ca pentru această încercare să nu construi i nimic,...

georgeta cornita / nava vie 2019

C YM B

C YM B

100 10075 7550 5025 2510 10100 10075 7550 5025 2510 10100 c 100 c100 C 100M 100 C 100M100 M 100 M100 M 100Y 100 M 100Y100Y 100Y100 Y 100C 100 Y 100C100 10075 7550 5025 2510 10100 10075 7550 5025 2510 10100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

ÎN CĂUTAREAARHETIPULUI

nava vieGeorgeta Corni ă�

„ �

ș , �

�

�

ș ș ș ș

ș

”

─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu apar in

niciunui timp... In tie acest lucru! Noi însă, to i

apar inem unui timp pe care îl construim... Vă propun

ca pentru această încercare să nu construi i nimic,

fiindcă i înainte, i acum i după este totuna! A a,

trecerea noastră va fi firească i fără pierderi, pentru

că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm noi...

Ge

or g

et a

Co

rni

. NA

VA

VIE

ţă•

Î NC

ĂU

TA

RE

AA

RH

ET

IPU

LU

I

De același autor:

Profilul autorului:

În căutarea arhetipului

Mimica. Dicţionar multilingv(român, francez, englez, german,maghiar),

Comunicare şi semnificare. Studiulmimicii. Perspective interdisciplinare,

Comunicare şi semnificare. Atributelemimice în paradigma fizionomiei,

Fonetica integrată,

Dialogul în paradigma comunicării,

Paradigme ale expresivităţii în liricapopulară nerituală din Maramureş,

Manual de stilistică,

Metodica predării şi învăţării limbii şiliteraturii române (grădiniţă, clasele I-IV,gimnaziu şi liceu),

, poveste, EdituraEurotip, Baia Mare, 2018

(Coord.)

Editura Universităţii de Norddin Baia Mare, 2007

Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,2006


Editura Umbria,Baia Mare, 2001

Editura Umbria, Baia Mare, 2001




Georgeta Corni�ăprof. univ. dr emerit, Centrul UniversitarNord din Baia Mare, UniversitateaTehnică din Cluj-Napoca

.

Searching for the Archetype.The living spacecraft

'

–

Mother Suro asked for their

attention:

Living spacecrafts are what they are

because they do not belong to a

certain time... In knows this! As for

ourselves, we belong to a time that

we are building... I suggest that for

this challenge you do not build

anything, because before, now and

after are one and the same! Thus our

crossing will be natural and without

losses, because losses will exist only if

we project them... Our difficulty in

this effort of eliminating time

perception and supporting the living

spacecrafts as if we were part of

them... It might seem strange to you

that I speak like this, but what I am

telling you is what the Universal

Force wants me to communicate to

you...'

• 2019ISBN 978-606-617-393-3

C YM B

C YM B


100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

─

Searching for the

Archetype.

The living spacecraft

'Mother Suro asked for their

attention:

─ Living spacecrafts are what they

are because they do not belong to a





anything,

because before, now and after are

one and the same! Thus our crossing

will be natural and without losses,

because losses will exist only if we

project them... Our difficulty in this

effort of eliminating time perception

and supporting the living spacecrafts

as if we were part of them... It might

seem strange to you that I speak like

this, but what I am telling you is what

the Universal Force wants me to

communicate to you...’

Georgeta Corniță

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

nava vie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CORNIȚĂ, GEORGETA În căutarea arhetipului: Nava vie: poveste/Georgeta Corniță – , Baia Mare: Eurotip, 2019 ISBN 978-606-617-393-3 821.135.1

Coperta: Foto Constantin Brâncuși, Sărutul, 1907-1908, Sculptură în pia-tră de Marna, Muzeul de Artă din Craiova

Georgeta Corniță, ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI.NAVA VIE © Georgeta Corniță

Georgeta Corniţă

ÎN CĂUTAREA ARHETIPULUI

nava vie

- poveste –

Lui Costin și tuturor celor dragi de pe nava vie...

Editura EUROTIP Baia Mare 2019

5

0.

De mai mult timp stătea cu cartea1 pe ge-

nunchi și, cu ochii închiși, urmărea un gând nedeslu-

șit... O mișcare neașteptată o făcu să deschidă ochii

și să privească uimită apariția care-i tulburase reve-

ria. Personajul din fața ei, apărut nu se știe cum, îi

spuse însă foarte natural că nava vie a ajuns la bază...

Desigur că ar fi trebuit să rămână fie complet

buimăcită cum și fusese în prima clipă, fie să întrebe

care navă vie... Ea nu făcu însă nimic din toate aces-

tea! Se uită liniștită spre ecranul din spate și văzu că,

într-adevăr, nava vie se întorsese...

O privea și își dădea seama că drumurile ei

prin atâtea cercuri se opriseră pentru o clipă și călă-

torii care o însoțiseră de la un capăt la celălalt al

universului, surmontând spațiul și eludând timpul,

parcurseseră, de fapt, căile inițiatice ale nemuririi...

1 În căutarea arhetipului, 2018. Aici se regăsesc o serie de concepte reluate în cartea de față: cercurile vieții, căutarea, recunoașterea, împlinirea, Iubirea, Armonia.

6

Ei se înapoiaseră și ea se gândea că veneau de

undeva din afara timpului și a spațiului, unde înce-

putul și sfârșitul nu mai aveau însemnătate... Oprirea

lor aici era doar o aducere aminte sau o proiecție, iar

încercările prin care trecuseră rămâneau niște pra-

guri necesare...

Înțelegând că nava vie este singura ei șansă

de a descoperi răspunsuri la multele întrebări care îi

bombardau mintea de pământean, se întoarse spre

personajul din fața sa și, fără să ia în seamă zâmbe-

tul lui malițios, îl luă de mână și păși hotărâtă prin

ecranul care îi purtă într-o clipă pe navă...

Erau toți acolo: bătrânul comandant In, inven-

tatorul navei vii, și Ira, comandantul navei vii pe ca-

re se aflau. Erau și Lilo, Rian și Maia, și colegii aces-

tora, și ei pământeni la origine, dar venind de pe

planetele pe care le colonizaseră cu mult timp în

urmă strămoșii lor: Ari și Taisa, Bart și Myra, Saul și

Bia, Ivo și Araia, Niall și Teia, Don și Sia... Ceilalți ze-

ce membri ai echipajului fuseseră recuperați de pe

Rania și, după ce ajutaseră la salvarea Pământului,

deciseseră să rămână și să-i ajute pe temerarii su-

praviețuitori...

Într-o parte, stătea Ian, fiul lui Lilo și al lui

Rian, alături de Missi, fiica lui Bart și a Myrei, de

7

Naima, de Isa, de fratele ei, Harú, și de Rip, câinele

salvator...

Hologramele îi arătau pe Paio, conducătorul

alaienilor de pe Talo, pe Ala, Set, Bar și Ned, prietenii

alaieni ai lui Ian și Missi, pe Saro, bătrânul marțian,

prietenul din alte timpuri al lui Ira și conducătorul

vechilor talonieni, pe Mama Suro, vizionara cu înfă-

țișare de animal, însoțită de fiul ei, Suri, și pe o mul-

țime de omuleți verzi și de alaieni subțiri, cu ochii

mari și cu mâinile cu trei degete...

Se uită mai atentă și văzu două ființe ciudate,

care se zbăteau, încercând să iasă din plasa hologra-

fică... Ian și Missi, când le văzură, se repeziră să le

prindă, ca și când acest lucru ar fi fost posibil... Dar

ce știa ea?! Micii surieni, fiii lui Suri, săriră în brațele

lui Ian, în timp ce hohotul lui de râs, plin de încânta-

re umplu încăperea și nava vie, râzând și ea, se făcu

nevăzută, purtându-i pe toți ca pe o prețioasă și năs-

trușnică povară...

8

9

PARTEA I

DE PE PĂMÂNT SPRE RANIA...

1.

Nava de transfer se îndepărta deja de Pământ,

când Lilo realiză că nu reușise să-i vadă pe toți prie-

tenii ei înainte de a pleca... De la unul dintre ei, mai

ales, îi părea rău că nu-și luase rămas bun...

O discuție cu el îi arătase că plecarea cu nava

vie putea fi, într-adevăr, o altfel de viață, poate greu

de acceptat, dar era, în același timp, o șansă pe care

nu o avea oricine... Și, adăugase el, nava vie avea ne-

voie de oameni ca ea!

Nu mai aflase de ce nava vie avea nevoie de

oameni ca ea, fiindcă fusese chemat de Comandantul

In...

Lilo știa despre sine că era un astronaut bine

pregătit și că, deși majoritatea dintre colegii ei fuse-

seră special formați pentru aceste zboruri, ea deve-

10

nise ceea ce era acum într-un mod natural, pentru că

se născuse pe o navă intergalactică și părinții ei erau

vechi călători printre stele... Dar ca să aibă nava vie

nevoie de ea, nu se gândise! În schimb, dorea cu

adevărat să trăiască experiența zborului cu această

ultimă invenție a comandantului In...

De la început, fusese captivată de tot ceea ce îi

dezvăluise acesta în legătură cu nava care, sub sem-

nul Armoniei, urma să acopere universul de la un

capăt la celălalt... Misiunea ei era să creeze legături,

să exploreze, dar și să intervină, ajutând sau salvând

viața acolo unde era în primejdie...

Pe de altă parte, comandantul o lăsase să înțe-

leagă că nava vie nu era un experiment nou, dar că

odinioară universul nu fusese pregătit să o primeas-

că cum se cuvine și ea dispăruse cu experimentatori

cu tot...

Îl privise întrebătoare, fiindcă ceva din zâm-

betul lui afectuos îi dezvăluia că nu era străin de ace-

le experimente și nici de dispariția lor... Nu insistase

totuși, pentru că i se păruse că nu mai era acolo, ală-

turi, ci călătorea într-o lume doar de el știută...

Lilo simțise cumva că legătura ei cu nava vie

nu numai că se construia în discuțiile cu comandan-

tul, dar că însuși destinul ei avea nevoie de ea ca să

se împlinească... De aceea, fusese foarte atentă la tot

11

ceea ce însemna nava vie, remarcând faptul că prin-

cipalul ei atu era combustibilul inepuizabil oferit de

Energia Universală. Acest combustibil îi permitea să

aibă un comportament spațio-temporal care depă-

șea orice tipar cunoscut, comportament pe care se

baza și misiunea ei de cercetare a posibilităților de

stăpânire a găurilor negre sau black holes2, adevăra-

te capcane în calea oricăror nave spațiale...

Ceea ce o impresionase și o făcuse să înțelea-

gă saltul de neimaginat pe care comandantul In îl

făcuse cu invenția sa de la navele inteligente la nava

vie era că ea prezenta, într-un fel propriu, caracte-

risticile viului inteligent...

Construită ca un planetoid, având ca model, în

mic, Pământul, nava avea „trup”, „minte” și „suflet”!

Pe „trupul” ei urmau să locuiască, cu „mintea” trebu-

iau să se pună de acord și cu „sufletul” ei să se ar-

monizeze...

Faptul că primise o „minte” și un „suflet” în

relație cu Forța Universală făcea ca nava să aibă,

într-adevăr, un comportament unic și o putere in-

formațională proprie, dar și sensibilitate, și de ea

2 Engl. black hole = gaură neagră, o regiune în spațiu-timp cu o forță gravitațională atât de mare încât nimic - nici măcar particulele și radiația electromagnetică precum lumina - nu poate scăpa odată intrat în ea. https://en.wikipedia.org/wiki/Black_hole.

https://ro.wikipedia.org/wiki/For%C8%9B%C4%83_gravita%C8%9Bional%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/For%C8%9B%C4%83_gravita%C8%9Bional%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Radia%C8%9Bie_electromagnetic%C4%83

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lumin%C4%83

12

trebuia să se țină cu adevărat seama, iar armoniza-

rea lor fusese urmărită tocmai în acest sens...

Forța energetică a echipajului devenea un fel

de cârmă de care nava vie se putea folosi în momen-

tele de cumpănă... Și aceasta, pentru că nava vie nu

era Forța însăși, ci doar o emanație - e adevărat,

specială - a puterii ei, așa cum erau călătorii înșiși...

Toți cei douăzeci și trei de membri ai echipa-

jului erau pământeni, dar unsprezece veneau de pe

planetele pe care strămoșii lor migraseră cu mult

timp în urmă. Se cunoscuseră bine în perioada de

pregătire și Lilo era convinsă că armonizarea cu na-

va va fi posibilă, chiar dacă, se gândi ea, unii nu erau

încă prea siguri pe ei...

Erau unsprezece bărbați și douăsprezece fe-

mei, și Lilo știa că prima condiție a alegerii lor fusese

ca armonizarea dintre ei, ca grup, să fie perfectă. Dar

ea intuia că fuseseră detectate și gradele lor de ar-

monizare ca perechi și se tot întreba care o fi cores-

pondentul ei? Îi plăcea de toți colegii care formau

echipa, dar nu tresărise la vederea nici unuia și nici

ei nu păruseră prea interesați de ea...

*

Transferul se desfășură conform planului și

echipajul se îndreptă spre cabina unde îi aștepta

comandantul... Nu mai era In, ci un nou comandant

13

care li se spusese că are multă experiență în condu-

cerea navelor cosmice și care li se va prezenta la so-

sirea pe navă...

Cabina de comandă era punctul cheie și sin-

gurul loc care semăna cu ceea ce te-ai fi așteptat să

existe pe o navă intergalactică, al cărei parcurs urma

să cuprindă întregul univers...

Intrară pe rând și dădură mâna cu comandan-

tul care îi aștepta lângă pupitrul său... Aflată cumva

la mijlocul șirului, Lilo, deși era destul de înaltă, nu-l

depășea pe Bart care venea de pe Gliese, așa că nu-l

văzu cu adevărat pe comandant decât atunci când

ajunse în fața lui.

Cu toate că învățase în anii de pregătire să-și

stăpânească foarte bine reacțiile, de data aceasta

surpriza fu prea mare și tresărirea fu vizibilă nu

numai pentru comandant, dar și pentru câțiva co-

legi. Vru să strige: Ira! Se opri însă la timp și,

controlându-se într-o fracțiune de secundă, întinse

mâna și el i-o strânse cu un mic zâmbet liniștitor în

colțul buzelor...

Era el, prietenul de care se despărțise fără

să-și ia rămas bun! Deci... el știuse de la început că se

vor întâlni... Simți o atât de mare bucurie, încât se

sperie că și ceilalți ar fi putut să o vadă și să înțelea-

gă ce se petrece cu ea... Preocupați însă de contactul

14

cu nava, colegii ei n-o priveau, așa că rămase un

timp nemișcată, să-și trăiască bucuria... Se uită în

direcția comandantului și observă că acesta vorbea

cu ceilalți și, din când în când, o privea... Un mic

zâmbet puțin ironic, puțin malițios, dar evident în-

cântat, îi apărea pe fața tânără și luminoasă...

Își reveni și își propuse să limpezească lucru-

rile mai târziu... Se alătură colegilor, în timp ce co-

mandantul le prezenta spațiile în care urmau să lu-

creze. Când ajunse la ea, îi indică pupitrul și ea recu-

noscu imediat panoul la care exersase până atunci,

dar mult mai miniaturizat și mai atractiv. Se așeză,

în timp ce el îi zâmbea în același fel cald și puțin ma-

lițios...

Făcu o mișcare să se ridice, dar comandantul

o liniști:

─ Vom avea destul timp să vorbim și să mă

cerți! glumi el... Acum mă bucur că ești aici și... sunt

convins că mă vei ajuta să ducem cu bine la capăt

misiunea!

Îl privi și dădu doar din cap...

*

Era planificat să stea o săptămână pe navă,

înainte de a porni și fiecare se apucase deja să se

familiarizeze nu numai cu aparatura de bord cu care

urmau să lucreze, ci și cu noile lor locuințe... Acestea

15

erau în așa fel construite, încât să poată să și le ajus-

teze fiecare, conform dorințelor, imaginației și nece-

sităților...

Totodată, cunoscuseră bine toate resursele de

care dispuneau, inclusiv conținutul „arcei”, cum o

numise în glumă Ira. Realitatea era că, de fapt, nava

semăna cu o adevărată Arcă a lui Noe, purtând o

foarte mare varietate de plante, animale, pești și pă-

sări, alături de mostre conservate din tot ce însemna

viață pe Pământ.

Făcuseră, de asemenea, cunoștință cu echipa-

jul secundar al navei, compus din o sută de specia-

liști în cele mai diverse meserii, de la bucătar la me-

dic veterinar și de la îngrijitor la programator...

Deși fuseseră și ei selectați cu aceeași grijă ca

și echipajul principal, nu erau implicați în conduce-

rea navei, dar erau foarte importanți pentru funcți-

onarea tuturor sectoarelor de la suprafața și din

adâncurile ei, și toți cei douăzeci și patru de astro-

nauți apreciaseră tinerețea și buna dispoziție a tova-

rășilor lor de călătorie...

*

Săptămâna de acomodare era pe sfârșite și ei

erau gata de plecare... Ultimul control avu loc chiar

în ziua premergătoare și Lilo trecu și ea prin toate

filtrele medicale și psihologice, la fel ca toți ceilalți.

16

La sfârșit, Ira o chemă la el și ea se miră, fiindcă nu

era cazul să se gândească acum la discuții prietenoa-

se...

─ Aș vrea să discutăm ceva ce ține de tine,

Lilo! Așa cum știi, ultimele teste au fost aplicate și...

unul dintre ele dezvăluie că ești însărcinată... Nu

cred că ți-ai dat seama, pentru că sarcina e în faza

incipientă...

Glasul lui era blând și liniștitor, dar ei i se pă-

ru că îi înfige un cuțit drept în mijlocul inimii! Uitase

cu totul de Rian, soțul ei, de tot ce trăise până atunci

și..., din nou, ceea ce știa fusese ignorat! Se uită la el

cu ochii mari, parcă neînțelegând ce-i spune, deși în

mintea ei lucrurile erau clare!

Îl întrebă cu glas șoptit:

─ Trebuie să părăsesc nava?!

─ Nu, în niciun caz, dacă tu nu vrei asta! Un

copil se poate naște liniștit pe navă! De altfel, proba-

bil că vor fi mai mulți copii decât credem... Problema

e că trebuie să mergi și să te gândești în liniște la tot

ce implică acest lucru pentru tine, pentru copil și...

pentru tatăl copilului! adăugă el puțin încurcat...

─ Nu! Nu trebuie să merg nicăieri..., fiindcă e

totul sub control! se grăbi ea să-l asigure. Voi rămâ-

ne pe navă și copilul se va naște aici! Cât despre ta-

tă..., copilul nu trebuie să afle despre el, decât atunci

17

când va putea să înțeleagă... Viața mea va începe cu

adevărat acum și vreau să-l cuprind în ea pe acest

copil cu toată iubirea care a lipsit între mine și tatăl

lui... Desigur..., dacă ești de acord, în calitatea ta de

comandant...

O privire pătrunzătoare și, în același timp, în-

țelegătoare îi ajunse până în suflet, și își dădu seama

că era acceptată cu toate greșelile ei...

Se ridică și se îndreptă spre ieșire... Se mai li-

niștise, dar nu putea scăpa de senzația aceea de du-

rere sufletească cauzată de situația neașteptată în

care se afla.

Ira o urmărea atent și, înainte de a părăsi ca-

bina, se apropie de ea, o întoarse ușor spre el și, pri-

vind-o în ochi, o cuprinse în brațe... Nici dacă lumea

întreagă ar fi explodat nu putea să semene cu ceea

ce simți ea în acel moment!...

─ Ssst! Nu spune nimic! Ceea ce simți este

ceea ce simt și eu... Momentul pe care îl trăim nu

poate anula greșelile făcute de oricare dintre noi,

dar ne va ajuta să trecem peste ele și să ne sprijinim

reciproc în drumul pe care îl avem de străbătut...

─ Deci..., tu... ești perechea mea?! reuși ea să

îngaime...

─ Da! Eu sunt... și am știut acest lucru de când

am sosit pe Pământ, dar nu puteam să-ți spun, atâta

18

timp cât tu nu simțeai că este așa... Am forțat puțin

lucrurile acum, pentru că, o dată, trebuie să ieși din

deznădejdea ta, iar în al doilea rând, trebuie să por-

nești la drum încrezătoare și puternică!

─ Și copilul? întrebă ea copleșită.

─ Copilul se va naște și va avea parte de Ar-

monia pe care i-o putem noi amândoi oferi, iar

atunci când va fi pregătit, îl vom informa cu tot ce

trebuie pentru a intra în cercul său...

Dintr-odată, toată ființa ei simți o descătușare

care se reflectă în ochii strălucind de lacrimi... Sus-

pinând, își lăsă capul pe pieptul lui și, pentru prima

dată de la sosirea ei pe Pământ, se simți liberă ca

păsările cerului, dar și completă, generoasă și ferici-

tă, așa cum nu crezuse că ar mai putea fi vreodată...

19

2.

Nava vie își începu prima călătorie, având ca

destinație planeta Saris, din galaxia MX4, aparținând

Constelației Fecioarei. Aceasta prezenta condiții

identice cu Pământul și acolo urmau să stabilească

ce posibilități de cooperare ar exista în vederea cre-

ării și dezvoltării navelor inteligente alternative,

pentru distanțe mici.

În prima parte a călătoriei, Lilo nu mai avu

posibilitatea să rămână între patru ochi cu Ira... Lua-

tă de propriile îndatoriri, se gândise că vor avea des-

tul timp să-i spună povestea ei... În clipele de odihnă

se întorcea însă mereu spre momentul Recunoaște-

rii și încerca totodată să înțeleagă de ce greșise pri-

ma dată, alegându-l pe Rian...

*

Crescuse într-o familie de astronauți. Și mama

și tatăl ei călătoriseră și călătoreau încă pe navele

spațiale... Avusese, desigur, o copilărie fericită, dar

20

oarecum artificială, fiindcă abia când ieșise din ado-

lescență pusese cu adevărat piciorul pe Pământ.

Interesată efectiv de zborurile intergalactice,

intrase în grupul comandantului In care pregătea

echipajul pentru nava vie...

Acolo îl cunoscuse pe Rian, cel care avea să-i

devină soț. Foarte sigur pe el, o abordase și n-o mai

slăbise până nu spusese da... Aproape un an simțise

că e cea mai fericită ființă de pe pământ! De ce doar

un an era o întrebare pe care și-o pusese și ea de

nenumărate ori... Se gândea însă că și asta fusese

prea mult!

În anul acela de început ea crezuse că așa ara-

tă fericirea: să aibă alături un bărbat deștept, recu-

noscut de toată lumea ca deștept și foarte îndrăgos-

tit de trupul ei, fiind gata în orice clipă liberă să facă

dragoste... Abia mai târziu observase că pe ea n-o

întreba niciodată dacă asta dorește și nici nu-l prea

interesa ce lăsa în urmă...

Încet-încet, începu să-l urmărească mai atentă

și realiză cu stupoare, dar și cu groază, că apetitul lui

sexual era legat de ingerarea lui LOX4, un fel de drog

folosit uneori de astronauți, dar de care el devenise

cu totul dependent.

Se sperie atât de tare, încât se temu să se

adreseze și singurului ei prieten: comandantul In...

21

Se zbătea între încercările de a discuta cu soțul ei și

găsirea unei modalități de a-l despărți de drog... Cu

prima, eșuase de la început până la sfârșit! Ori de

câte ori încerca să-l facă să vorbească despre pro-

blema lui, o lua pe sus și o ducea în dormitor,

spunându-i că o iubește și-i va demonstra acest lu-

cru!

Cu fiecare zi care trecea, însă, întregul lui

comportament se deteriora tot mai vizibil și ea își

dădu seama că el avea nevoie de ajutor... Atunci i se

adresă comandantului In și acesta, după o discuție

între patru ochi, îl convinse să se supună detoxifică-

rii...

Durase vreo câteva luni în care, ieșit de sub

influența drogului, părea să se comporte normal, dar

ea sesiză destul de repede că-i pierise și dragostea

pentru ea, atâta cât fusese! Fără să se lase copleșită,

se luptase să mențină aparențele, sperând din tot

sufletul că era totuși o perioadă trecătoare...

Din nefericire, curând își dădu seama că nu

mai simțea nici ea pentru el decât milă... Se sfârșise

și asta o știa bine, dar nu se pricepea deloc cum să

facă să se despartă de el, fiindcă de câte ori aducea

vorba despre asta, el fie că devenea violent, fie că

apela la mila ei... Și tocmai asta nu dorea ea să se în-

tâmple! Să stea cu el de frică sau din milă...

22

Când stabilise că pleacă în lunga călătorie,

erau încă împreună și-i vorbise despre intenția ei

într-un moment în care părea că lucrurile nu sunt

așa de inflamate... El nu spusese nimic! Venise însă

pe neașteptate, o luase în brațe și o dusese în dormi-

tor, în ciuda protestelor ei... Făcuseră dragoste într-un

mod pe care nici acum nu știa cum să-l catalogheze,

pentru că simțurile dezlănțuite se manifestaseră la fel

și dintr-o parte și din alta...

Sub impresia senzațiilor plăcute pe care le

trăise, la început, ea îl sărutase fericită, dar, privin-

du-l mai bine și văzându-i ochii opaci, și simțindu-i

mâinile care se mișcau spasmodic în încercarea de a

o mângâia, o durere ascuțită o făcuse să înțeleagă

adevărul și fugise înspăimântată...

Imediat după asta, el îi ceru să renunțe la gru-

pul comandantului In! Cuvintele lui o uimiră în așa

măsură, încât începu să râdă și atunci el o lovi... Fap-

ta lui îl surprinse la fel de mult ca și pe ea și plecă de

acasă... Bineînțeles că întoarcerea la drog fu cea mai

simplă soluție ca să scape de remușcări sau ce o fi

fost în mintea și sufletul lui... Acceptă o nouă dezin-

toxicare, dar comandantul fu nevoit să-l scoată din

grup. După acest eșec, dispăru... Nu mai știa pe unde

e și, deși îi părea rău de el, acceptase că așa era mai

bine pentru amândoi...

23

Uneori se gândea cu mult regret la el, fiindcă

era sau fusese o minte strălucită a generației sale...

Într-o discuție cu comandantul In, acesta îi spusese

cu amărăciune că mintea lui Rian nu putea fi egalată

de mintea nici unuia dintre colegii săi, numai că, în-

cet-încet, pierdea controlul propriu asupra ei...

*

Pe Ira îl cunoscuse în primele zile de pregătire

pentru plecarea cu nava vie... Făcea parte din grupul

de specialiști cu care lucrau și venea de pe Marte,

unde strămoșii lui ajunseseră cu două secole în ur-

mă...

Din momentul în care îl întâlnise, fără să con-

știentizeze ce se petrecea cu adevărat, simțise că

viața ei se reordonează și că poate fi veselă, liniștită

și încrezătoare în viitorul ei, uitând uneori de Rian și

de problemele lor...

Îl considerase prietenul ei, alături de coman-

dantul In, iar regăsirea lui în calitate de comandant

al navei vii îi întărise nu numai încrederea în desti-

nul ei de astronaut, dar îi adusese, ca într-o poveste,

și împlinirea la care visa orice ființă din univers...

Acum era fericită și, mulțumindu-i navei că o

acceptase, se uită la pântecele care începea să se ob-

serve din costumul elegant pe care îl purta... Mângâ-

24

ie cu tandrețe făptura care se ascundea acolo și îi

promise că va fi un copil iubit și fericit...

Ca un răspuns, o lovitură ușoară îi arătă că de-

ja stabilise prima legătură exterioară cu el... Începu

să râdă, se întoarse și continuă să lucreze la proiec-

tul casei sale rotitoare, care trebuia să capete în cu-

rând și o cameră minunată pentru copil, iar Ira îi

sugerase câteva soluții care i se păruseră ispititoa-

re...

*

Lucrând, se gândi din nou la Ira... De ce Ira și

nu Rian era o întrebare care întotdeauna o ducea cu

gândul la cele două jumătăți ale unei căni pe care o

spărsese în copilărie și pe care tatăl ei, ca să nu mai

plângă, le lipise aproape perfect, fiindcă, atunci când

i-o adusese, ea crezuse că o făcuse el întreagă. Când

i-o dăduse, se bucurase, dar tatăl ei îi atrăsese aten-

ția că era lipită...

Nu înțelesese prea bine de ce îi subliniase

acest lucru, până ce nu o folosise, probabil pentru

ceva prea fierbinte sau prea rece, nu mai știa, și cana

se desfăcuse... Atunci tatăl ei îi explicase că întregul

despărțit în jumătăți rareori se mai poate reface,

chiar dacă pierderile sunt infime particule de cuarț,

ca în cazul cănii ei... La orice presiune dinafară, aces-

25

te pierderi își vor spune cuvântul și jumătățile cad la

pământ!

Bineînțeles că îi explicase pentru mintea ei de

copil, dar mai târziu, reluaseră discuția și atunci îi

vorbise despre aspirația omului de a se întregi... Și,

mai în glumă, mai în serios, el îi spusese că pentru

cana perfectă este nevoie ca în grămada de jumătăți

din univers să mai existe neștirbite părțile ei... Și,

având în vedere faptul că grămada aceasta este uria-

șă, să tragă și ea concluzia dacă este greu sau ușor să

se regăsească...

Nu e nevoie numai de potrivire, ci și de liantul

care să le țină laolaltă, chiar dacă în vânzoleala gră-

mezii au mai pierdut câteva fire de cuarț... Cana va

rezista atâta timp cât liantul și materialul din care e

făcută rămân intacte... Curioasă, îl întrebase ce fel de

liant ar trebui, iar tatăl ei îi răspunsese simplu: Iubi-

rea!

Răspunsul tatălui său nu fusese însă complet,

de îndată ce ea crezuse că iubirea îi unise pe ea și pe

Rian, și jumătățile căzuseră foarte repede la pă-

mânt...

Abia acum realiza că nu felul acela de iubire

era cel la care se gândise tatăl ei. Nu iubirea dirijată

de instinct, ci iubirea dirijată de spirit și susținută de

instinct ar fi fost necesară, dar nu-și dăduse seama...

26

Probabil fusese partea de înțelepciune pe care tre-

buia să o câștige din propriile experiențe...

*

Lilo stătea încă adâncită în gânduri, când auzi

micul roboțel care o anunța că trebuie să se pregă-

tească pentru schimb. Se uită încă o dată la modifi-

carea pe care o făcuse în plan pentru camera copilu-

lui, lăsă proiectul pe masa monitor și plecă să se îm-

brace... Își luă costumul special care le asigura nu

numai confort, dar și protecție, ieși din casă și se în-

dreptă spre cabina de comandă.

Se uită în jur, în timp ce înainta pe aleea um-

brită de pinii verzi și nu prea înalți, cu un sentiment

pe care nu putea să-l cuprindă în obișnuitele clasifi-

cări, fiindcă ceea ce simțea când se mișca în spațiul

primitor al navei era mult mai complicat decât o

simplă încadrare... Era un sentiment profund de

mulțumire, dar, într-un fel, și de recunoștință... Era,

în același timp, și multă înțelegere și acceptare, și,

când se gândea la Ira, era iubire, deși i se părea că

Iubirea, așa cum o înțelegea ea, exprimă prea puțin

din ceea ce simțea pentru el...

Grăbi pasul și intră cu zâmbetul pe buze în sa-

la în care pupitrele erau gata pentru preluare... Ira îi

făcu un mic semn de recunoaștere și, când ajunse

27

lângă ea, îi transmise și ei ultimele instrucțiuni, așa

cum făcuse și cu ceilalți cinci colegi de schimb.

Deși fiecare știa ce are de făcut și informația

era stocată vizibil și ușor de accesat, obișnuiau to-

tuși să se informeze reciproc în mod direct și pentru

că, astfel, considerau ei, se păstrau raporturile uma-

ne obișnuite... Pe de altă parte, reușeau de multe ori

să mai relaxeze atmosfera cu mici glume de rămas

bun și cu urări pentru cei care aveau să se destindă

în următoarele ore libere...

Ira o întrebă dacă totul e în regulă și, după ce

primi confirmarea, se îndepărtă, nu înainte de a o

mângâia ușor pe obraz...

Avea de stat în schimb șase ore, apoi urma să

se întâlnească cu el și să stabilească programul pen-

tru timpul liber care le rămânea.

Atentă la panoul ei, nu era mai deloc solicita-

tă, atâta timp cât călătoria se desfășura conform

planului și nu existau amenințări de niciun fel...

Se uită la monitoare, apoi privi în jur...

Colegii ei erau acum Bart și Myra de pe Gliese,

care se căsătoriseră pe navă... Myra era deja însărci-

nată și Ira îi reamintise vorbele lui în legătură cu

copiii care vor popula nava...

Puțin mai departe se aflau Ari de pe LuytenB

și Don și Sia de pe Kepler 22B. Don și Sia formau de-

28

ja o pereche și aveau toate șansele ca recunoașterea

lor să se termine tot cu o căsătorie... Ari, în schimb,

era căsătorit și avea un copil cu soția pe care o lăsa-

se acasă...

Lilo se gândi că testele aplicate descoperiseră

destul de corect posibilitățile de armonizare, dar nu

toți puteau să și împlinească Legea în acest cerc...

De fapt..., ea greșea..., pentru că nu se gândea

că lunga lor călătorie surmonta cercurile vieții fiecă-

ruia și ei nu mai intrau în tiparul muritorilor de

rând...

29

3.

Călătoria decurgea conform previziunilor și

Lilo se gândea că pe Saris se va duce însoțită de fiul

ei, fiindcă deja știa că va avea un băiat...

De multe ori, Ira o cuprindea și discuta în

șoaptă cu copilul, și ea era convinsă că, într-un fel, ei

se înțelegeau, pentru că loviturile lui și mișcările pe

care le făcea erau întotdeauna în concordanță cu

ceea ce aștepta Ira ca răspuns. Ea se speria, dar Ira

râdea în hohote și atunci copilul dădea din mânuțe și

piciorușe, și ei i se părea că-i aude și râsul la fel de

nestăpânit...

Așa se și născu: râzând, fiindcă Ira, prezent la

naștere, avusese înainte o discuție foarte amuzantă

cu el... Ira fusese cel care îl primise în brațe și copilul

zâmbise cu toată gura lui știrbă, când bărbatul care

urma să-i fie tată îl sărutase ușor pe vârful nasului...

Ea se uitase mirată la micuța și precocea ființă

și simțise că era cu adevărat parte din ea, dar remar-

30

ca totodată că devenea o parte indubitabilă a legătu-

rii ei cu Ira...

De comun acord cu acesta, dădură copilului

numele de Ian și se pare că fusese o alegere bună,

pentru că imediat după ce îl strigară cu acest nume,

copilul râse, vizibil aprobator.

Rian dispăruse cu totul din mintea ei și tot ce

asocia cu micuța făptură făcea parte numai din lu-

mea în care trăia acum...

*

Ajunși în apropiere de Saris, nava de transfer

îi preluă și-i purtă la bază, de unde un minivoleu îi

duse la hotelul imens în care erau cazați. Stabiliră

programul împreună cu gazdele lor iar pe Ian, care

avea aproape doi ani pământești, hotărâră să-l lase

împreună cu copiii sarisieni într-unul din locurile lor

de joacă.

Copilul avea o fire plăcută, era răbdător și în-

țelegător, așa că atunci când Ira îi spuse ce trebuie

să se întâmple, se arătă entuziasmat de ideea de a

cunoaște alți copii... Îl duseră în prima grădiniță și,

deși nu știa limba, în câteva minute reuși să se apro-

pie de un băiețel de aceeași vârstă, pe care îl cuceri

imediat cu zâmbetul lui prietenos.

Trecuse cam jumătate din perioada progra-

mată pe Saris și, într-una din zile, li se propuse să

31

meargă să viziteze un alt oraș în care se găseau

puncte de lucru... La insistențele lui Ian și la sugestia

gazdelor lor, îl lăsară pe acesta împreună cu ceilalți

copii în grădinița cu care deja se familiarizase.

Când reveniră, îl găsiră pe micuțul lor râzând

și sărind, alături de prietenii lui, peste un vraf de

jucării pe care le așezaseră în mijlocul camerei de

joacă. Când îi văzu, alergă fericit să-i întâmpine și

primul cuvânt pe care îl spuse îi țintui locului:

─ Tata! A venit tata! Altul tata! I-am spus că

Ira este tata și el este tata! Uite ce mi-a adus! și le

arătă un minivoleu miniaturizat.

Ira își reveni primul... Îl luă în brațe pe băiețel

și-l sărută, apoi i-l așeză în brațe lui Lilo, în timp ce îl

întreba:

─ Și ce ai mai vorbit cu altul tata?

─ Nimic... M-a întrebat de mama și i-am spus

că e plecată...

─ Ți-a spus că mai vine?

─ Da! A spus că vine și azi, și mâine și mereu!

Lilo crezu că o să-l scape din brațe când auzi

cuvintele copilului... Ira i-l luă repede și-l roti în aer,

în timp ce băiețelul striga cât îl țineau puterile:

─ Mai sus! Mai repede!

Îl mai roti de câteva ori și privi spre Lilo care

se îngălbenise... Îl lăsă ușor pe copil și-l trimise să se

32

joace cu micii lui tovarăși, după care, se apropie de

ea, o așeză pe unul dintre fotolii, își trase și el unul și

îi luă mâinile într-ale sale.

─ Lilo! Știam că se va întâmpla acest lucru,

dar nu credeam că așa de repede... Cu atât mai bine,

fiindcă se pare că Rian a oferit și soluția: altul tata!

Ne vom folosi de această portiță și vom vedea ce

este de făcut mai departe... Cert este că trebuie să

stăm de vorbă cu Rian, să vedem ce gândește și el...

Oftând, ea îi strânse mâinile care le cuprinse-

se pe ale ei și dădu din cap aprobator, dar în același

timp o teamă nedefinită îi invadă sufletul, pentru că

așa cum îl cunoscuse ea pe Rian, te puteai aștepta la

orice de la el...

Pe de altă parte, încerca să se autoliniștească...

Acum îl avea alături pe Ira și puterea lui era și pute-

rea ei! Cu acest gând în minte, îl privi și un zâmbet

curajos se ivi pe chipul ei...

─ Sunt sigură că voi găsi argumentele necesa-

re pentru a-l convinge pe Rian că trebuie să stea cât

mai departe de copil, până când acesta va reuși să

înțeleagă care este problema cu altul tata...

─ Este adevărat, Lilo, că poți găsi argumente,

dar eu cred că nu trebuie să te duci cu idei precon-

cepute la această întâlnire... Încearcă să-l privești cât

de obiectiv poți, fiindcă nu știi cum a evoluat... Din

33

discuția cu copilul, mi s-a părut destul de rezonabil,

deși... felul abrupt în care s-a prezentat putea face

mult rău... Însă..., zâmbi el, a văzut cu cine are de-a

face!...

─ Voi încerca..., dar nu va fi ușor...

─ M-am gândit că poate vrei să te însoțesc...

Totuși, nu cred că e bine…

─ Nu, nu, Ira! Mă descurc! Lucrurile trebuie

clarificate între noi și s-ar putea ca prezența ta mai

mult să-l înfurie, decât să-l liniștească...

─ E o presupunere și iar apelezi la idei pre-

concepute... Te rog mult să încerci să-ți speli creierul

înainte! glumi el.

─ Am înțeles! spuse ea și zâmbi...

Îi strânse mâna și se ridică... Mai liniștiți, se

duseră să-și recupereze spiridușul care își continua-

se nestingherit joaca...

─ Ira! Ție îți place de altul tata?

Ira îl privi puțin mirat, după care îi răspunse:

─ Sigur îmi va plăcea, când îl voi întâlni!

─ Păi, îl întâlnești acum, fiindcă ne așteaptă la

hotel...

Ira se uită prevenitor spre Lilo, apoi îl întrebă

cu cel mai obișnuit glas al lui de ce voia să știe dacă îl

place el pe altul tata.

34

Copilul îl privi cu ochii lui negri, atotștiutori,

și-i spuse:

─ Pentru că ar fi interesant să am doi tați, de

aia! Și mama va trebui să aibă grijă de trei băieței...

─ Care... trei băieței?... se uită nedumerită Lilo

la el, în timp ce Ira râdea în hohote, îmbrățișând co-

pilul.

─ Cum care? Prima dată eu, apoi tata Ira, apoi

altul tata...

─ Și... cam cum ai vrea tu să aibă mama grijă

de noi? îl întrebă amuzat Ira.

─ Păi..., pe mine să mă sărute și să se joace cu

mine toată ziua și... pe voi doi... să vă pună să jucați

șah!

─ Toată ziua? Asta zic și eu strategie de a ține

la distanță doi băieței mai puțin agreați!

Ira se distra copios și începuse și Lilo să intre

în jocul lor, dar ușa de la intrarea în holul hotelului îi

trezi la realitate, mai ales când îl văzură pe Rian că

se ridică de pe unul dintre fotolii și înaintează spre

ei.

Ira nu-l cunoscuse direct, dar îl știa din peri-

oada când avusese problemele de care aflase de la

comandantul In... În timp ce îl întâmpinau, Lilo îl

privea cu încrederea pe care i-o redase ultima con-

35

vorbire cu Ira, așa că îi zâmbi și-l salută, după care

făcu prezentările...

Încerca să elimine orice idee preconcepută,

dar nu putu să nu remarce că părea mult mai îmbă-

trânit și puțin nesigur... Era la fel de frumos și ochii

lui o fixau cu insistență, parcă încercând să refacă

amintiri care să o apropie... Nu reușea însă să-și

aducă aminte decât de clipa în care o lovise și asta îl

făcea șovăitor și puțin încurcat...

După ce schimbară câteva cuvinte de curtoa-

zie, Ira îl luă pe Ian și se îndepărtară, lăsându-i pe cei

doi să discute în liniște...

Fără să părăsească zâmbetul plăcut și preve-

nitor, Lilo îl întrebă direct ce mai face și cum a ajuns

pe Saris...

Văzând-o pe Lilo că îl abordează cu atâta na-

turalețe, Rian își reveni și spuse:

─ N-am știut de copil! N-aș fi plecat, te asigur!

Am aflat târziu, de la comandantul In, pe care l-am

vizitat după o scurtă perioadă de peregrinări...

Aici, se opri puțin și fața i se întunecă... Alungă

însă rapid amintirile neplăcute și continuă:

─ După o discuție ceva mai îndelungată, co-

mandantul mi-a spus că există pe Saris cerere de

specialiști în conducerea navelor de ultimă genera-

ție, așa că am venit!

36

─ Ai știut că ne vom opri aici?

─ Nu de la început! Am aflat întâmplător de

faptul că veți avea aici întâlniri și, deși trebuia să

plec într-o călătorie, am rugat Centrul să-mi permită

să rămân ca să-mi văd fiul... Și l-am văzut! E un copil

extraordinar, Lilo!

─ Și... nu te-ai gândit că i-ai fi putut face mult

rău cu prezentarea ta ca un alt tată?

Când spuse ultimele cuvinte îi veni în minte

figura inteligentă a băiețelului care nu păruse deloc

încurcat de situația creată și zâmbi, în ciuda întrebă-

rii foarte serioase pe care o pusese...

Neînțelegându-i zâmbetul, Rian începu să se

înfurie... Ea observă la timp semnele și interveni

imediat:

─ Nu te supăra, dar zâmbeam pentru că mi-am

adus aminte de felul în care ne-a spus Ian de întâlnirea

cu tine...

─ Și... ești de acord să fiu... altul tată?

─ Nu ești altul tată, ci tatăl lui adevărat, dar nu

aveam de gând să-i spun atât de repede, fiindcă pre-

supuneam că nu va înțelege... Se vede însă că l-am

subestimat! Pe de altă parte..., aș vrea ca pentru tine

să fie clară despărțirea dintre noi! Clară și definitivă!

─ Ești cu Ira acum? Într-un fel, cred că de el

m-am temut... Dar nu-i reproșez nimic! Ești o femeie

37

frumoasă și deșteaptă și m-aș fi mirat să nu te re-

marce...

─ Ca de obicei, greșești mult... Într-adevăr,

sunt cu Ira, dar nu cum crezi tu și nu pentru că sunt

frumoasă și deșteaptă, ci pentru că el este el și eu

sunt eu, iar noi trebuia să ne întâlnim odată! Din ne-

fericire și din fericire ne-am întâlnit acum...

─ Din fericire, înțeleg, dar de ce din neferici-

re? Aveți fiecare ce și-a dorit...

─ Nu! Nu avem chiar tot ce ne-am dorit, fiind-

că eu am greșit și am luat iubirea pentru tine ca fiind

unicul sentiment ce se putea simți în acest univers...

─ Hai să fim serioși! Iubirea ta s-a sfârșit când

ți s-a propus să pleci cu nava și, probabil, când l-ai

văzut pe Ira...

─ Nu, Rian, nu e așa! Iubirea noastră nu a fost

niciodată completă, nu știu din ce cauze; probabil că

așa am fost sortiți, doar să greșim împreună... Dar

când vei descoperi și tu că există o astfel de iubire

totală și plină de armonie, când fiecare gând este al

tău și al celuilalt, când poți să te bazezi pe celălalt ca

pe tine însuți și mai mult chiar, atunci îmi vei da

dreptate...

─ Să înțeleg că asta e iubirea ta de acum?

─ Înțelege ce vrei, dar nu despre asta trebuie

noi să vorbim, ci despre băiețel! Cred că ai remarcat

38

că este foarte deștept, și aici cred că seamănă cu ti-

ne, dar este și foarte vesel, și aici seamănă cu Ira,

deși el nu are alt merit decât acela că i-a ocrotit exis-

tența, în timp ce era în pântecul mamei sale... Îl vei

putea întâlni ori de câte ori vei dori, dar vreau să-i

păstrez copilului meu și inteligența, și veselia, așa

că... orice întâlnire va trebui să fie a celor trei... băie-

ței în prezența mamei! și ea zâmbi.

El păru din nou contrariat și gata să se supere,

dar ea îi povesti imediat ce spusese copilul... Se ve-

dea pe fața lui că propunerea fiului său îl și surprin-

dea, dar îl și făcea să simtă o profundă recunoștință,

pentru că nu se așteptase deloc ca micuțul să-l ac-

cepte atât de repede și, mai ales, fără să-și pună în-

trebări în plus... Bineînțeles că nu se gândise nicio

clipă că trebuie să-l includă cu adevărat și pe Ira în

legătura dintre ei doi, dar, deocamdată, vedea că

aceasta era singura soluție pentru a i se accepta

apropierea...

─ Dacă el a spus așa, atunci mă voi confor-

ma..., deși, probabil, întâlnirile dintre noi doi vor fi

foarte greu de stabilit, având în vedere programul

nostru..., se arătă el de acord.

Lilo fu puțin surprinsă de ușurința cu care

Rian acceptase propunerea, dar își reaminti cuvinte-

39

le lui Ira care îi recomandase să-l privească cu min-

tea eliberată de prejudecăți...

─ Nu ți-am spus cum am ajuns la ideea de al-

tul tata!reluă Rian discuția. Nu eu am propus această

formulă, ci fiul nostru, care, când m-a văzut, a stat

puțin pe gânduri, m-a luat de mână și a spus răspi-

cat: „Tu ești altul tata pentru Ian! Și Ira este tata! Și

Lilo este mama!.” Eu nu i-am dezvăluit că sunt tatăl

lui, tocmai pentru că nu aș fi vrut să-l rănesc,

spunându-i despre acest lucru înainte de a vorbi cu

voi...

Lilo îl privea pe Rian și nu prea îi venea să

creadă, dar, pe de altă parte, avusese destule dovezi

ale precocității copilului ca să nu fi fost așa...

─ Mă bucur că s-a întâmplat în acest fel!... Vrei

să iei masa cu noi? îl întrebă ea, deși nu discutase cu

Ira această posibilitate. Cunoscându-l însă, știa că îi

va aproba gestul... Puteau astfel să se cunoască mai

bine și avea multă încredere în capacitatea lui Ira de

a evalua corect situația creată.

─ Dacă este posibil..., aș dori foarte mult, fi-

indcă aș putea să mai vorbesc câte ceva cu Ian! Și cu

Ira..., adăugă el.

Se îndreptară spre Ira și Ian, care discutau

animat pe fotoliile din celălalt capăt al holului și Lilo

le spuse că vor merge toți patru la masă... Îl privi pe

40

Ira care dădu satisfăcut din cap, în timp ce Ian îl luă

de o mână pe Ira și de alta pe Rian, și i se adresă

mamei sale, ca o scuză:

─ Tu ești mama și ne conduci!

Gazdele lor le oferiseră mai multe variante

pentru a servi masa și ei aleseră un mic separeu un-

de se așezară toți patru, putând discuta nestinghe-

riți.

─ Am aflat cum s-a ajuns la altul tata! Se pare

că Ian este vinovatul..., îi spuse Lilo lui Ira, în timp ce

îl mângâia pe cap pe băiețel.

Acesta ridică repede privirea și, adresându-i-

se lui Rian, spuse:

─ O să fim trei băieței și mama o să aibă grijă

de noi!

─ Noi doi urmând să jucăm șah! Apropo, știi

să joci șah? îl întrebă zâmbind Ira.

─ Știu, sigur că știu, numai că nu știu dacă

vom avea timp pentru asta..., intră Rian în jocul lor.

Primise cu inima îndoită invitația la masă,

temându-se mai ales de felul în care se va desfășura

întâlnirea lui cu Ira... Acum vedea că nu are de ce să

se teamă, pentru că acesta se comporta la fel de na-

tural ca și când l-ar fi cunoscut dintotdeauna... Îl mi-

ra puțin acest calm și această înțelegere a situației și

se întrebă dacă el ar fi fost capabil de atâta altru-

41

ism... Categoric, nu! își răspunse, dar după aceea își

aminti ce-i spusese Lilo despre iubirea dintre ei și

inima i se strânse...

Pe ea o pierduse, dar se gândea că el nu ar fi

putut niciodată să accepte, așa cum făcea Ira, o în-

tâlnire cu un fost, fie el și soț... Sau era adevărată

afirmația lui Lilo în legătură cu cel hărăzit? Hm! În-

semna că el mai avea câte ceva de lucru pe această

lume...

Zâmbi puțin întunecat și Ira îi văzu grimasa,

ca și Lilo, de altfel, dar amândoi începură să discute

cu Ian și acesta i se adresă lui Rian, ca și când ar fi

înțeles strategia celor doi:

─ Pot să-ți spun Rian? Pentru că și lui tata Ira

îi spun Ira! păru el că trebuie să explice.

Și Lilo și Ira răsuflară ușurați, fiindcă altul tata

nu prea se potrivea cu contextul...

─ Bineînțeles că poți să-mi spui Rian! Este mai

scurt decât altul tata și, pe de altă parte, suntem toți

trei băieței care trebuie să-și spună pe nume! glumi

el.

Curând discuția trecu de la glumele făcute pe

seama replicilor lui Ian la lucruri mai serioase... In-

teresat de ce făcea Rian pe Saris, Ira îl rugă să le po-

vestească mai multe despre viața de pe planetă, atât

cât descoperise de când venise. El o făcu într-un stil

42

plin de umor, fiindcă unele lucruri erau asemănătoa-

re cu cele de pe Pământ, dar erau și multe care nu

semănau deloc...

Printre altele, le povesti cum reușise să se

obișnuiască cu locuința lui suspendată, deoarece

doar hotelul pentru oaspeți era o clădire cu picioare-

le pe pământ, cum s-ar spune, restul clădirilor fiind

așezate în cele mai neașteptate locuri, toate în aer,

cu posibilitatea de a le deplasa, în funcție de o mul-

țime de factori...

Se opri, puțin încurcat, fiindcă nu mai știa

cum să continue... Își dădea seama că nu putea să o

întrebe pe Lilo ce se întâmplase de la plecarea lui, în

prezența lui Ira...

Terminaseră însă de mâncat și, cum lui Ian i

se închideau ochii de somn, Ira le propuse să-l ducă

el la culcare și să revină după ce adoarme, iar ei doi

să mai stea de vorbă...

Rian aprecie din nou tactul lui Ira și încercă să

se pună în locul lui... Nu reuși, așa că își luă rămas

bun de la un Ian aproape adormit, dar care îl strânse

cu mânuțele de după gât și-l sărută cu multă dragos-

te, încât inima lui Rian se umplu și de duioșie, dar și

de o dorință nestăpânită de a-l avea pe fiul lui doar

pentru sine!

43

Când sesiză acest sentiment, își dădu seama

că el nu va putea fi niciodată asemenea lui Ira și o

undă de rușine și furie îi trecu prin suflet... Se în-

toarse totuși zâmbind spre Lilo ca să continue discu-

ția...

Aceasta îl urmărise tot timpul cu mare atenție

și îi văzuse frământarea, dar, înțelegându-l, îi zâmbi

și ea și, în câteva cuvinte, îi relată cum plecaseră cu

nava vie și cum depistase că e însărcinată, cum toți

colegii o susținuseră și cum avea, împreună cu Ian, o

casă rotitoare...

Rian nu se putu abține să nu întrebe:

─ Stai împreună cu Ira?

Deși puțin supărată pe acest fel obsesiv de a

se lega de Ira, mai ales că îi explicase care erau rela-

țiile dintre ei, îi răspunse totuși:

─ Nu! Ira are locuința lui, dar m-a ajutat mult

ca să o îmbunătățesc pe a mea, în așa fel ca Ian să se

simtă bine...

─ Deci Ian îi datorează multe lui Ira...

─ Da, îi datorează! Și, așa cum îți spuneam, îi

datorează extraordinara deschidere spre aspectele

pozitive ale vieții, lucru care l-a ajutat și-l va ajuta să

fie încrezător, echilibrat și, mai ales, să iubească lu-

mea cu discernământ și cu sinceritate!

─ Așa cum eu nu sunt în stare...

44

─ Rian, nu cred că e cazul să ne certăm! L-ai

văzut pe copil și ai văzut cât seamănă cu tine în tot

ce ai tu mai bun! De ce nu accepți că e minunat ceea

ce s-a întâmplat și anume că nu a luat, în primul

rând, defectele noastre? Poate că destinul lui i l-a

așezat în cale pe Ira, tocmai pentru a nu da voie

acestor defecte să-l cucerească...

Rian stătu puțin pe gânduri și încercă să

dreagă impresia lăsată de cuvintele lui, așa că adău-

gă:

─ Cred că sunt puțin invidios, dar o să-mi

treacă!

─ Te rog mult să faci eforturi să-ți treacă, fi-

indcă, altfel, nu numai că îți faci rău ție, dar îl vei in-

fluența la fel pe copil și... nu voi permite asta!

Nu voise să spună ultimele cuvinte, dar spai-

ma din sufletul ei ieșise la iveală și el observă...

─ Că vei permite sau nu este o altă proble-

mă..., însă nu îi voi face niciodată un rău copilului

meu! spuse el, în timp ce pe fața lui trecu umbra

unei temeri ascunse...

Ea știu aproape imediat la ce se gândea el, dar

nu mai întinse discuția, mai ales că Ira venea spre ei

cu fața zâmbitoare și reconfortantă.

45

─ A adormit din lift! N-am mai apucat să vor-

besc nimic cu el! pară el o posibilă întrebare a lui

Rian.

Acesta se ridică și spuse:

─ Cred că și voi sunteți foarte obosiți, iar eu

trebuie să plec mâine... Așa că ne vom lua rămas bun

și o să vă țin la curent cu programul meu, ca să pot

să-l mai văd pe Ian...

─ Bineînțeles! îl liniști Lilo și se despărțiră,

strângându-și mâinile.

Dacă lui Ira îi strânsese mâna în grabă, mâna

lui Lilo o ținu în mâna lui mai mult timp, parcă în-

cercând să-i mai spună ceva... Renunță însă și se în-

depărtă aproape fugind...

46

4.

După ce echipajul își îndeplini misiunea pe

Saris, Lilo se întoarse cu Ian, cu Ira și cu colegii lor

pe navă... Împreună își continuară zborurile spre

alte galaxii din Zona Locală, așa cum prevăzuse co-

mandantul In pentru faza de început a programului.

Următorul salt, cel pentru care fusese, de fapt,

construită nava vie, îi purtă în superclusterul

Horologium, la celălalt „capăt” al universului, unde

se afla planeta Rania...

Fiindcă aceasta era la o distanță uriașă de

Pământ, semnalele transmise de ranieni ajunseseră

la membrii echipajului prin intermediul navei vii,

care le propusese să-i ajute...

*

Rania semăna ca două picături de apă cu Mar-

te din Sistemul Solar, de după colonizare... Era popu-

lată cu o rasă de umanoizi foarte înalți și foarte

blânzi care adaptaseră o parte din teritorii și planeta

47

arăta interesant cu cupolele sale imense sub care se

desfășura viața lor...

Ranienii nu erau numeroși, dar erau foarte

harnici și inventivi... Cu toate acestea, nu reușiseră

să creeze decât nave mici, relativ simple, cu care nu

puteau face decât deplasări scurte. Aveau nevoie de

nave mult mai perfecționate, care să le permită să

iasă în spațiu la distanțe mai mari, pentru a-și com-

pleta rezervele energetice, dar și pentru a crea legă-

turi stabile cu alte civilizații pe care să se bazeze în

clipele de restriște...

Saltul adusese fără probleme nava vie în

apropierea planetei și membrii echipajului, la care

se adăugau Ian și Missi, fata lui Bart și a Myrei, se

găseau acum sub cupola unuia dintre cochetele oră-

șele raniene.

Ian avea paisprezece ani și Missi era cu un an

mai mică... Deși amândoi treceau de un metru opt-

zeci înălțime, pe lângă locuitorii de pe Rania, care

aveau în jur de doi metri și jumătate, păreau niște

pitici... Și, cu toate acestea, ranienii nu copleșeau,

pentru că erau subțiri și foarte flexibili. „Parcă sunt

niște nuiele de salcie!”, se gândea Lilo, în timp ce îi

privea pe cei patru reprezentanți care îi întâmpina-

seră...

48

Pe Rania era planificat să stea mai mult timp,

pentru că Ira și alți zece colegi urmau să ajute efectiv

la proiectarea navelor inteligente. În acest timp, Lilo

cu ceilalți membri ai echipajului trebuiau să deter-

mine, consultând pe ranieni, care sunt principalele

resurse de care aveau nevoie și pe ce termen, astfel

încât să poată transmite datele către planete apropi-

ate sau mai îndepărtate, de unde ar fi putut primi

ajutor...

Ian și Missi, formați pentru studierea istoriei

lumilor cu care veneau în contact, primiră îngăduin-

ța de a cerceta tot ceea ce îi interesa din trecutul

Raniei...

Conduși de o fată nu prea înaltă după standar-

dele ranienilor - avea doar vreo doi metri și ceva - se

îndreptară mai întâi spre clădirea care adăpostea

muzeul...

Istoria populației care trăia acum pe Rania nu

era foarte veche... Planeta mai fusese locuită, dar

asta se întâmplase în timpuri pe care ei nu le cunos-

cuseră... Locuitorii de acum se opriseră pe această

planetă pustie și neprimitoare după ce fuseseră ne-

voiți să părăsească în grabă mica lor planetă ame-

nințată cu dispariția.

Reușiseră să găsească pe Rania soluții de su-

praviețuire, la început destul de primitive, dar, cu

49

timpul, le perfecționaseră, transformând-o într-una

din puținele planete locuite din galaxia HG24...

Aveau însă nevoie de sprijin pentru a se menține în

condiții atât de vitrege și toată speranța lor era în

pământenii de pe nava vie...

Fata le dădea explicațiile într-o limbă melodi-

oasă, pe care Ian începu să o înțeleagă, fără să aibă

nevoie de cipul translator... Se miră și el, deși nu era

prima dată când se întâmpla să asimileze atât de

ușor limba vorbită de un străin.

Se întoarse la datele expuse pe ecrane și privi

mai atent partea care se referea la migrare... Venise-

ră de pe o planetă numită Bor, dar civilizația lor era,

de fapt, mult mai îndepărtată... Fusese o populație

care călătorise prin spațiu cu mijloace pe care nu le

mai cunoștea...

Ceea ce păstraseră prin tradiție erau urme ale

unor amintiri legate de planete ale vieții, pe care ei

se opriseră o vreme, dezvăluindu-le locuitorilor de

pe acestea multe dintre tehnologiile lor avansate. Nu

se știa însă din ce motive plecaseră de pe ele... De

altfel, nu se transmisese nici dacă fusese una sau mai

multe și nici numele vreuneia, dar, la un moment

dat, ajunseseră în această galaxie și se așezaseră pe

Bor... Acolo, civilizația lor călătoare decăzuse, totuși

50

nu atât de mult, încât să nu aibă curajul să se salveze

pe Rania...

Pentru Ian, mai multe luminițe se aprinseră în

minte, fiindcă el studiase până atunci trecutul mul-

tor planete locuite și Pământul fusese preferata lui...

Descoperise date care arătau că în negura timpului

existase o populație de uriași care interferase cu

băștinașii și lăsase în urmă adevărate enigme științi-

fice și tehnice, ca apoi să dispară la fel de brusc pre-

cum apăruse... Ar fi fost însă o minune să poată fi

identificați cu strămoșii călători ai ranienilor! Nu

spuse nimic, dar își propuse să discute problema cu

Ira și cu Lilo seara, când urmau să se întâlnească la

masă...

Vizitară apoi împreună mai multe clădiri cu

funcții foarte diferite, care demonstrau preocuparea

ranienilor pentru o cât mai perfectă integrare a

acestora în spațiul pe care îl aveau la dispoziție...

Cele câteva parcuri vizitate îi uimiră și încântară,

pentru că erau atât de ingenios proiectate, încât nu

diminuau cu nimic rezerva de apă, dar permiteau

dezvoltarea generoasă și necesară a plantelor, sub

cupolele artificiale proteguitoare...

În final, fata îi conduse la masa de prânz și îi

lăsă liberi, după ce le înmână o hartă robotică, cu rol

de ghid.

51

*

Pe Ian l-ar fi interesat să înțeleagă cum func-

ționau cupolele și de unde iau energia necesară pen-

tru a proteja viața din interior, dar Missi îl rugă să

meargă mai degrabă să vadă o clădire ciudată, des-

pre care fata nu pomenise nimic, deși era așezată

chiar în centrul micului orășel.

Missi era pasionată, ca și Lilo, de arhitectură

și construcția i se păruse foarte interesantă... Ian o

privi cu gândul să o refuze, dar imediat un zâmbet îi

lumină fața frumoasă și se gândi că Missi merită un

sacrificiu! Ea se zburli la el în glumă, dar porniră

spre clădirea pe care dorea s-o vadă.

Când ajunseră la locul în care se înălța ciudata

construcție, constatară că nu semăna cu nimic din

jur... Părea o singură bucată de piatră imensă în care

se săpase ceva ce nu putea fi catalogat în niciun fel!

Pe Pământ, probabil că ar fi încadrat-o în categoria

clădirilor religioase, dar aici nu se vedea nimic care

să trimită spre așa ceva...

Se apropiară și poarta de intrare dreptun-

ghiulară, aflată în fața lor, se deschise automat... Pu-

țin neliniștiți, se priviră, dar curiozitatea era prea

mare, așa că amândoi pășiră înăuntru...

Lumina filtrată de niște ferestre mici aflate

aproape de acoperiș le descoperi în centrul sălii în

52

care intraseră, pe podea, o curioasă hartă a univer-

sului... Era curioasă, în primul rând, pentru că părea

construită de o mână de copil, care modelase plane-

tele sau stelele ca pe niște protuberanțe. Dar ce era

și mai curios provenea de la existența unor urme pe

una dintre aceste protuberanțe, indicând destul de

vizibil intenția de a marca un loc în care te puteai

așeza cu picioarele...

Ian se uită atent la hartă și la locul marcat, și

fără să se gândească prea mult, înainte ca Missi să

apuce să-i atragă atenția, puse picioarele în urme și...

dispăru!

Ea încremeni o clipă, dar își reveni rapid și

puse alături roboțelul și un mic bloc-notes pe care

înregistră: „Ian a dispărut! Merg după el...” Se așeză

și ea în urmele pe care se așezase Ian și dispăru în

chiar clipa când amândouă picioarele atinseră mar-

cajul...

*

Seara, Lilo, Ira, Bart și Myra se uitară nedu-

meriți după cei doi copii, dar nimeni nu-i mai văzuse

de la masa de prânz... Chemară pe tânăra care le ser-

vise de ghid și ea le spuse cum procedase... Îi infor-

mă că aveau la ei o hartă care, accesată, le putea

spune unde sunt.

53

Degeaba încercară atât ei cât și gazdele lor

să-i găsească, deoarece harta arăta drumul pe care-l

parcurseseră spre clădirea ciudată, dar, cu câțiva

metri înainte de a ajunge acolo, se bloca! Nici semna-

lele lor telepatice nu primiră vreun răspuns...

Unul dintre băștinași le spuse ceva celorlalți

colegi și toți avură o reacție care-i sperie pe părinți...

─ Ce e? S-a întâmplat ceva? întrebară ei neli-

niștiți.

─ Deocamdată nu știm dacă s-a întâmplat sau

nu ceva, dar suntem foarte derutați, fiindcă, dacă

luăm în considerare drumul pe care au mers, am fi

tentați să credem că au intrat în Casa Miraculosa...

Problema e că acolo nu a reușit niciodată să intre

vreunul dintre ai noștri... Am fi putut, desigur, să dă-

râmăm această clădire ciudată pe care am găsit-o la

sosire, dar ne-a fost teamă că distrugem ceva al că-

rui rost nu-l cunoaștem, așa că, din bătrâni, a rămas

ca un fel de piatră imensă inaccesibilă. Uitasem și că

are o intrare, de aceea nu am atras atenția ghidului

să le spună copiilor să nu se apropie de clădire...

─ Vă rugăm să ne duceți acolo! Poate vom afla

ceva care să ne indice încotro au luat-o! îi rugă Lilo

Gazdele îi conduseră imediat spre clădire, dar,

la câțiva metri de ea, fură oprite parcă de un zid in-

vizibil... Singurii care reușiră să treacă fură părinții

54

copiilor, pe care cei rămași în afară îi priviră cu stu-

poare cum dispar în interior...

Cei patru se uitară și ei, la fel de mirați ca Ian

și Missi, la harta cu protuberanțe din mijloc, și Myra

observă imediat obiectele lăsate jos. Primul impuls

fu să se repeadă să le ia, dar Ira o trase și o rugă să

aștepte puțin...

Începu să cerceteze cu atenție suprafața mar-

cată și înțelese imediat că era vorba de o hartă pri-

mitivă a unui univers pe care cu greu îl putea recon-

stitui... Se gândi o clipă la ce are de făcut și încercă să

înregistreze imaginea hărții... Degeaba însă! Nu

mergea niciun aparat!

─ Cred că trebuie să ne străduim să privim

harta cu mare atenție, ca să o reproducem cât mai

fidel, când vom ieși! O să vă rog să fiți de acord cu

mine că, mai înainte de a face orice gest pentru a-i

găsi pe copii, trebuie să stăm puțin și să ne gândim

cum să procedăm... Pentru început, vom merge la

gazdele noastre să vedem ce mai știu, apoi vom în-

cerca să refacem harta! Sunt sigur că vom reuși, îm-

preună cu nava vie, să aflăm ce s-a întâmplat...

Ceilalți aprobară tăcuți și se îndreptară spre

ieșire... Lilo și Myra erau mai în față și ajunseră pri-

mele la ușa de intrare care era încă deschisă, dar,

când încercară să iasă, se loviră de același zid invizi-

55

bil, la fel ca gazdele lor, oprite însă afară, la o distan-

ță de câțiva metri de intrare... Nedumerite, se întoar-

seră spre Ira și Bart, care le urmau. Aceștia încercară

și ei să iasă și... ieșiră fără probleme, dar nu mai reu-

șiră să intre înapoi! Se puteau vedea și comunica,

dar nu puteau trece de zid...

Ira se gândi puțin și încercă să le liniștească

pe cele două femei:

─ Lilo, Myra! Este ceva ce nu înțelegem, dar vă

rog să aveți puțină răbdare! Ne vom întoarce la gaz-

dele noastre și ne vom strădui să aflăm mai multe,

după care vom reveni!

─ Ira! Nu ar fi mai bine să vedem dacă nu pu-

tem pleca după copii?

─ Nu cred, Lilo! Probabil că veți merge, dar

numai dacă nu găsim o altă cale de a afla unde sunt

și de a-i aduce înapoi...

─ Cred că e vorba de un portal!

─ Și eu cred la fel, dar nu știm spre ce este

deschis și aș vrea să aflu măcar despre ce galaxie

este vorba, ca să vă putem căuta...

Bart o liniști și el pe Myra și se îndreptară

spre gazde, care erau nu numai îngrijorate, ci și ru-

șinate de neglijența lor, pentru că-i lăsaseră pe cei

doi copii singuri în locuri pe care nu le cunoșteau.

Acum ranienii se uitau și mai speriați la cele două

56

femei care se vedea că nu pot ieși din ciudata clădi-

re...

Îi primiră pe Ira și pe Bart cu întrebări mute

în ochii lor mari și blânzi... Ira le explică ce se întâm-

plase, cum descoperiseră lângă o urmă de pe harta

aflată în mijlocul clădirii obiectele lăsate de Missi și

cum deduseseră că, cel mai probabil, copiii trecuseră

printr-un portal... Nu înțelegeau însă de ce el și Bart

reușiseră să iasă din clădire, dar cele două femei

nu...

─ Ele sunt mamele!... se auzi vocea unui

ranian mai în vârstă.

Toți se întoarseră spre el, așteptând o clarifi-

care...

─ Mi-am adus aminte de o legendă în legătură

cu o veche inscripție lăsată de foștii locuitori de pe

Rania, descoperită de strămoșii noștri... În ea se vor-

bea de o planetă a copiilor și a mamelor, unde aceș-

tia erau duși în vremurile grele, în care bărbații tre-

buiau să călătorească cu diferite scopuri... Inscripția

nu s-a mai păstrat, dar a apărut legenda și ea mai

circulă și azi...

─ Asta ar putea explica faptul că cei doi copii

au ajuns fără probleme în clădire și chiar să treacă

de portal... La fel s-ar putea întâmpla cu cele două

mame... Dar de ce ne-au lăsat pe noi să intrăm?

57

─ Ne-au lăsat, Bart, dar nu știm dacă am fi re-

ușit să trecem de portal! spuse Ira.

Le rugară încă o dată pe Lilo și pe Myra să aș-

tepte până se reîntorc, iar pe gazde, să caute cât pot

de repede pe cei care cunosc legendele locurilor.

Aceștia găsiră mai mult de o duzină de băști-

nași care erau buni cunoscători ai istoriei planetei,

dar și ai unor mituri și legende legate de timpurile

foarte vechi. Unul dintre ei ascultă relatarea scurtă a

lui Ira și ridică un deget ca pentru a le atrage atenția

asupra a ceea ce vrea să spună:

─ Nu știu dacă asta ne va ajuta, dar în afara

spațiului locuit de noi se găsește un munte nu prea

înalt pe care l-am studiat un timp, ca istoric... Acolo

este un perete foarte drept pe care am observat mai

multe semne... Și eu le-am interpretat ca puncte ale

unei imense hărți a universului cunoscut de foștii

locuitori...

─ Ar trebui să mergem imediat să vedem dacă

recunoaștem harta din interior..., spuse Bart.

─ Nu e nevoie să mergem acolo, fiindcă harta

aceea am reușit s-o înregistrez cu aparatele noastre.

Vă rog să mă urmați! și îi conduse spre una dintre

sălile clădirii în care se aflau.

Ajunși acolo, Ira și Bart văzură pe panoul

imens o hartă a unui univers pe care, în prima clipă,

58

nu-l recunoscură... Deodată, Ira se apropie și le arătă

tuturor un mic grup de protuberanțe, în centrul că-

rora se afla ceva ce semăna cu semnul de pe harta

din clădire. Bart se apropie și confirmă și el asemă-

narea...

Bătrânul istoric se uită mult timp la semnele

indicate, după care spuse:

─ Este un sistem de zece planete în jurul stelei

X2, sistem aflat la o distanță pe care noi nu putem

nici măcar visa să o atingem... Voi însă ați putea să

ajungeți acolo cu nava vie... Nu știm însă care este

planeta marcată, pentru că dispunerea lor nu pare

să fie foarte precisă sau, aș zice eu, după modul nos-

tru de măsurare, nu este foarte precisă... Desigur că

atunci când ați intra în acest sistem, ați putea să vă

orientați și să vă folosiți de nava voastră, care sunt

sigur că știe mai multe decât noi toți!

Ira îl privi recunoscător și-i spuse:

─ Îți mulțumim pentru tot ce ne-ai spus! Și,

într-adevăr, trebuie să contactăm nava vie! Vă rog să

mă așteptați!

În timpul acesta, Bart se întoarse la Casa

Miraculosa... Fără să poată depăși zidul invizibil, le

chemă pe Lilo și pe Myra, rămase și ele în spatele

barierei invizibile din ușa larg deschisă, și le explică

ce aflaseră și ce dorea Ira să facă...

59

La început, cele două femei căutară să-l con-

vingă pe Bart că timpul nu era în favoarea lor și că ar

fi fost mai bine să plece ele după copii, iar ei să cer-

ceteze datele și să găsească soluția de a-i urma...

Bart se dovedi însă la fel de hotărât ca și Ira. Ele nu

puteau să plece în același necunoscut cum plecaseră

copiii!

Le întrebă dacă simt vreun disconfort, dar

amândouă recunoscură, oarecum mirate, că, dacă

stau în clădire, așezate jos, la marginea hărții imen-

se, nu simt nici foame și nici sete, și nu simt nici mă-

car teamă sau neliniște... În sinea lui și Bart se miră,

dar își aminti de ce spusese bătrânul locuitor despre

mame și copii plecați pe alte planete și le reaminti și

lor faptul că, probabil, este un loc protejat energe-

tic... Le ceru încă o dată să nu facă vreun gest necu-

getat și, mai liniștit, plecă să vadă ce reușise Ira să

afle...

Între timp, Ira, ajuns la nava de transfer, soli-

citase informații navei vii care îi transmise imediat

că exista, într-adevăr, în galaxia Andromeda, un sis-

tem de zece planete grupate în jurul unei stele mai

mari decât soarele, pe care ranienii o numeau X2. O

singură planetă din cele zece părea locuită, dar des-

pre locuitorii ei nu avea suficiente date... Totuși, din

ceea ce putuse detecta, copiii nu erau în primejdie...

60

Nava îi confirmă lui Ira că mamele trebuie să plece

neîntârziat după copii!

Ira le spuse lui Bart și gazdelor lor ce aflase,

și, după ce le transmiseră celor două femei că pot să

plece, ei se întoarseră să stabilească cum trebuie să

se organizeze pentru a nu periclita misiunea lor pe

Rania.

Deși ranienii îi asigurau că tot ceea ce discu-

taseră îi pusese pe drumul cel bun, Ira hotărî totuși

ca zece membri ai echipajului principal și opt din

echipajul secundar, specialiști în construcția navelor

inteligente, să rămână pe Rania, urmând să fie luați

la întoarcere...

În clădirea misterioasă, Lilo și Myra nu stătu-

ră deloc pe gânduri și se așezară pe rând în urmele

marcate, temându-se mai mult nu de plecare, ci de

posibilitatea de a nu fi lăsate să plece... Amândouă

însă dispărură imediat ce atinseră portalul cu tălpile,

în timp ce ușa de la intrare se închidea încet, trasă

parcă de o mână nevăzută...

Când Ira și Bart reveniră, nu mai văzură decât

o imensă piatră tăcută, închizând în ea secretele al-

tor timpuri...

61

PARTEA A II-A

DE PE RANIA SPRE TALO...

5.

Când căzu pe ceva ce părea iarbă, dar puțin

ciudată ca formă, Ian realiză, după o clipă de buimă-

ceală, că fusese teleportat și se ridică cu un salt... Pi-

cioarele erau însă destul de bine afundate în iarba

care se dovedi un fel de gel, așa că abia reuși să se

țină drept și să tragă cu greu un picior și apoi pe ce-

lălalt, moment în care, la câțiva metri mai departe, o

văzu pe Missi cum se afundă și ea în gelul verde. Ri-

dicând fiecare picior, pe rând, ajunse lângă ea... Nu

pățise nimic, dar, la fel ca el, abia reușea să-și tragă

picioarele din substanța gelatinoasă...

Mai mult furioasă decât speriată, Missi se în-

toarse spre el și-l apostrofă:

─ Să te văd acum! Poți să-mi spui unde sun-

tem?

62

─ De unde să știu?...

─ Păi, altfel, cum de te-ai așezat într-un por-

tal?

─ Se pare că a fost un portal, dar eu de unde

era să știu?

Missi se uită la el cu privirea ei verde, până ce

Ian lăsă capul în jos spășit.

─ Iartă-mă! Așa este... Am făcut un gest necu-

getat... Dar tu..., tu ce cauți aici?

─ Ce caut aici? Doar nu era să te las singur...

─ Perfect! Ai venit după mine și părinții noștri

nu vor ști ce s-a întâmplat...

─ Am lăsat un semn alături de portal, dar, de-

sigur că nu vor ști ce s-a întâmplat decât dacă vin

după noi sau dacă noi găsim poarta de întoarcere...

─ Ai dreptate!... Cred totuși că am o idee bu-

nă... Să stăm aici cât putem mai mult, ca să vedem

dacă nu mai pică vreunul dintre ai noștri... Ești de

acord?

Missi aprobă preocupată, privind cu atenție în

jur... Locul în care ajunseseră era un fel de vale stră-

juită din trei părți de niște ridicături care ar fi putut

fi considerate dealuri, dacă nu ar fi avut forme și

înălțimi identice. Îi atrase atenția lui Ian care privea

spre partea liberă a văii, cu ochii ațintiți spre ceva ce

63

părea că se apropie... Veni lângă Missi și o luă de

mână:

─ Cred că nu mai avem timp de așteptat... Pri-

vește!

Într-adevăr, în direcția lor venea un fel de flu-

ture gigant, care, cu cât se apropia, semăna tot mai

mult cu un minivoleu, cum văzuse el cândva pe

Saris... O trase pe Missi în jos și intrară din nou în

gelul verde până aproape de brâu, reușind să treacă

neobservați.

Mașina zburătoare se îndreptă spre unul din-

tre dealuri și dispăru în interiorul lui... De unde se

aflau, nu puteau să-și dea seama pe unde intrase, dar

Missi remarcă din nou că toate cele trei ridicături

par să fie identice... Ian se uită și-i dădu dreptate:

─ Probabil că sunt un fel de hangare... Dar,

mai înainte de a mai apărea vreun „fluture”, să în-

cercăm să ne extragem din gelul acesta pe ceva mai

tare...

─ Nu vorbi urât de gel, fiindcă am impresia că

el ne-a ajutat să nu fim văzuți... Hai mai bine să stăm

liniștiți în iarba asta, știi, mi se pare că nu mă mai

lipesc așa, dacă îi zic iarbă, și să așteptăm! Să studi-

em de aici locul și să vedem dacă putem ieși și înco-

tro...

64

─ Ca întotdeauna, Missi e fata înțeleaptă! râse

el, dar cu multă afecțiune, încât Missi nu se supără...

Se așezară mai confortabil și văzură că gelul

putea deveni un fel de fotoliu sau pat, pentru că, da-

că suprafața pe care te așezai era ceva mai mare, nu

te mai afundai...

Se distrară o vreme și Ian, atent mereu la

Missi, făcea acest lucru în mod voluntar, ca să-i dis-

tragă atenția de la situația în care se aflau. Altfel, era

destul de speriat și ochii lui negri căutau cu înfrigu-

rare un reper de care să se lege sau care să le dea

speranța existenței unui portal.

Privi spre cele trei dealuri și mintea lui sesiză

o legătură între locul în care se găseau și modul si-

metric în care erau dispuse acestea... Dacă n-ar fi

propus el să aștepte, probabil că ar fi pornit imediat

spre prima ridicătură să vadă ce este acolo. Missi

însă îi aprobase propunerea ca fiind cea mai bună

soluție și nu putea să o dezamăgească printr-un alt

gest impulsiv...

Se uită spre ea și, când îi văzu silueta subțire

ascunsă în iarba gel, un sentiment încă nedeslușit îl

făcu să se apropie și să o mângâie ușor pe cap... Ea

ridică spre el ochii mari și verzi, încrezători și liniș-

tiți și ceva din fiorul pe care îl trăise Ian trecu și prin

sufletul ei. Nu se zbârli ca de obicei, ci îi luă mâna

65

care o mângâiase și o strânse ușor... Ian se fâstâci,

dar nu-i arătă că e încurcat, ci îi atrase atenția asu-

pra unor forme nu prea mari, tot verzi, care, dacă nu

ar fi arătat atât de ciudat, ai fi putut crede că sunt

copaci...

─ Ce zici? Aș putea merge până acolo să văd

ce sunt... Poate că așa găsim și ceva de mâncare...

Missi sesiză nerăbdarea lui, dar și neliniștea,

așa că se uită spre unul dintre copaci, care nu era

prea departe și la care se putea ajunge relativ ușor și

nevăzut prin iarba înaltă, și îi spuse că este de acord,

dar să meargă și ea!

Se târâră încet prin gelul care îi ascundea și

ajunseră cu bine lângă ceea ce li se păruse că e un

copac. Când atinseră baza acestuia, ceva clipi și,

imediat, dintr-unul dintre dealuri, o mașină „fluture”

se îndreptă spre ei, aproape că îi aspiră și se întoar-

se spre locul de unde venise...

Mașina era ciudată, dar nu ceva de neimaginat

și cei doi copii priviră curioși spre locul unde ar fi

trebuit să fie un pilot. Nu era nimeni și își dădură

seama că era o mașină inteligentă... Abia atunci Ian îi

prinse mâna lui Missi și-i spuse încet:

─ Iartă-mă!

De undeva din față se auzi, ca un ecou, vocea

lui Ian, dar mult mai puternică, spunând: „Iartă-mă!”

66

Lui Ian îi pieri toată frica și un hohot de râs

răsună în interiorul ciudatei mașini. Ecoul îl multi-

plică, astfel că, atunci când mașina se opri, se mai

auzea încă ceva din râsul vesel al lui Ian...

Așa cum îi aspirase, mașina îi suflă în exterior,

dar fără să-i bruscheze sau să-i răstoarne... Când se

văzură alături de mașină, în imensul hangar, erau

față în față și imediat se luară de mână, așteptând

curioși să vadă ce se întâmplă...

Priviră rapid în jur și văzură că erau poate su-

te de mașini zburătoare, așezate în șiruri nesfârșite,

încât și Ian și Missi se întrebau cât se întindea în

spate acest deal... Dintr-un șir se desprinse în liniște

o mașină ceva mai mică, se opri lângă ei, îi aspiră la

fel ca prima și ieși cu ei din hangar...

Nu vedeau nimic în exterior, dar simțiră că nu

se ridicau prea sus și mergeau în linie dreaptă, spre,

intui Ian, partea liberă dintre dealuri... Le părea rău

că nu vedeau nimic și se întrebau puțin speriați dacă

ai lor îi vor mai găsi vreodată...

Ian o ținea încă de mână pe Missi și așa se re-

găsiră și atunci când fură expulzați din mașină. Lu-

mina puternică îi făcu pentru moment să nu vadă

prea multe, dar sigur erau în fața unei clădiri verzi,

care lui Ian i se păru că e făcută din iarba aceea ca un

gel, în care se afundaseră...

67

*

O ușă ca o fantă lăsă să iasă în lumina soarelui

acelei planete prima ființă vie pe care o întâlneau...

Era un umanoid, dar unul care semăna foarte mult

cu imaginile pe care cei doi copii le descoperiseră în

istoriile străvechi ale planetelor lor locuite și unde

erau prezentați ca vizitatori.

Cam cât ei de înalt, avea fața dominată de doi

ochi imenși. Trupul îi era subțire, cu mâini foarte

lungi, care se terminau cu trei degete. Picioarele

erau și ele lungi și subțiri, așa că trunchiul era rela-

tiv scurt. Și totuși, privindu-l, Ian și Missi nu avură

deloc impresia că e deformat sau că e urât.

Ceva echilibra aceste părți fizice și amândoi

deodată își dădură seama că de vină erau ochii...

Acopereau jumătate din față și violetul cu irizări au-

rii sau verzi schimbau permanent impresia privito-

rului, încât nimic altceva nu mai conta! Un nas

aproape nevăzut se afla deasupra unei guri micuțe,

dar frumos desenate, semănând oarecum cu buzele

lor, iar craniul și fața erau complet lipsite de păr.

Înainta spre ei cu un mic zâmbet în ochi și pe

buze, și Ian și Missi se liniștiră imediat... Nu-și dă-

deau seama dacă e bărbat sau femeie, fiindcă purta

ceva care părea o salopetă, dar foarte elegantă, după

părerea lui Missi.

68

Se opri în fața lor și duse mâna la frunte, apoi

la piept... Ian și Missi înțeleseră că era un salut și

răspunseră la fel.

Arătând spre ei, îl indică exact pe fiecare,

spunându-i numele: Ian! Missi! Vocea îi era foarte

melodioasă, ca un cântat, și, deși numele lor erau

scurte, așa cum le pronunța, păreau mult mai lungi

și mai vocalice... Întorcând mâna spre sine, pronunță

la fel de cântat: Ala!

Porni spre intrare, întorcând capul spre ei ca

o invitație...

Când ajunseră toți trei aproape de clădire, Ian

își dădu seama că avusese dreptate. Exteriorul clădi-

rii era îmbrăcat în același gel verde, care se vede că

era cu adevărat iarba acestei planete sau a acestei

părți de planetă...

Fanta se deschise sub ochii lor și pătrunseră

într-o sală care primea lumina naturală prin niște

ferestre înalte, aflate pe o parte, în timp ce pe cele-

lalte părți se vedea un fel de perete compact.

Ceea ce-i surprinse și încântă pe cei doi copii

se afla în mijlocul sălii... Un bazin dintr-un material

care semăna cu marmura trimitea spre tavan jeturi

colorate de apă, în timp ce, venind parcă de undeva

de dedesubt, se auzea o muzică plăcută, liniștitoare...

69

De jur împrejur erau așezate numeroase ca-

napele în formă de triunghi. Aproape pe toate stă-

teau ființe asemănătoare cu Ala, dar acum Ian și

Missi remarcară deosebirile... Femeile erau într-

adevăr foarte subțiri și, dacă nu ar fi fost mici dife-

rențe de conformație și de piele, ai fi crezut că sunt

toate copii ale Alei... Bărbații, în schimb, erau mai

groși la trunchi și purtau un fel de togă, iar ochii lor

păreau mai puțin luminoși decât ai femeilor.

Din grupurile așezate pe canapelele triun-

ghiulare se ridică un bătrân. Înaintă mai greu spre ei

și, când ajunse în fața lor, făcu același gest, indicând

Ian și Missi, iar spre el, Paio... Apoi întrebă ceva în

limba lui, iar cei doi înțeleseră că dorea să afle de

unde vin...

Copiii se gândiră concomitent că nu avea rost

să-i spună nume. Trebuia să-i arate, de aceea, Ian îi

indică prin gesturi că ar avea nevoie de o hartă... În-

țelegerea veni foarte repede, fiindcă bătrânul le făcu

un semn să-l urmeze...

Ceilalți stăteau liniștiți, dar se vedea interesul

față de ei prin felul în care își întorceau fețele,

urmărindu-i cu ochii lor mari. Vocile melodioase se

auzeau reținute și doar în grupurile în care se aflau

cei mai în vârstă...

70

Trecură printr-un coridor larg într-o altă sală,

la fel de mare ca prima, dar care semăna cu un fel de

cabină de comandă a unei nave, unde numeroase

aparate pe care Ian nu le recunoștea erau suprave-

gheate de mai mulți tineri.

Bătrânul se îndreptă spre un monitor cât pe-

retele de înalt, chemându-i și pe ei cu gesturi scurte,

dar binevoitoare. Privi monitorul o clipă și pe acesta

începu să se construiască o hartă a universului, de

care Missi și Ian se apropiară plini de speranță...

La început, nu recunoscură nimic... Erau clus-

tere și galaxii pe care ei nu le mai văzuseră astfel

reprezentate. Deodată, Missi îi atrase atenția lui Ian,

într-un colț din dreapta, asupra a ceva ce semăna cu

Calea Lactee... Era atât de mică, încât ei ridicară pri-

virea spre însoțitorul lor, cu o rugăminte în ochi, să

facă mai vizibilă partea aceea... Bătrânul privi scurt

harta și ceea ce văzuseră ei în colț se afla acum în

centrul imaginii, și era cu adevărat Calea Lactee... Ian

îi arătă cu aproximație locul în care se găsea siste-

mul solar și atunci acesta mări și mai mult harta, așa

că băiatul reuși să-i arate cu siguranță Soarele și,

printre planete, Pământul...

Bătrânul îi privi și copiii simțiră mirarea lui...

Se întoarse spre hartă și, imediat, aceasta se micșoră

și duse la locul ei Calea Lactee, iar unde apăruse ga-

71

laxia, se postă o planetă printre altele nouă, cu o stea

în centru mult mai mare ca soarele.

Se apropie și spuse cu vocea lui melodioasă:

Talo, arătând planeta, apoi numi steaua: Batia și, pe

rând, numi celelalte planete... Mirarea lui rămânea

însă întipărită în continuare în privirea cu care îi fixa

pe copii...

Atunci Ian, amintindu-și de teleportare, se în-

trebă dacă, totuși, nu ar putea să știe ceva despre

Rania... Începură să caute galaxia în care se găsea

aceasta... Undeva, la marginea de jos din stânga a

monitorului, descoperiră clusterul și, din nou, mă-

rindu-se, harta le dezvălui locul unde se afla siste-

mul din care făcea parte planeta. Ian o indică și arătă

drumul pe care îl străbătuseră...

Când văzu ce arăta Ian, bătrânul scoase un

strigăt de surpriză... Privind emoționat planeta, gaz-

da lor repeta un nume pe care copiii îl asociară ime-

diat cu Rania... Deci..., ei o numeau Alaia!

Mintea lui Ian începu să caute cu rapiditate o

soluție pentru a grăbi înțelegerea cu acest popor

care, se pare, știa de Rania și, poate, chiar de portal...

Ei aveau cipurile și ar fi reușit imediat să înțeleagă

ce li se spune, dar locuitorii de pe Talo nu aveau cum

să-i înțeleagă pe ei!

72

Uitându-se în sală, privirea lui pătrunzătoare

descoperi că pe unul dintre monitoarele dintr-o par-

te a sălii se derulau formule și texte cu o scriere ne-

cunoscută. Ascultă puțin și sesiză că se auzeau repe-

tate obsedant cuvintele rostite de ei sau gândurile

lor înregistrate de mașini.

Se uită spre bătrân și cu un gest elocvent îi ce-

ru voie să meargă la pupitrul respectiv. Acesta îi ară-

tă că nu are nimic împotrivă și, puțin mirat, îl urmări

pe tânărul străin cum se apropie de monitor și pri-

vește concentrat la ceea ce se derula...

Ian o chemă lângă el pe Missi și îi spuse că

ceea ce pot ei să facă e să creeze un fel de minitrans-

latoare, pornind de la corespondențe ale denumiri-

lor între cele două limbi... Missi îl aprobă și începură

pe rând să indice în limba lor obiectele din jur,

arătându-le și cerând bătrânului să le spună numele

în limba lui... Acesta înțelese imediat ce vor cei doi și

probabil că o chemă pe Ala, pentru că apăru imediat

lângă ei, însoțită de un tânăr mai înalt, cu ochi stră-

lucitori și veseli.

Cei patru reușiră foarte repede să creeze co-

respondențe între numele a tot ce putea fi observat

în jurul lor, în sălile prin care trecură și în exteriorul

clădirii, dar și între numele câtorva abstracțiuni pe

care Missi încercă să le sugereze...

73

Curând, alcătuiră un translator de bază, după

care mașina își urmă activitatea, continuând să dez-

volte punerea de acord a semnificațiilor în cele două

limbi... Nu dură mult și aparatul le transmise că

aveau la dispoziție minitranslatoarele...

Missi și Ian se întrebau dacă vor funcționa și

se convinseră imediat, când cei doi tineri răspunseră

gândurilor lor:

─ Vor funcționa!

Când bătrânul anunță în sala cu bazinul că se

puteau, în sfârșit, înțelege, toți emiseră o gamă în-

treagă de sunete melodioase, care pe translator apă-

rură sub forma unor: „A! Vai! Ah! Oh!” și alte excla-

mații...

*

Alegându-și cu grijă cuvintele și vorbind rar,

Ian începu să le explice cum ajunseseră ei pe Rania,

cum intraseră în clădirea în care era portalul și, cum,

grăbindu-se, îl accesaseră și „aterizaseră” la poalele

celor trei dealuri...

Toți cei din sală începură să dezbată foarte

viu informațiile și întrebările porniră să curgă:

─ Cum ați reușit să ajungeți de pe Pământ pe

Alaia, Rania, cum o numiți voi? Ni se pare de-a drep-

tul o minune...

─ Cu nava vie...

74

─ Cu nava vie?! Dar navele vii au dispărut...

Sau cel puțin așa am crezut noi când am văzut că

navigatorii alaieni nu se mai întorc...

─ Navigatorii alaieni...? Ei au străbătut univer-

sul?!se miră Ian.

─ Da! De fapt, de acolo se trage migrarea

noastră pe Talo... Când plecau de pe Alaia, bărbații îi

trimiteau, prin portal, pe copii și pe mame pe Talo,

pentru că nu erau siguri de stabilitatea planetei...

Când reveneau, treceau și-și recuperau familiile de

pe Talo și se întorceau pe planeta lor... Nu am înțeles

niciodată de ce nu rămâneau toți pe Talo, fiindcă

atunci nu era populată decât pe o parte a ei, ca și

acum, și mai mult de trei sferturi era nelocuită... O

explicație ar putea fi că ei căutau o planetă total ne-

locuită, dar perfect locuibilă, pe care să migreze toți

de pe Alaia..., le explică Paio.

─ Și ce s-a întâmplat? nu se putu opri Missi să

întrebe.

─ Din ceea ce ni s-a transmis, la un moment

dat, navele nu s-au mai întors și copiii cu mamele lor

au așteptat în zadar; chiar și generațiile care au ur-

mat au așteptat, dar nu a mai venit nicio veste!

Alaienii au rămas pe Talo și au încercat să transfor-

me planeta într-una primitoare, deși Batia era și este

destul de capricioasă... Aveam însă un scut de nepre-

75

țuit: iarba verde ca un gel, care reușea să ne proteje-

ze...

─ Deci..., voi sunteți urmașii acelor copii și

mame care nu s-au mai întors pe Rania, adică pe

Alaia? întrebă Ian.

─ Da, dar nu suntem o populație numeroasă și

ne-am restrâns viața în partea aceasta a planetei...

─ Și în restul planetei? Mai există și altfel de

locuitori?

─ Există, dar nu au ajuns până la noi, iar noi

nu i-am deranjat, deși aveam mijloacele necesare...

Toată aparatura și mașinile sunt moșteniri lăsate de

foștii călători în spațiu, strămoșii noștri, dar, bineîn-

țeles, întreținute și modernizate de fiecare generație

care a urmat...

─ Aveți și nave cosmice?

─ Nu! Nu ne-am permis și nici nu ne-am pro-

pus acest lucru, fiindcă și așa suntem prea puțini ca

să ne mai și despărțim...

─ Dar de ce nu ați folosit portalul?

─ Nu am aflat decât de intrarea care se găseș-

te pe locul în care ați ajuns și voi, și, deși am tot cău-

tat, nu am reușit să descoperim o poartă de ieșire!

Nici nu știm dacă a existat, pentru că alaienii își luau

familiile la întoarcere cu navele lor...

76

După un lung moment de tăcere, una dintre

femei îi întrebă:

─ Voi aveți o mamă?

─ Avem două mame! răspunse prompt Ian, iar

Missi adăugă parcă pentru a șterge impresia de glu-

mă ce răzbătea din cuvintele lui Ian:

─ Nu suntem copiii aceleiași mame, adică nu

suntem frați, dar am crescut împreună..., adăugă ea

și roși...

Atunci femeia îi privi mai atentă și zâmbi...

─ Voi nu mai sunteți niște copii! Sunteți tineri,

aproape ca Ala și Set! și-i arătă pe cei doi alaieni cu

care Ian și Missi lucraseră la traduceri.

Aceștia le făcură un semn prietenos, iar Missi

și Ian zâmbiră și ei, deși erau destul de încurcați de

felul în care îi scoseseră din categoria copiilor, cate-

gorie din care, de fapt, ei se considerau demult ie-

șiți...

Femeia continuă:

─ Și unde sunt mamele voastre?

În același moment, Ian și Missi se gândiră la

explicația dată de bătrân că doar mamele și copiii

puteau trece prin portal, și săriră în picioare!

Ala și Set, care le înțeleseseră reacția, îi che-

mară și ieșiră în fața clădirii, unde o mașină, la fel cu

77

cea care îi adusese, îi aștepta... Se urcară și porniră

spre cele trei dealuri...

Acum Ala și Set lăsară panourile și Ian și Missi

reușiră să vadă pe unde zbura mașina lor. Era un

spațiu pe care se vedeau, mai grupate sau mai răzle-

țe, ridicături acoperite cu iarba verde, la fel ca între-

gul spațiu și la fel ca locul pe care îl părăsiseră. Ala le

spuse că erau locuințele lor... Terenul era întins, dar

putea fi cuprins cu privirea... Deci nu erau mulți, cu

adevărat, acești urmași ai vechilor locuitori de pe

Rania!

Printre clădirile verzi se ridicau, singuratice

sau grupate, excrescențe mai înalte și Set recunoscu

că era vorba de un fel de copaci, după ce Ian desenă

pe monitor cam cum arăta un copac pe Pământ. Set

le povesti apoi că acești copaci le oferă și o parte din

hrana zilnică, pe care o vor gusta și ei când se vor

întoarce, fiindcă, probabil, le era foame...

Curând, le arătă ceva ce se prelingea foarte

ușor prin gelul verde... Ian îl numi animal, dar nu

reuși să-și dea seama ce fel de animal era, iar Set îl

numi pe limba lui: suro... Ala le spuse că surienii îi

ajutaseră pe alaieni de când ajunseseră pe Talo,

oferindu-le, în primul rând, soluții pentru obținerea

hranei...

78

Vorbind neîntrerupt, cei patru ajutau, de fapt,

translatorul central să extindă capacitatea de tradu-

cere și, curând, Ian și Missi observară că discuția cu

cei doi alaieni se desfășura fără nicio poticnire.

Se îndreptau întins spre cele trei dealuri și Ala

le spuse că locul era considerat sacru de alaieni, fi-

indcă așteptau mereu să se petreacă acolo un mira-

col care să îi aducă înapoi pe cei plecați...

─ Ala..., nu știți pe unde au călătorit strămoșii

voștri? insistă Missi cu gândul la asemănarea dintre

alaieni și vizitatorii planetelor vii.

─ Nu! Nu știm pe unde au umblat, fiindcă fa-

miliile care au rămas pe Talo nu și-au mai revăzut

niciodată tații, frații mai mari sau bunicii... Există

însă povești pe care fiecare le-a auzit de la cei în vâr-

stă, unde este vorba de stele și planete îndepărtate,

de alaieni neînfricați și de nave care străbăteau într-o

clipă universul de la un capăt la celălalt...

Tăcură toți patru, impresionați de această

ciudată dispariție a unei lumi rămase doar în imagi-

nația pașnicilor alaieni de pe Talo, apoi Ian și Missi

priviră spre locul cu iarbă unde fuseseră telepor-

tați... Nu se vedea nimic! Și totuși, Missi și Ian erau

siguri că mamele lor, dacă ajunseseră în clădire și

interpretaseră corect semnul lăsat, nu s-ar fi dat

înapoi de la căutarea lor, chiar printr-un portal!

79

Trecură și de pâlcul de copaci și, imediat,

Missi le arătă două siluete care se vedeau în iarba

înaltă... Se apropiară și mașina îi expiră la câțiva

metri de cele două femei care, deși nu erau prea în-

spăimântate, se țineau de mână și așteptau nemișca-

te...

Abia când cei patru se îndreptară în iarba în

care intraseră până la brâu, Lilo și Myra îi recunos-

cură și amândouă deodată strigară:

─ Missi! Ian! în timp ce aceștia înotau prin ge-

lul verde, însoțiți de Ala și Set.

─ Dragii noștri! spuse Myra, sunteți teferi?

─ Bineînțeles! Cum am putea fi altfel, când

suntem amândoi? glumi ca de obicei Ian.

Myra, obișnuită cu glumele lui Ian, zâmbi cu

lacrimi în ochi, în timp ce Lilo se uita spre Ala și Set,

care se opriseră la o mică distanță în spatele celor

doi copii.

─ Mamă, Myra! Ei sunt noii noștri prieteni, lo-

cuitori ai planetei Talo! Ala și Set!

Cei doi le salutară în felul lor cunoscut...

─ Myra și Lilo, mama lui Missi și mama mea!

le prezentă Ian pe cele două.

Ala și Set îi invitară pe toți spre mașina zbură-

toare... Lilo și Myra se supuseră în tăcere, deși aveau

80

numeroase întrebări pe care ar fi vrut să le pună co-

piilor...

Ala interveni:

─ Le veți pune întrebările în mașină...

Lilo și Myra se priviră mirate.

─ Datorită lui Ian și lui Missi, ne putem înțele-

ge! explică Ala. Am creat împreună translatorul, alt-

fel nu aveam de unde să vă cunoaștem limba, fiindcă

noi nu suntem călători...

Într-adevăr, în mașină, pe rând, cei doi copii le

explicară mamelor lor pe ce planetă erau și ce pre-

supunea acest lucru... Le arătară și clădirile verzi, le

spuseră de copaci și de animalul suro care nu semă-

na cu nimic...

─ Deci..., e adevărată informația pe care ne-au

dat-o ranienii! Portalul era pentru copii și mame, în

timp ce bărbații plecau să exploreze...

─ Se păstra și la ei această poveste? se miră

Missi.

─ Da! Dar destul de lacunară, fiindcă nu pu-

teau să situeze în timp momentul în care nu se mai

întorseseră foștii locuitori...

─ Nu ați aflat nimic de o posibilitate de a face

drumul invers?

─ Nu, Missi! Nu exista nimic clar nici măcar

despre portal, darmite despre întoarcere...

81

─ Dar, Lilo, cum ne vom întoarce?

─ Ira și Bart, cu o parte din echipaj, s-au pus

de acord cu nava și vor încerca să ajungă aici... Nu

știau foarte bine pe care planetă ați fost teleportați,

dar vor face tot posibilul să folosească informațiile

oferite de navă și... să sperăm că vor reuși!

─ Există pericolul să nu ne găsească?

Lilo se uită o clipă la Ian, apoi se hotărî să fie

sinceră:

─ Sigur că există! Știm cu toții că distorsiunile

create de prezența unor black holes pot provoca de-

vieri serioase ale navei, iar în drumul spre această

zonă par să fie destul de amenințătoare...

─ Deci..., s-ar putea să rămânem pentru vecie

pe Talo? Să nu-l mai văd pe tata? șopti Missi.

Ian nu zicea nimic, dar o privea vinovat și plin

de compasiune...

─ Ei, copii! Nu trebuie să puneți răul înainte!

încercă Myra să-i scoată din tristețea în care căzuse-

ră.

─ Așa e! Trebuie să fim încrezători și curajoși!

adăugă și Lilo.

În acest timp, Ala și Set tăcuseră, dar înțele-

gând frământările lor, Ala interveni:

─ Poate vom găsi portalul și vă veți putea în-

toarce pe Rania, iar acolo nava vie vă va găsi!

82

─ Mulțumim, Ala! Bineînțeles că trebuie să ne

păstrăm încrederea și speranța! Așa că... vom căuta

portalul și ne vom întoarce pe Rania sau, tot atât de

bine, nava vie s-ar putea să ne găsească! spuse Lilo,

întorcându-se spre cei doi copii, cu zâmbetul

luminându-i fața frumoasă...

83

6.

După ce se convinseră că Lilo și Myra se tele-

portaseră și ele, Ira și Bart se întoarseră pe navă și,

de acord cu ea și cu ceilalți zece astronauți, se în-

dreptară spre galaxia Andromeda...

Acordul navei fusese esențial pentru plecare...

Ea acceptase că se poate dispensa de partea din

echipaj care rămăsese pe Rania și de cele două ma-

me care-și urmaseră copiii prin portal...

Ira și Bart stăteau mereu aplecați pe monitoa-

rele care îi conectau cu nava și se sfătuiau în legătu-

ră cu direcția potrivită, fiindcă în drumul lor erau

marcate numeroase porțiuni cosmice cu activitate

foarte intensă, pe care nava trebuia să le evite.

Căzură toți de acord că era indicat să se

oprească mai întâi pe Kepler 442b, unde ar fi putut

primi mai multe informații despre planeta pe care o

căutau.

Spre surprinderea lui Ira, pe Kepler, primul

om pe care îl întâlniră fu Rian! Aflase de venirea na-

84

vei vii și de scopul opririi ei acolo, și se grăbise să-i

întâmpine cu o mulțime de întrebări și nedumeriri,

dar și cu multe informații... Fără să fie prea surprins,

Ira îl auzi, în final, cum își formulează, politicos dar

hotărât, cererea de a-i permite să vină cu ei. Acum

era liber și pe nava vie își făcuse ucenicia... Totodată,

rugămintea era și pentru Maia, fata pe care o iubea...

Maia era și ea specialistă în navele vii, așa că putea fi

de folos și completau echipajul...

Ira nu-l refuză, dar îi ceru să aștepte acordul

navei... Împreună cu echipajul întoarseră posibilita-

tea cooptării sale pe toate părțile și, până la urmă, se

arătară toți dispuși să-l primească în rândurile lor,

mai ales că unii îi cunoșteau capacitățile de astrona-

ut. Desigur însă că ultimul cuvânt îl avea nava, care,

după ce analiză toate avantajele și dezavantajele,

optă pentru primirea celor doi...

Imediat, Ira îl chemă la el și îi explică foarte

serios care erau condițiile primirii lor la bord... Când

îi văzu privirea luminată de bucurie, se gândi că pro-

cedase corect. Rian fusese un om slab, dar nu unul

rău, iar încercările prin care treceau acum puteau

însemna tocmai ce îi trebuia unui bărbat să devină

puternic...

Maia era o femeie micuță și frumoasă, dar

frumusețea ei nu se dezvăluia imediat, ci se constru-

85

ia în fața privitorului care era obligat să pună de

acord ochii ei mari și albaștri, cu zâmbetul puțin

misterios și cu obrazul de copil, mereu luminat de

un gând tainic și, de cele mai multe ori, plăcut... Pri-

vind-o, Ira se gândi imediat că Rian își găsise calea!

Părăsiră Kepler 442b și se îndreptară spre

clusterul Andromeda... Erau nevoiți să traverseze o

zonă foarte frământată și trebuiau să ducă o luptă

continuă pentru a nu aluneca din timpul în care se

deplasau...

Nava vie trecea dintr-o galaxie în alta, calcu-

lând cu rapiditate rutele care să ocolească posibilele

primejdii cauzate de black holes, dar versatilitatea

acestora era uneori atât de mare, încât abia reușea

să se strecoare printre ele...

Întregul echipaj era mereu în stare de alertă și

toți așteptau epuizați sfârșitul acestor încercări...

Înaintaseră considerabil prin zona turbulentă și

acum se găseau foarte aproape de Andromeda...

Tocmai profitau de o clipă de acalmie, când, într-o

miime de secundă, dispărură cu navă cu tot!

*

Primul își reveni Ira... Privi în jur și reuși cu

greu să distingă siluetele colegilor lui în pozițiile în

care îi văzuse ultima oară. Panourile nu mai clipeau,

fiindcă niciun aparat nu mai funcționa! O lumină

86

verzuie venea totuși de undeva și el își dădu seama

că era lumina pe care o emitea nava vie...

Se apropie de Bart și văzu că trăiește, dar pă-

rea scufundat într-un somn greu. Simțind că e privit,

acesta deschise încet ochii... Ira îi făcu un semn liniș-

titor și se îndreptă spre ceilalți. Toți păreau că dorm,

dar, încet-încet, începură să se trezească și să pri-

vească în jur cu uimire...

─ Nu mai merge nimic! constată Rian.

Se îndreptară plini de speranță spre resursele

de avarie ale navei... Erau convinși că nimeriseră

într-una din black holes, dar cum până atunci nimeni

nu se întorsese dintr-o asemenea călătorie să poves-

tească ce și cum, nu erau foarte siguri... Pe de altă

parte, știau că, cel mai adesea, din întâlnirea cu o

black hole, ei ar fi trebuit să fie acum doar niște mi-

croparticule sau ceva asemănător...

─ Exista o șansă să ne strecurăm și am reușit!

exclamă Ira... Nava vie a trecut testul iar noi am su-

praviețuit!

─ Și eu cred că tocmai am trăit clipa în care

nava vie a învins black holes... Problema e că nu știm

deloc ce urmează și nici unde suntem! completă Ari.

─ Să încercăm să aducem în stare de funcțiu-

ne aparatele conectate direct la navă și cred că ea ne

va ajuta! interveni Bia.

87

Femeile din echipaj se așezaseră tăcute în

scaune iar când Bia le aminti de aparate se întoarse-

ră spre ele, știind fiecare ce are de făcut, în timp ce

bărbații porneau să cerceteze spațiile exterioare ale

cabinei de comandă.

Când ieșiră din cabină, se traseră aproape

imediat înapoi! O lumină puternică inundase, prac-

tic, nava... Nu era orbitoare sau arzătoare. Era albă

ca lumina de neon și caldă ca lumina soarelui de

primăvară...

Se urcară în aeroblancuri și se îndreptară

spre capătul opus cabinei principale de comandă,

unde se afla al doilea punct strategic, cu datele de

maximă importanță privind nava și posibilitățile ei.

Se deplasau cu ușurință prin spațiul deschis,

sesizând că, undeva, deasupra cupolei vaste de pro-

tecție, un astru necunoscut le supraveghea atent

mișcările... Nici nu încercară să ghicească ce astru ar

fi putut fi, deoarece își dădeau seama că deplasarea

lor era una nu prea ușor de explicat...

Ajunși la al doilea punct de comandă, deși nu

erau deloc mai clarificați în legătură cu aventura lor,

erau totuși mai liniștiți și mai încrezători. Asta și

pentru că spațiul în care se mișcau nu era deloc

amenințător și o pace ciudată și profundă părea să

domnească pe nava ajunsă în acest loc necunoscut...

88

Intrară nerăbdători în cabină și ochii lor se

opriră pe panourile pe care se derulau cu repeziciu-

ne datele, în timp ce nava le absorbea fără întreru-

pere... Se așezară disciplinați la pupitrele cunoscute,

iar Rian, rugat să analizeze datele care intraseră deja

în bază, se apucă imediat de lucru...

După câteva clipe se auzi strigătul lui plin de

surprindere, făcându-i pe toți să se strângă în jurul

panoului la care lucra. Cu ochii mari, el le arăta o

zonă pe care reușise să o stopeze pe monitor... Toți

se aplecară spre punctul indicat și, după o clipă de

tăcere, se uitară nedumeriți unii la alții...

Ceea ce li se dezvăluia era cu totul neaștep-

tat... Se aflau aproape în același punct din care alu-

necaseră, dar timpul nu mai era același!

─ Am ajuns într-un alt univers! constată Ira,

fără să pară prea mirat.

─ Perfect! Iar black holes au dovedit că pot să

devină porți de trecere! Bineînțeles, simplificând

lucrurile..., adăugă, încă impresionat, Bart.

─ Ce mi se pare ciudat este că pe noi nu ne-a

afectat deloc acest salt temporal și cred ca suntem

singurii care putem spune că am trăit în câteva clipe

poate sute, mii sau milioane de ani... Bineînțeles că

acest „putem spune” este foarte relativ, pentru că nu

am nicio idee cum ar fi posibil să ne întoarcem ca să

89

spunem cuiva acest lucru..., glumi Rian ceva mai în-

viorat.

─ Sunt multe necunoscute aici și cred că sin-

gura noastră salvare vine tot de la nava vie, așa că

trebuie să studiem cu atenție datele pe care ni le

oferă! Ira stătu puțin pe gânduri, apoi continuă: Și

ceea ce trebuie să aflăm în primul rând este sub ce

astru trăim așa de liniștiți... Mă gândesc că acesta nu

poate fi nici una dintre stelele cunoscute, fiindcă tu-

turor le cunoaștem comportamentul imprevizibil...

Se întoarseră la panouri și începură să interpre-

teze datele... Imediat, cel care descoperi ceva fu Ivo și,

curioși, se adunară toți în jurul lui... Într-adevăr, se pa-

re că el determinase coordonatele care arătau că sunt

foarte aproape de steaua spre care se îndreptaseră în

celălalt timp... Problema era că pe spațiul pe care îl

cercetase, aceasta nu mai exista! În schimb, un soare

imens și pașnic lumina peste douăzeci de planete

mai mici sau mai mari, pe care nu le putuse identifi-

ca...

─ Cred că este interesant ce observăm, dar pe

noi trebuie să ne preocupe mai ales ieșirea din

această falie, altfel nu vom ajunge niciodată la cei

patru care sunt în timpul din care am venit..., spuse

îngrijorat Bart.

90

─ De acord! Mă gândesc însă că ar trebui să

aflăm mai multe despre această lume pe care am

descoperit-o, măcar pentru a ști ce vom face peste,

să zicem, câteva mii de ani! glumi Ivo.

Ira tăcea... Gândul lui era la Lilo și la Ian, la

Myra și la Missi, dar în același timp formația lui de

explorator îl împingea spre cunoașterea noii lumi în

care intraseră... Rian îi urmărea frământările pe sub

sprâncene și era curios să vadă ce va decide... Și el

era îngrijorat în legătură cu Ian și cu Lilo, dar, ca și

Ira, nu ar fi scăpat o asemenea ocazie de explorare,

așa că se gândi să-l ajute:

─ Și eu cred la fel!... Pentru toți locuitorii uni-

versului din care am venit ar fi nemaipomenit de

interesant să afle ce se întâmplă dincolo de black

holes! Bineînțeles, dacă ne mai întoarcem ca să le

putem spune..., repetă el îndoiala deja exprimată...

Ira tresări când îl auzi confirmând ceea ce

gândise și el odată cu Ivo și spuse:

─ Vă mulțumesc tuturor pentru păreri, dar

cred că putem face cele două lucruri în același timp...

Ne vom împărți și vom cerceta și posibilitățile de

ieșire din falie, dar și lumea în care am pătruns... Na-

va nu pare deranjată prea mult de acest salt, așa

cum nu suntem nici noi, aici, la adăpost, dar nu știm

cum este realitatea în afara ei... Bart, te rog să te

91

ocupi, împreună cu Ari și cu Don, de posibilitatea de

a ieși în spațiu, iar voi, Ivo și Rian, corelați și stocați

toate datele legate de salt și încercați să găsiți solu-

ția de ieșire din falie! Saul și Niall, vă rog să luați le-

gătura cu echipajul secundar! Sper ca și ei să fie ne-

vătămați... Eu mă duc la cabina principală să comu-

nic și colegilor noștri ce am descoperit și să fac ace-

lași lucru ca și voi cu ceea ce mai există în baza de

date de acolo...

Ira plecă, dar înainte de a ajunge la cabina

principală, se îndreptă hotărât spre un loc protejat

de o stâncă. Trimise un fascicul de unde prin ochii

larg deschiși și pătrunse ca o umbră pe ușa care se

deschise...

Așa cum intuiseră precis toți membrii echipa-

jului, mai existau puncte de contact cu nava vie,

puncte cunoscute doar de comandant și pe care el

trebuia să le dezvăluie numai în cazuri de forță ma-

joră... Un monitor uriaș ocupa încăperea, dar Ira se

conectă telepatic și convorbirea începu:

─ Ceea ce am descoperit atestă că am făcut un

salt în viitor...

─ Da... Putem spune și așa, dar e doar o pro-

blemă de percepție... Pentru tine e un lucru obișnuit

saltul într-un alt univers, dar pentru ceilalți e o ex-

92

periență nouă, pe care trebuie să învețe să o asimile-

ze...

─ Erai pregătită pentru un asemenea salt?

─ Și da, și nu! Pentru mine știam, dar nu știam

sigur cum vă veți comporta voi și toate celelalte fiin-

țe vii de pe navă... Acum știu: ați rezistat!

─ Ai detectat unde ne aflăm?

─ Acolo unde ați descoperit și voi! Planeta pe

care o căutăm nu e departe, dar nu ne ajută la nimic

acest lucru, fiindcă suntem oricum în alt univers...

─ Ce astru luminează?

─ Este vorba de o stea uriașă, relativ nouă,

creată în urma coliziunii a trei stele bătrâne, una

dintre ele fiind steaua planetei căutate...

─ Înseamnă că acolo s-au schimbat multe du-

pă acest cataclism!?

─ Categoric, dar nu atât cât te-ai aștepta... Pe

planetă există în continuare viață și voi aveți un rol

important în menținerea ei! Din ceea ce veți explora,

s-ar putea să aflați lucruri care să vă ajute la întoar-

cere...

─ Dacă ne vom întoarce..., murmură, parcă fă-

ră să vrea, Ira...

─ Vă veți întoarce! Nici eu și nici voi nu o vom

putea face însă decât împreună... Deci..., mobilizați-

vă!

93

─ Așa vom face! o liniști, zâmbind, Ira. Îți mul-

țumim!

Ira ieși și se grăbi spre cabina principală, unde

ochii femeilor erau măriți de întrebări nerostite... Nu

exprimau însă deloc teamă, lucru care îl făcu să su-

râdă... Erau într-adevăr curajoase, colegele lui!

Printre ele, micuța Maia părea cea mai liniști-

tă... Nu-și întorsese decât un moment capul spre el,

după care continuase să lucreze, preocupată de ceva

pe care Ira îl intui ca fiind o descoperire, fiindcă ve-

dea că, dacă nu o speria ceea ce găsise, o încurca,

neștiind ce să mai creadă...

El se așeză la pupitrul său și le expuse pe

scurt ce aflase din dialogul cu nava. Colegele lui nu

se arătau mirate și când el le privi întrebător, Bia,

fata de pe Marte, recunoscu faptul că și ele ajunsese-

ră cam la aceleași concluzii, după ce analizaseră da-

tele pe care le făcuseră să apară curând după pleca-

rea lor...

Se întoarse apoi spre Maia și o îndemnă să

continue ea...

─ Maia a găsit ceva foarte interesant și noi ne

întrebăm dacă nu e un miraj... Spune-i, Maia!

Ira privi plin de interes spre micuța prietenă a

lui Rian și așteptă...

94

Maia nu se grăbea... Parcă se temea că li se va

părea ridicol ce va încerca ea să explice... Se hotărî

totuși să riște și, arătându-le monitorul, începu:

─ Am scanat spațiul înconjurător și așa am

ajuns la o planetă care pare să fie foarte asemănă-

toare cu Pământul... Asta nu ar fi atât de neașteptat!

Ceea ce nu veți crede însă este că... v-am văzut pe voi

toți acolo... Erați aici și erați și acolo... E adevărat, nu

cum ne-am aștepta; de altfel nici nu puteam vizuali-

za materia, dar sintetizatorul a indicat cu precizie

existența dublurilor voastre, din păcate doar pentru

puțin timp, pentru că imediat am pierdut legătura...

Fără să pună la îndoială cele spuse de Maia,

Ira o rugă să-i arate coordonatele...

Maia se conformă și Ira își dădu imediat sea-

ma că ea descoperise viața de pe planeta căutată...

─ Dar, Maia, de ce ai spus că ne-ai văzut pe

noi? Tu nu erai?

─ Nu sunt foarte sigură, așa cum nu sunt sigu-

ră nici de prezența lui Ian și a lui Missi... Dar v-am

spus că totul a durat prea puțin ca să pot interpreta

datele...

Ira nu putea încă să înțeleagă cum de se

transmiseseră de acolo informațiile despre care

vorbea Maia, dar situația neobișnuită în care se gă-

seau putea să conțină cele mai neașteptate fenome-

95

ne, așa că o rugă să urmărească în continuare plane-

ta, în timp ce el începu să caute cea mai bună soluție

pentru explorare.

Cel mai simplu era să se împartă în două

echipe: una să meargă în exterior și cealaltă să su-

pravegheze de pe navă ieșirea...

Când termină, îi chemă și pe colegii lor din

cabina secundară, rugându-i să aducă tot ce desco-

periseră până atunci. Cel mai însuflețit era Rian...

Cum intră, primele lui cuvinte confirmară ceea ce

descoperise Maia:

─ Prieteni, dublurile noastre ne așteaptă! și se

uită triumfător spre fete...

Maia îl privi cu dragoste și-i atenuă triumful,

recunoscând că și ele descoperiseră același lucru,

fără să înțeleagă ceva din asta...

─ Dar nu e nimic greu de înțeles! Ne-am întâl-

nit cu noi înșine, după drumurile prin cercuri și prin

dimensiuni... Cine știe de câte ori nu vom fi trecut

dintr-o falie temporală în alta!...

*

Când toți își reluară locurile obișnuite, Ira le

expuse clar planul său... Toți se declarară de acord

ca echipajul să se împartă în două și Ira formă echi-

pele, apoi, de comun acord cu Bart, el preluă condu-

96

cerea celei care ieșea în spațiu, iar Bart rămase cu

cealaltă pe navă...

Odată lucrurile acestea clarificate, Ira cu echi-

pa sa se grăbiră spre modulul care-i aștepta, pregă-

tit...

Primul lor punct de interes rămânea planeta

pe care descoperiseră viață. Nu numai pentru că

acolo depistaseră ceva ce părea să fie dublurile lor,

ci și pentru că aceasta fusese și în celălalt timp des-

tinația spre care se îndreptaseră...

Era, într-un fel, dincolo de mintea umană ce

se petrecea, dar ei căutau să nu se gândească la asta

și să se comporte cât puteau de normal...

Se echipară și se așezară liniștiți în scaune,

după care Ira îi ceru lui Ivo să dirijeze modulul în

direcția planetei... Nava vie deschise neauzită porțile

de legătură cu spațiul intermediar, după care le în-

chise și deschise trapa de lansare... Erau în spațiu!

Urmăreau monitoarele, încercând să surprin-

dă orice perturbare, dar... nu se întâmpla nimic! Mo-

dulul se deplasa liniștit și planeta începu curând să

se mărească pe ecranul principal...

Deodată, tocmai când toți urmăreau curioși

imaginea, modulul se opri!

─ Un scut?! se miră Ira. Atât de departe?!

97

Imediat, pe ecran, apăru imaginea unei fe-

mei... Ira recunoscu mirat că semăna cu alaienii pe

care îi cunoscuse cândva! Îi privea liniștită, aștep-

tând parcă reacția lor... Începu să vorbească și toți

înregistrară uimiți mesajul pe care îl transmitea:

─ Sunt Ala și reprezint populația planetei Ta-

lo! V-am identificat drept dublurile temporale ale

unora dintre cetățenii noștri... Știm că înainte de

alunecarea în acest timp vă îndreptați spre Talo,

pentru a-i găsi pe Missi, Ian, Lilo și pe Myra... Ceea ce

vă putem spune este că i-ați găsit!... Din nefericire,

apariția voastră aici nu ne ajută pe niciunul dintre

noi, fiindcă fără reîntoarcerea voastră, viața de pe

Talo acestui timp va fi complet bulversată! Ne pare

rău..., dar nu puteți accesa spațiul acesta!

Ea se întoarse spre cineva din spatele ei și Ira

avu puternica senzație că trecuse dincolo de scut, și

se afla acolo, alături de femeie... Toți colegii săi îl re-

cunoscură și priviră total buimăciți spre cel de lângă

ei.

─ Chiar există dubluri!... exprimă Rian mira-

rea lor.

După ce primi încuviințarea, dublura lui Ira

adăugă:

─ Este adevărat! Da! Ați reușit să vă salvați,

iar nava vie v-a ajutat să-i găsiți pe cei patru... Acum

98

însă, suntem nevoiți să vă orientăm spre ieșirea din

acest timp, pentru a vă continua drumul început și a

duce la bun sfârșit misiunea voastră... De succesul ei

depinde existența noastră în acest univers... Posibili-

tatea de întoarcere se află în puterea spiritului vos-

tru comun... Folosiți cheia acestei puteri ce se află în

voi înșivă și corelați totul cu capacitatea navei vii de

a vă ajuta! Forța fie cu voi!

Ecranul se întunecă o clipă și cei doi dispăru-

ră, imaginea planetei fiind din nou prezentă, dar,

observară ei, din ce în ce mai îndepărtată, ca și când

ceva îi împingea în sensul opus...

Se întoarseră unii spre alții, încercând să gă-

sească sensul celor spuse de cei doi...

─ Părerea mea este că ceea ce urmează să se

întâmple este legat de capacitatea noastră de a crea

o forță care să fie atât de puternică, încât să putem

face saltul înapoi..., rupse Ira tăcerea. Pe de altă par-

te, cred că ați înțeles cu toții cât adevăr cuprinde

ceea ce ni s-a transmis... Trebuie să ieșim de aici, alt-

fel nici ei și nici noi nu vom mai fi! Acum, vă rog să

vă întoarceți la pupitre și să încercați să salvați in-

formațiile care credeți că ne ajută...

*

Reveniți pe nava vie, Ira le ceru lui Bart și lui

Rian să-l însoțească. Ajunși la punctul de legătură cu

99

nava, el se conectă și cei doi, fără să se mire prea

mult, intrară... Se așezară și Ira i se adresă acesteia:

─ Ai aflat deja ce ne-au transmis locuitorii de

pe Talo... În principiu, am înțeles că nu trebuie să

insistăm, dar vrem să știm cum putem să creăm o

asemenea forță care să ne scoată din falie...

─ Prin credință și concentrare! În primul

rând, nu sunteți singuri, în al doilea rând, ați fost

aleși ca fiind compatibili, iar în al treilea rând, aveți

un scop care aparține ființei voastre: găsirea celor

patru... Mai este însă și un alt scop pe care trebuie

să-l luați în considerare, pentru că este legat de exis-

tența voastră, a tuturor: descoperirea punctului de

legătură între cele două universuri! Vom corela

aceste scopuri și, împreună, vom reuși!

Înțeleseră și toți trei tăcură o clipă... Ira îl privi

pe Bart care părea să aibă lacrimi în ochi, apoi în-

toarse privirea spre Rian și se întrebă : care va fi ro-

lul lui?...

100

7.

Chiar din a doua zi taloniană, ghidați de Paio,

cei patru pământeni concepură planul de căutare a

portalului. Erau convinși că există, fiindcă nu cre-

deau că bărbații alaieni lăsaseră reîntoarcerea doar

pe seama navelor cu care călătoreau... Deocamdată

nu înțelegeau de ce nu se transmisese informația

privind locul de teleportare, dar se gândeau că vor

înțelege când vor descoperi portalul, dacă îl vor des-

coperi...

Alături de Ala și Set, conducătorul alaienilor le

propuse, pentru completarea echipei, pe Bar și pe

Ned. Bar era fratele lui Set, iar Ned era una dintre

cele mai strălucite minți ale poporului său... Curând,

toți opt se înțelegeau de minune și Lilo constată că

Ned era cu adevărat nu numai o minte strălucită, dar

și un alaian deosebit de vesel și prietenos.

Paio îi chemă și le explică:

─ Veți merge puțin mai departe, pentru că în

spațiul în care trăim noi nu are rost să căutați! Gene-

101

rații după generații au făcut-o și nu au descoperit

nimic... Așa cum vă spuneam, nu am trecut de cealal-

tă parte a planetei, dar, cu mijloacele pe care le

avem, am scanat și locurile în care trăiește populația

veche taloniană și, văzând că nu depistăm nimic, nu

i-am mai deranjat. Asta și pentru că sunt destul de

mulți, în comparație cu noi...

─ Dar cum sunt vechii talonieni? întrebă curi-

os Ian.

─ Sunt destul de mici ca înălțime și, o să vă

mirați, sunt verzi! Altfel, destul de armonioși și, ca-

tegoric, umanoizi! Inițial noi am crezut că sunt ase-

menea gelului, dar sunt ființe raționale și au realizat

niște lucruri interesante, pe care, probabil, le veți

vedea direct...

Lilo îl privi preocupată și spuse:

─ Dar, Paio, nu crezi că ar fi mai bine să nu vă

implicați și să ne ajutați doar pe noi patru să-i con-

tactăm? În cazul în care va fi vreun pericol, vă anun-

țăm și, dacă e posibil, vă vom ruga să interveniți...

─ Probabil că ar fi mai înțelept așa, dar..., Lilo,

așteptăm de atâta timp să ieșim din această închi-

soare autoimpusă, încât nici unul dintre noi nu ar fi

de acord să treacă toată greutatea pe umerii voștri...

Ne-am sfătuit îndelung și toți alaienii de pe Talo sunt

102

convinși că acum este momentul să ne depășim te-

merile! Așa că porniți și Forța să vă călăuzească!

Ceilalți membri ai echipei nu interveniseră,

ascultând respectuoși discuția celor doi. După pleca-

rea lui Paio, Ned rupse tăcerea și confirmă speranța

alaienilor:

─ Să știi, Lilo, că venirea voastră ar putea să

însemne un nou început pentru această planetă și

pentru noi... Nu numai pentru că ne ajutați să ieșim

din carapace, dar sunt convins că nava vie va ajunge

aici înainte de a fi prea târziu și Talo va fi salvată!

─ Ce vrei să spui, Ned? îl întrebă Lilo, mirată

de vorbele lui.

─ Ce spun este o constatare a noastră că ceva

se întâmplă cu Batia și că locuitorii de pe Talo au

sorți să iasă nevătămați doar cu un ajutor exterior...

─ Vrei să spui că se va dezintegra? întrebă Ian.

─ Într-un fel... Mai precis spus, sunt semne ca-

re arată că va fi atrasă de Brio, o stea mai mare afla-

tă în apropiere și urmarea nu o putem încă preve-

dea... Portalul este foarte important, fiindcă am pu-

tea accesa Rania, și, bineînțeles, minunat ar fi să gă-

sim modalitatea de a chema în ajutor nava vie și pe

prietenii voștri...

Lilo și Myra se priviră, înțelegând dintr-odată

gravitatea celor spuse de Ned...

103

─ Este adevărat! întări Ala. Și cred că am găsit

și calea de a ne apropia de talonieni...

─ Da! S-ar părea că aceasta este calea pe care

putem pătrunde în lumea lor... Primul pas este să

adunăm toate datele pe care le avem despre ei și

cred că Ian, Myra și Bar pot face foarte repede acest

lucru... Eu cu Lilo vom merge să alegem cele două

vehicule cu care ne vom deplasa, iar Ala, Missi și cu

Set vor procesa hărțile și vor stabili posibilele punc-

te de intrare pe teritoriul vechilor talonieni. Ne în-

tâlnim aici peste exact trei tali! Pentru a vedea ce

înseamnă asta, vă rog să vă urmăriți micile aparate

de orientare pe care le veți primi de la Bar! continuă

Ned, adresându-se celor patru nou veniți.

Într-adevăr, în timpul preconizat, toți își în-

depliniseră sarcinile și, când se reîntâlniră, stabiliră

cu precizie momentul plecării.

Paio veni și le atrase din nou atenția asupra

evitării conflictelor... Fu și el de acord că o înțelegere

cu vechii talonieni, pornind de la pericolul care pla-

na asupra tuturor, nu era de neluat în seamă, dar îi

sfătui să aibă alternative, dat fiind faptul că,

necunoscându-i direct, nu știau care le vor fi reacții-

le...

Le ură succes și toți opt, pregătiți deja de ple-

care, se îndreptară spre cei doi „fluturi”, mașinile

104

zburătoare, pe care Ned și Lilo le aleseseră... Ian și

Missi mergeau cu Ned și cu Myra, iar Ala și Set îi în-

soțeau pe Lilo și pe Bar.

─ La înălțimea la care vom merge, vizibilitatea

este excelentă! Noi pornim înainte și voi veniți după

noi! spuse Ned și, îndemnându-și tovarășii, urcă în

„fluturele” pregătit de plecare.

La fel făcură și Lilo cu colegii ei și, în câteva

clipe, cele două mașini zburătoare se făcură nevăzu-

te în direcția în care alaienii priviseră de multe ori

cu îngrijorare, dar nu îndrăzniseră niciodată să afle

dacă îngrijorarea lor avea sau nu vreun temei...

─ Am intrat pe teritoriul talonienilor! anunță

Ian.

Myra manevră „fluturele” care luă înălțime,

dar nu într-atât încât să nu poată urmări direct cu

privirea spațiul de dedesubt. Lilo îi urma îndeaproa-

pe... Terenul deasupra căruia se deplasau era foarte

asemănător cu acela de unde plecaseră, dar obser-

vară totuși că era mult mai denivelat, uneori ridică-

turile fiind destul de înalte...

Nu se vedea nicio mișcare și, curând, mirarea

lor se transformă într-o teamă ascunsă, pentru că

erau convinși că vechii talonieni erau prezenți în

acel spațiu. Nu înțelegeau însă cum reușeau să se

105

ascundă atât de bine, încât nici scanerele să nu-i

descopere...

Până la urmă, Ala descifră misterul și le

transmise imediat lui Ned și lui Lilo explicația:

talonienii erau, de fapt, pretutindeni, dar, fiind aco-

periți cu veșminte din gel sau care imitau gelul și

având fețele protejate tot cu o rețea din fire de gel,

ajungeau să fie confundați, practic, cu acesta...

Faptul că se camuflau în acest fel le dădu curaj

celor opt tovarăși, fiindcă asta putea să însemne do-

uă lucruri: ori că erau pregătiți întotdeauna pentru

apărare, ori că se temeau și de umbra lor! Lilo încli-

na mai mult pentru ultima variantă, în timp ce Ned

le lua în calcul pe amândouă...

„Fluturii” ajunseră într-un târziu deasupra

unui spațiu plat, încercuit de opt ridicături destul de

înalte, dispuse simetric, toate acoperite de gelul ver-

de.

De comun acord, ambele aparate se pregătiră

de coborâre și, în câteva clipe, se aflau așezate unul

lângă altul pe vastul platou. Așteptară un timp să

vadă reacția talonienilor, dar... nu se întâmplă nimic!

Ala, care învățase deja să-i observe, le confir-

mă că talonienii erau din nou pretutindeni pe cele

opt ridicături, dar, practic, doar aparatele de scanare

puteau să-i distingă din gelul protector...

106

Ned și Lilo înțeleseră că singura soluție pen-

tru contactare era să iasă ei doi în fața navetelor...

Ceilalți îi urmăriră cum coboară și cum se îndepăr-

tează puțin, fluturând mâinile goale ca un salut... Se

rotiră în jurul navetelor, cu privirea îndreptată, pe

rând, spre cele opt ridicături.

Un timp destul de lung nu se întâmplă nimic,

dar, la un moment dat, Ala îi atenționă că pe ridică-

tura din fața lor se mișcă ceva... Într-adevăr, privind

mai atent, observară că, din gelul verde, se desprind

trei siluete mici. În momentul în care pășiră pe pla-

tou, acestea își lepădară hainele protectoare de gel și

înaintară spre ei...

Urmărindu-i cum se apropie, Lilo și Ned erau

din ce în ce mai impresionați... Cei trei erau ca niște

bijuterii din jad și Lilo își aduse aminte că văzuse pe

Pământ, în muzeul călătorilor în spațiu, sculptată în

jad, exact o asemenea ființă! Când ajunseră lângă ei,

le observară ochii mari, și ei verzi, cum îi privesc

oarecum mirați, dar nu înfricoșați!

Unul dintre cei trei, care la o privire atentă

putea fi considerat cel mai în vârstă, li se adresă, fo-

losind limba pământenilor:

─ Bine ați venit!... Chipul tău ne este familiar,

dar nu înțelegem cum de ești aici! îi spuse el lui Lilo.

Iar tu pari să fii din cealaltă parte a planetei noastre,

107

pe care știm că o numiți Talo, dar care, pentru noi,

este Treia! se adresă el apoi lui Ned.

În timp ce Lilo căuta sensul celor spuse de

talonian, mirată că folosea limba ei, Ned îi răspunse:

─ Într-adevăr, sunt un locuitor din cealaltă

parte a planetei și-mi pare rău că nu ne-am cunoscut

deloc, deși au trecut atâtea generații de când am so-

sit pe Talo... Acum am venit cu gânduri pașnice, îm-

preună cu oaspeții noștri îndepărtați...

Talonianul se întoarse spre Lilo... Aceasta îl

privea perplexă, pentru că explicația pe care o găsise

ea pentru omuleții verzi i se părea în același timp și

posibilă, dar și greu de imaginat...

─ Voi semănați cu vizitatorii care, pentru noi,

pământenii, erau veniți de pe Marte, planeta din sis-

temul nostru solar, de dinainte de colonizare... Oare

e posibil să vă întâlnim aici?!

Talonianul dădu afirmativ din cap și zâmbi:

─ Sunt multe de explicat...

Nu mai continuă și le spuse ceva însoțitorilor

săi, care se întoarseră spre ridicături și făcură un

semn... Ned și Lilo, dar și ceilalți din grupul lor văzu-

ră cu uimire, fiindcă nu simțeau totuși groaza care ar

fi fost mai normală într-o asemenea situație, cum mii

de omuleți verzi coboară și se strâng în spatele celor

trei reprezentanți. Toți îi priveau liniștiți, ițindu-și

108

curioși ochii de un verde strălucitor de după umerii

tovarășilor lor...

Lilo și Ned îi chemară și ei din navete pe cei-

lalți și talonienii urmăriră la fel de curioși siluetele

celor șase nou veniți, fără să arate vreo teamă.

Contactul fusese realizat și acum vedeau Ned

și cei trei alaieni cât de greșită fusese reținerea lor...

Practic, se temuseră unii de alții și renunțaseră la o

înțelegere care i-ar fi făcut mai liberi și mai puter-

nici... Pe de altă parte, Ned se gândi că entuziasmul

lui este cam exagerat, fiindcă diferența dintre cele

două populații ar fi putut crea, totuși, multe proble-

me...

Între timp, talonianul o luă de mână pe Lilo și

îi invită pe ceilalți să-i urmeze.

Alături de acesta, Lilo observă că înălțimea lor

nu trecea de un metru și jumătate, iar ea avea

aproape un metru optzeci... Deci, nu erau chiar așa

de mici, dar sigur erau cu mult mai armonioși decât

pământenii și decât toate rasele pe care le cunoscu-

seră... Culoarea verde cald a pielii lor, susținută și de

îmbrăcămintea subțire din gel, tot verde, o încurcă

puțin la început, dar după câteva clipe nu-i mai dădu

importanță, fiindcă ceea ce percepea era armonia lor

exterioară, categoric legată de o armonie asemănă-

toare a ființei lor interioare...

109

În fața uneia dintre clădiri se opriră și văzură

cum se ridică ușor, fără vreun zgomot, o ușă cam cât

lățimea acelei construcții, și ei pătrunseră într-o sală

al cărei capăt nu se vedea. Nu se știe cum, aceasta se

umplu cu talonieni, și Lilo își dădu seama că era în

așa fel proiectată, încât să cuprindă toată populația...

Nu înțelegea încă rolul acestei imense săli, dar

conducătorul lor o aduse spre un punct în care, așe-

zate unul lângă celălalt, se aflau chipurile cioplite în

ceva ce semăna cu marmura a doi pământeni...

Lilo se apropie intrigată de ele și, când ajunse

aproape, scoase un strigăt de surpriză... Unul dintre

cele două chipuri era al lui Ira, iar celălalt era al ve-

chiului ei prieten, comandantul In!

Se întoarse cu fața transfigurată spre condu-

cătorul talonienilor, așteptând o explicație...

El mângâie cu respect, dar și cu o duioșie pe

care Lilo avea să o înțeleagă mai târziu, piatra sculp-

tată și spuse:

─ Ei sunt cei care ne-au salvat cu mult, foarte

mult timp în urmă... Le-am păstrat chipurile sculpta-

te, alături de numeroase alte dovezi ale istoriei

noastre... Prezența lor se leagă de momentul în care,

aflați pe Marte, strămoșii noștri au fost nevoiți să

părăsească locul în mare grabă, fiindcă viața le era

pusă în pericol de felul în care evoluau evenimentele

110

cosmice... Planeta pierdea încet-încet din atmosferă

și soarele ardea tot mai tare... Atunci s-au oprit ei cu

o navă cum noi nu mai văzuserăm și cu trei trans-

porturi au adus pe Treia toată populația care a dorit

să se salveze... Au rămas mulți care nu au crezut în

sfârșitul vieții pe Marte, dar majoritatea a fost salva-

tă! Nu știm dacă misiunea lor a fost dirijată sau nu...

Ceea ce știm este că salvarea locuitorilor de pe Mar-

te li se datorează!

─ Li se datorează?!... se miră Lilo, dar nu mai

spuse nimic.

─ Da! Li se datorează! Este adevărat că poate

să pară imposibil, dar depinde cum înțelegi timpul...

Acum o să vă rog să le vorbiți locuitorilor de pe Tre-

ia despre acest miracol al apariției voastre aici și,

mai ales, cum de sunteți însoțiți de vecinii noștri...

Ian și Missi se opriseră și ei în fața statuilor

cioplite în piatră și amândoi mângâiară cu mâinile

tremurânde chipul lui Ira... Când atinseră piatra, o

senzație nedeslușită că e vie îi făcu să se tragă înfri-

coșați...

Bătrânul care-i urmărise atent se apropie și le

explică să nu se teamă, pentru că era vorba de o pia-

tră specială, de pe Marte, care păstra căldura soare-

lui...

111

Ceilalți se apropiaseră și ei și priveau uimiți și

respectuoși cele două chipuri... Ochii lui Ned, opaci

în majoritatea timpului, străluceau acum de curiozi-

tate, dar și de admirație...

Lilo se duse spre pupitru și, la semnul politi-

cos al bătrânului talonian, își începu povestea, de

când plecaseră de pe Pământ, până ce ajunseseră la

alaieni, să-și caute copiii... Ian lăsase capul în jos, oa-

recum rușinat de faptul că provocase atâtea încurcă-

turi, dar Lilo îl chemă alături de ea și, prezentându-l,

preciză că, într-un fel, el era legătura dintre toate

aceste întâmplări care făcuseră posibilă reîntâlnirea

cu urmașii populației marțiene... Lilo adăugă că da-

torită celor doi copii - și o chemă alături pe Missi,

apoi pe Myra - ajunseseră să-i cunoască și pe vechii

locuitori ai Raniei...

─ Ceea ce trebuie, însă, să vă spunem este că

am venit în această parte a planetei pentru a găsi

portalul prin care să ne întoarcem pe Rania și, de

acolo, să-i contactăm pe prietenii noștri de pe nava

vie. Acest lucru este foarte important nu numai pen-

tru noi, ci și pentru voi..., dar îl voi lăsa pe Ned să vă

explice...

Ned îi prezentă pe Ala, Set și Bar, apoi sublinie

dorința tuturor alaienilor de a-i cunoaște pe vechii

talonieni și de a trăi în pace unii cu alții, dar, mai

112

ales, de a găsi împreună soluții în calea pericolelor

comune care par să-i amenințe... Se opri, fiindcă se

gândi că nu e cazul să-i înspăimânte pe talonieni...

Trebuia să vorbească mai întâi cu conducătorii lor.

Vocea bătrânului talonian însă se auzi foarte limpe-

de:

─ Te referi la steaua care ne luminează... Știm

bine ce pericol ne amenință, așa că te rugăm să vor-

bești deschis și să ne spui dacă voi ați găsit vreo so-

luție!

─ Da! La ea mă refer, la Batia, cum o numim

noi... Nu cred că am găsit o soluție, deși venirea pă-

mântenilor ne-a amintit de o posibilitate: aceea de a

ne teleporta înapoi pe Alaia! Realitatea e că planeta

este acum locuită de ranieni... Nu sunt nici ei prea

mulți și s-au străduit din greu să-și asigure condițiile

de viață, așa că nu știm dacă ar fi posibilă o aseme-

nea întoarcere... O altă speranță este la fel de incertă,

fiindcă depinde în totalitate de posibilitatea ca nava

vie a pământenilor să găsească planeta aceasta și să

ne ducă de aici pe o altă planetă locuibilă... Desigur

că această preluare implică toată populația taloni-

ană, deci și pe voi! După cum se vede, în ambele ca-

zuri, este vorba doar de niște posibilități...

113

Când Ned se opri, bătrânul talonian îi făcu un

semn bărbatului mai tânăr care îl însoțise mereu și

acesta înaintă puțin, și începu să vorbească:

─ Cunoaștem comportamentul stelei pe care

voi o numiți Batia de câteva generații și nu am stat

fără să acționăm... Ne-am gândit și noi la un portal

care să ne ducă pe planeta alaienilor, fiindcă știam

de existența ei... Problema a apărut când am văzut că

alaienii nu mai pleacă, așa cum făceau înainte, și nici

navele grele ale bărbaților alaieni nu mai apar în

apropiere de Treia... Am ajuns la concluzia că, pro-

babil, pe Alaia s-a întâmplat ceva care nu le mai

permite să trăiască acolo și nu am mai căutat porta-

lul, dar am început să cercetăm planetele locuibile

din jur și am găsit o mică planetă din sistemul Sali,

pe care ne-am putea refugia un timp, dar nu pentru

totdeauna, pentru că resursele sunt limitate... Din

nefericire, navele noastre nu pot ajunge pe planeta

din sistemul Sali foarte repede și nici nu sunt foarte

mari ca să poată cuprinde toată populația, nici mă-

car taloniană, cum o numiți voi... Așa că, dacă Batia

se grăbește, doar o mică parte din populație poate să

se salveze... Trebuie însă să vă mai dezvăluim un lu-

cru! Din ceea ce știm noi, Talo sau Treia nu va dispă-

rea în această conjunctură... S-ar putea să iasă mai

puternică și să devină o planetă importantă din sis-

114

temul Brio... Dar asta numai cu un ajutor din exterior

și venirea voastră cu informațiile privind nava vie

ne-a dat din nou speranța pe care începusem să ne-o

pierdem...

Tânărul încheie, spunându-le vizitatorilor că

vor continua discuțiile mai târziu și, cu un mic semn,

permise miilor de talonieni să se retragă. Așa cum

intraseră, la fel de neauzit și aproape nevăzut, aceș-

tia părăsiră sala...

Ca întotdeauna, Ian căută explicația și, în câ-

teva clipe, descoperi că, de fapt, în podeaua sălii

existau mici trape ca niște liftulețe care permiteau

apariția și dispariția fiecărui locuitor. Soluția era

ingenioasă și Ian se gândi că în subteran trebuiau să

fie o sală la fel de mare și mii de ieșiri în exterior...

*

Conducătorul talonienilor îi invită imediat pe

pământeni și pe prietenii lor într-o altă clădire, veci-

nă cu centrul de comandă.

Încăperea în care intrară era cam scundă pen-

tru înălțimea lor, dar foarte largă și primitoare. Îm-

pânzită de canapele și mese mici, avea într-o parte

un spațiu mai mare, unde apărură instantaneu o ma-

să și opt scaune, toate pe măsura lor.

─ Strămoșii noștri ne-au învățat să fim pregă-

tiți pentru primirea unor vizitatori ca voi..., păru să

115

glumească talonianul și continuă: Vă vom oferi din

mâncarea noastră, care nu este foarte variată, dar

care, cred, vă va îndepărta foamea...

Se așezară la masă și mâncară cu poftă hrana

care nu se deosebea prea mult de cea a alaienilor,

dar părea mai condimentată. Într-adevăr, curând li

se astâmpără foamea și, când terminară, la un semn,

masa dispăru...

Talonianul îi privi și îi rugă să întrebe dacă

vor să-și clarifice unele lucruri despre ei, fiindcă,

preciză el, istoria era prea lungă ca să încerce să le

povestească tot ce trăiseră ei de la venirea pe Treia...

Lilo mărturisi că nu era propriu-zis o întreba-

re pe care i-o adresa; era mai mult mirarea că ei cu-

noșteau așa de bine limba pământenilor...

─ Da..., mă gândeam eu că veți fi mirați, dar

răspunsul este unul simplu! Nu este vorba de cipuri,

așa cum aveți voi... În vremurile de demult, când

strămoșii noștri erau unii dintre cei mai pricepuți și

curajoși călători în spațiu și aveau și nave cu care

puteau călători mult mai departe decât putem noi să

o facem acum, marțienii au avut legături strânse cu

pământenii... Ca și alaienii, de altfel... Pe Pământ, nu

numai că găsiseră resurse care pe Marte începuseră

să se reducă îngrijorător, dar se și înțelegeau foarte

bine cu locuitorii, câțiva dintre pământeni fiind chiar

116

invitați pe Marte..., continuă bătrânul. Întorși acasă,

ei au reușit să adapteze multe din descoperirile

noastre și, periodic, lumea pământeană evolua mira-

culos... Desigur că nu am putut îndepărta pericolele

care ne pândeau din spațiu, așa că, sub amenințarea

cometei Loia, am părăsit Pământul și ce a urmat

cred că știți... Ce nu știți este că au plecat cu noi des-

tul de mulți pământeni care au contribuit și ei la

dezvoltarea vieții pe Marte, pentru că erau foarte

ingenioși și aveau capacitatea de a gândi lucrurile la

scară mai mare decât o făceam noi... Mulți dintre ei

au devenit exploratori în spațiu și s-au întors într-un

final să ne salveze...

Lilo îl privea și începea cumva să înțeleagă le-

gătura lor cu marțienii de pe Talo, dar totul era ca un

film deosebit de incitant în care, se pare, alături de

Ira și de comandantul In, ea însăși începea să joace

un rol de care nu știa...

În tăcerea care se lăsase, Ned interveni și pu-

se întrebarea care îl frământa:

─ Ai spus că astronauții pământeni v-au salvat

și Ira era printre ei... Este aici ceva ce noi nu stăpâ-

nim încă sau nu complet, fiindcă înțeleg că raporta-

rea la timpul în care s-au petrecut lucrurile, pentru

voi, nu are același sens ca pentru noi...

117

Se opri puțin... Ceea ce dorea el să afle era un

lucru care îl preocupa demult și i se părea o minune

să descopere aici și acum rezolvarea...

Bătrânul îl liniști însă, pentru că îi înțelesese

și nerăbdarea și spaima ascunsă că soluția ar fi fost

foarte simplă, și că el nu reușise să ajungă la ea, așa

că vorbi în continuare:

─ Explicația nu este una simplă, dar am să în-

cerc să o simplific! glumi el... Totul ține de capacita-

tea de a accesa timpul unic... Pe scurt, cred că sunteți

de acord că doar existența noastră ca ființe inteli-

gente face posibil universul așa cum îl percepem, iar

acest adevăr primește calitatea de principiu funda-

mental în relația noastră cu el... Pe baza acestui

principiu, construim și dimensiunile care-l guver-

nează... Dimensiunea spațio-temporală, în universul

în care ne aflăm, este cea mai interesantă și, în ace-

lași timp, cea mai obișnuită, pentru că ține de per-

cepția noastră, a fiecăruia... Vorbim de strămoși și

faptele lor din trecut, fiindcă aceste informații fac

parte din percepția noastră primară, stocată în cre-

ier, dar ce înseamnă a trăi timpul unic, adică trecu-

tul, prezentul și viitorul împreună, nu poate fi expli-

cat decât prin acceptarea ideii de multivers...

─ Universuri paralele?! Perfect! Acceptăm că

există universuri paralele, există informații și există

118

o bază de date care le păstrează... Unde o informație

ține de trecut, într-un alt univers, ea ține de ceea ce

se întâmplă iar în celălalt, de ceea ce anticipăm că se

va întâmpla, după percepția noastră, în universul

respectiv... Poate fi un răspuns, nu?! interveni Ned.

─ Poate fi..., zâmbi talonianul. Baza de date

există, fixată în cutiuțe de principiul ce ne guvernea-

ză existența! Închipuiți-vă ce s-ar întâmpla în lipsa

acestor cutiuțe! Întreaga energie informațională ar

flutura nestingherită prin creierele noastre... E greu

de închipuit așa ceva! Pe de altă parte, după părerea

noastră, chiar universurile paralele pot fi considera-

te ca emanații ale aceluiași principiu, fiindcă ne ajută

să înțelegem și să trăim timpul unic... Există nume-

roși exploratori care pot confirma că l-au trăit... Și

unii dintre noi am avut capacitatea de a accesa uni-

versurile paralele și suntem în cunoștință de cauză!

De fapt, strămoșii noștri și faptele lor, Ira și In sal-

vând populația de pe Marte și tot ce ține de asta coe-

xistă cu ceea ce trăim acum, doar că în universuri

diferite!... La un moment dat, am descoperit calea de

a accesa timpul unic, dar mișcările Batiei ne-au rea-

dus nemilos în realitatea în care ne aflăm...

─ Erau și alte diferențe între universurile pe

care le-ați accesat? întrebă Ian curios.

119

─ Da! Nici unul dintre ele nu avea condiții și

legi identice, însă nici nu ne excludea...

─ Dar..., desigur..., timpul vă zăpăcea! Aici vii-

tor, acolo trecut, când voi navigați, de fapt, într-un

prezent continuu! interveni din nou Ned.

─ Da..., s-ar putea spune și așa... În toate cazu-

rile, ideea unui timp împărțit frumos în trecut, pre-

zent și viitor, devenea neproductivă. Era nevoie de

accesarea timpului unic! Diferențele perceptive soli-

cită aducerea lor la un numitor comun și atunci le-

gea despre care v-am vorbit intervine în așa fel, în-

cât capacitatea noastră perceptivă, corelată cu posi-

bilitățile fizice și mentale să construiască timpul

unic... Eu i-aș zice un timp complex, reconstruit, în

care să te miști fără barierele temporale cunoscute...

Acesta face posibilă supraviețuirea! Ce a făcut să

apară această lege, încă nu am descoperit, dar cum

funcționează ea, știm deja... Asta ne ajută să accep-

tăm că oriunde am merge, dacă există posibilități,

vom ști să le alegem pe acelea care ne permit să su-

praviețuim...

─ În universurile pe care ați reușit să le acce-

sați, care era valoarea temporală pe care ați perce-

put-o? întrebă Lilo, preocupată încă de prezența lui

Ira și a comandantului In în trecutul marțienilor...

120

─ Unde am fost eu..., acum aș putea deja să o

numesc trecut, dar atunci am perceput-o ca prezent

și viitor... Așa am ajuns la concluzia că Talo nu dispa-

re, pentru că... și noi și voi eram acolo!

Lilo tresări:

─ Cum... și noi și voi?

─ Da! V-am văzut pe voi și pe prietenii voștri

de pe nava vie acolo, pe Treia, devenită mult mai

prietenoasă și mai propice vieții... Și ne-am văzut pe

noi alături de voi, toți adaptați noilor legi...

După un moment de tăcere, bătrânul talonian

continuă:

─ În toate cazurile în care am reușit să acce-

săm alte universuri, am avut cu noi echipamente cu

care am înregistrat informațiile, dar când ne-am în-

tors, am constatat că nu se lasă decriptate... Avem

stocate aici aceste informații și vi le oferim, pentru

că nu se știe dacă nu voi sunteți cei care au acces la

ele...

Și talonianul le arătă niște aparate minuscule

pe care le conectă la unul dintre monitoarele apăru-

te la fel de neauzit pe peretele din fața lor.

Cei patru alaieni nu părură edificați, dar Ian

sări în sus, aproape deodată cu Lilo și Myra, și strigă:

─ Sunt formule matematice!

121

Nu apucară să mai facă vreun gest, că o văzu-

ră pe Missi cum se apropie de monitor și începe să

proceseze cu repeziciune datele... Toți o priveau mi-

rați, fiindcă nu spusese nimic... Se dusese acolo și, ca

și când ar fi primit o comandă de undeva, lucra cât

putea ea de repede...

Într-adevăr, după puțin timp, pe ecran apăru-

ră imagini, care, încet-încet, își dezvăluiau mistere-

le... Pe o hartă a universului se vedeau foarte clar

Calea Lactee și Sistemul Solar... Putură urmări cum

Marte devenea incompatibil cu viața pe suprafața

sa... O traiectorie se construia sub ochii lor și Treia

apărea ca un fel de soluție. Concomitent, vedeau di-

ferite traiectorii ale navelor marțiene care căutau

puncte de imigrare mai aproape de planeta lor...

Pământul era marcat de atingerea cometei Loia, deci

era ocolit! Planetele sistemului Trappist nu ofereau

stabilitate, așa că pe ecran întoarcerea spre Treia

apărea tot mai sigură!

Missi se opri epuizată și toți aplaudară... Ian

se apropie ca hipnotizat de ea și o îmbrățișă cu gin-

gășie. Șoapta lui ajunse la fiecare dintre cei prezenți,

care aplaudară din nou:

─ Ești o minune, Missi!

Missi tresări și se trase cu destulă bruschețe

din îmbrățișare, parțial bucuroasă, parțial speriată

122

de cuvintele lui, dar și puțin rușinată de reacția pe

care o produsese.

Bătrânul o mângâie ușor pe mână, mulțumin-

du-i astfel, după care, cu un semnal discret, îi chemă

pe cei doi însoțitori și, împreună, derulară înregis-

trarea, observând cu o bucurie nedisimulată că tipa-

rele descifrate erau acum însoțite de filmul vizibil al

călătoriei lor.

Lilo privea cu ochii mari imaginile care se de-

rulau... Multe rămâneau criptate, dar printre ele pu-

tea recunoaște nave, planete și, la un moment dat,

tresări puternic și se apropie de talonieni... Aceștia îi

observară mișcarea plină de uimire și opriră derula-

rea.

Toate privirile se fixară pe fața unui pămân-

tean care, zâmbind, se uita plin de interes la ceva...

Lilo nu reuși decât să murmure: Ira! Ian și Missi însă

îi strigară numele cu o bucurie pe care doar vocea

lor de copii putea să o dezvăluie.

─ Da..., sunt imagini de pe Talo și el este băr-

batul care se află alături de comandantul In în gru-

pul statuar! confirmă, cu un tremur în voce, bătrâ-

nul.

─ Și noi unde suntem? nu se putu opri Ian să

întrebe.

123

─ Eu nu știu, fiindcă sunt doar câteva ima-

gini... Oricum, probabil că nu mai sunteți niște copii!

Pe Lilo, însă, am văzut-o... Era acolo!

Nici nu apucă să spună ultimul cuvânt și Lilo

se văzu pe sine, undeva, în spatele lui Ira, urmă-

rindu-i mișcările cu un zâmbet cald pe fața încă fru-

moasă... Imaginea dură foarte puțin și derularea în-

cetă.

Nu mai reușiră să scoată nimic, deși Ian o ru-

gă pe Missi să mai verifice o data toate înregistrările.

Dorea cu tot sufletul să afle dacă ei doi erau acolo

împreună cu ceilalți sau făceau parte dintr-o altă

realitate...

Bătrânul talonian îi înțelese dorința și inter-

veni:

─ Îmi pare rău că trebuie să recunosc lipsa

oricărui amănunt care să mă conducă spre voi doi,

dar trebuie să înțelegeți că cercurile voastre nu se

suprapun în totalitate peste cele ale părinților

voștri... Voi aveți propriile opțiuni și puteți sau nu să

fiți acolo... De îndată ce ei își continuă existența și

asta fără să se fi pierdut, înseamnă că și voi trebuie

să fiți undeva pe calea voastră, împreună sau nu...

Missi roșise toată, în timp ce Ian îl privea pe

bătrân fără să zică nimic. Realiză însă ce se întâm-

plase și oarecum rușinat își ceru iertare pentru

124

această abatere de la lucrurile foarte importante ca-

re se discutau... Talonianul însă îl privi în felul său

pătrunzător și îl liniști:

─ Toate lucrurile sunt importante și voi doi

sunteți cei mai importanți, pentru că ați făcut posibi-

lă această întâlnire și ați descifrat înregistrările!...

Acum cred că trebuie să ne organizăm și să căutăm

portalul, fiindcă nava vie este cu adevărat salvarea

tuturor...

125

8.

În timpul acesta, nava vie aștepta ca echipajul

să se organizeze pentru saltul care să-i scoată din

falie...

Ira, Rian și Bart îi ascultaseră sfaturile și acum

se îndreptau spre cabina principală... După câțiva

pași, Rian, care sesizase întrebarea din privirea lui

Ira în legătură cu rolul său, se apropie de el și îl rugă

să-l asculte câteva clipe.

Ca de obicei, Ira se repoziționă și șterse orice

gând care l-ar fi împiedicat să perceapă corect inten-

țiile celuilalt... Fusese format pentru asta, dar el în-

suși, din fire, era un pacifist și un om generos, așa că

nu-i era deloc greu să-și deschidă sufletul celor care

i se adresau.

Făcu la fel și de data aceasta și Rian, puțin în-

cordat la început, când îi văzu privirea deschisă și

înțelegătoare, îi spuse tot ce avea pe suflet:

─ Cred că ți-ai dat seama că am simțit îndoiala

cu care m-ai privit și... am crezut că va trebui din nou

126

să încep o luptă... Acum însă știu că nu am de ce să

mă tem, fiindcă nu mai există teamă în mine și nu

mai există nici ranchiună, nici furie și nici frustrare!

A existat, probabil, un moment al adevărului și eu

l-am trăit la ieșirea din cabină... Sunt Rian, dar nu cel

care am fost, ci un om care este și va fi! Un om care

nu șterge cu buretele ceea ce a făcut, pentru că asta

nu se poate, dar care acceptă că toate experiențele

prin care a trecut nu au făcut altceva decât să-l pre-

gătească pentru clipa de față... Dându-l uneori cu

capul de pereți! adăugă el surâzând puțin rușinat.

Nu știu dacă mă crezi, dar este exact ceea ce gân-

desc! Dacă mă ajuți, atunci lucrul acesta se va stabi-

liza pentru totdeauna...

Vorbise avântat și din privirea sa răzbătea o

dorință nemăsurată de convingere a lui Ira de ade-

vărul celor spuse...

Ira nu numai că era un om bun și înțelegător,

dar avea și o intuiție ieșită din comun, așa cum avea

și capacitatea organizatorică și de previziune a co-

mandantului de navă, astfel că, după ce-l urmări cu

atenție și bunăvoință pe Rian, îi întinse brusc mâna,

într-o încercare de a-i transmite toată încrederea

lui... Fiindcă îl credea pe Rian! Îi analizase toate gân-

durile, toate sentimentele pe care sufletul lui le trăia

și-și dăduse seama de extraordinarul noroc al amân-

127

durora de a se fi întâlnit! El, pentru că în calitatea sa

de comandant câștigase o minte strălucită, iar Rian

că găsise sprijinul care să-i redea încrederea în si-

ne...

Se priviră o clipă și bucuria lor păru să cores-

pundă întrutotul dorinței navei care îi aprobă cu o

boare, semnalul ei că este mulțumită...

Bart se găsea destul de aproape de intrarea în

cabina principală, când Ira și Rian îl ajunseră. O sin-

gură privire aruncată spre cei doi fu de ajuns ca lu-

mina să apară pe fața lui... Rian făcea parte din echi-

paj și forța lor era acum mai mare!

În cabină, se adunară toți în jurul lui Ira și

analizară fiecare cuvânt transmis de navă...

─ Prin credință și concentrare, vom reuși! în-

cercă Ira dintru început să le redea încrederea cole-

gilor lui. Dar, așa cum ni s-a spus, vom reuși și pen-

tru că nu suntem singuri... Nava este sprijinul nostru

pentru momentele dificile, dar, atenție! dificile pen-

tru că ne depășesc puterile și nu pentru că nu încer-

căm să le folosim!

─ Ceea ce am mai reținut eu este că puterea

noastră, ca echipaj, are o legătură directă cu scopuri-

le acțiunilor noastre și unul dintre ele este găsirea

celor patru care au ajuns pe Talo..., completă Rian.

128

─ Așa este, dar întoarcerea noastră devine vi-

tală nu numai pentru cei patru, ci și pentru locuitorii

de pe planeta pe care o numesc Talo, oricare vor fi

fiind ei... Totodată există clar o legătură între timpul

nostru și timpul pe care l-am accesat, iar Talo poate

fi cheia acestei legături...

─ Ai dreptate, Ira, și cred că lucrul acesta ține

de mișcările cosmice în care este antrenată plane-

ta..., interveni Maia.

─ Ai aflat lucruri noi?

─ Aici mi s-au cam încurcat calculele, dar îna-

inte de a intra în black hole am depistat pericolul

care o paște pe Talo. Soarele ei este atras de o stea

mai mare din apropiere și planeta va suporta conse-

cințele... Nu știu cât de grave vor fi ele, dar ceea ce

am văzut pare să ne liniștească oarecum, pentru că

Talo nu a dispărut... Așa cum ați auzit însă, depinde

dacă ne întoarcem sau nu...

Toți tăcură o clipă, după care Bia interveni în

felul ei hotărât:

─ Deci, Ira! Ce urmează să facem?

Ira se uită zâmbind la blonda marțiană,

recunoscându-i meritul de a pune, ca întotdeauna,

punctul pe i...

─ Cred că prima dată trebuie să adunăm din

nou datele care au rămas privind poziția lui Talo și a

129

sistemului din care face parte, în celălalt timp... Din

punctul unde ne aflăm acum nu știm dacă vom putea

ieși aproape sau în celălalt colț al universului, dar va

fi absolut necesar să asimilăm aceste date fiecare,

astfel încât concentrarea noastră să fie convergentă.

În al doilea rând, va trebui să ne odihnim, încât exer-

cițiul să fie făcut cu mintea limpede și cu cea mai

mare putere de concentrare... L-am mai făcut de

multe ori în pregătirile noastre și nu am dat greș...

Este adevărat că echipajul era complet, dar acum îi

avem alături pe Rian și pe Maia, și cred că ei ne vor

ajuta cu adevărat!

Toți le zâmbiră aprobator celor doi și imediat

se îndreptară spre locurile lor pentru a reconstitui

datele despre Talo.

După un timp, Ira avu pe panou tot ce strân-

seseră colegii lui. Se adunară și dezbătură informați-

ile, asigurându-se fiecare că le reținuse corect...

În timp ce aceștia se odihneau, Ira se mai uită

puțin la panoul de comandă și, conștient că trebuie

să fie la fel de odihnit ca și ei, se întinse pe canapea-

ua încăpătoare. Curând adormi... În somn, simți o

mână că-i mângâie părul și o voce dragă îi șoptește:

„Suntem toți patru, Ira, pe Talo. Căutăm por-

talul... Încercăm să ajungem pe Rania... Batia este tot

mai amenințătoare și Talo e în primejdie...”

130

Dormi în continuare fără vise, dar când se

trezi, își reaminti cu precizie ce visase... Știa că majo-

ritatea viselor lui nu erau pură imaginație, așa că le

spuse colegilor săi ce aflase.

Întoarseră pe toate părțile cuvintele lui Lilo

din vis... Dacă se concentrau pentru Rania, era posi-

bil să-i găsească sau nu... Dacă se concentrau pentru

Talo, aveau poate posibilitatea să-i salveze și pe ei și

pe locuitori, iar dacă Lilo, Myra și copiii erau pe

Rania, cu atât mai bine! Se puteau întoarce după ei...

Optară pentru a doua variantă și se pregătiră

de extenuantul exercițiu de concentrare... Ira se co-

nectă și, prinzându-se toți de mână, închiseră ochii,

în timp ce mintea lor nu vedea și nu accesa decât o

singură informație: poziția lui Talo!

Rian și Maia erau una cu ceilalți și nimic nu

tulbură lunga clipă în care nu mai fu nimic altceva în

cabină decât un fascicul de unde care se zbăteau,

căutându-și calea și care, la un moment dat, se trans-

formară într-o linie de forță atât de puternică, încât,

într-o clipă, nava dispăru...

*

Într-un punct din univers, nava vie plutea re-

lativ liniștită printre numeroasele urme ale unei

dezintegrări de proporții... Uneori, resturi din ceea

ce fusese, probabil, o stea uriașă se apropiau de na-

131

vă, dar aceasta reușea să evite de fiecare dată peri-

colele...

Cei paisprezece reușiseră să producă unda de

expulzare din celălalt timp și acum erau întinși pe

podeaua cabinei, așa cum ajunseseră atunci când

puternicul flux îi aruncase... Nu se mișca niciunul,

dar mici semne că respiră arătau că trăiesc.

Bia se trezi și se uită în jur... Cu grijă, îi scutură

mâna lui Ira care părea că se lovise de unul dintre

pereți și din rana de la cap îi curgea un firicel de

sânge... Acesta deschise ochii și se dezmetici destul

de repede, simți firicelul de sânge, îl șterse și se pi-

păi... Era o mică lovitură la tâmpla dreaptă, care nu-i

afectase decât superficial pielea. Se ridică și se apro-

pie de membrii echipajului, așteptând lângă fiecare

să se trezească.

Rian se ridicase deja când ajunse la el și se în-

toarse spre Maia... Micuța femeie părea că nu mai

respiră și Rian se opri ca fulgerat, fără să scoată un

sunet... Ira era însă deja lângă Maia și îi aplica rever-

beratorul... După câteva încercări, se opri și îi strigă

lui Rian:

─ Fă-i respirație gură la gură, nu mai sta!

Rian se supuse imediat și începu să aplice ve-

chea metodă de salvare, aproape uitată printre atâ-

tea aparate. După câteva încercări, pieptul Maiei se

132

ridică ușor și, cu un mic scâncet, începu să respire și

deschise ochii... În momentul acela, Rian se opri și se

așeză buimăcit lângă ea...

Ira mai privi o dată spre colegii lui și, când se

convinse că toți sunt teferi, îi spuse lui Rian să o așe-

ze pe Maia pe canapeaua comandantului și să o lase

în grija Araiei, medicul lor...

După ce o întinse pe canapea și-i potrivi o

pernă sub cap, Rian se întoarse spre Ira și îl îmbrăți-

șă...

─ Mulțumesc! Prezența ta de spirit a salvat-o!

Ira îl bătu ușor pe umăr și se îndreptă spre

pupitrul de comandă. Când ajunse aproape de aces-

ta, se prăbuși... Bart, care era alături, îl prinse și îl

așeză ușor pe scaun, în timp ce-i privea rana de la

cap. Fusese superficială, dar mișcările bruște lăsase-

ră să curgă un râu de sânge pe lângă ureche și el nu-i

dăduse atenție...

Araia o lăsă pe Maia care-și revenise și se re-

pezi la Ira... Îl consultă rapid și-i liniști pe ceilalți,

după care îi rugă pe Bart și pe Ivo să-l ducă la patul

de pe care se ridicase Maia... Aceasta, încă amețită, îl

privea pe Ira cu ochii mari, gata să izbucnească în

lacrimi...

De data aceasta, promptitudinea lui Rian îl

ajută să stopeze o adevărată criză de isterie care pă-

133

rea gata să se declanșeze în rândul femeilor. Dar nu

numai atât! Aproape fără să-și dea seama, puse or-

dine în rândul echipajului și totul reintră în normal...

Ira care se trezise din leșin, dar care nu se pu-

tea ridica, observă modul în care Rian se implicase și

zâmbi ușor...

Îi rugă pe toți să se apropie... Bart, Don și Bia

urmau să stabilească pe ce coordonate navighează

iar Rian și Ivo trebuiau să contacteze nava vie...

Într-un fel, ar fi vrut să se ridice și să se ducă el în-

suși, dar Araia fusese fermă: orice mișcare necugeta-

tă putea înrăutăți lucrurile și ea credea că nu era

cazul și nici timpul sau locul! Într-adevăr, aceste lu-

cruri le puteau face colegii lui, dar la momentul critic

el trebuia să conducă nava și, deci, trebuia să fie

complet refăcut, așa că se resemnă...

În timp ce Rian și Ivo părăseau cabina, Maia

se apropie de Ira și, cu o mângâiere ușoară, îl sărută

pe obrazul tras și-i murmură:

─ Mulțumesc pentru tot! Și pentru Rian! și se

îndepărtă...

Care va să zică, Maia văzuse și înțelesese totul,

se gândi Ira, dar tot el recunoscu că nici nu era de

mirare dacă iubirea dintre ei era ce trebuia să fie...

În acel moment simți cum o durere ascuțită îi

trece prin inimă, alungând cu totul durerea care îl

134

săgetase în rana de la cap... Ce dor îi era de Lilo și de

năzdrăvanul lor fiu! Știa că îi va găsi, dar i se părea

că acea clipă se tot îndepărta și, uneori, faptul că nu

o văzuse pe Lilo alături de el în celălalt univers îl

făcea să se teamă că se pierduseră...

Nu avu însă prea mult timp să se gândească la

problemele lui, fiindcă Rian și Ivo se întoarseră și-i

raportară ce aflaseră... Ieșiseră din falie destul de

aproape de intrarea în galaxia Andromeda, dar nu în

zona planetei căutate... Totuși, nu aceasta era cea

mai mare problemă, ci faptul că nimeriseră într-un

punct cu foarte mari perturbări și toate erau în

apropierea Căii Lactee, îngreunând ieșirea spre zona

unde se găsea Talo...

Nava îi liniștise totuși, cerându-le doar să fie

atenți și să se conecteze, când ea va fi nevoită să facă

salturile spațiale... Deocamdată, trebuia să se depla-

seze cu grijă, din cauza resturilor răspândite în jur

de steaua Not care se dezintegrase...

─ Steaua Not? se miră Ira. Dar Not nu era

amenințată de nimic...

─ Nu era amenințată din afară, dar fierbea pe

dinăuntru... Pericolul este însă unul real pentru sis-

temele solare din jur, pentru că o bucată din Not

poate face prăpăd dacă ajunge unde nu trebuie...,

spuse îngrijorat Rian.

135

─ Ai dreptate..., dar... ce se întâmplă pe navă?

─ Lucrurile par să se fi petrecut la fel ca la in-

trarea în black hole... Echipajul secundar e deja la

datorie, iar animalele sunt doar puțin derutate. Apa-

ratura funcționează în toate punctele și atmosfera

din navă nu a fost afectată! îi răspunse Bart.

─ Nava vie este forța și salvarea noastră! ex-

clamă Rian.

─ Este într-adevăr și una și alta, dar mă neli-

niștesc aceste resturi care par să o supere și pe ea...

E posibil ca în curând să fie nevoie să ne reunim din

nou forțele, așa că trebuie să fim pregătiți! îi atenți-

onă Ira.

Văzu pe fețele lor că înțeleseseră perfect ce le

comunicase. Îl priveau serios, dar și încrezători, și, în

timp ce îl lăsau să-și revină, se concentrară pe datele

pe care le furnizau aparatele, gata în orice clipă să

intervină...

Slalomul printre meteoriții amenințători dura

deja de ceva timp, când o zdruncinătură puternică îi

făcu să se zbată dezordonat în chingile centurilor de

siguranță. Nava se redresă însă imediat și în cabină

totul se liniști...

─ Rian, ce arată aparatele?

─ Cred că trebuie să verificăm sectorul Beta,

unde sunt rezervele de hrană, fiindcă acolo pare să

136

fie o problemă... Nu apare ca primejdie, ci doar ca o

problemă care trebuie rezolvată...

─ Bart, ia-i pe Teia, pe Ivo, pe Ari și pe Bia și

aflați ce se întâmplă acolo! Eu cu Saul, cu Rian, cu Sia

și cu Niall vom încerca să contracarăm, împreună cu

nava, eventualele coliziuni... Maia, Taisa, Araia și

Don se vor ocupa de trasee!

Se ridică încet și, deși mai simțea încă o mică

durere în zona lovită, reuși să se mobilizeze destul

de rapid și să-și reia locul la pupitrul de comandă.

Ceilalți îl urmăreau grijulii, dar nu interveniră, iar

când îl văzură că se ocupă, cu precizia obișnuită, de

îndatoririle sale, o ușurare vizibilă se observă pe

fețele tuturor, făcându-l pe Ira să zâmbească încura-

jator, dar și recunoscător pentru grija pe care i-o

purtau...

O privire aruncată pe monitoare îi arătă că în-

că se luptau cu un număr impresionant de meteoriți,

nava strecurându-se cu abilitate printre cei mai mari

și spulberându-i pe cei mai mici...

În timp ce urmărea ecranul, Rian îi atrase

atenția asupra unui punct în colțul din dreapta, care

se apropia vertiginos și care se mărea la fel de verti-

ginos... Soluția să scape de o coliziune era un salt și

amândoi realizară că nu mai era timp să-i cheme pe

toți.

137

Ira și Rian se priviră o fracțiune de secundă,

se conectară și se prinseră de mâini, îndreptând în-

treaga forță a gândurilor lor spre ieșirea din zonă.

Nu mai avea importanță dacă se îndepărtau sau nu

de ținta lor... Acum, trebuiau să scape!

Nava le preluă instantaneu fluxul energetic și,

chiar înainte de a-și da seama ceilalți de ceea ce fă-

ceau ei doi, după un scurt moment de confuzie, se

regăseau în fața unui univers cu totul necunoscut, în

care era o liniște profundă, aparatele dezvăluind ici

și colo luminile unor stele foarte îndepărtate...

Un mesaj încurajator veni dinspre navă și ei

începură să caute reperele pentru a afla unde se gă-

seau.

Scanarea continuă a universului în care ajun-

seseră le desluși curând că era vorba de o zonă

necartografiată, cunoscută de ei ca golul Eridani...

Ceea ce se înregistra acum le arăta un univers popu-

lat cu un număr restrâns de galaxii, în timp ce mate-

ria întunecată părea să ocupe mai mult de trei sfer-

turi din ceea ce puteau ei cuprinde. Lucrul ciudat era

că aceasta era distribuită în mod diferit de ceea ce

întâlniseră în drumul spre Talo... Era ca și când ste-

lele erau așezate pe un pat moale de puf, pe care se

legănau, purtându-și nestingherite mișcările de ro-

tație!...

138

După câteva momente, depistară secretul:

energia care forma acest pat moale era una pacifica-

tă, egală cu sine însăși și lipsită de zvârcolirile pe

care le întâlniseră ei în alte zone. Puteau să o nu-

mească materie întunecată din obișnuință, dar ar fi

putut mai degrabă să o considere o materie energe-

tică prietenoasă, dacă îi luau în considerare compor-

tamentul...

Înainte de a apuca cei din cabină să discute

despre ceea ce vedeau, pe ușă intrară aproape în

fugă Bart și cei patru colegi care verificaseră presu-

pusa avarie...

─ Ce se întâmplă? Unde suntem? Am crezut că

ne-am întors în falia precedentă? întrebă grăbit Bart.

─ Nu! Nu ne-am întors, dar am fost nevoiți să

facem un salt ca să scăpăm de o coliziune foarte pe-

riculoasă! Unde suntem, am aflat... Este vorba de go-

lul Eridani despre care nu știm mai nimic... Din ceea

ce am descoperit în mod direct este o parte priete-

noasă a universului, care pare să se fi împăcat cu

sine! le explică Ira. Dar ce s-a întâmplat acolo?

─ O spărtură la silozul de cereale... Nimic grav

și echipajul secundar a reparat deja totul!

─ Dacă nu mai e nicio problemă, putem încer-

ca să ieșim de aici, înainte de a ne prinde această

energie legănătoare în mrejele ei...

139

─ Dar..., Ira, n-ar trebui să aflăm totuși mai

multe despre golul Eridani și materia lui pacificată?

îndrăzni Ivo.

─ Nu cred, Ivo, că mai avem timp să explorăm

și să facem față altor încercări, iar ce putem să aflăm

sunt convins că ne va comunica nava... Trebuie să ne

îndreptăm spre Talo!

Ira se conectă cu nava și toți se concentrară

pentru a ieși din spațiul prea liniștit în care se aflau...

Tocmai din această cauză, saltul se petrecu fără pro-

bleme și, când se sfârși, observară că aparatele indi-

cau destul de aproape o turbulență... Debutase, pro-

babil, cu puțin timp în urmă, fiindcă se concentra

doar spre un singur punct care părea să fie o stea

ceva mai mare...

Cercetarea rapidă a aparatelor le arătă că, de

data aceasta, se găseau cu adevărat foarte aproape

de Talo, dar mult mai aproape de Batia care își mări-

se forța de gravitație și atrăgea spre ea o parte din

planetele din jur... Nu după mult timp, observară că

și nava vie intrase în raza acesteia, dar printr-o miș-

care rapidă, ea se smulse și se îndepărtă de steaua

planetofagă...

Fiind în punctul cel mai îndepărtat al orbitei

sale față de Batia, Talo nu era încă afectată de forța

140

ei de atracție, dar asta nu putea dura prea mult, fi-

indcă se dereglase întregul sistem de orbitare...

Nu foarte departe de Talo, nava vie se opri și

Ira comandă scoaterea navetei de legătură... De co-

mun acord cu echipajul, Ira, Bart și Bia se pregătiră

să plece spre Talo, în timp ce colegii lor, sub condu-

cerea lui Ivo și Rian urmau să rămână pe navă și să

aștepte veștile de la ei...

141

9.

Aflați încă în zona vechilor talonieni, după ce

căutaseră în zadar portalul, Lilo, Myra, Ian și Missi,

împreună cu prietenii lor, încercau, cu schimbul, să

detecteze semnalele care să le anunțe sosirea navei

vii.

Ned fu cel care observă intrarea navei în raza

lor de vizibilitate și izbucni într-un strigăt de bucu-

rie, care-i aduse alături pe toți cei care se aflau în

marea sală de comandă...

Când nava de legătură se apropie de Talo, se

auzi vocea lui Ira cerând dreptul de intrare... Bătrâ-

nul talonian și însoțitorul său, aflați la pupitrul cen-

tral, îi răspunseră imediat, orientându-i spre locul în

care puteau ataliza, după care trimiseră o mașină

zburătoare să îi aducă...

Când pătrunseră pe ușă, Ira și Bart nici nu

avură timp să respire, că Ian și Missi erau deja în

brațele lor... Lilo și Myra ar fi făcut și ele la fel, dacă

ar fi avut loc, dar și dacă nu ar fi fost atâta lume în

142

jur, fiindcă, instantaneu, imensa sală se umpluse de

talonieni...

Cu ochii ațintiți spre Lilo, Ira îi făcu un semn

din cap, apoi se îndreptă spre bătrânul omuleț ver-

de, intuind că el este cel care conducea mulțimea

aceea, pe care o observase dintr-o privire...

Îi recunoscu pe marțieni și fragilitatea acelor

ființe care așteptau salvarea cu ochii mari ațintiți

spre el îl înduioșă și-l făcu să înțeleagă câtă speranță

își puneau ei în nava vie...

Abia după ce schimbă cuvintele de curtoazie

cerute de gradul la care se producea întâlnirea, Ira

se întoarse spre Lilo și îi strânse ușor mâna, în timp

ce privea atent la cei patru alaieni...

Revenindu-și din emoția întâlnirii, Lilo, fără

să-i lase mâna, îl conduse spre ei și-i prezentă:

─ Ei sunt Ned, Ala, Set și Bar... urmași ai celor

teleportați de pe Alaia, Rania de acum... Împreună cu

ei și cu talonienii căutam o cale de scăpare... până la

venirea voastră... Dar acum... ați venit..., și nu mai

continuă, lacrimile acoperindu-i ochii luminoși...

Ira o strânse de după umeri, zâmbind ușor, în

timp ce cu o privire înțelese că Ned se resemnase...

Acesta la rândul său, zâmbi și-l salută, spunând:

─ Mă bucur pentru ea și mă bucur pentru voi!

Dar și pentru noi, cei de pe Talo! Acum putem spera

143

că vom găsi calea de a ne salva... Pe lângă cele câteva

mii de talonieni, alte două mii de alaieni așteaptă

ajutorul miraculos al navei vii...

După ce le îmbrățișă pe Missi și pe Myra, care

îl flancaseră pline de iubire pe Bart, Ira se adresă

tuturor, cerându-le să–i prezinte soluțiile la care se

gândiseră. Bătrânul talonian îi făcu semn lui Ned că

poate să vorbească și acesta le expuse posibilitatea

ca nava vie să-i ducă pe toți pe mica planetă din sis-

temul Sali...

Ira, Bart și Bia, urmați de Lilo, Myra și Ned,

împreună cu conducătorii talonieni se apropiară de

monitorul central și talonianul cel tânăr le arătă care

era poziția planetei lor față de Batia, și unde se afla

micuța planetă spre care își îndreptau ei speranțele.

Ira stătu puțin pe gânduri și o idee începu să-

și facă loc tot mai clar în mintea lui... Ceru să i se lase

puțin timp pentru a contacta nava vie și, după ce

analiză împreună cu aceasta soluția pe care o între-

zărise, se întoarse plin de încredere spre toți cei care

așteptau hotărârea lor cu sufletul la gură... Lilo, care

îi cunoștea fiecare gând, înțelese că nava vie rămă-

sese soluția, dar nu așa cum își închipuiseră ei...

─ Ceea ce vă voi comunica poate fi destul de

greu de acceptat, dar ar putea fi o soluție care să sal-

veze nu numai ce se află pe Talo, ci și pe Talo însăși...

144

Asta presupune totuși câteva lucruri pe care nu știu

dacă le putem acoperi... În primul rând, trebuie să

creăm rapid adăposturi subterane, în care tot ce e

viu să se adăpostească... În al doilea rând, să facem

acest lucru atât de rapid pe cât ne permite Batia... Și

în al treilea rând, și cel mai important, să aducem

nava vie atât de aproape cât va fi nevoie! Ce am pu-

tea încerca ar fi să o scoatem pe Talo din aria de in-

fluență gravitațională a Batiei și să o atașăm la Sali...

După un lung moment de tăcere în care cei

prezenți încercau să înțeleagă ce li se spune, se auzi

vocea bătrânului talonian:

─ În legătură cu adăposturile, acestea există,

pentru că la începuturi am avut nevoie să ne prote-

jăm în fața noului soare, Batia, care era mult mai pu-

ternic decât soarele nostru... Aici pot veni și alaienii

foarte rapid, fiindcă au suficiente mașini zburătoare

care să-i aducă... În ceea ce privește apropierea na-

vei de Talo, noi nu avem cum să vă ajutăm..., încheie

el și privi spre monitor...

Când se întoarse spre acesta, toți priviră

într-acolo... Pe ecran nu se mai vedea nicio navă! Sa-

la întreagă încremeni, în timp ce Ira și colegii săi că-

utau o explicație...

Revenindu-și, Ira se adresă tuturor, încercând

să-i liniștească:

145

─ Nava vie se va întoarce! Probabil că a intrat

într-un con de influență a Batiei, dar sunt convins că

va scăpa! Au rămas pe navă astronauți încercați...

Se așeză în fața monitorului, căutând nava pe

spațiul din jurul Batiei... Nu se vedea nimic! Lilo îl

întrebă încet pe Ira cine conducea nava... El se în-

toarse spre ea și, după o mică pauză, îi spuse:

─ Ivo și Rian!

─ Cine? întrebă parcă zăpăcită, Lilo.

─ Ivo și Rian! De pe Kepler 442b i-am luat pe

Rian și pe Maia, soția lui... Am toată încrederea în ei

și sunt convins că Rian și Ivo, împreună cu toți cei-

lalți, vor readuce nava...

Lilo se uită la el îngrijorată, dar sub privirea

lui puternică se liniști și înțelese că nu aruncase cu

totul prejudecățile, iar acum trebuia să o facă, spre

binele tuturor!

Bia o luă ușor pe Lilo de braț și se îndepărtă

puțin cu ea de ceilalți, înțelegând imensul semn de

întrebare sub care se aflau gândurile acesteia...

─ Să nu te temi, Lilo! Rian este acum cu totul

alt om... A găsit în Maia dragostea și echilibrul, iar

Ira, primindu-l pe navă, i-a dat cel mai important

ajutor: să redevină ceea ce, probabil, fusese înainte

de a folosi drogul... Tu l-ai cunoscut doar atunci când

146

lucrurile deviaseră complet... Este cu totul alt om

acum, crede-mă, și Ira știe ce face!

Lilo o privi pe Bia și zâmbi recunoscătoare:

─ Iartă-mă, Bia, pentru slăbiciunea mea, dar

ce-mi spui tu mă face extrem de fericită și, în același

timp, tristă că m-am îndoit o clipă de capacitatea lui

Ira de a hotărî corect în privința lui Rian... Îți mulțu-

mesc... Acum cred că e vremea să vedem ce este de

făcut!

Se îndreptă mai întâi spre Ian și-i spuse cu cel

mai natural ton cu putință că tatăl lui se afla pe nava

care dispăruse. Ian o privi cu aceeași surprindere cu

care îl privise și ea pe Ira, dar fără suspiciunea ei:

─ Dacă Rian este pe navă, sunt sigur că va găsi

o cale să revină! și tonul lui era atât de încrezător,

încât Lilo îl îmbrățișă împăcată.

*

După plecarea lui Ira cu Bart și Bia, Ivo și Rian

se așezaseră la pupitre, cerându-le celorlalți să se

odihnească atâta timp cât nava staționa. Ivo cerceta-

se spațiul înconjurător și urmărise datele care ară-

tau că nu exista nicio primejdie dinspre Batia, așa că

îi propuse lui Rian să se întindă și el puțin, cât mai

aveau răgazul...

Deși îngrijorat, simțind oboseala și gândin-

du-se că odihnit va fi mai folositor când vor acționa,

147

Rian se întinse pe canapeaua din apropiere și ador-

mi imediat. Puțin mai încolo, Maia adormise și ea pe

o altă canapea, iar ceilalți colegi erau lungiți fiecare

pe locurile special amenajate.

Era liniște și un timp Ivo nu mai privi spre

monitor... Într-un asemenea moment, nava începu să

transmită semnale de pericol și, până să ridice Ivo

privirea, aceasta ajunsese atât de aproape de Batia

că putea să vadă vârtejul care-i trăgea spre ea...

Toți săriră speriați, dar, fără să-și piardă

cumpătul, își ocupară rapid locurile... Rian înțelese

într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase... Forța

Batiei explodase, practic, lângă ei și nava intrase în

fluxul de atracție gravitațională... Problema era cât

de mult înaintaseră și cât de puternică era această

forță...

Le ceru colegilor lui să se pregătească... El și

Ivo se conectară cu nava care încerca disperată să se

opună forței tot mai puternice a Batiei, și se prinseră

de mână în exercițiul de supraviețuire, care le scă-

pase de atâtea ori viața... Cu toată forța spiritului lor

curajos, conectați cu nava, cerură să ajungă la Talo!

Cum erau în punctul maxim de concentrare, o

lovitură puternică îi aruncă la pământ și un vaiet

păru să le inunde creierul... Totul se clătina și se pu-

tea percepe nesiguranța mișcărilor navei... Impresia

148

dură însă doar o secundă, fiindcă, în clipa următoa-

re, nava se afla în afara forței de atracție a Batiei!

Totuși, ceva se întâmplase, pentru că vaietul

acela care le pătrunsese toată ființa persista, în timp

ce încercau să se ridice... Rian detectă imediat că na-

va fusese lovită aproape de unul dintre poli și făcea

eforturi serioase să se autorepare...

Vaietul pe care îl auzeau era modul ei de a le

atrage atenția că pot fi încă în primejdie... Nu era o

primejdie iminentă, fiindcă deținea trei scuturi și

două erau intacte, dar grija ei pentru ființele pe care

le purta o făcea să-i țină atenți și vigilenți.

Toți înțeleseră mesajul ei și, în timp ce nava

își îngrijea rănile, începură să caute reperele pentru

poziția lor în spațiu. Nu mică le fu mirarea când vă-

zură că erau în sistemul Sali, destul de aproape de

Talo, dar totuși prea departe ca să poată face joncți-

unea cu aceasta prin nava de legătură...

*

După multe încercări, Maia reuși să-i contac-

teze pe prietenii lor și Ivo îi prezentă scurt lui Ira ce

se întâmplase. Acesta aprecie intervenția lor, dar

precipitarea evenimentelor cosmice îl obligă să li se

adreseze abrupt:

─ Ivo, Rian, trebuie să găsim urgent o soluție,

fiindcă Talo se apropie de zona zero și de acolo nu

149

mai putem să o scoatem! Am o variantă, dar nu știu

dacă nu ne depășește puterile...

─ Spune, care e! îi ceru Rian, uitând de polite-

țe.

─ Știu precis că nava se va regenera rapid, da-

că voi sunteți valizi... Forța ei poate crește și poate fi

transformată într-o extraordinară forță antigravita-

țională... Vă puteți apropia de Talo și, folosind un-

ghiul potrivit, în prima fază o veți respinge pe Batia,

iar dacă sunteți destul de rapizi și puternici, apelând

la intensificarea forței gravitaționale, nava o va scoa-

te pe Talo de sub influența Batiei și o va plasa pe o

orbită în jurul lui Sali...

Cei unsprezece astronauți se priviră câteva

clipe și Rian înțelese că poate să-i spună lui Ira că

sunt gata de încercare:

─ Cred că putem face acest lucru, Ira! Spune-ne

doar cum să procedăm..., vorbi Rian în numele tuturor.

─ Veți merge toți în cabina de întâlnire cu na-

va și acolo veți comunica cu ea! Va trebui să o aju-

tați, dirijând prin comenzi fluxul de energie care o va

atrage pe Talo... Ea va ști cum să procedeze mai de-

parte, dar voi trebuie să calculați cu precizie cât de

mare trebuie să fie această forță, astfel încât Talo să

stea la o distanță corectă de navă și să fie plasată la

timp pe orbita din jurul lui Sali... Și, mai ales, să nu

150

perturbe sistemul! Ce credeți? Veți putea face acest

lucru? Și cât de repede!...

─ Vom face tot ce e posibil, Ira! răspunse Ivo,

în timp ce Rian și ceilalți colegi îl aprobau...

─ Vă vom ajuta și noi de aici... Aveți încredere

în nava noastră și în voi!

*

Întreaga adunare a talonienilor, dar și alaienii

rămăseseră fără grai în cele câteva momente în care

Ira le hotărâse soarta într-un mod atât de rapid, dar

și atât de neașteptat...

Bătrânul talonian se apropie de Ira și-l luă de

mână, conducându-l spre statuile din mijlocul sălii,

la care Ira nu avusese până atunci timp să priveas-

că...

─ Ne salvezi din nou, pământeanule! Și Talo

va fi salvată odată cu noi... Nu știam cum, dar când

te-am văzut și auzit, am fost sigur că vei găsi soluția!

Ira se uită la chipurile săpate în piatra specia-

lă de pe Marte, apoi se întoarse cu o lumină puterni-

că în ochi spre bătrânul talonian:

─ Ești Saro, nu-i așa? Când ne-am întâlnit

prima dată, conduceai o navă mai mare decât a mea,

dar nu tot atât de rapidă...

151

─ Așa e, Ira! Eu sunt, Saro cel din alt timp,

acum bătrân, după cum vezi, în timp ce tu rămâi me-

reu tânăr...

─ Rămân tânăr, pentru că nu am apucat să

îmbătrânesc... Am sărit prea repede dintr-un cerc în

altul, dar acum..., dacă trec într-un alt cerc nu mai

sunt singur! Am cu mine partea care îmi lipsea..., și

se întoarse cu un zâmbet spre Lilo...

Ea urmărise de departe discuția dintre cei doi

și văzuse lumina din privirea lui Ira... Un fulger de

înțelegere îi străbătu mintea, în timp ce sufletul ei

acoperea spațiile și timpurile... Ira și ea fuseseră ală-

turi de o veșnicie, dar ea uitase... Uitase poate și pen-

tru că el trecuse ca un meteor prin cercurile pe care

le străbătuse, mereu pus în fața primejdiilor și nu

întotdeauna scăpând nevătămat...

Simți în acel moment că iubirea lor venea ca

un fel de cheie a succesului misiunii... Și ea și Ira tre-

buiau să rămână împreună și să treacă mână în mâ-

nă într-un alt cerc, fără să se piardă! Iar ea se rugă ca

nava vie să preia mesajul lor și să încerce imposibi-

lul...

Nu mai avu timp decât să-i zâmbească lui Ian

care o privea afectuos și înțelegător, și imediat auzi

ordinul lui Ira, repetat de Saro, care le cerea tuturor

să se îndrepte spre adăposturi...

152

Afară, mașinile zburătoare ale alaienilor adu-

seseră deja pe majoritatea dintre aceștia și continu-

au să transporte pe cei care mai rămăseseră de cea-

laltă parte a lui Talo. Mai mulți talonieni îi condu-

ceau pe alaieni spre adăposturi, acolo unde ai lor

ajunseseră neauziți cu micile lor lifturi.

În principiu, nu erau primejdii prea mari, dacă

misiunea navei se încheia cu bine, dar Ira se sfătuise

cu Saro că era mai sigur să se afle toți adăpostiți în

construcțiile subterane, pentru că nu se știa cum se

va comporta suprafața planetei când va fi captată de

navă... Dar, mai ales, nu se știa cum va reacționa

când va intra pe noua ei orbită în jurul lui Sali...

─ Păcat de animale și de toate viețuitoarele,

fiindcă nu avem cum să le anunțăm..., spuse cu păre-

re de rău Bia, dar Ned o liniști:

─ Am contactat pe surieni și ei ne-au asigurat

că sunt pregătiți... De altfel, aceștia trăiesc sub aco-

perământul de gel, în grote destul de adânci și la fel

trăiește majoritatea celorlalte viețuitoare... Surienii,

care sunt mult mai apropiați de ele, le vor transmite

semnalele de pericol și se vor adăposti!

Când alaienii intrară cu toții în adăposturi,

alături de talonieni, Saro le arătă pământenilor liftul

mai mare care se afla lângă cele două statui. Acestea

153

se dovediră a fi dotate cu propriile lifturi care le pur-

tară odată cu liftul mare spre adânc...

Ira se uită înduioșat spre vechiul său prieten

și-i făcu un mic gest de mulțumire, apoi se apropie

de Ian și de Lilo, îi luă de mână pe amândoi, îi chemă

și pe ceilalți colegi și se pregătiră pentru exercițiul

lor de supraviețuire...

Ian o prinsese de mână pe Missi și, în clipa în

care ea se întoarse spre el, simți că trecuse un prag

și cea care îl ajutase să-l treacă era lângă el... Obser-

vă cu mirare că nu mai era fetița cu care plecase în

aventuroasa lor călătorie și-și dădu seama că nici el

nu mai era băiatul nesăbuit care o adusese după el...

Timpul lor trecuse fără să-și dea seama, iar acum o

nouă încercare îi găsea tot împreună, dar, cu sigu-

ranță, își zise Ian, mult mai pregătiți pentru ceea ce

îi aștepta...

Bart, Myra și Bia se pregăteau să închidă cer-

cul, când Ned îi arătă lui Ira că acesta putea fi unul

imens, fiindcă, după modelul lor, întregul adăpost

subteran, care parcă nu avea capăt, se transformase

în meandre ale acestuia...

De la Saro care o prinsese de cealaltă mână pe

Lilo, până la Ned care o prinsese și el de mână pe

Bia, era un cerc în care intraseră toți cei adăpostiți în

subteran... Ira simți atunci o forță care fu convins că

154

ajunsese la nava vie... Într-adevăr, aproape imediat,

pe monitor apăru nava care se regenerase complet

și, curând, cei unsprezece colegi de pe navă puteau fi

văzuți prinși în același exercițiu...

Ira era convins că vor reuși... Avea totuși o

strângere de inimă, pentru că nu era cu ei... Mesajul

pe care îl primi îl liniști... Nava îi transmitea că e gata

de misiune și că e bine că este acolo, fiindcă puterea

lor o ajutase efectiv să se regenereze și să capete

forța necesară pentru a o capta pe Talo...

Urmă o clipă nesfârșită de tăcere și nemișca-

re... Ira simțea cu toată ființa lui eforturile navei

alungite pe direcția forței pe care o emitea și care,

încet-încet, reușea să o scoată pe Talo de pe orbită...

Aceasta fusese șansa lor, pentru că, dacă ar mai fi

întârziat puțin, Batia ar fi prins-o pe Talo cu forța ei

crescută considerabil și nava nu ar mai fi putut să

facă nimic... Acum el percepea cum nava vie își scur-

tează fluxul, dar își întărește puterea, trăgând după

ea pe Talo în direcția lui Sali...

Singura problemă care mai rămânea era ca

plasarea lui Talo pe orbita din jurul lui Sali să fie cea

corectă...

În sfârșit, după un timp pe care nimeni nu l-ar

fi putut estima, chipul obosit al lui Rian apăru pe

155

monitor și toți așteptară cu sufletul la gură cuvintele

lui:

─ Am plasat-o! Unghiul este corect, fiindcă am

prins exact spațiul propice pentru a-i asigura condi-

țiile necesare vieții... Ce se va întâmpla mai departe,

depinde de altcineva și nu de noi! încheie el cu un

mic zâmbet pe fața încercănată.

─ Mulțumesc, Rian! șopti Ira și în privirea lui

se reflectă pentru o clipă aceeași epuizare.

Se întoarse spre cei doi conducători care as-

cultaseră cuvintele lui Rian și le făcu semn că pot

să-i liniștească pe compatrioții lor...

Saro și Paio le comunicară celor din adăpost

că Talo fusese salvată! Ian și Missi, atenți la cele do-

uă populații, urmăriră emoționați felul în care reac-

ționară acestea... Talonienii răspândiră în jur o lu-

mină intensă din ochii lor mari și verzi, fără să se

audă vreun sunet, în timp ce vocile alaienilor păreau

că reproduc muzica sferelor...

Și unii și alții mulțumeau în felul lor, dar atât

de impresionant, încât cei doi se priviră și fiecare

văzu că celălalt avea lacrimi în ochi... Se strânseră de

mână și simțiră că erau pentru totdeauna legați de

aceste ființe atât de ciudate și atât de minunat dărui-

te...

156

Pământenii se grupară în jurul lui Ira care îi

dădea lui Rian ultimele indicații în legătură cu plasa-

rea navei...

─ Vă rog pe voi, Rian, să scanați suprafața lui

Talo! O vom face și noi, dar ar fi mai sigur dacă vin

informațiile din două părți...

─ Am făcut-o deja, Ira, și putem să vă transmi-

tem ce am constatat!

─ Foarte bine! Putem ieși?

─ Cu costumele de protecție, cred că s-ar pu-

tea, dar cu foarte mare atenție, fiindcă suprafața nu

este încă stabilă, iar de aici observăm niște schim-

bări destul de ciudate... Culoarea predominantă s-a

schimbat iar atmosfera, deși se reface rapid, este

încă rarefiată... Apa acoperă o mare suprafață din

partea opusă locului unde sunteți voi... Probabil că

este o mare sau un ocean! În rest apar câteva ridică-

turi destul de înalte, iar aproape de voi am detectat

un vulcan... Doar unul, deși ne așteptam să fie mult

mai multă vânzoleală... Cred însă că nava vie a con-

struit un con de atracție destul de pașnic, draga de

ea...

Ira zâmbi, în timp ce colegii aflați lângă el râ-

seră de-a binelea, ușurați de o mare povară...

Vocea lui Rian se auzi din nou:

157

─ Vă salutăm pe toți, dar aș vrea să-i spun lui

Ian că abia aștept să-l întâlnesc...

Ira îi făcu semn lui Ian care se așeză în fața

ecranului și, vizibil emoționat, exprimă ce simțeau

toți cei aflați acolo:

─ Vă mulțumim, Rian! Îți mulțumim, tată! Și-i

mulțumim navei noastre... Am multe să-ți povestesc

și, cred, că și tu la fel...

Se salutară cu mâna la frunte și la inimă și

gestul îl repetară toți locuitorii planetei Talo...

158

10.

Când Ira și Bart se pregăteau să iasă la supra-

față, Saro se apropie și le arătă că ei înșiși ar putea

s-o facă:

─ Mulți dintre noi avem asemenea costume de

protecție.... Ce zici? Mergem cu voi? Și Paio are pen-

tru ai lui...

─ Nu am nimic împotrivă și o veți face, dar

acum vom ieși doar eu și Bart, fiindcă știm care este

rezistența costumelor noastre... Pe voi, în schimb, o

să vă rog să le ajutați pe Lilo, Myra și Bia să scaneze

suprafața apropiată și, până suntem noi gata, să ne

transmiteți datele...

Într-adevăr, cei doi, Ned și ceilalți specialiști

talonieni și alaieni se alăturară lui Lilo și curând da-

tele erau la dispoziția lui Ira și a lui Bart. Priviră toți

câteva clipe ceea ce li se dezvăluia și recunoscură,

destul de îngrijorați, că la suprafață nu mai era nimic

cum fusese... În primul rând nu se mai vedea nici un

fir din gelul verde care acoperise planeta, iar nu de-

159

parte de locul unde se aflau ei, dar destul de departe

ca să nu-i afecteze, se vedeau flăcările și fumul gros

al unui vulcan activ... Niciodată talonienii și alaienii

nu văzuseră un vulcan pe Talo și se pare că nici

strămoșii lor, fiindcă nu se vorbea nicăieri de așa

ceva... În schimb, Saro își aminti că pe Marte văzuse

destui!

Gata de ieșirea la suprafață, Ira și Bart străbă-

tură în tăcere sutele de metri ai puțului în care se

găsea liftul de legătură... Pe vasta platformă care fu-

sese bine camuflată de gelul verde, acum nu se mai

vedeau decât scheletele rezistente ale camerei de

ieșire, dar cu toate panourile antișoc intacte, așa că

cei doi avură răgazul să privească în jur înainte de a

ieși în atmosfera de afară.

Analiza datelor le spunea că nu era foarte

primejdioasă, fiindcă nava vie, folosind conul ener-

getic, protejase planeta, iar așezarea ei pe orbită de-

reglase prea puțin echilibrul biochimic. Totuși un

exces de dioxid de carbon, datorat, în parte, și vul-

canilor, putea îngreuna respirația ființelor vii, așa că

ei nu-și părăsiră costumele și ieșiră în spațiul liber...

Un suflu puternic îi aruncă la pământ, dar costumul

atenuă șocul loviturilor. Sprijinindu-se reciproc, se

ridicară și făcură câțiva pași...

160

Vântul puternic continua să le facă probleme,

dar învățaseră să se strecoare printre rafale și, după

un timp, reușiră să se îndepărteze atât cât să poată

cuprinde cu privirea platforma și suprafața care

acoperea adăpostul subteran. Câteva stânci ale ridi-

căturii care adăpostise marea sală de întrunire se

prăbușiseră, dar nu se dislocaseră cu totul și forma-

seră un fel de piramidă.

Cercetară în continuare spațiul din jur, încer-

când să stabilească gradul în care se produseseră

schimbările despre care îi informaseră aparatele...

Iarba ca un gel fusese cu adevărat spulberată de pe

suprafața vizibilă și totul părea dominat de vântul

puternic care bătea din toate părțile...

Nu se vedea nicio urmă de viață! Deodată,

Bart îi atrase atenția lui Ira asupra unei forme care

părea că se târăște... Nici unul nu văzuse surienii de

pe Talo, așa că se apropiară cu multă precauție de

ceea ce se distingea tot mai clar că era o ființă care

încerca să găsească un adăpost de rafalele puternice

ale vântului.

Neștiind dacă era primejdioasă, Ira și Bart își

pregătiră armele cu tranchilizante, dar, când ajunse-

ră în apropiere, văzură că era ceva destul de mic și

înfricoșat, iar ochii mari, cu care îi privea, semănau

cu ai unui copil necăjit... Mai îndrăzneț, Ira se apro-

161

pie și îl luă în brațe... Micuța ființă ciudată păru să

înțeleagă că e salvată, fiindcă stătu liniștită, în timp

ce era dusă spre platformă.

Ira și Bart intrară cu ea în spațiul protejat și

acolo o așezară jos... Se uitară surprinși la făptura

din fața lor. Avea un corp ca un cilindru, cu un păr

scurt și moale pe toată suprafața, cu două picioare în

partea din spate, terminate cu niște tălpi ca labele de

rață, și un fel de mâini mai lungi, cu cinci degete, în

partea din față. Trupul se termina de o parte cu o

coadă scurtă iar în partea opusă cu un cap rotund ca

o bilă, de pe care ochii expresivi transmiteau un me-

saj clar: „Toți ai lui fuseseră luați de un vârtej. Nu

știa dacă mai trăiesc sau nu... Ceilalți se refugiaseră

în grotele subterane, dar el nu știa unde sunt aces-

tea...”

Ira îl privea și nu-i venea să creadă că ceea ce

vede e adevărat...

─ Este un surian!... I-am cunoscut cândva, dar

nu prea înțeleg ce caută aici..., îi spuse mirat lui Bart.

Comunică telepatic și sunt vizionari, însă nu știu

cum trăiesc!... Te rog să-l duci în adăpost! Vom afla

de la talonieni și alaieni ce-i cu ei... Cât timp îl duci,

eu voi ieși să mai înregistrez câte ceva din atmosfera

taloniană...

162

─ Să mă aștepți, Ira, te rog! Ai văzut că nu e

ușor să te deplasezi singur prin vijelia de afară...

Ira îl liniști, promițându-i că îl așteaptă, deși

tare ar fi vrut să grăbească explorarea! În ciuda

acestui impuls, se opri în fața ușii care, neprimind

nicio comandă, nu se mișcă...

Se uită pierdut în gânduri prin hubloul trans-

parent și i se păru că sare, practic, într-un alt timp,

pentru că afară nu se mai simțea vijelia, iar peisajul

se schimbase în câteva clipe... O lumină albă se răs-

pândea peste firele de iarbă verde-albăstruie care

acopereau suprafața până cu o clipă în urmă golită

de orice urmă de viață. Pe o potecă veneau spre in-

trare Lilo și Bart... Amândoi vorbeau cu însuflețire

despre ceva care îi distra, fiindcă Ira auzea hohotele

lor de râs.

Puțin mai departe, câțiva omuleți verzi con-

struiau o clădire și discutau veseli cu Ian, iar într-o

altă parte, mai mulți talonieni și alaieni priveau foar-

te atenți la micul surian din fața lor... În zarea albu-

rie se ghicea forma unui munte foarte înalt, de o cu-

loare cum nu mai văzuse... Probabil că erau brazii! se

gândi el. Brazii de aici, de pe Talo...

O mână i se așeză pe umăr și Ira se întoarse.

Bart revenise și-l privea cu atâta afecțiune și respect,

163

că nu mai avu puterea să-l întrebe de ce râdeau el și

Lilo...

Se dezmetici însă și se uită afară. Într-adevăr,

vijelia se mai ostoise, dar în rest nu se schimbase

nimic!

─ Cred că am avut o viziune și noi eram în

mijlocul ei..., șopti el.

─ Ce fel de viziune, Ira?

─ Imaginea vieții pe această surprinzătoare

planetă, după ce va trece primejdia...

─ Și de ce ai spus că noi eram în mijlocul ei?

─ Fiindcă eram aici, împreună cu talonienii, cu

alaienii și cu surienii...

Mai pragmatic, Bart se gândi imediat la nava

vie și la cei de pe navă...

─ Eram toți aici?

─ Nu... Nu cred! De fapt nu știu, pentru că nu

mi-ați apărut decât tu, Lilo și Ian... Ai venit însă și

mi-ai întrerupt proiecțiile! glumi Ira. Hai mai bine să

ne continuăm treaba!

─ O continuăm, dar e bine că ai avut această

viziune, fiindcă acum știm precis că talonienii și

alaienii s-au salvat, împreună cu planeta... Și, proba-

bil, noi vom avea un rol în viitorul lor... Tare aș vrea

însă să știu de ce eram noi toți pe Talo în timpul în

care am intrat din greșeală?

164

─ Ai răbdare, Bart! Vom afla și asta... Dar nu

acum! Ce face surianul?

─ L-am predat și a fost înconjurat cu multă

afecțiune... Se pare că surienii locuiau deja pe Talo la

venirea marțienilor... Ei sunt cei care i-au ajutat să

supraviețuiască. I-au învățat cum să-și procure hra-

na și le dădeau chiar din laptele mamelor pentru a

prepara tot felul de mâncăruri, împreună cu gelul pe

care îl culegeau din unii copaci... Acum le-a rămas,

probabil, doar laptele, fiindcă gelul a fost spulberat

de vânturile care altădată erau foarte blânde...

─ Să sperăm că nu a dispărut cu totul, altfel și

surienii și ceilalți locuitori ai planetei vor avea de

suferit... Dar... privește acolo, în deschizătura aceea!

Cred că este familia risipită a micuțului găsit de noi...

Într-adevăr, când se apropiară de una dintre

grotele acum dezvelite, dar încă un bun adăpost îm-

potriva vântului puternic, din capetele ca niște bile,

ochii, la fel de expresivi ca ai puiului, îi priveau plini

de speranță...

─ Cred că nu degeaba alaienii și talonienii îi

apreciază atât de mult... Efectiv vorbesc din priviri!

remarcă Bart.

Erau în grota pe jumătate întunecată mai mult

de o duzină de adulți și câțiva pui...

165

Ira se apropie și își fixă privirea în ochii celui

mai îndrăzneț dintre ei, care ieșise în întâmpinarea

lor. Își dădu seama însă că nu era vorba de îndrăz-

neală, ci de disperare, pentru că părea să fie mama

puiului pierdut...

Așa cum făcuse și cu acesta, îi transmise și ei

că puiul e în siguranță, în adăpostul subteran, și cu-

rând îl va putea recupera... Îi spuse totodată că nu

mai sunt în primejdie, dar că va fi o problemă cu

hrana...

Răspunsul mamei îl surprinse pe Ira, așa cum

îl surprinsese și prezența surienilor pe Talo. Aceasta

îi prinse mâna și-și așeză cu gingășie capul pe ea... El

înțelese pe loc că era un gest de recunoștință, dar

ceea ce urmă fu și mai surprinzător, fiindcă mama

puiului îl privi și Ira înregistră cel mai neașteptat

mesaj...

─ Trebuia să se întâmple din nou!... Când m-ai

salvat atunci, pe Reno, eram doar o copilă... M-ai re-

dat părinților mei așa cum îmi redai acum copilul

mie și eu nu pot decât să mă uit la tine și să te văd

alături de noi în timpul unic... E darul meu pentru

tine, salvatorule!

O clipă, Ira păru să nu înțeleagă ce i se trans-

mitea... Imediat însă chipul i se lumină...

166

─ Ești... suriana de pe Reno?! Dar... cum ai

ajuns aici?

─ Cu navele vii, cât timp au mai străbătut uni-

versul... Am sărit ca tine dintr-un cerc în altul fără să

mă pot opri, până când am ajuns pe Talo și împreu-

nă cu surianul meu am hotărât că e vremea să ne

oprim! Dar nu e timp de prea multe povești! Se va

întâmpla și asta, dar nu acum... Du-mă, te rog, la pu-

iul meu!

Încă surprins, Ira o mângâie ușor pe cap și,

când se ridică, aceasta îi făcu un semn să aștepte. Se

duse spre fundul grotei și aduse, în cele două mâini,

ceva ca un snop de gel verde. Nu era chiar gelul

obișnuit și cei doi înțeleseră că era hrana despre ca-

re vorbiseră... Îi liniștea, de fapt, în legătură cu su-

praviețuirea lor...

Ca la un semnal, toți adulții se îndreptară spre

partea întunecată a grotei și veniră cu snopi asemă-

nători, pe care îi ofereau foarte convingător. Ira și

Bart se văzură nevoiți să le refuze pe celelalte și le

transmiseră că în subteran aveau și ei mâncare sufi-

cientă, iar în curând vor ieși toți la suprafață și vor

căuta și alte surse de hrană... Surienii înțeleseră și se

retraseră liniștiți cu snopii... Singura care nu se des-

prinse de cei doi fu mama micului surian, pe care Ira

și Bart o luară cu ei și coborâră în subteran...

167

─ Vijelia s-a mai liniștit și, în afară de excesul

de dioxid de carbon, nu se întrevede nimic care să

ne împiedice să ieșim la suprafață... Dar, atenție!,

trebuie să ieșim în zone de calm, fiindcă altfel, s-ar

putea să ne trezim purtați cine știe unde...

Saro râse de-a binelea, în timp ce Paio zâm-

bea...

─ Mai ales noi și alaienii, și, poate, surienii,

pentru că pe voi văd că nu v-a purtat...

Ira râse și el, fiindcă, de fapt, la ei se referise...

Își aminti de mama puiului și se uită în urmă, dar n-o

mai văzu...

─ Bine! spuse Saro. Am scanat deja locul care

ne înconjoară și în partea opusă vulcanului am de-

pistat o vale ferită în mare parte de vânt. De jur îm-

prejur sunt niște ridicături destul de înalte, pe care

nu le-am mai văzut până acum, deci sunt noi, dar nu

arată să aibă activitate în străfunduri... Vom ieși pe

rând, echipați cu costumele de protecție. După ce

vom vedea care sunt condițiile, îi vom scoate pe cei-

lalți...

Ira îi urmări cu admirație pe conducătorii ce-

lor două popoare, care organizau ieșirea riguros,

calm și precis, în timp ce talonienii și alaienii aștep-

tau încrezători hotărârile lor.

168

În acest timp, mama Suro, cum, de altfel, îi va

și rămâne numele, depistase dintr-o privire unde era

puiul. Se îndreptă calmă spre Ian și Missi, care, îm-

preună cu Ala și Set și încă doi tineri talonieni, o fată

și un băiat, îl adoptaseră și încercau să-l facă să-i

dispară frica din privirea atât de expresivă.

Înainte de a ajunge la ei, micul Suro o simți pe

mama lui și sări din brațele lui Ian pe spinarea aces-

teia, îmbrățișând-o, și Ian putea jura, sărutând-o!

Mama Suro se opri, îi luă capul ca o bilă în mâini, îl

apropie de capul ei și-și fixă privirea în ochii lui fără

să scoată un sunet...

Ian și Missi constatară uimiți că surienii nu

„vorbeau”, în schimb, foloseau, probabil, o variantă

telepatică! Asta da, surpriză!... Începeau să se între-

be dacă pe Talo, ca populații inteligente, în afară de

talonieni și alaieni, nu erau cumva și surienii...

Văzându-le uimirea, Ala, Set și cei doi tineri

talonieni le explicară că surienii erau foarte respec-

tați pe Talo, pentru că îi învățaseră și-i ajutaseră să

supraviețuiască atât pe alaieni cât și pe marțieni...

Nu se lăsaseră însă prea mult cercetați și-și păstra-

seră independența...

─ Păcat! spuse Ian. Poate că de la ei am reuși

să creăm un început pentru refacerea condițiilor de

viață...

169

Un omuleț verde, puțin mai înalt decât confra-

ții lui și mai plinuț, ascultase cu atenție ce spusese

Ian și, când acesta tăcu, se apropie de grupul lor și se

prezentă:

─ Sunt Lit și am lucrat la cercetarea vieții de

pe Talo, în laboratorul nostru... Poate că dacă ne în-

tâlnim cu cercetătorii alaieni, am putea să vă punem

la dispoziție cât de repede un răspuns la întrebările

privind continuarea vieții pe Talo.

─ Perfect! Vino să te prezint lui Ned! El va ști

ce să facă în continuare..., spuse Set.

În timp ce Set și Lit se îndepărtau, Ian se uită

în jur și-l văzu pe Bart care se așezase alături de

Myra și de Missi, și le îmbrățișa cu toată dragostea și

grija pe care le-o purtase de-a lungul primejdioasei

sale călătorii. Puțin mai la o parte, îl observă pe Ira și

se îndreptă spre el... Acesta vorbea ceva cu Bia, dar

ochii îi erau ațintiți spre locul unde Lilo, în mijlocul

unor mici talonieni, încerca să afle mai multe despre

surieni.

Urmărindu-i privirea, Bia, ca întotdeauna

foarte directă, îl împinse ușor spre locul în care se

afla Lilo, în timp ce îi făcea șăgalnic cu ochiul lui Ian,

căruia îi spuse, zâmbind:

─ Cred că pe mine mă cauți!!!

170

El râse și confirmă că putea fi și ea printre cei

pe care îi căuta...

─ Te descurci! aprecie ea răspunsul lui politi-

cos. Ai crescut, Ian... Dintr-un copil, te-ai transformat

brusc într-un tânăr foarte prezentabil, să nu zic fru-

mos!

─ Mulțumesc, Bia, dar acest brusc, dacă am fi

pe Pământ, ar însemna de câteva ori viețile noastre

complete... Asta e una, iar cu frumusețea, cred că tu

ești frumoasă, la fel cum sunteți voi, toți...

─ Păi, tocmai asta e! Pe-acolo, printre noi, ești

și tu, și trebuie să recunoști, este și Missi!

─ Da, este și Missi! spuse el cu vocea nu toc-

mai sigură.

─ Cred că numai de tine depinde să afli! spuse

serioasă Bia.

─ Știi tu asta precis? se uită Ian la ea plin de

speranță...

─ Nu! Nu știu precis... Singurul care va putea

să știe precis ești doar tu și numai dacă o întrebi!

─ Cum s-o întreb? Așa, pur și simplu?

─ Ei, nu chiar așa! Cred că de fapt ai mai făcut

tu încercări, dar n-ai avut răbdare să-i aștepți răs-

punsul, așa că verifică-ți strategia! glumi Bia și se

îndepărtă...

171

Ian rămase pe loc îngândurat și își aduse

aminte că, într-adevăr, îi spusese de câteva ori lui

Missi că o admiră, iar alteori, așa ca mai înainte, sim-

țise că acordul dintre ei doi este deplin, dar nu știuse

că trebuia să aștepte un răspuns iar ea se retrăsese

în carapacea ei...

Cum stătea nemișcat, cu o mulțime de intenții

în cap, o mână ușoară i se așeză pe braț și el se în-

toarse plin de speranță, crezând că e Missi. Nu era

Missi... Era, în schimb, o fată taloniană, mititică și de

o frumusețe fără cusur. Ian avea aproape doi metri,

încât i se păru că pentru a se înțelege, ar fi trebuit să

o ridice în brațe... Nu fu nevoie însă, fiindcă fata îi

vorbi de la înălțimea ei, atâta cât era, cu o așa pres-

tanță și claritate, încât Ian nu făcu altceva decât să se

aplece politicos.

─ Am înțeles că ești expertul pământenilor în

istoria și cultura lumilor cu care ați venit în contact...

Aș vrea să-ți arăt câteva date care sigur te-ar intere-

sa, legate de viața de pe Talo, dar și de viața strămo-

șilor noștri... Mă numesc Rua...

─ Îți mulțumesc, Rua! Chiar doream să-l rog

pe Saro să-mi permită să cercetez aceste date, dar aș

vrea să te corectez puțin... Nu sunt încă expert, pen-

tru că mai am de învățat, dar da, sunt foarte intere-

sat să aflu cât mai multe despre aceste lumi! Așa

172

vom putea să facem cunoscute soluțiile salvatoare

acelora care au nevoie de ele... Dacă ești de acord, o

voi chema și pe colega mea cu care împart acest do-

meniu, Missi...

─ Missi nu e numai colega ta... Sigur că sunt de

acord! și fără să mai aștepte reacția lui Ian, se în-

dreptă spre grupul celor trei care stăteau încă îm-

brățișați...

Missi o văzuse pe micuța taloniană discutând

cu Ian și, curioasă să afle mai multe despre Talo și să

coreleze aceste date cu ceea ce aflase de la alaieni, se

ridică și veni bucuroasă în întâmpinarea lor.

Când ajunse lângă el, Ian nu ezită și o prinse

de mâna subțire, privind-o într-un fel care pe Missi o

zăpăci, fiindcă era mai dificil să faci față privirii lui

decât declarațiilor fățișe... Ridică totuși ochii verzi

și-l cuprinse în apele lor într-un fel pe care Ian nu

putea să-l înțeleagă prea bine... Era încredere și era

bucurie, dar era și un pic de ironie... El se gândi că

lipsea ceva esențial din ce aștepta, ceva ce nu văzu!

Înțelese că, probabil, trebuia să mai aștepte...

Rua îi privea cu un mic zâmbet amuzat pe fa-

ță, înțelegând toată această nedumerire pământea-

nă, nedumerire pe care o mai văzuse și la alții... Unul

dintre talonienii din grupul lui Saro îi făcu un semn

discret de recunoaștere și ea-l privi cu aceeași lumi-

173

nă în ochii verzi, cum fusese și cea din ochii lui Missi,

când îl privise pe Ian... Era o profundă prietenie, dar

nu era Iubirea la care se gândeau cei doi...

Între timp, Ira ajunsese lângă Lilo și acum stă-

teau mână în mână, răspândind un fel de vrajă pe

care o simțeau toți din jur...

Lilo era cu adevărat frumoasă, cu trupul lung

și subțire, cu fața luminată de ochii căprui cu lumini-

țe aurii și cu părul castaniu căzându-i acum în cas-

cade cârlionțate pe umeri, așa cum îi scăpaseră din

casca pe care o așezase, ca și Ira, la picioare...

Zâmbetul blând și fericit îi arcuia buzele fru-

moase și o lumina parcă din interior, ca o candelă

așezată în pervazul vieții lor... Ira vedea frumusețea

ei și o iubea și pentru asta, dar ce-l făcea să simtă

iubirea totală era lumina acelei candele care se

aprindea numai în prezența lui... Își desprinse mâna

și o strânse de după umeri, ca un răspuns la toate

sentimentele pe care le trăiau...

Atunci ridicară ochii și-i văzură pe Ian și pe

Missi... Observară pe fața lui Ian nedumerirea și lui

Lilo i se strânse inima... Băiatul lor crescuse mare și

ei abia băgaseră de seamă în vârtejul atâtor întâm-

plări... Credea că e îndrăgostit de Missi, dar și Ira și

Lilo înțelegeau că el confunda prietenia lor cu dra-

174

gostea și se gândeau că descoperirea adevărului va fi

destul de dureroasă...

Missi era acum o fetișcană frumoasă și,

aproape la fel de înaltă ca Ian, dezvăluia o dulceață a

mișcărilor, care o apropia mai mult de copilărie. To-

tuși, fața ei, dominată de ochii verzi, mari și frumoși,

arătau o seriozitate și o inteligență care îi depășeau

cu mult vârsta...

Se vedea că ea știa..., dar Ian era prietenul ei și

ar fi vrut ca înțelegerea să vină de la sine... Cei doi

părinți se gândiră și ei că, deocamdată, era cea mai

bună soluție!...

Când Ian și Missi ajunseră lângă ei, li se alătu-

rară Bia, Myra și Bart, refăcând instinctiv cercul care

le dăduse puterea de a îndrăzni... Părea că Iubirea și

Prietenia dintre ei crea în tot spațiul sălii de la su-

prafață, unde talonienii reveniseră din adâncuri, un

fel de halou de lumină, care purta cu el speranța și

încrederea...

Cei doi conducători de pe Talo, atrași de

această lumină, îi priviră și vocea lui Saro se auzi

plină de recunoștință:

─ Sunteți salvatorii noștri și vă mulțumim! Le

mulțumim și colegilor voștri de pe nava vie și nici pe

ea nu o vom uita vreodată! și, spunând aceste cuvin-

te, deschise legătura cu nava... Se aflară deodată față

175

în față cu Rian, cu Maia, cu Ivo și Araia, Niall și Teia,

Saul, Don și Sia, Ari și Taisa, care se pregăteau să

coboare pe Talo...

─ Cred, Saro, spuse Ira, că nava vie este cea

mai mulțumită, fiindcă, la urma urmei, aceasta îi era

menirea! Noi nu suntem decât prelungiri ale forței

ei... Acum însă e timpul să ne preocupăm de viitorul

vostru și să vă lăsăm în siguranță... Suntem convinși

că, împreună cu alaienii și surienii, veți găsi resurse-

le pentru a supraviețui pe Talo în această conjunctu-

ră...

Saro îl privi câteva clipe în tăcere și Ira înțele-

se mesajul lui, dar nu spuse nici el nimic... Lucrurile

erau destul de complicate și ei nu aveau acum prea

mult timp pentru explicații...

176

11.

Nava vie stătea la o distanță optimă de Talo,

învârtindu-se netulburată în jurul axei sale... Co-

menzile îi fuseseră transferate și cei unsprezece

pământeni coborâră pe Talo.

Emoționat, Rian o salută respectuos pe Lilo și

i-o prezentă pe Maia:

─ Ea e Maia, Lilo, și i-am spus toată povestea

mea!... Ai avut dreptate! N-am știut atunci că poate

exista și o astfel de iubire... Acum, că am întâlnit-o pe

Maia și l-am cunoscut mai bine pe Ira, sunt fericit să

știu că trăim amândoi viața pe care fiecare om și-o

dorește...

Un nor întunecă o clipă privirea luminoasă a

lui Lilo și Rian, observându-l, adăugă:

─ Da, Lilo, viața pe care și-o dorește, fiindcă

noi patru, la fel ca toți cei de pe nava vie, am trecut

dintr-un timp în altul cu atâta repeziciune, încât

acum putem spune că am ajuns în cercul în care, eli-

177

berați de greșeli, o putem lua de la început cu cel

care ne e hărăzit și pe care l-am recunoscut...

─ Așa e, Rian! Și Lilo, ascultă-i sfatul, pentru

că salturile temporale pe care le-ați făcut și tu și Ira

v-au adus acolo unde sunteți cu adevărat unul al al-

tuia! Și eu, bătrânul Saro, mă bucur pentru vechiul

meu prieten... Iartă-mă că m-am amestecat, dar feri-

cirea voastră este foarte importantă pentru noi,

toți...

─ Îți mulțumesc, Saro! Ea e Maia! i-o prezentă

Rian pe micuța astronaută, în timp ce Lilo încerca să

asimileze ceea ce-i spuseseră Rian și Saro...

Avea impresia că era undeva la o înălțime

amețitoare și că trebuie să pășească pe o sârmă în-

tinsă ca să se salveze... Un moment avu chiar impul-

sul să întindă brațele lateral, ca pentru echilibru...

Închise ochii, înspăimântată... O mână puternică o

susținu și, i se păru ei, o prinse din zborul căderii...

Când deschise ochii, Ira era acolo, zâmbindu-i! Se

agăță de el și-i prinse gâtul cu amândouă brațele, în

timp ce un suspin de ușurare i se desprindea din

sufletul multă vreme chinuit de întrebări și nădejdi

refulate... Se întâmplaseră atâtea, că ea nici nu mai

apucase să se gândească la ceea ce trăiau ea și Ira...

Clipa de iluminare îi deslușise secretul întâlnirii lor,

dar fusese nevoie de vorbele celor doi ca să-i ridice

178

vălul de pe mintea ocupată cu numeroasele proble-

me ale călătoriei și să o facă cea mai fericită femeie

din univers...

Ian și Missi urmăriseră atenți întâlnirea din-

tre Rian și Lilo, și, mai târziu, când văzură că Ira o

strânge în brațe pe Lilo, se apropiară timizi, dar su-

râzători, înțelegând că ceva bun se întâmplase... La

fel de surâzători îi priveau și prietenii lor, pămân-

teni, alaieni, talonieni sau surieni, încât Lilo și Ira,

desprinzându-se din îmbrățișare, văzură, destul de

încurcați, efectul gestului lor, așa că, pentru a ieși

din încurcătură, îi luară de mână pe Ian și pe Missi și

îi împinseră ușor spre Rian și Maia...

Se întoarseră apoi spre cei doi conducători și

se îndreptară spre grupul de pământeni care deja

pregătiseră aparatele pentru prospectat și proiectat,

ajutați de grupurile specializate de alaieni și

talonieni.

*

─ Salut, Ian! Altul tata te vede, în sfârșit, după

atât de mult timp! Credeam că nu te voi recunoaște,

dar nu te-ai prea schimbat de când te-am văzut pri-

ma și ultima dată..., glumi Rian.

Ian râse în felul lui deschis și replică:

─ Asta e bine, având în vedere câte s-au în-

tâmplat, dar să știi, tată, că, la fel ca voi, m-am

179

schimbat mult! Missi, cea mai bună prietenă a mea,

poate să confirme... Salturile noastre nu au fost prea

multe, dar unul, deși negândit, a fost decisiv, fiindcă

ne-a adus pe Talo... Iar voi, salvând-o, ați ajutat nava

vie să-și împlinească menirea! Voi și ceilalți din

echipaj, care trăiesc sub semnul aceleiași armonii...

Bia mi-a spus că și eu cu Missi suntem pe acolo și

cred că așa este! Trebuie să o recunoască însă și

Missi..., și se întoarse spre ea cu o mișcare atât de

timidă, încât Missi care, de regulă, era serioasa din-

tre ei doi, izbucni într-un râs neașteptat, dar cald și

înțelegător...

Maia se apropie de Ian și-l îmbrățișă:

─ Sunteți extraordinari, amândoi! spuse ea, cu

o lumină neobișnuită în priviri. Și Ian seamănă cu

tine, Rian! Mă bucur și mă minunez însă, cum de l-ai

făcut atât de vesel și atât de timid?!...

─ Veselia... i se datorează lui Ira, iar timidita-

tea... ei, timiditatea aș putea spune că o are de la

maică-sa, dar eu nu m-aș încrede prea mult în timi-

ditatea lui, așa cum nici Missi nu se prea încrede...,

răspunse râzând Rian.

Luând-o pe Missi de braț, Maia o conduse spre

echipele de lucru, lăsându-i pe cei doi să se bucure

de întâlnirea lor...

180

─ Noi doi avem multe de povestit, nu-i așa, ta-

tă?

─ Da, Ian! Am multe să-ți spun și, așa cum te

cunosc, cred că vei înțelege...

─ O, nu! Nu m-am referit la relația ta cu ma-

ma... Despre ea știu și am înțeles-o! Exact la fel cum a

înțeles-o și mama când l-a cunoscut pe Ira... Voi doi

ați greșit și important a fost că nu ați persistat în

greșeala voastră... Asta am intuit-o de când aveam

doi ani! Ce vreau să știu este legat de viața ta pe pla-

netele pe care ai umblat cu navele inteligente. Știu

de la mama că ești un astronaut foarte bun... Aș vrea

să fiu și eu la fel, dar cred în același timp că aș vrea

să fiu și un expert în istoria universului...

Ușurat într-un fel de povara care-i stătea pe

suflet, Rian își privi copilul care crescuse mare și-și

aminti de precocitatea pe care o arătase, atunci, la

doi ani, când îl recunoscuse, fără ca el să fi spus un

cuvânt... Își dădu seama că nu avea nevoie de spove-

dania lui... Avea nevoie, în schimb, de tot ce cunoștea

el și, dintr-odată, înțelese legătura cu fiul său! El și

Lilo, vrând, nevrând, creaseră triunghiul, iar ei doi,

împreună cu Ira și Maia, erau acolo să-și ajute fiul să

se miște liber și nestingherit în cercul său... Iubirea

lor era suportul pe care se sprijinea Ian!

181

Rian se gândi imediat că nava vie făcuse posi-

bilă o asemenea minune și își îndreptă toată recu-

noștința spre ea... Un semnal liniștitor îi arătă că

aceasta preluase gândul lui și-i aprecia mesajul...

─ Îți voi spune tot ce vrei să știi, Ian, dar mai

întâi să rezolvăm problema supraviețuirii locuitori-

lor de pe Talo... Să mergem la ei! și Rian îl luă pe du-

pă umeri pe Ian și se alăturară amândoi grupului

care deja se apucase de treabă...

*

Toate datele strânse din scanările succesive

ale suprafeței planetei arătau că intrarea lor în sis-

temul Sali, datorită rapidității cu care se realizase,

nu distrusese echilibrul ecologic al planetei, chiar

dacă gelul verde fusese spulberat de la suprafața ei.

Ba mai mult, fumul și cenușa, supărătoare un timp,

antrenaseră o serie de schimbări care favorizau via-

ța în toată varietatea ei...

Totodată, erau recunoscători că nu se produ-

sese o transformare atât de mare, încât să afecteze

existența viețuitoarelor băștinașe, care, încet-încet,

se readaptau...

Surienii, ieșiți din adăposturile lor subterane,

se și apucaseră de treabă și, fără să pară prea încur-

cați de vijeliile care îi ridicau câteodată pe sus sau de

182

fumul înecăcios al vulcanului, adunau tot felul de

resturi și le duceau grăbiți în subteran...

Ian era din ce în ce mai curios cu privire la

rostul acestor acumulări și, bineînțeles, își propuse

să vadă despre ce este vorba... Nu se mai grăbi, însă,

să acționeze așa cum îi stătea în fire și se întoarse

spre Missi... Aceasta îi urmărise cu un zâmbet curio-

zitatea nestăvilită și îl liniști:

─ Sunt de acord, Ian! Ar trebui să vedem ce

fac surienii, fiindcă nu ar fi exclus să ne dea o bună

lecție de supraviețuire... Dar mai întâi, trebuie să

cerem acordul lui Ira!

─ Al lui Ira și al mamei Suro... Nu crezi?

─ Ba da! răspunse foarte serioasă Missi, pri-

vind cu afecțiune ființa ciudată și surprinzătoare,

care, împreună cu puiul ei, făceau naveta între adă-

postul lor și comunitatea amestecată a coloniștilor

planetei.

*

Trecuse un timp destul de lung de când Talo

intrase pe orbita din jurul lui Sali și, deși existau încă

momente care ridicau multe semne de întrebare

privind evoluția planetei, ajutați de pământeni,

alaienii, talonienii și, într-un mod discret, și surienii

găsiseră formula cea mai bună pentru supraviețuire.

183

Împreună hotărâseră ca, deocamdată, cele

trei populații să nu se mai despartă, ci să încerce

să-și creeze adăposturi rezistente și să acumuleze

hrană suficientă pentru perioada cât nava vie va fi

plecată să recupereze restul echipajului de pe

Rania...

Deja spațiul propice locuirii fusese amenajat

și cele câteva mii de vechi talonieni, ajutați de Lilo și

de Missi, construiseră mai multe complexe de locu-

ințe rotunde, așa cum preferaseră aceștia, folosind

într-un mod care o fascinase pe Lilo tot ceea ce pu-

tea fi recuperat de pe suprafața măturată de vânturi-

le puternice... Ceea ce o făcea să-i admire era faptul

că deși materialele folosite erau atât de diverse, reu-

șeau să creeze locuințe foarte armonioase și foarte

plăcute.

Și alaienii acceptaseră colaborarea, totuși

înălțimea lor cerea o nuanțare, cel puțin în ceea ce

privește extinderea spațiului interior al locuințelor,

ca urmare, ei preferaseră să folosească drept suport

pereții vechilor adăposturi ale talonienilor, multe

dintre ele dezgolite și înălțate sub cerul liber, dar

încă rezistente și ușor de completat ca locuințe pen-

tru grupuri. Și astfel, cel puțin în ceea ce privește

problema locuințelor, lucrurile păreau rezolvate

pentru alaieni și talonieni...

184

*

Surienii nu-și părăsiseră adăposturile subte-

rane și Missi cu Ian reușiră să afle multe din secrete-

le folosite de aceștia pentru supraviețuire...

Împreună cu mama Suro și cu Suri, cum îi

spuneau ei puiului, vizitară multe dintre grotele în

care trăiau surienii... Tot ceea ce vedeau le întărea

convingerea că erau și aceștia ființe deosebit de in-

teligente, dezvoltate într-un fel diferit de umanoizi,

dar, categoric, cu o mare putere de adaptare și de

protejare a vieții...

Când mama Suro îi invită în primul adăpost,

crezură că vor intra într-o grotă, așa cum erau multe

pe Pământ, în care trăiseră la începuturi oamenii sau

animalele sălbatice... Surpriza fu însă pe măsură!...

Mai întâi îi uimi mărimea acestui adăpost în

care intrară fără să se încline... O sală mare, ca de

primire, avea pereții șlefuiți și irizările multicolore o

făceau să pară că vine din basme! De jur împrejur,

din iarbă împletită, covoare și un fel de pleduri mar-

cau locurile în care se odihneau sau comunicau adul-

ții și în care se jucau puii...

La înălțimi diferite, un fel de ferestre inegale

lăsau să pătrundă lumina de afară prin ceva ce se-

măna cu geamurile obținute, probabil, din șlefuirea

acelorași cristale care se aflau pe pereți...

185

Spațiile de locuit se înșirau pe una dintre la-

turi, fiind toate destul de spațioase și, pe cât posibil,

luminate natural prin același gen de ferestre neregu-

late ca în sala mare.

Un sistem ingenios de ventilare și filtrare a

aerului le permitea să trăiască liniștiți în interior,

oricare ar fi fost condițiile de afară, iar pentru a în-

călzi incinta se foloseau de lumina focalizată. Aceas-

ta le permitea totodată să gătească o parte din hra-

nă, pentru că, așa cum înțeleseseră ei, o preferau

mai degrabă în stare naturală.

Laptele mamelor era hrana principală a pui-

lor, până ajungeau la maturitate, apoi intrau și ei în

programul de hrană vegetală, pe care o luau mai ales

de la copacii cu alge... O calitate a acestor alge era că

puteau fi conservate prin uscare un timp nelimitat,

iar surienii adunaseră în silozurile uriașe din spatele

fiecărei grote suficientă mâncare pentru câteva ge-

nerații. De aceea ei nu fuseseră deloc speriați de lip-

sa de hrană, ci mai mult de posibilitatea de a se dă-

râma locuințele construite de strămoșii lor...

Ian și Missi ieșiră din primul adăpost pe care-l

vizitaseră vizibil impresionați și cu un sentiment

profund de respect pentru această populație cu înfă-

țișare de animale, dar cu minți sclipitoare de ființe

inteligente...

186

Din celelalte vizite, înțeleseră că surienii tră-

iau în familii lărgite, fiecare nouă familie creându-și

propriul adăpost pe lângă familia de bază, dar sepa-

rat de aceasta, fie doar printr-un perete de piatră, fie

prin stânci întregi. Hrana însă era adunată și folosită

împreună, iar puii creșteau, de cele mai multe ori, în

sala mare, sub supravegherea unor mame tinere și a

unor bunici sau străbunici, cum stabili Ian...

Mama Suro nu încetă să-i uimească, transmi-

țându-le plină de vervă nu numai amănunte din viața

lor zilnică, dar și o serie de gânduri amuzante legate de

prezența lor în mijlocul familiei ei...

Așa se face că, atunci când se întoarseră la Ira și

Lilo, Ian și Missi erau cei mai entuziasmați exploratori

pe care îi purtase nava vie până atunci!

Bineînțeles că o bună parte din informațiile vita-

le pe care le adunaseră, puse alături de ceea ce cunoș-

teau și alaienii sau talonienii, fură dezbătute cu seriozi-

tate, și câțiva surieni participară și ei la aceste discuții,

în felul lor tăcut, dar nu timid, fiindcă în câteva cazuri ei

interveniră cu mult curaj, corectându-le anumite per-

cepții sau decizii.

Toate aceste întâlniri îi convinseră pe Ira și pe

colegii săi că populațiile care vor trăi pe Talo se vor în-

țelege și civilizația planetei va beneficia de experiența

tuturor...

187

Într-o ultimă discuție cu Saro, înainte de a se

îndrepta spre Rania, acesta îi reaminti că soarta lor

era strâns legată de cei de pe Talo și ce aveau pă-

mântenii de făcut era să descopere secretul acestei

legături...

188

PARTEA A III-A

DE PE TALO SPRE PĂMÂNT...

12.

După o despărțire emoționantă, în care fieca-

re populație se manifestase în felul ei, pământenii,

de comun acord cu nava, se îndreptară spre Rania,

încercând o traversare a spațiului printr-o zonă mai

liniștită a universului. Așa se face că, în loc să depă-

șească Hidra și Marele Atractor, cum făcuseră la ve-

nire, acum hotărâră să aleagă ca o primă oprire o

mică planetă de lângă Alpha Centauri, după care să

încerce un salt direct până aproape de Rania.

Planeta Gamma Alcatra era mult mai mică de-

cât Pământul, dar fusese printre primele exoplanete

colonizate, așa că pământenii aveau aici întotdeauna

un punct de odihnă și de informare...

Locul era apreciat mai ales de cei care, călăto-

rind în spațiu, pierdeau legătura cu timpul din care

189

plecaseră... Nu neapărat cei de pe nava vie prezentau

acest handicap, fiindcă ei beneficiau de timpul unic.

Astronauții de pe celelalte nave însă, care parcur-

geau și ei distanțe mari și se întorceau acasă după ce

pe Pământ se scursese de câteva ori vârsta lor,

aveau întotdeauna nevoie de un asemenea punct de

readaptare.

Transferați pe Alcatra, Ira, Lilo și colegii lor,

împreună cu Ian și Missi, se îndreptară, cu gândul la

veștile de pe Pământ, spre clădirea frumoasă a Casei

Astronauților. Aici urmau să stea un timp să se

odihnească și să adune date despre evoluția cercetă-

rilor cosmice, pentru a le implementa în propriul

program de zbor, dar și să afle noutăți mai concrete

despre ceea ce se întâmpla în Zona Locală...

În holul imensului hotel era o mulțime de

bărbați și femei, majoritatea pământeni, dar mulți cu

semnele distinctive ale unor evoluții particularizate

de pe planetele colonizate... Toate aceste mici dife-

rențe nu îngreunau însă recunoașterea originii lor

comune și echipajul de pe nava vie se amestecă ime-

diat în mulțime, căutându-și compatrioții sau spe-

rând să-și descopere prietenii.

Lucrurile nu erau însă deloc simple! În timp

ce nava vie trecuse prin falii temporale, păstrând

aproape neschimbată vârsta călătorilor, navele

190

obișnuite înregistrau diferit timpul în drumurile lor

spre țintele pe care le atinseseră... De aceea, se pe-

treceau recunoașteri în care prieteni de aceeași vâr-

stă se aflau deodată față în față ca niște copii și bu-

nici...

Așa se întâmplă cu Bia și Losa, prietena ei din

copilărie, astronaut pe o navă intergalactică... Aceas-

ta o recunoscu imediat pe Bia, dar ea văzu la început

doar o femeie în vârstă, pe care nu știa de unde să o

ia... Abia zâmbetul larg al acesteia îi reaminti de

frumoasa ei prietenă... Cunoșteau aceste efecte, așa

că nu se mirară nici una, nici cealaltă! Se bucurară

însă din tot sufletul și porniră să sporovăiască

amândouă, uitând complet de Saul, care rămăsese

liniștit lângă ele...

Cea mai mare surpriză o aștepta însă pe Lilo...

Ea descoperi în capătul holului, pe niște fotolii, un

grup de astronauți, toți în vârstă, care discutau pre-

ocupați. O privire aruncată spre aceștia fu suficientă

să o recunoască pe mama ei pe un fotoliu și, puțin

mai la o parte, discutând cu un alt bărbat, pe tatăl

ei... Amândoi erau foarte bătrâni, dar se vedea că

abia se opriseră dintr-un zbor, pentru că mai păs-

trau câteva din articolele de îmbrăcăminte ale cos-

tumului.

191

Privirii ei mirate și bucuroase îi răspunse

imediat privirea albastră a mamei ei, la fel de pă-

trunzătoare și tânără cum o știa...

─ Mamă! strigă Lilo și zbură spre brațele des-

chise ale acesteia, care se sculase cu destul de mare

ușurință de pe fotoliu, deși Lilo văzu cât de mult îm-

bătrânise de la ultima lor întâlnire...

Tatăl ei o observase și el, și un zâmbet cald se

răspândi pe fața lui încă frumoasă.

─ Mamă! Tată! Nu-mi vine să cred că am parte

de atâta fericire! Ira, Ian, veniți, vă rog, să vă prezint

părinților mei!

Cei doi se apropiară zâmbitori și, în timp ce

Ian părea puțin încurcat de această recunoaștere la

care el nici nu visase, Ira îi salută ca pe niște vechi

cunoștințe:

─ Salut, Nia! Salut, Torn! Iată că ne reîntâlnim!

─ Salut, Ira! îi răspunse bucuros tatăl lui Lilo,

în timp ce mama ei îl cerceta surprinsă pe Ian...

─ Vă cunoașteți?! exclamă încântată, Lilo.

─ Sigur că ne cunoaștem, numai că Ira a des-

coperit secretul tinereții fără bătrânețe, așa cum se

pare că și tu l-ai descoperit... Sunteți împreună? con-

tinuă, nestingherit, Torn. El este băiatul vostru?

─ Suntem împreună, da, și Ian este, într-un fel,

băiatul nostru, dar este și băiatul lui Lilo și al lui

192

Rian! clarifică Ira lucrurile, când observă mica reți-

nere a lui Lilo.

În acest timp, Ian îi cerceta curios, dar și res-

pectuos pe cei doi bătrâni astronauți care erau buni-

cii lui...

Torn se apropie de el și-l cuprinse pe după

umeri:

─ Mă bucur, băiete, că avem prilejul să te cu-

noaștem! Așa e cu călătorii: uneori nu ajung să-și

vadă fiii, dar își văd nepoții!

Nia îl privea și ea cu ochii încărcați de emo-

ție...

─ Lilo, este extraordinar! Ai un fiu care arată

ca un zeu!

─ Cred că ar trebui să-l cunoașteți și pe Rian!

interveni Ira...

─ Este și el cu voi?

─ Da, și cred că lucrul acesta a fost spre binele

tuturor..., zâmbi Ira și plecă să-i aducă pe Rian și pe

Maia, în timp ce Lilo, Ian și bunicii lui se așezau emo-

ționați pe fotolii.

Pentru că toată întâlnirea dintre Lilo și părin-

ții ei fusese urmărită cu aceeași emoție de Rian și

Maia, Ira îi descoperi repede și-i aduse la micul grup,

prezentându-i...

193

Cei doi bătrâni observară dintr-o privire că

lucrurile se așezaseră între părinții lui Ian. Atât Lilo,

cât și Rian dezvăluiau cu ușurință sentimentele ade-

vărate pe care le trăiau în prezența lui Ira și, respec-

tiv, a Maiei... Drept urmare, îi implicară foarte natu-

ral pe cei doi în discuția care urmă...

─ Erați foarte preocupați, când v-am obser-

vat... Despre ce discutați? întrebă Ira.

─ Despre Pământ! răspunse brusc Torn. Lu-

crurile nu mai sunt deloc cum le-ați lăsat voi... Nici

noi nu ne-am mai dus acolo... Ne-am oprit un timp

pe Luyten și am făcut câteva zboruri intergalactice,

atingând ultima stea colonizată: Abbel 234. Abia am

sosit pe Alcatra pentru ultimele vești...

─ Nu se mai poate trăi pe Pământ? întrebă

Rian.

─ Nu se mai poate trăi demult pe Pământ, în

condiții normale... Soarele a început să-și facă de

cap, în unele faze, reducându-și câmpul gravitațio-

nal... Planetele sale au alunecat pe orbite nesigure și

Pământul a ajuns în zona în care temperatura la su-

prafața sa a scăzut considerabil. A ajuns și la -180°C!

Celelalte planete ale Soarelui, chiar dacă trăiesc

schimbări asemănătoare, nu vor produce o așa de

mare tragedie, fiindcă sunt nelocuite... De pe Marte

au fost transferați toți coloniștii pe Gliese 667Cc iar

194

de pe Pământ locuitorii au fost preluați și duși cu

navele inteligente pe planetele apropiate... Au mai

rămas însă câțiva încăpățânați, dar nimeni nu știe

precis unde și câți sunt...

─ Deci Marte și Pământul vor dispărea? inter-

veni puțin speriat Ian, care se gândea la toți colegii

lor de pe nava vie...

─ Să zicem, fiindcă nu știm ce se va întâmpla

după! răspunse trist Torn.

Ira ar fi putut interveni cu o precizare, dar i se

păru prea complicat să întindă discuția, mai ales că

el se gândea deja la ce ar trebui să facă pentru pă-

mântenii care încă rezistau...

În acest timp, Nia îl privea cu un gând tainic

pe Ira și când rămase doar cu Lilo pe fotoliul larg, o

mângâie ușor pe obraz și-i șopti:

─ Ești o femeie fericită, Lilo! Mă bucur că Rian

a găsit-o pe Maia! Așa eliberarea ta este pozitivă...

Dar și mai mult mă bucur că Ira este alesul tău!

─ Și eu aleasa lui! glumi emoționată Lilo. Cum

de îl cunoașteți pe Ira?

─ Cred că pe Ira îl cunoaștem dintotdeauna, fi-

indcă el este un călător prin excelență, dar ultima

dată l-am revăzut la comandantul In care pregătea

plecarea voastră cu nava vie...

─ Ce mai știți despre comandantul In?

195

─ A reușit să creeze a doua navă vie și a ajutat

la transferarea coloniștilor de pe Marte pe Gliese...

După aceea nu a mai știut nimeni nimic despre el!

Nu ar fi exclus să vă întâlniți în călătoriile voastre

intergalactice...

─ Voi încotro vă îndreptați?

Nia o privi un timp fără să spună nimic, apoi îi

mângâie ușor mâna pe care o păstra în mâinile ei.

─ Cred că ne vom opri... Nu pe Alcatra, fiindcă

e prea multă lume! Am descoperit o colonie mică de

pământeni pe Ross 128, unde sunt și câțiva prie-

teni... Dacă vă veți mai întoarce, acolo să ne căutați!

râse ea. Sau pe Pământ, oriunde ar fi el!

Sentimentul de tristețe pe care îl simțise în

glasul mamei sale îi aminti de soarta călătorilor, dar

modul în care aceasta atenuase tristețea o făcu să se

gândească și la viața lor extraordinară, care depășise

limitele spațio-temporale cunoscute, făcând posibilă

această întâlnire...

Cu aceeași privire caldă, Nia se întoarse spre

Ian care asculta cu mult interes discuția cu Torn...

─ Este un băiat fermecător! îi spuse ea lui Lilo.

─ Da! Și este deja un fel de expert în istoria

universului, alături de Missi, fata lui Bart și a Myrei,

colegii noștri de pe Gliese... Uite-i! și Lilo se ridică și

196

le făcu semn celor trei care se grăbiră bucuroși spre

ele...

Ian se desprinse din grupul bărbaților și o în-

tâmpină pe Missi, în timp ce mama lui îi prezenta pe

cei trei. Grupul se lărgi și noii veniți aflară și ei pe

scurt despre soarta Pământului...

─ Cred că deja te-ai gândit la o soluție! i se

adresă grav Bart lui Ira.

─ Desigur, dar trebuie să discutăm... Rania es-

te încă ținta pentru recuperarea colegilor noștri...

Vom vedea dacă nu putem rezolva mai multe cu un

drum... Nava trebuie să-și spună cuvântul!

Continuară să discute și, curând, astronauții

de pe nava vie completară grupul care se îndreptă

spre locul de luat masa.

Când se despărțiră, Nia îl luă de mână pe Ian

și li se adresă lui și lui Missi, cu un zâmbet:

─ Dragii mei, suntem niște bătrâni astronauți

fericiți, pentru că am reușit să ne cunoaștem nepoții!

Drumul nostru continuă prin voi... S-ar putea să ne

mai întâlnim, dar tot așa de bine s-ar putea să călă-

torim fiecare prin lumi care nu se mai întâlnesc...

Asta nu înseamnă nimic! Știm unii de alții și ne vom

susține reciproc cu gândurile care străbat universul

mult mai ușor decât pot să o facă navele noastre in-

197

teligente sau chiar navele vii! Drum bun și îndrăz-

niți!

O sărută ușor pe Lilo și-i strânse mâna lui Ira,

ca și când i-ar fi transmis nu numai profunda încre-

dere în priceperea lui de a-și conduce echipajul de

pe nava vie, dar și mulțumirea pentru clipa în care

se oprise și o recunoscuse pe fata ei, făcând-o un om

complet...

Ira înțelese mesajul și zâmbi în felul său cuce-

ritor, dezvăluindu-i că această recunoaștere fusese

și în avantajul lui, pentru că salturile sale temporale

singuratice, de multe ori frânte, luaseră sfârșit, el și

Lilo urmând să-și găsească împreună liniștea și feri-

cirea în acest univers atât de imprevizibil...

*

După ce strânseră toate datele cunoscute

despre evoluția Pământului, Ira și echipajul său se

întoarseră pe nava vie pentru consultarea ei în legă-

tură cu soarta locuitorilor care rămăseseră pe Pă-

mântul amenințat...

─ Există un grup de pământeni într-o mică

zonă din curbura Carpaților și altul mai mare în

apropiere de Machu Pichu, le comunică nava. Pentru

recuperarea lor veți putea folosi cele două navete,

dar, atenție! s-ar putea să fie destul de dificil să-i

convingeți...

198

13.

Acordul navei odată obținut, organizarea le

luă puțin timp. Ira și o parte din echipaj se îndrepta-

ră spre Carpați, iar o altă parte, condusă de Bart,

plecă spre Machu Pichu... Lilo rămase la conducerea

navei vii și, împreună cu Missi, Maia, Bia și Araia,

începură să pregătească spațiile pentru cei care ur-

mau să fie salvați.

Navetele pătrunseră fără probleme prin at-

mosfera rarefiată și, urmând traiectoriile pe care le

indicau aparatele, se îndreptară una spre Carpați, iar

cealaltă spre Machu Pichu...

Ira ateriză într-un spațiu deschis, foarte

aproape de ceea ce li se dezvăluia ca o posibilă in-

trare spre adăposturile ultimilor pământeni din

adâncurile munților.

La suprafață nu se vedea nimic! Totul era

acoperit de gheață... Curând detectară însă un loc în

care se vedea că gheața fusese de mai multe ori în-

depărtată. Cei cinci astronauți, protejați de costume-

199

le termice, se îndreptară într-acolo prin frigul care

coborâse la o temperatură de - 120°C...

Folosindu-se de spărgătoarele de gheață cu

laser, intrară într-un tunel prin care trebuiau să îna-

inteze spre adânc mai mult de patru kilometri... La

aproape un kilometru de țintă întâlniră primele

puncte de control de care trecură fără probleme.

Curând observară că spațiul se lărgea consi-

derabil și apreciară că, probabil, totul fusese minuți-

os pregătit pentru acest ultim refugiu, fiindcă în față

le apăru dintr-odată un fel de oraș subteran, cu clă-

diri, străzi, spații bizare, care puteau ține locul de

parcuri și cu niște mașini silențioase care alunecau

pe perne de aer... Temperatura era în jur de 20°C și

vizitatorii simțiră că se putea respira în voie...

Intrarea lor printr-o deschizătură masivă,

flancată de puncte de observație fu imediat înregis-

trată și un grup format din cinci bărbați îi întâmpină.

Ira înaintă spre ei și se prezentă:

─ Sunt Ira, comandantul navei vii care a plecat

de pe Pământ cu foarte mult timp în urmă... Ne-am

oprit pe Alcatra și am aflat că rezistați încă aici. Am

venit cu gândul să vă oferim ajutor, dar, desigur, mai

întâi va trebui să aflăm dacă îl doriți... Ei sunt colegii

mei...

200

─ Bine ați venit! vorbi unul dintre cei cinci

pământeni. Eu sunt Paul și împreună cu Man, Robin,

Carl și Mihail conducem destinele orașului subte-

ran... Știm despre navele vii și, la un moment dat,

chiar am sperat că una dintre ele va sosi la timp și ne

va purta și pe noi spre alte stele... Am găsit însă

această soluție și am hotărât că, atâta timp cât pu-

tem rezista, nu are rost să părăsim Pământul...

─ Cum?! Nu vreți să plecați? Noi vă putem

prelua pe toți cu nava vie...

─ Cei care se află acum aici au decis că nu vor

pleca, dar nimeni nu e ținut cu forța, așa că îi vom

informa de venirea voastră și îi vom întreba din

nou... Cei care vor dori, vor putea, desigur, părăsi

planeta...

─ Aveți suficiente resurse? întrebă curios Ian.

─ Da! Cel puțin acelea care depind de inventi-

vitatea noastră și de ceea ce am descoperit că as-

cund măruntaiele pământului... Câteva generații de

acum înainte nu ar trebui să-și facă probleme, desi-

gur dacă evoluția cosmică nu ne dă planurile peste

cap... S-ar putea, la un moment dat, să ieșim de tot

din câmpul de atracție al Soarelui și atunci, probabil,

vom dispărea, după ce vom rătăci aiurea prin spa-

țiu... Tot așa de bine însă s-ar putea să scăpăm și să

201

găsim un alt Soare care să ne primească... Este o po-

sibilitate... Nu credeți? adăugă cu un zâmbet Paul.

Ira zâmbi și el și fu de acord că era o posibili-

tate, dar una foarte mică, și îi dezvălui că Talo găsise

un asemenea Soare, dar pentru puțin timp... Și îl gă-

sise datorită navei vii!

─ Și noi avem o navă vie! spuse convins Paul.

Este Pământul și eu cred că Forța Universală va avea

grijă și de nava noastră...

Se îndreptară toți spre clădirea centrală care

se ridica pe două niveluri și care era luminată ca zi-

ua... De altfel, toate clădirile și străzile care se inter-

sectau printre ele erau foarte bine luminate și Ian se

miră de această risipă...

─ Nu e o risipă, fiindcă aici nimic nu se pier-

de... Am găsit mijloacele de a transforma absolut to-

tul în resurse pentru menținerea vieții. Așa, reușim

să creăm atmosfera necesară și să păstrăm și tempe-

ratura potrivită, chiar dacă la suprafață ea atinge

cifre de neimaginat!

*

Cei cinci astronauți se uitau impresionați la

acești bărbați care luaseră cu mult curaj în mâinile

lor destinul incert al micii populații...

Văzură în drumul lor mai multe femei însoțite

de grupuri de copii care se zbenguiau liberi, la fel

202

cum ar fi făcut-o în lumina soarelui de altădată. Spo-

rovăiau nestingherite și chiar dacă priviră mirate la

vizitatorii îmbrăcați atât de ciudat, nu părură nici

speriate și nici prea preocupate... Și totuși, se gândi

Ian, nu aveau foarte des prilejul să primească vizita-

tori... Înseamnă că își formaseră un fel de a privi via-

ța așa cum el nu mai întâlnise!

După ce discutară o vreme despre soluțiile pe

care le descoperiseră pământenii pentru a supravie-

țui și după ce Ira îi asigură că vor primi tot ceea ce

deținea nava vie ca posibilitate de ajutor, Paul folosi

un minuscul aparat pentru a se adresa oamenilor

săi, explicându-le că nava vie putea să-i ducă pe alte

planete, dacă vor vrea să părăsească Pământul...

Propuse ca punct de întâlnire sala mare a clădirii

centrale unde mergeau și ei.

Când ajunseră acolo, o mulțime de femei și

bărbați era strânsă în mijlocul sălii și discuta serioa-

să propunerea, alte grupuri fiind înșirate pe margini

și pe coridoarele care făceau legătura dintre sală și

celelalte încăperi.

Când îi văzură, se îndreptară liniștiți spre

scaune și curând Paul li se adresă, de data aceasta

direct:

─ Dragi concetățeni! V-am spus pe scurt des-

pre ce este vorba... Generația de acum nu s-a întâlnit

203

cu o asemenea propunere, dar știm că strămoșii

noștri au avut posibilitatea de a alege... Au hotărât să

rămână... A fost o decizie dificilă la care, iată, reve-

nim și noi! Nu v-am ascuns niciodată pericolele pe

care generația noastră și generațiile viitoare le vor

întâmpina, dar am întrezărit întotdeauna o cale de a

supraviețui... Pentru unii dintre voi poate că această

cale este suficient de convingătoare, dar poate că

pentru alții nu este! Aveți acum ocazia să alegeți și

acest lucru nu va însemna deloc o trădare a Pămân-

tului... Desigur că nu vă putem acorda foarte mult

timp, vizitatorii noștri fiind pregătiți pentru prelua-

re... Ne vom întâlni mâine dimineață, la ora zece, cu

toți cei care vor dori să plece...

Se lăsă o clipă de tăcere, după care un bărbat

în vârstă se ridică din mijlocul sălii. Toți îl priveau cu

multă atenție și respect, așteptând să vorbească...

─ Bine ați venit, călătorilor, și vă mulțumim

pentru grija voastră! Sunt Mario! Unul dintre stră-

moșii mei a lucrat cu comandantul In... De acolo știm

de încercarea lui de a transfera cu nava vie populația

de pe Pământ. A reușit s-o facă pentru coloniștii de

pe Marte, iar pământenii au plecat, majoritatea, cu

navele inteligente. Au rămas ei, strămoșii noștri și,

iată, noi suntem încă aici! Ceea ce știm astăzi este și

în favoarea, dar și în defavoarea noastră, deoarece

204

cât este speranță este și disperare! Ne-am obișnuit

însă cu acest echilibru ciudat, așa că majoritatea nu

va pleca nici de data aceasta... Totuși, până la venirea

voastră ne-am gândit că, dacă există unii dintre noi

care vor să plece, o vor face cu gândul că neamul ce-

lor rămași în Carpați nu se va stinge și vor putea să-l

regăsească, datorită navelor vii...

Se așeză și, în tăcerea care urmă, Paul ghici un

fel de încăpățânare de a rezista a acestei populații de

circa cinci sute de pământeni pe care o conducea...

Le aminti de termenul anunțat și adunarea se des-

trămă...

─ Mă îndoiesc că se vor decide pentru pleca-

re! deschise Mihail discuția cu astronauții. Îi cunosc

și îmi dau seama că s-au învățat cu această fatalitate

cu care nu are niciun rost să se lupte... Este și lașita-

te, dar este și curaj și este și o credință puternică...

─ Sunt de acord, dar îmi închipui că sunteți

conștienți de faptul că viața pe Pământ nu va mai

rezista mult timp... Maximum două sau trei generații

și asta cu multă ingeniozitate din partea supraviețui-

torilor...

─ Toți sunt conștienți de asta, Ira, dar în ace-

lași timp cred cu toată puterea că vor fi salvați, or,

acest lucru nu putem să li-l luăm!

205

După ce serviră masa cu gazdele lor, cei cinci

astronauți se îndreptară spre o mică locuință în care

camerele îi așteptau pregătite pentru odihnă. Înainte

de asta însă, Ira îi contactă pe cei de la Machu Pichu

și, spre surprinderea lui, Bart îi relată că întâlnise

aceeași rezistență la ideea plecării, dar așteptau și ei

să primească un răspuns a doua zi...

─ Cred că va trebui să-l găsim pe comandantul

In! Poate că împreună am putea să facem ceva...,

spuse preocupat, Ira.

─ Te gândești la aceeași soluție ca în cazul lui

Talo? îl întrebă plin de speranță Saul.

─ Pe-aproape, dar n-aș vrea în niciun moment

să credeți că vreau să mă substitui Forței... Aș dori

doar să-i dăm o mână de ajutor, dacă ea vrea să sal-

veze Pământul, și răspunsul îl putem afla numai

când îl vom găsi pe comandantul In...

Transmise către nava vie stadiul discuțiilor cu

pământenii și Lilo îl asigură că ei sunt pregătiți pen-

tru orice hotărâre vor lua...

Așa cum fusese stabilit, a doua zi, la ora zece,

se îndreptară spre sala mare a clădirii centrale. Nici

unul dintre cei cinci sute de locuitori nu veni să-și

anunțe acordul...

Bătrânul Mario ajunse după câteva clipe și în-

cercă să le explice acest refuz:

206

─ Adulții sunt conștienți de pericolele care ne

așteaptă, dar, în același timp, păstrează în ființa lor

credința dintotdeauna a omului că cineva îi va sal-

va... Toți vă mulțumesc, dar rămân aici!

Ira îi privi în tăcere pe reprezentanții pămân-

tenilor... Ar fi vrut să le spună de planul pe care îl

avea în minte, dar găsirea comandantului In nu era o

certitudine și nu voia să le întrețină o speranță de

care și el se îndoia. Totuși, le adresă un apel la rezis-

tență, care putea să însemne și o promisiune...

Conduși de cei șase bărbați, astronauții pără-

siră orașul subteran, însoțiți de aceeași liniște care îi

întâmpinase și la sosire... Nu același lucru se putea

spune despre frământările din sufletele și mintea

lor, dar asta era o problemă pe care urmau să o re-

zolve împreună cu nava vie...

Bart transmise și el că pământenii de la Ma-

chu Pichu rămăseseră la fel de neînduplecați, așa că

se întorceau singuri la navă...

Lilo primi în liniște vestea și încercă să le ex-

plice celorlalți cum înțelegea ea refuzul:

─ Am încercat să le pătrund în minte și cred

că un răspuns ar fi acela că ei sunt urmașii celor mai

conservatori și încăpățânați pământeni care și-au

făcut din supraviețuirea în acest spațiu nu numai un

scop fundamental, dar și o religie... Credința lor e

207

profundă și, dacă ar fi salvați, Forța ar câștiga un flux

energetic extraordinar!

─ Cred că ai dreptate! spuse Ira. Nu ne rămâ-

ne decât să ne grăbim și să-l găsim pe comandantul

In! Sunt convins că o discuție cu nava vie ne poate

orienta căutarea...

Într-adevăr, nava vie le confirmă ceea ce intu-

ise Lilo, dar le susținu și speranța găsirii comandan-

tului In, pentru că i se semnalase prezența în conste-

lația Columba, relativ aproape de Rania. Ceea ce tre-

buiau ei să facă era să o ajute să ajungă pe Rania,

contactarea navei comandantului In rămânând în

sarcina sa...

*

Conectați cu nava, astronauții se concentrară

și aproape instantaneu pe ecran apăru Rania... Folo-

sind nava de transfer, ajunseră curând alături de

blânzii locuitori ai planetei, care îi întâmpinară plini

de bucurie... Ian și Missi nu mai erau copiii care ple-

caseră, așa cum nici ei nu rămăseseră neschimbați!

Toți erau însă curioși să afle ce se întâmplase...

Le povestiră că urmașii foștilor locuitori ai

Raniei trăiau pe Talo, în constelația Andromeda, iar

Rania era numită de ei Alaia... Ira le spuse și de sal-

varea lui Talo dar și de speranța alaienilor că vor

putea vizita cândva planeta strămoșilor lor...

208

*

Specialiștii pământeni lucraseră deosebit de

eficient alături de ranieni și acum opt nave inteligen-

te de mărimi diferite brăzdau clusterul de la un ca-

păt la celălalt...

În discuția care urmă, Matt, specialistul de pe

nava vie care se ocupase de proiectarea „creierelor”

navelor inteligente, interveni, adresându-i-se lui Ira:

─ Am crezut că ați revenit mai demult, pentru

că ne-a fost semnalată o navă vie la capătul de vest

al constelației, la granița cu Columba... Dacă n-ați

fost voi, atunci cine a fost, fiindcă știam că doar noi

călătorim cu o navă vie?

─ Este comandantul In! A reușit să creeze și a

doua navă vie iar noi trebuie să-l găsim neîntârziat,

pentru că vom avea nevoie de ajutorul lui...

─ Aici, pe Rania?!

─ Nu. Nu pe Rania, ci pe Pământ...

Matt se uită mirat la Ira, însă nu îndrăzni să

întrebe nimic... Ca și colegii lui, fusese pregătit pen-

tru orice schimbare în conformația universului, dar

parcă totuși i se strângea inima la gândul că Pămân-

tul ar putea să pățească ceva...

Ira îi văzu îngrijorarea și le explică tuturor:

─ Drumul nostru cu nava vie ne-a purtat des-

tul de departe în timp față de timpul pământesc și, în

209

această lungă perioadă, Soarele și-a schimbat com-

portamentul gravitațional, bulversând orbitarea

planetelor din sistem... Una dintre cele care au avut

de suferit, ajungând în „zona rece”, a fost Pământul...

Au plecat de acolo aproape toți locuitorii, dar câțiva

temerari încăpățânați au rămas în curbura Carpați-

lor europeni și în zona Cuzco, în America de Sud...

Am încercat să-i convingem că putem să-i ducem cu

nava vie oriunde ar dori, dar n-au vrut să ne înso-

țească, așa că nu ne rămâne decât să găsim o cale

să-i salvăm... cu Pământ cu tot! Nu am reuși s-o fa-

cem însă doar cu nava noastră... Aflând de coman-

dantul In și nava sa, ne-am gândit că, după ce vă lu-

ăm pe voi, îl căutăm pe comandant, despre care ne-a

informat nava vie că s-ar putea să fie în apropiere, și

apoi să ne îndreptăm spre Pământ... Ce ziceți?...

─ Bineînțeles că suntem de acord, mai ales că

misiunea noastră aici s-a încheiat...

─ Și vă mulțumim mult! interveni conducătorul

ranienilor. Dacă vă putem ajuta cu ceva, spuneți-ne și

o vom face cu toate puterile noastre...

─ Suntem bucuroși că vă lăsăm în siguranță,

deschiși spre lumea care vă înconjoară și pe care vă

veți putea bizui! Acum avem nevoie doar de ajutorul

celeilalte nave vii... Rania va rămâne însă pentru tot-

deauna legată de Talo, nu numai prin alaieni, ci și

210

prin noi, cei de pe nava vie, care cândva ne vom în-

toarce pe Talo și, cine știe?, chiar și pe Rania, în vizi-

tă! spuse, zâmbind, Ira.

*

Între timp, Ian și Missi se îndreptaseră emoți-

onați spre clădirea tăcută, care se ridica inaccesibilă

în locul în care o lăsaseră... Cei doi stăteau la mică

distanță de intrarea prin care pătrunseseră ca doi

copii și se reîntorseseră cu nava vie doi tineri fru-

moși și pregătiți pentru viața plină de neprevăzut a

călătorilor printre stele...

Lilo și Ira, dar și Rian și Maia îi priveau, înțe-

legând că acolo, în clădirea aceea începuse, de fapt,

nu numai aventura de pe Talo, dar și cunoașterea de

care aveau nevoie pentru a-și împlini destinul...

211

14.

Comandantul In stătea gânditor în fața moni-

torului imens al cabinei de comandă, urmărind ima-

ginea spațiului care înconjura nava vie...

Se oprise aici la marginea Columbei, după ce

aflase că Ira urma să se întoarcă pe Rania. La fel ca

Ira, bătrânul comandant se gândise la aceeași soluție

pentru salvarea Pământului, dar era mult mai scep-

tic...

Când pe monitor apăru nava vie condusă de

Ira, pe fața lui își făcu loc o lumină puternică, reflec-

tând mândria și dragostea pentru aceste creații ale

minții sale, dar și pentru cei pe care îi ajutase să se

formeze...

Toți cei douăzeci și patru de membri ai echi-

pajului stăteau în fața monitorului central, așteptând

întâlnirea cu mentorul lor... Lângă Ira, fusese chemat

Rian, în timp ce Maia, Ian și Missi o flancau pe Lilo.

212

Odată deschis canalul de comunicare, coman-

dantul In își exprimă bucuria că îi vede și imediat

adăugă:

─ Ați rămas neschimbați și mă bucur pentru

tinerețea voastră... Văd că aveți deja doi urmași. Sa-

lut, Ian! Salut, Missi! Trebuie însă să vă spun cât sunt

de fericit că-i aveți alături pe Rian și, desigur, pe mi-

cuța Maia! Voi sunteți cei mai buni și, alături de

echipajul meu, poate că vom putea schimba ceva din

lumea prin care trecem...

─ Te salutăm și noi, comandante In! spuse cu

aceeași bucurie Ira. Cred că știi de ce te căutăm și,

dacă ești de acord, am dori să ne întâlnim și să ținem

un sfat cu cele două echipaje...

─ Absolut de acord! Vă aștept și sper că vom

găsi cea mai bună cale de a interveni pentru salvarea

Pământului...

Navele vii se conectară și Ira cu echipajul său

se teleportară pe nava comandantului In...

El era înconjurat de paisprezece astronauți,

coloniști de pe Marte și de pe Gliese. Erau tot pe-

rechi, așa cum cerea nava vie, dar comandantul era

singur.

─ Am reușit s-o conving că sunt prea bătrân

pentru a-mi mai găsi acum perechea! glumi el. Iar pe

213

de altă parte, într-un fel, eu îi aparțin, așa că armoni-

zarea era subînțeleasă...

O adiere trecu peste capetele celor prezenți,

dezvăluindu-le că, deși comandantul glumise, ceea

ce spusese era purul adevăr!

Se așezară și comandantul îi ceru lui Ira să le

descrie tuturor experiența de pe Talo, pe care se ve-

dea că o cunoștea, dar pe care dorea să o audă pre-

zentată de cei care o trăiseră.

Ira îi povesti tot ce se întâmplase, oprindu-se

emoționat la momentul în care puterea credinței

celor de pe Talo, adăugată la fluxul energetic al echi-

pajului reușise să sprijine nava vie în efortul ei de a

se regenera și de a-și îndeplini misiunea. Apoi îl invi-

tă pe Rian să-și expună partea lui...

Bătrânul comandant îi urmărise atent și, când

Rian aminti de momentul în care folosiseră ambele

forțe, antigravitațională pentru Batia și pe cea gravi-

tațională pentru Talo, exclamă:

─ Asta este! Vom face cam același lucru, dar

din două puncte... Cu ajutorul antigravitației vom

încerca să desprindem Pământul de Soare, iar cu

ajutorul forței gravitaționale îl vom purta spre stea-

ua care îi va oferi condițiile de viață! Așa v-ați gândit

și voi?

214

─ Da! îi răspunse Ira. Am încercat să calculăm

și care este steaua cea mai apropiată și am găsit su-

ficient de stabilă pe Ra14, în coama Andromedei. O

să vă rugăm să verificați și voi această posibilitate...

─ Da..., ar putea fi o posibilitate... Am trecut

prin apropierea ei și calculul e bun, dar nu cred că

vom putea susține deplasarea atât de departe, de

aceea mă gândesc mai degrabă la Planor 2, chiar la

debutul coamei... Este la fel de mare ca soarele, dar

are doar două planete și Pământul poate fi dirijat

relativ ușor pe o orbită în jurul lui... Veniți să vă arăt!

Priviră cu speranță spre calculele care se de-

rulau cu repeziciune pe monitor și care indicau nu

numai capacitatea navelor vii de a folosi cele două

forțe, ci și traiectoria spre Planor 2 și modul în care

se putea interveni în planurile spațio-temporale,

fără să distrugă prea mult din caracteristicile mase-

lor pe care le deplasau.

─ Poate că ar trebui să evacuăm locuitorii...

Ne-ar fi mai simplu să acționăm...

─ Desigur că am putea să-i convingem, Ira,

dar nu cred că ceea ce încercăm noi îi poate afecta...

Abia când vor fi pe orbita din jurul lui Planor va fi

necesar să-i ajutăm să iasă la suprafață și acolo să

vadă care sunt noile condiții cu care trebuie să se

confrunte... Așa cum am calculat eu, probabil că

215

temperatura va fi destul de scăzută și atmosfera va fi

în continuare rarefiată... Totuși, lucrurile se vor sta-

biliza și sunt convins că ei se vor adapta și vor su-

praviețui... Cu ceea ce dețin, vor reface habitate care

încet-încet vor asigura stratul protector împotriva

radiațiilor care vin de pe Planor...

*

Continuară să dezbată soluțiile găsite și să se

întrețină în atmosfera plăcută care îl înconjurase

întotdeauna pe comandantul In, oriunde s-ar fi

aflat...

Acesta se opri lângă Lilo și o sărută ușor pe

frunte...

─ Ce mai face vechea mea prietenă? Văd că

ești fericită... Și tu și Rian v-ați găsit până la urmă

calea, iar Ian pare să fie un demn urmaș al celor mai

străluciți elevi ai mei...

─ Așa e, comandante! Sunt o femeie fericită și,

în plus, băiatul meu a avut marele privilegiu de a fi

crescut de Ira...

─ Da, de Ira... Vocea lui căpătase un accent

grav, plin de respect și afecțiune. Își va găsi și el li-

niștea și cred că tu ești steaua lui norocoasă... Pe de

altă parte, universul nu ar fi ce este fără trecerile

meteorice ale unor călători ca el...

216

Ira care auzise ultimele cuvinte ale coman-

dantului, râse și adăugă:

─ Universul va fi mereu ceea ce este, dar eu

mă voi opri cu adevărat, fiindcă am pentru ce! și o

îmbrățișă ușor pe Lilo...

*

Puseră la punct toate datele de întoarcere și

se pregătiră de plecare... Cele două nave vii erau

programate deja pentru destinația Pământ, așa că,

într-o clipă, se regăsiră la distanța potrivită de aces-

ta, una pe direcția de ieșire de pe orbita din jurul

Soarelui, iar cealaltă în partea opusă.

O deviere substanțială se produsese și se pu-

tea constata, din calculele aplicate, că Pământul în-

cepuse să se desprindă de pe orbita incertă pe care

ajunsese...

De comun acord cu comandantul In, Ira îl con-

tactă pe Paul și-l informă în legătură cu planul lor de

salvare. La fel procedă cu cei de la Machu Pichu. Le

spuse de intenția lor de a plasa Pământul pe o orbită

în jurul lui Planor și-i pregăti pentru necunoscutul

care îi aștepta...

Paul răspunse în numele tuturor:

─ Credința ne însoțește și, dacă vom fi salvați,

înseamnă că așa trebuie să se întâmple! Dacă nu,

vom recunoaște același lucru... Prezența voastră aici

217

ne face totuși să ne gândim că Dumnezeul pământe-

nilor, oricare ar fi el, nu ne-a uitat, iar noi vom încer-

ca să rămânem puternici în fața încercărilor! El fie

cu voi!

Comandantul In zâmbi ușor... Știa că Forța

Universală era numită de acești temerari și fataliști

locuitori Dumnezeu și știa că, într-adevăr, el avea

ultimul cuvânt! Puțin ajutor nu strica însă și,

adresându-i-se lui Ira, stabiliră momentul exact al

declanșării celor două mișcări, urmând ca după des-

prindere, nava comandantului In să întărească fasci-

culul gravitațional și amândouă să poarte planeta

spre Planor.

După o scurtă perioadă de odihnă, cele două

echipaje se conectară cu navele și se dădu semna-

lul...

Desprinderea de Soare se făcu relativ ușor și

nava comandantului In se plasă imediat în unghiul

de tracțiune stabilit, alături de nava lui Ira. Aceasta

avu un moment dificil, fiindcă mișcarea de rotație a

Pământului nu mai era atât de precisă și deviase un-

ghiul de tracțiune. Experiența comandantului In și

stăpânirea de sine a lui Ira reușiră să corecteze de-

vierea și Pământul deveni practic a treia navă vie

conectată într-un triunghi în care două minuscule

218

corpuri cerești duceau cu ele, prin firele nevăzute

ale energiei universale, pe cea care le născuse...

Pentru Forța Universală trebuie că era emoți-

onantă această misiune de salvare, mai ales că cele

două echipaje nu mai erau decât emanații subtile ale

propriei forțe, iar cei rămași pe Pământ deveneau și

ei o parte a uriașei sale puteri...

Deplasarea însă nu era una ușoară... Deși ale-

seseră cel mai curat drum posibil iar cele două nave

vii puteau ajunge într-o clipă pe orbita lui Planor,

Pământul reprezenta o masă deloc de neglijat și cei

doi comandanți doreau să deregleze cât mai puțin

posibil echilibrul și așa destul de precar al structurii

biochimice a suprafeței acestuia...

Pe de altă parte, urmăriseră să nu afecteze

viața locuitorilor din adâncuri și creaseră în jurul

planetei un puternic scut energetic care, în princi-

piu, avea rolul de a-i permite deplasarea cu viteza pe

care o puteau oferi navele vii, dar și acela de a preîn-

tâmpina efectul numeroșilor asteroizi apăruți pe

neașteptate sau al norilor de gaz pe care trebuiau

să-i traverseze.

Drumul decurse totuși fără incidente și, la fel

ca în cazul lui Talo, calculele precise ale unghiului de

intrare făcură posibilă o conectare lină și corectă a

219

Pământului în jurul lui Planor, fără să afecteze cu

nimic orbitele celorlalte două planete.

Navele îl ajutară un timp pentru echilibrare,

apoi se deconectară... Scutul creat de ele era lăsat

până Pământul își refăcea propriul strat protector și

cele două echipaje erau hotărâte să supravegheze

îndeaproape acest fenomen.

Primul lucru pe care îl făcură după deconec-

tare fu să-i contacteze pe locuitorii din adâncuri... O

clipă de emoție creată de lipsa oricărui răspuns tre-

cu însă în strigătele de bucurie ale celor două echi-

paje care îi văzură pe ecran mai întâi pe pământenii

din Carpați, apoi pe cei de la Machu Pichu.

Părea că nu pățiseră nimic, dar Paul le con-

firmă ceea ce astronauții știau că se va întâmpla, și

anume senzația că nu mai sunt ei cei care fuseseră în

momentul preluării, ci niște oameni care făcuseră un

salt spectaculos dintr-un timp în altul... Nu era însă

vorba de un alt timp, ci de modul în care influențase

călătoria interstelară percepția lor spațio-tempo-

rală...

Ira îi liniști:

─ Sunteți cu câteva milioane de unități astro-

nomice mai departe de locul în care erați, dar asta

nu va avea efect fizic, ci vă va face poate mai înțe-

lepți..., glumi el. Noi trăim de multe ori aceste senza-

220

ții atunci când părăsim navele vii, dar revenirea la

ele ne dau posibilitatea să ne păstrăm în limitele

temporale cunoscute...

─ Știam, teoretic, cât de mare este puterea

navelor vii... Speram, bineînțeles, că veți reuși, dar

acum ni se pare o minune... Îți mulțumim, coman-

dante In! Îți mulțumim Ira, și tuturor tovarășilor

voștri! Nu există formă prin care să ne putem arăta

recunoștința, noi și urmașii noștri, pentru ce ați fă-

cut...

Comandantul In zâmbi, ca de obicei, dar pre-

ciză:

─ Există, Paul, o forță care a hotărât că Pă-

mântul merită salvat și voi odată cu el! Că-i ziceți

Dumnezeu, Buda, Brahma, Mahomed sau Iisus, asta

nu are prea mare importanță... Nava vie s-a născut în

momentul în care această forță a considerat că sun-

tem pregătiți să o primim cum se cuvine! Ceea ce

trebuie să faceți voi este să redați viața Pământului

și să vă gândiți că aceasta a fost o șansă nu numai

pentru voi, ci și pentru pământenii care vor vrea

vreodată să se reîntoarcă pe planeta albastră... Acum

însă e nevoie de toată înțelepciunea și cunoașterea

noastră ca să punem lucrurile pe făgașul dorit... Tre-

buie să ne întâlnim și să studiem direct efectul noii

stele asupra Pământului, să vedem ce s-a distrus și

221

ce s-a salvat și care este posibilitatea de a ieși la su-

prafață...

─ Vă așteptăm, comandante! spuse emoționat

Paul, în timp ce astronauții vedeau cum lacrimile

curgeau pe fețele tuturor celor care îl înconjurau.

*

O nouă întâlnire a celor două echipaje avu

drept scop stabilirea unui plan în care intervenția

lor să se coreleze cu propunerile navelor vii, acestea

din urmă fiind vitale pentru perioada de adaptare a

planetei la noul soare.

Cele două nave își prezentară strategia pe pa-

noul din fața astronauților și ei văzură că principalul

punct vulnerabil pe care îl detectaseră și pe care

urmăreau să-l acopere era ritmul de refacere a stra-

turilor atmosferice și, mai ales, a stratului de ozon...

Radiația lui Planor nu era atât de distrugătoare ca a

Soarelui, dar viața nu putea să se dezvolte liber în

formele existente fără acest strat protector...

Scutul creat de fluxurile corelate emise de ce-

le două nave permiteau vieții să se refacă la suprafa-

ța Pământului, dar nu la fel în toate zonele... Polii

rămâneau la temperaturi de cca -90°C, iar o mare

parte din cele două emisfere aveau o temperatură

mult mai scăzută decât în vechiul sistem, înainte de

alunecarea pe o altă orbită... Totuși rămânea întinsa

222

suprafață din jurul ecuatorului și al tropicelor care

reînvia datorită temperaturilor ce se mișcau între 5°

și 25°C!

Pe de altă parte, nici mai la nord sau mai la

sud de acestea nu se presupunea ca temperatura să

scadă mai mult de -60°C, drept urmare, viața putea

continua și acolo... Problema rămânea stabilitatea

atmosferică și cele două nave confirmară că se pu-

teau ocupa de acest aspect.

Comandantul In și echipajul său hotărâră că

rămân să susțină navele vii, în timp ce Ira și ai lui

urmau să se ocupe de pământeni...

*

Pentru început, Ira trimise în Carpați și în Ma-

chu Pichu câte o echipă formată din astronauți, dar

și din diferiți specialiști aparținând echipajului se-

cundar.

Reușiră, în primul rând, să verifice starea de

sănătate a locuitorilor din cele două adăposturi sub-

terane și constatară bucuroși că, datorită scutului,

aproape toți suportaseră destul de bine zborul in-

tergalactic. Erau câțiva care își reveneau mai greu,

dar nu era nimic neliniștitor... Copiii fuseseră cel mai

puțin afectați și când aflară că vor ieși la suprafață,

cei mai mari izbucniră în urale... Nu știau cum era,

fiindcă nici părinții lor nu se născuseră sub lumina

223

soarelui, dar avuseseră prilejul să vadă numeroase

pelicule păstrate de bunicii lor și imaginea unor zile

în care astrul sfânt se vedea pe cer le înflăcărase de

la naștere imaginația...

Următorul pas fu găsirea momentului propice

în care un grup de localnici să testeze posibilitatea

ieșirii la suprafață și, mai ales, să determine cât pu-

teau rezista în atmosfera rarefiată, fără costume

speciale...

Existau și câteva animale care-i însoțiseră în

retragerea lor subterană și se adaptaseră. Acum tre-

buia verificat dacă vor redeveni animale de suprafa-

ță sau vor rămâne legate de viața lor subpământea-

nă...

Printre acestea, Ian descoperi un câine-lup

care nu părea să aparțină acelui loc. Era neliniștit și

se uita cu ochi întrebători când la unul, când la altul

dintre oamenii printre care se mișca, parcă încer-

când să le spună ceva... Paul recunoscu că nu știa de

unde apăruse, dar era un câine deosebit de inteli-

gent. Întrebaseră un timp dacă aparținea cuiva, dar,

curând, renunțaseră, având altele pe cap...

Destul de mare, cu botul prelung, străjuit de

urechile mereu atente la orice sunet, câinele privea

cu interes, dar și cu un soi de tristețe la noii veniți...

Prietenia cu Ian se legă spontan și câinele nu se mai

224

dezlipi de el, făcând-o pe Missi să constate că acesta

era cu adevărat un magnet pentru ființele necuvân-

tătoare... Biso, cum aflară că îl numeau pe câine, pă-

ru să înțeleagă că fusese adoptat nu numai de Ian, ci

și de Missi, așa că nu-i mai părăsi!

Cei doi primiră misiunea de a cerceta un teri-

toriu destul de vast, care se întindea spre est, spre

nord și spre sud, până unde le permitea temperatu-

ra... Navetele puse la dispoziție erau deosebit de ra-

pide și eficiente, dar ei aveau nevoie de mijloace te-

restre, care să le permită observarea directă a spațiu-

lui pe care se deplasau...

Acceptară bucuroși două puternice și rapide

autoamfibii, scoase de locuitorii orașului subteran

din unul dintre hangare, având drept însoțitori patru

localnici, specialiști și ei în biologie, chimie și istorie.

Câinele se înființă lângă ei la plecare și nu ac-

ceptă să se despartă de Ian și de Missi, iar ei fură

nevoiți să adapteze un costum și să îl îmbrace cu el...

Biso îi privi suspicios la început, dar când văzu că

toți își pun costumele, se supuse, având pe chip un

fel de atenționare prin care le sugera că acolo unde

merg, el nu va avea nevoie de costum...

Ieșiți la suprafață, Biso constată însă că lucru-

rile nu erau chiar atât de simple și stătu cuminte,

urmărindu-i cu atenție pe prietenii lui cum își făceau

225

loc printre troienele care începuseră să se topească,

transformând spațiile în vaste lacuri nu prea adânci,

dar foarte întinse... Navetele îi însoțeau, scanând su-

prafețele și transmițându-le datele.

Trecură peste Marea Neagră încă înghețată și

se îndreptară spre sud... Gheața începuse să se to-

pească și stânci golașe își făceau tot mai des apariția,

mai ales când se apropiară de tropice. Aici, apa se

evaporase și se vedea pământul...

Redevenind mașini de teren, autoamfibiile îi

purtară peste îngustele podișuri din munții Iranului

și îi aduseră în zona pustiului saudit, care acum

mustea de apă, dar era totuși ușor de parcurs, fiind-

că nu se vedea niciun fel de ridicătură care să le în-

cetinească înaintarea.

Abia când se apropiară de Riad, fosta capitală

a Arabiei Saudite, văzură primele clădiri eliberate de

pelicula de gheață. Închise în calote, păstraseră ceea

ce nu fusese perisabil și unele dintre ele păreau ca

locuite, așa că se apropiară curioși, uitând parcă de

realitatea care îi înconjura... Scanerul îi atenționa

totuși să nu se apropie prea mult și îi dădură drepta-

te când văzură în urma lor cum o imensă clădire ca-

de ca un castel din cărți de joc...

În acord deplin cu scanerul, Biso lătra de fie-

care dată când se apropiau de o clădire, încât se gră-

226

biră să părăsească ce mai rămăsese din imensul oraș

și se îndreptară spre vest, parcurgând cu repeziciu-

ne apele parțial înghețate ale Mării Roșii, până la

intrarea în Eritreea...

Luaseră probe din toate punctele unde pă-

mântul se arătase și concluzia era că acesta se pre-

gătea pentru revenirea la viață...

227

15.

Ian și Missi, împreună cu însoțitorii lor, con-

veniră că era suficient cât înaintaseră și se pregă-

teau să se îndrepte spre nord, când observară că

scanerul indica viață... O clipă rămaseră consternați,

fiindcă, în afara lor, nu se deplasase nimeni prea de-

parte de locurile inițiale...

Constataseră, într-adevăr, că se puteau dis-

pensa de costume, și Biso fusese primul care expe-

rimentase părăsirea acestuia, dar ca să apară viața

așa din senin li se părea de necrezut! Scanerul

transmitea însă tot mai puternic semnalul, indicând

direcția sud, unde ei localizară muntele Amba Soira,

cu o înălțime de peste trei mii de metri...

Detectorul cu laser le arăta că muntele avea

într-adevăr cam trei mii de metri la suprafață, dar

indica în același timp și o adâncime de cinci mii de

metri și o întindere a acestei neașteptate grote sub-

terane de mai mult de patru mii de metri pătrați.

Comparară datele obținute cu ceea ce arătau hărțile

228

primite de la Paul și-și dădură seama că această gro-

tă nu exista în nici una dintre ele!

Îl anunțară pe Ira care le spuse că nava vie le

semnalase, într-adevăr, și acest punct, dar nu apăru-

se foarte clar ce conținea, câmpul magnetic din jur

îngreunând detectarea corectă a sursei...

─ Pentru că nu știm despre ce este vorba, nu

pot aviza cercetarea zonei, urmând să ne organizăm

special pentru asta... Vă rog să vă întoarceți cu datele

pe care le aveți!

─ Am înțeles, Ira! îi răspunse Ian, făcându-i un

semn lui Missi și pregătindu-se să întoarcă...

În momentul acela, Biso, care se mișca deja

destul de ușor, sări din mașină și se îndepărtă lă-

trând, fără să ia în seamă chemările lui Ian sau ale

lui Missi. Observară uimiți că mergea exact pe direc-

ția indicată de scaner, fără să privească înapoi, con-

vins că îl vor urma...

Ian o rugă pe Missi să-l contacteze pe Ira și el,

de comun acord cu cei patru pământeni, îndreptară

mașinile pe urmele lui Biso...

Ca întotdeauna, Missi ar fi avut un cuvânt de

adăugat, dar nu mai apucă, pentru că mașinile zbu-

rau deja pe urmele câinelui... Îi transmise lui Ira ce

se întâmplase și acesta îi spuse să țină legătura cu

229

cele două navete rapide, în timp ce o echipă va veni

spre ei...

*

Amba Soira nu era un munte spectaculos, dar

înălțimea lui impunea alături de întinderile podișu-

rilor care-l înconjurau din trei părți... Gheața se topi-

se aproape în întregime în această zonă aflată între

tropice și ecuator iar distanța până la poalele mun-

telui nu era prea mare, așa că Biso nu se opri nicio

clipă din alergat, în vreme ce mașinile îl secondau,

potrivindu-și viteza.

Se îndreptară spre vest, unde li se indica o in-

trare în adâncuri ceva mai accesibilă, spre care aler-

ga întins și Biso... Abia când ajunse acolo, câinele se

opri și așteptă, cu limba scoasă și cu ochii arzători,

sosirea lor...

Lăsară o mașină pentru echipa care urma să

sosească și semnalizară navetelor că intră în adân-

curi, folosind a doua mașină. Pătrunseră fără pro-

bleme prin despicătura uriașă, la baza căreia se ve-

dea că fusese construită cu multă pricepere o cale de

acces, foarte asemănătoare cu o autostradă, suficient

de largă și bine întreținută... Gheața care o acoperise

nu distrusese nici măcar un centimetru din ea și toți

se întrebară ce materiale fuseseră folosite, de rezis-

tase astfel... O privire atentă a lui Missi descoperi că

230

era construită din ceva metalic și ei detectară cu-

rând un câmp magnetic care făcea ca mașina lor să

fie atrasă spre adânc de o forță mai puternică decât

o doreau...

Biso urcase și el în mașină și aceasta se depla-

sa fără să întâlnească vreun obstacol. Urme de ghea-

ță în crăpăturile care lăsau să pătrundă uneori lumi-

na de afară arătau că locul fusese supus aceleiași

atroce temperaturi care înghețase întregul pământ...

Cu cât pătrundeau în adânc, la fel ca în Carpați, era

însă din ce în ce mai cald și, în lumina farurilor, ve-

deau că pereții tunelului fuseseră finisați cu multă

grijă...

Biso lătra din când în când, dar fără să pară

înfricoșat și lucrul acesta îi liniști puțin pe însoțitorii

săi... Se întrebau totuși ce-i așteaptă și-și pregătiră

singurele arme pe care le aveau: cele cu tranchili-

zante!

Mai înaintară câteva sute de metri și, după un

cot al tunelului, mașina încetini singură... În momen-

tul acela ei se aflară în fața celui mai neașteptat pei-

saj! O lumină ca a soarelui acoperea mai întâi de toa-

te un spațiu unde se aflau, la prima vedere, toate

plantele cu flori care crescuseră pe suprafața pă-

mântului... Desigur că era doar o impresie, dar cobo-

râră uluiți de ceea ce descopereau... De unde era lu-

231

mina aceea atât de plăcută și ce se afla în spatele

acestei grădini?!

Înaintară încet pe o alee centrală, care îi scoa-

se în fața unor clădiri neobișnuite, fiindcă își dădură

seama că nu adăposteau oameni, ci animale... Cele

mai variate specii de animale, izolate sau împreună,

stăteau liniștite în țarcurile lor, dezvăluind că erau

bine îngrijite și nici nu se temeau de oameni...

─ Asta înseamnă fie că niște oameni îi îngri-

jesc, fie că nu au văzut niciodată oameni..., comentă

în șoaptă unul dintre colegii lor din Carpați.

Ian îi arătă însă într-o latură că erau așteptați

și că aceia care îi așteptau erau, într-adevăr, oameni!

Un bărbat, o femeie și o fată înaintară spre ei, în

timp ce nu mai mult de cinci sau șase persoane se

țineau puțin ascunse în umbra unor copaci... Se ve-

dea că cei trei nu se temeau, dar, pentru orice even-

tualitate, își înarmaseră tovarășii și erau gata să se

apere...

Bărbatul era înalt, de aproape doi metri, ne-

gru-arămiu, cu trăsături foarte frumoase... Missi re-

cunoscu un etiopian și se gândi că cei din rasa lui

erau acum pe Gliese sau pe Kepler... Femeia era albă,

din zona mediteraneană, cu părul negru și ondulat,

încadrând o față plăcută cu un ten măsliniu, dar deo-

sebit de luminos! Fata era și ea foarte frumoasă și

232

părea să aibă în jur de douăzeci de ani... Pielea ei era

mai închisă la culoare, dar trăsăturile erau perfecte,

pe un obraz prelung, ochii negri și gura roșie reali-

zând un contrast fermecător...

Toți cei șase vizitatori se opriră, dar Biso, li-

ber, se îndreptă în goană către fată și când ajunse

lângă ea, îi puse labele pe piept și o linse delicat pe

obraz... Aceasta nu făcu niciun gest de respingere

sau teamă! Ba mai mult, Missi văzu strălucirea la-

crimilor în ochii ei când îl mângâie ușurel pe cap și-i

spuse în șoaptă: Mulțumesc!

Foarte atentă la această întâlnire, Missi sesiză

legătura pe care nu și-o putea încă explica, între câi-

ne și fată... Se gândi însă că lucrurile se vor clarifica,

așa că, împreună cu Ian, înaintară către cei trei, în

timp ce colegii lor pământeni îi urmau...

─ Bine ați venit, călătorilor! Ne temeam că nu

veți mai ajunge!...

─ Știați că venim?...

─ Nu știam sigur, dar speram... Ne gândeam că

nu ne veți lăsa și vă veți întoarce, fiindcă aflasem de

vizita voastră în Carpați... Atunci am reușit să cap-

tăm informația, dar nu am putut în niciun fel să luăm

legătura cu voi, din cauza câmpului energetic care ne

înconjoară, așa cum nu am putut să-i contactăm nici

233

pe carpatieni! Rip a reușit însă..., zâmbi recunoscă-

tor, dar și cu tristețe, bărbatul.

─ Rip? Adică, Biso? Este câinele vostru? între-

bă Missi, care văzuse privirea câinelui îndreptată

spre el, când îi pronunțase numele.

─ Da! De fapt, este câinele lui Harú, băiatul

nostru... Imediat după prima voastră vizită am reușit

să folosim una dintre capsulele termice care mai

funcționa și Harú a fost de acord să încerce... El nu a

ajuns la carpatieni, dar l-a propulsat pe Rip până

aproape de intrarea în subteran, după care nu am

mai știut nimic de el...

Missi simți un fior, așa cum nu mai simțise

niciodată până atunci și spuse cu glas scăzut:

─ L-ați căutat?

─ Nu! Nu am avut cum, fiindcă a existat o sin-

gură capsulă termică funcțională... De altfel, nu știm

cum ar fi reușit să supraviețuiască atâta timp! Au

trecut zece ani de atunci...

Femeia avea ochii plini de lacrimi și fata ei o

sprijinea ușor de cot. Missi înaintă către ele și se

prezentă:

─ Sunt Missi de pe Gliese! Fiica lui Bart și a

Myrei... Ei sunt prietenii mei: Ian, care vine, ca și mi-

ne, de pe nava vie și carpatienii, cum le spuneți voi:

Ioan, Gabi, Lin și Mihai! Formăm o echipă de cerce-

234

tare, dar vor mai veni și alți colegi de-ai noștri și...

poate vom reuși să aflăm ce s-a întâmplat cu Harú...

Bărbatul o urmărise emoționat și, când ter-

mină, făcu și el prezentările:

─ Ele sunt Isabela și Isa, soția și fiica mea... Eu

sunt Abaet! Cei pe care-i vedeți sunt colegii noștri...,

și se întoarse spre cei șase care ieșiră din umbră.

Erau două femei și patru bărbați, toți negri, dar nu

etiopieni. Noi am mai rămas...

Ian o privise mirat pe Missi care, de obicei, nu

era foarte îndrăzneață, dar acum simți că ea intuia

ceva care îi dicta comportamentul... Fiind foarte

atent la bărbatul care îi întâmpinase, nu acordase

deloc atenție femeilor, așa că atunci când o văzu pe

Missi alături de ele, remarcă frumusețea Isei și, pen-

tru o clipă, inima i se opri în loc! Înainte de a o ob-

serva el, aceasta îl privise și ea, și reacția ei fusese

aceeași, dar o ascunsese în ochii plecați...

Conduși de etiopian, se îndreptară toți spre

capătul nordic al rezervației, pentru că se pare că

despre o rezervație era vorba... În timp ce bărbatul

vorbea cu unul dintre carpatieni, Ian încerca să pri-

ceapă ce fusese cu momentul în care descoperise

frumusețea fetei... El o iubea pe Missi! Missi era prie-

tena lui din leagăn și acum, deodată, o altă femeie i

se părea de o mie de ori mai frumoasă decât Missi...

235

Recunoscu însă ușurat că Missi rămânea, orice ar fi

fost, prietena lui și-și spuse că e un dobitoc care se

înflăcărase la vederea primei femei frumoase...

Missi observase reacțiile celor doi și nu numai

că nu o deranjaseră, dar simțea că și-ar fi dorit ca Isa

să se apropie de Ian, anticipând parcă o legătură pe

care o avea ea însăși cu fata...

Ajunseră la ceea ce părea să fie nu numai lo-

cuința celor trei, ci și un fel de centru de suprave-

ghere, întrucât o aparatură sofisticată se întrezărea

în sala imensă în care intrară.

Înainte de a se așeza, Abaet le spuse că prie-

tenii lor sosiseră... Într-adevăr, curând îi văzură pe

Bart, Lilo și pe Maia, însoțiți de încă doi carpatieni,

înaintând pe aleea largă care lega intrarea de locul

în care se găseau ei.

Din momentul în care pătrunseseră în subte-

ran, cei cinci înțeleseseră despre ce era vorba și se

apropiau liniștiți... După ce se salutară, Abaet li se

adresă tuturor:

─ Ați venit la timp, fiindcă tocmai mă pregă-

team să le spun colegilor voștri istoria noastră... Vă

rog să vă așezați și să gustați din fructele pe care le-am

cules special pentru voi...

Îi privi grav pe toți și începu:

236

─ Așa cum probabil ați înțeles, aici a fost și

mai este o bază de date, un fel de seif cu comorile

cele mai de preț ale Pământului: sursele vieții, fie ele

vegetale sau animale... La puțin timp după ce soarta

Pământului a fost cunoscută, cele mai sofisticate

tehnologii au fost puse în slujba păstrării vieții, spe-

rând într-o salvare... Construcția ca atare a fost astfel

concepută, încât să nu poată fi influențată de nimic

și probabil că aici a fost greșeala, deoarece izolarea a

fost completă și de dușmani, dar și de prieteni... Ați

văzut deja partea de la suprafață, cu ceea ce am în-

treținut pentru păstrarea condițiilor reale de viață,

dar în adâncuri există milioane de alveole în care

este păstrat în medii propice tot ce s-a reușit să se

strângă ca mostre de viață, unele gata de a fi resusci-

tate, altele posibil de clonat. Pentru supravegherea

acestei imense comori au fost cooptați specialiști în

cele mai diverse științe practice... Ultima generație

cuprindea cinci sute cinzeci și șase de persoane, ur-

mași ai celor care asiguraseră funcționarea rezerva-

ției de la retragerea în subteran. Ei și-au făcut pe

deplin datoria, dar, cu doisprezece ani în urmă, s-a

întâmplat un accident și un virus mortal i-a deci-

mat... Soția mea este virusolog și a reușit, într-o at-

mosferă înspăimântătoare, să salveze mai mult de

jumătate dintre ei... Din nefericire, erau atât de slă-

237

biți, că nu au rezistat și am rămas doar noi: eu,

Abaet, biolog, soția mea Isabela, fiica noastră, Isa,

medic, băiatul nostru Harú, inginer, și prietenii

noștri care sunt și ei specialiști în biologie, chimie,

genetică și programare. Noi zece a trebuit, în acești

doisprezece ani, să acoperim toată realitatea de fa-

ță...

După o clipă de tăcere, Abaet continuă:

─ Halim a izbutit printr-o întâmplare să cap-

teze datele primei voastre vizite în Carpați și atunci

am început să ne facem planuri cum să vă contac-

tăm... Ne-am dat seama că nu avem capacitatea de a

depăși câmpul magnetic care înconjura muntele,

fiindcă deși trimiteam apeluri disperate spre carpa-

tieni, nu primeam niciun răspuns... Atunci Halim și

Harú au descoperit capsula termică pe care au pus-o

în funcțiune și Harú, care era și un bun pilot, s-a ofe-

rit să plece spre Carpați. L-a luat cu el pe Rip..., și

Abaet se întoarse și mângâie capul plecat al câinelui.

Ni s-a părut un miracol că a reușit să ne transmită

un ultim mesaj, spunându-ne că el nu poate pătrun-

de în subteran, dar că l-a propulsat pe Rip... Nu știm

cum și nu știm unde se afla, și nu știm nici dacă mai

trăiește... Venirea voastră i se datorează lui Harú,

dar i se datorează, mai ales, lui Rip și vă mulțumim

că ați ținut seama de el!

238

Lilo îl privi o clipă, o privi pe Isabela și se

gândi imediat la Harú. Băiatul lor! Se întoarse spre

Ian. Băiatul ei! Ce-ar fi făcut ea? Se uită la Bart și

acesta înclină din cap... Era de acord cu hotărârea ei!

─ Abaet! Am înțeles care este importanța

acestui loc și-i vom lăsa pe Ian și pe Missi să vă spri-

jine în întocmirea strategiei de diseminare a forme-

lor de viață conservate... Noi vom pleca în căutarea

lui Harú! Știm că zece ani e mult pentru voi, dar noi

privim altfel timpul și nu ne raportăm neapărat la

el...

Missi care o urmărise atentă, interveni, ru-

gând-o să o ia și pe ea... Maia se uită o clipă la Missi

și, dintr-un impuls pe care abia mai târziu avea să

și-l explice, îi ceru lui Lilo să o lase pe ea cu Ian și să

o ia pe Missi...

Puțin mirată, dar neavând nimic împotrivă,

Lilo acceptă și echipajul se pregăti de plecare.

Abaet o privea pe Lilo cu multă recunoștință,

dar și cu îndoială că îl vor mai găsi pe băiat... Isabela,

în schimb, se apropie de ea și o sărută ușor pe obraz,

șoptindu-i:

─ Simt că voi îl veți găsi! Nu știu unde și cum,

dar simt că trăiește... Crede-mă! O mamă simte!

Lilo îi zâmbi încrezătoare:

─ Știu! Vom face tot ce este posibil!

239

Între timp, Missi își luă rămas bun de la Ian

care era mai mult încurcat decât mirat... Neînțele-

gând prea bine motivul, își dădea totuși seama că

Missi încerca să-l facă să priceapă că este liber să

aleagă... Ce să aleagă, și un prost și-ar fi dat seama și

Ian nu era deloc prost, de aceea era și mai încurcat...

O privi pe Isa care stătea de vorbă cu Maia și își spu-

se că Missi știe ea ce face, așa cum știuse întotdeau-

na...

*

Cele două grupuri se despărțiră și Lilo, cu

Bart, Missi și carpatienii cu care veniseră, însoțiți de

Rip, se urcară în naveta care părăsi locul, îndrep-

tându-se spre nord... O cercetare amănunțită a spa-

țiului pe care îl survolau, pe direcția munților Car-

pați, nu le dezvălui nimic, așa că își extinseră cerce-

tarea spre vest, peste oceanul Atlantic și curând

ajunseră deasupra Americii de Sud.

În zona Cuzco luară legătura cu echipajul tri-

mis acolo de Ira și îi informară pe colegii lor ce cau-

tă. Aceștia le confirmară că o asemenea capsulă ter-

mică fusese descoperită de amerindieni cu zece ani

în urmă, în ea fiind găsit, încă viu, un tânăr care, în-

să, nu-și amintea nimic...

─ Harú! exclamă Missi.

240

Lilo și Bart o priviră mirați, dar nu comenta-

ră...

Ajunseră la Machu Pichu și aterizară pe mar-

ginea vechiului zid care înconjura Templul morți-

lor... Acolo se afla intrarea în orașul subteran unde

trăiseră retrași în jur de două mii de oameni și o

mulțime de alte viețuitoare...

Zona nu era dezghețată complet, dar o parte

dintre locuitorii care erau obișnuiți cu atmosfera

rarefiată ieșise și se îndreptase spre nord...

Lilo și însoțitorii ei intrară în adâncuri și fură

la fel de uimiți, cum se întâmplase și în Carpați, de

inventivitatea acestor supraviețuitori care reușiseră

să trăiască câteva generații în străfundurile pămân-

tului...

Cu un pas înaintea lui Bart și Lilo, Missi îi ur-

ma pe prietenii lor, care îi conduceau spre locul un-

de se găsea bărbatul misterios... Acesta era înalt, cu

pielea feței de un arămiu luminos, cu ochii căprui,

mari și frumoși, dar care priveau stins spre gânduri

numai de el știute...

Missi nu se îndoi nicio clipă! Era Harú! Se

apropie de el și sub privirile uimite ale celor din jur,

îl chemă pe nume cu un glas atât de dulce și mângâ-

ietor, că o mică sclipire păru să lucească în ochii

241

pierduți ai tânărului... Ea îi luă mâna și îl mângâie

ușor pe obraz:

─ Harú! Eu sunt Missi! Ei sunt prietenii mei și

ai tăi... Harú! Mama ta și Isa te așteaptă. Isa! insistă

ea, intuind că între cei doi frați fusese o legătură pu-

ternică.

Numele făcu să-i apară o altă luminiță în ochi,

dar imediat se stinse! În acel moment, unul dintre

carpatieni îl aduse pe Rip care se năpusti spre tânăr,

aproape să-l dea jos! Începu să latre și să-l lingă, și

privirea lui Harú se trezi la viață, în timp ce se

întoarcea cu brațele deschise spre câinele său,

murmurând: Rip! Rip!

După ce îl îmbrățișă pe câine, se uită mirat în

jur, neînțelegând unde era, apoi ochii din ce în ce

mai limpezi i se fixară pe Missi:

─ Missi?! articulă el, amintindu-și parcă de

numele auzit puțin mai înainte.

─ Da, Harú! Missi! Și Lilo, și Bart și toți ceilalți!

I-am găsit pe tatăl tău, pe mama ta și pe Isa, sora ta!

Se văzu că încerca să-și amintească și, încet-

încet, frânturi din viața lui se refăceau sub privirile

pline de speranță ale celor din jur...

─ Mai trăiesc? întrebă el cu greutate...

─ Da! Și te așteaptă!

242

Lacrimi fierbinți izbucniră din ochii atâta

vreme uscați de bezna amneziei și mâinile lui se în-

tinseră spre Missi ca spre o speranță și un sprijin...

Missi îi luă mâinile și îi așeză capul pe umărul ei...

În momentul acela, Lilo și Bart înțeleseră ce

miracol se înfăptuise... Missi intuise că Harú trăiește,

ba, mai mult, ea simțise că era definitiv legată de el

prin firele nevăzute ale unei iubiri pe care o recu-

noscuse în clipa în care îi auzise numele...

Urmăriră reacția lui Harú și, după privirea

acestuia, își dădură seama că el era cel căutat! Rip

stătea cuminte lângă ei și-și freca pe rând capul când

de unul, când de celălalt, înțelegând parcă tot ce se

petrecea...

*

Lilo, Bart și carpatienii care îi însoțiseră îi lă-

sară un timp pe cei doi tineri singuri și se retraseră

împreună cu Bia, Saul și Antonio pentru rapoartele

reciproce privind misiunea lor. Ca și în Carpați, în-

cepuse și aici repopularea spațiilor eliberate de

gheață, dar mult mai repede, datorită capacității lo-

cuitorilor de a se adapta mai rapid la atmosfera încă

rarefiată.

Multe dintre păsările, insectele și animalele

pe care le salvaseră fuseseră și ele, treptat, aduse la

suprafață și se părea că unele se readaptau destul de

243

ușor... Urmăreau cu grijă acest proces și salvau pe

cele care nu reușeau... Totul se desfășura conform

planului...

*

Când reveniră la cei doi, se vedea că aceștia își

spuseseră ce era mai important, fiindcă se ridicară

ținându-se de mână și Harú le mulțumi prietenilor

lui amerindieni pentru că îl salvaseră și-l îngrijiseră:

─ Nu vă voi uita niciodată, dragi prieteni, și vă

promit că voi reveni să văd cum mai trăiți! Și sper că

asta va fi împreună cu Missi..., adăugă emoționat.

Se întoarse apoi spre Lilo, Bart și tovarășii lor:

─ Mi-a spus Missi de încrederea voastră în

salvarea mea și vă mulțumesc! Dar vă mulțumesc și

pentru că mi-ați adus fericirea! Poate părea ciudată

această afirmație de la un bărbat abia ieșit din starea

de amnezie, dar tocmai această înviere din morți îmi

dă dreptul să-mi strig bucuria recunoașterii... Te rog,

Bart, să accepți că fata ta îl iubește pe cel care i-a

fost menit, iar el nu poate decât să-i mulțumească și

să-i dăruiască toată viața lui!...

Bart o urmărise atent pe fiica lui și-i văzuse

privirea înstelată... O știa cât de serios privea viața și

mai știa că era vizionară în felul ei, așa că zâmbi

doar și-i strânse afectuos mâna lui Harú, în timp ce

cu cealaltă își îmbrățișa fiica...

244

*

Între timp, la Amba Soira, Ian și Isa, sub în-

drumarea Maiei, întocmiseră cu Abaet, cu Isabela și

cu ceilalți șase africani și cei patru carpatieni planul

de diseminare a formelor de viață. Luaseră în consi-

derare distribuția lor, cu precădere pe suprafața de

la nord și sud de Ecuator, spre est și vest de Amba

Soira.

La început, Ian se aplecă plin de interes asu-

pra informațiilor pe care le extrăgeau din baza de

date a rezervației și nu se mai gândi la Isa decât ca la

un coleg cu care trebuia să colaboreze. Încet-încet,

însă, felul plăcut în care aceasta reușea să întrețină

atmosfera de lucru și, mai ales, privirea plină de căl-

dură cu care îl învăluia îl făcură să fie din ce în ce

mai atent la fiecare mișcare a ei, iar apropierea veni

ca un lucru normal...

În câteva seri create artificial în spațiul rezer-

vației, se regăsiră singuri pe aleile încărcate de mi-

resme ale grădinii, povestind întâmplări din viața

lor... Isa mai mult tăcea, dar Ian, curios, o rugă să-i

vorbească despre ea și despre Harú, despre ei toți,

până la apariția virusului...

─ Spune-mi mai multe despre Harú, te rog!

─ Harú! și rostindu-i numele, ea începu să

plângă încet.

245

─ Iartă-mă, te rog! Cred însă că mama și Missi

îl vor găsi... Și dacă Missi a plecat să-l caute, trebuie

să fie în viață! Sau așa îmi place mie să cred...

─ Missi este iubita ta? îndrăzni ea să întrebe

cu glas șoptit.

La început, Ian păru că ignoră întrebarea, dar

brusc se întoarse spre ea și spuse:

─ Iubita mea? Nu cred că m-am gândit neapă-

rat la asta... Pe Missi am văzut-o mereu ca pe tovară-

șa mea de călătorie și, într-un fel, de viață! Așa cum

mă întrebi tu, nu..., nu cred că ne-am gândit nici unul

dintre noi doi! Tăcu puțin, apoi repetă: nu, nu cred

că suntem iubiți, însă ceea ce ne leagă poate fi mai

mult de atât... Mai bine să vorbim de Harú! Cum este

fratele tău?

Isa îl privi puțin contrariată de explicația lui

în legătură cu Missi, dar îi răspunse:

─ Cum era, pentru că au trecut zece ani de

atunci... E mai mare decât mine cu opt ani, așa că a

fost întotdeauna protectorul meu... E un fel de a zice,

fiindcă nu prea avea de ce să mă protejeze, dar tot ce

știu despre viață, în general, și despre Pământ, în

special, vine de la el, pentru că părinții noștri au fost

tot timpul foarte ocupați... E un om bun și curajos,

dar e și foarte frumos! Aș vrea așa de mult să-l cu-

noști! și vocea îi tremură.

246

Impresionat, Ian o luă de după umeri și o

strânse ușor... Isa se uită spre el și atunci Ian simți că

trebuie să o sărute! Era ca un fel de comandă pe care

și-o dădu și o execută! Sărutul fu scurt, dar... se pri-

viră și al doilea sărut veni de la sine, în timp ce Isa se

strânsese toată în brațele puternice ale lui Ian...

Erau amândoi la prima experiență de acest

fel, fiindcă, deși fuseseră pregătiți pentru ceea ce

trăiau acum, nici unul dintre ei nu avusese prilejul,

în cazul Isei, sau nu îndrăznise, în cazul lui Ian, să

asculte de glasul trupului... Ceea ce simțeau era însă

atât de plăcut, încât sărutările îi apropiară tot mai

mult și, la un moment dat, se opriră uluiți parcă de

ceea ce doreau să se întâmple... Isa se dezmetici

prima și, după ce îl sărută ușor, se ridică și fugi spre

casă...

Ian rămase pe piatra pe care stătuseră, încer-

când să facă lumină în vălmășagul de gânduri care o

proiectau când pe Missi, când pe Isa...

Nu departe o zări pe Maia care se plimba încet

pe una dintre aleile laterale... Îl observase și venea

zâmbind spre el, în timp ce Ian se întreba dacă văzu-

se ceva... Felul în care i se adresă îl liniști însă pe

moment:

247

─ Mi-aduc aminte de serile reale pe care le pe-

treceam cândva pe Pământ... Doamne! Atât aș vrea

ca Pământul să redevină cum a fost!

─ Voi aveți noroc că l-ați cunoscut în vremuri-

le sale frumoase... Eu aș vrea să-l cunosc oricum, fi-

indcă el păstrează secretul rasei umane...

Tăcură amândoi și, deodată, Ian se întoarse

spre Maia și o întrebă:

─ Cum ai știut, Maia, că Rian este alesul tău?

Maia îl privi cu multă dragoste și înțelegere,

tăcu o clipă, apoi îi răspunse:

─ Păi..., n-am știut!

─ Cum n-ai știut?

─ Așa, simplu! râse ea. N-am știut, dar am

simțit!

─ Ce-ai simțit?

─ Ce-ai simțit și tu când ai sărutat-o pe Isa! Și

ce-ai simțit când ai privit-o pe Missi... Și multe alte

lucruri...

─ Crezi că am greșit că am sărutat-o?

─ Cum să greșești?! Ești bărbat în toată firea

acum și lucrurile acestea trebuie să se întâmple!

─ Bine, dar Missi?

─ Ian..., cred că ar trebui să știi! Missi îl va găsi

pe Harú și... el e cel pe care îl căuta ea! Tu vei fi în-

248

totdeauna prietenul ei, dar nu ai fost și nu vei fi ju-

mătatea ei...

Maia spusese aceste lucruri cu vocea ei cea

mai duioasă, dar tot i se păru că lovea cu măciuca,

așa că se grăbi să adauge:

─ Este vorba de un alt fel de iubire între voi...

În primul moment, lui Ian i se opri inima! Nu

mai reuși să respire și se înecă, dar își reveni repede

și încercă să și-o amintească pe Missi cum o cunos-

cuse el în perioadele lor de înțelegere deplină... Nu

reușea însă să o vadă decât așa cum arătase în mo-

mentul plecării, când gândul ei era cu totul în altă

parte și el își dădu seama că acea parte îl cuprindea

deja pe Harú!

─ Missi a fost întotdeauna o vizionară, adăugă

Maia, și atunci când a perceput legătura ei cu Harú,

nu a stat pe gânduri! Asta nu înseamnă că te-a aban-

donat! În felul ei, cred că ți-a transmis cumva că ești

liber și că ar trebui să te îndrepți... spre Isa, de

exemplu...

─ Da..., ai dreptate! Într-un fel, mi-a spus acest

lucru, dar mie tot îmi vine greu să mă obișnuiesc cu

gândul că eu și Missi nu vom fi împreună! Mi-a plă-

cut Isa din prima clipă și chiar îmi făceam procese

de conștiință că o trădez pe Missi, dar... ea știa... Îți

mulțumesc, Maia! A fost dureros ce mi-ai spus, însă

249

în felul acesta sper din tot sufletul ca întâlnirea mea

cu o Missi fericită să decurgă natural, fără alte sin-

cope ale inimii mele rănite...

Redevenise Ian cel pe care îl cunoscuse cu

atâtea prilejuri și Maia se bucură, dar își dădu seama

că el mai avea multe de învățat... Pe de altă parte, se

gândea că e tristă totuși soarta călătorilor în spațiu...

Doar nava vie găsise soluția pentru a nu-i transfor-

ma în demoni frustrați, punând condiția armonizării,

dar multe dintre celelalte nave purtau printre stele

fie bărbați singuri, fie femei singure și lucrul acesta

nu era în beneficiul nimănui!

─ Cred că e vremea să ne odihnim puțin... Sunt

convinsă că viața ta va fi cum trebuie, cu Isa sau cu

altcineva! Important este să nu tragi concluzii pripi-

te și să ai răbdare... Lucrurile pe care le aștepți și de

care te temi nu vin decât pe un teren pregătit... Deci,

pregătește-l!

─ Îl voi pregăti, draga mea Maia! Ai suplinit

într-o seară pe amândoi părinții mei, care mi-au

spus tot felul de lucruri, dar care m-au lăsat să des-

copăr singur secretele vieții... Uneori e bine, dar al-

teori, așa cum a fost acum, poate să te dea peste

cap...

─ Ești cam greu de dat peste cap, băiete!

glumi Maia. Noapte bună! Pe mâine! Ce plăcute

250

urări! Le foloseam și pe navă, dar aici... este parcă

altceva!

─ Ce o să mă fac eu cu voi, dacă toți cei care

ați locuit pe Pământ o să vă îmbolnăviți de nostal-

gie?!

─ Ne duci pe nava vie și ne repară!

─ Așa o să fac! râse vesel Ian. Noapte bună, cu

adevărat!

251

16.

Reîntoarcerea lui Harú aduse în rezervație

bucuria demult pierdută...

Când coborî din navetă, toți ochii erau ațintiți

asupra lui și nu observară că, alături, Missi strălucea

de fericire! Doar Ian văzu lumina din ochii ei și, deși

un ghimpe îi înțepă inima o clipă, își dădu seama că

ceea ce trăia Missi nu-l mai deranja atât cât îl deran-

jase în seara când vorbise cu Maia...

Privi spre Lilo și o văzu cu ochii îndreptați

asupra lui, urmărindu-i reacțiile, gata să intervină...

Ian știu de ce era îngrijorată mama lui, așa că îi

zâmbi, liniștind-o... Observă cum răsuflă ușurată și

nu putu să nu surâdă în sinea lui de această grijă.

Era băiatul ei și nu băgase de seamă că devenise un

ditamai bărbatul care trebuia să mai dea cu capul de

multe praguri până se maturiza complet...

Isabela își îmbrățișă fiul fericită și mirată în

același timp... Plecase un băiețandru și se întorcea

un bărbat în toată firea! Isa, de cealaltă parte, încer-

252

ca și ea să-l redescopere pe fratele care plecase cu

zece ani în urmă și privirea afectuoasă a acestuia o

făcu să se strângă fericită lângă umărul lui... Abaet îi

îmbrățișă pe toți trei, nevenindu-i încă să creadă că

fiul lui era acolo...

Părinții se desprinseră din îmbrățișare, se în-

toarseră spre Lilo și îi strânseră mâinile într-un gest

de mulțumire, în care încercau să pună întreaga re-

cunoștință pe care o simțeau...

La rândul său, Harú se duse spre Missi și, lu-

ând-o de mână, le spuse tuturor:

─ Da! Salvarea mea a fost un miracol și le mul-

țumesc celor care au crezut în ea! Le mulțumesc și

pentru că mi-au adus-o pe Missi...

Toți o priviră mirați pe Missi, fiindcă pentru ei

era prea neașteptată o asemenea recunoaștere...

Ceea ce vedeau însă pe chipul celor doi le demonstra

că, într-adevăr, miracolul fusese complet!

Missi îl trase ușor pe Harú și se apropie de

Ian:

─ El este Ian, prietenul meu de o viață, despre

care ți-am vorbit... Iar tu, Ian, primește-l ca prieten

pe Harú! Te rog!

Ian îi strânse mâna lui Harú și se întoarse

zâmbitor spre Missi:

253

─ Dacă soseai cu Harú acum câteva zile, cred

că te mâncam! Acum însă, sunt un bărbat foarte înțe-

lept..., și spunând aceste cuvinte se întoarse o clipă

spre Maia care se distra de modul în care Ian ieșea

din încurcătură. Mă bucur că ți-ai găsit fericirea!

spuse el serios, dar imediat adăugă, în stilul lui ca-

racteristic: Cu Harú trebuie să mă obișnuiesc și el să

se obișnuiască cu mine, fiindcă eram prea legat de

mintea ta strălucită, ca să fac acum eforturi să gân-

desc singur...

─ Ian! îl apostrofă Missi. Nu-i adevărat, Harú!

Mintea lui este destul de strălucită și singură, numai

că așa îi place lui să fie luat în seamă...

Harú râse, dar după tot ce-i spusese Missi

despre prietenia lor, nu îndrăzni să glumească, pen-

tru că, într-un fel, înțelegea confuzia în care fusese

aruncat prea repede Ian... De aceea, îi strânse încă o

dată mâna și-i spuse, foarte convins:

─ Vom fi prieteni, Ian! Te rog să te obișnuiești

și cu gândul acesta! îndrăzni el să sublinieze, în nota

pe care o deschisese Ian.

Urmară momentele în care Harú le povesti

alor săi de ceea ce își amintea, destul de puțin de

altfel, din cei zece ani petrecuți în starea amnezică în

care îl descoperiseră. Revedea momentul în care îl

eliberase pe Rip din capsulă, fiindcă văzuse deschisă

254

intrarea spre orașul subteran al carpatienilor, dar

nu putea reface în niciun fel de ce procedase astfel și

nici ce se întâmplase după aceea...

Când se trezise din amnezie, datorită lui Missi

și lui Rip, încercase să afle de la salvatorii săi mai

multe, dar aceștia nu putuseră să-i spună decât că

văzuseră capsula zburând la întâmplare prin aerul

înghețat de afară, îndreptată totuși de o forță pe care

nu o înțelegeau spre intrarea de lângă Templul mor-

ților...

Crezuseră la început că e goală, dar curând

detectaseră că ceea ce se afla acolo era o formă de

viață, așa că o aduseseră în interior... Când au des-

chis capsula, l-au găsit inconștient și au reușit cu

multă greutate să-l readucă în simțiri, dar nu au iz-

butit să-l facă să explice de unde venea. Repeta doar

un nume: Rip! și ei nu înțelegeau despre ce vorbea...

Fuseseră extraordinari cu grija lor și cu modul în

care îl protejaseră atâția ani...

─ Le voi rămâne îndatorat pentru totdeauna!

încheie Harú. Așa cum îi voi rămâne îndatorat lui

Rip..., adăugă el mângâind ușor capul plecat al câine-

lui care se ghemuise alături.

*

Lăsând familia să se bucure, Lilo, Maia, Ian,

Missi, Bart și carpatienii se îndreptară spre sala de

255

supraveghere a rezervației. Cei șase colegi ai lui

Abaet erau acolo și completau conștiincioși harta de

distribuție a formelor de viață, în funcție de datele

pe care navetele trimise de Ira le furnizau.

Rămași în urma celorlalți, Lilo și Ian se priviră

și, puțin vinovată, ea deschise discuția:

─ Este dificil de acceptat, dar nu imposibil...

Pe de altă parte, eu însămi am fost luată prin sur-

prindere, deși ar fi trebuit să te pregătesc...

─ Mamă! Nu te învinovăți degeaba... Trebuia

să se întâmple și s-a întâmplat! Eu și Missi vom fi

întotdeauna ce-am fost: tovarăși de călătorie și prie-

teni pe viață! Privindu-i, pe ea și pe Harú, mi-am dat

seama cât de important este să simți că ești complet

și Missi arăta asta din plin! Cred că și Harú, dar pe el

nu-l cunosc atât de bine ca să mă pronunț... Mă gân-

desc că, pentru mine, Isa ar putea fi capătul unui fir,

dar nu sunt prea sigur și, în niciun caz, atât de sigur

ca Missi...

─ Experiența aceasta ne-a trezit pe amândoi și

e bine că am fost treziți! Eu, ca mamă, m-am trezit cu

un fiu bărbat, iar tu te-ai trezit scrutându-ți desti-

nul... Este bine!

Se alăturară celorlalți și începură dezbaterile

în legătură cu problemele legate de distribuire. Fa-

milia lui Abaet nu se lăsă așteptată și curând toți

256

erau absorbiți de programul în care navetele călăto-

rilor deveniseră principalul mijloc de traversare ra-

pidă a spațiilor unde formele de viață urmau să fie

depuse...

La o distanță de câțiva kilometri de intrarea în

Amba Soira construiseră un observator special, de

unde țineau legătura cu Ira și Paul în Carpați, și cu

Ivo, Saul, Bia și Antonio, în zona Machu Pichu.

Reușiseră să depisteze câteva zeci de puncte

de-a lungul ecuatorului, unde prețioasele mostre

erau lăsate sub supravegherea specialiștilor desco-

periți în cele două comunități... Pământul renăștea!

*

Cei cinci astronauți și carpatienii își luară ră-

mas bun de la Abaet, de la familia sa și de la colegii

lor și se pregătiră de plecare. Legătura se menținea

în continuare prin navete și Harú urma să preia

conducerea uneia dintre ele...

Missi și Ian își continuau cercetările în spațiile

dezghețate, pentru a înregistra urmele încă existen-

te ale vechii civilizații...

Isa rămânea alături de părinți să coordoneze

distribuirea materialelor...

Înainte de a se urca în navetă, Ian se apropie

de ea și, încă impresionat de frumusețea ei, o luă de

mijloc și o sărută ușor pe buze...

257

─ Dacă va fi să ne reîntâlnim, ne vom reîn-

tâlni, Isa! Vreau să-ți spun însă că ești cea mai fru-

moasă ființă de pe pământ! E drept că nu am văzut

eu prea multe ființe, dar cred că oricâte aș mai ve-

dea, tu rămâi cea mai frumoasă... Mă voi întoarce!

Isa se trase puțin din îmbrățișarea lui și-i re-

plică:

─ Dacă e vorba doar de frumusețe, Ian, nu te

mai obosi! Vei descoperi multe fete frumoase în că-

lătoriile tale pe Pământ sau aiurea... Fiecare dintre

noi caută mai mult de atât, așa că, să lăsăm destinul

să ne conducă! Dar de întâlnit, sper să ne mai întâl-

nim! Vă datorăm viața noastră... La revedere! și se

desprinse ușor din îmbrățișare, îndreptându-se spre

ceilalți pentru a-și lua rămas bun.

Ian nu mai apucă să o contrazică... Naveta se

închise și plecară spre Carpați...

*

Căldura lui Planor începuse să-și facă efectul

și stratul de gheață se topise pe toată lungimea ecua-

torului, dar și pe o mare parte din uscat, spre nord și

sud, depășind tropicele. Apa care acoperise conti-

nentele începuse să se evaporeze și o atmosferă

foarte asemănătoare cu ceea ce avusese Pământul

înainte arăta că viața putea reveni în formele ei cu-

noscute...

258

Cele două nave întrețineau încă scutul de pro-

tecție, dar curând, pe baza măsurătorilor efectuate,

comandantul In îl anunță pe Ira că Pământul este

pregătit să-și poarte singur de grijă... Toți trăiau o

bucurie imensă, fiindcă puteau acum să-i anunțe pe

urmașii celor care migraseră că se pot întoarce...

Carpatienii și amerindienii nu aveau nimic împotri-

vă... Erau oricum prea puțini ca să poată stăpâni în-

tregul Pământ!

Problema rămânea distanța și timpul, dar cele

două nave vii puteau s-o rezolve! În plus, datorită

principiului Armoniei pe care se bazau, nu puteau fi

aduși decât cei care treceau prin filtrul lor, astfel că

era exclus să pătrundă în acest spațiu al celor care

rezistaseră demonii frustrați ai călătoriilor interga-

lactice, cum îi numise Maia pe răuvoitori.

Desigur că ceea ce urma nu mai depindea de

navele vii și asta o știau cu toții, așa că acceptară ris-

cul și Ira cu comandantul In hotărâră să se deplaseze

în Zona Locală și să anunțe salvarea Pământului...

O primă oprire o făcură pe Ross 128... Acolo,

Lilo îi căută pe părinții ei, dar nu mai trăia nici unul...

În schimb, o parte dintre urmașii pământenilor care

migraseră aici și care păstraseră, de la părinți și bu-

nici, nostalgia Pământului, se arătară bucuroși să

ajungă pe planeta albastră. Nu erau decât douăzeci

259

și patru, fiindcă aici, pe Ross, fusese adusă o micuță

comunitate de pământeni... Alții, mai în vârstă și deja

adaptați la viața de pe Ross, rămaseră, urându-le

noroc tinerilor îndrăzneți.

De pe Gliese, Ira îmbarcă mai mult de o mie de

pământeni, mulți dintre ei urmașii celor veniți din

Africa și Missi văzu printre ei numeroși etiopieni. Se

gândi la Harú care era pe jumătate din aceeași fami-

lie și care, probabil, le pregătea primirea...

Alături de Bart și Myra, ea cunoscu pentru

prima dată planeta părinților ei și fu impresionată,

deoarece Gliese era deja un loc marcat de o extraor-

dinară dezvoltare tehnologică... Totuși inima îi era

legată de Pământ și asta, probabil, datorită lui Harú,

însă mama ei îi aduse aminte că legătura venea și

din adâncul trecutului, de la strămoșii lor, care mi-

graseră...

De pe Kepler 22b, comandantul In îmbarcă și

el câteva sute de tineri, iar de pe Luyten, alte câteva

sute... De pe Kepler el trimise mesaje spre toate cele-

lalte planete locuite, anunțând repopularea Pămân-

tului... Acolo unde existau doritori să se întoarcă,

navele alese de comandant mergeau și-i aduceau la

nava vie...

Alte nave aduseră și ele încărcături destul de

consistente, dar comandantul îi atenționase de fil-

260

trul navelor vii, așa că preluă doar pe aceia care erau

acceptați. Desigur că nemulțumiți fură mulți, dar

nava vie era forța cu care ei nu aveau nicio șansă să

se lupte și aceasta își luă zborul cu ultimii aleși și se

îndreptă spre Pământ...

Ira procedase la fel cu pământenii de pe Ke-

pler 447 și cu cei de pe Kapteyn. Amândouă navele

vii se găseau acum din nou în apropierea Pământu-

lui și trimiteau cu navele de transfer pe cei aduși

spre Amba Soira, Machu Pichu și Carpați...

*

După distribuirea tuturor acelora care alese-

seră să se întoarcă și fuseseră primiți pe planeta

strămoșilor lor, comandantul In îl chemă la el pe

Ira...

─ Te rog să șezi, Ira! Înainte de a face cunos-

cute planurile noastre de viitor echipajelor, vreau să

te anunț pe tine ce am hotărât... Așa cum știi, a doua

navă vie a fost și ea un exercițiu de inventivitate, dar

și de colaborare cu Forța Universală... De când am

proiectat-o, i-am pregătit un rol aparte... Ea va fi

pentru totdeauna legată de Pământ, devenind Luna

care a dispărut... Eu voi rămâne pe ea până voi trece

într-un alt cerc și nimeni nu o va mai putea folosi

decât ca pe un popas pentru zborurile interstelare,

atunci când pământenii se vor ridica din nou și vor

261

porni să colinde universul... Ei au mai făcut-o și noi

știm acest lucru, fiindcă am mai condus navele vii

ale altor timpuri... Tu cu nava ta mai aveți multe lu-

cruri de rezolvat, dar, la un moment dat, te vei opri

și tu și sper ca oprirea ta să fie la fel de plină de sa-

tisfacție cum este și a mea! Am salvat împreună Pă-

mântul... Eu rămân aproape de el și cine știe dacă nu

mă voi întoarce tot la el să construiesc alte nave vii...,

încercă el să glumească.

Se vedea că era emoționat, dar nu pentru ceea

ce avea să se întâmple, ci fiindcă simțea că se des-

parte din nou de Ira, pentru un timp pe care nimeni

nu putea să-l măsoare...

Ira îl ascultă în tăcere, cu respectul pe care

comandantul i-l impusese de când se cunoscuseră...

Atunci erau începători în călătoriile spațiale, dar în

timp ce amândoi deveniseră destul de repede astro-

nauți foarte apreciați, In atrăsese atenția și prin ex-

traordinara sa capacitate inventivă, fiind promoto-

rul navelor inteligente... Ira urmărise cu afecțiune și

admirație îndrăzneala prietenului său în toate tim-

purile în care se intersectaseră sau nu...

De altfel, tot comandantul In îl descoperise pe

Marte și-l chemase pentru conducerea navei vii...

Acum se despărțeau din nou... Era ceva natural și

262

trist în același timp, pentru că niciodată nu știau

dacă se vor mai întâlni sau nu...

─ Și totuși, să nu ne întristăm, comandante!

exclamă Ira. De atâtea ori ne-am despărțit și Forța

Universală ne-a ajutat de fiecare dată să ne reîntâl-

nim! Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că pu-

tem fi fericiți: tu pentru că ai salvat Pământul cu na-

vele vii, iar eu că m-am salvat pe mine... Lilo este pa-

văza mea și dacă am păstrat-o mereu în suflet de la

prima călătorie, abia acum pot spune că simt împli-

nirea... Aș fi vrut să trăiești și tu din nou acest senti-

ment și sunt convins că se va întâmpla, atunci când o

vei regăsi pe Adia...

─ Pe Adia, da...! spuse pe gânduri comandan-

tul. Din păcate, proiectele mele nu mi-au prea lăsat

timp să mă gândesc la o regăsire, dar... niciodată nu

e prea târziu și tu ești cel mai strălucit exemplu!... Îți

mulțumesc, Ira, pentru prietenia arătată în toate

timpurile în care ne-am întâlnit!... Și acum cred că

putem anunța echipajele... Apropo de cei doi tineri

pe care i-ai format! Aș vrea să mi-o lași un timp pe

Missi pe nava mea, pe care deja am numit-o Luna,

fiindcă ea și Harú pot deveni ajutoarele mele în ges-

tionarea legăturii cu Pământul... Pe Ian ia-l cu tine!

Mai are de învățat...

263

─ De acord, comandante, dar trebuie anunțați

Myra și Bart...

─ Voi vorbi cu ei, cu Missi și cu Harú! Vor ră-

mâne numai dacă vor dori... Și acum să vorbim des-

pre planurile tale!

─ Așa cum știi, am salvat planeta Talo, dar as-

ta a fost ceva provizoriu, fiindcă Sali este o stea mică

și Talo primește prea puțină energie... Acolo este

Saro, astronautul pe care l-am întâlnit amândoi în

primele zboruri și pe care l-am revăzut atunci când

i-am salvat pe marțieni cu nava vie...

─ Saro? Este pe Talo? Ce mai face bătrânul

marțian?

─ A trecut și el prin timp la fel ca noi și acum

își conduce cu mână de fier comunitatea de câteva

mii de marțieni... Dar am văzut că este înfricoșat că

i-ar putea pierde, de aceea mă întorc, în primul

rând! Mă întorc însă și pentru alaieni, pentru că mi

se par foarte familiari, cu ochii lor mari cât fața, cu

buze mici, cu un nas ca un bumb și cu mâinile cu trei

degete... Și atât de blânzi și neajutorați! Cred că ne-am

întâlnit cu strămoșii lor de multe ori... Locuiau pe

Alaia, Rania de acum, dar își teleportau copiii și so-

țiile pe Talo care li se părea mai sigură, în timp ce

navele lor brăzdau universul... Catastrofele s-au ți-

nut lanț și, când am trecut și noi în alte cercuri, au

264

dispărut și ei, dar nu știu pe unde ar mai putea fi...

Urmașii lor sunt acum pe Talo, însă nu au habar de

zborurile interstelare! După câte vezi nu mă pot

desprinde de drumul meu, care sper să se oprească

puțin pe Talo...

─ Cred că vei proceda și tu cu nava vie cum

am procedat eu cu Luna... Va rămâne luna lui Talo,

atunci când o vei stabiliza și va fi într-un fel la înde-

mână pentru o întâlnire la un pahar, așa cum nu am

mai făcut-o demult...

Și bătrânul scoase râzând din dulap o sticlă cu

o licoare roșu-gălbuie din care turnă în două paha-

re...

─ Pentru reîntâlnire, Ira!

─ Pentru reîntâlnire, comandante! Cred, însă

că e prea devreme pentru un rămas bun, fiindcă s-ar

putea să avem din nou nevoie de ajutorul tău când

vom ajunge pe Talo... Ceea ce ne-a dezvăluit nava vie

pare destul de amenințător și soluțiile nu sunt prea

multe...

─ Voi fi aici, Ira! Când știi precis ce se întâm-

plă, anunță-mă și voi veni! Aștept să-l revăd pe bă-

trânul Saro și poate că vom avea timp să repetăm

urarea:

─ Pentru reîntâlnire!

265

PARTEA A IV-A

DIN NOU PE TALO...

17.

Cele două echipaje se despărțiră, după ce co-

mandantul In și Ira le anunțară hotărârea lor... Cei

zece pământeni din echipajul principal, care lucrase-

ră pe Rania, și Missi rămaseră pe Luna. Ei urmau să-l

ajute pe comandantul In să transforme a doua navă

vie în ceea ce el considera că, la un moment dat, va fi

necesar: rampă de lansare pentru zboruri din ce în

ce mai îndepărtate...

Ian rămase cu Lilo și Ira pe nava vie să-și de-

săvârșească cunoașterea, în timp ce Bart și Myra ac-

ceptară că fata lor își construia propria viață, alături

de Harú, iar ei nu era rău să-și continue călătoria

spre Talo, urmând să se reîntâlnească atunci când va

fi momentul...

266

Fără să știe că în curând vor fi nevoiți să se

revadă, astronauții își luară rămas bun și Ira își în-

dreptă nava vie spre Talo...

Alături de Lilo, de Ian și de vechii lor tovarăși

de călătorie, Rian și Maia se arătară gata să-l sprijine

pe Ira în încercarea de a găsi o poziție stabilă pentru

Talo, așa că, deși echipajul era mai redus decât la

început, nava le comunicase că puterea lor este sufi-

cientă pentru misiune...

Cel mai trist era Ian, fiindcă, pentru prima da-

tă, tovarășa lui de năzdrăvănii din copilărie, dar și

prietena lui cea mai bună, Missi, rămăsese pe Luna

cu Harú... Într-un fel, înțelegea și se bucura pentru

cei doi, dar se și întreba cum va fi să facă tot felul de

lucruri singur...

De Isa se despărțise prietenește, pentru că și

el fusese de acord că simpla admirație nu era sufici-

entă pentru o legătură cum visau amândoi...

Cele mai bune exemple pentru Ian rămâneau,

în continuare, Lilo și Ira, dar și Rian și Maia, care se

bucurau cu adevărat că sunt alături de el... Cu Ira

vorbise de multe ori și conversațiile lor vesele fuse-

seră pline de învățăminte, dar nu ajunseseră nicio-

dată la probleme legate de viața lui sentimentală...

Ira îi înțelesese reținerea și, într-o discuție, pe un

ton glumeț, îl îndemnase să se apropie de Rian și să-l

267

bombardeze și pe el cu miile de întrebări pe care le

avea în minte... Ian îi fu recunoscător pentru acest

mod delicat de a-i deschide calea spre Rian și profită

de ea...

Discuțiile cu acesta porneau întotdeauna de la

întrebările lui în legătură cu călătoriile făcute și cu

istoria locurilor... Încet-încet, însă, Rian, care simțise

și el nevoia fiului său de a înțelege viața în complexi-

tatea ei, îi povestea și despre legăturile pe care le

avusese cu fete de vârsta lui, despre greșelile făcute,

inclusiv despre ingerarea drogului LOX4, dar și des-

pre iubirea incompletă pentru mama lui...

─ A fost iubire, Ian, dar nici unul dintre noi nu

a știut că există și o altfel de iubire, completă și defi-

nitivă, așa cum trăim acum...

─ Înțeleg, Rian... Eu și Isa intrasem într-un

vârtej asemănător, dar ne-am trezit la timp! Îmi pare

bine că mi-ai spus, fiindcă mă tot întrebam dacă am

greșit sau nu... Pe de altă parte, recunosc că sunt

foarte dulci sărutările fetelor! râse el și Rian se bu-

cură de felul deschis în care fiul lui privește la ceea

ce i se întâmplă.

─ Și ale băieților pentru fete! Și este natural să

fie așa... Problema e că trebuie să fii atent! Aluneca-

rea e așa de ușoară, ca și când ai avea o coajă de ba-

nană sub tălpi!

268

Ian râse și Maia, care se apropiase, se arătă

curioasă:

─ Despre ce discutați voi atât de animat?

─ Despre băieți și fete! răspunse Rian.

─ Cu Maia am mai discutat o dată despre fete

și m-a ajutat foarte mult să nu mă fac de râs! îi spuse

Ian lui Rian.

Rian se miră, dar Maia nu spuse nimic... Zâmbi

ușor și îi lăsă pe cei doi să dezbată în continuare

problemele în care nici unul nu era cu adevărat ex-

pert.

Plimbându-se încet pe aleea cu pini, Maia își

aminti cum îl cunoscuse pe Rian și un sentiment

cald, plin de duioșie îi cuprinse sufletul când revăzu

momentul în care îl întâlnise prima dată pe Kapteyn

B...

Rian era un bărbat frumos și ea îl privise cu-

rioasă, cu ochii ei albaștri și fața de copil cuminte,

cum se prostea din cauza drogurilor... Se apropiase

de el și-l trăsese cu o mână hotărâtă din grupul pilo-

ților amețiți... Îl purtase până acasă la ea și-l culcase

în patul ei, iar ea dormise pe fotoliu... Nu scosese un

cuvânt! Îl trăsese după ea, iar el nu se opusese...

Dormise neîntrerupt trei zile și trei nopți...

Când se trezise, o privise și amândoi simțiseră că

trăiau un miracol... Ea vedea de ce îndrăznise ceva ce

269

în alte circumstanțe nici nu ar fi visat că poate să

facă, iar el înțelegea de ce era acolo... Se ridicase și o

luase în brațe... Simțise atunci că femeia micuță din

fața lui era salvarea și viitorul său, oricare ar fi fost

el! Se uitase în ochii ei ca marea și văzuse același

lucru: era al ei, completarea așteptată și, din acel

moment, Rian începu să-și trăiască adevărata via-

ță!...

Cu același zâmbet pe față, Maia se gândi că, fa-

ță de Lilo, ea ajunsese, de fapt, mult mai ușor la re-

zolvarea problemei ei... Dar, recunoscu ea, Ian era o

răsplată minunată pentru tot ce trăiseră Lilo și Rian,

și acum se puteau bucura amândoi că au posibilita-

tea să-i ofere imaginea adevărată a unor vieți împli-

nite...

Lilo... Simțea că o admira și-i era dragă aceas-

tă femeie care venea parcă din alte timpuri... Era

frumoasă, dar era și bună, și înțeleaptă și, mai ales,

era cu adevărat completarea așteptată de Ira!

Iar Ira era Ira! Aflase multe de la Saro, când

ajunseseră pe Talo, despre călătorul care străbătuse

timpurile, salvându-i pe cei amenințați de pericole

de neimaginat... Aflase despre prietenia care îl lega

de In, dar și de zbuciumul lui singuratic, până o găsi-

se pe Lilo...

270

Era frumos Ira și, ce constatase ea, părea că

nu are vârstă, sau mai precis, părea mereu tânăr! De

vină erau, desigur, trăsăturile feței lui, pe care ochii

negri străluceau mereu binevoitori și, de foarte mul-

te ori, veseli, dar și trupul suplu și puternic, mișcări-

le lui armonioase și felul foarte hotărât, dar plin de

solicitudine în care se raporta la problemele pe care

trebuia să le rezolve...

Ira era comandantul și dacă nu ar fi fost deja

înrădăcinată apelarea pentru comandantul In, el ar fi

purtat-o! Maia râse... Ce prostii îi mai treceau prin

cap! Ira era comandantul cu sau fără ca ei să-l nu-

mească astfel!

Se uită spre Rian și Ian, care încă dezbăteau

problemele privind băieții și fetele, zâmbi înțelegă-

toare și se îndreptă spre locuința lor, care era nu

departe de cea a lui Ira, pe coasta unui mic delușor.

Fuseseră ultimele clipe de liniște și ea se bucurase

din plin de ele!

Ce urma, se văzu imediat, fiindcă, apropiindu-se

de Talo, Ira îi chemă pe toți în cabina de comandă...

Nava vie le transmisese că Batia se dezintegrase și

părți din ea ajunseseră aproape de Brio care și ea

explodase, creând o black hole care amenința acum

sistemul Sali, și, desigur, pe Talo...

271

─ Urgent, trebuie să o îndepărtăm pe Talo de

pericol! le spuse Ira.

─ Crezi că o putem plasa pe o altă orbită? în-

trebă Bart.

─ Nu am găsit nicio stea pe orbita căreia să o

plasăm fără primejdie... Am studiat o posibilitate și

nava vie m-a încurajat, dar... nici soluția despre care

vă voi vorbi nu este lipsită de amenințări, unele

chiar mai mari decât sunt acum...

─ Spune-ne care e soluția, Ira! Cred că nava

vie a recunoscut că putem totuși să încercăm...

─ Problema, Rian, este că din această încerca-

re nu există decât două ieșiri: ori o salvăm și vom

trăi și noi și cei de pe Talo, ori pierim toți!

─ Există o a treia variantă? întrebă Bia.

─ Pentru moment, da, pentru că Talo mai re-

zistă, dar cu cât amânăm desprinderea, cu atât va fi

mai dificil de găsit cea mai sigură cale de a o salva...

Pe de altă parte, noi avem o asigurare că am reușit,

și asta mă face să fiu hotărât, dar asigurarea pe care

am primit-o în celălalt timp nu ne descoperea și sa-

crificiile, și trebuie să vă spun despre ele, fiindcă nu

știm deloc dacă am ajuns toți sau doar o parte pe

Talo acelui timp... Și eu vreau să ajungem toți!

─ Dar nava vie ce spune? întrebă tot Bia, care

părea că le exprimă cel mai bine gândurile tuturor.

272

─ Nava vie se bazează pe puterea ei și pe a

noastră, dar are nevoie și de puterea celor de pe Ta-

lo! Iar eu nu știu dacă ceea ce au demonstrat o dată

va fi valabil și a doua oară...

─ O vor demonstra, Ira! spuse Maia, iar Ian în-

tări și el:

─ Talonienilor și alaienilor li se vor alătura și

surienii și forța noastră va fi mai mare!

─ Da..., s-ar putea să aveți dreptate! Așa cum

ați înțeles deja, salvarea noastră este trecerea prin

black hole cu Talo cu tot! Dacă acceptați, vom face

toate pregătirile pentru asta...

Cei șaisprezece astronauți îl priviră pe Ira și

fiecare spuse un „acceptăm” hotărât.

─ Vă mulțumesc pentru încredere și sper din

tot sufletul să ne regăsim toți și la sfârșitul misiunii!

Înainte de a lua legătura cu cei de pe Talo, care ne

așteaptă plini de speranță și încrezători în capacita-

tea noastră de a-i salva, va trebui să-l contactez pe

comandantul In... El ne va ajuta și de data aceasta! În

primul rând, va prelua echipajul secundar sau pe

aceia din echipajul secundar care nu vor fi de acord

să ne însoțească... Apoi, va trebui să ne creeze mo-

mentul de acalmie necesar pătrunderii lui Talo în

tunelul energetic și să ne dubleze capacitatea de a o

273

propulsa așa de rapid, încât să nu existe pericolul de

dezintegrare...

─ Bine gândit, Ira! spuse Rian, aprobat imedi-

at de toți ceilalți.

Își reluă fiecare locul și Ira plecă să contacteze

Luna...

Comandantul In înțelese imediat ce se întâm-

pla și ascultă cu atenție propunerea lui Ira, cu care

fu întrutotul de acord! Urmau să clarifice detaliile la

sosirea lui pe Talo...

*

Viața pe planetă își urmase cursul și cei doi

conducători erau acum mult mai bătrâni, iar în pri-

virile lor obosite se oglindea îngrijorarea... Îngrijora-

rea și o notă de resemnare...

Când se anunță nava vie, speranța reapăru și

toți locuitorii: talonieni, alaieni și surieni se pregăti-

ră de primirea astronauților... Erau aceleași moduri

diferite de manifestare, dar se vedea că peste ei tre-

cuse un timp îndelungat de așteptări guvernate de

amenințări care se anunțau din toate părțile...

Sali nu era o stea suficient de puternică pen-

tru a susține viața talonienilor în cel mai favorabil

mod, iar nu departe de ei se simțeau zvârcolirile ne-

stăpânite ale materiei dezlănțuite... Știau că nu vor

mai rezista mult, ei singuri în mijlocul unei mări

274

cosmice cu atâtea primejdii cunoscute, dar și multe

necunoscute... De aceea, venirea pământenilor în-

semna renașterea speranței!

La coborârea astronauților de pe nava de

transfer, Saro și Paio îi salutară cu bucuria întipărită

pe chipurile lor bătrâne, iar Ala și Set îl îmbrățișară

fericiți pe Ian.

Suri, care nu mai era așa de mic, îl trăgea ne-

răbdător de mână spre locul în care se găseau doi

surieni mici, semănând ca două picături de apă cu

Suri pe care îl lăsase el la plecare...

Ian îi îmbrățișă pe toți, apoi, împreună cu Ira,

Lilo, și ceilalți astronauți se îndreptară spre clădirea

în care toți talonienii construiseră o bază de date

comună pentru monitorizarea vieții de pe Talo, dar

și a spațiului cosmic din jurul planetei.

Așa cum prevăzuse Ira, cele trei populații

creaseră o asemenea atmosferă de înțelegere, încât

reușiseră să contracareze multe din neajunsurile

provocate de resursele insuficiente. Saro recunoscu

imediat că surienii fuseseră cei care le oferiseră cele

mai eficiente soluții de supraviețuire. Modul lor de

viață, mai apropiat de natură, îi ajutase pe toți să

reînvețe să trăiască simplu și cu grijă față de resur-

sele pe care le puteau acumula...

275

Tot surienii fuseseră cei care, la un moment

dat, când ei ajunseseră să nu mai aștepte nimic, le

transmiseseră că nava vie se pregătește să vină pe

Talo...

Foarte atent la ceea ce relata Saro, Ian îl privi

pe Suri, amintindu-și de capacitățile pe care le deți-

nea această ciudată populație... Suri îl prinse de mâ-

nă și-l trase până ajunseră să se privească în ochi:

─ Nava vie ne va salva! Trebuie să fiți încreză-

tori și puternici! Altfel, nu se poate! Noi vă vom aju-

ta...

În timp ce Ian traducea mesajul lui Suri, toți

se strânseră în jurul lor și Ira se aplecă și îl îmbrățișă

pe vechiul lui prieten...

─ Nu numai talonienilor le dai curaj, dar văd

că o faci și pentru noi! Unde este mama Suro?

Dintr-o margine a grupurilor amestecate, îna-

intă încet, aproape târându-se, mama Suro. Nu mai

putea merge atât de ușor ca odinioară, dar, uitându-se

în ochii lui Ira, nu putu să nu glumească, amin-tindu-

și parcă de felul în care schimbau ei mesajele în tre-

cut:

─ Ești tot tânăr, Ira! Și, bineînțeles, ne vei sal-

va din nou!

─ Cât aș vrea să fie așa, mamă Suro! Deși nici

eu nu mai sunt chiar tânăr! Dar cred că deții un se-

276

cret, fiindcă altfel nu ai fi fost atât de sigură că ne

întoarcem...

─ Un secret? Nu, nu cred! Am știut că vă în-

toarceți, pentru că noi vedem în viitor, așa cum pu-

tem privi în trecut... Într-un fel, noi suntem parte din

nava vie! Sper să nu se supere pentru această

obrăznicie! glumi mama Suro. Atenție, însă! Doar

cele două nave vii vor putea să ne ajute!

─ Știi de nava comandantului In! constată nu

foarte mirat, Ira.

─ Da! Și s-ar putea să ne fi întâlnit cândva...

Vom vedea dacă își amintește, atunci când va sosi

aici...

Ira și, tot mai mirați, Saro, Paio și toți cei care

se aflau în apropierea mamei Suro se priviră, învese-

liți dintr-odată! Nu erau siguri că mama Suro se în-

tâlnise vreodată cu comandantul In, dar verva bă-

trânei suriene părea să le readucă încrederea în vii-

tor...

Ian și Suri se uitau și ei plini de respect la

grupul care comenta atât de încrezător ceea ce mai

degrabă ar fi trebuit să-i sperie... Se întoarseră apoi

spre cei doi mici surieni și Ian, în felul lui vesel, în-

cepu o adevărată conferință cu ei. Aceștia îl și între-

bau, dar îi și ofereau o mulțime de informații despre

viața lor pe Talo, de când se născuseră până acum...

277

─ E greu fără Missi? îl întrebă atotștiutor Suri

pe Ian, după ce-și fixă ochii în ochii lui.

─ E greu, desigur, dar ea e fericită și lucrul

acesta este mai important! îi răspunse Ian, fără să se

mire.

─ Vei fi și tu la fel de fericit!

─ Sper! La fel ca tine! adăugă serios Ian.

─ Da, la fel ca mine, la fel ca Ira, la fel ca Rian,

la fel ca toți cei care conduc nava vie și ca mulți din-

tre locuitorii lumilor descoperite și nedescoperite!

Numai că fiecare are timpul său și tu mai ai de aștep-

tat puțin!

─ Nicio grijă! Voi aștepta, mai ales că acum

sunt lucruri mult mai grave, care și-au ales tocmai

acest timp să se întâmple...

─ Ce tot vorbești? Ele nu au ales nimic... Noi

suntem vinovații! îi transmise el și se îndepărtă cu

ochi râzători...

278

18.

Venirea comandantului In grăbi luarea decizi-

ilor și toți, de comun acord, acceptară că singura so-

luție cu adevărat bună pentru Talo era trecerea

într-un alt univers...

Când îl văzu pe bătrânul marțian, comandan-

tul In zâmbi în felul lui reținut, dar cald și prietenos,

îi strânse mâna și-i șopti că ei doi au multe de poves-

tit... Saro dădu emoționat din cap, în timp ce marție-

nii luminară cu ochii lor strălucitori chipul celui pe

care îl priviseră de atâtea ori sculptat în piatră și pe

care îl aveau acum în fața lor viu și zâmbitor...

Văzându-le încrederea, comandantul înțelese de ce

Ira dorea atât de mult să încerce imposibilul...

Se întoarse spre alaieni și, la fel ca Ira, recu-

noscu pe urmașii celor cu care se intersectaseră

adesea printre stele...

Îl salută pe Paio și își aminti:

279

─ L-am întâlnit cândva pe Nat! Venea de pe

Alaia și era unul dintre cei mai năstrușnici și îndrăz-

neți călători!

─ Așa e! Nat a fost unul dintre cei așteptați de

atâtea generații! Din nefericire, nu mai știm ce s-a

întâmplat nici cu el și nici cu ceilalți...

─ Vom afla cândva, Paio! Și atunci ne vom bu-

cura că avem ce povesti...

─ Forța să te audă, comandante!

În timp ce se întreținea cu cei doi conducători,

comandantul In simți că ceva sau cineva îl prinde

într-o plasă! Se miră și întoarse privirea spre locul

din care simțea că vine agresiunea... Mama Suro stă-

tea liniștită și îl privea! Atunci comandantul izbucni

într-un râs răsunător, așa cum nici unul, poate une-

ori Ira, dar nici unul dintre tovarășii lui, nu-l auzise...

─ Iar m-ai prins, suriană afurisită!

─ Te-am prins, In! Te-am prins din nou, dar

totul e în zadar! Suntem prea diferiți și, după cum

vezi, cercurile noastre se învârtesc așa de încet

acum..., îi transmise ea din ochii atât de expresivi,

plini de o bucurie pe care nimeni nu i-o mai văzuse...

─ Se vede că Ira este un prestidigitator... I-a

scos din mănușă pe Saro, pe alaieni și acum te-a scos

și pe tine... Cât mă bucur, vechea mea prietenă! Ai

știut, de fapt, de venirea mea? Nu-i așa?

280

─ Bineînțeles! De venirea voastră cu navele

vii... De aceea le-am transmis lui Saro și lui Paio să

nu-și piardă speranța...

─ Îți mulțumim, mamă Suro! Ai avut dreptate,

dar nu am știut că e vorba de vechi prieteni..., recu-

noscu Saro.

─ Așa e, Saro! Vechi prieteni și, spun din nou,

poate că vom ajunge să vorbim și despre ei cândva!

interveni comandantul In.

Ira îl secondase în tot acest timp pe coman-

dant, zâmbind, fiindcă știa ce viață aventuroasă avu-

sese prietenul lui... Uneori cu el, dar, de foarte multe

ori singur sau cu Adia, pe nave care experimentase-

ră ideile lui îndrăznețe...

Comandantul In îi văzu zâmbetul și-l privi cu

afecțiune...

─ Hai, Ira! Să începem experimentul!

Câteva zile taloniene, cei doi comandanți înso-

țiți de specialiști din toate grupurile simulară vari-

ante de salvare... Mama Suro, recunoscută acum ca o

vizionară, stătea alături și-i urmărea, intervenind de

fiecare dată când i se părea că abandonează prea

ușor o pistă care se dovedea până la urmă bună.

Din tot ce dezbătuseră, rămase saltul tempo-

ral, cu toate riscurile pe care le presupunea... Și Ira și

comandantul In realizau că încercarea lor era fără

281

precedent, dar navele vii făcuseră minuni și în alte

timpuri, unele poate mai neașteptate decât acum... E

adevărat că atunci fusese vorba de încercări indivi-

duale, or, în cazul de față, era vorba de Talo, o plane-

tă, care nu era purtată de la o stea la alta cum fusese

Pământul, ci trebuia propulsată într-un alt univers!

Mama Suro le ceru să-i acorde atenție:

─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu

aparțin niciunui timp... In știe acest lucru! Noi însă,

toți aparținem unui timp pe care îl construim... Vă

propun ca pentru această încercare să nu construiți

nimic, fiindcă și înainte, și acum și după este tot una!

Așa, trecerea noastră va fi firească și fără pierderi,

pentru că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm

noi... Greutatea constă în acest efort de eliminare a

percepției temporale și de sprijinire a navelor vii ca

și când am fi părți ale lor... Vi se poate părea ciudat

că vă vorbesc astfel, dar ce vă transmit eu este ceea

ce Forța Universală vrea să vă comunic...

Mama Suro se opri și toți cei de față o priviră

cu respect... Avea dreptate și, în același timp, era în-

spăimântător, deoarece presupunea că ei trebuie să

se transforme într-un timp atât de scurt în ființe ca-

re eludau timpul...

Ira rupse tăcerea:

282

─ Este singura șansă pentru Talo... Vom încer-

ca!

Întâlnirea cu locuitorii le arătă că Ira avea

dreptate să le propună să încerce, fiindcă aceștia

înțeleseră, mai repede decât se așteptau pământenii,

că era necesară renunțarea la raportarea tempora-

lă... La fel de repede, înțeleseră și că succesul încer-

cării lor depindea de puterea tuturor de a sprijini

energetic navele care trebuiau să-i poarte prin black

hole...

Echipajul secundar fu informat de ceea ce

avea să se întâmple și i se propuse să treacă pe nava

comandantului In, care avea mai multe șanse să se

întoarcă. Spre surprinderea lui Ira, nici unul dintre

membrii echipajului nu ceru să părăsească nava...

Într-un fel, Ira era fericit, fiindcă îl scutea de alte

măsuri pe care ar fi trebuit să le ia ca să-i suplineas-

că. Le mulțumi și-și propuse să facă tot ce era posibil

ca să ajungă cu toții pe o Talo salvată...

Toate pregătirile fiind terminate, cele două

nave se așezară în punctele stabilite și, după ce crea-

ră scutul energetic în jurul lui Talo, fiecare își luă în

primire rolul.

Luna deschise drumul și trasă direcția pe care

Talo urma să fie propulsată prin spațiul relativ liber

pe care îl detectaseră în mijlocul vârtejului care se

283

formase în procesul de condensare. Totodată, nava

vie a comandantului, prin puterea pe care o deținea,

creă o perdea antigravitațională și, pentru o clipă, un

coridor pașnic se deschise prin focul ucigător... Prin

el pătrunse nava lui Ira, trăgând cu forța sa gravita-

țională planeta spre golul care se vedea în mijlocul

vârtejului...

Potrivirea extraordinară se datora desigur ce-

lor doi comandanți și echipajelor, dar cele care asi-

guraseră intrarea în acea clipă fuseseră navele vii...

Nimeni în afara lor, chiar eludând timpul, nu ar fi

fost capabil de o asemenea performanță!

Din momentul creării scutului, pe Talo și pe

cele două nave nu mai existaseră decât forțe energe-

tice corelate care, în momentul trecerii, se detașase-

ră de universul în care se găseau și trecuseră în celă-

lalt univers...

Atât de perfectă fusese corelarea, încât la ca-

pătul acestui timp perceput doar de navele vii, Talo

se regăsea nevătămată într-un spațiu cosmic pe care

nu-l mai recunoștea nimeni, dar care, de fapt, era

acolo unde fuseseră Batia, Brio și planetele acesto-

ra... În locul lor, o stea mai mare, dar foarte priete-

noasă, lumina alb planeta...

284

În adăposturile subterane, locuitorii ei stăteau

prinși de mâini și nemișcați, neîndrăznind să gân-

dească altceva decât ceea ce li se ceruse: fără timp!

Ira și nava sa văzură că Talo este salvată, dar

ei o căutau pe Luna care trebuia să-i urmeze... Sem-

nalele navei vii arătau că nu trecuse!

Ira se conectă și, împreună cu echipajul, se

concentrară pe ieșirea în timpul din care plecaseră...

Nici unul nu puse vreo întrebare! Erau ca niște forțe

ale unor lumi care nu existaseră încă, fiindcă gestul

lor era dincolo de rațiune...

Luna crease coridorul, dar nu mai apucase să

o urmeze pe Talo, rămânând agățată de coada unui

vârtej înspăimântător...

Una cu nava sa, comandantul In încerca să se

desprindă, echipajul secondându-l așa cum o făcuse

de atâtea alte ori... Deodată, văzu coridorul! Nava lui

Ira ieșise și observase prin ce trecea Luna, așa că

procedase la fel cum făcuse aceasta la trecerea lui

Talo... Pericolul era însă unul imens, pentru că acum

putea trece Luna, dar Ira și nava lui erau amenințați

să nu mai poată să o urmeze...

Comandantul In își dădu seama de pericol și,

în clipa în care trebuia să intre în coridorul creat de

Ira, trimise un fascicul energetic spre cealaltă navă

și se propulsă în black hole! Riscul era acum același

285

pentru amândouă navele vii, dar tot așa de bine, for-

ța acestora, reunită, putea să fie salvarea lor... Și așa

se și întâmplă!

*

În momentul în care navele vii ajunseră lângă

Talo, deschiseră canalele de legătură și ceea ce văzu-

ră îi uimi, dar îi și înduioșă... Toți locuitorii de pe Ta-

lo stăteau nemișcați, așa cum fuseseră la plecarea

din celălalt timp, și rezistaseră astfel nu știau nici ei

cât! De fapt, Ira își dădea seama că, dacă nu ar fi elu-

dat timpul, forța lor de rezistență nu ar fi putut dura,

fiindcă ar fi trebuit să înregistreze mii de ani; de

fapt, 5044!

Echipajele, cu Ira și comandantul In, debarca-

ră pe Talo și doar în momentul când pătrunseră în

vasta sală subterană, în care cei aproape opt mii de

alaieni, vechi talonieni și surieni așteptaseră, Saro și

Paio, alături de mama Suro îndrăzniră să se întoarcă

spre ei... În clipa aceea, toți locuitorii respirară parcă

deodată și mișcările lor timide arătară că începuseră

să reînregistreze timpul...

Nu știau ce să creadă... Reușiseră să treacă?!

Dar unde? Ce fel de lume era aceasta?

Comandantul In îl chemă pe Ira și se apropia-

ră amândoi de Saro, Paio și mama Suro...

286

─ Dragii noștri prieteni! Sunteți pe planeta

voastră și noi suntem alături de voi, ceea ce înseam-

nă că am reușit... Steaua care vă luminează este una

stabilă și puteți să o numiți cum vreți! Ea este soare-

le vostru de acum... O nouă viață vă așteaptă și, așa

cum v-am cunoscut, veți trăi în pace, fiindcă Armo-

nia pe care navele vii o poartă a ajuns la voi, odată

cu saltul pe care l-ați făcut împreună...

Saro și Paio reușiră doar să le strângă mâna

celor doi comandanți... Li se părea că orice ar spune

este prea puțin față de ceea ce se petrecuse. Doar

mama Suro își aținti privirea în ochii lui In și îi

transmise mesajul care era, de altfel, în mintea tutu-

ror:

─ Vă datorăm viețile noastre, comandante In,

și lui Ira îi datorezi și tu această viață și el ție! Ce e

mai important rămâne însă experimentul!... și ochii

îi zâmbiră. Ați reușit să faceți exact ceea ce ați visat:

să învingeți black holes! Problema pe care ați rezol-

vat-o însă... avea câteva portițe de ieșire, pentru că...,

la urma urmei, black holes sunt înspăimântătoare

doar dacă te temi! Altfel..., nu sunt altceva decât pra-

guri pe care trebuie să le treci...

Comandantul In transmise cuvânt cu cuvânt

mesajul înțeleptei suriene și pământenii acceptară

că avea dreptate... E drept că abia acum realizau că

287

de pragul acesta puteau să-și frângă gâtul... Se vede

însă că rapiditatea cu care trecuseră și care nu le

lăsase timp nici să gândească, darmite să se teamă, îi

salvase...

─ Putem ieși la suprafață? întrebă Saro.

─ Da, puteți, și fără nicio protecție! îi răspunse

Ira. Veți respira puțin mai greu, dar numai la înce-

put... Atmosfera este aproape neschimbată.

─ Vrem să ieșim și să ne exprimăm bucuria și

recunoștința la lumina acestui nou soare pe care ni

l-ați dăruit cu îndrăzneala voastră! completă Paio și

făcu un semn către cei mai apropiați locuitori.

Într-o ordine desăvârșită, această populație

pestriță, care trecuse într-o clipă peste mai mult de

cinci mii de ani, se deplasă spre ieșirile din subteran

și, curând, marea piață comună construită de ei, în

timpul cât trăiseră luminați de Sali, fu plină...

Priviră uimiți spre soarele alb ce se vedea în

toată splendoarea lui undeva sus, deasupra capete-

lor și întinseră brațele într-o mută mulțumire pentru

razele blânde care îi învăluiau într-un fel cum ei nu

mai simțiseră niciodată până atunci... Era căldură,

era lumină, dar era pace și liniște, era o promisiune

pentru viitorul lor, așa că se întoarseră unii spre alții

și se îmbrățișară...

288

Pământenii din cele două echipaje, dar și cei

din echipajele secundare fură înconjurați și mâini

pline de iubire îi atingeau pe rând, mulțumindu-le...

*

Rămâneau încă multe lucruri pe care taloni-

enii urmau să le înțeleagă, dar timpul era în stăpâni-

rea lor!

Talo nu trecuse prin black hole fără nicio

schimbare... Mișcarea ei de rotație se adapta la

atracția pe care o exercita noua stea, de aceea rapor-

tul zi și noapte nu mai era acela din sistemul Sali...

Vânturile puternice care o măturaseră se opriseră și

în jurul planetei se refăcea destul de repede o atmo-

sferă mult mai potrivită pentru dezvoltarea celor

mai diverse forme de viață.

După un sfat al tuturor reprezentanților de pe

planetă, la care participaseră și cei doi comandanți,

steaua care-i lumina fu numită Sumala. Sub razele ei,

începu noua viață a talonienilor, printre care se re-

găseau acum Ira și toți cei de pe nava vie condusă de

el, care acceptaseră să rămână pe Talo...

289

19.

Înainte de plecarea Lunii, pe Talo, toți se bu-

curară de clipele în care cele două echipaje schimba-

ră impresii din călătoriile lor extraordinare...

Comandantul In era cel mai fericit, fiindcă

demult nu mai întâlnise pe cineva din vechile lui

drumuri printre stele, iar Saro și mama Suro erau

doi prieteni dragi...

─ Mai ții minte, Saro, vara aceea fierbinte

când am ajuns noi pe Marte?

─ Au fost multe veri fierbinți pe Marte, co-

mandante! Și înainte și după aceea, dar de venirea

voastră ne amintim cu toții: și eu, și cei răspândiți

cine știe pe unde... Ceva din siguranța voastră ne

spunea că în voi ne e nădejdea!

─ Dar, mândri, nu o arătați! Așa-i?

─ Bineînțeles... Marțienii îi învățaseră pe pă-

mânteni să zboare! Cum să accepte că tocmai învă-

țăceii lor îi vor duce mai departe decât visaseră vre-

290

odată? Și tu și Ira ați fost de un curaj cum noi nu mai

cunoscuserăm!...

─ Nu cred că era vorba de curaj, Saro, pentru

că aveați și voi destul! Mintea lui In și nava vie au

venit cu salvarea..., interveni Ira.

─ Mintea lui In, nava vie și curajul vostru! Aș

fi nedrept însă dacă nu mi-aș aminti de Adia, chiar

dacă te îndurerez, comandante In!

─ Nu mă îndurerezi, Saro! Mă bucur că îți

amintești de ea... Speranța că o voi reîntâlni mi-a fost

întărită de Ira... Dacă el a găsit-o pe Lilo, de ce n-aș

reîntâlni-o și eu pe Adia? și zâmbi înduioșat...

─ O vei reîntâlni, comandante! spuse mama

Suro care îl fixase în felul ei puțin obișnuit. Chiar

dacă lucrul acesta nu mă face foarte fericită... Fiindcă

atunci, pe Reno, m-am îndrăgostit ca proasta de tine,

crezând că e suficient să ne privim și gata!, devenim

unul... Uitasem că avem învelișuri atât de diferite și

că Legile funcționează toate trei, doar împreună...

─ Da, suriano! Am simțit iubirea ta și, într-un

fel, ea m-a susținut în clipe grele... Problema era că

noi nu puteam să fim altceva... Dar nu te-am uitat

niciodată și bucuria reîntâlnirii noastre o dovedeș-

te...

─ Așa e! Te vei întoarce cu Luna la Pământul

care te așteaptă și, într-un timp anume, cercul tău o

291

va cuprinde și pe Adia, din nou... Și cine știe? Poate

că ți se va face dor de suriană și vei veni cu femeia ta

să mă vedeți... Rămas bun, comandante! Copiii mei

mă așteptă, pentru că ei sunt ce rămâne mai bun du-

pă o suriană care a străbătut spațiile și timpurile...

Și mama Suro se îndepărtă în felul greoi în ca-

re o făcea de când îmbătrânise...

Toți tăcură un timp, impresionați de această

poveste imposibilă, dar comandantul In își reveni și

râse înviorat:

─ Suriana noastră a uitat să spună că ea ne-a

salvat! Da! răspunse el privirilor mirate din jur... Vi-

ziunea ei a fost cea care ne-a arătat că trebuie să

eludăm timpul... Cred că sunteți convinși că nici unul

nu ar mai fi fost dacă am fi perceput timpul! Nu e

ușor să treci peste cinci mii de ani!...

─ Și când mă gândesc că am considerat-o un

fel de animal... E adevărat, ceva mai ciudat, dar to-

tuși un animal! interveni rușinat Bart.

─ Învelișul este de vină! Și noi am stat atâta

timp cu ei, dar ce am văzut ne-a împiedicat multă

vreme să judecăm corect ce ni se dezvăluia în fiecare

moment... Modești, ei nu au încercat niciodată să se

impună! completă Saro.

─ Cred că nici nu simțeau nevoia să se impu-

nă, fiindcă viața lor avea independența pe care voi

292

le-ați respectat-o și asta li se părea suficient! spuse

cu voce scăzută Ian, temându-se parcă să nu-i deran-

jeze pe eroii săi...

─ Ai dreptate, Ian! îl aprobă comandantul In.

Întotdeauna și-au păstrat independența și mama

Suro, cum îi spuneți voi, a făcut mereu ce a tăiat-o

capul, inclusiv călătoriile pe navele vii cu care cred

că a ajuns cândva pe Talo...

─ Deci navele vii au avut legături cu Talo și

înainte de a ne aduce voi! constată nu foarte mirat

Saro.

─ Sigur că au avut! Cu Talo și cu altele ca Ta-

lo... Altfel cum îți explici că Nat, alaianul năstrușnic, a

vizitat la un moment dat Pământul sau că ranienii

uriași au făcut și ei același lucru? Problemele au

apărut când nu au mai fost respectate principiile pe

care fuseseră construite și atunci au dispărut, odată

cu cei care le încălcaseră...

Se lăsă o clipă de tăcere, după care Saro con-

tinuă:

─ Și tu, comandante In, ce planuri mai ai? Nu

rămâi aici cu noi? Navele vii vor fi mulțumite, fiindcă

am înțeles câtă forță se ascunde în ideea de armo-

nie...

─ Mă bucur, Saro, că ați înțeles... Așa, navele

vii vor continua să existe, dar nu, nu pot rămâne cu

293

voi, deși cu atâția prieteni în jur mi-ar fi, probabil,

mai ușor să trec într-un alt cerc... Nu pot rămâne,

pentru că sufletul meu e legat de planeta albastră și

Pământul mai are încă nevoie de mine și de nava

mea... Dar vă promit că vom ține legătura și Ira este

garanția acestei legături... Ne vom sprijini în conti-

nuare, dacă va fi nevoie...

Se ridică și se îndreptă spre Lilo care stătea

tăcută într-o margine...

─ Draga mea Lilo, a venit timpul să ne despăr-

țim... Te știu cu Ira și sunt liniștit. Pe de altă parte,

Ian e și el cu tine și simt că va deveni la fel de neîn-

fricat ca Ira și ca Rian...

Lilo îl privea pe bătrânul comandant și se

gândea că, asemenea lui și lui Ira, călători neînfricați,

cu navele lor vii deschiseseră cerurile și-i purtaseră

pe pământeni, pe marțieni, dar și pe sarisieni, pe

alaieni sau ranieni, ca și pe surieni sau câți alții vor

mai fi fost, de la un capăt la celălalt al universului,

spre cunoaștere, dar și spre salvare...

Îi strânse mâna prietenului ei și se îndreptă

cu el spre Bart și Myra care așteptau respectuoși să

afle vești despre Missi și Harú...

─ Bart, Myra! Puteți fi liniștiți! Missi și Harú

își fac datoria și sunt cei mai buni mesageri ai Lunii...

Ei au reușit să lege între ele toate comunitățile care

294

trăiesc acum pe Pământ și sunt folositori mai ales

pentru că îi fac să înțeleagă pe locuitori că cea mai

importantă forță a lor este Iubirea... Când mă întorc,

împreună vom transforma Luna în ceea ce am gândit

odinioară și probabil că de pe această rampă de lan-

sare își vor lua zborul alte nave vii, iar ei vor fi pe

una dintre ele!...

Emoționați, cei doi părinți îl îmbrățișară pe

comandant care, după ce le făcu un semn de rămas

bun tuturor, îl luă pe Ira de după umeri și se îndrep-

tă spre nava de transfer.

─ Ei, prietene, să nu uiți că ești așteptat la un

pahar! glumi el, dar se vedea pe chipul lui că era mai

degrabă trist.

─ Nu uit, comandante, și dacă și nava noastră

ne va recunoaște mereu ca purtători ai Armoniei,

atunci sunt convins că vom mai face salturi care să

ne conducă la prieteni. În acest timp sau în altul...

─ Ai dreptate, Ira! În acest timp sau în altul...,

dar simt că va fi în altul și acolo o voi aștepta pe Adia

sau ea mă va aștepta pe mine... Te las cu bine, prie-

tene! Forța fie cu tine!

─ Forța fie cu tine, comandante, și mulțumim!

Comandantul In le transmise după câteva cli-

pe că erau gata de plecare... Îi văzură cum se conec-

295

tează și Luna se transformă pentru o clipă într-un fir

de lumină și dispăru...

Toți cei care îi conduseseră pe astronauții de

pe Luna făcuseră același gest al supraviețuirii,

rugându-se ca Forța Universală să-i ajute să ajungă

în timpul din care veniseră ca să-i salveze...

*

Pe Talo, viața începu să se desfășoare așa cum

visaseră dintotdeauna cele trei populații. În Armo-

nie! Și Ira sesiză că ceea ce caracteriza universul în

care ajunseseră era în primul rând o dimensiune pe

care el o căutase mereu în explorările lui și pe care o

numise dimensiunea a șaptea sau dimensiunea echi-

librului.

Forțele care le gestionaseră până atunci miș-

cările erau prezente și aici, fiindcă merele cădeau tot

în jos, cerul era tot sus și ceea ce se afla pe Talo exis-

ta ca un tot. Mai exista forța care lega spiritul lor de

spiritul universal și mai exista forța arhetipală a sin-

gularității care se manifesta în orice început, fie el

lucru sau ființă...

A șaptea forță însă era cea care le punea pe

toate de acord sub semnul echilibrului! Era o forță

pe care el o recunoștea în felul în care se refăcea na-

tura vie, dar și în care lucrurile neînsuflețite își gă-

seau locul...

296

Însăși înfățișarea fizică a planetei beneficiase

de influența echilibrului, fiindcă atunci când survo-

lară cu navetele planeta pe toată suprafața, observa-

ră că până și apa cu uscatul se distribuiau acum oa-

recum egal.

În ceea ce privește locuitorii, împreună cu Lilo

și, uneori, cu Ian, cu Rian și cu Maia, urmăreau cu

mulțumire cum se integrau toți în cadrul din ce în ce

mai primitor al planetei.

Când se întâlni cu reprezentanții celor trei

populații, la care se adăugau pământenii, și hotărâră

cum vor trăi, Ira se bucură să vadă că, deși fiecare își

păstra modul propriu de a-și organiza viața, nu do-

reau să se despartă... De altfel, era evident că familii

întregi se împrieteniseră și găseau mereu soluții in-

genioase să se armonizeze...

Surienii erau cei mai de admirat, fiindcă, fără

să piardă nimic din independența care îi caracteriza,

reușeau totuși să fie parte a fiecărei comunități, fără

să creeze niciun moment de confuzie!

Lilo era mereu prezentă în mijlocul construc-

torilor care o solicitau pentru sfaturi privind ampla-

sarea sau arhitectura clădirilor... Le asculta întot-

deauna doleanțele și imagina case care îi și uimeau

pe talonieni, dar le și trezeau admirația...

297

Câțiva dintre alaieni și marțieni o secondase-

ră, și acum erau ei înșiși surprinși de ideile cu care,

punându-le în practică, creau orașe cochete, pline de

fantezie, dar armonioase în tot ce însemnau ele...

Fiindcă, din nou, echilibrul părea să-și impună neau-

zit și nevăzut regulile...

298

20.

Când Lilo își lăsa echipele să-și continue mun-

ca, Ira își părăsea și el pentru un timp preocupările

și amândoi se îndreptau spre munți... Stabiliseră că

undeva, în munți, va fi casa lor de pe Talo. Li se pă-

rea că aceștia le puteau oferi și frumusețea, dar și

legătura cu cerurile de unde veniseră...

După ce străbătură cu navetele planeta de la

un capăt la altul, uneori cu Ian, dar de cele mai multe

ori singuri, fără să se poată hotărî, într-o dimineață

se pomeniră cu bătrânul Saro care le puse în mână

niște însemnări...

─ Nu știu dacă e tocmai ce căutați, dar am

descoperit azi-noapte acest loc pe monitor și m-am

gândit că n-ar fi rău să-l vedeți... Coordonatele sunt

acolo! Vă aștept să-mi spuneți dacă vă place..., și ple-

că.

Nerăbdători, Ira și Lilo se îmbarcară și porni-

ră spre locul indicat de Saro...

299

Ajunseră în fața unui munte foarte înalt, care,

îmbrăcat în brazii verzi-albăstrui, arăta minunat în

razele albe ale Sumalei. Îl survolară un timp, dar nu

putură să stabilească dacă exista vreun loc în care ei

ar fi reușit să-și construiască o casă...

─ Urcă până în vârf, Ira, te rog! îl rugă Lilo.

─ Sper că nu vrei să ne facem o casă chiar în

vârf? E cam înalt! glumi Ira, dar îndreptă aparatul

spre acesta.

Când naveta ajunse deasupra părții celei mai

înalte a muntelui, amândoi rămaseră înmărmuriți...

─ Ira!... reuși să bâiguie Lilo, aici va fi casa

noastră!

Cu privirea strălucitoare, el se întoarse spre

ea și, emoționat, confirmă:

─ Se pare că aici va fi! Ce bine ne cunoaște bă-

trânul Saro! Și ce e și mai impresionant vine abia de

acum încolo... Pentru că, de aici, legătura cu nava vie

este cel mai ușor de stabilit...

─ Desigur, Ira, dar uită-te!... Este exact ce am

visat amândoi! și priviră încă o dată locul de sus, îna-

inte de a ataliza...

Vârful muntelui era, de fapt, ca un platou la

înălțime, brazii fiind prezenți peste tot. Ici și colo

pâlcurile erau întrerupte de poieni pe care flori ciu-

date și strălucitoare înveseleau și mai mult peisajul.

300

Ceea ce era însă surprinzător apărea în mijlo-

cul platoului... Un lac nu prea mare, se ițea printre

crengi și liane, și de la el, într-o parte mai joasă, își

făcea loc un pârâu care se ducea printre brazi, liniș-

tit, până la marginea platoului, unde își dădea dru-

mul vesel, în cascade... Ei nu auzeau zgomotul pârâu-

lui, dar își imaginară că trebuia să semene cu ceea ce

cunoșteau de pe Pământ și se grăbiră să coboare...

Găsiră o poiană mai mare și atalizară... Picioa-

rele li se scufundară în mătasea moale a ierbii verzi-

albăstruie și florile îi înconjurară cu un miros puter-

nic, răcoros și plăcut... Se îndreptară spre malul lacu-

lui și curând descoperiră exact locul pe care îl aveau

în minte!

─ Vezi stânca aceea, Ira? Ea va fi unul dintre

pereți și astfel nu va trebui să stricăm nimic...

─ O văd, Lilo, și tu vei construi cea mai fru-

moasă și mai ciudată casă din câte ai imaginat... Sunt

convins de asta! Și sunt tot atât de convins că ne

vom simți minunat în ea și singuri, dar și cu toți cei

care ne vor vizita...

Se luară de mână și porniră să dea ocol lacu-

lui... Câteva păsări își luară zborul, dar ei nu reușiră

să vadă cum arată. La fel, animale mici care se au-

zeau fâșâind prin iarbă părură să se îndepărteze,

însă nu prea mult, fiindcă sesizară că, de după mici

301

ridicături, se ițeau ici și colo ochișori curioși... Griju-

lii, Lilo și Ira călcau doar pe pietre și, apreciind parcă

grija lor, păsările și animalele își văzură liniștite de

treburi, privindu-i uneori printre frunzele plantelor

agățătoare care curgeau din copacii de pe margine.

Pe partea opusă stâncii unde Lilo decretase că

va construi casa, descoperiră o poiană plină de flori,

având în mijloc o piatră mare, perfect rotundă, în-

conjurată de mai multe pietre mai mici, așezate par-

că la întâmplare... Se apropiară amândoi și văzură cu

mirare că piatra era inscripționată...

Ira citi cu voce tare ce era scris într-una dintre

cele mai vechi limbi ale universului:

„Există o cale și un loc ca prietenii să se reîn-

tâlnească... Aici este locul și cel care ajunge primul să

se oprească și să ne cheme! Vom veni, de oriunde am

fi!”

Se întoarse spre Lilo, nu numai uimit, dar și

puțin încurcat, fiindcă ce li se dezvăluia le arăta că ei

nu veniseră întâmplător acolo și nici Saro nu desco-

perise locul fără să existe o explicație... De unde ve-

nea ea, era o altă problemă, dar Lilo intui cât de pro-

fundă era întâmplarea care îi adusese aici:

─ Printre cei care semnează ești și tu, Ira, nu-i

așa?

302

─ Da, Lilo! spuse el în șoaptă. Eu, In, Nat de pe

Alaia, Talub de pe Reno, Caligat de pe Satia și Adia...

─ Este și Adia?

─ Da... Este și ea, pentru că In experimenta

navele vii împreună cu ea. Uitasem complet de călă-

toria cu una dintre navele vii ale lui In, pe care am

mers toți cei care eram suficient de încrezători, dar

și suficient de trăsniți să-l urmăm...

─ Și curajoși, dragul meu! Fiindcă fără curaj,

niciun experiment n-ar fi putut prinde viață...

─ Poate și curaj..., dar și multă încredere în

noi și, aș zice eu acum..., și lipsă de modestie, pentru

că ne credeam infailibili, iar nava vie ne privea cu

ironie, dar și cu gestul ei tolerant care ne arăta că ne

acceptă cu toată insolența noastră...

─ Dar, Ira, ce zice nava vie?

Ira se conectă și răspunsul veni liniștindu-l și

înveselindu-l în același timp... Fiindcă nava vie con-

firmă că acolo era locul în care ei puteau să-și trăias-

că viața, însă adăugă și că el și vechii lui tovarăși

erau acum mult mai înțelepți decât atunci...

Râzând, o luă în brațe pe Lilo și o învârti de

câteva ori, apoi se prăvăliră îmbrățișați în iarba mă-

tăsoasă... Se sărutară cu nesaț, privindu-se fericiți,

dar și uimiți de ceea ce redescopereau că-i unește...

303

Hainele căzură de pe ei aproape singure și Ira

se minuna de frumusețea lui Lilo, la fel cum ea îl ve-

dea pe el ca fiind cel mai frumos bărbat... O ceață

azurie, tremurătoare, le atinse trupurile goale și, în-

fiorați de o dorință pe care nu o mai simțiseră, se

apropiară unul de celălalt...

Când o luă în brațe, Ira simți că trăiește la un

loc toate viețile în care o așteptase, în timp ce Lilo se

mula pe trupul lui ca o liană curgătoare care caută

izvorul de apă vie... Mâinile lui îi atinseră obrajii și

coborâră lacome spre sânii ei care așteptau arcuiți

de dorință... Le simți chemarea și gura îi acoperi de

sărutări, făcând-o să-i strige numele...

De aici începu minunea unirii lor! Era ca și

când vibrațiile cerului care trimisese ceața învălui-

toare îi dirijau spre cunoașterea adâncurilor firii,

descoperindu-le plăceri pe care, dacă le mai simțise-

ră vreodată, nu fuseseră decât niște copii palide a

ceea ce trăiau acum...

Deși culcați în iarba moale, simțeau amândoi

că se ridică deasupra muntelui și, în zborul lor, săru-

tările erau ca un fel de suport al trupurilor înnebuni-

te de dorință... Se pierduseră de multe ori unul în

celălalt, dar ceea ce trăiau continua să-i țină îmbrăți-

șați, până în clipa în care simțiră că trupurile lor de-

304

veniseră unul iar bucuria lor acoperise parcă uni-

versul...

*

Stăteau încă întinși în iarba mătăsoasă și, du-

pă ce o privi pe Lilo cu ochii acoperiți parcă de o

perdea vrăjită care păstra întreagă puterea dorinței

trăite, Ira o sărută și-i șopti:

─ Cred că mereu am așteptat clipa asta, Lilo!

Acum pot spune cu toată ființa mea că, prin tine,

sunt un om întreg! Îți mulțumesc...

Ea îl privi încă amețită de bucuria a ceea ce

simțise și trăise și dădu ușor din cap:

─ Ești viața mea, Ira! Eu nu am cum să-ți mul-

țumesc altfel decât dăruindu-ți trupul și sufletul

meu... Ele sunt pentru totdeauna ale tale, iar tu... ești

al meu și noi suntem una...

Simțiră amândoi cum o pace binefăcătoare le

orânduiește ființa și cum sufletele lor se întorc unul

spre celălalt în acordurile unei muzici pe care Talo

le-o oferea recunoscătoare... Zâmbiră fericiți, se ridi-

cară și se îmbrăcară, jucându-se ca doi copii! Până la

urmă, un sărut lung puse capăt plimbării lor...

*

La întoarcere, se duseră direct la Saro și

amândoi îl îmbrățișară, mulțumindu-i...

305

─ Cred că locul acela îmi transmitea de mult

timp ceva, dar nu i-am dat prea multă importanță,

mai ales că gelul verde acoperise piatra..., mărturisi

bătrânul marțian, înduioșat.

─ Înseamnă că era un loc la care ajungeai?

─ A! Sigur nu era pe vârful unui munte, cum

este acum! Și totuși, chiar de acolo, mi-a făcut un

semn și m-a convins să vă trimit să o găsiți, și, mai

ales, să vă găsiți pe voi și locul care să vă protejeze

de acum încolo șederea pe Talo... Sunt atât de fericit

pentru voi, dragii mei prieteni! și le privi fețele însu-

flețite de bucuriile trăite. Ați adus pe Talo speranța,

viața și, mai ales, ați adus Iubirea... Văd tot mai clar

cum popoarele noastre vă iau ca exemplu și... asta

înseamnă că și eu voi putea trece mulțumit în alt

cerc...

─ Vei trece, dragul meu prieten, atunci când

va veni vremea! Până atunci și tu, ca și In, mai ai

multe de făcut! Și, în primul rând, trebuie nu numai

să terminăm Centrul Galactic, dar să dăm și petrece-

rea la casa pe care ne-ai ales-o și pe care nava vie a

binecuvântat-o deja...

*

Se despărțiră și Ira cu Lilo se îndreptară spre

locul în care se ridica, într-o armonie deplină cu în-

tregul spațiu dar și cu ideea de întâlnire cu cerurile,

306

clădirea Centrului Galactic... Mai era încă mult de

lucru la ea, dar în interior specialiștii alaieni, marți-

eni, și pământeni, asistați cu mult interes de surieni,

instalaseră laboratoare unde începuseră deja să pre-

lucreze informația pe care le-o furniza nava vie.

Interesul tuturor era să creeze un cadru de

viață potrivit cu legile care guvernau planeta, dar și

să găsească cele mai potrivite căi de a-și deschide

mintea și sufletul spre spațiul cosmic în care spiritul

lor să călătorească nestingherit...

Dimensiunea echilibrului, sub semnul căreia

se desfășura noua lor viață, le cerea să respecte Ar-

monia, dar îi și ajuta să imagineze formele potrivite

pentru a o trăi...

*

Ian îi întâmpină chiar la ușa de intrare. Văzu

pe fețele lor că ceva se întâmplase, ceva care îi lumi-

na parcă din interior, așa că le zâmbi, întrebător...

─ Am găsit locul în care va fi casa noastră...

Până ți-o vei face și tu pe a ta, acolo va fi și casa ta! îi

spuse Ira.

─ Cred că e un loc foarte special, fiindcă fețele

voastre strălucesc..., râse Ian. Sigur că acolo unde

sunteți voi va fi și casa mea întotdeauna, dar cred că

deocamdată voi mai rămâne pe nava vie, mai ales că

307

trebuie să stabilim împreună care sunt informațiile

prioritare pe care le putem transfera pe Talo...

Ceva din tonul lui Ian îi atrase atenția lui Lilo,

care se gândi imediat că, probabil, mai exista un mo-

tiv pentru care băiatul ei dorea să rămână pe nava

vie, dar nu arătă că observase... Se gândi că el îi va

spune precis când va crede de cuviință... Ira, care

intuise și el același lucru, îi zâmbi aprobator lui Lilo

și, după ce stabiliră când îl vor duce să vadă locul, se

îndreptă fiecare spre punctul lui de lucru...

308

21.

Pe nava vie era un du-te-vino continuu, fiind-

că rămăseseră să trăiască acolo mai mult de jumăta-

te din membrii echipajului secundar, mulți dintre ei

având acum familie și copii... Aici hotărâseră să ră-

mână și Rian cu Maia, dar și Ari cu Taisa...

La propunerea lui Ira, nava acceptase să preia

Rian prerogativele lui cât timp se găsea pe Talo, iar

când el revenea la conducerea navei, Rian să-l se-

condeze.

La fel ca Luna comandantului In, nava vie de-

venise și ea un fel de lună pentru Talo și toți îi spu-

neau Lota, inversând numele planetei... Nava se dis-

trase în felul ei de lipsa lor de imaginație, dar nu se

opusese...

Ian locuia pe Talo, însă păstrase pentru el ca-

sa rotitoare, în care-și petrecuse copilăria, pentru

perioadele când avea mult de lucru pe navă. Îi plăcea

să rămână acolo și pentru că așa se putea întâlni cu

Rian care îi povestea despre călătoriile pe care le

309

făcuse... Maia îi însoțea uneori și completa cu mult

umor relatările lui Rian iar el se simțea bine în com-

pania lor...

În momentele în care prelucra informațiile

pentru Centrul Galactic, Ian se întâlnea cu mulți din-

tre foștii membri ai echipajului secundar, care acum

asigurau nu numai funcționarea navei, dar ajutau și

la rezolvarea multor probleme de pe Talo...

Cunoscuse în acest timp câteva fete, unele

chiar frumoase și dornice de a-l cuceri pe tânărul

astronaut, dar el se retrăgea strategic din calea lor,

având în minte un fel de chintesență a lui Missi și a

Isei.

De fapt, simțea că trebuie să găsească, aseme-

nea mamei lui și asemenea lui Rian, pe cea care îi era

hărăzită, fără să trăiască greșeala lor. De aceea, era

atent și reținut în majoritatea cazurilor, dar desco-

perea și el, la fel ca orice tânăr, plăcerile sărutărilor

și îmbrățișărilor prelungite, ori de câte ori întâlnea o

fată care i se părea că seamănă cu Missi sau cu Isa...

*

La un moment dat, în Centrul de informare al

navei apăru o fată pe care Ian n-o mai văzuse... Se

așezase la unul dintre pupitrele de prelucrare și nu

privise nici în dreapta, nici în stânga, așa că nu-i vă-

310

zuse chipul, dar își dădu seama că era înaltă și subți-

re.

Pentru că nu avea niciun motiv s-o deranjeze,

un timp Ian își văzu liniștit de lucru... Ceva însă pă-

rea să se fi schimbat în atmosfera sălii! Dacă l-ar fi

întrebat cineva, ar fi spus că simțea o vrajă care în-

cepea să-l cuprindă și pe el odată cu sala întreagă...

Tot mai curios, întoarse brusc capul și prinse

privirea fetei ațintită asupra lui. Aceasta și-o ascunse

repede, însă el apucase să vadă că avea niște ochi

verzi la fel ca Missi, și totuși, se gândi într-o fracțiu-

ne de secundă, nu chiar ca ai lui Missi!...

Încercă să lucreze în continuare, dar ceva îl

făcea să întoarcă mereu capul spre fată... Ea nu-și

mai ridicase privirea și Ian deveni tot mai nerăbdă-

tor... Trebuia să vadă ce-i cu fata aceea!

Se ridică și se duse hotărât spre ea... Când

ajunse în dreptul ei, aceasta închise aparatul la care

lucra și se prelinse ușor pe lângă el spre ieșire... Ar fi

vrut s-o oprească, dar ceva din mișcarea ei îi sugera

să n-o facă! Reuși să treacă pe lângă el, ferindu-și

fața și el nu apucă să vadă decât fulgerarea ochilor

verzi și trupul perfect, îmbrăcat într-o salopetă ele-

gantă.

Rămase pe loc un timp, gândindu-se că o lua-

se razna și, în felul său obișnuit, începu să râdă sin-

311

gur de întâmplare... În sală mai erau câțiva tineri ca-

re nu păreau deloc afectați de vraja pe care o simțise

el și, când îi întrebă cine era fata, dădură din umeri.

Nu știau nici ei... Era prima dată când venea și li se

păruse că are ceva la un obraz, fiindcă și-l ferea...

Deci asta era cauza pentru care fugise, dar de ce în

felul acela misterios, pentru că era evident că va tre-

bui să se cunoască...

În sfârșit, se întoarse să lucreze și, curând, nu

se mai gândi la ea... Câteva zile la rând plecă pe Talo

și, când se întoarse în Centrul de informare, ochii i se

opriră... exact pe fata misterioasă care stătea la pupi-

tru și lucra preocupată, încât nu-l văzu decât atunci

când fu prea târziu să-l evite...

─ Sunt Ian, colegul tău și aș fi foarte bucuros

să știu cine ești...

Cu o mișcare bruscă, ea își duse mâna la obra-

zul stâng, dar Ian văzuse că, într-adevăr, acesta era

marcat de o cicatrice care îl brăzda de la sprâncene

până la colțul gurii... Pentru el însă, asta nu mai avea

nicio însemnătate! Fata era răpitor de frumoasă, cu

cicatrice cu tot!

─ Te rog, nu fugi! o rugă el în șoaptă, când vă-

zu că se pregătea să plece fără o vorbă...

312

I se părea că plecarea ei devenea pentru el o

pierdere pe care n-o putea accepta... Nu-i păsa de

cicatrice!

Ochii lui negri se pierdură pentru o clipă în

ochii ei verzi și, când îi văzu privirea, ea se lăsă pe

scaun și-i răspunse cu glas scăzut:

─ Naima! Mă cheamă Naima! Ira m-a trimis

aici pentru o serie de informații privind comporta-

mentul Sumalei... Te rog să mă lași să lucrez...

─ Te las imediat, dar mai întâi vreau să-ți

spun că ești foarte frumoasă și cicatricea de pe

obraz nu are nicio importanță! Te rog, Naima! Nu te

ascunde! Aș vrea să povestim mai multe... Te aștept

după ce termini... Nu plec de aici până nu-mi pro-

miți!

Ian simțea că întreaga lui viață depindea de

răspunsul fetei...

Ea se uită din nou direct în ochii lui și văzând

ceea ce, probabil, aștepta, acceptă:

─ Bine! Nu voi pleca decât mai târziu... Îți voi

transmite când sunt gata..., și se întoarse la pupitru.

Lucrară amândoi un timp îndelungat și Ian se

gândea că poate ar trebui să se ducă să-i spună că e

târziu, dar chiar în acel moment o văzu cum închide

aparatul și se ridică, privind spre el, fără să-și mai

313

ferească fața... Se putea observa parcă o hotărâre a ei

de a se dezvălui așa cum era, ca el să se decidă...

Ian știa însă că nu mai era vorba de nicio de-

cizie! Simțea că, în sfârșit, avea în față pe femeia aș-

teptată și, în timp ce se îndrepta spre ea, întinse bra-

țele... Naima își aminti ce simțise ea când îl văzuse

prima dată pe navă și acceptă că întâlnirea lor era

predestinată, dacă și el simțise la fel, așa că îi răs-

punse fără să mai ezite! Mâinile lor se cuprinseră și

amândoi știură că miracolul se produsese...

─ Naima! Ce nume frumos! De unde vii,

Naima? De ce nu te-am întâlnit până acum?

Îl privi cu puțină tristețe și-i răspunse:

─ De pe navă vin, iar faptul că nu m-ai întâlnit

se datorează sarcinilor noastre diferite... Am lucrat

mult timp în laboratorul de astrofizică, în partea

opusă cabinei de comandă și casei tale. Aș fi vrut și

eu să te întâlnesc, dar nu s-a putut... Totuși, te-am

văzut cu mult înainte de această întâlnire și, de

atunci, te-am păstrat ca visul meu de rezervă...,

glumi ea în aceeași notă.

─ Dar de ce ești tristă? Visul tău de rezervă e

lângă tine...

─ Sunt tristă? Probabil! Și tu ai fi în locul meu,

având această cicatrice pe obraz... Ba nu, cred că

greșesc, fiindcă nu se potrivește! Indiferent cum ai fi

314

câștigat-o, pe obrazul tău ar fi fost un semn onorabil

și atrăgător...

─ Nu fi rea! Ți-am spus că ești frumoasă și

n-am glumit deloc, deci cicatricea n-are importanță!

Dar, totuși, de ce nu ai apelat la chirurgia plastică?

Avem un laborator performant pe nava vie...

─ Știu, și Araia, care coordonează acum Cen-

trul medical de pe Talo, mi-a spus că se va putea in-

terveni cu foarte mare acuratețe, dar trebuie să mai

aștept câtva timp, până se stabilizează trăsăturile... E

drept că mi-a spus asta în timp ce eram cu nava vie

în falia temporală... Cred că acum mă voi putea pre-

zenta pentru reparații! glumi ea total destinsă.

─ Atunci ai căpătat-o?

─ Da, dintr-o prostie, pentru că n-am ascultat

de tata care-mi spusese că vor fi mișcări greu de

controlat pe navă și că ar fi bine să stau cuminte

într-un loc fix... M-am dus la laborator, dar m-am

gândit ca aș putea observa mai multe din afara lui,

așa că m-am urcat pe stânca de lângă clădire... Când

am intrat în falie, mi-am pierdut cunoștința și m-au

găsit cu obrazul despicat, și aproape moartă!... După

cum vezi, n-am murit...

Ian se și distra, dar o admira tot mai mult și

nu se putu opri să n-o întrebe:

─ Și n-ai văzut nimic?

315

─ Am văzut ceva..., ca să zic așa! Dar ce am vă-

zut nu se poate povesti decât în trei cuvinte: fire de

lumină! Și am leșinat, și mi-am spart obrazul!

─ Hai să stăm aici! o rugă el, arătându-i unul

dintre numeroasele locuri amenajate pentru odihnă

pe aleea cu pini. Și te rog să-mi povestești cum ai

ajuns la Centrul de informare, fiindcă mi se pare o

minune...

─ Este o minune, dar dacă pui de acord voința

mea și voința lui Ira, s-ar putea să accepți și ceva

mai... pământesc...

─ Ce are a face Ira cu recunoașterea noastră?

─ A! Să nu-ți închipui că el a pus la cale întâl-

nirea! Nu cred că s-a gândit vreodată la asta! Știu

doar că, aflând de ceea ce mi s-a întâmplat, ca orice

comandant, a vrut să știe cum mă simt, dar, ca ex-

plorator, a vrut să afle și ce văzusem eu... Așa ne-am

cunoscut și tot el a fost cel care m-a pus la treabă,

pentru că până aci eram un fel de căutător rătăcit...

─ Căutător rătăcit?

─ Da, rătăcit! Fiindcă mă apucam de tot felul

de cercetări, după cum mi se părea mie că ar fi mai

interesant și nu duceam nimic până la capăt...

─ Păi, bine, dar câți ani aveai?

316

─ Și mulți și puțini! Se pare că înainte de în-

tâlnirea cu Ira aveam totuși puțini... Numai după ce

m-a mobilizat el, pot spune că aveam mai mulți...

─ Naima! Ce răspuns este ăsta?

─ Răspunsul cel mai potrivit pentru mintea ta

iscoditoare! Ce mai încolo și încoace? M-a trimis să

fac cercetări pe Talo... Am făcut cercetări pe Pământ

și acum urmăresc pe Sumala... Așa am acumulat ex-

periență pentru depistarea devierilor de comporta-

ment cosmic al planetelor și stelelor și, periodic, îl

informez pe Ira cu rezultatele observațiilor mele...

Uneori mă cheamă și le expun specialiștilor de la

Centrul Galactic...

─ Ai fost la Centrul Galactic? Și eu unde eram?

─ Pe nava vie! Fiindcă am întrebat de tine...

─ Ai întrebat de mine? De ce?

─ Cum de ce? Eram îndrăgostită și iubitul meu

dispărea de peste tot de unde apăream eu... Era

normal să întreb!

─ Doamne! Naima! Cât timp am pierdut!

─ Cât?

─ Mult!

─ N-am pierdut nimic!... De acum începe tim-

pul nostru, așa că nu mai vorbi prostii! și-i mângâie

obrazul cu atâta duioșie, că Ian făcu cel mai natural

gest. O trase spre el și o sărută... La început, timid și

317

curios, dar când simți buzele ei deschizându-se moi

și îmbietoare, i se păru că trăia pentru prima dată

gestul și nu se opri decât atunci când Naima îl prinse

de mână, se ridică și-l conduse parcă plutind spre

una dintre căsuțele care se ițeau printre copacii din

capătul aleii.

Ian nu se opuse... Nici nu se gândea că Naima

îl conducea spre casa ei! I se părea că ea îl purta spre

locul în care minunea despre care vorbiseră putea,

în sfârșit, să se împlinească...

Nu-și spuseră niciun cuvânt! Intrară în căsuța

în care nu observă decât florile, pentru că un fel de

ritual, pe care el nu-l cunoscuse decât fragmentar, i

se dezvălui în momentul în care gesturile lor se îm-

pletiră în tatonările de descoperire a tot ce erau ei

amândoi și fiecare pentru celălalt...

Uimirea în fața frumuseții trupului ei nu era

egalată decât de uimirea ei, când îl descoperi pe al

lui, și toate mișcările lor deveniră un fel de simfonie

a gândurilor și simțămintelor pe care cele două tru-

puri o interpretau în felul lor încă timid și lipsit de

experiență... Erau însă atât de potriviți cum Forța

Universală hotărâse și Ian, încă mirat de frumusețea

ei, dar și înduioșat de mișcările sale pline de pudoa-

re, o luă în brațe și o așeză în patul care ocupa

318

aproape toată camera, privind-o în ochii verzi și vă-

zând acolo iubirea pe care o așteptase...

Îi simți chemarea în spatele unui mic senti-

ment de teamă... O mângâie și o sărută până îi șterse

teama și rămase doar dorința și o încredere nețăr-

murită în el, bărbatul ei!

Așa se și regăsiră în unirea deplină care se pe-

trecu ca o minune pe care o trăiră cu toată ființa

lor...

*

Se lăsase demult seara pe Lota... Ei doi tăceau

și se priveau... Trăiseră ceva ce nu-și imaginaseră că

poate fi trăit și, acum, în încleștarea mâinilor și îm-

pletirea trupurilor, lăsau spiritul lor eliberat să le

poarte bucuria prin univers...

Erau ai lui și Iubirea lor era Armonie... Deve-

neau astfel membri deplini ai echipajului navei vii și

drumul lor prin univers urma să fie sub semnul

acestei Armonii pe care se angajau tacit să o slujeas-

că...

319

22.

Casa de pe munte începea să capete contur și

Lilo se ocupa singură de construirea ei, dirijând cu

ochi strălucitori echipele aduse de „fluturii” încăr-

cați cu materiale... Ira îi primise râzând interdicția,

înțelegând dorința ei de a-l surprinde cu creația sa,

dar Ian venise de câteva ori la început și o ajutase

să-și organizeze șantierul, fără însă a avea idee de

ceea ce era în mintea mamei sale...

În sfârșit sosi și ziua în care Lilo puse punct...

Casa era gata și tot ce gândise, se înfăptuise! Se ridi-

că cu „fluturele” deasupra muntelui și, foarte mul-

țumită, observă că nimic nu arăta că acolo se schim-

base ceva. Brazii erau la locul lor, copacii și lianele

se înșirau pe marginea lăcușorului, ascunzându-i ca

într-o joacă, strălucirea, iar pârâul își trimitea unde-

le spre marginea stâncilor și își dădea drumul în

cascadele vesele... Poiana cu piatra rotundă era și ea

la locul ei...

320

Singurul lucru care se vedea la o privire aten-

tă era podețul de peste lac, care lega casa de poiana

cu piatra, dar și acesta era vizibil doar în frânturi,

fiindcă ea folosise tot ce-i oferiseră copacii de pe

margine ca să-l construiască...

Se duse la Ira și, îmbrățișându-l și mulțumin-

du-i pentru răbdare, îl luă cu ea și se întoarseră pe

munte... Ira era fericit văzându-i bucuria, dar se și

întreba ce năzdrăvănie o mai fi scornit mintea ei...

Când ajunseră deasupra muntelui, el observă

părți ale podețului și glumi:

─ Doar un podeț ai construit? Ce bine! O să

stăm pe el, în mijlocul lacului!

─ Doar un podeț!... Acolo o să te așez pe tine!

─ Știi că nu poți să stai fără mine, așa că..., și

tăcu, pentru că naveta coborâse și, printre brazi, vă-

zu ceva care îl făcu să-și țină răsuflarea...

─ Acolo e? întrebă el, ca să spună ceva, ară-

tând spre locul cu stânca.

─ Acolo e, dragostea mea! Dar nu poți vedea

mare lucru de aici...

Coborâră și se îndreptară spre malul lăcușo-

rului, unde Lilo construise, într-adevăr, cea mai fru-

moasă, dar și cea mai ciudată casă... Fiecare stâncă,

fiecare copac și fiecare ridicătură fuseseră integrate

în așa-zisul spațiu al casei, încât impresia era că tră-

321

iai afară, locuind înăuntru... Treptele ascunse ajutau

și ele la impresia că nimic nu avea legătură cu „pă-

mântul”, singurul punct de susținere a întregului

fiind stânca pe care o văzuseră prima dată. Geamuri-

le și spațiile libere dădeau impresia aceea de liberta-

te și, într-un fel, era libertate, fiindcă trecerea se fă-

cea pe poduri dantelate, dar solide, din liane și

crengi răsucite...

Lilo îl duse pe Ira pe o terasă largă, legată de

bradul care străjuia stânca, apoi îl purtă spre came-

rele care se înșirau lipite de aceasta și protejate oa-

recum de ea în partea de sus. Îl rugă să închidă ochii

și deschise o ușă... Îl purtă de mână peste prag, în-

chise ușa și-i spuse să deschidă ochii. Era dormito-

rul... Peretele de stâncă era baza și Lilo îl lăsase nea-

coperit... Lumina venea filtrată prin geamurile tera-

sei parțial deschise. În rest, nu era decât patul... Lilo

îi duse mâna lui Ira pe stâncă și el simți atunci cum o

energie neobișnuită îl cuprinde, cu tot ce fusese bun

și adevărat în viețile lui succesive...

Se întoarse spre Lilo și o îmbrățișă, fără un

cuvânt! Rămaseră astfel nici ei nu știură cât, până

când... un chip curios se lipi de geam, după care o

mulțime de alte chipuri se văzură privind fără nicio

rușine sau frică la cei doi...

─ Perdeaua!... reuși să șoptească Lilo.

322

Într-adevăr, lăsaseră geamul descoperit și, de

pe terasă, aproape toate viețuitoarele care urmări-

seră curioase întregul proces de construire a acestui

cuib neobișnuit îi priveau...

Ira se dezmetici și începu să râdă în hohote...

─ Lilo, iubirea mea! Nu vom fi niciodată sin-

guri!... Și totuși..., perdeaua este necesară! glumi el.

Lilo, care le văzuse pe animăluțe și pe păsări

urmărind tot ceea ce făcea, știa că nu mai erau sin-

guri, dar nu se așteptase la atâta îndrăzneală! Hoho-

tul lui Ira le făcu să se retragă, dar nu speriate, ci așa

ca și când ar fi spus: „Niște ciudați! N-avem ce face,

trebuie să-i acceptăm!”, și încet-încet plecară, în

timp ce Lilo și Ira se priveau fericiți...

După ce vizitară tot ceea ce realizase Lilo, Ira

se întoarse spre ea și, foarte serios, îi mărturisi:

─ Vezi, Lilo, există o mulțime de feluri în care

poți să-i spui celuilalt că îl iubești și că ești una cu

el... Tu ai făcut-o acum în cel mai impresionant mod

pentru iubitul tău, iar el nu poate decât să-ți dăru-

iască viața lui...

─ Ca să-mi dăruiască viața lui și eu să i-o dă-

ruiesc pe-a mea am construit ce este aici... Dar Talo

mi-a dăruit, prin Piatra Vie, puterea de a pune în lu-

cruri Iubirea și ea știu că va dăinui pentru noi și în

323

celelalte cercuri în care ne vom întoarce în acest

loc...

Îl văzu că privește peretele de stâncă, apoi îl

urmări cum își îndreaptă ochii spre Piatra Întâlnirii

și atunci Lilo îi reaminti:

─ Aici trebuie să aibă loc întâlnirea voastră!

Gândește-te cum vei face, pentru că trebuie anunțat

comandantul In, dar și ceilalți de care nu mai știi

nimic...

─ M-am gândit, draga mea! Cred că singurul

care ar putea fi prezent în carne și oase este coman-

dantul, deși, după cum ne-am despărțit, nu cred că

mai este pe Luna... Pe ceilalți, sper să-i aduc cumva...

*

Se întoarseră la Centrul Galactic și anunțară

că Lilo terminase casa... Cel mai fericit era Saro...

După ce îi spuseră despre întâlnire, el promise so-

lemn că nu va lipsi!

Pe Ian îl găsiră într-unul dintre laboratoare,

însoțit de o fată înaltă și subțire, cu ochi verzi și o

cicatrice pe obrazul stâng... Era foarte frumoasă și

Lilo nici nu luă în seamă semnul. Vedea doar privi-

rea strălucitoare a lui Ian și, dintr-odată, simți atâta

fericire pentru fiul ei, încât aproape că nu-l auzi pe

Ira care o saluta pe fată:

─ Salut, Naima! Salut Ian!

324

─ Salut, Ira! răspunse fata, zâmbind amuzată

de figura lui Ian care parcă nu știa ce să spună... Ză-

păceala lui dură însă doar o clipă, fiindcă imediat o

luă de mână și făcu prezentările:

─ Mamă! Ea e Naima! Naima, ea e Lilo, mama

mea!

─ Naima? Cred că am auzit numele tău, dar

n-am avut prilejul să te cunosc... Te-ai rănit atunci

când ați intrat în falie... Și... acum cred că inima fiului

meu a intrat într-un proces asemănător..., glumi ea

cu duioșie.

─ I-am reparat deja inima, dacă despre asta

vorbiți, și am legat-o strâns de inima mea, așa încât

amândoi trebuie să mergem peste tot împreună...

─ Naima! Iarăși glumești!

─ Nu, nu glumesc și Lilo a înțeles că vorbesc

serios! Ea știe cum e! și zâmbi femeii frumoase din

fața ei, pe care o iubea deja pentru felul cald în care

îi privea și pentru înțelegerea deplină a legăturii

dintre ei, reflectată în ochii săi luminoși...

Lilo privi spre Ira, apoi spre Naima și spre Ian...

Zâmbetul ei le arătă că era adevărat: ea știa, iar

Naima devenea, într-un fel, pentru Ian, ceea ce Ira era

pentru ea... Băiatul lor își putea lua zborul! Naima îi

deschisese aripile și-l cuprinsese în propriul zbor...

325

Ian și Naima, la fel ca Missi și Harú, își trăiau acum

cercul lor...

─ Dragii mei, cred că ne-ați făcut cu adevărat

fericiți! Iar când veți descoperi minunea pe care a

produs-o Lilo pe vârful muntelui, veți înțelege că,

într-adevăr, ea știe că inimile legate prin iubire ră-

mân pentru totdeauna nedespărțite! spuse Ira.

O îmbrățișă ușor pe Lilo și porni să-i conducă

spre „fluturele” care aștepta pregătit.

Ajunși pe munte, ca și Ira, Ian și Naima avură

aceeași reacție în fața modului ingenios în care Lilo

integrase locuința în spațiul natural, iar când ea le

prezentă camera ce urma să fie a lor, peretele de

stâncă, în momentul în care îl atinseră, îi făcu pe

amândoi să-și țină răsuflarea... Era ceva puternic, de

dincolo de piatră, care îi ajuta să înțeleagă parcă ros-

tul lor în lumile pe care urmau să le parcurgă...

Când reveniră pe terasa deschisă, Naima și

Ian o îmbrățișară pe Lilo, și Naima încercă să le dez-

văluie ce trăiseră:

─ Universul ne așteptă, dar întotdeauna vom

avea aici un loc în care spiritul nostru se va adăpa la

puterea Iubirii... Vă mulțumim!

Încă emoționați, se îndreptară toți spre poia-

na unde Piatra Întâlnirii se înălța printre florile mul-

ticolore...

326

Ian văzuse inscripția și Ira îi spusese despre

ce era vorba, dar Naima nu apucase să afle, de aceea

se apropie curioasă. După ce citi textul se întoarse

spre Ira:

─ Mai știi pe unde sunt?

─ De unii știu, dar de alții nu... Pot afla însă,

chemându-i!

─ Ca holograme, nu? îl întrebă Ian.

─ Da! Ca holograme, dacă nu se poate altfel...

Naima dădu ocol pietrei, o privi din toate un-

ghiurile, dar nu mai zise nimic. Se vedea că era preo-

cupată de ceva...

Ian și Naima le mulțumiră încă o dată lui Lilo

și lui Ira că îi acceptaseră pe amândoi în acel spațiu

privilegiat și se îndreptară spre oraș, nu înainte de a

hotărî împreună când să organizeze întâlnirea...

*

În ziua stabilită, Ira și Lilo, împreună cu Ian și

Naima, îi invitară pe Saro și pe însoțitorii săi, pe

Paio, pe Ned, Bar, Ala și Set, pe Mama Suro, pe Suri și

pe colegii lor din echipajele navei vii la casa lor de pe

munte...

În timp ce oaspeții se plimbau, admirând încă

uimiți casa și locurile, Lota anunță sosirea navei vii

de pe Luna... Ira știa deja că o a treia navă vie fusese

creată de comandantul In special pentru zborurile

327

de legătură cu Talo, dar comandantul In nu mai

era!... Trecuse în alt cerc și trebuia să vină la întâlni-

re pe altă cale...

În schimb, nava vie era condusă de Missi și de

Harú, cu un echipaj constituit din douăzeci și doi de

astronauți selectați după același principiu al Armo-

niei...

Sosirea lor îi umplu de bucurie pe părinți, dar

aceeași bucurie o trăi și Ian care i-o prezentă fericit

pe Naima... Missi o sărută și-i spuse râzând lui Ian:

─ Acum ai înțeles, dragul meu prieten, de ce

te-am părăsit?...

─ Am înțeles și-ți mulțumesc că m-ai trezit la

timp! râse și Ian, și continuă: De pe Lota am aflat că

pe Pământ lucrurile se normalizează, dar tare aș

vrea să aflu ce mai fac toți cei pe care i-am cunos-

cut!?...

─ Tata, mama, comandantul In, Paul și Anto-

nio, și mulți dintre cei pe care i-ați cunoscut, printre

care și Rip, nu mai sunt... Isa și-a găsit iubirea și are

doi copii mari! E la centrul medical din Carpați! îi

răspunse Harú.

Missi adăugă:

─ Eu cu Harú am mai făcut călătorii cu nava

vie, așa că pentru noi timpul a trecut altfel...

─ Ca și pentru noi!...

328

─ Pentru voi, e ceva deosebit... Voi ați accesat

timpul unic și nu îmbătrâniți sau îmbătrâniți foarte

încet... De aceea, cred că noi vom fi înțelepți, să nu

zic bătrâni, și voi abia veți fi niște tineri care încep să

se maturizeze! râse Missi. Dar și noi și voi suntem

obișnuiți cu asta...

─ Tu ai fost înțeleaptă dintotdeauna! glumi și

Ian. Deci bătrânețea nu are niciun rol...

─ Și tu ai fost frumos și vesel dintotdeauna!

Deci, te rog să rămâi așa!

Râzând, toți patru se îndreptară spre grupuri-

le care se strânseseră lângă Piatra Întâlnirii.

Ira și Lilo îi rugară pe toți să se așeze:

─ Dragii noștri, și prin voi, mă adresez tuturor

celor care se află în vale sau pe nava vie și pe Lota...,

începu Ira. Talo este locul în care Forța Universală

ne-a permis să ne oprim... Am crezut prima dată că

această oprire se datorează impulsului pe care l-am

urmat salvând-o pe Talo și populațiile de pe ea, dar

nu era numai asta! Datorită lui Saro și împreună cu

Lilo am descoperit că universul nu este chiar atât de

mare... Uneori, ne permite să regăsim urmele propri-

ilor drumuri și să vedem atunci dacă tot ce am făcut

a fost bine sau nu...

Se întoarse spre piatră și citi cu voce tare tex-

tul, privind în ochii mamei Suro și ai lui Suri:

329

„Există o cale și un loc ca prietenii să se reîn-

tâlnească... Aici este locul și cel care ajunge primul să

se oprească și să ne cheme! Vom veni, de oriunde am

fi!”

─ Prieteni, îi vom vedea alături de noi și pe cei

care nu au reușit să vină la această întâlnire așa cum

ne-am fi dorit, pentru că cercurile lor s-au închis și

s-au deschis altele... Am găsit, însă, cu Naima, o cale

de a fi împreună și acum... sper să-și facă apariția...

Din butonul de la piept, Ira deschise holo-

graful și toți așteptară emoționați să vadă ce se în-

tâmplă...

Primul apăru comandantul In, dar nu singur,

ci însoțit de o frumoasă femeie roșcată, pe care o

ținea protector pe după umeri. Îi privi și râse:

─ Am spus eu că voi rămâneți mereu tineri!

Până și Saro și suriana mea nu au mai îmbătrânit...

Ați rămas în timpul unic, așa-i?

─ Așa-i, comandante! răspunse Ira. Sper să ne

menținem astfel, dar tu știi tot atât de bine ca și mi-

ne că viața este fragilă și timpul poate să-ți joace fes-

te... Salut, Adia! Sunt fericit că v-ați regăsit...

─ Ne-am regăsit și deocamdată căutăm niște

preocupări mai liniștite, să ne putem bucura unul de

celălalt... Dar numai deocamdată..., râse Adia. Femeia

de lângă tine este Lilo, nu-i așa? Te îmbrățișez, Lilo!

330

Ira te-a căutat destul de mult timp și mă bucur acum

că ești alături de el...

Lilo îi făcu un mic semn de mulțumire, dar nu

apucă să spună nimic, fiindcă o altă hologramă adu-

se în fața tuturor un alaian înalt și destul de masiv,

față de alaienii de pe Talo...

─ Nat! exclamară într-un glas Paio, Ira, co-

mandantul In și Adia.

─ Eu sunt! tună vocea alaianului. Ne-ai sculat

din morți, Ira, așa cum ne-am promis! Aici ești, In? Și

tu, Adia? Deci v-ați regăsit? Mă bucur pentru voi!

Se întoarse și-l privi pe Paio:

─ Trebuie să ne iertați, copii ai copiilor copii-

lor noștri! Ira și In știu că numai din vina noastră ați

rămas pe Talo fără nicio veste de la cei care ar fi tre-

buit să aibă grijă de voi... Am crezut că noi suntem

stăpânii universului și Forța ne-a pedepsit! Ne-a lă-

sat un timp să rătăcim, până i s-a făcut milă de noi și

ne-a plasat în trecut... Sperăm însă că ne va salva și,

într-unul din cercurile viitoare, ne va permite să ne

vedem urmașii și altfel decât holografic!... Să nu mai

căutați portalul! Aici a fost, dar l-am închis, pentru

că ne-a fost teamă că vă veți întoarce pe o Alaia pus-

tie și noi nu vom mai fi să vă salvăm! Am avut drep-

tate...

Se uită apoi spre Saro și spre mama Suro:

331

─ Salut, marțianule! Salut, suriano! Nu m-aș fi

gândit vreodată că întoarcerea mea va însemna în-

tâlnirea cu aceia care populau Talo, în timp ce noi ne

aduceam copiii și pe mamele lor... Că trăiți în pace

împreună nu mă miră, atâta timp cât îl văd pe Ira și

pe femeia lui în mijlocul vostru... Peste tot pe unde

au umblat, el cu In au adus Armonia și acum, Iubi-

rea... Mă bucur, prieteni!

Două holograme îi făcură să apară pe Talub

de pe Reno și pe Caligat de pe Satia...

Talub era un umanoid cu fălci puternice, cu

sprâncenele proeminente și cu niște ochi albaștri ca

cerul, foarte clari și foarte veseli. Trupul îi era aco-

perit de un fel de solzi și toți, în afara lui Ira și a ve-

chilor săi prieteni, se întrebară dacă e vorba de un

costum spațial... Chiar el lămuri lucrurile:

─ N-aveți nici unul costum ca al meu, fiindcă

mie mi l-a dat Forța Universală... Bine era dacă-mi

dădea și mai multă minte!...

─ Salut, Talub, și bine ai venit la întâlnirea

noastră!

─ Salut, Ira! Îți mulțumesc că te-ai ținut de cu-

vânt! Salut prieteni! Sper să te mai revăd, In, fiindcă

sunt sigur că navele vii te vor ține ocupat și în cercul

în care ai intrat și, cine știe?, poate mai primesc o

șansă... Salut, Adia! Mi-era dor de tine! Ai rămas ace-

332

eași roșcată frumoasă de care mă îndrăgostisem

până peste urechi...

─ Nu te-ai schimbat deloc, Talub, și-mi pare

bine că ai rămas la fel de vesel și de dezamăgit în

dragoste... Mă gândesc totuși că în drumurile tale de

acum vei reuși să descoperi că pe altcineva aștepți și

acel cineva va ajunge să-ți dea liniștea și fericirea la

care visezi...

─ Așa să fie, Adia!... Salut, bătrâne Saro! Pen-

tru tine și pentru suriana noastră, Talo a însemnat

popasul, dar și reîntâlnirea cu Ira... Vă invidiez, însă

mă gândesc că drumurile sunt cu dus și întors și nu

se știe dacă nu ne vom intersecta din nou în carne și

oase...

Caligat tăcuse, privindu-l compătimitor pe

Talub și zâmbind bucuros spre prietenii săi din po-

iană... Când acesta tăcu, el continuă:

─ Ai reușit, Ira, ceea ce noi nu mai credeam să

se întâmple! E adevărat că nu putem să ne îmbrăți-

șăm sau să ne strângem mâinile, dar faptul că sun-

tem de față mă bucură nespus... Chiar dacă trebuie

să-l ascult din nou pe palavragiul de Talub! zâmbi el

afectuos, pentru că Talub fusese prietenul său cel

mai bun.

Spre deosebire de Talub, care era destul de

înalt și solid, Caligat, chiar dacă avea trăsături uma-

333

noide, era subțire ca un șarpe. Ochii îi erau oblici și

urmau forma obrajilor, iar buzele se arcuiau într-un

V deasupra bărbiei ascuțite. Era interesant, dar nu

respingător, pentru că purta în el o bonomie care îi

respira prin pori...

Aflată aproape de Ira, mama Suro îi transmise

mesajul ei pentru prietenii vechi care, deși doar ho-

lografic, reușeau totuși să reînvie legături pe care le

crezuse uitate:

─ Ți-am spus comandante In că vei veni la

suriană cu femeia ta... Nu e tocmai ce am vrut eu, dar

e bine și așa! Te voi mai vedea totuși; să nu crezi că

scapi așa de ușor de dragostea mea! Poate atunci,

Adia nu se va mai grăbi să plece într-un alt cerc fără

tine! Ia aminte, Adia! și ochii ei clipeau șăgalnic în

timp ce transmitea mesajul... Cred că Nat, Talub și

Caligat mi-au produs cea mai mare bucurie, fiindcă

ei sunt în trecut și chiar dacă îi vedeam, nu știam

totuși dacă și-au păstrat, unul dorul de ai lui, celălalt

modul ușuratic cu care privea viața, iar ultimul, bu-

nătatea... Acum v-am văzut! Le-ați păstrat pe toate și

vă văd în viitor purtându-le în continuare, dar veți

primi în dar înțelepciunea, iar nava vie a lui In vă va

aduce fie pe Talo, fie pe planetele voastre... Pe unde

veți merge, veți fi voi, dar veți avea cu voi și ceea ce

Forța Universală vă va dărui: puterea de a iubi și

334

Armonia... Cu Ira și cu Saro, eu am văzut cum ele ne

dau ceea ce ne lipsea: stabilitate, siguranță, liniște și

înțelegere... Iar de aici, bucuria de a trăi în cercurile

care ni s-au dat și ni se vor da! Fiți în grija Forței,

prietenii mei!

Ira transmise tot ce spusese mama Suro și cei

cinci îi mulțumiră într-un glas... Vorbele ei erau im-

portante, deoarece o cunoscuseră bine și știau cât de

adevărată era forța sa vizionară...

În poiana care se umpluse de invitați, dar care

păstra în mijloc Piatra și deasupra proiecțiile holo-

grafice ale celor cinci prieteni, Lilo și Ira îi prezenta-

ră, pe rând, pe toți cei de față...

Lilo îl cunoscuse bine doar pe comandantul

In... Despre ceilalți îl auzise de multe ori pe Ira po-

vestind, după ce descoperiseră Piatra Întâlnirii, așa

că nu se mai miră deloc când, după ce se prezentă,

Nat, Caligat și Talub îi făcură tot felul de complimen-

te, fiecare după firea lui... Cel mai hazliu fu, desigur,

Talub care îi ceru scuze Adiei că o părăsește, decla-

rând că se îndrăgostise de Lilo...

Era multă veselie și Ian cu Naima, și Missi cu

Harú, care fuseseră și ei prezentați, se simțeau ca în

poiana fermecată, deși pentru ei nu mai aveau nici-

un secret trecerile în alte cercuri sau salturile tem-

porale... Le părea rău doar că, deocamdată, nu pu-

335

teau să-i vadă pe cei cinci în carne și oase, dar co-

mandantul In le promisese că nu vor întârzia și

atunci când nava vie pe care deja o avea în minte va

fi gata, el și Adia îi vor lua și pe cei trei tovarăși și

vor veni pe Talo...

─ Ceea ce vă rog, dragi prieteni de pe Talo, e

să păstrați timpul unic pe care l-ați câștigat în trece-

rea voastră prin black hole... Așa, avem siguranța că

nu ne vom pierde și voi veți fi mereu punctul stabil

spre care să ne îndreptăm...

─ Așa va fi, comandante! răspunse Saro. Ira și

Lilo, Ian și Naima, și, dacă vor vrea să rămână, toți

prietenii lor de pe nava vie vor fi aici, stăpânind

timpul... Eu cu Mama Suro, în schimb..., avem altceva

de făcut! E vremea să ne odihnim puțin... Vom reveni

însă și, la următoarea întâlnire, vă promitem că vom

fi cu voi! Forța să ne ocrotească!

După ce hologramele dispărură, în poiană se

lăsă o clipă liniștea... Încă mai priveau toți locul din

care cei cinci păruseră să însuflețească adunarea,

când mama Suro, în felul ei neauzit, se întoarse spre

Ira și, cuprinzând-o în privirea ei și pe Lilo, le

transmise ceea ce toți gândiseră de la venirea pe

munte:

─ Aici este locul unde Forța Universală ne va

readuce cu încredere, pentru că voi ați dat sens prie-

336

teniei noastre și înțelegerii dintre ființe atât de dife-

rite... Dar nu e numai asta! V-am privit tot timpul și

am văzut cât de puternice sunt firele care vă leagă...

Sunteți unul, dar asta nu a însemnat nicio clipă că vă

substituiți! Fiecare se luptă în felul propriu să-și îm-

plinească menirea, de aceea puterea voastră este

dublă... O, dragii mei! E atât de frumoasă iubirea

voastră! Atât de statornică și de altruistă! Și atât de

necesară celor de pe Talo!

Ira și Lilo îi mulțumiră impresionați bătrânei

suriene, apoi, chemându-i pe toți, se îndreptară spre

cei patru tineri care așteptau respectuoși într-o

margine... Lângă ei apărură Bart cu Myra, Rian cu

Maia și, încet-încet, echipajul se refăcu...

Li se alăturară timizi, simțind că acolo era și

locul lor, reprezentanții celor trei populații de pe

Talo... Se prinseră toți de mână și, concentrându-se,

îi mulțumiră aceleia care făcuse posibilă nu numai

salvarea lor, dar și stăpânirea timpului: NAVA VIE!

O boare trecu peste munte, mângâindu-le

frunțile, și ei înțeleseră că atâta timp cât Armonia va

fi respectată, EA va rămâne speranța și certitudinea

lor...

337

CUPRINS

.

0 5

PARTEA I. DE PE PĂMÂNT SPRE RANIA... 9

PARTEA II-A. DE PE RANIA SPRE TALO... 61

PARTEA A III-A. DE PE TALO SPRE PĂMÂNT... 188

PARTEA A IV-A. DIN NOU PE TALO... 265

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României CORNIȚĂ, GEORGETA În căutarea arhetipului: Nava vie: poveste/Georgeta Corniță – , Baia Mare: Eurotip, 2019 ISBN 978-606-617-393-3 821.135.1

De același autor:

În căutarea arhetipului, poveste, Editura Eurotip, Baia Mare, 2018

(Coord.) Mimica. Dicţionar multilingv (român, francez, englez, german, maghiar), Editura Universităţii de Nord din Baia Mare, 2007

Comunicare şi semnificare. Studiul mimicii. Perspective interdisciplinare, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006

Comunicare şi semnificare. Atributele mimice în paradigma fizionomiei, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare, 2006

Fonetica integrată, Editura Umbria, Baia Mare, 2001

Dialogul în paradigma comunicării, Editura Umbria, Baia Mare, 2001

Paradigme ale expresivităţii în lirica populară nerituală din Maramureş, Editura Umbria, Baia Mare, 1997

Manual de stilistică, Editura Umbria, Baia Mare, 1995

Metodica predării şi învăţării limbii şi literaturii române (grădiniţă, clasele I-IV, gimnaziu şi liceu), Editura Umbria, Baia Mare, 1993

Profilul autorului:

Georgeta Corniță, prof.univ.dr. emerit, Centrul Universitar Nord din Baia Mare, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

georgeta cornita / nava vie 2019

C YM B

C YM B


100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

ÎN CĂUTAREAARHETIPULUI

nava vieGeorgeta Corni ă�

„ �

ș , �

�

�

ș ș ș ș

ș

”

─ Navele vii sunt ceea ce sunt, pentru că nu apar in

niciunui timp... In tie acest lucru! Noi însă, to i

apar inem unui timp pe care îl construim... Vă propun

ca pentru această încercare să nu construi i nimic,

fiindcă i înainte, i acum i după este totuna! A a,

trecerea noastră va fi firească i fără pierderi, pentru

că pierderile vor fi doar dacă le proiectăm noi...

Ge

org

eta

Co

rn

i.N

AV

AV

IEţă

•ÎN

CĂ

UT

AR

EA

AR

HE

TIP

UL

UI

De același autor:

Profilul autorului:

În căutarea arhetipului

Mimica. Dicţionar multilingv(român, francez, englez, german,maghiar),

Comunicare şi semnificare. Studiulmimicii. Perspective interdisciplinare,

Comunicare şi semnificare. Atributelemimice în paradigma fizionomiei,

Fonetica integrată,

Dialogul în paradigma comunicării,

Paradigme ale expresivităţii în liricapopulară nerituală din Maramureş,

Manual de stilistică,

Metodica predării şi învăţării limbii şiliteraturii române (grădiniţă, clasele I-IV,gimnaziu şi liceu),

, poveste, EdituraEurotip, Baia Mare, 2018

(Coord.)

Editura Universităţii de Norddin Baia Mare, 2007








Georgeta Corni�ăprof. univ. dr emerit, Centrul UniversitarNord din Baia Mare, UniversitateaTehnică din Cluj-Napoca

.

Searching for the Archetype.The living spacecraft

'

–

Mother Suro asked for their

attention:

Living spacecrafts are what they are

because they do not belong to a





anything, because before, now and

after are one and the same! Thus our

crossing will be natural and without

losses, because losses will exist only if

we project them... Our difficulty in

this effort of eliminating time

perception and supporting the living

spacecrafts as if we were part of

them... It might seem strange to you

that I speak like this, but what I am

telling you is what the Universal

Force wants me to communicate to

you...'

• 2019ISBN 978-606-617-393-3

C YM B

C YM B


100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

100C 100M100Y 100B

Date post:	01-Jan-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	0 times
Download:	0 times

ca pentru această încercare să nu construi i nimic,...

Documents