CAIETELE TEATRULUI “NOTTARA”

Nr. 3/decembrie 2012

publicație periodică

Zeul Măcelului de Yasmina Rezaregia: Claudiu Goga

PREMIERĂ

pag. 4

Maria Callas - La Divina după Master Class de Terrence McNallyregia: Radu Gabrea

PREMIERĂ

pag. 14

Roman teatral de Mihail Bulgakovregia: Vlad Massaci

PREMIERĂ

pag. 51

pag. 53Petre Bokor:„Mă interesează numai textele care au ceva de spus“

Diana Lupescu:„Teatrul - redută împotriva însingurării, înstrăinării, dezumanizării“

pag. 19

Publicaţie realizată de: Roxana Irina BUŞU, Oana BORŞ, Sînziana MILOŞOIU, Marinela ŢEPUŞ, Dan Marius ZARAFESCU

Grafică şi tehnoredactare computerizată: Ciprian DUICĂ

Nr.3 / decembrie 2012publicație periodică

3

SUMAR

Editorial: Mircea DiaconuPremiere Zeul măcelului Maria Callas – La Divina Roman teatralZilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard Program Uzina de plăceri S.A. Soţul păcălitLa aniversară Ion Haiduc Victoria Cociaş George AlexandruLa taifas cu: Diana Lupescu Petre BokorFEST(ive) Comedia la ea acasă…

pag 3

pag 4pag 14pag 19

pag 28pag 30pag 37

pag 39pag 40pag 46

pag 51pag 53

pag 54

Spectacole în pregătire:

Mult zgomot pentru nimic de William ShakespeareRegia: Diana Lupescu

Mobilă şi durere de Teodor MaziluRegia: Alice Barb

Momentan mort, după Mark TwainRegia: Petre Bokor

4

EDITORIAL

A fost odată, care, acum, pare niciodată, când noi eram tineri şi nişte oameni proşti şi răi ne obligau să facem tot felul de lucruri. Şi, într-o zi, câţiva actori de la Teatrul Giuleşti au fost trimişi să joace un spectacol pe un text realist-socialist în mijlocul muncitorilor, printre strunguri, după care era programată o discuţie despre artă cu oamenii muncii. O acţiune perfectă!Dar s-a întâmplat că, după ce spectacolul s-a terminat, muncitorii se uitau la actori şi nu scoteau nici o vorbă. „Haideţi, tovarăşi! Spargeţi gheaţa... Spuneţi-vă părerea deschis, tovărăşeşte...”. Şi atunci, un muncitor mai bătrân care, după aceea am aflat că fusese şi ilegalist, a spus: „Până acum, ne mai lăsaţi să ne îmbrăcăm frumos, să ne luăm nevasta şi să mergem la teatru, să stăm şi noi pe pluşurile alea... Acum nici asta nu ne mai lăsaţi?”.Revenind în zilele noastre, am mai îmbătrânit, ne-am mai dezamăgit puţin, ni s-au mai uzat pluşurile şi nu prea mai sunt bani pentru altele, dar facem tot ce putem ca fiecare seară cu dumneavoastră să fie o sărbătoare de neuitat şi pentru dumneavoastră, şi pentru noi. Când veţi intra în teatru, exact ca în vremurile bune, vom stinge lumina, ne vom muta în alt timp, vom râde, vom plânge, ne vom iubi. Iar când, din nou, se va aprinde lumina şi veţi ieşi în stradă, chiar dacă nimic important nu se va fi schimbat, totul va fi mai uşor de suportat. Cel puţin, aşa îmi doresc!

Mircea Diaconu

5

Premiere

Durata: 1h 30' (fără pauză)

Regia: Claudiu GogaScenografia: Liliana Cenean şi Ştefan Caragiu

Annette Reille Cerasela Iosifescu

Alain ReilleAdrian Văncică

Véronique HoulliéLuminiţa Erga

Michel Houllié Alexandru Jitea

6

Yasmina Reza este una dintre cele mai de succes scriitoare din Franţa, în acest moment. Începându-şi mai întâi cariera ca actriţă, a debutat, ca dramaturg, în 1987, cu piesa Conversaţie după înmormântare, cu care a câştigat Premiul Molière, cea mai importantă distincţie care se acordă în Franţa unei piese de teatru. A urmat o carieră remarcabilă atât ca dramaturg, cât şi ca romancier, pentru ca, în 2007, volumul său biografic, L'Aube le Soir ou la Nuit, să stârnească un imens scandal în Franţa. Reza l-a prezentat într-o lumină defavorabilă pe Preşedintele de atunci al Franţei, Nicolas Sarkozy, după ce, timp de un an de zile, l-a însoţit în campania sa electorală. În 2008, scrie Zeul Măcelului (Le Dieu du carnage). „A fost un incident în viaţa fiului meu, declara Yasmina Reza într-un interviu din „The Guardian“, în care am găsit o incredibilă sursă de inspiraţie.

Când fiul meu avea 13 - 14 ani, prietenul său cel mai bun a avut o altercaţie cu alt băiat, în urma căreia şi-a spart câţiva dinţi. Câteva zile mai târziu, când m-am întâlnit pe stradă cu mama prietenului fiului meu, mi-am exprimat îngrijorarea, am întrebat-o dacă a fost nevoie de operaţie. Singura ei replică a fost: «Poţi să-ţi imaginezi? Părinţii băiatului aceluia nici măcar nu mi-au dat un telefon»“.Această întâmplare a fost sursă de inspiraţie pentru Le Dieu du carnage, piesă care a intrat în repertoriul a numeroase teatre din întreaga lume şi a obţinut distincţii internaţionale, printre care: Premiul Laurence Olivier, pentru cea mai bună comedie, în Anglia, Premiul Tony, pentru cea mai bună piesă, în S.U.A. De asemenea, în 2011, piesa a fost ecranizată de către Roman Polanski. Filmul Carnage, distribuit în cinematografele româneşti sub titlul Doamne... ce măcel!, îi are în distribuţie pe Kate Winslet, Christoph Waltz, John C. Reilly şi Jodie Foster.Cum decurge piesa Yasminei Reza? Două cupluri din clasa de mijloc se întâlnesc pentru a discuta despre disputa violentă a copiilor lor. Reza surprinde, cu umor fin, superficialitatea stratului de civilizaţie sub care se ascunde o mare parte din populaţia considerată „educată” şi care face ca discuţia să degenereze şi să devină agresivă. Scopul declarat al autoarei este unul moralizator, căci, spune ea: „Teatrul trebuie să fie o oglindă în care societatea să se reflecte. Marii dramaturgi sunt şi mari moralişti“.

Premiere

7

Cerasela Iosifescu:„... dacă publicul participă la bucuria ta, înseamnă că totul este bine“

Roxana Buşu : Cum este Annet te , personajul tău din Zeul măcelului?Cerasela Iosifescu: Rolul meu este unul ofertant şi inedit pentru că, până acum, nu am avut „plăcerea“ să joc beţia. M-a incitat, dar, iniţial, mi-a fost frică de acest rol. Până la urmă, se pare că totul s-a finalizat cu bine. Şi îmi face plăcere să-l joc. R.B.: Dar colaborarea cu Claudiu Goga cum a fost?C.I.: L-am întâlnit pe Claudiu colaborând la spectacolul Cină cu prieteni, la ArCuB (Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti – n.n.). A urmat, la „Nottara“, Zeul măcelului. Este un regizor cu personalitate, cu simţ estetic, care munceşte foarte mult. La capitolul „muncă” nu prea este pe gustul meu... (râde). Ţine la ideile lui, dar, în acelaşi timp, ţine cont şi de ideile noastre. O astfel de colaborare are toate şansele să ducă la ceva de calitate. Ceva care să fie atât pe gustul nostru, pe al lui, cât şi pe cel al publicului.

R.B.: Ce se întâmplă cu relaţiile dintre colegi, atunci când se lucrează la un spectacol cu o distribuţie restrânsă, aşa cum este cea de la Zeul măcelului?C.I.: În cazul nostru a fost o relaţie de amiciţie, dar şi de lucru, foarte frumoasă. Cel puţin aşa am simţit. Ne-am ajutat unii pe ceilalţi, ne-am susţinut, pentru că altfel nu cred că se poate naşte un spectacol. Fără susţinere, între parteneri, nu se poate. Sunt o actriţă care depinde de relaţia cu partenerul. Şi de aceea, pentru mine, e foarte important cu cine joc. Pentru că dacă nu simt nimic de la celălalt, de la cel care îmi dă replica, nu pot merge mai departe. R.B.: Deci, afinitatea cu partenerul este foarte importantă, pentru a împlini actul artistic...C.I.: Da. Chiar este!R.B.: Cum simţi că reacţionează publicul la diferitele tipuri de dramaturgie? Crezi că este mai atras de textul contemporan, în care îşi recunoaşte problemele imediate şi frământările, sau totul nu depinde decât de calitatea spectacolului?C.I.: Am noroc să joc în spectacole de succes. Şi, dacă oferi ceva bun spectatorilor, cred că

Premiere

8

reacţionează la fel de bine şi la comedia bulevardieră, şi la dramă, şi la tragedie. Depinde cum le oferi. Adică, tocmai calitatea despre care spuneai. Ca spectator, am văzut şi montări care mi s-a părut a fi nişte mizerii şi la care, din păcate, am remarcat că publicul se entuziasmează. Iar asta m-a întristat. Aşa că, nu ştiu prea clar care este gustul publicului, la ora actuală. Dar cred că trebuie să facem spectacole pentru toată lumea. Totul este să nu pervertim publicul, să nu îl învăţăm cu prostul gust. Se ocupă foarte bine televiziunile de treaba asta. Nu trebuie să mai contribuim şi noi. R.B.: La Festivalul de Teatru Scurt de la Oradea ai primit, anul acesta, Premiul pentru cea mai bună actriţă, pentru două roluri: Veta din O noapte furtunoasă (spectacol al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova) şi Anette din Zeul măcelului... C.I.: Amândouă sunt comedii de calitate! R.B.: Ce înseamnă pentru tine acest premiu?C.I.: M-a bucurat. Înseamnă şi o recunoaştere oficială din partea juriului, un juriu foarte competent, după gustul meu. În general, premiile te motivează şi îţi cer să păstrezi un standard ridicat. Te obligă, într-un fel. R.B.: Pe tine ce tip de personaj te atrage mai mult?C.I.: Orice gen de personaj, pentru că mă obligă la o competiţie cu mine însămi, şi înseamnă diversitate, şi înseamnă că nu mă pândeşte plafonarea. Mă incită! Adică, sunt vie!R.B.: Deci, îţi place să joci, deopotrivă, şi comedie, şi dramă.C.I.: Da. Şi tragedie! Am jucat de toate. Îmi place orice, dacă este de calitate şi dacă mă obligă să găsesc în mine resurse ca să pot ajunge la diversitate. R.B.: Din anul 2000, joci rolul Angelique, din Soţul păcălit, în regia lui Mircea Cornişteanu. C.I.: Doamne, câtă vreme a trecut! Nu îmi vine să cred că spui „din anul 2000”... Acum, în 2012, spectacolul este oarecum diferit, pentru că, jucându-se atâţia ani, s-a alterat pe ici, pe colo. Oricât de bun ar fi spectacolul şi oricâte

eforturi am face noi ca să îl ţinem la acelaşi nivel. Dar, cu timpul, devine rutină şi devine meserie. Şi, desigur, nu mai există aceeaşi motivaţie, ca la început. Nu mai există aceleaşi emoţii şi acelaşi tremur înainte să intri în scenă. În schimb, rămâne bucuria de a fi pe scenă şi, dacă publicul participă la bucuria ta, înseamnă că totul este bine. R.B.: Cred că este şi provocator să treci prin toate aceste etape şi să vezi cum evoluează spectacolul odată cu tine. C.I.: Îmbătrânim şi noi, îmbătrâneşte şi spectacolul şi, ca urmare, ne schimbăm şi noi, se schimbă şi spectacolul. Iar pe scenă ajungem să vedem lucrurile altfel decât le-am văzut la început.

Interviu realizat de Roxana Buşu

Premiere

9

Adrian Văncică:„Fiecare gen de teatru are parfumul său“

Roxana Buşu: Crezi că publicul este mai interesat de textul contemporan decât de cel clasic?Adrian Văncică: Cred că dintotdeauna sunt apreciate poveştile. Mă refer la poveştile bine scrise şi bine jucate. Shakespeare a scris acum câteva sute de ani, dar scrierile sale se joacă şi azi, cu mare succes. Poveştile de astăzi, care conţin multă psihanaliză şi sunt axate pe o analiză a cotidianului au, de asemenea, succes, pentru că se spune că „teatrul e oglinda societăţii”. Şi chiar aşa e! Deci, fiecare gen de teatru are parfumul său şi nu trebuie să existe o competiţie între ele. Ca spectator, trebuie să ai de unde alege. Însă, clasic, după mine, nu înseamnă neapărat să fie şi învechit. Adică un Molière, un Cehov sau un Shakespeare sunt clasici, dar nu depăşiţi. Pentru mine, un text foarte bun, de orice tip ar fi, este deja clasic. Nu pot gândi: e vorba de teatru clasic, pentru că autorii au murit acum sute de ani, iar ceilalţi autori sunt contemporani pentru că încă trăiesc. Nu. Operele clasice şi-au depăşit timpul, devenind universal valabile.R.B.: Vorbeşti despre poveştile apropiate oamenilor. Ştiind că şi tu eşti părinte, la fel

ca şi personajul tău, Alain, din Zeul măcelului, ai regăsit puncte comune între tine şi personajul tău? A.V.: Oarecum. Personajul meu are doi băieţi, unul de 10 ani şi altul mai mare, din altă căsătorie. Eu am două fete. Mult mai mici. E foarte posibil ca şi fetele mele să aibă conflicte cu colegii, la un moment dat... Dar, altfel, nu semăn deloc cu personajul acesta. Alain este un tip „agăţat” de telefon, care nu îşi vede familia... Cariera este foarte importantă pentru el, iar câştigul financiar este religia lui. Fiind un avocat fără scrupule, este învăţat să găsească mereu strategii şi să nu aibă încredere în ceea ce spune partenerul. Şi chiar se străduieşte să îl manipuleze. Ei, eu nu sunt aşa. Pentru mine familia este foarte importantă. Mai importantă şi decât profesia, şi decât cariera, şi decât orice altceva. Şi cu toate astea, îmi place să-l joc pe Alain! Tocmai pentru că nu semăn cu el. R.B.: Cum ai lucrat cu Claudiu Goga?A.V.: Bucuria a fost că am descoperit un regizor de la care am ce învăţa. Că am descoperit un om de la care am ce învăţa. Şi am descoperit un om cu simţul umorului. Este foarte important! Un om care are o gândire apropiată de a mea, în înţelesul că foloseşte aceleaşi raţionamente la care m-aş fi gândit şi eu. Cu toate acestea, a reuşit să mă surprindă. Îmi place pentru că lucrează cu fineţe şi cu sensibilitate. Adică diferenţa între rău şi bine, în viziunea lui, este atât de subţire, încât e de ajuns să întorci privirea în altă parte şi să pară că strică tot ceea ce avea el în cap. Într-un cuvânt: are umor, e băiat deştept şi este o bucurie să lucrez cu el! Şi, mai ales, e un tip perfecţionist.R.B.: Când joci într-un spectacol cu o distribuţie mai mică ajungi să-ţi cunoşti mai bine colegii?A.V.: Frumuseţea, în meseria aceasta, este că o colaborare pe scenă poate conduce, din cauza ciocnirii unor orgolii, la dispreţ, la invidie, dar, datorită bucuriei de-a lucra împreună poate duce şi la nişte prietenii solide. Mie asta mi s-a întâmplat. Şi la Metoda, şi la Zeul măcelului. Şi cred că am spus tot prin asta. Da, am reuşit să îmi fac prieteni foarte buni colaborând cu nişte colegi foarte buni.

Interviu realizat de Roxana Buşu

Premiere

10

Luminiţa Erga:„Îmi place să joc! Punct“

Roxana Buşu: Luminiţa, aş vrea să începem discuţia prin a vorbi despre Véron ique , persona ju l pe care î l interpretezi în Zeul Măcelului. Cum este acest personaj? Luminiţa Erga: Este o femeie cu mari dificultăţi de comunicare, atât în cuplu, cât şi cu cei din jurul ei. Este o femeie care trece printr-o criză de identitate ce se dezvăluie pe parcursul reprezentaţiei. Însă, ceea ce m-a apropiat de acest personaj este dragostea ei pentru copii. R.B.: Având în vedere faptul că şi tu ai doi copii, te-ai regăsit în acest personaj prin postura de mamă?L.E.: Doar din acest punct de vedere: dragostea faţă de copii şi forţa cu care îi apără. Dar are probleme pe care mi-a fost destul de greu să mi le însuşesc. Şi mă refer la relaţia cu soţul, la relaţiile de convenienţă pe care le are cu oamenii din anturaj. Este o femeie care îşi pune singură foarte multe piedici. Se agaţă de nişte convenienţe, pentru a păstra aparenţa. Îi este greu să îşi recunoască propriile înfrângeri şi îi este greu să recunoască ceea ce se întâmplă cu adevărat în sufletul său. Dar îi găsesc şi o scuză: ea vrea să facă în aşa fel încât toate lucrurile să meargă mai departe. Însă, are loc această întâlnire, care începe destul de banal. Două cupluri absolut normale vin să discute un fapt, hai să nu îi spun oarecare, dar destul de frecvent: copiii celor două cupluri se bat. Şi, pornind de la această întâmplare banală, ajung să îşi exorcizeze propriile probleme sufleteşti. Cele două cupluri încep conversaţia purtând măştile de convenienţă, încercând să fie drăguţi, amabili, făcând caz de o educaţie pe care nu o au cu adevărat. Până la urmă, iese la iveală tot ceea ce se întâmplă în sufletul lor. Astfel, îţi dai seama cât de deteriorate sunt relaţiile dintre ei, în familie, dar şi relaţiile cu cei din jurul lor. Raportând asta, la o scară mai mare, îţi dai seama de ceea ce se întâmplă cu noi, oamenii, în societatea de astăzi... Sau, poate, aşa se întâmpla mereu? Dar cu atât mai

Premiere

11

mult astăzi, îţ i dai seama că aceste convenienţe par să fi câştigat teren în defavoarea lucrurilor adevărate şi umane. Nu mi-a fost foarte uşor să intru în personaj, eu fiind, încă, un om sincer, direct, un om care se ascunde mult mai puţin în spatele acestor lucruri false.R.B.: Cum a fost colaborarea cu Claudiu Goga? Ca regizor, aduce ceva deosebit în modalitatea de lucru? L.E.: Am fost o echipă foarte unită, pentru că am avut acelaşi scop: să facem ceva foarte adevărat; să facem ca această întâmplare, scrisă cu talent de Yasmina Reza, să cucerească publicul prin sinceritate. Şi prin fineţe. Era foarte uşor să cădem în extreme, gen isterie sau mahala. Sigur, nici descrierea personajelor dată de autoare nu ne lăsa să facem acest lucru, pentru că personajele sunt dintr-o pătură socială mai elevată şi, atunci, trebuia să ne păstrăm demnitatea, trebuia să păstrăm aparenţele unei lumi cu o anumită cultură, cu un anumit nivel material şi social... Claudiu ne-a ţinut foarte bine în mână, pentru

că aveam tendinţa să „tragem” personajele către noi, către viaţa noastră, către specificul nostru românesc (pentru că noi, românii, ne punem mai uşor poalele în cap). Pariul nostru a fost acela de a menţine această sobrietate a personajelor. Sobri, sobri, dar tot ajungem „să ne scoatem ochii”. R.B.: În seara aceasta, când îţi iau interviul, joci într-o comedie extraordinară: Scandal la operă. Ai rolul unei soţii energice, autoritare. Şi italiancă, pe deasupra! Totul trepidează în jurul tău, pe scenă... L.E.: Da, pentru că nu am decât două scene şi atunci totul este la intensitate maximă!R.B.: Mă întrebam, ascultându-te vorbind, ce fel de roluri îţi plac mai mult? De comedie sau de dramă?L.E.: Să ştii că întrebarea asta mi-o pun şi eu, de foarte multe ori. Şi am ajuns la concluzia că este aberant să spun că îmi place mai mult comedia sau drama. Mie îmi place să joc, cu adevărat. Îmi place să joc orice rol, indiferent de gen. Îmi place să joc! Punct.(râde). R.B.: Am înţeles! Acesta va fi titlul!

Interviu realizat de Roxana Buşu

Premiere

12

Alexandru Jitea:„Mă bucur pentru rolurile pe care le primesc”

R o x a n a B u ş u : C u m e s t e M i c h e l , personajul tău din Zeul măcelului?Alexandru Jitea: Este foarte liniştit. Şi foarte lucid. Până la un punct. Apoi are o izbucnire şi se linişteşte. Din nou. (râde)R.B.: Drumul către acest personaj cum a fost?A.J.: Este dificil să explic cum a fost... A fost un drum, o cale... aşa cum se întâmplă de fiecare dată când te întâlneşti cu un personaj nou şi... S-a întâmplat! Am ajuns pur şi simplu la el.R.B.: Deci este un personaj pe care l-ai descoperit cu uşurinţă...A.J.: Da. Am început să lucrăm, iar Claudiu Goga, regizorul, m-a încurajat. Pe parcursul repetiţiilor, am tot auzit: „Foarte bine! Asta e! Aşa trebuie făcut!”. La început, am fost foarte surprins de acest text. Mă întrebam cum va arăta spectacolul. Dar, după primele repetiţii, am căpătat încredere şi m-am liniştit. La fel ca şi Michel. (râde)

R.B.: Eşti tipul de actor care lucrează mai mult intuitiv?A.J.: Nu m-am gândit niciodată la asta. Dar, de obicei, când ai un regizor cu care poţi să lucrezi şi să te înţelegi foarte bine, nici nu şti cum se nasc personajele.R.B.: Şi Claudiu Goga face parte dintre regizorii cu care te înţelegi bine?A.J.: Da. Aşa cred eu. Poate că el are o altă impresie... Dar eu aşa am simţit.R.B.: Când lucrezi la un spectacol cu o tematică actuală, se poate întâmpla ca relaţiile dintre colegi să se modifice? Să te împrieteneşti mai bine cu cineva sau, dimpotrivă, să te distanţezi?A.J.: Da. De fapt, acest colectiv este unul „închegat”. Trei dintre noi, adică eu, Cerasela şi Adrian jucăm împreună şi în Metoda. Şi la acel spectacol s-a lucrat foarte bine, rapid şi relaxat. Şi am comunicat toţi patru (Gabriel Răuţă fiind al patrulea n.n.), şi cu regizorul, al cincilea din echipă, foarte, foarte bine. La Zeul măcelului a venit şi Luminiţa şi ne înţelegem, de asemenea, bine. Sigur, jucăm într-un spectacol contemporan, în care nu trebuia să creăm cine ştie ce personaje sau relaţii ciudate. Dar comunicăm, aşa că pot spune că s-a închegat, între noi, o relaţie mai specială. R.B.: Cum percep spectatorii acest spectacol cu tematică contemporană?A.J.: Ca pe o comedie. Râd mult. Şi la Metoda, şi la Zeul măcelului. Chiar nu credeam că se va râde atât de mult la aceste spectacole. La început, am fost şocat, mai ales că noi nu am dorit să facem comedie. R.B.: Poate că, făcându-vă rolurile atât de serios, dramele personajelor, privite din afară, devin comice.A.J.: Da, într-un fel, cred că aşa este. Sau spectatorii fac haz de necaz. Ei se apropie, în felul acesta, de problemele din spectacol.R.B.: Există un anume rol pe care ţi-ai fi dorit să îl joci?A.J.: Nu, nu! Din facultate am renunţat să mai am dorinţe în privinţa rolurilor. Pentru că tot ce doream să joc nu mi se oferea mie. Eu voiam să fiu june-prim şi mi se zicea „Păi, tu nu te uiţi cum arăţi?”. Nu vreau să fac un rol anume: Othello, Iago sau Hamlet. Mă bucur pentru rolurile pe care le primesc şi încerc să le fac cât mai bine.

Interviu realizat de Roxana Buşu

Premiere

13

Claudiu Goga: „Teatrul este un instrument pentru a înţelege viaţa şi viaţa e un filtru pentru a face teatru“

Roxana Buşu: Ce te-a interesat la textul Yasminei Reza?Claudiu Goga: Piesa Yasminei Reza face parte din acea categorie de texte dramatice pe care mie îmi place s-o numesc noul bulevard francez. Diferenţa faţă de vechea comedie bulevardieră franţuzească nu e mare, dar e importantă. Desigur, tot moravurile oamenilor şi ale vremurilor sunt obiectul principal, dar structura dramatică, construcţia personajelor, a situaţiilor, este una modernă. Totul este mult mai psihologizat – ceea ce implică un alt stil de joc, modern, iar contextul social şi politic devine mai important, pentru că nu mai este unul general, ci unul foarte specific. Cu alte cuvinte, există un plan secund al textului – cel care îi dă şi miză – care este profund şi care, dacă nu e pus în pagină clar în spectacol, practic montarea e ratată. Dar, revenind la întrebare, dincolo de ceea ce mă interesează în general la un text dramatic – calitatea poveştii şi potenţialul ei emoţional pentru spectator – aici, în Zeul măcelului, avem în planul doi o temă extrem de interesantă şi subtilă, care este şi de mare actualitate: ce rol joacă instinctul (în mod particular instinctul spre violenţă) pentru omul contemporan care şi-a asumat în condiţia sa umană conceptele de cultură şi de civilizaţie? Cultura şi civilizaţia ne-a obligat să ne însuşim tot felul de măşti – să le numim simplu – sociale, raţionale. Dar ne acoperă ele total şi definitiv instinctele? De ce există, totuşi, violenţă – sub multiplele ei forme, mai explicite sau mai subtile, dacă ne pretindem a fi civilizaţi? Şi cum jonglăm cu aceste măşti în felul în care comunicăm – atât cu persoanele iubite, dar şi cu străinii? Măştile acestea sociale ne ajută să comunicăm sau dimpotrivă? Acest tip de întrebări naşte acest text şi, de aceea e interesant şi puternic dincolo de o poveste umană amuzantă care porneşte de la un pretext aparent minor – o bătaie între doi copii.

R.B: Te interesează problemele pe care le abordează teatrul contemporan, mai mult decât cele pe care le regăseşti în textul clasic?C.G.: Nu împart textele în clasice şi moderne. În realitate, pentru mine, există texte bune şi texte proaste. Există multe texte clasice care se dovedesc a fi extrem de actuale prin temele tratate. Şi asta pentru că istoria se repetă, iar condiţia umană nu s-a schimbat substanţial. Există şi texte contemporane de mare calitate care reflectă problemele de azi, aşa cum există texte contemporane care au mize mici şi care nu pot să transceadă un anume context şi de aceea devin neinteresante. Am vorbit strict de textele bine scrise.R.B: Ai un program estetic pe care îl urmăreşti? C.G.: În viziunea mea, teatrul porneşte de la viaţă. Teatrul e viaţă. O viaţă, desigur, diferită de cea de pe stradă, pentru că teatrul are magica posibilitate de a comprima/concentra timpul şi spaţiul. Pentru mine totul porneşte de aici. Teatrul este un instrument pentru a înţelege viaţa şi viaţa e un filtru pentru a face teatru. Abia apoi, în contact cu un text, cu actorii sau cu scenograful, apar chestiunile estetice – convenţia, stilul, zona plastică etc....R.B.: Urmăreşti destinul unui spectacol după premieră? C.G.: Atât cât pot. Depinde de teatrul respectiv. De grija pe care acel teatru o are pentru spectacolele sale pentru că, de fapt, regizorul poate avea grijă de spectacol doar în măsura în care trupa şi directorul teatrului vor şi ei să aibă această grijă care, de fapt, ar trebui să fie o obligaţie. Dar trăim în România...R.B.: Ca regizor şi director de teatru, ce tip de spectacole ai observat că preferă publicul?C.G.: Aici e destul de complicat. Un răspuns foarte simplist ar fi că publicul îşi doreşte comedie. Dar nu e chiar aşa. Publicul îşi doreşte o poveste bună, jucată bine, care să-l emoţioneze, să-l facă să râdă sau să plângă. Dar şi acesta ar fi un răspuns simplist. Până la urmă, despre care public vorbim? Pentru că

Premiere

14

nu cred că putem vorbi despre public ca despre o categorie compactă, omogenă. Există, de fapt, publicuri. Şi marele avantaj, uriaşa magie a artei teatrului constă în asta: că poate fi pe placul mai multor categorii de public. Aici e secretul vieţii fără de sfârşit a teatrului. După cum vezi, nu e niciun secret. R.B.: Spectacolul se construieşte în echipă, sau regizorul trebuie să fie „dictator”?C.G.: E foarte potrivit să existe o echipă unită, care să aibă aceleaşi valori teatrale şi un limbaj de comunicare comun. Regizorul trebuie să conducă în parteneriat, cred, cu actorii, această echipă. Ceea ce e important este ca relaţia regizor-actor să se bazeze pe încredere. Desigur, în timpul lucrului pot exista momente dificile, tensiuni, dar ţine de inteligenţa regizorului în ce modalităţi reuşeşte să treacă el şi echipa de aceste lucruri. Până la urmă, nu contează foarte tare dacă regizorul e dictator sau nu – depinde şi cine pune eticheta?! – contează rezultatul final: spectacolul. Dacă spectacolul e bun, nimeni nu mai e interesat de cum e regizorul etichetat.

R.B.: Cum ai caracteriza, în câteva cuvinte, pe cei patru actori de la Zeul măcelului? Te rog să îi defineşti pe fiecare în parte.C.G.: Nu pot în câteva cuvinte. Zeul măcelului a fost, pentru mine, o întâlnire fericită. Noi am reuşit să fim o echipă foarte unită (lucru destul de rar). Am făcut acest spectacol în 18 repetiţii la scenă. Am avut încredere unii în alţii şi am găsit uşor un limbaj teatral comun. Cu Cerasela şi Alex am mai lucrat, aşadar ne cunoşteam; pe Luminiţa şi Adrian îi ştiam doar din spectacole. Dar am reuşit repede să comunicăm. Şi cred că n-am făcut nici eu, nici ei mari eforturi. Întâlnirile din teatru sunt ca cele din viaţă. Oamenii se plac sau nu, au încredere unii în alţii sau nu. N-ai nevoie de prea mult timp să te lămureşti. Revenind, sunt toţ i patru oameni foar te ta lentaţ i ş i profesionişti, cu care aş lucra oricând cu mare plăcere. Au fost repetiţii foarte frumoase, în care cred că s-a depăşit relaţia actor-actor sau regizor-actor. Eram prieteni. Am râs mult. Ne bucuram că ne vedem şi că lucrăm împreună. Pare simplu, pare normal. Noi, cei din lumea teatrului, ştim, însă, că nu e tocmai aşa... Pentru spectacol, dar şi pentru acele repetiţii, mulţumesc, Cerasela!, multumesc, Luminiţa!, multumesc, Adrian!, multumesc, Alex!

Interviu realizat de Roxana Buşu

Fotografii realizate de: Ciprian Duică

Premiere

15

Premiere

16

Maria Callas - La Divinadupă Master Class de Terrence McNally

traducerea: Antoaneta Ralian

Maria Callas – Victoria CociaşSophie de Palma – Andreea Măcelaru Şofron

Manny Weinstock – Mihai Vârtosu / Alexandru PetroviciTony Candolino – Daniel Madia / Lucian Corchiş

Sharon Graham – Ruxandra Urdăreanu / Madelaine PascuMaşinistul – Ştefan Bahnaru

Regia artistică: Radu GabreaDecorul: Sică Rusescu, Andreea Koch

Costumele: Andreea Koch

Durata: 2h 15' (cu pauză)

Foto: Cos Aelenei

Premiere

17

Terrence McNally s-a născut la 3 noiembrie 1939, în St. Petersburg, Florida, S.U.A. După studiile făcute la Columbia University, trăieşte, ca scriitor, în New York. Primul său mare succes pe Broadway a fost cu Things thet go bump in the night. Au urmat numeroase piese de teatru, o altă faimoasă producţie de pe Broadway, Iubire! Valoare! Compasiune!, scenarii (printre altele şi versiunea filmică a piesei Frankie şi Johnny au Clair de la Lune, în care au jucat Michelle Pffeifer şi Al Pacino), librete de musical (cum ar fi Sărutul femeii păianjen). McNally a primit numeroase distincţii, printre care un Premiu Emmy şi mai multe premii Tony. Din 1989 este vicepreşedinte al Uniunii Autorilor Dramatici din New York. În 1995, dramaturgul american a fost răsplătit cu un Tony Award pentru piesa închinată Mariei Callas, intitulată, în original, Master Class (în versiunea romanească Maria Callas – La Divina). Aceasta se joacă în momentul de faţă, într-o reluare de mare succes, pe Broadway. În Europa, s-a jucat la Viena, la München şi la Paris (în regia lui Roman Polansky, cu Fanny Ardant în rolul principal).

Cum am cunoscut-o pe Callas…de Terrence McNally

Ca cei mai mulţi dintre oameni, am auzit prima dată vocea Mariei Callas pe un disc. Era întâia înregistrare a Mariei Callas, cântând în opera Lucia de Lamermoor, în anul 1953; eram elev la Liceul Corpus Christi, în Texas, şi-mi câştigam banii pentru discuri servind la Caffeteria Robin Hood din apropierea şcolii. Aveam 15 ani şi eram un visător, convins că Maria Callas cânta numai pentru mine.A o asculta pe Callas nu este o ascultare pur şi

simplu. Este un permanent dialog cu ea, şi, în cele din urmă, cu tine însuţi. Atunci când cântă, Callas ne vorbeşte. Ne mărturiseşte tainele ei, durerile şi bucuriile ei – iar noi i le împărtăşim pe ale noastre. „Sunt atât de disperată, atât de fericită“ - ne mărturiseşte ea. „Şi noi, şi noi!“ îi răspundem. Ne regăsim în Violetta, Norma sau Lucia, când o ascultăm pe Callas în aceste roluri. Nu este nici o exagerare, atunci când afirmăm că ea a schimbat fundamental faţa operei, ca gen muzical. Trebuie să-i fim recunoscători pentru că ne-a dezvăluit noi înţelesuri ale Muzicii, pe care credeam că o cunoaştem atât de bine. A ridicat ştacheta pentru toţi cântăreţii de operă, care aveau să-i urmeze. Cântăreţii „mecanici“, cei „comozi“, cei „prudenţi“, trebuie să o fi urât enorm. Callas a descoperit, în marile opere romantice ale lui Bellini, Donizetti şi Verdi, ceea ce nici un alt cântăreţ până la ea nu auzise sau nu descoperise: Poezia acestei muzici. Ceilalţi cântau notele, Callas cânta înţelesurile. Toţi se osteneau pentru tonuri frumoase, ea avea un ton aparte. Ascultarea acestei prime imprimări cu Lucia a fost ca o revelaţie pentru mine. Am auzit acolo cele mai intime gânduri ale mele exprimate în cântec. Nici un alt solist liric nu mi se adresase atât de limpede. Nu e de mirare că am crezut că ea cânta pentru mine. A fost dragoste la primul ton. Pentru un adolescent de 15 ani din Texas, ea rămâne însă o Voce fără chip. Ea era Regina Scalei din Milano, iar eu eram ajutor de chelner la Caffeteria Robin Hood din South Staples şi niciodată drumurile noastre n-ar fi avut cum să se întretaie. Astfel, iubirea mea pentru Callas era ca iubirea unui orb: cu toate celelalte simţuri. Vocea ei era, pentru mine, Chipul ei – îi cunoşteam şi îi iubeam fiecare trăsătură, fiecare expresie pe care o descopeream în înregistrări. Am avut însă noroc: am văzut-o pe Callas. Ajutorul de chelner, care eram la Ray High School, a ajuns student la Columbia College, în New York. Şi, în octombrie 1956, Callas avea să debuteze la Metropolitan în Norma. Am stat trei zile şi trei nopţi la coadă ca să găsesc un bilet la galerie. A fost o trăire de neuitat. Arta Mariei Callas este inepuizabilă chiar atunci când înregistrările nu sunt perfecte. Îi vom rămâne veşnic îndatoraţi. Opera a reînviat graţie ei. Trebuie să-i fim recunoscători. După Callas nu mai există un drum înapoi.

Premiere

18

Premiera absolută a piesei în Româniaa avut loc (tot) la Teatrul „Nottara”, în 1997, având în rolul principal (tot) pe Victoria Cociaş. Spectacolul a avut mult succes atât în ţară, cât şi peste hotare, fiind prezentat, cu succes, la Canberra, Sydney şi Melbourne, în Australia, la New York - Columbia University Theatre, la Washington DC - Roslyn Theatre.

Despre interpretarea Victoriei Cociaş s-au scris, cu acest prilej, cronici elogioase:„O interpretare excepţională, cum demult nu s-a mai văzut la Washington. Un spectacol remarcabil condus, cu o mână de maestru, de regizorul Radu Gabrea”.

(Kyra Winthrop – St. Gery)

„O mare actriţă într-un spectacol de zile mari”.(James Claridge)

„Publicul a fost entuziasmat de prestaţia artistică excepţională a Victoriei Cociaş”.

(KT Television – Washington)

Miracol redivivus...

De multe ori, când te gândeşti la un oarecare bilanţ, la anumite întâmplări din trecut, după ce faci o clasificare, în general binară: bun/rău, fericit/nefericit, mai rămân unele lucruri, fapte sau imagini neclare, neclasificabile, în această schemă oarecum simplistă. Surprinzător, acest lucru nu s-a întâmplat, în septembrie, anul acesta, când am asistat la premiera spectacolului Maria Callas. Eram pe ultimul rând al sălii Teatrului „Nottara”, de care sunt atât de legat încă de pe când se numea Teatrul „Armatei”. Pe moment, amintirile m-au invadat, totul împrejurul meu îmi era atât de cunoscut: debutasem aici, pe această scenă, cu 58 de ani în urmă. Stalin de abia murise, iar eu eram la regizorul Val Săndulescu acasă, după premiera celei mai înduioşătoare piese „sovietice”, se pare singura, care nu se ocupa de eroi. Avea un titlu drăgălaş: Maşenka. Colegii mei, actorii, în frunte cu Florin Scărlătescu şi Migry Avram Nicolau, sărbătoreau marele succes, iar eu plângeam în hohote de tristeţe că eram sortit să rămân inginer. Visul meu de a deveni actor mi se părea atunci pierdut pentru totdeauna în ceaţă.Am revenit în prezent: monologul Mariei Callas, cu care se încheie actul I, tocmai se terminase. Aplauzele sălii se amestecau cu aplauzele din seara unei alte premiere, care se jucase, cu ani în urmă, la Scala: premiera cu La Sonnambula lui Bellini, în care Callas, cea adevărată, a cântat celebra arie: Ah! Non credea mirarti şi aşa şi-a început cariera de cântăreaţă. Auzind acest amestec de aplauze peste ani, am fost sigur, dar absolut sigur, că ideea de a relua, după 15 ani, această piesă a fost un gând fericit şi că spectacolul se născuse sub o zodie bună. Şi atunci, fiind în epoca telefonului mobil, am simţit nevoia s-o sun pe Victoria. Am sunat-o şi i-am spus doar atât: „Am câştigat! Rolul de azi e altfel, eşti mult mai aproape de Maria Callas. Eşti chiar Maria Callas!”. Nu se întâmplase asta niciodată. Fusesem cu acest spectacol, între 1997 şi 2001, prin toată lumea. Era prima dată când o sunam pe Victoria, în pauza dintre cele două acte. Da! Acum sunt sigur că am avut dreptate! Sâmbătă seara se joacă din nou Callas. Ceea ce se întâmplase în 1997, a fost o întâmplare fericită!

Radu GabreaBucureşti, 16.11.2012

Foto

: C

os A

ele

nei

Premiere

19

Ruxandra Urdăreanu:„Callas este idealul meu“

Roxana Buşu: Dragă doamnă Ruxandra Urdăreanu, sunteţi artist liric şi jucaţi, pe scena Teatrului „Nottara”, alături de actori şi de alţi muzicieni. Cum aţi primit propunerea lui Radu Gabrea de a interpreta acest rol?Ruxandra Urdăreanu: Cu mare bucurie. Spectacolul îmi este cunoscut, l-am văzut în diferite interpretări, cele mai reuşite fiind cele de pe Broadway. Deci, cunoscând despre ce era vorba, am acceptat invitaţia, mai ales că venea prin intermediul unei doamne dragi inimii mele, o mare artistă a scenei lirice româneşti şi un mare om de teatru, doamna Constanţa Câmpeanu.R.B.: Cum este pentru un artist liric, pentru o soprană care a cântat mult în afara ţării, pe marile scene de operă, trecerea de la scena muzicală la cea de teatru?R.U.: Nu este greu. Un cântăreţ de operă trebuie să fie un artist complet. Arta dramatică nu ar trebui să fie străină artistului liric. Deci, cele două componente, teoretic, conlucrează.

R.B.: Dar cum este publicul de teatru comparativ cu cel de operă? Este diferit?R.U.: Da, este diferit. Publicul de teatru este foarte activ. Este un public care comunică direct cu tine. Eşti într-un dialog permanent cu acesta. La spectacolul de teatru apropierea de public, interacţiunea directă cu el, răspunsurile la replici, de exemplu, sunt ceva inedit!R.B.: Înţeleg că aceasta este o experienţă de care vă bucuraţi.R.U.: Da, cu siguranţă. Orice spectacol nou este o bucurie şi o provocare în acelaşi timp.R.B.: În general, ne raportăm la Maria Callas ca la cea mai importantă culme. Ce înseamnă ea pentru dumneavoastră, ca artist? R.U.: Pentru mine, Maria Callas a fost genială în tot ce a făcut, a fost un artist complet. Arta lirică, tehnica vocală au atins culmi nebănuite în trecut şi aceasta se datorează, în cea mai mare parte, Mariei Callas. Sir Georg Soltti spunea că, din punctul lui de vedere, arta are trei genii: Michelangelo, Callas şi Nureyev.

R.B.: Aţi cântat mult pe scenele din afara ţării. Poate mai mult în

s t r ă i n ă t a t e d e c â t î n România.... Unde v-aţi simţit cel mai bine şi de ce?R.U.: Este greu de spus pentru că fiecare scenă are amintirile ei. Muzica este universală. Fiecare loc are farmecul lui şi nu pot să spun că undeva anume mă simt cel mai bine.R.B.: Aveţi şi vreo părere de rău în ceea ce priveşte profesia?R.U.: Părerea de rău este că, din păcate, la mine în ţară am cântat foarte puţin. Dar încă mai aştept... Colaborez cu Opera Naţională Bucureşti, dar foarte, foarte rar. Mă întreb: „de ce?“, şi încă nu am un răspuns concret.

Interviu realizat de Roxana BuşuFoto: Ciprian DuicăFoto: Ciprian Duică

Premiere

20

Premiere

21

Distribuția:

SERGHEI LEONTIEVICI MAKSUDOV – Ion GrosuIVAN VASILIEVICI – Alexandru RepanILIA IVANOVICI RUDOLFI, KSAVERI BORISOVICI ILCIN, GAVRIL STEPANOVICI – George AlexandruLIKOSPASTOV – Dani PopescuUN LITERAT, PIOTR BOMBARDOV – Gabriel RăuțăUN TIP CU O CHITARĂ, MIȘA PANIN, DEMIAN KUZMICI – Alexandru Mike GheorghiuFOMA STRIJ, IPPOLIT PAVLOVICI – Viorel ComăniciAVGUSTA AVDEEVNA MENAJRAKI – Ada NavrotKLIUKVIN, ELAGHIN – Ion HaiducPOLIXENA VASILIEVNA TOROPEȚKAIA – Catrinel DumitrescuLIUDMILA SILVESTROVNA PRIAHINA – Camelia ZorlescuVEȘNIAKOVA – Ioana CalotăEVLAMPIA PETROVNA – Mihaela SubțiricăNASTASIA IVANOVNA – Anca BejenaruNIȘTE DAME – Laura Vasiliu, Corina Dragomir, Ioana Calotă, Mihaela SubțiricăConstantin Lăpușan, Adrian Alessandriu

Regia: Vlad MassaciScenografia: Andu DumitrescuAsistent regie: Bogdan BudeșMișcarea scenică: Cătălina GubandruAsistent scenografie: Irina ChirilăIlustrația muzicală: Cristi Juncu

22

MAKSUDOV. Ideea îmi venise într-o noapte, când mă trezisem dintr-un vis trist. Visasem oraşul natal, zăpada, iarna, războiul civil… Visul făcuse să-mi treacă prin faţa ochilor viforul mut, un pian vechi lângă care stăteau nişte oameni care nu mai trăiau demult… Simţeam şi-n vis cât eram de singur. Şi mi s-a făcut milă de mine. M-am trezit plângând. Mă rog… Şi era o linişte-n jur… Aşa m-am apucat de scris. Eram, adică, scriitor. Şi n-am rezistat ispitei de a-l citi unor oaspeţi.

MAKSUDOV. A mai trecut o săptămână şi n-am primit nicio veste de la teatru… E fantastic cum e construită memoria omului. Uite, toate astea s-au petrecut de curând, dar mi-e imposibil să refac şirul evenimentelor. Verigile s-au desprins din lanţ. Îţi aminteşti una, alta, imaginile îţi trec în viteză prin faţa ochilor, dar nimic sigur, nimic ferm nu rămâne. În afară de mărunţişuri. Şi de ploaie. Da, da, de fapt, totul e făcut din mărunţişuri. Ploaie? Ploaie? Da, era noiembrie. Şi era o ploaie… Şi pe urmă zăpada… Ştiţi, nu, cum e la Moscova? Ce rost are să vă mai povestesc…

23

Pătratul negru suprematist este cea mai

cunoscută lucrare a lui Kazimir Malevici

(23 februarie 1879, Kiev - 15 mai 1935,

Leningrad), artist plastic avangardist rus, de

origine poloneză, pedagog, teoretician al artei,

filosof. Malevici este întemeietorul

suprematismului, mișcare a artei abstracte.

Pătratul negru a fost creat în anul 1915. El face parte din ciclul de lucrări suprematiste ale

lui Malevici, în care artistul a investigat posibilitățile fundamentale ale culorii și ale

compoziției. Conceptual, Pătratul negru este unul dintre elementele tripticului suprematist

alături de Cercul negru și de Crucea neagră.Din momentul apariției sale, Pătratul negru

este una dintre cele mai controversate și mai cunoscute lucrări ale artei ruse.

24

Destinul lui Mihail Bulgakov pare guvernat de acelaşi amestec de satiră, fantastic şi tragism care e amprenta operei sale. Născut la Kiev, în 1891, în familia unui profesor de teologie, studiază medicina, pe care o practică vreme de patru ani (1916 - 1920), pe front şi în spitalele de provincie. Devine dependent de morfină, dar, cu ajutorul primei sale soţii, reuşeste să învingă răul. În 1920, abandonează medicina pentru a se dedica scrisului. Intră în lumea teatrului, iar piesa Zilele Turbinilor, dramatizarea romanului Garda Albă, are mare succes, fiind considerat un Pescăruş al noii generaţii de dramaturgi. Simpatia evidentă pentru ofiţerii Albi face ca piesa să fie interzisă, dar (paradoxal!) e, în acelaşi timp, piesa preferată a lui Stalin.

Din 1929, nu i se mai publică nici o carte şi nu i se mai joacă nici o piesă. În ultimul deceniu al vieţii scrie cu frenezie, temându-se că nu va termina romanul Maestrul şi Margareta. Ultimele corecturi le face în 1940, pe patul de moarte, orb, dictând soţiei sale, Elena Sergheevna, care este, de altminteri, chiar modelul Margaretei.

Scrieri:Romane: Garda Albă, Viaţa domnului de Molière, Maestrul şi Margareta.Povestiri: Inimă de câine, Diavoliada, Ouăle fatale, Însemnări pe manşete ş.a.Piese de teatru: Cabala bigoţilor, Fuga, Insula purpurie, Casa Zoikăi ş.a.

25

În ciuda titlului funebru, Însemnările unui răposat, romanul lui Mihail Bulgakov abundă de scene caragh ioase . Ma jo r i ta tea cercetătorilor îl socotesc a fi cea mai veselă creație a scriitorului. Se pare că Bulgakov a scris Romanul teatral cu mare ușurință, dintr-o suflare, fără ciorne sau conspecte și fără să facă vreo corectură. Elena Sergheevna Bulgakova amintește că seri le, după întoarcerea soțului ei de la Bolșoi Teatr (unde acesta lucra ca libretist), în timp ce ea pregătea masa, Bulgakov se așeza la birou și scria câteva pagini, după care i se alătura la cină, mulțumit, frecându-și mâinile cu încântare.Lucrul la roman a început în 26 noiembrie 1936. Încă din 1929, însă, Bulgakov scrisese un roman epistolar cu titlul Unui prieten secret (roman rămas și el neterminat), adresat

viitoarei sale soții, Elena Sergheevna Bulgakova, în care povestea cum „devenise dramaturg“. În anul 1930, Unui prieten secret se transformă într-un roman nou, Teatrul, dar scriitorul arde în cele din urmă ciornele inițiale, împreună cu primele încercări ale „romanului despre diavol“ (Maestrul și Margareta).Abia peste șase ani, în urma loviturilor repetate venite din partea presei sovietice care instrumenta o veritabilă lichidare a scriitorului, și după câteva săptămâni de la despărțirea definitivă de MHAT (Teatrul de Artă din Moscova), Bulgakov începe să scrie romanul despre teatru în versiunea pe care o cunoaștem. Pe prima pagină a manuscrisului, scritorul trece două titluri: Însemnările unui răposat și Roman teatral, primul dintre ele fiind subliniat de autor cu două linii. În jurnalul Elenei Sergheevna, romanul este amintit cel

Ion Grosu (Maksudov) şi George Alexandru (Rudolfi)

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

26

mai adesea drept Însemnările unui răposat. În anul 1965, însă, când romanul este publicat pentru prima dată în numărul 8 al revistei „Novîi Mir“, e preferat, din motive ideologice, titlul Roman teatral.Romanul ne înfățișează, în cheie comică, aventura lui Serghei Leontievici Maksudov (alter ego al lui Mihail Bulgakov) cu Teatrul Independent din Moscova (Teatrul de Artă din Moscova, fondat de Konstatin Stanislavski și de Vladimir Nemirovici-Dancenko). „Idila“ lui Maksudov cu lumea teatrului (cuvântul роман se mai traduce în română și prin idilă sau legătură amoroasă) debutează cu scrisoarea pe care acesta o primește de la unul dintre regizorii Teatrului Independent. Anterior, Serghei Leontievici, colaborator al revistei „Navigația“, scrisese, în timpul liber, un roman în care evoca lumea dispărută, de

dinainte de Revoluția Sovietică, a Kievului natal (în biografia reală a lui Bulgakov este vorba despre romanul Garda Albă). Romanul nu are cum să treacă de cenzură, iar Maksudov se apucă să scrie o piesă de teatru. Din acest moment, fostul corector intră într-o lume nouă, bizară și fascinantă. Montarea textului său, Zăpadă neagră (Zilele Turbinilor, piesă a lui Bulgakov, montată la Teatrul de Artă din Moscova și interzisă de cenzura sovietică după aproape 300 de reprezentații, în ciuda faptului că, se pare, era una dintre preferatele dictatorului I. V. Stalin) depinde însă de decizia (și de capriciile!) unei figuri atotputernice la care toată lumea din teatru se raportează cu respect: Ivan Vasilievici (prototipul acestui personaj este Konstantin Stanislavski).

Ion GROSU (Maksudov) şi Alexandru REPAN (Ivan Vasilievici)

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

27

În data de 18 aprilie 1930, Mihail Bulgakov vorbește cu Stalin la telefon. Conversația e provocată de scrisoarea adresată de Bulgakov Secretarului General al Comitetului Central Unional al Partidului Comunist (bolșevic). Scrisoarea reprezintă strigătul de revoltă al scriitorului căruia, între 1929 și 1930, nu i se montează nici o piesă de teatru și căruia i se refuză toate manuscrisele de la publicare.În scrisoarea adresată Guvernului Uniunii Sovietice, datată 28 martie 1930, Mihail Bulgakov scrie: „acum sunt lichidat“, „situația mea e fără speranță“ , „pentru mine, imposibilitatea de a scrie echivalează cu îngroparea de viu“.„Pot dovedi cu documente că toată presa din URSS și toate instituțiile care au drept de control asupra repertoriului au demonstrat în unanimitate și cu o violență neobișnuită, în toți anii existenței mele literare, că operele lui Mihail Bulgakov nu pot exista în URSS.Și declar că presa din URSS are dreptate...Lupta cu cenzura de orice fel și în orice fel de regim este datoria mea de scriitor...Rog guvernul Uniunii Sovietice să-mi dea dispoziție să părăsesc de urgență teritoriul Uniunii Sovietice împreună cu soția mea, Liubov Evghenievna Bulgakova. Fac apel la

umanismul Puterii Sovietice și, vă rog, să mă eliberați, pe mine, scriitorul care nu poate fi util în țara sa...“

Drept urmare, în seara zilei de 18 aprilie 1930, în apartamentul lui Mihail Bulgakov a sunat telefonul. A răspuns soția lui, Liubov Bulgakova. La început, când a auzit că este sunat de la Comitetul Central, scriitorul a crezut că e vorba de o glumă și, iritat, a luat receptorul.Secretarul: Mihail Afanasievici Bulgakov?Bulgakov: Da, da.Secretarul: Tovarășul Stalin o să vorbească acum cu dumneavoastră.Bulgakov: Ce? Stalin?După 2-3 minute...Stalin: Stalin la telefon. Bună ziua, tovarășe Bulgakov.Bulgakov: Bună ziua, Iosif Vissarionovici.Stalin: Am primit scrisoarea dumneavoastră. Am citit-o împreună cu tovarășii. O să primiți un răspuns favorabil... Sau poate chiar vreți să plecați în străinătate? Ce, vi s-a făcut lehamite de noi?Bulgakov (descumpănit, nu răspunde imediat): ... M-am gândit mult, în ultima vreme, dacă poate un scriitor rus să trăiască în altă țară. Și cred că nu poate.Stalin: Aveți dreptate. Și eu cred la fel. Unde vreți să lucrați? La Teatrul de Artă?Bulgakov: Da, aș vrea. Am discutat despre asta și am fost refuzat.Stalin: Faceți o cerere acolo. Am impresia că vor accepta. Ar trebui să ne întâlnim, să discutăm.Bulgakov: Da, da! Iosif Vissarionovici, am mare nevoie să discut cu dumnevoastră.Stalin: Da, trebuie să găsim vreme să ne întâlnim, neapărat. Vă doresc toate cele bune.Întâlnirea lui Bulgakov cu Stalin nu a avut loc niciodată. Dar, la 19 aprilie 1930, Bulgakov a fost angajat regizor-asistent la Teatrul de Artă din Moscova. Piesele, însă, tot nu i-au mai fost montate.

La 30 mai 1931, Bulgakov îi scrie o nouă scrisoare lui Stalin:„De la sfârșitul lui 1930 sufăr de o formă grea de neurastenie cu accese de panică și anxietate, iar în prezent sunt la pământ. Am proiecte, dar nu am putere, iar condițiile de muncă lipsesc cu desăvârșire. Cauza bolii mi-e cunoscută cu precizie. În câmpul vast al

Iosif Vissarionovici STALIN

28

literaturii ruse din URSS am fost singurul lup. Am fost sfătuit să-mi schimb părul. Ce sfat ridicol! Că se vopsește sau se tunde, lupul tot n-o să semene cu un pudel. Și s-au purtat cu mine cum te porți cu lupii. Câțiva ani m-au tot hăituit în țarcul literaturii... Supărat nu sunt, dar sunt obosit. Și animalul sălbatic poate obosi. Animalul declară că nu mai e nici lup, nici scriitor. Renunță la profesia lui. Tace. Asta se numește, s-o spunem drept, lașitate. Nu există scriitor care să tacă. Dacă tace, înseamnă că n-a fost autentic. Și dacă cel autentic tace, atunci moare...“E adevărat că Stalin fusese de două ori la spectacolul după piesa lui Bulgakov Casa Zoicăi, și a spus: „Bună piesă! Nu înțeleg, chiar nu înțeleg, pentru ce ba se aprobă, ba se interzice. E o piesă bună, nu văd nimic rău în ea“. Dar, în afară de Zilele Turbinilor, care este reinclusă în repertoriu la dorința lui Stalin, Bulgakov își vede, treptat, zădărnicite toate eforturile de a trăi ca scriitor în URSS. În tot acest t imp, Bu lgakov încearcă să- l întâlnească pe Stalin, sperând că va putea să-și explice poziția.În 1934, Bulgakov și soția lui sunt chemați la Comitetul Executiv Orășenesc pentru a completa formularele de obținere a dreptului de ieșire din URSS. Bulgakov se bucură: „Asta înseamnă că voi vedea lumina“. Dar, peste câteva zile, primește, acasă, refuzul oficial. Bulgakov scrie o nouă scrisoare lui Stalin, cu rugămintea de a-i asigura protecția. Nu primește răspuns.În 1938, Bulgakov îi mai scrie încă o dată lui Stalin pentru a interveni în favoarea poetului și dramaturgului Nikolai Erdman, căruia nu i se permitea să revină la Moscova din exilul siberian.Nu primește răspuns.În 1939, i se oferă postul de libretist la Bolșoi Teatr, unde lucrează și în calitate de traducător. Într-o zi, în timpul unui spectacol, Bulgakov îl vede pe Stalin într-o lojă, dar acesta nu-l bagă în seamă pe scriitor.Prietenii îl sfătuiesc: „Mihail Afanasievici, scrieți o piesă de propagandă... Cât se poate s-o mai țineți așa? Trebuie să vă predați, toți au făcut-o. Ați rămas singur. E o prostie.”Bulgakov încearcă să facă un compromis și scrie piesa Batum, despre tinerețea lui Stalin. Dar încercarea eșuează. Când Bulgakov, împreună cu regizorul și cu distribuția

spectacolului Batum, pleacă spre Georgia pentru a se documenta la fața locului în privința biografiei lui Stalin, o telegramă urgentă îi ajunge într-o gară: „Călătoria nu mai e necesară. Întorceți-vă la Moscova.” Se pare că Stalin vorbise cu Nemirovici-Dancenko, co-fondatorul Teatrului de Artă din Moscova, căruia îi spusese că „piesa Batum e bună, dar nu poate fi montată“.„Liusea – ar fi spus atunci Bulgakov soției sale – el (Stalin) mi-a semnat condamnarea la moarte.“În octombrie 1939, Bulgakov, disperat, își scrie testamentul. E deja foarte bolnav. Colegii și prietenii săi trimit o scrisoare guvernului cu rugămintea ca Bulgakov să fie lăsat să meargă în Italia la tratament. Scrisoarea rămâne fără răspuns.La 10 martie 1940, Bulgakov moare.În aceeași zi, în apartamentul lui, a sunat telefonul. De la secretariatul lui Stalin.Secretarul: Ce, tovarășul Bulgakov a murit?E. Bulgakova: Da, a murit.La celălalt capăt al firului, s-a auzit sunetul receptorului pus în furcă.

Konstantin Sergheevici STANISLAVSKI

29

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

PROGRAM

Duminică, 9 decembrieOra 19.00Maria Callas. La Divina, după Master Class de Terrence McNally, regia: Radu GabreaLa aniversară - La mulţi ani, Victoria Cociaş!

Joi, 13 decembrieOra 18.30Lansare de carte de teatru (foaier)ora 19.00Soţul păcălit, după Molière, regia: Mircea CornişteanuLa aniversară - Cel mai longeviv spectacol al Teatrului „Nottara”;La mulţi ani, Ion Haiduc!

Vineri, 14 decembrieOra 11.00Cartea de teatru – memorie şi prezent. ColocviuOmagiu celor care au grijă de memoria scrisă a teatrului: criticul de teatru Florica Ichim, directorul Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi dramaturgul Valentin Nicolau, directorul Editurii NEMIRA.Participă: oameni de teatru, directori de teatru, secretari literari, artişti, studenţi, public.Organizator proiect: Mirela Sandu, teatrolog.Moderatori: Elisabeta Pop şi Mircea Morariu, critici de teatru.Ora 13.00Condiţia debutului. Oare (nu) se mai nasc vedete? Dezbatere publicăInvitaţi speciali: cadre didactice universitare din Bucureşti şi din ţară.Participă: oameni de teatru, directori de teatru, secretari literari, artişti, studenţi, public.Concept proiect: prof.univ.dr. asociat Mihai Lungeanu, regizorModeratori: prof.univ.dr. asociat Mihai Lungeanu, regizor şi conf.univ.dr. Carmen Stanciu, teatrolog.

Ora 18.30Lansare de carte de teatru (foaier)Ora 19.00Uzina de plăceri. S.A. de Valentin Nicolau, regia: Alexandru BerceanuLa aniversară - Zece ani de la premieră

Sâmbătă, 15 decembrieOra 11.00În căutarea unui model pentru FEST(eatru)IN PE BULEVARDCriza comediei vs Comedia crizei, ediţia I – octombrie 2013. ColocviuInvitaţi speciali: directori de festivaluri şi de teatre care organizează festivaluri importante în România.Participă: critici de teatru, jurnalişti, directori de teatru, secretari literari, artişti.Concept proiect şi moderator: Crenguţa Manea, critic de teatru.Ora 18.30Lansare de carte de teatru (foaier)Ora 19.00Roman teatral de Mihail Bulgakov, regia: Vlad Massaci. Premiera pentru presăLa aniversară - La mulţi ani, George Alexandru!

Duminică, 16 decembrieOra 11.00Teatrul „Nottara”, între ochiul criticii şi privirea publicului – moderator: criticul de teatru Roxana Croitoru, consultant artistic la Teatrul Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.Episodul I – Ochiul criticii. Dezbatere între colectivul artistic al teatrului, secretariatul literar, consiliul artistic şi oameni de teatru.Invitaţi speciali: sociologi implicaţi în sondajul de public.Ora 18.30 Lansare de carte de teatru (foaier)Ora 19.00Zeul măcelului de Yasmina Reza, regia: Claudiu GogaÎnchiderea Zilelor Teatrului

30

ZILELE TEATRULUI

„NOTTARA“

decembrie9 − 16

„Teatrul

Bulevard“de / PE

RO

MA

N T

EATR

AL

MARIA CALLAS - L

A DIVIN

A

UZI

NA

DE

PLĂ

CER

I S.A

.SOŢUL P

ĂCĂLIT

ZEUL MĂCELULUI

Sponsori:

2012 - 2013Stagiunea

Organizator: Cofinanţator:Teatrul „Nottara“ este o instituţie publică de cultură subvenţionată de Consiliul General al Municipiului Bucureşti

31

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

UZINA DE PLĂCERI S.A.de Valentin Nicolau

Distribuţia: Bătrânul - VIRGIL OGĂŞANUChiriaşul - DAN BORDEIANU / LUCIAN GHIMIŞITelefonista - CRENGUŢA HARITONVizitatorul - ILIE ANDA

Regia: Alexandru BerceanuScenografia: Ina Isbăşescu

Durata: 2h 30' (cu pauză)

Data premierei: 02.10.2002

Vineri, 14 decembrie 2012, repezentaţia cu numărul 198

32

Valentin Nicolau:„...viaţa e o minune care trebuie trăită cu poftă“

Sînziana Miloşoiu: Cum s-au întâlnit, acum 10 ani, textul dramaturgului Valentin Nicolau cu regizorul Alexandru Berceanu şi cu trupa de la „Nottara”?Valentin Nicolau: Poveste lungă... Textul câştigase, în 1999, Marele Premiu la Concursul de Dramaturgie „Camil Petrescu”, organizat de Ministerul Culturii şi, conform regulamentului concursului, urma să fie montat într-un teatru bucureştean. La acea vreme, directorul Teatrului „Nottara”, Vlad Rădescu, a dorit textul. Aşa a ajuns piesa în teatru şi tot atunci s-a produs prima tentativă de montare. A urmat o perioadă tulbure în care, la direcţia teatrului, s-au perindat mai mulţi directori, spectacolul rămânând în fază de proiect. În primăvara lui 2002, după venirea lui Mircea Diaconu la conducerea Teatrului „Nottara”, lucrul la piesă s-a reluat cu o distribuţie nouă şi cu un tânăr şi talentat regizor – Alexandru Berceanu. Pe Alexandru îl cunoşteam de ceva vreme, era un admirator al lui Toca (Alexandru Tocilescu – n.n.). Alexandru a adus-o în echipă şi pe Ina Isbăşescu, scenografa spectacolului. În octombrie 2002, avea loc premiera.S.M.: Un text care vorbeşte despre oameni singuri, care, pentru a da un sens vieţii... visează. O realitate tristă, dar plină de umor cinic şi de dorinţa de a supravieţui. De ce are publicul de astăzi nevoie de astfel de poveşti?

V.N.: Se regăseşte în astfel de poveşti. Disperările şi râsul salvator de pe scenă fac parte din viaţa lor. Poate că situaţiile similare de însingurare, de durere şi, în acelaşi timp, de poftă de viaţă, de nevoie de iubire şi dorinţă de a lupta pentru fiecare zi de mâine, îi face pe spectatori să se înţeleagă mai bine. Să afirme cu tărie, fără dubiu, că, în ciuda tuturor mizeriilor, a necazurilor, viaţa e o minune care trebuie trăită cu poftă.S.M.: Cât timp aţi scris la acest text? A avut mai multe variante?V.N.: Patru sau cinci nopţi. Ce-i drept, de ani de zile mă urmăreau două poveşti distincte, una a unui bătrân care trăieşte exclusiv în trecut şi alta a unui tânăr care câştigă tot ce-şi propune din jocurile şi concursurile anunţate în presă. Când m-am apucat de scris, cele două s-au topit într-o singură poveste, apărând şi al treilea personaj, o femeie aparent frivolă, care va schimba radical vieţile celor doi bărbaţi.S.M.: Aţi participat la repetiţii? S-a lucrat mult pe text?V.N.: Rareori. Modificarile de text au fost mai degrabă câteva prescurtări ale unor pasaje sau replici prea lungi şi le-am convenit împreună cu Alexandru Berceanu.S.M.: Octombrie 2002. Premiera. Cum a fost prima întâlnire cu personajele de pe scenă? Erau aceleaşi cu cele create de imaginaţia dumnevoastră?V.N.: Spaima dramaturgului la premieră nu cred că dispare în nici o situaţie. Teama că nu-ţi regăseşti pe scenă personajele costruite în minte e de neevitat. Minunat e atunci când începi să ieşi din frică, odată cu derularea spectacolului. Când răsufli uşurat că nu ai fost trădat de regizor şi de actori. În seara aceea de octombrie, acum zece ani, eu am trăit bucuria să-mi văd textul împlinit în spectacolul de pe scenă şi nu m-am simţit deloc trădat.S.M.: Acum, după un deceniu, aţi nuanţa sau chiar aţi rescrie anumite scene?V.N.: Nu-mi pun problema asta. Evident că azi sunt altul decât acum zece ani şi, în consecinţă, văd altfel, scriu altfel. Dar, repet, nu-mi pun problema aşa. De altfel, de la premieră nu am mai văzut spectacolul şi aşa

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

33

mi s-a întâmplat cu toate piesele mele – le văd doar la premieră. Dacă mi-aş pune problema să rescriu n-aş mai termina vreodată o piesă.S.M.: Ca zăpada şi cei doi a devenit, pe scena de la „Nottara”, Uzina de plăceri S.A.. De ce aţi schimbat titlul? Cât de important e titlul ca element de acroşaj pentru public?V.N.: Conducerea teatrului şi Alexandru Berceanu au fost de părere că titlul iniţial nu e suficient de comercial. Textul era al meu şi purta titlul pe care eu îl credeam şi îl cred cel mai potrivit, în pofida presupusei sale fragilităţii comerciale. Spectacolul urma să fie al teatrului, aşa că nu m-am împotrivit. Ştiu din proprie experienţă, ca editor, că un titlu bun vinde, aşa că n-am făcut nazuri. Arta e şi ea o negustorie şi e un meşteşug să-ţi vinzi marfa.S.M.: Cum aţi rezistat să nu vă revedeţi spectacolul în acest răstimp?V.N.: Mărturisesc că de câte ori trec pe Magheru sunt cu ochii pe afişele care încadrează intrarea în teatru şi trăiesc cu speranţa să regăsesc Uzina de plăceri printre ele. De câteva ori am fost gata-gata să intru în sală împins de prieteni. Mi-e, poate, şi un pic teamă, ca atunci când eviţi să revezi o femeie

pe care ai iubit-o cândva. Chiar dacă ştii că ea e „acolo” şi o poţi reîntâlni, ea, de fapt, e „atunci”.S.M.: Care ar fi secretul longevităţii şi, implicit, al succesului de public de care s-a bucurat acest spectacol?V.N.: Actorii, regizorul, scenograful, toţi cei care au muncit la ridicarea unui spectacol împlinit. Poate că şi povestea personajelor a sedus şi sper să continue s-o facă.S.M.: Cum se vede, după 10 ani, Uzina de plăceri S.A. din scaunul dramaturgului? V.N.: Ţin mult la piesa asta pentru că ea m-a urcat prima oară pe scena unui teatru bucureştean. Despre spectacol am o amintire încărcată de emoţii şi, în anii scurşi, mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu sunat de câte un prieten stabilit aiurea prin Europa şi să-mi dea să ascult ropotul de aplauze de la finalul reprezentaţiilor cu Uzina de plăceri. Producţia a avut parte de multe turnee în străinătate, de multe reprezentaţii care au umplut sălile cu românii din diaspora. Minunate momente să auzi, chiar şi de la mare distanţă, o sală aplaudând, ovaţionând, iar piesa să fie a ta.

Interviu realizat de Sînziana Miloşoiu

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

34

Virgil Ogăşanu:„Teatrul te vindecă“

Sînziana Miloşoiu: Uzina de plăceri S.A.. 10 a n i d e l a p r e m i e r ă . C a m 2 0 0 d e reprezentaţii. Zeci de turnee şi prezenţe în f e s t i v a l u r i . C e î n s e a m n ă p e n t r u dumneavoastră, astăzi, după un deceniu, acest spectacol?Virgil Ogăşanu: E o mare plăcere pentru mine să joc în acest spectacol, pentru că am întâlnit un autor minunat, pe Valentin Nicolau, şi o distribuţie extraordinară. Oameni tineri, profesionişti şi foarte serioşi. De aceea spectacolul şi-a păstrat echilibrul, prospeţimea, nu s-a degradat în timp, deşi au trecut zece ani. Pot să spun că m-am simţit şi mă simt în continuare tânăr alături de colegii cu care joc. Uzina de plăceri a fost îmbrăţişată de public cu multă căldură la sediu, în turnee, în ţară şi în străinătate. Peste tot a avut acelaşi succes. Dacă stau să mă gândesc, în aceşti zece ani, rolul meu s-a copt, pentru că joc un pensionar.

Pentru ceilalţi, mai tineri, e mai greu. Le-am spus că, dacă mai jucăm zece ani, trebuie să-şi aducă în distribuţie copiii... E un spectacol minunat. S-a jucat şi se joacă şi acum cu sala plină. Şi asta e o mare mulţumire. S.M.: Cum a reuşit să reziste un deceniu acest spectacol?V.O.: Sunt obişnuit cu spectacolele longevive. Mi-aduc aminte că, în tinereţe, am jucat 12 ani, fără întrerupere, Leonce şi Lena. A douăsprezecea noapte, la fel, 7 – 8 ani. Asta mi-a întărit convingerea că un spectacol bine făcut, bine gândit, cu o partitură interesantă şi cu o distribuţie valoroasă poate să ţină afişul mulţi ani. Dacă un spectacol se degradează după câteva reprezentaţii, e vina actorilor. Nenea Iancu spunea că teatrul bun nu e acela în care se pun piese bune, ci acela în care actorii joacă bine. Şi avea mare dreptate. Eu am avut această şansă: să întâlnesc actori de valoare, care au făcut ca aceste spectacole să meargă mulţi ani şi să fie îndrăgite de public. Aşa s-a întâmplat şi cu Uzina…. Suntem

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

35

foarte legaţi după atâta timp. Băieţii se schimbă (Dan Bordeianu şi Lucian Ghimişi, în rolul Chiriaşului) şi, la fiecare reprezentaţie, întreb care dintre ei este, ca să ştiu cum joc. Glumesc, desigur. Amândoi sunt foarte serioşi, au „crescut” mult...S.M. : Ce aţ i învăţat de la Pensionarul din Uzina de plăceri?V.O.: Am fost pregătit, pentru că ştiu ce înseamnă singurătatea. Este o boală gravă a oamenilor de vârsta a treia, mai ales. La început nu-ţi dai seama, dar când telefonul nu mai sună, când nu te mai caută nimeni… Îmi spunea tata că mai suna la câte un prieten şi nu mai răspundea nimeni sau vorbea cu soţia, care îi spunea ca soţul a murit. Şi tata avea impresia că a rămas singur... Aşa, ca Pensionarul din Uzina.... Nu mai are cu cine discuta. Zice frumos Nicolau: „bătrâneţea este o boală care se ia”. În profesia noastă, trebuie să fii pregătit pentru această boală. Să fii pregătit să treci la roluri de tată, de bunic, de pensionar. Şi asta nu e valabil doar în teatru, ci şi în viaţă. Trebuie să ştii cum să nu te rupi de realitate. Ieşirea la pensie nu trebuie să fie o foaie de deces. Luciditatea e necesară la vârsta asta.S.M.: Jucaţi cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi plăcere?V.O.: De-abia aştept să merg la teatru, să joc. Şi acest spectacol, şi altele. Să mă întâlnesc cu colegii, să mă întâlnesc cu publicul e o sărbătoare. Teatrul te vindecă. Când am avut mari probleme personale, am găsit alinare în profesie. Teatrul m-a salvat. E un medicament care face bine minţii şi inimii.

Interviu realizat de Sînziana Miloşoiu

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

36

Dan Bordeianu:„E o lecţie de teatru, pentru care sunt foarte recunoscător“

Sînziana Miloşoiu: Ce reprezintă pentru tine, după 10 ani de la premieră, Uzina de plăceri S.A. ?Dan Bordeianu: N-am avut nici o relaţie care să dureze atât; puţini prieteni au fost constant prezenţi în viaţa mea mai mult de zece ani. Şi nici proiectele de teatru, film sau televiziune (Slavă Domnului!), n-au fost atât de lungi... A devenit, de mult, ceva ce ar trebui să facă parte din familie. De fapt, de-a lungul vremii chiar asta a devenit spectacolul nostru, un fel de mătuşă pe care o vizitezi o dată pe săptămână, uneori mai des, alteori mai rar... care te aşteaptă mereu cu un ceai bun şi o prăjiturică şi în apropierea căreia, indiferent de cum se desfăşoară viaţa ta, pentru câteva ore, uiţi de necazuri, de greutăţi. S.M.: Pericolul este ca un spectacol care se joacă mult timp să se degradeze. Acest lucru nu s-a întâmplat cu Uzina de plăceri S.A. Cum aţi reuşit?D.B.: Se ia un text foarte bun şi generos, un regizor tânăr şi talentat, doi actori minunaţi, se aşterne povestea la masă, apoi pe o scenă şi se face un spectacol bun, viu, adevărat, cu râs şi plâns, cu de-ale vieţii bune şi rele... cum aş fi putut eu, netrebnicul, să stric aşa ceva!!!...S.M.: Joci cu aceeaşi plăcere acest spectacol şi după atâta timp?D.B.: E o lecţie continuă de teatru, pentru care sunt foarte recunoscător. Trebuie să spun că, cinstit pentru mine, ar fi să sărbătoresc aceşti zece ani abia peste şase luni, din cauza faptului că, iniţial, povestea lui Paşa Costică, a fost spusă de bunul meu prieten Dragoş Bucur, care, în urma unui accident nenorocit la schi, la câteva luni după premieră, pentru o perioadă, nu a mai putut juca şi a fost nevoie ca cineva să-i ia locul. A trebuit ca, în decurs de doar patru repetiţii, să preiau rolul şi să îmi însuşesc drumul pe care Dragoş (extrem de generos), mi l-a desluşit replică după replică, acţiune cu acţiune, gând cu gând! Îl creasem, fără să-l imit şi fără să-l contrazic, pentru a nu-mi încurca partenerii. În ciuda unei

evidente diferenţe de tipologie între mine şi Dragoş, amândoi am reuşit să găsim ceva din Paşa Costică în noi şi, amândurora, Paşa ne-a permis să-i împrumutăm ceva din noi. Totul s-a derulat foarte rapid şi, nici în ziua de azi, nu ştiu cum am reuşit să învăţ să trăiesc rolul... La primul spectacol, ţin minte că, până la pauză, abia reuşeam să maschez cât de tare îmi tremurau genunchii... Neavând confortul unei perioade normale de pregătire a unui personaj, aveam, evident, o stare de nesiguranţă, mă simţeam vulnerabil şi asta, în loc să mă încurce, m-a ajutat foarte tare! M-a obligat să fiu foarte atent, poate mult mai atent decât până atunci în profesie (altă lecţie importantă!), să fiu mult mai prezent şi mai concentrat, în felul ăsta. Şi acum joc acest spectacolul cu aproape aceeaşi emoţie şi plăcere ca la început. Descopăr, de fiecare dată, lucruri noi, nuanţe şi gânduri, locuri ascunse din sufletul lui Paşa... Sigur că asta se datorează, în primul rând, textului foarte bine scris şi colegilor mei, Crenguţa Hariton şi Virgil Ogăşanu, cărora le mulţumesc şi acum, sincer, după fiecare reprezentaţie. Aşa că, după nouă ani şi jumătate de repetiţii, sunt gata să dau şi premiera!

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

37

S.M.: Care e expl icaţ ia / secretul longevităţii acestui spectacol?D.B.: Cred că răspunsul la această întrebare a fost dat deja mai sus, restul face parte din misterul acestei profesii. Nu cred că este un succes nemaipomenit, ci că doar se înscrie într-o normalitate a teatrului reuşit. Un text bine scris, bine pus în scenă şi bine jucat nu are de ce să nu cheme, la poveşti, oamenii, chiar şi după zece ani... Se pot face spectacole, filme foarte valoroase, geniale, care să ia premii peste tot în lume ş.a.m.d., dar pe care, în ciuda faptului că le-ai apreciat, să nu simţi nevoia sau să nu mai ai puterea să le vezi din nou. Au fost, de-a lungul vremii, mulţi oameni care au venit să ne vadă din nou şi din nou... Ştiu şi eu?!... De fapt, cred ca asta înseamnă Teatru. Restul e tăcere!

Interviu realizat de Sînziana Miloşoiu

Crenguţa Hariton:„Uzina de plăceri a fost o parte frumoasă din viaţa mea“

Pot să spun că, în toţi aceşti 10 ani, Uzina de plăceri a fost o parte frumoasă din viaţa mea. E un spectacol la care noi, cei care-l jucăm, ţinem mult. Deşi au trecut nişte ani, Uzina… e la fel de nouă ca la premieră. Noi aşa simţim. Şi aşa am încercat să f ie la f iecare reprezentaţie. Şi au fost, din câte ştiu, vreo 200. La sediu, la festivaluri, în turnee. În ţară sau aiurea. Cred că piesa, înainte de a deveni spectacol, a fost foarte meticulos scrisă, iar regizorul a făcut cu exigenţă alegerea actori lor. Distribuţia s-a schimbat de câteva ori până când, probabil, s-a creat o echipă, care s-a simţit bine, în timp, s-a maturizat, şi a trăit fericită până-n zilele noastre. Şi după un deceniu, joc, în Uzina…, cu aceeaşi plăcere şi emoţie. Dar şi cu mai multă relaxare (eu şi Telefonista ne cunoaştem mai bine după atâţia ani), şi cu mai mult efort (eu am îmbătrânit cu 10 ani, ea nu).Se întâmplă mai rar, astăzi, să găseşti, în

repertoriul unui teatru, un spectacol atât de longeviv. Care ar fi secretul Uzinei? Poate că Alex Berceanu a ştiut ce face, deşi era foarte tânăr pe atunci. Poate farmecul şi măiestria domnului Ogăşanu sunt de vină. Poate temelia solidă pusă de Dragoş Bucur. Poate energia lui Dan Bordeianu. Poate prospeţimea lui Lucică Ghimişi... Poate că publicul ştie mai bine răspunsul la această întrebare. Eu doar mă bucur de spectacol, la fiecare reprezentaţie. Şi sper să fie cât mai multe şi de-aici încolo.

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

38

SOŢUL PĂCĂLIT, � � � �după Molière � � � �

Distribuţia: George Dandin - ION HAIDUCAngelica - CERASELA IOSIFESCUDomnul de Sottenville - VIOREL COMĂNICIDoamna de Sotteville - CAMELIA ZORLESCUClitandre - GEORGE ALEXANDRU / RAREŞ STOICAClaudina - CRENGUŢA HARITONLubin - SORIN COCIŞColin - BOGDAN VODĂ

Versiunea scenică şi regia: Mircea CornişteanuScenografia: Ştefania Cenean Muzica: Dorina Crişan–Rusu

Durata: 1h 30' (fără pauză)

Data premierei: 11.03.2000

Joi, 13 decembrie 2012, reprezentaţia cu numărul 182

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

39

Mircea Cornişteanu:“Îmi place să fac comedie pentru că iubesc lupta cu greutăţile vieţii“

R o x a n a B u ş u : S t i m a t e d o m n u l e Cornişteanu, aţi regizat multe comedii de-a lungul carierei şi am impresia că, în ultima vreme, tot comediile v-au interesat mai mult. Ce vă motivează să alegeţi comedia?Mircea Cornişteanu: Cred că a face comedie de calitate e mai greu decât pentru alte genuri de spectacole. Îmi place, deci, să fac comedie pentru că iubesc lupta cu greutăţile vieţii.R.B.: În anul 2000, aţi avut premiera, la Teatrul „Nottara”, cu Soţul păcălit (Georges Dandin), după Molière. Care a fost provocarea în alegerea acestui text, la acea vreme?M.C.: Soţul păcălit nu a reprezentat o provocare, ci o opţiune, cea a reîntâlnirii cu un mare dramaturg , p recum ş i in tu i ţ ia (confirmată ulterior) că Georges Dandin sau Soţul păcălit, aşa cum vedeam eu atunci spectacolul, poate fi un succes de lungă durată. Nu m-am înşelat, aşa cum credea cu tărie, în acea vreme, fostul director adjunct de tristă amintire al teatrului. Iată că spectacolul se joacă, de 12 ani, cu săli pline.R.B.: Aţi afirmat, într-un interviu, că vă place Caragiale şi că aţi regizat vreo 20 de spectacole după textele sale. Ce vă determină să reveniţi la piesele lui?M.C.: Valoarea lor, afinităţile elective cu genul

de umor al lui Caragiale, dar mai ales necesitatea de a-mi vedea, din când în când, faţa în oglinda pe care Nenea Iancu mi-a oferit-o gratis. După ce mă văd eu cum arăt, le-o pun în faţă şi celor care au, ca şi mine, curajul să se oglindească în ea.R.B.: Dintre toate spectacolele pe care le-aţi regizat, există unele care vă sunt mai dragi? De ce?M.C.: Am făcut până azi, în aproape 40 de ani de carieră, vreo 150 de spectacole de teatru, de operetă, de televiziune, teatru de păpuşi, radiofonic etc. Dintre ele, am fost oarecum mulţumit de vreo 20-25 şi sunt mândru şi astăzi de vreo 15. Sper să mai fac două-trei din astea din urmă. O sărbătoare princiară de Teodor Mazilu, Doi pe cal, unul pe măgar de Oldrich Danek, A treia ţeapă şi Există nervi de Marin Sorescu, Fata morgana de Dumitru Solomon, Aceşti îngeri trişti de D.R. Popescu şi Unde-i revolverul? de Görgey Gábor (ambele la „Nottara”), Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Eduard Albee, Preşul de Ion Băieşu, Unchiul Vanea de Cehov, Audiţia de Aleksandr Galin şi câteva dintre cele 20 de montări după Caragiale mi-au rămas la inimă. De ce ? Din varii motive.R.B.: Şi un gând de încheiere?M.C.: Le doresc tuturor actorilor din Soţul păcălit să iasă pe rând la pensie jucând în continuare acest spectacol. Îi aştept, dincolo… ştim cu toţii unde, să mai repetăm !

Interviu realizat de Roxana Buşu

Zilele Teatrului „Nottara” – Teatrul de/PE Bulevard

40

La Mulţi Ani, UCU!

Colegii tăi

La aniversară

41

Victoria Cociaş a absolvit IATC „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, secţia Actorie, la clasa profesorilor Beate Fredanov, Ion Caramitru, Sanda Manu, în anul 1980. A fost angajată, pentru puţină vreme, la Teatrul „Mihai Eminescu“ din Botoşani şi, timp de patru ani, la Teatrul Dramatic „Sică Alexandrescu“ din Braşov. Din 1986 până în prezent este actriţă a Teatrului „Nottara“ din Bucureşti, unde a jucat roluri importante în spectacole precum: La un pas de fericire, regia: Val Paraschiv; Taifun, regia: Alexandru Dabija; Scapino, regia: Alexandru Dabija; Burghezul Gentilom, regia: Alexandru Dabija; Luv, regia: Nae Caranfil; Puricele, regia: Horaţiu Mălăele; Prinţul Negru, regia: Cornel Todea; Revizorul, regia: Mircea Cornişteanu; Două femei celebre, regia: Petre Bokor; Cui i-e frică de Virginia Woolf?, regia: Radu Gabrea; D'ale carnavalului, regia: Horaţiu Mălăele; Scrisoare de dragoste, regia: Radu Dinulescu; Prăpăstiile Bucureştilor, regia: Ada Lupu; Cheek To Cheek, regia: Radu Afrim; Sărbători fericite, regia: Dinu Cernescu; Scandal la operă, regia: Petre Bokor; Platonov, regia: Vlad Massaci; Antigona, regia: Claudiu Goga; Ultimul Don Juan, regia: Petre Bokor; Maria Callas – La Divina, regia: Radu Gabrea. De asemeni, a jucat în filme precum: Noiembrie, ultimul bal, regia: Dan Piţa; Crucea de piatră, regia: Andrei Blaier; E pericolosso sporgersi, regia: Nae Caranfil; Asfalt tango, regia: Nae Caranfil; Noro, regia: Radu Gabrea; Binecuvântată fii, închisoare, regia: Nicolae Mărgineanu, Cocoşul decapitat şi Trei zile înainte de Crăciun, regia: Radu Gabrea; Felicia înainte de toate, regia: Răzvan Rădulescu etc.

Victoria Cociaş:„Mă bucur să văd oamenii râzând...”

Roxana Buşu: Care este istoria spectacolului Maria Callas – La Divina? Cum aţi ajuns la acest text?Victoria Cociaş: A fost extraordinar: eram în turneu cu Teatrul „Nottara”, în Statele Unite, în 1996, când am întâlnit o fostă colegă de la teatrul din Braşov, Ruxandra Dobre. Emigrase de multă vreme. Întâlnindu-ne, mi-a spus: „Am un text formidabil pentru tine. A apărut în 1995 şi acum se joacă pe Broadway, cu mare succes. În spectacol joacă o actriţă care e propusă pentru Premiile Emmy. Să iei textul ăsta”. De la New York am zburat spre România şi am venit acasă cu textul în limba engleză: Master Class al lui Terrence McNally. Nu l-am citit eu prima. Radu a început să îl citească (regizorul Radu Gabrea, soţul Victoriei Cociaş – n.n.) şi, într-o seară, l-am văzut plângând. Citea unul dintre monoloage. L-am întrebat ce s-a întâmplat şi mi-a spus: „E un text extraordinar!”. El o iubea pe Maria Callas încă de la filmul Un bărbat ca Eva, unde are muzică cântată de Callas, din Traviata. Şi Radu mi-a spus: „Vreau să montez acest text“. Am început tratativele cu Teatrul „Nottara“. Cei doi directori din acea perioada, Vlad Rădescu şi Maxim Crişan, au „îmbrăţişat“ cu entuziasm proiectul. Spectacolul a avut un succes enorm. R.B.: Când a fost premiera primei montări?V.C.: Am avut premiera când se împlineau 20 de ani de la moartea Mariei Callas, în 1997. A fost ca un omagiu adus marii cântăreţe. Piesa se juca atunci în toate capitalele lumii. Ne-a contactat Ambasada Finlandei, care vroia să aducă spectacolul finlandez aici. Noi aveam drepturile de autor pentru România, iar ei au fost obligaţi să ne contacteze. A venit în România actriţa cu o versiune filmată a spectacolului, care se prezenta cu mare succes la Helsinki. Am făcut împreună o conferinţă de presă, iar actriţa finlandeză a fost prezentă la premiera spectacolului nostru din Bucureşti. Era clar că spectacolul se născuse într-o zodie bună. Viitorul avea să ne confirme acest lucru.

La aniversară

42

La aniversară

La Mulţi Ani, VICTORIA!Colegii tăi

43

R.B.: Unde aţi fost în turneu cu Maria Callas? V.C.: Ca urmare a unei invitaţii la Columbia University, am pregătit o versiune în limba engleză a spectacolului. A urmat turneul şi, în afara celor trei reprezentaţii de la Columbia University, am jucat şi la Washington, la Roslyn Theatre, unde am avut cronici extraordinare. A urmat Festivalul CANBERRA 2000, în Australia. Am jucat apoi şi la Sydney, şi la Melbourne. Tot în anul 2000 am fost invitaţi la Festivalul de Teatru de la Tampere, în Finlanda, şi, cu această ocazie, am jucat şi la Helsinki, la Teatrul Naţional. Peste tot am avut acelaşi succes şi aceleaşi cronici elogioase.R.B.: Făcând o comparaţie, după ce aţi jucat spectacolul atât în limba română, cât şi în limba engleză, care dintre cele două versiuni are mai mult farmec?V.C.: Pentru mine, cel în limba română. Mai ales că versiunea română a avut şansa să se bucure de traducerea excepţională a doamnei Antoaneta Ralian.R.B.: Câtă vreme s-a jucat spectacolul, în prima variantă?

V.C.: După premiera din 1977, am jucat spectacolul trei ani la „Nottara“, apoi l-am mai jucat un an la Teatrul de Operetă, în 2001. Şi am mai jucat spectacolul încă o vreme, în limba engleză, la Hilton, în Bucureşti. Am avut o cerere să joc pentru publicul vorbitor de engleză, pentru o serie de evenimente organizate de către unul dintre directorii de la Hilton. Mie nu mi-a venit să cred când m-a sunat cineva din partea directorului hotelului, care mă invita să joc Callas acolo. Am crezut că e o glumă proastă. Am zis că nu e adevărat! Dar m-am dus la întâlnirea cu directorul de la Hilton şi mi-a povestit cum a ajuns el să afle despre spectacolul cu Callas. Era australian. Părinţii lui, care locuiau la Canberra, văzuseră spectacolul acolo. Şi i-au spus că a venit cineva din România cu un spectacol extraordinar în limba engleză. Şi aşa am ajuns să ne invite să jucăm la Hilton. El a invitat inclusiv trupe din Anglia, care participau la un program special de „spectacole DINEU”. R.B.: Ce program frumos, gândit de un director de hotel!V.C.: Da, foarte frumos. Din păcate, a plecat în Dubai, tot la Hilton. Şi, probabil, acum face

Foto: Ciprian Duică

Andreea MĂCELARU - ŞOFRON şi Victoria COCIAŞ în Maria Callas - La Divina, după Master Class de Terrence McNally

La aniversară

44

astfel de evenimente acolo!R.B.: Jucând în zone culturale diferite, aţi simţit că şi publicul este diferit?V.C.: Este. Cum spuneam, eu am jucat şi pentru americani, şi pentru australieni, şi pentru finlandezi. Şi în Franţa am jucat foarte mult. Am avut un public avizat, pentru că, la Avignon, este un public de teatru format, cu o educaţie serioasă. Şi în Bucureşti am avut, de asemenea, şi public avizat, şi public mai puţin avizat. Este o diferenţă care ţine şi de limbă. Joc altfel în engleză şi altfel în română. Teatrul este foarte mult legat de limbă. Iubesc publicul din România, pentru că este publicul meu. Şi pe spectatori îi simt ca fiind mult mai apropiaţi de mine. Însă nu pot să nu-mi amintesc publicul francez, care m-a apreciat f o a r t e m u l t . Î i s u n t d e o s e b i t d e recunoscătoare publicului pe care l-am avut la Avignon. Acolo am avut satisfacţii enorme, în fiecare an. Eram într-o perioadă în care jucam mai puţin în România, dar în fiecare vară, în luna iulie, jucam la Avignon. În 2007, am avut bucuria de a primi, pentru spectacolul Hymnus, al lui Georg Schwajda, în regia lui Radu Dinulescu, Premiul pentru cel mai bun

spectacol acordat de Coup de Coeur du Club de la Presse. Revenind la public, m-am simţit foarte bine când spectatorii francezi mă recunoşteau pe stradă şi mă opreau să vorbim despre spectacol. După spectacole se organizau acele Q&A, sesiuni de întrebări şi răspunsuri între public şi actori. În America, a fost extraordinară reacţia studenţilor la management ar t is t ic de la Columbia University. Şi în România publicul participă la spectacol şi dă replica. Dar acolo, nu interacţionau unul sau doi, dându-mi răspunsul. Acolo auzeam răspunsuri din toate colţurile sălii. La un moment, dat nu mai ştiam nici unde sunt cu textul, că trebuia să fac faţă acestei situaţii, care devenea oarecum improvizaţie. Dar acela era un public din toată lumea. Acolo erau studenţi de peste tot, nu doar americani. Şi a fost foarte frumos. R.B.: Ce v-a determinat să reveniţi la acest spectacol?V.C.: Cam de doi ani mă gândesc să revin la el. M-au făcut să mă gândesc la această reluare câţiva prieteni şi cunoscuţi care au văzut spectacolul în vechea montare şi care, atunci când mă întâlneam cu ei, mă tot întrebau: „De

Raluca GHEORGHIU şi Victoria COCIAŞ în Scandal la operă!, o comedie de Ken LUDWIG

Foto: Ionuţ Staicu

La aniversară

45

ce nu reiei acel spectacol? Era extraordinar!“. În plus, mi-am dat seama că, după 10-15 ani, sunt alte generaţii care vin din spate, tineri care nu au văzut spectacolul şi pentru care este foarte important să cunoască detalii despre această mare personalitate a secolului al XX-lea, care a fost Maria Callas. Pentru mine, ca actriţă, este o partitură extraordinară şi acum sunt la maturitatea la care pot să joc acest personaj mai bine. Acum sunt la vârsta la care era Callas în momentul în care dădea lecţii la Juilliard, momentul pentru care s-a scris textul. Atunci eram prea tânără. Nu că ar conta foarte mult vârsta, totuşi experienţa înseamnă ceva.R.B.: Mi se pare că este extraordinar că aţi reuşit să reluaţi acest spectacol.V.C.: Da. Asta se întâmplă foarte rar. Un spectacol se mai reia după un an, după doi. Dar după 15 ani, mai rar. Este o întâmplare fericită. R.B.: Ce vă place să jucaţi mai mult? Vă întreb acest lucru pentru că dumneavoastră jucaţi mult şi comedie.V.C.: În tinereţe, îmi doream să joc tragedie, dar nu am ajuns la tragedia antică niciodată.

Poate că nu e timpul pierdut. Nu se ştie! Eu consideram că sunt o actriţă mai bună pentru dramă dar, ajungând la Teatrul „Nottara”, am jucat multă comedie. Totuşi, nu a fost numai comedie. Am fost distribuită şi în spectacole importante de dramă: La un pas de fericire, Taifun – ultimul, un spectacol foarte frumos, o tragedie chinezească. A mai fost şi Eva şi Clara: două femei celebre, unde jucam cu Dana Dogaru şi Alex Jitea. Dar, în rest, am jucat multă comedie. Şi îmi face plăcere să văd oamenii că se bucură şi că râd în sală. Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am ajuns să iubesc foarte mult comedia. Mulţi oameni au nevoie de destindere, când vin la teatru. Acum joc în Scandal la operă şi în Ultimul Don Juan, spectacole foarte bine primite de public. Iar spectatorii sunt atât de fericiţi văzând asemenea reprezentaţii, încât îmi transmit şi mie o foarte mare bucurie. R.B.: Iar ca actriţă de film, aţi jucat mai mult dramă. V.C.: Da.R.B.: V-ar fi plăcut să jucaţi mai multă comedie şi în film?R.B.: Da. Dar nu se face foarte multă comedie

Victoria COCIAŞ şi Constantin Cotimani în Ultimul Don Juan de Neil Simon

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

La aniversară

46

în film, la noi. Există sitcom-urile, însă unele sunt de un nivel foarte scăzut, după părerea mea. Dar au apărut şi sitcom-uri bune pe la televiziuni. Şi poate că m-ar interesa. Însă, tot teatrul îmi place mai mult. Eu nu cred că în film am avut o partitură foarte importantă, până acum. Poate doar cel mai recent rol în filmul Trei zile până la Crăciun, unde joc rolul Elenei Ceauşescu. Acest film este o docu-dramă, adică este un documentar cu bucăţi înscenate. Şi am jucat Elena Ceauşescu, care este un personaj tragi-comic, într-un fel, pentru noi. A distrus o ţară întreagă, dar ca personaj e tragi-comic! Am fost extrem de bucuroasă când am aflat că, la TIFF 2012, Constantin Cojocaru, partenerul meu din film, şi cu mine, am obţinut Menţiunea specială a juriului internaţional pentru interpretarea celor două roluri. Sunt în aşteptarea unor roluri mai importante în cinema. Nu se ştie niciodată!R.B.: Pentru un actor, există un sentiment de împlinire care provine din realizările în teatru şi un alt tip care vine prin film? Sau este important doar faptul că daţi viaţă unui alt personaj? V.C.: Este o diferenţă. Eu sunt, în primul rând,

actriţă de teatru. Sunt, din pasiune, actriţă de teatru. Eram un copil când m-am rugat să îmi dea Dumnezeu ocazia să pot să urc pe o scenă şi să joc. Acestea erau rugăciunile mele când eram în primul an de liceu. Ţin minte perfect. Cu filmul m-am întâlnit mai târziu, după ce am terminat facultatea. Satisfacţiile sunt diferite. Ca actor de teatru, am nevoie de contactul direct cu publicul. Pentru că este schimbul de energii între actor şi spectatori. Este vital acest schimb pentru mine. La film este altfel. Creezi ceva, în momentul filmării, după aceea trece o perioadă destul de lungă, în care intervin alte forţe: regizorul, operatorul, monteurul. Intervine foarte multă lume care îţi conturează, până la urmă, personajul. Poţi să fii şi uimit de ceea ce a rămas sau de ceea ce a devenit. Dar, în momentul în care văd filmul, este o mare bucurie. Pentru că rămâne pelicula, mergi la festivaluri. Vezi cum reacţionează publicul. Este bine. Dar eu rămân la iubirea dintâi. Am nevoie de contactul direct cu publicul. R.B.: Ce vă aduce cel mai mult bucurie în viaţă?V.C.: Profesia, în momentul în care am o împlinire. De exemplu, un rol cum e Callas sau Elena Ceauşescu. Alte bucurii ale mele? Soţul meu, fiul meu şi, mai recent, venind tare din urmă, Ştefan, nepotul meu. Sunt cele mai importante realizări ale mele.R.B.: Este minunat că aveţi aceste surse de bucurie, care vin atât din viaţa personală, cât şi din cea profesională.V.C.: Da! Am două catarge: profesia şi familia. Şi să nu uităm de cel de al treilea catarg, care este sănătatea. Acestea sunt cele trei catarge pe care trebuie să le ţii ridicate. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru sănătate.R.B.: Şi ce vă mâhneşte? V.C.: Întotdeauna, am încercat să uit ce mă mâhneşte. Şi, de cele mai multe ori, am reuşit să uit. Ce nu pot uita, însă, sunt oamenii care au făcut parte din viaţa mea şi care au dispărut. E lucrul care mă mâhneşte cel mai mult pentru că simt lipsa oamenilor pe care i-am iubit. Pe care i-am avut alături o viaţă: colegi, prieteni, membri ai familiei. Altele sunt mărunţişuri...

Interviu realizat de Roxana Buşu

La aniversară

Victoria COCIAŞ în Milla de Bernard Proust

47

George Alexandru a absolvit IATC „I.L. Caragiale”, în anul 1986. Profesori i-au fost Amza Pellea şi Dan Micu (în primii ani de studii), Ion Cojar şi Gelu Colceag. In anul 1984, când era în anul III de facultate, a debutat pe scena Teatrului „Nottara” în spectacolul Olelie, Vânătorii de Fănuş Neagu, regia Ion Cojar, spectacol în care a jucat împreună cu George Constantin şi Horaţiu Mălăele. Din anul 1989, este angajat al Teatrului „Nottara”. A jucat în numeroase spectacole, dintre care amintim: Scapino, regia: Alexandru Dabija; O noapte furtunoasă, regia: Dan Micu; Livada de vişini, regia: Dominic Dembinski; Burghezul gentilom, regia: Alexandru Dabija; Un regat pentru un asasin, regia: Tudor Mărăscu; Jocul dragostei şi al morţii, regia: Lucian Giurchescu; Puricele, regia: Horaţiu Mălăele; Avarul, regia: Mircea Cornişteanu; Păguboşii, regia: Gelu Colceag; Thomas Becket, regia: Alexandru Repan; Revizorul, Soţul păcălit şi Chinezii, regia: Mircea Cornişteanu; Moştenirea lui Cadâr, regia: Tania Filip; Vino la pod, iubita mea!, regia: Alexandru Repan; Romeo şi Jeanette, regia: Claudiu Goga; Titanic Vals, regia: Dinu Cernescu; Jocul dragostei şi al morţii, regia: Lucian Giurchescu; Opera de trei parale, regia: Diana Lupescu; True West, regia: Alexandru Mâzgăreanu. Totodată, George Alexandru a fost o prezenţă constantă şi remarcabilă pe platourile de filmare. Din lunga sa creaţie cinematografică, menţionăm: Rezervă la start, regia: Mihai Diaconescu; Drumeţ în calea lupilor, regia: Constantin Vaeni; Cezara, regia: George Buşecan; E pericoloso sporgersi, regia: Nae Caranfil;

Drumul câinilor, regia: Laurenţiu Damian; Jocul de-a vacanţa şi Vacanţă de Crăciun, regia: Olimpia Arghir; Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, regia: Constantin Dicu; Mil ionari de weekend , regia: Cătăl in Saizescu. În regia lui Sergiu Nicolaescu, a jucat în filmele: Noi, cei din linia întâi, Mircea, Coroana de foc, Oglinda, Punctul zero, Triunghiul morţii, Supravieţuitorul, Ultimul corupt din România.

Mai sunt câteva zile până la premieră. Repetiţii generale. De dimineaţa, până seara, târziu. Atmosferă încordată. Oboseală. Nervi întinşi la maximum. Îndoieli. Nelinişti. Cu toate acestea, George Alexandru acceptă cu amabilitate invitaţia la o discuţie despre Roman teatral, despre cariera unui mare actor şi… despre TEATRU.

Sînziana Miloşoiu: Bulgakov, Vlad Massaci, un text interesat…. Cum a fost această triplă întâlnire?George Alexandru: Cu Bulgakov, nu sunt la prima întâlnire… Mai mare emoţie am avut datorită întâlnirii cu Vlad Massaci, pentru că n-am lucrat până acum cu el. A fost o tentativă, dar eşuată, cu Aniversarea. Trebuia să intru în locul domnului Mircea Diaconu, care, la rândul său, l-a înlocuit pe domnul Emil Hossu… Această colaborare a fost, pentru mine, spectaculoasă... Şi mai mult decât mulţumitoare. Mă bucură faptul că, în fine, am dat, după multă vreme, peste un regizor care ştie ce vrea. Şi, fac o glumă, pe undeva adevărată: E un regizor care a citit piesa şi a găsit un drum pentru ea, cu început şi cu sfârşit. Ne înţelegem foarte bine. Şi Bogdan (Bogdan Budeş - n.n.) e un tip minunat, haios şi face echipă bună cu Vlad. Se ajută, fiecare pe partea lui, foarte bine. Bineînţeles că s-au făcut nişte lecturi, s-au stabilit nişte etape, nişte scheme, dar truda începe pe scândură. Se lucrează pe bucăţele, pe scene, apoi, vine momentul când trebuie să le l ipeşt i momentele, să le coşi. E ca la croitor. Te duci, croitorul marchează cu creta, taie ce trebuie tăiat. Însăilează. Urmează o probă – două. Apoi, proba finală şi parada, adică premiera. Mă bucur foarte mult că toţi cei prinşi în, să-i zic, „afacerea” asta contribuie cu tot cea ce pot la eventualul succes al acestei încercări.

La aniversară

48

La aniversară

La Mulţi Ani, GEORGE!

Colegii tăi

49

S.M.: Încredere în regizor, dar trebuie ca şi textul să convingă…G.A.: De obicei, indiferent de cât de convingător e textul, aştept să văd ce are regizorul de gând. De multe ori gândeşte cu totul altceva decât am gândit eu. Eu gândesc ca un cititor de Cişmigiu şi povestesc mai departe. El, însă, citeşte ca un bucătar care are toate ingredientele pe masă şi ştie cum să le folosească sau cum să le drămuiască. El are deja în cap produsul finit. Bineînţeles că-mi gândesc şi eu, în felul meu, rolul şi discut cu regizorul. De multe ori, spre bucuria mea, se nimereşte să avem aceleaşi idei. Dar sunt momente când nu e ce-am gândit eu. E normal, pentru că eu nu gândesc regizoral, ci actoriceşte. Nu spun cuvinte mari, dar mă înţeleg minunat cu Vlad şi mă bucur că ne-am descoperit unul pe altul, şi, nici n-am terminat spectacolul acesta, şi aştept să lucrăm din nou împreună. S.M.: E foarte important regizorul…G.A.: El contribuie la o muncă de echipă. Nu reuşeşte dacă e singur. Mereu am spus: făr' de noi, voi nu existaţi. Importanţa regizorului se leagă strict de colaborarea cu noi. Dacă şi

el dă de oameni care să-l înţelegă şi reuşeşte să ajungă împreună la un liman, să traverseze lacul fără să se ude (nu zic fără de se înece!!!) e minunat.S.M.: Mai e foarte puţin până la premieră. Cum vă înţelegeţ i cu personajele dumneavoastră?G.A.: Perfect. Le-am înţeles de la a doua - a treia lectură şi am căzut de acord cu Vlad. Ne-am mulat pe o idee care a coincis şi m-am bucurat foarte mult, m-am dus mai departe, am văzut că aşa e… Bineînţeles mai găsim, colo şi colo, mici cârpituri de făcut. De obicei, îmi găsesc foarte repede personajele şi, uneori, mi-e teamă să nu mă plictisesc prea repede de ele.S.M.: Cât de importante sunt „întâlnirile” în meseria dumneavoastră?G.A.: Sunt esenţiale. Fără astfel de „întâlniri” n-ai ce căuta în această profesie. Dacă nu te întâlneşti cu texte mari şi nu le poţi „dovedi”, te dai deoparte. Dacă nu te întâlneşti cu oameni „mari” din această meserie, te dai deoparte. Dacă te complaci într-o situaţie echivocă, dacă eşti actor doar pentru eticheta de artist şi nu pentru a deveni, într-un final, cum se

Ada NAVROT, George ALEXANDRU şi Ion GROSU în Roman teatral de Mihail Bulgakov

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

La aniversară

50

spune, „maestru” sau „meşter”, degeaba zici că eşti actor. Eu am avut întâlnirile astea în film, dar şi în teatru. S.M.: Au fost momente când profesia v-a dezamăgit?G.A.: Da, dar nu din cauza mea. Au fost multe şi îndelungi dezamăgiri. Am avut noroc cu filmul, care e o mare dragoste a mea. Chiar din '82, din primul an de facultate, am făcut film. Aşa a fost să fie. Şi, de-atunci până azi, n-a fost an de la Dumnezeu în care eu să nu fac cel puţin un film. Aveam o defulare în felul acesta, nu eram exclus total din lumea asta. Am avut problemele astea şi din cauza unor schimbări care se produceau în jur, nu din cauza mea. S.M.: Cum alege publicul?G.A.: Nu cred că mai e vremea când lumea venea doar după piesă, după autor. La Titanic vals, de exemplu, tot oamenii de vârsta a treia vin. Dacă vin şi puşti, o fac pentru că află, de la părinţi sau bunici, că e o piesă frumoasă, care te destinde sau vin pentru că o au în programa şcolară şi decât s-o citească e mai uşor s-o vadă la teatru. Publicul alege după afiş. Cine joacă aici? El poate să nu cunoască pe nimeni, dar spectacolul să fie excepţional.

Poate, însă, să-i cunoască pe toţi şi să iasă foarte decepţionat din sală, spunând: Dar ce-i cu ăştia că eu îi ştiam altfel?! M-au dezamăgit. Ei, şi ce dacă!…. Aşa se întâmplă şi la spectacolele de varietăţi. Mergem că ăla cântă bine, ăla e comic, ală… O să ne distrăm, e marfă fină acolo. Aşa e şi la teatru. Astăzi, conteză extraordinar de mult, am spus şi o repet, publicitatea, marketingul. Sigur, se duce şi vorba despre cum e un spectacol, dar vorba trebuie şi ea „confecţionată”. S.M.: Critica de specialitate contează? Citiţi cronici?G.A.: N-am mai urmărit de ani de zile ziarele şi revistele... Nu că ignor noua echipă de critici, dar nu mai am regularitatea aceea din anii trecuţi, când existau critici în care aveam eu încredere. Unii m-au tras de urechi, alţii au vorbit frumos despre mine, iar eu ştiam că aveau dreptate şi mergeam pe mâna lor. Or acum sunt mulţi care nici nu ştiu piesa, nu ştiu nimic despre autor. Critici de teatru. - despre ce vorbim?!S.M.: Au fost personaje de care v-a fost frică?G.A.: Frică nu, dar au fost personaje în care nu mă simţeam în largul meu. În 1996, am făcut un Rică Venturiano, în regia lui Dan

Cristina STOICA IVANCIUC şi George ALEXANDRU în Marina şi hoţul de Valeria Moretti

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

La aniversară

51

Micu, ultimul lui spectacol din Bucureşti, cu care am plecat şi în America, şi în Canada. A fost un rol bun, dar, în general, am evitat să joc personaje caragialiene. Pentru că, dacă nu era cineva împreună cu care să fiu la masa de operaţii, ca să văd cum îl despică şi ce are un asemenea personaj pe dinăuntru, nu mă aruncam. În schimb, mi-a plăcut foarte mult Shakespeare, dar am jucat puţin, în institut. S.M.: V-aţi dorit un anumit rol şi n-a fost sa fie până acum?G.A.: Mi-am dorit, când eram mai tânăr, rolul lui Mercuţio. Un personaj atât de activ, de complet şi de adevărat, încât nu avea nevoie de frumuşelul, de înduioşătorul, de pupăciosul... Numai de-astea jucam. Abia aşteptam să scap. Şi am făcut un asemenea personaj fără să vreau, în '95 - '96, aici, la „Nottara”, în regia domnului Alexandru Repan. Thomas Beckett se chema spectacolul. Un spectacol atât de frumos! Eram Henric al II-lea, din care am făcut un fel de Mercuţio. M-am răzbunat pe tot of-ul ăla al meu că nu l-am prins pe acel Mercuţio, pe care mi-l doream din facultate. Şi l-am luat de gât. Nimeni n-a ştiut. Numai eu ştiam. Şi ne-am războit până a ieşit o chestie frumoasă din acel spectacol. S.M.: Ce vă deranjează, astăzi, văzând ce e în jur în lumea teatrului?G.A.: E foarte multă ignoranţă şi foarte multă lipsă de talent, de interes. Nu vreau să dau nume, dar cine se simte... Eu am prins şi alte vremuri. În 2013, se fac 30 de ani de când sunt în „Nottara”. Oficial, ca protagonist, am jucat în Olelie şi Vânătorii, în '84, spectacol-coupé de Fănuş Neagu şi Ion Băieşu. Regia era a lui Ion Cojar, care a devenit profesorul meu după ce a murit Amza Pellea. Jucam alături de George Constantin şi Horaţiu Mălăele. Pentru mine a fost un şoc. Eram student în anul trei şi jucam lângă monştri ăştia. Dar m-am dus foarte încrezător şi a ieşit bine. Până atunci, meşterul Cotescu, rector pe vremea aceea, ne interzisese să luăm contact cu scena profesionistă. Ne-am supărat, dar i-am dat mare dreptate mai târziu…S.M.: Ce apreciere profesională v-a bucurat cel mai mult?G.A.: Admiterea la Institut.

Interviu realizat de Sînziana Miloşoiu

George ALEXANDRU în Opera de trei parale de Bertolt Brecht

Foto

: C

ipri

an

Du

ică

La aniversară

52

La taifas cu

Diana Lupescu:„Teatrul - redută împotriva însingurării, înstrăinării, dezumanizării“

Sînziana Mi loşoiu : Doamnă Diana Lupescu, acum, când toată lumea e stresată, nervoasă, când totul în jur e cenuşiu, propuneţi, pentru repertoriul Teatrului „Nottara”, o comedie romantică: Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare. Cum v-aţi hotărât ca acest text să devină spectacol?Diana Lupescu: E una dintre primele comedii ale lui Shakespeare; e vorba despre iubire, despre trădare, despre prietenie, despre intrigi şi despre ura fără motiv, totul într-o notă tonică, plină de prospeţime şi de neprevăzut. Oricum, împletitura dramaturgică are un fir poliţist, un fir tragic, un fir comic-grosier, un fir comic-romantic, dar şi un fir al limbajului inteligent şi strălucitor, cu noduri de calambururi şi jocuri de cuvinte, rezultând o lucrătură densă, de viaţă palpitantă. Şi dacă, în Bucureşti, oferta de spectacole teatrale este foarte diversă, lumea e din ce în ce mai grăbită şi mai cinică. Aşa că e necesară o fugă într-o lume colorată, unde există bine şi rău, dar unde, evident, binele învinge. O lume cu oameni frumoşi, cu haine frumoase, cu muzici melodioase, cu lumini strălucitoare e tentantă. Să pleci de la teatru cu o scânteie de bucurie în suflet, să-ţi spui că, totuşi, viaţa e frumoasă şi că merită să lupţi pentru că izbânda depinde şi de tine. Cred că asta mi-aş dori să gândească publicul ce va veni la spectacolul nostru.

S.M.: După Fii cuminte, Cristofor!, Sirena şi Victoria, din nou o comedie... Alegeţi textele şi după dorinţa şi gustul publicului? D.L.: Nu e vorba numai despre aceste două spectacole, ci de toate textele pe care le-am montat (Nu vorbiţi cu actorii, Vacanţă în Guadelupa) şi în care umorul e prezent, în multiple faţete, fie că e la scară individuală, familială sau a unei întregi societăţi. O scară de pe care s-au răsturnat valorile şi nimeni nu ştie să le mai pună în ordine. De fapt, încerc să păstrez un echilibru, aşa cum gândesc c-ar trebui să fie şi în viaţa normală. Oricum, comedia se face cu seriozitate. Da, când aleg să montez un spectacol, mă gândesc în primul rând la public, el e prima şi ultima raţiune a existenţei noastre. Acum e nevoie de comedii, să ieşim pentru o clipă din stresul diurn din ce în ce mai apăsător şi devastator, trebuie să ne ridicăm moralul.S.M.: Actorii din distribuţie abia aşteaptă să începeţi repetiţiile la scenă, sunt entuziaşti şi încrezători. Cu mulţi dintre ei aţi colaborat şi la alte spectacole. Care e secretul atmosferei agreabile când lucraţi la un spectacol? D.L.: Cu majoritatea actorilor distribuiţi în Shakespeare am mai lucrat. Când aleg un text mă gândesc la ei şi încerc să le ofer şanse de a se exprima în personaje interesante. Eu nu pot să lucrez decât într-o atmosferă caldă, când între noi e multă încredere şi preţuire. Perioada de repetiţii, de căutare poate fi considerată ca o viaţă; atunci şi acolo se naşte o lume cu personajele, cu regulile şi neregulile ei. Atunci ne împrietenim şi ne certăm cât într-o viaţă. E partea cea mai interesantă a profesiei. Urmează validarea publicului cu fiecare reprezentaţie pe care o avem. S.M.: Să ne aşteptăm la un Shakespeare clasic sau actualizat?D.L.: „Actualizare” la Shakespeare?! Shakespeare este oricum actual şi mereu va fi aşa, pentru că civilizarea omului în diversele epoci istorice îi schimbă prea puţin esenţa. Iar piesele lui sunt cu situaţii şi oameni vii, indiferent de perioada istorică, adică de…„costume şi decor”.S.M.: Cu cine faceţi echipă la acest spectacol (decor, costume, muzică)?D.L.: Împreună cu scenografa Nina Brumuşilă, ne-am inspirat din bucuria,

53

veselia, naivitatea şi diversitatea formelor şi culorilor lui Gaudi. Nina Brumuşilă este un artist extraordinar, cu care pot comunica dincolo de cuvinte; atât decorul, cât şi costumele sale sunt o adevărată explozie de fantezie, de sensibilitate şi creativitate; este un profesionist desăvârşit pe care te poţi baza oricând, în orice moment are o soluţie, o idee, o rezolvare! Muzica este şi creată, şi interpretată de grupul „Einuea” - Călin Torsan şi Silviu Fologea. Împreună am mai realizat un spectacol, Ritmuri, pe care îl iubesc, încă, foarte mult. Simpla lor prezenţă şi a instrumentelor lor va fi un spectacol în spectacol; mulţi le vor lua muzica şi sonetele lui Shakespeare în gândurile şi inima lor, la plecare. Coregrafia spectacolului, pentru că toată lumea cântă şi dansează, e semnată de Roxana Colceag, deja o prietenă apropiată a teatrului, care ştie să pună în valoare toate calităţile actorilor noştri.S.M. : Publ icu l t rebuie învăţa t să redescopere drumul către teatru. Cum poate fi convins potenţialul spectator că e de preferat să aleagă teatrul altor propuneri de petrecere a timpului liber?D.L.: Din fericire, în România, există public de teatru şi e ca o comoară ce trebuie preţuită. Mă bucură enorm prezenţa tinerilor în sala de spectacol. A veni la teatru e ca o întâlnire de suflet. Înţeleg utilitatea socializării pe net, dar cu măsură. Nu-mi place să „socializez” cu oameni în ai căror ochi nu mă pot uita. Mi se pare ciudat faptul că această „socializare” scoate, de multe ori, din om partea cea mai ascunsă şi urâtă chiar de către societate... Teatrul e ca o redută împotriva însingurării, înstrăinării, dezumanizării. Şi e şi o distracţie pe care ţi-o poţi permite din punct de vedere material, în afară de vizita la... Mall.S.M.: Repetiţiile s-au terminat. Premiera a avut loc. Vă mai interesează destinul spectacolului?D.L.: Mi-ar plăcea să pot merge la toate spectacolele mele. Dacă spectacolul a fost croit bine, el creşte şi se dezvoltă în intenţii, în profunzime, fără a ieşi din conceptul iniţial. Îmi place să descopăr nuanţe la care nici nu ne gândiserăm la început. Din nefericire, există şi excepţii, în sensul negativ al cuvântului, uneori involuntare, dar se remediază. Nici o reprezentaţie a unui spectacol nu seamănă cu alta. Unicitatea clipei unei reprezentaţii are un farmec fără egal.

S.M.: O actriţă iubită de public, cu o carieră de succes, care a ales, de la un moment dat, să facă regie. De ce această (re)orientare? D.L.: Mi se pare o etapă firească în devenirea unui actor pasionat de profesie să încerce şi alte „domenii” apropiate, cum ar fi dramaturgia, sau scenografia, sau regia. Poate că la mine a funcţionat şi un „preaplin“ pe care nu l-am putut exprima în actorie; poate şi pentru că n-am avut o întâlnire importantă, de durată cu un regizor care să mă marcheze; poate pentru că vreau să ştiu şi să înţeleg mai mult despre teatru; poate pentru că vreau să ajut actori mai tineri; poate pentru că viaţa reală nu mă face fericită şi vreau să o iau mereu de la capăt într-o alta lume…S.M.: Pentru cine faceţi spectacole?D.L.: Primul meu gând e la public, la ce cred eu că l-ar interesa, că l-ar atrage în sala de teatru; apoi la actorii care să-şi asume personajele ca pe nişte provocări; în ultimul rând pentru mine, cu dorinţa arzătoare de a fi utilă.S.M.: De ce sau de cine depinde longevitatea unui spectacol?D.L.: În final, de cererea publicului, dar intervin o mulţime de alte lucruri, începând cu strategia de marketing şi terminând cu valoarea spectacolului.S.M.: Care este cea mai mare mulţumire în profesia de regizor?D.L.: Sunt multe... Când lucrurile se leagă şi totul are sens în spectacol. Când actorii găsesc în ei resurse de interpretare de care n-aveau habar, când indicaţii insinuate de mine devin idei şi descoperiri ale lor. Când oamenii din sală devin parteneri reali ai spectacolului, când se bucură sau sunt emoţionaţi, când fac legătura cu problemele lor personale, pe care, adesea, abia atunci le conştientizează sau atunci le găsesc rezolvări... Şi multe altele...S.M.: În momentul de faţă , ce vă descurajează cel mai mult în teatru?D.L.: Se spune că teatrul este oglinda vremurilor sale. Acum, în România, trăim vremuri tulburi, distorsionate, absurde. În momentul de faţă şi sufletul meu se află într-un echilibru extrem de fragil... Dar sunt o luptătoare şi tot ceea ce nu mă doboară mă face mai puternică. Aşa se spune, nu?!

Interviu realizat de Sînziana Miloşoiu

La taifas cu

54

Petre Bokor:„Mă interesează numai textele care au ceva de spus“

Roxana Buşu: Dragă domnule Petre Bokor, dumneavoastră faceţi cumul de funcţii: sunteţi regizor şi traducător. Atunci când citiţi pentru prima dată un text, îl priviţi cu ochi de regizor sau cu ochi de traducător?Petre Bokor: Prima dată citesc un text, cu ochi de... cititor! După aceea, în funcţie de valoarea, de originalitatea, de conţinutul, de calităţile textului, decid dacă prezintă un interes pentru publicul românesc. Dacă da, o dată ce încep să-l traduc - un proces de aprofundare mult mai anevoios şi mai dificil decât s-ar crede -, mă ataşez atât de mult de piesă, că vreau să o regizez chiar eu.R.B.: Ce tip de text vă atrage? Urmăriţi mai mult latura comică sau pe cea dramatică?P.B.: Mă interesează numai textele care „au ceva de spus”, textele care cuprind (ceea ce pe vremuri am fi numit) „un mesaj”, adică un conţinut mai important decât simpla menire de a amuza publicul. Dacă acest conţinut important este îmbrăcat într-o haină de comedie, cu atât mai bine. Îmi plac mult comediile. R.B.: Alegeţi textul în funcţie de anumiţi actori sau aveţi textul şi alegeţi ulterior distribuţia adecvată?P.B.: În acest sens, urmez demersul regizoral consacrat: fiecare text îşi pretinde momentul, ambianţa, scena, distribuţia, dar şi regizorul! Dat fiind că ne bucurăm de o pleiadă de actori de o incredibilă varietate de stiluri, de anverguri, de sensibilităţi, de priceperi, aici se pot distribui,

practic, nu toate, dar, foarte multe texte.R.B.: Locuiţi în străinătate şi sunteţi conectat atât cu ceea ce se întâmplă la Londra, cât şi la New York. Vă rog să faceţi o paralelă între teatrul european şi cel de peste ocean?P.B.: Îmi este imposibil să elaborez în câteva fraze un subiect care ar necesita un studiu comparativ aprofundat, ani buni de cercetare şi de expertiză. Întrebarea se complică prin faptul, că nu putem vorbi de o „şcoală europeană” de teatru, atunci când din ea fac parte „teatriştii” britanici, francezi, scandinavi, spaniol i sau polonezi... Am văzut că americanii practică un teatru solid, inspirat, inteligent, divers şi atrăgător – calităţi care se impun (cred eu), întrucât funcţionează în condiţii de finanţare strict comercială. Mai pe şleau: dacă spectacolul e prost – nu vine publicul – nu se fac încasări – nu se mai poate juca. E un criteriu de calitate, nu-i aşa?R.B.: Un succes teatral dintr-o ţară poate să fie un insucces în altă ţară? Sunt mentalităţi diferite, pe zone culturale? Cum aţi explica acest aspect? P.B.: Mi se pare fascinantă constatarea că Publicul din cele patru colţuri ale lumii are virtuţi aproape identice: aplaudă sau huiduie un spectacol în egală măsură, indiferent de aşezarea geo-politică sau socio-culturală. Rar se întâmplă ca un text care a avut succes în alte părţi ale lumii să nu se bucure şi aici de sufragiile publicului; iar dacă se întâmplă asta, de vină nu sunt spectatorii, ci, probabil, realizatorii, care au dorit să creeze o variantă „personală”, diferită de spectacolul original. Am avut şansa să pun în scenă acelaşi text în Canada (în limba engleză), în Australia, în Quebec, la Târgu Mureş (în limba maghiară) şi la Bucureşti. Ei bine, spectatorii au reacţionat absolut identic - împinşi de aceleaşi criterii emoţionale, determinaţi de aceleaşi resorturi intelectuale.R.B.: Deşi sunteţi stabilit în Canada de mulţi ani, reveniţi în România şi lucraţi mult. Regăsiţi aici ceva ce nu există în altă parte?P.B.: Fireşte. Regăsesc aici artiştii şi artizanii cei mai dragi mie, regăsesc aici scenele şi publicul de odinioară, regăsesc Teatrul pe care îl iubesc dintotdeauna. Revin aici ca să-mi exercit meseria în ţara şi în limba pe care am deprins-o.

Interviu realizat de Roxana Buşu

La taifas cu

55

FEST(ive)

Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galaţi a organizat, în perioada 7-14 octombrie 2012, Festivalul Naţional de Comedie, ediţia a XXIV-a, unul dintre cele mai vechi proiecte teatrale din România. Obiectivul principal al acestui eveniment îl constituie reunirea celor mai valoroase spectacole de comedie produse în teatrele din ţară, în ultima stagiune.Dotările tehnice de excepţie pe care le-a dobândit Teatrul Dramatic Fani Tardini, după refacerea clădirii terminate acum doi ani, fac posibilă prezenţa celor mai sofisticate şi pretenţioase spectacole.Festivalul a debutat cu prezentarea juriului, care, în acest an, a fost format din Mihai Dinvale (actor, Teatrul MIC), Adi Carauleanu (actor, director adjunct al Teatrului Naţional Vasile Alecsandri din Iaşi), Doru Mareş (critic de teatru), Katia Nanu, ziarist şi Cătălin Negoiţă, directorul Direcţiei pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional a judeţului Galaţi.Dar, înainte de deschiderea oficială, s-a mai derulat un moment important: anunţarea rezultatelor Concursului Naţ ional de Dramaturgie – textul de comedie. Preşedinta juriului de dramaturgie, criticul de teatru Marinela Ţepuş, şi-a amintit cu plăcere, de pe scenă, de perioada pe care a petrecut-o lucrând în teatrul gălăţean, în primii ani de după Revoluţie, în calitate de secretar literar. Juriul a mai fost format din Dan-Marius Zarafescu şi regizorul Radu Dinulescu. La ediţia din acest an s-au citit 18 texte, după ce două au fost descalificate (autorii au greşit, semnându-se pe plic!). Au concurat 14 autori (unii cu mai multe texte). „Surpriza a fost că sunt autori din toată ţara. Dacă vă închipuiţi, acest concurs de dramaturgie a ajuns până la Lupeni sau până la Berzovia, judeţul Caraş-Severin”, a remarcat preşedinta juriului.Dar iată şi premiile: Premiul I: monologul Vii şi pleci. Două coperte de Mălina Petre, actriţă, fostă directoare a Teatrului din Reşiţa; Premiul al II-lea: Totul de vânzare de Marinela Dumitrescu, Bucureşti; pentru Premiul al III-

lea au fost trei nominalizări: Paşaport pentru Canada , piesă scr isă de Olga Del ia Mateescu, actriţă, societară de onoare la Teatrul Naţional Bucureşti; Dulceţuri şi otrăvuri de Victor Cilincă, Galaţi, şi Afrodisiac pentru femei de Gabriel Avram.Festivalul Naţional de Comedie s-a deschis cu spectacolul Puşlamaua de la etajul 13 de Mircea M. Ionescu (director al Teatrului Tudor Vianu din Giurgiu), laureat cu acest text al primei ediţii a concursului de dramaturgie. Lângă autor, cunoscut şi apreciat comentator sportiv, a stat în sală şi arbitrul gălăţean Nicolae Rainea.

Programul oficial a mai cuprins următoarele spectacole: one-man-show-ul Monstrul, în interpretarea lui Adrian Ţofei; Asociaţia Teatrul nu e o clădire Bucureşti cu Noi 4 de Lia Bugnar, regia: Dorina Chiriac. Teatrul Nottara a fost prezent cu spectacolul Umor, amor, fior de dor... în Bucureşti în montarea Dianei Lupescu. Nu avea cum să l ipsească Compania Passe-Partout - Dan Puric Bucureşti, cu un recital al lui Ştefan Ruxanda, Ce-ar fi dac-ar fi... Teatrul de Stat din Constanţa a venit cu o montare după celebrul text al lui Carlo Goldoni, Gâlcevile din Chioggia, în regia Danei Dumitrescu. Tino Geirun, stabilit de peste două decenii la Viena, unde conduce Teatrul Pygmalion, a lucrat pe scena teatrului gazdă piesa lui Jean Giraudoux, Nebuna din Chaillot. Și alți independenți au dorit să-și arate creația. Teatrul Tudor Vianu din Giurgiu a marcat Anul Caragiale prin aducerea la Galaţi a unei producţii semnate de regizorul bulgar Orlin Dyakov, Conu' Leonida faţă cu reacţiunea.Tot în cadrul festivalului au fost programate tradiţionalele dezbateri despre soarta teatrului contemporan. Astfel, se cuvine menţionat colocviul Comedia crizei, criza comediei, întâlnire care a fost moderată de actorul Mircea Diaconu.Publicul a beneficiat şi de lansări de carte.

Comedia la ea acasă…

56

Invitaţi au fost chiar autorii acestor cărţi: Candid Stoica şi Constantin Codrescu.Fest ivalul s-a încheiat duminică, 14 octombrie, cu decernarea premiilor şi cu reprezentarea piesei Pensiune completă de Pierre Chesnot, în interpretarea actorilor de la Teatrul MIC din Bucureşti. Şi ediţia din acest an a beneficiat de o afluenţa mare de spectatori, creşterea interesului pentru festival fiind remarcată de la un an la altul.La secţiunea cea mai bună interpretare masculină au câştigat Marius Bodochi şi Dan Tudor pentru rolur i le interpretate în spectacolul Taxi Blues (Teatrul George Ciprian din Buzău), printre nominalizaţi numărându-se şi Cristian Gheorghe (Teatrul Dramatic Fani Tardini) pentru rolul Peticarul din spectacolul Nebuna din Chaillot. Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină a fost adjudecat de Tania Popa (Teatrul Naţional I .L.Caragiale Bucureşt i ) pentru rolul interpretat în spectacolul Fata din curcubeu. Nominalizări pentru această categorie: Maria Obretin (pentru rolul din spectacolul Noi 4, al Asociaţiei Teatrul nu e o clădire, Bucureşti) și

Petronela Buda (pentru rolul Puşlamaua din spectacolul Pușlamaua de la etajul 13, Teatrul Dramatic Fani Tardini).Galaţiul a punctat la concepţia scenografică după ce juriul a decis ca premiul pentru regie să nu se mai acorde. Acesta a fost transformat în premiul pentru concepţie scenografică şi a spaţiului sonor, câştigat de Tino Geirun (Teatrul Dramatic Fani Tardini) pentru spectacolul Nebuna din Chaillot.Premiul special al juriului a fost acordat Liei Bugnar, pentru participarea semnificativă la diverse secţiuni în cadrul Festivalului Naţional de Comedie – Galaţi 2012, fiind vorba de dramaturgie, regie şi arta actorului. La categoria Cel mai bun spectacol, concurenţa a fost mare, pe lista de nominalizări fiind piesele Taxi Blues (Teatrul George Ciprian din Buzău), Gâlcevele din Chioggia (Teatrul de Stat din Constanţa) şi Fata din curcubeu (Teatrul Naţional I.L.Caragiale Bucureşti). În cele din urmă, juriul a decis ca premiul să fie acordat Teatrului George Ciprian din Buzău pentru producţia Taxi Blues.

Dan-Marius ZARAFESCU

FEST(ive)

57

Sala „Horia Lovinescu“

39 DE TREPTE o comedie după un film de Alfred Hitchcock, adaptare a romanului omonim semnat de John Buchan Adaptarea scenică: Patrick Barlow. Conceptul original: Nobby Dimon şi Simon CorbleVersiunea românească şi regia: Petre Bokor

MARIA CALLAS – LA DIVINAde Terrence McNallyTraducerea: Antoaneta RalianRegia: Radu Gabrea

NU VORBIŢI CU ACTORIIde Tom DudzickTraducerea şi adaptarea: Ovidiu NiculescuUn spectacol de Diana Lupescu

OPERA DE TREI PARALE de Bertolt BrechtTraducerea: Isaiia Răcăciuni şi Ion CantacuzinoMuzica: Kurt WeilRegia: Diana Lupescu

ROMAN TEATRALde Mihail BulgakovTraducerea şi dramatizarea: Bogdan BudeşRegia: Vlad Massaci

SCANDAL LA OPERĂ de Ken Ludwig Traducerea, adaptarea şi regia: Petre Bokor

TITANIC VALS de Tudor MuşatescuRegia: Dinu Cernescu

UMOR, AMOR, FIOR DE DOR... ÎN BUCUREŞTI Scenariul şi regia: Diana Lupescu

VACANŢĂ ÎN GUADELUPA de Pierre Sauvil şi Éric AssousTraducerea: Zeno FodorUn spectacol de Diana Lupescu

Sala „George Constantin“�

AI TOATĂ VIAŢA ÎNAINTE după Roman Gary Dramatizarea şi regia: Alina Rece

ANIVERSAREA de Thomas Vinterberg şi Mogens RukovTraducerea şi regia: Vlad MassaciCABINIERUL de Ronald HarwoodTraducerea: Florin NicolauRegia: Marcel Ţop

DE TREI ORI DRAGOSTEVânt de toamnă, după drama japoneză Nô de ZeamiLibertate pentru o noapte, după o comedie tradițională japoneză (Kyogen) Play de Samuel BeckettRegia: Ulrike Döpfer

HANGIŢA de Carlo GoldoniAdaptarea şi regia: Tino Geirun

MARINA ŞI HOŢULde Valeria MorettiTraducerea: Carmen VelcuRegia: Laurenţiu Rusescu

METODA (METODA GRÖNHOLM) de Jordi GalceránTraducerea: Luminiţa Voina-RăuţRegia: Theodor–Cristian Popescu

O NOAPTE FURTUNOASĂde I. L. CaragialeRegia: Alexandru Mâzgăreanu

RINOCERUL ÎNDRĂGOSTIT de Liao YimeiTraducerea: Ding Chao şi Silviu NiculescuRegia: Mihai Lungeanu

SOŢUL PĂCĂLIT după MolièreVersiunea scenică şi regia: Mircea Cornişteanu

ULTIMUL DON JUAN de Neil SimonTraducerea şi regia: Petre Bokor

UZINA DE PLĂCERI S.A. de Valentin NicolauRegia: Alexandru Berceanu

VIZITATORUL de Eric-Emmanuel SchmittTraducerea: Silvia Dumitriu Regia: Claudiu Goga

VARIAŢIUNI ENIGMATICE de Eric Emmanuel SchmittTraducerea: Silvia DumitriuRegia: Claudiu Goga

ZEUL MĂCELULUIde Yasmina Rezatraducerea: Tudor ŢepeneagRegia: Claudiu Goga

TEATRUL „NOTTARA” – Repertoriul anului 2012

Regizorii anului 2013Alice Barb, Petre Bokor, Victor Ioan Frunză, Tompa Gábor, Cristian Juncu,

Diana Lupescu, Theodor – Cristian Popescu

58

MARINELA ŢEPUŞ / Manager - Director

Alexandru REPAN / ActorMircea DIACONU / ActorRuxandra SIRETEANU / ActorCamelia ZORLESCU / ActorAnda CAROPOL / ActorIon SIMINIE / ActorViorel COMĂNICI / ActorConstantin COTIMANIS / ActorGeorge ALEXANDRU / ActorCatrinel DUMITRESCU / ActorVictoria COCIAŞ / Actor Ioan HAIDUC / ActorCristian ŞOFRON / ActorSorin Octavian COCIŞ / ActorAlexandru JITEA / ActorAda Caterina NAVROT / ActorCrenguţa HARITON / Actor Ion GROSU / ActorAnca BEJENARU / ActorAdrian VĂNCICĂ / ActorCerasela IOSIFESCU / ActorDaniel POPESCU / ActorAlexandru Mike GHEORGHIU / ActorAndreea MĂCELARU ŞOFRON / ActorRaluca GHEORGHIU / ActorLuminiţa ERGA / ActorDaniela MINOIU / ActorIoana CALOTĂ / ActorBogdan VODĂ / ActorLucian GHIMIŞI / ActorDan BORDEIANU / ActorEmilia DOBRIN / ActorMihaela SUBŢIRICĂ / ActorClaudiu ROMILĂ / ActorCorina DRAGOMIR / ActorGabriel RĂUŢĂ / ActorCristina STOICA IVANCIUC / ActorLaura VASILIU / ActorRareş STOICA / ActorLaura ANGHEL / ActorMircea TEODORESCU / ActorRaluca VERMEŞAN / Actor

Vlad MASSACI / Regizor artisticDiana LUPESCU / Regizor artisticŞtefan CARAGIU / Scenograf

Ciprian Nicolae DUICĂ / Şef serviciu organizare-promovareOana BORŞ / Secretar literarSînziana MILOŞOIU / Secretar literarRoxana Irina BUŞU / Secretar literar

Cristian NICOLAIE / Şef serviciu Exploatare ScenăMihai Dan DONA / Impresar artisticMelania Georgiana CERCEL / Secretar PR Monica NECŞOIU / Referent Laurenţa RUSU / Casier Mioara LUPU / Casier

Alexandra NOROCEA / Şef serviciu Resurse UmaneMariana BASALĂU / Referent Secretariat DirecţieMihaela BĂTRÂNU / Economist Resurse UmaneGeorgeta GOGA / Economist Achiziţii PubliceGeorgeta TIŢOIANU / Referent Protecţia MunciiPetronela NICULIA / Curier

Personalul teatrului în anul 2012

Eugenia MICLOŞ / Şef Financiar - ContabilitateViorica GUŢĂ / Economist Teodora ŞTEFĂNESCU / Contabil Ilie ANDA / MagazinerArtemiza BOLOHAN / ArhivarMaria EPURE / Arhivar

Elisabeta Dorina COSTIN / Supraveghetor salăMaria CUCU / PlasatorMaria MATEI / PlasatorValentina CUCU / Plasator Neta MIHĂILĂ / Plasator

Dana Viorica POPESCU / Şef Regizorat tehnicDragoş Toma MOLOIU / Regizor scenă - culiseAna Maria VARGA / Regizor scenă - culiseIonela BAHNARU / Regizor scenă - culiseLaura LIBIU / Regizor scenă - culiseGeorgeta ANTON / SufleorRaluca Maria JUGĂNARU / SufleorCristina PĂUN / SufleorRaluca Mihaela TIŢA / Sufleor

Marian DRAGNEA / Şef formaţie ElectricieniDan IORDĂNESCU / Maestru LuminiNicolae IONESCU / Operator LuminiPaul Florin DOANŢĂ / Operator LuminiConstantin ION / Electrician Iluminare ScenăCosmin Ionuţ IOAN / Operator Sunet Dan Dumitru CÎMPEANU / Operator Sunet Bogdan GADOLA / Operator Sunet Robertino Beniamin ŢÂCU / Sonorizator

Iulia GADOLA / Şef formaţie CabiniereIoana DĂNILĂ / CabinierLivioara ADĂSCĂLIŢEI / CabinierMihaela Virginia ZAMFIR / CabinierAnişoara POPA / CabinierEtelca DĂNCESCU / Machior - PeruchierMirela TĂNASE / Machior

Gheorghe SĂBĂREL / Şef formaţie Mânuitori DecorAdrian ALESSANDRIU / Mânuitor Decor Constantin BĂRBULESCU / Mânuitor DecorCristian TUDOR / Mânuitor DecorMarin DASCĂLU / Mânuitor DecorIonuţ Mihai ENACHE / Mânuitor DecorAndrei HAŢEGAN / Mânuitor DecorŞtefan BAHNARU / Mânuitor DecorConstantin LĂPUŞAN / Şef formaţie RecuziteriGeorge Răzvan DASCĂLU / RecuziterAdrian Nicolae EDU / Recuziter Paula TICOVSCHI / RecuziterGheorghe BABOI / RecuziterCostel VASILESCU / TapiţerElena IACOB / Spălătoreasă

Cătălin STANCU / Şef ProducţieDoina Victoria BACH / Şef formaţie CroitoriIon BAŞTUREA / CroitorGheorghe POPA / CroitorPetria GĂVĂNESCU / CroitorMarian TIŢA / Şef formaţie TâmplariNicolae NEACŞU / TâmplarAlex Cristian IONESCU / TâmplarCornel Gheorghe ROŞCA / Pictor executant

Liviu Ionel URECHE / Şef AdministrativFlorea BADEA / AdministratorDănuţ EPURE / Şofer Ion IVAN / InstalatorGheorghe GANA / Electrician ÎntreţinereElena PĂUN / Îngrijitor Angela ROŞU / Îngrijitor

59

pag. 28