Calatori celebri si experientele lor

Cei mai mari 10 exploratori ai lumii:

1. Bartolomeo Diaz (1451 – 1500)

Daca ar exista o expresie care sa il defineasca cel mai bine pe portughezul Bartolomeo Diaz (Bartolomeu Dias), aceasta ar fi, cu siguranta, „deschizatorul de drumuri”. Numai gandindu-ne la faptul ca Vasco da Gama, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci, ca sa numim doar cativa dintre cei mai cunoscuti exploratori ai vremii, i-au folosit hartile si insemnarile in expeditiile lor, ne putem da seama de importanta pe care Diaz a avut-o in descoperirile care i-au urmat.

Expeditia intreprinsa de Bartolomeo Diaz intre 1487 si 1488 a fost una secreta pentru o lunga perioada de timp, si asta pentru ca scopul ei principal era acela de a descoperi o cale maritima catre India, prin sudul Africii... un deziderat indraznet daca avem in vedere faptul ca atat musulmanii, cat si Venetia acelor vremuri, detineau monopulul comertului cu Asia. In cele 16 luni cat a durat temerara sa calatorie, portughezul a strabatut peste 8000 de kilometri pe mare, cartografiind aproximativ 2030 de kilometri de coasta africana inca necunoscuta. El este cel care a descris pentru prima oara o intalnire cu nativii sud-africani si tot el are meritul de a fi atins pentru prima data Capul Bunei Sperante (pe care il numise atunci Cabo das Tormentas - Capul Furtunilor). Chiar daca nu si-a implinit niciodata visul, acela de a ajunge in India, Bartolomeo Diaz este considerat primul european care a strabatut sudul Africii si care a demonstrat ca Oceanul Indian nu este doar o mare inchisa, asa cum se crezuse pana atunci. Nevoit sa se intoarca din drum din cauza unei epidemii de scorbut si a unei posibile revolte a echipajului, Diaz spera la o a doua calatorie care sa il duca, de acea data, pana in Indii. Visul i-a fost destramat 9 ani mai tarziu, in 1497, atunci cand un alt portughez, Vasco da Gama, era numit de casa regala portugheza sa conduca urmatoarea expeditie. Folosind hartile realizate de Diaz, da Gama atingea la 20 mai 1498 atat de ravnita destinatie.

2. Vasco da Gama (1460/1469 – 1524)

Probabil ca doar cautarea Sfantului Graal a putut da nastere in Evul Mediu mai multor patimi si mai multor expeditii temerare decat a facut-o posibila ruta maritima catre Indii. Si ce exemplu poate fi mai elocvent decat al celui care a ramas in istorie drept primul om care a strabatut Atlanticul si Oceanul Indian pentru a dovedi ca supozitiile geografilor vremii sunt reale... nimeni altul decat portughezul Vasco da Gama?

Atunci cand da Gama dadea semnalul inceperii istoricei sale calatoriii, la 8 iulie 1497, nimeni nu se asteptase ca el sa fie numit lider al expeditiei in detrimentul mult mai experimentatului navigator Bartolomeo Diaz. In fond, chiar Diaz fusese cel care ii alesese corabiile mai tanarului sau omolog si chiar il insotise pentru o scurta perioada de timp in expeditia sa. Si totusi, dintr-un capriciu al regelui portughez Manuel I, ilustrul necunoscut pe atunci, Vasco da Gama, pornea in calatoria care avea sa schimbe destinele lumii si care, la finalul ei, urma sa ii asigure nemurirea. Spirit mult mai pragmatic decat Diaz, acesta si-a condus cu o mana de fier cei 200 de membri ai echipajului cale de peste 10.000 de kilometri, un record absolut la acea vreme si, dupa ce a strabatut Oceanul Indian in numai 23 de zile, atingea la 20 mai 1498 portul indian Calicut. Ruta maritima catre Indii fusese descoperita. De acum, lumea intra intr-o noua era.

Vasco da Gama a fost insarcinat de catre suveranul portughez sa conduca si o a doua expeditie catre India, in anul 1502, de data aceasta in fruntea a nu mai putin de 20 de nave de razboi, pentru a impune interesele tarii sale

in Estul indepartat. Recunoscut deja pentru duritatea caracterului si pentru violenta fata de oponentii sai, da Gama si-a creat o reputatie de temut printre negustorii arabi si indieni, mai ales dupa ce a incendiat o corabie plina cu pelerini musulmani care se intorceau de la Mecca, si a scufundat o intreaga flota (29 de nave) din Calicut. Un an mai tarziu, la intoarcerea in Portugalia, Vasco da Gama primea in semn de recunostinta titlul de Duce de Braganza, precum si drepturi feudale asupra provinciei Vidigueira. Portughezul s-a stins din viata in 1524, in timpul celei de a treia expeditii in India, in urma unei puternice epidemii de malarie. Trupul sau a fost repatriat si, in prezent, se afla inmormantat in Manastirea Sfanta Maria din Belem, Lisabona.

3. Cristofor Columb (1451 – 1506)

Tot o ruta catre Indii a incercat sa afle si celebrul genovez aflat in slujba Spaniei, Cristofor Columb (Cristobal Colon dupa numele sau hispanizat), atunci cand, la 3 august 1492, ridica ancora catre ceea ce avea sa devina una dintre cele mai mari descoperiri ale ultimului mileniu… America. De altfel, desi a intreprins nu mai putin de 4 voiaje intre 1492 si 1502, explorand o mare parte a Americii Centrale si a insulelor din estul celor doua Americi, Columb a murit convins ca a descoperit legendarul drum catre coasta estica a Indiei. Meritul de a demonstra ca lumea lui Columb

este mult mai mare decat crezuse acesta si ca, de fapt, genovezul descoperise un alt continent, complet necunoscut pana in acel moment, apartine insa unui alt explorator italian, florentinul Amerigo Vespucci (1454 – 1512). Ca o ironie a sortii, la doar un an dupa moartea lui Columb, in 1507, cartografii germani Martin Waldseemuller si Matthias Ringmann numeau continentul descoperit de genovez... America.

Chiar daca meritul de a fi descoperit Lumea Noua nu ii mai apartine decat formal lui Cristofor Columb, acesta fiind devansat cu aproape cinci secole de vikingii lui Leif Erikson, el este acela care a dat startul colonizarii Americilor, actiune care avea sa schimbe radical fata lumii cunoscute la acea vreme.

Columb Vespucio

David Livingstone (1813-1873)

O figura aparte in grupul elistist al marilor exploratori ai lumii o constituie, fara doar si poate, cea a misionarului scotian David Livingstone. Carismatic, indragostit pana la fanatism de Africa, aprig luptator impotriva sclaviei, Livingstone s-a dovedit un pionier in ceea ce priveste explorarea Continentului Negru, cu atat mai mult cu cat expeditiile sale au avut loc intr-o perioada in care putini aveau curajul sa se aventureze in lumea salbatica a junglelor, a savanelor si a necunoscutelor triburi africane.

Plecat initial ca misionar in Africa de Sud, in 1840, David Livingstone a fost socat de realitatile vietii de pe Continentul Negru, in special de sclavia practicata pe scara larga, un veritabil flagel impotriva caruia isi propunea sa lupte cu toate puterile sale. Astfel, are loc in 1849 prima expeditie catre centrul Africii, scotianul traversand atunci desertul Kalahari de la sud la nord. Trei ani mai tarziu, Livingstone porneste intr-una dintre cele mai temerare calatorii din istorie, devenind primul european care a strabatut continentul african de la vest la est (din Luanda, pe tarmul Atlanticului, pana la Quelimane, pe malul Oceanului Indian). Tot atunci, misionarul scotian descoperea si gura de varsare a fluviului Zambezi, si tot el era cel care identifica impresionanta cascada Mosi-oa-Tunya, pe care o reboteza Victoria.

Intors temporar in Anglia, Livingstone este tratat ca un erou national si, dupa ce renunta la misionarism pentru a a-si continua expeditiile, primeste fonduri din partea Societatii Regale de Geografie pentru a finanta o calatorie cu un vapor cu aburi, care sa identifice o ruta navigabila pe Zambezi catre interiorul Africii. Incercarea sa din 1858 ramane insa fara succes, datorita apelor improprii navigatiei si, poate, si a lipsei calitatilor sale de lider in misiuni de asemenea amploare. Reintors sase ani mai tarziu, in 1864, David Livingstone nu sta prea mult pe ganduri si organizeaza o noua expeditie, de data aceasta in cautarea izvoarelor Nilului, expeditie care esueaza la fel ca ultima. Cu toate acestea, hartile intocmite de scotian aveau sa se dovedeasca de o importanta covarsitoare in viitoarele misiuni europene de explorarea a Africii. Livingstone s-a stins din viata in Zambia, la 4 mai 1873, din cauza malariei si a unei hemoragii interne cauzate de o puternica dizenterie. Trupul sau a fost transportat la Londra, acolo unde a fost inmormantat in Abatia Westminster.

Sir Francis Drake (1540-1596)

„Fabulos”… Acesta ar fi singurul termen care sa poata defini viata si personalitatea unuia dintre cele mai indragite personaje din istoria Angliei, Sir Francis Drake. Comerciant de sclavi, corsar, invingator al Invincibilei Armade spaniole, influent om politic si cavaler al reginei Elisabeta I a Angliei, Drake isi gaseste locul in lumea exploratorilor printr-o realizare de exceptie, el fiind totodata cel de al doilea om care a realizat inconjurul lumii pe mare si primul englez care a reusit o astfel de performanta.

Marea a insemnat totul pentru Francis Drake, cel care la varsta de mai putin de 13 ani lucra deja ca ucenic pe o nava comerciala din Canalul Manecii. La numai 20 de ani, el devine capitanul propriul vas si se lanseaza in traficul de sclavi pe care ii transporta in Lumea Noua. Aici avea sa aiba parte si de primul contact cu spaniolii, o infruntare sangeroasa care ii lasa pentru tot restul vietii o ura nestinsa fata de acestia. La scurt timp devine corsar in slujba reginei Elisabeta I si, din ordinul acesteia, porneste in fruntea unui echipaj format din 6 corabii si 164 de oameni in calatoria care avea sa ramana pentru totdeauna in istoria Angliei. Desi scopul sau era acela de a prada cat mai multe galioane spaniole din estul Americii de Sud, Drake nu ajunge in Pacific decat cu nava amiral, restul ambarcatiunilor fiind fie scufundate de furtuna fie distruse chiar de catre englez din cauza pierderii echipajului.

Pentru a atinge Oceanul Pacific, Drake devenea in 1578 primul englez care strabatea Stramtoarea Magellan si, in speranta de a descoperi un pasaj nordic care sa ii permita intoarcerea in Atlantic, el naviga in nordul coastelor vest-americane mai mult decat o facuse orice alt european inaintea sa. Convins ca aceasta trecere nu exista, Francis Drake se indrepta atunci catre Africa, nu inainte de a strabate Arhipelagul Filipine si de a-si incarca nava cu atat de mult ravnitele mirodenii asiatice. In septembrie 1580, Drake ajungea din nou in Anglia. Era primul om dupa Magellan care reusise inconjurul lumii pe mare. Opt ani mai tarziu, in 1588, englezul scria o noua pagina glorioasa din istoria tarii sale dupa ce, in functia de vice-amiral, invingea Invincibila Armada spaniola. Francis Drake s-a stins din viata la 29 ianuarie 1596 din cauza dizenteriei, in timp ce incerca sa asedieze portul spaniol San Juan din Puerto Rico. Trupul sau a fost incredintat apelor marii, conform unui stravechi obicei marinaresc.

Marco Polo (1254 – 1324)

Nu multi sunt cei care aleg o viata plina de aventuri in locul uneia lipsita de griji, asa cum a facut-o ilustrul venetian din secolul al XIII-lea, Marco Polo. Descendent al unei familii cu o bogata traditie in comertul cu bijuterii, afacere extrem de profitabila de altfel, Polo renunta la beneficiile materiale in schimbul unei experiente care avea sa ii schimbe viata si care sa ii asigure un loc nemuritor in ierarhia celor mai mari exploratori ai lumii.

Totul a inceput in 1260, an in care Niccolo, tatal lui Marco Polo, parasea Venetia pentru o calatorie de afaceri spre Marea Neagra. Atras de mirajul povestirilor despre Orientul Indepartat si despre legendarul Drum al Matasii,

venetianul se alatura atunci unei expeditii care avea sa il poarte pana la curtea lui Kublai Han, liderul mongol al Chinei acelor vremuri. Fascinat de lumea noua pe care o descoperise, Polo leaga o stransa prietenie cu nepotul ilustrului Gingis Han si, noua ani mai tarziu, se intorcea in Venetia pentru a-l convinge pe Papa sa organizeze o noua expeditie cu scopul de a propovadui crestinismul in China. Insotitudu-si tatal in Orientul Indepartat in 1275, Marco Polo avea sa isi petreaca urmatorii 17 ani explorand cea mai mare parte a Chinei si, fapt neconfirmat in totalitate, ajungand in premiera pentru un european in dreptul stramtorii Bering.

Povestea fascinanta a calatoriilor sale a fost scrisa nu de Polo, asa cum multi au crezut, ci de un alt italian, un anume Rustichello din Pisa, scriitor care il descopera pe venetian intr-o inchisoare din Genova, acolo unde acesta ajunsese dupa ce se implicase direct in luptele navale dintre cele doua state italiene. „Milionul” si „Calatoriile lui Marco Polo”, cartile in care erau descrise aventurile sale, s-au dovedit extrem de populare fiind traduse ulterior in multe limbi europene. Impresionati, genovezii il eliberau pe Polo, iar acesta se intorcea in Venetia, acolo unde avea sa isi petreaca tot restul vietii. Ilustrul explorator s-a stins din viata la 8 ianuarie 1324.

Roald Amundsen (1872 – 1928)

Demn urmas al legendarilor exploratori scandinavi din urma cu peste un mileniu, norvegianul Roald Amundsen este, alaturi de Douglas Mawson, Robert Falcon Scott si Ernest Shackleton, o figura ilustra a perioadei numita de specialisti, Era Eroica a Explorarilor Antarctice. In fapt, daca vreodata s-

ar dovedi, Amundsen ar putea fi considerat omul care a atins in premiera atat Polul Sud cat si Polul Nord.

Puternic atras de fascinatia vietii de explorator, Roald Amundsen si-a abandonat studiile la numai 21 de ani pentru a se dedica in totalitate unei calatoriilor pe mare. Astfel, in 1897, la varsta de 27 de ani, norvegianul se regaseste in compania ilustra a celor mai promitatori oameni de stiinta ai vremii, intr-o calatorie care avea sa ramana in istorie. Este vorba nava Belgica, si de prima incercare de a atinge Antarctica efectuata vreodata de europeni. Condusa de belgianul Adrien de Gerlache, expeditia avea insa sa esueze odata cu blocarea navei intre gheturile sudice. Echipajul a fost salvat numai de eforturile concentrate ale medicului Frederick Cook si ale romanului Emil Racovita, cei care au evitat o epidemie de scorbut sau, mai rau, o moarte prin inanitie a marinarilor, vanand foci pe banchizele polare si oferind exploratorilor carnea cruda a acestora.

Fara sa isi piarda entuziasmul in urma acestei intamplari, Amundsen se indreapta doar 6 ani mai tarziu, in 1903, catre Polul Nord, descoperind atunci Pasajul Nordic, puntea de legatura dintre Oceanul Atlantic si Oceanul Pacific, un deziderat care dura de peste patru secole, inca de pe vremea marilor exploratori medievali. Tot atunci, norvegianul intra in contact cu triburile de inuiti de la care invata tehnicile esentiale de supravietuire in conditii de frig extrem, tehnici care aveau sa se dovedeasca extrem de importante in calatoriile sale viitoare.

Anii 1910-1912, il gasesc pe Roald Amundesn intr-o cursa epica pentru cucerirea Polului Sud. Desi initial intentionase sa atinga Polul Nord, norvegianul afla dezamagit ca Frederick Cook si Robert Peary realizasera in 1908 si 1909 pasul catre cel mai nordic punct al Terrei. Indreptandu-si atentia catre Antarctica inca neexplorata, Amundsen iesea, de data aceasta victorios, doar experienta acumulata alaturi de inuiti facandu-l castigator in fata englezului Robert Falcon Scott, plecat spre Polul Sud in aceeasi perioada. Era 14 decembrie 1911.

Visul de a atinge si Polul Nord nu se stinsese insa si, dupa mai multe tentative esuate, Amundsen isi atinge obiectivul in 1926, la bordul zepelinului Norge. Cum toate cele trei expeditii care sustinusera ca

atinsesera Polul au fost contestate (Frederick Cook in 1908, Ribert Peary in 1909 si Richard Byrd in 1926), putem avea in persoana lui Roald Amundsen pe omul care a atins in premiera ambii poli ai Pamantului.

Norvegianul a disparut in conditii misterioase la 18 iunie 1928, in timp ce incerca sa salveze membrii unui zepelin italian prabusit dupa intoarcerea de la Polul Nord. Corpul sau nu a fost gasit niciodata.

Alexander von Humboldt (1769 – 1859)

Spirit enciclopedic, vesnic in cautarea noului, explorator cu vocatie de geniu, germanul Alexander von Humboldt a fost considerat de catre critici, pe buna dreptate, un demn urmas al anticului Aristotel. In fapt, intr-o Europa marcata de razboaiele napoleoniene, Humboldt a fost singurul om capabil sa eclipseze prin realizarile sale, chiar daca intr-un cu totul alt domeniu, personalitatea covarsitoare a lui Napoleon Bonaparte. Chiar si astazi, la 250 de ani de la moartea sa, Alexander von Humboldt este privit ca unul dintre cei mai mari oameni de stiinta care au existat vreodata.

Vocatia sa s-a manifestat cu precadere de-a lungul celor cinci ani (1799 –1804), in care a explorat o mare parte a Americii de Sud, a Mexicului, Cubei si a Statelor Unite ale Americii. Inarmat cu o rigoare tipic prusaca si cu o

rabdare de fier, Humboldt a reusit sa adune si sa clasifice intr-un numar impresionant de volume, o parte importanta a florei, faunei, precum si a vestigiilor arheologice din Lumea Noua, intr-o maniera considerata astazi drept primul model stiintific in adevaratul sens al cuvantului. Tot el a fost cel care, in 1804, a realizat primul recensamant, chiar daca rudimentar, al nativilor amerindieni din sudul Americii de Nord, estimand numarul acestora la aproximativ 6 milioane.

Perioada cuprinsa intre 1811 – 1818, il gaseste pe Alexander von Humboldt in cea mai lunga dintre expeditiile sale, cea din Rusia, atunci cand strabate circa 15.500 de kilometri in incercarea de a afla cat mai multe date despre o tara inca necunoscuta multora dintre contemporanii sai. El aprecia corect pentru prima data dimensiunile platoului Central-Asiatic si, spre satisfactia guvernului rus, descoperea diamante in zona muntilor Urali. Von Humboldt s-a stins din viata la 6 mai 1859, la venerabila varsta de 89 de ani, lasand in urma sa una dintre cele mai ample si complete lucrari realizate vreodata in domeniul stiintelor naturale. Modelul urmat de el in clasificarea si catalogarea datelor obtinute in timpul expeditiilor s-a transfomat cu timpul in tiparul stiintific folosit in astfel de ocazii.

James Cook (1728 – 1779)

Departe de a fi doar un soldat si un navigator incercat, capitanul James Cook poate fi caracterizat drept unul dintre primii exploratori europeni care au realizat lungi calatorii oceanice in scopuri pur stiintiice. De altfel, asa avea sa inceapa si prima sa mare aventura, o expeditie in Tahiti, acolo de unde ar fi urmat sa urmareasca conjuctia dintre Venus si Soare, eveniment de mare importanta pentru astronomii vremii, petrecut in 1769. Conform instructiunilor primite din partea Societatii Regale Britanice, Cook s-a indreptat apoi catre Noua Zeelanda, teritoriu descris pentru prima data de

olandezul Abel Tasman in 1642. Cook a fost de altfel primul european care a realizat o cartografiere completa a Noii Zeelande, tot el fiind si cel care a identificat coasta estica a Australiei.

Nemultumit de realizarile sale din timpul primei expeditii, James Cook porneste in 1772 intr-o a doua calatorie, cu scopul de cartografia tarmurile Oceanului Atlantic, ocazie cu care identifica mai multe insule necunoscute pana atunci geografilor europeni, si ajunge pana aproape de Antarctica.

La doar un an de la intoarcere din 1775, Cook organizeaza si cea de treia expeditie, ocazie cu care descopera Hawaii si stabileste primul contact european cu nativii maori. Considerat initial un zeu de catre bastinasi, englezul intra in conflict cu acestia dupa ce incearca sa isi recupereze o barca furata, luand ostatici mai multi lideri hawaiieni. Deznodamantul este insa unul dramatic, James Cook fiind ucis de localnici intr-un atac furibund al acestora. Era 14 februarie 1779.

Fernando Magellan (1480 – 1521)

Primul loc in topul celor mai mari exploratori ai tuturor timpurilor este ocupat de portughezul Fernando Magellan (Fernao de Magalhaes dupa

numele sau real), omul care a reusit in premiera o circumnavigatie a Terrei si care descoperea drumul vestic catre Indii prin stramtoarea din sudul Americii Latine care astazi ii poarta numele.

Nascut intr-o familie de nobili portughezi scapatati, Magellan se inroleaza la numai 25 de ani in flota regala, participand activ la mai multe expeditii in India si Africa. In fapt, portughezul a fost unul dinte cei care a luptat pentru cucerirea estului Indiei si a peninsulei Malacca, inainte de a fi ranit si de se retrage in Portugalia. Dupa o serie de neintelegeri cu regele portughez, Manuel I, Magellan se refugiaza in Spania, marea rivala a tarii sale natale, acolo unde propune sa i se incredinteze conducerea unei expeditii prin care sa descoperea pasajul vestic catre atat de ravnitul Tinut al Mirodeniilor. Suprinzator, portughezul primeste un raspuns afirmativ si, la 10 august 1519, ridica ancora in fruntea unei flote formate din cinci nave (Trinidad, San Antonio, Conception, Victoria si Santiago). Nevoit sa evite navele trimise de catre Manuel I in urmarirea sa, precum si coasta estica a Braziliei, aflata sub dominatia portugheza, Fernando Magellan a navigat de-a lungul coastei Americii de Sud si, la 28 noiembrie 1519, reusea sa patrunda prin sudul Tarii de Foc in ceea ce el avea sa numeasca Mar Pacifico - Oceanul Pacific. Drumul vestic catre India fusese descoperit.

Navigand catre nord, portughezul ajungea dupa o calatorie extenuanta in Filipine, acolo unde, din nefericire, avea sa isi gaseasca sfarsitul, la 22 aprilie 1521, dupa ce incercase sa aplaneze conflictul dintre doua capetenii locale. La trei de la lansarea expeditiei, si dupa 69.800 de kilometri pe mare, o singura nava, Victoria, se intorcea in Spania. Din cei 270 de oameni care il urmasera pe Magellan in temerara sa incercare, doar 38 aveau sa mai ajunga acasa. Era 6 septembrie 1522, data la care Indiile isi pierdusera si ultimul secret.

Cei mai important calatori in stiinta:

Savantul grec Arhimede (în greacă Αρχιμήδης Arhimedes; n. aprox. 287 î.Hr. în Siracusa, atunci colonie grecească, d. 212 î.Hr.) a fost unul dintre cei mai de seamă învățați ai lumii antice. Realizările sale se înscriu în numeroase domenii științifice: matematică, fizică, astronomie, inginerie și filozofie. Carl Friedrich Gauss considera că Arhimede și Isaac Newton au fost cei mai mari oameni de știință din întreaga istorie a civilizației umane.

Opera

Din operele lui au fost păstrate un număr relativ mare de lucrări. Printre acestea se află și Despre sferă și cilindru în care Arhimede demonstrează că raportul dintre aria unei sfere și cea a cilindrului circumscris este egală cu raportul dintre volumele celor două corpuri (și anume exact 2/3), rezultat de care Arhimede se pare că era foarte mândru. A pus la punct o metodă de a calcula numărul π (raportul dintre circumferința și diametrul unui cerc) cu o precizie oricât de bună, bazată pe calculul perimetrelor unor perechi de poligoane regulate, unul înscris în cerc și altul circumscris, cu număr crescător de laturi. Pentru cazul când numărul laturilor este 96, Arhimede a calculat o aproximație a numărului π între 223/71 (aproximativ 3,1408) și 22/7 (aproximativ 3,1429).

Studiul proprietății spiralelor și descrierea invenției sale, șurubul fără sfârșit (sau șurubul lui Arhimede), cu o largă aplicabilitate practică, se regăsesc în lucrarea Despre șuruburi. A descoperit principiul fundamental al hidrostaticii prin care a pus bazele acestei importante discipline, în lucrarea în două volume Periton ochumenon (Despre corpurile plutitoare). În legătură cu această descoperire este citată celebra exclamație „Heureka!” („Am găsit!”, în greaca modernă εύρηκα, evrika). În principiu legea lui Arhimede este următoarea: „Un corp scufundat într-un lichid sau gaz este împins ascendent pe verticală cu o forță egală cu greutatea volumului de lichid sau gaz dislocat”. Atunci când forța determinată de presiunea lichidului este mai mare decât greutatea corpului acestea plutește, iar atunci când cele 2 forțe sunt egale obiectul rămâne în echilibru.

Tetragonismos paraboles (Cvadratura parabolei) este lucrarea considerată a prefigura calculul integral. Cu Prammites sau Arenarius (calculatorul de nisip) încearcă să găsească un procedeu de exprimare a numerelor mari (calculul firelor de nisip care ar încăpea în Universul cunoscut atunci, 1051).

Prin alte cercetări a determinat centrul de greutate al corpurilor, a stabilit legile pârghiilor și a inventat scripetele compus — matematicianul Pappos citează celebrul său aforism „Dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc” (δος μοι που στω και κινω την γην, dos moi pu sto kai kino ten gen). Manuscrise grecești, latine și arabe ale lui Arhimede, scrise între secolele al XVI-lea și al XVII-lea în Europa, au dat un nou impuls cercetărilor științifice ale epocii sale.

Nicolaus Copernic(germ. Nikolaus Kopernikus, pol. Mikołaj Kopernik) (n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia), astronom și cosmolog, matematician și economist, preot și prelat catolic, a dezvoltat teoria heliocentrică a sistemului solar.

Copernic provenea dintr-o familie de comercianți și înalți funcționari administrativi de etnie germană. Unchiul lui pe linie maternă, episcopul Lukas Watzenrode, s-a îngrijit ca nepotul său să primească o educație la cele mai bune universități ale timpului. Astfel, după patru ani de studiu la Universitatea din Cracovia, pleacă în 1496 în Italia, unde în 1497 începe studieze medicina și dreptul canonic la Universitatea din Bologna, prima universitate din Europa, aprofundând și studiul literaturii clasice. În Italia a citit despre ideea filosofului grec Aristarh din Samos, care cu mai bine de un mileniu și jumătate înainte afirmase că Pământul și celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, iar nu invers, așa cum susținea opinia comună la acea vreme.

În acest timp locuiește în casa matematicianului Domenico Maria de Novara, care se ocupa cu scrierile astronomului Ptolemeu, și începe să se intereseze de astronomie și geografie. Împreună observă la 9 martie 1497 acoperirea stelei Aldebaran de către lună. După terminarea studiilor în 1500, Copernic ține prelegeri de astronomie la Roma și în anul următor este acceptat să studieze medicina la renumita universitate din Padova. În anul 1503 i se acordă în Ferrara titlul de Doctor în Drept canonic, după care se întoarce în Polonia.

Între anii 1503 și 1510, Copernic locuiește în palatul episcopal al unchiului său în Lidzbark Warmiński, ajutându-l la administrația diocezei. În acest timp redactează un scurt tratat de astronomie, "De Hypothesibus Motuum Coelestium a se Constitutis Commentariolus", care va fi publicat postum mult mai târziu, în secolul al XIX-lea. În 1512, înainte de a împlini 40 de ani, Copernic scrisese deja Comentariolus, o descriere a modelului heliocentric al sistemului solar, manuscrisul fiind însă destinat numai apropiaților. În același an se mută la Frauenburg, face parte din comitetul "Concilului din Laterano" (1515) pentru reforma calendarului și începe să lucreze la opera sa fundamentală, "De Revolutionibus Orbium Coelestium" ("Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești"), pe care o termină în 1530, dar

va fi publicată abia în anul 1543, cu puțin înainte de moarte, fiind conștient de contradicțiile cuprinse față de doctrina oficială a Bisericii Catolice.

Nicolaus Copernic: De Revolutionibus Orbium Coelestium

Teoria cosmologică a lui Ptolemeu ("Sistemul ptolemeic"), oficial acceptată, concepea existența unui univers geocentric în care pământul este fix și imobil, în centrul unor sfere concentrice în rotație pe care se găsesc diversele planete ale sistemului solar (cum îl numim astăzi). Sferele finite cele mai externe ar conține așa zisele "stele fixe". În tratatul său, Copernic reia o veche ipoteză heliocentrică, deja susținută de filosofii pitagoreici, și descrie cele trei tipuri de mișcări ale pământului: în jurul axei ("rotație"), în jurul soarelui ("revoluție") și în raport cu planul eliptic, menținând teza aristotelo-ptolemeică asupra universului finit delimitat pe cer de stelele fixe.

Între 1543 și 1600 puțini au fost adepții sistemului copernician, cei mai renumiți fiind Galileo Galilei și Johannes Kepler. În 1588, astronomul danez Tycho Brahe a emis o teorie de compromis, după care pământul rămâne nemișcat în timp ce planetele se mișcă în jurul soarelui, care, la rândul lui, înconjoară pământul. După respingerea teoriei lui Copernic de către autoritățile ecleziastice cu ocazia procesului lui Galilei (1633), doar câțiva filosofi iezuiți mai acceptau în ascuns ideea unui univers heliocentric. Abia după sfârșitul secolului al XVII-lea, odată cu apariția lucrărilor lui Isaac Newton asupra mecanicei cerești, sistemul copernician a fost admis de majoritatea gânditorilor europeni.

Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564[4] – d. 8 ianuarie 1642)[1][5] a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică. Printre realizările sale se numără îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice realizate astfel, precum și suportul pentru copernicanism. Galileo a fost numit „părintele astronomiei observaționale moderne”,[6] „părintele fizicii moderne”,[7] „părintele științei”,[7] și „părintele științei moderne”.[8] Stephen Hawking a spus că „Galileo, poate mai mult decât orice altă persoană, a fost responsabil pentru nașterea științei moderne.”

Mișcarea obiectelor uniform accelerate, predată în aproape toate cursurile de fizică la nivel de liceu și început de facultate, a fost

studiată de Galileo ca subiect al cinematicii. Contribuțiile sale la astronomia observațională includ confirmarea prin telescop a fazelor planetei Venus, descoperirea celor mai mari patru sateliți ai lui Jupiter (denumite în cinstea sa lunile galileene), și observarea și analiza petelor solare. Galileo a lucrat și în știința aplicată și în tehnologie, îmbunătățind tehnica de construcție a busolelor.

Susținerea de către Galileo a copernicanismului a dus la controverse în epocă, o mare majoritate a filosofilor și astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică cum ca Pământul ar fi centrul universului. După 1610, când a început să susțină public heliocentrismul, a întâmpinat o puternică opoziție din partea a numeroși filosofi și clerici, doi dintre aceștia din urmă denunțându-l inchiziției romane la începutul lui 1615. Deși la acea vreme a fost achitat de orice acuzație, Biserica catolică a condamnat heliocentrismul ca fiind „fals și contrar Scripturii” în februarie 1616,[10] iar Galileo a fost avertizat să abandoneze susținerea sa—ceea ce a promis să facă. După ce, mai târziu, și-a apărat din nou părerile în celebra sa lucrare, Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, publicată în 1632, a fost judecat de Inchiziție, găsit „vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Johannes Kepler (*27 decembrie 1571, Weil der Stadt - †15 noiembrie 1630, Regensburg) a fost un matematician, astronom și naturalist german, a formulat și confirmat legile mișcării planetelor (Legile lui Kepler). În matematică este considerat precursor al calculului integral.

Viata si activitatea: Kepler s-a născut la 27 decembrie 1571 în Weil der Stadt, Württemberg, Germania, și a studiat, începând cu anul 1591, teologia la Universitatea din Tübingen. Unul din profesorii săi era Michael Maestlin, apărător al teoriei heliocentrice a lui Copernic. Kepler ar fi dorit să devină preot protestant, dar în cele din urmă, având o mare înclinație pentru matematică, acceptă în 1594 funcția de profesor de matematică și astronomie la Universitatea din Graz, Austria. Aici lucrează la un complex de ipoteze geometrice având ca scop explicarea depărtării dintre orbitele celor cinci planete cunoscute în acel timp (Mercur, Venus, Marte, Jupiter și Saturn). Kepler consideră că soarele exercită o forță care scade proporțional o dată cu îndepărtarea de o planetă: "Planetele se mișcă în consecință pe o traiectorie eliptică, în centrul căreia se găsește soarele". În acest fel enunță prima sa lege a mișcării planetelor (vezi Legile lui Kepler), publicată în lucrarea "Mysterium Cosmographicum" ("Misterul lumii cosmice", 1596).

În aprilie 1597 Kepler se căsătorește cu Barbara Mühlek. Din cauza presiunilor exercitate de Contrareforma catolică, Kepler este nevoit să plece din Graz și, în 1600, acceptă oferta de a lucra la Praga ca asistent al lui Tycho Brahe, astronom al curții împăratului Rudolf al II-lea. Calitățile de observator ale lui Tycho Brahe sunt acum completate cu cunoștințele excepționale de matematică ale lui Kepler. După moartea lui Brahe în anul 1601, Kepler devine urmașul lui ca matematician și astronom imperial. În 1604 Kepler observă "Supernova 1604" și publică observațiile sale în lucrarea "De Stella nova in pede Serpentarii" ("Despre o nouă stea la piciorul constelației șarpelui"). În lucrarea "Astronomia Nova" ("Astronomia nouă", 1609) publică rezultatele cercetărilor asupra elipsei planetei Marte și enunță a doua lege: "Cu cât o planetă este mai aproape de soare, cu atât se mișcă mai repede". În anul 1612 Kepler se stabilește la Linz în Austria, unde îi apare lucrarea "Harmonices Mundi" ("Armonia lumii", 1619). În ultimul capitol al acestei cărți, pe baza observațiilor și calculelor efectuate, enunță a treia lege a mișcării planetelor: "Pătratul timpului de revoluție este proporțional cu puterea a treia a distanței medii dintre o planetă și soare".

În anii 1615-1620 Kepler a trebuit să-și apere mama, care era acuzată de vrăjitorie. Până la urmă a reușit să-i obțină eliberarea, fără a putea însă împiedica torturile la care a fost supusă, în urma cărora ea a

murit un an mai târziu. Kepler a trăit într-o epocă de intoleranță, a luptelor dintre catolici și protestanți din timpul războiului de treizeci de ani, fiind nevoit de mai multe ori să se refugieze pentru a scăpa de persecuții, cu toate încercările sale de a rămâne neutru.

Ultima sa operă importantă, apărută încă în timpul vieții, este "Tabulae Rudolfinae" (1627), care conține tabele ce descriu mișcările planetelor. Ea va constitui baza oricărui calcul astronomic pentru următorii 200 de ani. În lucrările sale asupra teoriei forțelor de gravitație, Isaac Newton s-a bazat în mare măsură pe observațiile lui Kepler.

În afara lucrărilor din domeniul astronomiei, Kepler a descris un procedeu de determinare a volumelor, pe baza căruia se va dezvolta calculul integral. De asemenea a studiat simetria fulgilor de zăpadă și a calculat forțele naturale care intervin în creșterea structurilor geometrice și care vor fi aplicate în studiul cristalografiei. A lucrat și în domeniul opticii, unde se poate aminti invenția sa numită "luneta lui Kepler".

Johannes Kepler moare la 15 noiembrie 1630 în Regensburg, Germania, în vârstă de 59 de ani. În memoria lui, Universitatea din Linz poartă numele de "Johannes-Kepler-Universität".Bibliografie:Rosemarie Schuder: Der Sohn der Hexe. In der Mühle des Teufels, Berlin 1968;Anna Maria Lombardi: Johannes Kepler. Einsichten in die himmlische Harmonie, Weinheim 2000.

Blaise Pascal (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franța - d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician și filosof francez având contribuții în numeroase domenii ale științei, precum construcția unor calculatoare mecanice, considerații asupra teoriei probabilităților, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune și vid. În urma unei revelații religioase în 1654, Pascal abandonează matematica și științele exacte și își dedică viața filozofiei și teologiei.

În onoarea contribuțiilor sale în știință numele Pascal a fost dat unității de măsură a presiunii, precum și unui limbaj de progamare.

S-a născut în Clermont la 19 iunie 1623 (acum Clermont-Ferrand), în regiunea Auvergne din Franța. Blaise Pascal a fost al treilea copil al lui Etienne Pascal și singurul său fiu. Mama lui Blaise a murit când acesta avea doar trei ani, micul Blaise fiind foarte afectat de această pierdere. În 1632, Etienne și cei patru copii ai săi au părăsit Clermont pentru a se stabili la Paris, iar tatăl, un matematician cu vederi mai neortodoxe asupra educației, a stabilit că Blaise nu va învăța nimic despre matematică până la vârsta de 15 ani. Impulsionat de această interdicție, la vârsta de 12 ani, Blaise a început să învețe geometrie de unul singur, descoperind că „suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 2 unghiuri drepte“. Când a aflat tatăl său, s-a îmbunat și i-a permis lui Blaise să aibă o copie a „Elementelor“ lui Euclid.

La vârsta de 14 ani, Blaise Pascal a început să-l însoțească pe tatăl său la întrunirile lui Mersenne de la Paris, la care participau Roberval,

Auzout, Mydorge, Desargues, ultimul devenind un model pentru tânărul Pascal. Pe la vârsta de 16 ani, Blaise a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, incluzând hexagonul mistic al lui Pascal.

În decembrie 1639, familia Pascal a părăsit Parisul pentru a locui la Rouen unde Etienne a fost numit colector de taxe pentru Normadia de Sus și unde Blaise publică în februarie 1640 Essay on Conic Sections (Eseu despre secțiunile conice). După ce a lucrat 3 ani, între 1642 și 1645, Pascal a inventat primul calculator mecanic, Pascaline pentru a-l ajuta pe tatăl său în munca sa de colector de taxe.

În 1646 tatăl său s-a rănit la picior și a trebuit să se recupereze acasă, în grija a 2 frați mai tineri dintr-o mișcare religioasă, care au avut o influență asupra tânărului Pascal care a devenit profund religios. Tot din această perioadă datează și primele încercări de studii asupra presiunii atmosferice, iar in 1647 demonstrează că vidul există, după ce la 25 septembrie el și Descartes s-au contrazis asupra acestui adevăr. În 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei.

În septembrie 1651, Etienne Pascal moare, iar într-o scrisoare adresată uneia din surori dă un adânc înțeles creștin morții în general și morții tatălui său în particular, idei care formează baza pentru lucrării sale filozofice ulterioare, Les pensées.

Din mai 1653, Pascal scrie Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) în care explică legea presiunii. În urma corespondenței cu Fermat din vara anului 1654 a pus bazele teoriei probabilității. În această perioadă are și probleme de sănătate, dar continuă lucrul până în octombrie 1654. Pe 23 noiembrie 1654, în urma unei experiențe religioase își dedică viața Creștinătății.

După această dată, Pascal face vizite la mănăstirea Jansenistă Port-Royal des Champs la cca. 30 de km sud-vest de Paris și publică lucrări anonime reunite în Lettres provinciales, în 1656. Între 1656 și 1658 scrie Les pensées, cea mai cunoscută lucrare teologică a lui Pascal.

Moare la 39 de ani pe 19 August 1662, în urma extinderii tumorii maligne din stomac și este înmormântat St. Étienne-du-Mont în Paris.Contribuții în știință:La vârsta de 16 ani Pascal a prezentat primul său rezultat original cunoscut sub numele de triunghiul lui Pascal (teorema lui Pascal), iar la 18 ani a construit primul calculator mecanic, pentru a-și ajuta tatăl la calculul taxelor. Dispozitivul numit Pascaline, semăna cu un calculator mecanic al anilor 1840, iar această invenție îl face pe Pascal a doua persoană care inventează calculatorul mecanic deoarece Schickard mai făcuse unul în 1624. Pascal se confruntă cu probleme de design ale calculatorului, datorate sistemului francez din acea vreme. Erau 20 de soli într-o livră și 12 dinari într-un sol, astfel încât Pascal trebuia să rezolve probleme tehnice mult mai grele cu această împărțire a livrei în 240 decât dacă ar fi lucrat cu împărțirea la 100. Oricum producția aparatelor a început în 1642, dar până în 1652 fuseseră produse 50 de prototipuri, însă puține au fost vândute, și producerea calculatorului aritmetic al lui Pascal a încetat în acel an. Unul din aceste prototipuri este la muzeul Zwinger, în Dresda Germania. Aflând de încercarea lui Torricelli de a determina presiunea atmosferică, Pascal a început să caute diverse tipuri de experiențe care să dovedească temeinicia descoperirii lui Torricelli, construind o instalație cu tuburi care demonstra influența presiunii. În august 1648 Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălțimea și a dedus că vidul există deasupra atmosferei. Descartes îi scria lui Carcavi în iunie 1647 despre experimentele lui Pascal: „Eu am fost acela care l-am sfătuit acum doi ani sa facă aceasta, de aceea, deși nu am participat eu însumi, nu m-am îndoit de succesul nostru...“, deși cu un an înainte, în urma unei neînțelegeri cu Pascal cu privire la existența vidului îi scria lui Huygens că Pascal „... avea prea mult vid în capul său.“ Pascal a fost primul care s-a gândit că, cu ajutorul barometrului, poate fi măsurată diferența de altitudine dintre două puncte și a atras atenția că modificarea lungimii coloanei de mercur mai depinde și de umiditate și temperatura aerului, putând fi folosită astfel în previziuni meteorologice. Nu mai puțin importante sunt lucrările lui Pascal din domeniul hidrostaticii. În lucrarea sa cea mai importantă „Tratat despre echilibrul lichidelor“ a formulat legea fundamentală a hidrostaticii, numită apoi legea lui Pascal. A calculat mărimea presiunii hidrostatice, a descris paradoxul hidrostatic, legea vaselor comunicante și principiul presei hidraulice. El a lucrat la secțiunile conice și a produs teoreme importante în geometria

proiectivă. În „The Generation of Conic Sections (Generația secțiunilor conice)“, Pascal considera conurile generate de o proiecție centrală a unui cerc. Acesta era prima parte a tratatului asupra conurilor (pe care Pascal nu l-a terminat niciodată). Lucrarea este acum pierdută dar, Leibniz și Tschirnhaus au notat din ea și prin acestea este posibilă o imagine aproape completă a lucrării. Lucrarea lui Pascal asupra coeficienților binomiali l-a condus pe Isaac Newton la descoperirea teoremei binomului general pentru puteri fracționare și negative. Din corespondențele cu Fermat se va naște apoi teoria probabilităților, în urma unor întrebări adresate de cavalerul de Mére privind jocul de zaruri. Din 1654 abandonează însă lumea științifică pentru a se dedica Creștinătății, ultima sa lucrare publicată descriind curba trasată de un punct pe circumferința unui cerc care se învârte. Din 1658 începe din nou să se gândească la probleme de matematică din cauza durerilor care îi chinuiau somnul. Pascal îi provoacă pe Wren, Laloubère, Leibniz, Huygens, Wallis, Fermat cu două probleme : calculul ariei oricărui segment de cicloidă și centrul de gravitate al oricărui segment, probleme pe care Pascal le rezolvase folosind calculul îndivizibililor al lui Cavalieri, în scrisorile către Carcavi.Contribuții în Filosofie și Teologie:Pascal s-a ocupat și de filozofie, considerând că progresul științific este scopul existenței omenirii. Oscilând între raționalism și scepticism, el a ales spre finalul vieții credința, fiind influențat încă de mic de credința în Dumnezeu. De la vârsta de 14 ani, Blaise Pascal participa alături de tatăl său la întâlnirile abatelui de Mersenne, care aparținea ordinului religios de la Minims, iar după ce tatăl său se rănește la picior și este îngrijit de doi frați ai unui ordin religios de lângă Rouen, Pascal devine profund religios. În urma unui accident suferit în 1654 pe podul de la Neuilly pe Sena, când caii, care trăgeau trăsura, au sărit și trăsura a rămas agățată de pod, dar mai ales în urma unei revelații religioase de pe 23 noiembrie 1654 Pascal a hotărât să ia calea credinței, vizitând mănăstirea jansenită de lângă Paris.

În acest domeniu Pascal își datorează faima atacului împotriva cazuisticii, o metodă folosită în special de iezuiți, atac întreprins în Lettres provinciales. În acestă lucrare Pascal lua apărarea prietenului să jensenist Antoine Arnould, și va aprinde mânia regelui Ludovic al XIV-lea care va da ordin să fie arsă.

Cea mai cunoscută lucrare filosofică a lui Pascal este Les pensées, o colecție de gânduri asupra suferinței umane și a încrederii în Dumnezeu, o lucrare apologetică creștină adresată noii lumi desacralizate. Această lucrare cuprinde și celebrul pariu al lui Pascal, care încearcă să demonstreze că Dumnzeu există, folosidu-se de o teorie a probabilităților. Începută în corespondența cu Fermat pentru a demostra o problemă a jocului cu zarurile, Pascal presupune că toate cazurile apar „la fel de ușor”, pentru că Cineva, Supremul, avea grijă să le distribuie astfel. Pariul său era : „dacă Dumnezeu există și sunt catolic, câștig viața veșnică, supunîndu-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. Concepția lui Pascal era, în cuvinte puține: Dumnezeu există pentru că este cel mai bun pariu, iar Pascal avea nevoie de existența lui Dumnezeu pentru a îndrepta din când în când dezordinea din Univers.

Pascal a făcut speculații teologice și asupra noțiunii de infinit, în timp ce Isaac Newton, Leibnitz (și chiar el însuși prin studiile sale asupra epicicloidei), puneau bazele calcului infinitezimal, din care apoi, scuturându-se de aura mistică, se va naște Analiza matematică.Lucrări publicate:Essai sur les coniques (1640) (Eseu despre secțiunile conice);Expériences nouvelles touchant le vide (Noi experimente cu privire la vid) (1647);Récit de la grande expérience de l'équilibre des liqueurs (Tratat despre echilibrul lichidelor) (1653);Traité du triangle arithmétique (Tratat asupra triunghiurilor aritmetice) (1654);Les provinciales (Correspondances 1656-1657) (Scrisori Provinciale);Élément de géométrie (1657);L'art de persuader (1657);Les pensées (1670, posthume) (Gânduri).

Pascaline unul din primele calculatoare mecanice, lăsat după moartea lui Pascal lui Carcavi, unul din prototipuri aflându-se la muzeul Zwinger din Dresda.

Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra), a fost un filozof și matematician german, unul din cei mai importanți filozofi de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de "funcție" (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

Leibniz s-a născut pe 1 iulie 1646 în Leipzig, fiu al unui avocat și profesor la universitatea din localitate. Tot aici își începe studiile, pe care le continuă la Jena și Altdorf. În 1666 obține titlul de doctor în Drept și intră în serviciul lui Johann Phillipp von Schönborn, arhiepiscop și prinț elector în Mainz, pentru care îndeplinește un mare număr de însărcinări politice și diplomatice. În 1673, întreprinde o călătorie la Paris, unde rămâne timp de trei ani și se ocupă în mod intens cu studiul matematicii, științelor naturale și filozofiei. Întors în Germania, obține în anul 1676 postul de bibliotecar și consilier privat pe lângă Ernst August, prinț de Braunschweig-Lüneburg și mai târziu prinț elector de Hanovra, apoi pe lângă urmașul lui, Georg Ludwig, care va deveni rege al Marii Britanii cu numele de George I. În această funcție, Leibniz rămâne până la sfârșitul vieții. El se bucura de o deosebită prețuire și era considerat în acel timp ca geniu universal. Opera sa se extinde nu numai în domeniile filozofiei și matematicii, ci tratează teme variate de

teologie, drept, diplomație, politică, istorie, filologie și fizică. A fost fondatorul și primul președinte al "Academiei de Științe" din Berlin (1700). Leibniz moare la 14 noiembrie 1716 în Hanovra.

Opera:

Matematică

Leibniz elaborează în jurul anului 1675 bazele calculului diferențial și integral, de o mare însemnătate pentru dezvoltarea ulterioară a matematicii și fizicii, independent de Isaac Newton, care enunțase deja principiile calculului infinitezimal într-o lucrare din 1666. Simbolurile matematice introduse de Leibniz în calculul diferențial și integral se folosesc și astăzi. Perfecționând realizările lui Blaise Pascal, Leibniz construiește un calculator mecanic, capabil să efectueze înmulțiri, împărțiri și extragerea rădăcinii pătrate. Dezvoltă forma modernă de numărare binară, utilizată astăzi în informatică și pentru calculatoare. Leibniz a încercat să creeze un calcul logic, o logică bazată pe utilizarea simbolurilor, fiind un precursor al logicii matematice.

Fizică

În fizică, Leibniz a introdus noțiunea de "forță vie" (mv2) ca măsură a mișcării mecanice (energia cinetică, cum o numim azi), diferită de cea de "cantitate de mișcare" (mv) (impuls, cum îl numim azi), premergătoare noțiunii moderne de energie.

Filozofie

Sistemul filozofic al lui Leibniz pune la baza existenței "monadele", elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forță activă. În consecință, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindește întregul univers; concordanța dintre activitatea monadelor este asigurată de "armonia prestabilită", creată de monada supremă, Dumnezeu. Pe baza acestei teze, Leibniz consideră, în spiritul unui optimism conformist, că lumea noastră, creată de Dumnezeu, este "cea mai bună dintre toate lumile posibile". Această teză optimistă, de fapt o judecată sintetică a priori, a fost la vremea sa ridiculizată de Voltaire în romanul său "Candide" (1759), în care Leibniz este prefigurat de personajul "Doctor Pangloss".

Leibniz este unul din precursorii dialecticii germane, el a susținut ideea continuității și evoluției naturii. În teoria cunoașterii, Leibniz se situează pe pozițiile raționalismului, pe care încearcă să-l îmbine cu elemente de empirism. Împărțind adevărurile în "raționale" și "faptice", el consideră că primele, având un caracter necesar și universal, nu pot proveni din experiență; principiile lor se află în intelect în stare embrionară și primesc de la simțuri doar un impuls pentru dezvoltarea lor. De aceea, la cunoscuta teză a senzualismului: "Nimic nu este în intelect care să nu fi fost mai înainte în simțuri", Leibniz adaugă: "în afară de intelectul însuși". Astfel el completează cele trei principii ale logicii aristotelice cu principiul rațiunii suficiente, necesar pentru verificarea adevărurilor faptice obținute pe calea inducției. Operele filozofice ale lui Leibniz au exercitat o influență deosebită asupra dezvoltării ulterioare a filozofiei germane, în special asupra lui Christian von Wolff și Immanuel Kant.

Opere(Leibniz a publicat un mare număr de lucrări, în limba germană, franceză sau latină.):

Dissertatio de Arte Combinatoria (Disertație despre arta combinării), (1666);

Disputatio metaphysica de principio individui (Disputație metafizică despre principiul individuației), (1666);

Hypothesis Physica Nova (Noua ipoteză fizică), (1671);

Nova Methodus pro Maximis et Minimis, itemque Tangentibus (Noua metodă de determinare a maximelor și minimelor, precum și a tangentelor), (1684);

Eseuri de teodicee asupra bunătății lui Dumnezeu, a libertății omului și a originii răului (1710), traducere de Diana Morărașu, Ingrid Ilinca, Iași, Polirom, 1997;

Monadologia, (1720);

Noi eseuri asupra intelectului omenesc, (apărută postum în 1765), traducere de Marius Tianu, control științific și note de Adrian Niță, studiu introductiv de Mircea Flonta, București, All, 2003.

Universitatea Gottfried Wilhelm Leibniz (Hanovra) (germană Gottfried Wilhelm Leibniz Universität) (pe scurt LUH sau Uni Hannover), a avut în anul 2008/09, 20.680 de studenți din care 3.138 erau străini. A fost denumită

după Gottfried Wilhelm Leibniz. După Universitatea Georg-August din Göttingen este a doua universitate ca mărime din Saxonia Inferioară. Aici se predau 75 de discipline, universitatea fiind membră în TU9 (TU9 German Institutes of Technology e. V) uniune formată din cele 9 universități mai mari din Germania.

Peisaj cu panorama universității

Anders Celsius(n. 27 noiembrie 1701, Ovanåker, d. 25 aprilie 1744, Uppsala) a fost un astronom suedez cu preocupări în geografie, meteorologie și termometrie.

Anders Celsius s-a născut la Ovanåker în Suedia la 27 noiembrie 1701. A fost profesor de astronomie la Universitatea din Uppsala între anii 1730 și 1744. Celsius s-a ocupat în egală măsură și de geodezie și de fizică. A studiat aurorele boreale și a explicat acest fenomen pentru prima dată prin magnetismul terestru.

În anul 1737 participă la o expediție în Laponia la Torneo condusă de Pierre Louis Maupertuis, Alexis Claude Clairaut și Pierre-Charles Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian. Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton că Pământul nu este perfect sferic, ci este aplatizat la poli.

În anul 1742 publică rezultatele cercetărilor efectuate pentru calibrarea unui termometru din sticlă cu mercur. Pentru acest scop alege ca puncte de

reper temperatura de fierbere a apei, pe care o numește „0 grade”, și cea de topire a gheții, pe care o numește „100 de grade”; după moartea lui Celsius cele două repere au fost inversate. Numele său a fost atribuit în 1948 gradului centigrad de temperatură, care astfel și-a schimbat denumirea în grad Celsius (°C).

Moare de tuberculoză în 1744, la nici 43 de ani.

Opera:

Nova methodus distantiam solis a terra determinandi - (1730);

Recueil de 316 observations d'aurores boréales - (1716-1732);

Observationes pro figura telluris determinanda in Gallia habitse - (1738);

Arithmetics for the Swedish Youth - (1741).

Celsius-Observatorium din Uppsala

Benjamin Franklin(n. 17 ianuarie 1706, Boston - d. 17 aprilie 1790) este una dintre cele mai cunoscute personalități din istoria Statelor Unite, fiind diplomat, om de stiință, inventator, filozof, profesor și om politic.

Oricare dintre acestea l–ar fi facut faimos: a organizat prima bibliotecă din America, a inventat multe lucruri, printre care și paratrăsnetul, și i-a uimit pe oamenii de știință din toată lumea cu experiențele sale cu electricitatea.

În acea vreme era cunoscut și în Europa, el fiind cel care i-a convins pe englezi să retragă "Legea timbrului", și de asemenea i-a convins pe francezi să intervină în Războiul de Independență. În Statele Unite, el a ajutat la Declarația de Independență și la Constituția SUA.Viața lui Benjamin Franklin:

Copilăria și adolescența

Benjamin Franklin s-a născut la Boston pe 17 ianuarie 1706, tatăl său, Josiah fiind un fabricant de săpun și lumânări, iar mama sa, Abiah era a doua soție a lui Josiah. Benjamin Franklin era cel mai tânăr din cei 17 copii.

La vârsta de 10 ani, Benjamin a început să ajute la magazinul de lumânări al tatălui său, tăind lumânări. Deși a studiat la școală doar doi ani, el citea mult în timpul său liber. De asemenea, îi plăcea și să înoate, una din invențiile sale fiind un dispozitiv cu care să înoate mai repede.

La 12 ani, a mers să lucreze ca ucenic la tipografia fratelui său, James. În fiecare noapte, studia scriitorii clasici și pe cei ai timpului său, și de asemenea aritmetica, navigația și gramatica. După un timp a devenit un expert în jurnalistică și tipografie, dar nu era mulțumit de aceasta, un ucenic câștigând puțini bani și fiind forțat să semneze un contract în care promitea să rămână timp de nouă ani.

Când James a lansat săptămânalul numit "The New England Courant", Benjamin a scris în secret o serie de scrisori umoristice pe care le-a trimis la gazetă sub numele de "Mrs. Silence Dogood". În acestea Franklin râdea de studenții de la Harvard College și de poeții netalentați. Aceste scrisori au amuzat pe mulți în Boston și se întrebau cine este autorul. Prin unele articole ale lui James Franklin i–a supărat pe unii magistrați care i-au interzis să-l mai publice, dar acestea au aparut sub numele lui Benjamin Franklin, iar James a anulat contractul lui pentru ca magistrații să nu spună nimic, dar au semnat alt contract secret. După ce a aflat că a publicat scrisorile lui Ben, James a fost furios, iar după aceea a devenit violent și uneori îl bătea. Profitând de contractul anulat anterior pleacă din oraș.

Tipograf în Philadelphia

Benjamin mai întâi a mers la New York, care atunci era un oraș mai mic decât Boston, și n-a găsit nimic de lucru, iar în octombrie a plecat la Philadelphia. Aici a găsit o slujbă la atelierul tipografic al lui Samuel Keimer, care datorită îndemânării lui l-a plătit bine. Guvernatorul Pennsylvaniei s-a interesat de tânărul Franklin și l-a sfătuit să-și deschidă propria tipografie. L-a trimis la Londra să cumpere o presă pentru tipar, promițând că îi va plăti cheluielile, dar nu și-a ținut promisiunea și în 1724 Benjamin a ajuns singur în Londra fără bani. S-a angajat ca tipograf, și în 1726, când a strâns destui bani, s-a intors în Philadelphia, unde a fost vânzător într-un magazin și apoi s-a întors la atelierul lui Keimer. In 1728, când Franklin avea 22 de ani, a întemeiat primul său atelier tipografic cu un partener al său, Hugh Meredith. Cei doi au publicat un săptămânal numit “The Pennsylvania Gazzette”, iar în 1730, Franklin a cumpărat și acțiunile lui Meredith. Franklin s-a căsătorit cu Deborah Read în 1730, cu care a avut trei copii : Francis Folger, care a murit de variolă, Sarah, care s-a măritat cu un negustor, și William, care a devenit guvernatorul statului New Jersey.

Din 1730 până în 1748, Franklin a lucrat în tipografie, domeniu în care a avut succes, fiind numit tipograf oficial al Pennsylvaniei, mai târziu fiind și al statelor New Jersey și Delaware. Cea mai cunoscută publicație a lui a fost “Poor Richard’s Almanack”, care a apărut în 1732. Acest almanah era un calendar în care scria predicții meteorologice pentru acel an, povestioare amuzante, glume și proverbe. După câțiva ani a ajuns la un tiraj de peste 10.000 de exemplare.

În acest timp a învățat câteva limbi, și studia cărți științifice în engleză, franceză și germană. De asemenea a înființat și un club de dezbateri numit Junto, care mai târziu a devenit American Philosophical Society, cu ajutorul acestui club a întemeiat în 1731, prima bibliotecă publică din America. La insistența lui, în Philadelphia străzile au fost pavate ,a fost instalat iluminatul public, înființată prima divizie de pompieri, iar cu ajutorul Gazzettei, a strâns bani pentru organizarea primului spital din America. El credea că materiile predate în școli nu erau actualizate. Franklin era împotriva teologiei, limbilor clasice și voia o școală mai practică, scriind și o carte în acest domeniu "Propuneri pentru educația tinerilor în Pennsylvania", în care cerea crearea unei academii, numită mai târziu Universitatea Pennsylvania.

Inventii.

În 1748, Franklin avea destui bani pentru a parasi afacerea. A cumpărat o fermă de 300 de acri lângă Burlington, New Jersey, având destul timp pentru știință și servicii publice. Între 1736 și 1751 a fost șeful poștei din Philadelphia. Înainte ca timbrele să fie folosite, o persoană când primea o scrisoare, trebuia să plătească. In 1753, Franklin a fost numit șeful poștei tuturor coloniilor, și a schimbat sistemul de plată prin faptul că prețul trimiterii unei scrisori era în funcție de greutate și distanță. A inventat și un dispozitiv prin care putea să măsoare distanța între doua orașe. A mers pe toate drumurile principale cu o căruță plină cu pietre, la fiecare milă, aruncau câte o piatră. Înainte, poșta era transportată de 2 ori iarna, dar Franklin a angajat mai mulți poștași pentru ca poșta să fie transportată în fiecare săptămână. După 4 ani, guvernul Britanic a avut pentru prima dată profit în sistemul de poștă.

Benjamin Franklin a fost inventator toată viața lui. Cea mai faimoasă inventie era soba Franklin, care astfel avea un randament mai mare. Guvernatorul Pennsylvaniei i-a spus să o breveteze, dar Franklin a refuzat.

Când Franklin a auzit că un european a reușit să stocheze electricitate în niște tuburi speciale, a cumpărat niște tuburi din acelea, și-a construit un laborator în casa sa. A realizat multe experimente și a publicat o carte despre electricitate. Pe principiile sale se bazează Teoria Electricității moderne. A trimis rezultatele experimentelor sale unor oameni de știință din Anglia și Franța, care au fost impresionați și a fost ales membru al Royal Society în 1756 și a primit "Copley Medal". În 1773 a fost ales ca unul din cei opt asociați străini ai Academiei Regale de Științe din Paris.

Franklin și-a dat seama că fulgerul este o descărcare electrică din nori. În cartea sa a sugerat un experiment pentru a testa aceasta. Cu ajutorul fiului său William, Franklin a realizat acest experiment în 1752. Cei doi au mers într-un câmp în timpul unei furtuni, au înălțat un zmeu, și au atras sarcina electrică cu ajutorul unei chei. Văzând o scânteie, teoria lui era demonstrată. Franklin era și un om practic pe lângă un bun teoretician, inventând paratrăsnetul pentru a apăra clădirile de fulgere.

Anglia.

Neînțelgerile între Anglia și Franța au adus războiul în America în anii 1750. Francezii, aliați cu indienii amenințau Pennsylvania. În 1748, Franklin a avertizat locuitorii Pennsilvaniei de pericolul indienilor, organizând și primele companii de voluntari, plasate pe râul Delaware.

Toți contribuabilii din Pennsylvenia ajutau la costurile războiului, mai puțin proprietarii celei mai mari ferme. Aceștia erau fiii lui William Penn, fondatorul coloniei. Ei trăiau în Londra și nu-i interesau soarta acestora atâta timp cât profiturile le veneau în Londra. În 1757 Franklin a fost trimis în Londra pentru ca să convingă familia Penn să-și plătească taxele. În Anglia a fost primit cu onoruri din partea Universităților din Edinburgh și Oxford, și a reușit să pună o taxă pe domeniile familiei Penn din colonii. În cei cinci ani cât a stat în Anglia, Franklin a întâlnit mulți politicieni și savanți celebri. S-a întors în Pennsylvania în 1762, iar în 1763, Anglia învinge Franța și capturează Canada. Mulți membri ai consiliului local credeau că colonia trebuia guvernată de Rege decât de familia Penn, și Franklin s-a întors în Anglia în 1764 pentru a-i prezenta o petiție regelui George al III-lea.

În 1765, la puțin timp după ce Franklin a ajuns din nou în Anglia, prin Parlament a trecut "Stamp Act". Era prima dată când Anglia a impus un impozit fără ca reprezentanții coloniilor să poată vota, iar in Colonii au existat proteste, americanii refuzând să cumpere timbre. Franklin a fost chemat în fața Camerei Comunelor, unde a prezentat poziția americană împotriva Legii Timbrului.

În următorii 10 ani Franklin a fost cel mai important reprezentant american în Anglia. Prin unele articole publicate a cerut drepturi egale cu cele ale englezilor, însă englezii au ignorat aceasta.

Revoluția americană, diplomație în Europa.

Franklin s-a întors în Philadelphia în 1775, înainte ca bătăliile de la Lexington și Concord să aibă loc. Soția sa murise în 1774. Deși Franklin avea aproape 70 de ani, el a ajutat substantanțial la planificarea Revoluției Americane. A fost numit membru al Congresului Continental. În toamna lui

1775 Franklin a mers la Cambridge, Massachusetts, locul unde Washington avea armata pentru a discuta probleme legate de Armata Continentală (Continental Army). Și-a adus un aport important la redactarea Declarației de independență a Uniunii și mai târziu la scrirea Articolele Confederației, prima constituție a Statelor Unite.

În 1776, Congresul Continental l-a trimis pe Franklin în cea mai importantă misiune a sa, să convingă Franța să ajute coloniile britanice din America de nord în lupta lor pentru independență. Înainte de a pleca, a împrumutat 4.000 de lire Congresului pentru a fonda Armata Continentală.

În Franța a fost parte esențială a primei recunoașteri formale a țării sale în lume, iar pe 6 februarie 1778 a semnat Tratatul de la Paris prin care Franța se alia cu coloniile împotriva Angliei. După aceast eveniment, Franklin a rămas în Franța ca reprezentant al noi entități create, Statele Unite ale Americii, fiind primul ambasador al acestora pe "bătrânul continent". Începând cu anul 1781 a negociat pacea cu Marea Britanie, care s-a finalizat în 1783, el fiind unul din cei care a semnat tratatul de pace încheiat odată cu recunoașterea Statelor Unite de către Marea Britanie, Tratatul de la Paris din 1783. Înainte de plecarea sa înapoi în SUA, Franklin a asistat la zborul primului balon cu aer cald, fără pasageri, al fraților Montgolfier.

Ultimii ani.

Când s-a întors în Philadelphia, pe 14 septembrie 1785, a descoperit că era așteptat de o ceremonie de primire. Deși era bătrân, avea 79 de ani, Franklin a fost președintele Consiliului Local din Pennsylvania, timp de 3 ani, post egal cu acela de guvernator. În acest timp a fost membru al convenției constituției, care uneori nu se înțelegeau, iar Franklin îi calma. Planul său de guvernământ cu o singură cameră a Parlamentului a fost respins, dar a fost unul dintre semnatarii Constituției.

Franklin și-a petrecut ultimii cinci ani din viață în Philadelphia. A inventat un dispozitiv prin care să ia cărți de pe rafturile de sus ale bibliotecii, a trimis scrisori prietenilor și liderilor politici : George Washington, Thomas Jefferson, John Adams, James Madison. A scris articole și o autobiografie.

Ultimul său act politic a fost de a scrie un memoriu pentru abolirea sclaviei negrilor.

Benjamin Franklin a murit la vârsta de 84 de ani, pe 17 aprilie 1790, fiind înmormântat alături de soția sa în cimitirul Bisericii Creștine din Philadelphia.

Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810) a fost fizician și chimist englez. Este cunoscut în special pentru descoperirea hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, și a celebrului experiment omonim experimentul Cavendish, din anii 1797 - 1798, în care savantul englez a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracţiei universale și masa Pământului.

Henry Cavendish a fost un om de ştiinţă britanic care a rămas în istorie atât pentru descoperirea hidrogenului, cât şi pentru celebrul experiment omonim, în cadrul căruia, între anii 1797-1798, a măsurat densitatea medie a Pământului. Există unele texte care menţionează că scopul lui Cavendish, în cadrul experimentului tocmai menţionat, ar fi fost determinarea constantei gravitaţionale - g. Este o eroare. De fapt, britanicul a dorit să estimeze densitatea Pământului ori, cu propriile-i cuvinte, a avut ca scop "cântărirea lumii".

Metoda, ca principiu, este una extrem de simplă. Cavendish a măsurat forţa pe care o resimte o bilă de plumb de mici dimensiuni sub acţiunea atracţiei gravitaţionale (despre care marele Newton postulase că se manifestă între oricare două mase) venite din partea unei alte bile de plumb, de masă considerabil mai mare. Prin compararea acestui rezultat cu forţa cu care bila de plumb de mici dimensiuni este atrasă de Pământ (practic, greutatea acesteia), se poate deduce de câte ori Terra este mai masivă decât bila mare de plumb, fără a fi nevoie să se cunoască valoarea constantei gravitaţionale - g. Articolul lui Cavendish care descrie experimentul nu face nicio referire la constanta gravitaţională, neexistând vreun indiciu care să sugereze că britanicul a urmărit determinarea acesteia. Mai mult, una dintre primele referinţe din literatura ştiinţifică la g datează din 1873, deci 3 sferturi de secol după experimentul lui Cavendish.

Este important de înţeles şi contextul istoric, la nivel ştiinţific, desigur, al experimentului. În vremea lui Cavendish, g nu prezenta vreo importanţă aparte pentru oamenii de ştiinţă, nefiind decât o constantă de proporţionalitate în cadrul legii introduse de Newton, astfel că scopul determinării forţei gravitaţionale avea de-a face cu determinarea densităţii planetei, o cantitate foarte important de ştiut pentru astronomii acelor timpuri, mai ales că odată densitatea Pământului determinată, se vor fi putut calcula şi densităţile Soarelui, Lunii şi celorlalte planete.

Instrumentul ori, mai bine zis, montajul pe care Cavendish l-a folosit consta dintr-un braţ de lemn foarte solid, dar uşor, cu o lungime de 6 picioare (1 picior are 0,3048 metri), suspendat în poziţie orizontală de un fir subţire cu o lungime de aproape un metru şi prevăzut la cele două capete cu câte o bilă de plumb de mici dimensiuni, fiecare cu diametrul de aproximativ 5 centimetri (2 ţoli), tot ansamblul fiind închis într-o cutie de lemn al cărei rol era de a proteja montajul de influenţele exterioare, de pildă de bătaia vântului. Două bile de plumb mai mari, cu o masă de 158 de kilograme fiecare, au fost poziţionate în apropierea bilelor mici, prin intermediul unui sistem de prindere separat, ca în figura de mai jos:

Cele două bile mari au fost plasate de o parte şi de alta a braţului de lemn orizontal, astfel că, firul fiind extrem de subţire, cea mai mică forţă, de pildă cea cauzată de atracţia dintre bilele mari şi cele mici, era suficientă pentru a determina rotirea braţului de lemn în jurul axei reprezentate de fir.

Prin măsurarea unghiului cu care se rotea braţul şi cunoscând cuplul de torsiune exercitat la nivelul firului pentru un anume unghi de răsucire (care se putea deja calcula la acea vreme în conformitate cu teoria balanţei de torsiune), Cavendish a reuşit determinarea forţei care se manifestă între perechile de bile.

Deviaţia braţului se observa în exteriorul cutiei protectoare din lemn cu ajutorul unor lunete fixe montate de ambele părţi ale cutiei (vezi imaginea de mai sus) şi prevăzute cu reticule, ale căror linii de vizare ajungeau, în poziţia de echilibru, la diviziunea 0 a unor arce de fildeş gravate, fixate la capătul fiecărui braţ şi pe marginile cutiei.

Greutatea bilelor a determinat-o prin simpla cântărire, ceea ce i-a permis ulterior să efectueze raportul celor două forţe (date de legea atracţiei gravitaţionale a lui Newton), obţinând apoi densitatea medie a Pământului, cu o valoare de aproximativ 5,48 mai mare decât densitatea apei.

Thomas Newcomen (24 februarie 1664 - 5 august 1729) a fost un inginer englez, inventator al unui sistem de pompare a apelor din mine.

Englezul Thomas Newcomen construiește un motor cu aburi (dezvoltând invenția lui Thomas Slavery patentată în 1698) la care presiunea aburului se opunea celei atmosferice, rezultând astfel mișcarea cilindrului în piston. În 1712, motorul construit de Newcomen, în colaborare cu John Calley, era utilizat pentru a scoate apa dintr-o mină.

James Watt (n. 19 ianuarie 1736 - d. 19 / 25 august 1819) a fost un matematician, inventator și inginer scoțian, care a activat într-o perioadă de efervescență a revoluției industriale, ca fiind cel care a adus importante îmbunătățiri funcționării mașinii cu abur a lui Thomas Newcomen, prin inventarea camerei de condensare a aburului separată, respectiv re-proiectarea și adaptarea regulatorului centrifugal la mașinile sale cu abur. James Watt este, de asemenea, și inventatorul și deținătorul de patent al locomotivei cu abur.

S-a născut în localitatea Greenock din Scoția. Studiile și le-a terminat la Londra, Anglia, începând și activitatea de fabricant de instrumente matematice (1754). A revinit pe plaiurile natale, în Glasgow, Scoția. A fost fabricantul de instrumente matematice folosite de Universitatea din Glasgow. Aici i s-a oferit să repare o mașină cu abur, de unde i-a încolțit ideea ameliorării acesteia; astfel au apărut "camera separată de

condensare a aburului" (1769) și "regulatorul de turație al mașinii cu abur" (1788).

Ulterior se mută în Anglia la Birmingham. Aici se înscrie într-un club, Lunar Society (traducere aproximativă Societatea fanteziștilor), care - în ciuda numelui înșelător - era de fapt un club științific format din inventatori. Multe din originalele lucrărilor sale se găsesc la "Birmingham Cultural Library" (Biblioteca Centrală din Birmingham).

James Watt, împreună cu un industriaș britanic, Matthew Boulton, reușesc să creeze o intreprindere de fabricare a ceea ce se numea mașina cu abur a lui Watt, îmbunătățită (1774). Tot aici va realiza, împreună cu un alt inventator scoțian William Murdoch, un angrenaj de convertire a mișcării verticale în mișcare de rotație (1781). Ulterior, a mai realizat o mașină cu dublă acțiune (1782).

Cea mai mare realizare a sa este considerată a fi brevetarea în anul 1784 a locomotivei cu abur.

Watt este cel care a introdus unității de măsură denumită cal-putere, pentru a putea compara puterilor diferitelor mașini cu abur ale timpului și care era, atunci, echivalentul ridicării a 550 livre într-o secundă, sau echivalentul a 745,7 watt, unitatea de măsură a puterii din Sistemul Internațional.

De numele său este legată, de asemenea, denumirea watt-ului ca unitate de măsură a puterii electrice.

Deși numeroase surse reputabile indică data decesului său 19 august 1819, toate datele timpului lui James Watt indică ziua de 25 august ca dată a decesului său și 2 septembrie ca dată a înmormântării. Cea mai timpurie indicare a datei de 19 august se găsește într-o carte publicată în 1901.

Isaac Newton (n. 4 ianuarie 1643, Woolsthrope, Grantham, d. 31 martie 1727, Kensington, Londra) a fost un renumit om de știință englez, matematician, fizician și astronom, președinte al Royal Society. Isaac Newton este savantul aflat la originea teoriilor științifice care vor revoluționa știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii. În 1687 a publicat lucrarea Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, în care a descris Legea atracției universale și, prin studierea legilor mișcării corpurilor, a creat bazele mecanicii clasice. A contribuit, împreună cu Gottfried Wilhelm von Leibniz, la inventarea și dezvoltarea calculului diferențial și a celui integral. Newton a fost primul care a demonstrat că legile naturii guvernează atât mișcarea globului terestru, cât și a altor corpuri cerești, intuind că orbitele pot fi nu numai eliptice, dar și hiperbolice sau parabolice. Tot el a arătat că lumina albă este o lumină compusă din radiații monocromatice de diferite culori.

Newton a fost un fizician, înainte de toate. Laboratorul său uriaș a fost domeniul astronomiei, iar instrumentele sale geniale au fost metodele matematice, unele dintre ele inventate de el însuși. Newton nu s-a lăsat antrenat de latura pur astronomică și matematică a activității sale, ci a rămas de preferință fizician. În aceasta constă neobișnuita tenacitate și economia gândirii sale. Până la Newton și după el, până în timpurile noastre, omenirea n-a cunoscut o manifestare a geniului științific, de o forță și o durată mai mare.

Newton a fost primul care și-a dat seama de aceasta. Spencer ne comunică următoarele cuvinte ale lui Newton, rostite cu puțin timp înaintea morții sale: "Nu știu cum arăt eu în fața lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în fața mea."

Biografie:

Newton s-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al așa-numitei "glorioase revoluții, fără vărsare de sânge din 1688, și a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Dar furtunile politice n-au lăsat, se pare, urme adânci asupra vieții lui Newton. El a rămas, cel puțin în aparență, un "filozof" apolitic, în acel sens larg în care cuvântul era folosit în vechime.

Viața lui Newton a decurs liniștită, pașnică și monotonă; el a murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Newton s-a bucurat de o sănătate robustă, niciodată nu a avut prieteni apropiați, de o vârstă cu el.

Cu toată amploarea extraordinară a preocupărilor sale științifice, Newton nu a fost un geniu universal, ca Leonardo da Vinci, sau un "polihistor, ca Leibniz. Gândirea și activitatea lui s-au concentrat asupra "filozofiei naturale sau a fizicii, matematicii și astronomiei.

Preocupările teologice și istorice ale lui Newton pot fi considerate doar ca un tribut inevitabil pe care l-a plătit epocii, ca și mulți dintre contemporanii lui, deși el însuși era uneori înclinat să considere preocupările sale în domeniul teologiei și religiei drept activitatea lui principală.

Newton s-a născut în satul Woolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei.

Despre originea familiei Newton din Woolsthorpe există foarte puține informații. Până la dobândirea titlului de noblețe, Newton se interesa, pare-se, foarte puțin de strămoșii lui. Cum se întâmplă adeseori, familia își amintea, dintre strămoși, numai de bunici. Este adevărat că după ce a devenit "Sir Isaac", Newton a prezentat Camerei heraldice un tablou

genealogic oficial, cuprinzând pe toți ascendenții săi până la tatăl stră-străbunicului, John Newton.

Mama lui Isaac rămăsese văduvă și a decis să se mărite cu Barnabas Smith, un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel încât a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), pe care l-a lăsat în grija bunicii lui. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și surorile lui Isaac. Băiatul avea 15 ani; el putea fi un ajutor în gospodărie și mama l-a adus în 1658 de la Grantham înapoi la Woolsthorpe. El a rămas la țară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent. În afară de câteva anecdote, se știe foarte puțin despre această perioadă importantă din viața lui Isaac, când s-au format caracterul și înclinațiile lui.

În relatările despre perioada școlară a vieții lui Newton, apărute după moartea sa, este greu să se deosebească faptele reale de legende. În ele se reflectă clar dorința firească de a scoate în evidență acele trăsături ale lui care s-au manifestat cu toată puterea mai târziu. Școala din Grantham, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut, probabil, o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a teologiei, necesare pentru studiile universitare.

Newton avea pasiunea de a construi jucării mecanice complicate, modele de mori de apă și de soare. Copilului îi plăcea să confecționeze zmeie, pe care, uneori, le înălța noaptea, agățându-le felinare de hârtie colorată și răspândind cu această ocazie, în glumă, zvonuri despre o nouă cometă. Soțul nepoatei lui Newton, Condwitt, povestește că acesta considera drept prima sa experiență de fizică aceea pe care a făcut-o în 1658, și anume: dorind să determine puterea vântului în timpul furtunii, el a măsurat lungimea săriturii sale proprii în direcția vântului și în sens contrar.

Mai multe mărturii confirmă că Newton avea talent la desen. Pe pereții camerei sale din casa farmacistului erau atârnate desene, portrete ale conducătorilor școlii de la Grantham, chipul regelui Carol I (acest tablou din camera lui Newton ne permite să ne facem o idee despre sentimentele sale

politice regaliste în epoca lui Cromwell). Sub chipul regelui se aflau versuri, pe care vechii biografi le atribuiau lui Newton însuși.

Perioadei de la Grantham îi aparține singura, după cât se pare, idilă din viața lui Newton. În casa farmacistului Clark el s-a împrietenit cu mica Miss Storey, pe care o creștea farmacistul. Mai târziu, prietenia, după presupunerile biografilor, s-a transformat în dragoste și s-a pus la cale căsătoria lor. Ulterior însă, când Newton s-a hotărât definitiv pentru cariera universitară, el a renunțat la intenția de a se căsători. După tradiția medievală, membrii colegiului trebuiau să rămână celibatari. Mistress Vincent (fostă miss Storey) își amintea la bătrânețe că Newton era un tânăr tăcut, gânditor și serios, care participa fără plăcere la jocurile tovarășilor săi. El prefera să rămână acasă, chiar în societatea fetelor, cărora le făcea adeseori măsuțe, dulăpioare și alte jucării. Îi plăcea de asemenea, după spusele ei, să culeagă ierburi de leac.

Până la sfârșitul vieții, Newton a întreținut raporturi de prietenie cu tovărășa jocurilor sale din copilărie, a ajutat-o și a vizitat-o ori de câte ori venea prin locurile natale. Fosta miss Storey a murit la vârsta de 82 de ani. Casa farmacistului din Grantham era astfel, în multe privințe, plăcută lui Newton. Se spune că în cursul deselor sale drumuri la bâlciul din Grantham, tânărul fermier uita de însărcinările gospodărești care i se dădeau, lăsa calul în paza bătrânului servitor care îl însoțea și petrecea ore în șir la familia Clark.

O dată cu mutarea la Cambridge intervine o schimbare radicală în viața lui. Interesele familiale, ale gospodăriei, cunoștințele și prietenii, toate sunt uitate în atmosfera austeră de la Trinity College.

Singurul profesor al lui Newton care a exercitat efectiv o mare influență asupra lui a fost Isaac Barrow, primul profesor care a ocupat catedra Lucas. Isaac Barrow (1630 - 1667), tânăr profesor pe vremea studențimii lui Newton, a devenit, probabil mai târziu prietenul său.

Cum s-a desfășurat viața de zi cu zi a lui Newton în primii ani la Cambridge? Despre aceasta s-au păstrat puține date. Se știe că uneori lua parte la chefuri studențești și juca cărți. Probabil însă pentru a nu se singulariza printre ceilalți.

Tânărul Newton a fost econom și ordonat în cheltuielile sale; el cheltuia sume mai importante numai pe cărți și aparate științifice. Veniturile lui, din momentul când a devenit membru al colegiului, au fost destul de importante, atingând 200-250 de lire sterline pe an. Cu o asemenea sumă pe vremea aceea se putea trăi confortabil, mai ales în provincie.

Royal Society a devenit arena principală a luptei și a victoriilor științifice ale lui Newton. De la 30 noiembrie 1703 și până la sfârșitul vieții, el a fost președintele acestei societăți.

Telescopul lui Newton a devenit curând un obiect de mândrie națională în Marea Britanie și aparatul preferat al astronomilor englezi. Multe eforturi pentru perfecționarea lui s-au făcut de către Edmund Halley, încă din timpul când trăia Newton. El însuși a continuat să lucreze, cel puțin 10 ani, la îmbunătățirea aparatului. În Optica se menționează faptul că în perioada 1681-1682 el a încercat să înlocuiască oglinda metalică cu un menisc de sticlă, acoperit cu mercur pe partea convexă. Telescopul-reflector a fost folosit cu mult succes pentru descoperiri astronomice foarte importante de William Herschel, care a construit în 1789 un instrument, a cărui oglindă avea un diametru de 122 cm. În secolul al XIX-lea, lordul Ross a construit un reflector și mai mare, cu o oglindă al cărei diametru a atins 182 cm. Cu ajutorul acestui telescop au fost descoperite, printre altele, nebuloasele spirale, adică universuri noi, corespunzătoare galaxiei noastre.

Telescopul lui Newton poate fi considerat drept un preludiu la toată activitatea lui ulterioară.

Așa cum într-o uvertură, care precede unei mari piesă muzicale, motivele principale se împletesc, tot astfel în telescopul lui Newton se pot urmări

izvoarele tuturor direcțiilor principale ale gândirii și activității sale științifice ulterioare.

Ocolirea aberației cromatice a constituit începutul tuturor cercetărilor optice ale lui Newton; căutarea aliajului potrivit pentru oglinzi a contribuit, probabil, într-o măsură însemnată la cercetările sale chimice ulterioare și la competenta conducere a Monetăriei. Scopul direct al telescopului – lumea aștrilor – l-a atras pe Newton spre problemele de bază ale mecanicii cerești ale astronomiei. În fine, munca sterilă cu suprafețele nesferice, care a precedat reflectorul, era legată în mod inevitabil de geometria secțiunilor conice și de problemele generale ale analizei.

După acest preludiu cu telescopul, s-au succedat fazele cele mai importante ale vieții științifice a lui Newton. La o săptămână de la admiterea lui ca membru al Societății Regale, el scrie următoarele rânduri semnificative secretarului Societății, Oldenburg: „N-ați putea să-mi comunicați în apropiata dv. scrisoare, cât timp vor mai dura ședințele săptămânale ale Societății, căci eu doresc să supun aprobării Societății Regale o comunicare asupra unei descoperiri în fizică, descoperire care m-a dus la construirea telescopului. Nu mă îndoiesc că acest referat va fi mai plăcut decât comunicarea despre aparat; căci după judecata mea, este vorba de cea mai remarcabilă, dacă nu și cea mai importantă descoperire care s-a făcut vreodată cu privire la fenomenele naturii.”

Newton s-a antrenat în polemică, a trebuit să scrie criticilor scrisori lungi, care treceau prin mâinile secretarului Societății Regale – Oldenburg. Îl iritau obiecțiile nefondate, era jignit când concluziile sale erau calificate ipoteze – cuvânt pe care nu-l putea suferea. „Știți – scria el lui Oldenburg – că adevărata metodă de a descoperi însușirile lucrurilor constă în a le deduce din experiență. V-am mai spus că teoria mea este concludentă pentru mine… nu numai pentru că sunt infirmate toate presupunerile contrarii, ci și pentru că decurge din experiențele pozitive și hotărâtoare.” Răspunzând pentru a doua oară iezuitului Paradis prin intermediul lui Oldenburg, Newton repetă din nou, iritat: „Trebuie să observ, înainte de toate, că teoria mea despre refracția luminii și despre culori constă exclusiv în determinarea unor însușiri ale luminii fără a emite vreo ipoteză despre originea ei”.

Dacă ținem seama că Newton a lucrat și în domeniul acusticii, cel puțin teoretic, vedem că urmele activității sale pot fi constatate în toate domeniile fizicii: în mecanică, în căldură, în teoria despre sunet, lumină, electricitate și magnetism și în domeniul acelor fenomene, care astăzi sunt reunite sub denumirea de „fizică moleculară”.

Newton era, fără îndoială, un om profund religios și în afară de aceasta, un teolog erudit. În 1703, John Locke scria nepotului său, King: „Newton este într-adevăr un savant remarcabil, nu numai datorită uimitoarelor sale realizări în domeniul matematicii, ci și în teologiei, grație vastelor sale cunoștințe în Sfânta Scriptură, puțini putându-se compara cu el”. Newton se bucura de asemenea mare celebritate ca teolog și în cercuri mai largi.

Triumful științific al lui Newton în ultimele decenii se împletea într-un anumit grad cu o bunăstare exterioară: onorurile palatului, respectul discipolilor, îngrijire bună acasă. Nepoata sa a continuat să locuiască la el și nu s-a despărțit de el nici după ce s-a măritat a doua oară cu Condwitt. Bătrânețea lui a fost liniștită, fără complicații și zguduiri bruște. Abia la vârsta de 80 de ani s-a constatat la Newton o afecțiune serioasă a vezicii, însoțită de o litiază. Cu toate că deținea o funcție înaltă, el a rămas până în ultimele zile modest și simplu în relațiile cu oamenii și în îmbrăcăminte. După mărturia multor contemporani, în înfățișarea sa exterioară, Newton nu avea nimic deosebit, care să atragă atenția. Era de statură sub-mijlocie, îndesat și cu o privire vie și pătrunzătoare. Numărul destul de mare de portrete în ulei confirmă părerile contemporanilor săi. Newton se bucura de o sănătate excelentă ; până la sfârșitul vieții sale el a pierdut doar o singură măsea și și-a păstrat până la sfârșit un păr des și frumos, de un alb splendid la bătrânețe, după mărturia lui Condwitt. Părul și-l lega uneori cu o fundă. Newton nu era un bun tovarăș de conversație, fiind mereu cufundat în gânduri. În legătură cu aceasta s-au păstrat multe anectode despre felul său de a fi distrat. Econom și socotit, el își ajuta întotdeauna cu plăcere prietenii și rudele. După moartea sa a rămas o moștenire importantă, de 32.000 lire sterline.

Starea sănătății lui Newton s-a înrăutățit vizibil în 1725. În acel an Londra a fost vizitată de preceptorul lui Ludovic al XV-lea, abatele Alary, și Newton a putut prezida încă ședința solemnă a Societății Regale, ținută cu acest prilej.

Din 1725, Newton și-a încetat de fapt serviciul la Monetărie și și-a predat funcțiile soțului nepoatei sale – Condwitt. El a fost mutat la Kensington, iar pe 28 februarie 1727 merge la Londra pentru a prezida ședința Societății regale. La înapoiere în Kensington, la 4 martie, a avut o criză de litiază. Câteva zile, mai erau speranțe că Newton se va însănătoși; la 18 martie Newton mai citise ziarele și avusese o convorbire cu medicul său și cu Condwitt. În seara aceleiași zile el și-a pierdut cunoștința și a murit liniștit în noaptea de 20 spre 21 martie, în vârstă de 84 de ani. Corpul lui Newton a fost adus de la Kensington la Londra și înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Peste patru ani, rudele lui Newton au ridicat la mormântul său un monument cu chipul lui, decorat cu diferite embleme și simboluri.

Epitaful de pe mormântul său conține următorul text: „Aici se odihnește Sir Isaac Newton, nobil, care cu o rațiune aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mișcarea planetelor, căile cometelor și fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase și diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înțelept și corect al naturii, al antichității și al Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreția Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

Opera:

Lucrări în domeniul opticii

Între 1670 și 1672 Newton s-a ocupat mai mult cu problemele de optică. În acest timp a studiat refracția luminii, demonstrând că o prismă de sticlă poate descompune lumina albă într-un spectru de culori și că adăugarea unei lentile și a unei alte prisme poate recompune lumina albă. Pe baza acestei descoperiri a construit un telescop cu reflexie, care a fost prezentat în 1671 la Royal Society. Newton a probat că lumina este alcătuită din

particule. Cercetările ulterioare au demonstrat natura ondulatorie a luminii, pentru ca, mai târziu, în mecanica cuantică să se vorbească despre dualismul corpuscul-undă.

De asemenea, modelul de telescop folosit azi este cel introdus de către Newton.

Teoria gravitației

În 1679 Newton reia studiile sale asupra gravitației și efectelor ei asupra orbitelor planetelor, referitoare la legile lui Kepler cu privire la mișcarea corpurilor cerești, și publică rezultatele în lucrarea De Motu Corporum ("Asupra mișcării corpurilor", 1684).

În lucrarea Philosophiae naturalis principia mathematica ("Principiile matematice ale filozofiei naturale", 1687), Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (Legile lui Newton), referitoare la inerția de repaus și mișcare și la principiul acțiune-reacțiune. Folosește pentru prima dată termenul latin gravitas (greutate), pentru determinarea analitică a forțelor de atracție, și definește Legea atracției universale.

Opere filozofice și religioase

Newton a scris numeroase opuscule cu subiecte filozofice și religioase asupra interpretării unor texte din Biblie, sub influența spiritualismului mistic al lui Henry More și a convingerii în infinitatea universului împotriva dualismului cartezian. Lucrările sale The Chronology of Ancient Kingdoms Amended și Observations Upon the Prophecies of Daniel and the Apocalypse of St. John au fost publicate după moartea sa.

"Filozofia naturală" a lui Newton:

Issac Newton nu a fost nici metafizician de profesie ca Henry More, nici în același timp filozof și om de știință ca René Descartes. Filozofia îl preocupă numai în măsura în care are nevoie pentru a pune bazele investigației sale matematice a naturii. Fizica sa, mai exact, filozofia naturală a lui Newton nu poate fi disociată de conceptele inteligibile de timp absolut și spațiu absolut, opuse timpului și spațiului sensibil sau datorite simțului comun. Timpul absolut, adevărat și matematic, este numit de Newton Durată. În ceea ce privește structura internă a spațiului, a "diviza" spațiul, adică a

separa în mod efectiv și real "părțile" sale, este imposibil, imposibilitate care nu interzice efectuarea unor distincții "abstracte" și "logice" și nu ne împiedică să deosebim "părți" inseparabile în spațiul absolut. Infinitatea și continuitatea spațiului absolut implică această distincție. Din aceasta derivă afirmația că mișcarea absolută este mișcarea în raport cu spațiul absolut, și toate mișcările relative implică mișcări absolute. Mișcarea absolută este însă foarte greu, dacă nu imposibil de determinat. Noi percepem lucrurile în spațiu, mișcările lor în raport cu alte lucruri, adică mișcările lor relative, dar nu mișcările lor absolute în raport cu spațiul însuși. În plus, mișcarea însăși, starea de mișcare, deși diametral opusă stării de repaus, este totuși absolut indiscernabilă de aceasta din urmă. Așadar, noi putem distinge efectiv mișcările absolute de mișcările relative sau chiar de repaus numai în cazul în care determinarea forțelor care acționează asupra corpurilor nu se bazează pe percepția schimbărilor ce intervin în relațiile mutuale ale corpurilor respective. Mișcarea rectilinie nu oferă această posibilitate, condițiile necesare sunt întrunite doar de mișcarea circulară, care dă naștere unor forțe centrifuge a căror determinare permite recunoașterea existenței ei într-un corp dat și chiar să-i măsurăm viteza, fără a trebui să ne interesăm de poziția sau de comportamentul vreunui alt corp decât al celui care se rotește. Descoperirea caracterului absolut al rotației constituie o confirmare decisivă a concepției despre spațiu a lui Newton, ea o face accesibilă cunoașterii noastre empirice și, fără să o lipsească de funcția și de statutul ei metafizic, îi asigură rolul și locul de concept științific fundamental. Căci dacă mișcarea inerțială, adică mișcarea rectilinie și uniformă, devine - exact ca și repausul - starea naturală a unui corp, atunci mișcarea circulară, care în orice punct al traiectoriei își schimbă direcția, păstrând totodată o viteză unghiulară constantă, apare din punctul de vedere al legii inerției ca o mișcare nu uniformă, ci constant accelerată. Spre deosebire însă de simpla translație, accelerația a fost întotdeauna ceva absolut și așa a rămas până la emiterea teoriei relativității generale de către Einstein, care o lipsește de caracterul său absolut. Or, ca să realizeze acest lucru, Einstein a trebuit să re-închidă Universul și să nege structura "geometrică" euclidiană a spațiului, confirmând astfel logica concepției newtoniene.

Eponime associate:

În fizică:o Unitatea de măsură a forței în Sistemul Internațional: un Newton, cu

simbolul N, reprezintă forța care aplicată unui corp cu masa de 1 kg îi imprimă o accelerație de 1 m/s2.

o Unitatea de măsură a momentului forței: un newton-metru, cu simbolul Nm, reprezintă forța de 1 newton aplicată unui suport perpendicular pe o axă și aflat la o distanță de 1 metru de acea axă.

o Tubul lui Newton, folosit pentru demonstrarea că în vid obiectele de masă diferită cad cu aceeași viteză.

o Legile lui Newton referitoare la mișcarea mecanică. În matematică:o Binomul lui Newton, formula de dezvoltare a seriei: (a+b)no A inițiat (a "inventat", de fapt) conceptul de limită, cel de derivată și

cel de integrală.o Alături de Leibniz este inventatorul calculului diferențial și integral.

Cei doi titani au ajuns, în mod inevitabil la inventarea acestui domeniu al matematicii pe două căi foarte diferite. Leibniz a pornit de la soluționarea matematică a nedeterminărilor "clasice" din matematică, iar Newton a plecat de la definirea corectă a vitezei și accelerației, ca variații ale vectorilor de poziție, respectiv viteză, în variații infinitezimale ale timpului în care are loc o mișcare mecanică.

În optică:o Inelele lui Newton, datorite fenomenului de interferență.o Discul lui Newton, un dispozitiv cu ajutorul căruia se demonstrează că

suprapunerea tuturor culorilor din spectru reconstituie lumina albă.

Charles Augustin de Coulomb (n. 14 iunie 1736, Angoulême, Franța - d. 23 august 1806, Paris, Franța) a fost un fizician francez, cunoscut pentru descoperirea legii lui Coulomb: definiția forței electrostatice de

atracție sau respingere. Unitatea din Sistemul Internațional pentru sarcină, coulombul, a fost numită în cinstea lui.

Contribuții:

studiul frecării și stabilirea legilor frecării;

studii asupra lucrului mecanic;

studii privind reorganizarea trupelor de geniști;

studiul forțelor electrostatice și elaborarea a ceea ce ulterior se va numi Legea lui Coulomb.

André-Marie Ampère (20 ianuarie 1775 – 10 iunie 1836), a fost un fizician și matematician francez. Este considerat unul dintre principalii fondatori ai electromagnetismului.

Face studii privind interacțiunea reciprocă a curenților și magneților, apoi a curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului. Stabilește expresia matematică a forței electrodinamice (1820). De asemeni a determinat configurația curenților asupra câmpului magnetic al selenoidului, stabilind regula de fixare a sensului liniilor de câmp.

Introduce noțiunea de curent electric și tensiune electrică.

Explică magnetismul corpurilor printr-o ipoteză care arată că forma curenților moleculari este presupusă a fi circulară.

Prin legea circuitului magnetic sau legea circuitală a lui Ampère, stabilește prima teorie a electromagnetismului și introduce noțiunile de electrostatică și electromagnetism. Această lege stabilește legătura dintre câmpul magnetic și curent.

Inventează galvanometrul, aparatul cu care pot fi măsurate tensiunile electrice și curentul electric. Inventează de asemeni un electromagnet și împreună cu D.F.J. Arago realizează în 1820, primul aparat telegrafic.

În domeniul matematicii și mecanicii a studiat ecuațiile derivate parțiale. Aplică calculul varițional în probleme de mecanică.

Încearcă spre sfârșitul vieții o lucrare de filozofie a științei care rămâne neterminată.

În fizică, în cinstea sa, unitatea de măsură a curentului (I) se numește Amper (A).

Carl Friedrich Gauß, latinizat Carolo Friderico Gauss, (n.30 aprilie 1777, Braunschweig - d. 23 februarie 1855, Göttingen) a fost un matematician, fizician și astronom german celebru.

Biografie:

La vârsta de 7 ani, Carl Friedrich Gauss începe școala primară, fiind remarcat foarte repede de Büttner și Martin Bartels, aceștia continuând să îi fie profesori și în gimnaziu . După ce a primit o aprobare de la Ducele de Braunschweig, Gauss a intrat la Colegium Carolinum în 1792, unde descoperă legea lui Bode, teorema binomială și teorema numerelor prime .

În 1795, Gauss părăsește orașul Braunschweig pentru a studia la Universitatea Göttingen. Profesorul lui Gauss a fost Abraham Gotthelf Kästner, pe care Gauss l-a provocat de multe ori. Aici îl va cunoaște în 1799 pe Farkas Bolyai, cu care va întreține o intensă corespondență.

În 1798, părăsește Göttingen, fără diplomă, pentru a se reîntoarce în 1799. În acest timp a făcut una dintre cele mai importante descoperiri ale lui, și anume : construcția unui poligon cu 17 laturi folosind numai rigla și compasul. Acesta era considerat cel mai mare avans în acest domeniu, de la matematicienii Greciei Antice.

Ducele de Braunschweig a fost de acord ca Gauss să își continue munca, dar a pus condiția ca acesta să susțină o lucrare de doctorat la Universitatea din Helmstedt. Îndrumătorul lui Gauss a fost ales Johann Friedrich Pfaff, la rândul lui, fost elev al lui Kästner.

În 1801 publică Disquisitiones Arithmeticae, iar în iunie 1801, astronomul austriac Zach, pe care Gauss îl cunoscuse cu doi sau trei ani în urmă, publică poziția orbitală a lui Ceres, o nouă „planetă mică“. Acest asteroid fusese descoperit anterior de Piazzi, un astronom italian, pe 1 ianuarie 1801, dar care nu a putut fi observat temeinic. Zach a publicat mai multe predicții, incluzând una a lui Gauss care diferea mult de celelalte. Când Ceres a fost redescoperită de Zach pe 7 decembrie 1801, se află aproape exact unde prevăzuse Gauss.

În iunie 1802 Gauss îl vizitează pe Olbers care descoperise asteroidul Pallas în luna martie a aceluiași an și căruia Gauss îi cerceta orbita.

Olbers a cerut ca Gauss să devină director al viitorului Observator din Göttingen, dar nu a avut succes. Gauss începe să corespondeze cu Bessel, pe care nu îl întâlnește până în 1825.

Pe 9 octobmbrie 1805 Gauss se însoară cu Johanna Ostoff. Binefăcătorul sau, Ducele de Braunschweig, a fost ucis luptând în armata prusacă, iar în 1807 Gauss părăsește Braunschweigul pentru a ocupa postul cerut anterior de Olebers, acela de director al Observatorului din Göttingen.

Anii 1808-1809 au fost grei pentru Gauss, fiind lovit de trei decese consecutive. În 1808 a murit tatăl său, pentru ca apoi să moară și soția sa Johanna, la nașterea celui de-al doilea copil, care de altfel și-a pierdut și el viața, la puțin timp după mamă. Gauss se însoară pentru a doua oară anul următor cu Minna, prietena cea mai buna a Johannei cu care a avut trei copii.

Munca nu a fost foarte afectată de viața personală. El își publică cea de-a doua lucrare Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis Solem ambientium, în 1809, un tratat major de două volume despre mișcarea corpurilor cerești.

O mare parte din timp Gauss și-a petrecut-o la noul observator, terminat în 1816. Publicațiile sale din această perioadă includ Disquisitiones generales circa seriem infinitam, o tratare riguroasă seriilor, Methodus nova integralium valores per approximationem inveniendi, un eseu practic pentru aproximarea integralelor, Bestimmung der Genauigkeit der Beobachtungen, o discuție despre estimatorii statistici și Theoria attractionis corporum sphaeroidicorum ellipticorum homogeneorum methodus nova tractata, operă inspirată de metodele geodeziei. În 1818 i se cere un studiu geodezic al ținutului Hanovrei, studiu pe care Gauss îl acceptă. Datorită acestui studiu, măsurătorile fiind efectuate de Gauss, inventează heliotropul care funcționa reflectând razele solare utilizând un ansamblu de oglinzi si un mic telescop.

După 1820 Gauss devine din ce în ce mai interesat de geodezie, astfel încât în 1822 câștigă Premiul Universității din Copenhaga, pentru studiul asupra problemelor geodeziei. De asemenea este interesat de geometria diferențială și publică Disquisitiones generales circa superficies curva, opera sa cea mai cunoscută în acest domeniu.

Anii 1817-1832 au sa fie din nou triști pentru Gauss, pentru că în 1839, moare mama sa iar el se cearta cu soția sa din cauza unui post oferit lui Gauss în Berlin. Lui Gauss însă nu i-a plăcut niciodată să se mute și a decis să rămână în Göttingen. În 1831 cea de-a doua soție a lui Gauss a murit dupa o boală îndelungată.

În 1832 el și Wilhelm Eduard Weber au început să studieze teoria magnetismului terestru, iar până în 1840 scrie trei articole importante despre acest subiect: Intensitas vis magneticae terrestris ad mensuram absolutam revocata (1832), Allgemeine Theorie des Erdmagnetismus (1839) și Allgemeine Lehrsätze in Beziehung auf die im verkehrten Verhältnisse des Quadrats der Entfernung wirkenden Anziehungs- und Abstossungskräfte (1840). În 1837 Weber a fost forțat să părăsească Göttingen, dar până atunci cei doi au reușit numeroase descoperiri printre care : legile lui Kirchhoff, un telegraf primitiv, ș.a.

Din 1850, munca lui Gauss a fost aproape în întregime de natură iar ultimul său schimb de idei cunoscut a fost cu Gerling. A fost de asemenea în stare să ia parte la deschiderea liniei ferate care lega Hanovra și Göttingen, dar aceasta s-a dovedit a fi și ultima sa ieșire. Sănătatea sa s-a deteriorat încet iar Gauss a murit în somn în dimineața zilei de 23 februarie 1855.

Operă:

Scrierile lui Gauss (404 la număr, doar 178 publicate) sunt destinate mai multor domenii, de la discipline ale matematicii, fizicii și până la geodezie, sau astronomie. A fost în general un solitar, lucru deprins din copilărie, reținându-și mare parte din gânduri, temându-se pentru reputația sa, astfel neîmpărtășindu-și ideile comunității științifice decât atunci când era foarte sigur de demonstrația lui. Se apleca asupra unor

domenii restrânse, față de restul adoptând o atitudine rece, ca de gheață (așa cum îi arăta Humboldt lui Schumacher, într-o scrisoare din 18 octombire 1828). Nu îi plăceau disputele, nici formalitățile, iar dacă ar fi dorit, ar fi putut fi un excelent profesor iar ideile sale prezente în notițe, însemnări, ar fi grăbit dezvoltarea matematicii. Un conservator și un naționalist, Gauss, își admira înaintașii, așa numiții cercetători-aristocrați, cei care fără griji materiale, se puteau dedica științei având având asigurată securitatea financiară. Geniul său se oprea însă la granița științei, preferând lectura ușoară, fără autori la modă în vremea sa Goethe, Schiller, sau Shakespeare.

Dedekind, unul din studenții săi îl caracteriza mai târziu, astfel :

„De obicei lua o atitudine confortabilă, privind în jos, puțin încovoiat, cu mâinile încrucișate. Vorbea liber, foarte clar, simplu, dar când voia să accentueze un nou punct de vedere... atunci își ridica capul, se întorcea către unul care ședea alături și se uita la el cu frumoșii și pătrunzătorii săi ochi albaștri în timpul discursului emfatic...Dacă pornea de la explicarea unor principii până la formule matematice, atunci se ridica, și într-o postura dreaptă, maiestuoasă, scria pe o tablă de lângă el cu scrisul său frumos; întotdeauna continua cu economia. Pentru exemplele numerice, pe a căror completare riguroasă el punea mare valoare, el aducea datele necesare pe bilețele.“

Matematica:

În domeniul matematicii, Gauss s-a remarcat încă de mic, uimindu-și profesorii din școala primară prin găsirea unei metode de calcul a sumei întregilor până la 100 astfel: 1 + 100 = 101, 2 + 99 = 101, 3 + 98 = 101, astfel încât e nevoie doar de făcut calculul: 50 × 101 = 5050. Opera se axează pe teoria numerelor, analiză matematică, geometrie diferențială, sau statistică, Gauss publicându-și doar o parte din cercetări, într-un stil spartan, astfel încât erau puțini cititori ai operei sale în acele vremuri.

Gauss s-a arătat interesat și de existența unei geometrii ne-euclidiene, el discutând lucrul acesta cu Farkas Bolyai, Gerling sau Schumacher. Când fiul lui Farkas Bolyai, János, descoperă geometria Ne-Euclidiană în 1829,

Gauss îi scrie lui Farkas Bolyai: „A-i lăuda munca ar însemna să mă laud pe mine, deoarece conținutul lucrării...coincide aproape cu meditațiile mele, gânduri care mi-au ocupat mintea în ultimii 35 de ani“.

Opere importante:

Disquisitiones Arithmeticae,(1801) o lucrare în șapte secțiuni dedicată teoriei numerelor, în afară de ultima parte, dedicată celebrului său poligon cu 17 laturi;

Disquisitiones generales circa seriem infinitam, un tratat riguros asupra seriilor, și o introducere a funcțiilor hipergeometrice;

Methodus nova integralium valores per approximationem inveniendi, un eseu asupra aproximării integralelor;

Bestimmung der Genauigkeit der Beobachtungen (1816), o analiyă asupra eficienței estimatorilor statistici

Theoria combinationis observationum erroribus minimis obnoxiae (1823), lucrare dedicată statisticii, în particular ultimei metode de aproximare a pătratelor perfecte;

Disquisitiones generales circa superficies curva (1828), dedicată geometriei diferențiale, fiind opera sa cea mai cunoscută în acest domeniu;

Fizică

În urma obținerii siguranței financiare după 1820, prin mărirea salariului de la Observator, Gauss are timp să se ocupe mai mult de știință. Gauss vedea în fizică o extensie a matematicii, explicând fenomene prin riguroase demonstrații matematice, combinate cu date luate din experimente desfășurate pe teren sau la Observator. Cel care i-a stârnit interesul pentru fizică a fost Alexander von Humboldt, printr-o invitație la o convenție a oamenilor de știință, la Berlin în 1828, de altfel singura convenție la care a participat Gauss în viața lui și unde Gauss l-a întâlnit pe Weber. Alături de Weber, după sosirea acestuia ca profersor de fizică la Göttingen, studiază magnetismul, studiu încununat cu trei opere valoroase, publicate în 1832, 1839 și 1840. Studiile sale în domeniul fizicii, se diminuează după plecarea forțată a lui Weber din 1838.

Gauss şi Weber, monument din Göttingen

Scrieri în domeniul fizicii :

Uber ein neues allgemeines Grundgesiz der Mechanik (1829), un studiu de mecanică, în care Gauss își prezintă principiul constrângerii minime;

Principia generalia theoriae figurae fluidorum in statu aequilibrii (1829), un studiu al forțelor de atracție;

Intensitas vis magneticae terrestris ad mensuram absolutam revocata (1832), prezentare a unor metode de calcul al câmpului magnetic terestru;

Göttingische gelehrte Anzeigen (1834), o descriere a unui sistem telegrafic, conceput împreună cu Weber.

Allgemeine Theorie des Erdmagnetismus (1839), cea mai importantă operă a sa în domeniul fizicii, prezentând teoria potețialului oricărui punct de pe glob;

Allgemeine Lehrsätze in Beziehung auf die im verkehrten Verhältnisse des Quadrats der Entfernung wirkenden Anziehungs- und Abstossungskräfte (1840), o fundamentare matematică a operei din 1839;

Dioptrische Untersuchungen (1841), un studiu în domeniul opticii.

Astronomie

Interesul lui Gauss față de astronomie a început încă din vremea studenției, iar în 1806, acceptă postul de director al Observatorului din Göttingen, precum și de lector la catedra de Astronomie a Universității din Göttingen. O mare parte din timp Gauss și-o va petrece noul Observator, terminat în 1816. Gauss își câștigă respectul comunității științifice prin estimarea corectă, folosind metoda aproximării pătratelor perfecte, metodă nedezvăluită atunci, a orbitei asteroidului 1 Ceres. Deși contribuția în domeniul astronomiei teoretice se oprește după 1817, Gauss continuă să facă observații până la vârsta de 70 de ani. Opere importante:

Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis Solem ambientium, (1809) este un tratat major în două volume despre mișcarea corpurilor cerești. În primul volum discută despre ecuațiile diferențiale, secțiuni conice și orbite eliptice, în timp ce în al doilea volum, partea principală a operei, arată cum se poate estima și apoi îmbunătăți calculul orbitei unei planete.

Geodezie

Gauss își începe studiile serioase ale geodezie din 1817, deși încă din 1799 publicase un studiu într-o publicație Allegmeine geographische Ephermeriden. Studiul său asupra regiunii Hanovrei a fost aprobat în 1820 deși, din 1818 Gauss începuse studiul pe teren. Ca urmare a acestui studiu, inventează heliotropul, un dispozitiv care reflecta razele soarelui după o anumită direcție, măsurabilă. Lucrul pe teren la acest studiu, i-a fost inspirație pentru numeroase scrieri din geometrie, fizică și statistică.

Opere inspirate de studiile geodezice:

Theoria attrationis corporum sphaeroidicorum ellipticorum homogeneorum methodus nova tractata (1822) o teorie a potențialului, operă cu care Gauss câștigă Premiul Universității din Copenhaga;

Untersuchen über Gegenständ der höhern Geodäsie studiu care a stat la baza proiecției Gauss-Krueger.

Georg Simon Ohm (n. 16 martie 1789, Erlangen – d. 6 iulie 1854, München) a fost un fizician și educator german. Încă de la începutul carierei sale didactice, ca profesor de liceu, Ohm a studiat pila galvanică inventată de contele italian Alessandro Volta. Folosind

echipament creat de el însuși, fizicianul german a descoperit proporționalitatea dintre diferența de potențial, intensitatea curentului electric și rezistența electrică care a devenit cunoscută în lumea științifică începând cu 1826 și până azi ca legea conducției electrice, dar mai ales ca legea lui Ohm.

Ulterior, devenit profesor la Universitatea din Nürnberg, Ohm a adus și alte contribuții la dezvoltarea fizicii, dintre care legea acustică Ohm, propusă în 1843, cunoscută ca teoria sirenelor și interferența luminii polarizate în cristale (1854) sunt cele mai semnificative.

Printre multe contribuții remarcabile, trebuie menționate definirea cu adevărat științifică a fenomelor electrocinetice, compararea curentului electric cu debitul unui fluid, a diferenței de potențial ca o diferență de nivel și definirea exactă a sarcinii electrice, a intensității curentului electric și a tensiunii elelctromotoare.

Georg Simon Ohm a rămas cunoscut în fizică și datorită faptului că unitatea de măsură a rezistenței electrice îi poartă numele, numindu-se ohm.

< R > = 1 Ω

Michael Faraday (22 septembrie 1791-25 august 1867) a fost un fizician și chimist englez.

În fizică face cercetări importante privind cunoașterea electromagnetismului și dezvoltarea aplicațiilor acestuia.

Își propune producerea curentului electric cu ajutorul magnetismului, experiențe pe care le începe în anul 1821, terminându-le cu succes în anul 1831. Experiențele lui completează cercetările fizicianului și matematicianului francez André Marie Ampère referitoare la forțele electromagnetice, reușind rotirea unui circuit parcurs de un curent electric într-un câmp magnetic. Practic descoperă principiul de funcționare a motorului electric cu magneți permanenți.

În anul 1831 descoperă inducția electromagnetică, reușind să realizeze conversia electromecanică a energiei și să enunțe Legea inducției electromagnetice.

Faraday arată după o serie de experimentări că electricitatea se obține prin inducție, prin frecare, pe cale chimică sau termoelectrică.

A propus reprezentarea câmpului magnetic prin linii de forță (sau linii de câmp) și arată că acțiunile electrice și magnetice se transmit din aproape în aproape, cu viteză finită. Combate astfel concepția mecanicistă conform căreia aceste acțiuni se transmit la distanță instantaneu cu viteză infinită, independent de mediu, după modelul mecanic al forțelor de gravitație.

Faraday arată că noțiunile de câmp electric și câmp magnetic pe care le-a introdus ca forme de existență a materiei, stau la baza interpretării materialiste a fenomenelor electomagnetismului. Au fost dezvoltate de James Clerk Maxwell, cunoscute ca ecuațiile lui Maxwell.

Primele cercetări în domeniul chimiei, duce la descoperirea benzenului în gudronul din huilă, cu ajutorul unui aparat conceput de el. Era un aparat prin compresie și răcire, cu care a putut să lichefieze aproape toate gazele cunoscute în acel timp. În 1833 enunță legea electrolizei, lege ce stă la baza electrochimiei. Tot el, Faraday, este cel ce introduce termenii de ion, catod, anod, anion, cation, echivalent electrochimic. De asemeni studiind proprietățile magnetice ale substanțelor,introduce termenii de diamagnetism și paramagnetism.

A elaborat teoria electrizării prin influență și principiul ecranului electrostatic (sau cusca lui Faraday), enunțând astfel legea consevării sacinii electrice (1843). Mai târziu, în 1846, arată că energia electrostatică este localizată în dielectrici.

Ultimile sale cercetări arată acțiunea câmpului electric asupra luminii polarizate sau efectul de polarizare rotatorie a luminii în câmp magnetic.

Ca prețuire a cercetărilor sale și a contribuției sale în fizică, denumirea unității de capacitate se numește "Farad", iar numărul care exprimă

cantitatea de electricitate necesară depunerii prin electroliză a unui atomogram dintr-un element - "constanta lui Faraday".

James Prescott Joule (n. 24 decembrie 1818 - d. 11 octombrie 1889) a fost un fizician englez autodidact și un fabricant de bere. A devenit celebru datorită unei experiențe faimoase menită a determina echivalentului mecanic al caloriei, efectuată în anul 1842. Prin această experiență, Joule a verificat principiul conservării și transformării energiei.

A enunțat în 1841 legea transformării energiei în conductoare, conform căreia energia disipată sub formă de căldură la trecerea curentului electric printr-un conductor este proporțională cu rezistența conductorului, cu pătratul intensității curentului și cu timpul, E =RI2t. Această echivalare este cunoscută ca legea lui Joule.

Este descoperitorul efectului magnetostrictiv, pe care l-a explicat în anul 1847.

James Prescott Joule a adus o contribuție importantă și în fizica moleculară, stabilind că energia internă a unui gaz depinde de temperatură și a calculat viteza moleculelor unui gaz, pentru prima dată în fizică.

Împreună cu William Thomson, în 1852, a observat că micșorarea temperaturii unui gaz ce se destinde fără a efectua un lucru mecanic, numit efect Joule - Thomson.

Datorită importantului său rol din fizică, unitatea de măsură a energiei a fost numită în onoarea sa joule.

Sir William Thomson, din 1892 Lord Kelvin (n. 26 iunie 1824 la Belfast, Irlanda; d. 17 decembrie 1907 la Netherhall lângă Largs, Scoția) a fost un fizician britanic.

-imediat dupa absolvire a plecat la Paris, unde a castigat o importanta experienta practica lucrand intr-un laborator;

-in 1846 cand s-a intors in Anglia,la varsta de numai 22 de ani a fost numit profesor de filozofie in cadrul aceleeasi

Universitati din Glasgow,functie pe care si-o va pastra pana la pensionare,in 1889;

-activitati, preocupari, teorii:

-pe langa teoria temperaturii absolute pt. care a devenit faimos, Kelvin a formulat si alte idei precum calcularea

vechimii Pamantului, care la mijlocul anilor 1800 era o problema foarte dezbatuta si controversata;

-a conceput primul telegraf care traversa Atlanticul;

Titulatura:

-1866| a fost numit cavaler de către regina VICTORIA (Sir William Thomson);

-1883| a primit medalia de aur de către Royal Society of London;

-1882| a devenit baron de gradul I ,fiind numit tot de către regina VICTORIA.

James Clerk Maxwell (* 13 iunie 1831 în Edinburgh, † 5 noiembrie 1879 în Cambridge) a fost un fizician scoțian, autorul unui set de ecuații care descriu legile de bază ale electrotehnicii.

Publicatii:

Maxwell, James Clerk, "On the Description of Oval Curves, and those having a plurality of Foci". Procedure of the Royal Society of Edinburgh, Vol. ii. 1846.

Maxwell, James Clerk, "Illustrations of the Dynamical Theory of Gases". 1860.

Maxwell, James Clerk, "On Physical Lines of Force". 1861.

Maxwell, James Clerk, "A Dynamical Theory of the Electromagnetic Field". 1865.

Maxwell, James Clerk, "Theory of Heat". 1871.

Maxwell, James Clerk, "A Treatise on Electricity and Magnetism". Clarendon Press, Oxford. 1873.

Maxwell, James Clerk, "Molecules". Nature, September, 1873.

Maxwell, James Clerk, "On the Results of Bernoulli's Theory of Gases as Applied to their Internal Friction, their Diffusion, and their Conductivity for Heat".

Maxwell, James Clerk, "'An Elementary Treatise on Electricity'". Clarendon Press, Oxford. 1881. Tratat elementar de electricitate. Editura științifică și enciclopedică, București. 1989.

Activitatea lui James Clerk Maxwell s-a desfǎşurat într-un ritm susţinut, în domenii variate ale fizicii, şi l-a condus la realizǎri de mare valoare. Tratatul Electricitate şi magnetism este cea mai valoroasǎ dintre lucrǎrile lui Maxwell-opera sa capitalǎ. Prima ediţie a apǎrut la 1 februarie 1873.

James Clerk Maxwell a fost un teoretician strǎlucit. Opera sa o dovedeşte fǎrǎ rezerve. A ridicat studiul teoretic-matematic-al fenomenelor fizice la un nivel greu de depǎşit chiar în aceastǎ disciplinǎ ştiinţificǎ, în care cercetǎtorii prestigioşi nu lipsesc.

Ar fi însǎ o mare greşealǎ sǎ reţinem numai acest aspect al activitǎţii sale deoarece n-a desconsiderat niciodatǎ valoarea şi utilitatea experienţelor. În mansarda locuinţei sale din Londra şi-a instalat un laborator în care consacra multe ore cercetǎrilor experimentale.

Învǎţǎmântul englez îi datoreazǎ mult lui Maxwell. În general,pe vremea lui Maxwell, era obiceiul ca fizica sǎ se predea de la catedrǎ, iar experienţele…. sǎ se facǎ pe tablǎ, cu creta.

Dupǎ strǎduinţe îndelungate, concepţia sa didacticǎ a triumfat. La început, la Cambridge: cursul de fizicǎ experimentalǎ şi laboratorul Cavendish atestǎ succesul obţinut.

Alfred Nobel (n. 21 octombrie 1833, Stockholm - d. 10 decembrie 1896, San Remo, în Italia; pronunție aproximativă: 'al.fred no'bel) a fost un chimist, inventator și om de afaceri suedez. Printre altele, el a inventat dinamita și a întemeiat fundația ce oferă anual faimoasele Premii Nobel.

Viața și cariera:

Immanuel Nobel, tatăl lui Alfred, inginer de profesie, s-a confruntat de multe ori cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri și clădiri în Stockholm. Deși mama sa, Andrietta Ahlsell, provenea dintr-o familie bogată, anul 1833 avea să fie un an nefast pentru familia Nobel datorită falimentului căruia tatăl său a trebuit să-i facă față.

Tragicul eveniment, care se repetă de altfel câțiva ani mai târziu, îi desparte pentru o bună bucată de timp pe cei doi soți, tatăl său plecând, în 1937, în Finlanda și Rusia pentru a-și porni o nouă carieră. Andrietta rămâne la Stockholm și, pentru a-și putea susține financiar familia, deschide o băcănie care îi aduce un venit modest.

Între timp tatăl său pune pe picioare o companie în St. Petersburg, Rusia. El furniza echipament militar armatei rusești și îi convinge pe generalii ruși de utilitatea plasării unor mine acvatice pentru a împiedica accesul navelor britanice. Minele construite de Immanuel Nobel au ținut la distanță flota britanică în timpul războiului Crimeei (1854-1856).

În 1842 Immanuel își poate permite să-și aducă familia în St. Petersburg. Aici, fiilor săi li se predă științele naturii, limbi străine și literatură. La 17 ani Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza și germana. Era atras deopotrivă de literatura engleză și de „științele exacte” cum ar fi fizica sau chimia.

Timp de doi ani Alfred avea să viziteze Suedia, Germania, Franța și Statele Unite. La Paris are șansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit pe atunci, T.J. Pelouze. Aici îl întâlnește pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care cu trei ani în urmă inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic și de instabil.

Nitroglicerina a fost considerată în epocă mult prea periculoasă pentru a putea fi folosită în practică, datorită faptului că putea provoca explozii la variații mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcții și începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei cu nitroglicerină.

În 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care cunoștea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârșitul războiului avea să provoace cel de-al doilea faliment al lui Immanuel Nobel. El își luă doi dintre fiii săi, Alfred și Emil, și se reîntoarse la Stockholm.

Ajuns în orașul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări tragice, determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Autoritățile se văd nevoite să-i interzică experimentele în interiorul orașului. Alfred se mută pe un vas ancorat în Lacul Mälaren.

În curând Alfred avea să descopere că prin amestecarea nitroglicerinei cu cuarț se formează o pastă care putea fi modelată în diferite forme și dimensiuni. În 1867 își brevetează invenția sub denumirea de dinamită.

Pentru a putea declanșa explozia, Alfred brevetează o altă invenție, un detonator bazat pe aprinderea unui fitil.

Datorită faptului că dinamita reducea substanțial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Krümmel (azi un cartier al orașului Geesthacht, Germania) începe să-și exporte produsele în alte țări din Europa și chiar în America și Australia.

Datorită pasiunii sale pentru călătorii Hugo l-a denumit „cel mai bogat vagabond al Europei”. Cu timpul Alfred și-a deschis fabrici și laboratoare în peste 20 de țări, iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale.

În 1896 Alfred Nobel moare. Brevetase peste 355 de invenții, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială și mătasea sintetică.

Ludwig Eduard Boltzmann (n. 20 februarie 1844 - d. 5 septembrie 1906) a fost un fizician și matematician austriac, membru al Academiei de Stiințe din Viena, faimos pentru inventarea mecanicii statistice, ca metodă generală de studiere a gazelor. A generalizat legile teoriei cinetice a gazelor cu ajutorul metodelor statistice și a fundamentat pe cale cinetico-moleculară principiul al doilea al termodinamicii. Boltzmann a fost unul dintre adepții concepției

atomiste științifice, situându-se ferm pe poziții materialiste în interpretarea fenomenelor fizice.

Antoine Henri Becquerel (n. 15 decembrie 1852, Paris — d. 25 august 1908, Le Croisic, Loire-Atlantique) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel în domeniul fizicii, în anul 1903, ca urmare a descoperirii fenomenului de radioactivitate spontană.

Biografie:

Antoine Henri Becquerel, pe scurt Henri Becquerel, s-a născut la 15 decembrie 1852, la Paris. Tatăl său, Alexandre Edmond Becquerel, și bunicul său, Antoine Becquerel, erau fizicieni, profesori la Muséum national d'histoire naturelle de Paris[1]. Antoine Henri Becquerel s-a născut în aceste clădiri în care familia sa lucra și locuia, și în care se născuse și tatăl său.

Henri Becquerel și-a făcut studiile la Liceul Louis-le-Grand din Paris, unde l-a avut, între alți profesori pe matematicianul Jean Gaston Darboux. În 1872, a intrat la École Polytechnique (în română: Școala Politehnică), apoi, în 1874 pregătirea sa se îndreaptă spre Poduri și Șosele.

În anul 1874, s-a căsătorit cu Lucie Jamin, fiica lui Jules Jamin, unul dintre profesorii săi de la Școala Politehnică, cu care are un fiu, Jean[2], în 1878.

În anul 1891 preia funcția de profesor de fizică la Muzeul Național de Istorie Naturală. În anul 1896 experimentează cercetând fosforescența sărurilor de uraniu.

După ce unele preparate radioactive le-a depus în întuneric cu o placă fotografică, obsearvă înegrirea plăcii fotografice determinat de radiațiile probelor de uraniu.

Aceasta dovedește existența radiațiilor care se comportă altfel ca și razele de lumină vizibilă.

Proprietăți asemănătoare, s-au observat și la razele röntgen și razele catodice descoperite cu puțin timp înainte.

Antoine Henri Becquerel a reușit cu ajutorul experienței cu placa fotografică să descopere radioactivitatea.

În anul 1900 demonstrează cu ajutorul experiențelor că razele β pot deviate într-un câmp magnetic.

Bequerel face o serie de experințe importante în domeniul spectroscopiei, fosforescenței și fenomenelor de absobție a luminii.

În anul 1903, Bequerel primește premiul Nobel în domeniul fizicii împreună cu fizicienii francezi Pierre Curie și Marie Curie pentru munca de cercetare depusă în domeniul radioctivității.

El primește premiul ca recunoaștere a meritelor sale deosebite, pe care le-a realizat prin descoperirea radioactivității naturale.

Jumătate din valoarea premiului i-a revenit lui Antoine Henri Becquerel, iar cealaltă jumătate le-a revenit soților Pierre și Marie Curie.

Omagii aduse lui Henri Becquerel:

După numele fizicianului francez va fi denumită unitatea de măsură pentru radioactivitate: Bequerel, prescurtat: Bq.

Numele lui este gravat pe o placă comemorativă împreună cu alte 72 de nume ilustre pe Turnul Eiffel.

Un crater de pe Lună, precum și un crater de pe Marte au primit numele său.

Albert Abraham Michelson (n. 19 decembrie, 1852 – d. 9 mai, 1931) a fost un fizician evreu-prusac-american cunoscut pentru lucrările sale în domeniul măsurării vitezei luminii și în primul rând pentru experimentul Michelson-Morley. În 1907 a primit Premiul Nobel pentru Fizică, pentru instrumentele sale de precizie optică și investigațiile spectroscopice și metrologice efectuate cu ajutorul acestora.[1] A devenit primul american care a primit premiul Nobel într-un domeniu științific.

Experimentul Michelson–Morley, unul din cele mai importante și celebre experimente din istoria fizicii, a fost efectuat în 1887 de Albert Michelson și Edward Morley la ceea ce este astăzi Case Western Reserve University. Este în general considerată ca fiind prima dovadă solidă împotriva teoriei eterului. Experiența aceasta a fost numită și "punctul de plecare al aspectelor teoretice ale celei de-a doua revoluții științifice."[1] Pentru munca sa, Albert Michelson a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1907.

Teoriile din fizică de la sfârșitul secolului al XIX-lea postulau că, așa cum undele de apă au nevoie de un mediu prin care să se deplaseze (apa), iar undele sonore au nevoie de un mediu prin care să se deplaseze (aer sau apă), așa și undele luminoase aveau nevoie de un mediu, numit "eter luminifer," sau "eter universal." Deoarece lumina poate călători prin vid, s-a presupus că vidul trebuie să conțină mediul prin care se deplasează lumina. Întrucât viteza luminii este atât de mare, construirea unui experiment care să detecteze prezența și proprietățile acestui eter necesitau ingeniozitate deosebită.

O descriere a conceptului de "vânt eteric."

În fiecare an, Pământul parcurge o distanță uriașă în orbita sa în jurul Soarelui, la o viteză de aproximativ 30 km/secundă sau peste 108.000 km pe oră. Soarele însuși se deplasează în jurul centrului galaxiei la o viteză și mai mare, și sunt și alte mișcări, la nivele superioare ale structurii universului. Deoarece Pământul este în mișcare, era de așteptat ca curgerea eterului în jurul Pământului să producă un "vânt eteric" detectabil. Deși ar fi posibil, teoretic, ca mișcarea Pământului să fie egală cu cea a eterului la un anumit moment de timp, nu se putea ca Pământul să rămână în repaus permanent în raport cu eterul, datorită variației atât a vitezei, cât și a direcției mișcării.

În orice punct dat de pe suprafața Pământului, magnitudinea și direcția vântului ar varia de-a lungul zilei sau de-a lungul anului. Analizând viteza de întoarcere a luminii în direcții diferite la momente de timp diferite, se credea că se poate măsura mișcarea Pământului relativ la eter.

Diferența așteptată la viteza luminii măsurată era foarte mică, dată fiind că viteza Pământului în orbita sa în jurul Soarelui era cam o sutime de procent din viteza luminii. Un număr de fizicieni au încercat să facă aceste măsurători la jumătatea secolului al XIX-lea, dar precizia necesară era prea mare pentru condițiile existente. De exemplu, aparatul Fizeau–Foucault putea măsura viteza luminii cu o precizie de 5%, nici măcar aproape de ce era necesar pentru a măsura vântul eteric.

Joseph John Thomson (n. 18 decembrie 1856 - d. 30 august 1940) a fost un fizician englez, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1906, ca apreciere pentru meritele deosebite ale investigațiilor sale teoretice și experimentale asupra conducției electrice în gaze.

Sir Joseph John Thomson s-a nascut in 1856 ,pe 18 decembrie in Cheetham Hill, o suburbie a Manchester-ului.A fost admis in 1870 la Colegiul Owens din Manchester, iar in 1876 s-a inscris la Colegiul Trinity din Cambridge ca membru corespondent.A devenit membru al Colegiului Trinity in 1880 ,cand a obtinut locul doi la concursurile Smith si Wrangler, si a ramas membru al acestuia pentru tot restul vietii, devenind conferentiar in 1883 si lector in 1918.

A fost profesor de fizica experimentala la laboratoarele Cavendish-Cambridge, unde a fost succesorul Lordului Rayleigh din 1884 pana in 1918 ,si profesor de onoare al Institutului Regal de Fizica Cambridge,Londra.

Interesul sau timpuriu fata de structura atomica s-a reflectat in tratatul sau despre Miscarea Inelelor Vortex care i-a adus premiul Adams in 1884.Lucrarea "Aplicarea dinamicii in fizica si chimie",a aparut in 1886 ,iar in 1892 i-au fost publicate notele despre recentele cercetari in domeniul electricitatii si magnetismului.Lucrarile urmatoare au acoperit rezultatele obtinute ulterior aparitiei faimosului "Tratat" al lui James Clerk Maxwell.

Thomson a cooperat cu profesorul J.H.Poynting in elaborarea unui manual de 4 volume de fizica,"Elemente de teorie matematica asupra electricitatii si magnetismului", o a 5-a editie ce a aparut in 1921.

In 1896 Thomson a vizitat America pentru a tine la Princeton ,un curs de patru lectii in care prezenta ultimele lui cercetari.Aceste lucrari au fost publicate ca "Descarcarea electrica prin gaze" in 1897.

Thomson a inceput in 1895 sa studieze misterioasele raze ce apareau cand se aplica o tensiune electrica destul de mare intre doi electrozi situati la capetele unui tub in care se afla un gaz suficient de rarefiat si in tub lua nastere o decarcare electrica.Din cauza ca razele pareau sa vina dinspre catod au fost numite raze catodice sau radiatii catodice.Nimeni nu reusise sa devieze razele cu o forta electrica.Unii oameni de stiinta din vreme au presupus ca razele catodice sunt ca undele de lumina.Thomson credea ca ele sunt niste mici particule de materie.

El a construit un tub special in care razele treceau prin niste campuri magnetice si electrice ce erau perpendiculare.Razele deveneau vizibile sub forma de puncte in celalalt capat al tubului.Masurand deviatia punctelor ce a urmat schimbarii intensitatii campurilor magnetice si electrice,Thomson a aratat ca devierea razelor catodice e independenta de natura gazului aflat in tub si de natura materialelor din care sunt confectionati electrozii ,ceea ce inseamna ca ele sunt alcatuite din

particule universal identice.Aceste particule ,mai tarziu botezate "electron" erau marcate negativ si el a realizat ca sunt o parte fundamentala a atomilor.

La intoarcerea din America a realizat cea mai buna lucrare a vietii lui-un studiu original asupra razelor catodice ce au culminat cu descoperirea electronului, care a fost anuntata in timpul cursurilor serale de la Institutul Regal vineri, 30 aprilie 1897,si pentru care a fost premiat cu premiul Nobel in fizica.

Cartea sa "Comportarea electricitatii in gaze" publicata in 1903, a fost descrisa de Lordul Rayleigh drept o trecere in revista a zilelor marete ale lui Thomson ,petrecute in laboratorul Cavendish.O editie mai tarzie scrisa in colaborare cu fiul sau ,George, a aparut in doua volume(1928 si 1933).

Thomson s-a intors in America in 1904 pentru a tine sase cursuri despre electricitate si materie la Universitatea Yale .Aceste cursuri contineau sugestii importante despre structura atomului .El a descoperit o metoda ce separa diferite feluri de atomi si molecule folosind razele pozitive, o idee dezvoltata de Aston,Dempster si altii inaintea descoperirii majoritatii izotopilor.

Pe langa cele mentionate ,Thomson a mai scris "Structura Luminii"(1907),"Teoria corpusculara a materiei"(1907),"Razele electricitatii pozitive"(1913),"Electronul in chimie" precum si autobiografia sa "Amintiri si reflectii"(1936) pe langa numeroase alte articole.

Thomson a primit Ordinul de Merit si a fost facut Sir in 1908 .A fost ales membru al Royal Society in 1884 ala carei presedinte a fost intre 1916-1920.A primit medalia Regala si Hughes in 1894 si 1902 ,medalia Copley in 1914. A fost deasemenea recompensat cu medaliile Hodgkins (Institutul Smithsonian ,Washington) in 1902,Franklin si Scott

(Philadelphia) in 1923 , Mascart (Paris) in 1927 ,Dalton (Manchester) in 1931 si Faraday (Intitutul de inginerie civila) in 1938 . A fost presedinte al Asociatiei Britanice in 1909 si al Sectiunii A in 1896 si 1931. A obtinut statutul de memebru de onoare al universitatilor Oxford, Dublin, Londra, Victoria, Columbia, Cambridge, Durham , Birmingham, Gottingen, Leeds , Oslo , Sorbona , Edinburgh, Reading, Princeton, Glasgow, Johns Hopkins, Aberdeen, Atena, Cracovia si Philadelphia.

In 1890 s-a casatorit cu Rose Elisabeth , fiica lui Sir George Paget . Ei au avut un fiu si o fiica.Fiul , Sir George Paget Thomson profesor emerit de fizica la Universitatea Londra a primit premiul Nobel pentru Fizica in 1937.

Sir Joseph John Thomson a murit pe 30 august 1940.

Max Karl Ernst Ludwig Planck (n. 23 aprilie, 1858, Kiel — d. 4 octombrie, 1947, Göttingen) a fost un fizician german, laureat al Premiul Nobel pentru Fizică în 1918.

Motivația Juriului Nobel: "Ca apreciere pentru serviciile oferite în avansarea Fizicii prin descoperirea "cuantelor" energiei." Este considerat fondatorul mecanicii cuantice.

A studiat la München și Berlin, avându-i ca profesori pe Helmholtz, Clausius și Kirchhoff iar ulterior a devenit el însuși profesor de fizică (1889-1926). Activitatea sa în domeniul principiilor termodinamicii și a distribuției energetice a radiației unui corp perfect absorbant, pe care a descris-o exact printr-o formulă celebră, l-a condus la abandonarea unor principii clasice newtoniene și la introducerea teoriei cuantice (1900).

Pentru aceasta a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1918. În cadrul teoriei cuantice, se afirmă că energia nu e divizibilă la infinit, ci în ultimă instanță există sub formă de cantități mici pe care Planck le-a denumit "Lichtquante" (cuante de lumină, termenul quanta provine din latină, însemnând "cât de mult", cuante). Mai mult, energia transportată de o cuantă are o dependență liniară de frecvența radiației sursei emisive.

Pierre Curie (n. 15 mai 1859 - d. 19 aprilie 1906) a fost un fizician francez, pionier în studiul radioactivității, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1903. Printre altele, împreună cu fratele său, Jacques Curie, a descoperit efectul piezoelectric în 1880.

Motivația Juriului Nobel: "ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin studiile asupra fenomenului radiației descoperit de profesorul Henri Becquerel".

Pierre Curie s-a născut la 15 mai 1859 la Paris. Tatăl său, Eugen Curie era medic, interesat și de cercetare. Încă din copilărie, Pierre încerca să explice fenomenele cu care se întâlnea zilnic. La 16 ani și-a luat Bacalaureatul și la 18 ani licența. De la 19 ani a fost luat ca preparator la Sorbona, astfel poate să se dedice cercetării științifice. Împreună cu profesorul Desains studiază lungimile de undă ale radiaților calorice, iar împreună cu fratele său mai mare Jacques, efectuează lucrări asupra cristalelor descoperind piezoelectricitatea. În 1882, el părăsește Sorbona pentru a deveni șef de lucrări la Școala de fizică și chimie din Paris. Și-a dat teza de doctorat din cercetările asupra magnetismului.

Maria Skłodowska-Curie, cunoscută și ca Marie Curie, după numele său francez (n. 7 noiembrie 1867, Varșovia; d. 4 iulie 1934, Sancellemoz, Franța) a fost o savantă poloneză stabilită în Franța, dublu laureată a Premiului Nobel. A fost prima femeie care a primit un premiu Nobel și singurul savant care a primit două premii Nobel în două domenii științifice diferite (fizică și chimie). A introdus în fizică termenul de radioactivitate. Este cunoscută pentru cercetările sale în domeniul elementelor radioactive, al radioactivității naturale și al aplicațiilor acestora în medicină. A fost soția unui laureat al Premiului Nobel, fizicianul Pierre Curie, și mama unei laureate a Premiului Nobel (Irène Joliot-Curie). Cu excepția fiicei sale Ève Curie (scriitoare), toți descendenții săi vor urma cariere științifice.

Se naște la Varșovia, aflată la acea vreme sub stăpânirea Rusiei țariste, într-o familie de profesori, care îi insuflă de timpuriu dragostea pentru învățătură. Își pierde în copilărie o soră, decedată de tifos exantematic, și mama, decedată în 1878 de tuberculoză. Se refugiază în studiu, unde obține rezultate maxime, absolvind cursurile secundare în 1883, cu medalia de aur. Din cauza dificultăților financiare și pentru a își susține sora mai mare, care studia medicina în Franța, lucrează o vreme ca guvernantă a unor copii din familii înstărite. Ulterior, în 1891, pentru că în Rusia țaristă femeile nu erau admise la universitate, se mută la Paris, unde studiază la Sorbona, devenind licențiată în fizică (în 1893) și în matematică (în 1894). În 1894 îl cunoaște pe fizicianul Pierre Curie, cu care se va căsători pe 26 iulie 1895. Vor avea două fiice, Irène (n.1897) și Ève (n.1904). Începe cercetări în domeniul radioactivității, la care se va alătura curând și soțul său, descoperind împreună noi elemente

radioactive: poloniul și radiul. Pentru aceste cercetări primesc amândoi Premiul Nobel pentru Fizică în 1903, împreună cu Henri Becquerel. După tragica moarte a lui Pierre Curie, accidentat mortal de o trăsură în 1906, Maria Curie continuă singură cercetările. În 1911 i se decernează Premiul Nobel pentru Chimie.

Ernest Rutherford (n. 30 august 1871, Nelson, Noua Zeelandă — d. 19 octombrie 1937) a fost un fizician și chimist din Noua Zeelandă, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1908. Este considerat "părintele" fizicii nucleare.

Copilăria:

S-a născut în anul 1871 la Spring Grove (azi Brightwater), în apropiere de Nelson, Noua Zeelandă. Tatăl său, James Rutherford, era un fermier emigrant din Scoția, iar mama sa, Martha, născută Thompson, era originară din Anglia. La înregistrarea nașterii, numele i-a fost ortografiat greșit ca Earnest Rutherford.

Studii:

A studiat la Havelock School și apoi la Nelson College, și a câștigat o bursă de studii la Colegiul Canterbury al Universității din Noua Zeelandă, unde a devenit, printre altele, și președinte al societății de dezbateri. În 1895, după absolvire și doi ani de cercetare în domeniul tehnologiei electrice, Rutherford pleacă în Anglia pentru a urma studii postuniversitare la Laboratorul Cavendish al Universității Cambridge (1895–1898). A stabilit în scurt timp un recordul mondial de distanță la care se pot detecta undele electromagnetice. Studiind radioactivitatea, a

introdus în fizică termenii de radiație alfa și radiație beta, pentru a descrie cele două tipuri distincte de radiații emise de toriu și uraniu.

Activitatea științifică:

Rutherford a efectuat lucrări de o excepțională importanță în domeniul radioactivității și al fizicii nucleare. Experimentele sale se caracterizează printr-o extraordinară finețe și ingeniozitate, iar analizarea faptelor experimentale denotă o profundă înțelegere a fizicii. În anul 1908 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Chimie pentru lucrările sale despre structura atomului.

A efectuat cercetări asupra structurii atomului, demonstrând experimental că atomul nu este indivizibil, și a formulat, în 1911, ideea modelului planetar al atomului. A cercetat natura transformărilor radioactive, dezintegrarea nucleului de azot cu particule alfa. A publicat tratate asupra radioactivității. Savantul a presupus, de asemenea, că atomii substanței radioactive se dezintegrează în mod spontan și continuu.

Activitatea didactică:

Lordul Rutherford a fost profesor la universitățile din Montreal, Manchester și Cambridge. În anul 1907, după ce profesase la Universitatea Mc Gill din Montreal, Canada, Rutherford a acceptat un post la Universitatea din Manchester. În 1919 i-a succedat lui J.J. Thomson la catedra Cavendish de la Universitatea Cambridge. Mulți savanți de renume i-au fost studenți. Printre aceștia se numără nu mai puțin de 9 laureați Nobel.

A decedat pe neașteptate în anul 1937, în urma unei operații de hernie. A fost înmormântat la Londra, în Catedrala Westminster, alături de J.J. Thomson.

Albert Einstein (n. 14 martie 1879, Ulm - d. 18 aprilie 1955, Princeton) a fost un fizician evreu german, apatrid din 1896, elvețian din 1899, emigrat în 1933 în SUA, naturalizat american în 1940, profesor universitar la Berlin și Princeton. Autorul teoriei relativității. În 1921 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Fizică.

Cele mai multe dintre contribuțiile sale în fizică sunt legate de teoria relativității restrânse (1905), care unesc mecanica cu electromagnetismul, și de teoria relativității generalizate (1915) care extinde principiul relativității mișcării neuniforme, elaborând o nouă teorie a gravitației.

Alte contribuții ale sale includ cosmologia relativistă, teoria capilarității, probleme clasice ale mecanicii statistice cu aplicații în mecanica cuantică, explicarea mișcării browniene a moleculelor, probabilitatea tranziției atomice, teoria cuantelor pentru gazul monoatomic, proprietățile termice al luminii (al căror studiu a condus la elaborarea teoriei fotonice), teoria radiației (ce include emisia stimulată), teoria câmpurilor unitară și geometrizarea fizicii.

Una din formulele sale celebre este E=mc², care cuantifică energia disponibilă a materiei. Pe această formulă se bazează atomistica, secția din fizică care studiază energia nucleară.

Einstein nu s-a manifestat doar în domeniul științei. A fost un activ militant al păcii și susținător al cauzei poporului evreu căreia îi aparținea.

Einstein a publicat peste 300 de lucrări științifice și peste 150 în alte domenii.

Albert Einstein se naște la 14 martie 1879, la Ulm, Germania, într-o familie de evrei, fiul lui Hermann și Pauline Einstein.

1880: Familia lui Einstein se mută la München, unde tatăl și bunicul său își deschid un mic atelier de produse electrice.

Încă de mic, Albert se manifestă ca un băiat neobișnuit. Nu a vorbit până la trei ani, dând impresia că este retardat mintal. Era un copil retras, preocupat de anumite subiecte, pe care cei de vârsta lui nu le înțelegeau, astfel că ceilalți copii îl disprețuiau. Datorită dificultății de a se adapta la școală, profesorii l-au considerat un copil-problemă, îndărătnic și diferit, care nu vrea să învețe.

1884:

Micul Albert primește de la tatăl sau o busolă care îl fascinează în mod deosebit, producându-i, cum avea mai târziu să declare, „o impresie adâncă și de durată", inspirându-i dorința de a cerceta misterele naturii, dorință care îl va urmări toată viața, .[5]

La insistențele mamei, la 6 ani, Albert ia lecții de vioară. Deși nu era prea pasionat, interpreta cu plăcere lucrări ca „Sonata pentru vioară" a lui Mozart.

Pe măsură ce creștea, se manifesta tot mai clar înclinația sa către dispozitive mecanice, modele fizice și pasiunea sa pentru matematică, abilitatea în a înțelege conceptele sale dificile.

1885 - 1888: Albert este trimis la școala elementară catolică din München. Deși părinții săi nu erau religioși, ca o contrapondere, tânărul primește lecții de iudaism acasă.

1888 - 1894: Dorind să-l îndrume către electrotehnică, tatăl său îl înscrie la gimnaziul Luitpold din München (astăzi, acest gimanziu îi poartă numele).

Deși aici erau promovate ideile progresiste ale pedagogiei (ne aflam în plin conflict între adepții învățământului clasic, în cadrul căruia se studiau greaca și latina și cel modern, ce avea la bază studiul limbilor moderne). Einstein ura disciplina, rutina și modelul militar pe baza căruia funcționau școlile în acea perioadă, unde profesorii, impuneau elevilor respect și supunere absolută. Mai târziu, în scrierile sale, sublinia faptul că, aici, gândirea creatoare era eliminată prin învățarea bazată pe memorare mecanică și lipsită de imaginație.

1889: Un prieten de familie, Max Talmud, student la medicină,[7] îl inițiază pe micul Einstein (10 ani) în domeniul cunoașterii, împrumutându-i cărțile sale științifice și filozofice și prezentându-i, printre altele, filozofia lui Immanuel Kant (Critica rațiunii pure) și Elementele lui Euclid.

Această ultimă lucrare îl impresionează în mod deosebit și ulterior o va denumi „cartea sacră a geometriei”.[8]. De la Euclid, viitorul mare savant va înțelege raționamentul deductiv, ajungând ca la 12 ani să învețe singur întreaga geometrie euclidiană. În scurt timp va continua cu studiul calculului infinitezimal. Autodidact, Einstein învață mai mult acasă decât la școală.

1889: La numai 10 ani, Albert începe să studieze singur matematica și științele naturii. Încă de mic copil arătase interes pentru natură precum și abilitate în a înțelege concepte matematice dificile. Era capabil să învețe mai mult de unul singur decât la școală. Metoda autodidactă, dezvoltată încă din copilărie, a continuat să îi folosească pe toată durata anilor de școală. În timp ce interesul său pentru anumite materii plictisitoare era simulat, el era captivat în mod real de fizică și filozofie(vezi: Sindromul Einstein[1], identificat cu sindromul Asperger, în care micii pacienți, deși au tulburări de vorbire, de comportament și de integrare socială, sunt adevărate genii).

1891: La vârsta de 12 ani a învățat geometria euclidiană.

1894: La 15 ani, rămâne la München pentru a-și încheia anul școlar, în timp ce familia se mută la Pavia, Italia datorită eșecurilor repetate ale afacerii. Dar după primul trimestru, își urmează familia la Pavia.

1895:

Albert vrea să urmeze învățământul superior dar ratează examenul de admitere la Universitatea Politehnică elvețiană, ETH (Eidgenössische Technische Hochschule),[9] deși avea note excepționale la matematică și la fizică. Aceste rezultate au fost remarcate de unii profesori care i-au promis că va fi admis la facultate în următorul an, pe baza notelor obținute la examenul de maturitate.

Familia îl trimite la Aarau, Elveția pentru a-și completa studiile liceale și pentru a-și lua diploma necesară.

Spre deosebire de atmosfera prusacă din școlile din Germania, la școala elvețiană, profesorii respectau personalitatea elevilor și stimulau libertatea de gândire. Pentru Einstein, anii petrecuți în Elveția au contribuit la socializarea și la exteriorizarea sa, deși avea un caracter introvertit și singuratic.

Aici ia contact cu teoria electromagnetică a lui Maxwell. Einstein începe să viseze și să se aprofundeze în teoriile sale, formulând una din primele sale întrebări teoretice:

„Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina și să călătorim prin intermediul acesteia?"

1896: La 17 ani, după încheierea studiilor la Aarau, se înscrie la Universitatea Federală Politehnică (ETH) din Zürich care, deși era una dintre instituțiile de învățământ de elită din Europa și dispunea de unul dintre cele mai dotate laboratoare, l-au dezamăgit pe Einstein. Majoritatea profesorilor nu erau la curent cu noile descoperiri ale epocii și predau după vechile principii ale fizicii. Albert urmărea cursurile cu un interes scăzut, iar la orele de laborator citea reviste științifice, în care erau publicate cele mai recente descoperiri și teorii. Lipsea adesea de la ore, folosindu-și intregul timp pentru a studia fizica pe cont propriu sau pentru a cânta la vioară.

1898: Mileva Marić, o colegă sârboaică de la ETH (singura femeie de acolo, studentă la matematici), atrage atenția lui Einstein și acesta se îndrăgostește de ea.

1899: La 20 de ani, Albert își încheie cea mai mare parte a studiilor și cercetărilor care vor sta la baza teoriilor sale.

1900: Einstein este absolvent al ETH, devenind profesor de matematică și fizică.[10]

Totuși nu fusese un student prea strălucit, cel puțin din punctul de vedere la profesorilor care aveau o părere negativă despre Einstein (nu îi recomandaseră nici continuarea studiilor).

Elveția

1901: Șomer fiind, caută de lucru. Găsește de lucru ca tutore, meditator și apoi ca profesor la o școală privată în Schaffhausen.

1902: Einstein primește o slujbă la Institutul de Patente din Elveția (expert tehnic, clasa a III-a).[12]

1905: Einstein primește titlul Doctor în Fizică în cadrul Universității din Zürich, în urma unei dizertații privind determinarea dimensiunilor moleculare.

1906: Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa a II-a) la Biroul de Patente.

1908: Obține un post de lector la Universitatea din Berna.

1909: Părăsește postul de la Oficiul de Patente deoarece este numit profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich.

1911: Einstein se mută cu familia la Praga și este numit profesor titular la Universitatea Germană de acolo (unde rămâne până în 1912).

1912 - 1914: Einstein se mută la Zürich și obține postul de profesor de fizică teoretică la Universitatea ETH. Aici găseste un mediu favorabil studiilor și cercetărilor sale: i se permite să efectueze orice experiment dorește.

Berlin

Einstein ținând un curs la Viena (1921)

1914: Devine director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin (secția de cercetare în cadrul Academiei Prusiene), dar și profesor de fizică teoretică la Universitatea din Berlin, toate acestea la recomandarea fizicianului german Max Planck.

1917: Este numit director la Institutul Kaiser Wilhelm din Berlin

1920: Einstein este numit profesor-invitat la Universitatea din Leiden.

1921: 5 mai: este ales membru străin al Royal Society.

Princeton

1932: Numit profesor la The Institute for Advanced Study, Princeton.

1943: Primește funcția de consultant la Divizia de Cercetare și Dezvoltare, secția Muniții și Explozibili în cadrul Armatei americane.

Prima sa lucrare științifică o scrie de la vârsta de 16 ani (1894 sau 1895).[13]

În anul 1901, Einstein trimite, la revista de fizică Annalen der Physik, o lucrare având ca subiect capilaritatea.

"Annus mirabilis"

1905 - Acesta a fost anul miraculos al lui Einstein, când se naște Teoria Relativității.

În acest an, Einstein își dă doctoratul la Universitatea din Zürich cu o teză asupra determinării dimensiunilor moleculare.

Dar ceea ce face ca acest an să fie un adevărat annus mirabilis sunt cele cinci scrieri trimise de Einstein la anuarul de fizică german Annalen der Physik:[14]

17 martie: Einstein trimite spre publicare articolul "Un punct de vedere euristic privind producerea și transformarea luminii", în care sugerează

(din considerente termodinamice) că lumina poate fi considerată ca fiind compusă din cuante de energie independente. Articolul avea să apară la sfârșitul lunii mai;

30 aprilie: Einstein trimite al doilea articol, în care arată cum se pot calcula Numărul lui Avogadro și dimensiunea moleculelor, studiind mișcarea lor într-o soluție. Acest articol a fost acceptat și ca teza de doctorat, aparând în Annalen der Physik doar în ianuarie 1906. Este pe locul trei ca celebritate, dar pe unul din primele locuri privind numărul de citări de care s-a bucurat în acei ani. Einstein dedică teza de doctorat prietenului său Marcel Grosmann, fost coleg la ETH.

11 mai: Einstein trimite spre publicare articolul său despre mișcarea browniană – "Despre mișcarea particulelor mici suspendate în lichide staționare, conform cerințelor teoriei cinetico-moleculare a căldurii";

30 iunie: Marele articol "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare"

27 septembrie: Articolul trimis de data aceasta are doar trei pagini și se intitulează "Depinde inerția unui corp de conținutul său energetic?" (Ist die Trägheit eines Körpers von seinem Energiegehalt abhängig?). Articolul conține – conform unui obicei care avea sa se întâlneasca frecvent la Einstein - gândurile sale de după publicarea marelui articol despre relativitatea specială.

19 decembrie: al doilea articol dedicat mișcării browniene (va apărea în ianuarie 1906).

Teoria Relativității Restrânse

Cea de-a patra lucrare importantă publicată de Einstein în 1905, "Asupra electrodinamicii corpurilor în mișcare", conținea ceea ce avea să fie cunoscută mai târziu ca Teoria relativității restrânse, una dintre cele mai celebre contribuții ale sale, în care demonstrează că teoretic nu este posibil să se decidă dacă două evenimente care se petrec în locuri diferite, au loc în același moment sau nu. Ideile de bază au fost formulate de Einstein încă de când avea 16 ani (deci cu 10 ani în urmă).

Încă de la Newton, filozofii naturali (denumirea sub care erau cunoscuți fizicienii și chimiștii) încercaseră să înțeleagă natura materiei și a

radiației, precum și felul în care interacționau într-o imagine unificata a lumii. Ideea că legile mecanicii sunt fundamentale era cunoscută drept concepția mecanicistă asupra lumii, în timp ce ideea că legile electricității sunt fundamentale era cunoscută drept concepția electromagnetică asupra lumii. Totuși, nici una dintre idei nu era capabilă să ofere o explicație coerentă asupra felului cum radiația (de exemplu lumina) și materia interactionează atunci când sunt văzute din sisteme de referință inerțiale diferite, adică interacțiile sunt urmărite simultan de un observator în repaus și un observator care se mișcă cu o viteză constantă.

În primavara anului 1905, după ce a reflectat la aceste probleme timp de 10 ani, Einstein și-a dat seama ca esența problemei constă nu într-o teorie a materiei, ci într-o teorie a măsurării. Esența acestei teorii speciale a relativității era constatarea că toate măsurătorile timpului și spațiului depind de judecăți asupra simultaneității a două evenimente diferite. Aceasta l-a condus la dezvoltarea unei teorii bazate pe două postulate:

Principiul relativității, care afirmă că legile fizicii sunt aceleași în toate sistemele de referință inerțiale

Principiul invariabilității vitezei luminii, care arată că viteza luminii în vid este o constantă universală.

Numai viteza luminii este constantă în orice sistem de referință, lucru preconizat și de teoria lui Maxwell. Tot aici apare pentru prima data celebra sa formulă:

("Echivalența masă-energie")

Această ecuație exprimă cantitate imensă de energie ascunsă într-un corp și care poate fi eliberată atât în procesul de fisiune cât și în cel de fuziune nucleară, procese care stau la baza funcționării bombei atomice.

Iată câteva din consecințele relativității restrânse:

"Contracția Lorentz" sau "contracția lungimilor" însoțită de "dilatarea timpului": Micșorarea aparentă a dimensiunilor obiectelor care se deplasează față de observator cu viteze relativiste.

"Efectul Doppler": În astronomie, constă în micșorarea frecvenței ("deplasarea spre roșu") radiației emise de corpurile cerești îndepărtate ca urmare a expansiunii Universului.

"Aberația luminii": Imaginea unui obiect în mișcare (cu viteză apropiată de cea a luminii) apare comprimată asemeni unui con cu vârful indicând sensul deplasării

Masa nu mai este constantă și nici timpul nu se mai scurge cu aceeași viteză, mai ales la viteze foarte mari.

Teoria relativității restrânse aduce o explicație clară celebrului experiment Michelson-Morley (1887) putând fi considerat chiar o generalizare a rezultatelor acestuia.

Einstein a fost primul care a unit mecanica clasică cu electrodinamica lui Maxwell. Elaborând teoria relativității restrânse, Einstein a spart tiparele unor concepții geniale, clădite cu peste două secole în urmă, de către Isaac Newton în a sa Philosophiae naturalis principia mathematica (1686), dovedind o intuiție și un curaj exemplar. Prin aceasta a fost capabil să ofere o descriere consistentă și corectă a evenimentelor fizice din diverse sisteme de referință inerțiale fără a face presupuneri speciale cu privire la natura materiei sau a radiației, sau a felului cum ele interacționează.

Teoria relativității generalizate

Teoria relativității restrânse explică fenomenele ondulatorii, eliminând acțiunea instantanee de la distanță. Electrodinamica lui Faraday și Maxwell este compatibilă cu viteza finită de propagare a luminii. Prin generalizarea legilor mecanicii newtoniene și a unor legi ale fizicii, electrodinamica devine relativistă. Dar pentru a pune gravitația in concordanță cu relativitatea a fost nevoie de modificări mult mai profunde ceea ce l-a condus pe Einstein la Teoria relativității generalizate. În această teorie, orice viteză de propagare, inclusiv a

gravitației, este finită. Teoria Relativității Generalizate, asociază timpului spațiul legând coordonatele evenimentelor de timp și sudându-le în mod unitar, iar gravitația devine o proprietate a acestui reper spațiu-timp, devenind de fapt o deformare a spațiului și a timpului.

Einstein nu desființează concepția newtoniană, ci o inlocuiește cu una mai extinsă, valabilă pentru viteze apropiate de cea a luminii.

Teoria Relativității Generalizate a revoluționat gândirea științifică prin negarea existenței unui timp absolut, stârnind un ecou uriaș în toată lumea, fiind discutată în contradictoriu în cele mai prestigioase centre știintifice ca și în cercuri mondene sau în săli de conferințe pentru marele public. A fost combătută cu vehemență de unii, dându-se dovadă de cunoaștere superficială. Epoca ce a urmat a fost marcată de interesul pentru această teorie, considerată ca răsturnatoare a tuturor legilor mișcărilor și fenomenelor fizice admise ca fundamentale.

Mecanica statistică

Unul din subiectele tratate în Annus Mirabilis 1905 se referă la mecanica statistică. Aceasta, spre deosebire de mecanica clasică, se ocupă de sisteme cu un număr foarte mare de particule, studiind comportamentul mediu al acestora și reprezintă un domeniu care abia fusese studiat de Ludwig Boltzmann și Josiah Willard Gibbs.

Teoria gravitației

Una din consecințele teoriei relativității generalizate o constituie "Curbarea spațiului".

Sesizând asemănarea dintre curbarea traiectoriei unui obiect aflat într-un sistem de referință care se mișcă uniform accelerat și curbarea traiectoriei unui obiect lansat în câmpul gravitațional, Einstein trage concluzia că fasciculele luminoase se curbează când se propagă în vecinătatea unui corp ceresc cu masă foarte mare, de unde reprezentarea mai greu de înțeles, cum că spațiul însuși ar fi curb.

Pentru a-și susține teoria relativității generalizate, Einstein a atras atenția că există fenomene care o confirmă. Astfel, el a afirmat că frecvența undelor luminoase se modifică atunci când acestea parcurg un câmp gravitațional, pentru că orbitele planetelor și sateliților suferă o rotire suplimentară și că razele de lumină sunt deviate de la linia dreaptă în vecinătatea Soarelui.

Astronomie

Teoria relativității generalizate a fost confirmată prin diverse observații astronomice. Cea mai importantă dintre ele a fost studierea eclipsei totale de Soare din 29 mai 1919, la care a participat o echipă condusă de astronomul Sir Arthur Stanley Eddington (care avea să devină unul din susținătorii acestei teorii) și care confirmă devierea unghiulară a razelor de lumină în câmpul gravitațional al Soarelui. Aceasta a confirmat, cu o precizie de 10 % efectul Einstein și, o dată cu aceasta, a dovedit experimental justețea teoriei lui Einstein.

O altă confirmare o constiutie deplasarea spre roșu (către frecvențe mai joase) a liniilor spectrale emise de atomi într-un câmp gravitațional intens: "efectul Einstein", similar efectului Doppler.

Universul configurat de teoriile lui Einstein nu mai este unul cu o metrică euclidiană. Semnificația devierii razelor de lumină în câmpuri gravitaționale intense constă în acel nou model al Universului înzestrat cu un spațiu cvadridimensional.

Contribuțiile lui Einstein determină transformarea rapidă cosmologiei (mai ales în perioada 1920 - 1970) într-o ramură a fizicii.[16]

Astronomii Alexander Friedmann și Georges Lemaître au demonstrat, prin anii 1920, că ecuațiile lui Einstein conduc la ideea unui Univers aflat în plină expansiune. Încercând să obțină modelul unui Univers staționar, Einstein introdusese, în cadrul celebrelor sale ecuații de câmp, o

constantă cosmologică. Ulterior, observațiile lui Edwin Hubble au dovedit contrariul. Einstein recunoaște că a săvârșit o mare eroare și acceptă modelul cosmologic al Universului în expansiune, pe care tot el îl preconizase.[17]

Ulterior, pe la jumătatea secolului al XX-lea, se va admite teoria Big Bang ca explicație a formării Universului.

Teoria unitară a câmpului

Totuși teoria relativității nu este acea teorie fizică universală la care visa autorul ei. Einstein a încercat să creeze o teorie fizică capabilă să lege toate câmpurile fizice care există în realitate (gravitațional, electromagnetic ș.a.) și să furnizeze o explicație cât mai completă și detaliată a imaginii fizice a lumii. El n-a reușit însă să creeze o astfel de teorie.

Ipoteza fotonică

Efectul fotoelectric constituie unul din domeniile tratate în 1905. Pentru a explica acest fenomen,care infrima caracterul ondulatoriu al luminii,[18] Einstein explică mecanismul emisiei de electroni utilizând ideile recente ale lui Max Planck, folosind termenul de "cuantă" (pachet de energie). Pentru această lucrare, Einstein va primi Premiul Nobel pentru Fizică.

Einstein emite o ipoteză revoluționară asupra naturii luminii, afirmând că, în anumite circumstanțe determinate, radiația electromagnetică are o natură corpusculară (materială), sugerând că energia transportată de fiecare particulă a razei luminoase, pentru care a introdus denumirea de foton, ar fi proporțională cu frecvența acelei radiații. De fapt, primul care a demonstrat teoretic că radiația electromagnetică este emisă în cantități precis determinate (cuante) a fost Max Planck care, în anul 1900, a descris matematic așa-numita radiație a corpului negru.

Această ipoteză contrazicea o tradiție de un secol (este vorba de teoria electromagnetică a lui Maxwell), care consideră emiterea energiei luminoase ca pe un proces continuu. Aproape nimeni nu a acceptat teoria lui Einstein. Fizicianul american Robert Andrews Millikan, care a confirmat experimental teoria un deceniu mai târziu, a fost el însuși descumpănit de rezultat.

Einstein, a cărui principala preocupare era să înțeleagă natura radiației electromagnetice, a urgentat ulterior dezvoltarea unei teorii care să reflecte dualismul particulă - undă al luminii.

Mișcarea browniană

Într-unul din articolele publicate în 1905, cu titlul "Mișcarea Browniană"[19], a făcut predicții semnificative asupra teoriei emise de botanistul englez Robert Brown privind mișcarea aleatoare a particulelor suspendate într-un fluid. Aceste previziuni au fost confirmate experimental mai târziu.

Ecuațiile lui Einstein

Forma matematică prin care teoria relativității generalizate descrie forța de gravitație o constituie un sistem de zece ecuații numite ecuațiile de câmp Einstein.[20]

Acestea au fost descoperite concomitent de Einstein și de matematicianul german David Hilbert (1862 - 1943) în anul 1915. Între cei doi savanți a avut loc un schimb de idei, care a condus la forma finală a ecuațiilor de câmp ale Relativității Generalizate.

Statistica Bose-Einstein

În 1924, Einstein primește, din partea fizicianului indian Satyendra Nath Bose, o descriere a unui model statistic prin care lumina putea fi asimilată unui gaz. Einstein publică acest rezultat, la care ulterior adaugă și contribuțiile sale, la revista Zeitschrift für Physik.

Toate acestea conduc la descrierea fenomenului ce apare la temperaturi scăzute, denumit condensatul Bose-Einstein și obținut în laborator abia în 1995.[21]

Statistica Bose-Einstein mai este utilizată și pentru explicare comportamentului bosonilor.

Modelul Schrödinger

Einstein propune fizicianului Erwin Schrödinger o aplicație a teoriei lui Max Planck prin a considera nivelul energetic al unui gaz privit ca un întreg, fără a lua în considerare fiecare moleculă componentă. Utilizând distribuția Boltzmann, Schrödinger descrie proprietățile "gazului ideal semiclasic".

Efectul Einstein - de-Haas

În 1915, Einstein efectuează, împreună cu fizicianul olandez Wander Johannes de Haas, un experiment prin care să pună în evidență comportamentul giromagnetic al electronului.

Astfel s-a demonstrat că feromagnetismul se datorează impulsului unghiular intrinsec al electronului, denumit ulterior spin.

Girocompasul

Einstein a adus îmbunătățiri girocompasului introducând suspensia electrodinamică a giroscopului.

De asemenea, Einstein a moderat, ca expert, disputa dintre Hermann Anschütz-Kaempfe și Elmer Ambrose Sperry în privința patentării girocompasului. În cele din urmă, primul dintre ei a obținut dreptul de autor în 1915.

Refrigeratorul Einstein

Refrigeratorul Einstein

Datorită unui accident datorat agentului de răcire din acea perioadă, care era toxic, Einstein și colegul său, Leó Szilárd au experimentat cu alte tipuri de substanțe, mai puțin periculoase. [22]

Descoperirea lor a fost patentată pe 11 noiembrie 1930, dar nu a avut prea mare succes deoarece între timp, în 1929, a fost introdus freonul ca agent de răcire.

Laserul

În 1917, Einstein publică un articol în Physikalische Zeitschrift în care, bazat pe consecințele legilor radiației lui Max Planck, preconizează pricipiile de funcționare ale laserului. În această lucrare introduce conceptele de emisie spontană și emisie stimulată.

Difuzia luminii

În 1910, Einstein a scris o lucrare despre "opalescența critică" în care tratează efectul de difuzie al luminii în atmosferă. Este vorba de acel fenomen explicat și de John W. S. Rayleigh, conform căruia bolta cerească se vede albăstruie în timpul zilei și roșcată la crepuscul.

Colaborări

Împreună cu Conrad Habicht și Maurice Solovine, Einstein înființează "Akademie Olympia". Studiile și lecturile includeau: Henri Poincaré, Ernst Mach, și David Hume, autori care au avut o puternică influență științifică și filozofică asupra lui Einstein.

De asemenea, Einstein participă activ la viața științifică internațională.

1911: La Bruxelles are loc prima ediție a Conferinței Solvay a Fizicienilor. Einstein constată cu surprindere că este cel mai tânăr dintre invitați (avea numai 32 de ani);

5 mai 1921: Einstein este ales membru străin al Royal Society;

1921: Einstein ține cursuri la Princeton University asupra Teoriei Relativității;

1922: Cursuri în Japonia și China;

1923: Cursuri inaugurale la viitoarea locație a Universității The Hebrew din Ierusalim;

1927: La a cincea Conferință Solvay, discută cu Niels Bohr și pune bazele Mecanicii Cuantice.

Angajament politico-social

După 1919 meritele lui Einstein au fost recunoscute pe plan mondial. Vizitele sale în orice parte a Terrei au devenit evenimente naționale; fotografii și reporterii îl urmăreau peste tot.

Einstein și-a folosit renumele pentru a-și propaga propriile sale vederi politice și sociale.

Cele două mișcări sociale care au primit întregul său sprijin au fost pacifismul și sionismul.

În timpul Primului Război Mondial a fost unul din puținii savanți germani care au condamnat public implicarea Germaniei în război.[23] Astfel,

chiar în anul declanșării războiului, 1914, Einstein semnează o proclamație împotriva acestuia, Manifest către europeni. În anul următor, 1915, aderă la mișcarea pacifistă "New Fatherland League".

La încheierea marii conflagrații mondiale, în 1918, Einstein susține cauza Republicii de la Weimar.

În 1919 articole elogioase în The Times și The New York Times îl fac pe Einstein tot mai cunoscut pe plan mondial. Vizitele sale în orice țară[24] devin evenimente naționale. Marele savant nu ezită să-și folosească renumele pentru a-și propaga propriile sale vederi politice și sociale.

Scrisoarea lui Einstein către Roosevelt, 2 august 1939.

În același an, 1919, Einstein poartă o discuție asupra sionismului cu Kurt Blumenfeld, lider al Organizației Sioniste Mondiale.

Einstein a fost ținta unor numeroase atacuri antisemite în Germania. Chiar și teoriile sale științifice au fost ridiculizate în public, inclusiv Teoria relativității ca fiind "negermane".

Cu venirea lui Hitler la putere în 1933 Einstein, care se afla în vizită în USA s-a decis imediat să emigreze. A primit o funcție la Institute for Advanced Study, în Princeton, New Jersey. Continuându-și și activitatea în favoarea sionismului,

În 1933 Einstein publică scrierea Why War? ("De ce război?"), un manifest pacifist.

În 1934 publică colecția de eseuri The World As I See It („Lumea așa cum o văd").

În fața imensei amenințări la adresa umanității venită din partea regimului nazist din Germania, Einstein renunță la poziția sa pacifistă și, în 1939, îndemnat de alți numeroși fizicieni, trimite celebra scrisoare către președintele Americii Franklin Delano Roosevelt, insistând asupra necesității producerii bombei atomice, întrucât exista posibilitatea ca și guvernul german să urmeze această cale. Scrisoarea lui Einstein a ajutat la grăbirea eforturilor pentru obținerea bombei atomice în Statele Unite și în 1944 se inițiază Proiectul Manhattan de cercetare în domeniul atomic. Einstein nu a avut nici un rol direct sau personal în fabricarea acesteia.

În 1944, manuscrisele celebrelor sale lucrări scrise în 1905 privind Teoria Relativității sunt vândute la licitație, în Kansas City, pentru 6 milioane de dolari, ca o contribuție pentru efortul de război american.

În 1945, Einstein își manifestă indignarea față de bombardarea orașelor Hiroshima și Nagasaki.

După război, Einstein s-a angajat pentru cauza dezarmării internaționale și a unei guvernări mondiale.

În 1948, Einstein, suporter activ al sionismului, salută cu entuziasm crearea statului Israel dar, patru ani mai târziu, în 1952, când David Ben-Gurion îi oferă președinția statului Israel, el o refuză.[25]

În 1955, Einstein semnează împreună cu Bertrand Russel, o proclamație împotriva amenințării nucleare.

Cetățenia

De-a lungul vieții sale, fie forțat de împrejurări, fie pentru a-și atinge anumite deziderate, Einstein și-a schimbat cetățenia în mai multe rânduri:[26]

14 martie 1879: cetățenie germană în momentul nașterii la Ulm (Baden-Wurtenberg)

28 ianuarie 1896: Pentru a evita serviciul militar, renunță la cetățenia germană (cu aprobarea tatălui)

timp de 5 ani este apatrid

21 februarie 1901: I se acordă cetățenia elvețiană pe care o pastrează până la sfârșitul vieții

1 aprilie 1911 - 30 septembrie 1912: perioada când deține funcția de șef al Catedrei de Fizică teoretică la Universitatea Germană din Praga este asociata cu obținerea cetățeniei austriece

aprilie 1914 - martie 1933: deține cetățenia germană, o dată cu deținerea funcțiilor de membru (cu drepturi depline) al Academiei Prusace de Științe și de profesor la Universitatea din Berlin până când, intrând în conflict cu noua putere nazistă, este nevoit sa părăseasca Germania, pierzând cetățenia acestui stat

1933 - 1940: cetățenie elvețiană

1 octombrie 1940: Pe langă cetățenia elvețiană, o dobândește și pe cea americană.

Recompense, distincții și aprecieri

Cea mai importantă apreciere a contribuției sale în domeniul științei o constituie Premiul Nobel pentru Fizică (1921).

Motivația juriului Nobel:

"Pentru serviciul oferit Fizicii teoretice și în special pentru descoperirea legii efectului fotoelectric".

Fizicianul german Max Born consideră teoria relativității ca fiind cea mai mare realizare a minții umane în ceea ce privește concepțiile asupra Universului.[35]

Fizicianul P. A. M. Dirac numește teoria relativității "cea mai mare descoperire științifică realizată vreodată".[36]

În 1999, ziarul Time îl denumește "personalitatea secolului".[37]

În Germania, anul 2005 a fost decretat "Anul Einstein": se împlinesc 100 de ani de la lansarea teoriei relativității precum și 50 de ani de la moarte. În acest an sunt prevăzute o serie de manifestări științifice și de popularizare a teoriilor sale.

În cinstea sa, elementul cu numărul de ordine 99 în sistemul periodic al elementelor a fost numit Einsteiniu.[38]

De asemenea, un crater lunar îi poartă numele.[39]

Venerat de comunitatea oamenilor de știință[40], Einstein a fost considerat omul secolului, iar numele său este asociat, în cultura comună, cu ideea de geniu.

Viața de familie

În 1903 s-a căsătorit cu sârboaica Mileva Marić, care îi fusese colegă la Politehnica din Zurich ETH. Aceasta fusese studentă la matematică iar Einstein o cunoscuse încă din 1898. Au avut trei copii, o fată, Lieserl (n. 1902), și doi băieți, Hans Albert (n. 1904) și Eduard (1910).[41]

În 1914 cei doi se despart. Einstein se mută la Berlin, iar Mileva și copiii rămân la Zürich.[42]

După unii autori, Mileva l-ar fi ajutat pe Einstein în munca sa de cercetare științifică.[43]

În 1919 încheie divorțul cu prima soție și se căsătorește cu o verișoară, Elsa, cu care a trăit până la moartea acesteia, în 1936.

Controverse. Teoriile lui Einstein au fost greu de înțeles, deoarece utilizau concepte foarte abstracte și aduceau o noutate în gândirea științifică. Acestea au stârnit controverse și discuții, ca în cazul teoriilor lui Darwin.

Bohr versus Einstein

O altă dispută pe scena lumii științifice a acelei perioade a constituit-o controversa dintre Einstein și Niels Bohr legată de mecanica cuantică.

Deși teoria cuantelor constituia una din consecințele imediate ale contribuților sale științifice, Einstein nu a fost niciodată de acord cu interpretarea de la Copenhaga adusă acestei teorii de către Bohr și Werner Heisenberg, cea mai populară interpretare a mecanicii cuantice, dar nici pe departe singura ei interpretare.[47]

Einstein a purtat discuții aprinse cu marele fizician Niels Bohr în legătură cu principiul de nedeterminare, ce ar rezulta din caracterul probabilistic al descrierilor matematice din mecanica cuantică.[47]

În 1926, într-o scrisoare adresată fizicianului Max Born, Einstein, referindu-se la principiul incertitudinii, scria: "Sunt pe deplin convins că Dumnezeu nu se joacă cu zarurile".

În 1935, împreună cu Boris Podolski și Nathan Rosen, Einstein a publicat un document, cunoscut mai târziu sub numele Paradoxul Einstein -

Podolski - Rosen[48], prin care se arăta că întregul formalism al mecanicii cuantice, împreună cu ceea ce ei au numit criteriul realității, implică faptul că teoria cuantică nu poate fi completă. Cu alte cuvinte, există zone ale realității care nu pot fi descrise de mecanica cuantică, concluzie care conduce la rezultate paradoxale.

Polemica a durat mulți ani; de fapt Einstein s-a stins din viață fără să accepte teoria cuantică.

Planck versus Einstein

Fizicianul Max Planck a fost printre primii care au recunoscut valoarea Teoriei relativității.

Planck și Einstein s-au cunoscut în 1909 și, deși erau oameni foarte diferiți, între ei s-a menținut o îndelungată relație de prietenie, motivată mai ales de faptul că aveau un interes comun: fizica. În ceea ce privește politica, Planck era un conservator și susținea cu fermitate politica militaristă a Germaniei anului 1914, în timp ce Einstein se opunea acesteia. În 1933, când Einstein, forțat de naziști, a părăsit Germania, Planck i-a reproșat lipsa de patriotism și de încredere în propria țară.

Moartea

Din cauza unei boli netratate de o lungă perioadă de timp și refuzului de a i se efectua o intervenție chirurgicală asupra arterelor cardiace, Einstein se stinge din viață în 1955 în urma unui atac de cord.

Înaintea incinerării, patologul Spitalului Princeton, Thomas Stoltz Harvey i-a scos creierul, pentru a fi păstrat, fără permisiunea familiei, în speranța că în viitor se va descoperi ce l-a făcut pe Einstein atât de inteligent.

multi ani mai tarziu, Harvey, care primise permisiunea lui Hans Albert (fiul cel mare al lui Einstein) sa cerceteze creierul marelui geniu, a timis

bucati din creierul acestuia catorva cercetatori din intreaga lume. Unul dintre acestia era Marian Diamond de la UC Berkley, care a descoperit ca, spre deosebire de creierul unei persoane normale, creierul lui Einstein prezenta mai multe celule gliale in regiunea de creier responsabila pentru sintetizarea informatiei.

In alte studii, Sandra Witelson de la Universitatea McMaste arata ca Einstein nu prezenta o cuta anume numita "Fisura Silviana". Witelson specula ca aceasta anatomie neobisnuita permita neuronilor sa comunice mai bine intre ei. Alte cercetari sugerau ca acest creier de geniu era mai dens si ca lobul inferior parietal, asociat de cele mai multe ori cu abilitatile matematice, era mai mare decat in cazul persoanelor obisnuite.

Max Born (n. 11 decembrie 1882 în Breslau — d. 5 ianuarie 1970 în Göttingen) a fost un matematician și fizician evreu german, profesor universitar la Göttingen, Edinburgh (1933 - 1953) și Berlin (din 1953), unul dintre creatorii mecanicii cuantice, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1954 împreună cu Walther Bothe.

Niels Henrik David Bohr (n. 7 octombrie 1885, Copenhaga - d. 18 noiembrie 1962), fizician danez de origine evreiască (din partea mamei), care a avut contribuții esențiale la înțelegerea structurii atomice și a mecanicii cuantice. Niels Bohr a fost profesor de fizică și directorul Institutului de Fizică Teoretică din Copenhaga. A fost autorul modelului atomic care îi poartă numele. A adaptat teoria cuantică la studiul structurii atomice și s-a preocupat de cercetări de fizică nucleară. Pentru contribuțiile sale fundamentale, Bohr a fost laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1922.

Fiul său, Aage Niels Bohr a primit premiul Nobel în 1975 pentru cercetările sale.

Laureat al premiului Nobel, Niels Bohr este unul dintre fizicienii de frunte ai secolului al XX-lea. Avansând idei revoluţionare, ce contraziceau principiile fizicii începutului de secol XX, acesta a "reproiectat" atomul, introducând orbitele fixe ca regulă imuabilă pentru mişcarea electronilor şi niveluri fixe de energie pentru aceştia.

Niels Bohr (1885-1962) este unul dintre fizicienii cei mai importanţi ai secolului al XX-lea, cu realizări excepţionale în înţelegerea mecanismelor atomului şi unul dintre fondatorii mecanicii cuantice. Lui Bohr i-a fost decernat premiul Nobel pentru progresele realizate în domeniul structurii

atomului şi a radiaţiei emise de acesta. Principiul complementarităţii al lui Bohr, prezentat pentru prima oară în 1927, este unul dintre comandamentele fundamentale ale Interpretării de la Copenhaga a mecanicii cuantice.

De la modelul atomic al lui Ernest Rutherford la atomul lui Bohr

Fizicianul danez Niels Bohr, folosindu-se de noile teorii referitoare la capacitatea atomului de a emite radiaţii, pornind de la modelul atomic al lui Rutherford, a "redesenat" în 1913 structura atomică. Fizicienii secolului al XIX-lea au descoperit că atunci când un gaz este expus unui câmp electric, gazul emite lumină, deci radiaţii electromagnetice. Dar această emisie are loc numai la anumite frecvenţe, iar diferite elemente şi compuşi chimici emit radiaţii de diferite lungimi de undă.

Aşadar, spectrul de emisie al atomilor şi al substanţelor diferă. Astfel, după cum uşor se poate înţelege, atomii diferitelor elemente ori diferite substanţe pot fi determinate pe baza lungimii de undă a radiaţiei emise, altfel spus pe baza liniilor spectrale. Chiar şi corpuri îndepărtate, cum ar fi stelele, pot fi înţelese sub aspectul elementelor constituente, determinând spectrul de emisie al acestora.

Având ca punct de plecare atomul lui Rutherford (Bohr şi Rutherford au lucrat împreună pentru a înţelege radiaţia atomului), Bohr a dezvoltat o teorie prin care se putea prezice lungimea de undă a radiaţiei atomului. Teoria lui Bohr a fost deosebit de îndrăzneaţă, fundamentându-se pe câteva ipoteze ce au revoluţionat modul de înţelegere a atomului, deşi erau privite cu suspiciune de fizicienii vremii:

- atomii emit radiaţie numai la anumite frecvenţe (frecvenţe discrete);

- electronii pot orbita numai la anumite distanţe de nucleu, intrând în contradicţie cu modelul atomic al lui Rutherford care lăsa libertate de mişcare absolută electronilor;

- radiaţia poate fi emisă numai când un electron face un "salt" dintr-o stare staţionară într-alta (de pe o orbită superioară pe una inferioară). În 1914 fizicienii James Franck şi Gustav Hertz au dovedit experimental că

atomii absorb şi emit radiaţie numai atunci când electronii realizează saltul dintre stările staţionare (orbite).

Pentru a susţine aceste ipoteze, Niels Bohr a postulat că la scară atomică anumite stări staţionare (orbite) erau stabile , iar electronii aflaţi pe aceste niveluri stabile nu emit radiaţie (Bohr nu a putut justifica de ce se întâmplă astfel).

Prin stabilirea unor orbite ferme pe care electronii se pot situa în mişcarea lor în jurul nucleului atomic, Bohr a putut explica foarte bine lungimile de undă discrete (cu valori fixe) ale radiaţiei emise de atomul de hidrogen. Radiaţia se manifestă, a susţinut Bohr, doar când un electron al hidrogenului face saltul de la o stare staţionară (orbită) superioară, la una mai aproape de nucleu. Energia pierdută de electron este exact aceeaşi cu energia cuantelor de lumină.

Atomul lui Bohr are următoarele trăsături definitorii:

- electronii se mişcă în jurul nucleului în orbite fixe (stări staţionare);

- electronul poate absorbi energie şi astfel face un salt pe o altă stare staţionară (orbită) cu un nivel superior de energie;

- electronul poate cădea în starea staţionară originală emiţând în acest caz radiaţie electromagnetică (fotoni);

- electronul poate avea numai anumite niveluri de energie.

Ce a "supravieţuit" din modelul atomic al lui Bohr?

Deşi ideile lui Niels Bohr privitoare la mecanismele atomului au fost revoluţionare, nu toate s-au dovedit perene, fiind invalidate de cercetări ulterioare. Două sunt însă conceptele care au "supravieţuit" progreselor fizicii secolului al XX-lea:

(1) existenţa unor stări staţionare fundamentale ale electronilor (orbite în care electronul nu radiază);

(2) relaţia dintre frecvenţa radiaţiei electronului şi diferenţa de energie dintre stările iniţiale şi finale ale electronului.

Erwin Schrodinger

Erwin Schrödinger şi funcţia de undă

Cel care a reuşit în anii '20 să descrie cu ajutorul matematicii comportamentul entităţilor cuantice (electroni sau alte particule elementare) este fizicianul austriac Erwin Schrödinger (1887-1961). El a descoperit funcţia de undă, cunoscută şi ca "ecuaţia Schrödinger", fiind răsplătit cu premiul Nobel pentru munca sa în 1933, împreună cu Paul Dirac.

Modelul atomic descris de ecuaţia lui Schrödinger era mult mai complet faţă de cel al lui Bohr şi a permis la acea vreme unor cercetători precum americanul Linus Pauling să explice anumite principii ale chimiei (cum interacţionează atomii pentru a da naştere moleculelor) în termenii mecanicii cuantice. Chimia devenise o ramură a fizicii pe atunci, cel puţin în accepţiunea fizicienilor vremii.

Schrödinger, care nu era unul dintre susţinătorii ideilor impuse de Niels Bohr şi Werner Heisenberg cu privire la imposibilitatea determinării cu exactitate a proprietăţilor unui sistem cuantic, a sperat că bizareriile interpretării Copenhaga vor putea fi explicate în totalitate folosind limbajul elegant al ecuaţiilor sale.

Schrödinger a fost în mod special încântat că funcţia sa de undă părea a aduce bizara lume cuantică înapoi în zona unei fizici „normale”, adică aşa cum era ea înţeleasă înainte de apariţia modelelor lui Niels Bohr. Acesta a fost şi motivul pentru care austriacul a fost de-a dreptul îngrozit în momentul în care a descoperit că, totuşi, ecuaţiile sale nu eliminau efectele probabilistice anterior pomenite din comportamentul electronului.

Louis-Victor-Pierre-Raymond, al 7-lea duce de Broglie (n. 15 august 1892 - d. 19 martie 1987) a fost un fizician francez, laureat al Premiului Nobel pentru descoperirea unui anumit tip de unde. Louis de Broglie a fost ales membru în Academia Franceză pe 12 Octombrie 1944.

Premii și medalii

1929: Premiul Nobel pentru Fizică

1932: Premiul Albert de Monaco

1938: Medalia Max Planck

1944: devine membru al Academiei Franceze

1952: Premiul Kalinga

1952: devine membru al Royal Society.

Ipoteza lui de Broglie:

Louis de Broglie afirmă că orice particulă aflată în mișcare (electron, proton, atom) are și o comportare ondulatorie. El stabilește relația între

lungimea de undă asociată și impulsul al particulei: unde

reprezintă constanta lui Planck.

Aceasta mai poate fi scrisă și sub forma: unde:

reprezintă masa particulei;

Ec este energia cinetică a particulei; este energia totală a particulei;

reprezintă energia potențială a particulei.În relația lui de Broglie intervin atât mărimi specifice corpusculilor (cum ar fi energia și impulsul) precum și mărimi caracteristice undelor (frecvența, lungimea de undă).

Werner Karl Heisenberg (n. 5 decembrie 1901, Würzburg – d. 1 februarie 1976, München) a fost un celebru fizician german, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1932, și unul dintre fondatorii fizicii cuantice. Heisenberg s-a aflat mai apoi în fruntea programului pentru energie nucleară a Germaniei Naziste.

Motivația Juriului Nobel: "pentru crearea mecanicii cuantice, a cărei aplicație, inter alia, a dus la descoperirea formelor izotopice ale hidrogenului".

Mecanică cuantică

În timpul studenției l-a întâlnit pe Niels Bohr, la Göttingen, în 1922. O colaborare rodnică a avut loc între ei.

A propus formularea matricială a mecanicii cuantice, prima formulare a mecanicii cuantice, în 1925. Principiul incertitudinii, descoperit în 1927, precizează că determinarea poziției și vitezei unei particule conține erori, produsul acestora fiind o constantă știută. Împreună cu Bohr, formulează Interpretarea Mecanicii Cuantice de la Copenhaga.

În 1932 a primit Premiul Nobel de Fizică "pentru crearea mecanicii cuantice, a cărei aplicație, inter alia, a dus la descoperirea formelor izotopice ale hidrogenului".

La începutul regimului nazist, Heisenberg a fost hărțuit ca fiind un "Evreu alb" pentru că învăța teoriile lui Albert Einstein, în contradicție cu mișcarea Deutsche Physik susținută de naziști. După o anchetă instigată de Heisenberg însuși, șeful SS, Heinrich Himmler, a interzis atacurile politice asupra fizicianului.

Lucrul în timpul războiului

Fisiunea nucleară a fost descoperită în Germania în 1938. Heisenberg a rămas in Germania în timpul celui de-al doilea război mondial, lucrând pentru regimul nazist. A condus programul german pentru arme și energie nucleară, dar gradul cooperării sale la dezvoltarea armelor a fost subiectul anumitor controverse istorice.

În septembrie 1941, la o conferință în Copenhaga, Heiseberg dezvăluie existența programului lui Bohr. După întâlnire, prietenia lor se oprește brusc; Bohr s-a alăturat Proiectului Manhattan. Germania nu a reușit să producă bomba atomică.

S-a speculat că Heisenberg avea remușcări morale și a încercat să încetinească proiectul. Heisenberg însuși a încercat să arate acest fapt după război, și cartea lui Thomas Power, "Heisenberg's War" (Războiul lui Heisenber) și piesa lui Michael Frayn "Copenhagen" (Copenhaga) au adoptat această interpretare. O parte a acestei interpretări este bazată pe faptul că Heisenberg nu și-a susținut proiectul în fața lui Albert Speer de așa manieră încât să obțină mare atenție (ceea ce Samuel Goudsmit a interpretat ca fiind din cauză că Heisenberg nu era complet conștient de posibilitatea creării bombei atomice). În cel mai bun caz, ar fi încercat să stânjenească proiectul german, iar în cel mai rău nu era capabil de a crea bomba atomică.

În februarie 2002 o scrisoare de la Bohr pentru Heisenberg, scrisă în 1957, a apărut. În aceasta, Bohr relatează ca Heisenberg, în cadrul discuției din 1941, nu a expus probleme morale în legatură cu proiectul de a crea bomba, că Heisenberg a petrecut 2 ani lucrând aproapre exclusiv la aceasta, și că era convins că până la urmă bomba atomică avea să decidă soarta războiului. Contextul acestei scrisori a fost publicația jurnalistului Robert Jungk "Brighter than a thousand Suns" (Mai strălucitor decât o mie de sori), care-l arăta pe Heisenberg ca deturnătorul proiectului German. Jungk a tipărit un pasaj dintr-o scrisoare personală de la Heisenberg - scoasă din context - pentru a-și justifica spusele. Bohr a fost agitat de această revendicare pentru că nu se potrivea cu percepția sa proprie despre lucrările lui Heisenberg.

Anumiți istorici ai științei consideră acest fapt ca dovadă a faptului că interpretarea rezistenței lui Heisenberg a fost greșită, dar alții pretind că Bohr a înțeles greșit intențiile lui Heisenberg la întâlnirea din 1941. Ca dovadă, acest lucru a avut puține efecte asupra concluziilor istorice generale.

Stephen Hawking (n. 8 ianuarie 1942, Oxford/Anglia) este un fizician englez, teoretician al originii universului și unul dintre cei mai mari cosmologi contemporani, profesor la catedra de Matematică la Universitatea Cambridge, deținută cândva de Isaac Newton.

Stephen Hawking s-a născut în ziua când se împlineau 300 de ani de la moartea lui Galileo Galilei[1]. Și-a făcut educația la St. Albans School (Hertfordshire) și la University College (Oxford). În 1962 - la vârsta de 20 de ani - obține titlul de Doctor în Fizică la Trinity Hall din Cambridge, unde își începe activitatea didactică și științifică.

Principalele domenii de cercetare sunt cosmologia teoretică, relativitatea generală și mecanica cuantică. În anii 1965-1970 elaborează un model matematic asupra originii și evoluției universului în expansiune, din momentul "marii explozii" inițiale ("The Big Bang") și întreprinde studii asupra relației dintre găurile negre din univers și termodinamică. Cercetările sale l-au dus la concluzia că aceste găuri negre au o durată de existență limitată, constituirea unor perechi de particule-antiparticule virtuale ducând la o "evaporare" treptată a acestora sub forma radiației Hawking. Mai târziu, revine asupra acestei teorii, admițând că radiația se produce indiferent de procesul ce are loc înăuntrul unei găuri negre, reprezentare ce contrazice regulile mecanicii cuantice, teorie cunoscută sub numele de paradoxul informațional al găurilor negre. La Conferința

Internațională asupra Relativității Generale și Gravitației din 21 iulie 2004, care a avut loc la Dublin, Hawking a emis idea că găurile negre ar putea transmite, într-o manieră deformată, informații asupra întregii materii pe care au asimilat-o.

Foarte populare sunt cărțile sale de popularizare a științei, pentru nespecialiști: A Brief History of Time, 1988 (publicată în limba română sub titlul Scurtă istorie a timpului, 2004), Einstein's dream, 1993 (Visul lui Einstein și alte eseuri), The Universe in a Nutshell, 2001 (Universul într-o coajă de nucă, 2004) și A briefer history of time, în colaborare cu Leonard Mlodinow, 2005 (O mai scurtă istorie a timpului).

În data de 1 octombrie 2009, Universitatea din Cambridge declară că: În joia aceasta celebrul fizician și cosmolog predă la celebra „Catedră Lucasiană de Matematică” a Universității.

Premii și distincții:

Fellow of the Royal Society din 1974

Companion of the Order of the British Empire din 1982

Medalia de Aur din partea Royal Astronomical Society 1985

Premiul J. E. Lilienfeld de la American Physical Society 1999

Medalia de aur Papa Pius al XII-lea, decernată de Vatican în 1975

Membru al Academiei Pontificale de Științe din 1986, deși teoriile sale nu sunt întru totul de acord cu interpretarea religioasă a creației lumii

Premiul Wolf pentru Fizică, împreună cu Roger Penrose, în 1988.

Scriitori importanti in literatura universala

René Armand François Prudhomme (n. 16 martie 1839,Paris – d. 6 septembrie 1907,Châtenay-Malabry), (Sully Prudhomme), a fost primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură la 10 decembrie 1901.

Motivația Juriului Nobel: "...ca o recunoaștere specială a artei lui poetice, vădind un înalt idealism, perfecțiune artistică și o rară îmbinare între calitățile inimii și cele ale intelectului".

S-a născut la Paris. Încă din adolescență era pasionat de științele exacte.După un stagiu în administrația uzinei metalurgice de la Creusot și un început de studii de drept, se consacră literaturii, beneficiind de o moștenire care îi asigură independența materială. În cadrul societății literare "Conférence de La Bruyère" își citește primele versuri. Îi cunoaște pe Leconte de Lisle și pe José Maria de Heredia.În anul 1865 publică volumul de versuri de factură parnasiană Stances et poèmes. În volumele următoare Les solitudes și Les Vaines Tendresses, se manifestă un lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca "parnasian". Evoluează către o poezie filosofico-didactică (La Justice,Le Bonheur), caracterizată de Ferdinand Brunetière ca o "încercare laborioasă și oarecum sterilă de a rezuma în versuri Critica rațiunii pure". În Le Zénith, preocupările lui Sully Prudhomme (care sunt și cele ale

epocii sale) de a uni știința cu poezia în numele progresului devin și mai evidente. Virtuoz al sonetului, al formelor de versificație dificile, poetul practică tot mai mult o poezie persuasivă, în care "pledează" pentru idealul său scientist. În 1881 este ales membru al Academiei franceze. Sully Prudhomme este înmormântat la cimitirul Père Lachaise din Paris.

Opera:

Poezie

Stances et poèmes (Stanțe și poeme), 1865

Les épreuves 1866

Les solitudes (Singurătațile), 1869

La France, 1874

Les Vaines Tendresses (Zădărniciile iubirii), 1875

Le Zénith (Zenitul), 1876

La Justice (Dreptatea), 1878

Le Bonheur (Fericirea), 1888

Proză

Que sais-je? (filosofie), 1896

Testament poétique (Testament poetic), 1901

La Vraie religion selon Pascal (Adevărata religie după Pascal), 1905

Referințe critice:

"Domnul Sully Prudhomme este un filosof, și el a vrut să confere poeziei filosofice mai multă rigoare, mai multa exactitate decât ar fi avut ea vreodată. Într-adevăr, el a realizat în exprimarea ideilor o claritate, în înlănțuirea raționamentelor o ordine, în expunerea ideilor o precizie ce nu au mai fost atinse. Iar filosofia pe care ne-o înfațișează impregnată de știința, atentă la descoperirile, la ipotezele istoriei naturale, ale fizicii, este cu adevărat filosofia zilelor" (Lanson, Historie de le littérature française).

Theodor Mommsen ( n. 30 noiembrie 1817 Garding, în sudul provinciei Schleswig - d. 1 noiembrie, 1903) a fost un istoric și jurist german, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1902.

Motivația Juriului Nobel: "Cel mai mare maestru în viață al timpului nostru în arta redării istoriei, luând în considerație mai cu seamă monumentala sa Istorie a Romei".

S-a născut în anul 1817, la Garding, în Schleswig. Tatăl său, Jens Mommsen, a fost pastor luteran.

Studiează dreptul la Kiel (1838 - 1843). După susținerea tezei de doctorat își câștigă existența predând istoria și geografia la diferite licee din Hamburg. În același timp pune la punct și publică Die römischen Tribus in administrativen Beziehung (Districtele romane sub raport administrativ) care prevestea deja o puternică tendință interdisciplinară: studiul dreptului roman în strânsă legătură cu cel al istoriei antice și cu cel al filologiei. În felul acesta, era convins el, se reușea o reconstituire integrală a istoriei și a civilizației romane. Obține o bursă și pleacă mai întâi în Franța (Lyon, Montpellier, Nîmes), apoi în 1844 în Italia (Lucca, Florența), unde a început să cerceteze și să ilustreze Inscripțiile antice. A desfășurat această muncă de cercetare în colaborare cu G. Henzen și Giovanni-Batistta Rossi. La Roma a luat legătura cu Bartolomeo Borghezi, mare cunoscător al antichitații romane, de care se apropie cu admirație și căruia îi va rămâne îndatorat pentru îndrumările date. În 1846 a poposit la Venafra pentru o primă recunoaștere a epigrafiilor latine. Atunci a citit pentru prima oară Tabla Aquaria (descoperită la Cosmo De Utris), iar ulterior a publicat-o la Leipzig, în 1852, în „Inscriptiones Regni Neapolitani latinae”.

În anul 1847 se reîntoarce în țară, după studii și cercetări rodnice. Pentru scurt timp lucrează la Rendsburg, în redacția cotidianului Schleswig-

Holsteiner Zeitung, după care, în toamna aceluiași an, este numit profesor de drept la Facultatea din Leipzig. Pentru că a luat parte la mișcarea democratică din 1848 este judecat, condamnat la nouă luni închisoare pe care nu le execută fiind grațiat dar și concediat. Din primăvara anului 1852 Mommsen începe să lucreze la opera sa capitală, Die römische Geschichte (Istoria Romei), publicată între anii 1854 - 1885. Marea realizare a lui Mommsen constă în acel acord unic în armonia lui, rezultat din cunoștințele acumulate de-a lungul anilor, ca urmare a unor studii de specialitate în domeniul juridic și economic. Negând romantismul lui Niebuhr, el a creat o uriașă panoramă evoluționistă a Romei, evocând-o într-un stil foarte modern, plin de culoare, până la cele mai mici amănunte, de la primele contururi ce se detașau din negura densă a tradiției până în clipa în care republica romană piere. În anul 1854 i se oferă catedra de drept roman la Zürich, apoi la Breslau.Se afla într-o călătorie de studii, care i-a purtat pașii de la Viena în Transilvania, când îi parvine știrea că fusese numit profesor la Universitatea din Berlin (1857). În această calitate și-a asigurat, datorită competenței, talentului și forței sale de muncă, o reputație de savant.

La vârsta de 70 ani renunță la catedră, consacrându-se exclusiv expertizelor și muncii de cercetare. În anul 1902 i s-a conferit Premiul Nobel pentru literatură, fiind primul scriitor german căruia i s-a acordat înalta disticție.

Întreaga sa viață Mommsen a reprezentat aripa stângă a liberalilor și a rămas dușman declarat al politicii lui Bismarck, pe care îl considera oportunist. Adept al lui Kant, tinde să-și educe cititorul în sensul formării unei judecăți politice. Mommsen nu este doar autorul unei cuprinzătoare și valoroase opere istorice, ci și unul dintre primii organizatori ai științei istoriei. Sub conducerea sa a apărut începând din 1863 Corpus inscriptiones Latinarum (Corpul inscripțiilor latine). Tot el a editat Auctores antiquissimii (Autori foarte vechi) și numeroase alte lucrări de drept roman. A încetat din viață în 1903.

Opera:

Die römischen Tribus in administrativen Beziehung (Districtele romane sub raport administrativ), 1844

Uber das römische Münzwesen (Despre sistemul monetar roman), 1850

Die unteritalischen Dialekte (Dialectele suditalice), 1850

Inscriptiones hegni Neapolitani Latinae (Inscripțiile napolitane), 1852

Die römische Geschichte (Istoria Romei), 1856 - 1885

Corpus inscriptiones Latinarum (Corpul inscripțiilor latine), începând din 1863

Das römische Staatsrecht(Dreptul public roman), 1871 - 1888

Das römische Strafrecht (Dreptul penal roman), 1899

traducere Joachim Nicolaus, Istoria romană, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1988 - 1991, 4 v.

Referințe critice:

"Mommsen a fost primul care a îndrăznit să verifice istoria în lumina logicii faptelor și să postuleze rezultatul obținut datorită legilor inexorabile ale evoluției, chiar și în cazurile în care tradiția le prezenta confuz sau le pierduse complet din vedere. Pe scurt: opera lui Mommsen se situează în istoria gândirii istorice moderne, pe care o considerăm de câteva decenii drept istorism. În cadrul acestuia el n-a fost însă unul dintre cei mulți, ci a făcut, în sensul propriu-zis al cuvântului, epocă, deoarece a știut să conceapă istoria Romei luând în considerație specificul ei, condițiile ei caracteristice, ceea ce i-a asigurat un succes nemaicunoscut nici de predecesori nici de cei ce i-au urmat..." (Lother Wickert).

Bjørnstjerne Martinus Bjørnson (n. 8 decembrie 1832 - d. 26 aprilie, 1910, Paris) a fost poet, prozator, dramaturg, ziarist și om politic

norvegian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1903, supranumit Victor Hugo al Norvegiei, cel mai de seamă reprezentant al literaturii scandinave moderne, după Ibsen.

Motivația Juriului Nobel: "ca recunoaștere a marii, nobilei și variatei sale activități literare, distingându-se întru totul prin prospețimea inspirației și prin minunata puritate a sufletului".

S-a născut în localitatea Kvikna din ținutul Østerdalen. Tatăl său era pastor luteran de țară, iar mama era fiica lui Richard Nordraak, compozitor autor, în 1864, al muzicii imnului național norvegian pe versurile din 1856 ale lui Björnson. Studiază dreptul la Christiania. În anul 1857 a fost director al teatrului din Bergen, iar în 1859 a condus ziarul "Aftenbladet" din Christiania. Între anii 1865 - 1868 a fost director al Teatrului național din Christiania și a editat în 1866 revista "Norsk Folkeblad". Se dovedește a fi un mare gazetar și un luptator tenace pentru emanciparea teatrului norvegian de sub tutela daneză (vreme de patru secole, până la 1814, Norvegia fusese provincie daneză).

Scriitor patriot, preocupat de viața și destinul poporului său, Bjørnson s-a vrut un martor și un implicat al istoriei din partea omului simplu și sărac, un moralist optimist a cărui deviză literară este conținută în această frază: "există două feluri de cărți: cele care sporesc în om dragostea de viață și dorința de a făptui binele și cele care nu fac acest lucru; primele sunt bune, celelalte sunt rele oricât de splendide și geniale ar fi în detaliile lor".

Operă:

Synnøve Solbakken, 1857 - nuvelă din viața țăranilor

Mellem Slagene (Între bătălii), 1857

Arne, 1858 - nuvelă

En glad gut (Un flăcău vesel), 1860, nuvelă

Sigurd Slembe, 1862 - trilogie dramatică, o capodoperă a teatrului istoric

De Nygifte (Tinerii căsătoriți), 1865, prima comedie modernă norvegiană

Fiskerjenten (Fata pescarului), 1868 - roman

Digte og Sange (Poezii și cântece), 1868 - versuri

Sigurd Jorsalfar (Sigurd cruciatul), 1872 - dramă istorică

Brudeslatten, 1872

En Fallit, 1875

Kongen, 1877

Leonarda, 1879

Støv (Praf), 1882 - povestire

Over Evne (Peste puterile noastre), 1883 - prima parte; 1895, partea a doua, dramă socială

Nar den ny vin blomstrer (Când mustul fierbe), 1909, ultima operă, piesă social.

José Echegaray y Eizaguirre (n. 19 aprilie 1832 Madrid - d. 14 septembrie 1916) inginer, dramaturg, matematician și politician spaniol de origine bască, primul laureat al Premiului Nobel pentru Literatură spaniolă în 1904.

Motivația Juriului Nobel: "ca recunoaștere a numeroaselor și strălucitelor sale scrieri care, într-o manieră personală și plină de originalitate, au reînviat marile tradiții ale dramei spaniole".

José Echegaray s-a născut la Madrid. Inginer de profesie, după propria sa mărturisire, între activitățile și vocațiile sale, literatura se situează pe locul al doilea, între matematică și politică. Echegaray a fost pe lângă dramaturg și membru al Academiei de Limbă Spaniolă din 1869, profesor

de matematici și politician progresist. A fost deputat în Adunarea Constituantă din 1869, ministru al Economiei Naționale după revoluția din 1868, ministru de Finanțe în 1864, creator al Băncii Spaniole și fondator al Partidului Republican Progresist, al cărui manifest din 1880 îl semnează. Opera sa, foarte inegală ca valoare și foarte abundentă, cuprinde peste 150 de piese reprezentate între 1874, anul debutului său cu El libro talonario, semnat Jorge Hayaseca, și anul 1908. Ea cuprinde trei direcții tematice:

drame istorice de tip romantic;

drame de inspiratie contemporane;

piese de idei, în stilul dramelor ibseniene.

În anul 1917 a publicat un volum de amintiri (Recuerdos).

Bibliografie:

El libro talonario (Chitanțierul) - (1874)

La esposa del vengador - (1874)

En el puño de la espada (Pe mânerul spadei) - (1875)

O locura ó santidad (Sau nebunie sau sfințenie) - (1877)

En el seno de la muerte (În sânul morții) - (1879)

En el pilar y en la cruz - (1878)

El gran galeoto (Marele codoș) - (1881)

Conflicto entre dos deberes - (1882)

El hijo de Don Juan (Fiul lui Don Juan) - (1892)

El estigma (Stigmatul) - (1895)

Mancha que limpia (Pata care curăță) - (1895)

La duda (Îndoiala) - (1898)

El loco Dios (Dumnezeul nebun) - (1900)

A fuerza de arrastrase (Tot târându-se) - 1905

Recuerdos (Amintiri) – 1917.

Henryk Sienkiewicz (n. 5 mai 1846 Wola Okrzejska, Polonia - d. 15 noiembrie, 1916 Vevey, Elveția) a fost un romancier și nuvelist polonez, unul dintre cei mai mari prozatori polonezi, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1905.

Motivația Juriului Nobel: "...pentru meritele sale excepționale ca scriitor epic".

Sienkiewicz s-a născut la 5 mai 1846, în familia unui mic arendaș, care cultiva la copiii săi tradițiile cavalerești și patriotice, învățându-i pe de rost Cântecele istorice ale lui J.U. Niemcewicz înainte de a-i învăța să citească.

Un unchi al tatălui slujise regelui Stanisław August, iar Kazimierz, fratele scriitorului, cade, la 1871, în războiul franco-prusian. Sienkiewicz nu a fost prea silitor la învățătură. Îl atrăgeau mai mult lecturile și portretele cavalerilor în armuri, care împodobeau o biserică în stil gotic de pe strada Świętojańska, din Varșovia, pe care trecea zilnic spre gimnaziu. În anul 1865 părăsește școala, fără să-și susțină examenul de maturitate. O va face un an mai târziu, când își începe, tot la Varșovia, și studiile superioare, întîi la facultatea de drept, apoi la medicină și, în cele din urmă, la filologie. Disputele dintre adepții și adversarii pozitivismului îl apropie de cei dintâi, dar între anii 1869 și 1873 parcurge toate nuanțele de la radicalismul manifestat de "Przegląd Tygodniowy" la tradiționalismul cotidianului conservator de la "Gazeta Polska", la care

colaborează. În anul 1871 își întrerupe din nou studiile. Era ziaristul preferat al varșovienilor, când, în 1876, pleacă în California, pentru ca, împreună cu câțiva prieteni, printre care și celebra actriță Helena Modrzejewska, să înființeze o fermă.

Muzeul Oblęgorek

Contactul cu "lumea nouă" îl impresionează la început, dar sesizează repede și efectele negative ale "civilizației". Îl revoltă politica de exterminare a indienilor și drama imigranților polonezi. Nostalgia macină repede entuziasmul "coloniștilor-artiști" și proiectele inițiale sunt abandonate. Vizitându-și compatrioții, Sienkiewicz descoperă prototipurile multor personaje din cărțile sale. Tragedia indienilor îi sugerează analogii cu situația în care se afla poporul său după desmembrarea Poloniei. Întorcându-se în țară în 1878, începe redactarea trilogiei Prin foc și sabie, Potopul și Pan Wołodyjowski. Succesul este uriaș, dar prima parte este aspru criticată pentru interpretarea falsă a istoriei.

O calătorie în Orient, îl aduce în 1886 și la București.

Dezorientarea care cuprinsese intelectualitatea poloneză în fața avântului mișcării muncitorești din ultimele două decenii ale secolului al - XIX lea a afectat și creația lui Sienkiewicz. Romanele Fără dogmă și Familia Polaniecki fac apologia tradiționalismului catolic, iar Vârtejuri rămâne un pamflet la adresa revoluției din 1905.

În timpul primului război mondial, Sienkiewicz organizează în Elveția, împreună cu Ignacy Paderewski, Comitetul de ajutorare a victimilor războiului din Polonia. Moare la 15 noiembrie 1916 la Vevey, Elveția. Osemintele i-au fost aduse în patrie în 1924.

Opera:

Humoreski z teki Worszyłły (Humoreștile din mapa lui Worszyłło) (1872)

Na marne (1872)

Stary sługa (1875)

Hania (1875)

Szkice węglem (1877)

Listy z podróży do Ameryki (1878)

Janko Muzykant, 1879

Za chlebem (După pâine), (1880)

Rodzina Połanieckich (Familia Połaniecki), (1895)

Quo Vadis , (1896)

Krzyżacy (Cavalerii teutoni), (1900)

Ogniem i mieczem (Prin foc și sabie), (1884)

Potop (Potopul) - roman istoric, (1886)

Pan Wołodyjowski, (1888)

Bez dogmatu (Fără ideal), (1891)

Na jasnym brzegu (Pe țărmul însorit), (1897)

Na polu chwały(Pe câmpul de glorie), (1906)

Wiry (Vârtejuri), (1910)

W pustyni i w puszczy (Prin pustiu și junglă), (1912).

Giosuè Carducci (n. 27 iulie 1835 Valdicastello (Toscana) - d. 16 februarie 1907 Bologna) poet, prozator și eseist italian, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1906, a fost o figură literară influentă a timpului său.

Motivația Juriului Nobel: "nu numai luând în considerație adânca lui cunoaștere și cercetările critice dar, înainte de orice, ca omagiu pentru energia creatoare, prospețimea stilului și forța lirică tipice capodoperelor sale poetice".

Giosuè Carducci s-a născut în anul 1835 în Valdicastello (Toscana), ca fiu al unui medic carbonar. Studiile școlare și le face la Florența. După ce și-a luat doctoratul în 1856 la Scuola Normale Superiore din Pisa, Carducci a lucrat ca profesor de gimnaziu la San Miniato al Tedesco, orășel unde și-a publicat în 1857 prima colecție de poezii (Rime). Carducci a fost profesor de literatură italiană la Universitatea din Bologna, din 1860 până în 1904. A fost foarte popular ca lector.

Interesat de viața politică a Italiei, se manifestă ca anti-regalist și partizan al înnoirilor pentru ca, spre sfârșitul vieții, să vadă în monarhie o posibilitate fericită de împlinire a unității naționale. Senator (1890), Carducci activează consecvent în linia progresului social și a democrației.

Poezia lui se revendică de la romantismul revoluționar al Risorgimentului ale cărui idealuri le preia, exprimăndu-le într-o înfățișare poetică

originală în care sensibilitatea și erudiția, profetismul patriotic și retorica clasicistă se întrepătrund și se argumentează reciproc.

În ultimii ani ai vieții, bolnav, Carducci se retrage din învățâmânt în singurătatea bibliotecii, dar înconjurat de admirația lumii intelectuale italiene și de un prestigiu european pe care atribuirea Premiului Nobel l-a confirmat amplificându-l. Moare în 1907.

Opera:

Odi barbare (Ode barbare) - (1877-1889),

Rime (1857),

Rime e ritmi (Rime și ritmuri - (1898), scrise într-un stil care îi imită pe Horațiu și Vergiliu, încercând să evoce spiritul lumii clasice,

Nuove poesie (Poezie nouă - 1873)

Rime nuove (Versuri noi - 1861-1887).

Conflictele din Risorgimento, momentul din secolul al XIX-lea marcat de unitatea politică italiană, este prezent în opere precum Juvenilia (1860) și Versuri noi (1887). Volumul său anticlerical și rebel Inno a Satana (Imn Satanei - 1865) a stârnit multe controverse. Pentru Carducci, Satana nu reprezenta întruchiparea răului și a corupției, ci era sinonim cu progresul nestăvilit. Printre celelalte opere publicate ale lui Carducci, se numără monografii și eseuri, precum și alte lucrări în proză despre literatura italiană. Deși reputația lui se datorează poeziei, opera sa poetică are numai patru volume din Operele complete ale lui Carducci (1939-41, 30 volume).

Referințe critice: "Duh roșu cu foc, formă albă de marmură, aceasta e opera lui Carducci. Italia nu mai are un poet ca dânsul și n-a avut poate niciodată unul care să stăpânească așa de puternic limba ca și ritmul poetic". (Nicolae Iorga, 1907).

Joseph Rudyard Kipling (n. 30 decembrie 1865 Bombay, India - d. 18 ianuarie 1936) poet și prozator britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1907. Este celebru prin povestirea sa pentru copii "Cartea Junglei" (1894), romanul indian de spionaj "Kim" (1901), poemele "Gunga Din" (1892) și "If— " (1895), numeroase schițe și nuvele. În 1934 i s-a acordat, alături de William Butler Yeats, Premiul Gothenburg pentru Poezie. În timpul vieții a fost considerat îndeobște poet și i s-a oferit un titlu nobiliar și postul de poet laureat – ambele refuzate de Kipling.

Motivația Juriului Nobel: "...pentru puterea de observație, originalitatea imaginației, virilitatea ideilor și remarcabilul talent narativ care caracterizează creația acestui autor de reputație mondială".

Pe la mijlocul anilor 1880 a călătorit în jurul subcontinentului ca și corespondent al publicației Allahabad Pioneer. Lucrările sale literare încep să se vândă și în 1888 publică șase cărticele de povestiri. Una dintre nuvelele acestei perioade este Omul care ar putea fi rege (The Man Who Would Be King).

În anul următor Kipling a început o lungă călătorie spre Anglia, trecând prin Burma, China, Japonia și California, înainte de a traversa Statele Unite și Oceanul Atlantic și de a se stabili la Londra. Din acel moment faima sa a crescut rapid, fiind considerat vocea literară cea mai aproape asociată cu tendința imperialistă a vremii, din Regatul Unit. Primul său roman, The Light that Failed, a fost publicat în 1890. Probabil, cea mai celebră poezie a sa din această perioadă este "The Ballad of East and

West" (Balada Orientului și a Occidentului) (care începe astfel "Oh, Orientul este Orient și Occidentul este Occident, și cele două nu se vor întâlni niciodată").

În 1892 s-a căsătorit cu Caroline Balestier; fratele ei, un scriitor american, a fost prietenul lui Kipling, dar murise de febră tifoidă cu un an înaintea căsătoriei acestuia. În timp ce cuplul se afla în luna de miere, banca lui Kipling a dat faliment și banii au ajuns pentru biletele de călătorie numai pentru întoarcerea în Vermont (unde locuia cea mai mare parte a familiei Balestie). În următorii patru ani, Rudyard și soția sa au locuit în Statele Unite. În această perioadă își dedică scrisul copiilor și publică operele care îl fac cunoscut în zilele de azi, Cartea junglei și urmarea A doua carte a junglei, în 1894 și 1895.

După o ceartă cu socrii săi, se întoarce în Anglia împreună cu soția sa și, în 1897 publică Captains Courageous. În anul următor începe să călătorească în sudul Africii, aproape în fiecare vacanță de iarnă. Acolo îl cunoaște și se împrietenește cu Cecil Rhodes și începe să adune material pentru o altă operă clasică -- Povestiri pentru copiii mici, publicată în 1902. Kim – o altă operă memorabilă, văzuse lumina tiparului în anul precedent.

Poezia lui Kipling din această perioadă include "Gunga Din" (1892) și "Povara omului alb” (The White Man's Burden) (1899); în domeniul non-ficțiunii se implică în dezbaterea despre răspunsul britanic în privința creșterii puterii navale a Germaniei, publicînd o serie de articole intitulate 'O flotă în devenire.

Prima decadă a secolului al XX-lea este martorul culmii popularității lui Kipling. În 1907 i se decernează Premiul Nobel pentru Literature; epilogul acestei realizări este publicarea a două volume de poezie și povestiri alese -- "Puck of Pook's Hill" (1906) și "Rewards and Fairies" (1910). Ultimul volum conține poemul "If—". În 1995 un sondaj realizat de BBC a stabilit că acesta este poemul favorit în Marea Britanie. Acest îndemn la autocontrol și stoicism este, fără îndoială, cel mai cunoscut poem al lui Kipling.

Kipling a continuat să scrie până la începutul anilor 1930, dar într-un ritm mai lent și cu mult mai puțin succes decât înainte. A murit de hemoragie cerebrală la începutul anului 1936.

(Moartea sa a fost anunțată anticipat, în mod eronat de o publicație căreia Kipling i-a scris mucalit: „Tocmai am citit că am murit. Nu uitați să mă ștergeți din lista abonaților.”)

După moartea sa opera lui Kipling a continuat să fie eclipsată de critică. Moda în poezie s-a îndepărtat de metrul exact și de rime. De asemenea, pe măsură ce s-au prăbușit imperiile coloniale europene, la mijlocul secolului al XX-lea opera lui Kipling și-a pierdut actualitatea. Mulți dintre cei care îl condamnă sunt de părere că scrierile lui Kipling sunt inseparabile de vederile sale politice și sociale, în ciuda considerabilei arte literare a lui Kipling. Ei susțin că portretele eroilor săi indieni, care susțin punctul de vedere colonialist conform căruia indienii și alte popoare colonizate ar fi fost incapabile să supraviețuiască fără ajutorul europenilor, ar fi rasiste. Exemplele pentru așa-zisul său rasism menționează "rase minore fără Lege" în "Recessional" și referirea generică la popoare colonizate "jumătate diavol și jumătate copil" în poezia "Povara omului alb". Antisemitismul lui Kipling reiese clar în scurtele episoade revistele Punch și The Times conținute în ultimul capitol din Ceva despre mine.

Logo de Rudyard Kipling dintr-o ediţie a anului 1911

Apărătorii lui Kipling subliniază că rasismul strident al scrierilor sale este afișat de personaje fictive, nu de el, și astfel descrie cu precizie personajele. Ei văd în vocea autorului ironie și înțelesuri alternative în poezii, inclusiv în "Povara omului alb" și în "Recessional".

În ciuda schimbărilor în atitudinea rasială și în standardele literare ale poeziei, opera poetică a lui Kipling continuă să fie populară în rândul celor care îi apreciază vigoarea și măiestria. Deși era un poet de altă

factură T.S. Eliot a editat O selecție a versurilor lui Kipling (1943), cu toate că a comentat despre Kipling: "putea scrie poezie la evenimente – chiar dacă numai întâmplător!". Povestirile sale pentru adulți se tipăresc încă și au fost lăudate de scriitori diferiți, ca Poul Anderson și Jorge Luis Borges. Nu în ultimul rând, Kipling este cel mai apreciat datorită cărților pentru copii. Povești chiar așa” au fost illustrate devenind cărți de success iar după Cărțile junglei s-au făcut mai multe ecranizări de către Compania Walt Disney.

După moartea soției lui Kipling în 1939, casa sa, Batemans în Burwash, Sussex a fost încredințată Fundației Naționale a locurilor de interes istoric sau frumuseți naturale și este azi muzeu public închinat scriitorului. În Marea Britanie există o Societate Kipling dezvoltată și un internat îi poartă numele la Haileybury .

Bibliografie:

Schoolboy Lyrics (Poezii lirice ale unui școlar), Lahore, 1881

Departamental Ditties and Other Verses (Cântece funcționărești și alte versuri), Lahore, 1886

Plain Tales from the Hills (Povestiri simple din ținutul deluros), Calcutta, 1883

Soldiers Three, The Story of the Gadsbys, In Black and White, 1888

Under the Deodars, The Phantom Rickshaw, Wee Willie Winkie, 1888

The Light that Failed (Lumina care s-a stins), New York, 1890

Life's Handicap(Handicapul vieții) - povestiri , 1891

American Notes (Note despre America) - eseuri - New York, 1891

The City of Dreadful Night (Orașul îngrozitoarei nopți) - eseuri - Allahabad, 1891

Barrach-Room Ballads and Other Verses (Balade de cazarmă și alte versuri), 1892

The Naulahka - A Story of West and East, 1892

Many Inventions (Multe născociri) - povestiri, 1893

The Jungle Book (Cartea junglei), 1894

The Second Jungle Book (A doua carte a junglei), 1895

Out of India (Departe de India) - eseuri- New York, 1895

The Seven Seas(Cele șapte mări) - versuri, 1896

Captains Courageous (Căpitanii curajoși), 1897

The Day's Work (Munca zilnică) - povestiri, 1898

A Fleet in Being, 1898

Stalky & Co. - povestiri, 1899

Recessional and Other Poemes (Cântarea de pe urmă și alte poezii), 1899

From Sea to Sea - Letters of Travel, 1899

Kim, 1901

Just So Stories for Little Children (Povestiri aevea pentru copiii mici), 1902

The Five Nations (Cele cinci națiuni) - versuri, 1903

Traffics and Discoveries, 1904

Puck of Pook's Hill (Puck de pe dealul lui Pook) - povestiri , 1906

Actions and Reactions, 1909

Rewards and Fairies, 1910

Sea Warfare, 1916

A Diversity of Creatures, 1917

The Years Between (Anii interimari) - versuri, 1919

Land and Sea Tales for Scouts and Guides, 1923

The Irish Guards in the Great War, 1923

Songs for Youth (Cântece pentru tineret), 1924

Debits and Credits, 1926

Songs from the Sea (Cântece de pe mare), 1927

A Book of Words (O carte de cuvinte) - discursuri, 1928

Limits and Renewals (Limite și reînnoiri), 1932

Something of Myself (Câte ceva despre mine însumi) - autobiografie, 1937

Thy Servant a Dog and Other Stories (Slujitorul tău câinele și alte povestiri), 1938.

Ivan Alekseievici Bunin (Иван Алексеевич Бунин) (n. 22 octombrie (stil vechi 10 octombrie), 1870 – d. 8 noiembrie, 1953) a fost primul scriitor rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933.

Motivația Juriului Nobel: "pentru artisticitatea viguroasă, prin care a dezvoltat tradițiile prozei ruse clasice".

S-a născut la Voronej, la 10(22) octombrie 1870, într-o veche familie de nobili scăpătați. Copilăria și-a petrecut-o pe domeniul familial, în gubernia Orlovsk, într-o "mare de grâne, iarbă și flori", "în cea mai adâncă liniște a câmpiei".

În anul 1881 a fost înscris la gimnaziu, dar, fără a termina cele patru clase, a continuat instruirea sub îndrumarea fratelui său mai mare. Sărăcia, care a atins și conacul, l-a obligat să parăsească în anul 1889 cuibul familial.

A lucrat în calitate de corector, statistician, bibliotecar, la diferite ziare. În anul 1891 i-a apărut prima culegere de versuri, marcată de o peisagistică lirică subtilă. A continuat și după aceea să cânte frumusețile naturii, cu simțul rafinat al omului format la țară.

Obține "Premiul Pușkin" pentru culegerea "Cad frunzele" (1901) - exemplu de perfecționare a formei poetice clasice, proprie marilor maeștri din secolul al XIX-lea. Publică și nuvele timpurii, despre satul sărăcit și conacele decăzute. Face cunoștință cu Gorki care îl susține în încercarea de a colabora cu Editura "Znanie". În povestirile lui se

accentuează problematica socială. Crește totodată măiestria sa artistică. "... a început să scrie așa o proză - notează Gorki - încât dacă se va spune despre el că e cel mai bun stilist al contemporanității - nu va fi nici o exagerare". Multe dintre scrierile sale înfățișează destrămarea Rusiei patriarhale, moșierești și țărănești, în condițiile dezvoltării relațiilor capitaliste.

Opera

Versuri:

Pod otkrîtîm nebom (Sub cerul liber) (1898)

Listopad (Cad frunzele) (1901)

Proză

Pereval (Valea) (1892 -1898)

Tanika (1892)

Vesti s rodinî (Vești de-acasă) (1893)

Epitafia (Epitaful) (1900)

Tuman (Ceața) (1901)

Nadejda (Speranța) (1902)

Derevnia (Satul) (1910)

Poslednee svidanie(Ultima Întâlnire) (1913)

Pri doroge (Casa de la drum) (1913)

Ciașka jizni (Cupa vieții) (1913)

Grammatika liubov (Gramatica iubirii) (1915)

Sîn(Fiul) (1916)

Mitina liubov (Dragostea lui Mitia) (1924)

Solnecinîi udar (Insolație) (1925)

Delo korneta Elaghina (Procesul sublocotenentului Elaghin) (1925)

Natalie (1941)

Holodnaia osen (Toamnă rece) (1944)

Tiomnîe allei (Alei întunecate) (1937 - 1944)

Jizn Arsenieva (Viața lui Arseniev) (1930).