asociaţie secretă a fost o instituţie a burgheziei şi a nobilimii, chiar dacă numărul nobilimii nu predomina. Poziţia acestora a fost consolidată în lojă prin tendinţa declarată sau camuflată de înnobilare a burgheziei. Pe măsură ce opoziţia nobilimii maghiare devenea tot mai evidentă, loja s-a transformat într-un cerc care accepta o parte din reforme, într-un refugiu al celor ce i se împotriveau. În timp ce nemulţumirile faţă de politica iozefină deveniseră un fenomen general în cadrul stărilor şi ordinelor din Transilvania, loja masonică din Sibiu şi-a propus să înlăture contradicţiile naţionale şi religioase, o tendinţă nouă pentru realităţile din Transilvania77.

Contactul zilnic şi împărtăşirea aceloraşi interese au dus la o apropiere socială între confesiuni şi naţionalităţi la nivelul superior al societăţii sibiene. Membrii lojii au fost primii care au militat în mod programatic pentru toleranţă, respectiv depăşirea graniţelor etnice şi religioase. Statutele lojii stipulau că fiecare cetăţean, care a împlinit vârsta de 24 de ani şi este “propriul său stăpân”, poate deveni membru al lojii. Ei s-au angajat să promoveze spiritul toleranţei prin educaţie, prin luminarea mulţimilor.

Această societate de intelectuali, animaţi de ideile iluministe asupra umanităţii, se întrunea în casa lui Hochmeister unde se teoretiza în legătură cu unele opinii asupra toleranţei. Acest mod de abordare a celor propuse spre înfăptuire nu a depăşit limitele unui interes pur umanitar faţă de marea masă. Renunţarea la aspectele sociale din filosofia iluministă şi rezumarea activităţii la domeniul cultural a constituit baza consensului pentru întrunirile acestui grup eterogen78.

Promovarea teatrului, a presei, a revistelor, a cărţilor sau alcătuirea de colecţii ştiinţifice ca forme de educare vizau masele într-o mai mică măsură. Făcând abstracţie de intenţia fraţilor de a contribui la dezvoltarea agriculturii prin introducerea unor metode performante, având ca ţintă sigură ţărănimea, în rest strădaniile lor se limitau numai la răspândirea iluminismului.

O activitate masonică intensă s-a derulat în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea nu doar la Sibiu, ci şi la Cluj. Una dintre cele mai vechi familii 76 Angelika Schaser, op. cit., p. 193. 77 Ibidem, p. 194-197. 78 Ibidem.


43

nobiliare atrase către masonerie a fost Kemény de Mănăstireni, originară din comitatul Cluj. În anul 1743, baronii Ladislau şi Ioan Kemény făceau parte dintr-o lojă din Viena, al cărei nume nu este însă cunoscut.

Una dintre marile personalităţi ale masoneriei secolului al XVIII-lea, puternic legată şi de istoria Clujului, a fost contele Gheorghe Bánffy de Losonc, guvernator al Transilvaniei (preşedinte al Guberniului provinciei) între anii 1787 şi 1822.

În 1779, contele Gheorghe Bánffy era deja atestat în calitatea de mare maestru deputat al lojii sibiene a „Sfântului Andrei la cele trei foi de nufăr”, aşadar al treilea demnitar în ierarhia acesteia, după K. F. von Schmiedburg, marele maestru provincial şi după vicarul acestuia, principele Mavrocordat. Câţiva ani mai târziu, în 1782, Gheorghe Bánffy se impusese deja în calitatea de preşedinte al Capitlului Provincial al Transilvaniei, cea mai importantă structură masonică a provinciei79.

De pe această poziţie, Bánffy a sprijinit înfiinţarea, în 1782, a primei loji masonice clujene, aflată sub conducerea baronului Francisc Fritsky Fekete. Printre membrii ei se numărau atât reprezentanţi ai înaltei aristocraţii, cum erau baronul Farkas Bánffy, contele Adam Teleki, contele János Esterházy, contele G. Bethlen, contele Ladislau Teleki, baronul Anton Domokos, cât şi intelectuali de prestigiu, între care trebuie amintiţi dramaturgul şi animatorul cultural György Aranka, pianistul Johann N. Schneider, profesorul de filosofie Jozsef Pákay, matematicianul Pál Sipos sau poetul János Gyöngyössy.

Activitatea culturală, promovată de-a lungul timpului de membrii lojii clujene, a fost una remarcabilă. György Aranka a susţinut înfiinţarea şi susţinerea primului teatru permanent din Cluj (1792), găzduit în impo-zantul palat al familiei Rhedey, din piaţa centrală a oraşului. A fost înfiinţată o „Societate pentru cultivarea limbii (maghiare)” şi o „Societate de editare a manuscriselor”80.

Cele două societăţi pot fi considerate nuclee premergătoare ale viitorului „Muzeu Ardelean” create în condiţiile emulaţiei stimulatoare produse de exemplul sibian al baronului Samuel von Brukenthal. Nu mai

79 Tudor Sălăgean, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIII-lea şi al

XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed. International Book Access, 2007, p. 77-80.

80 Ibidem.


44

puţin semnificativă este activitatea constructivă finanţată de fraţii din loja clujeană. Astfel, contele Gheorghe Bánffy este cel care a ridicat cel mai important palat al Clujului, palatul Bánffy.

Este posibil ca arhitectul Johann Eberhardt Blaumann (1733-1786), constructorul palatului Bánffy din Cluj, dar şi al turnului bisericii francis-canilor minoriţi să fi fost de asemenea mason. Contele Adam Teleki, un alt component al lojii clujene, a finanţat, la rândul său, construcţia reşedinţei sale, cunoscută sub numele de palatul Teleki.

După intrarea în adormire a Lojii “Sf. Andreas” din Sibiu (20 martie 1790), Gheorghe Bánffy l-a adăpostit la Cluj pe medicul român Ioan Piuariu-Molnar, iniţiat în loja sibiană încă din 1781, căruia i-a asigurat obţinerea unui post de profesor la Colegiul Academic. Trebuie să spunem că, încă din 1789, Gheorghe Bánffy sprijinise iniţiativa lui Piuariu Molnar de a publica o gazetă destinată ţăranilor români din Transilvania, iniţiativă care se înscria în spiritul reformator al epocii iosefine81.

Împrejurările obiective din imperiu au făcut însă imposibilă materializarea acestei iniţiative, în pofida aprecierii manifestate faţă de aceasta de către împăratul Iosif al II-lea. Este demn de a fi remarcat faptul că Ioan Piuariu Molnar a fost trimis în Munţii Apuseni de către autorităţile imperiale pentru a purta negocieri cu răsculaţii conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, răscoala din 1784 fiind, după cum bine se ştie, presupusă a fi fost iniţiată de către cercurile masonice reformatoare din Imperiu.

Piuariu-Molnar a continuat să se bucure de sprijinul lui Bánffy şi în anii de după 1790, în pofida participării sale la redactarea Supplex-ului din 1791, document prin care reprezentanţii naţiunii române solicitau egalitatea în drepturi cu celelalte naţiuni ale Transilvaniei. Ioan Piuariu-Molnar a fost, de altfel, şi unul dintre editorii Supplex-ului, pe care l-a tipărit probabil în tipografia lui Martin Hochmeister, având însă grijă să treacă pe pagina de titlu, ca loc fictiv de apariţie a volumului, oraşul Iaşi. Acesta a fost, cu siguranţă, motivul pentru care Dieta nobiliară de la Cluj, din anul 1791, a cerut pedepsirea lui Martin Hochmeister, acuzat de a-i fi instigat pe români împotriva stăpânilor de pământ82.

În anul 1793, Piuariu-Molnar a încercat să reactualizeze iniţiativa publicării, de data aceasta la Cluj, a unei reviste destinate românilor.



45

Datorită climatului politic tensionat al unei epoci dominate de spaima autorităţilor imperiale faţă de răspândirea ideilor revoluţionare franceze, acest proiect nu a putut fi materializat.

Conexiunile între fraţii săi din Sibiu şi cei din Cluj erau însă, cu siguranţă, mult mai ample. Alături de reprezentanţii aristocraţiei, membrii comunităţii germane din localitate, negustori, meşteşugari sau intelectuali, par să fi fost atraşi de idealurile promovate de masonerie. Această comunitate întreţinea legături strânse cu Sibiul, principalul centru de propagare a ideilor masonice în Transilvania83.

Tipograful şi editorul sibian Martin Hochmeister cel Tânăr, care primise iniţierea masonică de la o vârstă fragedă, deţinea una dintre cele două tipografii existente în Cluj (cealaltă fiind a Colegiului Reformat) şi, de asemenea, cea mai mare librărie a oraşului. Printre masoni – sau apropiaţi ai acestora – trebuie amintit tapiţerul Tauffer, cel care a ridicat casa Tauffer din Piaţa Muzeului. Familia Tauffer, venită în Transilvania la chemarea guvernatorului Samuel von Brukenthal, s-a stabilit la Cluj în 1790, după intrarea în adormire a lojii sibiene. Aflaţi sub protecţia contelui Gheorghe Bánffy, Taufferii au deschis în reşedinţa lor clujeană un salon frecventat de aşa-numiţii „iosefinişti”, susţinători ai politicii reformatoare a fostului împărat Iosif al II-lea. În casa Tauffer a fost găzduit şi medicul franc-mason român Ioan Piuariu-Molnar84.

În anul 1795, printr-un edict imperial, masoneria a fost interzisă în întreg Imperiul prin urmare, şi în Transilvania. Structura masonică româ-nească afiliată lojii Sf. Andrei funcţiona, în această perioadă, sub paravanul Societăţii filosofice a naţiunii române din Marele Principat al Transilvaniei.

Trebuie menţionat în acest context faptul că guvernatorul Bánffy a sprijinit ridicarea semiconspirativă a primei biserici româneşti din Cluj de către episcopul greco-catolic Ioan Bob. Deschiderea manifestată de Gheorghe Bánffy faţă de aspiraţiile româneşti nu este pusă, de regulă, în legătură cu apartenenţa sa la masonerie. Totuşi, având în vedere contextul epocii şi atitudinea generală a contelui faţă de problema românească, asupra unei asemenea legături trebuie încă reflectat85.

83 Ibidem. 84 Ibidem. 85 Vezi Tudor Sălăgean, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15-31

decembrie 2007).


46

Unus est Deus ...

Plecat din Viena, pe data de 6 mai 1773, pentru o călătorie cu adevărat istorică, viitorul împărat Iosif al II-lea ajunge în Transilvania pe data de 21 mai, acelaşi an. Luând contact cu realităţile de aici, el remarcă un peisaj ecleziastic extrem de tensionat, marcat de confruntări între catolici şi protestanţi. Privind cu atenţie la cauzele conflictelor existente, viitorul suveran observă că religia catolică era pentru toţi ceilalţi „stânca” de care se loveau fără încetare, tocmai pentru că, pe de o parte, era religia dominantă, iar pe de altă parte funcţiile cele mai importante erau ocupate de către cei ce aparţineau acestei religii. Dar, cel mai mult, l-a indignat pe viitorul împărat condiţiile nu tocmai favorabile cu care se confruntau reformaţii86.

Biserica Reformată – cunoscută şi sub denumirea de Biserica Reformată-Calvină, era o biserică creştină rezultată în urma Reformei Protestante. Credinţa Bisericii Reformate se baza pe interpretarea dată de Jean Calvin şi Ulrich Zwingli scrierilor din Noul Testament. Întrucât cei doi fondatori au activat în Elveţia (Calvin la Geneva, iar Zwingli în Zürich), denumirea latină a învăţăturii propagate de ei era cea de "Confessio Helvetica" ("credinţa elveţiană"), spre deosebire de "Confessio Augustana" ("credinţa de la Augs-burg"), adică cea răspândită de către Martin Luther87. Biserica Reformată

86 Pavel Teodor, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca,

Institutul Cultural Român, 2006, p. 89-90. 87 Reuniţi în Olanda, la Dordrecht, în anul 1618, calvinii au formulat cunoscutele cinci

puncte ale Calvinismului. Ele se bazau pe afirmaţii ale Sf. Pavel luate din contextul Bibliei. Cele cinci puncte se axau pe scrierile timpurii ale Sf. Augustin despre predes-tinare. Autorii celor cinci puncte s-au inspirat din spiritul scolasticismului medieval, reducând relaţia lui Dumnezeu cu omul, mântuirea, creaţia şi întruparea lui Hristos la cinci formule teologice raţionaliste şi practice. Aceste puncte se refereau la: 1. totala neputinţă sau totala depravare. 2. alegerea necondiţionată – adică Dumnezeu a ales, înainte de facerea lumii prin voinţa sa suverană, pe unii spre mântuire. Alegerea sa, potrivit căreia unii păcătoşi urmau să fie salvaţi, nu se baza pe niciun criteriu ce putea fi cunoscut prin mijloace omeneşti. El nici măcar nu alegea să-i mântuiască pe aceia despre care ştia dinainte că îl vor iubi şi asculta. Alegerea nu era determinată sau condiţionată de faptele omului. Dimpotrivă, se considera, Dumnezeu dă credinţă celor pe care îi alege. Alegerea de către Dumnezeu a păcătosului, nu alegerea păcătosului de a-l urma pe Hristos, era singura cauză a mântuirii. Aceasta trebuia să fie aşa, de vreme ce omenirea nu putea să aleagă, voinţa şi intelectul fiindu-i profund depravate. 3. mântuirea specială sau iertarea limitată - Lucrarea lui Hristos avea ca scop să-i mântuiască doar pe cei aleşi de dinainte de facere. A asigurat mântuirea celor aleşi prin răscumpărarea păcatului lor în


47

fusese recunoscută oficial în anul 1564 de către principele Transilvaniei Ioan Sigismund, iar sinoadele ţinute în anii 1564 şi 1567 au pus bazele organizatorice ale calvinismului din Transilvania. Între 1570 şi 1580 s-a înfiinţat şi Episcopia Reformată din Ardeal, iar dezvoltarea calvinismului a determinat, după cum s-a amintit deja, puternice conflicte cu catolicismul maghiar.

După ocuparea Transilvaniei de către Imperiul Habsburgic s-au recunoscut şi întărit drepturile Bisericii Catolice, iar reformaţii au fost obligaţi să restituie catolicilor unele lăcaşuri de cult. Iar de atunci începând, contextul politic nu le-a mai fost favorabil. Forurile superioare ale Bisericii Reformate ardelene, Consistoriul Suprem şi Sinodul general, fuseseră reorganizate la sfârşitul răscoalei curuţilor din anul 1709, iar acestea au recurs la toate mijloacele pentru a face faţă politicii agresive pe care, ulterior, împărăteasa Maria Tereza a dus-o faţă de reformaţi. În realitate, atitudinea faţă reformaţi, cu precădere faţă de creştinii evanghelici luterani, a fost marcată în timpul domniei Mariei Tereza nu de o toleranţă principală, ci de unele privilegii individuale determinate de consideraţii economice88.

procesul alegerii necondiţionate. Dar nu exista nici un motiv pentru aceasta, de vreme ce toţi oamenii erau păcătoşi şi trebuiau să fie sortiţi pierzaniei. Totuşi, datorită unor raţiuni cunoscute doar de el, Dumnezeu a ales o mână de oameni pentru a-i mântui. Ceilalţi meritau în egală măsură pedeapsa divină, dar Dumnezeu a găsit potrivit să mântuiască doar pe câtiva, datorită raţiunilor sale oculte. 4. harul irezistibil - Lucrarea Sfântului Spirit adresează o chemare specială celor aleşi. Această chemare îi duce inevitabil la mântuire. La fel cum cei aleşi sunt selectaţi de Dumnezeu, nu mântuiţi prin alegerea lor de a deveni precum Hristos, tot aşa ei nu pot rezista harului irezistibil a lui Dumnezeu - chemarea Spiritului. Chemarea sa nu poate fi refuzată. Păcătosul nu are nici o alegere. Spiritul îl forţează pe păcătos nu numai să creadă, dar şi să coopereze cu voinţa divină. 5. perseverenţa sfinţilor - Cei aleşi, sunt mântuiţi de-a pururi. Nimic din ceea ce fac nu poate să le şteargă numele din Cartea Vieţii. Ei nu au ales să se apropie de Dumnezeu, la fel cum nicio faptă, gând sau dorinţă nu poate să îi îndepărteze din planul lui Dumnezeu de a-i face să persevereze până la capăt. Totuşi, cei aleşi nu pot şti niciodată în această viaţă dacă sunt cu adevărat aleşi, astfel că omul nu poate fi sigur pe deplin de mântuirea sa. Dar şi aşa cei aleşi de Dumnezeu să fie pierduţi de-a pururi, nu pot face nimic pentru a se apropia de Dumnezeu. Căinţa, caracterul lor, faptele bune sau credinţa în Hristos, nu le sunt de nici un folos. Învăţătura de credinţă a calvinismului a fost concentrată şi sistematizată în două documente de bază: "Catehismul de la Heidelberg" (1563) şi "A doua confesiune helvetică"(1566).

88 Mihai Săsăujan, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea (manuscris), p. 4-16.


48

În timp ce, pe de o parte, unii colonişti protestanţi au fost atraşi în imperiu, promiţându-li-se libertatea exercitării religiei, iar unor specialişti economici importanţi din oraşe precum Viena sau Gratz a trebuit nu numai să li se promită, ci chiar să li se asigure libertatea religiei, pe de altă parte, populaţia rurală protestantă a suferit transmigrări sau mutaţii forţate spre Ungaria sau Transilvania. Nu s-a dorit pierderea forţelor de muncă prin expulzări în afara imperiului, dar s-a încercat ca, prin deportarea protestanţilor la periferia imperiului, să se realizeze ficţiunea unităţii de credinţă.

Între anii 1752-1757, din provincia Oberösterreich, au trebuit să plece în Transilvania un număr de 2.664 de persoane, dintre care aproape un sfert au murit în perioada 1752-177289. Când în anul 1773, în provincia Steiermark, s-au constatat din nou treceri la protestantism, s-au aplicat întâi mijloace de constrângere, iar apoi, de asemenea, colonizări forţate.

În noiembrie 1774, împăratul Iosif al II-lea a interzis aceste emigrări forţate. Dispoziţiile imperiale şi măsurile luate au fost diferite de la provincie la provincie. În partea sudică a provinciei Silezia, care a rămăsese şi pe mai departe în cadrul monarhiei austriece, biserica din Teschen a fost singura biserică evanghelică din ţările austriece care, încă înainte de emiterea edictului de toleranţă, s-a putut bucura de dreptul exercitării pu-blice a confesiunii evanghelice, având o şcoală proprie şi un consistorium propriu.

Relaţia dintre statul austriac şi Bisericile protestante din Ungaria a fost stabilită încă în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, prin intermediul a două rezoluţii imperiale date în anii 1731 şi 1734. Prima rezoluţie caroliniană permitea protestanţilor exercitarea doar a „cultului privat”. Cultul public a fost admis numai în anumite locuri. Protestanţii aveau dreptul de a avea pastori doar în aceste locuri speciale.

A doua rezoluţie caroliniană a permis protestanţilor să-şi aleagă patru superintendenţi luterani. Noua colonizare a părţilor sudice ale monarhiei era impetuos necesară şi din motive politice. La început, Maria Tereza s-a opus colonizării protestanţilor. Totuşi, ulterior, interesele de stat au

89 Ibidem.


49

determinat-o să îşi modifice atitudinea faţă de protestanţi. Coloniştii evanghelici au fost acceptaţi, promiţându-li-se libertatea religiei90.

În Transilvania, protestanţii s-au putut bucura de o cu totul altă situaţie. Aşa cum se ştie, diploma leopoldină din anul 1691 prevedea ca în cazul religiilor recepte, cărora li s-a recunoscut dreptul la exercitarea liberă a confesiunii lor, să le fie confirmate toate beneficiile şi privilegiile. Realitatea politică şi confesională din Transilvania a fost recunoscută şi de Maria Tereza, chiar dacă ea a căutat să promoveze confesiunea catolică şi să restrângă puterea de influenţă a nobililor protestanţi.

În comparaţie cu aceştia – după cum remarca şi viitorul suveran însuşi în însemnările jurnalului său de călătorie – mai nemulţumiţi erau unitarienii.

Biserica Unitariană luase fiinţă în ianuarie 1568 când, pentru prima dată în lume, la Dieta de la Turda, se proclamase şi legiferase libertatea conştiinţei, respectiv a toleranţei religioase. Identitatea teologică şi structurală a bisericii unitariene s-a conturat, aşadar, în veacul al XVI-lea91. După Reforma luterană şi calvină, unitarianismul s-a autodefinit ca un curent spiritual religios, care s-a eliberat de dogmele tradiţionale creştine prin reîntoarcere la învăţătura omului Isus din Nazareth. Identitatea unitariană era puternică din toate punctele de vedere, iar noutăţile care apăruseră în viaţa şi exprimarea ei nu au dorit niciodată altceva decât adaptarea la cerinţele omului religios în contextul istoric, social şi spiritual al epocii, pentru permanenta slujire a lui Dumnezeu şi a omului.

Statutul bisericii era unul popular-democratic, în care ierarhia clericală se stabilea după criteriul autorităţii spirituale şi valorice. Catehismul Unitarian afirma despre această problemă cum că, în fapt, conducătorul bisericii unitariene este Isus, iar ceilalţi sunt sau pot fi egali cu el în slujire. Credinţa individuală, ca dar de la Dumnezeu, nu cunoaşte nicio îngrădire chiar prin esenţa ei. Biserica trebuia, aşadar, să vegheze permanent asupra realizării acestei libertăţi.

Fondatorul şi totodată primul episcop al bisericii unitariene din Transilvania fusese Francisc David (1510-1579). Era de origine din Cluj, studiase teologia iniţial în oraşul său natal, apoi la Alba-Iulia, Wittemberg şi Frankfurt. Reîntors acasă a activat iniţial ca şi învăţător, iar apoi ca şi



50

preot la Cluj. După anul 1565 a început reforma unitariană, cea mai tânără ramură a Reformei care se formase în Transilvania, proclamând aceea că Dumnezeu este unul singur (concepţie antitrinitariană aşadar) şi că fiecare om era liber să aleagă religia după propria credinţă, întrucât credinţa era darul lui Dumnezeu92.

În ziua de 20 ianuarie 1566, Francisc David a ţinut prima predică unitariană într-o biserică din Cluj. După aceasta, mulţi au acceptat noua credinţă, chiar şi regele de atunci Ioan Sigismund. În perioada 6-13 ianuarie 1568, Dieta de la Turda a proclamat libertate şi toleranţă religioasă pentru toţi credincioşii. În orice loc, preoţii puteau predica şi explica evanghelia, fiecare după înţelegerea sa, iar dacă aceasta plăcea membrilor congregaţiei se putea accepta, în caz contrar puteau fi în măsură să aleagă un alt predicator care să le satisfacă cerinţele religioase93.

Din acest motiv, niciunul dintre superintendenţi nu avea voie să facă abuz de preoţi, respectiv să-i pedepsească din cauza credinţei lor, întrucât, se considera, credinţa era darul lui Dumnezeu care venea din auz, iar auzul de la vorbele lui Dumnezeu.

Francisc David mai susţinuse ca principiu faptul că munca reformatoare, de înnoire, trebuia să continue. Toti aceia care fuseseră iluminaţi de Spiritul lui Dumnezeu – spunea – nu puteau asupri adevărul şi nici să rămână în tăcere. El credea că puterea Spiritului era atât de mare, că învingând orice dificultăţi, obstacole, învăţături false, se străduia să răspândească şi să propovăduiască gloria lui Dumnezeu.

Esenţa unitarianismului era, aşadar, toleranţa religioasă şi atitudinea fermă de a sprijini libertatea de conştiinţă. Francisc David a accentuat că religia trebuia să fie liberă, deoarece în chestiuni de credinţă nu trebuia să existe forţă, constrângere, iar propovăduirea, răspândirea evangheliei nu necesita arme, violenţă, întrucât credinţa este darul lui Dumnezeu. Deci unitarianism înseamna libertate de conştiinţă şi credinţă totodată94.

Ca şi organizare, fundamentul bisericii unitariane era comunitatea de credincioşi. Ea era de trei categorii:

1. Comunitate care, în mod autonom, putea întreţine un pastor

92 Székely Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 41-120. 93 Ibidem. 94 Vezi Aranyosrákosi Székely Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839.


51

2. Comunitate care numai împreună cu altă comunitate putea întreţine un pastor

3. Comunitate care nu putea întreţine prin forţe proprii un predicator, în consecinţă devenea filială a unei alte comunităţi mai mari.95

În cadrul comunităţii se ţinea, la intervale regulate, o şedinţă comună condusă din partea bisericii de către preotul unitarian, iar din partea credincioşilor de către un administrator. La această şedinţă mai participau: cantorul, învăţătorul, funcţionarii care îl ajutau pe pastor în conducerea comunităţii (cel responsabil de fonduri, notarul, consilierii sau prezbiterii), precum şi persoanele care atinseseră vârsta maturităţii96.

După comunitate, organismul administrativ superior era circumscripţia în fruntea căreia se afla un protopop ales dintre pastorii97 circumscripţiei prin vot secret. Protopopul convoca şedinţele de circumscripţie la care se consulta cu administratorii, consilierii, pastorii, învăţătorii, cantorii şi notarii de circumscripţie. Protopopul era membru şi în cadrul Consiliului Suprem Episcopal.

Organismele administrative unitariene de nivel superior erau Consiliul Reprezentanţilor Bisericii şi Consiliul Suprem. Cel din urmă decidea în privinţa situaţiei şcolare, a formării clerului, a profesorilor, în privinţa administraţiei şi a legislaţiei bisericeşti. Tot aici se alegea episcopul şi prim-administratorul. Din cadrul Consiliului Suprem făceau parte: episcopul, prim-administratorul, notarul episcopal, protopopii, casierii, secretarul episcopal şi profesorii din şcolile unitariene.

Consiliul reprezentanţilor bisericii98 punea în aplicare deciziile luate în cadrul consiliului suprem, având menirea de a administra şi supraveghea veniturile şi patrimoniul existent în cadrul comunităţilor şi circumscripţiilor. În ciuda bunei organizări, unitarienii aveau multe motive de nemulţumire şi de proteste, mai ales în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Ei nu

95 Tóth György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.], p. 3. 96 Ibidem, p. 7. 97 Pastorii unitarieni care au activat la Cluj în perioada 1710-1790 au fost următorii: Kolozsvári

Dimény Pál (1710-1718), Keresztüri Sámuel (1709-1719), Pókei János (1719-1748), Rákosi Kovácsi Tamás (în jurul lui 1766), Almási Ádám – 1790. Vezi Székely Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839, p. 184-185.

98 Din rândurile consiliului reprezentanţilor bisericii făceau parte: episcopul, prim-adminis-tratorul, prim-notarul şi cei responsabili de educaţie.


52

candidau pentru vreo funcţie, ştiind că nu au şanse în faţa celor care nu îi priveau drept creştini, deşi figurau între religiile recepte. Înverşunarea reformaţilor şi a unitarienilor faţă de „monopolul pe funcţii” al catolicilor s-a şi materializat în memoriul adresat Mariei Tereza şi predat lui Iosif al II-lea, cu ocazia vizitei sale la Cluj, în luna iunie a anului 1773.

Într-o primă fază, memoriul în sine nu avut niciun ecou în faţa împărătesei Maria Tereza. Iosif al II-lea însă luase aminte la toate aceste plângeri ca dovadă că, imediat după preluarea tronului, s-a străduit să remedieze situaţia şi echilibrul confesional din provincie. Încă din primul an de domnie, el a introdus în cadrul politicii ecleziastice reforma toleranţei religioase. El mai urmărea prin patenta de toleranţă religioasă să obţină şi o independenţă cât mai largă faţă de Roma, iar apoi, fireşte, să aducă în slujba statului personalul şi proprietăţile ecleziastice. În plus, atunci când a decis să acorde protestanţilor şi ortodocşilor libertatea religiei, suveranul era convins de faptul că libertatea credinţei era o necesitate.

Edictul de Toleranţă a fost publicat în Transilvania pe data de 8 noiembrie 1781. El menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul exerciţiu şi celorlalte religii. El ridica restricţiile religioase pentru intrarea în funcţii, în oraşe, în bresle, pentru achiziţia de proprietăţi. Spre toate acestea le deschidea drum liber necatolicilor, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă. În Transilvania, publicarea lui a întâmpinat rezistenţă. Cancelaria Aulică a considerat că aici nu e nevoie de el, deoarece religiile protestante şi chiar cea ortodoxă, deşi numai tolerată, se bucura de aceleaşi drepturi99. Împăratul însă nu s-a lăsat convins. El dorea să ştie înfăptuit principiul toleranţei în toate ţările imperiului, deoarece constatarea făcută cum că numeroşi transilvăneni, mai ales reformaţi, erau dezavantajaţi nu din pricina legislaţiei religioase, ci din cauza modului de aplicare a acesteia era cât se poate de reală.

Edictul de toleranţă a fost primit la început cu satisfacţie de către calvini şi unitarieni, dar în scurtă vreme au fost cuprinşi de îndoieli şi s-au făcut auzite chiar plângeri împotriva prevederilor cuprinse în document. Instrucţia forţată a dus la discreditarea Patentei de Toleranţă. Biserica reformată considera că, prin aceasta, sensul toleranţei creştine a fost adus la

99 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984,

p. 232.


53

cunoştinţă publică, dar pentru numeroşi transilvăneni toleranţa a devenit sinonimă cu instruirea forţată de şase săptămâni100.

Dacă unul din cei care doreau să se convertească se îmbolnăvea de moarte în timpul celor 6 săptămâni, el trebuia să primească ultima împărtăşanie de la un preot catolic. Problemele create de convertirea unuia dintre părinţi, de botezul copiilor rezultaţi din părinţi care aparţineau diferitelor confesiuni, precum şi cele legate de încheierea căsătoriilor mixte erau rezolvate în favoarea bisericii catolice.

Aceste îngrădiri au trezit multe nemulţumiri în rândul protestanţilor101. În plus, superiorii bisericilor protestante se împăcau greu cu amestecul Vienei în problemele interne ale bisericilor lor. Consistoriile superioare erau obligate să întocmească informări lunare. Apoi, în timp ce Maria Tereza s-a limitat în politica şcolară aplicată în Transilvania la înfiinţarea şcolilor catolice de stat, Iosif al II-lea a încercat să integreze şcolile evanghelice într-un sistem de culturalizare unitar şi să subordoneze dăscălimea statului. Edictul de toleranţă a fost primit de către bisericile evanghelice din Transilvania în general pozitiv, deoarece, în pofida neajunsurilor sale presiunile contra-reformei au căzut simţitor. Acelaşi efect benefic s-a simţit şi în cazul evreilor. Situaţia lor începuse să se amelioreze finalmente.

„Să facem din evrei cetăţeni folositori imperiului ...”

După perioada mai zbuciumată din secolele anterioare, situaţia

evreilor din Transilvania s-a ameliorat simţitor în secolele XVII şi XVIII, cu precădere în timpul domniei lui Iosif al II-lea. Odată cu privilegiul lui

100 De la intenţia de a acorda şanse egale necatolicilor, s-a ajuns la necesitatea punerii catoli-

cismului sub ocrotirea specială a statului, avându-se în vedere numărul tot mai mare al credincioşilor care întorceau spatele bisericii catolice. De aceea s-a hotărât că renunţarea la cele două biserici catolice nu era îngăduită decât după o instrucţie de 6 săptămâni, făcută sub supravegherea unui preot, deci nimeni să nu fie primit într-o altă biserică fără o instruire prealabilă.

101 Angelika Schaser, op. cit., p. 81-82. Vezi şi: Bereczky Sándor, A magyar protestáns egyház története, Budapest, 1901; Balogh Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen, 1905; Pokoly József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910; Révész Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar Történelmi Társulat, 1925; Spiegel Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930.


54

Gabriel Bethlen, ei au luat parte activ la comerţul intern şi extern102. În tot acest răstimp, ocupaţia populaţiei evreieşti de la ţară, în Transilvania, a fost mai ales micul comerţ, arendăşia, fierberea rachiului şi cârciumăritul.

Conform primei conscripţii generale a evreilor, efectuată în anul 1753, în cadrul procesului de reaşezare a sistemului fiscal ardelean, totalul numărului de familii evreieşti era de 114103. Mai apoi, în anul 1779, ca urmare a conscripţiei cerută de împărăteasa Maria Tereza, a reieşit faptul că totalul familiilor evreieşti era de 221104. Mai târziu, acest număr s-a ridicat la 394, aceasta conform recensământului din anii 1785-1786, efectuat din ordinul împăratului Iosif al II-lea.

Din evoluţia statistică a populaţiei reiese o creştere demografică semnificativă mai ales în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În Marele Principat al Transilvaniei, numărul de familii evreieşti a crescut între 1753 şi 1786 de circa două ori şi jumătate, iar numărul de persoane între 1779 şi 1786 cu aproximativ 132%. Ponderea evreilor în populaţia totală a principa-tului a crescut între 1779-1786 de la 0,08% la 0,14%. În privinţa repartiţiei teritoriale a populaţiei evreieşti, în anul 1779, 89, 2% dintre familiile de evrei se aflau în comitate şi districtele Chioar şi Făgăraş, 9,9% în scaunele secuieşti şi 0,9% în scaunele şi districtele săseşti. Aproape ¾ din familiile evreieşti (74%) locuiau în jurisdicţiile din nordul Transilvaniei, ceea ce indică o direcţie preponderentă a imigrării dinspre nord şi nord-vest105.

Populaţia urbană evreiască înregistrată doar pentru oraşele Alba-Iulia şi Cluj reprezenta în anul 1753 o proporţie de 27,2% din totalul familiilor evreieşti, pentru a scădea apoi la 5% în anul 1779 şi la 7,7% în 1786, fapt care indica o netă preponderenţă a evreilor din mediul rural, datorită piedicilor întâmpinate în privinţa aşezării în oraşe106. Neliniştită din cauza

102 Moshe Carmilly-Weinberger, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Ed.

Enciclopedică, 1994, p. 66. 103 Ladislau Gyémánt, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 20. 104 Este vorba despre: comitatul Alba (10 familii), Oraşul Alba-Iulia (11 familii), Comitatul

Crasna (15 familii), Comitatul Dăbâca (45 de familii), Comitatul Hunedoara (5 familii), Comitatul Solnocul de Mijloc (26 de familii), Comitatul Solnocul Interior (67 de familii), Comitatul Târnava (2 familii), Comitatul Turda (5 familii), Districtul Chioar (10 familii), Districtul Făgăraş (1 familie), Scaunul Arieş (1 familie), Scaunul Mureş (21 de familii), Districtul Bistriţa (1 familie), Scaunul Sebeş (1 familie). Vezi Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 20.

105 Vezi Thirring Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938. 106 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 23.


55

imigrărilor numeroase ale evreilor în Transilvania, Maria Tereza a dispus, în anul 1780, ca toţi evreii străini să fie izgoniţi din această provincie şi să fie retrimişi spre locurile de unde veniseră. Celor care puteau dovedi că trăiau în această ţară de mai bine de 30 de ani, li s-a poruncit ca, în decursul unui an, să se mute la Alba-Iulia107. Acesta era singurul oraş din cadrul Principatului în care legile ţării permiteau aşezarea evreilor.

După publicarea acestui ordin de expulzare, s-a reuşit să se raporteze Cancelariei faptul că, în Transilvania, trăiau 221 de familii de evrei, dintre care numai 20 la Alba-Iulia. Cei de aici îşi câştigau existenţa prin comerţul ambulant, umblând de la iarmaroc la iarmaroc prin toată ţara. Ceilalţi evrei se stabiliseră în Transilvania doar în ultimii ani, mai ales după ce s-au acordat unor evrei veniţi din Polonia mai multe venituri alodiale în districtul militar Rodna. Apoi au început să intre pe ascuns şi în celelalte părţi ale ţării, încurajaţi de militari, iar apoi de nobili pe ale căror proprietăţi se şi stabiliseră contra unei arende destul de ridicate108.

Moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tron a lui Iosif al II-lea a schimbat însă fundamental orientarea politicii oficiale, mai ales în privinţa atitudinii faţă de evrei. Noul suveran, animat de orientări reformatoare, şi-a propus elaborarea unor soluţii care să-i integreze pe evrei în cadrul societăţii din imperiu, prin înlăturarea celor mai anacronice restricţii privind activitatea lor economică, statutul social, accesul la instruire. În realitate, scopul său a fost transformarea evreilor în cetăţeni utili, supuşi loiali şi buni contribuabili care să se asimileze treptat şi din punct de vedere cultural, renunţând la separatismul strict în privinţa tradiţiilor spirituale.

În sensul ideilor iluministe, principalul mijloc pentru realizarea acestor obiective a fost mai ales învăţământul, respectiv sistemul şcolar, privit ca un paneceu universal, prin promovarea forţei raţiunii şi a „luminării”.

Modalitatea concretă a aplicării unor astfel de precepte, în cazul pro-blemei evreieşti, a fost adoptarea edictelor de toleranţă pentru majoritatea provinciilor din imperiu. Actul emis pe data de 31 martie 1783, sub titlul Systematica gentis Judaicae Regulatio, pentru evreii din Ungaria şi-a exercitat influenţa şi asupra statutului evreilor din părţile apusene ale

107 Angelika Schaser, op. cit., p. 84. 108 Ibidem.


56

Transilvaniei, respectiv din Banat, deschizându-le accesul la locuirea în toate regiunile ţării, cu excepţia celor miniere, la învăţarea şi practicarea tuturor meseriilor, la primirea în bresle, la arendarea pământului cultivat în regie proprie, înlăturându-se şi semnele distinctive umilitoare109.

S-a permis apoi intrarea evreilor în toate şcolile publice, de toate gradele, inclusiv în universităţi, dispunându-se tratarea similară a elevilor şi studenţilor evrei cu cei creştini. Cea mai mare parte a actului a fost însă consacrată constituirii unui sistem şcolar propriu, susţinut material de comunităţi, în care să se înveţe, după manuale similare cu cele folosite în cadrul învăţământului de stat, limbile folosite în ţară, aritmetica şi celelalte discipline laice, păstrându-se ca element specific doar predarea religiei iudaice.

În sensul aceleiaşi politici de deschidere spre toleranţă şi integrare, măsurile restrictive adoptate în faza finală a epocii tereziene sunt eliminate totalmente. În marele principat al Transilvaniei, în iulie 1781, împăratul Iosif al II-lea a confirmat iniţial ideea concentrării la Alba-Iulia a evreilor născuţi în provincie sau locuitori aici de cel puţin 30 de ani, cu menţiunea de a li se permite învăţarea meseriilor şi frecventarea şcolilor publice sau înfiinţarea de şcoli proprii.

Problema emiterii unui edict de toleranţă şi pentru Transilvania s-a pus şi în anul 1787, dar Iosif al II-lea a cerut, în prealabil, elaborarea unui astfel de act pentru Galiţia, urmând a se aplica punctele corespunzătoare realităţilor din principat. În condiţiile în care edictul pentru Galiţia a fost promulgat doar în anul 1789, nu s-a mai ajuns la elaborarea celui pentru Transilvania unde deceniul iosefin a rămas astfel marcat doar de renunţarea la proiectele tereziene şi de adoptarea unor soluţii în probleme punctuale110.

În plan economic s-au respins propunerile locale privind limitarea fierberii rachiului de către evrei, a accesului acestora la comerţul cu cereale şi la practicarea comerţului ambulant, considerându-se că aceste ocupaţii permit punerea în valoare a produselor proprietarilor de domenii. S-a interzis încasarea de taxe de căsătorie de la evrei pentru a acoperi obligaţiile restante faţă de stat sau faţă de stăpânii de pământ. S-a acordat

109 Vezi Kohn Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884. 110 Ladislau Gyémánt, op. cit., p. 33.


57

evreilor dreptul de a lucra duminica şi în perioada sărbătorilor creştine. S-a interzis apoi, sub pedepse drastice, botezarea de către moaşe a copiilor evrei la naştere, ei având posibilitatea de a-şi schimba apartenenţa confesio-nală doar la vârsta de 18 ani111.

S-a permis celebrarea cultului de către evrei şi în case de rugăciuni particulare, anulându-se interdicţiile anterioare în acest sens. Suveranul şi-a dat acordul în ceea ce priveşte terminarea construcţiei sinagogii sefarde din Alba-Iulia, începută în epoca tereziană, dar oprită în anul 1774 când, în spiritul politicii restrictive a vremii, li s-a recomandat sefarzilor frecven-tarea sinagogii existente a comunităţii askenaze112.

Aceste măsuri permisive, în spiritul toleranţei, au fost însă circumscrise şi limitate de o serie de condiţionări. Ocupaţiile îngăduite erau rezervate numai evreilor localnici, cu excluderea unor nou-veniţi din Galiţia sau din provinciile germane ale imperiului. Căsătoriile erau permise doar celor cu venituri suficiente pentru întreţinerea familiei, iar pentru cei săraci şi cerşetori se prevedea expulzarea din principat. Se menţine interdicţia utilizării calfelor creştine de către meseriaşii evrei. Li s-a impus serviciul militar şi adoptarea de nume germane.

Legat de organizarea instituţională a societăţii evreieşti din Transil-vania, aceasta prezintă, în veacul al XVIII-lea, o structură simplă. Singura comunitate recunoscută legal în cadrul Principatului era cea din Alba-Iulia.

111 Schaser Angelika, “Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în Südost-

Forschungen, 1990, II, p. 57-94. 112 Evreii sefarzi s-au stabilit în aceste regiuni în secolul al XVI-lea. Până în anul 1920, evreii

din Transilvania au ajuns la 180.000. Aproape toţi erau askenazi, proveniţi din Europa Centrală sau din Polonia. Existau mari diferenţe între evreii din Transilvania. Hasizii din Transilvania, care vorbeau idiş, se aflau în special în Maramureş, unde evreii reprezentau 20% din populaţie şi trăiau, în special, în oraşele şi satele aparţinând din punct de vedere cultural evreimii Est Europene şi dând dovadă de un puternic ataşament faţă de modul de viaţă tradiţional evreiesc. Prin contrast, populatia evreiască urbană, de la sud, favoriza în general folosirea limbii maghiare sau germane, fiind mai apropiată din punct de vedere cultural evreimii central europene. Mişcarea de Reformă din Transilvania şi Banat a început în anul 1789, odată cu sosirea la Arad a rabinului A. Chorin, care citea din Tora fără a scanda, punând accent pe textul biblic (“ta’amei ha-Mikra”), cu mult înainte ca acest lucru să fie discutat de către reformiştii germani. Susţinătorii Reformei se aflau în regiunea Banat (Arad, Timişoara), sudul Transilvaniei (Făgăraş, Lugoj), în special în comunităţile vorbitoare de limbă germană şi la nord (Oradea). În Transilvania şi Banat, atmosfera culturală nu era pregătită pentru astfel de schimbări radicale. Majoritatea populaţiei evreieşti trăia în afara marilor oraşe (centre culturale şi economice), locuind în sate împrăştiate pe întreg teritoriul Transilvaniei.


58

În fruntea comunităţii se afla un comitet ales anual prin majoritate de voturi şi confirmat de episcopul catolic. Comitetul includea un preşedinte, 3 juraţi, 2-3 strângători de dări şi un inspector şcolar. Atribuţiile lor se refereau la administrarea veniturilor şi a cheltuielilor, a fondurilor caritative, la angajarea funcţionarilor comunitari şi reprezentarea intereselor comuni-tăţii în faţa autorităţilor. Judecarea cauzelor succesorale, comerciale, religioase sau matrimoniale revenea unui scaun rabinic, format din 3-5 asesori juraţi care erau aleşi anual. Ei puteau impune amenzi, pedepse şi chiar excomunicarea. În cazul proceselor între evrei şi creştini, în acest for, erau cooptaţi şi asesori creştini.

Autoritatea supremă spirituală, administrativă şi judecătorească asupra evreilor din Transilvania îi revenea rabinului şef sau rabinului naţional al evreilor din Marele Principat. Acesta era ales, în mod tradiţional, de către comunitatea din Alba-Iulia. Primul rabin-şef cunoscut a fost Abraham ben Isac Russo (1736-1738), urmat apoi de Iosif Reis Auerbach (1742-1750), Jonathan Trebici (1750), Salomon Selig ben Saul Kohen (1754-1757), Johanan ben Isac (1757-1758), Benjamin Zeb Wolf (1764-1777) şi, finalmente, Moise ben Samuel Levi Margolio (1780-1817)113.

În Banat, instituţia şef-rabinului a fost şi aici prezentă, fiind cunoscute numele lui Levi Abraham Mayer (1741-1743), Eliezer Lipman ben Beniamin Zeev (1743-1768), Johanan ben Itzhak (1773-1781) sau David ben Zvi Oppenheimer (1798-1821). În mod cert, Judenordnung din anul 1776 a urmărit introducerea unei reglementări foarte minuţioase a vieţii comunitare din Timişoara sub controlul strict al autorităţilor administrative. Se prevedea alegerea în fruntea comunităţii a doi epitropi şi doi staroşti prin vot majoritar, dar în prezenţa unui comisar delegat de administraţia provincială.

Aceştia urmau să administreze fondurile comunităţii, să încaseze dările membrilor, cea mai importantă fiind gabela pe carne şi băuturi, apoi să angajeze şi să plătească pe oficianţii de cult şi funcţionarii comunitari, să judece pricinile dintre evrei, cu drept de apel al părţilor la forurile provinciale. Ei urmau să deţină autoritatea în probleme de cult şi matrimoniale asupra tuturor evreilor din provincie114.

113 Ibidem, p. 36. 114 Vezi Victor Neumann, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996.


59

Comunităţi şi rabini au mai funcţionat în veacul al XVIII-lea şi la: Sighetul Marmaţiei, Carei, Oradea şi Arad. Prima sinagogă de aici se deschisese deja în anul 1742 în cartierul sârbesc, pentru ca, în anul 1758, să fie inaugurată o nouă sinagogă, construită pe un teren donat. La Timişoara, între anii 1739-1762, evreii deţineau un lăcaş de rugăciune sub poarta Eugen de Savoia. În anul 1762 a fost inaugurată o nouă sinagogă, prevăzută cu şcoală, baie rituală, locuinţe pentru rabin şi pentru tăietorul ritual.

În sânul comunităţilor evreieşti, un rol deosebit de important l-a jucat învăţământul, respectiv cultura ebraică şi ştiinţa evreiască. În veacul al XVIII-lea, învăţământul din marele principat s-a desfăşurat la Alba-Iulia prin intermediul unor profesori angajaţi de către comunitate, într-un sistem tradiţional, exclusiv religios. Propunerea din anul 1783, făcută sub impulsul politicii iosefine chiar de către rabinul Moses Jacob Coon, stabilit în Transilvania, privind un proiect de înfiinţare la Alba-Iulia a unei şcoli normale cu limbă de predare germană, după modelul celor din Boemia, Moravia şi Galiţia eşuează din cauza opoziţiei ferme a comunităţii, care invocă lipsa de resurse materiale, de profesori şi mai ales de elevi care să pretindă o asemenea instituţie de învăţământ.

În ceea ce priveşte părţile apusene, aici se poate spune că efectele politicii şcolare iosefine se concretizează prin înfiinţarea, în perioada 1784-1789, a unor şcoli evreieşti cu limba de predare chiar în germană. Aseme-nea şcoli erau la Carei, Oradea şi Sighetul Marmaţiei.

Aceste începuturi efemere nu au reuşit să se menţină după moartea împăratului Iosif al II-lea. În schimb, prezenţa evreilor în viaţa societăţii transilvane până la finele veacului al XVIII-lea s-a făcut simţită nu numai prin aportul lor demografic, social şi economic, ci şi printr-o remarcabilă influenţă spirituală exercitată de către limba, cultura şi ştiinţa evreiască.

Printre precursorii interesului pentru limba ebraică în Transilvania au fost şi neevrei. Reforma iniţiată în veacul al XVI-lea a ajuns şi în Transilvania iar, o dată cu ea, şi interesul pentru limba ebraică. Evreii de aici nu au renunţat la limba proprie, scriindu-şi mereu lucrările în această limbă. Îşi purtau cu sine manuscrisele şi cărţile ebraice. Prin cumpărare, prin savanţi umblaţi în Europa, în bibliotecile publice şi particulare ale Transilvaniei au ajuns numeroase manuscrise în limba ebraică, scrise încă în secolele XIV-XV115.

115 Vezi Szabó Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938.


60

În secolele XVI-XIX, în Transilvania, au trăit în jur de 100 de ebraişti creştini. Reşedinţa lor a fost mai cu seamă la Cluj. Tradiţia studiilor de ebraistică a fost întreţinută de personalităţi precum: Gheorghe Verestóy, Francisc Csepregi, Samuel Szatmár-Németi, ultimul fiind autor al mai multor comentarii biblice. În mediul cultural românesc, unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai Şcolii Ardelene, Ion Budai-Deleanu, se dovedeşte a fi un redutabil ebraist. În lumea evreiască, asemenea preocupări se datorează rabinilor timişoreni Levi Jerushalmi, Eliezer Lipman, Iosif Leipnik, autori ai unor lucrări în limba ebraică.

Literatura de limbă ebraică a veacului al XVIII-lea a fost marcată de activitatea lui Aron Choriner, şef-rabin de Arad (1766-1844). El a fost iniţiatorul nu numai în mişcarea de reformare a religiei pe teritoriul Transilvaniei şi Banatului, ci şi pe tărâmul limbii şi ştiinţei ebraice moderne116. El a fost discipolul şef-rabinului de Praga, Rabbi Ezekiel Landau, pe care comunitatea din Arad l-a ales ca şef-rabin în anul 1789117. S-a impus ca şi purtător de stindard al mişcării reformatoare. A introdus înnoiri, a schimbat ordinea slujbei, a utilizat orga în ritualul din sinagogă, a fost concesiv privind respectarea sabatului. Tot el a fost cel care a stârnit o mare polemică în ceea ce priveşte îngăduinţa consumării peştelui „stierl”.

Majoritatea cărţilor sale au apărut la Praga. După opinia sa, cele mai importante aspecte care vizează viaţa de zi cu zi în societate sunt legile ce reglementează comportarea între oameni. Porunca iubirii faţă de aproapele era văzută ca fiind mai importantă decât orice. Aron Chorin era însă perceput ca fiind periculos în ochii păstrătorilor tradiţiei, deoarece îşi prezenta propunerile de schimbare a unor legi, puternic înrădăcinate, printr-o pregătire, o ştiinţă talmudică şi laică deosebită.

O expresie deosebită a influenţei unei asemenea tradiţii asupra spiri-tualităţii ardelene a constituit-o mişcarea sabatarienilor. Ea s-a dezvoltat dintr-o ramură radicală a unitarianismului, după decesul primului episcop unitarian Francisc David.

Sabatarianismul a pus accent pe unicitatea lui Dumnezeu, a negat caracterul divin al lui Isus, a recunoscut valabilitatea exclusivă a Vechiului Testament, considerând că cei care doresc să obţină mântuirea trebuie să

116 Vezi Singer Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928. 117 Moshe Carmilly-Weinberger, op. cit., p. 110.


61

respecte şi să urmeze cu stricteţe legile lui Moise. Ca urmare a acestui fapt, sabatarienii au adoptat prevederile rituale evreieşti, cu excepţia circumcizi-unii. Ei au respectat Sabatul şi sărbătorile evreieşti, promovând puritanismul moral, abstinenţa, moderaţia şi filantropia.

Sabatarienii au adoptat ca şi temei al vieţii lor cele 5 cărţi ale lui Moise, rupând orice legătură cu învăţăturile creştine. Cei mai importanţi lideri ai lor au fost Nicolae Bogáthi Fazekas şi Simon Péchi, fiul adoptiv al lui Andrei Eössi. Primul dintre ei, la fel ca şi alţii, au lăsat în urma lor o bogată literatură de inspiraţie sabatariană, în poezie şi proză, incluzând catehisme, rugăciuni, acte polemice, predici, poeme, imnuri şi traduceri ale Psalmilor.

Apărut în secuime, încă la finele veacului al XVI-lea, aceasta în ciuda măsurilor restrictive adoptate de către autorităţi, sabatarianismul a reuşit, în prima jumătate a veacului următor, să se impună ca o mişcare de masă, cuprinzând peste 300 de sate din scaunele Odorhei şi Mureş, cu un impact mare apoi şi asupra unor oraşe precum Târgu-Mureş, Cluj şi Turda.

Adepţii sabatarianismului au fost recrutaţi din rândul ţărănimii, al nobilimii de rând, al orăşenilor şi al elitei aristocratice. Măsurile represive care au fost adoptate împotriva sabatarienilor de către dietele din timpul lui Gabriel Bethlen s-au înrăutăţit în perioada lui Gheorghe Rákóczi I, finalizându-se în procesul de la Dej, din anul 1638, la care, în faţa principelui şi a unei comisii de anchetă, cu asistenţa înalţilor prelaţi reformaţi şi unitarieni, sute de sabatarieni au fost obligaţi să abjure sub ameninţarea pedepsei capitale118.

Mişcarea sabatariană, în ciuda loviturilor primite, nu a putut fi total eradicată. Conscripţia efectuată în prima jumătate a veacului al XVIII-lea de către autorităţile habsburgice a găsit încă prezenţa sabatarienilor în patru localităţi din secuime. Măsurile de convertire prin intermediul misionarilor iezuiţi, confiscările de avere, încartiruirea unui călugăr catolic în fiecare casă sabatariană, obligarea lor la frecventarea bisericilor catolice nu au avut efectul scontat. Astfel, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi prima jumătate a celui următor, sabatarianismul era încă atestat la Bezidul Nou (Odorhei) şi Erneul Mare (Mureş).

118 Vezi Kohn Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel

Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889.


62

Cristalizându-şi, aşadar, propriile structuri instituţionale, supravieţuind valurilor de intoleranţă generate de o politică oficială devenită ameninţătoa-re pentru supravieţuirea ei la finele epocii tereziene, comunitatea evreiască, tradiţională în organizare şi mentalităţi, a beneficiat de un climat nou adus de iosefinism, reuşind, în cele din urmă, o consolidare organizatorică, o sporire numerică aceasta însă sub cupola emancipării şi a modernizării.

„N-ar fi rezistat fără armeano-catolicism ...”

După implantările sporadice de populaţie armeană în Balcani,

efectuate de către împăraţi bizantini, stabilirea armenilor în Europa de est a fost determinată de câteva exoduri petrecute în secolele XI-XIV, cauzate de căderea regatului Armeniei Mari.

Primul exod a urmat ocupării capitalei Ani de către selgiucizi în anul 1064, când populaţia a emigrat spre Cilicia, Crimeea şi Polonia. Al doilea exod, petrecut după invazia tătărească din anul 1239, a avut ca direcţii Polonia şi Moldova. Al treilea exod, în 1299, motivat de oprimările suferite sub tătari, s-a îndreptat spre Crimeea, unde s-a format o colonie comercială ulterior în legătură cu Moldova. Al patrulea exod s-a datorat cutremurului din anul 1319, care a distrus oraşul Ani, precum şi foametei provocate de acesta. Ultimul exod a fost determinat de invazia nimicitoare a mongolilor în Armenia apuseană, în 1342.

Dintre emigranţii armeni aşezaţi în Crimeea în 1045, când Ani a fost ocupată de bizantini, iar populaţia sa deportată, şi apoi în 1064, cei care căutau locuri mai stabile au plecat mai departe, spre Galiţia, Polonia, Moldova, Moravia, unde nu apăruseră formaţiuni stabile, aceşti nou-veniţi alcătuind acolo, astfel, grupuri etnice distincte. Mai apoi, odată cu întemeierea noilor state dornice să-şi impună suveranitatea, a început fenomenul de asimilare, îndeosebi atunci când comunitatea armeană a adoptat religia catolică oficială119.

Cea mai veche mărturie atestată a prezenţei armenilor în zona ţărilor române o constituie un epigraf din anul 967, pe o piatră de mormânt din Cetatea Albă. Conform consemnării făcute de Grigore Goilav, textul inscripţiei menţionează: "Această cruce este gravată la 416" (data aparţine cronologiei armene introduse la 11 iulie 551, deci corespunde anului 967).

119 Gazdovits Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000, p. 8-17.


63

În Transilvania este semnalată prezenţa aproape simultană a unei colonii armeneşti. Cronicarii maghiari Simon de Kezai şi Thuroczi scriu că, în timpul ducelui Géza (972-997) şi al regelui Ştefan I (997-1038), s-au stabilit în regat, pe lîngă boemi, poloni, greci, spanioli şi alţii, un număr de armeni care au fost înzestraţi cu privilegii şi cu titluri nobiliare. Armenii stabiliţi în secolele X-XI pe teritoriul, ce avea mai târziu să devină principatul Moldovei, veniseră de la Ani direct pe căile comerciale, în vreme ce, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, cînd localitatea Caffa din Crimeea a fost ocupată de otomani, armenii formaţi ca negustori la genovezi au pătruns în zona Moldovei, drept singurul drum comercial care le rămăsese spre Orient. Primii refugiaţi din Armenia aparţineau păturilor avute – aristocraţi, negustori, meşteşugari care îşi salvau viaţa, bunurile, dar şi credinţa – şi, datorită privilegiilor pe care aveau să le obţină, şi comer-ţului pe care l-au iniţiat în noile lor aşezări venind cu caravanele în secolele al XI-XII-lea, oraşele din Galiţia, Polonia şi Moldova au prosperat120.

În Ţara Românească, armenii s-au aşezat mai târziu, în secolul al XIV-lea, venind din Armenia şi Crimeea. Prezenţe armeneşti sunt menţionate în anii 1400-1435 la Bucureşti, Târgovişte, Piteşti, Craiova, Giurgiu, iar începând din 1500 este semnalată existenţa armenilor la Babadag, în Dobrogea. Căderea Constantinopolului în 1453, ocuparea Crimeii în 1475, precum şi alte evenimente din secolele al XVI-lea–al XVII-lea au adus alte valuri de imigranţi armeni în Muntenia. În secolul al XVI-lea, când Târgoviştea era capitala principatului, aici se formase o importantă colonie armenească, iar în secolul al XVII-lea vin şi se stabilesc la Bucureşti şi la Piteşti armeni din Bulgaria, care se aşezaseră acolo după căderea Constantinopolului şi nu-şi mai păstrau limba121.

Clericul Cristophor Lukacsi, în Historia Armenorum Transilvaniae (Viena, 1859), explică existenţa elementului armean în Transilvania citându-l pe istoricul Ghevond care afirmă că, în secolul al VIII-lea, armenii din oastea unei căpetenii khazare din Caucaz, numiţi de acesta în posturi de comandă datorită vitejiei lor, s-au alăturat altor şapte triburi khazare ale ungurilor, luând parte, împreună cu acestea, la cucerirea de teritorii în Europa. De altfel, armenii ar fi putut trece în Transilvania din Balcani, unde

120 Ibidem, p. 17-28. 121 Ibidem, p. 28-52.


64

au ajuns cu oastea bizantină mobilizată sub împăraţii Mauriciu şi Focas împotriva avarilor şi bulgarilor (secolele al VI-lea – al VII-lea), apoi odată cu pavlicienii duşi în Bulgaria în secolul al X-lea. Între armeni şi ţările dunărene trebuie să fi existat, cum conchide şi Joseph Strzygowski în Die Baukunst der Armenier und Europa (Viena, 1917), strânse legături comerciale122.

Sub regii Ungariei Andrei al II-lea, care la începutul sec. XIII a încheiat o alianţă militară cu Armenia Ciliciană, şi Béla IV, care în 1243 le-a confir-mat privilegiile, armenii posedau în Transilvania mănăstiri şi teritorii proprii, consemnate ca atare (Monasterium Armenorum, Terra Armenorum) într-un hrisov din 1281 al lui Ladislau IV, care a donat aceste proprietăţi Congregaţiei Augustinilor, probabil ca urmare a scăderii numărului armenilor. Două sigilii găsite la Tălmaci, lîngă Sibiu, unul cu o inscripţie din 1343, "Martini Episcopi Armenorum de Tolmachy" (despre care Hasdeu presupune că ar fi acel "Episcopus Argensis" menţionat în 1332 la Argeş ca episcop catolic al armenilor aşezaţi acolo şi apoi plecaţi în Transilvania) şi celălalt cu inscripţia "Sigillum parochiae Armenorum", dovedesc existenţa încă din sec. XIV a unei parohii armeneşti conduse de un episcop123.

În 1399, Papa Bonifaciu IX a întreprins convertirea la catolicism a locuitorilor greci, români, bulgari şi armeni din Braşov, aflaţi acolo în număr mare şi avîndu-şi bisericile lor. Ştefan Pascu, în Voievodatul Transilvaniei, arată că "peste două decenii ordinea înşiruirii locuitorilor necatolici era modificată, locul întîi fiind ocupat de români, după care urmau armenii, bulgarii şi grecii". Cronicarul maghiar Benkö, în Milkovia, vorbeşte de prezenţa armenilor în oraşul Sibiu, unde, în 1447, exista şi un protopopiat armean. Iar compatriotul lui, András Veres, semnalează armeni şi în Bistriţa începînd din sec. XVI. Nicolae Iorga menţionează, de asemenea, negustori armeni în Alba Iulia prin 1678, precum şi în Făgăraş. Invazia regelui polon Albert în Moldova (1497), urmată de persecuţii şi oprimări, a făcut ca 700 de familii de armeni să fugă din Suceava în Transilvania, Ungaria şi Galiţia.

La acestea trebuie adăugate cele cîteva sute de familii refugiate după prigoana din 1551 şi după răscoala lui Hâncu. Abia în sec. XVII însă, prezenţa armenilor în Transilvania este de masă. În anul 1654, un grup de

122 Vezi Badinyi Jós Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996. 123 Vezi Siruni H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942.


65

armeni moldoveni, sub conducerea lui Mardiros Gandra şi a fraţilor Azbey, a migrat în principatul vecin, dar din cauza frământărilor politice aceştia au fost nevoiţi să se înapoieze, o parte stabilindu-se pe hotarul de răsărit al localităţii Gheorgheni.124

Dintr-un manuscris armenesc copiat în 1647 la Târgu-Mureş, reiese că, în prima jumătate a sec. XVII, acest centru comercial era populat cu armeni. Cele două războaie turco-polone, duse pe teritoriul Moldovei în 1672 şi 1683, avînd drept consecinţă diminuarea comerţului, au constituit încă un factor determinant pentru emigrarea armenilor în Transilvania. Pe de altă parte, numeroşi armeni din Moldova imigraţi în Polonia, fiind siliţi de autorităţile locale să se convertească la catolicism, s-au refugiat în Transilvania în speranţa că vor reveni în Moldova. Cum speranţa aceasta nu s-a împlinit, 3.000 de familii armeneşti conduse de episcopul Minas Zilihtar al Sucevei au rămas definitiv în Transilvania, fiind invitate de principele Mihail Apafi să se stabilească la Bistriţa, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc, Petelea, Şumuleu, Alba-Iulia etc125.

Printr-o Chartă, dată la 1680, acesta le-a acordat autonomie şi drept la comerţ liber, la exercitarea meşteşugurilor, la alegerea de judecători proprii, în scopul de a se da un impuls negoţului şi meseriilor decăzute din cauza războaielor cu turcii. Integraţi economiei transilvănene, armenii constituiau, în sec. XVIII, cel mai însemnat factor comercial din răsăritul Imperiului. Negustorii armeni exportau îndeosebi vite şi lemne în Europa occidentală, iar meşteşugarii se organizaseră în bresle de lăcătuşerie, blănărie, argintărie, dantelărie, măcelărie şi covoare.

La 1698, armenii au semnat Protocolul Unirii cu Biserica Romei. Mem-brii acestei comunităţi au acceptat să îl recunoască pe Papa ca şi cap al Bisericii Armene, cu condiţia de a nu se schimba nimic din riturile şi obiceiurile comunităţii. Astfel, a luat naştere Biserica Armeano-Catolică. Conform protocolului, preoţii aveau dreptul de a se căsători şi de a fi aleşi în continuare de comunitate, de a-şi păstra ritul armean şi limba proprie în serviciul divin. A fost o alegere importantă, deoarece, dat fiind contextul,

124 Trócsányi Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740), Budapest,

1988, p. 265-270. 125 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI,

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420.


66

fără armeano-catolicism, comunitatea armeană nu ar fi rezistat. Armenii au obţinut în anul 1737 de la împăratul Carol al VI-lea permisiunea de a-şi fonda o episcopie proprie126. De asemenea, Biserica a rămas în continuare autocefală şi avea în fruntea ei un guvernator, în persoana lui Oxendius Verzerescul. Acesta a plecat la Viena şi, cu aur armenesc, a cumpărat teritoriul liber al Gherlei de astăzi127.

În Transilvania, episcopul Vărzărescu, care a condus acţiunea de catolicizare a armenilor stabiliţi aici, a întemeiat în anul 1700 localitatea Armenopolis, lîngă satul Gherla (numit astfel după penitenciarul amenajat în fostul castel Martinuzzi), unde armenii locuiau încă din 1672 şi de la care mai tîrziu oraşul a împrumutat numele de azi. Cu aprobarea împăratului Leopold de a construi un oraş armenesc, obţinută personal de la Viena în schimbul sumei de 25.000 florini, clericul armean a fost cel dintâi care şi-a clădit o locuinţă şi a ridicat o capelă, primii locuitori fiind 70 de familii armeneşti expulzate de saşi din Bistriţa128.

Armenopolis, edificat pe terenuri cumpărate de armeni, după proiectul arhitectului Alexanian chemat în acest scop de la Roma, cu patru bulevarde paralele întretăiate de străzi perpendiculare, cu o piaţă centrală şi cu un cartier industrial, a fost singurul oraş din Imperiul austriac construit după un plan. Una dintre primele cladiri ridicate a fost biserica de lemn din centrul orasului, care a fost înlocuită, în 1748, de grandioasa Catedrală Armeano-Catolică. Ea a fost înconjurată de un gard masiv din piatră şi fier forjat, pe care erau amplasate statui ale apostolilor. Un alt edificiu de cult, a cărui construcţie a început în anul 1728, a fost Biserica Solomon.

În Gherla, care a devenit un important centru comercial şi manufactu-rier din Transilvania, contribuind prin legăturile sale externe la dezvoltarea economică a principatului, s-au stabilit 3.000 de familii armeneşti. Al doilea oraş intens populat de armeni a fost Elisabethopolis (actualul Dumbrăveni), unde exista o colonie armenească din anul 1658.

Ambele localităţi au fost declarate în 1799, prin decrete imperiale, „oraşe regale libere“, iar locuitorilor armeni catolici li s-au acordat privilegii, permiţându-li-se să se autoadministreze, să aibă tribunale şi legi 126 Ernst Chr. Suttner, “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai.

Theologia Catholica, An XLIX, 2004, p. 7-28. 127 ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI,

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 420-422. 128 Gazdovits Miklós, op. cit., p. 46-52.


67

proprii. Armenii transilvăneni s-au mai aşezat la Gheorgheni, Frumoasa, Cluj, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Aiud, Bistriţa, Alba-Iulia, Reghin, Abrud, Năsăud, Odorhei, Sfîntu Gheorghe, Tîrgu Secuiesc, Deva, Carei, Ditrău, Joseni, Remetea, Lăzarea, Topliţa, Suseni, Gurghiu129.

Este foarte probabil ca armenii emigraţi din Moldova să fi adus cu ei în Transilvania, pe lângă tradiţiile şi obiceiurile specifice, forme de administrare autonomă, pe care le-au aplicat îndeosebi în localităţile fondate de ei. Bunăoară, prin decret imperial, era interzis străinilor accesul în oraşele armeneşti, dacă nu aveau permis de liberă trecere semnat de municipalitate sau de primar. Această autonomie s-a concretizat prin înfiinţarea unei Companii armene, care făcea legătura dintre coloniile armeneşti, în special cele din Gherla şi Dumbrăveni. Încă din anul 1689, ea îşi avea propriul jude cu trei asistenţi, care controlau încasarea dărilor şi urmăreau executarea decretelor princiare.

Ulterior, această atribuţie a fost transferată municipalităţii din Dumbrăveni şi judelui acesteia, puterea lor exercitându-se asupra tuturor armenilor transilvăneni, cu excepţia celor din Gherla, care se autoadminis-trau. Municipalităţile din Ghergheni şi Frumoasa, subordonate celei din Dumbrăveni, erau conduse de un jude echivalent cu primarul (birău). Puterea lui a fost limitată progresiv de consilierii săi, iar din 1757 au fost create sutele conduse de un sutaş, dependente de municipalitate şi având rolul de intermediar între aceasta şi populaţie130.

Treptat, aceste organe de autoadministrare, create la cererea locuito-rilor, au devenit instituţii guvernamentale cu componenţă electivă şi remunerată. În oraşele transilvănene intens populate de ei, armenii care, pe lângă primarul şi sfatul de bătrâni ales, îşi aveau tribunalul condus de primar, judecau aici pricinile după primul cod civil armean, cel al lui Mkhitar Goş (sec. XIII).

Convertirea la catolicism a armenilor transilvăneni nu era agreată de principele Apafi, care era protestant şi astfel îşi pierdea influenţa. Încercarea lui de a-i lua pe armeni sub protecţia sa a eşuat. În schimb, cum guvernul austriac condiţiona obţinerea de pământuri şi dreptul de a avea oraşe autonome cu trecerea la catolicism, armenii au fost nevoiţi, în cele din urmă, să cedeze131.

129 Pál Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005, p. 19-26. 130 Ibidem, p. 53-62. 131 Vezi Grigorian Tigran, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993.


68

Conchizând, aşa cum face şi istoricul Suren Kolangian, trecerea armenilor din Moldova în Transilvania a fost determinată de un complex de împrejurări: politica de impozitare grea a lui Duca-Vodă, mişcarea lui Hîncu împotriva domnitorului, devastările produse de trupele tătare trimise de turci asupra rebelilor şi, pe fondul acestora, războaiele siste-matice turco-polone. Această migrare, care a avut loc în mai multe etape, de-a lungul unei perioade de timp îndelungate, trebuie explicată, aşadar, printr-o multitudine de cauze, fiecare cu rolul său propriu132.

Armenii transilvăneni au adus o contribuţie majoră la dezvoltarea comerţului internaţional. După stabilirea lor în Transilvania, ei au obţinut o serie de privilegii şi au reprezentat o concurenţă serioasă atât pentru negustorii autohtoni, deja în regres, cât şi pentru companiile greceşti. Numeric, ei au alcătuit o parte însemnată a tagmei negustoreşti din Transilvania, în mare parte specializaţi pe comerţul extern133.

Importanţa economică a armenilor reiese şi din planul din 1769 pornit de la Curtea Vieneză şi imaginat în spiritul politicii mercantiliste de a coloniza armeni în Maramureş. Consilierul Gebler sublinia cu această ocazie dimensiunile impresionante ale comerţului practicat de către ei şi relatează că, la Leipzig, numai târgul la care participă numeroşi armeni este considerat a fi cu adevărat reuşit. Planul colonizării a cunoscut, la început, succese sporadice, câteva familii armene din Galiţia s-au mutat la Maramureş, dar Curtea care-i favoriza pe armeni faţă de evrei şi din cauza religiei lor catolice, avea planuri măreţe şi promitea diferite privilegii, sperând că, astfel, armenii îi vor înlătura pe „greci” şi pe evrei din comerţul levantin. Tezaurariatul transilvan a dezbătut şi el problema, dar nu se vroia primirea de noi colonişti, argumentându-se cu suprapopularea localităţilor armeneşti134.

Gherla şi Dumbrăveni au fost centre comerciale atât de importante, încât au fost înfiinţate aici oficii de tricesimă. La Gherla, oficiul a existat încă de la începutul secolului al XVIII-lea până la 1808 când a fost mutat la Şimleul Silvaniei. Gherla şi Dumbrăveni figurau şi pe lista celor 15 oraşe unde era permisă, în 1785, vânzarea mărfurilor străine.

132 Pál Judit, op. cit., p. 39-48. 133 Ibidem. 134 Ibidem.


69

Importanţa negustorilor armeni reiese şi din conscripţia din anul 1750, cu ocazia căreia cei mai mulţi negustori au fost consemnaţi în oraşele armene: 182 la Gherla, 141 la Dumbrăveni şi 24 la Gheorgheni. De altfel, cu ocazia conscripţiei din anul 1750 au fost clasificate oraşele şi târgurile din Transilvania în funcţie de importanţa lor şi de comerţul practicat. Din prima clasă făceau parte numai Braşov şi Sibiu, în clasa a II-a se afla Gherla alături de Cluj şi alte 6 localităţi, iar Dumbrăveniul şi Gheorgheni făceau parte din clasa a III-a, fapt ce se datorează acordării unei importanţe mai mari comerţului intern şi aprovizionării zonei înconjurătoare135.

Din analiza structurii socio-profesionale a armenilor se poate observa că majoritatea lor se ocupau de comerţ: în Dumbrăveni, Frumoasa, Kanta – majoritatea lor covârşitoare, în Gherla peste jumătate, la Gheorgheni numai o minoritate, dar una foarte puternică. Ramura cea mai rentabilă a comerţului a fost cea cu vitele. Comerţul cu piei şi animale practicat de armeni a reuşit să ajungă la dimensiuni apreciabile.

La succesul lor economic au contribuit mai mulţi factori; armenii venind din Moldova, cunoşteau foarte bine condiţiile de acolo, chiar şi limba, practicau acest tip de comerţ de multă vreme, având experienţă, legături comerciale şi pieţe şi, nu în ultimul rând, asemănător negustorilor români şi levantini, se bazau pe legăturile cu confraţii lor din Moldova.

Din punct de vedere administrativ, încă de la stabilirea lor în Transilvania, armenii aveau o anumită autonomie. La început, aceasta se baza pe cutume şi privilegii asigurate de principi, iar mai târziu de împăraţi. Comunitatea tuturor armenilor forma Compania armenească care, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, avea dreptul să îşi aleagă judele. Dintr-un document din anul 1735 reiese că, la această dată, existau deja două companii armene, adică cea din afară – cea care cuprindea armenii din Dumbrăveni, Gheorgheni şi Frumoasa, respectiv cea dinăuntru, adică cea a armenilor din Gherla136.

Episcopul Oxendie Verzerescu a încercat să obţină privilegii de la Viena pentru noul oraş Gherla, unde trebuiau să se adune toţi armenii din Transilvania. În anul 1714, armenii, într-o scrisoare, l-au rechemat în Transilvania, motivând că demnitarii ţării i-au separat pe cei din Dumbrăveni, Gurghiu şi Gheorgheni de cei din Gherla, fiind obligaţi la plata impozitelor. 135 Ibidem. 136 Ibidem.


70

Armenii au cerut în anul 1711 practicarea liberă a comerţului cu Turcia, Polonia, Imperiul german, precum şi a meseriilor, scutire de încartiruiri şi alte impozite, în afară de impozitul pe cap, autonomia administrativă şi juridică prin alegerea judelor şi juraţilor din rândul lor, respectarea ritului armean în biserică etc.

Aşa cum se ştie, episcopul Oxendie s-a stins din viaţă la Viena, în anul 1715, fără a obţine diploma promisă, în special pentru oraşul Gherla. Planul lui de a-i comasa pe armeni într-un singur loc a eşuat şi datorită împotrivirii celor din Dumbrăveni. Legăturile dintre armenii stabiliţi în diferite localităţi ale Transilvaniei au rămas foarte strânse137.

În anul 1727, preoţii şi reprezentanţii laicilor armeni din Gherla, Dumbrăveni şi Gheorgheni s-au adunat la Gherla, şi au adoptat o hotărâre importantă. Majoritatea punctelor se referă la probleme religioase; s-a decis, spre exemplu, ca şi Paştele din anul 1729 să fie sărbătorit în aceiaşi zi cu armenii care trăiau în Polonia. Apoi, s-a mai luat decizia potrivit căreia, la fiecare trei ani, comunitatea să se întrunească într-o adunare generală în cadrul căreia să se desfăşoare alegeri pentru funcţiile laice, dar şi pentru cele bisericeşti138.

Deşi aceste adunări nu au fost ţinute, legături intense între cei din Gherla şi Dumbrăveni au persistat inclusiv până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ca atare, s-a conlucrat pentru obţinerea unor privilegii, pentru reînfiinţarea episcopiei armeano-catolice. De aceea, pe data de 24 mai 1768, între Dumbrăveni şi Gherla s-a încheiat un acord conform căruia au fost trimişi câte doi reprezentanţi la Viena pentru obţinerea concivilităţii şi a rangului de oraş liber regesc pentru ambele localităţi transilvănene, cheltuielile urmând să fie împărţite între Gherla şi Dumbrăveni.

Până la finele veacului al XVIII-lea, cele două aşezări au evoluat paralel. Totuşi, cei din Gherla au obţinut statutul de târg privilegiat la începutul secolului al XVIII-lea, pentru ca, între anii 1785-1786, să primeas-că de la împărat şi statutul de oraş liber regesc.

Deoarece aceste privilegii au fost acordate de către împăratul Iosif al II-lea, după moartea acestuia cele două comunităţi şi-au manifestat dorinţa ca înlesnirile obţinute să fie sancţionate şi de către stările principatului



71

pentru ca ele să fie pe deplin legale. Ocazia se va ivi abia în anul 1790. În cererea lor, armenii au argumentat cu credinţa lor, cu plătirea exactă a impozitelor, cu contribuţia la înflorirea economică a ţării şi aportul lor mare la suportarea sarcinilor publice139.

Părerile din cadrul întrunirii Stărilor au fost foarte împărţite. Secuii erau categoric împotrivă, considerând că Dumbrăveni şi Gherla au primit şi aşa nişte privilegii în dauna celorlalte oraşe, iar armenii sub pretextul privilegiilor cumpăraseră terenuri în mai multe părţi. Oraşele libere regeşti erau pentru recunoaşterea statutului lor, dar cu anumite condiţii. Legea care s-a dat un an mai târziu a ridicat Gherla şi Dumbrăveni în rândul oraşelor libere regeşti, înscriindu-le în cadrul locurilor taxaliste, după Alba-Iulia, respingându-li-se cererea de a fi scutite de încartiruiri şi transporturi.

Ridicarea acestor localităţi la rangul de oraş liber regesc, deşi intervine la sfârşitul apogeului dezvoltării lor, este cu atât mai importantă cu cât este un caz unic în ceea ce priveşte perioada dominaţiei habsburgice în Transilvania. În afară de Gherla şi Dumbrăveni, nicio altă localitate din provincie nu a mai obţinut acest privilegiu timp de un secol şi jumătate. Faptul nu se datorează exclusiv puterii lor economice, ele fiind singurele aşezări care au putut rivaliza cu oraşe adevărate. Celelalte două localităţi cu conţinut armenesc, Gheorgheni şi Frumoasa, au avut o populaţie mult mai numeroasă. Armenii de aici formau entităţi separate, cu jurisdicţie separată în cadrul comunităţii, deci aveau autonomie faţă de autoritatea scaunului. Tocmai aceste comunităţi, companiile armenilor de aici, sunt cele care declanşează o dezvoltare rapidă a localităţilor de reşedinţă, respectiv o evoluţie a lor spre forme urbane. Comunitatea din Gherla, în veacul al XVIII-lea, fiind foarte prosperă şi-a putut permite să recurgă la mână de lucru străină. Mulţi dintre meşterii constructori, provenind din Ungaria, Austria, Boemia erau purtătorii unei culturi de factură barocă central-europeană140.

Armenii, după stabilirea lor în Gherla, au folosit biserica de lângă cetate care odinioară fusese a satului Gherla. Aşa cum s-a mai amintit deja, în anul 1723, s-a terminat construcţia bisericii Solomon care va fi biserică 139 Gazdovits Miklós, op. cit., p. 56-58. 140 B. Nagy Margit, “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit, Reneszánsz

és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970, p. 211-220.


72

parohială până la ridicarea bisericii mari din centru. Construcţia ei a început în anul 1748 şi s-a terminat abia în anul 1798. Importanţa ei este dată de faptul că este biserica care împodobeşte centrul singurului oraş baroc din Transilvania. Arhitectul bisericii este necunoscut, dar construcţia a fost finisată de către meşterul Josef Jung din Pesta. Biserica franciscană din Gherla a fost construită în anul 1757 tot din banii armenilor, fiind sfiinţită deja în anul următor141.

La fel ca şi spiritualitatea, cultura armenilor a reprezentat, timp de două secole, o culoare aparte pe paleta multicoloră a Transilvaniei. Ei s-au adaptat condiţiilor de diasporă şi au reuşit să îşi păstreze limba şi cultura proprie, până în a doua jumătate a veacului al XIX-lea.

Este cert că, în fapt, gradul lor de alfabetizare a fost printre cele mai ridicate din Transilvania în veacul al XVIII-lea. La aceasta a contribuit mai ales organizarea exemplară a şcolilor. Există ştiri încă de la începutul secolului despre studiul religiei şi al limbii armene. În anul 1753, mechitariştii, care erau prezenţi în Dumbrăveni încă din anul 1723, au înfiinţat o mănăstire care se îngrijea şi de învăţarea limbii armene în şcoală. În anul 1781 funcţionau trei şcoli elementare, dintre care una era destinată fetelor.

La Gherla s-a reuşit înfiinţarea primelor şcoli imediat la scurtă vreme după aşezarea armenilor, astfel că cele dintâi date despre şcoala de fete le avem din anul 1727. În anul 1770, aceasta s-a mutat într-o clădire nouă. Materiile predate erau identice cu cele ale băieţilor. La buna lor organizare şi funcţionare, un rol important l-au jucat şi asociaţiile religioase.

Prin toate acestea, armenii, indiscutabil, şi-au adus şi ei un aport important la modernizarea Transilvaniei într-o măsură mult mai mare decât ar fi fost de aşteptat după ponderea lor numerică, însă nu au putut să schimbe structurile consolidate care au frânat dezvoltarea acestei provincii. În ciuda acestui fapt, rolul lor a fost sesizat şi de către mulţi dintre contemporani care au afirmat în ceea ce-i priveşte faptul că: „Grecii şi armenii sunt la fel în organizarea statală din Transilvania ca şi pulsul în organismul uman. Se poate citi de pe faţa lor dacă statul este sănătos sau ros de boală”.

141 Ibidem.

Bibliografie

I. Izvoare arhivistice

1. Arhiva Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba-Iulia, Fond: Erdélyre vonatkozó és a püspökséggel kapcsolatos iratgyüjtemény, (1740-1780)

2. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico-Ecclesiasticis, Rola 45.980

3. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi kormányhatósági Levéltárak. Erdélyi Fiscalis Levéltár. XXI szekrény. Az erdélyi egyházak vagyonát és jogait illető iratok

II. Lucrări

1. Adams, John, Quincy, Letters on the Masonic Institution, Boston, 1847

2. Adams, R.G., The papers of Lord George Germain, San Marino, 1928

3. Aranyosrákosi, Székely, Sándor, Unitária vallás történetei Erdélyben, Kolozsvár, 1839

4. ***Az Erdélyi Katolicizmus multja és jelene, Dicsőszentmárton, 1925

5. Badinyi, Jós, Ferenc, Igaz történelmünk vezérfonala, Budapest, 1996

6. Baigent, Michael; Leigh, Richard, The Temple and the Lodge, London, Guild Publishing, 1989

7. Balics, Lajos, A romai katolikus egyház története Magyarországon, Budapest, 1885

8. Balogh, Ferenc, A magyar protestáns egyházak története, Debrecen, 1905

9. Balogh, Margit; Gergely, Jenő, Egyházak az újkori Magyarországon 1790-1992, Budapest, 1922

10. Barrett, D.V., Secret Societies, London, 1997

11. Barruel, Abbé, Memoires pour servir à l’histoire du Jacobinisme, London, 1997

12. Bassler, R.E., Military Masonic Hall of Fame, London, 1975

13. Bereczky, Sándor, A magyar protestáns egyház története, Budapest, 1901

14. Bernheim, A., The Freemasonry in Paris until 1773, London, 1992

15. Biró, Vencel; Boros, Fortunát, Erdélyi katolikus nagyok, Kolozsvár, 1941

16. Biró, Vencel, Püspökjelölés az erdélyi római katolikus egyházmegyében, 1930

17. Bragg, Wh., The record of the Royal Society of London, London, 1940

18. Campbell, Everden; William, P., Freemasonry and its Etiquette, New York, 2001

19. Carlile, R., Manual of Freemasonry, London, 1985


74

20. Călin, Claudiu, Istoria diocezei romano-catolice de Cenad 1750-1800 (lucrare în manuscris)

21. Chevallier, P., Histoire de la franc-maçonnerie française, Paris, 1974

22. Clarke, W., Bicentenary History of the Grand Lodge of Ireland, Dublin, 1925

23. Darrah, Delmar, The Evolution of Freemasonry, London, 1920

24. Endes, Miklós, Erdély három nemzete és négy vallása autonómiájának története, Budapest, 1935

25. Freke, Gould, Robert, The Consice History of Freemasonry, New York, Dover Publications, INC., 2007

26. Galla, Ferenc, Ferences Misszionáriusok Magyarországon: a Királyságban és Erdélyben a 17-18 században, Budapest-Roma, 2005

27. Gardner, Laurence, The Shadow of Solomon. The lost secret of the freemasons revealed, London, 2005

28. Gazdovits, Miklós, Az erdélyi örmények történetéből, Kolozsvár, 2000

29. Gyémánt, Ladislau, Evreii din Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004

30. György, József, A ferencrendiek élete és müködése, Kolozsvár, 1930

31. Heaton, R.E., Masonic Membership of the Founding Farthers, London, 1974

32. Incze, Dénes, Erdély Katolikus Nagyai, Tuşnad, 2003

33. ***Istoria românilor. Românii între Europa clasică şi Europa luminilor (1711-1821), vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002

34. Karácsonyi, János, Magyarország egyháztörténete főbb vonásaiban 970-től – 1900-ig, Budapest, 1985

35. Katus, László, „A Magyar katolicizmus a XVIII és XIX században (jozefinizmus, liberalizmus és katolikus megújulás)” în volumul colectiv A katolikus egyház Magyarországon, Budapest, 1991, coordonatori: Somorjai Ádám şi Zombori István

36. Kohn, Sámuel, A zsidók története Magyarországon, Budapest, 1884

37. Kohn, Sámuel, A szombatosok, történetük, dogmatikájuk és irodalmuk különös tekintettel Péchi Simon főkancellár életére és munkájára, Budapest, 1889

38. Larudan, Abbé, Les Francs-Maçons ecrasés, Amsterdam, 1747

39. Le Franc, Abbé, Le voile levé pour les curieux, ou le secret de la révolution revélé à l’aide de la franc-maçonnerie, Paris, 1791

40. Lendvai, Paul, Ungurii, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2001

41. Lyons, Sir Henry, The Royal Society 1660-1940, Cambridge, 1944

42. Marton, József, Az Erdélyi Egyházmegye története, Gyulafehérvár, [s.a.]

43. Marton, József; Jakabffy Tamás, Az erdélyi katolicizmus századai, Glória, 1999

44. Marton, József, Emlékkönyv a 250 éve alapított Gyulafehérvári Papnevelde jubileuma alkalmából, Gyulafehérvár, 2003


75

45. Mattogno, Gian Pio, Masoneria şi Revoluţia Franceză, Bucureşti, Anastasia, 1988

46. Miskolczy, István, Bajtay J. Antal és kora, Budapest, 1914

47. Nagy, Margit, B., “A szamosújvári örmény nagytemplom” în B. Nagy Margit, Reneszánsz és barokk Erdélyben, Bukarest, 1970

48. Neumann, Victor, Istoria evreilor din România, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996

49. Newman, A., Politics and Freemasonry in the Eighteenth Century, London, 1992

50. Nicoară, Simona, O istorie a secularizării. De la cetatea lui Dumnezeu la cetatea oamenilor (sec. XIV-XVIII), Cluj-Napoca, Ed. Accent, 2005

51. Oppenheim, Walter, Habsburgii şi Hohenzollernii 1713-1786, Bucureşti, Ed. All, 1995

52. Pál, Judit, Armeni în Transilvania, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2005

53. Pokoly, József, A protestantizmus hatása a magyar állami életére, Budapest, 1910

54. Popa, Lucia, “Franc-masoneria lumina invizibilă a secolului luminilor” în volumul: Istorie şi ideologie, Bucureşti, 2003

55. Prodan, David, Supplex Libellus Valachorum, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984

56. Révész, Imre, A Magyarországi protestantizmus történelme, Budapest, Magyar Történelmi Társulat, 1925 Spiegel, Maria, II József kora Magyarországon, Szeged, 1930

57. Ridley, Jasper, The Freemasons, London, 1999

58. Sangeet, Duchane, Freemasonry, London, 2007

59. Sălăgean, Tudor, „Repere pentru o istorie a masoneriei clujene în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea” în Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Cluj-Napoca, Ed. International Book Access, 2007

60. Sălăgean, Tudor, „Clujul în istoria masoneriei moderne”, în Tribuna, nr. 127 (15 - 31 decembrie 2007)

61. Săsăujan, Mihai, Stat şi biserică în monarhia austriacă în secolul al XVIII-lea (manuscris)

62. Schaser, Angelika, Reformele iosefine în Transilvania şi urmările lor în viaţa socială, Sibiu, Ed. hora, 2000

63. Schaser, Angelika, “ Die Juden Siebenbürgens vom 16. Bis zum 18. Jahrhundert“ în Südost-Forschungen, II, 1990

64. Singer, Jakab, Temesvári rabik a XVIII és XIX században, Seini, 1928

65. Siruni, H. Dj., Istoria cronologică a poporului armean, Bucureşti, 1942

66. Stevenson, D., The Origins of Freemasonry, Cambridge, 1988

67. Suttner, Ernst Chr., “Armenii şi episcopia de Gherla” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologia Catholica, An XLIX, 2004

68. Szabó, Imre, Erdély zsidói. Talmudisták, Cluj, 1938

69. Szántó, Konrád, A katolikus egyház története, II, Budapest, 1984


76

70. Székely, Sándor, Unitária vallás története Erdélyben, Kolozsvár, 1839

71. Teodor, Pavel, Călătoria Împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2006

72. Thirring, Gusztáv, Magyarország népessége II József korában, Budapest, 1938

73. Tigran, Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993

74. Tóth, György, Az unitárius egyház szervezete, Cluj, [s.a.]

75. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg-kormányzat Erdélyben (1690-1740), Budapest, 1988

76. ***United Grand Lodge of England, Grand Lodge 1717-1967, Oxford, 1967

77. Vorbuchner, Adolf, Az erdélyi püspökség, Brassó, 1925

78. Weinberger-Carmilly, Moshe, Istoria evreilor din Transilvania (1623-1944), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1994

79. William, Laurie, History of Freemasonry. Grand Lodge of Scotland, Edinburgh, 1859

80. Zamfir, Korinna, “An Overview of the Tensions Related to Mixed Marriages in Transylvania During the 18–20th Century” în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Teologie, 2/2005

Capitolul II

Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului

Suverană barocă prin stilul de viaţă pios şi respectarea tradiţiilor familiale, Maria Tereza s-a dovedit după războiul de succesiune deschisă noilor idei, janseniste1 şi iluministe, vehiculate în capitala Imperiului, idei care şi-au pus amprenta asupra reformelor pe care le-a promovat alături de fiul său, Iosif al II-lea. Reformele, cu accente absolutiste şi centraliste2, au dus la redefinirea relaţiilor dintre stat şi biserică vădind intrarea în sfera de interes a puterii seculare a unor domenii gestionate până atunci de cea ecleziastică precum învăţământul (în 1770 Maria Tereza emise faimoasa declaraţie potrivit căreia educaţia este „ein politicum”), căsătoria şi calen-darul bisericesc.

Ne-am propus în acest capitol să surprindem relaţia dintre Curtea vieneză şi Biserica unită din Transilvania, pătrunderea suflului reformist şi în societatea românească prin intermediul structurilor ecleziastice. Am urmărit evoluţiile dinspre ierarhia bisericii spre clerul local şi masa credincioşilor, întrebându-ne în esenţă ce fel de episcopi, preoţi şi supuşi şi-au dorit Maria Tereza şi succesorul său Iosif al II-lea.

1 W.R. Ward, „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in Enlightenment

Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001, p. 155-186. 2 Istoricul Karl Vocelka consideră că suveranii au fost influenţaţi de ideile iluministe doar

parţial, că acestea s-au făcut simţite doar pentru scurt timp datorită încetei evoluţii economice şi sociale din monarhie şi lipsei unui public iluminist, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy: History of a Belated and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000, p. 206-208; pentru o incursiune în istoria iosefinismului vezi Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, Cluj-Napoca, 1994, p. 187-200.


78

I. Episcopii

1. Profiluri episcopale

Având dreptul de a numi episcopul din trei candidaţi aleşi de clerul unit3, suveranii habsburgi şi-au impus, evident, propriile exigenţe privitoare la ierarhii Bisericii unite. Cum s-a conturat profilul acestora în viziunea imperială ne dezvăluie contextul alegerilor în scaunul episcopal. Un prim moment semnificativ l-a constituit numirea episcopului P. P. Aaron. Fiu de preot din Bistra (comitatul Alba)4, a frecventat teologia la Colegiul Urban al Congregaţiei de Propaganda Fide ca bursier al episcopiei, absolvind în 1744. Întors în dieceză a devenit un apropiat al vlădicului Inochentie Micu Klein care l-a numit vicar general într-un timp deloc calm pentru Biserica unită ce avea de traversat criza creată de mişcarea pro ortodoxă a călugărului Visarion Sarai. Mai mult, vicarul s-a confruntat cu problemele iscate de părăsirea diecezei de către episcop, care a condus Biserica unită din exilul său roman. Complicatul context confesional şi politic l-a pus pe proaspătul vicar într-o poziţie incomodă. Volitiv, implicat cu pasiune şi perseverenţă în activitatea politică, îndărătnic în a cere înlăturarea unei instituţii înfiinţate printr-o diplomă imperială, şi anume cea a teologului, Inochentie Micu a devenit o persona non grata pentru împărăteasa Maria Tereza. P. P. Aaron, prudent, conformist nu era adeptul măsurilor impulsive, radicale, care ar fi putut deranja cercurile imperiale şi ca atare a refuzat să îndeplinească porunca episcopală de a-l excomunica pe teolog. Susţinut de Curia papală, care i-a conferit în 1747 titlul de vicar apostolic5, P. P. Aaron a trebuit să înfrunte mânia episcopului, care l-a excomunicat (în 25 august 17476), ostilitatea protopopilor celor mai influenţi din dieceză, apropiaţi episcopului exilat şi a călugărilor basilieni7. Sprijinit deci de

3 Problema alegerii episcopului a fost reglementată în articolul 12 al celei de-a doua Diplome

leopoldine, stipulându-se că împăratul urmează să numească unul din trei candidaţi apţi, potriviţi, care i se vor propune, Nicolaus Nilles, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885, I, p. 299.

4 Pentru familia sa vezi Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902, p. 1-4.

5 Curtea vieneză şi-a dat acordul pentru promulgarea titlului în toamna anului 1747, Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, Cluj-Napoca, 1997, II/1, doc. nr. 121, p. 344.

6 Ibidem, I, p. 97-140; II/1, p. 287-289. 7 În 9 decembrie 1747, P. P. Aaron se plângea nunţiului apostolic de faptul că cei trei călugări

basilieni Grigorie Maior, Silvestru Caliani şi Gherontie Cotore îl evită, Ibidem, II/1, p. 372-373.


79

Curtea vieneză şi de cercurile romane, P. P. Aaron a fost marginalizat de reprezentanţii clerului local, de fidelii „inochentieni” care au dat ascultare noului vicar general numit de episcop (Nicolae Pop de Balomir). Abia după ce Inochentie Micu l-a recunoscut din nou pe P. P. Aaron ca vicar general, excomunicându-l de data aceasta pe celălalt, starea de tensiune între factorii de decizie din dieceză s-a stins8. Această criză la vârful conducerii Bisericii unite a determinat-o pe Maria Tereza să ia în considerare posibilitatea numirii unui episcop străin, din afara Transilvaniei. Niciun candidat din dieceză nu părea deci dezirabil. De ce? Poate împărăteasa a fost neîncrezătoare că ar exista vreo personalitate capabilă să se impună cu fermitate în rândul clerului şi credincioşilor, să anihileze influenţa de la depărtare a ex-episcopului. Nu au lipsit nici candidaţii la scaunul episcopal. A încercat să profite de conjunctură vicarul unit de Oradea, Meletie Kovacs, care şi-a expus atuurile într-o cerere de numire în funcţie adresată împărătesei9. Considera că îl recomandă succesele obţinute în calitatea de episcop-sufragan al diecezei de Oradea în convertirea a „mii de schismatici”, perseverenţa în urmărirea apostaţilor şi, nu în ultimul rând, faptul că este un cunoscător al limbii române10. Maria Tereza l-ar fi dorit însă pe Manuel Olsavszki, vicarul de la Muncaci11, pe care-l trimise în iarna 1745-1746 în Transilvania să ia pulsul unirii şi să informeze asupra stării acesteia şi apoi în 1748 când l-a numit „comisar regal” cu rolul de a prezida sinodul din luna mai a acelui an şi de a readuce liniştea în Biserica unită12. A dispus deci printr-un ordin secret trimis guvernatorului, ca între cei trei candidaţi să se numere şi cel pe care în ultimii ani îl văzuse ca pe un oportun mediator în complicatele dispute din interiorul Bisericii unite. Delegaţii imperiali la sinodul electoral din 4 noiembrie 1751, doi români romano-catolici, David Mariaffi de Maxa şi Petre Dobra, au configurat profilul episcopului de ales: harnic, destoinic, cu o viaţă exemplară, învăţat, care să ştie să reprezinte şi să apere interesele clerului13. Electorii au considerat că se pliază pe acest model trei călugări basilieni din dieceză,

8 Ibidem, I, p. 115-140. 9 Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657, p. 58-59.

10 Pentru activitatea sa vezi Iacob Radu, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 1932, p. 21-42.

11 Pentru activitatea sa vezi Ovidiu Ghitta, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei secol de existenţă (1697-1761), Cluj-Napoca, 2001, p. 249sq.

12 Idem, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15-17 mai 1748”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007, p. 51-64.

13 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p. 6.


80

preferat fiind vicarul general şi apostolic, P. P. Aaron14. Prin voturile pe care i le-a acordat, clerul lansa un semnal că tensiunile anterioare, de pe vremea excomunicării, fuseseră depăşite, că vicarul este acceptat şi dorit, are deci autoritatea şi susţinerea necesară. După ce a cerut opinia contelui Königsegg- Erps Maria Tereza a aprobat numirea, resemnată că nu are un candidat mai bun. Oricum, din punctul de vedere al ministrului pentru problemele Transilvaniei15, anularea alegerilor ar fi fost periculoasă pentru stabilitatea unirii iar dintre cei trei candidaţi P. P. Aaron era cel mai blând şi liniştit, deci cel mai potrivit16.

Noul ierarh, numit în 25 februarie 1752, a finalizat proiecte demarate de predecesorul său (înfiinţarea şcolilor, a tipografiei), a continuat să apere drepturile clerului şi să încerce să-i ofere un nivel de trai mai bun. S-a preocupat de formarea şi reformarea preoţilor şi credincioşilor, dovadă formula de pe recomandările candidaţilor la preoţie „margă la învăţătură şi la examen”, măsurile împotriva bigamiei preoţilor, aplicarea dreptului matrimonial tridentin. A dorit să fie el însuşi un exemplu de modestie şi intransigenţă prin viaţa cumpătată pe care a dus-o: de la numirea ca episcop a purtat necontenit un brâu de fier peste mijloc şi peste mâini, deasupra coatelor, a postit, precum călugării începuturilor, nu a dormit mai mult de patru ore pe noapte şi nu a renunţat niciodată la portul călugăresc. Aşa se face că, după moarte (25 februarie 1764), i s-au conferit atribute ale sfinţeniei: la aducerea corpului neînsufleţit în capela episcopală icoana Fecioarei cu pruncul a plâns, iar trupul său s-a păstrat flexibil şi intact câţiva ani17. P. P. Aaron a rămas în memoria celor care l-au cunoscut, precum Samuil Micu, care s-a numărat printre primii elevi ai şcolilor blăjene deschise sub episcopatul său, drept un ascet de admirat pentru modul de viaţă pe care l-a ales dar supărător prin severitatea sa18.

14 Dispoziţia convocării sinodului electoral a fost emisă de suverană în 30 august 1751.

Ceilalţi doi clerici propuşi de sinod pentru demnitatea episcopală au fost Grigorie Maior şi Silvestru Caliani, Ibidem, p. 6-7.

15 Karl von Königsegg-Erps a fost preşedinte al Deputăţiei aulice ilirice între anii 1751-1755 şi apoi ministru special pentru Transilvania, între 1755-1757.

16 Bunea, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici, p.7-8, nota nr. 3. 17 Pentru actele şi contextul anchetei vezi Icoana plângătoare de la Blaj. 1764, Ed. Ioan Chindriş,

Cluj-Napoca, 1997. 18 Samuil Micu descrie, printre altele, astfel comportamentul episcopului: “Acest episcop

foarte sfântă viiaţă au petrecut şi au arătat lumii că şi acum să poate ţinea viiaţa carea cetim că


81

Sedivacanţa de după moartea episcopului Aaron a prilejuit manifestarea unui nou dezacord între suverană şi cler, o parte a protopopilor dorind revenirea lui Inochentie Micu în scaunul episcopal. La două decenii de la părăsirea diecezei, ex episcopul aflat în dizgraţie împărătească se bucura încă de simpatia şi suportul unei părţi a clerului. Acest capital de încredere acordat fostului episcop se explică, credem, prin dorinţa noii generaţii de a duce mai departe programul său politic şi prin ataşamentul generaţiei mai în vârstă faţă de ierarhul în timpul căruia s-a format şi afirmat. După ce Biserica unită traversase o perioadă dificilă, pierzând o bună parte din enoriaşi şi din patrimoniu (biserici, terenuri parohiale) figura salvatoare a unirii în ochii unora a fost episcopul aflat în exilul roman. Aşa se explică de ce, deşi Maria Tereza ordonase ca Inochentie Micu să nu figureze între candidaţi, reprezentanţii la sinodul electoral din 29-30 iunie 1764 îi oferiră 70 de voturi, astfel că a ieşit pe locul al doilea, după Grigorie Maior, care primise 8719. Din nou, ca şi în adunarea electorală precedentă, dispoziţia împărătesei a fost ignorată. O parte a elitei ecleziastice unite printre care s-au numărat notarul clerului Avram Dăianul, protopopi precum Ioan Săcădate şi Maniu Zdrenghea de Tiur şi-a asumat, în pofida dificultăţilor, a opoziţiei imperiale, rechemarea în scaunul episcopal a lui Inochentie Micu. Cu toate că la recomandarea deosebit de favorabilă a contelui Hadik şi la propunerea Cancelariei Aulice transilvane din 14 august 1764 împărăteasa l-a numit pe Atanasie Rednic în scaunul episcopal (în 27 septembrie), partida pro Inochentie nu s-a resemnat. Membrii acesteia şi-au explicat alegerea într-o succesiune de memorii, scrisori, petiţii. De ce l-au voit pe Inochentie Micu, un ierarh care într-un moment dificil pentru unire, contestarea ei de către călugărul Visarion Sarai, a ales să părăsească dieceza? Cum i-au conturat profilul în textele alcătuite în acel timp tensionat? Inochentie Micu apare în esenţă drept salvatorul Bisericii unite, cel ce ar reuşi să convertească la unire „poporul recalcitrant” şi să

unii sfinţi din cei de demult o au ţinut…şi atâta au slăbit, cât doară numai piiolea, vinele şi oasele era pe el.”, în Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995, 2, p. 341, 342.

19 În 24 mai 1764 împărăteasa aprobă convocarea sinodului electoral. În urma alegerii din 30 iunie au mai primit Silvestru Caliani 7 voturi şi un necunoscut 3 voturi. Deoarece mitropolitul primat a considerat nule voturile date lui Klein, Rednic a intrat între primii trei candidaţi şi la 14 august a fost propus de Cancelaria Aulică pentru numirea ca episcop, Zenovie Pâclişanu, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an XIV-XVI, partea a II-a, p. 89-90.


82

restabilească liniştea de odinioară în Biserică20. De ce nu l-au dorit pe Atanasie Rednic? Cum era în opinia lor preferatul împărătesei? Un solitar „care se iubeşte numai pe sine şi vorbeşte numai cu sine”21, unul care a stârnit aversiune şi ură în rândul laicilor şi deci nu va fi capabil să întărească unirea ci, dimpotrivă, o va fragiliza şi mai tare şi, în loc să aducă linişte, va alimenta „rupturile”, „dezbinările”, „nenorocirile”22. Cele două personalităţi sunt definite prin contrast: una este dorită şi iubită de popor, cealaltă urâtă, una ar putea să-i readucă la unire pe cei pierduţi, cealaltă, să-i îndepărteze de ea chiar pe cei uniţi. De ce s-a îndărătnicit Maria Tereza să numească în scaunul episcopal, într-o perioadă dificilă pentru Biserica unită confruntată cu efectele mişcărilor antiunire, o persoană care a primit doar cinci voturi din partea electorilor, riscând să se confrunte, aşa cum de altfel s-a întâmplat, cu opoziţia elitei clerului? În lipsa unor mărturii directe, a unor aprecieri provenind din cercurile puterii imperiale referitoare la candidaţi, nu putem decât să facem supoziţii. Va fi fost convinsă de caracterizarea comandantului trupelor imperiale din Transilvania, contele Hadik, care l-a considerat pe Rednic remarcabil prin blândeţea religioasă, integritate, corectitudine, pietate şi cunoştinţele doctrinare23. Pe de altă parte, împărăteasa nu mai dorea probabil un episcop de talia şi temperamentul lui Inochentie Micu, pe care a voit să îl ţină în continuare cât mai departe de dieceză. Astfel, în faţa presiunilor susţinute ale clericilor celor mai influenţi, a rămas ferm pe poziţie, a ordonat anchetarea contestatarilor iar călugării basilieni răzvrătiţi, printre care şi primul candidat pe lista potenţialilor episcopi, Grigorie Maior, au fost îndepărtaţi din Blaj24.

Începându-şi episcopatul sub auspicii atât de nefavorabile, vlădicul considerat de opozanţii săi din cler ca fiind prea sobru, prea puţin

20 “…nec immerito per eiusdem enim in Sedem episcopalem isthanc restitutionem recalcitrantis

quoque a Sacra Unione populi conversio et Ecclesiae prisca tranquilitas restituendae affulget…”, scrisoarea adresată de notarul clerului Abraham Pop de Daia prefectului Congregaţiei de Propaganda Fide în 2 august 1764, Ioan Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei. Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999, p. 196-197.

21 Pâclişanu, „Istoria bisericii”, II, p. 93. 22 Scrisoarea lui Abraham Pop de Daia, Ioan Săcădate şi Vasile Caliani adresată papei, 15

octombrie 1764, Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, p. 200-205. 23 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti, 2001,

p. 246. 24 Călugărul Cotore a fost trimis la mănăstirea Strâmba şi apoi la Nicula, Silvestru Caliani a

fost trimis la mănăstirea Măgina iar Grigorie Maior la Muncaci.


83

comunicativ, rigid în relaţiile sociale a încercat să stabilizeze şi să consoli-deze starea unirii. Presat de Curtea vieneză să ia măsuri pentru a întări unirea, pentru a creşte numărul uniţilor, a asociat în propaganda pentru unire cuvântului rostit şi pe cel scris şi, pentru prima dată, din câte ştim, imaginea. Pentru a ajunge cât mai uşor, mai direct la mintea şi simţirea mirenilor a explicat unirea printr-un desen, o gravură în cupru imprimată în tipografia Mănăstirii Buna Vestire din Blaj în 8 noiembrie 1766. Intitulată „Săborul Sfinţilor părinţi sau beseareca răsăritului şi a apusului prin pom roditoriu închipuită”25, ilustrează o temă prezentă până atunci în cărţi de edificare doctrinară precum Învăţătura creştinească şi Epistola consolatoria şi anume a copacului ce reprezintă unitatea în credinţă şi diversitatea riturilor26. Dacă preoţii mai sârguincioşi care au citit acele texte vor fi cunoscut deci deja tema copacului şi mesajul acesteia, imaginea a fost adresată în mod explicit celor neştiutori de carte, „spre înţelegerea şi celor necărturari”27, potrivit exprimării episcopului, semn al strădaniilor sale de a diversifica modalităţile de explicaţie a înţelesurilor unirii apelând la vizual. În acest scop nu a neglijat nici cuvântul scris alcătuind un text cu întrebări şi răspunsuri, după modelul catehismului, mult simplificat, cu formulări scurte, uşor de reţinut şi de înţeles, pe care l-a trimis protopopilor în 25 martie 1768 pentru a-l prezenta credincioşilor28. Răzbate din aceste preocupări interesul vlădicului pentru fortificarea identităţii confesionale a preoţilor şi pentru configurarea acesteia între laici.

Acţiunilor de propagandă identitară le-a asociat şi pe cele de reformare a clerului (s-a îngrijit de comportamentul şi educaţia acestuia), a vieţii mănăstireşti (a impus o asceză bazată pe recluziune şi tăcere, din convingerea probabil că aceasta îi va ajuta pe călugări să se apropie de perfecţiunea spirituală)29, a instituţiilor Bisericii unite (a numit membri cu 25 Vezi reproducerea imaginii în Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj

în secolul al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2007, coperta nr. 4 şi descrierea în Ibidem, p. 144-147. 26 Tema copacului este prezentată astfel în Învăţătura creştinească: „Precum într-un pom să află

multe fealuri de mlădiţe care pînă sînt unite în trupină, avînd reveneală şi viaţă de la aceaiaşi rădăcină fac unele flori albe, altele roşii, apoi unele rod dulce, altele mai acru, aşa şi cei din legea lătinească şi grecească fiind uniţi în credinţă, pînă sînt uniţi în trupina besearecii, avînd viiaţă dintr-aceiaşi rădăcină, adecă din credinţă...”, Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, CRV 153. Exemplul este reluat identic şi în Epistola consolatoria, Idem, CRV 597/325, p. 37.

27 Apud Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 101. 28 Ibidem, p. 104-105. 29 Pentru a se asigura că viitorii călugări vor cunoaşte reperele teoretice ale regimului

monahal a introdus din 1769, pentru novici, un curs despre regulile Sf. Vasile cel Mare predat chiar în zilele de post, lunea, miercurea şi vinerea.


84

funcţii stabile în Consistoriu). După exemplul predecesorilor săi a continuat cu perseverenţă să ceară Guberniului şi Curţii vieneze respectarea drepturilor şi privilegiilor preoţimii unite, susţinându-şi cererile cu numeroase trimiteri la legislaţia în vigoare. Şi-a slujit deci cu devotament Biserica în cei doar şapte ani în care a păstorit-o activând pentru întărirea unirii, reformarea şi modernizarea instituţiilor ecleziastice, îmbunătăţirea traiului preoţilor săi.

Următoarea sedivacanţă aduse, în fine, consensul între suverană şi clerul elector. Grigorie Maior, întors din exilul de la Muncaci graţie bunăvoinţei lui Iosif al II-lea, se bucură şi de data aceasta de cea mai mare încredere a clerului şi primi 95 de voturi30 iar Maria Tereza l-a numit în scaunul arhieresc. Format la Colegiul iezuit din Cluj şi la Colegiul Urban din Roma, temperamentalul călugăr a fost un apropiat al lui Inochentie Micu, pentru a cărui revenire în dieceză nu a ezitat să pledeze pe lângă nunţiul apostolic de la Viena şi Congregaţia de Propaganda Fide31, susţinând şi în dieceză, între clerul secular, un curent de opinie favorabil episcopului aflat departe. În 1757 a fost, alături de Silvestru Caliani, protagonistul unui conflict cu episcopul P. P. Aaron, în timpul căruia şi-a arătat capacitatea de a-şi crea simpatizanţi32. Apelând la împărăteasă pentru a le face dreptate cei doi călugări au fost dojeniţi pentru lipsa de colegialitate, pentru indisciplină şi inobedienţă, pentru faptul că au ales să se prezinte personal la Viena, părăsind astfel mănăstirea când puteau să se adreseze Curţii în scris. Dacă a amendat comportamentul lor şi modalitatea

30 Sinodul electoral s-a ţinut în 26 august 1772 în prezenţa comisarilor imperiali Haller şi

Beldi. Următorii doi candidaţi au fost Ignatie Darabant cu 16 voturi şi Iacob Aron cu 11, Ioan Micu Moldovanu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu, Blasiu, 1869, II, p. 76-77.

31 Vezi scrisorile din 23, 27 şi 29 octombrie 1747, corespondenţa cu nunţiul apostolic, Pall, Inochentie Micu-Klein, I, p.115-116; I/1, p. 347-348, 393-395.

32 S-au împotrivit dorinţei lui P. P. Aaron de a gestiona cei 3000 de florini destinaţi mănăstirii şi numirii de către episcopul însuşi a prepozitului (pentru un al doilea mandat). Persoana numită în funcţia de prepozit, şi contestată de ei, Gherontie Cotore (vicar şi prepozit din 1754), le fusese coleg încă de la începuturile mănăstirii. Decizia celor doi de a se îndrepta spre Curtea vieneză a dus la escaladarea situaţiei: în timp ce se aflau la Sibiu pentru a obţine paşapoartele, chiliile lor au fost golite de călugării rămaşi în mănăstire iar în Blaj, la plecare, şi-au atras de partea lor elevii mănăstirii şi chiar locuitorii oraşului care şi-au exprimat solidaritatea faţă de cei doi şi astfel autoritatea episcopului a fost ştirbită în chiar reşedinţa episcopală, de către tinerii veniţi să înveţe. În această situaţie, călugării rămaşi acasă au decis să-i înlăture pe cei doi din mănăstire şi să le interzică să mai activeze ca preoţi.


85

de acţiune, Maria Tereza le-a dat însă, din punct de vedere legal, dreptate contestatarilor. În consecinţă, în 1758 s-au făcut alegeri pentru prepozitură câştigate de Grigorie Maior33. Ales, după cum am văzut, de sinodul electoral din 1764 drept candidat la scaunul episcopal cu cel mai mare număr de voturi, speranţa de a deveni vlădică i s-a spulberat repede, iar opoziţia la numirea lui Rednic i-a adus pedeapsa imperială şi în locul scaunului arhieresc a luat drumul exilului. Profesor, bibliotecar, prepozit al mănăstirii Sfânta Treime, Maior şi-a apărat convingerile cu riscul de a fi incomod pentru ierarhii diecezei şi ocârmuitorii laici. Atanasie Rednic îl caracteriza în 1764 drept nestatornic, uşuratic şi guraliv, ecleziast ce se abate uşor de la adevărul dogmatic şi de la disciplina bisericească dar harnic şi un bun cunoscător al limbii latine34. Văzut cu cele bune şi cele rele de Rednic, rivalul său de atunci, clerul local l-a apreciat, se pare, constant, i-a conferit încredere. Dacă primul exilat pe care protopopii l-au rechemat de-a lungul anilor cu insistenţă în dieceză, Inochentie Micu, muri în 1768, al doilea exilat, păstrat în memoria celor de acasă deşi părăsise dieceza în 1765, a fost sfinţit episcop la Viena, în biserica Curţii imperiale, în 23 aprilie 1773. Obligat să părăsească Transilvania în „hinteu, cu un hotnogiu cătănesc şi cu strage cătănească”35 Grigorie Maior reveni pentru a urca în scaunul episcopal36. De ce de data aceasta a fost dezirabil în ochii împărătesei, de ce acum aceasta a ţinut cont de voinţa majorităţii clerului? E posibil ca împrejurările politico-militare să fi contat în această alegere: războiul ruso-turc şi apropierea de frontiera Transilvaniei a trupelor ruseşti37 au determinat-o probabil pe Maria Tereza să numească cât mai repede un ierarh38, iar experienţa sedivacanţei trecute, amintirea rezistenţei elitei clericale la numirea anterioară o va fi convins-o să-l crediteze pe cel aflat pe primul loc în preferinţele electorilor.

Noul numit s-a remarcat prin eforturile depuse pentru a readuce sub jurisdicţia sa cât mai mulţi credincioşi, prin convertirile reuşite, prin

33 Disputa a fost rezolvată prin decretul imperial din 7 decembrie 1758, Bunea, Episcopii, p.

288-292. 34 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 632. 35 Samuil Micu, Istoria românilor, 2, p. 347. 36 Probabil ceremonia de instalare s-a oficiat în sinodul din 7 noiembrie 1773, Pâclişanu,

„Istoria Bisericii”, II, p. 133. 37 Pentru contextul politic vezi Erich Zöllner, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997, I, p. 388-390. 38 Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131.


86

perseverenţa cu care i-a urmărit şi denunţat pe propagatorii ortodoxiei39, prin strădaniile de a-i proteja pe preoţi şi enoriaşi de abuzurile stăpânilor de pământ, prin dorinţa de a reconfigura structura administrativă a Bisericii unite, transformând episcopia în mitropolie. Nici ca episcop nu a fost prudent, nu şi-a menajat adversarii, intrând în dispută cu guvernatorul Transilvaniei, Samuel Brukenthal, de confesiune evanghelică, cu episcopul romano-catolic Ignać Batthyány, deranjând o serie de conţi şi baroni prin procesele pe care le-a intentat pentru recuperarea de bunuri patrimoniale ce aparţinuseră la un moment dat Bisericii unite40. A fost martorul afirmării tot mai pregnante a noilor timpuri marcate de emiterea decretului de toleranţă, ce implica stabilirea de noi relaţii între greco-catolici şi acatolici (ortodocşi în primul rând). A observat afirmarea unei noi generaţii de călugări cu opinii diferite privind rolul lor în dieceză şi viaţa monahală41 şi a uneia noi de preoţi de mir formaţi la Viena42. Fie că nu a dorit, fie că nu a putut să se adapteze noilor direcţii promovate de la Viena, criticat tot mai vehement din anul 1779 de diverse personalităţi ale vieţii publice transilvănene, Grigorie Maior a intrat în dizgraţia lui Iosif al II-lea, cel care cu ani în urmă îl eliberase din prizonieratul Muncaciului. I s-a cerut să abdice, astfel că în sinodul din 12 august 1782 îşi luă rămas bun de la cei pe care i-a păstorit până atunci43.

Cu Grigorie Maior s-a încheiat etapa numirii episcopilor dintre călugării basilieni, succesorul său provenind din clerul de mir. Tendinţa a fost vizibilă cu câţiva ani mai devreme. În decretul imperial din 22 ianuarie 1779, de exemplu, se specifica dreptul Coroanei de a numi episcopi şi de a institui capitlurile şi deci, libertatea de a selecta şi a numi cel mai potrivit

39 Greta-Monica Miron, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a doua jumă-

tăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în Anuarul Institutului de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999, p. 104-111.

40 Pentru câteva exemple în acest sens vezi Daniel Dumitran, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007 (ed. a 2-a), p. 115-119.

41 Pentru conflictul său cu călugării din Blaj, declanşat în 1779, vezi Ştefan Meteş, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 30-36; I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului, p. 267-269.

42 Pentru episcopatul lui Grigorie Maior vezi Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, II, p. 131-177. 43 Documente referitoare la abdicare au fost publicate de Micu-Moldovanu, Acte sinodali, I,

p. 115-123, 133-135; vezi şi Dumitran, Un timp al reformelor, p. 125-127.


87

candidat, fie el din clerul secular, fie din cel regular44. Călugărul Ignatie Darabant, vicarul general al lui Grigorie Maior, care obţinu cele mai multe voturi din partea clerului (63), pierdu în faţa protopopului Ioan Bob, numit de împărat45. Între un apropiat al ex episcopului şi un alt călugăr, Iacob Aaron, agreat de Iosif al II-lea, fără să fie susţinut însă de nunţiul vienez, care îl aprecia totuşi pentru pregătirea sa, împăratul optase pentru a treia soluţie. A fost un semnal printre altele (constituirea capitlului, de exemplu) al marginalizării călugărilor, al îndepărtării lor de la conducerea diecezei într-un timp în care se înstăpânise ideea promovată de suveran potrivit căreia clerul de mir, preoţii- parohi servesc cu mai multă eficienţă statul deoarece le sunt mai apropiaţi supuşilor şi deci le cunosc mai bine problemele.

2. Episcopii în spaţiul public: vizitaţiile canonice

Efectuate cu aprobarea suveranilor, şi, cel puţin din a doua jumătate a

secolului, în prezenţa unor oficiali locali cu rol de observatori, vizitaţiile canonice episcopale au reflectat, prin timpii în care au fost efectuate şi problematica abordată, politica pe care Curtea vieneză a dorit să o difuzeze în teritoriu. Tot mai pregnant în a doua jumătate a secolului episcopii au preluat atribuţiile unor funcţionari ai statului, ce aveau de furnizat informaţii de la faţa locului, utile puterii, fie referitoare la starea unirii şi implicit la relaţiile interconfesionale, fie la patrimoniul Bisericii unite (pământuri, case parohiale, biserici, cimitire) relevant pentru nivelul de trai al supuşilor. Concepute, în sensul reformismului tridentin, ca o datorie, vizitaţiile episcopale din dieceza unită au păstrat şi accentele medievale, fiind un prilej de afirmare a dreptului şi jurisdicţiei episcopilor46 interesaţi de reatragerea la unire a celor pierduţi în urma mişcărilor ortodoxe din anii 1744, 1759- 1761. Convertirile din timpul vizitaţiilor, mai ales sub episcopul Grigorie Maior, s-au confundat cu recunoaşterea jurisdicţiei acestuia. 44 Willibald Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the Age

of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and Sciences in America, April, 1944, p. 28.

45 Micu Moldovanu, Acte sinodali, I, p.111; Dumitran, Un timp al reformelor, p. 129-135. 46 Pentru tipologia vizitaţiilor şi trecerea de la vizitaţia ca drept la cea percepută ca o datorie

vezi Marc Venard, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990, p. 13-57.


88

Părăsindu-şi reşedinţa pentru a-şi cunoaşte îndeaproape preoţii şi credincioşii episcopii i-au iscodit, cercetat şi, după caz, i-au dojenit, i-au învăţat şi îndrumat, i-au încurajat şi protejat. Scopul primelor vizitaţii a fost extirparea ereziilor, combaterea „erorilor schismaticilor” şi edificarea credincioşilor47. Episcopul Atanasie Anghel trebuia deci să fie cel dintâi învăţător al laicilor, să-i lămurească şi să-i convingă asupra semnificaţiilor unirii şi astfel să contribuie la definirea identităţii proaspăt-înfiinţatei biserici48. Vizitaţia ca edificare prin raportare la „celălalt”, la „schismatic” s-a menţinut decenii de-a rândul dar i s-a asociat, de la mijloc de secol, vizitaţia ca reformă49.

Sub impulsul reformismului terezian, al politicii de disciplinare socială promovate de Maria Tereza, episcopul Petru Pavel Aaron a pornit prin dieceză cu gândul de a-i verifica pe preoţi. S-a interesat de cunoştinţele lor, de comportamentul în comunitate şi relaţiile cu enoriaşii. Aflat în 1756 în zona Mureşului şi Turzii, în Crasna şi Sătmar50 le-a solicitat preoţilor să-şi asume rolul de dascăli, fapt pentru care i-a îndemnat să aibă fiecare un Ceaslov şi să se preocupe ca fiecare parohie să posede o Psaltire. Înainte de toate însă preoţii trebuiau să fie îndrumători în tainele credinţei şi de aceea în sinoadele întrunite cu ocazia vizitaţiei le-a ordonat să-şi procure Învăţătura creştinească. Tipărită în Blaj în 1755 şi 1756 în limba română şi la Viena în limba latină în 1757 cartea a cuprins explicaţii privind cele patru puncte florentine, cu insistenţă pe primatul papal51. Recomandarea lecturii 47 Vezi scrisoarea adresată de cardinalul Kollonich sinodului Bisericii unite din anul 1703,

Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 358-359. 48 Dacă şi-a vizitat dieceza, documentele, deocamdată, nu ne spun. De altfel, pentru prima

jumătate a secolului acestea sunt extrem de parcimonioase în informaţii. Nu avem niciun indiciu despre vizitaţiile din timpul episcopilor Atanasie Anghel şi Ioan Patachi sau din timpul sedivacanţei dintre ei. Vizitaţiile vlădicului Inochentie Micu din anii 1739-1741, prin „părţile ungureşti”, Rodna, Cluj-Gherla, sunt indicate de câteva scrisori din corespondenţa sa. Pentru problema vizitaţiilor canonice în dieceza de Făgăraş până la Ioan Bob vezi Greta- Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003, p. 263-283.

49 Pentru semnificaţia acestui termen şi aplicarea lui unui studiu de caz vezi Marc R. Foster, The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the Bishopric of Speyer, Ithaca-London, 1992, p. 77-83.

50 Pâclişanu „Istoria Bisericii”, p. 35; Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1-12r.; vezi şi Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite”, p. 265-266.

51 Pentru analiza literaturii identitar- catehetice vezi Pompiliu Teodor, „The Romanians from Transylvania between the Tradition of the Eastern Church, the Counter Reformation and the Catholic Reformation”, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj University Press, 1995, p. 175-186.


89

cărţii trădează interesul episcopului pentru răspândirea între parohi şi credincioşi a învăţăturilor legate de unire, şi astfel, pentru edificarea lor identitară. Vlădicul le-a reamintit apoi preoţilor datoria de a celebra liturghia duminicile şi în praznice, i-a sancţionat pe cei care nu cunoşteau tipicul bisericesc, a urmărit dacă au respectat dispoziţiile referitoare la cuminecătură (să nu o ţină în casă sau să nu o dea laicilor pentru a o transporta sau administra). L-a interesat, de asemenea, starea bisericilor, dotarea lor cu cărţi şi odăjdii ce trădau calităţile gospodăreşti ale preoţilor şi relaţiile lor cu enoriaşii, capacitatea de a-i mobiliza pentru a se îngriji împreună de lăcaşul de cult. Episcopul nu a fost doar autoritatea care cercetează, avertizează ci şi cea care protejează. Şi-a notat situaţiile în care preoţii au fost supuşi la plata taxelor şi dijmelor, dovadă a convingerii că reformarea parohilor include şi îmbunătăţirea traiului lor. A demonstrat în vizitaţie cât de hotărât a fost să impună în parohii idei ale reformismului tridentin. A cercetat cum s-au implicat protopopii şi preoţii, agenţii reformei la nivel local, în aplicarea prevederilor adoptate la sinodul general din 1754 referitoare la căsătoriile clandestine şi divorţuri. Protopopii de Miluan, Băseşti şi Coaş i-au prezentat cazurile de căsătorii necanonice şi, acolo unde au ştiut, preoţii care le-au oficiat.

Mişcările ortodoxe din anii 1759- 1761, numirea unui episcop ortodox în Transilvania, instituţionalizarea Bisericii neunite deci, au determinat configurarea unui program de întărire a unirii în care vizitaţiile canonice au jucat un rol central. Prezenţa episcopilor în teritoriu, între credincioşi, a fost în opinia puterii centrale unul din mijloacele de propagandă ecleziastică. După modelul altor ţări ereditare din Imperiu, generalul Buccow a propus în raportul din 6 mai 1761 adresat Mariei Tereza efectuarea de vizitaţii lunare sau bilunare în care episcopul să beneficieze de asistenţă militară, menită să îi confere un plus de autoritate. Ierarhul trebuia să fie, în noul context, mesagerul concordiei şi liniştii în comunităţile divizate confesional, cel ce prin prezenţa şi discursul său reuşeşte să-i convingă pe cei plecaţi din Biserica unită să revină şi pe cei rămaşi că au făcut o bună alegere. În anii aceia în care tensiunile din comunităţi nu se stinseseră definitiv, vizitaţiile au fost un prilej pentru episcopi de a se convinge, prin propria experienţă, de violenţa reacţiilor potrivnicilor unirii. După ce şi-a văzut biserica zdruncinată de mişcarea lui Sofronie episcopul P. P. Aaron porni în primăvara anului 1763 în vizitaţie în ţinutul Rodnei, de curând militarizat prin înfiinţarea Regimentului al doilea grăniceresc. Străbătu zona între 19


90

aprilie – 20 mai, celebră liturghia, Te Deumuri, predică, sfinţi biserici şi conferi ordinele sacre unor aspiranţi52 dar nu întotdeauna a fost ascultat şi respectat. Ba dimpotrivă, a fost jignit precum la Zagra unde femeile l-au urmărit la ieşirea din biserică, i-au adresat cuvinte indecente şi i-au spus că doresc să renunţe la unire. La Salva prezenţa episcopului şi a comandan-tului regimentului nu i-a intimidat pe soldaţii din sat care s-au luat la bătaie chiar în timpul liturghiei. După ani de tensiuni în comunităţi autoritatea, fie ea ecleziastică, fie laică, a fost ignorată, chiar sfidată. În aceste condiţii rolul episcopului a fost de a-i calma şi a-i convinge pe enoriaşi să rămână în unire, sau, după caz, să revină la ea.

Preluând sarcina redresării Bisericii unite, succesorul lui P. P. Aaron, episcopul Atanasie Rednic, a îmbinat vizitaţia ca reformă cu vizitaţia cu rol de conciliere, de aplanare a conflictelor. În viziunea Mariei Tereza, vizitaţia trebuia să fie un timp al discuţiilor, al explicaţiilor privind semnificaţiile unirii, al dialogului menit să-i apropie pe neuniţi de uniţi. Viziunea imperială asupra sarcinilor episcopului în vizitaţie a fost exprimată în instrucţiunile din 29 aprilie 176753. Potrivit acestora, episcopul trebuia să explice auditoriului cele patru puncte florentine, să dialogheze cu enoriaşii, să-i încurajeze să-şi exprime îndoielile şi să le clarifice. Vizitaţia avea deci, în viziunea suveranei, valoarea unui test menit să ajute la depistarea punctuală a obstacolelor ce stăteau în calea revigorării unirii. Protocoalele vizitaţiilor din iarna anului 1767- 1768, din Năsăud (6- 27 decembrie 1767) şi Nireş (1-20 ianuarie 1768)54 arată că episcopul a fost interesat cu precădere de reformarea clerului local, de controlul şi disciplinarea clericilor şi enoriaşilor. Astfel, a dorit să ştie de câte ori au vizitat protopopii parohiile aflate sub jurisdicţia lor, dacă au convocat regulat sinoade de protopopiat, taxele percepute cu titlu de salariu şi cele pentru procesele judiciare. A vrut deci să verifice dacă protopopii îşi fac datoria în protopopiatele lor şi să afle eventualele abuzuri comise. Aceleaşi scopuri le-au avut şi întrebările referitoare la preoţi: dacă slujeau liturghia dumini-

52 Zenovie Pâclişanu, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”, în

Cultura Creştină, nr. 1/1936, p. 24-25; Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite”, p. 266-268.

53 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f. 1r. 54 Pentru traseele urmate, vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei

păstorite”, p. 269.


91

cile şi în zilele de sărbătoare, dacă îi învăţau pe credincioşi catehismul şi cu ce rezultate, dacă ţineau registre pentru botezuri, căsătorii şi decese, dacă purtau haină preoţească lungă, relaţiile lor cu enoriaşii, valoarea taxelor stolare. I-a încurajat pe laici să-şi spună părerea despre preoţii lor, să-şi exprime nemulţumirile, avertizându-i astfel pe parohi că erau supuşi unui control din dublu sens: dinspre credincioşi şi dinspre ierarhia ecleziastică. Deşi nu a prins vremuri uşoare pentru Biserica unită, episcopul nu s-a dovedit îngăduitor cu preoţii săi, nu şi-a redus exigenţele, promovând, ca şi antecesorul său, ideea vizitaţiei ca reformă.

În 8 martie 1768, Curtea vieneză veni cu noi precizări în privinţa vizitaţiilor. Episcopul era îndemnat să-şi îndrepte atenţia spre parohiile mixte, să îmbine oficierea celor sacre cu învăţarea laicilor despre unire şi, potrivit modelului din biserica catolică, să trimită misionari în sate care să le explice fundamentele credinţei şi îndatoririle credincioşilor faţă de patrie55. Ca urmare a acestor dispoziţii a vizitat între 24 decembrie 1768- 26 februarie 1769 zona Făgăraşului, în care ortodoxia era încă puternică în pofida înfiinţării în zonă a unui regiment grăniceresc, fiind favorizată şi de proximitatea cu Ţara Românească. Vlădica a urmat indicaţiile împărăteşti încercând să-i mobilizeze şi pe neuniţii din sate să-i audieze cuvântările, dar nu a reuşit întotdeauna, lovindu-se şi de pasivitatea şi/sau neputinţa oficialilor locali, a comisarilor- însoţitori desemnaţi de Tabla districtului. Au refuzat să-l asculte sătenii din Râuşor iar cei din Breaza la aflarea veştii că va veni, au fugit din sat, astfel că episcopul a rămas fără adăpost şi fără hrană. La Recea preotul „neoteric” a refuzat să asiste la predica despre unire. Efortul propagandistic al episcopului a fost deci limitat sau chiar zădărnicit de cei ostili unirii. Aceştia nu au ieşit însă din sfera de interes a episcopiei şi a puterii centrale. Potrivit unei dispoziţii din 1770 “schismaticii” urmau să fie îndrumaţi ca, cu ocazia vizitaţiei episcopului unit, să-l lase în bisericile lor şi chiar câteodată să-i şi asculte predica56. Misiunea episcopului în vizitaţie se complicase în acei ani în care starea unirii a fost debilizată de concurenţa ortodoxă. Trebuia să se facă ascultat, să fie convingător şi lămuritor, iertător cu cei care l-au contestat dar şi

55 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f.

147r. 56 Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 3425/1770, Billet

an Koller.


92

aspru cu preoţii săi care au greşit. Nebuloasa din mintea multora dintre credincioşi în ceea ce priveşte unirea, percepută, în termenii propagandei ortodoxe, ca o cale spre latinizare, ca o îndepărtare de tradiţiile răsăritene ale bisericii româneşti a convins elita ecleziastică unită implicată în vizitaţii dar şi oficialii laici, că soluţia stă în învăţarea credincioşilor. Prezent între ei, episcopul, cu autoritatea dată de funcţie şi de educaţie, trebuia să se asigure că turma păstorită are conştiinţa propriei identităţi.

Rolul vizitaţiei episcopale a fost din nou definit în 23 mai 1771 în cadrul Deputăţiei ilirice, în contextul discuţiilor despre starea unirii în Transilvania. Propunerile formulate atunci erau prezentate în 18 august 1771 Consiliului de Stat. Vizitaţia a fost concepută ca un mijloc de a evalua nivelul educaţiei clerului şi enoriaşilor. Potrivit documentului, episcopul trebuia să se informeze asupra următoarelor probleme: cum sunt învăţaţi uniţii despre adevărata religie, îşi dau silinţa în această privinţă?; sunt seduşi de învăţături derutante dinăuntru sau dinafară?; sunt preoţii, păstorii sufleteşti, suficient de destoinici?; câţi dintre ei sunt capabili şi evlavioşi, câţi au absolvit seminarul din Blaj?; întreţin ei o relaţie cuviincioasă cu neuniţii?; care este starea şcolilor pentru copii şi ce se predă în ele?; le frecventează sau nu copiii?; sunt dascălii pricepuţi şi din ce se întreţin?57 Episcopul a fost deci identificat cu un funcţionar ale cărui informaţii culese la faţa locului pot ajuta puterea centrală în stabilirea politicii sale confesionale şi şcolare.

Succesorul lui Rednic, episcopul Grigorie Maior, a recurs pentru învăţarea şi controlul clerului local şi al enoriaşilor, după indicaţia împărătească, la călugării mănăstirilor, foşti studenţi în teologie la Roma, pe care i-a delegat să efectueze scurte vizitaţii prin dieceză. Ajutat de tineri instruiţi capabili să-i edifice pe credincioşi asupra credinţei a dat vizitaţiei canonice vlădiceşti un alt scop major: cel de convertire. Prezent în sate s-a preocupat să-i convingă pe laicii şi preoţii care defectaseră de la unire să revină la ea. Obiectivul său principal a fost de a-i (re)aduce pe ortodocşi la unire şi astfel de a constitui o Biserică unită puternică. Experienţa acumulată cu decenii înainte în vizitaţii şi în misiunile efectuate în 1759 în

57 Vortrag der Illyrischen Hofdeputation v. 23. V. 1771. Unionswerk in Siebenbürgen, 18.

VIII. Aufgegeben…ein system auszuarbeiten, Aushebung der Acten durch Koller, Ibidem, Akt 2058/1771.


93

zonele Săliştei şi Sibiului58, devenite focare ale ortodoxiei, l-a ajutat în anii vlădiciei, dovadă convertirile reuşite. Prezent în iarna anului 1773 în zona Gurghiului iar în februarie- mai 1774 în parohii din comitatele Cluj59 şi Dăbâca a readus la unire sate şi părţi de sate60, a identificat agitatorii, turbulenţii ortodocşi şi stăpânii satelor care au susţinut ortodoxia. Şi-a construit discursul de succes în jurul ideilor potrivit cărora unirea înseamnă ieşirea din “tenebrele” schismei, revenirea la credinţa strămoşească, reînnodarea unei tradiţii. Astfel convinşi să intre în rândurile Bisericii unite, unii credincioşi au renunţat apoi relativ repede la unire; convertiţi sub impresia prezenţei ierarhului în parohii, după plecarea sa unii enoriaşi s-au reîntors la ortodoxie. Pentru a-i putea controla pe nou-convertiţi şi a nu stârni suspiciuni cu privire la validitatea convertirilor Guberniul a emis în 15 iulie 1774 instrucţiuni privind metodologia de înregistrare a nou-intraţilor în Biserica unită. Opţiunea pentru unire trebuia să fie notată într-un act întărit de oficiali laici, comisari-însoţitori ai episcopului în vizitaţie şi de protopopii aparţinând fiecăreia din cele două denominaţiuni (ortodoxă şi unită). Cele două părţi, comisarii şi protopopii, urmau să consemneze, fiecare în parte, numele celor convertiţi, care puteau fi astfel identificaţi şi traşi la răspundere în caz de apostazie. Comisarii aveau şi rolul de observatori urmând să informeze Guberniul despre desfăşurarea vizitaţiilor şi obstacolele în propagarea unirii61.

Episcopul nu pare să fi fost preocupat de problemele cu substrat juridic şi a continuat să accepte convertirile colective ale laicilor în cadrul unor ceremonii în care comunităţile au rostit cu voce tare, uneori în genunchi, simbolul credinţei, au declarat că abjură de la schismă şi recunosc jurisdicţia episcopului unit. A acceptat chiar şi convertirile indirecte, prin reprezentanţi care se declarau uniţi în numele întregii comunităţi. Astfel a procedat în vizitaţiile din anii 1776- 1777 în zona Mureşului, comitatele Solnocul de Mijloc, Crasna, Dăbâca şi Cluj62. S-a

58 Vezi pentru acest episod din activitatea lui Grigorie Maior, Greta-Monica Miron, „Spre

disciplinarea şi sporirea turmei păstorite”, p. 273-275. 59 Vezi pentru vizitaţia din comitatul Cluj Greta-Monica Miron, Biserica greco-catolică din

comitatul Cluj, p. 167- 171 şi Harta nr. 4. 60 Ibidem, p. 167, nota 101. 61 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 2171774, f. 1. 62 Pentru traseele vizitaţiilor vezi Greta-Monica Miron, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei

păstorite”, p. 276-277; Idem, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj, p. 176-181 şi Harta nr. 4.


94

îngrijit în cadrul acestor vizitaţii şi de consemnarea averilor parohiale, dându-le astfel semnificaţia unei conscripţii. A înregistrat date referitoare la terenurile ecleziastice existente şi la cele pierdute, dotarea bisericilor cu cărţi, veşminte şi obiecte de cult şi starea cimitirelor. Arătându-şi grija pentru nivelul de trai al preoţilor şi situaţia generală a parohiilor din dieceză a reuşit să inducă între enoriaşi şi parohi sentimentul că îi protejează, că îi sprijină în soluţionarea nemulţumirilor. Puterea sa de persuasiune şi încrederea dobândită între săteni explică succesele pe care le-a înregistrat în anii îndelungilor vizitaţii, 1774- 1777. În 1774 convertise, potrivit estimărilor sale, 400 de sate din părţile Turzii63 şi alte 157 în Solnocul Interior şi Crasna64; în 1776, tot în Crasna, a convertit în doar trei săptămâni 59 de sate (3203 familii)65 iar în 1777, a readus, după expresia sa la „biserica mamă”, în doar o lună, 100 de locuri, cu biserici şi preoţi. Aceste spectaculoase succese au avut ecou la Roma, în cercurile Congregaţiei de Propaganda Fide. Nunţiul vienez aprecia în 1777 în corespondenţa cu cardinalul Castelli, prefectul Congregaţiei, numeroasele şi rapidele convertiri ale zelosului episcop Maior, remarca faptul că este deja renumit pentru râvna sa în promovarea unirii şi pentru sincerul şi viul ataşament faţă de Sfântul Scaun66.

„Ofensiva” vizitaţiilor s-a temperat din 1778 în noua conjunctură politică marcată de războiul cu Prusia. S-au preferat vizitaţiile scurte, în parohii importante prin poziţia lor sau prin structura social- confesională. În primăvara anului 1779, de Paşte, episcopul vizită câteva parohii din zona Făgăraşului, sensibilă la influenţele ortodoxe din Ţara Românească. Este vorba de Recea, Dejani, Netot şi Lisa, pe care a reuşit să le readucă la unire. Credincioşii au ascultat liturghia apoi au îngenuncheat cu umilinţă cerând să fie absolviţi de apostazie, după care şi-au exprimat nemulţu-mirile şi nedumeririle. Principalul regret pe care au ţinut să-l împărtăşească episcopului a fost legat de distrugerea mănăstirilor, construite, spuneau ei, pe locurile lor boiereşti, importante pentru ei deoarece erau spaţii de

63 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di

Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491. 64 Ibidem, f. 322r. 65 Zenovie Pâclişanu, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8, 1936, p.

401-402. 66 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Ungheria-

Transilvania, 6, f. 436r.


95

penitenţă în vreme de post. În legătură cu unirea, cu ideea promovată de episcop ca românii să se unească în aceeaşi confesiune, cea greco-catolică, o întrebare a ilustrat nedumerirea lor: cum se doreşte unitatea românilor devreme ce împărăteasa a permis existenţa a doi episcopi care predică fiecare în felul său? Nelămurirea nu era recentă, ea persista din momentul numirii episcopului ortodox în Transilvania67. Maior i-a îndemnat pe credincioşi să asculte de ierarhul preocupat să-i înveţe, să-i lumineze, de cel prezent între ei, care le cunoaşte limba, adică de el. Celălalt le ia doar banii şi nu-i învaţă nici măcar Tatăl nostru deoarece nu ştie limba română68. Vizitaţiile au fost deci pentru episcop un prilej de a combate concurenţa ortodoxă care l-a obligat să-şi construiască un discurs pătrunzător, convingător, clarificator. Cum a procedat relata în 5 decembrie 1780 într-o scrisoare adresată nunţiului apostolic din Viena69. În primul rând a dorit să înlăture teama credincioşilor, întreţinută de propaganda ortodoxă, că unirea înseamnă latinizare. Şi-a propus deci într-o primă parte a discursului să combată „născocirile şi calomniile heterodocşilor şi ale preoţilor schismatici” trimiţând la cărţile editate în mediile româneşti ortodoxe extracarpatice în care poporul avea încredere. În a doua parte a explicat unirea insistând pe două elemente definitorii ale acesteia: păstrarea neschimbată a ritului şi recunoaşterea primatului papal. Nu a acordat celorlalte trei puncte florentine importanţă deoarece a apreciat că mirenii nu sunt suficient de instruiţi încât să înţeleagă chestiuni de subtilitate dogmatică. În opinia sa, trebuia procedat cu „tact şi menajamente”, cu simplitate şi permisivitate. Rostirea în comun, în mod public, de către laici a unor rugăciuni de împăcare luate din ritul ortodox i s-a părut suficientă şi a procedat ca atare, în pofida recomandărilor imperiale care susţineau că cei convertiţi trebuie să depună o mărturisire de credinţă individuală, cu jurământ, astfel încât, în caz de apostazie, să poată fi acţionaţi în justiţie. Cum gândul său a fost să-i aducă pe românii ortodocşi sub jurisdicţia sa nu a agreat o metodă care să-i responsabilizeze administrativ, juridic pe laici şi deci să-i îndepărteze de la a intra în rândurile Bisericii unite. Şi-a asumat astfel cu fermitate propria-i modalitate de convertire chiar dacă şi-a atras critici şi animozităţi. 67 O astfel de întrebare i-au pus laicii din zona Făgăraşului şi predecesorului lui Maior,

episcopul Atanasie Rednic. 68 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 81/1775, f. 66. 69 “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888, p. 296-300.


96

Neobositul călător prin dieceză dornic să-şi sporească turma păstorită nu a fost un exemplu pentru cel care i-a urmat în scaunul episcopal. Ioan Bob nu a mai dat vizitaţiei vlădiceşti importanţa de odinioară, explicabil având în vedere noul cadru confesional definit prin toleranţa religioasă, problemele de ordin politic (mişcarea Supplexului) şi eficienţa sporită a structurilor administrative din Biserica unită. Consistoriul, protopopii şi preoţii au îndeplinit rolul de control, disciplinare şi educare respectând şi aplicând dispoziţiile episcopale în aceste direcţii. „Arătarea” episcopului în dieceză, în vizitaţii lungi şi costisitoare a fost tot mai rară, Ioan Bob preferând contactul direct cu credincioşii în timpul unor vizite scurte, punctuale, în centre ale comitatelor, scaunelor sau districtelor70.

Diminuarea importanţei vizitaţiei canonice a fost un semn al drumului spre modernitate, al organizării instituţionale mai eficiente a Bisericii unite, al schimbării sensibile a percepţiei asupra rolului şi autorităţii episcopului. Acesta îşi putea impune dispoziţiile şi se putea informa şi de la distanţă, prin intermediari educaţi şi loiali.

II. Preoţii

1. Spre preoţi mai educaţi

Sub Maria Tereza s-au făcut primii paşi înspre transformarea clerului secular în conformitate cu noile raporturi dintre stat şi biserică: trebuia să fie nu atât un ghid spiritual cât unul intelectual şi moral71. De formarea unei noi generaţii de preoţi-parohi şi episcopi fideli idealurilor Reformei catolice şi principiilor dreptului canonic rieggerian depindea succesul reformismului la nivel local; preoţii trebuiau să fie capabili să-şi joace rolul de cei mai influenţi „învăţători ai poporului”, să-i convingă pe credincioşi de

70 Documentele cunoscute până acum oferă puţine date despre vizitaţii canonice de

anvergură ale episcopului Bob. Se ştie că a vizitat în 1784 Silvania şi zona Făgăraşului, în 1793 din nou Silvania (comitatele Solnocul de Mijloc şi Crasna) iar în 1798 comitatele Dăbâca, Solnocul Interior şi districtul Chioar. A mai vizitat, nu se ştie când, şi protopopiatul Gurghiu. Pentru vizitaţiile canonice din timpul episcopului Ion Bob vezi Dumitran, Un timp al reformelor, p. 189-197.

71 Carlo Capra, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut Reinalter (Hrsg), Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt am Main, 1993, p. 107.


97

înţelepciunea şi justeţea măsurilor suveranilor72. Potrivit opiniei lui Iosif al II-lea clerul era lipsit de adevăratele valori creştine şi morale iar în stupiditatea şi egoismul lui menţinea credincioşii într-o stare de pietate superstiţioasă73. Educaţia clerului a fost văzută deci de suveran, încă de când era coregent, drept cheia întregii reforme în domeniu. Iniţiativele imperiale în acest sens au fost vizibile şi în dieceza unită de Făgăraş, îndeosebi după tensiunile create de mişcările ortodoxe.

Convinşi la rându-le de necesitatea reducerii ignoranţei preoţilor pentru creşterea prestigiului lor social şi pentru întărirea Bisericii unite, vlădicii uniţi au acţionat în acest sens. Înfiinţarea seminarului diecezan în 1760, a fost o dovadă a ataşamentului episcopului Petru Pavel Aaron faţă de ideile reformiste tridentine, un semn al preocupărilor sale pentru formarea preoţilor74. Programul propus în seminar, prin cursuri şi manualele utilizate, indică organizarea lui după modelul oferit de Colegiul Urban din Roma, instruirea viitorilor clerici în conformitate cu normele stabilite de papalitate75. Folosirea Catehismului lui Bellarmin, recomandat de papa Benedict al XIV-lea întregii lumi catolice pentru a se asigura uniformitate în metoda de predare şi învăţare a doctrinei creştine, şi apoi de succesorul său Clement al XIII-lea, dezvăluie adaptarea pregătirii seminariale cerinţelor vremii. Scopul şcolii, exprimat de episcopul Atanasie Rednic, a fost de a forma „adevăraţi şi sinceri” propagatori ai credinţei, capabili să contribuie la întărirea unirii în dieceză76. Stăpânirea laică dar şi ierarhia Bisericii unite au stabilit deci o relaţie directă între educaţie – definirea identităţii confesio-nale – întărirea şi propagarea unirii, relaţie asupra căreia au stăruit după instituţionalizarea Bisericii ortodoxe.

72 Ernst Wangermann, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian Eligh-

tenment”, în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter, Cambridge, 1984, p. 130.

73 Derek Beales, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987, p. 452-455. 74 Pentru şcolile deschise în Blaj vezi Iacob Mârza, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca

renaşterii naţionale, Cluj-Napoca, 1987; Pâclişanu, “Istoria Bisericii Române Unite”, în Perspective, nr. 53-60, iulie 1991-iunie 1993, p. 54-56.

75 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 213-216. 76 Scrisoarea din 31 septembrie 1767 adresată de episcop Congregaţiei de Propaganda Fide,

Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di Croazia, 2, f. 306r.; vezi şi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 214.


98

Succesul propagandei ortodoxe din timpul mişcării lui Sofronie, care a reuşit să risipească încrederea mirenilor în preoţii uniţi, să semene îndoieli, confuzii, temeri mai ales cu privire la schimbarea ritului a demonstrat o dată în plus nevoia definirii identităţii confesionale a uniţilor prin educaţie. Având în vedere acest lucru, Curtea vieneză a susţinut extinderea reţelei de şcoli, folosindu-se de ajutorul pe care-l putea da corpul militar prezent în Transilvania odată cu înfiinţarea celor două regimente grănicereşti.

Proiectele de înfiinţare a unor noi şcoli au prilejuit exprimarea de opinii despre oportunitatea lor şi desigur, despre ignoranţa clerului român. Aşa s-a întâmplat în 1766, în timpul discuţiilor din Consiliul de Stat referitoare la propunerea anonimă privind înfiinţarea unui seminar în Transilvania pentru clerul valah. Borié şi Blümegen opinaseră că este din păcate cunoscută profunda neştiinţă a miilor de suflete unite, datorată carenţelor în educaţia clerului. Kaunitz era, de asemenea, convins că problemele bisericii catolice în Ungaria şi Transilvania sunt legate numai şi numai de incultura preoţimii dar, dacă se vor lua măsurile potrivite, în doar câţiva ani numărul neuniţilor va scădea77. Ideea a fost împărtăşită şi de reprezentantul împărătesc în Transilvania, vicecolonelul Entzenberg, care a acţionat pentru deschiderea unei şcoli în Năsăud. În argumentarea pe care ofiţerul regimentului grăniceresc năsăudean a alcătuit-o pentru a-şi susţine demersul sublinia că preoţii şi capelanii educaţi trebuiau să fie un model pentru societatea românească. Preoţi învăţaţi înseamnă laici mai cunoscători în ale religiei, cu moravuri mai bune, mai dispuşi să respecte legile divine şi ale principatului, opina colonelul într-un text adresat episcopului unit. De asemenea, preoţii instruiţi puteau fi mai convingători în disputele cu „schismaticii”78.

De la dezbaterea problemei formării preoţilor uniţi la soluţionarea ei drumul s-a dovedit însă anevoios şi îndelungat. Episcopii au evidenţiat în intervenţiile lor pe lângă Guberniul transilvan şi Curtea vieneză dificultăţile pe care le aveau de trecut, educaţia fiind direct legată de condiţiile de trai ale preoţilor şi de concurenţa ortodoxă. Cum să-i convingi pe tinerii inteligenţi, doritori de învăţătură, să se facă preoţi pentru a ajunge într-o parohie la ţară unde trebuiau să se întreţină muncind 77 Haus-Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt 2891, 1766. 78 Scrisoarea din 14 decembrie 1767 adresată episcopului Atanasie Rednic, M.O.L., B2. Acta

generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.


99

pământul? Cum să-i atragi pe aspiranţii la preoţie spre Biserica unită şi să-i obligi să urmeze cursurile seminarului diecezan când era mai simplu să se îndrepte spre ortodocşii mult mai permisivi, mai îngăduitori în a acorda ordinele sacre? Până să găsească soluţii la aceste probleme episcopii uniţi au fost obligaţi la compromisuri. Au organizat, de pildă, cursuri de pregătire pentru candidaţi de doar şase săptămâni, în posturile mari, de Crăciun şi de Paşte, venind astfel în ajutorul celor care nu puteau frecventa seminarul. Principalul stimulent însă, atât în opinia episcopilor uniţi cât şi a împărătesei, era cel material. Asigurarea unui trai decent i-ar fi putut convinge pe tineri să investească timp şi bani în educaţia lor pentru a deveni preoţi79. În dieceza unită de Făgăraş ca şi aiurea cultura preoţilor a depins, printre altele, de veniturile lor. A stabili, după modelul altor cercetări80, relaţiile dintre modul de viaţă, cultura preoţilor şi câştigurile lor, ca şi dintre mediul social din care au provenit, cel geografic şi modalitatea de intrare în cinul preoţesc, prin analiza bibliotecilor păstrate şi a inventarelor locuinţelor, din păcate sursele nu ne permit. Putem doar afirma că şi preoţii uniţi ai diecezei au fost oameni ai cărţilor, pe care le-au cumpărat pentru folosul propriu sau pentru a le dona bisericilor, au fost martori şi garanţi în tranzacţiile de carte; interesul lor pentru învăţătură este relevat şi de faptul că şi-au trimis copiii la şcoli pentru ca să se distingă în societate prin educaţie81.

În deceniile 8-9 ale veacului, graţie oportunităţilor oferite de Curtea vieneză, tot mai mulţi reprezentanţi ai unei noi generaţii de preoţi s-au format la Viena, centru universitar în care se pusese de la mijloc de secol problema promovării unor reforme menite să ducă înspre o laicizare a învăţământului confesional, înspre pregătirea preoţilor astfel încât să fie funcţionari pricepuţi ai statului. Restructurarea disciplinei de istoria

79 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 216-226. 80 Vezi Jean Quéniart, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în vol.

Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille, 2005, p. 257-266; Ségolène de Dainville-Barbiche, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005, p. 390-400.

81 Interesul preoţilor pentru carte este relevat de studiul de caz al lui Doru Radosav, Carte şi societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995; pentru constituirea şi definirea elitelor clericale vezi Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2000, p. 125-283 şi Greta-Monica Miron, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului al XVIII-lea. Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj- Napoca, 2007, p. 367-376.


100

bisericii astfel încât să releve pietatea catolică a împăraţilor habsburgi, legăturile dintre biserică şi stat de-a lungul secolelor82, recomandarea ca viitorii preoţi să studieze dreptul civil au fost rezultate ale reformei. Interesul crescând acordat formării preoţimii de mir a fost resimţit şi în dieceza de Făgăraş de tinerii care au beneficiat de oportunităţile create de Curtea vieneză prin bursele oferite la Institutul Pazmaneum83 şi la Convictul Sf. Barbara, unde din 1772 s-au rezervat două locuri pentru uniţii din Transilvania, numărul lor crescând apoi la 4 şi la 9. Scopul transfor-mării celei din urmă fundaţii în seminar destinat tinerilor uniţi a fost expus de împărăteasa însăşi: întărirea unirii prin educaţie, oferindu-le tinerilor uniţi privilegiul de a urma la Universitatea din Viena studiile necesare. Iniţiativa a avut însă şi un substrat politic, altul decât consolidarea puterii prin catolicism, şi anume cultivarea ideii imperiului unitar84. S-a creat astfel un grup de tineri preoţi educaţi, care au devenit parohi sau protopopi în diferite părţi ale diecezei, spărgându-se astfel „monopolul” cunoaşterii, al educaţiei deţinut de călugării din Blaj care au beneficiat decenii de-a rândul de bursele la Roma oferite de episcopie (intrarea în ordinul Sf. Vasile era chiar o condiţie pentru obţinerea burselor). De altfel, în dorinţa de a scoate învăţământul de sub influenţa papalităţii, Iosif al II-lea a stopat alumnatul la Roma prin ordinul din 21 noiembrie 1781 dispunând ca fondurile să fie folosite pe mai departe de seminarul din Blaj85.

În pofida schimbărilor, a semnelor de modernizare a societăţii româneşti asupra căreia s-au răsfrânt transformările generale din Imperiu, pregătirea preoţimii a rămas deficitară şi în deceniile următoare. Un mic procent doar dintre cei hirotonisiţi preoţi au urmat studii teologice 82 În 8 februarie 1775, directorul Facultăţii de Teologie din Viena a alcătuit un set de

instrucţiuni pentru profesorii de istoria bisericii, vizând metodologia predării şi ideile de principiu după care urmau să se structureze cursurile, Elisabeth Kovács, Ultramontanis-mus und Staatkirchentum im Theresianisch-Josephinischen Staat, Viena, 1975, p. 57-58. Importanţa istoriei bisericii a fost subliniată de jansenişti. Pentru disputele dintre jansenişti şi adepţii iezuiţilor din deceniul al optulea al secolului pe tema istoriei bisericii, a modului în care trebuia concepută şi structurată, altfel spus, pentru disputa Migazzi-Stöger vezi Ward, „Late jansenism”, p. 172-174.

83 Institutul Pazmaneum a fost destinat preoţilor de mir, bursierii fiind obligaţi să îşi ia angajamentul că, după absolvire, vor urma cariera preoţească. Pentru sudenţii români care au frecventat acest Institut în a doua jumătate a secolului vezi I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului, p. 275.

84 Ibidem, p. 276-280. 85 Ibidem, p. 274.


101

complete, majoritatea covârşitoare fiind „moralişti”, preoţi cu o pregătire minimală86. Reformarea educaţiei preoţilor s-a integrat deci duratei lungi.

2. Spre o viaţă mai bună, spre un trai îndestulat

Pentru ca preoţii să-şi poată îndeplini rolul pastoral, social şi cultural,

asigurarea unor condiţii de trai decente era importantă, determinantă chiar. Prin urmare, Curtea vieneză şi episcopii uniţi au colaborat pentru a mai diminua din neajunsurile cotidiene ale preoţilor, eforturile îndreptându-se spre transpunerea formulărilor de principiu din diplomele imperiale ale unirii, potrivit cărora preoţii uniţi se bucură de aceleaşi drepturi, privilegii şi imunităţi ca şi cei romano-catolici, în dispoziţii specifice, punctuale. Prin acestea s-a urmărit estomparea diferenţelor dintre hotărârile imperiale şi realitatea din parohii, demers dificil ce depindea de atitudinea oficialilor locali adesea indiferenţi şi chiar ostili ideii de egalizare a statutului preoţimii unite cu al celei romano-catolice. La fel, stăpânii de pământ, posesorii satelor, chemaţi să înzestreze parohiile cu terenuri, s-au împotrivit nu de puţine ori. Creşterea nivelului de trai a clerului unit a fost influenţată deci de factori cu interese diferite, greu de acomodat. Voinţa suveranilor habsburgi a fost însă decisivă în schimbarea viziunii asupra statutului preotului unit în societate.

Interesul Curţii vieneze în această direcţie a fost întreţinut şi stimulat de memoriile elitei ecleziastice unite care şi-a asumat cu perseverenţă rolul de a prezenta dezideratele clerului şi de a semnala neîmplinirile şi inconsecvenţele în aplicarea dispoziţiilor imperiale. Mişcările pro ortodoxe din deceniile 5-6 ale secolului au determinat, de asemenea, autorităţile imperiale să vină cu noi precizări legate de starea materială a preoţilor uniţi, într-un program de întărire a unirii ameninţate, criticate de adversarii ei. Nu în ultimul rând, schimbările în gândirea economică a vremii, afirmarea cameralismului, cu ideea că prosperitatea statului depinde de cea a supuşilor şi deci suveranii sunt responsabili de bunăstarea lor, au influenţat atitudinea cercurilor politice vieneze faţă de condiţiile de trai ale preoţimii. După repetate discuţii pe această temă în Dietă şi Guberniu şi în cadrul a trei comisii special constituite începând cu anul 1732, în sep- 86 Potrivit unei statistici referitoare la intervalul 1784-1833, un număr de 319 preoţi

absolviseră teologia (erau, potrivit expresiei vremii, „teologi absoluţi”), iar alţi 1523 erau doar moralişti, Dumitran, Un timp al reformelor, p. 331-332.


102

tembrie 1743 s-a elaborat un decret imperial, cel dintîi care a stabilit categoriile de venituri bisericeşti şi cuantumul lor, reprezentând un document de referinţă pentru reglementările ulterioare în domeniu87.

Izbucnirea în 1744 a mişcării ortodoxe a lui Visarion Sarai şi părăsirea diecezei de către episcopul Inochentie Micu, exilul său roman, au complicat situaţia Bisericii unite. Împărăteasa a simţit nevoia să încurajeze unirea reafirmând în decretul din 7 august 1744 principiul conform căruia Biserica unită trebuie să aibă drepturi, privilegii şi imunităţi identice cu ale Bisericii romano-catolice. A fost un prim semnal că măsurile privind starea materială a clerului se integrează, în viziunea cercurilor imperiale, în politica de întărire a unirii în faţa atacurilor acatolicilor. Mai mult, în această conjunctură care a scos la iveală vulnerabilitatea unirii, Maria Tereza a trecut de la afirmarea principiului la garantarea lui, instituind prin decretul din 12 martie 1745 funcţia de protector suprem, cu rolul de a reprezenta interesele clerului unit în procesele seculare. Protectorul trebuia să intervină pe lângă forurile laice pentru a determina respectarea scutirii de contribuţii a clerului unit, tratarea acestuia în instanţă cu aceeaşi consideraţie cu care era tratat clerul celorlalte religii recepte şi, în general, avea să supravegheze respectarea tuturor prevederilor cuprinse în decretele regale88. De altfel, punerea în practică a dispoziţiilor legale s-a dovedit problematică, acestea fiind interpretate restrictiv şi aplicate selectiv, tardiv de către cei îndrituiţi. Pe de altă parte, după aplicarea legii, respectarea ei s-a dovedit, de asemenea, dificilă. Desemnarea de terenuri ecleziastice, de exemplu, potrivit decretului din 1743, s-a făcut de către „deputaţii regali” în anii 1747- 1748 pentru ca, în aceiaşi ani sau în cei imediat următori, parte din ele să fie reocupate de posesorii lor sau de săteni. Starea de legalitate a fost deci uneori de scurtă durată.

Acţiunea călugărului ortodox Visarion Sarai în primăvara anului 1744 a complicat şi mai mult situaţia de fapt. Sătenii convinşi de călugăr să treacă la ortodoxie i-au alungat pe preoţii uniţi din biserici, case parohiale şi au ocupat terenurile ecleziastice. Ca atare, unii preoţi uniţi au rămas şi fără ceea ce aveau, iar eforturile lor s-au dublat: trebuiau recuperate terenurile şi bunurile pierdute şi dobândite altele noi, conform legislaţiei. Intensificarea mişcărilor îndreptate împotriva unirii în anii 1758-1759 o va fi impulsionat pe suverană să dispună în 15 iunie 1759 mărirea porţiunii

87 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 548-555. 88 Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...” Biserica greco-catolică, p. 278.


103

canonice de la 9 la 20 de câble şi de la 4 la 15 care de fân. După ani de cereri, memorii, plângeri un nou stimulent material venea iată să le ofere preoţilor uniţi încredere şi speranţă într-o viaţă mai bună. Momentul a fost însă unul deosebit de tensionat deoarece în acel an intrase în scenă călugărul Sofronie care a coordonat cu abilitate mişcarea îndreptată împotriva unirii, ce a putut fi potolită doar prin numirea unui episcop ortodox pentru Transilvania. Odată cu instituţionalizarea ortodoxiei, Biserica unită a fost nevoită să asiste la partajul patrimonial, la o reconfigurare a terenurilor parohiale. Obligată să adapteze legislaţia la noua situaţie, Maria Tereza a făcut-o de aşa manieră încât să întărească unirea puternic slăbită şi i-a favorizat pe preoţii care au ales să stăruie în unire. Prin rescriptul imperial din 6 iulie 1761 a dispus ca acolo unde parohienii s-au declarat ortodocşi iar preotul unit, pământul bisericesc să rămână în folosinţa preotului până la moartea sa, după care putea fi revendicat fie de comitat, scaun sau district, fie de foştii posesori.

Cu toată această legislaţie favorizantă preoţii uniţi au continuat să întâmpine dificultăţi. Rămaşi bună parte dintre ei fără enoriaşi sau cu foarte puţini, veniturile stolare erau nesemnificative, iar mâna de lucru care să presteze zilele de clacă, să-i ajute deci la lucrul câmpului, redusă. Parte din terenurile parohiale ocupate de cei trecuţi la ortodoxie în timpul mişcării lui Sofronie au rămas în posesia acelora sau au fost reluate de foştii posesori. Confruntat cu aceste probleme patrimoniale episcopul şi-a îndreptat tot mai mult atenţia înspre exemplul catolic cerând Curţii vieneze în anii ’60, în repetate rânduri, egalizarea, de facto, a situaţiei economice a clerului unit cu a celui catolic. Mai precis, a insistat ca şi preoţii uniţi să aibă un venit anual de 200 de florini şi să beneficieze la rându-le de dijme (vezi memoriul adresat de vlădică Guberniului în 7 martie 1766).

Curtea vieneză a reacţionat la aceste cereri solicitând în februarie 1767 realizarea unei conscripţii care să arate venitul anual al fiecărui preot unit89. Rezultatele atestau, în opinia episcopului, o situaţie deloc optimistă. Unii preoţi, scria el, nu au intravilan pe care să locuiască, nici extravilan din care să se întreţină astfel că plătesc taxă către stăpânii pământurilor pe care le iau în folosinţă. Trăiesc deci unii, puţini, din pământurile lor strămoşeşti, moştenite, alţii, cei mai mulţi, din terenuri luate în arendă sau din munca proprie pe cele pe care locuiesc; din cauza sărăciei unii au plecat să lucreze în afara Transilvaniei, iar cei care nu mai sunt în stare să muncească îşi

89 Ibidem, p. 286-288.


104

cerşesc pâinea cea de toate zilele. Episcopul a dorit să evidenţieze faptul că preoţii vor putea avea un statut distinct în comunitate doar dacă vor beneficia de sprijin material care să le permită un trai decent, adică să-şi întreţină familiile, să primească oaspeţi şi să nu lucreze ei înşişi pământul. În consecinţă, considera că ar trebui să beneficieze de două sesii colonicale întregi90. În paralel, episcopul unit a sporit exigenţele faţă de propriii preoţi, a lansat ideea nouă, modernă a plăţii lor diferenţiate, în funcţie de pregătire, dovedind astfel ataşamentul său faţă de ideile reformei catolice. Unul din dezideratele acesteia a fost trimiterea de preoţi educaţi, bine plătiţi, în parohii situate la depărtare de scaunul episcopal, pentru a reforma biserica locală. Creşterea veniturilor sacerdoţilor săi nu a fost văzută deci de Atanasie Rednic ca un scop în sine ci ca o condiţie pentru îmbunătăţirea misiunii lor pastorale.

La Viena în acei ani, ca şi în cei anteriori de altfel, s-a evaluat problema veniturilor clerului unit din perspectiva prozelitismului religios. Consilierii care au dezbătut mijloacele de întărire a unirii (Stupan, Borié, Blümegen, Stahremberg şi Kaunitz) au fost convinşi de abordarea lui Borié care a pus în discuţie faptul că Rusia a reuşit să-i influenţeze pe neuniţii din Polonia şi chiar din regiuni mai îndepărtate, Turcia şi Grecia, prin cadouri făcute bisericilor, în haine şi bani. A propus să se preia acest model având în vedere că unirea este, considera el, mijlocul cel mai eficace de a rupe cu dependenţa de Rusia („Union ist das ausgiebigste Mittel diesen abhang von Russland zu zerreissen”), antipatia uniţilor faţă de neuniţi este puternică, mare („Die Abneigung deren Unirten gegen die Nicht unirten ist heftig und gross”) şi este pentru binele şi siguranţa statului însuşi să întărească unirea prin toate modurile, cu atât mai mult în Transilvania unde neuniţii sunt majoritari91. În consecinţă, cum, în opinia lui, acest popor poate fi guvernat cu uşurinţă prin podoabe exterioare, a propus să i se acorde cât mai curând episcopului unit suma de 10.000 de florini pe care să îi împartă bisericilor nou câştigate pentru unire şi celor deja unite, sub forma unor cadouri în odăjdii şi cărţi. De asemenea, urma ca, din acest fond, fiecare preot unit, inclusiv cei reveniţi de curând la unire, să primească câte 12 florini renani la care urmau să se adauge în viitor câte 4 florini anual până când venitul lor va ajunge la 150 de florini. Măsura trebuia aplicată urgent, spunea el, deoarece acest popor este foarte neîncrezător, suspicios („weilen dieses Volck 90 Ibidem, p. 288-289. 91 Haus-Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv, Staatsrat-Abschriften, K1, Akt 967.


105

so misstrauisch ist”), acest popor prost depinde de voinţa preoţilor (“weilen diese dumme Volck von dem willen der Popen allein abhänget”) care îşi urmăresc doar propriul interes. Donaţia alături de scutirile prevăzute în decretul din 15 iunie 1759 i s-au părut consilierului că reprezintă un suport suficient pentru moment. Pentru a creşte numărul preoţilor capabili, destoinici care la rându-le să poată contribui la propagarea unirii era necesară, în opinia sa, înmulţirea seminariilor clericale, sporirea fondurilor acordate în acest scop. Acceptat de consilieri, proiectul lui Borié a devenit lege. Prin decretele imperiale din 13 ianuarie şi 27 mai 1768 s-a decis să se acorde Bisericii unite, cu titlul de ajutor, 10. 000 de florini renani92.

În această conjunctură în care se făcuseră primii paşi spre plata preoţimii, Atanasie Rednic sublinie în memoriul din primăvara anului 1769, trimis guvernatorului O’Donell pentru a-l înainta împărătesei, necesitatea salarizării clerului ca antidot împotriva ignoranţei şi sărăciei93. Insistenţa pe această temă s-a dovedit însă riscantă, deoarece problema banilor şi cea a scutirilor a ridicat o alta, şi anume a numărului preoţilor beneficiari.

Scutiri, privilegii, da, dar pentru preoţi mai puţini. Aşa au gândit stăpânii de pământ, catolici şi protestanţi deopotrivă, obligaţi să accepte principiul potrivit căruia preoţii uniţi se bucurau de aceleaşi scutiri şi privilegii ca şi cei romano-catolici. Deoarece o parte din supuşii lor au intrat într-o categorie privilegiată, au dorit să o restrângă. În prima jumătate a secolului s-a deschis o dispută între Stări şi reprezentanţii Bisericii unite pe tema reducerii numărului preoţilor uniţi94, mediată de Curtea vieneză. Diploma imperială din 9 septembrie 1743 reglementa şi numărul preoţilor: în parohiile mari urmau să activeze un paroh şi doi capelani, în cele mjlocii un paroh şi un capelan iar în cele mici un paroh95.

Cererea salarizării clerului unit formulată de episcopul Atanasie Rednic în 1769, analizată de guvernatorul Transilvaniei O’Donell şi episcopul romano- catolic Bajtay i-a făcut pe cei doi să redeschidă problema

92 Pentru modul în care au fost distribuiţi banii vezi Miron, „...scoale-te, du-te, propovedueşte...”

Biserica greco-catolică, p. 289-291 şi Anexa nr. V. 93 Ştefan Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul XVIII”, în

Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971, p. 521. 94 În 4 martie 1722 cele trei naţiuni i-au trimis un memoriu directorului Bisericii unite Regai

în care au pus problema preoţilor supranumerari: pentru că în unele sate erau câte 6-12 preoţi au propus să fie acceptaţi doar cei consacraţi de episcopul Atanasie Anghel. Guvernatorul a intervenit atunci respingând solicitarea, pronunţându-se pentru respectarea diplomelor imperiale, Pâclişanu, „Istoria Bisericii”, I, p. 212-213.

95 Nilles, Symbolae ad illustrandam, II, p. 552.


106

numărului preoţilor uniţi. Încercând să găsească surse de venituri cei doi s-au gândit iniţial la întreţinerea preoţilor uniţi din dijme, quartae, sesiile interne luate de la proprietarul nobil sau din pământul comunitar. Era însă o soluţie complicată deoarece atingea interesele proprietarilor de pământ. Prin urmare, au propus altele mai simple: reducerea numărului preoţilor uniţi, unul urmând să servească o parohie materă şi două filii, consacrarea doar a candidaţilor bogaţi, fixarea cuantumului stolei şi doar în ultimă instanţă ajutorarea preoţilor lipsiţi de avere proprie cu o sumă din vistieria regală96. Atare măsuri ar fi avut meritul de a degreva Curtea vieneză de plata preoţilor.

S-a discutat şi în anii următori despre posibilităţile de echivalare a stării materiale a clerului unit cu cea a clerului romano- catolic, printre altele în cadrul unei subcomisii instituite de Maria Tereza pentru a studia posibilităţile de promovare a unirii inclusiv pe calea stimulentelor materiale. În pofida dezbaterilor susţinute legislaţia nu s-a modificat. Capacitatea porţiunii canonice a rămas cea stabilită în 1759, fapt reafirmat de Guberniu în 15 februarie 178097.

Dacă puterea centrală şi-a dorit preoţi educaţi, capabili să le explice enoriaşilor ce este unirea, să-i înveţe deci la rândul lor pe ceilalţi, preoţi care să nu aibă grija zilei de mâine pentru a se putea dedica îndatoririlor pastorale, urmează să vedem ce fel de supuşi şi-a dorit.

III. Enoriaşii

1. Bunul valah neştiutor – spre înlăturarea ignoranţei

Într-un secol al luminilor reforma educaţiei nu putea lipsi din ansam-blul reformelor imperiale, şi nu din raţiuni strict ideologice ci şi pragmatice. Reformarea sistemului educaţional a corespuns nevoilor statului absolutist, societatea şi economia devenind tot mai complicate era nevoie de noi administratori, ofiţeri, diplomaţi şi specialişti în diferite domenii. Noutatea a constat în constituirea unei reţele de şcoli primare, obligatorii, laice, pentru ca, cel puţin teoretic, fiecare copil să aibă acces la educaţie98.

96 Meteş, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti”, p. 526. 97 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 553, copie. 98 Karl Vocelka, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy”, p. 200; pentru reformele şco-

lare tereziene şi extinderea sistemului şcolar vezi James van Horn Melton, Absolutism and


107

În Transilvania, demersurile Curţii vieneze pentru crearea de şcoli primare au fost vizibile după mişcarea lui Visarion Sarai99. Maria Tereza, convinsă că ignoranţa este una din cauzele care au dus la fragilizarea unirii a ordonat Guberniului în 18 iunie 1747 să dispună ca preoţii uniţi, cu ajutorul protectorilor, să găsească modalităţi de a extinde numărul şcolilor „triviale”. Iniţiativa a avut drept substrat dorinţa de întărire a catolicismului în varianta de rit grec, a vizat combaterea influenţelor „acatolicilor” spre ale căror şcoli, în lipsa unora proprii, românii, laici şi preoţi deopotrivă, şi-au mai trimis copiii100.

Intervenţiile puterii centrale pentru înfiinţarea de şcoli pentru copiii români au fost tot mai susţinute în a doua jumătate a secolului, odată cu înfiinţarea regimentelor de graniţă101. În acel context, în 1764 Maria Tereza a dispus ca în fiecare sediu de stat - major şi în cercul fiecărui batalion grăniceresc să se ridice câte o şcoală germană, întreţinută parţial din veniturile statului, parţial din contribuţiile grănicerilor. Tendinţele de unificare, de centralizare s-au făcut iată simţite şi în această parte a Imperiului prin impunerea limbii germane în învăţământ. Pe de altă parte, obligaţia grănicerilor de a susţine financiar, sistematic, într-un cadru legal, educaţia copiilor lor avea să-i facă mai responsabili şi mai preocupaţi de problema educaţiei odraslelor. Pentru gestionarea întreţinerii şcolilor împărăteasa a decis prin patenta din 2 noiembrie 1766 constituirea „fondu-lui de provente”, administrat de o comisie specială alcătuită de comandan-ţii regimentelor şi reprezentanţi ai comunelor grănicereşti102.

Receptiv la semnalele transmise de Curtea vieneză potrivit cărora educaţia este tot mai mult o problemă de stat şi nu una a bisericii,

the Eighteenth Century origins of Compulsory Schooling in Prussia and Austria, Cambridge, 1988.

99 Pentru mişcarea lui Visarion vezi G. Bogdan-Duică, Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1890; Silviu Dragomir, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920, p. 137-143; Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700-1868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987, p. 54-56; Idem, “The Court of Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007, p. 252-258; Greta-Monica Miron, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică. Efectele mişcării lui Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005, p. 1-36.

100 Dragomir, Istoria desrobirei religioase, I, Anexe, p. 59. 101 Pentru şcolile triviale înfiinţate în satele aflate pe teritoriul regimentelor vezi Nicolae

Albu, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 216-219. 102 Virgil Şotropa; Nicolae Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913, p. 11-12.


108

vicecolonelul Entzeberg s-a implicat în înfiinţarea unei şcoli germane în Năsăud şi a colaborat în acest sens cu episcopul unit de de atunci, Atanasie Rednic. Într-o scrisoare pe care i-a adresat-o în 1767 invocă, între argumentele cu care dorea să-l convingă pe ierarhul unit de necesitatea construirii unui colegiu în Năsăud şi a altor 4-5 şcoli alături de acesta, concurenţa ortodoxă, puternică având în vedere proximitatea Moldovei, dar şi prezenţa protestanţilor în zonă. Şcolile unite puteau să-i atragă pe „schismaticii” din împrejurimi, scria ofiţerul, aşa cum de altfel, se şi întâmpla deja în anumite locuri, iar prezenţa în sate a unor oficiali instruiţi care să-i trimită pe oameni la biserică în zilele de sărbătoare, ar putea să-i ridice pe români în ochii luteranilor şi calvinilor, ce le erau ostili103. Tabloul pe care-l prezentă despre starea credinţei între laicii români era sumbru: românii sunt fără credinţă şi fără frica lui Dumnezeu iar copiii nu mai au respect pentru părinţii lor; dar valahul prin natura lui este docil, robust, posibil de transformat într-un bun şi credincios militar.

Învăţământul ca antidot împotriva necunoaşterii, cale de educare etică, religioasă şi de insuflare a loialităţii faţă de suveranii habsburgi a fost promovat de Curtea imperială de la Viena pentru românii transilvăneni indiferent de confesiune; o populaţie mai educată putea deveni mai tolerantă cu celălalt. În 7 martie 1768 Maria Tereza dispunea ca populaţia de rit grec din Transilvania, unită şi neunită, indiferent de sex, să înveţe să citească, să scrie şi să socotească, pentru a fi mai puţin ignorantă104. În afară de a-i învăţa, şcolile trebuiau să cultive în sufletele elevilor sentimentul datoriei faţă de împărăteasă şi patrie după cum se preciza în ordonanţa Consiliului de Război din Viena din aprilie 1770, cu referire la şcoala din Năsăud105. Iniţial o „Oberschule”, şcoală primară principală, în 1784 s-a transformat în şcoală de normă cu trei clase pe lângă care a funcţionat şi un

103 Scrisoarea din 14 decembrie 1767, Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola

34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r. 104 Ibidem, rola 34.254, nr. 116 /1768; transmiterea acestei dispoziţii în teritoriu este ilustrată

de ordinul Guberniului din 24 aprilie 1768 prin care cerea autorităţilor comitatului să-i oblige pe învăţătorii români ai ambelor confesiuni din Târgu-Mureş să-i înveţe pe copii scrisul, cititul şi aritmetica, Albu, Istoria învăţământului, p. 201.

105 Şotropa, Drăganu, Istoria şcoalelor năsăudene, p. 12; având în vedere înfiinţarea noii şcoli în 5 noiembrie 1770 s-a ţinut o şedinţă a comisiei economice a regimentului care a luat hotărâri referitoare la întreţinerea ei şi a celorlalte şcoli deja existente. Pentru că urmau să crească cheltuielile delegaţii satelor au acceptat noi contribuţii, vezi Virgil Şotropa, „Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr. 11, 1929, p. 1-26.


109

Institut militar, în care s-au format militarii regimentelor grănicereşti106. Treptat deci iniţiativele de luminare a maselor venite dinspre puterea centrală au dat roade, învăţământul s-a extins şi diversificat în raport şi cu nevoile şi interesele stăpânirii. Iosif al II-lea încercând să înţeleagă situaţia românilor transilvăneni, să explice sărăcia lor, afirma în martie 1785 că „atâta timp cât prin şcoli nu se înfăptuieşte o luminare îndestulătoare...aceşti oameni vor fi văzuţi pe mai departe locuind sărăcăcios...”.107 Chiar dacă puţini elevi frecventau clasele superioare108, rolul şcolilor a fost major, au început să risipească nebuloasa neştiinţei pentru care românii au fost priviţi adesea în acel timp cu superioritate şi dispreţ.

2. Credinţă şi fidelitate dinastică

Împărăteasa şi-a dorit nu numai supuşi mai educaţi ci şi loiali. Le-a

solicitat să fie solidari cu stăpânirea în vremuri grele precum cele ale războaielor şi, convinsă că prin credinţă se poate ajunge la victorie, şi-a chemat supuşii să susţină eforturile militare ale Imperiului prin rugăciuni. Acestea au punctat, de exemplu, războiul de şapte ani: în 17 septembrie 1756 preoţii au fost obligaţi să ţină slujbe pentru înaintarea norocoasă a vaselor imperiale, în acelaşi an s-a dispus ţinerea în toate bisericile a 40 de ore de rugăciune şi a unei slujbe de binecuvântare iar în 12 aprilie 1757 s-a cerut din nou oficierea de slujbe pentru victoria în război. Scopul acestora fusese formulat de împărăteasa însăşi: de a induce o obedienţă neîntârziată şi neechivocă a supuşilor, de a le reaminti obligaţia de a-şi da bunurile şi viaţa pentru patrie, fapte pentru care vor fi recompensaţi de Dumnezeu109.

Românii uniţi au fost chemaţi să contribuie la efortul de război cu efective umane. În octombrie 1756 episcopul îi convocă la Blaj pe protopopi pentru a discuta despre „nevoia de cătane” a împărătesei110. În consecinţă, protopopii consistoriali şi mirenii de vază s-au întrunit în 4 noiembrie 1756 în reşedinţa episcopală pentru a se sfătui asupra solicitării crăieşti de

106 Remus Câmpeanu, Intelectualitatea română din Transilvania în veacul al XVIII-lea, Cluj-Na-

poca, 1999, p. 129- 131, 253-254. 107 Apud Bernath, Habsburgii şi începuturile formării naţiunii române, p. 203. 108 I. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului, p. 279. 109 Hans Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in Österreich,

Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976, p. 65. 110 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 278, f. 120r.


110

ajutor: „...carele ne îndeamnă a da mână de ajutor înpotriva năvălirii pruseşti”111 şi au decis constituirea, prin efort propriu, a unei companii de 130 de soldaţi. Ca atare, prin circulara din 6 noiembrie 1756 episcopul P.P. Aaron le-a cerut protopopilor să strângă în decurs de 3 săptămâni câte 5 florini ungureşti, cai şi „voinici”, piei pentru şeile cailor şi pături de pus sub şei. Demersul semnifica, în viziunea episcopului, nu numai un simplu act de supunere, ci era şi o oportunitate pentru clerul şi „neamul” românesc de a dobândi prestigiu.

Uniţii diecezei de Făgăraş au fost părtaşi şi sufleteşte, spiritual la războaiele purtate de Casa de Habsburg. În octombrie 1761 episcopul le cerea protopopilor ca în data de 14 a lunii, sau dacă nu pot atunci, într-o altă zi, să oficieze liturghie „cu slava cea mare şi cealalte obicinuite rugăciuni” pentru victoria armatelor imperiale în Silezia112.

Rugăciunea a fost un prilej de bucurie pentru victoriile suveranilor în războaie dar şi unul de speranţă pentru viaţa şi sănătatea lor. Prin rugăciunile ţinute de preoţi au pătruns până la umilii credincioşi din satele transilvane şi evenimente din viaţa privată a familiei imperiale. Supuşii erau astfel chemaţi să împărtăşească atât momentele de bucurie cât şi necazurile stăpânilor. În 25 mai 1767 episcopul Atanasie Rednic dispunea ca protopopii şi preoţii să se roage pentru însănătoşirea Mariei Tereza şi a nurorii ei, soţia lui Iosif al II-lea: „...ca de acum înainte mai ades şi mai fierbinte cu credinţă şi cu umilinţă pentru viaţa şi sănătatea acestor împărătese a noastre să să roage”.113 Moartea împărătesei a prilejuit noi manifestări de pietate. Anunţat de episcopul Grigorie Maior credincioşilor în 3 decembrie 1780, decesul urma să fie marcat în întreaga dieceză cu trei liturghii de pomenire114 urmate de un parastas de 30 de zile începând cu prima luni din marele post115. Episcopul a contabilizat rezultatele dispoziţiilor sale anunţând Congregaţia de Propaganda Fide în 3 aprilie 1781 că numărul slujbelor cântate pentru sufletul împărătesei decedate s-a ridicat la 5217 în întreaga dieceză116. 111 Ibidem, f. 120r.v. 112 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. Lat. 279, f. 37, 57. 113 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 37r. 114 Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di

Croazia, 2, f. 341. 115 Ibidem, f. 355. 116 Ibidem, f. 359r.


111

3. Penitenţă în vremuri de restrişte

Capriciile naturii şi molimele au impulsionat-o pe împărăteasă să-i cheme pe supuşii săi la pocăinţă, intervenind în timpul postului. Seceta, boli ale vitelor şi ciuma au fost motivele pentru care Maria Tereza a cerut în cursul anului 1762 ca supuşii să-şi sporească rugăciunile întru depăşirea dificultăţilor. În consecinţă, în 11 septembrie 1762 episcopul P. P. Aaron le comunica protopopilor impunerea, temporară, a postului şi în zi de luni. Le scria astfel:

„Deci fiindcă nu numai aici în ţară de o vreme încoace s-au sporit Dumnezeeştile cercetări, cu săcetă, cu povoae şi cu boală în vite, care de vro câţiva ani nu să mai ceoată, ce şi ciuma prin vecinia ţărîi noastre s-a apropiat: pentru a căria şi al altora Dumnezeieşti pedeapse, spre Dumnezeu spre milă a-l îmblânzi, Pre Înălţata Cesaro- Crăiasca noastră ca o bună şi de Dumnezeu temătoare şi pravoslavnică...s-au milostivit a porunci, cum prin pocăianie cu post şi cu rugăciuni să ne sârguim a înblânzi cea pe direptate asupra noastră pornită Dumnezeiască mânie. Deci şi noi după păstoriceasca deatorie, precum în anii trecuţi, într-un prilej aseminea, aşa acum am rânduit, cum toţi creştinii noştri, prin ispovedanie pocăindu-să, în cinstea Sfinţilor Arhierei, carii sânt slujitorii lui Dumnezeu, spre izbidă şi spre milă, toţi să postească lunea ca în păreasimi. ”117

Astfel de îndemnuri aveau să le întărească credincioşilor încrederea în

puterea rugăciunii şi a căinţei, să-i facă să caute salvarea în biserică şi credinţa în Dumnezeu şi nu numai în practici superstiţioase. În 1756 vlădicul consemnă că în Creaca „s-au aflat besereca încinsă cu lumină de ceară şi întrebându-i pentru ce au făcut aceia spusără că încă din vreme ciumii au fost făcut ca să nu-i lovască ciuma, şi zice că cum au făcut nice nu i-au lovit ciuma”118. Se pare că i-a lăsat să creadă în astfel de practici preventive (nu a menţionat că ar fi dispus curăţirea bisericii) poate pentru a nu le spulbera sentimentul de securitate astfel resimţit. „Vestea” de ciumă din anul 1771 l-a făcut şi pe episcopul Atanasie Rednic să le transmită protopopilor şi preoţilor să se roage „pentru ca Dumnezeu să nu-şi întoarcă faţa de la noi”119.

117 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 279, f. 154-155. 118 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1r. 119 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r-4v.


112

4. Pietate populară şi devoţiune mariană

Deşi Curtea vieneză a încurajat, în momente dificile, religiozitatea supuşilor intervenind, după cum am văzut, în timpul rugăciunii şi al postului, a căutat totuşi treptat să raţionalizeze manifestările credinţei, să impună o atitudine rezervată faţă de miracole. Dovadă este reacţia la icoana plângătoare de la Blaj. Venerarea icoanei şi crearea astfel a unui loc de pelerinaj în chiar reşedinţa episcopiei unite într-un moment delicat pentru Biserica unită ce tocmai se confruntase cu o puternică mişcare pro ortodoxă, nu a fost agreată de Curtea vieneză. Entuziasmul popular trebuia potolit şi nu stimulat. De altfel, pe parcursul secolului al XVIII-lea membri ai Bisericii catolice au devenit tot mai sceptici în privinţa miracolelor asociate cu pelerinaje120, considerând că înmulţirea acestora aduce un deserviciu catolicismului deoarece le dă protestanţilor prilejul de a-i ridiculiza pe catolici121. În spaţiul multiconfesional transilvănean minunea icoanei plângătoare putea fi investită cu semnificaţii diverse, putea stârni valuri emoţionale dar şi critici ale acatolicilor.

Icoana Fecioarei cu Pruncul din capela episcopală a transpirat şi lăcri-mat înainte de înmormântarea episcopului P. P. Aaron, mort în timpul vizitaţiei canonice desfăşurate în decembrie 1763 – martie 1764122. Lacrimile Mariei erau deci dedicate, dacă avem în vedere momentul în care au izbucnit, ierarhului defunct şi s-au suprapus peste un alt fapt neobişnuit, acela că trupul episcopului a rămas intact după moarte, semn al sfinţeniei sale. Mesajul transmis de icoana plângătoare era de regret pentru ierarhul dispărut. Având în vedere că, potrivit martorilor, lăcrimase îndeosebi duminica, miercurea şi vinerea, în postul Paştelui sau ca răspuns la rugăciunile care i s-au adresat, icoana a transmis credincioşilor şi un îndemn la post, pocăinţă, rugăciune, la o viaţă cumpătată.

120 Una din vocile critice la adresa pelerinajelor a fost cea a lui Anton Wittola, jansenist,

discipol al lui Simon Ambros Stock, decanul Facultăţii de Teologie din Viena din 1741. Wittola a considerat că în centrul devoţiunii populare trebuie să stea liturghia şi a caracterizat marile locuri de pelerinaj în cinstea Fecioarei Maria, Mariazell, Maria Taferl şi Sonntagsberg drept ascunzători pentru hoţi, Ward, „Late Jansenism”, p. 169.

121 Timpul forte al răspândirii entuziasmului pentru pelerinaje, explozia acestui tip de pietate s-a înregistrat în zona de sud-vest a Germaniei aflată sub stăpânire habsburgică între 1650-1720. Vezi în acest sens analiza lui Marc R. Foster, Catholic Revival in the Age of Baroque. Religious Identity in Southwest Germany, Cambridge, 2001, p. 83- 103.

122 Dosarul problemei în Icoana plângătoare.


113

Într-un timp în care majoritatea enoriaşilor au trecut la ortodoxie după mişcarea condusă de călugărul Sofronie, minunea era binevenită pentru Biserica unită deoarece i-a atras pe credincioşi în Blaj, reşedinţa episcopală, şi a îndreptat atenţia asupra faptului că vlădicul unit nu fusese unul oarecare. Discreditată ani la rândul în discursurile propagandei ortodoxe, Biserica unită ar fi putut folosi acest prilej pentru a-i impresiona pe laici, a le câştiga încrederea, a-i atrage de partea sa. Curtea vieneză însă a avut o altă viziune asupra evenimentului. Aglomerarea laicilor în centrul episcopal a părut cercurilor vieneze periculoasă, potenţial cauzatoare de noi tensiuni confesionale, de nedorit având în vedere că abia se domoliseră cele declanşate de mişcarea lui Sofronie.

Ca atare, venerată în Blaj din 18 martie până în august 1764, icoana a fost dusă la Sibiu. Însuşi drumul este simptomatic pentru noua atitudine a Curţii vieneze faţă de această formă de pietate. Icoana de la Blaj nu a fost prima care a plâns. Spre sfârşit de secol XVII123 a lăcrimat o altă icoană a Fecioarei Maria cu pruncul, aflată la mănăstirea Nicula. Atunci drumul icoanei spre Cluj124 a fost unul festiv, un eveniment public, oficial, prin care elitele catolice din Principat şi-au exprimat devoţiunea mariană. Drumul celei de la Blaj spre Sibiu125 a fost unul tăcut, tăinuit: icoana a fost transportată de doi călugări din Blaj, cu trăsura episcopală, închisă în două cutii. Cei doi au dus-o apoi la Viena unde, în timp, i s-a pierdut urma.

123 Sunt în istoriografie divergenţe cu privire la anul în care s-a produs miracolul lăcrimării

icoanei. Surse iezuite avansează anul 1694, când încă se mai derulau confruntări militare între armatele Imperiului habsburgic şi cele turceşti. Alţi istorici plasează evenimentul în anul 1699, semnificativ în derularea unirii cu Biserica Romei, deoarece atunci s-a emis prima diplomă leopoldină a unirii; susţinătorii acestei variante sugerează faptul că lăcrimarea icoanei ar exprima tristeţea, regretul faţă de acceptarea unirii de către români.

124 S-au formulat opinii diverse cu privire la drumul urmat de icoană. Unii susţin că ea a fost dusă de la Nicula într-un sat din apropiere, Mănăstirea, unde rezida contele Sigismund Kornis, la dorinţa sa de a avea o astfel de icoană miraculoasă. Unul din susţinătorii acestei teze a descris astfel ceremonia ducerii icoanei: „...groful înconjurat cu armată împărătească, în sunet de trâmbiţe şi fanfară şi de cântece bisericeşti, în mare procesiune de praznic alor mii de credincioşi din tot jurul, ba chiar şi din părţile mai îndepărtate ale Ardealului, cu cea mai mare paradă bisericească şi civilă duce Sfânta icoană de la Nicula la Benediug.”, Victor Bojor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930, p. 107.

125 Dispoziţia împărătesei ca icoana să fie mutată la Sibiu i-a fost comunicată vicarului general în 11 august 1764. Putea să aleagă între a o duce personal la Sibiu sau a o trimite prin oameni de încredere, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Colecţia de documente Blaj, nr. 465.


114

Ancheta la care a fost, după regulă, supusă icoana, trebuia potrivit recomandărilor cardinalului Migazzi să fie făcută cu prudenţă deoarece, spunea el, naţiunea valahă are o „înclinaţie ciudată spre coincidenţele extraordinare” şi este şovăielnică. Opina că „incidentul” nu trebuia să dea prilej unei „adorări superstiţioase, dar nici să nu îndepărteze sufleteşte acest popor de la unirea cu biserica noastră”126. Deşi cei 34 de martori interogaţi în cursul anchetei desfăşurate la Blaj şi Sibiu în 1766, de confesiuni, vârste şi poziţii sociale diferite, nu au lăsat să se înţeleagă că ar fi fost vorba de vreun fals, de vreo înşelătorie, cardinalul Migazzi şi comisia întrunită pentru analiza datelor au ajuns la concluzia că „nu este suficient dovedită miraculozitatea icoanei”127. A fost o decizie previzibilă având în vedere că devoţiunea mariană nu mai avea de la mijloc de secol XVIII semnificaţiile de odinioară. Sub influenţa jansenismului şi a dreptului natural se născuse o „pietate luminată” care nu respingea în bloc tradiţiile populare dar năzuia să corecteze exagerările, să caute certitudini128. Perceput de membri ai elitei ecleziastice şi politice transilvane cu admiraţie şi o anumită raţionalitate, de oamenii obişnuiţi cu emotivitate profundă129, miracolul lăcrimării icoanei a fost confiscat de puterea politică.

Pentru a capta însă devoţiunea credincioşilor, pentru a exploata în beneficiul Bisericii unite veneraţia Fecioarei Maria, episcopul unit Atanasie Rednic şi-a îndreptat atenţia spre cealaltă icoană miraculoasă, de la Nicula130 şi a cerut Sfântului Scaun să acorde bisericii mănăstirii indulgenţă plenară pentru sărbătorile Înălţării, Bunei Vestiri şi naşterii Mariei în zilele în care se celebrau după calendarul vechi. Astfel, credea episcopul, „schismaticii” care mergeau la Nicula spre a o venera puteau fi atraşi la 126 Icoana plângătoare, p. 40-41. 127 Ibidem, p. 144-145. 128 Mario Rosa, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio, 1999, p.

169-176. 129 Vezi pentru semnificaţia genului „icon lacrymans” şi analiza anchetei Doru Radosav,

Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997, p. 288-292. 130 S-au formulat în istoriografie păreri diferite cu privire la locul în care s-a aflat şi se află

icoana. În epocă iezuiţii din Cluj au acreditat ideea că, după ce a fost examinată la Viena, a intrat în posesia lor. Astfel, în istoria Colegiului iezuit, se precizează că ziua în care a lăcrimat, 15 februarie, este celebrată anual printr-un rit solemn, cu procesiune. Autorii istoriei au făcut în repetate rânduri referiri la icoană şi la rosturile ei (de exemplu, studenţii Colegiului îşi susţineau tezele sub icoana aşezată în capela reşedinţei iezuite din Cluj-Mănăştur), Vasile Rus, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj (sec. XVI- XVIII), Cluj-Napoca, 2005, Anexe, p. 246-247, 253, 268- 269.


115

unire. În 12 iulie 1767 papa Clement al XIII-lea a acordat indulgenţă plenară pentru sărbătorile menţionate pe timp de 10 ani. În timp ce icoana de la Blaj era dată uitării, cealaltă, era iată mai pregnant pusă în atenţia credincioşilor de episcopul unit dornic să-şi mângâie sufleteşte turma şi să o sporească. Venerarea Fecioarei a fost asociată propagandei pentru unire, a fost văzută ca o posibilă cale de convertire.

5. Timp de odihnă – sărbătorile

Reglementarea sărbătorilor a fost o altă modalitate a suveranilor habs-

burgi de a se insera în viaţa credincioşilor, din interes pentru sporirea zilelor de muncă dar şi din dorinţa de a propaga catolicismul.

În prima jumătate a secolului suveranii habsburgi au abordat trei aspecte ale acestei probleme: celebrarea sărbătorilor „latine”, introducerea calendarului gregorian şi reducerea numărului zilelor de sărbătoare. Din dorinţa de a nu crea dispute între stăpânii de domenii şi supuşii lor pe tema zilelor în care cei din urmă puteau fi obligaţi să presteze robota, Leopold I a hotărât prin patenta din 23 august 1692 ca sărbătorile religioase mobile sau fixe să fie celebrate de uniţii de rit grec în aceeaşi zi în care le celebrau latinii131. Succesorul său, Carol al VI-lea, a urmărit să impună un timp unic al sărbătorii format dintr-un număr fix de praznice şi socotit după calendarul gregorian132. Reglementările i-au vizat însă numai pe neuniţi, pe cei care locuiau împreună cu catolicii. În 1747 s-a publicat din nou decretul din 1732 potrivit căruia în zilele festive, dar nu cele mari, neuniţii aveau dreptul să lucreze în casă, să facă negoţ, să-şi deschidă atelierele, interzis fiind însă lucrul la câmp133. Au lipsit în aceste decenii reglementări referitoare la timpul de sărbătoare a uniţilor, dar au existat iniţiative locale de a-i obliga să respecte sărbătorile catolice şi nu numai, pe cele ale stăpânilor de pământ indiferent de confesiune. Uniţii din districtul Bistriţa erau pedepsiţi cu bătaia (6 beţe) dacă nu respectau sărbătorile saşilor. Auzind despre atare abuzuri episcopul P. P. Aaron a intervenit în 1756 pe lângă magistratul Bistriţei rugându-l să le pună capăt. În 1764, în

131 Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 215. 132 Ibidem, p. 225. 133 Ibidem, p. 227; Aurel Răduţiu, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec.

XVII- XVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1985, p. 220.


116

virtutea rescriptului terezian din 21 august acel an, guvernatorul Hadik a dispus ca toţi locuitorii, indiferent de confesiune, să celebreze sărbătoarea „tuturor sfinţilor” şi a trimis patrule de soldaţi prin casele oamenilor pentru a-i verifica dacă se conformează dispoziţiei134.

Începând cu anii 50 ai secolului Curtea vieneză a promovat o nouă viziune asupra sărbătorii. Interesată de sporirea zilelor de lucru al supuşilor pentru ca aceştia să-şi poată îngriji gospodăria şi astfel să-şi poată îndeplini obligaţiile fiscale faţă de stat135, a dorit reducerea numărului sărbătorilor catolice, şi reglemetarea procesiunilor şi pelerinajelor, care, mai ales vara, îi distrăgeau pe ţărani de la muncă136. În septembrie 1751, la solicitarea împărătesei Maria Tereza, papa Benedict al XIV-lea a degradat 24 de sărbători „de poruncă” la rangul de sărbători secundare. Dispoziţia a vizat la început provinciile ereditare ale Casei de Austria pentru ca doi ani mai târziu să fie publicată şi în teritoriile aparţinătoare Coroanei Sfântului Ştefan137. Rămăseseră 19 sărbători majore alături de zilele de duminică. Discuţiile pe această temă au continuat şi în anii următori, deşi noul papă Clement al XIII-lea (ales în iulie 1758) a refuzat să-şi dea asentimentul pentru noi reforme, inclusiv pentru reducerea zilelor de sărbătoare138. Totuşi, în 1766 Maria Tereza a remis Cancelariei Aulice un aviz (Gutachten) pentru urgentarea problemei, considerată importantă şi de consilierii săi. Kaunitz a rugat-o în februarie 1769 (în noul context marcat de moartea papei Clement al XIII-lea, 2 februarie 1769) să mediteze printre altele şi asupra zilelor de sărbătoare. Vrem, întreba consilierul, ca prin diminuarea numărului excesiv de sărbători să-l împiedicăm pe papă să continue a le ordona supuşilor, care nu sunt ai săi, să nu lucreze în timpul anului şi astfel să ne punem în situaţia de a nu putea face faţă concurenţei mâinii de lucru şi implicit a preţurilor în faţa acatolicilor?139 Textul lui Kaunitz a avut ecou

134 Rolf Kutschera, Guvernatorii Transilvaniei. 1691-1774, Sibiu, 1943, p. 62. 135 Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 219. 136 În 1767 s-a dispus că este nevoie de acceptul stăpânilor de pământ şi al episcopului

pentru efectuarea de procesiuni şi pelerinaje. În 11 aprilie 1772 s-au interzis procesiunile care necesitau şi rămânerea peste noapte, cu excepţia celor dinspre capitale spre Mariazell. Interdicţia aceasta nu a fost aplicată în Tirol şi Banat, Hans Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes, p. 81.

137 Ghitta, Naşterea unei biserici, p. 232. 138 Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129. 139 „Veut-on diminuer le nombre excessif de fêtes, empêcher que le pape ne continue a

ordonner à des sujets, qui ne sont pas les siens, de ne pas travailler pendant de l’année et


117

dovadă că în 11 martie 1770 chestiunea sărbătorilor a fost discutată de o comisie alcătuită din laici şi clerici140. Suportul teoretic-ştiinţific al discuţiilor alcătuit de profesorul de drept ecleziastic de la Universitatea din Viena, Paul Joseph von Riegger, a fost structurat ca un istoric al zilelor de sărbătoare pe baza căruia autorul concluziona că numărul lor mare, departe de a stimula pietatea, dădea prilej exceselor şi desfrâului141. De altfel, s-a dorit în paralel ca zilele păstrate să fie folosite cu mai multă intensitate: elita comunităţilor trebuia să dea un exemplu, să participe şi la slujba de după-amiază, să nu convoace adunări sau să meargă în excursii142. Viziunii economice, pragmatice asupra zilelor de sărbătoare a lui Kaunitz i s-a asociat deci şi una exemplar moralizatoare. Demersurile puterii laice nu au rămas fără ecou la Roma astfel că prin bula din 22 iunie 1771 papa Clement al XIV-lea a mai eliminat trei sărbători de poruncă, numărul lor ajungând la 16143.

Din raţiuni uniformizatoare, egalizatoare s-a dorit impunerea aceluiaşi număr de sărbători şi greco-catolicilor, idee discutată în 1773 în cadrul conferinţei de la Viena. Episcopii greco-catolici rutean, Bacinsky, croat, Bozičkovič şi cel de Făgăraş, Grigorie Maior au stabilit o listă de 16 sărbători obligatorii144 pe lângă care au mai cerut însă împărătesei să accepte şi altele, ţinute de demult (de ex. sărbătoarea Sf. Gheorghe pentru dieceza de Făgăraş) a căror păstrare era necesară, în opinia lor, pentru a nu stârni împotrivirea credincioşilor. S-a căzut în final de acord asupra

de se mettre, par conséquent, dans le cas de ne pas pouvoir soutenir la concurrence de main d’oeuvre et moyennant cela du prix de leur industrie vis-à-vis de tous accatholiques?”, Viena, Haus- Hof und Staatarchiv, Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1, f. 26- 29, copie.

140 Membrii laici ai comisiei au fost von Kressel, von Martini şi von Heinke, iar clericii: canonicul Simon Ambros von Stock, Johann Peter Simen şi Rensi, Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes, p. 69.

141 Ibidem. Paul Joseph Ritter von Riegger a fost cel care a furnizat o „thèse royale” de care Maria Tereza avea nevoie pentru a surmonta non-cooperarea papalităţii. Alcătuită sub forma unui tratat de drept canonic, a stat la baza predării acestei discipline în învăţământ, Wangermann, „Reform Catholicism”, p. 129.

142 Hollerweger, Die Reform des Gottesdienstes, p. 76-77. 143 Nu a ţinut cont însă în totalitate de solicitările împărătesei: lunea de Paşte şi de Rusalii au

rămas în continuare sărbători depline în timp ce sărbătoarea Sf. Iosif, pe care Maria Tereza a dorit să o menţină, a fost desfiinţată, Ibidem, p. 74.

144 Enumerarea lor şi discuţiile purtate în această chestiune în sesiunile 10-11 din 29-30 martie 1773 în protocolul aflat la Bibliotea Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 420, p. 13.


118

celebrării a 20 de sărbători145. În pofida acestui mic succes, episcopii uniţi au rămas îngrijoraţi cu privire la impactul deciziei asupra credincioşilor şi i-au cerut Mariei Tereza să impună acelaşi număr de sărbători şi ortodocşilor din Imperiu. De altfel, din 1771 se pusese deja şi în mitropolia ortodoxă de la Karlowitz problema reducerii numerice a zilelor festive, pentru ca în 1774, probabil sub impulsul cererii venite dinspre ierarhii greco-catolici, sinodul mitropolitan să decidă reducerea sărbătorilor ortodoxe la 42146. Erau oricum de două ori mai multe decât cele ale uniţilor. Pentru ortodocşii din Transilvania numărul sărbătorilor a fost stabilit la 27 prin decretul lui Iosif al II-lea din 7 august 1786147. În 30 ianuarie 1787 împăratul a emis un decret şi pentru uniţi, scopul fiind uniformizarea sărbătorii pentru românii de ambele rituri.148 Tendinţa a fost crescătoare în următorii ani, în tipăriturile blăjene de la sfârşit de secol, în Catavasierul din 1793, de pildă, fiind enumerate 35 de sărbători de poruncă149. Era o dovadă că de la emiterea dispoziţiei la aplicarea ei drumul nu a fost scurt, că bună parte din sărbători s-a păstrat cu acordul tacit al episcopului Ioan Bob spre liniştirea credincioşilor că Biserica lor nu-şi schimbă tradiţia150. Era, de asemenea, un semnal al reţinerilor ierarhiei unite de a impune schimbări radicale în acest domeniu, delicat, al sărbătorii, eveniment celebrat deopotrivă în familie şi comunitate, în spaţiul privat şi în cel public, cu o semnificaţie aparte pentru credincioşii care au păstrat în memorie anumite obiceiuri trăite, habitudini transmise de la o generaţie la

145 Vezi lista lor la Michael Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days for the

Catholics of rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV, Historica, 2, Cleveland-Rome, 1964, p. 201-202.

146 Lacko, „The Reduction of the Number of Feast Days”, p.201. Ortodocşii au fixat reguli privitoare la sărbători în primul regulament iliric din 1771. S-a stabilit ca sârbii şi românii supuşi mitropoliei de la Karlowitz să păstreze calendarul vechi iar în locurile în care trăiau împreună cu catolicii să sărbătorească împreună prima zi a marilor sărbători (Paşti, Rusalii, Crăciun, Joia Verde) şi duminicile. În celelalte sărbători catolice se obligau ca între orele 8-11, cât timp credincioşii erau la biserică, să-şi ţină închise atelierele şi prăvăliile. În rest au dorit să-şi ţină sărbătorile ca şi până atunci fără să fie obligaţi de stăpânii de pământ să presteze robote în acele zile până când se va lua o decizie de reducere a numărului acestora, Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 225.

147 Lista lor la Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 231-233. 148 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 86-92. 149 Ciprian Ghişa, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700-1850). Elaborarea discursului

identitar, Cluj-Napoca, 2006, p. 220-223. 150 Exemple care atestă că nici enoriaşii şi nici preoţii nu au renunţat la anumite sărbători

vezi în Răduţiu, „Timp de lucru”, p. 227-228.


119

alta. Nu întâmplător deci s-a simţit nevoia republicării decretului lui Iosif al II-lea în anul 1804 cu grijă pentru difuzarea şi cunoaşterea lui în parohii. Fiecare preot a primit un exemplar al decretului iar episcopului Ioan Bob i s-a cerut să dispună ca textul să fie citit în biserici în trei duminici151.

Puterea seculară nu a renunţat deci la a raţionaliza timpul de odihnă prin împiedicarea înmulţirii sărbătorilor „fără nici un folos sufletesc”152. Timpul avea în ochii stăpânirii un ritm mai alert, o altă valoare decât în trecut, trebuia exploatat la maximum. Sărbători mai puţine dar mai intens trăite, cu folos pentru minte, prin învăţăturile creştineşti pe care enoriaşii le aveau de aflat de la preoţi, şi pentru suflet, prin ascultarea liturghiei, iată ce, încetul cu încetul suveranii habsburgi au năzuit să le impună supuşilor.

6. Spre o reformare morală a credincioşilor – căsătoria

În modelarea supuşilor, în disciplinarea lor socială, un rol important l-a

avut reglementarea căsătoriei, nu numai datorită implicaţiilor sale morale ci şi a celor juridico-economice, punând probleme de proprietate.

În lumea românească ataşată de obiceiuri, de cutumă, obişnuită să ignore legile mai degrabă decât să le respecte, reticentă faţă de nou în general, schimbările în zona relaţiilor private erau dificil de impus, cu atât mai mult cu cât ele erau de sorginte catolică, iar unirea fusese condiţionată de păstrarea intactă a Pravilei, a tradiţiilor răsăritene153. Atunci când au discutat problema căsătoriei şi, mai ales, a divorţului, ierarhii uniţi trebuiau să ţină cont de prejudecăţile laicilor şi ale clerului, de orizontul lor de aşteptare. Astfel, atitudinea episcopilor uniţi din prima jumătate a secolului faţă de problema divorţului a oscilat: dacă Ioan Patachi a interzis divorţurile în sinodul general din 1725, acceptând doar separarea soţilor154, Inochentie Micu a abordat în sinodul din 1732 doar chestiunea căsătoriilor 151 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 91. 152 Ibidem. 153 Imediat după unire cardinalul Leopold Kollonich a cerut opinia lui Nicolae Papadopoli

asupra modalităţilor de transpunere în practică a interdicţiei divorţurilor. Întrebat de cardinal cum ar trebui să procedeze cu cei divorţaţi, de exemplu cu bărbaţii care mai aveau alte două sau trei soţii în viaţă, Papadopoli a propus examinarea atentă a situaţiilor şi, în caz că nu erau valide, ceea ce, afirma el, se întâmpla adesea, să se dispună ca bărbaţii să revină la prima soţie. Ştiind probabil cât de dificilă era luarea unei atare măsuri într-o lume obişnuită cu practicile ortodoxe Papadopoli a recomandat prudenţă şi precauţie în astfel de demersuri, Nilles, Symbolae ad illustrandam, I, p. 359-360.

154 Micu-Moldovanu, Acte sinodali, II, p. 112-113.


120

clandestine, responsabilizându-i pe preoţi şi anume, cei care cununau fără să fi făcut în prealabil cele trei vestiri erau pedepsiţi cu 24 de florini155.

Treptat, atât puterea seculară cât şi papalitatea s-au preocupat, din varii raţiuni, de problema căsătoriilor. Prin bula Dei miseratione din 3 noiembrie 1741 adresată tuturor episcopilor, Benedict al XIV-lea a reafirmat indisolubilitatea căsătoriei şi, pentru împiedicarea unor abuzuri în acest sens, instituia oficiul apărătorului public („matrimonium defensum”). În 17 noiembrie, acelaşi an, papa a ridicat chestiunea căsătoriilor clandestine156. Curtea vieneză, la rându-i, se dovedise interesată de problematică. Pentru a întări disciplina militară împărăteasa a dispus în 8 mai 1756 anularea căsătoriilor soldaţilor încheiate fără consimţământul superiorilor.157

În dieceza unită mijlocul secolului a marcat un moment de turnură în publicarea hotărârilor matrimoniale tridentine. Noul episcop, P. P. Aaron, a fost decis să acţioneze pentru disciplinarea clerului şi mirenilor. Dacă în privinţa preoţilor nu a mai tolerat bigamia, adică recăsătoria lor în cazul în care rămâneau văduvi, în cea a mirenilor a dorit să impună indisolubi-litatea căsătoriei. În anii 1752-1753 a purtat corespondenţă cu reprezentanţi ai Sf. Oficiu pentru a se lămuri dacă principiul indisolubilităţii se aplică şi logodnei158 iar în sinodul general din 1754 a prezentat propunerea de a se publica în dieceză deciziile tridentine privitoare la matrimoniu. A hotărât însă ca publicarea să se facă fără a se menţiona numele Conciliului de la Trento deoarece invalidarea căsătoriilor clandestine trebuia să apară în ochii laicilor drept o decizie internă a Bisericii unite şi nu una preluată pe filieră catolică159. S-a ferit astfel să alimenteze temerile cu privire la latinizare. Hotărârea episcopului de a urmări aplicarea în teritoriu a acestor decizii este dezvăluită de vizitaţia sa din anul 1756 în care a cerut protopopilor să-i prezinte situaţia căsătoriilor „fără leage”: soţii cu „muieri vii” (care s-au despărţit deci şi s-au recăsătorit) şi, invers, soţiile care au încheiat o altă căsătorie după ce s-au separat de soţul anterior.

155 Ibidem, p. 99. 156 Claudia Carlen, Papal Pronouncements. A Guide. 1740-1978, vol. I, The Pierian Press, 1990,

p. 2-3. 157 Jean Gaudemet, Le marriage en Occident, Paris, 1987, p. 312. 158 Archivio Segreto Vaticano, Segreteria di Stato. Germania, vol. 792, nepaginat. 159 Deciziile sinodale din 1753 nu s-au păstrat. Sinodul şi discuţiile referitoare la căsătorii

sunt menţionate în documente mai târzii, Archivio della Congregazione di Propaganda Fide Miscellanea Valachicarum, vol. 2, f. 304r.


121

Aplicarea decretelor matrimoniale tridentine era o încercare şi pentru protopopi şi preoţi, principalii agenţi ai reformei morale, comportamentale în parohii. Protopopii erau tentaţi să dea dispense la căsătorii, să pronunţe divorţuri fără a prezenta cazurile la scaunul arhieresc, cel îndrituit să le judece. Preoţii erau cei care trebuiau să refuze să-i cunune pe cei aflaţi în afara legii, să semnaleze situaţiile necanonice. Disciplinarea laicilor depindea deci de disciplinarea clerului local. Preoţii nu au avut o misiune facilă chemaţi fiind să intervină în viaţa de cuplu şi să disloce cutume. De altfel, reticenţe privind publicarea decretelor matrimoniale tridentine s-au manifestat chiar la vârf, între membrii consistoriului Bisericii unite. După moartea episcopului P. P. Aaron o parte a consistorialilor au formulat rezerve cu privire la oportunitatea anulării căsătoriilor clandestine într-un timp în care, după mişcarea lui Sofronie, laicii erau extrem de sensibili la problema latinizării. În opinia lor, publicarea unei atare dispoziţii, i-ar fi îndepărtat de la unire pe mirenii ezitanţi sau suspicioşi, ceea ce era de nedorit în acei ani în care unirea era oricum fragilă. De altfel, îşi exprimaseră îndoiala şi cu privire la faptul că decizia sinodului general în virtutea căreia s-au anulat căsătoriile clandestine avea tăria necesară, deoarece, apreciau ei, sinoadele particulare nu pot interzice cu fermitate căsătoriile clandestine decât dacă sunt întărite de conciliile ecumenice sau de suveranul pontif. O altă parte a consistorialilor a considerat hotărârea sinodului din 1754 validă pentru că a fost întărită de papa Benedict al XIV-lea şi s-a impus în dieceză prin uz160. Pentru aceşti membri ai elitei unite preluarea decretelor matrimoniale tridentine a semnificat angajarea societăţii româneşti pe calea modernităţii prin impunerea unei responsa-bilităţi sporite în cadrul cuplului, pentru ceilalţi însemna un atentat la tradiţie, o încălcare a principiilor iniţiale ale unirii. Reticenţele cu privire la nou veneau deci din dublu sens: de jos, din parohii, dinspre mireni dar şi de sus, dinspre reprezentanţi ai elitei Bisericii. Ataşamentul faţă de tradiţii, faţă de cutumă nu indica doar imobilismul şi ignoranţa unei lumi rurale temătoare de schimbare ci şi convingerea unei părţi a elitei că atare tradiţii sunt definitorii pentru identitatea Bisericii unite161.

160 Discuţiile au fost menţionate de episcopul Atanasie Rednic într-o scrisoare din 8 august

1766. Prezidase acea întâlnire consistorială în calitate de vicar, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 463, f. 1- 2r.

161 Pentru situaţia din parohii vezi Greta-Monica Miron, “The Transylvanian Greek-Catholic Church in the Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”, în Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003-2004, p. 120-142.


122

Pe acest fond al discuţiilor contradictorii episcopul Atanasie Rednic a redeschis „dosarul” căsătoriilor, complicat de instituţionalizarea ortodoxiei şi de glisajul laicilor de la unire la ortodoxie şi invers. S-a ridicat chestiunea căsătoriilor mixte, între o parte unită şi una neunită şi a dificultăţilor create de instabilitatea confesională. În încercarea de a clarifica starea de fapt, episcopul unit le-a cerut preoţilor în 1767 şi 1768 informaţii privind căsătoriile „făr de preoţii săi făcute„162 şi a corespondat cu Congregaţia de Propaganda Fide pe tema aplicării deciziei sinodale din 1754163. În privinţa căsătoriilor mixte li s-a interzis preoţilor neuniţi să oficieze cununia atunci când una sau ambele părţi erau unite. Suverana relua această dispoziţie, cu sublinierea necesităţii respectării ei, în decretul din 8 ianuarie 1771164.

Crearea în deceniul al şaptelea a încă unei realităţi instituţionale, regimentele grănicereşti, au obligat puterea seculară şi Biserica unită la noi reglementări în problema căsătoriei. Militarii aveau să respecte o dublă jurisdicţie, laică şi ecleziastică, datori fiind să obţină pentru căsătorie acordul superiorilor şi al episcopului. În noiembrie 1771 consistorialul Iacob Aron transmitea înspre parohii ordinul terezian potrivit căruia începând din acel an militarii nu mai puteau încheia căsătorii fără acordul episcopului. Motivaţia era una economică, vlădicul trebuia să se asigure că noile familii aveau mijloace decente de trai. Deoarece „numai după a lor voe îşi iau muieri care nici moşii din care să să poată hrăni au, nici puteare sau voe ca pre sine sau pe prunci după cuviinţă să-i hrănească” se dispunea că „nu va fi slobod sub gre pedeapsă a cununa pre unii ca aceştia fără ştirea scaunului arhieresc”165.

Prin supravegherea căsătoriilor Curtea vieneză a urmărit disciplinarea supuşilor săi, fie ei uniţi sau neuniţi, a dorit să-i obişnuiască atât pe ei cât şi pe preoţi să respecte regulile. Impunerea aceloraşi rigori în privinţa căsătoriilor încheiate fără ştirea parohului locului venea să inducă între

162 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772,

f. 14r. 163 Întreba dacă prevederea sinodală din 1754 referitoare la invalidarea căsătoriilor

clandestine trebuie aplicată retroactiv şi dacă da de cînd, din ce an, ce poziţie să adopte faţă de neuniţii care au fost căsătoriţi valid de către parohii lor care au trecut la unire după publicarea decretului- să valideze căsătoriile acestora sau nu?, Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei, p. 244-249.

164 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 58/1775. 165 Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 384, f. 3r.


123

laici ideea că, indiferent de confesiune, stăpânirea are exigenţe egale în ceea ce priveşte comportamentul lor public şi privat166. Unii episcopi însă, s-au folosit de această problemă a căsătoriilor pentru a-i şicana pe rivalii lor. Sesizarea adresată Curţii vieneze de episcopul neunit de Timişoara potrivit căreia enoriaşi de-ai săi au fost cununaţi în Transilvania venea să pună sub semnul întrebării capacitatea episcopului unit de a-şi controla preoţii, de a impune în dieceza sa respectarea legii. Delaţiunea a obligat Curtea vieneză la noi precizări. În ianuarie 1770 se dispunea printr-o ordonanţă imperială ca preoţii de rit grec, uniţi şi neuniţi, să nu-i cunune pe cei nou-veniţi sau care nu rezidează în parohiile lor înainte de a le fi prezentat o mărturie a preotului-paroh din localitatea de reşedinţă, care să ateste că pot fi căsătoriţi167. Guberniul interveni la rându-i consiliindu-l pe episcopul unit să se asigure că parohii ţin registre parohiale cu numele celor botezaţi, căsătoriţi şi morţi, pentru a evita pe viitor „răul bigamiei”168.

În deceniul al optulea al secolului au crescut competenţele episcopilor în acest domeniu. Dispoziţia imperială din 22 octombrie 1777 prin care s-a afirmat că nu este necesar apelul la Scaunul apostolic pentru dispense de căsătorie fiind suficient cel la episcop i-a fost comunicată lui Grigorie Maior în 29 aprilie 1778169.

Câţiva ani mai târziu statul şi-a impus controlul direct asupra căsătoriei, rezultat al unor demersuri din deceniile anterioare bazate pe ideea formulată de consilierul Kaunitz potrivit căreia Roma trebuia convinsă odată pentru totdeauna că, în afara chestiunilor de credinţă, nu poate dicta legi puterii temporale170. În 1769 acelaşi Kaunitz o sfătuia pe împărăteasă să-şi impună pe lângă Sfântul Scaun opiniile în privinţa

166 În acest sens unificator Iosif al II-lea ordonase ca cele trei vestiri ale căsătoriei să fie

obligatorii pentru toate confesiunile din Transilvania. Circulara episcopală care anunţa această dispoziţie a fost difuzată de episcopul Ioan Bob în 1785, Dumitran, Un timp al reformelor, p. 92-98.

167 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5. Ca urmare a anchetei ordonate de Curtea vieneză episcopul Atanasie Rednic le-a cerut protopopilor prin circulara din 4 decembrie 1769 să investigheze unde şi în ce an s-au oficiat căsătorii de preoţi uniţi sau neuniţi fără ştirea, permisiunea parohului locului, dacă astfel de cupluri trăiesc în continuare în dieceză şi dacă nu unde s-au mutat, Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765-1772, f. 21.

168 Magyar Országos Levéltár, B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5; Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 538, f. 2r.

169 Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 29/1778. 170 Ward, „Late Jansenism”, p. 176.


124

sărbătorilor şi a căsătoriilor. Vrem, o întreba, să ne opunem ca clerul să nu îşi aroge dreptul de a se amesteca în căsătorii, care deşi sunt un sacrament au o serie de efecte civile precum succesiunile şi testamentele?171 Nu surprinde astfel că prin patenta din 16 ianuarie 1783 se afirma caracterul de contract de drept civil al legăturii matrimoniale, diferendele urmând să fie judecate de instanţele laice. Documentul a fost publicat în dieceza unită în 6 martie 1786172 şi odată cu acesta căsătoria, relaţiile de cuplu ieşeau din sfera de jurisdicţie a bisericii.

Prin Biserică, spre modernitate

Reconstituirea relaţiilor dintre stat şi Biserica unită începând cu urca-

rea pe tron a Mariei Tereza şi continuând cu guvernarea lui Iosif al II-lea arată că, graţie politicii centralizatoare şi unificatoare, diversele reforme au ajuns să fie impuse şi la marginile Imperiului, vizându-i pe supuşii uniţi şi ortodocşi deopotrivă. Începând cu mijlocul secolului diferenţele confesio-nale nu au mai contat atât de mult pentru Maria Tereza deşi a rămas o catolică ferventă173, îndemnurile la educaţie fiind lansate deopotrivă pentru uniţi şi neuniţi, la fel cele referitoare la căsătoriile clandestine. Problema sărbătorilor a fost tratată, de asemenea, în mod generalizator: greco-catolicii au fost chemaţi să urmeze exemplul catolicilor, apoi ortodocşii pe cel al catolicilor de ambele rituri, pentru ca, în final, să se ajungă la o uniformizare pentru români, uniţi şi neuniţi. Erau semnale că ceea ce a contat în primul rând pentru reformatori a fost ca supuşii să devină cetăţeni instruiţi, cât mai utili, mai eficienţi, indiferent de denominaţiune.

Intervenind în probleme ecleziastice, puterea seculară a avut nevoie de ierarhi cooperanţi. O demonstrează destinul lui Inochentie Micu şi al lui Grigorie Maior care au sfârşit prin a fi obligaţi să renunţe la funcţie. Primul a incomodat Stările principatului prin faptul că şi-a asociat şi rolul de conducător politic al românilor, că a folosit unirea ca pe o armă politică; celălalt şi-a creat adversari prin stăruinţa cu care a apărat drepturile

171 “…qu’en tant qu’ils sont un sacrement, mais nullement quant à tous leurs effets civils, ainsi que

de successions et des testaments, comme il arrive encore p.e. en Hongrie?”, Haus-Hof und Staat-Archiv, Nachlass Kaunitz, K1, f. 26- 29.

172 Dumitran, Un timp al reformelor, p. 96-98. 173 Vezi în acest sens analiza lui Keith Hitchins care a urmărit atitudinea împărătesei faţă de

ortodocşii din Transilvania după mişcarea lui Visarion Sarai, Hitchins, “The Court of Vienna and Confessional Problems in Transylvania”, p. 252-268.


125

preoţilor săi în faţa stăpânilor de pământ, prin zelul său misionar, care i-a deranjat pe ortodocşi şi protestanţi deopotrivă. Nu episcopi dispuşi să se lupte cu oficialii locali pentru propriul program politic şi social şi-au dorit cei doi suverani. Mai aproape de aşteptările Mariei Tereza au fost Petru Pavel Aaron şi Atanasie Rednic, dedicaţi reformării şi modernizării bisericii lor. Numirea unui preot de mir în 1782 şi nu a unui călugăr, după obiceiul de până atunci, a ilustrat schimbarea de viziune asupra rolului monahilor în Biserica catolică. Şi călugării basilieni au fost treptat marginalizaţi dându-li-se o crescândă importanţă preoţilor-parohi, principalii agenţi ai reformelor în parohii.

„Ochii şi urechile” lumii parohiale, cei ce cunoşteau prejudecăţile, temerile şi aşteptările enoriaşilor, cei ce se bucurau de autoritate prin diversele roluri pe care le-au îndeplinit, de la îndrumători sufleteşti, la educatori şi judecători în procese matrimoniale, preoţii au fost firesc şi ei subiecţi ai dispoziţiilor imperiale. Pentru a învăţa trebuiau să fie ei înşişi învăţaţi şi pentru a se putea dedica celor spirituale aveau nevoie să nu mai poarte grija zilei de mâine. De aceea, Curtea vieneză a susţinut înfiinţarea de şcoli pentru preoţi şi mărirea porţiunii canonice, le-a dat ajutoare în bani şi cărţi. Şi-a făcut loc ideea salarizării preoţilor, a asigurării unui venit stabil, şi a fost aplicată pentru câţiva ani. Prin preoţi s-a dorit schimbarea enoriaşilor. Trăind împreună, observându-i zilnic, parohii aveau să-i înveţe să fie buni credincioşi uniţi şi supuşi loiali Casei de Habsburg. Folosind cărţile puse la dispoziţie de episcopie şi imaginea „icoanei Sfintei uniri” le-a revenit sarcina de a transmite mesajul identitar formulat de elita unită, de a-l explica pe înţelesul celor mulţi, de a le forma conştiinţa apartenenţei la Bise-rica unită. Discursul identitar formulat în deceniile 4-7 ale secolului al XVIII-lea a rămas de referinţă în deceniile următoare, dovadă reeditările apărute.

Preoţii au fost chemaţi să schimbe treptat obiceiuri, să înlăture superstiţiile, să impună respectarea unui nou timp de muncă şi de odihnă, să acomodeze diferenţele religioase, să acţioneze în spiritul toleranţei şi, până la un punct, să intervină în relaţiile de cuplu, invadând viaţa privată a enoriaşilor. Toate acestea trebuiau să-i facă pe supuşii uniţi ai Casei de Habsburg mai raţionali, eficienţi, înţelegători şi îngăduitori cu cei din jurul lor. Deoarece erau de schimbat obiceiuri, comportamente ce urmau anume reguli nescrise, timpul reformării s-a întins pe durata lungă. Începuturile s-au plasat însă în vremea împărătesei Maria Tereza şi a fiului care i-a succedat la tron.

Bibliografie


1. Archivio della Congregazione di Propaganda Fide, Scritture riferite nei Congressi. Greci di Croazia, Dalmazia, Schiavonia, Transilvania e Ungheria dal 1649 al 1760, 2, f. 491

2. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Alba, Fond Mitropolia unită Blaj, nr. 12/1765- 1772, f. 147r.; nr. 2171774, f. 1.; nr. 81/1775, f. 66.; nr. 12/1765-1772, f. 37r.; nr. 12/1765-1772, f. 21

3. Arhivele Naţionale Direcţia Judeţeană Cluj, Fond Colecţia de documente Blaj, nr. 163, f. 1- 12r; nr. 553; nr. 163, f. 1r.; nr. 538, f. 2r.; nr. 465

4. Biblioteca Academiei Filiala Cluj-Napoca, Ms. lat. 280, f.1r 5. Haus- Hof und Staat Archiv, Kabinettsarchiv. Staatsrat. Abschriften, K1, Akt

3425/1770, Billet an Koller; Akt 2891, 1766; Kabinettsarchiv. Nachlass Kaunitz, K 1; Kabinettsarchiv, Staatsrat- Abschriften, K1, Akt 967

6. Magyar Országos Levéltár, B1. Erdélyi Kancellária. Instantiae. 1739-1756, rola 45.657; B2. Acta generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.269, nr. 170, f. 11v.- 12r.; B2. Acta generalia, rola 34.289, nr. 117/1770, f. 3-5

II. Periodice

1. “Foi’a besericescă şi scolastică”, nr. 19/1888

III. Lucrări

1. Albu, Nicolae, Istoria învăţământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944 2. Beales, Derek, Joseph II. In the Shadow of Maria Theresa, vol. I, Cambridge, 1987 3. Bojor, Victor, Maica Domnului de la Nicula, Gherla, 1930 4. Bunea, Augustin, Episcopii Petru Paul Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor

transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, 1902 5. Capra, Carlo, “Stato e Chiesa in Italia negli anni di Giuseppe II”, în Helmut

Reinalter (Hrsg), Der Josephinismus. Bedeutung, Einflüsse und Wirkungen, Frankfurt am Main, 1993

6. Carlen, Claudia, Papal Pronouncements. A Guide. 1740- 1978, vol. I, The Pierian Press, 1990

7. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, 2000

8. Dainville-Barbiche, Ségolène de, Devenir curé à Paris. Institutions et carrières ecclésiastiques (1695- 1789), Paris, 2005


127

9. Dragomir, Silviu, Istoria desrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, Sibiu, 1920

10. Duică-Bogdan, G., Călugărul Visarion Sarai, Caransebeş, 1890 11. Dumitran, Daniel, Un timp al reformelor. Biserica greco-catolică din Transilvania sub

conducerea episcopului Ioan Bob, Cluj-Napoca, 2007 12. Foster, Marc, R., The Counter Reformation in the villages. Religion and Reform in the

Bishopric of Speyer, Ithaca-London, 1992 13. Foster, Marc, R., Catholic Revival in the Age of Baroque. Religious Identity in Southwest

Germany, Cambridge, 2001 14. Gaudemet, Jean, Le marriage en Occident, Paris, 1987 15. Ghişa, Ciprian, Biserica greco-catolică din Transilvania (1700- 1850). Elaborarea

discursului identitar, Cluj-Napoca, 2006 16. Ghitta, Ovidiu, Naşterea unei biserici. Biserica greco-catolică din Sătmar în primul ei

secol de existenţă (1697- 1761), Cluj-Napoca, 2001 17. Ghitta, Ovidiu, „Episcopul Manuel Olsavszky şi sinodul de la Sibiu din 15- 17 mai

1748”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, 2007

18. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania 1700- 1868, vol. I, Cluj-Napoca, 1987

19. Hitchins, Keith, “The Court of Vienna and Confessional Problems in Transylva-nia”, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 11/II, 2007

20. Hollerweger, Hans, Die Reform des Gottesdienstes zur Zeit des Josephinismus in Österreich, Verlag Friederich Pustet, Regensburg, 1976

21. Horn Melton, James van, Absolutism and the Eighteenth Century origins of Compulsory Schooling in Prussia and Austria, Cambridge, 1988

22. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei. 1691- 1774, Sibiu, 1943 23. Lacko, Michael, „The Reduction of the Number of Feast Days for the Catholics of

rhe Byzantine Rite in Hungary in the XVIIIth Century”, în Slovak Studies, IV, Historica, 2, Cleveland- Rome, 1964

24. Mârza, Iacob, Şcoală şi naţiune. Şcolile din Blaj în epoca renaşterii naţionale, Cluj-Napoca, 1987

25. Meteş, Ştefan, Mănăstirile româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936 26. Meteş, Ştefan, „Contribuţii la istoria bisericii româneşti transilvane din secolul

XVIII”, în Mitropolia Ardealului, Sibiu, nr. 7-8, 1971 27. Micu, Samuil Istoria românilor, ed. Ioan Chindriş, Bucureşti, 1995 28. Miron, Greta-Monica, Biserica greco-catolică din comitatul Cluj în secolul al XVIII-lea,

Cluj-Napoca, 2007 29. Miron, Greta-Monica, “Greco-catolicism şi ortodoxie în Transilvania celei de-a

doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Repere în definirea ideii de toleranţă”, în Anuarul Institutului de cercetări socio-umane “Gheorghe Şincai”, Târgu-Mureş, II, 1999


128

30. Miron, Greta- Monica, „Spre disciplinarea şi sporirea turmei păstorite. Vizitaţii episcopale în dieceza unită din Transilvania secolului al XVIII-lea”, în Biserica română unită cu Roma. Istorie şi spiritualitate, Blaj, 2003

31. Miron, Greta-Monica, “Confesiune şi nobilitate în Transilvania secolului al XVIII-lea. Nobili uniţi”, în vol. Biserică, Societate, Identitate. In Honorem Nicolae Bocşan, Cluj- Napoca, 2007

32. Miron, Greta-Monica, “Acţiune ortodoxă-acţiune catolică. Efectele mişcării lui Visarion Sarai în Hunedoara, Haţeg, Zarand şi Alba”, în Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”. Historia, vol. 50, nr. 2, 2005

33. Miron, Greta-Monica, “The Transylvanian Greek-Catholic Church in the Eighteenth Century. Towards Catholic Reformation. The Marriage Question”, în Colloquia. Journal of Central European Studies, vol. X-XI, nr. 1-2, 2003- 2004

34. Moldovanu, Ioan, Micu, Acte sinodali ale baserecei romane de Alb’a Iulia sî Fagarasiu, Blasiu, 1869

35. Nilles, Nicolaus, Symbolae ad illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris Coronae S. Stephani, Oeniponte, 1885

36. Pall, Francisc, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745- 1768, Cluj-Napoca, 1997, II/1, doc. nr. 121

37. Pâclişanu, Zenovie, “Istoria Bisericii Române Unite”, în Perspective, nr. 53- 60, iulie 1991- iunie 1993

38. Pâclişanu, Zenovie, „Vechi vizitaţiuni canonice în Ardealul veacului al XVIII-lea”, în Cultura Creştină, nr. 1/1936

39. Pâclişanu, Zenovie, „Răspândirea unirii în Sălaj”, în Cultura Creştină, Blaj, nr. 7-8, 1936

40. Pâclişanu, Zenovie, „Istoria Bisericii române unite”, în Perspective, nr. 53-60, an XIV-XVI

41. Quéniart, Jean, „La culture des prêtres de campagne bretons au XVIII-e siècle”, în vol. Sacralités, culture et dévotion, Ed. Marc Venard et Dominique Julia, Marseille, 2005

42. Radosav, Doru, Carte şi societate. Sec. XVII- XIX, Oradea, 1995 43. Radosav, Doru, Sentimentul religios la români, Ed. Dacia, Cluj, 1997 44. Radu, Iacob, Istoria diecezei române unite a Orăzii Mari, Oradea, 1932 45. Răduţiu, Aurel, „Timp de lucru şi zile de sărbătoare în Transilvania (sec. XVII-

XVIII)”, în vol. Civilizaţie medievală şi modernă românească, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1985

46. Rosa, Mario, Settecento religioso. Politica della Ragione e religione del cuore, Marsilio, 1999

47. Rus, Vasile, Pro Scientiarum Academia. Calvaria şi şcolile iezuite din Cluj (sec. XVI- XVIII), Cluj- Napoca, 2005

48. Snagov-Dumitriu, Ioan, Românii în arhivele Romei. Secolul XVIII, Cluj-Napoca, 1999 49. Şotropa, Virgil; Drăganu, Nicolae, Istoria şcoalelor năsăudene, Năsăud, 1913


129

50. Şotropa, Virgil, „Contribuţii la istoria şcoalelor năsăudene”, în Arhiva Someşană, nr. 11, 1929

51. Teodor, Pompiliu, „The Romanians from Transylvania between the Tradition of the Eastern Church, the Counter Reformation and the Catholic Reformation”, în vol. Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Maria Crăciun, Ovidiu Ghitta, Cluj University Press, 1995

52. Tóth Zoltán, Primul secol al naţionalismului românesc ardelean 1697-1792, Bucureşti, 2001

53. Venard, Marc, „Le visite pastorali francesi dal XVI al XVIII secolo”, în Le visite pastorali. Analisi di una fonte, ed. Umberto Mazzone, Angelo Turchini, Bologna, 1990

54. Vocelka, Karl, „Enlightenment in the Habsburg Monarchy: History of a Belated and Short-Lived Phenomenon”, în Toleration in Enlightenment Europe, Ed. Ole Peter Grell and Roy Porter, Cambridge, 2000

55. Wangermann, Ernst, „Reform Catholicism and Political Radicalism in the Austrian Elightenment”, în vol. The Enlightenment in National Context, ed. Roy Porter, Cambridge, 1984

56. Ward, W.R., „Late Jansenism and the Habsburgs”, în Religion and Politics in Enlightenment Europe, Ed. James E. Bradley, Dale K. Van Kley, Indiana, 2001

57. Willibald, Ploechl, „The Church Laws for Orientals of the Austrian Monarchy in the Age of Enlightenment”, în Quarterly Bulletin of the Polish Institute of Arts and Sciences in America, April, 1944

58. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, Bucureşti, 1997

Capitolul III

Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului austriac

În capitolul de faţă ne propunem să analizăm evoluţia Bisericii ortodoxe române din Transilvania în timpul reformismului habsburgic, epocă care din perspectivă temporală corespunde celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea. Însă, în vederea unei bune înţelegeri a subiectului nostru este necesar să zăbovim puţin şi asupra evenimentelor religioase transilvănene ale începutului de secol şi a semnificaţiilor acestora, cu consecinţe importante asupra evoluţiei ulterioare a Bisericii române ortodoxe. De altfel, studierea iluminismului şi a absolutismului luminat este greu de realizat fără o introspecţie asupra premiselor sale, care îşi au originea în deceniile precedente, ştiut fiind faptul că „prima” răspândire a „luminilor” în Europa1 sau prereformismul s-a desfăşurat în prima parte a secolului al XVIII-lea.

Se impune remarcat faptul că în ultimii ani, scrisul istoric destinat reconstituirii evoluţiei şi instituţionalizării ortodoxiei româneşti în Transil-vania veacului al XVIII-lea a beneficiat de câteva contribuţii remarcabile, dintre care menţionăm doar câteva nume: Mihai Săsăujan, Pavel Vesa, Remus Câmpeanu etc2. Însă publicarea acestor valoroase lucrări, ce aduc în atenţia cititorilor aspecte mai puţin cunoscute până acum privind istoria Bisericii ortodoxe din Transilvania în „secolul luminilor”, la care se adaugă contribuţii mai vechi, nu rezolvă subiectul, care rămâne în continuare

1 Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989, p. 28. În opinia

sa, această primă răspândire a “luminilor” corespunde perioadei cuprinse între anii 1715-1750. 2 Mihai Săsăujan, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca,

Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002; Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentali-tăţi (1706-1918), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2006; Remus Câmpeanu, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, ediţia a 2-a, 2008, cap. „Elitele ortodoxe”.


132

deschis, reclamând abordări istoriografice sau teologico-istorice inedite şi chiar o sinteză care să integreze atât noile viziuni, cât şi concepţiile istorio-grafice deja consacrate, referitoare la această problematică.

Biserica ortodoxă din Transilvania – o existenţă ignorată

Se poate afirma că Bisericii ortodoxe româneşti din Transilvania,

istoria i-a rezervat şi de-a lungul veacului al XVIII-lea o soartă ingrată. Religie a unui popor, care prin „unio trium nationum” a fost redus la ipostaza de „tolerat”, ortodoxiei i s-a atribuit în Ardeal statutul injust de religie „nereceptă”, fiind exclusă din rândul confesiunilor recunoscute oficial. Această situaţie, devenită „de jure” în secolul al XVII-lea, ca urmare a elaborării şi intrării în vigoare a „Approbatelor” şi „Comppilatelor”, a făcut imposibilă pentru multă vreme instituţionalizarea Bisericii ortodoxe în Transilvania. În consecinţă, în absenţa unor instituţii oficiale, în condiţiile nerecunoaşterii conducătorilor spirituali ai românilor ortodocşi de către autorităţile politice şi administrative, Bisericii ortodoxe din Transilvania i-a fost extrem de greu să găsească căile de a-şi creiona o strategie, de a-şi organiza o apărare eficientă împotriva ofensivei prozelite a calvinismului în secolul al XVII-lea sau a catolicismului uniformizator promovat, începând cu sfârşitul aceluiaşi secol şi în cel următor, de noua stăpânire, habsburgică.

Stăpânirea austriacă sau habsburgică a confirmat vechile realităţi politico-sociale din Principat prin aşa-numita diploma leopoldină din 4 decembrie 1691, care pentru mai bine de un secol şi jumătate a servit drept constituţie Principatului transilvan. Astfel, diploma recunoştea sistemul politic al celor trei naţiuni privilegiate şi patru religii recepte3. Românii ortodocşi rămâneau în continuare în afara vieţii politice din Principat, iar religia ortodoxă îşi menţinea acelaşi statut de religie neoficială sau „nereceptă”. În plus ea a fost exclusă şi de la beneficiile oferite de aşa-numitele „privilegii ilire”4 de care se bucura Biserica ortodoxă sârbă. În

3 Ionuţ Costea, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu, coordonatori

Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004, p. 418-419. 4 Ilarion Puşcariu, Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre

reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1900, p. 24. În timp ce stăpânirea habsburgică încerca să încorporeze

Biserica ortodoxă din Transilvania în epoca reformismului...

133

aceste condiţii, comunităţile ortodoxe au reuşit cu mare dificultate să subziste, găsind cu greu forţa necesară de a contracara promisiunile făcute de Casa imperială de Habsburg în scopul atragerii credincioşilor ortodocşi români la unirea cu Biserica Romei. Astfel, ceea ce nu a reuşit calvinismul, avea să înfăptuiască, prin „unirea religioasă”, Curtea de la Viena cu sprijinul iezuiţilor: spargerea solidarităţii şi unităţii în interiorul populaţiei româneşti, divizarea acesteia în două blocuri confesionale: ortodocşi şi „uniţi”.

La începutul secolului al XVIII-lea monarhia austriacă atinsese cea mai mare extindere teritorială de până atunci, devenise un „imperiu danubian”5 şi dobândise statutul incontestabil de „mare putere europeană” aflată în plină expansiune în sudul Europei în detrimentul Imperiului otoman. Însă în plan intern, Imperiul habsburgilor, alcătuit dintr-un mozaic extrem de divers de culturi, limbi şi popoare, aflate pe diferite trepte de dezvoltare economică, se confrunta cu o acută lipsă de omogenitate şi uniformitate6. Soluţia găsită de către cercurile imperiale în vederea realizării mult doritei uniformităţi interne a fost consolidarea catolicismului în variantă latină, în paralel cu extinderea sa în forma orientală, prin aşa-numitul proces al „unirilor religioase”, la popoarele ortodoxe din Imperiu7. Astfel, politica religioasă imperială care a marcat sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui următor s-a concentrat pe modalităţile de atragere a ortodocşilor la catolicism, văzut drept elementul-liant fundamental, cu valenţe salvatoare, al întinsei monarhii austriece.

Încurajată de succesele unirii religioase a rutenilor cu Biserica catolică (1646-1649), Casa de Habsburg a exportat experimentul şi în recent anexata provincie transilvană, încercând să-i convingă pe românii ortodocşi să îmbrăţişeze greco-catolicismul. Propunerea de unire a fost făcută, la scurt timp după cucerirea Transilvaniei, de către primatul Ungariei, Leopold

întreaga Biserică ortodoxă din Transilvania în Biserica catolică, Biserica sârbă îşi consolida poziţia în Imperiu. În favoarea sa au fost emise aşa-numitele „privilegii ale naţiunii sârbeşti” sau „privilegiile ilire” incluse în două acte în anii 1691 şi 1695, prin care sârbilor din Mitropolia de Karlowitz li se acorda autonomie bisericească, precum şi anumite drepturi politice. A se vedea şi Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 71-72.

5 Vezi Nicolae Edroiu, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 17-22.

6 Erich Zöllner, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997, p. 329.

7 Ibidem.


134

Kollonich, care recomanda atragerea românilor la catolicism în scopul redobândirii de către Biserica catolică a poziţiilor pierdute de-a lungul domniei principilor calvini8. Extinderea catolicismului în Transilvania la începutul secolului al XVIII-lea, chiar şi în varianta orientală se dovedea cu atât mai necesară cu cât catolicii reprezentau o minoritate în rândul populaţiei din provincie, dar şi în rândul stărilor nobiliare, care erau din punct de vedere confesional covârşitor protestante. Ori pentru a putea contrabalansa puterea de influenţă a protestanţilor, opozanţi declaraţi ai politicii centraliste şi „integrative” imperiale, majoritari în Dietă, Curtea vieneză avea nevoie în impunerea politicii sale de stat şi bisericeşti de susţinerea catolicilor, care prin număr trebuiau să-i surclaseze pe reformaţi. Înfiinţarea Bisericii române unite cu Roma avea să se dovedească o măsură extrem de importantă în sensul întăririi catolicismului în Ardeal, asigurând, cel puţin scriptic pentru început, dominanţa catolică în Transilvania 9.

O primă încercare de atragere a românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei s-a făcut cu patenta imperială din 1692, care promitea clerului acordarea aceloraşi scutiri şi privilegii de care se bucurau romano-catolicii. Cu toate acestea, abia în anii 1697-1700 s-au desfăşurat tratativele pe tema unirii religioase, care au dus în cele din urmă la înfăptuirea acesteia pe baza celor patru puncte dogmatice florentine şi în condiţiile păstrării nealterate a ritului, disciplinei şi a calendarului ortodox10. Unirea religioasă a fost acceptată într-o primă etapă de o parte a clerului ortodox şi de către puţini credincioşi. Istoricul Remus Câmpeanu11 avansează ideea că unirea religioasă şi negocierile lui Atanasie Anghel au găsit aprobare şi susţinere mai ales în rândul acelei preoţimi cu o stare materială bună, care dorea obţinerea unei condiţii sociale corespunzătoare. Ori schimbarea statutului său social presupunea o recunoaştere legală a românilor, anularea caracterului de „toleraţi”, acordarea de privilegii social-politice şi 8 Ioan Lumperdean, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări pentru

reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în Transilvania. Secolele XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994, p. 67.

9 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 133-134, 142-143. Autorul vorbeşte despre un raport referitor la starea Bisericii catolice din Transilvania, redactat în anul 1742, ce subliniază consolidarea de care s-a bucurat catolicismul ca urmare a unirii religioase a românilor, în urma căreia mai mult de 80.000 familii de valahi au trecut la Biserica Romei.

10 Avram Andea; Aurel Răduţiu, Transilvania sub stăpânire habsburgică, în Istoria României, Tran-silvania, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997, p. 650-651.

11 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti..., p. 143-150.


135

economice. În acea vreme numai Casa de Habsburg şi-a arătat disponibili-tatea în acest sens, concretizată în propunerea recunoaşterii sociale a clerului ortodox român, cu condiţia unirii acestuia cu Biserica romano-catolică. Biserica ortodoxă din Ardeal, precar organizată şi slab reprezentată în acea vreme, nu a putut oferi o alternativă viabilă, nu a putut da o ripostă pe măsură fenomenului „uniaţiei”, care pe lângă frumoasele promisiuni pe care le făcea, se bucura de tot sprijinul autorităţilor politice centrale şi locale.

Unirea religioasă, susţine R. Câmpeanu, a fost într-o primă fază o confruntare la nivelul elitelor româneşti12, respectiv între clerul superior pe de o parte, interesat în câştigarea unei poziţii sociale mai bune, care a stimulat catolicizarea şi negustorimea şi orăşenimea din sudul Transilvaniei pe de altă parte, motivată de interese comerciale, ce dorea menţinerea relaţiilor economice cu spaţiul de dincolo de munţi, care era prin excelenţă unul ortodox. În consecinţă prosperitatea acestor categorii sociale era puternic legată de menţinerea contactelor economice, culturale cu lumea răsăriteană, fiind prea puţin dispuse să renunţe la confesiunea ortodoxă. Oricum este cert faptul că în tot secolul al XVIII-lea sudul Tran-silvaniei a constituit principalul focar al frământărilor religioase anti-unire.

Proteste ferme s-au înregistrat încă din timpul negocierii unirii religioase, continuând cu putere după „unire” din partea românilor din Braşov, Făgăraş şi Sibiu13. Aceştia au invocat decretul imperial din 14 aprilie 1698, reconfirmat la 26 august 1699, ce recunoştea românilor, în teorie, dreptul de a se uni cu una dintre religiile recepte sau de a-şi păstra străbuna credinţă ortodoxă14. De altfel, românii ortodocşi din ţinutul Braşovului (Ţara Bârsei) nu au recunoscut niciodată autoritatea episcopului unit, iar în anul 172815 au obţinut din partea autorităţilor austriece aprobarea oficială de a ieşi din jurisdicţia aceluia, cu condiţia de a-i plăti anumite „competinţe”. Ei au trecut sub păstorirea spirituală a mitropo-litului din Bucureşti16, mai întâi, iar apoi în anii 1728-1730 sub păstorirea 12 Ibidem, p. 144. 13 Nicolae Chifăr, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale ale

episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 69.

14 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I, ediţia a II-a, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002, p. 106.

15 Mihai Săsăujan, op. cit., p. 148. 16 Silviu Dragomir, op. cit., p. 172.


136

episcopului de Râmnic17, pentru ca din anul 1739 să intre în legătură permanentă cu mitropolia din Karlowitz18.

În anul oficializării unirii religioase s-a înregistrat un alt protest vehement împotriva acestui act, al cărui principal protagonist a fost nobilul român din Ţagul Mare, Gavril Nagyszegi19, fost secretar mitropolitan în timpul lui Teofil şi apoi a lui Atanasie Anghel, până la trecerea acestuia din urmă la „unire”. În numele credincioşilor ortodocşi din Alba Iulia, Gavril Nagyszegi a înaintat, pe 25 septembrie 1701, către guvernatorul Bánffy un protest, ce contesta tratamentul nedrept aplicat celor pe care îi reprezenta, concretizat în răpirea bisericilor ortodoxe, interdicţia pentru preoţii neuniţi de a mai practica serviciul divin, persecuţii pentru cei care nu doreau să treacă la „unire” etc. Totodată petiţia menţionată afirma răspicat hotărârea românilor ortodocşi de a-şi recupera bisericile şi de a practica liber „exerciţiul sfânt al legii lor”, specificând clar refuzul de a accepta cele patru puncte dogmatice catolice20.

Ca urmare a acestui demers, nobilul Gavril a fost acuzat că s-a erijat în reprezentantul românilor din întreg Ardealul şi că ar fi încercat să impună o formă de conducere-substitut pentru ortodocşii rămăşi fără ierarhie. Pentru aceste iniţiative, la care s-a adăugat şi intenţia de convocare la Alba Iulia a unei mari adunări a românilor, care să decidă asupra „unirii”, a fost prins şi condamnat la 5 ani de închisoare21. Gavril Nagyszegi nu s-a lăsat

17 Ibidem, p.174. Ilarion Puşcariu, op. cit., p. 26. Dependenţa ierarhică de episcopia ortodoxă

de Râmnic se explică în primul rând prin faptul că la acea dată şi Oltenia făcea parte din Imperiul habsburgic (1718-1739). În noul context Comanda militară din Sibiu a dispus, prin rezoluţiile sale din 20 ianuarie 1728 şi 12 mai 1730, românilor ortodocşi din Braşov să renunţe la subordonarea faţă de mitropolitul din Bucureşti şi să intre sub jurisdicţia episcopului de Râmnic, la rândul lui subordonat mitropoliei de Karlowitz.

18 Silviu Dragomir, op. cit., p.175-179. O primă interacţiune nemijlocită între ortodocşii români din zona Braşovului şi ierarhia bisericească sârbească a avut loc în anul 1735, când episcopul din Cruşedol, Nicanor Meletievici, la intervenţia mitropolitului Vichentie Ioanovici, a petrecut câteva săptămâni în ţara Bârsei, ocazie cu care s-a preocupat şi de problemele bisericeşti locale, a căror rezolvare temporară a încercat s-o rezolve hirotonind preoţi, instalând un nou protopop al Braşovului, instituind un for bisericesc local de judecată. Relaţii de colaborare, care anunţau începutul unei dependenţe ierarhice între cele două biserici, au avut braşovenii şi cu următorul patriarh sârb de Karlowitz, Arsenie IV Ioanovici Şacabent. Vezi şi Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002, p. 411.

19 Ibidem, p. 102-116. 20 Ibidem, p. 107. 21 Ibidem, p. 31-32, 108-121 şi Anexe, doc. 1-4, p. 325-338. A se vedea şi Nicolae Chifăr, op. cit.,

p. 70-71.


137

intimidat nici după arestarea sa, continuându-şi activitatea de apărător al dreptului la liberă credinţă religioasă, din închisoarea de la Sibiu, unde a redactat alte două memorii prin care îşi argumenta demersurile şi atrăgea atenţia autorităţilor politice asupra potenţialelor daune ce le-ar putea suferi împăratul, ca urmare a faptului că impunea în mod forţat, românilor din Transilvania, unirea cu Biserica catolică22.

Mişcarea care l-a avut ca promotor pe Nagyszegi nu a rămas fără efect. În 12 decembrie 1701 se publica o nouă diplomă imperială, care fundamentându-se pe rezoluţiile precedente din 14 aprilie 1698 şi 26 august 1699 echivala, prin conţinut, cu un adevărat decret de toleranţă, românilor acordându-li-se ipotetic totala libertate de credinţă, precizându-se faptul că puteau opta, fie pentru unirea cu oricare dintre religiile ţării, fie pentru păstrarea vechii confesiuni. Silviu Dragomir opina că acest act a fost emis ca urmare a mişcării lui Nagyszegi cu scopul de a linişti spiritele pe cale de a se dezlănţui în Transilvania şi cu intenţia de a camufla măsurile de represiune întreprinse de generalul Rabutin împotriva neuniţilor, printre care se număra şi arestarea nobilului român şi a altor susţinători ai săi şi nicidecum nu a însemnat conferirea libertăţii religioase românilor ortodocşi23. În fapt actul marchează debutul unei politicii echivoce, duplicitare a cercurilor vieneze faţă de românii ortodocşi transilvăneni, caracterizată prin ignorarea realităţii religioase veridice din provincia recent cucerită.

Curtea imperială promova aparent ideea de toleranţă religioasă în Transilvania, însă interzicea faptic românilor ortodocşi libera practicare a propriului cult religios. Trebuie precizat faptul că „momentul Nagyszegi” a adus cu sine implicaţii şi complicaţii mult mai mari. A reprezentat motivul unei serioase dispute între Guvernul ardelean, format la acea dată în mare parte din protestanţi, nemulţumiţi de politica religioasă a Curţii imperiale care viza sporirea elementului catolic în Transilvania în defavoarea stărilor acatolice şi, în plus, încălca făţiş vechile legi ale ţării şi privilegiile nobiliare şi nouă stăpânire, reprezentată de cercurile politice imperiale din jurul lui Leopold I24. Cu toate acestea, lui Nagyszegi nu i s-a făcut dreptate. A rămas

22 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 110. 23 Ibidem, p. 116-117. 24 Ibidem, p. 109, 117-121.


138

în arest la Sibiu până în anul 1706, fiind eliberat abia atunci când nu a mai reprezentat un pericol pentru proiectul „unirii”25.

Frământările religioase au continuat, îmbrăcând alte forme în vremea războiului curuţilor, când s-au făcut noi încercări de restabilire a ortodoxiei. Astfel, s-a urmărit refacerea scaunului mitropolitan ortodox din Bălgrad, care a funcţionat din nou între anii 1704-1711 sub păstorirea lui Ioan Ţirca iar pentru scurt timp unirea religioasă şi-a încetat existenţa, ca urmare a revenirii temporare a lui Atanasie la ortodoxie (iunie-noiembrie 1711)26. Această temporară renunţare la catolicism, fie că s-a produs sau nu pe fondul presiunii calvine, revigorată în acei ani, trebuie citită şi prin cheia nemulţumirilor fracţiunii clericale, care l-a susţinut pe Atanasie Anghel în acceptarea unirii religioase, de tărăgănarea îndeplinirii promisiunilor făcute de imperiali în cele două diplome de „unire”27.

După această primă etapă de frământări a început, odată cu episcopatul lui Ioan Patachi, e drept cu multe poticneli, procesul de consolidare a Bisericii unite. Întărirea noii biserici s-a realizat însă, în detrimentul şi prin nerespectarea drepturilor ortodocşilor, printr-un prozelitism violent, care a urmărit impunerea catolicismului, în forma „uniatismului” tuturor „schismaticilor” din Ardeal, fără a se avea în vedere dorinţele şi convingerile religioase ale acestora. Ofensiva catolică, promovată de episcopul unit Patachi, s-a îndreptat împotriva ortodocşilor care refuzau să-şi abandoneze credinţa şi să îmbrăţişeze noua confesiune28. Atitudinea lui Patachi a fost încurajată de faptul că el se baza în acţiunile sale pe un cadru legal conform căruia toţi românii erau consideraţi greco-catolici şi întrucât singura ierarhie ecleziastică românească recunoscută era cea „unită”, toţi românii erau obligaţi să recunoască şi să asculte de singurul superior bisericesc acceptat de Curtea de la Viena şi Guvernul ardelean, episcopul de Făgăraş. Obţinând asistenţă militară, episcopul a recurs la procedeul luării cu forţa a unor biserici ortodoxe, cum a fost cazul celei din Făgăraş, ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, ridicată cu acordul principelui Mihail Apaffy29. Scopul declarat al catolicului Ioan Patachi,

25 Ibidem, p. 121-122; N. Chifăr, op. cit., p. 71. 26 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 132-135. 27 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 147. 28 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 167-169. 29 Ibidem, p. 156-167.


139

convertit la greco-catolicism, a fost acela de a desfiinţa ortodoxia din Transilvania30. Ofensiva prozelită deschisă asupra românilor ortodocşi din provincia transilvăneană a continuat şi după moartea subită a episcopului Patachi31, urmând linia iniţiată de acela, axată în principal pe intimidarea preoţilor ortodocşi şi limitarea puterii acestora, pe pedepsirea acelora care îndrăzneau să „se lepede de sfânta unire” şi să revină la ortodoxie împreună cu bisericile în care slujeau32.

Lui Patachi i-a urmat în scaunul de la Făgăraş, Inochentie Micu Klein (1728-1744). Dacă la începutul păstoririi sale noul episcop îşi propunea extinderea unirii şi asupra „schismaticilor” din Transilvania, ulterior s-a dovedit mai înţelegător faţă de aceştia, devenind apărătorul şi purtătorul de cuvânt nu numai al uniţilor, dar şi al neuniţilor români atunci când avea să constate că şi unii şi alţii erau supuşi la acelaşi tratament arogant şi dispreţuitor din partea autorităţilor. Atunci când a înţeles că autorităţile austriece şi Guvernul ardelean nu numai că nu respectau stipulările celei de-a doua diplome leopoldine din 1701, dar nu au aplicat nici cel puţin prevederile diplomei din 169933 a ridicat tranşant problema acordării pentru românii uniţi a drepturilor promise. El a solicitat autorităţilor, în repetate rânduri, aplicarea mai ales a punctului trei din a doua diplomă leopoldină, întrucât susţine David Prodan, episcopul „a văzut clar ceea ce înaintaşii săi nu văzuseră: textul se oferea ca o armă de valoare excepţională pentru lupta politică”34. Acest act, dădea în fapt posibilitatea ridicării naţiunii române, în toată masa ei, în rândul stărilor din Principat. Astfel, Inochentie a dat semnalul unei ample campanii politice de natură petiţionară, care treptat a îmbrăcat un nedisimulat caracter naţional, concretizată în numeroase memorii, adresate rând pe rând suveranilor (Carol al VI-lea şi Maria Tereza), Guberniului, Dietei, Cancelariei aulice, chiar şi papei Benedict al XIV-lea35.

30 Ibidem, p. 169. 31 Ibidem. 32 Ibidem, p. 170. 33 Ibidem, p. 192. Întrunită în anul 1737, dieta Transilvaniei a repartizat pe seama preoţilor

români, atât uniţi, cât şi neuniţi, 5000 de câble de bucate. 34 David Prodan, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă

cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 152. 35 Avram Andea, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed.

Enciclopedică, 2002, p. 534.


140

Obiectivul major al campaniei petiţionare pe care a deschis-o episco-pul Klein a fost acela de „a egaliza sensul etnic al naţiunii cu cel juridic-constituţional”36, fixând termenii recunoaşterii românilor între stările ţării. Pentru el, ridicarea clerului şi a nobilimii greco-catolice din Transilvania la calitatea de cea de-a patra naţiune politică a Principatului, conform prevederilor celei de-a doua diplome leopoldine, era un obiectiv la fel de important ca şi îmbunătăţirea statutului ţărănimii în numele căreia a cerut uşurarea sarcinilor faţă de pretenţiile exagerate ale stăpânilor de pământ.

Unul dintre proiectele sale a fost acela de a-i aduce în jurisdicţia sa pe toţi românii, inclusiv pe cei neuniţi. De altfel, pentru a conferi o mai mare greutate argumentaţiei şi revendicărilor sale, episcopul unit a petiţionat uneori în numele întregii naţiuni române (precum în memoriul din 28 septembrie 1737)37 sau doar în numele ortodocşilor. De pildă, atunci când a ridicat în memoriile sale problema concivilităţii românilor de pe pământul crăiesc cu saşii, i-a avut în vedere în primul rând pe românii ortodocşi, care formau majoritatea în aceste teritorii, raportat la numărul uniţilor. În susţinerea argumentelor sale pentru obţinerea acestui drept, Inochentie Micu a adus ca dovadă diploma Andreanum (1224), ale cărei prevederi le interpreta în sensul că privilegiile acordate prin numitul act se cuveneau în egală măsură românilor, secuilor, ca şi saşilor, adică tuturor celor ce locuiau în „fundus regius”38.

Apogeul mişcării revendicative a fost atins în primii ani de domnie ai Mariei Tereza, când, de altfel, a fost elaborat şi Supplex Libellus (1743), document ce s-a constituit într-un corolar al tuturor cererilor din memoriile anterioare. Îndelungata activitate pe tărâm petiţionar i-a prilejuit episco-pului greco-catolic ocazia de a-şi construi o largă paletă argumentativă menită a susţine solicitările sale, ale cărui idei forţă au fost nobleţea originii romane, vechimea şi continuitatea neîntreruptă a românilor în Transilva-nia, principiul „justiţiei distributive” şi al contribuabilităţii39. 36 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 153-154. 37 Avram Andea, op. cit., p. 537. 38 Ibidem, p. 536-537. David Prodan, op. cit., p. 155-158, 164. 39Avram Andea, op. cit., p. 538. David Prodan, op. cit., p. 154, 163. Conform acestui principiu,

românii, ca purtători de sarcini publice, aveau dreptul de a se împărtăşi de tot atâtea beneficii câte obligaţii faţă de stat aveau. În consecinţă românii, cea mai numeroasă populaţie din Principat prin plata dărilor contribuiau cu cele mai însemnate venituri la visteria statului, iar prin suportarea recrutărilor militare cu cei mai mulţi soldaţi la oastea imperială, fiind astfel îndreptăţiţi să se bucure cel puţin de atâtea drepturi de câte se bucurau celelalte naţiuni ale Transilvaniei.


141

Rezultat al activităţii şi insistenţelor episcopului Inochentie Micu, dar şi un prim semn al unei schimbări în politica confesională a Mariei Tereza a fost decretul regal din 9 septembrie 1743, prin care s-a confirmat întâia diplomă leopoldină. A doua diplomă leopoldină, cu implicaţii mult mai profunde pentru destinul românilor dar şi a întregii societăţi transilvănene, rămânea în continuare nerecunoscută întrucât existenţa sa efectivă nu a putut fi dovedită40.

În primăvara anului 1744 în Transilvania începuse mişcarea religioasă ortodoxă condusă de călugărul Visarion Sarai. La scurt timp după debutul acesteia episcopul unit a fost chemat la Viena. Deoarece a sperat că i se oferea astfel ocazia de a explica şi a face cunoscute solicitările sale în cadrul înaltelor cercuri imperiale, a crezut că era firesc, pentru a da o mai mare greutate acţiunilor sale, să întrunească Sinodul. Acesta, format din clerici şi mireni, şi-a deschis lucrările la Blaj pe 6 iulie 1744, hotărând susţinerea episcopului în acţiunile ce urma să le întreprindă la Viena şi sprijinul financiar necesar călătoriei sale. Sinodul a luat în discuţie şi mişcarea lui Visarion. Ajuns la Viena, Inochentie Micu a fost acuzat şi anchetat, fiind bănuit chiar şi de complicitate cu mişcarea lui Visarion Sarai, ceea ce l-a făcut să se refugieze la Roma, în speranţa unor vremuri mai bune, care însă nu au mai venit.

Dieta întrunită în anul 1744 la Sibiu41, la convocarea împărătesei, care ar fi trebuit să rezolve şi problema statutului românilor uniţi în Principat, a respins ideea recunoaşterii naţiunii române ca a patra naţiune politică, prevăzând doar anumite drepturi pentru cei de condiţie nobiliară şi ecleziastică. Acţiunea politică a lui Inochentie Micu, chiar dacă nu a atins rezultatul scontat, a avut meritul de a crea „premisele şi cadrul problematic pentru manifestarea unei mişcări iluministe”, a impulsionat naşterea unei mişcări culturale şi politice de sorginte iluministă, pregătind poporul pentru reformism42. Depăşind gândirea îngustă, de tip confesional, Inochentie a îmbinat lupta pentru drepturile clerului şi ale credincioşilor uniţi cu lupta pentru drepturile întregii naţiuni române, contribuind în acest fel la afirmarea conştiinţei naţionale româneşti. Totodată, prin memoriile şi petiţiile pe care le-a elaborat, a creionat obiectivele luptei 40 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 191. 41 David Prodan, op. cit., p. 171-175. 42 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla, 1986, p. 9.


142

naţionale, i-a oferit acesteia un program politic bine articulat, modern şi solid argumentat, ce avea să rămână drept moştenire politică generaţiilor viitoare, începând cu cea care s-a afirmat în anii 1790-1792.

Visarion Sarai şi afirmarea identităţii confesionale la românii ortodocşi

Între momentul Nagyszegi şi mişcarea iniţiată de Visarion Sarai politica

religioasă de stat faţă de problema „unirii” sau „neunirii” religioase din Transilvania, sub influenţa ideilor promovate de cercurile catolice din Guvernul Transilvaniei, dar şi a celor din anturajul Curţii vieneze, i-a tratat pe toţi românii ca fiind uniţi. Prin urmare o Biserică neunită, ortodoxă nu îşi avea la acea dată, nici locul, nici rostul în această parte a Imperiului43. Din această cauză prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost una dintre perioadele cele mai ingrate din istoria românilor ortodocşi din Transilvania, când autorităţile politico-administrative au negat (sau doar au ignorat?) existenţa efectivă a religiei lor, fapt pentru care nu au beneficiat de nicio măsură favorabilă. Iobagi, în marea lor majoritate, ei erau trataţi în continuare ca membri ai unui popor „tolerat”, ceea ce făcea imposibilă obţinerea de drepturi sociale şi politice sau religioase.

În acest context Biserica ortodoxă română din Transilvania nu a putut face progrese, cea mai importantă realizare a sa în primele patru decenii ale secolului al XVIII-lea constând în rezistenţa îndârjită la toate încercările ce vizau desfiinţarea. Aşadar, marele merit al ortodoxiei în această vreme a constat în faptul că a rezistat la ofensiva catolicismului şi, deşi mult redusă sub raport cantitativ a reuşit să supravieţuiască în confruntarea cu Biserica catolică, în varianta sa orientală. Abia, mişcările religioase din Transilvania – a lui Visarion Sarai, iar mai târziu a lui Sofronie din Cioara – au avut menirea de a scoate „din uitare” Biserica ortodoxă, reafirmând cu îndrăzneală existenţa acesteia, atrăgând atenţia cercurilor imperiale asupra problemelor confesionale din Ardeal.

Îndepărtarea lui Inochentie Micu Klein de la conducerea episcopiei unite la care se adaugă mişcarea iniţiată de Visarion Sarai au creat o situaţie extrem de complicată în provincia de la graniţa sud-estică a Imperiului

43 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 177-178.


143

habsburgic. În primăvara anului 1744 a ajuns în Transilvania, venind dinspre Banat, călugărul ortodox sârb, Visarion Sarai. Predicile sale au avut un ecou extraordinar în satele româneşti din Banat şi Transilvania. Ele urmăreau să facă lumină asupra situaţiei delicate, din punct de vedere spiritual, în care se aflau cei trecuţi la „unire”, şi în acelaşi timp reprezentau un fel de ultimă chemare de reîntoarcere la „dreapta credinţă”, adică la ortodoxie, a celor păcăliţi de „papistaşi” să-şi abandoneze credinţa strămoşească. În mai puţin de şase săptămâni existenţa Bisericii unite a fost pusă sub semnul întrebării, noua confesiune găsindu-se la un pas de destrămare. Între alte efecte, predicile lui Visarion au operat o schimbare de percepţie a unirii religioase la nivelul mental al ţăranilor români, care au înţeles că se aflau într-o stare de apostazie sau au determinat conştienti-zarea noii realităţi confesionale. Mulţi credincioşi români abia acum au aflat că preoţii lor erau uniţi sau că ei înşişi au fost trecuţi la noua credinţă, fără a fi consultaţi în această privinţă. În consecinţă, satele româneşti fie au refuzat să mai frecventeze bisericile unite, fie au început să-şi alunge preoţii uniţi, uneori ajungându-se chiar la acte de violenţă. Peste tot s-a înregistrat dorinţa românilor de revenire la religia strămoşească. În cele mai multe părţi acţiunile violente s-au îmbinat cu acte de pietate colectivă, constând în resfinţiri de biserici, rebotezări în masă etc44. Pentru a salva sistemul „unirii”, grav periclitat de mişcarea iniţiată de Visarion Sarai, Consiliul Aulic de război a dispus arestarea acestuia şi încarcerarea sa la închisoarea Kufstein, unde i s-a pierdut urma45.

Cu scopul de a linişti spiritele, guvernatorul din Sibiu, la sugestia cercurilor imperiale, şi cu concursul sfetnicilor săi apropiaţi, a episcopului latin şi a teologului iezuit46 a publicat în aprilie 1745 o proclamaţie în limba română adresată întregului popor român. Chiar dacă intenţia guvernatorului

44 Ibidem, p. 198-200, 203-207. A se vedea şi Teodor Pavel, Instituţii româneşti moderne în Tran-

silvania, curs de prelegeri universitare, Cluj-Napoca, 1993, p. 15, precum şi Mihai Săsăujan, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de război şi a rapoartelor conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 224-225.

45 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 227. 46 Funcţia aceasta, extrem de controversată, fusese instituită prin cea dintâi diplomă leopoldină,

personajul având rolul de a-l seconda pe episcopul greco-catolic în administrarea diecezei „unite”, în rezolvarea diverselor afaceri bisericeşti, în fapt limita destul de mult libertatea de acţiune a ierarhului „unit”.


144

Haller a fost una sinceră, propunându-şi calmarea spiritelor, popularizarea actului menţionat a avut efectul opus. Aceasta s-a datorat câtorva greşeli de formulare. În primul rând, adresându-se tuturor românilor din Ardeal, guvernatorul îi considera pe toţi uniţi cu Biserica latina, ceea ce a dus la indignarea sătenilor din multe comunităţi, iar apoi condamna într-un mod jignitor manifestările cu caracter religios ale românilor47.

Au urmat în toată partea sudică a Transilvaniei agitaţii cu caracter religios, care au dus la înlăturarea preoţilor uniţi, refuzul credincioşilor de a mai frecventa bisericile sau închiderea acestora, un ecou deosebit înregistrând manifestările din satele din jurul Sibiului, precum cele din Sălişte, Răşinari etc.48 În scaunul Sibiului, ca urmare a măsurilor represive luate de autorităţi împotriva românilor ortodocşi, preoţii uniţi au fost repuşi în drepturi şi le-au fost cedate bisericile. Însă, în cea mai mare parte a Transilvaniei, respectiv în comitatele: Alba de Jos, Alba Superioară, comitatul Hunedoarei, Ţara Oltului, în Făgăraş sau Alba Iulia mişcările de răzvrătire împotriva unirii religioase şi a promotorilor ei locali, preoţii uniţi, a continuat sub influenţa altor clerici ortodocşi, care au pătruns în Principat şi i-au îndemnat pe credincioşii români să-şi păstreze legea şi credinţa răsăriteană49.

Mişcarea religioasă a lui Visarion, prin tensiunile de o anvergură fără precedent între cei ce i-au dat ascultare şi preoţii uniţi, prin breşele pe care le-a săpat între parohi şi enoriaşi, a arătat cât de precară şi fragilă era încă poziţia Bisericii unite în Transilvania. Pe fondul înlăturării şi trimiterii în exil a episcopului Inochentie Micu Klein, unirea religioasă a cunoscut în lunile care au urmat un recul. Mulţi români au părăsit unirea şi în semn de protest faţă de atitudinea autorităţilor cu privire la vlădica care a activat pentru „fericirea românilor”50.

În aceste condiţii, împărăteasa i-a cerut episcopului unit rutean Manuil Olsavszky să facă o vizită în Transilvania şi să întocmească un raport cu privire la situaţia „unirii”. Cu prilejul acestei vizite, întreprinsă în iarna

47 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 211-213. 48 Ibidem, p. 204-205, 214-217. 49 Ibidem, p. 217-221. 50 Greta-Monica Miron, „Apărător al credinţei strămoşeşti” sau „agitator sârb”? Visarion

Sarai în istoriografie, în Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 120.


145

anilor 1745-1746, episcopul rutean constata că „unirea” se afla într-o stare extrem de precară în sudul Transilvaniei, acolo unde a propovăduit Visarion Sarai, iar Biserica greco-catolică se găsea într-un proces de ruinare. În aceste împrejurări, pentru salvarea Bisericii unite şi în scopul de a o ajuta să-şi recâştige poziţiile pierdute, el recomanda Curţii vieneze aplicarea unor măsuri drastice, chiar instituirea unui regim de teroare împotriva ortodocşilor şi a preoţilor acestora51.

Într-o primă fază autorităţile austriece au răspuns cu agresivitate acestor mişcări religioase, impunând măsuri de constrângere confesională, pedepse aspre, în speranţa că în acest fel avea să fie salvată „unirea”52, unul dintre obiectivele fundamentale ale politicii imperiale în Transilvania. Informată asupra evenimentelor, Maria Tereza a încercat să reglementeze situaţia în mod paşnic, trimiţând în acest scop, în anii 1745-1747 numeroase decrete guvernatorului, Guvernului transilvan şi generalilor din Principat. Înţelegând că unirea religioasă era grav periclitată, împărăteasa a cerut instaurarea grabnică a liniştii şi a siguranţei în provincia transilvană prin îndepărtarea şi pedepsirea instigatorilor, însă fără violenţă, şi asigurarea unui control riguros al frontierelor pentru a-i împiedeca pe „schismaticii” din sudul şi estul Transilvaniei să intre în provincie, iar pe românii ardeleni să emigreze în Ţările Române53. Pentru a-i convinge pe ţăranii români să nu părăsească „unirea”, Maria Tereza a insistat a asupra necesităţii menţinerii distincţiei riturilor, grec pentru uniţi, latin pentru romano-catolici54.

Decretele imperiale din anii 1745-1747 făceau trimiteri şi la alte aspecte care necesitau îndreptare. Spre exemplu, Maria Tereza considera că vulnerabilitatea românilor uniţi trebuia căutată în precara educaţie religioasă a preoţilor uniţi, de aceea dispunea înfiinţarea de şcoli pentru uniţi55. O altă influenţă nefastă asupra credincioşilor greco-catolici o aveau, în viziunea împărătesei, cărţile liturgice ortodoxe ce ajungeau în Transilvania din Ţările Române, fapt pentru care se interzicea pe viitor folosirea acestora. Aceste interdicţii îi afectau însă şi pe românii ortodocşi56. Ulterior, la 18 iunie 1747 împărăteasa reitera interdicţia pentru uniţi de a

51 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 225-227. 52 Ibidem, p. 222-232. 53 Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 150-158. 54 Ibidem, p. 152-153. 55 Ibidem, p. 156-157. 56 Ibidem, p. 158-159.


146

utiliza cărţi „schismatice” şi propunea înfiinţarea unei tipografii care să acopere nevoia de carte greco-catolică. Prin acelaşi act dispunea ca „schismaticii să nu fie lipsiţi prin aceasta de cărţile trebuincioase pentru cultul lor în localităţile unde, prin mila noastră, sunt toleraţi”57. Însă, trebuie precizat că Maria Tereza, convinsă de datele raportului Guvernului transilvan înaintat la sfârşitul anului 1746, nu admitea existenţa altor ortodocşi în provincie cu excepţia celor din Braşov, a călugărilor şi a negustorilor greci58. Într-adevăr, măsurile extrem de aspre îndreptate împotriva mişcării religioase a „schismaticilor” români, din ordinul comisarilor regeşti, numiţi de împărăteasă cu decretul din 15 aprilie 174659, s-au dovedit eficiente60, însă pentru scurt timp, iar situaţia de acalmie a fost doar o aparenţă.

Tulburările religioase au continuat în anii ce au urmat şi pe fondul acţiunilor prozelite pentru „unire” reluate în forţă de către Petru Paul Aron, ridicat la rangul de vicar apostolic. La 13 noiembrie 1748 ortodocşii Nicolae Oprea din Sălişte şi Ioan Oancea din Făgăraş, în numele românilor ortodocşi, au înaintat Comisiei aulice pe probleme religioase o petiţie în care arătau faptul că locuitorii din cinci districte din sudul Transilvaniei au fost supuşi la pedepse în bani, deoarece refuzaseră să treacă la „unire”. Petiţia lor a ajuns şi la împărăteasă, care drept răspuns, a trimis câte un decret Guvernului şi respectiv Tezaurariatului din Ardeal, cerând lămuriri cu privire la situaţia incriminată în petiţie.

Aflând de trimiterea decretelor imperiale, cei doi deputaţi români care se găseau încă la Viena au înţeles că împărăteasa a dat un rescript în problema prezentată în petiţie. Întorşi acasă ei au răspândit vestea că petiţia a fost rezolvată favorabil şi că ortodocşilor li se permitea revenirea la

57 Ibidem, p. 159-160, apud. Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, doc. 41, p. 389-393. 58 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 237, 256. 59 Ibidem, p. 235-237. Prin acest decret Maria Tereza a numit, la propunerea Guvernului

ardelean, patru comisari regeşti: cancelarul George Pongrácz, comitele suprem al comita-tului Turda, baronul Ignatie Bornemisza şi doi înalţi funcţionari, români renegaţi: David Mariafi de Maxa şi Petru Dobra, înzestraţi cu puteri depline în sfera lor de activitate. Aceştia îndeplineau rolul de protectori ai intereselor Curţii religioase în Transilvania, scopul prioritar al activităţii lor fiind acela de a ocroti „unirea” în faţă mişcărilor iniţiate de „schismatici”. Pentru a-şi atinge scopul comisarii au dispus arestări în rândul ţăranilor şi a preoţilor ortodocşi, impunându-le cu forţa revenirea la „unire”, restituirea bisericilor uniţilor etc.

60 Ibidem, p. 236-238, 250-252.


147

vechea lor biserică. Astfel, mare a fost surpriza când pe data de 29 decembrie 1748 guvernatorul din Sibiu a citit în faţa deputăţiei româneşti un rescript regesc în care se arăta că reîntoarcerea la vechea Biserică neunită era interzisă. Întrucât cei prezenţi au dat semne de nemulţumire, Ioan Oancea şi un alt ţăran român au fost arestaţi, Nicolae Oprea salvându-se prin fugă61. Refugiat la Viena, în ianuarie 1749, Nicolae Oprea62 alături de alţi patru români ortodocşi au înaintat Curţii alte două petiţii în care acuzau nedreptăţi asemănătoare. Departe încă de a înţelege adevărată realitate confesională din Principat, împărăteasa, mergând pe linia avansată de autorităţile provinciale, îi cataloga pe aceştia drept nişte instigatori, care trebuiau, pe cât era posibil, pedepsiţi şi readuşi la „unire”. Ea recomanda, totuşi, un tratament blând pentru instigatori, atâta timp cât aceştia nu provocau scandaluri publice63.

În mai 1750, Nicolae Oprea împreună cu alţi doi români ortodocşi, călugărul Nicodim şi Ioan din Aciliu, au prezentat, într-o audienţă la Francisc-Ştefan, în numele ortodocşilor din Ardeal alte plângeri. Apoi în 22 iulie şi 19 august 1750 noi petiţii au fost adresate direct împărătesei. Interesant de remarcat, susţine S. Dragomir este progresul în spirit pragmatic, realizat de Oprea, care nu se mai pierde în detalii, în expuneri ample cum se poate observa din conţinutul celor dintâi petiţii, ci se rezumă la prezentarea succintă a gravaminelor româneşti: 1. exerciţiul liber al religiei; 2. instituirea unei comisii imparţiale care să investigheze numărul uniţilor şi a neuniţilor, arătând cine-i unit şi cine nu; 3. episcop ortodox care să fie trimis din Karlowitz. Mai mult, în finalul celei de-a doua petiţii, Nicolae Oprea atrage atenţia suveranei, într-un mod curajos, asupra pericolului unor „tulburări interne”, care ar putea afecta întreaga monarhie, în cazul continuării politicii de „apăsare religioasă” a românilor ortodocşi64.

61Ibidem, p. 240-242. 62 Ibidem, p. 253-258. Nicolae Oprea s-a refugiat la Viena la începutul anului 1749, unde a

întreprins numeroase demersuri în interesul bisericii sale. A încercat să obţină o audienţă la Maria Tereza sau la soţul ei, a apelat la contele Königssegg-Erbs, preşedintele Deputaţiunii ilirice, şi în cele din urmă a cerut protecţia ministrului rus din Viena. Petiţiile scrise în latină sau în limba germană au fost compuse de către agentul din Viena a mitropolitului sârb, Orenghi, care prestase servicii asemănătoare şi braşovenilor în procesul cu saşii. Iar informaţiile, plângerile şi scrisorile îi erau aduse periodic de confraţii săi din Transilvania, de unde îi erau acoperite şi cheltuielile şederii sale la Viena.

63 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 161-164. 64 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 254-255.


148

Petiţiile lui Nicolae Oprea au fost luate în dezbaterea conferinţei ministeriale din 7 noiembrie 1750, după ce în prealabil Curtea de la Viena a obţinut şi opinia Guvernului transilvan referitoare la acuzele ridicate de Oprea. Punerea în discuţie a problemei românilor ortodocşi din Transilvania a avut loc în contextul intervenţiei în favoarea lor a împărătesei Rusiei, Elisabeta Petrovna65. La scurt timp după conferinţa din 7 noiembrie 1750, Nicolae Oprea, care se afla de multă vreme în atenţia autorităţilor, atât pentru faptul că s-a făcut purtătorul de cuvânt al „schismaticilor” din Transilvania, cât şi pentru legăturile pe care le avea cu Rusia, a fost arestat şi întemniţat la Kufstein. Despre soarta sa şi a fratelui său de suferinţă, preotul Măcinic din Sibiel nu s-a mai aflat niciodată nimic66.

Unii dintre preoţii şi credincioşii ortodocşi din Ardeal, înţelegând zădărnicia apelului la oficialităţile austriece, s-au gândit că ar putea obţine în sprijinul cauzei lor, ajutorul marii puterii ortodoxe din vecinătate, Rusia. Printre cei care, îndemnaţi de această speranţă, au luat drumul Sankt Petersburg-ului s-au numărat Nicolae Pop ieromonahul Nicodim, călugărit la Râmnic, preotul Ioan din Aciliu. Aceştia, după ce au apelat în două rânduri la bunăvoinţa Curţii din Viena şi nu au primit niciun răspuns, s-au îndreptat şi spre Rusia, apelând la ajutorul ţarinei Elisabeta Petrovna.

65 Ibidem, p. 255, 261-268. În numele alianţei cu Austria (încheiată în 1746), a comunităţii

spirituale cu românii ortodocşi, ţarina Rusiei a cerut protecţie asupra ortodocşilor din Transilvania. Silviu Dragomir arată în lucrarea sa că un aport însemnat în a face cunoscută ţarinei starea jalnică a Bisericii ortodoxe din Transilvania l-a avut protopopul unit Nicolae Pop din Balomir, fost vicar al episcopului Klein. Astfel, în urma numirii vicarului Petru Paul Aron în fruntea episcopatului unit din Ardeal, protopopul Nicolae Pop şi-a văzut spulberate speranţele de a-l revedea pe ierarhul său Klein şi în consecinţă a revenit la ortodoxe. El a trecut pe ascuns munţii în Ţara Românească, iar de acolo a luat drumul Rusiei, ajungând la Petersburg. Acolo, fostul vicar al lui Klein a înaintat, în numele clerului şi a poporului român din Ardeal, un memoriu împărătesei Elisabeta. Pornind de la acest memoriu şi de la alte documente ce i-au fost prezentate, ţarina a cerut ministrului său aflat la Viena, pe atunci contele Mihail Petrovič Bestužev-Rjumin, verificarea respectivelor informaţii. Acesta a fost momentul declanşator al interesului şi susţinerii Rusiei pentru românii ortodocşi transilvăneni. După reîntoarcerea sa în Ţara Românească s-a călugărit sub numele de Nichifor, ajungând egumen la mănăstirea Argeş. Vezi şi paginile: 238, 258-261.

66 Ibidem, p. 258.


149

Meritul incontestabil al unor personaje, precum Visarion Sarai, Nicolae Oprea sau a altor preoţi sau laici ortodocşi67, dintre care mulţi rămaşi anonimi, unii localnici, alţii veniţi din Ţara Românească sau de la Karlowitz şi al mişcărilor pe care le-au angrenat în deceniul cinci al secolului al XVIII-lea a fost acela că au adus în atenţia Curţii imperiale o realitate ignorată sau refuzată până atunci: existenţa românilor ortodocşi în Transilvania. Mai mult, aceste mişcări au dovedit că ortodoxia a continuat să existe în Transilvania, reuşind să păstreze un număr semnificativ de credincioşi, de care autorităţile trebuiau să ţină cont. În consecinţă, ca urmare a acestor demonstraţii de forţă, cercurile vieneze nu numai că au luat act de realităţile confesionale din Ardeal, dar au devenit conştiente că era necesară o altfel de atitudine, ceea ce a determinat apoi investigarea şi analizarea situaţiei, găsirea unor soluţii adecvate spiritului vremii, marcat de influenţele iluminismului.

Reformismul teresian – câteva consideraţii generale

În scopul readucerii în atenţie a unor aspecte privind reformismul austriac, relevante pentru subiectul nostru, considerăm utilă angajarea unei succinte divagaţii asupra celor două premise fundamentale ale sale: filosofia luminilor şi absolutismul luminat. Secolul luminilor sau altfel spus revoluţia „regenerării” omului68 a adus o „schimbare decisivă” în istoria omenirii69. Se înregistra atunci un început al modernităţii, caracterizat de o creştere demografică semnificativă, de o mobilitate fără precedent. Lumea a început să producă mai mult şi în noi moduri, era mai informată, mai puţin speriată şi în consecinţă mai deschisă spre a accepta o altă ideologie şi experienţe noi. Desigur un rol important în această devenire l-a avut alfabetizarea, graniţă între două epoci, care a făcut indiscutabile progrese, „şi oricât de imprecis ar fi indicele, el reprezintă totuşi ceva [...] cel puţin o 67 Despre lupta clerului şi a credincioşilor din Transilvania pentru apărarea ortodoxiei a se

vedea şi Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, 1996, p. 265-270. Preotul Cosma din Deal, lângă Sebeş, judeţul Alba, care a cules plângerile credincioşilor ortodocşi din 42 sate. Preotul Ioan din Galeş, judeţul Sibiu, a luptat împotriva „uniaţiei” în părţile Sibiului, Sebeşului şi Hunedoarei. Cei mai mulţi dintre aceşti luptători pentru libertatea ortodoxiei au fost arestaţi şi în cele din urmă au ajuns în teribila închisoare de la Kufstein, unde şi-au găsit sfârşitul.

68 Omul luminilor, volum coordonat de Michel Vovelle, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 5. 69 Ibidem, p. 13.


150

condiţie minimală pentru a avea cât de cât acces la cultura scrisului”70. Toate aceste fenomene se desfăşoară, chiar dacă uneori mai lent decât în Occidentul Europei, şi în cadrele, oarecum mai închise, ale monarhiei austriece, iar instituţiile statului se văd nevoite să se adapteze la noua ideologie, la noile conjuncturi politice, sociale, economice şi culturale.

După 1748, în contextul unei relative acalmii în plan extern, Maria Tereza a arătat o mai serioasă preocupare pentru consolidarea autorităţii sale în rândul popoarelor din Imperiu. Astfel, sub influenţa ideilor iluministe, ea a început să promoveze o politică de centralizare, uniformi-zare şi modernizare, care trebuia să aibă drept scop final păstrarea neatinsă a integrităţii monarhiei, dar şi obţinerea unor venituri sporite pe seama visteriei statului. Chiar dacă a fost o adversară declarată a spiritului modern, suverana a dat dovadă de un fin simţ politic şi abilitate, ştiind să se înconjoare de o serie de oameni politici cu viziuni moderne, alături de care a iniţiat o „eră a reformelor”. Aplicarea aşa-numitelor reforme teresiene a început în anii ’50 şi a luat amploare mai ales după anul 1760, iar efectele noii politici s-au făcut curând simţite şi asupra Transilvaniei. Astăzi este incontestabil faptul că domnia Mariei Tereza a adus schimbări majore în toate domeniile vieţii sociale ale monarhiei austriece, inclusiv în materie bisericească.

Despotismul habsburgic prin reformele propuse, continuând o mai veche strategie politică, a urmărit în primul rând restrângerea particulari-tăţilor locale în favoarea centralizării şi uniformizării monarhiei austriece71. În acest context trebuie văzută şi receptivitatea Mariei Tereza la propunerile cancelarilor săi, Haugwitz şi Kaunitz, cu privire la modernizarea aparatului de stat72. Această modernizare era una centralizatoare, dictată şi dirijată de sus, prin care puterea trecea din mâna stărilor, a ordinelor în cea a Guvernului central de la Viena. Una dintre motivaţiile împărătesei a fost aceea că numai printr-o intervenţie mai hotărâtă a statului în reglementarea raporturilor dintre nobili şi ţărani, avea să fie posibilă îmbunătăţirea vieţii ţăranilor şerbi, ştiut fiind că problema ţărănimii şerbe a preocupat-o pe Maria Tereza în mod constant de-a lungul domniei sale.

70 Ibidem, p. 12. 71 Keith Hitchins, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868),

vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987, p. 33. 72 Jean Bérenger, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000, p. 348-349.


151

De altfel, rezultat al influenţei curentului mercantilist în gândirea economică a cercurilor politice conducătoare vieneze, încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea se poate constata o preocupare crescândă a suveranilor pentru găsirea unor metode de a-i proteja pe ţărani în faţa lăcomiei nobililor73. La rândul său, interesată sincer de bunăstarea supuşilor săi74, dar cel puţin la fel de preocupată şi de prosperitatea statului, Maria Tereza a înţeles că obligaţia corvoadei impusă ţărănimii era o „obligaţie nedreaptă” şi o „vexaţiune intolerabilă”, fapt pentru care şi-a propus desfiinţarea acesteia. Maria Tereza nu a beneficiat însă de susţinerea necesară, nici a fiului său Iosif al II-lea, coregent din 1765, nici a cancelarului Kaunitz, cei doi considerând o astfel de măsură „radicală şi prematură”, fapt pentru care ea nu a reuşit să impună în această direcţie decât paleative75. Singurul domeniu în care Maria Tereza a realizat o serie de reforme remarcabile, cu consecinţe pozitive şi la nivelul maselor ţărăneşti, a fost învăţământul public, în acest sector beneficiind şi de susţinerea lui Iosif al II-lea şi a miniştrilor săi76.

Desigur, ceea ce ne interesează pe noi în studiul de faţă este dacă şi în ce măsură reformismul austriac a dat semnalul declanşării procesului de modernizare în domeniul religios şi implicit asupra instituţiilor bisericeşti. Înainte de a ne lansa într-o astfel de investigaţie se impune menţionat faptul că filosofia luminilor ce s-a manifestat în monarhia austriacă a fost cu mult diferită de aceea din Europa de vest77, diferenţă ce rezidă în evoluţia istorică şi în profundul ataşament al Austriei la valorile catolicismului. În consecinţă, aici şi absolutismul luminat în ansamblul reformelor pe care le-a iniţiat a îmbrăcat o altă formă. Această formă, extrem de vizibilă în domeniul religios-bisericesc, şi-a găsit o expresivă şi profundă definire la Jean Bérenger: „Într-o societate dominată de catolicismul Contrareformei şi de nobilime, ea (filosofia luminilor n.a.) a luat aspectul unei reforme catolice, de nuanţă jansenistă, însoţită de o consolidare a statului şi a autorităţii monarhice”78. 73 Erich Zöllner, op. cit., p. 342-343. Mihai Săsăujan, Politica bisericească...., p. 106-109. 74 „Domnia Mariei Tereza a fost caracterizată mai repede de grija ei maternă pe care a arătat-

o în calitate de mater regnans nu numai copiilor ei ci şi ţărilor pe carele conducea. Maxima salus rei publicae a devenit norma supremă. Binele ţărilor ei l-a pus chiar înaintea binelui propriei familii”. A se vedea Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 45-46.

75 Jean Bérenger, op. cit., p. 352-354. 76 Ibidem, p. 355. 77 Ibidem, p. 344. 78 Ibidem.


152

Tendinţele iluministe au influenţat, aşadar, şi politica bisericească oficială, care a purtat în epocă marca catolicismului reformator şi a jansenismului. Cu toate că Maria Tereza nu a aderat niciodată în mod sincer la gândirea iluministă, ea a permis pătrunderea iluminismului în stat şi la Curtea vieneză, realizând reforme în spiritul absolutismului luminat79. Astfel, domnia sa înregistrează într-o evoluţie graduală o tendinţă de modernizare sau „raţionalizare” a vieţii bisericeşti, de o deosebită semnificaţie, în condiţiile în care se ştie că împărăteasa împărtăşea o evlavie şi o cucernicie „de stil vechi fără nicio notă luministă”80, fiind o catolică ferventă. Politica bisericească austriacă a cunoscut, mai ales după ce Kaunitz a devenit cancelar de stat (1754), unele schimbări, care anunţau intenţia statului de a introduce un control mai consecvent asupra bisericii81. S-a impus tot mai mult concepţia potrivit căreia biserica trebuia să fie tratată ca o instituţie de stat din perspectiva „chestiunilor seculare” şi s-a urmărit diminuarea influenţei Bisericii catolice în societate în favoarea statului82. Ca urmare, au câştigat tot mai mult teren acele tendinţe ce anunţau în fapt direcţiile ce aveau să fie promovate hotărât de politica iosefină: limitarea privilegiilor Bisericii catolice, a ingerinţelor papale, a drepturilor de care beneficiase clerul, diminuarea puterii economice a Bisericii catolice, cu alte cuvinte promovarea principiului secularizării bisericii.

Reformele din domeniul educaţiei şi a învăţământului au determinat o limitare semnificativă a controlului bisericii asupra seminariilor bisericeşti, a şcolilor populare, a cărţilor şcolare. Se deschideau perspective noi pentru protestanţi, care puteau acum studia, în mod legal, în universităţi83. Toate aceste măsuri vesteau un suflu nou, anunţau un real climat de toleranţă, care avea să se instaureze pe deplin în monarhie în epoca lui Iosif al II-lea.

79 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 41. 80 Erich Zöllner, op. cit., p. 388. 81 Ibidem, p. 387-388. 82 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 31-32. 83 Ibidem, p. 35.


153

Implicaţiile politicii confesionale teresiene asupra Bisericii ortodoxe române

Atât Guvernul Transilvaniei, cât şi episcopatul unit s-au străduit să

întreţină „ficţiunea” că toţi românii din Transilvania, clerici şi oameni de rând, s-au unit odată pentru totdeauna la 1698 cu Biserica Romei84. În opinia acestor instituţii, împărtăşită, de altfel şi de către forurile politice vieneze, doar în Braşov, Făgăraş şi Sibiu mai erau români neuniţi. În aceste localităţi trăiau şi negustori greci şi bulgari, de asemenea ortodocşi. Tuturor acestora Curtea imperială le acordase dreptul de a-şi exercita liber cultul religios şi de a avea preoţi hirotoniţi dincolo de graniţele Transilvaniei, cu precădere de către episcopul de Râmnic. Aceste concesii reprezentau limita maximă de favoruri pe care cercurile conducătoare de la Viena erau dispuse să le facă pentru ortodoxia transilvăneană.

Această percepţie asupra realităţilor religioase transilvănene, cât şi faptul că împărăteasa, catolică convinsă, nu a agreat conceptul de toleranţă religioasă, a determinat amânarea rezolvării chestiunii ortodocşilor români din Ardeal. Mitropolitul de la Karlowitz, Pavel Nenadovici, unul dintre susţinătorii cauzei românilor ortodocşi din Ardeal se adresa în scris acestora în anul 1751, arătându-le că Viena, în baza rapoartelor preoţilor uniţi şi a guvernatorului, îi considera pe toţi uniţi, sfătuindu-i totodată să solicite un episcop ortodox85.

În cele din urmă, la sfatul unor oameni politici cu o largă viziune, dar şi sub influenţa evenimentelor externe sau a celor din Principat, Maria Tereza a acceptat ca politica Guvernului său să facă câţiva paşi în sensul extinderii anumitor drepturi şi asupra ortodocşilor din Transilvania. În acest context, la începutul anilor ’50 au apărut primele semne perceptibile ale schimbării de atitudine a Curţii faţă de românii neuniţi. Se remarcă o atitudine de recunoaştere graduală a realităţilor din Transilvania, care în final va duce la acceptarea existenţei ortodocşilor români de aici ca un corp distinct în rândul creştinilor din Imperiu86. 84 Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 232-233. Ilustrativ în acest sens este

raportul asupra unirii din 18 februarie 1751 a vicarului Petru Pavel Aron, în care arăta că majoritatea locuitorilor reveniseră la unire, prin urmare poziţia Bisericii unite a fost restabilită. Fără a întreprinde vreo verificare a acestor informaţii Guvernatorul a transmis-o pe 5 aprilie a.a. la Viena.

85 Ibidem, p. 233. 86 Keith Hitchins, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania 1744-

1759”, în Annales Annales Universitatis Apulensis, Series Historica, nr. 11/II, Alba-Iulia, 2007, p. 252.


154

Astfel, pe parcursul anilor 1750-1757, graţie şi intervenţiei ruseşti pe lângă Curtea vieneză, s-au emis o serie de decrete care au avut ca efect recunoaşterea unei toleranţe private pentru românii ortodocşi din Transilvania. La 7 noiembrie 1750, Maria Tereza adresa guvernatorului Transilvaniei două decrete. În linii generale, acestea prevedeau dreptul ortodocşilor din Sibiu, Făgăraş şi Braşov de a-şi exercita cultul divin în bisericile proprii. Se preciza că în viitor toţi „schismaticii” din Principat care nu au dorit să treacă la „unire” sau care au părăsit „unirea” nu trebuiau pedepsiţi. Aveau însă obligaţia de a nu provoca tensiuni, de a nu ţese intrigi împotriva „unirii” şi de a ceda uniţilor bisericile luate87.

La 11 decembrie 1750 o nouă rezoluţie imperială era trimisă Guvernului din Sibiu. Era rezultatul unei analize şi reflecţii asupra evenimentelor tensionate care periclitaseră ordinea şi liniştea publică a Principatului. Din dorinţa de a se evita tulburări asemănătoare în viitor, Maria Tereza dispunea ca neuniţii să nu fie deranjaţi sau împiedecaţi în slujbele lor, în locaşurile care li s-au dat de multă vreme în Sibiu, Braşov şi Făgăraş şi să nu mai fie pedepsiţi pentru religia lor, decât aceia care ar provoca răscoale88. Aceeaşi atitudine imperială faţă de „schismaticii” din Transilvania o regăsim şi în anii ce urmează. Elocvent, în acest sens este decretul din 14 martie 1752, care reafirmă, pe de o parte, intenţia Curţii de a proteja şi încuraja extinderea „unirii”, clerul şi credincioşii uniţi, iar pe de altă parte respectarea rezoluţiilor anterioare în privinţa ortodocşilor români, cu condiţia ca aceştia să nu provoace tulburări ale ordinii publice89. În cazul în care printre ei s-ar găsi instigatori la răscoale sau alte acţiuni ilegale, aceştia urmau a fi pedepsiţi aspru, însă nu pentru religia lor, ci pentru tulburarea liniştii publice şi nerespectarea ordinelor imperiale90. Se impune subliniat faptul că toate aceste dispoziţii nu au fost publicate în mod oficial în Principat, ci doar comunicate în mod discret guverna-torului91, ceea ce demonstrează că oficialităţile austriece nu erau încă pregătite pentru a acorda în mod public libertatea religioasă românilor de credinţă răsăriteană.

87 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 165. 88 Ibidem, p. 166 apud. Augustin Bunea, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900, p. 254. 89 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 238. 90 Ibidem. 91 Idem, Politica bisericească..., p. 165-166.


155

O dovadă în plus a îmblânzirii politicii oficiale vizavi de ortodocşi a fost rescriptul imperial al Mariei Tereza de la 31 mai 1756 care reitera instrucţiunea ca autorităţile să nu întreprindă nicio acţiune care să „supere” poporul92. În aceeaşi direcţie s-au pronunţat şi conferinţele ministeriale din anii 1758-1759, desfăşurate la Viena, care au luat în dezbatere chestiunea confesională din Transilvania.

Conflictele religioase care au zguduit liniştea şi ordinea în Transil-vania au avut rolul de a ridica semne de întrebare cu privire la teza susţinută de către autorităţile politice şi militare din Principat, conform căreia unirea religioasă a fost îmbrăţişată de majoritatea covârşitoare a românilor. De altfel, teza a fost curând infirmată chiar de către episcopul unit Pavel Aron, care la cererea Guvernului ardelean a întocmit în 6 noiembrie 1757 o „specificaţie” referitoare la aşa-zisele daune şi nedreptăţi suferite de preoţii şi bisericile uniţilor. Lista ce menţiona bisericile luate de ortodocşi de la uniţi, numele preoţilor ortodocşi hirotoniţi în afara graniţelor şi a credincioşilor care au abandonat unirea religioasă în ultimii ani, era cea mai solidă demonstraţie a existenţei „schismaticilor”, într-un număr îngrijorător, din perspectiva oficialităţilor93.

Treptat, anumite cercuri oficiale austriece îşi reconsideră opiniile şi aprecierile în legătură cu configuraţia confesională a Transilvaniei şi caută să găsească soluţii politice adecvate realităţii. Unul dintre primii oameni politici din Viena, care a lansat un punct de vedere total diferit faţă de percepţia generală, a fost Bartenstein, preşedintele Deputaţiei aulice ilire. El a criticat teza potrivit căreia în Principat înainte de 1744 ar fi existat ortodocşi doar în cele trei localităţi Braşov, Sibiu şi Făgăraş şi a pus la îndoială faptul că ortodocşii erau nişte tulburători ai liniştii publice94. A susţinut că românii au fost nişte „ignoranţi” în chestiunea „unirii” pe care nu au înţeles-o şi au acceptat-o doar într-o formă declarativă, de aceea ulterior s-au înregistrat atâtea cazuri de revenire la ortodoxie95.

Bartenstein a făcut parte dintre acei oameni politici care s-au pronunţat pentru evitarea constrângerii în problemele religioase şi pentru rezolvarea în mod paşnic a acestora, recomandând folosirea unor metode

92 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 259-260. 93 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 68-70. 94 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 95. Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 241. 95 Idem, Politica bisericească..., p. 175, 177.


156

moderate. Pentru întărirea „unirii” în Transilvania şi în întreg Imperiul96 a propus utilizarea unor metode, precum „instruirea religioasă moderată” şi „dragostea creştină”. A denunţat ura împotriva neuniţilor, pe care a văzut-o ca fiind o atitudine extrem de păgubitoare, exprimându-şi dezacordul faţă de măsurile luate împotriva ortodocşilor transilvăneni, atât de autorităţi, cât şi de episcopul unit Petru Pavel Aron.

Opiniile lui Bartenstein au fost împărtăşite şi de către cancelarul Kaunitz. Acesta, la rându-i, în rapoartele prezentate împărătesei a arătat că în ciuda numeroaselor propuneri făcute de conferinţele ministeriale şi a rezoluţiilor imperiale, nu s-a ajuns la restabilirea liniştii în Principat, iar această situaţie se datora în primul rând faptului că cei îndrituiţi să pună în practică deciziile imperiale au dat dovadă de un zel orb, nejustificat, care de multe ori a dus la acţiuni violente. Ministrul a propus ca pe viitor constrângerile religioase la adresa ortodocşilor să fie interzise, cei de altă confesiune decât catolică să se bucure de respect şi un tratament civilizat, iar uniţii şi neuniţii din Transilvania să beneficieze de egală îndreptăţire pentru a se înlătura astfel pericolul răbufnirii unor noi tensiuni religioase. Cancelarul propunea ca la fiecare patru sau şase săptămâni să se ţină la Viena conferinţe ministeriale, care să trateze chestiunile delicate de natură confesională din Transilvania, iar concluziile acestora să fie înaintate împărătesei97. La acestea s-au adăugat şi memoriile în cauza românilor ardeleni înaintate Curţii de către mitropolitul sârb Nenadovici, care printre altele atrăgea atenţia asupra pericolului emigrării în masă a acestora în Ţările Române sau Rusia98.

Unul dintre cei mai importanţi paşi în sensul apropierii de problemele confesionale din Transilvania, din această vreme, a fost făcut de împără-teasă prin acordarea decretului de toleranţă din 13 iulie 1759. Numitul decret acorda dreptul la liberă practică religioasă, românilor ortodocşi, cu condiţia ca aceştia să nu obstrucţioneze în niciun fel „unirea”. Celor care părăsiseră „unirea” şi nu mai doreau să revină la această confesiune li se acorda toleranţa privată, însă numai cu anumite condiţii, dintre care menţionăm obligaţia de a restitui bisericile luate de la uniţi, precum şi

96 Bartenstein a creionat un proiect complex de unire cu Biserica latină a întregii naţiuni

ilirice. A se vedea Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 242. 97 Ibidem, p. 243-244. 98 Silviu Dragomir, op. cit., p. 112.


157

proprietăţile bisericeşti. De asemenea, se impunea ortodocşilor obligaţia de a nu-i insulta pe uniţi, fie ei preoţi sau laici. Totodată se preciza că nu aveau să beneficieze de toleranţă cei care ar părăsi „unirea” în viitor99. Decretul mai prevedea că preoţii neuniţi nu aveau dreptul de a întreprinde nimic împotriva legii, ordinii şi binelui public din Principat, şi în acelaşi timp interzicea episcopului unit să-i persecute pe românii ortodocşi din regiunile în care aceştia erau toleraţi să-şi exercite credinţa100.

Desigur, toleranţa acordată ortodocşilor, aşa cu reiese din enunţul decretului era una limitată, restrânsă. Ortodocşii aveau dreptul de a-şi exercita propria credinţă, dar le erau categoric interzise acţiuni de convertire a „uniţilor”, în timp ce preoţii greco-catolici au primit misiuni prozelite chiar din partea împărătesei101. Keith Hitchins opinează că această viziune asupra toleranţei nu a avut în perspectiva imediată un efect pozitiv, ci mai degrabă a agitat din nou spiritele, a dat naştere la nemulţumiri ce au dus la o nouă mişcare religioasă în Transilvania, care l-a avut ca lider pe Sofronie din Cioara. În plus trebuie avut în vedere faptul că autorităţile locale transilvănene nu s-au grăbit să pună în aplicare decretul imperial, aşa cum nici episcopul unit Aron nu a părut interesat să-l respecte102. Aşa încât, dintr-o anumită perspectivă, Silviu Dragomir pare îndreptăţit să afirme că decretul din 13 iulie 1759 „în loc să acorde toleranţă religioasă, face o nouă încercare de a îneca în interminabile expediente birocratice generoasa mişcare de eliberare a românilor ortodocşi”103.

Acestea au fost, aşadar, împrejurările în care a luat naştere o nouă mişcare religioasă condusă de călugărul Sofronie din Cioara (azi Săliştea, jud. Alba), după numele de botez, Stan. El avea origini preoţeşti, tatăl său, după unele opinii, se pare că era preot în localitate. Sofronie a fost călugărit şi hirotonit în Ţara Românească de unde a revenit în satul natal unde şi-a ridicat un schit, pe care autorităţile l-au distrus. În anii 1759-1761 a condus o acţiune de împotrivire la „uniaţie”, îndemnându-i pe preoţii şi credincioşii uniţi să revină la ortodoxie. La fel ca şi Visarion Sarai, Sofronie le-a cerut românilor trecuţi la „unire” să se întoarcă la adevărata credinţă

99 Mihai Săsăujan, Atitudinea cercurilor oficiale austriece..., p. 244-245.

100 Idem, Politica bisericească..., p. 166, 170. Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 130-133. 101 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 171. 102 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p.157 şi urm. 103 Ibidem, p. 128.


158

strămoşească pentru a nu-şi pierde sufletele. Scopul mişcării sale, spunea Sofronie era de a întocmi o listă cu toţi credincioşii ortodocşi, pe care avea să o înmâneze episcopului ortodox ce avea să vină104. Arestat de către comitele suprem al Hunedoarei, Ladislau Balog, în preajma Crăciunului lui 1759 la Bobâlna, lângă Orăştie, a fost eliberat sub presiunea a câtorva sute de ţărani înarmaţi, conduşi de preotul Ioan din Sălişte, refugiindu-se în Munţii Apuseni, unde şi-a continuat activitatea. Arestat din nou la Abrud, a fost eliberat de autorităţi de teama unei răzvrătiri de proporţii a moţilor105. Sofronie a întocmit memorii adresate autorităţilor locale sau împărătesei, a căror conţinut trăda influenţa ideilor epocii iluministe pe cale de a se naşte şi în Transilvania, originate în principiile drepturilor fundamentale ale omului şi ale echităţii sociale.

Dintre revendicările sale le menţionăm pe cele referitoare la necesi-tatea acordării unui episcop ortodox, retrocedarea bisericilor luate de „uniţi”, biserici „pe care bieţii de noi le-am zidit, cu cheltuiala şi cu mâinile noastre”106. Din memoriul înaintat congregaţiei nobililor din comitatul Hunedoarei, desfăşurată la Deva în mai 1760, transpare atât dezamăgirea suplicanţilor, cât şi dorinţa fermă de a-şi afirma identitatea107. Ulterior răscoala s-a extins până în Sătmar şi Maramureş, pretutindeni poporul a început să-şi facă singur dreptate, ocupând vechile lor biserici, date forţat „uniţilor”, şi pe care le ceruseră până atunci în zadar autorităţilor. Prin toate satele prin care trecea, Sofronie şi cei apropiaţi lui făceau propagandă printre ţărani să se înscrie între aderenţii mitropolitului de Karlowitz de unde li se va trimite un episcop nou, căci „ăsta care-i acum în Blaj, va pieri ca fumul, deoarece l-a prins regina cu minciuna, scriind că toţi românii de aici sunt uniţi”108. Mişcarea lui Sofronie poate fi considerată cu adevărat o victorie a ţărănimii române ortodoxe.

104 Se pare că zvonul cum că Maria Tereza numise deja un episcop pentru românii ortodocşi

din Ardeal, se răspândise chiar şi la nivelul satelor. Într-adevăr exista un decret de numire a unui episcop ortodox pentru Ardeal încă din 13 octombrie 1758.

105 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 146-162. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 268-269. 106 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 150. 107 Ibidem „Căci prea de ajuns ne-am rugat cu toată cuviinţa şi n-am primit niciun răspuns,

ca şi când niciodată nu ne-am fi rugat. Nici noi nu suntem vite, cum cred Măriile Voastre, ci avem biserica noastră...”

108 Ibidem, p. 153.


159

Petru Pavel Aron s-a refugiat la Sibiu de teama răzbunării ţăranilor români, nu numai credincioşii, dar şi preoţii uniţi reveneau pretutindeni la ortodoxie. În lipsa forţei militare necesare, armata imperială fiind angajată în războiul cu Prusia, Guvernul ardelean asista neputincios la răscoala ce a cuprins întreg Principatul. Astfel, în timp ce Sofronie era stăpân deplin în Ardeal, oficialităţile austriece au avut ocazia să reflecteze asupra politicii religioase în Principat 109. Sofronie se intitula „vicar al Sfântului Sinod din Karlowitz”, convoca soboare în satele prin care trecea110. Momentul culminant al răscoalei l-a constituit sinodul din 14-18 februarie 1761 de la Alba Iulia111, adunare cu caracter simbolic în primul rând. Convocat cu scopul de a reda bisericii organizarea ce a avut-o înainte de stăpânirea habsburgilor, sinodul nu a luat în dezbatere decât probleme strict religi-oase112 şi în pofida neliniştii autorităţilor, s-a desfăşurat într-o ordine desă-vârşită, cu toate că s-a bucurat de o largă participare din partea ţăranilor români113.

Această răscoală cu caracter religios, alături de toate celelalte tulburări confesionale ce au avut loc în Transilvania începând cu anul 1744 au arătat faptul că poporul „valah” de religie ortodoxă nu mai era o entitate amorfă, ci dimpotrivă o comunitate activă, conştientă de forţa sa, de drepturile pe care ar fi trebuit să le deţină. În contextul acestor mişcări religioase se poate vorbi, aşadar, şi de naşterea spiritului combativ la românii ortodocşi din Ardeal.

La 28 august 1760, Bartenstein a înaintat împărătesei un proiect de rezoluţie în care îi prezenta scena confesională conflictuală din Transilvania

109 Ibidem, p. 177, 242-243. 110 Ibidem, p. 177-180. 111 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 186. 112 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 182-184. Programa sinodului a cuprins puncte (hotă-

râri), dintre care se remarcă: solicitarea unui episcop „neunit”, care să aibă binecuvân-tarea mitropolitului de la Karlowitz; eliberarea unor preoţi închişi pentru credinţa lor: Oprea Micleuş din Sălişte, popa Măcinic din Sibiel, popa Ioan din Galeş şi popa Ioan din Sadu; „dacă ţara vrea” înlocuirea în toate districtele protopopeşti a protopopilor cu preoţi în calitate de inspectori districtuali; să le fie interzis preoţilor să frecventeze crâşmele, mirenii să nu înjure, să spună rugăciuni, să se spovedească; să fie identificaţi şi arestaţi cei care în numele lui Sofronie sau a Sinodului au au adunat bani de prin sate; românii ortodocşi să plătească darea împărătească şi să îndeplinească şi celelalte servicii care li se cuvin şi să fie ascultători etc.

113 Ibidem, p. 181-186.


160

şi propunea o serie de măsuri în vederea restabilirii ordinii zdruncinate114. De asemenea, propunea convocarea unei conferinţe ministeriale de urgenţă la care să participe şi Consiliul aulic de război şi Tezaurariatul aulic pentru a se decide măsurile ce trebuiau luate în vederea opririi lucrurilor din Transilvania115. Bartenstein, Kaunitz şi Ulfeld, ministrul pentru chestiuni transilvane, s-au pronunţat pentru anchetarea cazului, pedepsirea celor vinovaţi pentru tulburarea ordinii şi siguranţei publice, dar în acelaşi timp au propus adoptarea unor metode moderate de acţiune116.

În cele din urmă, pentru a pune capăt tensiunilor religioase din Prin-cipat, înteţite de mişcarea religioasă condusă de Sofronie, Maria Tereza, în conferinţa ministerială din 17 octombrie, sub influenţa lui Kaunitz, a acceptat numirea efectivă, nu doar formală, a unui episcop ortodox pentru românii din Transilvania117. De asemenea, împărăteasa a hotărât prin rescriptul din 20 octombrie 1760118, numirea unei comisii imperiale, care să investigheze situaţia din Transilvania pentru a descoperi cauzele reale ale tensiunilor119. Comisia avea obligaţia de a acţiona prudent, cu moderaţie, fără să recurgă la utilizarea forţei120.

În luna martie a anului 1761, Curtea l-a însărcinat pe baronul Nicolau Adolf Buccow, nou-numitul general-comandant al Transilvaniei, cu restabilirea ordinii şi introducerea episcopului românilor ortodocşi, Dionisie Novacovici, fost episcop sârb de Buda121. Astfel, după ce Biserica ortodoxă română transilvăneană a fost privată mai bine de o jumătate de secol de un ierarh, a obţinut dreptul de a avea un episcop propriu, românii neuniţi bucurându-se începând din anul 1761, pentru prima dată de la intrarea lor sub suzeranitate austriacă, de libertate religioasă publică122. Chiar dacă noul episcop era sârb, precum aveau să fie şi cei ce i-au urmat în scaunul episcopal de-a lungul secolului al XVIII-lea, a fost aşteptat cu bucurie şi speranţă de către credincioşii români. 114 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 186. 115 Ibidem, p. 188. 116 Ibidem, p. 188-189. 117 Mathias Bernath, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca, Ed.

Dacia, 1994, p. 166. 118 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 178. 119 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 198. 120 Idem, Atitudinea cercurilor oficiale austriece…, p. 245. 121 Mathias Bernath, op. cit., p. 166. 122 Mihai Săsăujan, Politica bisericească..., p. 72-73.


161

Odată ajuns în Principat, principalul obiectiv al generalului Buccow a fost realizarea unei conscripţii generale a credincioşilor uniţi şi neuniţi, care să fie efectuată în paralel de către autorităţile civile şi clerul unit. Scopul era acela de a se stabili odată pentru totdeauna statutul confesional al românilor şi de a împiedica pe viitor părăsirea „unirii”123. Cele două numărători au avut loc în lunile aprilie şi mai 1761, la sfârşitul lunii mai rezultatele fiind analizate de comisia imperială, numită în acest scop, care funcţiona la Sibiu sub preşedinţia generalului Buccow124. Rezultatele125, total diferite de aşteptările autorităţilor vieneze, au fost următoarele: 2250 preoţi uniţi la 25.223 familii, 1365 preoţi ortodocşi la 128. 635 familii, 515 biserici unite şi 1362 ortodoxe126.

În aceste condiţii se punea desigur problema modului în care aveau să fie distribuite averile ecleziastice. La sugestia lui Bartenstein, împărăteasa trimitea pe 11 iunie un rescript referitor la modul în care să fie rezolvată chestiunea proprietăţilor bisericeşti. Astfel, s-a realizat o nouă împărţire a clădirilor şi pământurilor, în care uniţii au fost în mod evident favorizaţi. Întrucât în foarte multe sate, uniţii erau într-un număr extrem de mic şi nu puteau să păstreze bisericile, s-a dispus ca lor să le rămână în schimb pământurile, ortodocşii fiind obligaţi să le construiască capele noi. La construirea acestora aveau să contribuie financiar şi congregaţia „De Propaganda Fide” şi Tezaurariatul imperial127.

Cu toate că Maria Tereza a cerut ca în procesul de separare a bisericilor să se dea dovadă de multă prudenţă, să nu fie folosită forţa, generalul Buccow a acţionat în mod contrar, folosind mijloace violente şi abuzive. La separarea bisericilor el i-a favorizat pe uniţi, ajungându-se la situaţia ca în unele sate preotul unit să păstreze casa parohială şi biserica fără să aibă

123 Ibidem, p. 167. 124 Ibidem, p. 236. 125 Despre rezultatele acestei conscripţii a se vedea şi Silviu Dragomir, op. cit., p. 264-266. 126 Ioan Lupaş, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 80. Şerban

Turcuş, op. cit., p. 413. Această statistică ar merita o comparaţie cu o alta efectuată la începutul secolului (1716) asupra clerului român, ce prezenta următoarele date: din 2064 de comune câte existau în Transilvania, 1100 erau „curat româneşti”, iar 804 erau cu populaţie mixtă, iar nesigure 143. Numărul familiilor româneşti ajunsese cam la 85.857, iar al preoţilor la 2747, dintre care 2260 erau uniţi iar 456 neuniţi, ceea ce însemna că preoţii ortodocşi reprezentau o cincime din numărul preoţilor uniţi. A se vedea Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 167-168.

127 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 236.


162

credincioşi, în vreme ce ortodocşii trebuiau să-şi desfăşoare slujbele în aer liber, şuri sau alte locuri. Dacă în vreun sat a existat cel mai mic semn de împotrivire sau nemulţumire faţă de procedurile autorităţilor s-a recurs la intervenţii militare128. De asemenea, o serie de mănăstiri ortodoxe, care pe motiv că nu au fost date uniţilor sau că au fost „focare ale rezistenţei religioase” au fost distruse. În fapt, prin amploarea sa represivă, măsura a urmărit anihilarea vieţii monahale ortodoxe româneşti din Transilvania129.

Aceeaşi atitudine agresivă şi violentă a caracterizat şi politica lui Buccow de înfiinţare a regimentelor grănicereşti. În viziunea sa, acestea, prin avantajele sociale pe care le promiteau, urmau să fie un mijloc de atragere a românilor la greco-catolicism. Aşa a şi fost până când românii înregimentaţi au început să protesteze fie pentru faptul că starea lor de iobăgie continua, fie pentru că unii ofiţeri au recurs la un tratament violent la adresa lor sau pentru măsurile dure prin care li se impunea renunţarea la ortodoxie130. Cel mai elocvent exemplu în acest sens a fost atitudinea celui de-al doilea regiment grăniceresc, de infanterie, de la Năsăud, care a refuzat să depună jurământul militar. În ziua destinată depunerii jurământului, 10 mai 1763, ţăranii din jurul Năsăudului adunaţi în acest scop la Salva, au depus armele afirmând că refuză să devină soldaţi şi în acelaşi timp să plătească impozite ca şi iobagii şi să-şi piardă şi credinţa străbună. Generalul Buccow şi episcopul unit, prezenţi la manifestare au trebuit să se retragă. Însă la scurt timp, comandantul militar al Transilvaniei a dispus pedepsirea în mod exemplar a aşa-numiţilor instigatori de pe platoul numit Mocirla, de la Salva.

Ca urmare ortodocşii din districtul românesc al Bistriţei, din satele ce intrau în planul de înregimentare a lui Buccow, au trimis pe 16 iunie acelaşi an o delegaţie impresionantă, constituită din 45 de persoane, la recent numitul episcop ortodox, Novacovici, căruia i s-au plâns de constrângerile la unire la care erau supuşi, cerându-i ajutor. Protecţie au mai cerut românii de aici şi preşedintelui stărilor politice din Ardeal, Lazăr Ianoş. În cele din urmă, Maria Tereza l-a trimis în Transilvania pe generalul Siskovich, la începutul anului 1763, pentru a cerceta şi aplana atmosfera tot mai tensionată de acolo. Informată de Siskovich asupra metodelor de teroare 128 Ibidem, p. 236-237. 129 Ibidem, p. 237. Mathias Bernath, op. cit., p. 167. Şerban Turcuş, op. cit., p. 413. 130 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 238.


163

practicate de Buccow pentru „convingerea” românilor ortodocşi să treacă la unire, care în mod contrar au dus la creşterea numărului de români care au abandonat unirea religioasă, împărăteasa l-a revocat pe acesta de la conducerea Guvernului transilvan la scurt timp după evenimentele de la Salva131.

De remarcat că evoluţia greco-catolicismului a fost sinuoasă şi în această regiune, a Năsăudului, care în timp avea să devină un bastion al Bisericii unite cu Roma. La recensământul uniţilor şi neuniţilor din Transilvania realizat în anul 1761 de autorităţi, satele de pe valea Rodnei şi din jurul Năsăudului s-au declarat neunite. În acelaşi an s-au înregistrat răzvrătiri contra preoţilor uniţi, care au fost scoşi din biserici, iar acestea au fost pentru scurt timp închise132. În paralel cu acest recensământ, protopopul Năsăudului, Anton Naszodi, întreprindea şi el o anchetă ale cărei rezultate reale sau, probabil, uşor prelucrate au fost favorabile uniţilor. În urma comparării celor două recensăminte s-a stabilit rezultatul definitiv: 25 de localităţi s-au declarat unite şi li s-au adjudecat bisericile existente în satele respective133. Progresul unirii în această parte a Transilvaniei avea să fie, însă, uimitor şi să ducă la schimbarea definitivă a raportului demografico-confesional în regiune. În numai câteva decenii majoritatea populaţiei avea să treacă la greco–catolicism, lucru explicabil în primul rând prin prisma funcţionării regimentului grăniceresc.

Cu toate cele mai sus prezentate, se impune totuşi remarcat faptul că în între anii 1744 - 1761 politica religioasă a Curţii imperiale faţă de românii ortodocşi a evoluat de la o atitudine agresivă bazată pe intervenţie militară la o relativă toleranţă religioasă. Desigur, această reconsiderare a poziţiei ortodocşilor din Transilvania a fost rezultatul schimbărilor ideologice şi socio-economice ale vremii respective134, dar şi a conjuncturii externe, războiul cu Prusia135, care necesita resurse economice şi umane, dar şi

131 Ibidem, p. 238-240. 132 V. Şotropa, „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud, 1937,

p. 453, 455-472. 133 Ibidem, p. 473. 134 Este vorba despre influenţa ideologică a iluminismului, iar din punct de vedere social-

economic despre influenţa mercantilismului, curent de idei care punea accent pe factorul demografic, pe aspectul că dezvoltarea economică şi bunăstarea unui stat este în strânsă legătură cu numărul celor care contribuie la visteria statului.

135 Keith Kitchis, The Court of Vienna ..., p. 265, 267.


164

menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, principala susţinătoare a acţiunilor revendicative ale românilor136.

Totodată, în împrejurările legate de desfăşurarea ostilităţilor militare cu Prusia unii oameni politici, precum Kaunitz sau Bartestein au realizat importanţa numărului populaţiei româneşti ortodoxe din Transilvania, dând o direcţie clară politicii Curţii de la Viena, în sensul subordonării acesteia intereselor de stat137. În acest context compromisurile, ca de exemplu toleranţa faţă de ortodocşi, acordarea unui episcop erau absolut necesare şi utile pentru atingerea unor obiective majore ale politicii imperiale. Însă, indiferent care au fost raţiunile, noua politică confesională promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia românească din Ardeal a fost una benefică, având drept consecinţă imediată obţinerea unui ierarh propriu, pas important în crearea unei administraţii bisericeşti proprii, în acelaşi timp instrument crucial în construirea unei identităţi distinctive. Pe de altă parte, aşa-numita „pacificare” a Transilvaniei întreprinsă de generalul Buccow şi acordarea unei autonomii bisericeşti românilor ortodocşi au avut ca efect, printre altele, slăbirea legăturilor acestora cu mitropolia de Karlowitz şi cu Biserica rusă138.

Din altă perspectivă se impune menţionat faptul că autorităţile politice imperiale s-au văzute puse în situaţia de a abandona marele proiect al unirii religioase a tuturor românilor cu Biserica Romei, care s-a dovedit nerealist. Dacă acest proiect a eşuat parţial în schimb politica integrativă a câştigat prin recuperarea unui segment demografico-economic important, românii ortodocşi din Transilvania. S-a reuşit găsirea unei soluţii care să conducă la coeziune în cadrul monarhiei şi s-au identificat noi resurse pentru prosperitatea monarhiei139.

136 În acea vreme relaţiile dintre Rusia şi Austria se întemeiau pe prietenia dintre cele două

împărătese. Această prietenie a dus la încheierea unui tratat de alianţă între cele două mari imperii în anul 1746. Menţinerea alianţei şi ajutorului rusesc erau absolut necesare Austriei în contextul izbucnirii războiului cu Prusia pentru Silezia. De aceea Maria Tereza nu a putut ignora favoarea pe care Elisabeta Petrovna i-a cerut-o cu privire la românii ortodocşi din Transilvania. Astfel încât se poate considera că decretul de toleranţă din 13 iulie 1759 se datorează în bună parte intervenţiei ruseşti pe lângă Curtea de la Viena.

137 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265. 138 Mathias Bernath, op. cit., p. 168. 139 Keith Hitchins, The Court of Vienna..., p. 265.


165

Unul dintre susţinătorii ideii de numire a unui episcop pentru românii „schismatici” din Transilvania a fost Bartenstein. Cu prilejul conferinţei ministeriale desfăşurată la Viena în vara anului 1758, el a propus ca arhiereul neuniţilor din Principat să poarte titulatura de mitropolit şi să fie învestit cu aceeaşi jurisdicţie, pe care o avea asupra credincioşilor săi mitropolitul de la Karlowitz. O astfel de măsură, în viziunea sa, avea menirea de a salva alianţa cu Rusia, în acele dificile împrejurări ale războiului de şapte ani, dar servea şi principiului politic care a ghidat politica imperială de-a lungul secolelor, „divide et impera”, pentru că ar fi împiedecat o coalizare a ortodocşilor din Imperiu. Întrucât Biserica ortodoxă din Ardeal nu beneficia de prevederile „privilegiilor ilire”, ierarhul românilor nu trebuia ales de reprezentanţii clerului, ci numit direct de suveran la propunerea Cancelariei aulice a Transilvaniei sau chiar a Deputaţiunii aulice ilire. În acest sens Bartenstein înainta propunerea ca în această funcţie să fie numit episcopul sârb de Buda, Dionisie Novacovici, care prin comportamentul său modest se dovedea potrivit deţinerii unui astfel de oficiu140. Convinsă probabil de opiniile lui Bartenstein, dar mai ales de argumentaţia cancelarului Kaunitz, care în linii generale se situa pe poziţii asemănătoare cu a celui dintâi141, împărăteasa a semnat rescriptul din 13 octombrie 1758 prin care aproba acordarea unui „episcop exempt pentru Transilvania”, lucrul urmând a fi dus la îndeplinire cât mai repede. În fapt, numirea sa a arătat opţiunea Curţii de la Viena de a restabili echilibrul social pe cale moderată. Însă, contele Uhlfeld, şi-a dat toată străduinţa să amâne cât mai mult aplicarea acestei dispoziţii, cu atât mai mult cu cât Curtea însăşi spera să restaureze ordinea în Transilvania, fără să fie nevoită să acorde ortodocşilor o ierarhie142.

Conferinţa din 12 martie 1761 a hotărât ca odată cu Buccow să meargă în Transilvania şi Dionisie Novacovici, fără ca el să fie numit episcop, doar cu scopul de a-l ajuta pe comisarul imperial. Acesta, fără a avea acordul mitropolitului de la Karlowitz, ceea ce l-a făcut şi mai puţin credibil în ochii

140 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 73-76. 141 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 196. Atât, Bartenstein, cât şi Kaunitz considerau necesară

numirea unui episcop pentru ortodocşii din Transilvania, opţiunile lor fiind diferite doar în privinţa alegerii momentului. Astfel, Bartenstein era de părere că momentul era prea critic pentru numirea imediată a unui episcop, în timp ce Kaunitz s-a pronunţat în favoarea înfiinţării imediate a unei episcopii ortodoxe independente de Karlowitz.

142 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 83-84, 232-233.


166

românilor, l-a însoţit pe generalul care venea să reinstaureze pacea cu ajutorul terorii şi al armatei. Astfel, îl întâlnim pe Dionisie Novacovici la Braşov, Sibiu, Alba Iulia, prezenţă tăcută ce nu a îndrăznit să protesteze, atunci când Buccow cu ameninţări şi cu arma în mână a impus ortodocşilor cedarea bisericile proprii în favoarea greco-catolicilor. Toate aceste situaţii nu au avut darul de a-i da o bună recomandare lui Novacovici pentru calitatea de episcop ortodox al românilor143. Dovedind însă obedienţa faţă de oficialităţile imperiale a câştigat simpatia acestora. La 6 mai, Buccow îi scria Mariei Tereza, solicitându-i să aprobe instalarea oficială a lui Novacovici, altfel „nu se mai salvează nimic din unire cu toată oboseala ce mi-o dau...”144 În consecinţă la 13 iulie 1761 a fost emis decretul imperial pentru instalarea sa ca episcop145. Instalarea în mod solemn al celui dintâi ierarh ortodox al românilor transilvăneni din secolul luminilor s-a făcut pe data de 4 septembrie la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde împărăteasa îi fixase reşedinţa. Se împlinea, aşadar, unul dintre dezideratele fundamentale ale modestului cler român ortodox, acela de a avea o ierarhie superioară proprie. Meritul acestei victorii, care în timp va câştiga semnificaţii naţionale, aparţinea celor mulţi şi săraci, care deşi nu au ştiut şi nu au dispus de resorturile necesare unei bune organizări au reuşit să sperie autorităţile prin intensitatea şi amploarea mişcărilor religioase146.

Dionisie Novacovici s-a născut la începutul secolului (1705-1706) în Dalmaţia, a fost călugărit în mănăstirea Sfântul Sava din Bocca di Cattaro, iar între anii 1726-1737 a urmat gimnaziul şi academia de teologie la Kiev. A fost profesor de filosofie şi teologie la Novi Sad, iar în anul 1747 este întâlnit ca un predicator foarte apreciat în Buda. Învăţătura, talentul de bun propovăduitor al evangheliei şi calităţile sale umane (blândeţe, modestie, înţelepciune) l-au recomandat la funcţia de episcop de Buda (1749), iar din 1761 şi episcop exempt al românilor ortodocşi din Transilvania147. Cu toate că reşedinţa noului episcop ar fi trebuit să fie Şcheii-Braşovului, suspiciunea cu care braşovenii l-au întâmpinat l-au făcut să prefere ca reşedinţă satul Răşinari148.

143 Ibidem, p. 224-225. 144 Ibidem, p. 235. 145 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 146 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 196. 147 Ibidem, p. 237-238. 148 Silviu Dragomir, op. cit., vol. II, p. 235-236.


167

Episcopul Novacovici a înţeles că rolul său era mai mult unul politic şi a încercat să facă faţă, atât situaţiei complicate din provincia ardeleană, cât şi aşteptărilor autorităţilor. Episcopul şi-a îndeplinit misiunea, având o contribuţie semnificativă la restabilirea echilibrului social în Principat, prin intermediul vizitaţiilor canonice cu caracter pacificator. De asemenea, s-a remarcat şi prin publicarea unor scrieri bilingve (româno-sârbe) cu caracter teologic, a unor studii care combăteau propaganda unirii, convocarea unui sinod pentru a asculta plângerile credincioşilor săi149. A hirotonit aproxi-mativ 200 de preoţi şi a încercat să dea o primă organizare eparhiei sale, împărţindu-o în 44 de protopopiate150. Dând dovadă de multă cumpătare a reuşit să pecetluiască instituţionalizarea deplină a ortodoxiei ardelene. Însă situaţia complicată şi încă încordată sub raport confesional, din Transil-vania, precum şi suspiciunile atât ale imperialilor, cât şi ale românilor l-au determinat pe Dionisie Novacovici să demisioneze în anul 1767 din oficiul episcopal ardelean, preferând calitatea de episcop de Buda151.

O parte a istoriografiei l-a acuzat pe episcopul Novacovici de obedienţă faţă de autorităţile politice, datorită faptului că nu a opus măsuri viabile procesului de catolicizare, însă, pe de altă parte trebuie spus că prin atitudinea sa a câştigat încrederea oficialităţilor, ceea ce a servit intereselor episcopiei ortodoxe pe termen lung. În fond a reuşit să câştige timpul necesar şi util pentru ca această instituţie să se organizeze şi să urmeze un curs evolutiv normal152. După retragerea lui Dionisie Novacovici, scaunul episcopal a rămas vacant, atribuţiile de conducere fiind încredinţate tempo-rar episcopului de Vârşeţ, Ioan Georgievici. La 12 ianuarie 1770, împără-teasa l-a numit în locul său, pe Sofronie Chirilovici, fost vicar al lui Novacovici la Buda, agreat şi de mitropolia de Karlowitz. Noul adminis-trator episcopesc şi-a stabilit reşedinţa la Sibiu, unde aceasta avea să rămână şi pe viitor. Chirilovici, la rându-i, s-a confruntat cu o situaţie precară şi tensionată, neînţelegeri cu episcopii uniţi, determinate de faptul că întărirea Bisericii ortodoxe limita succesul acţiunilor lor prozelite. A promovat aceeaşi tactică de loialitate faţă de Curtea imperială şi ascultare faţă de autorităţi ca şi înaintaşul său, obţinând anumite acte de bunăvoinţă

149 Ibidem, p. 238. Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 150 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 326. 151 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 152 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 198-200.


168

cum a fost, de exemplu, patenta imperială din 1774 ce prevedea un tratament mai bun faţă de ortodocşi153. Fidelitatea i-a fost răsplătită în 1774, când a fost numit episcop al sârbilor din Buda, cu drept de a hirotoni preoţii ortodocşi din Transilvania.

Conducerea provizorie a eparhiei a fost încredinţată protopopului Ioan Popovici din Hondol, care a devenit astfel vicarul lui Chirilovici pentru Transilvania154. Dintr-o anumită perspectivă istoriografică, tactica moderată, atitudinea de fidelitate până la obedienţă manifestată de primii doi prelaţi ce s-au aflat la conducerea episcopiei ortodoxe române pot fi condamnate şi criticate. Însă, în egală măsură se impun apreciate pentru că au dus la obţinerea unor avantaje, la câştigarea timpului necesar pentru organizarea episcopiei ortodoxe, la fortificarea acesteia, care treptat se impune drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni, ce trebuia inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea centrală în epocă155.

De asemenea, se impune subliniat faptul că o altă consecinţă majoră a constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care beneficiind apoi de climatul reformist al epocii aveau să se manifeste din ce în ce mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan.

Lupta pentru ortodoxie în districtul Hălmagiu

Teritoriul Hălmagiului a făcut parte din Transilvania încă din anul 1539156. În anul 1733, Dieta transilvană a înscris ca lege a Principatului rescriptul lui Carol al VI-lea din 31 decembrie 1732, referitor la împărţirea în două părţi a comitatului Zarand. Astfel, o parte din Zarand era alipită Ungariei iar cealaltă, respectiv districtul Hălmagiu, rămânea în componenţa Ardealului. Din punct de vedere bisericesc, acesta, fiind o regiune covârşitor ortodoxă, rămânea oficial în jurisdicţia episcopiei de Arad, teritoriu, care din punct de vedere administrativ făcea parte de acum din Ungaria.

153 Ibidem, p. 201. 154 Şerban Turcuş, op. cit., p. 414. 155 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 201. 156 Mihai Săsăujan, Politica bisericească…, p. 167.


169

Motivată, cel puţin în teorie, de faptul că nu era firesc ca Hălmagiul să aparţină ecleziastic de o episcopie ce nu mai era în Transilvania, a început ofensiva catolică, însoţită de aprige confruntări între episcopul greco-catolic de Blaj şi episcopul ortodox de Arad. Primele încercări de atragere a românilor ortodocşi din districtul Hălmagiului157 la „unire” datează încă din vremea episcopului Ioan Patachi. Intenţiile sale, susţinute şi de cercurile aulice, aveau să dea naştere unor aprinse dispute cu mitropolitul Karlowitz-ului, la acea dată, Moise Petrovici. Mitropolitul a susţinut, în mai multe petiţii adresate Curţii aulice transilvane, faptul că jurisdicţia bisericească asupra Hălmagiului fusese încredinţată, cu câţiva ani înainte, episcopului de Arad, Ioanichie Martinovici158. Ca urmare a decesului înverşunatului episcop Patachi, disputa părea să se fi încheiat în favoarea ortodocşilor din Hălmagiu şi a susţinătorului lor, Moise Petrovici159.

Pilonul de susţinere a credinţei străbune pentru românii ortodocşi din Hălmagiu l-a reprezentat de-a lungul deceniilor ce-au urmat episcopia ortodoxă din Arad cu slujitorii ei, Vichentie Ioanovici (1726-1731), Isaia Antonovici (1731-1748), Pavel Nenadovici şi Sinesie Jivanovici (1751-1768)160, dar în egală măsură şi mitropolia de la Karlowitz. Atitudinea episcopiei arădene nu a fost pe placul înaltelor autorităţi politice, care au căutat motive pentru a desfiinţa amintita instituţie, văzută drept principala piedică în calea extinderii unirii religioase în Hălmagiu. Astfel, Guvernul a cerut sinodului mitropolitan de la Karlowitz desfiinţarea episcopiei de Arad pe motiv că nu existau mijloace materiale suficiente pentru întreţinere şi că decretul din 4 martie 1695 prevedea înfiinţarea a numai şapte episcopii în Ungaria şi Croaţia161. Episodul cel mai grav s-a consumat în anul 1749, când în contextul alegerii episcopului de Arad, Pavel Nenadovici, în funcţia de mitropolit de Karlowitz, Guvernul vienez a încercat suprimarea definitivă a acestei instituţii, tergiversând numirea unui nou episcop162. 157 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 286. 158 Ibidem, p. 287. 159 Ibidem, p. 288. 160 Pavel Vesa, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană, 2006, p. 70-78. 161 Ibidem, p. 74, 76. 162 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 289-290. Scaunul mitropolitan devenise vacant ca

urmare a decesului lui Isaia Antonovici, care la rându-i fusese şi el episcop al Aradului între anii 1731-1748, apoi a fost ales mitropolit al Karlowitz-ului, funcţie pe care a deţinut-o numai câteva luni.


170

Recent alesul mitropolit, Nenadovici a devenit apărătorul episcopiei arădene, susţinând cu argumente solide, în memoriile înaintate împărătesei Maria Tereza, necesitatea menţinerii amintitei episcopii. Pentru a justifica legăturile tradiţionale dintre episcopia arădeană şi Hălmagiu, el a anexat privilegiile confirmate de suverană din care reieşea faptul că episcopii Aradului întotdeauna au avut jurisdicţie şi peste românii ortodocşi din ţinuturile hălmăgene. Preţuirea de care se bucura mitropolitul Nenadovici din partea Mariei Tereza, serviciile pe care le făcuse cândva Curţii au determinat-o pe aceasta să renunţe la ideea de a desfiinţa episcopia de Arad. În schimb, împărăteasa a limitat simţitor atribuţiile episcopilor asupra Hălmagiului, interzicându-le dreptul de a face vizitaţiuni canonice personale în acel ţinut, ceea ce într-o oarecare măsură însemna restrângerea influenţei acestora în zonă, lăsându-se cale liberă desfăşurării prozelitis-mului catolic. Totuşi, districtul Hălmagiului rămânea în continuare în jurisdicţia episcopilor de Arad, acestora revenindu-le şi dreptul de a încasa taxele „vlădiceşti”, urmând ca vizitaţiunile canonice, atunci când acelea erau necesare, să fie întreprinse de către vicarii episcopali. Toate aceste reglementări au fost stipulate în decretul din februarie 1750 şi reîntărite prin cel din 3 august 1751, care recunoştea totuşi un nou episcop pentru Arad, în persoana lui Sinesie Jivanovici163.

Încă din timpul în care Pavel Nenadovici a deschis lupta pentru salvarea existenţei episcopiei de Arad, în ţinutul Hălmagiului şi-a făcut simţită prezenţa vicarul greco-catolic, Petru Pavel Aron, un înfocat propa-gator al „unirii”164. Activitatea sa prozelită, precum şi a misionarilor trimişi de el a fost susţinută de cercurile vieneze, interesate în lărgirea segmentului catolicismului ardelean. Numai astfel se poate explica solicitarea făcută în 5 iunie 1751 de către Cancelaria aulică guvernatorului Transilvaniei, contele Haller165, de a continua acţiunea de promovare a unirii religioase, convingându-i pe românii din Hălmagiu de binefacerile ce le-ar putea obţine devenind uniţi. Cert este că după primirea acestui ordin, Pavel Aron şi misionarii săi au primit ajutorul autorităţilor politice locale în acţiunea de „convingere” a populaţiei din Hălmagiu de a îmbrăţişa „unirea”166.

163 Ibidem, p. 290. Vezi şi Pavel Vesa, op. cit., p. 76. 164 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 290-291, 293. 165 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico

Ecclesiaticis, doc. 59/1751, ff. 245 r, 246 r-v. 166 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I¸ p. 292-293.


171

În situaţia creată, episcopul de Arad s-a crezut îndreptăţit să-şi trimită vicarul într-o vizitaţiune canonică în Hălmagiu, pentru a cerceta starea de spirit a locuitorilor, dar şi pentru a-i încuraja să rămână fideli credinţei ortodoxe. Însă, administratorul domeniului erarial din Hălmagiu167, Tátay Samu, având şi acordul guvernatorului Haller nu a acceptat respectiva vizită168, în pofida faptului că acest drept fusese acordat de însăşi împărăteasa. Profitând de faptul că românii ortodocşi din Hălmagiu nu mai aveau niciun sprijin, Petru Pavel Aron s-a reîntors şi, cu concursul organelor politice, a trecut la „unirea” abuzivă a comunităţilor, la scurt timp înaintând Guvernului ardelean un raport care prezenta drept „unite” 38 din cele 57 de comune române câte existau pe domeniul erarial din Hălmagiu169.

Că totul s-a realizat în mod abuziv şi că românii din districtul Hălmagiului nu se considerau uniţi o dovedeşte petiţia acestora170, înaintată mitropolitului sârb Pavel Nenadovici, în care sunt descrise toate samavolniciile aşa-zisei uniri religioase înfăptuite acolo de vicarul Petru Aron. Pe 11 iulie 1751, mitropolitul de Karlowitz a răspuns clerului şi poporului din districtul Hălmagiului, arătând că a primit scrisorile lor şi că a înţeles că se confruntă cu o situaţie dificilă, cu adversităţi şi chinuri provocate de uniţi, lăudându-i pentru virtutea şi rezistenţa lor, dându-le tuturor binecuvântarea sa. Îi încurajează să-şi păstreze speranţa şi să persevereze în apărarea şi păstrarea „religiunii noastre ortodoxe”. De asemenea, îi îndeamnă să dea dovadă de răbdare, să-şi pună speranţele în episcopul nou-consacrat care avea să îndrepte „unirile” injuste şi să aştepte cu calm rezolvarea gravaminelor, să continue a plăti stola episcopului lor nou-numit171.

Pavel Nenadovici şi-a reluat rolul de apărător şi avocat al drepturilor românilor din Hălmagiu, în faţa Curţii vieneze către care a expediat petiţia 167 Domeniul erarial al Hălmagiului a fost organizat în anul 1733 şi cuprindea 57 de sate dis-

puse între Gura Văii şi Rişculiţa. Vezi: Pavel Vesa, op. cit., p. 74. 168 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 293. 169 Ibidem, p. 293-295, 302. Cele mai multe dintre satele din districtul Hălmagiului erau propri-

etatea fiscului. Mai existau câteva în proprietatea familiilor nobiliare Kozma şi Hollaki. 170 Ibidem, p. 295-297. 171 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico

Ecclesiaticis, doc. 60/1751, ff. 248-250 r-v. Cu toate că rescriptul de numire a noului episcop de Arad, Sinesie Jivanovici, se va da doar în 3 august 1751, în mediile clericale înalte ştirea era deja cunoscută.


172

acelora, precum şi un memoriu personal în care solicita recunoaşterea dreptului episcopului de Arad de jurisdicţie asupra Hălmagiului172. În consecinţă, Maria Tereza a dat decretul din 10 iunie 1752, care readucea la cunoştinţa Guvernului ardelean faptul că era permisă vizitarea canonică a districtului Hălmagiu de către vicarul episcopului din Arad. De asemenea, Maria Tereza atrăgea atenţia Guvernului să fie atent să nu se işte tulburări în rândurile poporului cu ocazia respectivei vizitaţiuni. Decretul se dorea a fi imparţial, dar prin faptul că nu făcea nicio referire la situaţia satelor trecute cu forţa la „unire” şi nu prevedea sancţiuni pentru abuzul făcut, vădea clar intenţia de a se aplica aceiaşi tactică ca şi în Transilvania, aceea de a le considera în mod tacit drept unite. Confuzia era întreţinută şi de afirmaţia potrivit căreia celor care au trecut de bună voie la unire nu le era permis să se întoarcă de la „unire” la „schismă”. Totuşi se făcea precizarea că nu trebuia folosită constrângerea pentru ca românii de acolo să renunţe la jurisdicţia episcopului din Arad173, iar dacă se constata că unii dintre cei care au îmbrăţişat „unirea” nu au făcut aceasta în mod liber, aveau dreptul de a reveni la ortodoxie.

Decretul părea că promovează principiul libertăţii religioase, dar se pune întrebarea dat fiind contextul şi atitudinea oficialităţilor, chiar se puteau delimita clar cele două situaţii şi se puteau lua decizii şi măsuri corecte? Respectiv se putea face o diferenţă clară între cei care acceptaseră în mod liber să devină uniţi şi cei care fuseseră siliţi la aceasta prin atitudinea şi măsurile luate de autorităţile locale? În final, se promitea celor trecuţi la „unire” că aveau să beneficieze de aceleaşi drepturi precum confraţii lor uniţi din Transilvania. În schimb, cei care se făceau vinovaţi de răzvrătiri şi mişcări aveau să cunoască pedepse grele „dar nu din cauza religiunii lor, ci ca unii cari au tulburat liniştea publică şi au călcat poruncile regeşti”174.

Conformându-se ordinului imperial, pe data de 28 iulie 1752, comitele Zarandului, Paul Hollaki şi administratorul domeniului fiscal al Hălma-giului, Tátay Samu au adresat o scrisoare episcopului ortodox din Arad prin care îl invitau să-şi trimită vicarul în vizitaţiune canonică, aşa cum cerea decretul regal din 10 iunie 1752, anunţând că aveau să-l asiste pe 172 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 297. 173 Ibidem, p. 298-299. 174 Ibidem, p. 299-300.


173

acesta în calitate de comisari, din însărcinarea Guvernului ardelean175. Aplicarea unui tratament brutal comunităţilor româneşti din Hălmagiu a continuat şi pe parcursul primei vizite canonice, comunele declarate unite fiind obligate să-şi asume noua calitate pentru a doua oară împotriva voinţei lor. Satelor care au refuzat să accepte unirea şi să subscrie la lista vicarului unit Aron, le-a fost ridicat cuantumul birurilor şi li s-au impus dijme noi, iar unora dintre localnici li s-au aplicat şi pedepse corporale176.

Această stare de lucruri a ajuns, din nou la cunoştinţa mitropolitului Nenadovici, de această dată prin intermediul episcopului arădean, Sinesie. Pavel Nenadovici a denunţat iarăşi împărătesei toate ilegalităţile săvârşite în Hălmagiu, cerând pedepsirea celor care au procedat în acest fel şi reluarea vizitei canonice, care să fie făcute într-un mod corect177. Convinsă de veridicitatea faptelor prezentate de mitropolitul sârb, Maria Tereza a dispus organizarea unei noi vizite „nepărtinitoare”, după o altă procedură, atât episcopul arădean, cât şi Guvernul fiind avertizaţi să trimită comisari paşnici. Astfel, din partea clerului unit era numit, în calitatea de comisar, prin rescriptul imperial din 8 noiembrie 1752, protopopul George Pop din Dobra178. Din partea Guvernului ardelean au fost numiţi doi comisari catolici din regiunile învecinate, Francisc Boer, judecător suprem regesc în comitatul Albei de Jos şi Paul Ponori, vicecomitele comitatului Hunedoara. Episcopul de Arad i-a numit ca reprezentanţi pe arhimandritul din Arad, arhimandritul din Bodrog şi protopopul din Arad179.

Începerea vizitaţiunii a fost însă amânată de către comisari guverna-mentali. În cele din urmă aceştia s-au prezentat la faţa locului în primăvara anului 1753. Cele două părţi au intrat în conflict, întrucât nu s-au putut înţelege asupra procedurii de realizare a vizitaţiunii şi a modalităţii de investigare a opţiunilor locuitorilor din Hălmagiu. În timp ce reprezentanţii ortodocşi propuneau, în conformitate cu decretul regal, să meargă din sat

175 Ibidem, p. 300. 176 Ibidem, p. 301-304. Despre aceste lucruri, precum şi despre sentimentul de teamă ce

domnea în rândul locuitorilor din districtul Hălmagiului vorbesc cele două petiţii adresate episcopului de Arad şi înaintate în taină arhimandritului de Bodrog, care a întreprins cea dintâi vizitaţiune canonică în septembrie 1752.

177 Ibidem, p. 304. 178 Magyar Országos Levéltár. Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico

Ecclesiaticis, doc. 42/1752, ff. 179, 180 r-v. 179 Silviu Dragomir, op. cit., vol. I, p. 305-306.


174

în sat şi să întrebe pe fiecare sătean în parte pentru ce confesiune optează, comisarii catolici considerau necesară vizitarea doar a satelor care se declaraseră neunite, văzând inutilă vizitarea celorlalte comune pe care le percepeau ca fiind unite. În cele din urmă, nereuşind să ajungă la un punct de vedere comun, comisarii guvernamentali au părăsit Hălmagiul, atitudine ce a agitat şi mai mult spiritele în regiune. Locuitorii din Hălmagiu şi Târnova au luat cheile bisericilor, refuzând sa-i mai lase pe preoţii uniţi să oficieze în ele slujbe religioase. Situaţia a devenit şi mai încordată când Guvernul a trimis în zonă soldaţi, iar sătenilor adunaţi cu forţa în centrul comunei li s-a cerut să predea cheile şi să cerceteze bisericile în care slujeau în continuare preoţi uniţi. Cea mai curajoasă atitudine au avut locuitorii orăşelului Hălmagiu, care au afirmat răspicat, în ciuda tuturor ameninţărilor şi a consecinţelor ce ar fi putut urma, că nu doresc sub nicio formă „unirea” şi că nu vor preda cheile decât episcopului din Arad. Au urmat arestări, iar cheile au fost luate cu forţa.

Între timp, aducându-i-se la cunoştinţă situaţia extrem de delicată din districtul Hălmagiului, împărăteasa a trimis Guvernului din Ardeal o rezoluţie prin care aproba punctul de vedere al reprezentanţilor ortodocşi cu privire la modul de realizare a vizitaţiunii. Astfel, comisia urma să se deplaseze din sat în sat în întreg districtul şi să constate cu exactitate cine era unit şi cine nu. Erau exceptate de la această investigare doar cele 35 de persoane care semnaseră actul din 10 decembrie 1751, considerate prin aceasta unite în mod liber şi personal180. Apoi prin decretul din 7 iulie 1753 Maria Tereza a dispus închiderea bisericii din Hălmagiu pănă la clarificarea situaţiei. S-a ordonat menţinerea în arest a ţăranului din Hălmagiu, Petru Fuldea şi ulterior a fost arestat şi preotul din Târnova, George Popovici, ambii consideraţi agitatori „împotriva sfintei uniri”, iar biserica din localitate a fost, de asemenea, închisă181. În urma acestor hotărâri a fost reluată şi îndeplinită, cel puţin formal, cea de-a doua vizitaţiune canonică în Hălmagiu. Însă şi de această dată, reprezentanţii Guvernului au făcut ilegalităţi, întocmind în final un raport fals, potrivit căruia cei mai mulţi români erau declaraţi uniţi. Raportul înaintat în această formă Guvernului

180 Ibidem, p. 308-309. 181 Ibidem, p. 309-310.


175

provincial a stârnit noi proteste energice din partea membrilor ortodocşi ai comisiei anchetatoare182.

Încă din această vreme Guvernul vienez începea să înţeleagă că adoptase o politică confesională eronată faţă de ortodocşii din Transilvania şi să accepte că aceasta era falimentară. În consecinţă se impunea gândirea şi aplicarea unei noi strategii de politică religioasă în Transilvania şi în toate teritoriile din Imperiu locuite de ortodocşi (Slovacia, sudul Ungariei). Acesta a fost momentul în care ajungea la Viena un nou memoriu semnat de mitropolitul Nenadovici care prezenta alte ilegalităţi săvârşite de oficialităţile locale cu prilejul celei de-a doua vizitaţiuni canonice183. În 5 octombrie 1753 suverana îi răspundea cu multă bunăvoinţă mitropolitului sârb, precizând că a solicitat investigarea plângerilor şi a acuzaţiilor sale, cei vinovaţi urmând a fi pedepsiţi ca atare.

Conferinţele Deputaţiunei ilirice, care s-au desfăşurat în acea perioadă, au ridicat problema acordării libertăţii politice naţiunii ilire din Imperiu. Desfăşurarea respectivelor conferinţe, precum şi intervenţia lui Pavel Nenadovici au avut meritul de a aduce în discuţie şi în atenţia cercurilor vieneze cauza românilor din Hălmagiu. Întrunite într-o conferinţă comună, Deputaţiunea ilirică şi Cancelaria aulică transilvană au luat hotărârea de a cere realizarea unei noi vizitaţiuni canonice în Hălmagiu de către o comisie, condusă de consilierul aulic, Martin de Seeberg, aflat în Transilvania şi din care nu puteau face parte niciunul dintre cei care au participat la vizitaţiunile anterioare184.

La propunerea preşedintelui său, contele Königsegg, Deputaţiunea ilirică hotărî extinderea privilegiilor ilirice asupra Hălmagiului şi a celorlalte districte ungureşti anexate la Ardeal. Jurisdicţia asupra districtului Hălmagiu i-a revenit episcopului de Arad sub supravegherea Deputaţiei ilirice185. Maria Tereza acceptă hotărârile Deputaţiunei ilirice şi decide constituirea noii comisii. Membrii acesteia au fost Emerik Miske, judele tablei regeşti, protopopul unit din Daia, arhimandritul ortodox din episcopia Timişoarei, care era însoţit şi de un interpret, în persoana preotului Silvestru Popovici din Banat şi Wolfgang Cserey, în calitate de

182 Ibidem, p. 310-311. 183 Ibidem, p. 311. 184 Ibidem, p. 312. 185 Ibidem, p. 313.


176

notar al comisiei186. Cea de-a treia vizitaţiune a avut loc în luna mai a anului 1754 şi s-a desfăşurat într-un climat de bună înţelegere şi colaborare între membrii săi, ca urmare a faptului că s-a interzis prin decret regal implicarea în vreun fel sau altul a nobililor sau oficialităţilor din zonă, dar şi a forurilor episcopale unite sau ortodoxe. Locuitorii din satele districtului Hălmagiu s-au prezentat pe rând de-a lungul unei întregi săptămâni (12-19 mai) în orăşelul cu acelaşi nume, unde comisia a luat declaraţiile lor cu privire la confesiunea pe care doreau să o îmbrăţişeze în viitor. Entuziasmul momentului i-a contagiat şi pe cei 35 de oameni, care semnând actul de unire din 1751, erau consideraţi uniţi. Ei s-au prezentat în faţa comisiei pentru a cere să li se accepte revenirea la ortodoxie, ceea ce consilierul Seeberg, făcând apel la prevederile decretului imperial, a refuzat187.

Odată vizitaţiunea şi ancheta încheiate, comisia a întocmit un raport, care împreună cu protocolul investigării au fost expediate la Viena. Actele au fost puse în dezbaterea conferinţei comune a Deputaţiunei ilirice şi Cancelariei aulice transilvane, în cadrul căreia s-a hotărât modul în care avea să fie rezolvată chestiunea românilor din Hălmagiu. Deciziile luate în această conferinţă au fost împărtăşite şi de către Maria Tereza, care pe 7 septembrie 1754 a trimis Guvernului un decret în această privinţă. Astfel, se recunoştea victoria ortodoxiei în districtul Hălmagiului, confirmată odată în plus de rezultatul vizitaţiunii canonice, conform căruia doar 3 preoţi şi încă 4 săteni s-au declarat uniţi. Desigur erau declaraţi uniţi şi cei 35 de oameni care au semnat în 1751 actul de unire întocmit de Tátay. În consecinţă, ortodocşii reprimeau toate bisericile pe care au trebuit să le cedeze anterior în favoarea uniţilor, cu excepţia celei din Hălmagiu, unde slujeau cei 3 preoţi uniţi. Episcopului din Arad i se reconfirma jurisdicţia asupra districtului Hălmagiu şi dreptul de a face personal vizitaţiuni canonice. Din conţinutul decretului regal transpare faptul că a fost întocmit în baza principiului libertăţii religioase, Maria Tereza interzicând categoric obligarea în vreun fel sau altul a neuniţilor să viziteze biserica unită188. Astfel s-a încheiat mişcarea pentru ortodoxie în ţinuturile hălmăgene, desfăşurată sub îndrumarea mitropolitului sârb Pavel Nenodovici. La

186 Ibidem, p. 314. 187 Ibidem, p. 315-317. 188 Ibidem.


177

sfârşitul anului 1754 şi începutul anului următor, episcopul Sinesie a întreprins o mare vizitaţie canonică în parohiile celor opt protopopiate arădene, printre care se număra şi Hălmagiu, întocmind o amplă conscrip-ţie asupra stării ecleziastice a fiecărui protopopiat în parte.

Impactul politicii religioase iosefine asupra bisericilor transilvane

Astăzi este un lucru general recunoscut de către istorici că între reformismul teresian şi cel iosefin au existat atât elemente de continuitate şi completare cât şi deosebiri esenţiale189. Obiectivul comun al celor doi suverani a fost acela de a construi un stat modern, omogen şi centralizat, însă metodele folosite au fost, nu de puţine ori, diferite. Una dintre diferenţe s-a reflectat în strategia de conducere a statului. Astfel, dacă actul guvernării în timpul domniei Mariei Tereza a avut la bază colaborarea dintre suverană şi stările politice din monarhie, în schimb domnia lui Iosif al II-lea s-a caracterizat printr-o pronunţată preeminenţă a suveranului, printr-un accentuat proces de centralizare a statului peste interesele stărilor politice şi chiar peste deosebirile particulare sau culturile naţionale190.

Procesul de transformare a monarhiei austriece într-un stat modern, centralizat a început desigur în vremea Mariei Tereza şi s-a manifestat cu o forţă deosebită în timpul fiului său, Iosif al II-lea. Acesta a fost promotorul unei adevărate revoluţii care a venit de sus în jos, concretizând, în felul acesta, idealul „despotului luminat”. Adept al despotismului natural, Iosif al II-lea, la fel ca şi mama sa, a înţeles că puterea absolută nu mai trebuia exercitată în numele dreptului divin, ci în numele dreptului natural. Pornind de la acest principiu politic fundamental, noul împărat a avut mereu ca îndreptar ideea că el însuşi nu era decât „un slujbaş al unui stat, care trebuia să funcţioneze ireproşabil”191, că principala sa misie era aceea de a asigura „fericirea supuşilor”192, având însă dreptul de a decide asupra modalităţilor în care avea să fie atins acest obiectiv.

189 Ileana Bozac; Teodor Pavel, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-

Napoca, Institutul Cultural Român, 2006, p. 69. 190 Jean Bérenger, op. cit., p. 360. 191 Nicolae Edroiu, op. cit., p. 20. 192 Ionuţ Costea, op. cit., p. 419. Teoria îi aparţine lui Le Mercier de La Rivière, care în 1767 în

lucrarea intitulată L’Ordre naturel et essential des societés politiques, afirma că există două tipuri de despotism, unul artificial, „teribil şi dezastruos” şi un despotism natural, aşa cum a fost şi cel practicat de Iosif al II-lea.


178

De asemenea, din perspectiva politicii religioase se impune subliniat faptul că între tacticile promovate de cei doi împăraţi habsburgi reformişti au existat puncte de convergenţă, însă şi deloc neglijabile diferenţe. Astfel, în timp ce Maria Tereza a optat pentru un reformism catolic în spirit jansenist, Iosif al II-lea a urmărit impunerea catolicismului de stat. Este drept că jansenismul şi catolicismul de stat aveau în comun antipatia pentru pietatea de tip baroc şi ultramontanismul. Dar la fel de adevărat este şi faptul că janseniştii nu agreau absolut deloc controlul exercitat de stat asupra religiei şi bisericii193.

În materie ecleziastică, politica iosefină a urmărit realizarea a două obiective majore: implementarea catolicismului de stat şi aplicarea principiului toleranţei religioase. Aşadar, pornind de la recunoaşterea religiei catolice ca religie dominantă în Imperiu, Iosif a urmărit separarea bisericii de stat, apărarea specificul naţional al Bisericii catolice din monarhia sa în faţa imixtiunii papalităţii. În spiritul acestui aşa-zis „galicanism regal”194, împăratul şi-a propus transformarea bisericii într-un instrument al statului, recunoscându-i acesteia responsabilităţi doar în ceea ce priveşte acordarea sacramentelor, formarea morală şi instrucţia civică a cetăţenilor. Atingerea acestui ţel nu se putea realiza decât prin secularizare şi intervenţii majore asupra organizării Bisericii romano-catolice, în sensul unei reforme generale a structurilor acesteia195. Această reformare a Bisericii catolice s-a materializat în măsuri, precum desfiinţarea a peste 400 mănăstiri, necesitatea „placet-ului” imperial pentru orice decret papal, interdicţia impusă episcopilor de a se adresa direct pontifului roman, transformarea clericilor în funcţionari ai statului, secularizarea averilor mănăstireşti, interzicerea procesiunilor şi pelerinajelor etc. Dacă aceste măsuri contraveneau într-o mare parte spiritului Contrareformei, în schimb acolo unde aceasta nu şi-a atins scopul, împăratul a încurajat întemeierea de noi parohii şi dioceze196.

Se poate afirmă că spre sfârşitului secolului al XVIII-lea, Contra-reforma se putea lăuda cu obţinerea unui mare succes în monarhia habsburgică, dar sistemul întâmpina încă multe dificultăţi în încercarea de

193 Jean Bérenger, op. cit., p. 339. 194 Ioan Lumperdean, op. cit., p. 89. 195 Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003, p. 198-199. 196 Ibidem, p. 361-362.


179

a stabili o religie comună. În 1770 necatolicii numărau în jur de 3.400.000 oameni dintr-un total de douăzeci de milioane. Victoria catolicismului a fost completă în provinciile vestice, mai puţin în districtele montane din Austria, în izolatele aşezări rurale din Boemia sau Moravia şi în Silezia, unde nobilimea protestantă şi-a prezervat dreptul la religia privată. În provinciile din partea răsăriteană a monarhiei, Contrareforma a avut însă mai puţine efecte. De exemplu, în Transilvania, măsurile guvernării austriece menite a-i încuraja pe cei de rit greco-oriental să treacă la unirea cu Roma pentru a spori numărul catolicilor, nu au adus schimbări semnificative în privinţa raportului confesional, necatolicii rămânând majoritari197.

Dorinţa de a-i transforma pe aceşti numeroşi necatolici din monarhie în cetăţeni loiali determină noua atitudine, de factură iluministă, pe care Iosif al II-lea a adoptat-o faţă de religiile aşa-numit „eretice”198. În aceasta trebuie căutat „caracterul fundamental tolerant” al politicii ecleziastice a lui Iosif al II-lea (Toleranzpolitik), concretizat în numeroase edicte de toleranţă şi diferite alte măsuri care favorizau populaţiile necatolice din monarhie. Desigur, religia catolică şi-a păstrat caracterul de „religie dominantă”, dar şi celelalte religii s-au bucurat de o îmbunătăţire a statutului lor.

Referitor la toleranţa de tip iosefin, cercetări atente, efectuate asupra corespondenţei pe care Iosif al II-lea a purtat-o cu mama sa, indică faptul că originea ideilor sale despre toleranţă s-ar afla în principal în lucrările de drept natural german, aparţinându-le lui Pufendorf, Wolff şi Thomasius şi mai puţin în concepţia iluministă franceză199. De asemenea, se impune amintit faptul că spiritul de toleranţă pe care Iosif al II-lea l-a întronat în monarhie a avut la bază şi considerente de ordin economic. El a înţeles importanţa politicii de toleranţă pentru a stopa posibile emigraţii ale cetăţenilor patriei de altă religie decât cea oficială, ceea ce ar fi putut afecta serios interesele economice şi chiar militare ale statului. Pornind de la principiile lui Pufendorf, împăratul a realizat cât de important era ca suveranul să respecte religia supuşilor, indiferent care ar fi fost aceasta,

197 Charles O’Brien, Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of the Enlighten-

ment among Catholics in Austria, in “Transactions of the American Philosophical Society”, New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969), p. 12.

198 Ibidem, p. 13. 199 A se vedea Ionuţ Costea, op. cit., p. 419-420.


180

pentru a obţine în schimb încrederea şi loialitatea acelora200. Această înţe-legere a diversităţii etniilor şi confesiunilor din Imperiul său şi respectul pentru identitatea fiecăreia în parte a jucat un rol important în creionarea politicii sale de toleranţă. Dar pentru a ajunge la această consideraţie faţă de credinţele supuşilor săi, foarte utilă i-a fost lui Iosif al II-lea şi experienţa personală, contactul nemijlocit cu popoarele sale cu prilejul călătoriilor de informare pe care le-a făcut prin Imperiu.

Transilvania, una dintre cele mai îndepărtate şi mai puţin cunoscute provincii ale Imperiului a fost vizitată pentru întâia dată de Iosif al II-lea în anul 1773. Această vizită, contactul nemijlocit cu locuitorii provinciei, cu problemele lor, i-a oferit împăratului ocazia de a-şi construi o imagine pro-prie, veridică despre realităţile transilvane, destul de diferite faţă de clişeele confecţionate de birocraţia imperială. Sub aspect religios Iosif al II-lea a întâlnit în Marele Principat un climat tensionat, rezultat al multiconfesiona-lismului din regiune, dar mai ales al „diversităţii statutului legal al bisericilor existente”. Tabloul ecleziastic pe care-l găseşte aici, şi-l redă fidel în „Raportul final” întocmit la sfârşitul vizitei sale, era departe de unul al coexistenţei paşnice între diferitele confesiuni, aşa cum era zugrăvit în unele lucrări cu caracter istoric sau în rapoartele oficiale201. Situaţia reală consta în opoziţia vehementă şi numeroasele nemulţumiri ale necatolicilor (protestanţi, ortodocşi) faţă de „religia dominantă”, cea romano-catolică, favorizată de regimul politic prin acordarea majorităţii funcţiilor publice202. În subsidiar se înregistra un conflict mocnit, însă care oricând ar fi putut să răbufnească cu putere, între românii ortodocşi şi cei uniţi.

Sensibil la astfel de realităţi conflictuale din Imperiu, dornic de a-şi transforma supuşii în cetăţeni mulţumiţi, loiali şi buni contribuabili, odată ajuns la conducere Iosif al II-lea avea să iniţieze măsuri concrete în spiritul toleranţei religioase. Mai întâi a abolit toate practicile represive îndreptate împotriva necatolicilor, a suspendat cenzura civilă şi religioasă între decembrie 1780 - martie 1781. La 8 iunie 1782 a emis patenta de abolire a cenzurii. A publicat edicte de toleranţă pentru fiecare provincie în parte,

200 Ibidem, op. cit., p. 420. 201 Ileana Bozac; Teodor Pavel, op. cit., p. 9-98 şi doc. 62/6, p. 758-760. 202 Ibidem, p. 90. „...religia catolică este pentru ceilalţi stânca de care se lovesc, în parte pentru

că este religia dominantă, în parte pentru că în toate funcţiile, cel puţin jumătate trebuie ocupate cu aceştia [catolici].


181

adaptate la realităţile specifice ale acelora, inaugurând sistemul toleranţei religioase, care reprezenta la acel moment promisiunea aplicării principiului egalităţii cetăţeneşti”203.

Reforma religioasă a fost iniţiată odată cu promulgarea edictului de toleranţă din 13 octombrie 1781 de la Linz, pentru Austria Superioară, continuând cu publicarea unei întregi serii de edite pentru fiecare dintre provinciile Imperiului, care s-a încheiat cu cel din 30 mai 1782 pentru Lombardia204. Edictul pentru Transilvania a fost publicat într-o redactare specială la 8 noiembrie 1781. Astfel, cu puţin timp înainte de revoluţia franceză, monarhia habsburgică devine primul stat catolic care extinde drepturile la cei mai mulţi dintre supuşii săi necatolici205.

În prealabil, la 4 iulie 1781, împăratul acordase decretul de „concivili-tate” tuturor supuşilor săi ardeleni pe pământul crăiesc („fundus regius”), majoritatea fiind români ortodocşi, anulând astfel privilegiile săseşti, în baza cărora deţineau dreptul proprietăţii absolute pe pământul crăiesc206. Această măsură a egalizat şansele românilor de a accede la funcţii, fiind un pas important pe calea îmbunătăţirii vieţii economico-materiale, dar şi administrativ-politice a românilor207.

Pentru ortodocşi, cel mai important efect al politicii de toleranţă a constat în aceea că în cazul în care se putea dovedi că într-o localitate existau 100 familii de această credinţă, Guvernul avea obligaţia de a aproba întemeierea unei comunităţi religioase şi ridicarea unui lăcaş de cult208. În Transilvania, progresul ortodoxiei a determinat reculul greco-catolicis-mului, deoarece a început o amplă mişcare de abandonare a „unirii”, care a

203 Mathias Bernath, op. cit., p. 253. 204 Ionuţ Costea, op. cit., p. 420. 205 Charles H. O’Brien, op. cit., p. 5. 206 I. Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele Academiei

Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915 p. 8-9. 207 Remus Câmpeanu, Elitele româneşti…, ediţia a II-a, p. 125-132. Autorul arată că deşi

creşterea cantitativă a numărului de români care au pătruns în administraţia de stat nu a fost spectaculoasă, se înregistrează totuşi un process de infiltare a românilor în funcţii birocratice. Acest proces a început imediat după anul 1767, când are loc o creştere sensibilă, procentajul funcţionarilor români cunoscând cea mai ridicată pondere între anii 1782-1787, după care se poate observa o nouă scădere, explicabilă în contextul anulării reformelor iosefine. Mai departe Remus Câmpeanu urmăreşte carierele individuale, nu puţine, ale unor români care au atins performanţe profesionale deosebite în epoca avută în vedere.

208 Mathias Bernath, op. cit., p. 254.


182

afectat inclusiv graniţa militară, ce a atins apogeul în anul 1782209. Elimina-rea constrângerii religioase avea să readucă, aşadar, în actualitate o mai veche problemă, ataşamentul precar al românilor uniţi faţă de această confesiune.

Întrucât publicarea edictului de toleranţă pentru Transilvania risca să afecteze grav poziţia Bisericii unite, împăratul a adus în anul următor unele completări, care vizau sporirea dificultăţii părăsirii unirii. Dintre aceste măsuri o menţionăm pe cea care prevedea că cei care doreau să treacă de la „unire” la confesiunea ortodoxă aveau obligaţia să urmeze un curs de catehizare de şase săptămâni, fiind obligaţi să plătească câte un zlot pe zi celor care îi catehizau210. În pofida unor astfel de măsuri sau a ameninţărilor, chiar cu pedeapsa capitală, cuprinse în rescriptul imperial din 22 mai 1782 şi apoi în patenta din 20 august 1782, care vizau stoparea revenirii la orto-doxie, Biserica greco-catolică a suferit pierderi considerabile mai ales în zone-le pur româneşti din sudul şi sud-vestul Transilvaniei, Haţeg şi Făgăraş211.

Iosif al II-lea şi-a continuat opera politică de promovare a egalei îndreptăţiri a elementului românesc ortodox din Transilvania cu celelalte naţiuni şi confesiuni. Apogeul politicii sale confesionale faţă de ortodocşii români l-a constituit înfiinţarea episcopiei ortodoxe de sine-stătătoare pentru Transilvania, unde până atunci au funcţionat doar administratori şi vicari episcopali şi nu episcop efectivi. Cu prilejul celei de-a doua vizite în Transilvania, în anul 1783, împăratul a luat hotărârea numirii imediate a unui episcop ortodox în scaunul vacant al Sibiului. Astfel, pe 8 iunie îi scria din Braşov, cancelarului său Pállfy să-i ceară mitropolitului din Karlowitz, să propună o persoană potrivită pentru funcţia de episcop ortodox în Transilvania212.

La 6 noiembrie 1783 împăratul semna diploma de unire pentru Ghedeon Nichitici, arhimandritul unei mănăstiri sârbeşti din Sirmiu, un om de încredere al suveranului, care la data menţionată se afla în Bucovina, unde se ocupa de reglementarea problemelor bisericeşti cu care se confrunta recent anexata provincie213. Noul episcop a fost instalat la Sibiu,

209 Ibidem. 210 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327. 211 Mathias Bernath, op. cit., p. 254-255. 212 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5. 213 Mathias Bernath, op. cit., p. 255-256.


183

la data de 12 iulie 1784214. Faptul că noul ierarh răspundea doar de scaunul episcopal al Ardealului, spre deosebire de antecesorii săi, care avuseseră în jurisdicţie şi Buda sau Vârşeţ, poate fi considerat un nou pas pe calea autonomiei215. O altă măsură în sensul recunoaşterii şi respectului religiei greco-orientale, a fost dispoziţia dată în acelaşi an, de Iosif al II-lea privind înlocuirea termenului „schismatici” cu cel de neuniţi pentru românii ortodocşi din Ardeal.

O dată cu numirea lui Ghedeon Nichitici, Biserica română ortodoxă din Transilvania a fost supusă, în problemele spirituale şi dogmatice, mitropoliei de Karlowitz, iar din 1786 această subordonare s-a extins şi în privinţa chestiunilor administrative216. Episcopul Nichitici a rearondat eparhia sa, cele 981 de parohii217 fiind organizate în 31 protopopiate. În anul 1787 a realizat o vizitaţie canonică în zona care a cunoscut cele mai multe frământări de-a lungul secolului, sudul Transilvaniei. Curtea vieneză a putut, încă o dată, să se convingă de utilitatea politică a episcopiei ortodoxe transilvane cu ocazia răscoalei lui Horea, eveniment în care Ghedeon Nichitici a jucat un real rol ponderator şi pacificator218.

Noul ierarh a dovedit o sinceră preocupare pentru progresul educaţiei în rândul preoţilor săi, luând măsuri să nu mai fie hirotoniţi decât tineri ce deţineau cunoştinţele necesare unui preot. În acest sens, a intenţionat să deschidă un seminar teologic la Sibiu, proiectul rămânând însă nerealizat deoarece nu a avut susţinerea Curţii imperiale. În schimb, în anul 1786 s-a deschis la Sibiu o şcoală pentru pregătirea învăţătorilor români, sub coordonarea cărturarului braşovean Dimitrie Eustatievici, cel dintâi director al şcolilor ortodoxe din Transilvania (1786-1796). Înfiinţarea acestei funcţii pentru şcolile ortodoxe este încă o dovadă a sporirii autonomiei Bisericii române neunite, lucru care se întâmpla, desigur, pe fondul reformismului politic219. Prin aceasta se înfăptuia un deziderat, susţinut în memorii de reprezentanţi de seamă ai ortodoxiei româneşti, precum Ioan

214 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 5. 215 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 202. 216 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327. 217 Ioan Lupaş vorbeşte despre 940 parohii. Vezi: Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria români-

lor…, p. 5. 218 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 202. 219 Ibidem, p. 203.


184

Molnar Piuariu220 sau episcopul Nichitici. În şcoala din Sibiu, Eustatievici, s-a ocupat şi de pregătirea viitorilor dascăli dar şi a candidaţilor la preoţie, aşa cum arată anumite ştiri contemporane221. Astfel, încă în toamna anului 1786 îşi finaliza pregătirea prima promoţie de dascăli ortodocşi şi odată cu ea şi patru viitori preoţi222. Încă de acum Sibiul promitea să devină cel mai important centru de pregătire al dascălilor şi preoţilor ortodocşi din Transilvania. Într-un deceniu de activitate ca director al şcolilor naţionale neunite, Dimitrie Eustatievici a dezvoltat şcolile elementare existente şi a înfiinţat altele noi, pregătind primele generaţii de învăţători şi preoţi instruiţi în conformitate cu cerinţele vremii223. În 1790, ortodocşii primiseră bani din fondul şcolilor naţionale şi existau perspective ca aceste ajutoare să continue. După Eustatievici, funcţia de director al şcolilor ortodoxe a fost încredinţată lui Radu Tempea, în timpul căruia s-au reluat cursurile de normă iniţiate de Eustatievici, întrerupte temporar, rigoarea şi profesiona-lismul cunoscând noi performanţe224. De altfel, un real progres în domeniul învăţământului ortodox s-a înregistrat abia în vremea lui Radu Tempea (1796-1808), ca urmare a măsurilor de natură şcolară iniţate în era reformis-mului iosefin, dar şi datorită activităţii noului director şcolar, când în cuprinsul eparhiei sibiene a fost atestată existenţa a 131 de şcoli ortodoxe225.

Ghedeon Nichitici a murit la Sibiu în 1788 la doar 52 de ani, lăsându-şi întreaga avere pentru zidirea unei biserici în oraşul, devenit reşedinţa oficială a ortodoxiei româneşti din Ardeal. Împăratul l-a numit în scaunul

220 Despre această personalitate a epocii, vezi Ioan Lupaş, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa

şi opera lui 1749-1815, în Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXI, 1939, passim.

221 Idem, Contribuţiuni la istoria românilor..., p. 5, Mircea Păcurariu, op. cit., p. 327. 222 Vasile Leb, “Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din Transilvania”,

în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 84.

223 Ibidem, p. 85. Se consideră că în cei zece ani de directorat ai lui Eustatievici asupra şcolilor naţionale ortodoxe, au absolvit cursurile Şcolii normale ortodoxe din Sibiu 35 de candidaţi de învăţători. Desigur, nu este un număr impresionant, dar este unul suficient pentru asigurarea bazelor unui învăţământ elementar mai performant.

224 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 210. 225 Vasile Leb, op. cit., p. 85-86. Pentru mai multe informaţii privind primii directori şcolari

ortodocşi, Dimitrie Eustatievici şi Radu Tempea, vezi şi: Ioan Marin Mălinaş, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextul reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-80), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-90) şi Leopold al II-lea (1790-92). Contribuţii privind relaţii8le româno-austriece, Oradea, Editura Mihai Eminescu, 1994, p. 115-117.


185

episcopal vacant din Sibiu pe Gherasim Adamovici, instalat de guverna-torul Transilvaniei, Bánffy, la 13 septembrie 1789. Gherasim Adamovici a inaugurat o altă linie politică a ortodocşilor, din vremea sa datând prima afirmare publică de amploare a elitei ortodoxe, deja suficient de consis-tentă, dar şi bine pregătită pentru a se implica în mişcarea naţională, care a cunoscut apogeul în acei ani, cu mişcarea Supplex-ului. Această schimbare de atitudine a fost posibilă întrucât episcopul Adamovici a moştenit o structură organizatorică superioară celor din deceniile anterioare, consoli-dată în linişte în vremea antecesorilor săi226.

Episcopul Adamovici s-a preocupat îndeaproape de fii săi spirituali, preoţi şi credincioşi, comunicând mereu cu aceştia prin intermediul circularelor şi a pastoralelor. Dorinţa de a reprezenta şi apăra interesele credincioşilor săi l-a determinat să înainteze, cu prilejul deschiderii dietei din Cluj, o petiţie prin care cerea să fie invitat la lucrările acesteia ca regalist, considerând că era firesc să beneficieze de acelaşi drept de care se bucura omologul său, episcopul unit Bob, ai cărui credincioşi, spunea Adamovici, erau în număr mai redus decât cei neuniţi. Guvernatorul Transilvaniei în înţelegere cu preşedintele stărilor ardelene a hotărât ca cererea episcopului ortodox să nu fie luată în considerare, argumentând aceasta prin faptul că între cei doi episcopi exista o deosebire esenţială, întrucât episcopul de Făgăraş era căpetenia unei religii catolice, dar mai ales era proprietar, calitate în care deţinea de fapt scaun şi drept de vot în Dietă. În octombrie 1790, împăratul Leopold al II-lea aprobă propunerea Guvernului ardelean şi a Cancelariei aulice, cu toate că doar cu câteva luni înainte declarase, într-o adresă către contele Pálffy, că cererea episcopilor neuniţi de a fi invitaţi la Dietă în calitate de regalişti o consideră justă şi salutară227.

Alături de episcopul greco-catolic Ioan Bob, a plecat la Viena pentru a înainta suveranului documentul intitulat „Supplex Libellus Valachorum”, petiţia prin care, în mod argumentat, elita românească ortodoxă şi unită solicita acordarea drepturilor legitime şi fireşti pe seama naţiunii române, recunoaşterea ei ca a patra naţiune politică a Principatului228. Iată că după aproape un secol de neînţelegeri şi dispute duse până la violenţă, pe teme 226 Remus Câmpeanu, op. cit., p. 204. 227 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 19-20. 228 Mircea Păcurariu, op. cit., p. 328.


186

confesionale, naţiunea română, trecând peste diferenţele religioase, deve-nite în timp şi mai adânci, s-a împăcat şi s-a solidarizat pe terenul luptei politice, arătând că sentimentul naţional, conştiinţa naţională erau mai puter-nice decât segregarea confesională, artificial impusă de factorii politici.

În vremea domniei lui Iosif al II-lea, românii – afirma Ioan Lupaş – s-au obişnuit să fie trataţi cu respect, cu vorbe înţelepte şi măsuri binevoitoare, pentru că acest monarh luminat abandonase vechea metodă „turcul te bate, turcul te judecă”. Şi cu toate că lucrurile au cunoscut o schimbare radicală după 1790, conducătorii românilor au sperat că succesorii lui Iosif aveau să continue aceeaşi tactică politică de a le face dreptate fără să ceară avizul stărilor ardelene sau a Cancelariei aulice. Aceste speranţe au dus la inevitabila lor decepţie, când după ani de stăruinţe s-au trezit numai cu articolul de lege referitor la liberul exerciţiu al religiei greco-orientale229.

Pentru românii ortodocşi din Transilvania, ca de altfel pentru toată populaţia românească, domnia lui Iosif al II-lea, în pofida faptului că înainte de moarte şi-a anulat aproape toate reformele (rescriptul restitu-ţional din 28 ianuarie 1790230), a fost un timp al renaşterii speranţelor, „vârsta de aur” a acestui popor oprimat, care pentru prima dată în istoria sa zbuciumată a asistat la o reală îmbunătăţire a statului său socio-economic şi cultural, care avea să dea naştere mişcării de emancipare politică.

Spre finalul „erei reformiste”, rezultat al efectelor reformelor iosefine în sensul egalizării şanselor românilor cu celelalte naţiuni politice ale Transilvaniei, s-a produs la nivelul elitelor româneşti o maturizare politică în sens naţional, vizibilă în conţinutul proiectelor politice şi confesionale pe care liderii români le-au promovat şi susţinut. Un astfel de proiect, vizând unificarea confesională a românilor a fost propus de către pretorul din Beiuş, Mihail Pop, care pe data de 10 iulie 1786 adresa o petiţie lui Iosif al II-lea, cerând un episcop unic pentru toţi românii din Transilvania, soluţia fiind văzută drept garanţia înlăturării divergenţelor dintre ortodocşi şi uniţi231.

Proiectele pentru reunificare confesională sunt însă mai vechi, cunoscând o manifestare subtilă chiar în vremea episcopului Inochentie 229 Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor…, p. 43. 230 Ibidem, p. 20. 231 Remus Câmpeanu, op. cit., ediţia a II-a, p. 131.


187

Micu, alternând de la preocupările pentru consolidarea unirii religioase, prin cuprinderea întregii populaţii româneşti în corpul Bisericii unite, cu ameninţările părăsirii în bloc a unirii dacă nu se respectau prevederile celei de-a doua diplome leopoldine232. Episcopul Grigore Maior la rândul său a fost preocupat de restaurarea mitropoliei române prin cuprinderea în sânul Bisericii unite a tuturor românilor ardeleni şi formarea pe această cale a Bisericii naţionale române233. Se observă aşadar, pe fondul unei mai profunde colaborări, un curent la nivelul elitei, din ce în ce mai larg spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, care optează pentru ideea reconstituirii blocului confesional românesc. Formele în care s-ar fi putut realiza acest obiectiv au alternat de la propunerea de atragere a tuturor românilor la greco-catolicism până la renunţarea la unirea religioasă şi revenirea în masă la ortodoxie234. Reacţiunea nobiliară îndreptată împotriva naţiunii române, care s-a manifestat după moartea lui Iosif al II-lea, eşecul acţiunilor politice din anii 1790-1792 au avut drept consecinţă relansarea în forţă a ideii privind constituirea unei biserici naţionale. Printre susţinătorii şi protagoniştii acesteia s-au numărat atât ortodocşi, cât şi greco-catolici: Aron Budai, Radu Tempea, Ioan Para, Ioan Popovici, Petru Maior, Samuil Micu, Ignatie Darabant235.

Ideea proiectului de reunire a bisericilor româneşti a apărut ca posibil răspuns la criza economică prin care trecea Biserica ortodoxă, în cadrul adunării clerului neunit din anul 1797. Se cerea pensionarea episcopului Bob, în locul acestuia urmând să fie ales vicarul Ioan Para, care agrea proiectul unificării confesionale, noua biserică urmând a se numi ortodoxă-grecească sau biserică răsăriteană de rit grecesc ortodox adică catolic. În vederea pregătirii acestui moment ar fi trebuit să se întrunească un congres al românilor la Alba Iulia, sub protecţia împăratului, care urma a-l alege pe noul episcop236. Proiectul a ajuns, atât la cunoştinţa guvernatorului Bánffy, cât şi a împăratului, fiind categoric respins pe motivul că „ar duce la transformarea uniţilor în ortodocşi neuniţi”. În pofida destinului pe care l-a avut, de altfel de aşteptat într-o epocă de restauraţie a privilegiilor

232 Ioan Lumperdean, op. cit., p. 74-75. 233 Ibidem, p. 76. 234 Ibidem, p. 80. 235 Ibidem, p. 83. 236 Ibidem, p. 84-85.


188

nobiliare, proiectul de unificare religioasă a românilor se încadrează în mişcarea amplă europeană, care viza întărirea bisericii naţionale în spiritul galicanismului, fiind dovada evidentă a maturizării şi avansului elitei româneşti, racordării ei la spiritul vremii237.

*** Capitolul de faţă ne-a prilejuit o sumară introspecţie în momentele

semnificative care au marcat evoluţia ortodoxiei româneşti ardelene de-a lungul veacului al XVIII-lea, precum şi o privire de ansamblu asupra modului în care s-a reflectat, în epoca menţionată, raportul stat-biserică asupra situaţiei politico-confesionale din Principatul transilvan.

Astfel, se impune remarcat faptul că în prima parte a secolului al XVIII-lea politica religioasă a monarhiei austriece, un stat eminamente confesional238, s-a centrat pe fortificarea poziţiei Bisericii catolice, care pusă în slujba absolutismului politic trebuia să asigure dominaţia Casei de Habsburg şi să reprezinte elementul unificator al unui Imperiu atât de vast şi divers din punct de vedere etnic şi religios. În provincia nou cucerită – Transilvania – expansiunea şi întărirea catolicismului s-a realizat prin încercarea de atragere a tuturor românilor ortodocşi la unirea cu Biserica Romei. Unirea religioasă a unei părţi din rândul clerului şi a credincioşilor români cu Biserica catolică, proces finalizat în anul 1701, a creat opinia, devenită certitudine la nivelul cercurilor politice imperiale, că întreaga populaţie românească a îmbrăţişat „unirea”. În consecinţă, timp de mai bine de patru decenii, Curtea de la Viena a ignorat existenţa efectivă a confesiunii ortodoxe în Transilvania, care, rămasă la discreţia organismelor politico-administrative locale, a Bisericii catolice şi a celei unite, a fost supusă unor grave opresiuni şi majore inechităţi.

Această atitudine s-a perpetuat şi în primii ani de domnie ai Mariei Teresa, ultimul Habsburg al Contrareformei, în viziunea căreia Biserica catolică era singura biserică adevărată, capabilă să ofere mântuirea supuşilor săi. În aceste condiţii, suverana părea prea puţin dispusă să acorde favoruri celorlalte confesiuni din Imperiu, cu excepţia sârbilor din Ungaria de sud, care se bucurau, încă din vremea înaintaşilor săi, de aşa-numitele „privilegii ilirice”. Menţinerea confesiunii ortodoxe din Transilvania în starea ingrată de religie „tolerată” şi „nereceptă” a 237 Ibidem, p. 87-96. 238 Gianpaolo Romanato, Biserica şi Statul laic, în vol. „Religie şi putere”, Bucureşti, Ed. Nemira,

1996, p. 75.


189

determinat frământări religioase care au pus în pericol pacea internă a Principatului. Tulburările religioase de la mijlocul secolului al XVIII-lea (mişcarea lui Visarion Sarai, răscoala religioasă a lui Sofronie din Cioara etc.) au arătat cât de instabilă, cât de incertă a fost unirea religioasă în primele sale decenii de existenţă, atât la nivelul celor care au participat conştient la înfăptuirea acestui act, clericii români, cât mai ales la nivelul poporului de rând.

Aceste manifestări au avut meritul de a atrage atenţia autorităţilor asupra unor realităţi greu de acceptat: existenţa într-un număr ridicat a ortodocşilor în Transilvania şi spulberarea mitului că toţi românii au trecut la unirea cu Biserica Romei. Drept consecinţă, între anii 1744-1761, politica religioasă a Curţii imperiale faţă de românii ortodocşi a înregistrat o sensibilă şi graduală schimbare de atitudine. Într-o primă fază, s-a mers mai departe pe linia negării existenţei ortodocşilor, cu accente de agresivitate la adresa lor, concretizate în intervenţii militare. Apoi, treptat, odată ce Curtea de la Viena a înţeles că numărul românilor ortodocşi era destul de însemnat, s-a ajuns la o atitudine de acceptare ce avea să determine, în cele din urmă, acordarea unei toleranţe religioase limitate, acestora. Reconsiderarea şi reevaluarea poziţiei ortodocşilor din Transilvania a fost, în bună parte, rezultatul schimbărilor ideologice şi socio-economice ale epocii respective, a schimbării strategiei politice imperiale, sub influenţa unor oameni politici cu viziuni moderne, precum Kaunitz sau Bartenstein. Desigur, în această ecuaţie trebuie să avem în vedere şi conjunctura externă, respectiv războiul de şapte ani cu Prusia, a cărui susţinere necesita resurse economice şi umane, linişte internă, dar şi menţinerea unor relaţii diplomatice bune cu Rusia, care, între timp, devenise susţinătoarea acţiunilor revendicative ale românilor ortodocşi.

Chiar dacă toleranţa religioasă instituită de Maria Teresa prin decretul din 13 iulie 1759 a avut un caracter restrâns şi condiţionat, totuşi noua politică confesională promovată de Curtea de la Viena faţă de ortodoxia românească din Ardeal a fost, în ansamblu, benefică. Una dintre consecin-ţele imediate a fost obţinerea unui ierarh propriu, pas important în crearea unei administraţii bisericeşti independente, în acelaşi timp instrument crucial în construirea unei identităţi distinctive. Cei dintâi administratori episcopali ai românilor ortodocşi, Dionisie Novacovici şi Sofronie Chirilovici au promovat o tactică de obedienţă şi loialitate faţă de Curtea


190

imperială, de ascultare faţă de autorităţile locale, care, deşi criticată de o mare parte a istoriografiei româneşti, a avut avantajele sale. Astfel, au fost obţinute anumite acte de bunăvoinţă cum a fost, de exemplu, patenta imperială din 1774 care prevedea un tratament mai bun faţă de ortodocşi. Dar mai ales, în acest mod, s-a câştigat timpul necesar pentru organizarea episcopiei ortodoxe, pentru fortificarea acesteia, care treptat avea să se impună drept o instituţie reprezentativă pentru românii transilvăneni, pregătită de a fi inclusă în proiectele reformiste promovate de puterea centrală în epoca iosefină. Se impune subliniat faptul că o altă consecinţă majoră a constituirii episcopiei a fost aceea a formării elitelor ortodoxe, care beneficiind apoi de climatul reformist aveau să se manifeste din ce în ce mai vizibil în viaţa social-politică a Principatului transilvan, culminând cu implicarea, alături de intelectualii uniţi, în mişcarea Supplex-ului.

Prin politica ecleziastică pe care monarhia habsburgică, în vremea Mariei Teresa, a promovat-o în spaţiul transilvănean a urmărit, în primul rând, întărirea poziţiilor catolicismului, fapt pentru care din rândul poporului român, uniţii au fost cei care au făcut cu precădere obiectul reformelor teresiene. O analiză comparativă privitoare la efectele domniei Mariei Teresa asupra românilor ar pune imediat în evidenţă avantajele pe care le-au dobândit în acei ani uniţii, în vreme ce ortodocşii, chiar dacă au obţinut o oarecare toleranţă religioasă, iar biserica lor a cunoscut un început al procesului de instituţionalizare, au fost menţinuţi, totuşi, într-o poziţie marginală în raport cu toate celelalte confesiuni ale Principatului. Mai ales după mişcarea lui Visarion Sarai, care a dat naştere unei amplu proces de revenire la ortodoxie a românilor uniţi, împărăteasa Maria Teresa, dornică de a păstra poziţiile câştigate de Biserica catolică în Ardeal prin unirea religioasă, a început o politică de reforme de natură şcolară şi economică în favoarea greco-catolicilor. Astfel, s-au înfiinţat atât şcoli elementare pentru populaţia unită, cât şi şcoli pentru clerul acesteia, s-au acordat porţii canonice preoţilor uniţi, s-au instituit venituri preoţeşti stabile, toate aceste măsuri având drept scop ridicarea socială, precum şi educarea preoţimii şi prin ea a credincioşilor uniţi, în scopul inducerii sentimentului de apartenenţă la cultura de factură apuseană, catolică.

La polul opus, s-a situat, însă, atitudinea imperialilor faţă de românii ortodocşi, care, deşi nu dispuneau de şcoli, ai căror preoţi erau lipsiţi de


191

venituri sau de porţii canonice şi aveau o educaţie precară239, nu s-au bucurat de o atenţie specială din partea Mariei Teresa, fiind trataţi în continuare, de cele mai multe ori, cu indiferenţă şi nepăsare. Abia reformele lui Iosif al II-lea aveau să impună un tratament relativ egal şi echitabil pentru toţi supuşii săi, tratament de care s-au bucurat şi românii „schismatici” din Transilvania. Însă, cu toată bunăvoinţa arătată de noul suveran, între ortodocşii şi uniţii români exista deja un imens decalaj în privinţa educaţiei, a bazei financiar-materiale, a poziţionării sociale, care s-a dovedit greu de recuperat de către cei dintâi.

Se impune subliniat faptul că cei doi reprezentanţi ai despotismului luminat habsburgic, Maria Teresa şi fiul său, Iosif al II-lea, au urmărit acelaşi obiectiv politic general, respectiv centralizarea şi uniformizarea monarhiei plurinaţionale austriece, numai formele de realizare ale acestuia au fost diferite. Astfel, în timp ce Maria Teresa a adoptat ca linii directoare, confesionalismul şi politica reformelor economico-sociale şi şcolare, Iosif al II-lea a utilizat ca strategii etatismul, catolicismul de stat şi toleranţa religioasă. Reformismul iosefin a mers pe drumul deschis de politica mamei sale, doar că a urmărit sfere mult mai profunde şi a pătruns în mai multe domenii ale vieţii sociale. Toleranţa religioasă instituită de către Iosif al II-lea, reprezentantul prin excelenţă al despotismului luminat în variantă germană, menţinea primatul religiei catolice, dar asigura liberul exerciţiu şi celorlalte confesiuni, ridicând toate restricţiile religioase de până atunci referitoare la intrarea în oraşe, în bresle, numirea în funcţii, achiziţionarea de proprietăţi etc. Bineînţeles, aceste măsuri au vizat toate popoarele necatolice din Imperiu, însă pentru protestanţii din Transilvania, de exemplu, legislaţia iosefină în spiritul toleranţei, nu aducea nimic nou, întrucât ei se bucurau deja de toate drepturile, conform Diplomei leopoldine din 1691. În schimb, reformele lui Iosif (edictul de toleranţă pentru Transilvania, recunoaşterea dreptului de concivilitate a românilor pe pământul crăiesc, reformele învăţământului, desfiinţarea şerbiei etc.)240 au avut un impact deosebit la nivelul mentalului colectiv al românilor ortodocşi care, excluşi de la toate drepturile, aşteptau de secole întronarea echităţii sociale, a egalităţii în drepturi între toate popoarele transilvane şi

239 Ioan Marin Mălinaş, op. cit., p. 14, 114-115. 240 David Prodan, op. cit., p. 241-242.


192

emanciparea lor religioasă. Toate acestea sunt doar câteva argumente care explică ecoul pe care reformismul iosefin l-a avut în rândul românilor neuniţi, care i-au atribuit împăratului calitatea de erou-salvator al naţiunii lor, imagine-arhetip din care apoi s-au născut ataşamentul profund şi loialitatea faţă de dinastia de Habsurg, concretizate în mitul „bunului împărat”.

În final, putem concluziona că politica şi măsurile teresiene, la care s-au adăugat reformele iosefine, realizate în spiritul egalităţii cetăţeneşti şi al libertăţii de afirmare a conştiinţei religioase, au avut, pe de o parte, rolul de a contribui la recunoaşterea, afirmarea şi fortificarea Bisericii ortodoxe române şi a elitei sale. Pe de altă parte, reformismul austriac, cu precădere toleranţa religioasă iosefină, a avut meritul de a concilia cele două confesi-uni româneşti241, a creat permisele colaborării elitei unite cu cea ortodoxă pe tărâmul mişcării de emancipare politico-naţională. De asemenea, iosefinismul a contribuit la clarificarea situaţiei religioase a naţiunii române, participând nemijlocit la delimitarea, definirea şi consolidarea celor două „religii” ale românilor din Transilvania. Se observă, aşadar, că spre sfârşitul secolului al XVIII-lea poziţiile celor două biserici sunt în curs de stabilizare şi consolidare, ajungându-se treptat la un partaj echitabil, astfel încât în secolul XIX, populaţia românească din Ardeal avea să se împartă oarecum egal între cele două biserici.

Totodată, reformismul habsburgic a avut un aport fundamental în procesul de formare a identităţii celor două confesiuni române. Astfel, în timp ce Biserica greco-catolică şi-a confecţionat, în mare măsură pe cale livrească, o conştiinţă identitară, creionată în linii generale prin raportare la politica oficială, Biserica ortodoxă românească şi-a construit şi ea o personalitate distinctă de-a lungul veacului al XVIII-lea, prin lupta purtată pentru recunoaşterea şi aşezarea ei în raport de egalitate cu celelalte religii oficiale ale Principatului.

241 Ibidem, p. 242.

Bibliografie


1. Magyar Országos Levéltár, Erdélyi Kormányhatósági Levéltárak. Commissio in Publico

Ecclesiasticis

II. Lucrări

1. Andea, Avram; Răduţiu, Aurel, Transilvania sub stăpânire habsburgică. Istoria

României, Transilvania, vol. I, Cluj-Napoca, Ed. „George Bariţiu”, 1997 2. Idem, Iluminism şi modernizare în societatea românească, Cluj-Napoca, 1996 3. Idem, Programul lui Inochentie Micu, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed.

Enciclopedică, 2002 4. Bérenger, Jean, Istoria Imperiului habsburgilor 1273-1918, Bucureşti, Ed. Teora, 2000 5. Bernath, Mathias, Habsburgii şi începuturile formării Naţiunii Române, Cluj-Napoca,

Ed. Dacia, 1994 6. Bocşan, Nicolae, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, Ed. Facla,

1986 7. Bota, Ioan, M., Istoria Bisericii Universale şi a Bisericii Româneşti de la origini până în

zilele noastre, Cluj-Napoca, Ed. Viaţa Creştină, 1994 8. Bozac, Ileana; Pavel, Teodor, Călătoria împăratului Iosif al II-lea în Transilvania la

1773, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2006 9. Bunea, Augustin, Episcopul Ioan Inocenţiu Klein, Blaj, 1900

10. Câmpeanu, Remus, Elitele româneşti din Transilvania veacului al XVIII-lea, ediţia a 2-a, Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2008

11. Chaunu, Pierre, Civilizaţia Europei clasice, vol. I, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1989 12. Chifăr, Nicolae, „Organizarea rezistenţei ortodoxe şi demersurile naţional-sociale

ale episcopului Inocenţiu Micu-Klein”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007

13. Costea, Ionuţ, Ţările Române în secolul al XVIII-lea în Istoria României, compendiu, coordonatori Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2004

14. Dragomir, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal, vol. I-II, ediţia a II-a, ediţie îngrijită şi studiu introductiv de arh. Emanuil Rus, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 2002

15. Edroiu, Nicolae, Imperiul Habsburgic – imperiu dunărean, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002

16. Hitchins, Keith, Conştiinţă naţională şi acţiune politică la românii din Transilvania (1700-1868), vol. I, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1987


194

17. Hitchins, Keith, „The Court of Vienna and confessional Problems in Transylvania 1744-1759”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007

18. Leb, Vasile I., „Contribuţia bisericii ortodoxe la formarea elitelor româneşti din Transilvania”, în Anuarul Institutului de Istorie Cluj-Napoca, tomul XXXII, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993

19. Lumperdean, Ioan, Naţiune şi confesiune în secolul al XVIII-lea: Opţiuni şi preocupări pentru reunificarea ecleziastică a românilor ardeleni, în vol. Etnie şi confesiune în Transilvania. Secolele XIII-XIX, Oradea, Ed. Fundaţia „Celor trei Crişuri”, 1994

20. Lupaş, Ioan, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni 1780-1792, extras din Analele Academiei Române. Memoriile secţiunii istorice, Seria II, Tom. XXXVII, Bucureşti, 1915

21. Lupaş, Ioan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a II-a, Bucureşti, 1929 22. Lupaş, Ioan, Doctorul Ioan Piariu-Molnar. Viaţa şi opera lui 1749-1815, în Academia

Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XXI, 1939 23. Mălinaş, Ioan, Marin, Situaţia învăţământului bisericesc al românilor în contextual

reformelor şcolare din timpul domniei împărătesei Maria Tereza (1740-1780), a împăraţilor Iosif al II-lea (1780-1790) şi Leopold al II-lea (1790-1792), Oradea, Ed. „Mihai Eminescu”, 1994

24. Miron, Greta-Monica, „«Apărător al credinţei strămoşeşti» sau «agitator sârb»? Visarion Sarai în istoriografie»”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007

25. O’Brien, Charles, „Ideas of religious toleration at the time of Joseph II. A study of the Enlightenment among Catholics in Austria”, in Transactions of the American Philosophical Society, New Series, vol. 59, Nr. 7 (1969)

26. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ediţia a IV-a, Galaţi, Ed. Episcopiei Dunărea de Jos, 1996

27. Prodan, David, Supplex Libbellus Valachorum. Din istoria formării naţiunii române, ediţie nouă cu adăugiri şi precizări, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984

28. Puşcariu, Ilarion Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, Tiparul Tipografiei Archidiecesane, 1900

29. Romanato, Gianpaolo, Biserica şi Statul laic, în vol. Religie şi putere, Bucureşti, Ed. Nemira, 1996

30. Săsăujan, Mihai, „Atitudinea cercurilor oficiale austriece faţă de ortodocşii din Transilvania, la mijlocul secolului al XVIII-lea, în baza actelor Consiliului aulic de război şi a rapoartelor conferinţelor ministeriale din Viena”, în Annales Universitatis Apulensis, Seria Historica, 11/II, Alba Iulia, 2007

31. Săsăujan, Mihai, Politica bisericească a Curţii din Viena în Transilvania (1740-1761), Cluj-Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2002

32. Şerban Turcuş, Instituţiile Transilvaniei. Biserica, în Istoria Românilor, vol. VI, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2002

33. Şotropa, V., „Contribuţii la istoria bisericească”, în Arhiva Someşană nr. 21, Năsăud, 1937

34. Teodor, Pavel, Instituţii româneşti moderne în Transilvania, curs de prelegeri universitare, Cluj-Napoca, 1993


195

35. Ulrich Im Hof, Europa Luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2003 36. Vesa, Pavel, Episcopia Aradului. Istorie. Cultură. Mentalităţi (1706-1918), Cluj-

Napoca, Ed. Presa Universitară Clujeană, 2006 37. Vovelle, Michel, coordonator, vol. Omul luminilor, Iaşi, Ed. Polirom, 2000 38. Zöllner, Erich, Istoria Austriei de la începuturi până în prezent, ediţia a VIII-a, vol. I-II,

Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 1997

Capitolul IV

Structuri birocratice din Transilvania în epoca reformelor tereziene şi iosefine

(1740-1790)

I. Cadrul istoric general

Sancţiunea Pragmatică a constituit un pas important în drumul trans-

formării Austriei într-un stat unitar, deşi acest proces nu se reflectă încă concret şi în titulatura suveranului. Mariei Tereza îi făcea o deosebită plăcere să vorbească de “monarhia” ei ca de un întreg omogen, deşi în domeniul administraţiei şi al legislaţiei din diversele ţări componente ale imperiului existau multe aspecte ce infirmau aspiraţiile împărătesei şi care aşteptau să fie grabnic reformate în spirit modern.

Pe plan european, în paralel cu consolidarea Imperiului habsburgic, se poate asista la o ascendenţă vertiginoasă a unei puteri vecine, Prusia, dar şi la o decădere ce a mers până aproape de marginea desfiinţării a unei alte structuri – Imperiul Romano-German. Prima şi-a concretizat veleităţile he-gemonice în spaţiul Europei Centrale prin repetate înfrângeri cauzate forţei armate austriece şi anexarea unor teritorii aflate la graniţa celor două state.

În răsărit, lucrurile au părut a fi rezolvate prin continua decădere a Turciei, inamicul Austriei de secole. În noua conjunctură internaţională de la mijlocul veacului al XVIII-lea, turcii vor avea o atitudine când bine-voitoare – aliindu-se chiar militar cu Austria – când ostilă, în funcţie de pretenţiile unui imperiu viguros recent creat în zona lor imediat limitrofă, Rusia, care emitea deja pretenţii clare asupra ţinuturilor controlate de otomani în Balcani şi Asia. Diplomaţia habsburgică îşi reorientează atenţia în miazăzi spre această din urmă putere care - evident - prezenta un pericol potenţial diferit faţă de duşmanul său tradiţional, care înregistra rar succese pe câmpul de luptă.


198

În apus, prin încheierea tratatului franco-austriac, întărit şi prin căsătoria fiicei Mariei Tereza, ducesa Marie Antoinette, cu Ludovic XVI, pacea era asigurată. Prin naşterea nepotului lor, istoria celor două dinastii intră într-o etapă “familiară“, iar destinele Bourbonilor şi Habsburgilor se vor lega strâns unele de altele.

Pe plan intern, timp de peste o jumătate de secol, în fruntea unor instituţii centrale importante, au fost numite personalităţi marcante, care au schimbat radical, prin optica lor economică, socială sau politică, modul de gândire în cadrul societăţii austriece. Un merit deosebit în desemnarea acestora l-a avut Maria Tereza care stăpânea, în mod neîndoielnic, o pricepere deosebită în remarcarea unor caractere umane ieşite din comun, ce, datorită vârstei relativ tinere, nu se puteau manifesta în societatea anchilozată a timpului. Împărăteasa bulversează, din acest punct de vedere, regulile seculare. La preluarea tronului, ea a moştenit de la tatăl său – adept al ordinii tradiţionale – un aparat birocratic mult îmbătrânit. Treptat, suverana i-a îndepărtat de la conducere pe cei inapţi, numind în locul lor o serie de bărbaţi de etate mijlocie şi tânără, buni specialişti în diverse domenii de activitate. Viena devine un adevărat “trust de creiere”1. Printre cei cu o personalitate distinctă era şi Wenzel Anton Kaunitz (1711-1794) care s-a remarcat, la început, în diplomaţie, pentru ca ulterior să se afirme printr-o reformă a administraţiei centrale fără precedent în istoria austriacă.

Contele Friedrich Wilhelm Haugwitz (1700-1765) s-a impus într-o perioadă în Silezia, de unde a putut să urmărească experienţele pozitive făcute de prusaci în conducerea administrativă a teritoriilor aflate în veci-nătate şi de la care a preluat mai multe metode probate. Ca un specialist de marcă în domeniul fiscalităţii, în urma reorganizării aparatului din subor-dine aici, iar ulterior în Carintia şi Craina, a câştigat încrederea regentei, care îl va numi, ulterior, în importanta funcţie de cancelar aulic.

De origine evreiască, catolicizat apoi, Joseph von Sonnenfels (1737-1817) era considerat un teoretician de marcă al dreptului, profesor în cadrul Universităţii din Viena. El şi-a câştigat merite deosebite atât în reforma economică generală a statului austriac, cât şi a procedurii de formulare şi pronunţare a sentinţelor, actul justiţiar câştigând în claritate, iar pedepsele obţinând un caracter mai uman. S-a manifestat ca un oponent deschis al lui

1 Rolf Bauer, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970, p. 221.

Structuri birocratice din Transilvania...

199

Rousseau în concepţia participării poporului la guvernare şi a fost, în acelaşi timp, întemeietorul spiritual al teoriei “absolutismului luminat”.

Originar din spaţiul geografic al Ţărilor de Jos, medicul personal al reginei, Gerhard van Swieten (1700-1772) a fost şi un sfetnic ieşit din comun în domeniul învăţământului superior, dar şi a cenzurii sau stabilirii relaţiilor dintre biserică şi stat. El, precum Kaunitz, a reprezentat o forţă în aplicarea concepţiei iluministe în viaţa politică şi culturală. În acest spirit trebuie înţeles şi deosebitul sprijin arătat protestantului Tobias Philipp von Gebler (1726-1786) în numirea sa în Consiliul de Stat, personalitate cunoscută prin strădaniile sale în promovarea valorilor spirituale noi ale epocii sau de reformare a raporturilor dintre stăpânul feudal şi ţăran. Tot în lumea dreptului s-au manifestat şi alţii, care nu au pătruns atât de spectaculos în viaţa de la Curte, unii dintre ei fiind chiar firi mai retrase, dar profesionişti desăvârşiţi, precum universitarii Paul Josef Riegger, care a contribuit la reglementarea raportului stat şi biserică sau Karl Anton von Martini, reformatorul sistemului de drept2.

II. Schimbări teritoriale sub Maria Tereza şi Iosif al II-lea

După îndelungate demersuri diplomatice întreprinse de împăratul Carol

VI, Sancţiunea Pragmatică a fost recunoscută de toate statele europene, rezolvându-se, astfel, problema succesiunii la tronul Austriei în favoarea fiicei sale Maria Tereza. Înainte de anul 1740, moştenirea era însă contestată din nou de Bavaria, Spania şi Prusia.

Carol Albert de Bavaria îşi susţinea pretenţiile asupra coroanei austriece prin descendenţă; el era un urmaş al Annei de Habsburg, fiica lui Ferdinand I, căsătorită cu ducele Albrecht V de Bavaria. Se nega actul succesoral atâta timp cât mai exista un vlăstar pe linie bărbătească în cadrul familiei.

Spania şi-a întemeiat revendicarea pe invocarea tratatului din 1522 între Carol V şi Ferdinand I, ca şi pe alte acte diplomatice încheiate între descendenţii germani şi spanioli ai Casei de Habsburg.

Prusia ridica pretenţii asupra tronului în baza mai multor ducate sileziene care au aparţinut Hohenzollern-ilor, dar care, în 1695, au fost schimbate de Frederic I pe alte domenii, avantaje şi bani.

2 Pentru un tablou al personalităţilor de la Curte, vezi Robert A.Kahn, Geschichte des Habsbur-

gerreiches 1526 bis 1918, Viena-Köln-Weimar, 1993, p. 165-166.


200

Invocând un pretext juridic, Frederic II atacă în mod neaşteptat, fără o declaraţie de război prealabilă, Silezia (1740) şi, într-o perioadă foarte scurtă de timp, pune stăpânire pe o serie de cetăţi de margine austriece. Fapta a constituit semnalul declanşării unor lupte ce s-au succedat mai mulţi ani pe teritoriul imperiului. De situaţia creată vrea să profite şi Franţa, care se aliază cu Frederic şi cuceresc Austria Superioară (1741) şi o parte a Boemiei, împreună cu capitala ei, Praga. Aici, în acest spaţiu geografic, se implică şi principele moştenitor bavarez cu armatele sale.

În sud, Spania declanşa acţiuni militare împotriva statelor italiene aflate sub tutelă austriacă, pe care le obţine după lupte de durată.

După ce şi-a atins ţelul, în mod cu totul neaşteptat, Frederic II încheie un acord secret cu Maria Tereza, făgăduind să nu-i pretindă alte teritorii în afara Sileziei Inferioare, cu oraşele Breslau şi Neisse3. Într-adevăr, prin pacea de la Dresda (1745), Austria a pierdut doar regiunea menţionată.

În anii 1746 şi 1747, războiul se extinde şi în Ţările de Jos şi se ajunge şi la conflicte navale costisitoare, motiv ce a determinat, până la urmă, Franţa să-şi dea acordul pentru încheierea ostilităţilor şi semnarea unui tratat la care au participat toate părţile implicate. Prin pacea de la Aachen (1748), Austria reprimeşte Olanda, pierdută în cursul luptelor, dar cedează principatele italiene Parma, Piacenza şi Guastalla Spaniei. Silezia a revenit definitiv Prusiei. După numai câţiva ani de domnie, Maria Tereza vedea deja limpede că, pe viitor, rivalul cel mai primejdios al Austriei era Prusia, fapt ce o va determina să-şi reorienteze politica sa externă europeană. La numai câţiva ani de la stingerea războiului, suverana a reuşit să înjghebeze, împreună cu Franţa şi Rusia, o coaliţie împotriva Prusiei, concretizat ulterior în cursul Războiului de şapte ani (1756-1763). Rezultatele conflic-tului nu au putut mulţumi Austria. Prin pacea semnată la Hubertsburg (1763), Habsburgii nu au câştigat teritorial nimic. Statul se găsea în situaţia de dinaintea războiului.

După moartea soţului Mariei Tereza, împăratul Francisc Ştefan (1765), ca şi coregent a fost numit fiul cel mai vârstnic, Iosif II. Al doilea copil, Leopold (Secundogenitur) a moştenit de la tatăl său Marele Ducat al Toscanei. Prin căsătoria celui de al treilea fiu (Tertiogenitur), Ferdinand, cu Maria Beatrice (1771), acesta a devenit suveran de Modena.

3 Mai târziu, regele prusac a explicat fapta sa prin încercarea de contracarare a dorinţelor

veleitare ale Franţei.


201

În anul 1768, s-a declanşat războiul ruso-turc. Evenimentul a repus în discuţie problema împărţirii Poloniei, care se discutase de către Rusia şi Prusia încă în 1763. La începutul conflictului, Frederic II a propus ţarinei Ecaterina II un proiect de divizare, arătându-i că aceasta i-ar aduce nu numai mijloace materiale necesare susţinerii războiului cu Turcia, ci şi alianţa sa cu Austria. Ecaterina II a amânat răspunsul, ceea ce nu a împiedicat alianţa austro-prusacă să treacă la atac. În anul 1772, trupele habsburgice pătrund în Polonia cucerind o parte a Poloniei Mici şi vestul Podoliei, teritorii pe care Maria Tereza le anexează imperiului sub denumirea de “Regatul Galiţiei şi Lodomeriei”.

În 1775, în urma unui tratat cu Poarta, Austria obţine Bucovina. Ţinutul reprezenta din punct de vedere strategic o însemnătate deosebită: realiza legătura între Galiţia şi Transilvania pe de o parte, iar pe de alta, controla militar spaţiul moldovean.

Decesul ducelui Max Josef de Bavaria în anul 1777, stinge ramura germană a familiei Habsburg, fapt ce a dat speranţe lui Iosif II de extindere a Imperiului austriac şi asupra acestor ţinuturi. Teritoriul menţionat, împreună cu altele, mai mici, răsfirate în spaţiul geografic al Germaniei, aparţinătoare liderilor bavarezi, urmau să compenseze pierderea parţială a bogatei Silezii. Cauza va degenera într-un război, în care se va implica şi Prusia. Prin pacea semnată la Teschen (Tešin), coregentul trebuia să renunţe la pretenţiile sale asupra Bavariei, în schimb, obţine regiuni pe cursul văii Innului. Astfel, planul iniţial al lui Iosif II rămâne nerealizat, chiar sub forma variantei unui schimb Bavaria-Burgundia.

În 1760, în urma unei alte dispariţii fără descendenţi direcţi, un domeniu relativ însemnat din ţinutul Vorarlberg, în baza dreptului feudal, a revinit seniorului său, în speţă, suveranei Mariei Tereza.

Pentru a completa sumara retrospectivă se impune precizarea şi a altor aspecte vizând istoria administraţiei austriece din perioada menţionată după cum urmează: ridicarea Transilvaniei la rangul de Mare Principat (1765); unificarea aşezării italiene Fiume cu teritoriile din jur şi alipirea acestora Ungariei (1776), anexarea Banatului la Ungaria (1778), continuarea procesului de constituire a regimentelor de graniţă (1746-1767) în cadrul imperiului.


202

III. Reforma administraţiei centrale

Într-o abordare a reformismului terezian, din punct de vedere institu-ţional, rezultă două etape distincte: prima, care se situează în perioada anilor 1740-1760 şi se leagă de numele contelui Haugwitz şi a doua, pe care îşi pune clar amprenta contele Kaunitz, şi care se plaseaza între anii 1760-17804. Ambii reformatori debordează în primii ani cu legi esenţiale prin care bulversează un aparat instituţional învechit şi instituie organisme noi, pe care, apoi, le modifică în sensul dorit de ei. Motivul ajustărilor posterioare se leagă de intersectarea atribuţiilor sistemelor create cu cele deja existente, fapt ce ar fi dus, în final, la ineficienţa reformelor făcute. Cu toate acestea, acţiunile înnoitoare care s-au succedat într-un ritm mare, nu s-au dovedit miraculoase, precum au crezut iniţiatorii lor. Un exemplu l-a constituit şi Camera Aulică, unde toate modernizările preconizate au eşuat lamentabil, ea rămânând, în cele din urmă, în funcţiune sub forma gândită de Ferdinand I5. S-a dovedit, astfel, că modernizarea forţată poate fi doar vremelnică.

A. Prima perioadă a guvernării centrale (1740-1760) Cu două handicapuri deloc de neglijat în condiţii normale – vârsta

fragedă şi sexul – Maria Tereza iniţiază, chiar în primul an al guvernării sale, reforme importante. Măsurile preconizate se contrapuneau vizibil acelora pe care le-a luat părintele ei la urcarea pe tron în 1711. De aici, a devenit evident întregii Curţi vieneze că fiica a rupt cu totul tradiţia şi modul de gândire al predecesorilor. Primul obiectiv fixat a fost schimbarea sfetnicilor moşteniţi de la tatăl ei, cu toţii în vârstă şi oponenţi ai unei politici economice şi sociale moderne. Cei mai influenţi dintre ei se găseau în organismele consultative ale statului.

1. Organisme consultative a. Deputăţia Mare (Hauptdeputation)6 Obârşia ei se găseşte la finele secolul al XVII-lea şi este o creaţie a

împăratului Leopold I. Se constituie prin desfiinţarea Deputăţiei propriu-zise, respectiv contopirea ei cu Conferinţa Secretă. După anul 1748, când 4 Alfons Huber, Österreichische Reichsgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen

Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246-250. 5 Magyarország története 1526-1790, IV, 1, p. 451. 6 Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények, Budapest,

54/1983, p. 450-451.


203

contele Frederic Wilhelm Haugwitz dispune începerea reformelor structu-rale ale statului austriac, Maria Tereza şi soţul ei Francisc Ştefan încearcă să canalizeze în acest for consultativ elemente intelectuale şi politice de vază, care să sprijine, prin opiniile lor, reuşita măsurilor iniţiate. În reuniunile organizate se discutau nu numai chestiuni legate de contribuţia fiscală sau situaţia recruţilor, ci şi probleme de esenţă ale politicii interne (aşa-zisele, Hauptpublica şi Hauptpolitica)7. La înfiinţare, comisia se reunea o dată pe săptămână, ulterior activitatea ei este incertă8. Curând denumirea organis-mului se schimbă în Conferinţa Internă (conferentia in internis)9.

Până în anul 1740, consilierii secreţi purtau şi atributul de “împărăteşti”. Prin succesiunea din 1740, Maria Tereza, în calitate de “Regină a Ungariei şi Boemiei”, din punct de vedere juridic, putea să numească doar sfetnici secreţi “regali”. Abia după anul 1745, în urma încoronării lui Francisc Ştefan ca împărat al Germaniei, titulatura consilierilor se va modifica în “împărăteşti-regali” (“kaiserlich-königliche”)10.

b. Conferinţa Internă11 Ca şi Deputăţia Mare şi acest for activa după modelul vechilor

conferinţe. Singura modificare faţă de organismele consultative anterioare consta în obiectul activităţii; dacă în vremurile dinainte subiectul reuniunilor erau chestiunile de politică externă, acum se pun în dezbatere doar afaceri interne. Prin reforma din 1742, externele au fost trecute în atribuţiile Cancelariei de Stat.

Dintre problemele de ordin interior, cel mai frecvent se analizau cele financiare şi aceasta deoarece, încă în februarie 1741, Maria Tereza dizolvase Conferinţa Financiară Secretă12, colegiul format la acea dată din patru persoane13. Mai apar în sesiunile forului teme economice, altele decât cele băneşti, probleme administrative etc.

7 Heinrich Kretschmayr, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von Maximilian

I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen Hofkanzlei (1749), vol. I, Viena, 1907 (se va citi, în continuare, Ö.Z.), p. 62-63.

8 Ember Győző, op.cit., p. 471. 9 Ö.Z., I/1, p. 63.

10 Ö.Z., I/1, p. 66. 11 Pentru Deputăţia Mare şi Conferinţa Internă vezi Ö.Z., II/1-1, p. 61-78. 12 Ö.Z., I/3, p. 420. 13 Huber, Alfons, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen

Reich, Praga-Viena, 1901, p. 246.


204

Curând după 1749, se creează disensiuni vădite între Haugwitz şi con-silierii Conferinţei Interne. Motivul l-a constituit sistemul de subordonare. În mod tradiţional, membrii Conferinţei puteau să impună o părere de-a lor chiar şi fără existenţa unei dispoziţii imperiale. Aceasta însemna dependenţa lui Haugwitz faţă de consilierii secreţi şi imixtiunea lor în activitatea Directoratului Public şi Cameral cu putinţa stopării reformelor.

2. Organisme aulice executive Alături de organismele centrale consultative, la Viena, activau un

număr însemnat de organe aulice. Dintre acestea importante au rămas în continuare cele cinci Cancelarii (Imperială, Cehă, Austriacă, Ungară şi a Transilvaniei) la care Maria Tereza mai adaugă în anul 1742 una – Cancelaria de Stat.

a. Cancelaria de Stat Problemele politicii externe a Imperiului austriac erau dirijate de la

Cancelaria Aulică Austriacă. Încă în anul 1720, Carol VI a introdus aici două compartimente specifice: una pentru externe, care se ocupa şi de treburile dinastiei, alta pentru interne şi chestiuni juridice14. La începutul guvernării sale, în 1742, Maria Tereza desprinde prima secţiune de Cancelarie şi întemeiază un corp administrativ central de sine-stătător sub denumirea de Cancelaria de Stat (Staatskanzlei)15. Chiar de la formarea sa, cercurile conducătoare de la Viena numeau organismul Cancelaria de Curte şi Stat (Hof- und Staatskanzlei), ulterior, sub o triplă titulatură de Cancelaria Casei, Curţii şi a Statului Austriac (Haus-, Hof- und Staatskanzlei)16. În fruntea ei stătea un cancelar17, Prin constituirea noii autorităţi se prefigura deja Ministerul de Externe de mai târziu18. Cancelarul era considerat primul funcţionar al statului habsburgic, iar printre cei care au deţinut această demnitate este suficientă amintirea unor nume de prim rang, precum Kaunitz sau Metternich din secolul al XIX-lea19. În atribuţiile 14 Ö.Z., I/3, p. 351-375. 15 Hellbling Ernst, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956, p. 290. 16 Ember Győző, op.cit., p. 459. 17 Ö.Z., I/3, p. 479-481. 18 Arnold Luschin von Ebengreuth, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte, Banberg,

1918, p. 316. 19 De menţionat că şi astăzi preşedintele Consiliului de Miniştri al Austriei este numit

cancelar de stat


205

instituţiei intrau şi alte chestiuni cum ar fi problemele de politică internă sau cele juridice20. Mai târziu i-au fost anexate şi Consiliul Ţărilor de Jos (Niederländische Rath) şi cel al Italiei (Italienische Rath)21.

b. Cancelaria Austriei După înfiinţarea Cancelariei de Stat, în subordinea Cancelariei Austriei

au rămas problemele interne ale ţărilor ereditare, mai precis acelea care nu făceau obiect de activitate a altor organisme aulice. Printre acestea s-au numărat două mai importante, respectiv cele administrative şi cele juridice22.

O dată cu înaintarea în ani, procesele în dezbatere aproape au imobi-lizat buna funcţionare a Cancelariei, motiv pentru care, în anul 1746, Maria Tereza extrage acest sector din competenţele sale şi întemeiază o nouă instituţie aulică de sine-stătătoare, egală în rang cu ele, denumit Revisorat (Revisorium)23. Astfel, în atribuţiile Cancelariei Austriei, au rămas aproape în exclusivitate problemele administrative24.

c. Curtea Supremă de Justiţie În paralel cu activitatea de reformare a sistemului administrativ

central, s-a trecut la înnoirea structurii juridice din imperiu. Ideea de bază de la care s-a plecat a constituit-o separarea ei de administraţia politică. O primă încercare a fost întemeierea Revisoratului în anul 1746. Peste 3 ani, o dată cu intrarea în vigoare a reformelor lui Haugwitz, locul lui a fost luat de Curtea Supremă de Justiţie (Oberste Justizstelle)25. Aceasta a funcţionat ca un for colegial, compus dintr-un cancelar (din 1752 preşedinte), doi vicecancelari şi 15 consilieri26. Organismul era alcătuit din trei senaturi (Consessus); 1) pentru Boemia, 2) pentru Viena şi Austria Inferioară 3) pentru Austria Superioară, Centrală, Tirol şi Teritoriile Avansate27. Pe structura menţionată se va constitui, ulterior, un al patrulea senat (1780) al Galiţiei. Curtea Supremă de Justiţie va activa până la revoluţia de la 184828.

20 Pentru istoricul instituţiei şi a sferelor sale de competenţă, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 77-78; II/3,

p. 431-433. 21 Alfons Huber, op.cit., p. 247. 22 Ember Győző, op.cit., p. 460. 23 Ö.Z., II/1-1, p. 79-84. 24 Pentru evoluţia Cancelariei Austriei în epoca tereziană, vezi Ö.Z., II/1-1, p. 78-79. 25 Ö.Z., I/1, p. 271. 26 Alfons Huber, op.cit., p. 248. 27 Ibidem. 28 Ernst Hellbling, op.cit., p. 290.


206

d. Directoratul Public şi Cameral Competenţele Cancelariei Austriei s-au redus prin desprinderea

justiţiei, doar la problemele administrative ale ţărilor ereditare şi era de aşteptat rapida ei restructurare. Dar nu reducerea atribuţiilor l-a determinat pe F.W.Haugwitz să treacă la reformarea ei, ci structura sa feudală, bazată pe dominaţia stărilor. O situaţie similară se putea constata şi în cazul Cancelariei Cehe, care se afla într-o rivalitate de rang cu cea austriacă, dispute care împiedicau aplicarea ideilor novatoare în zonele aflate în supunerea lor. Contracararea coloraturii particulare a acestor instituţii de tradiţie din imperiu s-a realizat, în 1749, prin contopirea celor două depar-tamente şi crearea unui organism unic, sub denumirea de Directoratul Public şi Cameral (Directorium in publicis et cameralibus), iar uneori de Directoratul în probleme interne (Directorium in Internis)29. În fruntea forului central, împărăteasa l-a numit pe contele Haugwitz.

Din titulatură i se pot deja deduce atribuţiile: administrative (publicis) şi financiare (cameralibus), cu excepţia acelora ce priveau armata şi care au rămas în continuare sub comanda Consiliului de Război30. De asemenea, de întreţinerea Curţii de la Viena nu se ocupa Directoratul, ci Cancelaria de Stat.

Dacă noua instituţie vieneză a reuşit să stăvilească influenţa stărilor în procesul politic, nu acelaşi lucru se poate spune şi în ceea ce priveşte factorul de unitate pe care trebuia să-l servească. Competenţele forului se reduceau doar la două ţări din imperiu (Austria şi Cehia) şi la două ramuri de activitate, dar, şi aici, cu anumite excepţii. Lărgirea sferei de lucru şi a spaţiului geografic se petrece după anul 1753, când organismului i se alipeşte şi Directoratul Comercial (Commerzdirektorium)31.

Datorită multiplelor confuzii care se manifestau în structura sa organizatorică şi care duceau mai mult spre trecut decât spre modernizare32, în 1761, Kaunitz îl dizolvă, reinstaurând, pentru o scurtă perioadă de timp, Cancelariile Austriei şi a Cehiei.

29 Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 316. 30 Ernst Hellbling, op.cit., p. 290. 31 Robert A.Kahn, op.cit., p. 168. 32 Magyarország története, IV, 1, p. 447-448.


207

e. Camera Aulică Poate nici una din instituţiile aulice n-au cunoscut o mobilitate mai

mare în procesul de restructurare ca şi Camera Aulică. Faptul dovedeşte greutăţile pe care le întâmpina conducerea centrală în reechilibrarea bugetului imperial, în condiţiile unor războaie de durată precum cel vizând succesiunea la tronul Austriei sau Războiul de şapte ani. Reformele care s-au derulat în ritm rapid n-au avut consistenţă, erau forţate de împrejurări şi nu făcute să dureze. Datorită acestui lucru, după decenii de schimbări continue, în final, totul se transformă într-un mare eşec, ajungându-se din nou la forma cunoscută din timpul lui Ferdinand I. Astfel s-a demonstrat că schimbările forţate, care nu ţin seama de realităţile concrete de dezvoltare economică, sunt din capul locului sortite eşecului.

În cazul Camerei Aulice, procesul de reformă s-a început cel mai timpuriu. Încă în anul 1741, împărăteasa a dizolvat Conferinţa Financiară, forul cameral recâştigându-şi astfel, de iure, totala independenţă, restabi-lindu-se relaţia directă între ea şi suverană.

Următoarea etapă a constituit-o recrearea vechilor atribuţii pierdute prin activitatea Bancalitas-ului. La finele anului 1744 se începe dizolvarea acestuia, proces încheiat în primăvara lui 174533. În urma dizolvării au rezultat patru departamente: două organizate pe criterii teritoriale şi alte două pe principiul problematicii, după cum urmează: 1) chestiunile austriece, 2) problemele Ungariei, Transilvaniei şi a teritoriilor din jur aflate încă sub dominaţie străină; 3) departamentul militar; 4) secţiunea privind Curtea, problemele generale monetare ale imperiului, transportul poştal etc.34 Din înşiruire lipsesc chestiunile Imperiului romano-german, întrucât alegerea lui Francisc Ştefan ca împărat romano-german s-a produs cu câteva luni mai târziu, cât şi cele ale Cehiei şi Moraviei ocupate la acea dată de armatele lui Frederic II.

Fiecare departament era deservit de doi consilieri, care pregăteau materialele supuse dezbaterii colegiale. După anul 1749, o dată cu crearea Directoratului Public şi Cameral, atribuţiile esenţiale ale secţiunilor sale se transferă forului imaginat de Haugwitz. Camerei Aulice îi rămân, spre rezolvare, aproape în exclusivitate până în 1760, chestiunile ungare35. 33 Ö.Z., I/3, p. 521. 34 Ember Győző, op.cit., p. 472. 35 Hugo Hantsch, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, p. 156.


208

f. Colegiul Direcţional Minier şi Monetar Iniţial, în reformele aduse Camerei, erau prevăzute 5 departamente36,

dar foarte curând, Maria Tereza extrage problematica minelor şi a baterii de monedă din atribuţiile ei şi întemeiază o autoritate aulică separată sub numele de Colegiul Direcţional Minier şi Monetar (Münz- und Bergwerks-direktionskollegium). Competenţele sale se întindeau asupra întregului imperiu, deci şi asupra Transilvaniei. La început, denumirea lui era incertă; instituţia apărea în acte când sub forma de comisie (commissio), când sub numele de colegiu (collegium). Abia cu începere din anul 1747 are o titulatură fermă, cea menţionată.

În fruntea forului vienez, împărăteasa l-a numit pe contele Carol Königsegg-Erps37. Acesta se intitula director, iar uneori preşedinte. În jurul lui s-a constituit un corp de consilieri, care activau într-un sistem dicasterial.

La constituirea sa colegiul s-a confruntat cu greutăţi majore: lipsa unui sediu, absenţa unui personal calificat propriu, nevoia unor spaţii pentru funcţionarea unor birouri, casierii, arhivă etc. Ajutorul necesar l-a primit, în aceeaşi perioadă, de la Camera Aulică. Prerogativele sale s-au extins asupra întregului imperiu, inclusiv statele germane.

Chiar de la formarea sa, s-au organizat două departamente, pe criteriul teritorial. În primul intrau Austria Inferioară, Austria Superioară, Cehia, Moravia, Silezia, Ungaria Inferioară şi Transilvania. În al doilea Ungaria Superioară, Banatul, zona de graniţă sârbească (Varasd), litoralul (Littorale), Austria Centrală, Tirolul şi provinciile avansate.

Treptat, prin strădaniile contelui Königsegg-Erps, colegiul prinde un contur precis. Obţine o clădire proprie, cu tot ce este necesar unei activităţi bune, devenind total independent de forul cameral. Datorită prestigiului dobândit la Curte, după 1751, Maria Tereza îi conferă şi instituţia aulică a teritoriilor Transilvaniei, Banatului şi Iliriei, for cu care se va şi contopi38.

g. Deputăţia Aulică privind Banatul, Transilvania şi Iliria Concomitent cu desprinderea în 1745 a Colegiului Direcţional Minier

şi Monetar, din Camera Aulică se separă şi un alt segment, organizat pe bază teritorială, respectiv ţinuturile Banatului, Transilvaniei şi Slavoniei 36 Hans Leo Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 212. 37 Magyarorság története, IV, 1, p. 452. 38 Pentru istoricul Colegiului Direcţional Minier şi Monetar, vezi Ö.Z., II/2, p.62-94, II/1-1,

p.66-72, 219-223.


209

Inferioare, care va forma un alt for aulic independent, sub directa condu-cere a suveranei. Denumirea noii autorităţi va fi de Comisia Aulică pentru Banat, Transilvania şi Iliria (Hofcomission in Banaticis, Transylvanicis et Illyricis) şi îl va avea în frunte pe Ferdinand Kolowrat39. Din anul 1747, instituţia aulică a fost ridicată în rang şi devine “deputăţie aulică“ (Hofde-putation), având birouri şi personal funcţionăresc propriu40. Printre atribuţiile sale s-au situat cele de ordin economic, cameral, juridic, administrativ şi religios41.

Cu toate că poartă o titulatură caracteristică până spre mijlocul veacului al XVIII-lea forurilor consultative, acesta era unul executiv. Prestigiul său sporeşte o dată cu trecerea anilor, o serie de competenţe ale Cancelariilor Aulice ale Ungariei şi Transilvaniei fiindu-i conferite de suverană în dauna instituţiilor tradiţionale. În cazul Transilvaniei, pentru o scurtă perioadă de timp, Deputăţia devine a doua instanţă aulică. Abia după 1751, când în fruntea ei ajunge Carol Königsegg-Erps şi se restructurează, chestiunile ardelene vor trece, din nou, în sfera Cancelariei Aulice a Transilvaniei. O schimbare suportă acum şi denumirea forului, el transformându-se în Deputăţia Aulică pentru Banat şi Iliria (Hofdeputation in Banaticis et Illyricis şi Deputatio Aulica in Banaticis et Illyricis)42.

Din anul 1755, Königsegg-Erps devine şi preşedinte al Camerei Aulice. Conducerea comună a celor două organisme centrale lasă urme în reformele iniţiate pentru o mai bună funcţionare în noile condiţii. Acum se viza, în primul rând, structura organizatorică internă şi atribuţiile personalului. Problemele financiare ale Banatului au fost desprinse din Deputaţie şi alipite Camerei Aulice. Astfel, numele forului suportă o nouă modificare, preschimbându-se în Deputăţia Aulică Illirică (Deputatio Aulica in Illyricis)43.

Peste câţiva ani, Königsegg-Erps demisionează din funcţie (1757), locul lui fiind luat de o altă cunoscută personalitate politică a timpului, baronul Johann Cristoph Bartenstein, pe care l-a secondat ulterior (1767), contele Francisc Koller. Instituţia aulică se desfiinţează în condiţii confuze, în anul 1777, istoricul ei nefăcând obiectul unor cercetări speciale44. 39 Trócsányi Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973, p. 36. 40 Ö.Z., II/1-1, p.62, 87-89. 41 Ember Győző, op.cit., p. 474-475. 42 Trócsányi Zsolt, Erd.lev., p. 37. 43 Ember Győző, op.cit., p. 476. 44 Pentru istoricul instituţiei, vezi Ö.Z., II/1-1, p.85-90, 230-238; Ö.Z., II/2, p. 94-129.


210

h. Directoratul Comercial General Politica mercantilistă a conferit statului puteri largi în elaborarea,

organizarea şi conducerea vieţii economice, cu notă aparte pentru industrie, comerţ şi transporturi. Se cerea o conducere unitară, care să vizeze întreg Imperiul habsburgic şi care să fie capabil să suplinească dezinteresul privind acest domeniu în cadrul Cancelariilor Aulice. Aşa se ajunge la constituirea de către Maria Tereza a Directoratului Comercial General (Universalkommerziendirectorium) în 174645, prin restrângerea unor atribuţii camerale şi formarea unui for aulic nou, de sine-stătător. Printre problemele care trebuiau să-şi găsească o grabnică rezolvare în cadrul Directoratului erau: dezvoltarea transportului pe uscat şi fluvial din imperiu, încurajarea industriei manufacturiere, intensificarea schimbului intern şi extern. Prin prerogativele obţinute, instituţia centrală devine un adevărat minister economic46 sub conducerea unui prezidiu compus din membri ai Deputăţiei Ministerial-Bancare (Ministerialbancodeputation)47.

Noua autoritate aulică era o formă intermediară între organismele consultative şi cele executive. Preşedintele şi cei patru consilieri ai săi, fără să beneficieze de un serviciu auxiliar aferent unei instanţe aulice, îşi duceau la îndeplinire atribuţiile prin intermediul Cancelariilor teritoriale de la Curte48.

După o activitate de câţiva ani, Directoratul Comercial a fost contopit în anul 1753 cu Directoratul Public şi Cameral49. Nu sunt semne cum că după anul menţionat Directoratul Comercial ar fi suferit schimbări de structură în urma unificării realizate. Mai târziu, în 1762, Maria Tereza restabileşte independenţa instituţiei economice, sub numele de Consiliul Comercial (Kommerzienrat) şi îi conferă drepturi chiar mai largi decât în perioada anilor ’5050. Apoi, în anul 1765, suverana îl contopeşte în Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă51. Acţiunea nu a însemnat altceva decât ştirbirea statutului de independenţă şi punerea sub tutela cancelarului, în rest, Consiliul Comercial nu suportă alte modificări interne de organizare52. Desfiinţarea forului survine în 177653. 45 Ö.Z., I/3, p. 522-525. 46 Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211. 47 Ö.Z., I/1, p. 138. 48 Ember Győző, op.cit., p. 481-482. 49 Ö.Z., II/2, p. 420. 50 Alfons Huber, op.cit., p. 251-252. 51 Hans Leo Mikoletzky, op.cit., p. 211. 52 Ember Győző, op.cit., p. 482. 53 Magyarország története, IV, 1, p. 453.


211

i. Consiliul Aulic de Război Eşecul suferit de austrieci în războiul de succesiune la tronul Poloniei

(1733-1735) a scos în evidenţă starea de derivă care domnea în rândul armatei, situaţie care s-a accentuat o dată cu stingerea din viaţă a prinţului Eugeniu de Savoya (1736). Nici conducerea centrală nu face excepţie din acest tablou: o schemă de funcţionare mărită la 36-44 de consilieri, care împiedicau de multe ori luarea unor hotărâri54, salarii neachitate de ani de zile55, neglijarea atribuţiilor de serviciu56, impuneau cerinţele unei reformări imediate.

Încă în iunie 1741, Maria Tereza emite o instrucţiune referitoare la activitatea Consiliului Aulic de Război57, fără ca aceasta să poată elimina dintr-odată toate lipsurile grave acumulate în timp. Dispoziţiile abordează problema competenţelor şi graniţa acestora58, modul de activitate a consilierilor59, aspecte ale justiţiei militare60, obligaţiile de serviciu ale funcţionarilor de birou61 etc.

Cu precizări ulterioare vine o altă instrucţiune a suveranei din anul 174562. Actul emană strădania împărătesei de a creiona mult mai exact acele elemente care, cu numai patru ani înainte, erau doar enunţate. Dintre cele 37 de puncte ale dispoziţiilor emise, un punct esenţial se referă la separarea totală a chestiunilor de justiţie militară, de alte probleme şi gruparea lor într-un compartiment independent63. De aceasta se va ocupa, de acum înainte, un colectiv constituit din 4 consilieri şi un birou cu personal propriu, toţi subordonaţi preşedintelui Consiliului Aulic de Război.

Tot acum erau precizate şi atribuţiile preşedintelui64. El dispunea convocarea comisiilor de lucru, dispunea întocmirea de referate, numea şi revoca funcţionarii secretariatului, semna anumite categorii de acte, ce nu mai necesitau apoi contrasemnarea de către suverană.

54 Ö.Z., I/1, p. 265. 55 Ö.Z., I/1, p. 264. 56 Ö.Z., I/1, p. 265: “in fine das ansehentliche Kriegsdicasterium selbst mit denen capi und

membris vor der Welt prostituieret und verkleinert wurde”. 57 Ö.Z., I/3, p. 421-433. 58 Ö.Z., I/3, p. 424-428. 59 Ö.Z., I/3, p. 421. 60 Ö.Z., I/3, p. 422. 61 Ö.Z., I/3, p. 431. 62 Ö.Z., I/3, p. 434-440. 63 Ö.Z., I/3, p. 434 “ein besonderes und separirtes Werk tractiret werden solle” 64 Ö.Z., I/3, p.436, 438, 439.


212

Ca element de noutate amintim introducerea unui regulament strict de apel al ofiţerilor la Consiliul Aulic. Aceştia trebuiau, mai întâi, să se prezinte la comandanţii regimentelor, unde să-şi expună doleanţele, iar apoi cazul era prezentat împuterniciţilor generalului sau ai conducătorilor corpului general de armată. Numai în final, raportul lor putea ajunge în atenţia Consiliului Aulic. Se acceptau însă şi excepţii65.

În luna octombrie 1745, departamentul separat al justiţiei militare a fost contopit în Curtea Supremă de Justiţie66.

j. Comisariatul Militar Suprem O altă inovaţie în domeniul armatei o aduce Maria Tereza în anul 1746,

când ridică Comisariatul Militar la nivel de organism central67. Până la această dată forul era subordonat Consiliului Aulic de Război în problemele militare şi Camerei Aulice în cele financiare. Denumirea noii autorităţi va fi aceea de “Comisariatul Militar Suprem” (Generalkriegskommissariat). În atribuţiile sale principale intrau problemele legate de aprovizionarea armatei (aşa-zisele commissariatica). În fruntea forului stătea comisarul general (Generalkriegskommissar)68, ajutat de un consiliu, care s-a format recent în urma instrucţiunilor primite (1746). Aparat birocratic a avut şi anterior, el crescând doar acum în rang. Competenţele comisarului se întindeau pe cuprinsul întregului imperiu. În ţările componente ale monarhiei avea ca subordonaţi pe comisarii provinciali (provincialis commissarius).

Competenţele Comisariatului Suprem se vor lărgi simţitor după anul 1746, când casieriile militare vor trece din tutela Camerei sub cea a noului organism69. Aceasta însemna că toate sumele percepute de casierii armatei din ţările ereditare şi Ungaria erau gestionate de oficiul menţionat.

După constituirea Directoratului Public şi Cameral (1749), casieriile vor trece din nou la forul cameral, cu excepţia celor aflate pe teritoriul Ungariei, care vor vărsa, în continuare, banii rezultaţi din impozitele militare Comisariatului70. Situaţia va dura până în 1757 când şi acestea intră sub tutela Directoratului71.

65 Ö.Z., I/3, p. 439. 66 Ö.Z., I/1, p. 268. 67 Ö.Z., I/3, p. 450-479. 68 Ö.Z., I/3, p. 451. 69 Ö.Z., I/3, p. 465. 70 Magyarország története, IV, 1, p. 454. 71 Ember Győző, op.cit., p. 484.


213

În urma restructurării survenite în anul 1762, organismul a fost readus la situaţia de dinainte de 1746, respectiv subordonat Consiliului Aulic de Război şi Camerei.

B. A doua perioadă a guvernării centrale (1760-1780) Reformele numeroase instituite la nivelul sistemului administrativ

public central şi local, în perioada anilor 1740-1760, au lăsat o anumită undă de nesiguranţă în rândul iniţiatorilor. Se punea, în special, problema felului în care va reacţiona vechiul aparat birocratic extrem de stufos, de la nivelul Curţii sau din diferitele ţări componente ale imperiului, la procesul de înnoire a societăţii şi cum se vor putea împleti noile structuri create într-o organigramă încă nedesfiinţată, ci doar modificată. Înainte de toate se făcea simţită lipsa unor măsuri unice valabile pentru toate provinciile supuse habsburgilor. Rezerve în aplicarea lor - când acestea existau - arătau chiar forurile centrale vieneze, prin cancelariile de curte care, sub variate pretexte sau neglijenţă, întârziau expedierea unor instrucţiuni către ţările aflate în subordine. Când dispoziţiile erau trimise adresanţilor, punerea lor în practică se amâna nepermis de mult, prin invocarea altor motive, de cele mai multe ori de ordin juridic.

Fenomenul de criză în care se afla societatea austriacă a fost sesizat de Anton Wenzel Kaunitz. Acesta, profitând şi de repetatele insuccese militare în Războiul de 7 ani, propune un sistem de reforme noi, care să redea imperiului strălucirea şi vigoarea de altădată72. Kaunitz găsea greşelile cele mai importante în structura statului habsburgic, în lipsa de unitate la nivelul conducerii centrale. Diversele pricini erau soluţionate de felurite organisme aulice, fiecare după imaginaţia sa, incoerent, fără ca ele să aibă conexiuni clare cu alte autorităţi similare sau de rang inferior. De aici rezulta sarcina suveranului care trebuia să vină cu liantul necesar pentru realizarea acelui echilibru obligatoriu unei normale funcţionalităţii statale, cel puţin la nivel central. Cum coroana poate fi considerată doar un simbol şi nu o instituţie executivă concretă, răspunderea cădea pe un număr restrâns de consilieri ai împăratului. Până acum sfetnicii Curţii erau liderii

72 Franz A.J.Szabo, Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs, în, Maria

Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß der 200 Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980, p. 41-46.


214

diferitelor organisme aulice, iar cu prilejul dezbaterii unor probleme, ei dădeau soluţii pe care le reprezentau suveranei, convenabile instituţiilor, fără să aibă în vedere prioritatea de interes imperial. Peste acesta se suprapuneau apoi grijile de ordin personal, de stare sau cele teritoriale. Noua formulă instituia un colectiv degrevat de alte atribuţii, care să ajute pe Maria Tereza în rezolvarea chestiunilor statale, iar în atenţia membrilor săi trebuia să stea, în permanenţă, ideea conducerii unitare a întregului Im-periu habsburgic. Forul recent creat s-a numit Consiliul de Stat (Staatsrat)73.

1. Consiliul de Stat Întemeierea Consiliului de Stat a avut loc în ianuarie 1761, în urma

unor discuţii prelungite între Maria Tereza şi Kaunitz. Organismul instituit face parte din rândul celor consultative, fiind o continuare directă a Conferinţelor şi a Deputăţiilor din perioada anterioară74. Deosebirea faţă de ele se găsea în metoda de lucru. Acum, fiecare chestiune care ajungea în atenţia suveranei era referat de toţi membrii consiliului. Aceştia, în noile condiţii, neavând alte atribuţii, manifestau o grijă aparte în materialele elaborate pentru Curte, pentru problema interacţiunii instituţionale şi teritoriale75.

Noul colectiv, constituit în jurul împărătesei, nu ştirbea cu nimic prestigiul ei, întrucât propunerile puteau fi acceptate sau respinse, în funcţie de considerente de stat. Fricţiuni între Maria Tereza şi Consiliul de Stat au fost rare. Suverana purta discuţii cu membrii forului nu numai în cadrul şedinţelor planificate, ci şi în particular, ea fiind la curent cu toate problemele în derulare. Faptul constituia un element pozitiv şi pentru consilieri, deoarece aceştia, cu prilejul întâlnirilor oficiale, dar, în special, individuale, puteau afla direct o părere a suveranei într-o chestiune anume, raportul pe care îl întocmeau apoi, ulterior, reflecta rodul acestor discuţii şi se concepea în sensul dorit de Coroană. Referatele primite erau întotdeauna citite cu atenţie, în întregime, de către împărăteasă, uneori adnotate sau corectate, dând astfel dovada unei capacităţi de muncă ieşite din comun.

Numărul membrilor Consiliului de Stat a fost stabilit la şase. Trei – printre care şi Kaunitz – purtau titlul de miniştri şi aparţineau stărilor 73 Otto Frass, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena, 1946, p. 37. 74 Friedrich Walter, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958, p. 104-106. 75 Ember Győző, op.cit., p. 454.


215

nobiliare înalte, iar ceilalţi au primit titulatura de consilieri de stat şi făceau parte din rândul cavalerilor şi specialiştilor76. Pe lângă ei, activa un număr extrem de redus de personal ajutător: 1 referendar şi câţiva dieci77. Din rândul consilierilor pot fi amintiţi F.W. Haugwitz, Leopold Josef Daun, Heinrich Blümegen, Anton Maria Stupan etc.78 Consiliul a constituit şi o şcoală pentru tânărul Iosif, viitorul împărat, care lua parte, chiar de la înfiinţare, la lucrările forului. Organismul vienez acorda consultanţă în domeniul economic, social-politic, cultural etc. Toate măsurile reformis-mului luminat din a doua jumătate a domniei Mariei Tereza îşi au geneza în cadrul acestui Consiliu, iar creatorii lor sunt persoanele menţionate.

Forul n-a cunoscut modificări semnificative până în anul 1765. Abia după anul amintit survin anumite schimbări, dar nu de structură sau care să altereze esenţial, activitatea Consiliului de Stat. Treptat, se vor manifesta carenţe în modul de funcţionare şi care devin sesizabile în perioada iosefină; apoi, în timpul lui Leopold II, dar mai cu seamă Francisc I, consilierii se reuneau în şedinţe colective foarte rar. Motivul decăderii l-a constituit lipsa unor personalităţi politice, de talia celor din epoca tereziană, dar şi aglomerarea Consiliului cu probleme administrative de importanţă minoră, pentru rezolvarea cărora se pierdea un timp preţios. Rezultatul a fost desfiinţarea Consiliului de Stat şi reinstituirea Conferinţelor Secrete.

2. Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă O a doua reformă importantă, care se leagă de numele lui Kaunitz, a fost

constituirea Cancelariei Ceho-Austriece (Böhmisch-Österreichische Hof-kanzlei). Ideea în sine nu-i aparţine lui, ci a fost preluată de la predecesorul său F.W. Haugwitz care, cu ani în urmă, le reunise deja în cadrul Directoratului Public şi Cameral. În urma schimbărilor de structură statală, survenite în 1761, forul Directoratului va fi desfiinţat, reinstaurându-se Cancelariile proprii ale Cehiei şi Austriei. Soluţia a fost de scurtă durată întrucât, încă în anul 1761, Kaunitz le unifica din nou într-un singur organism79.

76 Alfons Huber, op.cit., p. 250. 77 Magyarország története, IV, 1, p. 442. 78 Hugo Hantsch, Geschichte Österreichs, II, Gratz, Viena, Köln, 1962, p. 179. 79 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292.


216

Din cadrul noii instituţii realizate lipseau, în continuare, pe lângă justiţie, comerţul şi transporturile care, sub titulatura de “commerciale”, erau reunite în sfera de competenţă a unui alt for aulic recent format, şi anume al Consiliului Comercial (Commercienrat)80.

În fruntea Cancelariei Ceho-Austriece stătea un prim-cancelar81, ajutat de un vice-cancelar82.

Forul aulic a fost păstrat sub această formă în întreaga perioadă tereziană, fiind preluat apoi şi de Iosif II83.

3. Instituţii camerale Întreaga administraţie financiară centrală a fost divizată în trei

organisme principale84, după cum urmează: Camera Aulică, Cassa Generală (Caisse Générale), şi Serviciul de contabilitate aulică (Hofrechenkammer).

Dintre toate cele trei, cu adevărata administraţie fiscală se ocupa, în continuare, numai Camera Aulică. Acesteia i-au fost conferite atribuţii de control suprem, de a gospodări banii colectaţi şi de a îmbunătăţi, în cazul în care doreşte, activitatea de la nivel central sau din filiale. În urma reformelor instituite în anul 1760, Camera a recâştigat toate prerogativele avute până în anul 1745 când - după cum se ştie - în urma creării Colegiului Directorial Minier şi Monetar - multe din sarcinile sale au trecut în îndatoririle noului for85. La fel s-a întâmplat şi cu problemele camerale ale Transilvaniei şi Banatului care, în perioada 1751-1755, au fost transferate Deputăţiei Aulice pentru Banat, Transilvania şi Iliria, apoi între 1755-1757, în mod provizoriu, au revenit din nou la Camera Aulică pentru ca, din anul 1757, să intre în rolul Directoratului Public şi Cameral86. Acum şi acestea sunt repartizate din nou Camerei.

Cassa Generală se ocupa cu activitatea de plăţi şi de percepere a sumelor către autorităţile financiare centrale87.

80 Alfons Huber, op.cit., p. 251-252. 81 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292 “böhmischen Obristen und österreichischen erster Kanzler”. 82 Ibidem. 83 Pentru istoricul instituţiei vezi Ö.Z., II/1-1, p.314-320; II/3, p. 124-164. 84 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292. 85 Magyarország története, IV, 1, p. 453. 86 Ember Győző, op.cit., p. 476. 87 Alfons Huber, op.cit., p. 251.


217

Serviciul de contabilitate efectua bilanţurile fiscale periodice cu personal specializat şi controla munca prestată de Camera Aulică şi Cassa Generală în domeniul financiar88.

Consiliul Comercial pentru Industrie şi Comerţ s-a transformat într-o instituţie centrală independentă, având în frunte un preşedinte. În atribuţiile sale intrau crearea de manufacturi, organizarea transportului intern şi extern, dar şi probleme de ordin cultural89. Mai târziu i-au fost încredinţate şi sarcini în legătură cu conducerea fabricilor de stat90.

IV. Consideraţii finale privind administraţia centrală la sfârşitul

guvernării Mariei Tereza La 1780, în momentul trecerii în nefiinţă a suveranei Maria Tereza, în

urma reformelor promovate în administraţia centrală de stat, activau o serie de instituţii, mai vechi sau mai noi, după cum urmează:

• Cancelaria de Stat (din 1742) • Consiliul de Stat (din 1760) • Consiliul Aulic de Război (din 1556) • Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă (din 1760) • Curtea Supremă de Justiţie (din 1759) • Camera Aulică (din 1498, respectiv 1527) • Serviciul de Contabilitate Aulică (din 1760) • Cassa Generală (din 1760) • Consiliul Comercial (din 1760)

V. Reformismul iosefin (1780-1790) 1. Cadrul general La scurtă vreme de la decesul mamei sale, Iosif a preluat prerogativele

puterii şi a început furtunos procesul de reformare a statului austriac. În atenţia lui stătea ideea creării unui stat unitar în care aparatul administrativ central să fie factor de coeziune între popoarele şi ţările componente ale imperiului91. Faptul presupunea ca, pretutindeni, să dispară sistemul de

88 Ernst Hellbling., op.cit., p. 292. 89 Alfons Huber, op.cit., p. 251-252. 90 Ernst Hellbling, op.cit., p. 292. 91 Franz Krones, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907, p. 483.


218

privilegii de care se mai bucurau unele zone, etnii şi persoane, precum şi toate particularismele din cuprinsul monarhiei. Limba trebuia să joace un rol deseamă în configuraţia noii unităti statale, ca şi religia de altfel, întemeiat pe principiul utilităţii. Totul urma să fie organizat şi să activeze în temeiul unor reguli precise. Menirea funcţionarului public era “să fie primul servitor al statului şi un apărător al oamenilor”92. De binele comun se considera răspunzător direct. Exercitarea puterii şi-o dorea realizată cu ajutorul unui “ cabinet” atotputernic,93 motiv pentru care a împrospătat cu elemente noi Consiliul de Stat94.

În perioada domniei sale, atenţia i-a căzut, în special, asupra ţărilor din imperiu, acolo unde reformele tereziene au întâmpinat cele mai multe obstacole, ceea ce nu însemna că administraţia centrală a fost lipsită de aspecte novatoare.

2. Guvernarea centrală în perioada 1780-1790 Politica de întărire a centralizării statale a fost începută de Iosif II prin

emiterea unui decret aulic la 14 octombrie 1782, prin care reuneşte, într-o “Cancelarie Aulică unică“ (vereinigte Hofkanzlei), un număr de 3 instituţii principale ale statului austriac şi anume: Camera Aulică, Cancelaria Aulică Ceho-Austriacă şi Deputatia Ministerial-Bancară95. Ultimele două organisme sunt rezultate ale reformismului terezian care, în deceniul nouă, dădeau semne vizibile de scădere a capacitătii lor de funcţionare, carenţe ce se arătau de mai mult timp şi în cazul forului cameral. Motivul real al concentrării autorităţilor aulice într-un sistem unic consta şi în împiedicarea tendinţelor centrifuge, care ar fi dus la separarea administraţiei politice de cea financiară,96 fapt ce putea avea rezultate imprevizibile pentru bunul mers al întregului aparat de stat în perioada imediat următoare. În noul organism creat s-a contopit apoi şi monetăria, precum şi administrarea minelor97.

În spiritul aceleiaşi centralizări, împăratul a încercat chiar anularea unei dispoziţii vechi de aproape o jumătate de veac, prin care se despărţea justiţia de administraţie, însă s-a împiedicat în aplicarea proiectului său de

92 Hans L.Mikoletzky, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967, p. 483. 93 Heinrich Kretschmayr, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.], p. 170. 94 Franz Krones, op.cit., p. 480-481. 95 Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 324. 96 Alfons Huber, op.cit., p. 270. 97 Magyarország története, IV, 2, p. 1058.


219

opoziţia Consiliului de Stat98. Curtea Supremă de Justiţie a rămas, în continuare, ca for suprem al autorităţii judiciare99.

Tot anul 1782 a adus o altă modificare în activitatea sistemului statal central habsburgic, prin comasarea Cancelariei Aulice Ungare cu cea simi-lară a Transilvaniei, rezultând Cancelaria Aulică Ungaro-Transilvăneană (Ungarische-siebenbürgische Hofkanzlei)100. Acesteia i-au fost atribuite şi problemele ilire101. Organismul comun şi-a început activitatea în anul 1784102 şi a funcţionat până în 1791, când Leopold II, printr-un decret aulic, a restabilit situaţia anterioară anului 1782103.

Serviciul de Contabilitate Aulică, creat în epoca tereziană, şi-a continuat pe mai departe activitatea şi după 1780, cunoscând însă acelaşi proces de centralizare specificat şi în cazul altor instituţii. Organismului i-au fost subordonate domeniul contabilităţii ţărilor componente imperiului, printre care Ţările de Jos, Lombardia, Ungaria sau Transilvania104.

În ceea ce priveşte Ungaria, trebuie precizat că ea a devenit indepen-dentă faţă de Camera Aulică. Camerei Ungare, care de acum va purta numele de Tezaurariat, i se fixează un nou sediu la Buda şi i se creează un personal aparte, subordonat unui preşedinte105.

Aparatul administrativ central de stat menţionat a fost subordonat unui Cabinet imperial, compus din consilieri de încredere ai împăratului106. Alături de Cabinet activau o serie de Comisii Aulice speciale (besondere Hofkommissionen) care aveau echivalenţe instituţionale dependente în provinciile imperiului107. Comisiile aulice erau supuse organismelor aulice centrale, în timp ce filialele din diverse ţări conducerii locale de acolo108.

98 Arnold Luschin von Ebengreuth, op.cit., p. 325. 99 Ernst Hellbling, op.cit., p. 306. 100 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 55. 101 Ernst Hellbling, op.cit., p. 305. 102 Magyarország története, IV, 2, p. 1058. 103 Trócsányi Zsólt, op.cit., p. 62-63. 104 Ernst Hellbling, op.cit., p. 305. 105 Magyarorzág története, IV, 2, p. 1058. 106 Alfons Huber, op.cit., p. 270. 107 Ernst Hellbling, op.cit., p. 306. 108 Ibidem.


220

VI. Consideraţii finale. Administraţia centrală la sfârşitul guvernării lui Iosif al II-lea

În anul 1790, în urma măsurilor de centralizare severă a administraţiei

statale, funcţionau un număr de 5 instituţii importante la Viena, după cum urmează:109

• Consiliul de Stat • Cancelaria de Stat • Cancelaria Ceho-Austriacă • Consiliul Aulic de Război • Curtea Supremă de Justiţie

Structura administraţiei centrale, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi

începutul veacului următor, nu a cunoscut modificări esenţiale. Ansamblul operativ rămâne aproape acelaşi. Cancelaria de Stat organiza sistemul relaţiilor politicii externe; conducerea chestiunilor militare o efectua pe mai departe Consiliul Aulic de Război; problemele interne ale ţărilor ereditare o exercita Cancelaria Aulică; autoritatea supremă a puterii judecătoreşti o constituia Curtea Supremă Judecătorească; finanţele statului erau în atribuţia Camerei Aulice. Seria experimentelor reformiste ale epocii anterioare, iosefine şi tereziene, va fi sesizabilă şi după anul 1800, când mai multe organisme centrale se unifică, iar apoi, peste puţină vreme, se separă din nou, altele se divid ca să se reunească la loc.

Înlocuirea sistemului instituit de Iosif al II-lea cu atâta efort nu s-a făcut deodată, ci treptat. Motivul l-a constitut situaţia politică creată în spaţiul intracarpatic după anul 1790: ţăranii, după cinci ani de la răscoala lui Horea, nu au renunţat definitiv la ţelurile lor si, sub impulsul evenimentelor din Europa, se organizau din nou. Nobilimea, la rândul ei, se înarma şi nu era destul de clar împotriva cui. Primul dintre organismele care suportă modificări de funcţionare a fost Guberniul când, în luna mai 1790, se separă problemele camerale din cadrul Guberniului Politic şi Cameral, instituindu-se o Comisie Camerală care, cu începere din anul 1791, va purta numele de Tezaurariat.

În anul 1796, se reorganizează şi Tezaurariatul Montanistic şi Monetar şi astfel, după 50 de ani, forma inaugurată de Maria Tereza pentru visteria

109 Magyarország története, IV, 2, p. 1057.


221

Transilvaniei revine exact sub aceiaşi configuraţie. Departamentul juridic al Guberniului n-a cunoscut schimbări, el activând la Cluj până în anul 1849, în fizionomia instituită de Iosif al II-lea.

Bibliografie

I. Lucrări

1. Alfons, Huber, Österreichische Reichgeschichte. Geschichte der Staatbildung und des öffentlichen Reich, Praga-Viena, 1901

2. Bauer, Rolf, Österreich. Ein Jahrtausend Geschichte im Herzen Europas, München, 1970 3. Benedikt, Heinrich, Kauseradler über dem Apennin. Die Österreiche in Italien 1700-

1866, Viena-München, 1964 4. Csizmadia, Andor, A magyar közigazgatás fejlődése a XVIII. századtól a tanácsrendszer

létrejöttéig, Budapesta, 1976 5. Ebengreuth, Arnold, Luschin von, Grundriß der österreichischen Reichsgeschichte,

Banberg, 1918 6. Ember Győző, „Magyarország közigazgatása 1711-1765“ în Levéltári közlemények,

Budapest, 54/1983 7. Ernst, Hellbling, Österreichische Verfassungs- und Verwaltungsgeschichte, Viena, 1956 8. Frass, Otto, Das Zeitalter Maria Theresias und ihrer Söhne (1740-1792), Graz-Viena,

1946 9. Hantsch, Hugo, Die Geschichte Österreichs, II, Graz, Viena, Köln, 1962

10. Kahn, Robert, A., Geschichte des Habsburgerreiches 1526 bis 1918, Viena-Köln-Weimar, 1993

11. Kretschmayr, Heinrich, Die österreichische Zentralverwaltung, I. Abteilung, von Maximilian I. bis zur Vereinigung der österreichischen und böhmischen Hofkanzlei (1749), vol. I, Viena, 1907; I/1; I/3; II/1-1; II/2; II/3

12. Kretschmayr, Heinrich, Geschichte von Osterreich, Viena-Leipzig, [s.a.] 13. Krones, Franz, Österreichische Geschichte, I-II, Leipzig, 1907 14. Kutschera, Rolf, „Institutionen und Verwaltung zur Zeit der Habsburger“ în

Siebenburgische Semesterbläter, München, III/1 (1989) 15. Kutschera, Rolf, Guvernatorii Transilvaniei 1691-1774, Sibiu, 1943 16. ***Magyarország története 1526-1790, Budapest, 1987 17. Mikoletzky, Hans, Leo, Österreich: Das große 18. Jahrhundert, Viena, 1967 18. Trócsányi, Zsolt, Erdélyi kormányhatosági levéltárak, Budapest, 1973 19. Trócsányi, Zsolt, Habsburg-politika és Habsburg kormányzat Erdélyben, Budapest, 1988 20. Szabo, Franz, A.J., Staatskanzler Fürst Kaunitz und die Aufklärungspolitik Österreichs,

în, Maria Theresia und ihre Zeit. Eine Darstellung der Epoche von 1740-1780 aus Anlaß der 200 Wiederkehr des Todestages der Kaiserin, Salzburg-Viena, 1980


222

21. Walter, Friedrich, Die theresianische Staatsreform vom 1749, Viena, 1958 22. Zöllner, Erich, Istoria Austriei, de la începuturi până în prezent, vol. I-II, Bucureşti,

1997

ANEXE

Preoţi şi comunităţi confesionale româneşti

din comitatul Alba în veacul al XVIII-lea

Disputele confesionale din Transilvania veacului al XVIII-lea au fost generate

de strădania Curţii vieneze de a impune politica oficială religioasă asupra ţărilor cu o altă orientare spirituală decât cea agreată de autorităţi. De aici un şir întreg de conflicte - unele latente, altele deschise – dintre cultul catolic şi celelalte religii din perimetrul carpatic (reformat, unitarian sau ortodox).

Un capitol aparte, extrem de complex, l-a constituit disensiunile dintre biserica greco-catolică şi cea ortodoxă. Atragerea populaţiei româneşti majoritare de partea Vienei putea rezolva nu numai o chestiune confesională, ci, într-un context mai larg, chiar şi problema dominării efective a Transilvaniei de către Habsburgi. De aici decurg donaţiile repetate din partea statului către comunităţile unite cu biserica Romei, ajutoare financiare serioase acordate şcolilor greco-catolice, în timp ce preoţii lor se bucurau de privilegii importante. Autorităţile treceau cu vederea chiar şi acţiunile de forţă la adresa populaţiei ortodoxe, cărora uniţii le confiscau bisericile şi alungau pe liderii lor spirituali. Ca o încoronare a prerogativelor acordate l-a constituit acceptarea acestora în rândul nobilimii transilvănene şi nominalizarea în funcţii din cadrul aparatului administrativ habsburgic.

Curtea de la Viena a crezut, decenii de-a rândul, într-o evoluţie favorabilă a lucrurilor în chestiunea confesională din Transilvania. Nici chiar tulburările religioase din deceniul cinci al secolului al XVIII-lea nu au avut un ecou deosebit în capitala Austriei. Abia în anul 1754 ancheta efectuată de Vanckhel Zacharias Seeberg, în ţinutul Zarandului, a atras serios atenţia împărătesei asupra problemelor reale existente în politica religioasă a statului austriac. La simpla întrebare adresată populaţiei româneşti din Munţii Apuseni legată de jurisdicţia religioasă de care doreau să aparţină, cea greco-catolică din Transilvania sau ortodoxă (sârbă) de la Arad, răspunsul a fost unanim în favoarea celei din urmă.

După o chibzuire prealabilă, Maria Tereza acceptă situaţia şi emite, la 13 iulie 1759, patenta de toleranţă pentru credincioşii ortodocşi. Actul imperial a declanşat o mişcare nemaivăzută în rândul populaţiei româneşti din întreg perimetrul carpatic. Comunităţi întregi greco-catolice revin în masă la ortodoxie, de multe ori cu preoţii lor cu tot. Se reocupă biserici, unele construite chiar din fondurile


224

uniţilor. Mişcarea depăşeşte sfera confesionalului şi se apropie de spiritul antifeudal; iobagii români refuză sarcinile nobiliare, se opun ordinelor funţionarilor comitatenşi, dar şi autorităţilor militare transilvănene sosite să restabilească liniştea.

În martie 1761, Curtea îl trimite pe generalul de cavalerie Buccow să ia măsurile ce se impun în restabilirea grabnică a ordinii, în condiţiile în care Austria era angrenată într-un conflict armat, de anvergură, pe plan european. Buccow îşi începe activitatea în aprilie, prin instituirea unei comisii speciale supusă nu Guberniului Transilvaniei, ci direct Curţii din Viena. Prin dispoziţiile primate, forul central transilvănean trebuia să sprijine, cu toată puterea de care dispunea, activitatea comisiei. Ancheta demarată de generalul imperial trebuia să dea răspuns unor întrebări precum: apartenenţa confesională a populaţiei româneşti pe localităţi, a cui este biserica din sat, de ce averi dispun comunităţile rurale locale. În această activitate, un rol deseamă trebuiau să îl aibe funcţionarii locali comitatenşi; aceştia efectuau conscripţiile în diverse aşezări, descriau geneza conflictului legat de chestiunea bisericii, raportau evenimentele conflictuale din zonele rurale. În paralel, Buccow analiza plângerile adresate comisiei de preoţi şi comunităţile de ortodocşi sau uniţi.

Materialul supus atenţiei, în cele ce urmează, nu face decât să marcheze finalul activităţii comisiei aulice în comitatul Alba, respectiv momentul când se confruntă actele investigate de generalul austriac cu cele sosite la comisie de la oficialităţile locale comitatense. Acum se corectează informaţiile centralizate – în unele cazuri se solicită refacerea conscripţiilor demografice – şi se iau decizii finale legate de numărul de enoriaşi, precum şi de apartenenţa bisericii din diverse aşezări. Origi-nalele se află în păstrare la Arhiva Naţională Maghiară din Budapesta (Fondul Commissio Aulica - F 71).

Materialul prezentat se reproduce după o copie de pe un microfilm existent în cadrul aceleiaşi arhive (rola 1599).

*

Anmerkungen aus der Albenser Super Revis[ion] Nr. 1 In Csüged [ Ciugud]

befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4. unierte Familien 16.

Zu diesen kommt aus der Super Revis[ion]: conv[ertierte] Wittwe 1; und ist die Kirche denen Unierten zugesprochen.

Nicht unierte Poppen sind hier aus vorheriger Conscr[iption] 1, [nicht unierte] Familien 42.

In Hoporton [ Hopârta]

befanden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 5. unierte Familien 28.

Die Kirche ist denen Unierten zugestanden.

Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 5.

unierte Familien 11. nicht unierte Familien 86.

so Anno 1760 im Juni abgefallen [sind].

N.B. Die Super Revis[ion] sagt, daß aus den 7 Familien, so der Archi Diac. als convertiert angegeben [hat], 3 seyen, so solches von sich gänzlich abläugneten.

In Szilvás [ Silivaş ]

sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. unierte Familien 5.

Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.

Die Super Revis[ion] hat: unierte Poppen 1.


Csongva [ Uioara de Jos ]

hatte in approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. unierte Familien 3.

Die Kirche haben die Nicht Unierten.

Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien mit Poppen 9.

nicht unierte Familien 92.


226

Mikloslaka [ Micoşlaca ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1. unierte Familien 2. nicht unierte Poppen 1. nicht unierte Familien 63. Und ist die Kirche diesen letzteren zugesprochen. Die Super Revis[ion] hat: unierte Familien nicht mehr als 3. Die übrigen so nur [!] in [!] Familien 35 angesaget, sind alle nicht

uniert. Apahida [ Păgida ]

hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. unierte Familien 6. nicht unierte Familien 36. Die Kirche ist den Nicht Unierten zugestanden und in der Archi Diac.

Remonstration [!] heißt es, daß bey Zurückstellung der Kirche sich alle Inwohner zur Union zu kehren verlauten lassen.

Die Super Revis[ion] hat das völlige Gegentheil und sagt, daß das ganze Dorf bey der Nicht Union verharre.

Gombas [ Gâmbaş] hingegen, so von Apahida Filial ist und Familien 20 hat, war

vorher und bleibt uniert. Aszszonynép [ Asinip ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.

unierte Familien 9. nicht unierte Poppen 2. nicht unierte Familien 40.

Die Kirche ist denen Unierten zugestanden. Die Super Revis [ion] hat: unierte Familien 2 und außer diesen

noch andere 2, so bey Überlassung der Kirche an die Unierten sich auch zur Union halten wollen.

Nicht unierte Familien sind hier 34. Ispánlaka [ Şpălnaca ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1.


Anexe

227

Géza [ Gheja ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. unierte Familien 5. nicht unierte Poppen 1. nicht unierte Familien 83.

Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 2.


Und meldet, daß die von dem Archi Diac. in seiner Remonstration [!] unfehlbar zur Union convertierenden 4 angesagten Familien solches von sich völlig abläugneten.

Bati[z]háza [ Botez ] hatte laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 1, unierte Familien 4,


Und wollen die 3 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remons-tration [!] angesagt hatte, als wollten sie sich bey zu erhaltender Kirche wieder zur Union bekennen, nicht convertieren.

Forro [ Fărău ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3.


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen, doch mit

dieser Condition, daß die 3 Örter: Thordas [ Turdaş ] Harri [ Heria ] und Forro [ Fărău ] zusammen, vor [!] die Unierten in einem dieser Klöster eine competente Capelle bauen sollen, bis wohin sie, Unierte, eine dieser Kirchen im Besitz behalten sollen.

Die Super Revis. hat: unierte Poppen 3.


Mit 2 Familien hat es das nehmliche wie oben.


228

Carlsburger Monasterium [ Mănăstirea din Alba Iulia ] so in der approbierten Tabelle nicht ist, sondern will nicht mit Carlsburg zusammengenommen [werden], hatte der Archi Diac. in seiner Remonstration [!] Familien 21, so sich de facto zur Union bekenneten,

und sind zu diesen bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien

43 zugesagt, machen also in Summa unierte Familien 64. In noch einer anderen Super Revis[ion] unter Numero 3 sind:

unierte Poppen 2. unierte Familien 60. nicht unierte Poppen 2. nicht unierte Familien 140

angesagt. Koslárd [ Coşlariu ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0.

unierte Familien 10. nicht unierte Popen 2. nicht unierte Familien 40.

Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Zu den 9 Familien, so der Archi Diac. in seiner Remonstration [!]

angesaget hatte, als wollten sie zur Union wieder schreiten, und bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 8 angesagt.

In eineranderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind:

unierte Poppen 1. unierte Familien 13. nicht unierte Poppen 1. nicht unierte Familien 36.

In Gál[d]tó [ Găltiu ]waren laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 0.


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Der Archi Diac. hatte in seiner Remonstration [!] Familien 13

angesagt, welche sich zur Union bekennen wollten; zu diesen sind bey vorgehabter Super Revis[ion] noch Familien 2 angesagt.

In einer anderen Super Revis[ion]unter Numero 3 sind:

unierte Poppen 1. unierte Familien 16. nicht unierte Poppen1. nicht unierte Familien 33.

Anexe

229

In Kis Enyed [ Sângătin ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2. unierte Familien 40. nicht unierte Poppen 3. nicht unierte Familien 83.

Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen. Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 3.


In Kis Ludos [ Gusu ] waren laut ersterer Conscription: unierte Familien 2,

nicht unierte Familien 64. Nachgehend aber hat der Archi Diac. eine Remonstration [!] einge-

geben, vermöge welcher das ganze Dorf zur Union convertiert seyn sollte, weswegen es in suspenso geblieben [ist].

Laut Super Revis [ion] aber befinden sich: unierte Poppen und Familien 0.

nicht unierte Familien 73. und sind Anno 1760 im Junio von der Union abgefallen.

In Akmár [ Acmariu ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 3.


Die Kirche ist denen Unierten gegeben. Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Poppen 4.


M[agyar] Csüged [ Ciugud ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 4.


Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen. Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 4.


In Kis Akna [ Ocnişoara ] befinden sich laut approbierter Tabelle:unierte Poppen 2,

unierte Familien 15, nicht unierte Poppen 2, nicht unierte Familien 15.


230

Die Kirche ist denen Unierten gegeben. Laut Super Revis [ion] befinden sich: unierte Familien 46.

nicht unierte Familien 2. In Gabud [ Căpud ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 2.

unierte Familien 14. nicht unierte Poppen 0.


Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen. Laut Super Revis. befinden sich: unierte Popen 2.


In Fugad [ Ciuguzel ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.



Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 0.


In Bago [ Băgău ] befinden sich laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.



Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen. Laut Super Revis[ion] befinden sich: unierte Poppen 0.

unierte Familien 9, nicht unierte Poppen 0, nicht unierte Familien 41.

In Csombord [ Ciumbrud ] so Filial zu Bago ist, befinden sich laut approbierter Tabelle:

unierte Poppen 1 unierte Familien 0. nicht unierte Poppen 0. nicht unierte Familien 20.

Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen.

Anexe

231

Die Super Revis[ion] sagt, daß sich Familien 10 zur Union bekennen wollen, im Fall die Kirche ihnen, Unierten, zugesprochen würde. Andere 6 Familien aber wollen sich absolut nicht zur Union bekennen. Alle diese aber sind den 15. April Anno 1761 (stylo veteri) von der Union abgefallen.

Olah- oder Kis Rahov [ Rachiş ] hat laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.

unierte Familien 14. nicht unierte Poppen und Familien 0.

Die Kirche ist denen Unierten zugesprochen. Die Super Revis [ion] hat: unierte Poppen 0.


so Anno 1761 den 1. May von der Union abgefallen.

Und merket diese Worte an: verum tunc per Conscriptores benefacti defecerunt ab Orthodoxia ad Schisma.

In Diod [ Stremţ ] sind laut approbierter Tabelle: unierte Poppen 1.


Die Kirche ist denen Nicht Unierten zugesprochen und soll denen Unierten eine Capelle gebauet werden.

In der Super Revis[ion] sind:

13 unierte Familien, nicht unierte Familien hingegen 78 angesetzet.

[ pe verso ] Super Revisionem Incliti Comitatus Albensis

Extractus Consignationum Comitatus Albensis Nro 21 Alba Carolina [ Alba Iulia ]

Nach Archi Diaconi Consignation befinden sich in der cathedral Kirche: unierte Poppen 3, unierte [Familien] werden keine vorgemerkt.

Neben [!] der andern Kirche sind: unierte Poppen 4. unierte Layen [Familien] 12.

Nach Perceptoral Consignation werden überhaupt in der Város bemerket: unierte Poppen 2.


Beyde diese Kirchen bleiben denen Unierten und die Nicht Unierten können sich eine neue bauen.


232

[Pe marginea actului] Laut app[robierter Tabelle] sub Numero 2: sind [Unierte] Familien 21 so sich zur Union actu 14 bekennen 35 Bleiben Nicht Unierte 298

Oppidum Borband [ Bărăbanţ ]

Nach Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. unierte Laici 12.

Die Kirche soll durch den H.L. Andrei Boer, Unitum, erbauet seyn und gehören einige Fundi externi et interni darzu.

Nach Perceptorial Consignation: unierte Poppen 2. unierte Layen [Familien] 9. nicht unierte [Familien] 80.

[ Pe marginea actului ] Bleibet [die Kirche] denen Unitis. Die Nicht Unierten werden nach Carlsburg angewiesen.

[ Pe marginea actului ] N.B. Fundator Baro Apor et aedificator Boer Cathol.juxta Croper [ ?] 2-das: unita Famil[iae] 15, non unita [Familiae] 72.

Maros Szent Imreh [ Sântimbru ]

Vermög Archi Diaconi Cons[ignation]: unierte Poppen 2. unierte Leyen Familien 2.

Die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet und 1760 durch die Non-Unitos occupiret worden.

Vermöge Perceptoral Consignation: unierte Poppen 3. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 68.

Bleibet [die Kirche] denen Nicht Unierten.

Gál[d]tö [ Galtiu ] Lauth Archi Diaconi Bericht sind Poppen und Leyen von den Unierten

abgefallen und die Kirche ist von denen Inwohnern erbauet worden.

Lauth Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine. unierte Leyen [Familien] keine. nicht unierte Familien 49.

Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis. [Pe marginea actului] 2-dana Conscription habet: unierte Familien 10,

nicht unierte [Familien] 35 manet. [Pe marginea actului] Lauth App[robierter Tabelle]. Nro 2 sind Familien 13, so sich

actu zur Union bekennen, und kommen aus Nro 1 [noch hinzu] unierte Familien 2, zusammen 15, bleiben also nicht unierte Familien 34. N.B. Die unterzogene [!] sind in Nro 2-do f [!].

Anexe

233

Koszlard [ Coşlariu ] Lauth Archi Diaconi Bericht sind keine unierte Poppen und auch

keine [unierte] Leyen [Familien] und die Kirche ist von denen Dorfs Leuten erbauet [worden].

[ Pe marginea actului ] 1. Conscription [habet]: [ unierte] Poppen 2 Unierte Familien 4 nicht unierte Familien 46

Lauth Perceptoral Consignation: stimmet mit jener überein. Nicht unierte Familien 49.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] manet

Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 2 sind Familien 9, so sich actu zur Union bekennen, und kommt von Nro 1 darzu noch 1, bleiben nicht unierte [Familien] 40.

Oppidum Vajasd [ Oiejdea ] Lauth Archi Diaconi Consignation: unierte Poppen 1.

Leyen Familien 0. Der Stifter der Kirche soll ein Unitos nahmens Bonarti [!] gewesen

seyn, mit dem Vorgeben, dass viele zur Union kehren würde, wenn sie vor den Bedrohungen der Soffronio [!] beschützet würden.

Lauth Perceptoral Consignation: stimmet raine [?] Unitos überein. Nicht unierte Familien 41.

Bleibt [die Kirche] denen Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien inclusive Poppen 5,

ohne Poppen 4, nicht unierte [Familien] 40.

Manet. Also Gáld [ Galda de Jos ]

Vermög Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. unierte Leyen Familien 27.

Die Kirche soll von einem gewissen Baron Ádam Kemény und anderen mehreren Gutthabern [!] errichtet worden seyen und ist durch die Nicht Unitos Anno 1760 im August occupiret worden.

Lauth Perceptoral [Consignation]: unierte Poppen 4, unierte Layen [Familien] 4, nicht unierte [Familien] 119.

Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 15.

nicht unierte [Familien] 104. Manet.


234

Mind Szent [ Mesentea ] Lauth Archi Diaconal Consignation ist das ganze Dorf Anno 1760

[von der Union] abgefallen und [es] wird keine Kirche angemerckt.

Lauth Perceptoral [Consignation] ist kein Unierter vorfindig, nicht unierte Familien 28.

Und wird eine Kirche angesetzt. Bleibt denen Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Conscr[ iption ]: Non reperitur

Szent Benedek [ Sânbenedic ]

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. [unierte] Layen [Familien] 0.

Die Kirche soll von einem unierten Poppen erbauet seyn und ist 1760, den 20. August durch die Non Unitos occupiret [worden].

Vermög Perceptoral Bericht: werden 6 Poppen angesetzt, ohne zu melden, ob solche uniert oder nicht uniert sind; unierte Layen [Familien] 2, nicht unierte [Familien] 79.

[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien 5. nicht unierte [Familien] 80. Manet.

Csáklya [ Cetea ]

Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 4. [unierte] Leyen Familien 0.

Wann und von wem die Kirche erbauet [wurde], ist unbekannt und ist solche den 8. Mayi 1760 durch die Non-Unitos occupiret [worden].

Lauth Perceptoral [Consignation]: werden 12 Poppen angesezet [!], ohne zu unterscheiden, welche davon uniert oder nicht uniert sind, unierte Familien 4, nicht unierte Familien 191.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5.


Felsö Gáld [ Galda de Sus ]

Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2. [unierte] Leyen Familien mit Witwe 8.

Anexe

235

Hat 2 Kirchen, davon eine im Dorf von des Popa Krecsun Voreltern [!] erbauet seyn soll und ist Anno 1760 den 12. Dezember durch die Nicht Unitos occupiret worden. Die andere ist gleichfalls in den Händen derer Non-Unitos.

Lauth Perceptoral [Consignation]: Poppen 9, ohne die Zahl der Unierten oder

Nicht Unierten zu bemerken unierte Leyen Familien 1. nicht unierte [Familien] 171.

[ Pe marginea actului ] Eine [Kirche] den Unitis, die andere den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3.


Tibor [ Tibru ]

Lauth Archi Diaconi Bericht: unierte Poppen 2. unierte Familien 0.

Die Kirche soll von den Unitis erbauet seyn und ist 1760, den 16. April durch die Non Unitos occupiret [worden].

Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 2. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 100.

Bleibet [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons [ scription ]: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien inclusive Poppen 4. nicht unierte [Familien] 97. Manet.

Krako [ Cricău ]

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3. [unierte] Familien 0.

Die Kirche soll von denen Unierten erbauet seyn und ist Anno 1760, den 23 April von den Nicht Unitis occupiret [worden].

Vermög Perceptoral [Consignation]: überhaupt Poppen 5. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 128.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5.



236

Király Patak [ Craiva ], Boros Bocsárd [ Bucerdea Vinoasă ], Czelna[ Ţelna], und Igen Patak [ Ighiel ] werden in die Archi Diaconal Consignation zusammen genommen und sind vorgemerkt: unierte Poppen überhaupt 5.

unierte Familien 0. Machet übrigens in diesen 4 Orten Meldung von 2 Kirchen, davon

eine Anno 1760 im April und die andere 1759 von denen Nicht Unitis occupiret worden [ist].

Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 2. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 43

Und wird eine Kirche vorgemercket. Bleibet den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Kiraly Pataka [ Craiva ] Poppen überhaupt 3

Lauth 2. Cons.: unierte Familien 2, nicht unierte [Familien] 43. Manet.

Boros Bocsard [ Bucerdea Vinoasă ] ad Perc[eptoral Consignation ]:

Poppen überhaupt 0. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 37.

Wird keine Kirche angemerkt.

Czelna [ Ţelna] Poppen überhaupt 1 unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 95.

Wird eine Kirche angesetzet. Bleibt den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţelna] Poppa überhaupt 2 [ Pe marginea actului menţionat la poziţia Ţeln Lauth 2. Cons[cription]:

Poppen überhaupt 2. unierte Familien 10. nicht unierte [Familien] 88. Manet.

Igen Pataka [ Ighiel ]

Poppen überhaupt 1. unierte Familien 0. nicht unierte Familien 52. Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht Unitis.

Oppidum Magyar Igen [ Ighiu ] Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3,

unierte Leyen [Familien] samt Witwen 10.

Anexe

237

Die Kirche soll von denen Unitis erbauet seyn und ist Anno 1760, den 12. Mayi von denen Nicht-Unitis occupiret [worden].

Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3. unierte Familien 2. nicht unierte [Familien] 122.

Bleibet [die Kirche] den Unitis und die anderen werden an die nächstgelegene Kirche angewiesen.

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: Poppen überhaupt 3. unierte Familien 30. nicht unierte [Familien] 102. Manet.

Oppidum Sáárd [ Şard ]

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3. unierte Leyen [Familien] 0.

Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, aber von den Unitis renoviret worden und haben solche die Nicht-Uniti Anno 1760 occupiret.

Vermög Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 4. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 163.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[cription ]: Poppen überhaupt 4.


Kis Falnud [ Miceşti ]

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1. unierte Familien 0.

Setzet darzu, derweilen [!] die Inwohner größtentheils Schafhüther, folgsam [!] meistens abwesend wären, könnten sie keine genaue Auskunft geben.

Die Kirche ist 1760 occupiret worden von denen Nicht Unitis. Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien so der Poppa 1. nicht unierte [Familien] 55.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis, die Uniti werden an den nächsten Orth angewiesen.

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons.: stimmet überein. Manet.


238

Poklos [Pâclişa ] Lauth Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2,

unierte Familien 2. Die Kirche ist neulich von denen Unitis erbauet [worden] und wird

nicht angemerkt, ob und wann solche von den Nicht Unitis occupiret worden [ist].

Laut Perceptoral [Consignation]: Poppen überhaupt 3. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 74.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscri[ ption ] Poppen überhaupt 3

Unirte familien 3 Nicht Unitre [ Familien ] 74

Für die Dörfer Totfalu [ Tăuţi ], Ompoitza [Ampoiţa] Metesd [Me-teş], Gaurány [ Văleni ] und Pojana [ Poiana Ampoiului ] gibt der Archi Diaconus vor, daß er aus Furcht des Widerstandes keine Untersuchung weder selber, noch durch andere könne vornehmen lassen.

Nach Perceptoral Bericht.

Totfalu [ Tăuţi ] Poppen überhaupt 0. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 86.

Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ crition ]: unierte Familien 2.


Ompoitza [ Ampoiţa ] Poppen überhaupt 2,

unierte Familien 0, nicht unierte [Familien] 185.

Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3.


Metesd [Meteş] Poppen 1.

unierte Familien 9. nicht unierte [Familien] 115.

Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis.

Anexe

239

[ Pe marginea actului ] Lauth 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 1. unierte Familien 2. nicht unierte [Familien] 114. Manet.

Gaurány [ Văleni ] Poppen 0.


Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Die 2. Cons[ cription ] hat diesen Ort nicht. Manet. [ Pe marginea actului ] Pojana [ Poiana Ampoiului ] Poppen überhaupt 0.


Hat eine Kirche. Bleibt den Nicht-Unitis. Manet.

[ Pe marginea actului ] Referat[us] Ar. Diac. Bisztrensis Nro 8.

Oláh Dállya [ Daia Română ] Laut Archi Diaconal Bericht:

Poppen samt dem Archi Diaconus 3, unierte Familien 28. Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt, doch soll solche allezeit von

den unierten Poppen unterhalten worden seyn. Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons [cription ]: Poppen 5.


Limba [ Dumbrava ] Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1,

unierte Familien 0. Wer die Kirche gebauet, ist unbekannt und ist solche 1759 durch die

Non Unitis occupiret worden. [ Pe marginea actului ] Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Non reperit.

Manet.


240

Marus Varadgya Superior et Inferior [ Oarda de Jos şi Oarda de Sus ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.

unierte Familien 9. Die Kirche ist 1730 auf Unkosten der Comunität erbauet, 1758 durch

die Non Unitos occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 7.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ crition ]: Poppen überhaupt 7.


Csügéd [ Ciugud ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. unierte Laici [Familien] 5.

Die allhier vorfindige hölzerne Kirche ist Anno 1752 auf Unkosten des verstorbenen Archi Diaconus Sam[uel] Papp erbauet und 1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5. unierte Familien 9. nicht unierte Familien 48.

Bleibet [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5,

unierte Familien 16, nicht unierte [Familien] 42. Manet.

[Pe marginea actului ]Im Ap[probierter Tabelle]sub.Nro 2 setzt der Bischof:unierte Poppen 4, Familien so allerzeit sich zur Union bekennen 5, convertierte [Familien] 12, [zusammen] 17. Zu diesen hat die Super Revis. Noch conv[ertierte] Wittwe 1, so nach der Decis[ion] eingekommen [ist].

Soos Patak [ Şeuşa ]

Nach Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2, unierte Familien mit einer Wittwe 4.

Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Nicht Unitos occupieret [worden].

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6, unierte Familien 3, nicht unierte Familien 62.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.

Anexe

241

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 7, nicht unierte [Familien] 58 und

Poppen überhaupt 6. Manet.

Drombár [ Drâmbar ]

Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2, unierte Familien 3.

Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.

[Lauth] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4. unierte Familien 0. nicht unierte Familien 81.

[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 2.

nicht unierte [Familien] 81 und Poppen überhaupt 4.

Manet.

Táte [ Totoi ] Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.

unierte Familien 1. Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unierten

occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3.


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3.


Mihálczfalva [ Mihalţ ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. unierte Layen Familien 17.

Die hier vorfündige [!] Kirche ist vor Alters her erbauet und zu 2 Mahlen durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2. unierte Familien 2. nicht unierte Familien 151.


242

[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. Den Nicht Unitis wird erlaubt, [sich] eine neue Kirche zu bauen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. C[onscription]: Poppen überhaupt 2, unierte Familien 8, nicht unierte [Familien] 147. Manet.

Hennegfalva [ Henig ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2, unierte Layen Familien 2.

Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1759 durch die Non Unitos occupiret worden.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5. unierte Familien 2. nicht unierte Familien 73.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. Die Unitis werden nach Mihalczfalva angewiesen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 5. unierte Familien 5. nicht unierte [Familien] 72. Manet.

Demeterpatak [ Dumitra ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. unierte Familien 0.

Die Kirche ist alt und 1751 durch die Nicht Unitos occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr.: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien samt Poppen 4. nicht unierte [Familien] 48. Manet.

Olah Herepe [ Hăpria ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. unierte Layen Familien 0.

Die Kirche ist alt und 1759 durch die Nicht Unierten occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3.


Anexe

243

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ cription ]: Poppen überhaupt 3.


Sztrása [ Straja ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4. unierte Familien 12.

Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1960 durch die Nicht Unierten occupiret worden.


[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 13,

nicht unierte [Familien] 81. Poppen überhaupt 9. Manet.

Berve [ Berghin ]


Die Kirche ist auf Unkosten des Dorfes 1721 errichtet und 1759 am 24. Junii durch die Non Unitos occupiret worden.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5. unierte Familien 2 [?]. nicht unierte Familien 89.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: Poppen überhaupt 5.


Girbo [ Ghirbom ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.

unierte Familien 1. Die vor Alters erbaute Kirche soll von dem verstorbenen Bischof

Athanasio consecriret seyn und ist 1758 von denen Nicht Unitis occupiret worden.



244

Bleibt [die Kirche den] Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consr[ iption ]: unierte Familien 3,


Besenyö [ Secăşel ]

Nach Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1. unierte Familien 0.

Von wem die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben selbige die Nicht Unierten 1758 im Monath Martio occupiret.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1. unierte Layen Familien 0. nicht unierte [Familien] 42.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien 3. nicht unierte [Familien] 35. Neutralistae [!] 3. Manet.

Ohaba [ Ohaba ]


Die Kirche ist vor Alters her gebauet und 1759 im September durch die Non Unitos occupiret worden.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2. unierte [Familien] 1. nicht unierte Familien 87.

Bleibt [die Kirche] den Unitos. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 2.

unierte Familien 2. nicht unierte [Familiem] 63. Neutralistae [!] 19.

Vingard [ Vingard ]


Die Kirche soll auf Unkosten der Comunität mit Beyhülfe des dermahligen hochlöblichen Bischofs Aaron erbauet seyn und haben solche die Nicht-Unierten 1756 im May occupiret.

Anexe

245

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überthaupt 2. unierte Familien 0. nicht unierte [Familien] 143.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Die neue Consc[ription] hat dieses Dorf nicht.

Manet.

Spring [ Şpring ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2.

unierte Familien 0. Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und soll solche von

dem verstorbenen Bischof Athanasio consecriret seyn. 1758 aber ist sie durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Nach Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 2. unierte [Familien] 0. nicht unierte [Familien] 96.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4.


Buzd [ Boz ]

Lauth Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2. unierte Familien 0.

Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht Unierten 1757 occupiret.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1. unierte [Familien] 0. nicht unierte Familien 74.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3.


Drasso [ Draşov ]


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 im Februar durch die Nicht Unitos occupiret worden.


246

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4. unierte Familien 2. nicht unierte [Familien] 116.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6.


Contza [ Cunţa ]


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1758 durch die Nicht Unierten occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 2.


Kutfalva [Cut ]

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1. unierte Familien 9.

Die vor Alters her erbaute Kirche ist 1761, den ersten Januar von denen Nicht Unitis occupiret worden.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3. unierte Familien 7. nicht unierte [Familien] 165.

[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien samt Poppen 12. nicht unierte [Familien] 160. Manet.

Borsa Mezö [ Inuri ]

[Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. unierte Familien 0.

Wer und wann die Kirche erbauet, ist unbekannt; die Nicht Unierten haben solche 1755 occupiret.

Anexe

247


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten. [ Pe marginea actului ]Laut 2. Conscr[iption]: stimmt [über]ein.

Manet. Oppidum Borberek [Vurpăr]


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 renoviret und 1757 durch die Non Unitos occupiret worden.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. Oppidum Alvincz [ Vinţul de Jos ]


Die hiesige Kirche soll 1730 von den unierten Inwohnern erbauet seyn und haben solche 1755 die Nicht Unierten occupiret.

In der Perceptoral Consignation sind beyde diese Ortschaften, Borbere [ Vurpăr ] und Alvincz [ Vinţul de Jos ], zusammen genommen und befinden sich darinnen: Poppen überhaupt 3.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] Borberek [ Vurpăr ] und Alwincz [ Vin-ţul de Jos ] zusammen: unierte Familien 8.

nicht unierte [Familien] zusammen 273.

[ Pe marginea actului ] N.B. Ecclesia in Alvintz manet Unitis cum Ecclesia Eppisco-patus sit Possessio.

Sebesány [ Sibişeni] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.

unierte Familien 0. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 von denen Non Unitis occu-

piret worden. In der PerceptoralConsignation ist diese Ortschaft nicht vorfindig. Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis.

[ Pe marginea actului ] [In der 2. Conscription] ist [diese Ortschaft] nicht vorfindig. Manet. Gehört zu Borberek [ Vurpăr ]


248

Tartaria [ Tărtăria] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0.

unierte Familien 0. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Non Unitos occu-

piret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Coscriptio convenit.

Manet. Sebeshelly [ Sebeşel ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen. unierte Familien 0.

Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Nicht Unitos occupiret w[orden].

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2. unierte [Familien] 0. nicht unierte [Familen] 107.

[ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: unierte Familien 2. nicht unierte [Familien] 107. und Poppen überhaupt 4.

Manet.

Szasztsor [ Săsciori ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.

unierte Familien 0. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1755 durch die Nicht Unierten

occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 6,


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 6,

unierte [Familien] 4, nicht unierte [Familien] 274.

Manet.

Anexe

249

Kákova [ Dumbrava ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2.

unierte Familien 0. Anstatt der alten hölzernen Kirche ist mit Beyhülfe des unierten

Poppen und der Communitas 1750 eine neue von Stein errichtet worden und haben solche die Nicht Uniti 1755 occupiret.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4,


Manet.

Láz [ Laz ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1.

unierte Familien 0. Die alte Kirche ist von Holtz gewesen und die Nicht Unierten haben

eine neue von Stein erbauet. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.

unierte [Familien] 0. nicht unierte [Familien] 67.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Cons[cription]: Poppen überhaupt 2.


Manet.

Kapolna [ Căpâlna ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1.

unierte Familien 0. Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4.

unierte [Familien] 2,. nicht unierte Familien 57.

[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht Unierten. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4.



250

Sinne [ Jina ] welches theils zum Hermannstädter Stuhl, theils zum Albenser Komitat gehörig [ist], wurde in der Archi Diaconal Consignation [so] notiert: unierte Poppen 5.

unierte Familien 0. Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1755 durch die Nicht Unierten

occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2.


[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] N.B. Auf der Hermannstädter Seite sind: unierte Poppen 5,

unierte Familien 0, nicht unierte [Familien] samt Wittwe 369.

[Zusammen:] 441. [ Pe marginea actului ] Manet.

Archi Diaconatus Kis Kerékiensis Nro 4.

Kis Kerék [Broşteni ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3.

unierte Familien 36. Die hiesige Kirche hat der dermalige Archi Diaconus 1742 auf seine

Unkosten ohne Beyhülfe dieses Dorfes erbauet und ist solche 1761 durch die Nicht Unierten occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4.

unierte Familien 19. nicht unierte [Familien] 50. Neutra[listen] 9.

[ Pe marginea actului ] Manet.

Olah Bogáth [ Bogatu Român ] Lauth Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3

unierte Familien 0. Die Kirche, so vor Alters erbauet worden, ist 1758 im April durch

die Non Unitos occupiret worden.

Anexe

251

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4 unierte Familien 4 nicht unierte [Familien] 134.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4

unierte Familien 4 nicht unierte [Familien] 114 Neutra[listen] 10.

Manet.

Pokafalva [ Păuca] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die hier vorhändige Kirche hat ein sächsischer Inwohner zur Strafe

wegen eines begangenen Verbrechens erbauet und der damalige Archi Diacon consecriret, 1758 aber ist solche durch die Non Unitos occupiret worden.


[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 3

unierte Familien 1 nicht unierte [Familien] 64. Neutra[listen] 8.

Manet.

Praepszaka [ Presaca Ampoiului ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3

unierte Familien 62. Die Kirche ist vor Alters erbauet und 1761, den 6. Martius durch die

Nicht Unitos occupiret [worden]. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5.


[ Pe marginea actului ] Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 25

nicht unierte [Familien] 64. Neutral[isten] 20.

Manet.


252

Hoszszutelek [ Doştat ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Layen Familien 26. Die Kirche ist vor Alters von einer catholischen Frau erbauet und

mit einig[en] Beneficiis versehen. Das Sanctuarium aber hat in neulichen Zeiten von den [...] obangeregter Beneficios der der-malige Archi Diaconus von Grund aus errichtet und consecriret; [und ist dann] 1761 im Februario durch die Nicht Unitos occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]:

Poppen überhaupt 3 unierte Familien 48 nicht unierte [Familien] 30. Neut[ralisten] 8.

Manet.

Kis Ludos [ Gusu ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Layen [Familien] 0. Diese Kirche ist 1742 von Allmosen durch den dermahligen Archi

Diaconum erbauet und auch consecriret; 1759 aber durch die Non Unitos occupiret worden.

NB. Der Fundus, worauf diese Kirche stehet, ist durch die Possessores auf Ihro May[estät] Befehl denen Unitis exhandiret [!] worden.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3 unierte Familien 1 nicht unierte [Familien] 71.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitos. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 2


[ Pe marginea actului ] Po[sse]ssor Catholicus. Laut App[robierter Tabelle] sub Nro 12 hat sich das ganze Dorf

wieder zur Union bekennet.

Anexe

253

Allamor [ Alămor ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Familien 26. Die Kirche ist zu zwey mahlen durch den h[och] l[öblichen]

Possessoren Grafen Székel[y] und zwar leztlichen den 16. May denen Unitos restituiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: Poppen überhaupt 3

unierte Familien 42 nicht unierte [Familien] 75. Neut[ralisten] 14.

Manet. Sorost[y]élly [ Soroştin ]

[Laut] archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 unierte Familien 36.

Die Kirche ist durch den unierten Poppa Juon erbauet und 1761 durch die Non Unitos occupiret worden.

[Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt4. unierte Familien 30. nicht unierte [Familien] 88.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: Poppen überhaupt 4


Manet. Farkastelke [ Lupu ]

[Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 unierte Familien 21.

Die vor Alters erbauete Kirche ist Anno 1757 durch Bemühung des dermahligen Archi Diaconi renoviret und consecriret worden. Die Non Uniti aber haben solche 1760 im Martio occupiret.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[ cription ]: unierte Familien 9



254

Csanád [ Cenade ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: Der unierte Poppa ist abgestorben

und ist noch ein unierter Cantor und eine unierte Familie vorfündig.

Die Kirche ist durch einige gutthätige Inwohner mit Vermittelung des dermahligen Archi Diaconi erbauet und consecriret; 1758 aber durch die Non Unitos occupiret [worden].

[Laut] Perceptoral Consignation: unierte Poppen keine 0 unierte Familien 1 nicht unierte [Familien] 55.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Cons[ criptio ] manet.

In Ober Alba

Hidegviz [ Călvasăr ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3

unierte Familien 37. Die Kirche ist 1710 von den Unierten erbauet und durch den Bischof

Athanasium consecriret; weiter aber 1750 durch die dermahlige[n] unierte[n] Priester ex Proventibus Ecclesiae renoviret [worden]. 1759 aber ist solche durch die Non Unitos occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut [2.] Cons[cription]: Poppen 5 überhaupt

unierte Familien 24 nicht unierte [Familien] 138.

Mihályfalva [ Boarta ]


Die Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi Diaconi durch die Unierten Inwohner 1754 erbauet und cocecriret worden; 1760 haben solche die Nicht Uniti occupiret.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 4


Anexe

255

Szász Veszszöd [ Veseud ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Die Kirche ist alt und haben solche die Nicht Uniti 1759 occupiret. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 21


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 6


Isztina [ Ştenea ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierter Poppa 1

unierte Familien 0. Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos

erbauet [!; richtig: „occupiret“] worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 4


[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte [Familien] 3


Bollya [ Buia ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die vor Alters erbauete Kirche ist 1759 durch die Non Unitos

occupiret worden. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 6


Sal[y]ko [ Şalcău ] [Laut Archi Diaconal Bericht]: Das ganze Dorf zusamt den Poppen bekennen [!] sich zur Union und haben die Kirche Actu im Besitz. [Laut] Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2



256

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc[cription]: unierte Familien 65


Saldorf [ Mihăileni ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Familien 6. Die hiesige Kirche ist auf Vermittlung des dermahligen Archi

Diaconi 1753 durch die dasigen Inwohner erbauet und von ihm consecriret worden; 1759 aber haben solche die Nicht Uniti occupiret.

[Laut] Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 3 unierte [Familien] 8 nicht unierte [Familien] 101.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Consc.: Poppen überhaupt 3

unierte Familien9 nicht unierte [Familien] 127.

Manet.

Archi Diaconatus Türiensis Nro 27 Tür [ Tiur ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen zusamt dem Archi Diaconi 4.

Das ganze Dorf bekennt sich zur Union und haben die Kirche dermahlen im Besitz.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3 unierte Familien 108 nicht unierte [Familien] keine 0.

Bleibt [die Kirche] denen Unitis. [ Pe marginea actului ]Dominium Balásfalvensis spectant

Cons[cription ] manet. Csufud [ Izvoarele ]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 unierte Familien 9.

Die Kirche ist vor Alters erbauet undwird keine Meldung gemacht, ob und wann die Kirche von denen Nicht Unitis occupiret worden [ist].

Anexe

257

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2 unierte Familien 9 nicht unierte [Familien] 76.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[cription]: unierte Familien 18


[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis [ spectant ]

Veza [ Veza ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Familien 0. Die vor Alters erbauete Kirche ist von dem Poppa Onya, als [dem]

dasigen Parochum erbauet worden. Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 11


Monora [ Mănărade ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Die hiesige Kirche ist durch den dermahligen h[och] l[öblichen]

Bischof Aaron erbauet worden. Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2

unierte [Familien] 3 nicht unierte [Familien] 54.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[cription]: unierte Familien 19


[ Pe marginea actului ] ad Dominium Balásfalvensis

Szászpatak [ Spătac ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: [unierte Poppen] 1

unierte [Familien] sind 6. Die Kirche ist von einem gewissen Mányztrengye [!] erbauet und

von dem Ztrengy [!] Onku [!] renoviret worden.


258

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 3 unierte [Familien] 7 nicht unierte [Familien] 34.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] 7



Nagy Csergöd [ Cergău Mare ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Wann die Kirche erbauet worden, ist unbekannt. Anbey wird

gemeldet, dass die Inwohner obbenannter hier nächststehenden 5 Dörfer bis den 26. April 1761 sich zur Union bekannt [haben], die Kirche aber besitzen actu noch die [Nicht] Unierten.

Nach Perceptoral Consigation: Poppen überhaupt 2 unierte Familien 3 nicht unierte [Familien] 88.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 12



Veresegyháza [ Roşia de Secaş ] [Laut] Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Familien 11. Die Kirche ist vor 8 Jahren von den Unitis erbauet und 1760 durch

die Nicht Unierten occupiret worden. Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2


[ Pe marginea actului ]Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 13

nicht unierte[Familien] 50. Neut[ralisten] 7.

Tohát [ Tău ]

[Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierten Poppen 1 unierte Familien 0.

Anexe

259

Die Kirche ist alt und von dem verstorbenen unierten Poppen Phillip renoviret worden.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte [Familien] keine

nicht unierte [Familien] 30. Neut[ralisten] 18.

Manet.

Also Karátsonfalva [ Crăciunelu de Jos ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 3

unierte [Familien] 20. Die alte Kirche ist von denen noch lebenden Unierten Muntye Juon

et Muntye Petru renoviret und1760 durch die Non Unitos occupiret worden.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen 3 unierte [Familien] 7 nicht unierte [Familien] 109.

Bleibt [die Kirche den] Unitis. [Pe marginea actului][Laut] Appendix Ar[chui] Diac[oni] sub Nro 16 hat: constante [!]

Unitas Famil[iae] 9 Poppen überhaupt 5 bleiben nicht unierte[Familien] 107.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc.: Concordat Perceptoris Tabellae. Manet.

Oláh Tsesztve [ Cistei ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2

unierte Familien 4. Die Kirche ist vor Alters von einem gewissen Borda Szimion erbauet

und 1760 von denen Unitis occupiret worden. Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2


[Bleibt die Kirche den] Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: unierte Familien 6



260

Kapud [ Căpud ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Layen [Familien] 2. Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche die Nicht

Uniti 1760 occupiret. Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1

unierte [Familien] 0 nicht unierte [Familien] 24.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: unierte Familien 18


Buzás Botsárd [ Bucerdea Grânoasă ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte [Familien] 17. Die Kirche ist vor 16 Jahren durch die Familie Matskasicu [?] erbauet

und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden. Nach Perceptoral Consignation: unierte Poppen und [unierte]Familien

zusammen 5. Nicht unierte Familien 121.

Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis, welche den Unierten eine pro-portionirte [!] Kirche bauen sollen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ ription ]: Poppen 3 Un[ierte] Fami[lien] 7 Nicht unierte [ Familien] 131.

Manet.

Archi Diaconatus Örményszeliensis Nro 7

Örményszékes [ Armeni ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: usamt dem Archi Diacono, unierte

Poppen 3, unierte Familien 52. Die vor Alters erbauete Kirche ist durch die Bemühung des

dermahligen Archi Diaconus zu verschiedenen Mahlen renoviret und ausgezieret worden und haben soche die Nicht Uniti 1760 occupiret.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 5 unierte Familien include[usive] dero

Poppen 18. nicht unierte [Familien] 113.

Anexe

261

Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten können sich eine andere bauen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 30 nicht unierte [Familien] 113 Neut[ralisten] 21.

Manet Unitis.

Vizakna [ Ocna Sibiului ] decisum: Unierte Poppen 2 unierte Familien 81 nicht unierte Poppen 0 nicht unierte Familien 241.

[ Pe marginea actului ] NB. Vizakna hat: unierte Poppen 2 unierte Familien 81 nicht unierte Familien 241.

[ Pe marginea actului ] Possessio Uniti. Kiss Enyed [ Sângătin ]


Die Kirche ist alt und durch die Non Unitos 1758 occupiret [worden]. Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1

unierte Familien include[usive] der Poppen 2

nicht unierte [Familien] 121. Bleibt [die Kirche] den Unitis.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ cription ]: unierte Familien 40 nicht unierte [Familien] bleiben 83 Poppen überhaupt 5.

[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati. Ecsel[l]ö [ Aciliu ]


Die Kirche ist durch derer dermahligen unierter Poppen Vor-Erltern erbauet und 1758 durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Nach Perceptoral Consignation: unierte Familien include[usive] eines Poppens 2

nicht unierte [Familien] 190. Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription ]: Poppen überhaupt 5 unierte Familien 9 nicht unierte [Familien] 183.

[ Pe marginea actului ] Diese ist zulezt eingegeben worden. Manet.


262

Mák [Sălişte ] Der hiesige unierte Poppaist durch die Verfolgung derer Nicht

Unierten vertrieben worden. Unierte Familien keine. Die Kirche haben die Nicht Uniti 1758 occupiret. Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1

unierte [Familien] keine nicht unierte [Familien] 27.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 0


Archi Diaconatus Diomaliensis sub Nro 28

Diomal [ Geomal ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte [Familien] 8 so 43 Seelen ausmachen.

Die Kirche ist durch die Unierten von den Kirchen-Einkünften erbauet und 1761 im Majo occupiret [worden].

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5 unierte Familien 2 nicht unierte [Familien] 67.

Wird nicht gestattet, daß sie resilieren [!] und soll die Kirche denen Unitis restituiret werden.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Cons[cription]: unierte Familien 11 nicht unierte [Familien] 54.

. Fellsö-Gyogy [ Geoagiu de Sus ]

Laut Archi Diaconal Bericht ist sich das ganze Dorf zusamt den 2 Poppen von der Union abgefallen und wird von der Kirche keine Meldung gemacht.

Nach Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 11. unierte Familien keine nicht unierte [Familien] 215.

Bleibt [die Kirche] denen Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Die 2. Conscr[iption] hat alles Nicht Unierte.

Manet.

Anexe

263

Diod [ Stremţ ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte [Familien] keine. Die Kirche ist alt und von den Unitis renoviret und 1760 durch die

Non Unitos occupiret worden. Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8

unierte Familien cum Poppis incl[usive] 3 nicht unierte [Familien] 154.

Bleibt [die Kirche] den Unitis und wenn sich wirklich 15 Familien darinnen befinden, so sollen die Nicht Unierten eine Kirche bauen. [!]

In dem vom h[och] l[öblichen] Bischof Aaron eingereichten Appendicis bekennen sich zur Union Familien 15.

NB. Es befinden sich auch laut der neuen Consc[ription] wirklich 15 unierte Familien.

[Laut] 2. Consc[ription]: Poppen 2 unierte Familien 15 (vor [!] diese soll eine

Capelle gebauet werden) nicht unierte [Familien] 127.

Tövis [ Teiuş ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2 unierte Familien 96 so in 100 Seelen bestehen.

Die Kirche hat ihren Ursprung durch die Familie Balinthit und ist 1760 durch die Nicht Unierten occupiret worden.

Nach Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5. unierte Familien incl[usive] derer Poppen 15. nicht unierte [Familien] 147.

Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Uniti können sich eine Kirche bauen.

[ Pe marginea actului ]Laut 2. Consc[ription]: Poppen 4 unierte Familien 32 nicht unierte [Familien] 129.

Manet Unitis.

Béld [Beldiu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2.

unierte Layen [Familien] 2. Die Kirche ist zu den Zeiten des Bischofs Pataki erbauet und

consecriret und 1761 durch die Non Unitos occupiret worden.


264

Laut Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 2 unierte Familien incl[usive] der

Poppen 4 nicht unierte [Familien 18.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: unierte Familien 13


[ Pe marginea actului ]Lauth neulich eingereichter Consignation des h.l. Bischofs Aaron bekennet sich das ganze Dorf zur Union.

In Magyar Orbo [ Gârbova de Jos ]

sind laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 unierte Familien 9.

Die Kirche ist alt und durch die Nicht Uniti Anno 1761 den 18. April occupiret [worden].

Laut Perceptoral Consignation: unierte Poppen 1 unierte Familien, so der Popa ist 1. nicht unierte Familien 46.

Müssen aber Uniert bleiben. [ Pe marginea actului ] Manet Unitis.

In Felsö Orbo [ Gârbova de Sus ]

laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2 unierte Familien 1.

Wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solchedie Nicht Unierten 1760 im April occupiret.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen überhaupt 3


Manet.

Középsö Orbo[ Gârboviţa ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 7 so in 70 Seelen bestehen.

Die Kirche ist von ihren eigenen Einkünften erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.

Anexe

265


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: Poppen überhaupt 3


Manet.

Fell Enyed [Aiudul de Sus ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 1

unierte Familien samt einer Wittwe 4 it [!] aus der N[agy] Enyeder Filial Kirche 1, so zusammen 30 Seelen ausmachen.

Die Kirche ist durch [die] Unierten mit d. [!] Mag[istrats] Bewilligung erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.

Nach Perceptoral Consignation: Poppen überhaupt 1. unierte Familien incl[usive] der

Poppen 4. nicht unierte Familien 77.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Consc[ription]: Poppen 2


NB. Laut mündlicher Relation [!] des Pater Mager ist die Kirche actu im Besitz derer Unierten.

Olátháza [Livezile]

Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2 unierte Familien 10 so zusammen 90 Seelen ausmachen.

Die Kirche ist während der Union, und zwar durch solche, welche sich noch iezo [!] zu derselben bekennen, erbauet und1740 von dem damaligen h[och] l[öblichen] Bischof consecriret [worden]; 1760 aber ist sie durch die Nicht Unitos im Monath Junio occupiret worden.

In der Perceptoral Consignation wird dieser Ort Vladháza genennet, mit: Poppen überhaupt 7

unierte Familien inclusive der Poppen 13 nicht unirte [Familien] 81.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr. non reperit.


266

Musina [ Măgina ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien samt einer Witwe 4, welche 25 Seelen ausmachen.

Die vor Alters erbauete Kirche ist 1760 im Monath Junio durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Conscr[iption]: Poppen überhaupt 2 unierte Familien 1 nicht unirte [Familien] 66.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. Anbey wird in diesem Territorio ein Monasterium vorgemerckt [!].

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4 unierte Familien 12 nicht unierte [Familien] 60.

[ Pe marginea actului ]Possessio Uniti dati. Nyir Mezö [ Poienile Aiudului ]


Die Kirche ist von dem Großvater des dermahligen unierten Poppen erbauet und durch seine Bemühung renoviret worden. 1760 im Monath Junio haben solche die Nicht Unierten occupiret.

[ Pe marginea actului ] N.B. Der Archi Diaconus, so gegenwärtig ist, sagt, daß die Kirche Anno 1761 sey occupiret worden.

Laut Perceptoral Cons[ignation]: Poppen überhaupt 4. unierte Familien incl[usive] der

Poppen 4. nicht unirte [Familien] 58.

Bleibt die Kirche den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] In nova Conscriptione non reperitur.

Manet. Kis Rákos [ Vălişoara ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0 unierte Familien 0.

Die Kirche ist durch den unierten Poppen Rugo [!] Csako erbauet und erst in diesem Jahr, den 1. May, durch die Non Unitos occupiret worden.

In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth unter dem Nahmen Ola Rakos angemerket mit: Poppen überhaupt 1

unierte [Familien] incl[usive] der Poppa 1

nicht unierte [Familien] 14.

Anexe

267

[ Pe marginea actului ] Die Kirche ist den Unierten zu restituieren und die Einwohner, so nach dem bestimmten Termin abgefallen [sind], sollen sich zur unierten Kirche halten.

[ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest. Manet.

Ohla Lapád [ Lopadea Veche ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 6 so zusammen 70 Seelen ausmachen

sollen. Die von Alters erbaute Kirche ist 1761 durch die Nicht Unitos

occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3

unierte Familien incl[usive] der Popen 6 nicht unierte Familien 62.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 22

nicht unierte [Familien] 47. [ Pe marginea actului ] Possetssio Unitis dati.

Miriszlo [ Mirăslău ]


Die Kirche ist durch den unierten Poppen Togya aus Asz[sz]on[y]nép erbauet und durch die Nicht Unitos erst in diesem Jahr, 1. May occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2 unierte Familien 0 nicht unierte Familien 19.

Die Kirche ist den Unitis zu restituieren und das ganze Dorf soll sich zur Union bekennen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] non reperit. Manet.

Tompa Hásza [ Rădeşti] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 6. Und gehöret hieher Ujfallu als ein Filial, alwo pronotiret wird:

unierte Familien 6, welche mit obigen zusammengenommen 113 Seelen ausmachen sollen.


268

Die Kirche ist von dem Großvater des dermaligen unierten Poppen erbauet und besitzen solche Actu noch die Uniti.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1 unierte Familien 1 nicht unierte [Familien] 36.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: non reperitur.

Manet.

Megykerék [ Meşcreac] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die Kirche ist während der Union erbauet und 1761 im Februario

durch die Nicht Unierten occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2


Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscription deest. [ Pe marginea actului ] at refert D. Pater Mager est totus Pagus Unitus et actu possidet.

Templum ab Unitis, spectat ad Tesaurarium [ Pe marginea actului ][Als] uniert anzusagen.

Paczálka [ Peţelca ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 unierte Familien 3 so [zusammen] 29 Seelen ausmachen

sollen. Die vor Alters erbaute Kirche ist neulich durch die Unitos renoviret,

durch die Non Unitos hingegen 1760 im May occupiret worden. Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 2, unierte Familien cum Poppis 4, nicht unierte [Familien] 34. Bleibt [die Kirche] den Unitis.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 8 nicht unierte [Familien] 31.

[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis dati.

Anexe

269

Archi Diaconatus Haportoniensis sub numero 26

Haporton [ Hopârta ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 5

unierte Familien 21. Die Kirche ist durch einen verstorbenen unierten Poppen erbauet

und durch einen anderen gleichfalls unierten Poppen renoviret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perc. Bericht: unierte Poppen überhaupt 5 unierte Familien cum Poppis 7 nicht unierte Familien 98.

Bleibt [die Kirche] den Unierten. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio deest.

Manet [ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle ] Numero 2 sind convertierte

unierte Familien 7 bleiben nicht unierte [Familien] 77.

Die Sup[er] Rev[ision] hat : unierte Poppen 5 unierte Familien 11 nicht unierte Familien 86 so nach der Decis[ion] eingekommen.

Kis Akna [ Ocnişoara]


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1761 in Januario durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt4 unierte Familien inclusive der Poppen 8. nicht unierte [Familien] 88.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. Der Poppe soll die angesetzte Anzahl beweisen.

[ Pe marginea actului ] Laut Ap[probierte Tabelle] Sub numero 2 ist das ganze Dorfzur Union zurückgekommen, so den 15. Juli a.c. gefert [igt] ist.

[ Pe marginea actului ] In Kon. [!] sub. Numero 16 aber werden in Unione constante Familien 5, nach rest. [!] Kirche aber convertierte Familien 10 angesezet, so doch nach der ersteren Kon. [!] verfertigt worden [ist].

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio Perc. deest.

Vadvérem [ Odverem ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 16.


270

Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und durch die Non Unitos 1761 in Januario occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3 unierte Familien inclusive Poppis 16 nicht unierte [Familien] 49.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut gesetzte App. ist, außer 6 Familien, das ganze Dorf zur

Union zurückgetretten. Sind Familien 59. Deest. Manet. [ Pe marginea actului ] [Nova Conscriptio ] deest

Fugad [ Ciuguzel ]


Die Kirche ist durch einen unierten Poppen erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Non Unitis. Die Unierten werden [!] näher [!] Fugad angewiesen.

[ Pe marginea actului ] Arhi Diaconatus in legit. sua numerat Unitos Fam 6. [ Pe marginea actului ] Wenn also 9 abgeschlagen kommen, bleiben nicht unierte

[Familien] 43.

Asz[sz]onynép[e] [Asinip] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien mit Inbegriff 2 Wittwen 18.

Die Kirche ist von denen dermaligen 2 unierten Poppen erbauet und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1 unierte Familien 7 nicht unierte Familien 41.

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] Archi Diaconatus legitimat Un. Famil. 8. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit. [ Pe marginea actului ] 10 abgezogen bleiben n[icht] u[nierte] [Familien] 41. [ Pe marginea actului ] Posset manere.

Anexe

271

[ Pe marginea actului ] Im Appendice sub Nro 2 sind Familien 6, so sich bey zu erhaltender Kirche zur Union bekennen wollen :Vid et N[umero] 16 quae est ult. Rem. et constantes in Unione mansisse dicit Famil. 9.

[ Pe marginea actului ] Manet a 49 Famil. adhuc 40. [ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision], so nach der Decis. [!] eingekommen,

hat: unierte Familien 2 und noch andere 2, so bey zu erhaltender Kirche sich zur Union halten wollen, nicht unierte Familien 34.

Ispán[y]laka [ Şpălnaca ]


Die Vor Alters erbaute Kirche ist durch die Bemühungen des unierten Poppen Vaszilie renoviret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt3 unierte Familien 1 nicht unierte [Familien] 73.

Bleibt die Nicht Unitis [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen 2


Manet. [ Pe marginea actului ] Laut App[endice] sub Nro. 2 sind Familien 5, so sich bey zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen. [ Pe marginea actului ] Die Super Rev[ision] hat: unierte Poppen 1

unierte Familien 4 nicht unierte Familien 72 so nach derDecis. [!] eingekommen [!].

Tordos [ Turdaş ]


Die alte, vom Dorf erbaute Kirche ist 1760 durch die nicht Unierten occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 5 unierte Familien inclusive der Poppen 5 nicht unierte [Familien] 73.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. Die Unierten werden nach Hari [ Heria] angewiesen.

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat. [ Pe marginea actului ] Manet.


272

Hari [ Heria ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien, inclusive 1 Wittwe, 5. Die Kirche ist vor Alters durch einen unierten Poppen Koszte erbauet

und 1760 durch die Nicht Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2


Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen 3


Manet. Farro [ Fărău ]


Die Kirche ist durch den unierten Poppen Dumitru erbauet und 1761 im Julio durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 4 unierte Familien inclusive Poppen 5 nicht unierte [Familien] 87.

Bleibt [die Kirche] den Nicht Unitis und sollen denen Unitis eine erputante [!] Kirche bauen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 5 unierte Familien 8 nicht unierte [Familien] 100.

Manet. [ Pe marginea actului ] Laut App[ endice ] sub Nro. 2 sind Familien 2, so sich bey

zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennon versprochen. Gambucz [ Gâmbuţ ]


Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den Poppa Kira renoviret und 1761 im May durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 5 unierte Familien mit Poppen 5 nicht unierte [Familien] 28.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 16 nicht unierte [Familien] 54 [Zusammen] 70.

[ Pe marginea actului ] Templum Non Unitis.

Anexe

273

Landor [ Nandra ] [Laut] Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 25. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret

[worden]. Laut Percept. [Bericht]: Poppen überhaupt 1

unierte Familien inclusive Poppen 21 nicht unierte [Familien] 2.

Bleibt [die Kirche] den Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 24


Péterlaka [ Petrilaca ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 28. Die Kirche ist von dem hiesig fungierenden Poppen Pietro erbauet,

1760 aber von den Non Unitis occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4

unierte Familien [5] nicht unierte [Familien] 88.

Bleibt [die Kirche] den Unitis und soll sich nicht unterfangen, unter härtester Bestrafung, etwas vorzunehmen.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ition]: unierte Familien 14 nicht unierte [Familien] 95.

Manet. [ Pe marginea actului ] Die Rem. Sub Numero 16 hat

Kutyfalva [ Cut ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 unierte Witwe 1.

Die Kircher ist von dem unierten Poppen Illieaus Oroszi erbauet und 1760 im Junio durch die Non Unitos occupiret worden.


Bleibt [die Kirche] den Nicht-Unitis. [ Pe marginea actului ] [Laut 2.] Conscr[iption]: unierte Familien 2

Poppen 1 nicht unierte [Familien] 32.

Manet.


274

Oroszi [ Orosia ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 von den Non Unitis occupiret

worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 1


Szent Jakob [ Sâniacob ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Layen Familien 8. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten

occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 8 [?]




Czintos [ Aţintiş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 11. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 im Junio durch die Nicht

Unierten occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3


Manet.

Anexe

275

Gesa [ Gheja ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 4. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Non Unitos

occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3.

unierte Familien inclusive derer Poppen 2. nicht unierte [Familien] 71.



[ Pe marginea actului ] Im App[ endix ] sub Nro 2 sind Familien 4, so sich bey zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben].

Czekelaka [ Cecălaca ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 10. Die Kirche ist durch etliche unierte Einwohner erbauet und 1760

durch die Nicht Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1


Manet [die Kirche den] Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscrcriptio: unierte Familien 8

nicht unierte [Familien] 28 Poppen 2.

Manet. Botihaza [ Botez ]


Wer die Kirche erbaut, ist unbekannt, und haben solche 1760 die Nicht Unierten occupiret.


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] [Laut] C[onsignation] 2: Poppen 3


Manet.


276

[ Pe marginea actului ] Laut App[ endix ] sind Familien 3, so sich bey zu erhaltender Kirche zur Union zu bekennen versprochen [haben].

Gábud [ Găbud ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierten Poppen 2 unierte Familien 22.

Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die [Nicht] Unitos occupiret worden.


[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 14 nicht unierte [Familien] 60.

Possessio Unitis dati. VideNumero18.

Csucs [ Stâna de Mureş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 7. Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet, 1760 durch die

Nicht Unierten occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 1


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[ iption ]: unierte Familien 1


Kapand [ Copand ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familie 4. Die Kirche ist von 2 unierten Inwohnern erbauet und 1760 durch die

Nicht Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2




Anexe

277

Káptalan [ Căptălan ] Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 1

unierte Familie 0. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten

occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. Concordat nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3


Manet. Nagy-Lak [ Noşlac ]


Die Kirche ist durch die Unitos erbaut und 1760 durch die Non Unitos occupiret worden.


[Bleibt die Kirche den] Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption] stimmet [über]ein mit dem Perceptore

außer Poppen überhaupt 3. [ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.

Maros Ujvar [ Uioara de Sus ]


Die Kirche ist ex fundatione des verstorbenen h[och] l[öblichen] Grafen Mikes erbauet, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Per. Bericht: Poppen überhaupt 2 unierte Familien inclusive 1 Poppen 2 nicht unierte [Familien] 74.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Concord[ atur ]

Manet.


278

Szilvas [ Silivaş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 9. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unierten


unierte Familien cum Poppis 9 nicht unierte [Familien] 63.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5 nicht unierte [Familien] 58.

Manet. [ Pe marginea actului ] N.B. Im App[endix] sub Nro 2 wird angemerket, daß sich 11

Familien verlauten lassen, woferne [!] die Kirche denen Unierten gegeben würde, wollten sie zur Union zurücktreten.

[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[vision] hat: unierte Poppen 1 unierte Familien 7 nicht unierte Familien 22

so nach der Decis. eingebracht worden [sind].

Csongra [ Uioara de Jos ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 5. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch Non Unitos occupiret


unierte Familien 2 nicht unierte Familien 116.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 4


Manet. [ Pe marginea actului ] Allhier sind 5 Familien, so sich bey zu erhaltender Kirche

zur Union bekennen wollen. [ Pe marginea actului ] Nro 5. Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis.

eingekommen, hat: unierte Familien samt Poppen 9 nicht unierte Familien 92.

M[ agyar ] Csesztve [ Cisteiu de Mureş ]


Anexe

279

Von der Kirche wird keine Meldung gemacht, hingegen wird angemercket, daß das ganze Dorf bis 26. April jetzt laufenden Jahres bey der Union beharret hat]. Wann [!] es kann erwiesen werden, daß sie, Unitis, im April von der Union abgefallen, so sollen sie wieder zu derselben zurück zu kehren gehalten seyn.

Laut Perc. Bericht: Poppen 0 unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 47.

Die Legit. [!] sagt, daß sie bis Ostern perseveriret. N.B. [Die Kirche] gehöt dem Grafen Mikes.

[ Pe marginea actului ] Laut 2. Conscr[iption]: unierte Familien 14 nicht unierte [Familien] 37 und Poppe überhaupt 1.

Manet Unitis.

Miklos Laka [ Micoşlaca ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 6. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1760 durch die Nicht Unitos


unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 64



[ Pe marginea actului ] N.B. Sub nro 2sind Familien 6, so sich bey zu erhaltender Kirche zur Union bekennen wollen.

[ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen, hat: unierte Familien 3 nicht unierte Familien 35.

Apahida [ Păgida ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2 unierte Framilien 6.

Die vor Alters erbaute Kirche ist durch die Non Unitos 1760 occupiret worden.



280

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In nov[a] Conscr[iptio] non reperit.

Manet. [ Pe marginea actului ] N.B. Es will sich laut Ap[pendix] Sub nro 2 das ganze Dorf

bey Zurückstellung der Kirche zur Union bekennen. [ Pe marginea actului ] Die Sup[er] Rev[ision], so nach der Decis. eingekommen,

hat das ganze Dorf Nicht Unierte.

Bago [ Băgău ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Die Kirche ist von dem Großvater des dermalig fungierenden

Poppen erbauet und neuligen [!] repariret worden, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret [worden].

Laut Perc. Bericht: Poppen überhaupt 3, unierte Familien 1, nicht unierte [Familien] 80.

Bleibt [die Kirche] den Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Der Ar[chi] Diac[onus] legitimiret unierte Familien 3. [ Pe marginea actului ] Ar. Diac. autem PresensDiomaliensis dicit plures esse et

Ecclesia actaprae manibus Unitorum esse. Vid N. R. 16, ubi quoquae Unitae Familiae 3.

[ Pe marginea actului ] In nova Conscr[iptio] non reperit.

Csombord [ Ciumbrud ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Von der Kirche ist keine Meldung gemacht [worden], hingegen wird

angemercket, daß das ganze Dorf bis den 26. April jetzt laufenden Jahres bey der Union beharret.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen 0 unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 20.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Ecclesiae actu estmanibus Unitorum et Locus spectat ad

Excel. D. Gubernatorem .Vid Rem. numerum 16. [ Pe marginea actului ] Der Perc[eptor] sagt, daß die Kirche durch die Nicht

Unierten Anno 1760 occupiret [worden] sey.

Anexe

281

Archi-Diaconatus Benyensis sub Numero 30mo Ballásfalva [ Blaj ]

Laut Archi Diaconal Bericht verharret der fungierende unierte Poppa zusamt allen seinen Parochianis bey der Union und ist die Kirche 1728 auf einem durch den Fiscum Regium exscindierten Fundo durch die Wohlthättigkeit des Stephani Sinkanu erbauet worden.


Manet [die Kirche] pro Unitis. [ Pe marginea actului ] Ad DominiumBalasfalva [ Blaj ] [ Pe marginea actului ] 2-dana Conscr[itione]: Poppen überhaupt 1


Elekés [ Alecuş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 13 so in 75 Seelen bestehen sollen.

Die vor Alters erbaute Kirche ist auf Unkosten eines Unierten amentlich Puskas Tode renoviret und gemalet, durch den verstorbenen unierten Vicarium aus Benye consecriret worden.

Die Nicht Uniti aber haben solche 1760 occupiret. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4

unierten Familien inclusive Poppen 6 nicht unierte [Familien] 84.



Szent Benedek [ Sânbenedic ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 12 so in 80 Seelen bestehen.

Die Kirche ist im verflogenen Jahr, als sich noch das ganze Dorf zur Union bekennet, zu renovieren angefangen, bey sich äußerndem Disturbio aber von der weiteren Fortbauung abgelassen worden.



282

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscr[iption]: unierte Familien 14,


Süllye [ Şilea ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 8 so zusammen 56 Seelen ausmachen.

Die Kirche ist von Grund aus mit Unkosten der hinterbliebenen Wittwe des unierten Poppen Demetri 1745 errichtet und durch den Vicarium Petrum Aron consecriret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.


[Bleibt die Kirche den] Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: unierte Familien 12

nicht unierte [Familien] 62. [ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.

Ma[gyar] Herepe [ Herepea ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1 unierte Familien 5 so zusammen 42 Seelen ausmachen.

Die Kirche ist auf Unkosten des hiesigen Parochis Demetri und eines Inwohners aus Dilo 1738 erbauet und durch den Vicarium Benye consecriret, 1760 aber durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Pereptoral Bericht: Poppen überhaupt 1 unierte Familien 3 nicht unierte [Familien] 37.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption ]: Poppen überhaupt 2


Manet.

Anexe

283

In Archi-Diaconatu Kalboriensi sub No 9-no et 10-mo

Gallacz [ Galtiu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 3. Die Kirche ist 1760, den 24. Dezember durch die Non Unitos

gewaltsamer Weise occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 3


[ Pe marginea actului ] Manet.

Wollendorff seu Wölldorff [ Văleni ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 0. Die Kirche ist 1760 gewaltsamer Weise durch die Nicht Unitos


unierte Familieninclusive Poppen 2 nicht unierte [Familien] 119.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Coincidit nova Conscriptio

Manet.

Moha seu Mukendorff [ Grânari ] Laut Archi Diaconal Bericht: Poppen 2

unierte Familien mit Inbegriff derer Zigeuner 32.

Die Kirche ist 1760, den 30. Marty durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3 unierte Familien 18. Nicht unierte [Familien] 138.

Bleibt [die Kirche] den Unitis, die Nicht Unierten sollen sich eine andere bauen.

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione coincidit cum Perceptore. Manet.


284

Rettisdorf [ Retiş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 2. Die Kirche 1761, den 15. Marty ist durch die Non Unitos occupiret

worden. In der Perceptoral Consignation ist dieses Dorf unter dem Namen

Peten vorgemercket mit: Poppen überhaupt 2 unierte Familien 2 nicht unierte [Familien] 124.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 5


Pálos [ Paloş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 4

unierte Familien 16. Die Kirche ist 1761, den 22. Marty durch die Non Unitos occupiret


unierte Familien inclusive der Poppen 18, nicht unierte [Familien] 200.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Declaratio Archi Diaconi legit. U[nierte] Fam[iliae] 18 [ Pe marginea actului ] 2 Conscr[iptio] concordat. Vid. Numerus 20 ubi Fam[iliae]

18 usque ad Peszka [ Petecu ] in Unione continuasse dicit

Petka seu Petek [ Petecu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 8. Die Kirche ist 1761, den 24. Marty durch die Non Unitos occupiret



Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova conscriptio concordat.

Manet.

Longodár [ Dăişoara ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen samt einem Schulmeister2

unierte Familien 2.

Anexe

285

Die Kirche ist 1760 durch die nicht Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscritio concordat cum Perceptore.

Manet.

Kiraly Halma [ Crihalma ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 0. Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 3

unierte Familien inclusive Poppen 2 nicht unierte [Familien] 89.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio concordat.

Manet.

Hidegkut [ Fântâna ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0

unierte Familien 0. Wegen der Kirche wird keine Meldung gemacht, sondern nur

überhaupt angemercket, daß das ganze Dorfzusamt denen Poppen 1760, im Oktober von der Union abgefallen [ist].


wobei Heviz [ Hoghiz ] als ein Filial von Hidegkut [ Fântâna ] bemercket wird mit: unierten Poppen 0

unierten Familien 0 nicht unierten [Familien] 14.


Manet. Bogáth [ Bogata Olteană ]

Laut Archi Diaconal Bericht ist 1760 das ganze Dorf zusamt denen Poppen von der Union abgefallen.



286

Anbey wird das Dorf Dá[ á]k [Dobca], welches keine Kirche hat, als ein Filial von Bogath [Bogata Olteană ]angemercket, mit:

unierten Poppen 0 unierten Familien 0 nicht unierten [Familien] 12.


Manet.

Mátéfalva [ Mateiaş ] Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen Poppen

1761, den 20. Marty von der Union abgefallen. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 2


Anbey wird das Dorf Also-Rakos [ Racoş ]welches keine Kirche hat, als ein Filial zu Matefalva [ Mateiaş ]angemercket mit:

Poppen überhaupt 0 unierten Familien 0

nicht unierten [Familien] 12. [Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit. Manet.

Ágostonfalva [ Augustin ] Laut Archi Diaconal Bericht sind die Poppen zusamt dem ganzen

Dorf 1759 von der Union abgefallen. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 0


Als Filialen ohne Kirchen werden vermercket erstlich Felsö-Rakos [ Racoşul de Sus ]mit nicht unierten Familien 14, Undertans [!?] Ürmös[ Ormeniş ] mit nicht unierten Familien 28. [Bleint die Kirche den] Non-Unitis.

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit. Manet.

Anexe

287

Ad Archi-Diaconatum Potsagiensem sub No 33-tio

Ponor [ Ponor ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 30. Die Kirche ist von der unierten Familie Balko auf ihrem eigenen

Grund erbauet und erst 1769, den 17. May durch die Non Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbedienteüberhaupt 19 unierte Familien 8 nicht unierte [Familien] 409.

Templum restituarur et totus Paguo adigatur ad Unionem cum hius filialibus

[ Pe marginea actului ] manet resolutio [ Pe marginea actului ] Popae: 2+2+1+2=7

Laut Familie : 409+30+8=447+10+14=471+19=490 Kosokány [ Cojocani ]


Die Kirche ist durch die unierte Familien Kosak mit Erlaubnis und Gutthätigkeit des Karlsburger h[och] l[öblichen] Bischofs erbauet und 1760 im August durch die Non Unitos occupiret worden.

In der Perceptoral Consignation ist dieser Orth nicht vorfindig. [Bleibt die Kirche den] Unitis.

Scosel [ Scoreiu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die Kirche ist durch des dermaligen unierten Poppen Vater mit

Erlaubnis Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Bischofs Sztoika erbauet und [consecriret worden].

In der Perceptoral Consignation wird dieser Orth nicht angemerckt. [Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis.

Memeligany [Mămăligani ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 14. Die Kirche ist durch die Unitos erbauet und consecriret worden. Im Perc. Bericht wird keine Meldung von diesem Orth gemacht. [Bleibt die Kirche den] Unitis.


288

Miklest [ localitate neidentificată ] Laut Archi Diaconal Bericht ist das ganze Dorf zusamt denen

Poppen von der Union abgefallen. Die Kirche ist von denen Unitis erbauet und consecriret worden. Im Perceptorial Bericht wird dieser Orth nicht angemerckt. [Bleibt die Kirche den] Unitis.

Predest [localitate neidentificată ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Laisci [!] Familien 4. Die von denen Unitis erbaute Kirche ist 1760 von denen Non Unitis

occupiret worden. Im Perceptorial Bericht ist dieser Ort nicht vorgemerckt. [Bleibt die Kirche den] N[on] Unitis.

Remete [ Râmeţ ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 31. Die Kirche ist durch einige unierte Familien fundiert und erbauet,

1760 aber im August durch die Non Unitos occupiret worden, und wird angemercket, dass die unierten Innwohner bis zur Ankunft Seiner Excellenz h[och] l[öblichen] Generalen bey der Union beharret, bei Gelegenheit aber der von denen Commitats-Officianten vorgenommenen Conscription aus Furcht davon abgefallen [sind].

Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 15 unierte Familien cum Poppis 7 nicht unierte Familien [273].

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 0

unierte Familien 10 nicht unierte [Familien] 266. [Zusammen] 276.

Anexe

289

Ad Archi Diaconatum Szasvarosiensem sub Nro 20

Csora [ Săliştea ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 0. Wann und wer die Kirche erbauet, ist unbekannt und haben solche

1759 die Nicht Uniti occupiret. Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4,

unierte Familien inclusive Poppen 2. nicht unierte [Familien] 138.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Manet. Ad Archi Diaconatum Bobolna sub Nro 6

Karna [ Blandiana ]


Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4 unierte Familien inclusive der Poppen 18 nicht unierte Familien 87.

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio coincidit

Manet.

Akmar [ Acmariu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 26. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret

worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 3

unierte Familien und inclusive Poppen 3 nicht unierte [Familien] 68.

Si verificabitur Numerus Unitorum per Arch. Diaconum. Ecclesiae manet Unitis.

[ Pe marginea actului ] Ar[chi] Diac[onum] legit. Un[ierte] Famil[iae] 19. In Rem. Consign[atio] Nrum 14 ubi Famil[iae] 19 contino in Unione

perseverasent.


290

[ Pe marginea actului ] Nova Conscriptio: Poppen überhaupt 3 unierte Familien 3 nicht unierte [Familien] 61.

Szarakszo [ Sărăcsău ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Nicht-Unitos

occupiret [worden]. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen überhaupt 2


Reketöfalva seu Rakato [ Răcătău ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1


[Bleibt die Kirc he den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidit cum Perceptore.

Manet.

Ad Archi Diaconatum Szadiensem sub Nro 2 Szent Janos Hegy [ Nucet ]

Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen unierte Familien 9.

Die vor Alters erbaute Kirche ist 1759 durch die Non-Unitos occupiret worden.

Laut Perceptoral Consignation: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 9 unierte Familien 7 nicht unierte Familien 114.

[Bleibt die Kirche den ] Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 2


[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.

Anexe

291

Ad Archi Diaconatum Czikendal. Sub Nro 5 Felsö Pezsasa [ Ghijasa de Sus ]


Anstatt der alten hölzernen Kirche wird dermalen eine von Stein durch die Unitos ausgeführet.

Laut Perceptor Bericht: Poppen überhaupt 4 unierte Familien 62 nicht unierte [Familien] 80.

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] Danebst wird in dieser Percept[oral] Conscr[iption]

Marton Falva [Metiş] als ein Filial von Felsö Pezsasa abgemerkt mit:

unierten Familien 3 nicht unierten [Familiebn] 18.

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 58 nicht unierte [Familien] 81.

Manet. [ Pe marginea actului ] Marton Falva [ Metiş ]: unierte Framilien 3


AlsoGiszasa [ Ghijasa de Jos ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 2

unierte Familien 13. Die Kirche ist 1743 von dem dermaligen Parrohio Poppen Ivan mit

Beyhilfe dero Dorfsleute erbauet und 1759 durch die Nicht-Unitos occupiret worden.


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione: unierte Familien 11

nicht unierte [Familien] 173 Manet.

Hasfalva seu Hejasfalva [ Vânători ] Laut Archi Diaconal [Bericht]: unierte Poppen 2. Die Kirche ist von dem unierten Poppen und [von den] Dorfsleuten

erbauet worden und besitzen solche noch bis dato. Nach Percept. [Bericht]: Poppen 2



292

Und wird angemerket, daß das ganze Dorf samt den Poppen von der Union abgefallen und die Kirche 1761 occupiret haben.

Der Bischof soll sichere Auskunft darüber gegeben. [ Pe marginea actului ] Es ist noch keine Auskunft vom Bischof eingekommen,

mithin bleibt die Kirche denen Nicht Unierten. [ Pe marginea actului ] Neue Tab[belle]: Unierte Familien 2


Feyerégyhaza [ Albeşti ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. Von den unierten Familien wird keine Meldung gemacht. Die vor Alters erbaute Kirche ist durch den verstorbenen Bischof

Patak consecriret worden und haben solche die Unitis noch dermalen in Besitz.

Laut Perceptoral [Bericht]: Poppen überhaupt 1 unierte Familien 46 nicht unierte [Familien] 58.

[Bleibt die Kirche den] N[on]-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 6


Zoltány [ Mihai Viteazu ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. Die hiesige Kirche haben dermalen noch die Unitis in Besitz. Laut Percept. Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0 nicht unierte[Familien] 39.

[Bleibt die Kirche den ] N[on] Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption] coincidet.

Manet.

Feleg [ Feleag ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0

unierte Familien 0. Die Kirche ist von den unierten Dorfsleuten erbauet und 1760 durch

die Non-Unitos occupiret [worden]. Laut Perceptoral [Bericht]: unierte Poppen 0


Anexe

293



Ad Archi Diaconatum Kolloncasem [?] sub Nro 3

Vecsérd [ Vecerd ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 14. Wann und wer die Kirche erbauet [hat], wird keine Meldung

gemacht, wohl aber, dass solche 1759 durch die Nicht Unitos occupiret worden [ist].

Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4 unierte Familien inclusive der Poppen 23 nicht unierte [Familien] 76.

Manet Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Familien 22


Ivanfalva [ Ighişu Vechi ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 26. Die Kirche ist 1760 durch die ohn-Unitos [!] occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 4

unierte Familien inclusive der Poppen 23 nicht unierte [Familien] 75.


nicht unierte [Familien] 70. Manet. Anbei wird in der Perceptoral Consignation Zalakna [ Zlatna ] als ein

Filial von Ivanfalva [Ighişu Vechi] angemercket mit nicht unierten Familien 17.

Laut 2. Conscr.: 13.


294

Bürkös [Bârghiş ] Laut Archi Diaconal Consignation: unierte Poppen 2

unierte Familien 4. Die Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret worden. Laut Archi Diaconal [richtig: “Perceptoral”] Bericht:

Poppen unierte 2 nicht unierte [Familien] 115.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] NovaConscr[iption]: Poppen 4


Manet.

Kövesd [Coveş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3. Die Kirche haben 1760 die Nicht Unierten occupiret. Laut Perceptoral Bericht: Poppen unierte 3




Allmakérek [ Mălâncrav ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die Kirche haben noch bis dato die Uniti in Besitz. In der Perceptoral Cons[ignation] wird Allmakerék [Mălâncrav] mit

dem Filial Rudaly [ Roandola ] zugleich angesetzet und werden pronotiret: Poppen überhaupt 2

unierte Poppen 1 unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 78.



[ Pe marginea actului ] Laut Rem. Nro 1 ist alles uniert und sind auch uniert angesagte Familien 54.

Anexe

295

Keresd [ Criş ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Und wird nicht angemercket, wann die Kirche erbauet und durch

die Nicht Unitos occupiret worden [ist]. In der Perceptoral Cons[ignation] mit der Filial Földszin [ Floreşti ]:

unierte Poppen 1 unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 83.

Die Kirche ist 1760 durch die Non Unitos occupiret worden. [Bleibt die Kirche den] Non-Unitis.

[ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: unierte Poppen 1 unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 80.

Manet.

Bésfalva oder Besse [ Stejărenii ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1. Die überigen Dorfsleute, so alle von der Union abegefallen [sind],

haben 1760 die Kirche occupiret. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1

unierte Famuilien 0 nicht unierte [Familien] 27.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscriptione concordat.

Manet.

Sarkatak [Şapartoc ] Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf

[von] der Union abgefallen. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 0

unierte Famuilien 0 nicht unierte [Familien] 49.

Anbei wird Volkany[Vulcan] als ein Filial angemercket mit nicht unierten Familien 10.

[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Conscr[cription]: unierte Familien 1



296

Olah Uifalu [ Noul Român ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 3

unierte Familien 0. Die Kirche ist 1959 durch die Nicht Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen überhaupt 4.

unierte Familien inclusive der Poppen 4. nicht unierte [Familien] 167.

[Bleibt die Kirche den] Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 5


[ Pe marginea actului ] Possessio Unitis.

Geinar oder Geimar [ Poieniţa ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 1

unierte Familien 0. Die Dorfsleute, so die Kirche 1759 occupiret [haben], erwarten

weitere Erhaltungs Befehle. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscr[iption]: Poppen 2


[ Pe marginea actului ] In Rem. sub Nro [ ] ist auch kein einziger Unierter hieselbst.

Szasz Uifalu [ Noul Săsesc ] Laut Archi Diaconal Bericht: unierte Poppen 0

unierteFamilien 0. Und wird vorgemercket, daß eine Kirche vorhanden seye. Laut Perceptoral Bericht ist die Kirche 1760 durch die Non Unitos

occupiret worden und befinden sich: unierte Familien 0 nicht unierte [Familien] 22.

[Bleibt die Kirche den] Non Unitis. [ Pe marginea actului ] Nova Cons[criptio]: unierte Familien 1

nicht unierte [Familien] 35. Manet. N.B. Mus[z]ka [Muşca]ist nach Szasz Uifalu [Noul Săsesc]mit:

unierten Poppen 1 unierte Familien 2

Anexe

297

nicht unierte Poppen 3 nicht unierte Familien 105, welche

diesen Leuten, nämlich [den] Nicht Unierten, die Kirche zugesprochen ist, und ist dieser Ort in dem Extract des Zalathnaer Dominium anzutreffen.

Ad Archi Diaconatum Haromszék sub Nro 37 Hidveg [ Hăghig ]


Die Kirche ist 1761 im Januario durch die Nicht Unitos occupiret worden.


Si verificabitur numerus 20 famil. Unitos per Archi Diaconum manebit templum penes Unitos.

[ Pe marginea actului ] Der Archi Diac[onus] legit.unierte Familien 20. [ Pe marginea actului ] Sub Nro Rem. 17.

Manet. Árapataka [ Araci ]


Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: unierte Poppen 1


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis. [ Pe marginea actului ] In 2. Conscription non reperit.

Manet. Nyén[y] [ Teliu ]


Die Kirche ist 1759 durch die Non Unitos occupiret worden. Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 2


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis [ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit.

Manet.


298

Oláh Markus [ Mărcuş ] Laut Archi Diaconal Bericht ist der Poppa zusamt dem ganzen Dorf

von der Union abgefallen. Laut Perceptoral Bericht: Poppen und Kirchenbediente überhaupt 2


[Bleibt die Kirche den] Non-Unitis [ Pe marginea actului ] In 2. Conscriptio non reperit.

Manet.

Perlectum in sessione 13tia July Alba Carolinae

Nachstehende Ortschaften sind in der Archi Dia[conali] Consignation nicht vorhanden, wohl aber sind solche in denen Perceptoral Consignationen vorhanden, und zwar:

In dem Processu M[agyar] Igen [ Ighiu] Bekenszeg [ localitate dispărută]

mit unierten Familien 0 nicht unierten [Familien] 12 und hat keine Kirche.

In Processu N[agy] Enyed [ Aiud] Gergelyfaja [ Ungurei ]

Nicht unierte Familien 28. Hat keine Kirche.

Sub Perceptoratu Sigismundi Bagjoni Kis Csergöd [ Cergău Mic ]

Nicht unierte Familien 11. Hat keine Kirche.

Opraza [ localitate neidentificată ] Unierte Familien 3, nicht unierte [Familien] 19. Hat keine Kirche.

Ladamos [ Loamneş ] Nicht unierte Familien 22. Hat keine Kirche.

Anexe

299

Holdvilag [ Hoghilag ] Nicht unierte Familien 27. Hat keine Kirche.

M. Szent Kiraly [ Sâncrai ] Nicht unierte Familien 23. Hat keine Kirche.

Lörinczréve [ Leorinţ ] Nicht unierte Familien 16. Hat keine Kirche.

Betzed [ Beţa ] Nicht unierte Familien 6. Hat keine Kirche.

Praedialistae [ localitate neidentificată ] Nicht unierte Familien 4. Hat keine Kirche.

M[agyar] Lapad [ Lopadea Nouă] Nicht unierte Familien 13. Hat keine Kirche.

Gombas [ Gâmbaş ] Nicht unierte Familien 20. Hat keine Kirche.

[ Pe marginea actului ] Laut App[endix] sub Nro 2 haben sich diese aber zur Union wieder bekennet.

Mittocz [?] Nicht unierte Familien 11. Hat keine Kirche.

Ord [ Ozd ?] Nicht unierte Familien 12. Hat keine Kirche.

Kis Consi [?] Unierte Familien 5, nicht unierte Familien 6. Hat keine Kirche.

Istvanháza [ Iştihaza ] Unierte Familien 4, nicht unierte Familien 4. Hat keine Kirche.

Nagy-Enyed [ Aiud ] Nicht unierte Familien 77. Hat keine Kirche.


300

In Alba Superior sub Percep[toratu] Ladislaus Boer Rovás [Răvăşel ]

Unierte Familien 1, nicht unierte Familien 25. Haben keine Kirche.

Péterfalva [ Petiş ] Nicht unierte Familien 14. Hat keine Kirche.

Ingodály [ Mighindoala ] Nicht unierte Familien 10. Hat keine Kirche.

Felsö cum Also [?] Nicht unierte Familien 4. Hat keine Kirche.

Karatna [ Turia ] Nicht unierte Familien 3. Hat keine Kirche.

Peselnek [ Petriceni ] Nicht unierte Familien 6. Hat keine Kirche.

Kanta [ Canta ] Nicht unierte Familien 8 und ist eine Kirche vorhanden.

Bodola [ Budila ] Nicht unierte Familien 88. Hat eine Kirche.

Üvegtsür [ Malnaş ] Nicht unierte Familien 24. Hat keine Kirche.

Erösd [ Ariuşd ] Nicht unierte Familien 19 und ist eine Kirche vorhanden.

Szunyogszeg [ Dumbrăviţa ] Nicht unierte Familien 168 und ist eine Kirche vorhanden.

INDICE DE LOCALITĂŢI

A Aachen, 200. Abrud, 67, 158. Aciliu, 148. Aiud, 67. Alba Iulia, 20, 21, 22, 23, 24, 26, 27, 29,

40, 49, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 64, 65, 67, 71, 135, 136, 138, 143, 144, 153, 159, 166, 187.

Amsterdam, 39. Arad, 18, 28, 57, 59, 60, 67,168, 169, 170,

171, 172, 173, 174, 176, 223. Argeş, 64. B Babadag, 63. Balomir, 79, 148. Banberg, 204. Bălgrad vezi Alba Iulia. Beiuş, 186. Bezidul Nou, 61. Bistra, 78. Bistriţa, 65, 66, 67, 115. Blaj, 78, 80, 82, 83, 84, 86, 88, 92, 94, 97,

100, 106, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 115, 121, 123, 141, 154, 158, 169.

Blasiu vezi Blaj. Bobâlna (jud. Hunedoara), 158. Bocca di Cattaro, 166. Bodrog, 173. Bologna, 87. Bordeaux, 38. Boston, 39. Brassó vezi Braşov. Braşov, 24, 40, 64, 67, 69, 135, 136, 146,

153, 154, 155, 166, 182. Bratislava, 25, 28.

Breaza, 91. Breslau, 200. Bucureşti, 14, 31, 36, 52, 54, 63, 64, 65,

66, 67, 71, 81, 82, 85, 131, 133, 135, 136, 139, 150, 161, 181, 184, 188.

Buda vezi Budapesta. Budapesta, 16, 17, 24, 26, 28, 29, 53,

54, 56, 61, 64, 65, 72, 160, 165, 166, 167, 168, 183, 202, 209, 219, 224.

C Caffa, 63. Cambridge, 40, 77, 97, 107, 112. Caransebeş, 107. Carei, 59, 67. Cenad, 18. Cioara, azi Săliştea, jud. Alba, 142,

157, 189. Cleveland, 118. Cluj vezi Cluj-Napoca. Cluj-Mănăştur, 114. Cluj-Napoca, 5, 11, 22, 24, 31, 40, 42,

43, 44, 45, 49, 50, 51, 52, 54, 59, 60, 61, 62, 67, 77, 78, 79, 80, 82, 83, 86, 88, 90, 97, 99, 107, 109, 110, 111, 113, 114, 115, 117, 118, 122, 131, 132, 134, 135, 143, 150, 160, 169, 176, 184, 185, 221.

Constantinopol, 63. Craiova, 63. Cruşedol, 136. D Daia, 82, 175, 176. Deal, 149. Debrecen, 53. Dej, 61.


302

Dejani, 94. Deva, 67, 158. Ditrău, 67. Dobra, 173. Dognecea, 18. Dordrecht, 46. Dresda, 200. Dublin, 35. Dumbrăveni, 66, 67, 68, 69, 70,71. E Edinburgh, 40. Eger, 17, 22, 28, 29. Erneul Mare, 61. Esztergom vezi Strigoniu. F Făgăraş, 135, 138, 139, 144, 146, 153, 154,

155, 185. Frankfurt am Main, 49, 96. Frumoasa, 67, 69, 71. G Galaţi, 149. Galeş, 149, 159. Geneva, 46. Gheorgheni, 65, 67, 69. Gherla, 66, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 113. Giurgiu, 63. Gratz, 28, 48, 207, 214, 215. Gura Văii, 171. Gurghiu, 67. Gyulafehérvár vezi Alba Iulia. H Haga, 36. Hălmagiu, 174. Heidelberg, 47. Hondol, 168. Hubertsburg, 200. I Iaşi, 44, 149, 178. Indiana, 77.

J Joseni, 67. K Kalocsa, 22, 25, 26. Kanta, 69. Karlowitz, 118, 133, 136, 147, 149,

153, 158, 159, 164, 165, 167, 169, 171, 182, 183.

Kassa, 22. Kiev, 166. Köln, 199, 215. L Lăzarea, 67. Leipzig, 68, 217, 218. Linz, 181. Lisa, 94. London vezi Londra. Londra, 8, 33, 34, 35, 36, 37, 39, 40, 88. Ludoş, 25. Lyon, 38. M Maria Taferl, 112. Mariazell, 112, 116. Marseille, 38, 99, 114. Marsilio vezi Marseille. Măgina, 82. Mănăstireni, 43. Mehadia, 18. Miercurea-Ciuc, 65. Muncaci, 79, 82, 83, 86. München, 198. N Nagyszombat, 28. Năsăud, 67, 90, 98, 107, 108, 162, 163. Neisse, 200. Netot, 94. New York, 40. Németujvár, 28. Nicula, 82, 113, 114. Nireş, 90. Novi Sad, 166.

Indice de localităţi

303

O Odorhei, 67. Oeniponte, 78. Oradea, 28, 57, 59, 67, 79, 99, 134, 184. Oraştie, 158. Oxford, 35. P Panciova, 20. Paris, 22, 36, 38, 39, 99, 120. Parma, 200. Petelea, 65. Pesta vezi Budapesta. Pécs, 17. Piacenza, 200. Piteşti, 63. Pozsony vezi Bratislava. Praga, 60, 200, 202, 203. R Răşinari, 144, 166. Râmnic, 136, 148, 153. Râuşor, 91. Recaş, 18. Recea, 91, 94. Regensburg, 109. Reghin, 67. Remetea, 67. Rişculiţa, 171. Roma, 16, 24, 28, 29, 52, 66, 78, 82, 84,

92, 94, 97, 100, 117, 118, 122, 123, 134, 141, 153, 163, 164, 179, 188, 189.

S Sadu, 159. Salva, 90, 162, 163. Salzburg, 213. Sankt Petersburg, 148. Sasca, 18. Sălişte, 144, 146, 158, 159. Sânmartin, 18. Sântana Nouă, 18. Sebeş, 149. Sfântu Gheorghe, 67. Sibiel, 148, 159.

Sibiu, 16, 21, 25, 27, 28, 40, 41, 42, 44, 45, 64, 67, 69, 79, 84, 86, 105, 107, 113, 114, 116, 132, 135, 136, 136, 137, 138, 141, 143, 144, 147, 153, 154, 155, 159, 161, 166, 167, 182, 183, 184, 185.

Sighetul Marmaţiei, 22, 59. Sirmiu, 182. Stonntagsberg, 112. Strâmba, 82. Strigoniu, 14, 28, 86. Suceava, 64, 65. Suseni, 67. Szeged, 53. Ş Şcheii-Braşovului, 166. Şimleul Silvaniei, 68. Şumuleu, 65. T Tălmaci, 64. Târgovişte, 63. Târgu-Mureş, 61, 65, 86, 108. Târgu Secuiesc, 67. Târnova, 174. Teschen, 48, 201. Temesvár vezi Timişoara. Timişoara, 18, 57, 58, 59, 60, 123, 141,

175. Tiur, 81. Topliţa, 67. Törökbecske, 18. Trento, 120. Turda, 49, 50, 61. Ţ Ţagul Mare, 136. V Vârşeţ, 20, 183. Viena, 7, 10, 16, 19, 20, 22, 24, 25, 26,

28, 40, 41, 46, 48, 53, 63, 64, 66, 69, 70, 84, 85, 86, 88, 95, 99, 100, 104, 108, 112, 113, 114, 117, 124, 131, 138, 141, 143, 146, 147, 148, 150, 153, 155, 156, 163, 164, 165, 175, 185, 188, 189, 198, 199, 202, 203,


304

204, 205, 206, 207, 208, 213, 214, 215, 218, 220, 223, 224.

Vinga, 18. Vinţul de Jos, 23. W Weimar, 199.

Wittenberg, 49. Z Zagra, 90. Zagreb, 22. Zürich, 46

INDICE DE NUME

A Adamovici, Gherasim, 185. Adams, John, Quincy, 39. Adams, R.,G., 35. Albert, Ioan, 64. Albrecht de Bavaria, 199. Albu, Nicolae, 107, 108. Almási, Ádám, 51. Althan, Károly, 18. Andea, Avram, 134, 139, 140. Andrei al II-lea, 64. Andrei-Popa, Mirela, 7. Antalfi, János, 20, 21. Antoinette, Marie, 198. Antonovici, Isaia, 169. Apafi, Mihály, 23, 65, 67. Apaffy, Mihail, 138. Aranka, György, 43. Aron, Iacob, 84, 87, 122. Aron, Petru, Pavel, 78, 79, 80, 81, 84, 88,

89, 90, 97, 110, 111, 115, 120, 121, 125, 146, 148, 153, 155, 156, 157, 159, 170, 171, 173.

Atanasie, Anghel, 88, 105, 134, 136, 138. Auerbach, Iosif, Reis, 58. B Bacinsky, 117. Badinyi, Jós, Ferenc, 64. Baigent, Richard, Leigh, 35. Bajtay, József, Antal, 26, 27, 28, 105. Balics, Lajos, 24. Balogh, Ferencz, 53. Balog, Ladislau, 158. Balogh, Margit, 26. Bariţiu, George, 134. Barrett, D.,V., 39. Barruel, Abbé, 39.

Bartenstein, Johann, Cristoph, 155, 156, 159, 160, 161, 164, 165, 189, 209.

Bassler, R., E., 35. Batthyány, Ignač, 28, 86, 29. Batthyány, József, 25, 26. Bauer, Rolf, 198. Bánffy, György, 22, 43, 44, 45, 136,

185, 187. Bánffy, Farkas, 43. Beales, Derek, 97. Beatrice, Maria, 200. Beldi, 84. Bellarmin, 97. Benedict al XIV-lea, 22, 37, 97, 116,

120, 121, 139. Bereczky, Sándor, 53. Bernath, Mathias, 77, 109, 160, 162,

164, 181, 182. Bernheim, A., 39. Bestužev-Rjumin, Mihail Petroviči,

148. Bethlen, Gábor, 21, 43, 54, 61. Béla al IV-lea, 64. Bérenger, Jean, 150, 151, 177, 178. Biró, János, 22. Biró, Vencel, 24, 28, 29. Blaumann, Eberhardt, Johann, 44. Blümegen, Heinrich, 98, 104, 215. Bob, Ioan, 45, 86, 87, 88, 96, 118, 119,

185, 187. Bocşan, Nicolae, 79, 99, 141. Boer, Francisc, 173. Bogdan-Duica, G., 107. Bojor, Victor, 113. Bolovan, Ioan, 132. Bonifaciu al IX-lea, 64. Borié, 98, 104, 105. Bornemisza, Ignatie, 146.


306

Boros, Fortunat, 24. Bozac, Ileana, 177, 180. Bozičovič, 117. Bradley, James, E., 77. Bragg, W., 40. Brâncoveanu, Constantin, 138. Brukenthal, Samuel, von, 86, 43, 45. Buccow, Nicolau, Adolf, 89, 160, 161,

162, 164, 165, 166, 224. Budai, Aron, 187. Bunea, Augustin, 78, 79, 80, 85, 154. C Caliani, Silvestru, 78, 80, 81, 82, 84. Caliani, Vasile, 82. Calvin, Jean, 46. Campbell, Everden, 40. Capra, Carlo, 96. Carlen, Claudia, 120. Carlile, R., 35. Carol, Albert, 199. Carol al V-lea, 199. Carol al VI-lea, 14, 66, 115, 139, 168, 204. Castelli, 94. Călin, Claudiu, 18. Câmpeanu, Remus, 10, 99, 109, 131, 134,

135, 138, 140, 165, 166, 167, 168, 181, 183, 184, 186.

Câmpian, Anca, 10. Chanu, Pierre, 131. Chevallier, P., 36. Chifăr, Nicolae, 135, 136, 138. Chindriş, Ioan, 80, 81. Chirilovici, Sofronie, 167, 168, 189. Chorin, A., 57. Choriner, Aron, 60. Clarke, W., 35. Clement al XIII-lea, 37, 97, 115, 116. Clement al XIV-lea, 117. Cloşca, 44. Coon, Moses, Jacob, 59. Cosma din Deal, 149. Costea, Ionuţ, 132, 177, 179, 181. Cotore, Gherontie, 78, 82, 84. Crăciun, Maria, 88.

Crişan, 44. Csepregi, Francisc, 60. Cserey, Wolfgang, 175. D Dainville-Barbiche, Ségolène de, 99. Darabant, Ignatie, 84, 87, 187. Darrah, Delmar, 40. David, Francisc, 49, 50, 60. Daun, Leopold, József, 215. Deleanu-Budai, Ion, 60. Dimény, Pál, 51. Dobra, Petre, 79, 146. Domokos, Anton, 43. Dósa, Mihály, 24. Dörner, Anton, 9. Dragomir, Silviu, 107, 135, 136, 137,

138, 141, 142, 144, 145, 146, 147, 148, 155, 157, 158, 159, 160, 161, 165, 166, 169, 170, 171, 172, 173.

Drăganu, Nicolae, 107, 108. Dumitriu-Snagov, Ioan, 82, 122. Dumitran, Daniel, 86, 87, 96, 101, 118,

119, 124. E Ebengreuth, Arnold, Luchin, von, 204,

206, 218, 219. Ecaterina a II-a, 201. Edroiu, Nicolae, 133, 177. Eliezer, Lipman, 60. Ember, Győző, 202, 203, 204, 205, 207,

209, 210, 212, 214, 216. Eminescu, Mihai, 184. Endes, Miklós, 24. Entzenberg, 98, 108. Eössi, Andrei, 61. Erdődy, Gábor, 17. Erps-Königsegg, Carol, 80, 147, 175,

208, 209. Eszterházy, Imre, 14. Eszterházy, János, 43. Eszterházy, Károly, 18, 29. Eszterházy, Pál, 17. Eustatievici, Dimitrie, 183, 184.

Indice de nume

307

F Focas, 64. Foster, Marc R., 88, 112. Falkenstein, Adalbert von, 18. Fazekas, Bogáthi, Nicolae, 61. Fekete, Fritsky, Francisc, 43. Ferdinand I, 199, 200, 202, 207. Francisc, I, 215. Francisc, Ştefan, împarat, 147. Frass, Otto, 214. Freke, Robert, 35. Frederic, I, 199. Frederic al II-lea, 13, 14, 15, 200, 201,

207. Fuldea, Petru, 174. G Gaganelli, Lorenzo, 29. Galla, Ferenc, 16, 29. Garampi, Giuseppe, 16, 17, 29. Gardner, Laurence, 33. Gaudemet, Jean, 120. Gazdovits, Miklós, 62, 66, 71. Gebler, Tobias, Philipp von, 68, 199. Georgievici, Ioan, 167. Gergely, Jenő, 26. Géza, 63. Ghişa, Ciprian, 118. Ghitta, Ovidiu, 79, 88, 115, 116. Giuseppe II vezi Iosif al II-lea. Goilav, Grigore, 62. Goş, Mkhitar, 67. Gould, Robert, Freke, 33, 41. Grell, Ole, Peter, 77. Gyémánt, Ladislau, 54, 56. Gyöngyössy, János, 43. H Habsburg, casa imperială, 9, 15, 125,

133, 135, 188, 192, 198, 199, 200, 201, 223.

Habsburg, Anna de, 199. Hadik, 81, 82, 116. Haller, 84, 144, 170. Hantsch, Hugo, 207, 215.

Haugwitz, Frederic, Wilhelm, 150, 202, 203, 205, 206, 207, 215.

Hâncu, 64, 68. Heaton, R., E., 35. Heinke von, 117. Hellbling, Ernst, 205, 204, 215, 216,

217, 219. Hitchins, Keith, 107, 124, 150, 153,

155, 157, 163, 164. Hochmeister, Martin, 44, 45. Hollaki, 171. Hollaki, Paul, 172. Hollerweger, Hans, 109, 116, 117. Horea, 44, 183, 220. Horn, Melton, James van, 106. Huber, Alfons, 202, 205, 210, 215, 216,

217, 218, 219, 203. I Im Hof, Ulrich, 178. Incze, Dénes, 26. Ioan din Aciliu, 147, 148. Ioan din Galeş, 149, 159. Ioan din Sadu, 159. Ioan din Sălişte, 158. Ioanovici, Şacabent, Arsenie IV, 136. Ioanovici, Vichentie, 136, 169. Iorga, Nicolae, 64. Iosif al II-lea, 11, 13, 15, 16, 41, 42, 44,

45, 46, 48, 52, 53, 54, 55, 56, 59, 77, 84, 86, 87, 96, 97, 100, 109, 110, 118, 119, 123, 124, 151, 152, 177, 178, 179, 180, 182, 183, 184, 186, 187, 191, 200, 201, 215, 216 217, 220, 221.

J Jakabffy, Tamás, 22. Jerushalmi, Levi, 60. Jivanovici, Sinesie, 169, 170, 171, 173,

177. Johanan ben Isac, 58. Julia, Dominique, 99. Jung, Josef, 72.


308

K Kahn, Robert, 199, 206. Karácsonyi, János, 28. Katus, László, 16. Kastal, János, 22. Kaunitz, Wenzel, Anton, Graf, 15, 16,

98, 104, 116, 117, 123, 124, 150, 151, 152, 156, 160, 164, 165, 189, 198, 199, 204, 206, 213, 214. 215.

Kemény, János, 43. Kemény, Ladislau, 43. Keresztüri, Sámuel, 51. Keza, Simon de, 63. Klimó, György, 17. Klobusiczky, Ferencz, 21, 22, 25. Kohn, Sámuel, 56, 61. Kolangian, Suren, 68. Kolowrat, Ferdinand, 209. Koller, Francisc, 91, 92, 209. Kollonich, Leopold, 28, 88, 119, 133,

134. Kornis, Sigismund, 113. Kovács, Elisabeth, 100. Kovacs, Meletie, 79. Kozma, 171. Kressel von, 117. Kretschmayr, Heinrich, 203, 218. Krones, Franz, 217, 218. Kutschera, Rolf, 116. L Lacko, Michael, 118. Ladislau al IV-lea, 64. Larudan, Abbé, 39. Lazăr, Ianos, 162. Le Franc, Abbé, 39. Le Mercier de La Rivière, 177. Leb, Vasile, 184. Leipnik, Iosif, 60. Lendvai, Paul, 14. Leopold I, 66, 115, 137, 200, 202. Leopold al II-lea, 184, 185, 215, 219. Locke, John, 33. Ludovic al XV-lea, 38. Ludovic al XVI-lea, 198.

Lukacsi, Cristophor, 63. Lumperdean, Ioan, 134, 178, 187. Lupaş, Ioan, 161, 181, 182, 183, 184,

185, 186. Luther, Martin, 46. Lyons, Sir Henry, 40. M Maior, Grigorie, 78,80, 81, 82, 84, 85,

86, 87, 92, 93, 94, 95, 110, 117, 123, 124, 187.

Maior, Petru, 187. Manzador, Piusz, 28. Mardiros, Gandra, 65. Maria Tereza, 11, 13, 14, 15, 16, 18, 19,

21, 22, 25, 26, 27, 28, 47, 48, 49, 52, 53, 54, 55, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 84, 85, 88, 89, 90, 96, 97, 102, 103, 106, 107, 108, 110, 111, 116, 117, 118, 124, 125, 139, 140, 141, 145, 146, 147, 150, 151, 152, 153, 154, 155, 158, 160, 161, 162, 164, 166, 170, 172, 173, 175, 176, 177, 178, 184, 188, 189, 190, 191, 197, 198, 199, 200, 201, 202, 203, 204, 205, 208, 210, 211, 212, 213, 215, 217, 220, 223.

Mariaffi de Maxa, David, 79, 146, Martini, Karl, Anton von, 117, 199. Martinovici, Ioanichie, 169. Marton, József, 20, 22, 23, 24, 26, 29. Matskássy, Krisztina, 24. Mattogno, Gian, Pio, 36. Mavrocordat, principele, 41, 43. Mauriciu, 64. Max, Josef, 201. Maximilian I, 203. Mazzone, Umberto, 87. Mârza, Iacob, 97. Măcinic din Sibiel, 148, 159. Mălinaş, Ioan, Marin, 184, 191. Mártonfi, József, 20, 23. Mednyánszky, Ferenc, 20. Meteş, Ştefan, 86, 105, 106. Metternich, Clemens, 204.

Indice de nume

309

Micu (Klein), Inochentie, 78, 79, 81, 82, 84, 85, 88, 102, 119, 124, 135, 139, 140, 141, 142, 144, 148, 154, 186, 187.

Micu, Samuil, 80, 85, 187. Micu-Moldovan, Ioan, 84, 86, 87, 119. Migazzi, Kristóf, 18, 100, 114. Mikoletzky, Hans, Leo, 208, 210, 218. Miron, Greta-Monica, 7, 83, 86, 88, 90,

93, 97, 99, 102, 105, 107, 121, 144. Miske, Emeric, 176. Miskolczy, István, 26. Molnar, Piuariu, Ioan, 41, 44, 45. Montmorency de Luxemburg, 39. N Nagy, Margit, 71. Nagyszegi, Gavril, 136, 137, 142. Naszodi, Anton, 163. Nenadovici, Pavel, 153, 156, 169, 170,

171, 173, 175, 176. Newman, A., 39 Németi-Szatmár, Samuel, 60. Nichifor (călugăr) vezi Nicolae Pop de

Balomir. Nichitici, Ghedeon, 182, 183, 184. Nicoară, Simona, 11. Nicodim, 147, 148. Nilles, Nicolaus, 78, 85, 88, 102, 105,

119. Novacovici, Dionisie, 78,79, 80, 160, 162,

165, 166, 167, 189. O O’ Brien, Charles, 179, 181. O’ Donell, 105. Oancea, Ioan, 146, 147. Olsavszki, Manuel, 79, 144. Oppenheim, Walter, 15. Oprea, Nicolae, 146, 147, 148, 149, 159. Orenghi, 147. P Padányi, Biró, Márton, 17. Pall, Francisc, 78, 84. Papadopoli, Nicolae, 119.

Para, Ioan, 187. Pascu, Ştefan, 64. Patachi, Ioan, 88, 119, 138, 139, 169. Pavel, Teodor, 143, 177, 180. Păcurariu, Mircea, 149, 158, 167, 182,

183, 184, 185. Pâclişanu, Zenovie, 81, 82, 83, 85, 86,

88, 90, 94, 97, 105. Pákay, József, 43. Pál, Judit, 67, 68. Pállfy, 182, 185. Pálffy, János, 14. Petrovici, Moise, 169. Petrovna, Elisabeta, 148, 164. Péchi, Simon, 61. Piuariu-Molnar, Ioan, 183, 184. Pius al VI-lea, 28, 29. Ploechl, Willibald, 87. Pokoly, József, 53. Pongrácz, George, 146. Ponori, Paul, 173. Pop de Balomir, Nicolae, 79, 148. Pop de Daia (Dăianul), Avram, 81,

82. Pop din Dobra, George, 173. Pop, Ioan-Aurel, 132. Pop, Mihail, 186. Popovici din Hondol, Ioan, 168, 187. Popovici, George, 174. Popovici, Silvestru, 175. Porter, Roy, 77, 97. Pókei, János, 51. Prodan, David, 52, 139, 140, 191. Pufendorf, 179. Pustet, Verlag, Friederich, 109. Puşcariu, Ilarion, 132, 136. Q Quéniart, Jean, 99. R Rabutin, 137. Radosav, Doru, 99, 114. Radu, Iacob, 79. Răduţiu, Aurel, 115, 116, 118, 134.


310

Rákosi, Kovácsi, Tamás, 51. Rákóczi, György, I, 61. Rednic, Atanasie, 81, 82, 85, 90, 92, 95,

97, 98, 104, 105, 108, 110, 111, 114, 121, 122, 123, 125.

Regai, 105. Rensi, 117. Révész, Imre, 53. Rhedey, 43. Ridley, Jasper, 37, 38. Riegger, Paul, Joseph von, 117, 199. Romanato, Gianpaolo, 188. Rosa, Mario, 114. Rousseau, Jean, Jacques, 199. Rus, Emanuil, 135. Rus, Vasile, 114. Russo, Abraham ben Isac, 58. S Salomon, Selig, ben Saul, Kohen, 58 Sangeet, Duchane, 35. Sarai, Visarion, 78, 81, 102, 107, 124, 141,

142, 143, 144, 145, 149, 157, 189, 190. Savoia, Eugen, de, 59, 211. Săcădate, Ioan, 81, 82. Sălăgean, Tudor, 43, 45. Săsăujan, Mihai, 47, 131, 133, 135, 143,

145, 147, 151, 152, 154, 155, 156, 157, 159, 160, 161, 162, 168.

Schaser, Angelika, 16, 40, 42, 53, 55, 57. Schmiedburg, K., F., von, 43. Schneider, Johann, 43. Seeberg Martin, de, 175, 176. Seeberg, Vanckhel, Zacharias, 223. Serbelloni, Fabrizio, 19. Sidney, A., 33. Sigismund, Joan, 47, 50. Simen, Johann Peter, 117. Spiegel, Maria, 53. Singer, Jakab, 60. Sipos, Pál, 43. Siruni, H., 64. Siskovich, 162. Sofronie, 89, 98, 103, 113, 121, 142, 157,

158, 159, 160, 189.

Somorjai, Ádám, 16. Sonnenfels, Joseph, von, 198. Sorger, Gergely, 21. Stahremberg, 104. Stan vezi Sofronie. Stanislavich, Nikolaus, 18. Stock von, Simon Ambros, 112, 117. Stöger, 100. Strzygowski, Joseph, 64. Stupan, Anton, Maria, 215. Stupan, 104. Suttner, Ernst, Chr., 66. Swieten, Gerhard von, 199. Szabó, Franz, A., J., 213. Szabó, Imre, 59. Szántó, Konrád, 17. Székely, Sándor, 50. Sztoyka, Zsigmond, Antal, 22, 23, 24,

25. Ş Şincai, Gheorghe, 86. Şotropa, Virgil, 107, 108, 163. Ştefan, I, 63. Ştefan, Francisc, 200, 203, 207. T Tauffer, 45. Tátay, Samu, 171, 172, 176. Teleki, Ádám, 43, 44. Teleki, Ládislau, 43. Tempea, Radu, 184, 187. Teodor, Pavel, 46. Teodor, Pompiliu, 88. Teofil, 136. Thirring, Gusztáv, 54. Thomasius, 179. Thuroczi, 63. Tigran, Grigorian, 67. Toland, J., 33. Tóth, György, 51. Tóth, Zoltán I., 82, 86, 100, 109. Trebici, Jonathan, 58. Trócsányi, Zsolt, 65, 209, 219. Turchini, Angelo, 87.

Indice de nume

311

Turcuş, Şerban, 136, 161, 162, 166, 167, 168.

Ţ Ţirca, Ioan, 138. U Uhlfeld, 160, 165. V Van Kley, Dale K., 77. Varga, Attila, 7, 10. Venard, Marc, 87, 99. Veres, András, 64. Verestóy, György, 60. Verzerescul, Oxendius, 66, 69, 70. Vesa, Pavel, 131, 169, 170, 171, 172. Vocelka, Karl, 77, 106. Vorbuchner, Adolf, 24. Vovelle, Michele, 149. Vuko, Paul, de, 20.

W Wagrein, Engl, von, 19, 20. Walter, Friedrich, 214. Wangermann, Ernst, 97, 116. Ward, W., R., 77, 100, 112, 123. Weinberger-Carmilly, Moshe, 54, 60. William, Laurie, 40. William, P., 40. Wittola, Anton, 112. Wolff, 179. Wolf, Benjamin, Zeb, 58. Z Zamfir, Korina, 25. Zdrenghea de Tiur, Maniu, 81. Zilihtar, Minas, 65. Zombori, István, 16. Zöllner, Erich, 85, 133, 151, 152. Zwingli, Ulrich, 46.

Indice de nume

313

CUPRINS

Cuvânt înainte (Remus Câmpeanu, Anca Câmpian, Varga Attila)................5 Capitolul I. „Şapte păcate capitale ale Transilvaniei”. Franc-masoneria –

„Faţa nevăzută” a Iluminismului şi bisericile istorice ardelene în perioada reformismului 1740-1790 (Varga Attila) ................................11

Capitolul II. Biserica greco-catolică din Transilvania

în anii reformismului (Greta-Monica Miron).............................................77 Capitolul III. Biserica ortodoxă din Transilvania

în epoca reformismului austriac (Mirela Popa-Andrei) .........................131 Capitolul IV. Structuri birocratice din Transilvania în epoca

reformelor tereziene şi iosefine 1740-1790 (Anton Dörner) ..................197 Anexe (Anton Dörner).......................................................................................223 Indice de localităţi .............................................................................................301 Indice de nume ..................................................................................................305

Date post:	15-Apr-2017
Category:	Documents
Upload:	valy57
View:	283 times
Download:	6 times

Campeanu Europa 2

Documents