Articles from Calatoria InimiiFormele transformarii interioare – Adevar, Iubire, Libertate2011-02-23 15:02:45 agnis

Realitatea noastră este creată în funcţie de cine credem că suntem. De identitatea pe care ne-oasumăm. Trăim adevărul, iubirea şi libertatea acelei identităţi. Transformarea interioară estelărgirea identităţii până la descoperirea integralităţii Fiinţei. Este punctul în care Adevărul,Iubirea şi Libertatea devin complete. Jocul cosmic al identităţii Transformarea interioară care sepetrece cu noi, transformarea de conştiinţă, este o transformare a identităţii noastre. Atunci

când fiinţele inefabile care suntem au început să-şiasume jocul coborârii în densitate, în materie, în trupuri umane, atunci a intervenit acel soi de amnezie aladevăratei noastre identităţi. Am uitat cine suntem. Nu, nu a fost o condamnare la uitare, nimeni nu a făcutasta în locul nostru. Ba dimpotrivă, noi am ştiut de la bun început faptul că odata coborâţi pe tabla de joc,va interveni uitarea. Identificarea cu nivelurile dense ale propriei noastre Creaţii devenea astfel perfectă.Important aici este faptul că ne-am asumat această pierdere temporară a identităţii noastre. Ce poate fimai teribil pentru o fiinţă conştientă, decât să-şi piardă identitatea, conexiunea cu propria ei esenţă, să uitecine este, să-şi piardă astfel puterea de a crea în mod conştient ? Am acceptat această fracţionare aîntregului care eram. Partea noastră cea mai subtilă, cea pe care acum o numim Sufletul nostru, parteacare nu putea suporta învelişul de carne şi sânge, a rămas undeva, în aşteptare. Energiile ei erau preaînalte pentru a coborâ în materie. În schimb, partea mai densă a propriei noastre fiinţe, pachetul de energiimai joase, au trecut printr-un lung proces de adaptare la capătul căruia au apărut fiinţele omeneşti aşacum le cunoaştem astăzi. Este partea din noi care şi-a asumat identificarea cu materia. Nici un momentnu am fost condamnaţi la acest joc. Nimeni nu ne-a obligat să facem acest lucru. Există miriade de fiinţeîn întrega Creaţie care nu au avut niciodată curajul de a coborâ în teribilul joc al încarnării. Noi, cei careurma să devenim umanitatea, am avut curajul s-o facem, neştiind când sau cum se va termina acestextraordinar experiment. Uitarea nu a fost un tabu, o regulă arbitrară, ci o chestiune de fizică spirituală, defizică a energiilor subtile. Densitatea enormă a materiei a făcut ca acele straturi ale propriei noastre fiinţe,în care era păstrată memoria sufletului să devină inaccesibile. Astfel ne-am pierdut identitatea de fiinţeinefabile. A-ţi trăi propria creaţie De ce era nevoie de acest «joc cosmic » aşa cum îl numeşte StanislavGrof ? Nu putem cunoaşte cu edevărat devât ceea ce trăim. Trebuie să devenim una cu obiectulcunoaşterii noastre, să trăim starea de a fi acel « lucru », pentru a-l cunoaşte cu adevărat. Nu e vorba aicidespre cunoaşterea omenească, prin minte, prin evaluare, ci cunoaştere prin experienţă. Nu poţi

« cunoaşte » iubirea sau adevărul sau libertatea. Le poţi doar trăi. Experienţă. Trebuia să coborâm îndensitate, în materie, pentru a o trăi noi înşine. Trebuia să ne experimentăm propria noastră Creaţiepentru ca expansiunea acesteia să poată continua. Este ca şi cum un pictor ar coborâ în propria operă, ardeveni una cu personajele pe care le pictează, le-ar trăi vieţile în aceeaşi clipă în care pensula sa le-arzugrăvi. Sau, un muzician care-şi trăieşte opera în timp ce o compune. În acelaşi fel, creatorii caresuntem îşi trăiesc propria Creaţie în materie. În ultimă instanţă este o chestiune de expansiune a acesteiCreaţii, căci dimensiunea materială, densă, este cu adevărat vârful de expansiune al Creaţiei. Creatorulse experimentează pe Sine. Nu este suficientă « ideea » (gândită)

a perfecţiunii. Este nevoie de experimentarea perfecţiunii.Aceasta este Creaţia. Treptele identificării Corpul. Coborând în zonele dense ale acestei Creaţii, înmaterie, în corp fizic, ne-am identificat în prima fază cu acesta. Am trăit iluzia completă. Am crezut căsuntem corpurile noastre şi doar atât. Identitatea noastră de fiinţe spirituale a fost înlocuită cu o nouăidentitate. A fost o identitate parţială. Conştiinţa întregului a fost înlocuită cu o conştiinţă limitată la corp.Experimentam atunci identificarea completă cu această parte a propriei noastre fiinţe. Am devenit una cucorpul nostru. Trăiam iluzia morţii, a dispariţiei. Crezând că suntem doar corpul nostru, am crezut căputem, pur şi simplu, dispărea. Am trăit frica de anihilare fizică, iar această frică ne-a însoţit pe parcursulîntregului nostru drum, până la revelaţia enormă a adevăratei noastre identităţi, ce urma să se petreacăeoni de timp mai târziu. Dar, pentru această treaptă, ne-am asumat identitatea trupului. Rolurile. Apoi amînceput să ne întrebăm cine suntem noi. De unde venim. A fost o nouă treaptă a identificării. Este etapa încare ne-am asumat, timp de mii de vieţi, mii de roluri, în încercarea superbă de a ne afla identitatea.Fiecare rol pe care ni l-am asumat a fost o creaţie în sine, trăită până la capăt. Identitatea noastră a trecutprin mii de transformări. Am fost copii şi mame, eroi şi laşi, învingători şi învinşi. Am fost totul, în căutareaunei identităţi. Unele roluri ne-au plăcut şi altele nu, şi astfel astfel, în acelaşi fel în care conştiinţa noastrăîntreagă se scindase în două, partea inefabilă şi cea care coboară în materie, în acelaşi fel întreaganoastră realitate umană am scindat-o în perechi de contrarii aflate într-un etern dans al polarităţilor : bine-rău, întuneric-lumină etc. Criteriul acestei dihotomii a fost frica generată de intrumentul gândirii. Lucrurilecare nu ne plăceau şi pe care le-am numit « întuneric, rău » etc, le-am respins, le-am îngropat. Frica deunele zone ale conştiinţei se născuse deja şi se adăuga fricii primordiale a primului nivel, frica de moarte,de dispariţie. Am început să ne temem de toate lucrurile pe care mintea omenească, cu care eram din ceîn ce mai identificaţi, nu le înţelegea. Şi erau destule, căci Creaţia infinită şi multidimensională, nu poate fiadminstrată cu instrumentul liniar al minţii omeneşti. Cea mai mare parte a fiinţei noastre ajuns să fieînstrăinată complet, considerată ceva exterior. Acest « ceva » a fost şi el împărţit în două. Partealuminoasă, eterică a fost numită dumnezeu, suflet, sine superior sau i s-au dat identităţi divine : zeiituturor mitologilor. Partea întunecată, densă, a fost numit diavol sau altfel. Astfel,

umanitatea, aflată în plin joc al identităţilor, alrolurilor pe care şi le asuma viaţă după viaţă, aducea cu sine acest mod de a privi Creaţia, împărţind-o înpolarităţi fundamentale. Emoţiile. Călătoria umanităţii în materie adăugase astfel identităţii primare, aceeaa trupului fizic, identităţile succesive ale diferitelor roluri pe care le jucase în decursul vieţilor încarnate.Identificarea cu aceste roluri a adus cu sine drama, emoţia. Fiecare rol pe care noi l-am jucat vreodată învieţile noastre ne-au făcut să trăim întregul spectru al emoţiilor omeneşti. Am trăit prin emoţie, identificaţicomplet cu rolurile noastre omeneşti. Instrumentul minţii nu era încă primordial în această etapă. Nuputeam stăpâni fluxurile uriaşe de energie emoţională care se năşteau din dramele noastre. Au fosttimpurile furiei oarbe dar şi ale bucuriei dezlănţuite, timpurile fricii îngrozitoare de a pierde ceea cecredeam că avem, şi ale bucuriei de a câştiga ceea ce credeam că putem deţine. Timpurile curajului, aleeroismului, ale dedicaţiei, dar şi ale trădării, urii şi geloziei, ale posesiunii şi ale crimei. Ceea ce trăiamacum era mult mai mult decât identificarea cu corpul şi mult mai mult decât identificarea cu rolurilenoastre. Cotinuam să jucăm roluri, dar trăiam la nivelul emoţiilor fundamentale. Mintea. Mai era un paspână la timpurile în care o nouă treaptă a identităţii, încă şi mai subtile decât cea emoţională, avea să neabsoarbă. Identificarea cu propria noastră minte. Cu capacitatea de a analiza, de a cunoaşte, de aclasifica. Era cea mai avansată etapă a identităţii parţiale a fiinţei inefabile coborâte în încarnare. Dar şicea mai primejdioasă. Reuşeam acum să controlăm cu ajutorul minţii, al raţiunii, emoţiile violente. Ele aurămas acolo, în adâncuri, la fel ca şi celelalte identificări, cu rolurile noastre şi cu corpul nostru. Frica dedispariţie fizică şi frica de a pierde ceea ce avem sau ceea ce iubim ne-a însoţit dintotdeauna, dar ele auajuns să fie stăpânite cu ajutorul minţii. N-au dispărut, doar au fost mai adânc îngropate. De-obicei înjumătatea întunecată a fiinţei, în ceea ce psihologia numeşte inconştient. Jocul coborârii umanităţii înmaterie atinsese punctul în care transformarea era posibilă. Cele mai iluminate minţi ale umanităţii auînţeles că dincolo de spaţiul mental mai este ceva. Misterul creaţiei nu putea fi cuprins cu ajutorul minţii.Este marele prag, marea transformare a umanităţii şi descoperirea a ceea misticii au numit dintotdeauna« iubire ». Părea că mintea şi iubirea vor fi mereu într-un veşnic antagonism, dar iată că umanitateadescoperea, dincolo de identificarea cu mintea sa, o dimensiune a inimii, în care Creaţia putea fi mai

curând simţită decât gândită, în care cunoaşterea deveneaintrinsecă, prin experienţă, nu dedusă pe cale secvenţială, printr-un proces de gândire. Misticii din toatetimpurile ştiuseră acest lucru, dar la nivel de masă această conştientizare nu a devenit posibilă decât întimpurile noastre. Aspectele Adevărului Adevărul primordial al unei fiinţe umane, acela al identificării cucorpul, este un adevăr parţial. Fiinţa inefabilă, conştientă de sine, odată coborâtă în dimensiunea densă aexistenţei, odată ce vălul uitării o cuprinde, are acces la un adevăr trunchiat. De la marele Adevărtranscendent, trece la un adevăr al corpului, al densităţii. Identificarea cu corpul nu înseamnă că acel lucrunu este real. Materia este o realitate în aceeaşi măsură ca şi lumile inefabile. Dar a crede că eşti doarmaterie, aceasta este un adevăr trunchiat, incomplet, parţial. Odată cu o identitate parţială, trăieşte unadevăr parţial. Din acest adevăr parţial se naşte frica de dispariţie fizică. Da, corpul dispare, poate fi ucis.Dacă identitatea mea este limitată la corp, atunci acesta este adevărul meu. Pot dispărea. Aceastagenerează o frică la fel de reală precum identitatea pe care mi-am asumat-o şi adevărul parţial în carecred. Realitatea mea nu este una falsă, ci doar parţială. Ea se modifică, creşte, se lărgeşte odată cu noiledescoperiri. Odată ce identitatea mea se mută la nivelul rolurilor, adevărul meu se lărgeşte. Sunt mai multdecât doar corpul meu, sunt războinicul şi eroul, victima şi călăul, cel ucis şi cel care ucide, copilul şimama lui. Adevărul meu se lărgeşte odată cu ceea ce cred că sunt. Mai departe voi trăi realitateaidentităţii cu emoţiile mele, iar adevărul meu despre mine şi despre intreaga lume înconjurătoare vacăpăta un nou grad de rafinament. Este, în mod evident o evoluţie, o expansiune a identităţii şi aadevărului personal care vine, mereu, din experienţă. Experimentez niveluri noi ale creaţiei, mă identific cuele şi descopăr cine sunt. Adevărul meu devine mai cuprinzător.

Expansiunea adevărului personal aşa cum îlexperimentează umanitatea atinge apoi pragul semnificativ al identificării cu mintea. Este punctul în careumanitatea crede că mintea este cheia întregii realităţi. Este nivelul tuturor filosofiilor, al civilizaţieitehnologice şi al ştiinţei care, în cele din urmă îşi descoperă singură limitările. Este umanitatea aşa cum ocunoaştem în zilele noastre, care a creat o lume pe măsura adevărului său raţional şi care începe săintuiască faptul că mentalul, ca orice etapă a identităţii şi a adevărului, are propriile sale limite care pot fidepăşite. Sunt momente de ezitare şi de căutare, uneori umanitatea se întoarce cu faţa către vechiadevăruri parţiale, vechi abordări, vechi identificări. Nu funcţionează, căci noi nu mai suntem cei de acumtrei mii de ani. Dar redescoperă adevărul, până acum neînţeles decât de câţiva mistici, că în spaţiul sacrual inimii, în noi înşine adică, există o poartă, dincolo de care putem experimenta o nouă dimensiune afiinţei. Purtăm cu noi încă toate identificările vechi, cu trupul nostru, cu aspectele, cu emoţiile şi cu fricilenoastre, avem capacitatea de a administra realitatea densă, până la un punct, cu ajutorul raţiunii, alfilosofiei şi al tehnologiei, dar suntem pregătiţi pentru o nouă etapă a expansiunii adevărului nostrupersonal şi al identităţii. Nu mai este vorba despre câte un mistic singuratic ascuns într-o peşteră sau într-un deşert, ci despre mulţi oameni care trec în acelaşi timp prin această criză de identitate şi de adevărpersonal care conduce către o nouă treaptă de evoluţie interioară. Lumea şi noi înşine ne schimbăm,pentru a cât-a oară în istoria umanităţii. « Cunoaşte-te pe tine însuţi », spunea o iscripţie pe templul dinDelfi, unde se oficiau ceremoniile misterelor lui Appolo, zeul Cuvântului solar. În interior se află adevărul.« Împărăţia cerurilor se află în voi », spunea Cristos, având acelaşi subtext. Întregul Adevăr se află ascunsîn interiorul fiinţei omeneşti, disimulat sub forma unor adevăruri parţiale, aflate în expansiune. Evoluţieînseamnă de fapt descoperire de sine şi mereu un alt răspuns la întrebarea « cine sunt eu ? » Care estepragul ultim al descoperirii de sine ? Nu există un prag ultim, pentru că, în ultimă instanţă, ceea ce sepetrece în noi este Jocul divinităţii care se descoperă pe ea însăşi, experimentându-şi Creaţia. Dar pragulpe care noi îl trecem acum este descoperirea a ceea ce se află dincolo de această identificare cu cel maisubtil şi cel mai greu de depăşit prag, cel al minţii. Mintea este instrumentul care ne-a însoţit de laînceputurile coborârii noastre în densitate. A evoluat odată cu noi, a crescut odată cu noi până la atingereapragului de transformare. Mintea nu dispare odată cu această nouă etapă a descoperirii de sine, ci setransformă. Merge cu noi în dimensiunea următoare. La nivelul inimii, acolo unde este centrul deinteferenţă între aspectele noastre umane şi cele subtile, spirituale, acolo putem alege modul în caremergem mai departe : continuăm să judecăm realitatea, adică s-o evaluăm permanent în polarităţidinamice, sau încetăm să facem acest lucru, alegând să simţim această realitate, redându-i unitatea

primordială. De aceea pragul acesta al inimii estepunctul de cotitură al tuturor misticilor, dar mai ales al celui pe care-l numim Isus Cristos. Dincolo deminte se află Iubirea. Poarta sacră De câte ori nu am auzit sintagma « dumnezeu este iubire » ? Sau« noi suntem iubire ». Câţi dintre noi nu ne-am pus întrebări de genul, « dacă dumnezeu este iubire şi noisuntem iubire, atunci cum este posibil să existe această realitate, în acest fel ? » De fapt, iubirea desprecare vorbesc misticii în scrierile lor, nu numai sfinţii creştini, dar, înaintea lui Cristos, Budha, Zoroastru sauOsiris, nu este iubirea aşa cum o concep aspectele nostru umane. Acela care a făcut cunoscut acestlucru, pentru întâia dată în istoria umanităţii încarnate, a fost Cristos. Abia odată cu el, umanitatea aînceput să perceapă dincolo de iubirea parţială, trunchiată, omenească. În vechile mistere ale zeilor solari,rezervate doar unei elite spirituale iniţiate, adevărul Iubirii divine, complete, integrale, era experimentat.Trăit. Umanitatea de rând nu avea acces şi nu era pregătită poate pentru acest aspect al Adevărului. Întemplele Egiptului antic şi în cele ale orientului mijlociu, în întreaga Europă veche, la Delfi şi Eleusis, dar şitemplele Hiperboreei zalmoxiene, iniţiaţii trăiau revelaţia că dimeniunile umane sunt doar aspecte aleadevăratei noastre identităţi. Experimentau dezidentificarea de aceste aspecte, de dimensiuneacorporală, de dimensiunea energetică a rolurilor asumate, de dimensiunea emoţiilor şi a minţii, pentru atranscende dincolo, în spaţiile vaste ale Fiinţei. Ei descopereau de fapt, prin trăire directă, contactul cuZeul, cu divinitatea. Nu exista încă înţelegerea faptului că acea dimensiune este una a propriei fiinţe. Zeulera încă odată o fiinţă străină, exterioară. Poporul nu putea concepe încă nici măcar acest lucru, rătăcit învisul trairii materiei. Adevărul despre porţile Fiinţei a fost păstrat în interiorul acestor şcoli de mistere, aleiniţiaţilor. Încă nu venise timpul pentru acest nivel al Adevărului. Cel care a mişcat ceva aici a fost IsusCristos. El a adus aceste niveluri ale Adevărului, tot prin experienţă directă, trăindu-l, în spaţiul profan. Elnu s-a închis într-un templu. Templul său a fost întreaga umanitate. Prin el, trăirea acelor niveluri deconştiinţă a devenit accesibilă tuturor, căci conştiinţa are darul de a fi inductivă. Spaţiul sacru al inimii nu amai fost doar o poartă iluzorie, o abstracţie a cărei trăire să fie accesibilă doar iniţiaţilor, ci a devenit oposibilitate pentru mase. El a fost acela care a făcut posibilă transformarea pe care o trăim acum. Iubirea,

la adevăratele sale dimensiuni, înadevărata sa natură, completă, a fost trăită în corp omenesc. Poarta a fost deschisă. Ceea ce s-apetrecut mai târziu, când trairea lui Isus a fost transformată într-o dogmă, şi din experienţa iubirii integralenu a mai rămas decât un concept uscat, o poruncă de neînţeles, nu a fost vina nimănui. Umanitatea a luatatât cât a putut în acel moment al evoluţiei sale. Biserica oficială a fost reflexia conştiinţei umanităţii în acelmoment. Dar acum, acum lucrurile s-au schimbat. Umanitatea s-a copt. Adevărul integral şi Iubireaintegrală pot fi trăite, căci mulţi oameni sunt în plin proces de transformare interioară, iar poarta sacră ainimii poate fi trecută. Aspectele Iubirii Aşa cum, atunci când coborâm în densitate ajungem să trăim oidentitate parţială şi un anume aspect limitat al adevărului, tot aşa ajungem să trăim aspecte parţiale aleiubirii. Identificaţi complet cu trupul nostru, cotropiţi de frica morţii fizice, crezând că cuntem doar carne şisânge, iubirea are un aspect strict corporal. Este forma minimă a iubirii, în care tot ceea ce contează estesă rămânem în viaţă. Supravieţuirea. În zilele noastre, cu greu mai poate fi numită iubire această dorinţăirezistibilă (instinct) de a supravieţui. Şi totuşi este o formă primară de iubire. Uitarea a cine suntem cuadevărat este totală. Nu mai ştim că nu putem muri. Credem că odată cu trupul totul se sfârşeşte şiurmează neantul. Toate dimensiunile fiinţei transcendente – iubirea care impregnează întreaga Creaţieeste uitată. Identitatea parţială, care generează în adevăr parţial, conduce la trăirea unei forme parţiale deiubire. Călătoria inimii a început. Nu iubim încă pe nimeni, căci iubirea nu poate fi recunoscută. Nici pealtcineva, nici pe noi înşine. Ne urâm trupul de fapt, pentru că el este semnul sfârşitului. De aceea putemfoarte uşor să ucidem, pentru hrană, pentru perpetuarea speciei, pentru orice. Semnul aceste identificărieste sexualitatea primară, animalică, şi ea desigur un aspect parţial al iubirii. Singura provocare este arămâne în viaţă. Suntem doar un corp din carne şi sânge şi nimic mai mult. Una cu densitatea. Suntemidentificaţi cu aspectul nostru cel mai limitat. La nivelul identificării cu rolurile noastre, după ce prioritateasupravieţuirii a fost cumva asigurată, iubirea capătă un aspect mai complex. Odată cu nenumăratelerăspunsuri la întrebarea « cine sunt eu », umanitatea trăieşte nenumărate forme parţiale ale iubirii. Labaza tuturor acestor forme stă polaritatea fundamentală masculin-feminin. Trăim toate rolurile, masculinşi feminin, în mii de forme. Ne iubim soţiile şi copii, prietenii şi « ceea ce este al nostru », ca şi cum am finoi înşine. Este de fapt o extensie a identităţii personale, de la aspectul strict corporal, la

lucrurile şi fiinţele pe care le percepem maimult sau mai puţin ca fiind « ale noastre ». Este o expansiune a adevărului personal. Trăim direct faptul căne pasă de altcineva decât de propria nostră supravieţuire, la fel de mult. Începem să umplem sentimentulgolului interior cu iubirea pentru perechea noastră. Credem că iubirea pentru celălalt va umple acest gol.Şi, într-un fel este adevărat, căci sentimentul rupturii primordiale pare a se atenua în clipele de iubire. Şi nudoar atunci când este vorba despre iubirea într-un cuplu, ci şi în cazul iubirii pentru un copil sau altcinevaapropiat. Trecem deci prin mii de roluri, şi fiecare înseamnă trăirea a mii de forme ale identităţii, adevăruluipersonal şi iubirii. Dar la baza acestei experienţe stă polaritatea fundamentală masculin-feminin şicăutarea întregirii în celălalt. Este etapa în care transformarea începe să aibă loc în cadrul relaţiei cucelălalt. Foarte interesant este faptul că aceast aspect al iubirii îmbracă de multe ori forma dependenţei.Depindem de ceea ce ne este sau nu dăruit de către celălalt. Iubirea aceasta este de fapt un schimbenergetic. Căutăm înafara noastră ceea ce nu ne putem încă dărui singuri. Credem că suntem incompleţi,că ne lipseşte ceva, căci păstrăm în adâncurile noastre sentimentul nedesluşit că am fost, cândva,cumva, compleţi. Paradisul pierdut. Devenim căutătorii iubirii, într-un partener, într-un copil, într-un prieten,într-un animal din pricina acestui sentiment de incompletitudine. Adevărul nostru parţial despre noi înşine,identitatea noastră parţială, ne împiedică să trăim iubirea completă în interior. Astfel că proiectăm ceea ceni se pare că lipseşte, înafară. Sigur că iubirea pe care o găsim înafară este şi ea incompletă. Astfel că neîntoarcem de mii de ori pentru a juca alte roluri alături de sufletele apropiate nouă. Unii altora ne suntemcopii şi amanţi, mame şi fraţi, prieteni şi duşmani de moarte, în vieţi succesive. Dansul identităţilorsuccesive se împleteşte astfel cu dansul emoţiilor din ce în ce mai complexe. Uneori revenim în roluriasemăntoare de multe ori, atunci când credem că avem ceva de rezolvat într-o relaţie, atunci cândsuntem purtătorii unei vinovăţii, a unei datorii, a unei răzbunări, a unei iubiri neîmplinite. Sau atunci cândcredem că putem ajuta pe cineva. Aceasta este karma. Nu suntem condamnaţi la karma, ci ne-o alegem

singuri în funcţie de felul în care ne judecămpe noi înşine şi viaţa în care am fost. Dar ceea ce contează aici este faptul că trăim un nou aspect, mailarg, al iubirii. O nouă formă. Cu cât identitatea şi adevărul nostru devin mai largi, cu atît forma iubirii trăiteaste mai largă. Iubirea în care sunt parte corpul, energiile noastre corporale şi emoţiile noastre neconduce într-o zonă a experienţei în care umanitatea a stat mii şi mii de ani. Pendularea între iubire şi frică– frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ceea

– frica nu este decât absenţa iubirii – este semnul acestei etape a experienţei noastre umane. Tot ceeanu iubim, respingem. Iar ceea ce respingem şi considerăm străin de noi, ne înspământă. De aici la aconsidera o ameninţare aceste lucruri nu mai este decât un pas. Această treaptă a identificării,extraordinar de complexă, ar merita o analiză largă, căci înlăuntru este toată diversitatea inimaginabilă avieţii. Credem că suntem una nu numai cu trupul nostru, cu aspectele noastre care sunt infinite, dar şi cuemoţiile generate de aceste roluri. Devenim apărătorii nu numai ai iubitei, familiei, copiilor noştri, dar ai ţăriinoastre, rasei noastre, culturii, religiei, istoriei, a tot ceea ce ni se pare că ne reprezintă, că seamănă cunoi, şi duşmanii neînduplecaţi a tot ceea ce pare că ni se opune. Este mereu o chestiune de identitate şiadevăr asumat, reflectate în ceea ce iubim sau nu. Limitele pe care ni le stabilim sunt acelea izvorâte dinceea ce ne place sau nu, din ceea ce percepem ca făcând parte din noi sau nu. Acelaşi lucru se petrececu emoţiile noastre, pe care le împărţim în plăcute şi neplăcute. Dar, în mod paradoxal, cu cât respingemmai mult din experienţă, cu atât mai multe sunt emoţiile având culorile fricii şi anxietăţii. Cu cât plasămmai mult înafara noastră, cu atât frica este mai mare Apoi urmează nivelul cel mai interesant, cel alspaţiului mental. Căci mintea este instrumentul fabulos de articulare a realităţii dense de când neîncarnăm pe această planetă. A crescut odată cu noi, ne-a însoţit în toate procesele noastre. Ea esteaceea cu ajutorul căreia am operat în interiorul dualităţii. Eu- celălalt, înăuntru-înafară, cerul-pământul,spirit-materie. Atât de mult am lucrat cu acest instrument destinat iniţial supravieţuirii fizice, încât amajuns să credem că noi suntem chiar procesele noastre mentale. Iluzia este perfectă. Sentimentul adâncal « lumii de dincolo » ne însoţeşte mereu, dar sub forma unei frici, căci mintea se teme de tot ceea ce nupoate administra. Partea din noi pe care am uitat-o e mai strănă ca niciodată. Atât de strâină încât amajuns uneori să o negăm complet. Ateismul e forma supremă a negaţiei de sine. Pe această treaptă aevoluţiei noastre ne identificăm, pe lângă, corporalitate, sexualitate, roluri şi emoţii, cu sisteme de gâdire.Înglobăm în identitatea şi adevărul nostru în expansiune, ceea ce credem despre noi îşine şi despreîntreaga realitate. Ne definim prin modul nostru de gândire, prin realitatea noastră culturală şi ideologică.Este timpul identificării cu filosofii, sisteme de credinţă, concepte despre fiinţă şi univers, cu dogmereligioase, politice şi militare, identitatea noastră înglobează acum idei despre cine şi ce este, construimîntregi ierarhii de valori morale şi de orice fel. Este nivelul ştiinţei care se luptă pe viaţă şi pe moarte cumisticismul, al religiilor care ucid în numele credinţei, al fanatismului în numele căruia se poartă războaie.

Este timpul umanităţii care se teme de extratereştrii –străinii, necunoscuţii,umbrele – asta după ce a purtat bătălii intestine în toată istoria sa. Mintea care orchestrează tot acestspectacol interior al conştiinţei, devine stăpâna absolută a jocului. Iubirea pare să fi dispărut cumva în faţaaceste avalanşe a raţionamentului rece. Dar nu este aşa, căci minţile cele mai strălucite descoperăsingure propriile limitări ale acestui mod de a percepe, de a evalua existenţa. Ele descoperă cumvaalgoritmul straniu al experienţei omeneşti şi percep felul în care identificările noastre succesive creeazămarele joc. Este punctul în care devine posibilă alegerea între a judeca realitatea şi a o accepta şi a osimţi. Este punctul în care devine posibilă acceptarea revelaţiei că dincolo de toate rolurile pe care le-amjucat vreodată, dincolo de corpuri şi de emoţiile noastre, dincolo de ceea ce gândim, există o realitate mailargă pe care o putem trăi. Este marea transformare pe care o trăim. Este recuperarea unui nivel al iubiriicare nu a mai fost disponibil pentru umanitate de când a început jocul cosmic al încarnărilor. În clipa încare reuşim să facem schimbarea de la a gândi realitatea la a simţi realitatea « cu inima », descoperim,dincolo de orice teorie sau dogmă, din propria experienţă, că noi am fost mai mult decât rolurile noastre,am fost actorii. Şi mai multe decât emoţiile noastre, am fost creatorii lor. Mai mult decât gandurile noastre,am fost întotdeauna, stăpânii spaţiului nostru interior. Doar că uitasem acest lucru, cuprinşi în vârtejulidentificărilor noastre cu diferitele noastre aspecte. Descoperim deasemeni adevăratele dimensiuni ale

iubirii, în cuplu şi în orice relaţie, căci putem simţi, în spatele rolului, sufletul celui pe care-l iubim. Intervinenevoia disperată de adevăr complet, de sinceritate, de contact total cu celălalt, dincolo de toate măştile pecare le-am purtat vreodată. Descoperim că « iubita mea », « copilul meu », « tatăl meu » sunt de faptsuflete ca şi noi, complet libere, aflate în propria lor experienţă, mai mult sau mai puţin conştientă, care nune aparţin în nici un fel, care nu ne datorează nimic, şi cărora nu le datorăm nimic, pentru că totul a făcutparte din jocul acestor roluri pe care le-am jucat cu toţii. Descoperirea că nimeni nu e vinovat cu nimic, cănimeni nu a fost ucis vreodată, căci moartea e o iluzie ce vine din identificarea cu corpurile, că nu existăvinovaţi şi vinovăţii, că nu e nimic de salvat, de ajutat, aduce cu sine acest nou nivel al iubirii faţă de sine şifaţă de ceilalţi. Iubirea nu mai este un troc, pentru că nu mai e nimic de câştigat şi nimic de pierdut, nimicde aşteptat în schimbul iubirii. Este faimoasa iubire care nu cere nimic în schimb şi care poate veni numaidin trăirea directă a Adevărului a cine suntem cu adevărat, din descoperirea adevăratei noastre identităţide fiinţe inefabile care participă la jocul cosmic al încarnării.

Dincolo de acest nivel al inimii, pe care îlputem numi şi nivelul lui Cristos, sau nivelul de conştiinţă cristică, se află eliberarea adevăratelor noastreputeri de creaţie liberă. Descoperirea Creatorului din noi care se experimentează pe sine în deplinăconştienţă şi libertate. Aspectele libertăţii Aşa cum adevărul despre noi înşine vine înaintea iubirii, adicănu putem trăi adevărata, completa iubire fără să trăim adevărul despre noi înşine, tot aşa, iubirea vineînaintea libertăţii. Adică nu putem trăi libertatea, în absenţa adevărului şi a iubirii. « Adevărul vă va faceliberi ». Da, căci adevărul despre noi înşine şi despre adevărata natură a fiinţei, conduce la trăirea iubirii,iar iubirea adevărată este aceea care aduce libertatea completă. Ce înseamnă libertate ? Libertate faţă dece ? Suntem obişnuiţi după lunga noastră călătorie în densitate, în care ne-am raportat mereu la« exterior », să ne definim libertatea ca pe o independenţă faţă de acest exterior. Este un fals. Căci acestexterior nu este decât ceea ce am exclus din noi înşine. Cu cât identitatea noastră a fost mai îngustă şiidentificările noastre mai strâmte, cu atât am exclus mai multe din noi înşine, iar noi am fost mai puţinliberi. Dar am crescut, am expansionat, aspectele cu care ne-am identificat de-a lungul erelor au devenitdin ce în ce mai largi. Am descoperit faptul că toate limitările, la corp, la rolurile, emoţiile şi gândurilenoastre nu erau decât auto-limitări. Graniţe arbitrare între noi înşine şi marele rest, stabilite în funcţie decât anume percepeam din ceea ce suntem. Libertatea noastră nu era îngrădită decât de propriile noastreaspecte. Adevărata libertate este o libertate interioară, în care ne dezidentificăm de propriile noastreaspecte. Pe măsură ce descoperim că suntem mai mult decât corpurile, emoţiile, gândurile noastre, nerecuperăm libertatea de fiinţe complete. E ca şi cum ne-am trezi dintr-un vis al densităţii pentru a neredescoperi pe noi înşine. Faptul că suntem mai mult decât corpurile noastre a fost mereu mai curând ointuiţie care nu a vut nevoie de prea multe dovezi, a fost simţită. Dar în ce priveşte eliberarea de rolurilenoastre, emoţiile noastre şi gândurile noastre, lucrurile sunt mai dificile pentru că sunt niveluri mai subtile,iar gradul lor de seducţie este mai mare. Corpul l-am considerat, mai ales în căutarea noastră spirituală,mai curând un obstacol, decît altceva. Nu l-am iubit cu adevărat

decât în timpurile din urmă, în care am descoperit căspirit înseamnă totul, întreaga realitate, inclusiv corpul. Dar până atunci nu. A fost mai uşor să privimdincolo de el. Dar rolurile noastre care ne-au intrat în sânge ? Libertatea faţă de aspecte Adevărulnostru au fost rolurile pe care le-am jucat, iar gradul de iubire pe care l-am trăit a fost pe măsura acestorroluri. La fel şi libertatea noastră. Am fost înlănţuiţi de credinţele noastre despre ceea ce suntem. Unexemplu simplu : cândva am crezut că misiunea mea era aceea de a salva pe alţii. Mă identificam cu rolulsalvatorului. Confundam iubirea cu salvarea celui pe care îl iubeam. Era, desigur, o formă parţială deiubire, dar nu Iubirea. Încercasem să o « salvez » pe mama mea, pe sora mea şi desigur încercasem săo salvez pe perechea mea. Nu era decât un rol pe care-l jucam şi care o condamna întotdeauna pefemeia de lângă mine, fie ea mamă, soră sau iubită, să joace rolul victimei. O neînţelegere profundă.Eram eu liber ? Erau ele libere ? Nu, căci adevărata natură a fiinţei noastre nu era aceea a rolului pe careîl jucam. Ne auto-limitam. Trăiam o parte de adevăr, o parte de iubire, o parte de libertate. Eliberarea derol a fost dificilă şi nu a venit decât printr-o « criză » majoră, semnul transformării. Toţi trăim roluri, modelede comportament cu care ne identificăm şi care nu sunt decât limitări. Mulţi poartă toată viaţa modelemoştenite de la părinţi, modele energetice care vin de pe linii familiale şi karmice, loialităţi fanatice faţă demodelele altora, pe care şi le-au însuşit, prin care se definesc, şi care, la fel nu sunt decât identificări curoluri. Toate sunt străbătute de polaritatea fundamentală masculin feminin şi de frica de moarte, care suntidentificările noastre fundamentale atunci când venim în încarnare. De aceea, orice adevărată vindecare,pe orice nivel al fiinţei, include dezidentificarea de aceste aspecte ale fiinţei, şi nu exisită vindecarecompletă fără eliberarea de acestea. Eliberarea de emoţii Dar emoţiile generate de aceste roluri, careau devenit un mod de a trăi, de a aduce energie în această dimensiune densă a încarnării, asta e altceva.« Emoţiile mele, frica mea, entuziasmul meu, depresia mea, tristeţea mea, disperarea mea, bucuriamea ». Abia acum descoperim că emoţiile sunt doar stări energetice ale fiinţei, feluri în care modulăm noienergia. Şi cu toate acestea, e foarte dificil să ne dezidentificăm de ele. Atât de mult timp am crezut căsuntem emoţiile noastre, încât acum e foarte greu. Dar merită efortul de a căuta prezenţa şi conştienţatotală, merită efortul de a rămâne atenţi la toate mişcările şi transformările energiilor interioare, căci înspatele acestor procese se află nu numai niveluri noi ale iubirii, dar şi niveluri noi ale libertăţii interioare.Cum aduce starea e prezenţă şi de conştienţă faţă de sine, eliberarea de sub imperiul emoţiei ? Atuncicând suntm prezenţi în noi înşine, conştienţi de pariţia oricărei emoţii, oricărui gând, atunci abia putemalege dacă ne vom identifica cu acea emoţie sau nu. Dacă o

vom trăi ca şi cum am fi una cu ea sau doar o vomobserva până la dizolvare. Aceasta este un dintre cele mai importante forme ale eliberării interioare.Eliberarea de emoţie. În multe cazuri înseamnă, pur şi simplu, o nouă viaţă şi descoperirea unor cpacităţipe care nu ni le-am imaginat nicicând. Odată eliberaţi de sub dictatura emoţiilor care ne-au creeatrealitatea interioară şi prin reflexie pe cea exterioară, abia atunci descoperim starea de bucurie pură afiinţei. Emoţiile devin doar valuri care vin şi trec, care se nasc în noi şi care dispar, în vreme ce noiexperimentăm starea aceluia care rămâne martor la aceste fenomene interioare. O libertate nouă senaşte, interioară şi exterioară, căci nu mai acţionăm sub imperiul fricii, al mâniei, al disperării etc, nu nemai temem de ceea ce vor spune sau crede ceilalţi despre noi ci vom deveni mai autentici şi mai curajoşiîn a ne afirma propriul adevăr. Validarea acestui adevăr interior ne va conduce rapid la acceptareaadevărului interior al altora, oricare ar fi. Nu ne vom mai petrece viaţa încercând să corectăm « erorile »lumii exterioare în funcţie de propriile noastre norme. Calea spre marea deschidere a inimii devine largă înfaţa noastră. Eliberarea de identificarea cu mintea Cel mai important lucru pe care-l dobândim estenaşterea încrederii în noi înşine, în capacitatea noastră de a administa spaţiul interior. Începem să nedescoperim adevărata noastră natură de creatori conştienţi. Descoperim repede deasemeni legăturaindestructubilă între procesele mentale şi cele emoţionale. Gandul declanşează emoţia, care nu estedecât un transmiţător al energiei în domeniile energiilor coporale. Facem astfel primul pas către eliberareaconştientă de dictatura modelelor de gândire. La fel ca şi modelele de comportament care au asociateanumite roluri, la fel ca şi modelele de reacţie emoţională la ralitatea exterioară, există modele de gândire.Aceste modele de gândire rareori sunt ale noastre personal. Suntem învăţaţi cum să gândim, cum săconcepem realitatea şi pe noi înşine, de famile, şcoală, biserică, societate, ştiinţă, tradiţie, cultură etc etcRămâne prea puţin loc pentru a simţi noi înşine realitatea, pentru a avea propriile opinii despre aceasta.Suntem prizonieri în sisteme de convingeri pe care ni le asumăm ca fiind « ale noastre » şi pe care apoi leapărăm ca şi cum ar fi o chestiune de viaţă şi de moarte. Pentru că ne identificăm cu ele. Suntemprizonieri, deşi ne credem nişte fiinţe inteligente, raţionale şi puternice. Suntm prizonierii uneo realităţiprefabricate pe care am moştenit-o şi ne-am asumat-o fără să o simţim. Este capcana judecăţii asuprarealităţii. Realitatea este înlocuită cu clişee prefabricate. Credem că ştim cine este celălalt pentru că ştimcum îl cheamă şi unde lucrează, dar habar n-avem ce simte celălalt. E o prăpastie între noi şi realitate.Privim un copac prin prisma etichetelor din cărţi, dar habar nu avem despre adevărata natură a aceluicopac, care nu poate fi decât simţită. Trăim astfel într-o colivie conceptuală, arogantă, articulată pe logicăşi pe deducţie, pe cauzalitate, fără să mai percepem nimic înafara dimensiunii liniare a realităţii, oferită deminte. Privim doar umbrele pe un perete, în loc să simţim adâncimea inimaginabilă a fiecărei clipe. Dacăadăugăm acest tip de prizonierat interior, la acela al rolurilor şi al emoţiilor şi la înstrăinarea de naturaprofundă a ralităţii, putem să avem o imagine asupra superficialităţii libertăţii noastre. Sistemul în care

trăim este generat de această privire asupra lucrurilor. De aceea sistemul menţine acest tip de paradigmăcare este una a prozonieratului interior. Suntem de fapt sclavii inconştienţi ai sistemului cât timp nurecuperăm adevărul despre noi înşine şi propria conştienţă. Adevăr şi libertate Întodeauna au existatoameni care au cunoscut adevărul sau oameni care nu s-au mulţumit cu adevărul oficial. Întotdeauna aufost oameni care au folosit adevărul pentru a acumula putere asupra celor care nu îl cunoşteau şi oamenicare au găsit singuri adevărul în ciuda celui oficial, controlat de sistem. Nu, sistemul nu este « de vină »,

căci nu există opresor fără victimă. Noi suntem aceiacare am creat sistemul, căci noi am jucat toate rolurile. A fost convenabil pentru unii dintre noi să ronţăimdoar firmituri din adevăr sau un adevăr parţial, mestecat déjà de ceilalţi sub forma adevărului oficial. Deaceea ne-am mulţumit cu o libertate parţială. Libertatea nu este despre drepturile omului, drepturi politice,drepturi sociale, drepturi economice etc. Acele drepturi se referă la aspectele noastre, la corpurilenoastre, la rolurile noastre. Adevărat libertate se referă la libertatea interioară, la ieşirea de subidentificarea cu sistemele noastre de convingeri, cu credinţele noastre, cu dogmele pe care le-am validat.Libertatea este în ultimă instanţă o chestiune de experimentare directă a propriei fiinţe, de cunoaşteredirectă a ceea ce suntem. Atunci când ştim ceea ce suntem, nu din cărţi şi din doctrine, ci din proprianoastră experienţă, nu mai putem fi controlaţi, nici manipulaţi prin intermediul emoţiilor noastre, al friciilor,al credinţelor noastre. Nu mai putem fi păcăliţi cu rolurile pe care le-am jucat, căci ştim că sunt doaradevăruri parţiale, iar adevărata noastră natură nu poate fi îngrădită. Structurile de putere cărora ne-amsupus nu mai au nici o importanţă, căci descoperim că şi puterea este o iluzie. Ceea ce suntem cuadevărat nu poate fi supus, ucis, atacat, poluat, închis, nu poate fi posedat şi nici manipulat, nici parazitat.Doar aspectele noastre pot fi. Daca ne credem doar trupuri, atunci da, putem fi închişi, ucişi etc, căcirealitatea noastră este cea a trupului. Dacă credem că suntem doar rolurile noastre, putem fi manipulaţi şisupţi de energie prin intermediul acestor roluri, familiale, sociale, economice etc. Dar odată trăitălibertatea interioară a fiinţei, aceste roluri se destramă, ne detaşăm de ele. Dacă credem că suntemgândurile noastre şi sistemele noastre de credinţe, da, putem fi manipulaţi în numele unor false idealuricolective în detrimentul propriei fiinţe, şi în numele unor sisteme de convingeri care ne vor crea realitateatrăită. Dar dincolo de aceste sisteme de convingeri şi credinţe se află libertatea fiinţei care-şi descoperăadevăratele dimensiuni, Identitatea, Adevărul, Iubirea şi Libertatea Creatorului. Un fel de Epilog Toateacestea merg împreună şi fac parte din marele joc cosmic al fiinţei care experimentează dimensiuneadensă a Creaţiei. Noi adică. Pe măsură ce vălul uitării se ridică, pe măsură ce experimentarea nivelurilorsuccesive ale fiinţei ne fac să redescoperim cine suntem, revenim la atributele primordiale ale fiinţei. Dar,de fapt, nu vom mai fi niciodată cum am fost atunci când am coborât pentru întâia dată în materie. Căciaceastă călătorie ne-a transformat. Am devenit mai mult decât am fost atunci. Eram doar nişte fiinţeinefabile, subţiri. Materia era pentru noi o aventură inimaginabilă, în care urma să uităm cine suntem şi

care nu se ştia cât anume avea să dureze. Depindea numai de noi să străbatem vălurile succesive aleuitării. Ne-a trebuit mult curaj să ne asumăm această extraordinară misiune în dimensiunile cele maidense ale Creaţiei. Dar am făcut-o, alături de alţii asemenea nouă, alături de care am suferit şi

am iubit, am murit de o mie de ori, am luptat, ne-am sacrificat, alături decare am fost ticăloşi uneori, dar am fost şi eroi, şi, mai presus de toate, am descoperit dimensiuni noi alepropriei noastre fiinţe. Nu vom mai fi niciodată ce am fost, ci mult mai mult decât atât, căci am învăţat săaducem divinitatea noastră inefabilă în mijlocul materiei celei mai dense. Am devenit îngerii care pot trăi înmaterie şi astfel am deschis calea şi pentru alţii. Căci la aceste niveluri orice experienţă personalăschimbă experienţa întregii Creaţii. Această superbă specie spirituală care suntem şi care-şi asumăcălătoria în materie, poartă numele de Umanitate. Noi suntem Aceia. horia ţurcanu ps. Dacă aţi parcursacest text până la capăt, atunci ceva rezonează în voi. Nu facem aici decât să vă reamintim ceea ce ştiaţidéjà, în adâncul vostru. Mai e un pas. Daţi print acestui articol şi citiţi-l atunci când aveţi timp suficient. Veţidescoperi multe lucruri care v-au scăpat la prima lectură. Deasemeni înseamnă că e timpul să faceţi ocălătorie în adâncurile voastre. Poate împreună cu noi. Următoarele noastre evenimente sepetrec la Cluj. 2 martie 2011, orele 18, Conferinţa « Relaţie şi Transformare » cu Horia Ţurcanu şiElena Francisc. Sala de conferinţe a hotelului Pami, Calea Mănăştur nr 39, Cluj 4-6 martie 2011,Workshop de Respiraţia Inimii- Respiraţie Holotropică, în care vă vom conduce, Elena şi eu, învastele teritorii ale propriei voastre fiinţe. Informaţii şi înscrieri la Alina Grama, tel 0731.014.257,mail attranspersonal@gmail.com Info despre toate acestea pe www.transpersonal.ro