C7.4-Antropologie 5

Catedra de Istoria & Teoria Arhitecturii

ARHITECTURA LOCUIRE ORAS

DESPRE PERSPECTIVA ANTROPOLOGICA IN ARHITECTURA Ana Maria Zahariade

CUPRINS

I. Cate ceva despre antropologie - antropologia ca stiinta

- de ce antropologie in arhitectura

II. Despre locuire / locuinta / asezare din perspectiva antropologica

- recapitulare din IAC: arhitectura vernaculara vs. arhitectura culta - societatea moderna si vernacularul modern

- relativizarea teoriilor deterministe privitoare la forma casei/asezarii din perspectiva antropologica - formularea posibilista referitoare la alegerea formei

- persistenta si schimbare in natura omului si a institutiilor sale

III. Asimilarea lectiei antropologice in proiectare (- vernacularul pentru arhitectura culta – an I-IAC)

- lectia morala a arhitecturii vernaculare - avertismentele antropologiei

- strategii contemporane de conlucrare - specificitatile locale in fata globalizarii

Viata omului consta in mai mult decat o serie de nevoi strict functionale: dimensiunile psihologice si metafizice ale existentei umane sunt parte integranta a capacitatii fiecaruia de a se simti bine. Antropologia se ocupa de aceste dimensiuni culturale, ca si de cei mai banali constituenti ai existentei. De aceea este importanta pentru teoria si practica de azi.

(din MELHUISH, Claire, Why Anthropology?, in AD-vol. 66, 11-12/dec-nov 1996)

I. CATE CEVA DESPRE ANTROPOLOGIE

A. ANTROPOLOGIA CA STIINTA ANTROPOLOGIA (etimologic: stiinta sau descriere a omului) este un cimp disciplinar relativ nou – cu metode proprii de cercetare - care, la inceput, a studiat caracterele anatomice, fizionomice si biologice ale omului considerat in seria animala.

Termenul a fost mai intai folosit in teologie, incepand cu secolul al XVII-lea,, pentru a desemna actiunea de a vorbi in mod uman despre lucrurile divine.

La sfarsitul secolului al XVIII-lea, Kant ii consacra folosirea in filozofie si imparte antropologia in teoretica (cunoasterea omului in general si a facultatilor lui), pragmatica si morala (1798). Din ultimul sfert al secolului al

XIX-lea, cuvantul desemneaza studiul omului ca reprezentant al lumii naturii, zoologie a speciei umane. Aceasta acceptiune este astazi specificata prin adjectivul “fizic”, antropologia in general regrupand, impreuna cu antropologia fizica, un ansamblu de discipline (arheologie, preistorie, dar si lingvistica, folclor, etnologie…) care

studiaza omul in calitate de subiect apartinand lumii culturii. (Din Anthropologie in MERLIN, Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF,

2000)

ASTAZI, INTELEGEM PRIN ANTROPOLOGIE ansamblul stiintelor care studiaza omul. Fiind foarte legata de observatia de teren, pentru care si-a dezvoltat propriile metode de investigare, antropologia se prezinta mai degraba ca un ansamblu de studii, de teorii partiale, in curs, care studiaza omul si diferitele comunitati umane, si pun in lumina caracteristice distinctive ale productiilor si comportamentelor culturale si sociale ale acestora.



Inca de la inceputurile lor, sociologia si etnologia au incercat sa repereze corelatiile dintre structura sociala si amenajarea spatiului, corelatii utilizate de diferitele comunitati umane. Diversele asezari

umane, sate permanente sau asezari temporare, inscriu pe sol separari intre familii, intre clanuri, intre sefi si simpli locuitori, intre preoti si credinciosi. Astfel de indicii sunt folosite, de altfel, si de arheologi atunci cand sapaturile ii pun in fata urmelor unei asezari si ipotezele privind caracterul diferentiat sau

nu, ierarhizat sau nu, al grupului care locuia asezarea, capata o importanta decisiva pentru interpretarea urmelor gasite. In plus, un mare numar de civilizatii – dintre care cea chineza este cea

mai cunoscuta – isi amenajeaza spatiul umanizat in conformitate cu principalele credinte religioase si cosmogonice, trasind strazi, construind palate si temple, marcand punctele cardinale etc., astfel incat peisajul construit in acest fel exprima un simbolism rafinat si actiunile oamenilor capata valoarea unor

gesturi rituale.

Antropologul care studiaza atent spatiul unui grup uman poate deci sa citeasca in el nu numai organizarea sociala, dar si multe dintre reprezentarile ei. Mai mult, depasind cadrul asezarii, se face

distinctia intre diferitele tipuri de spatii umanizate.

In fine, spatiul se poate defini in maniera sociologica ca fiind aria pe care o acopera toate relatiile sociale ale unei comunitati determinate (etnie, grup lingvistic, etc.)

(Din Anthropologie de l’espace in MERLIN, Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

ANTROPOLOGIA CULTURALA studiaza institutiile si tehnicile dezvoltate in diversele societati/comunitati: Antropologia cauta (...) sa elaboreze stiinta sociala a “observatului” (Levi-Strauss). Campul ei de studiu, foarte pragmatic, se suprapune astfel, cel putin partial, peste etnologie (rurala sau urbana), peste geografia culturala, etc.

Antropologia sociala incearca sa studieze comparativ variatele niveluri ale vietii sociale (politica, economica, de rudenie, etc.), observata in diversele tipuri de societati. Scopul este stabilirea legilor

generale ale vietii in societate, valabile atit in societatile primitive cit si in cele moderne.

Antropologia culturala se preocupa in special de problemele relativismului cultural (cercetarea elementelor de originalitate ale fiecarei culturi), prin studiul raporturilor dintre diversele niveluri ale unei societati si prin transmisia culturii. Foarte popular la antropologii americani, termenul a fost introdus relativ recent in Franta, unde – alaturi de cel de antropologie sociala – era cuprins in “etnologie” (cf. Levi-Strauss, Anthropologie structurale, 1958, cap. 1).

De fapt, frontierele dintre cele doua sint destul de vagi, pentru ca acestea rezulta mai degraba din ordinea in care e condusa analiza cimpului investigat.

In ceea ce priveste habitatul si urbanismul, antropologia sociala se ocupa mai ales sa gaseasca legile care administreaza modurile de a locui si evolutia lor in toate societatile. Antropologia culturala se concentreaza asupra trasaturilor specifice ale habitatului unei societati, considerat ca un fapt social comprehensibil numai in relatie cu celelalte caracteristici religioase, simbolice, ecologice, economice etc., ale acestei societati.

(din Anthropologie sociale et culturelle in MERLIN,Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de

l’aménagement, PUF, 2000)

B. DE CE ANTROPOLOGIE IN ARHITECTURA Limba este mai mult decit un simplu mijloc de comunicare a gindului: ea constituie un element major in

formarea gindirii. In plus, [...] chiar modul in care omul isi percepe mediul inconjurator este “programat” de limba pe care o vorbeste [...]

Autorul demonstreaza apoi ca aceasta este valabil si pentru restul conduitelor/comportamentelor umane si pentru cultura in general.

S-a crezut multa vreme ca experienta este un bun comun al oamenilor si ca este oricind posibil sa se comunice cu o alta fiinta umana facindu-se referinta directa la experienta practica, evitind astfel limba si

cultura. Aceasta ar presupune ca daca doi oameni sint supusi aceleiasi “experiente”, informatii virtual similare



ar fi furnizate de fiecare creier si ca fiecare creier le-ar inregistra in acelasi fel - ceea ce s-a crezut multa vreme.

Ori, cercetarile proxemice (parte a semioticii care studiaza felul in care fiintele – si mai ales omul – utilizeaza spatiul, n.n.) arunca un mare semn de indoiala asupra acestei ipoteze, in mod special in cazul culturilor

diferite. [Se demonstreaza apoi ca] Indivizii apartinind unor culturi diferite, nu numai ca vorbesc limbi diferite, dar, mai

ales, locuiesc lumi senzoriale diferite. Selectia datelor senzoriale insemnind admiterea unor elemente si eliminarea altora, experienta umana va fi perceputa in mod foarte diferit de la o cultura la alta, conform diferentelor de structura ale sitei perceptive

specifice diverselor culturi. Ambientele arhitecturale si urbane create de om sint expresia acestui proces de filtraj cultural.

(Din E.T. Hall, The Hidden Dimension, 1966)

Antropologia si-a facut intrarea in arhitectura ca o alternativa ceruta de esecul social si ambiental al arhitecturii moderne, de incapacitatea ei de a raspunde necesitatilor reale ale oamenilor (ambele traduse si intr-o criza de credibilitate a arhitecturii). De aici, obligativitatea gasirii altor modalitati de intelegere a sensului relatiei omului cu lumea si o reorientare a proiectarii de arhitectura, pentru care antropologia poate da indicatii (cel putin partiale) prin intelegerea altor culturi si sisteme de valori si a felului in care ele functioneaza, si prin recunoasterea etnocentricitatii proprii si a limitelor propriei culturi. Perspectiva antropologica a contribuit astfel la relativizarea pretentiei universale a conceptiilor Miscarii Moderne si la ancorarea proiectarii in realitatea umana diferentiata pe care arhitectii o ignorau, si pe care aceasta perspectiva incearca sa o puna in lumina prin studii locale.

Cartea lui E.T.Hall Dimensiunea ascunsa (recomandata in bibliografie si din care am extras motto-ul), aparuta in 1966, a reprezentat un moment foarte important pentru “punerea in criza” a principiilor cu pretentie universala ale arhitecturii functionaliste (Carta de la Atena), pledind

pentru - si demonstrind prin cercetari stiintifice - integrarea in productia spatiului a doua dimensiuni ignorate in gindirea urbanistica de pina atunci:

- conduitele spatiale umane, pe care le deduce din comparatia cu comportamentul animal (raportarea la etologia animala), de unde apar conceptele de teritorialitate, distanta critica,

stress, etc.; - rolul culturii (respectiv al diferentelor culturale) in constructia spatiului si in modul de

organizare si folosire a lui. In introducerea perspectivei antropologice in arhitectura, un rol deosebit l-au jucat, de la sfirsitul anilor 1950, scoala structuralista olandeza (arhitectul Aldo van Eyck), structuralismul francez (Claude Levi-Strauss), studiile tipologice italiene etc. De atunci, influenta “stiintei despre om” asupra cercetarilor teoretice privind arhitectura si urbanismul s-a dezvoltat in trei directii principale: • Punerea la punct a problemelor tinind de orientare, de definire a teritoriului necesar individului si comunitatii si - mai general - a raportului omului cu ambientul. In aceste demersuri confruntarea cu comportamentul animalelor (antropologia comparata, ecologia, arhitectura zoologica) a jucat un rol important. • Evidentierea anumitor constante ale asezarii umane, prin confruntarea spatiului cu variabilele proprii fiecarei culturi (antropologia culturala, etnologia, in conexiune cu psihologia, Gestalttheorie, etc.) • Verificarea statistica si ordonarea istorica si teoretica ale necesitatilor sociale si simbolice ale individului, familiei si comunitatii.



Toate aceste diverse abordari teoretice, cu aplicatii atit in intelegerea arhitecturii cit si in abordarea proiectului de arhitectura, converg spre recuperarea “valorilor” umane legate de productia si utilizarea spatiilor.

In continuare, vom urmari mai in detaliu numai citeva aspecte teoretice care isi au

originea in antropologie – una dintre perspectivele care au fertilizat gindirea arhitecturala in ultimii cincizeci de ani si au ajutat-o sa depaseasca aspectele pur

formale si functionale.



II. DESPRE LOCUIRE-LOCUINTA DIN PERSPECTIVA ANTROPOLOGICA

Studiile antropologice ne pot spune ceva despre felul in care locuia omul arhaic, despre cum se situeaza el in lume, despre cum se “inradacineaza” intr-un loc anume. Aceasta ne trimite la studiul locuintelor si asezarii societatilor traditionale, deci la arhitectura vernaculara.

De aceea, se vor relua si imbogati anumite chestiuni legate de arhitectura vernaculara, anuntate la cursul de IAC din anul I.

Tot de aceea, va rog sa reluati acea parte a cursului de anul I (site: www.iaim.ro/catedre/catedra_istorie_teorie_restaurare/note - IAC. note de curs)

A. ARHITECTURA VERNACULARA SI ARHITECTURA “CULTA”

1. DEFINITII

Arhitectura vernaculara: • arhitectura fara arhitect, fara proiect desenat, facuta direct de utilizatori, eventual cu mina de lucru specializata; prin aceasta, arhitectura vernaculara este transpunerea directa in forme a modului de viata specific; • arhitectura populara (rurala si urbana). Urmind terminologia din RAPOPORT, Amos, Une anthropologie de la maison, arhitectura vernaculara cuprinde doua mari tipuri: • arhitectura primitiva = arhitectura societatilor primitive (de obicei anterioare scrisului); • arhitectura indigena, rurala si urbana = arhitectura societatilor urbane si rurale in care poate interveni in constructie o mina de lucru specializata (dar nu si un proiect facut de arhitect). Arhitectura culta, sau mai bine spus arhitectura ERUDITA (termenul erudita este mult mai bun, dar l-am gasit prea tirziu, asa ca voi continua sa-l folosesc pe cel de culta, deorece pe acesta l-am folosit in anul I, dar voi retineti diferenta, va rog), este productia unor specialisti care – prin proiect - se interpun (cu cunoasterea lor specifica, eruditia lor) intre locuitor si mediul sau construit.

2. DIFERENTE INTRE ARHITECTURA VERNACULARA [A.V.] SI CEA CULTA / ERUDITA [A.C.]

In ceea ce priveste alegerea formei • A.V. Oamenii (anonimi) construiesc exprimindu-si direct modul specific de viata

MOD DE VIATA = totalitatea aspectelor culturale, materiale, spirituale, sociale care caracterizeaza un grup uman inchegat.

Forma admisa este PRESCRISA PRIN TRADITIE [din latinescul tradere = a transmite], care exprima sistemul de valori colective ale acelui tip de societate, al tuturor membrilor colectivitatii. Deci alegerea formei se face conform valorilor colective ale grupului.

TRADITIA VERNACULARA = 1. transmisia orala a ansamblului de norme, practici, doctrine religioase si morale, a

manierelor de a gindi si a face; 2. ansamblul comportamentelor, atitudinilor corespunzatoare sistemului de valori al

colectivitatii respective, precum si tot ce presupune acumularea in timp, sedimentarea productiilor si institutiilor colectivitatii respective.

• A.C. Habitatul este rodul creatiei unor specialisti, care il proiecteaza pentru altii.



Forma este INVENTIA UNEI “SUBCULTURI” PROFESIONALE (termenul subcultura nu este folosit in sens peiorativ ci in sensul de parte a unei culturi); ca urmare, exprima in primul rind valorile acestei (sub)culturi “de elita”.

(Ceea ce nu inseamna ca arhitectura culta nu are propria ei traditie, TRADITIA CULTA, dar aceasta este o elaborare intelectuala, mult mai dinamica, si orientata catre scopuri proprii, “de

specialitate”.)

De aici decurg diferentele in ceea ce priveste modul de transmisie al formei • A.V. Prin transmisie orala, forma face parte din educatie inca de la nastere, prin procesul de

socializare a individului (socializare = enculturatie = internalizarea normelor societatii/grupului). Uneori (cazul vernacularului indigen) se face si prin imprumuturi/schimburi culturale (asa numita aculturatie). Traditia reprezinta un acord comun, are valoare de lege, asadar reprezinta o autoritate colectiva. Procedeaza prin modele formale (forme prescrise, arhetipuri) = forme admise care se preiau si/sau se ajusteaza => variatiuni. Societatile acestea fiind foarte traditionaliste, forma prescrisa de traditie e foarte rezistenta (inovatia nu este o valoare pozitiva). Forma este caracterizata de lipsa pretentiilor estetice si teoretice - adica intentiile artistice nu sint conceptualizate; uneori nu exista nici vocabular tehnic. • A.C. Forma este o elaborare intelectuala complexa, constient orientata catre scopul de a produce o impresie (de dominare asupra maselor, sau de placere estetica, de suscitare a respectului grupurilor rafinate, de elita, etc.) si este teoretizata ca atare. Se transmite prin diverse forme de invatamint si prin schimburi culturale (aculturatie). Procedeaza prin modele teoretice si formale = modele arhitecturale (“ ansamblu de cunostiinte

de breasla care mediaza exprimarea prin forme a necesitatilor sociale, economice, politice ale

momentului”, cf.supra, cursul introductiv, dupa Castex & Pannerai). Si aici exista o traditie, o sedimentare in timp a cunoasterii specifice (de breasla), la care adesea se face recurs, ca la o forma de autoritate, dar aceasta traditie este scrisa, teoretizata si (apoi) transmisa. In general este caracterizata printr-un mai mare dinamism formal si prin inventivitate (caracteristici foarte apreciate), reprezinta valori specifice (din ce in ce mai mult in epoca moderna).

In ceea ce priveste utilizarea formelor • A.V. Forma raspunde totdeauna modului de viata specific al societatii si valorilor acesteia: nevoi obiective si nevoi spirituale. • A.C.



Forma raspunde evident unor nevoi (altfel nu ar exista), dar intre utilizatori si forma construita se interpune sistemul de valori al subculturii de specialitate, care nu coincide neaparat cu cel al utilizatorilor. Astfel, poate aparea o discrepanta intre forma creata/proiectata de specialisti si valorile si modul de viata al utilizatorilor; de aici se poate produce o criza a mediului construit (ex.: orasul functionalist s-a vazut in timp ca nu corespunde in totala masura modului de viata pe care oamenii si-l doreau).

B. SOCIETATEA MODERNA SI VERNACULARUL MODERN

1. DECLINUL TRADITIEI VERNACULARE IN SOCIETATEA MODERNA Cauze:

• dezvoltarea moderna a societatii, dezvoltarea tehnologica, productia industriala • numarul mare, cresterea complexitatii, accentuarea ritmurilor • accentuarea specializarii si diferentierii societatii • tipuri de constructii in numar si complexitate foarte mare • desacralizarea societatii moderne • pierderea sistemului de valori comun impartasit/acceptat • cresterea individualismului (a se vedea seminarii fenomenologie). Efecte:

• inlocuirea regulii acceptate a traditiei prin controlul institutionalizat (coduri, regulamente, legislatie, impuse)

• ordinii morale i se substituie astfel o ordine tehnica • cultura originalitatii • pierderea scopului comun al arhitectului si al publicului • “anonimizarea” relatiei arhitect-utilizator • habitatul in criza • inlocuirea productiei artizanale cu cea industriala.

Declinul productiei vernaculare (artizanale, mestesugaresti) si a valorilor ei specifice ca urmare a revolutiei industriale,

precum si inlocuirea obiectului manufacturat cu cel industrial au fost resimtite ca o criza sociala si morala, si au produs

dezbateri aprinse si cautari ale unor solutii de conlucrare (ex. Arts & Crafts, William Morris), care au avut mare

importanta pentru evolutia gindirii si practicii arhitecturale.

Chestiunea nu este transata si este reluata si astazi, desigur cu alte argumente, in conditiile “rezistentei” culturilor locale

in fata globalizarii.

(a se citi Mario VARGAS LLOSA, The Culture of Liberty)

2. EXISTA TOTUSI UN VERNACULARUL ACTUAL?

• ~75 % din constructia de locuinte in lume este inca vernaculara. O mare parte din populatia globului se gaseste inca in stadii de dezvoltare premoderne – “lumea a treia”. • Constructia spontana din societatile moderne Apare un fenomen de reglare a diverselor necesitati ale societatii moderne cu ajutorul constructiei spontane. Deci putem vorbi de limbajul vernacular al diverselor tipuri de constructii care apar spontan, fie construite direct de utilizatori, fie de diversi promotori. Fenomenele de tip bidonville, slums etc. sint totusi expresia spontana a necesitatilor unor tipuri de comunitati, inca insuficient studiate. • Din aceasta constructie spontana, apare si un limbaj formal de tip soft architecture,

kitsch, etc., care prezinta o vitalitate aparte, si asupra carora arhitectii au inceput sa se aplece in momentul in care au descoperit ca vitalitatea ideilor lor s-a stins.



Soft architecture (in franceza architecture douce, la noi nu s-a tradus) este un termen care

desemneaza o forma actuala de vernacular (in general urban) in care, in locul materialelor naturale caracteristice arhitecturii vernaculare, se folosesc materiale industrializate aruncate (hublouri de

vapoare, ferestre de plastic, diverse piese recuperate din demolari…), puse in opera dupa criteriile necesitatii si intuitiei constructorului anonim, si din alaturarea carora apar asocieri spontane cu

anume expresivitate de o factura pop-art, arte povera etc. Fenomenul a intrat in aria de interes a arhitecturii erudite prin anii 1970, tocmai pentru prospetimea inocenta si pentru hazul spontan pe

care le-au adus. Kistch-ul este un fenomen greu de definit (nu exista un consesns, ci diferite interpretari), care se

refera in general la forme de expresie pseudo-artistica, la produse cu pretentie artistica dar lipsite de profunzimea unei trairi artistice si considerate de prost gust de cultura stabilita, adesea produse

in numar mare tocmai pentru ca sint “populare” prin faptul ca nu au pretentii si sint receptate cu usurinta si cumparate ca substitut de arta… Kitsch-ul a putut fi considerat ca o degenerescenta

amenintatoare pentru orice forma de arta sau, din contra, ca o noua forma de arta a fericirii (Abraham Moles, Psihologia Kitschului). Indiferent de dificultatile definirii si aprecierilor de valoare,

fenomenul are o spontaneitate, o anumita prospetime si o formula de adresare foarte directa, chestiuni care l-au adus in atentia arhitectilor in momentul in care , tot prin anii 1970, au inceput sa

se caute improspatarea si largirea limbajului arhitectural si o comunicare mai inteligibila cu asteptarile utilizatorilor

• “Cultura de masa”, o alta forma de vernacular?

Se afirma (Dwight Mac Donald) ca astazi nu mai exista distinctia traditionala dintre cultura “inalta”/erudita si cea “populara”, si ca cladirile/constructiile moderne neproiectate de arhitecti apartin unei alte forme de cultura, aparuta dupa sec al XVIII-lea, “cultura de masa”.

Cultura “populara” este creata de oameni atunci cind exista o comunitate; “cultura de masa” reprezinta ceea ce coboara dinspre cultura “inalta”, si este asimilat si prelucrat in moduri specifice (adesea improprii), atunci cind exista numai o masa atomizata de indivizi. In acest caz, publicitatea joaca un rol cheie in transmisia diverselor “modele”.

Conform acestei interpretari posibile, casele facute de diversi promotori si in care proiectul este schimbat total pentru a raspunde “miturilor” publicitare in care clientul

crede – deci se poate spune ca nu exista proiect - ar apartine mai degraba culturii de masa. Intrebarea este daca nu este si aceasta o forma de vernacular.

Alti cercetatori afirma ca productia vernaculara este totusi vie in societatile moderne, atita vreme cit urbanismul si constructiile spontane reprezinta anumite valori care lipsesc celor proiectate de arhitecti; ele exprima ceva despre modul de viata al oamenilor (care totusi formeaza diverse tipuri de comunitati, unite prin diverse formule de coeziune), ceea ce explica deopotriva reusita si succesul lor. • E de vazut daca omul modern are inca propriile mituri, propriile forme de case care exprima valorile si optiunile lui, si daca aceste valori sint mai mult decit simple “capricii individuale”, asadar daca mai exista VALORI COLECTIVE. In acest sens se vorbeste despre rolul modului electronic de comunicare in coagularea unui tip nou de comunitate: “satul global” si “megalopolisul international” (Marshal McLuhan).

C. RELATIVIZAREA DETERMINISMULUI DIN ACEASTA PERSPECTIVA

dupa Amos Rapoport, House, Form and Culture (Une anthropologie de la maison)

(a se citi extrasele bibliografice, la curs nu se vor discuta decit anumite aspecte) 1. CERCETARILE ANTROPOLOGICE SI “DETERMINAREA FORMEI” IN ARHITECTURA



Clima si nevoia de adapost

In general ideea ca preocuparea prima a omului este cea de a se adaposti, precum si cea prin care imperativele climatice determina forma casei sint comun acceptate de teoria arhitecturii. Desi nevoia de adapost nu se poate pune in discutie ca atare si ca in general exista o adaptare climatica a formei casei, cercetarile antropologice au aratat ca pot exista motive de alta factura (tabuuri, chestiuni religioase) capabile sa antreneze optiuni chiar la nivelul intelegerii adapostirii, si care sa fie mai tari decit imperativele climatice: dovada existenta multelor exemple anticlimatice. In plus, exemplele aduse de cercetarea antropologica demonstreaza ca acelorasi conditii climatice li se poate raspunde prin forme foarte diferite si deci, ca alegerea formei nu este conditionata numai de clima.

Materialele, constructia, tehnologia Se spune in teoria arhitecturii ca “timp de milenii lemnul si piatra au determinat caracterul

constructiilor” si ca formele se dezvolta pe masura ce omul invata sa stapineasca tehnologii

de constructie mai complexe, ca formele fac parte dintr-o dezvoltare progesiva in care se

succed etape aproape inevitabile. Aceasta afirmatie este valabila, in masura in care ea nu

capata caracter de postulat.

Cercetarile de teren arata ca omul nu face neaparat ceva pentru ca stie sa-l faca, iar

aceleasi materiale pot da nastere unor forme foarte diferite, ceea ce inseamna ca acest

aspect nu este neaparat determinant.

Astfel, s-ar parea ca prima afirmatie este mai valabila pentru epoca moderna decit pentru

arhitectura vernaculara.

Relieful si situl Adaptarea la relief pare un determinant logic al formei casei vernaculare, iar chestiunea

sitului ca “fundament” al formei arhitecturale este foarte la pret in ultimii ani (in legatura

cu abordarea contextuala, despre care se va mai vorbi). In plus, cercetarile antropologice

demonstreaza existenta unui atasament aproape mistic fata de pamint in societatile

traditionale, ceea ce duce si la persistenta/conservarea siturilor.

Cu toate acestea, nenumarate exemple ne arata ca forme de relief similare dau nastere la

forme construite diferite, iar situri diferite pot da nastere unor forme asemanatoare.

Cercetarea ratiunilor care duc la alegerea unui anume sit pentru asezare, duc la concluzia

ca intelegerea sitului in sens spiritual este, in multe cazuri, mai tare decit ratiunile materiale

si ca efectele produse de sit par sa fie mai ales de ordin cultural. Ceea ce inseamna ca nu se

poate vorbi de o simpla determinare.

(Subiectul sitului se va relua la perspectiva contextualista, anul viitor - ACP).

Considerentele economice Au fost larg utilizate pentru a explica forma de asezare si cea a casei.

Desi economia joaca un rol incontestabil, diferite exemple aduse de cercetarea

antropologica arata ca in societatile de penurie factorii economici nu sint dominanti (uneori

saracia este chiar pretuita) si ca aceluiasi tip de dezvoltare economica ii pot corespunde

forme foarte diverse. Deci, desi reprezinta constringeri importante, chestiunile economice nu

pot fi considerate un determinant direct si unic al formei.



Religia Reactia fata de acest determinism obiectiv (natural si material) si foarte raspindit a adus in

discutie un determinism spiritual, care neglijeaza o serie de factori fizici importanti si

atribuie forma casei/asezarii exclusiv religiei. In pozitia extrema, se face din casa un templu.

Aceasta s-a intimplat si se intimpla in anumite culturi traditionale, dar numai intr-unele.

Multe exemple coroboreaza afirmatia ca omul a fost un animal creator de simboluri inainte

sa fie un animal creator de unelte, ca a devenit un “specialist al mitului, religiei, riturilor,

inainte de a deveni un specialist al aspectelor materiale ale culturii” (MUMFORD, Lewis:

Arts & Techniques).

Cu toate acestea incercarea de a atribui forma numai cauzalitatii religioase este mai

degraba simplista: una este sa aratam ca locuinta are aspecte simbolice si cosmologice, ca

ea este mai mult decit un simplu adapost sau mijloc de mentinere al echilibrului metabolic

(ceea ce repune in discutie “functiunile” locuintei; a se vedea C. Noica Locuinte pentru om

si izotopii lui), si alta sa spunem ca locuinta este construita numai pentru chestiuni rituale. Cercetarile antropologice arata ca alegerea formei este incontestabil acompaniata de o alegere de simboluri, dar aceasta nu inseamna o determinare absoluta, nu inseamna mai mult decit faptul ca religia are o importanta foarte mare in alegerea formei, ca ofera o gama larga de posibilitati de alegere (prin largimea acestei game, considerentele religioase sint chiar mai putin “deterministe” decit explicatiile materialiste date formei). Nici religia singura nu poate explica forma casei/asezarii.

CONCLUZII POSIBILE: • Exemplele pe care ni le ofera antropologii arata ca explicatia determinista a formei printr-o

relatie de cauzalitate directa cu un singur factor (material sau spiritual), este insuficienta si

simplista.

• Atita vreme cit foarte multi factori par sa concure la forma pe care o ia casa/asezarea,

inseamna ca este necesara o explicatie mai nuantata, care sa ii puna in relatie si sa ia in

considerare omul real, cu tot bagajul lui biologic, spiritual, social, istoric.

• Aceasta explicatie a fost sugerata mai intii de geografi si preluata de antropologi sub forma

“TEORIEI POSIBILISTE”.

D. FORMULAREA TEORIEI POSIBILISTE PRIVIND ALEGEREA FORMEI 1. CONTINUTUL FORMULARII POSIBILISTE:

In interactiunea dintre om (cu toate atributele sale) si mediu (cu toate coordonatele acestuia), forma nu raspunde direct aspectelor/nevoilor concrete. Aceastea sint filtrate/interpretate de oameni.

(a se revedea cursul introductiv: omul ca fiinta simbolizatoare, care raspunde mediului nu direct, pentru supravietuire si perpetuarea

speciei, ci prin trecerea raspunsurilor prin sistemul sau de simbolizare, prin nivelul spiritualitatii.)

Producerea formei implica totdeauna o ALEGERE, care corespunde modului de viata specific, sistemului de valori, tabu-urilor, obisnuintelor, cailor traditionale ale culturii, matricei culturale, reusind in general sa se adapteze conditiilor materiale specifice. FORMA ESTE REZULTATUL UNEI ALEGERI in cadrul interactiunii om-mediu, in care: • mediul ofera anumite posibilitati si conditii • omul alege, dupa anumite criterii. ALEGEREA ESTE INFLUENTATA DE: • factori primari = un filtru de natura socio-culturala; • factori modificatori cu diferite grade de constringere. Factorii modificatori si gradele lor de constringere au propria dinamica istorica: In trecut (si in societatile traditionale actuale): relieful, clima, tehnicile si materiile prime limitate, lipsa surplusului economic, forta traditiei.

Azi, in societatile moderne:



- unele din cele anterioare dispar sau sint compensate de dezvoltarea tehnologica (discutie despre masura compensarii si cu ce pret); - se adauga: densitatea si numarul mare, institutionalizarea controlului prin coduri, regulamente, legi, organismele de planificare, zoning-ul, exigentele financiare ale bancilor, societatilor de imprumut, companiilor de asigurare, etc.

Dar, oricite constringeri ar exista, exista totdeauna si o posibilitate de alegere. CERCETARILE ANTROPOLOGICE NE ARATA CA LOCUINTA SI ASEZAREA SINT

MIJLOACE CONCRETE PENTRU PERPETUAREA MODULUI DE VIATA SPECIFIC SI CARE TRADUC ASPIRATIA UNUI GRUP UNIFICAT LA UN AMBIENT IDEAL (DE NATURA

SIMBOLICA). PRIN ACESTEA, ELE SINT EXPRESIA MANIFESTA A IMPORTANTEI ACORDATE DIFERITELOR

ASPECTE ALE VIETII SI A DIFERITELOR MODURI DE A PERCEPE REALITATEA.

2. DETALIEREA/CERCETAREA TEORIEI POSIBILISTE

Pentru a intelege casele/asezarea, adica alegerea formei arhitecturale, TREBUIE INTELESE ESENTA, SEMNIFICATIILE, VALORILE PROFUNDE ALE UNEI CULTURI. De aceea trebuie studiati cu atentie factorii primari, de factura socio-culturala.

Factorii primari = filtrul “cultural” REPREZINTA componenta socio-culturala a modului (genului) de viata: toate aspectele culturale, materiale, spirituale si sociale specifice unui grup inchegat, modul de a fi si de a face. Aici este cuprinsa totalitatea obiceiurilor, credintelor, conventiilor care intra in ceea ce se numeste personalitatea de baza a unui grup inchegat (conceptul de personalitate de baza defineste un individ in cadrul matricei culturale a unei colectivitati). SE DEFINESC ca ansamblu al comportamentelor si atitudinilor colective care se raporteaza la anumite modele culturale. Ei fac parte din definitia modului (genului) de viata. Dar pentru a fi cercetati, e nevoie de o descompunere a lor (o instrumentalizare).

Dupa Rapoport (cf. Redfield) ei reprezinta ansamblul conceptelor de: CULTURA (ansamblu de idei, institutii, activitati avind forta de conventie in societate);

ETOS (fizionomia morala caracteristica a unui popor/grup; predispozitiile dominante care subintind credintele, practicile, obiceiurile unui grup);

CONCEPTIA DESPRE LUME (maniera caracteristica in care un popor/grup vede lumea);

CARACTERUL “NATIONAL” (= tipul de personalitate de baza care apare in general intr-o societate). In contextul actual, care pune in evidenta

multiculturalitatea in interiorul “nationalului”, e de discutat daca acest concept nu e depasit, daca nu e vorba mai degraba de un caracter regional, etnic-

religios, de grup etc. Pornind de la aceasta descompunere a factorilor primari, Rapoport face o discutie privitoare la rolul religiei care, in majoritatea cazurilor, in societatile primitive si preindustriale, este un aspect esential al existentei si pare sa subsumeze toate aspectele socioculturale ale modului de viata. O rezum, pentru ca cred ca are relevanta pentru discursul arhitectural actual.

DISCUTIE PRIVIND RELIGIA CA FILTRU SOCIO-CULTURAL “TARE”

RELIGIA poate fi definita ca ansamblu de credinte (dogme) si de practici (rituri si interdictii) referitoare la sentimentul divinitatii si care ii uneste intr-o aceeasi comunitate morala pe toti cei

care adera la acest sistem. Ca atare, ea circumscrie multe dintre aspectele socio-culturale ale modului de viata, constituie

principalul mediu de transmisie a traditiei de viata a grupului, si constituie principala lui forta



coeziva. (Etimologia traditionala face sa derive termenul de la latinescul religio, relegere =

legatura, a lega, a aduna la un loc; deci religia ar fi legatura dintre oameni.) Asadar, religia constituie un bun punct de plecare pentru intelegerea naturii simbolice a alegerii

formei (casa, asezare). Exemplele in care forma (alcatuire interioara si exterioara) reflecta conceptia religioasa sint

multiple: - Reflectarea in forma casei-asezarii a imaginii cosmice asupra lumii - orasul ca imago mundi;

- orientari rituale in interiorul casei si la nivelul asezarii;

- atitudini simbolice in interiorul casei; - zoning determinat religios la nivelul asezarii etc

Dar, desi reprezinta cheia atitudinilor simbolice in elaborarea habitatului, RELIGIA SINGURA NU POATE EXPLICA DIVERSITATEA ALEGERILOR FORMALE si nici nu e suficienta pentru intelegerea in amanunt a alegerii formei casei/asezarii. Ea ofera mai degraba o mare varietate de posibilitati, si intervine in alegerea formei in moduri foarte subtile, la diverse niveluri. De altfel, descompunerea practicata de Redfield, desi necesara pentru sistematizarea fenomenului, este prea generala pentru a lamuri mai complet alegerea formei. De aceea e necesara o descompunere a factorilor primari care influenteaza alegerea formei in termeni mai concreti, mai specifici pentru locuinta/asezare (si, prin aceasta, mai semnificativi pentru arhitectura).

3. DESCOMPUNEREA FILTRULUI “CULTURAL” IN TERMENI MAI CONCRETI: (dupa Rapoport)

Diversele nevoi fundamentale (respiratie, hrana, odihna, confort, cistig al existentei, igiena, etc.) par chestiuni utilitare (strict functionale), dar insasi notiunea de nevoie fundamentala implica judecati de valoare, si deci o alegere chiar la nivelul ideii de utilitate. Alegerea se refera mai ales la modul in care se satisfac aceste nevoi (se refera la CUM, nu – strict utilitar – la CE) si se reflecta in diferitele interpretari ale conceptelor de “acasa” (home), de protectie fata de clima si de dusmani, de odihna, de confort, de mod in care se respira (aer curat, mirosuri), de grad de luminozitate, de hrana, de saracie, de igiena, etc. Structura familiei (cu toata incarcatura ei simbolica) poate influenta atit forma casei cit si pe cea a asezarii. Locul femeii, desi este un aspect al sistemului familial, este foarte important pentru ca are un mare grad de specificitate in diversele culturi.

Intimitatea este in mare masura legata de locul femeii in diversele societati, dar nu numai. Intimitatea tine de conventiile specifice si este conceputa foarte diferit de diversele culturi. Se poate defini: • atit in interiorul locuitei,

• cit si in raport cu exteriorul, în acest caz punind in discutie relatia casa-strada si separarea domeniilor public (strada cu vecinii) si privat (casa cu viata ei).

Poate lua forme diferite legate de valorile locale, de comportamentul teritorial si de “ideea de locuinta”. Desi, in civilizatia noastra, arhitectii vorbesc adesea de intimitate ca

despre o nevoie fundamentala, in realitate ea este un fenomen



complex si foarte variat, si valorizat foarte diferit. (In general pozitia

noastra este puternic influentata de traditia crestina).

Teritorialitatea desemneaza conduita caracteristica adoptata de un organism pentru a-si lua in posesie teritoriul si a-l apara impotriva membrilor din aceeasi specie.

Ideea a fost sugerata de etologie (studiul comportamentului animal) si de proxemica (parte a semioticii care studiaza felul in care fiintele – si mai ales omul – utilizeaza spatiul). Prin analogie cu comportamentul animal (unde cercetarile au evidentiat existenta unor distante admise pentru coabitare, variabile de la specie la specie), s-a declansat cercetarea instinctului teritorial al omului. Mecanismele instinctului teritorial uman au fost descrise in termenii unui sistem comportamental specific, care a evoluat in mod asemanator cu cel anatomic si care ia forme culturale specifice.

La nivelul alegerii formei, isi gaseste exprimarea in separarea domeniilor public (strada cu vecinii) si privat (locuinta cu viata ei), chestiune care are propria evolutie istorica in diversele spatii culturale.

Se poate manifesta si prin gradele diferite de suportabilitate la aglomeratie (inteleasa ca violarea “distantelor critice” de apropiere), ceea ce poate explica diferite comportamente agresive, stress-ul datorat aglomeratiei (tensiune crescatoare pina la autodistrugere) etc.

Diversele traditii culturale prezinta rezistente diferite la aglomeratie, ceea ce inseamna –

de fapt - valori diferite acordate acestui factor, care s-au transmis ca atare, devenind

aproape “genetice” pentru diversele spatii culturale.

Relatiile sociale in interiorul asezarii se refera la felul in care acestora li se acorda valori diferite in diverse culturi: • nevoia de intilnire, care defineste omul ca animal social, dar care ia forme diverse exprimate

prin UNDE si CUM se intilnesc oamenii; • locul de intilnire: strada, fintina, piata, cafenea, pub etc., influenteaza deopotriva forma

asezarii; • orientarea, facilitatea cu care oamenii isi gasesc drumul catre locul de intilnire. Alegerea intervine la fiecare dintre aceste niveluri, iar valorizarea si interpretarea lor poate prezenta mari diferente de la cultura la cultura. Relatia casa-asezare reflecta sintetic atitudinile culturale specifice ale diverselor grupuri umane privind nevoia de intimitate, teritorialitatea si separarea domeniilor si relatiile sociale din interiorul asezarii. Foarte schematic, se pot trasa doua pozitii/traditii limita: • (1) aglomerarea este privita ca totalitate a cadrului de viata in care locuinta reprezinta numai

o parte mai concentrata si mai privata Este specifica grosso-modo culturilor de factura europeana, desigur cu mari variatiuni culturale.

In acest caz, tranzitia public-privat este deosebit de importanta: ideea de praguri succesive si a spatiilor divers investite, care se deschid unele spre altele (ex. Satul romanesc, a se citi in acest sens Ernest BERNEA, Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman). • (2) locuinta este totalitatea cadrului de viata, iar aglomerarea este vazuta numai ca un tesut

conectiv, strict functional, de acces la casa, cimp, fintina, cladire de cult etc. Este specifica mai ales culturilor de factura ne-europeana. Desigur, exista variatiuni mari in interiorul acestei scheme.



In ambele cazuri pragul este un element de maxima importanta. Cultura urbanistica moderna pare sa fi favorizat mai degraba cea de a doua schema, ceea ce intra in contradictie cu traditia de factura europeana. Relatia cu natura:

In termeni antropologici, se pot distinge in mare trei tipuri de atitudini care stau la baza inter-relatiei omului cu natura (cuprinzînd si situl/teritoriul) in cadrul edificarii habitatului. Relatia e pusa în termeni de Mine-Tine si Mine-Acesta, care, dupa anumiti autori, ia din punct de vedere istoric trei forme: • religioasa si cosmologica; • simbiotica; • utilitara. În primele doua cazuri, natura si peisajul sînt un Tu, iar relatia este personala, se lucreaza impreuna cu natura/situl; pe cînd în al treilea, natura este un Acesta, un obiect asupra caruia se lucreaza, eventual o sursa de exploatat. Acest al treilea tip de atitudine înseamna o modificare fundamentala a relatiei, indiferent cind apare ea. De altfel, chestiunea cronologica este controversata: unii sugereaza ca schimbarea este post-carteziana, asa cum altii considera ca toate cele trei atitudini au coexistat în culturile evoluate înca de la început, dar in diferite proportii.

Relatia dintre asezare si teritoriul care o inconjoara este totdeauna de mare importanta, si diferit valorizata.

Mai ales in situatia schemei a. dintre casa si asezare, limita dintre asezare si teritoriu marcheaza limita dintre spatiul “domesticit” (“cosmizat”, ordonat,) si cel salbatic, primejdios.

(La chestiunea relatiei cu natura se va reveni in cursul

de anul III, ACP, cind se va dezvolta perspectiva contextuala)

IN CONCLUZIE: 1. Modul de viata se intinde totdeauna (in feluri diferite) peste limitele locuintei. 2. Ca sa poata fi intr-adevar inteleasa, locuinta trebuie considerata ca o parte a unui sistem social, cultural si spatial care

inglobeaza modul de viata, casa, asezarea si mediul natural inconjurator.

E de vazut masura in care diversele aspecte care au reiesit pina acum sint valabile si in societatea moderna si trebuie intelese si puse in proiect. Aceasta trimite la capitolul urmator:

E. PERSISTENTA SI SCHIMBARE IN NATURA OMULUI SI A EDIFICARII

• Teoria posibilista si importanta acordata aspectelor culturale ale formei construite conduc

aparent la un total relativism: aceasta ar insemna ca odata ce o cultura sau un mod de

viata se schimba, formele si-ar pierde sensul.

• Or, exista contraargumente la acest relativism, contraargumente care sugereaza ca anumite

aspecte care tin de comportament si de modul de viata sint constante sau se schimba lent.

De exemplu:

- faptul ca diferite forme isi pastreaza valabilitatea mult dupa ce cultura care le-a dat

nastere a disparut;

- locuinte sau asezari sint inca utilizabile chiar daca semnificatia acordata initial

formelor s-a schimbat.

• Aceasta repune in discutie ELEMENTUL DE PERSISTENTA IN NATURA OMULUI SI A

INSTITUTIILOR SALE.

ELEMENTE DE PERSISTENTA SI SCHIMBARE IN NATURA UMANA:

Natura biologica a omului = factor de persistenta Corpul si fiziologia omului s-au schimbat foarte putin. Anumite nevoi sint permanente, chiar daca sint interpretate diferit in diverse culturi.



Daca efectiv exista anumite ritmuri innascute, anumite nevoi si anumite reactii care nu se schimba, atunci nu e posibila o relativitate totala, si exista elemente de valabilitate “universala” in anumite forme construite. Perceptia si comportamentul au o natura duala (pe de o parte, innascuta, pe de alta parte, culturala) = factori atit de persistenta cit si de schimbare. Atit perceptia cit si comportamentul prezinta aspecte de perenitate, prin baza lor fiziologica si psihologica innascuta (si de mare generalitate), dar si de schimbare, prin modul in care cultura le confera structura si semnificatie. Un exemplu de persistenta: In anumite cazuri, mecanismele de aparare sociala ale omului par mai stabile decit ale animalelor: “prelungirile culturale” pe care omul si le-a dezvoltat pot sa blocheze functionarea propriilor instincte, astfel incit sa se protejeze de diverse forme de “agresiune” (cum ar fi aglomeratia, chestiune la care E.T. Hall insista foarte mult in The Hidden Dimension). • In general, sistemele culturale pot duce la o mare varietate a structurilor comportamentale,

dar acestea prezinta o anume stabilitate fiindca sint inradacinate in esenta biologica si psihologica a omului, care ramine perena. (Un exemplu ar fi chiar religia: in spatele diversitatii religiilor s-ar gasi unitatea naturii umane, iar “esenta” religiei ar fi pretutindeni aceeasi, de-a curmezisul diversitatii riturilor Dict. Filoz/292)

• In acelasi timp, pe linga ereditatea genetica, exista si o transmisie prin alte tipuri de mecanisme (pe care savantii le studiaza), care duc la transmiterea/mostenirea a numeroase trasaturi culturale (limba, gusturi culinare, usaje sociale, diverse comportamente etc.), ceea ce le asigura o anume perenitate.

De aici, se poate afirma ca (asa cum resiese din studiul modului in care diversele culturi isi iau in posesie si isi edifica spatiul): • Exista o serie de NEVOI UMANE CU GRAD MARE DE GENERALITATE CARE SINT PERMANENTE SI ESENTIALE, cum ar fi: - nevoile biologice fundamentale,

- nevoia de stimulare si satisfactie senzoriala, - nevoia psihologica de securitate, - nevoia de comunicare, - impulsurile religioase si rituale,

- tendinta de creare a simbolurilor, - nevoia de identitate, - instinctul teritorial si nevoia de intimitate.

Ele sint valabile in toate societatile si in toate timpurile; doar ca sint mai greu de urmarit in societatea moderna.

Uneori formele de manifestare a acestor nevoi sint total atipice; de exemplu, diversele forme “laice” pe care le pot lua in societatea moderna impulsurile religioase si rituale, dar aceasta nu inseamna ca ele au disparut.

• Pe de alta parte, FORMELE PE CARE ACESTE NEVOI ESENTIALE SI GENERALE LE IAU SINT CONDITIONATE CULTURAL, DECI SINT VARIABILE de la cultura la cultura si schimbatoare in timp si prezinta o mare specificitate. Locuinta si asezarea sint mijloace mai mult sau mai putin fericite de a le raspunde.

• Ereditatea diverselor componente ale naturii umane (cele generale, dar si anumite trasaturi

culturale cum sint limba, gusturile culinare, diverse usaje sociale, comportamente etc.) este asigurata atit genetic, cit si pe baza altor tipuri de mecanisme (pe care lumea stiintifica le-a identificat chiar si la diverse specii animale). Ceea ce inseamna ca purtam in noi si un bagaj cultural care ne caracterizeaza si care prezinta o anumita continuitate. Aceasta ne spune multe despre importanta intelegerii acestor aspecte pentru o proiectare de arhitectura care sa se adreseze omului concret si nu unei abstractiuni.

DE AICI REZULTA CIT DE IMPORTANTA ESTE INTELEGEREA NATURII SIMBOLICE A RELATIEI OMULUI CU MEDIUL SAU DE VIATA, A “DIMENSIUNILOR ASCUNSE”,



A FELULUI IN CARE OMUL LOCUIESTE (SE SITUEAZA IN LUME IMPREUNA CU

CEILALTI).

Distinctia dintre aspectele constante si cele schimbatoare poate avea consecinte importante pentru edificarea casei si asezarii:

Din punctul de vedere al profesiunii se pot da multe exemple: - Sociologic, se poate face distinctia intre diferite tipuri de spatii urbane: spatiul fizic, spatiul economic, spatiul social, spatiul mental - Arhitectii au sugerat distinctia dintre spatiul tehnic si spatiul simbolic, dintre spatiul fizic si cel trait/luat in posesie, etc. - Se poate astfel intelege valoarea in termeni umani a unor “solutii/forme” trecute si felul in care trebuie proiectata locuinta azi.

ACEASTA INTELEGERE MAI LARGA A BAZELOR EDIFICARII, DAR SI MAI APROPIATA DE FIINTA SI DE COMUNITATILE UMANE REALE (NU ABSTRACTIUNI, ELABORARI INTELECTUALE, CHIAR DACA BINE INTENTIONATE) ESTE APORTUL PERSPECTIVEI ANTROPOLOGICE IN ARHITECTURA.

De aceea antropologul intra in echipe pluridisciplinare alaturi de urbanist, arhitect si alti specialisti pentru elaborarea proiectului locuirii.

(Ex de echipa interdisciplinara: Planwerk, pentru PUG Vama Veche, conferinta).



III. ASIMILAREA LECTIEI ANTROPOLOGICE IN PROIECTARE

A. AMINTIRE DIN ANUL I: VERNACULARUL PENTRU ARHITECTURA CULTA

In anul I (IAC) am vorbit despre ce a insemnat si ce inseamna inca vernacularul pentru arhitectura culta. Recapitulez pe scurt: 1. Vernacularul ca origine a arhitecturii culte

- sursa pentru a.c. (Gheorghe Curinschi-Vorona, Arhitectura comparata)

- mostenire ornamentala transfigurata 2. Vernacularul ca sursa de inspiratie pentru arhitectura culta

- optiuni individuale - cautarile nationale “programatice” in arhitectura; limite si pericole - discutie despre arhitectura neo-romaneasca si despre “specificul national”. Aceasta nu presupune neaparat o perspectiva antropologica in elaborarea proiectului de arhitectura, desi cautarile “programatice” nu au fost straine de interesul pe care l-a stirnit in epoca etnologia si antropologia (inca in stadiu de “copilarie”).

B. CERCETAREA ANTROPOLOGICA CA FUNDAMENT AL PROIECTULUI

Arhitectii (ca si alti profesionisti contemporani) cauta mereu evidente directe, stiintifice si dispretuiesc sursele literare (…) Ei se reclama ca fiind “obiectivi” fata de material si fabricatie, fata de satisfacerea nevoilor umane, si

“stiintifici”. (…) Ei au aflat relativ recent mai multe despre natura mitului, felul in care formele narative influenteaza gindirea si comportamentul nostru, ba chiar si dorintele noastre.

Natura si felul nostru de a fi este reprezentat adesea mai cu acuratete prin romane si poeme care au cistigat

simpatia populara peste generatii, decit prin afirmatii brute, obtinute prin chestionare sociologice.(…) Pentru arhitectura, antropologia poate sa furnizeze lectii corective despre umanitatea esentiala a artefactului, urgenta

narativului si puterea de neevitat a mitului. (Din RYKWERT, Joseph, Architecture & Anthropology, in AD-vol. 66, 11-12/dec-nov 1996)

1. AVERTISMENTELE ANTROPOLOGIEI • In tarile in curs de dezvoltare: - pericolul aculturatiei si al importului de modele - pierderea specificitatilor locale • In tarile dezvoltate: - criza habitatului: orasul “omogen” si neglijarea microdimensiunilor - criza arhitectului: alienarea proiectantului de locuitor - pierderea sistemului de valori comun

arhitectilor si publicului - pericolul noilor simboluri ale “culturii media”

2. O SCHIMBARE DE ATITUDINE: Schimbarea de atitudine s-a produs in aceeasi perioada a anilor 1960, cind au inceput sa iasa la iveala

problemele majore (esecurile) abordarii functionaliste si au inceput sa se caute alte solutii. Nu intimplator cartea lui E.T. Hall The Hidden Dimension a fost publicata in 1966, an in care Robert VENTURI scrie

Complexity and Contradiction in Architecture atragind atentia asupra saracirii limbajului arhitecturii contemporane. In aceeasi perioada se remarca numeroase aparitii editoriale care ataca problema arhitecturii moderne din perspective foarte

diferite: - reconsiderarea critica a originilor modernitatii - Changing Ideals in Modern Architecture, Peter COLLINS, (1965);

- reevaluarea rolului traditiei clasice si a istoriei arhitecturii - John SUMMERSON, The Classical Language of Architecture, (1966);



- studiul chestiunilor urbane ca probleme cheie ale vietii umane si transmutarea accentului dinspre chestiunea

stilistica catre rezolvarea unui oras in care mostenirea istorica sa poata convietui cu noile cerinte ale societatii – Collage City, Collin ROWE; Il territorio e architettura, Vittorio GREGOTTI; L’architettura della citta, Aldo ROSSI

etc; - introducerea unor considerente provenite din alte discipline care situeaza practica de arhitectura in afara

chestiunilor strict estetice - Ekistics: An introduction to the science of human settlements, Konstantinos Apostolou DOXIADES, (1968).

Unul dintre primii arhitectii care a atras atentia asupra perspectivei antropologice si a si introdus-o in proiectul de arhitectura a fost olandezul Aldo E. van Eyck, un creator de scoala (Structuralismul olandez).

Aldo E.van Eyck (1918-1999) a fost educat in spirit modernist si familiar cercului de avangarda din jurul lui Siegfried Giedion in Zurich, dar s-a adresat inca de la inceput unor chestiuni pe care

majoritatea arhitectilor modernisti sau educati la scoala modernismului le-au evitat sau le-au lasat neformulate. Interaga sa cariera a fost devotata dezvoltarii unei “forme de LOC” potrivita cu viata

ultimei jumatati a secolului al XX-lea. Pentru el, principiul relativitatii era cea mai importanta realizare a artei moderne, pe care l-ar fi vrut

exprimat in arhitectura. Protesteaza impotriva mentalitatii reductive a CIAM-urilor de dupa razboi, care ameninta mostenirea miscarii modene si dezvolta o atitudine critica fata de abstractiunea alienanta a

MM, pe care o ataca la radacinile ei, gratie experientei antropologice proprii (care incepe din anii 1940). Inspirat de contactul direct cu cultura dogonilor din Mali si interesului pentru aspectele eterne ale formei

construite, propune un mod de gindire pe care il considera mai adevarat si mai apropiat de nevoile complexe ale individului si societatii:

Omul este mereu si peste tot esentialmente acelasi. El are aceleasi posibilitati mentale, chiar daca le utilizeaza diferit, in acord cu originile sale culturale si sociale, in acord cu modul de viata specific din

care – pentru o ratiune sau alta – face parte. Arhitectii moderni revin mereu la ceea ce este diferit in epoca noastra, in asemenea masura incit au pierdut notiunea a ceea ce nu este diferit si a ceea ce

ramine mereu esentialmente acelasi. Raspunsul lui la problema numarului mare a fost o noua “disciplina configurativa” a proiectului (o metoda originala de compozitie), care punea in opera polaritati ca mare/mic, multi/putini, pe care

incerca sa le reconcilieze ca “fenomene gemene”, trasee labirintice (“claritatea labirintica”) opuse rigorii rationaliste, amplificarea notiunii de prag (ca mediator simbolic intre fenomene gemene: inauntru-

inafara; casa-oras…) etc. Acestea au fost aplicate in Orfelinatul din Amsterdam (unde o serie conjugata de celule “familiale” cu domuri sint unite sub un acoperis continuu).

In 1959, impreuna cu Bakema, formeaza noua redactie a revistei Forum. Din paginile revistei cheama la “o alta idee”, o fuziune dintre arhitectura si proiectarea urbana, ca forma (“contraforma”) a unei

societati complexe. Pun problema inlocuirii unei viziuni pozitiviste asupra omului cu o viziune care sa cuprinda si dimensiunea transcendentala si sa recupereze relatia dintre om si mediul sau construit, o

relatie care se dezechilibrase datorita fortelor birocratice si tehnocratice. Dupa 1966, in urma experientelor de operatii urbane, entuziasmul sau initial se transforma in disperare,

convins ca profesiunea (daca nu chiar omul occidental insusi) nu s-a dovedit capabila sa dezvolte nici o estetica, nici o strategie care sa poata face fata realitatilor urbane ale societatii de masa: Nu stim

nimic despre multitudine – nu-I putem face fata – nici ca arhitecti, nici ca urbanisti, nici ca persoane. Pune accentul asupra rolului jucat de arhitectura moderna in distrugerea stilului si al locurilor.

Socoteste ca urbanismul olandez de dupa razboi nu a reusit sa produca nimic inafara de acel niciunde nelocuibil organizat de “orasul functionalist”.

Dupa el, aceasta situatie problematica se traduce intr-un vid cultural lasat de pierderea vernacularului. Exprima mari dubii fata de capacitatea profesiunii de a raspunde cerintelor pluraliste ale societatii fara

medierea unui vernacular. “Mi se pare ca prezentul, trecutul si viitorul trebuie sa fie active in interiorul spiritului ca un continuum. Daca

nu, artefactele pe care le producem vor fi lipsite de profunzime temporala si de perspectiva de asociere…



Azi, arhitectii au o nevoie patologica de schimbare, considerind [trecutul] ca fiind ceva caruia fie I se

opun, fie alearga dupa el, sau, eventual,il considera ca un ceva pe care il pastram cu noi. In toate aceste cazuri avem tendinta sa separam trecutul de viitor, rezultatul fiind acela ca prezentul devine

inaccesibil emotional, fara dimensiune temporala. Nu-mi place atitudinea sentimentala de anticar fata de trecut, asa cum nu-mi place nici atitudinea tehnocratica sentimentala fata de viitor. Ambele sint

fondate pe o notiune de timp static, de ceasornicar (acesta este un aspect pe care il au in comun si paseistii si tehnocratii); atunci - pentru a schimba atitudinea - sa incepem cu trecutul si sa descoperim

ca CONDITIA UMANA NU S-A SCHIMBAT”. * * *

Multi dintre studentii lui Van Eyck, printre care Hermann Herzberger si Piet Blom sint cei mai cunoscuti, au fost inflamati de noul concept configurativ, incercind sa puna in proiect un echilibru dintre

o organizare spatiala ierarhic structurata si o imagine arhitecturala non-ierarhica. Ideile configurative ale lui van Eyck au fost adesea traduse in tipare spatiale care prefigureaza teoria

fractala a lui Mandelbrot. Acest curent a fost numit STRUCTURALISM OLANDEZ. * * *

Ideea compozitionala a “claritatii labirintice” a fost reluata/refolosita si de echipa Candillis, Josic & Woods in proiectele lor de “oras-in-oras” de universitati si de cartiere de locuinte low-rise-high-density.

(Citatele sint extrase din FAMPTON, Kenneth, Modern Architecture – A Critical history, 1980)

ORASUL “OMOGEN” AL URBANISMULUI FUNCTIONALIST (format din oameni tip, asemanatori) este inlocuit treptat cu o alta viziune: ORASUL CA PATCHWORK, ca amestec colorat al diverselor “culturi” ale comunitatilor care il compun.

(A se citi in acest sens articolul: Drogeanu, Paul Cartierul – vedeta a etnologiei urbane, in forma electronica si in dosarul bibliografic din biblioteca UAUIM)

• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public, dintre politic si public Constientizarea din ce in ce mai clara si mai acuta a faptului ca in practica generala exista o lipsa fundamentala de corespondenta dintre valorile arhitectilor si nevoile si obisnuintele utilizatorului a condus la o serie de schimbari reformiste cautind metode ANTI-UTOPICE de depasire a acestui “divort” dintre designer si societate si viata ei cotidiana. Aceste incercari nu numai ca pun in cauza inaccesibilitatea sintaxei abstacte a arhitecturii moderne, dar incearca in aceeasi masura sa puna la punct metode prin care arhitectii sa poata servi sectoarele foarte sarace ale societatii, carora profesiunea nu li se prea adreseaza in mod uzual. Fenomene de instalare ilegala a populatiilor sarace - a “squatterilor” (cei care iau in posesie ilegal o locuinta sau un loc) -, fenomene care reprezinta forme contemporane de vernacular, incep sa faca obiectul atentiei arhitectilor, dar si a politicului.

(A se vedea in acest sens conferinta din 1995 a profesorului Bill Chambers – Anglia despre BARRIADAS din Lima-Peru, in anexa)

• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Tipomorfologia urbana Pentru ca forma propusa de arhitecti iasa din abstractiunea dogmei moderniste si sa raspunda nevoilor specifice de locuire a diverselor comunitati, s-a declansat o directie de cercetari asupra mecanismului generarii formei orasului (traditional) prin prisma modului de viata cotidiana, a traditiei de locuire. TIPOMORFOLOGIA URBANA ca fundament al cercetarii urbane si al elaborarii proiectului este o directie de analiza deschisa de S.Muratori in 1959 (Studi per un´operante storia urbana di Venezia) care studiaza legatura dintre forma urbana si tipurile cladirilor (in particular, legatura casa-asezare, asa cum s-a stabilit ea de-a lungul timpului prin modul specific de locuire).

In acceptiunea scolii lui Muratori, TIPUL reprezinta o sinteza a tuturor coordonatelor unei culturi, care se exprima deopotriva la scara unei cladiri si la cea a teritoriului, si care permite o analiza mai profunda a unui loc vazut ca

produs al istoriei sale. Dintre continuatorii teoriei lui Muratori, Aldo Rossi intelege tipul ca model spatial abstract pre-existent, in timp ce

Gianfranco di Pietro il defineste drept categorie ideografica, fara legatura cu regulile abstracte ale unui model. Pentru el, tipul deriva din traditia de locuire, ca sinteza a spatiilor, materialelor si a tehnicilor de constructie

cunoscute unei culturi capabila sa genereze raspunsuri fundamental diferite, insa inrudite, unor probleme similare.



Tipul astfel inteles este mai degraba o medie a caracteristicilor acestei arhitecturi si nu o copiere/reinterpretare a

unui model anterior. Astfel, analiza tipomorfologica urmareste stabilirea unei identitati morfologice a unui loc/oras/teritoriu, desprinsa

din caracteristicile fizice ale acestuia, si care, privita ca rezultat al unui lung proces istoric de cristalizare, poate deveni un criteriu operational pentru dezvoltare ulterioara.

In acceptiunea lui Castex & Pannerai & Depaule (Forme urbaine: De l’illot a la barre), “perspectiva domestica” asupra orasului (pe care am preluat-o pentru curs) se inscrie in acelasi tip de cercetari, in care se pune accentul pe impletirea dintre forma construita, “construitul”, si modul de viata, “traitul”. Prin aceasta ea se inrudeste direct cu antropologia urbana.

(Despre aceasta se va discuta si la seminariile “Explorari urbane”) • Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Un “vernacular dirijat” prin proiect

Denumirea imi apartine si vrea sa denumeasca diversele strategii de conlucrare dintre arhitectura erudita si creativitatea spontana a locuitorilor, care au diverse denumiri, cum ar fi:

arhitectura cu participare (participationism), community architecture, proiectul deschis etc. Toate se bazeaza pe implicarea locuitorilor (in diferite moduri) si au in comun si faptul ca

la origine au fost aplicate locuintelor sociale (facute din bani publici), ansamblurilor de locuinte si cartierelor pentru utilizatori cu venituri (foarte) modeste.

Implicarea utilizatorilor poate avea loc atat in procesul de planificare cat si in realizarea efectiva a locuintei sau in desavarsirea acesteia.

Ele sint cautari orientate catre stabilirea unei practici alternative, a unor modalitati de proiectare in care rolul arhitectului in proiectarea formelor (conceptiile lui de breasla, modelele lui

arhitecturale, parerile lui artistice) sa lase loc si interventiei utilizatorilor, adica arhitectul sa renunte la pozitia sa de “demiurg” si sa fie mai putin autoritar (fara ca rolul sau de “organizator” al spatiului construit sa dispara cu totul). Aceste alternative incearca sa faca fata atit problemelor lumii dezvoltate cit si celor ale lumii a treia. In 1980, Kenneth Frampton scria:

“Panaceul “participarea locuitorilor” (foarte dificil de definit si cu atit mai greu de realizat) nu a servit decit sa ne faca profund constienti de dificultatea problemei si de faptul ca nu se poate altfel decit

atacind chestiunea in mod specific pentru fiecare caz in parte, raspunzind in mod potrivit fiecarei situatii specifice. Nu e mai putin adevarat ca “advocacy planning” ramine pentru noi mostenirea radicala a

anilor 1960, desi rezultatele aplicarii au fost foarte diferite, mergind de la manipularea politica a defavorizatilor pina la recenta realizare a unui ansamblu de locuinte joase la Terni, la nordul Romei,

conceput de Giancarlo de Carlo dupa un program dezvoltat de in urma unui considerabil efort de discutii cu sindicatele locale. Fara nici o indoiala, aceasta antrepriza a reusit sa produca un habitat de

calitate si de o remarcabila varietate, desi felul in care au fost pina la urma interpretate dorintele utilizatorilor ramine inca un subiect controversat.”

Desi dubiul lui Frampton e intemeiat, iar dificultatile unor astfel de abordari ale proiectului sint foarte mari, de atunci s-au facut experiente participative remarcabile, chiar daca ele au avut intr-o oarecare masura caracterul unei opere de “apostolat”, cum ar fi Dar-al-Islam Foundation, USA (arh. Hassan Fathy, 1980); Byker Redevelopment, linga Newcastle/GB (arh. Ralph Erskine, 1969-82), cartierul Matteotti-Terni, linga Roma (arh. Giancarlo de Carlo, 1974), sau realizarile lui Samuel Mockbee si studentii sai (Rural Studio, de care v-am vorbit in anul I-IAC-Arhitectura vernaculara) in Hale County-Alabama/USA (anii 1990) etc.

Oricit de naiv ar suna, Mockbee (detinatorul distinctiei MacArthur “genius grant”) se bate pentru convingerile sale. Una este ca profesiunea de arhitect are responsabilitatea etica de a ajuta

imbunatatirea conditiilor de viata pentru saraci. Alta este ca profesiunea trebuie sa reprezinte o “provoacare a status quo-ului prin propunerea si realizarea de schimbari ambientale si sociale

responsabile”. De aici vine si credinta sa ca educatia arhitectilor trebuie sa-si extinda aria curriculara de la “arhitectura pe hirtie” la conceperea de constructii reale, care sa insaminteze “sensul moral al servirii

comunitatii”. Studentii la arhitectura provin, in general, din clasele medii si lucreaza la proiecte teoretice. Cei de la Rural Studio al Auburn University sint angajati direct in lucrul real de proiectare si



constructie si in negocierile directe cu clienti saraci. Il puteti gasi pe Mockbee acolo, luptindu-se cu

modele, cu viteza frenetica si cu star-sistem-ul, pentru a se dedica muncii rabdatoare de a face structuri foarte ieftine, dar uimitoare, pe care le concep si construiesc studentii lui, in timp ce el ii invata

despre chestiunile profesionale fundamentale privind nu numai proiectarea si constructia, dar si decenta si onestitatea meseriei. Ce demodat, dar ce proaspat!

(din Andrea Openheimer DEAN, in Rural Sudio-Samuel Mockbee and an Architecture of Decency, Princeton Architectural Press, NY, 2002)

Aceste directii tind astazi sa capete o importanta crescuta, distinctiile dintre ele se estompeaza, pe masura ce arhitectul isi gaseste locuri noi in evolutia proiectului si pe masura ce consultarea populatiei devine o obligatie legiferata pentru investitia publica. Dar aceasta s-a obtinut in timp, prin adevarate lupte urbane, cum au fost acelea dintre cei-fara-adapost si factorii de decizie politica (in special in America Latina: intre squatteri, pobladores, organizati in junta de

vecinos, si autoritati). (Se va mai reveni pe parcursul cursului)

• Cautarea criteriilor comune dintre arhitecti si public: Alt tip de arhitect O formula aplicabila la scara marilor proiecte urbane este si cea in care SOCIETATEA CIVILA (populatia organizata sub diverse forme de asociere) este privita ca ACTOR URBAN ACTIV si chiar FACTOR DECIZIONAL. Mizand pe interesul comun, pe un grad mare de constientizare a problemelor urbane, civism, comunicare si transparenta aceasta abordare isi propune compatibilizarea reglementarilor urbane ca instrument de lucru abstract si a vointei/nevoilor diferitilor actori urbani (ex. ZAC-urile franceze – Zones d´Aménagement Concerté).

Arhitectul devine astfel: - un mediator intre proiectare, noile tehnologii/materiale de constructie si intentiile

utilizatorului; - un negociator in divergentele utilizatorilor; - un gestionar al resurselor; - un catalizator al unor directii de dezvoltare existente (in cauzul proiectelor la scara urbana); - interfata dintre autoritate si reglentare si utilizator si comunitate.

Exemplele sint multe, de la ZAC-urile franceze la incercari “misionare” ca Rural Studio, sau la propuneri avangardite de tipul Urban Gallery al lui Raoul Bunschotten, in care arhitectul devine un urban curator (metoda a fost probata prin

proiecte experimentale pe mai multe orase; rezultatele publicate). • Un subiect deschis: specificitatile locale amenintate de globalizare, Subiectul este fierbinte pina la inflamabil in multe cazuri in viata politica, sociala si culturala in intreaga lume actuala. In arhitectura, constiinta inadecvarii gindirii functionaliste la modul de viata specific diverselor comunitati si a pierderii specificiatii culturilor locale dateaza cam din anii 1960, cind incep si diverse cautari de adecvare a gindirii locuintei la nevoile reale ale omului si colectivitatilor umane. Acestea se vor discuta pe parcursul cursului. In general, conceptul tare al rezistentei arhitecturale fata de globalizare este regionalismul critic.

REGIONALISMUL CRITIC Termen introdus de arhitectul Alexander TZONIS si istoricul Liane LEFAIVRE, si reluat de Kenneth Frampton,

regionalismul critic se refera la practicile marginale care isi pastreaza pozitia critica la adresa modernizarii, refuzand in acelasi timp se renunte la aspectele progresiste si

de emancipare caracteristice ale mostenirii arhitecturii moderne... Se refera la acele scoli locale de arhitectura culta care au ales sa dea seama in mod direct de regiunea in care sunt inradacinate.

(Kenneth FRAMPTON, Modern Architecture, A Critical History)

In relatia cu tendintele globalizatoare, regionalismul afirma o pozitie de independenta culturala, ca element creator de identitate si mizeaza pe cultivarea acelor valori locale amenintate cu disparitia de valul de uniformizare al unei asa-zise

culturi globale. Fara a se constitui intr-o copie a arhitecturii vernaculare locale, regionalismul isi poate gasi inspiratia in elemente ale

acesteia (maniera de utilizare a luminii, conditiile de implanatare in sit, raspunsuri traditionale la conditiile climatice, ...) Practica fundamental tectonica, regionalismul propune experiente spatiale noi si ofera o materialitate reala, adresandu-

se tuturor simturilor, luand pozitie impotriva unei arhitecturi scenografice intr-o lume esentialmente vizuala. In ultima instanta, regionalismul critic se refera la o arhitectura care-si gaseste armele impotriva omogenizarii estetice

si spatiale a arhitecturii moderne in sensibilitatea fata de cultura careia ii apartine.



POATE IN MAI MICA MASURA, SI URMATOARELE DIRECTII AU O ANUME LEGATURA CU PERSPECTIVA ANTROPOLOGICA SI O INTEGREAZA IN DIVERSE FELURI

(La acestea se va reveni si in anul urmator – ACP)

• Abordarea ecologica si dezvoltarea durabila sint in ultima instanta legate si de abordarea antropologica, pe care o integreaza.

Aparuta inca din anii 1960, aceasta directie de dezvoltare vizeaza utilizarea eficienta a resurselor, in acest scop preluand si utilizand in aceeasi masura lectiile arhitecturilor traditionale si tehnologiile de ultima ora. Efectul secundar al acestei abordari este cresterea gradului de constientizare a cladirilor si asezarilor ca elemente ale duratei si ale echilibrului uman, si nu ca elemente punctuale in timp.

ECOLOGIA inseamna etimologic stiinta habitatului si plaseaza ecosistemele in centrul reflectiei. Se preocupa deci de interactiunile dintre fiinte si dintre acestea si mediul lor inconjurator, concentrindu-se mai ales asupra rolului grupurilor umane. In sensul cel mai larg, atrage atentia asupra modificarilor si/sau degradarilor posibile ale mediului prin actiunile umane. Ecologia urbana este in general legata

de dezvoltarea stiintelor umane (printre care si antropologia si sociologia) si se ocupa de habitatul urban si de echilibrul lui. Notiunea de DEZVOLTARE DURABILA (Fr.-developement durable; Eng. – sustainable development), pe care o veti aprofunda la

cursurile de urbanism, fost introdusa in 1987, ca o preocupare nascuta din constatarea efectelor dezastruoase ale dezvoltarii economice asupra planetei. Notiunea presupune o transformare profunda a mentalitatilor, in care consideratiile ecologice ar trebui sa ocupe la fel de

mult loc precum abordarile economice clasice, si ar trebui tratate cu aceeasi grija la toate scarile si cu o atentie permanenta la marile echilibre ecologice mondiale.

(Dupa MERLIN,Pierre, CHOAY, Francoise, Dictionnaire de l’urbanisme et de l’aménagement, PUF, 2000)

De citit:

1. Rapoport, Amos, extras din Une anthropologie de la maison (exista si versiunea engleza) 2. Drogeanu, Paul, Cartierul, vedeta a etnologiei urbane 3. Mihailescu, Vintila & echipa, Blocul intre loc si locuire 4. Vargas Llosa, Mario, Culture of Liberty 5. Frampton, Kenneth, Regionalismul critic (facultativ; se va discuta in semestrul urmator la

cursul de Concept, Limbaj, Discurs. 6. Va puteti uita si prin: ARHITEXT, nr. 12/2001, nr. 3(145)/2005 7. Zahariade, AM, Extras din cursul de Introducere in arhitectura contemporana, anul I

Bibliografie recomandata (pentru cind aveti timp mai mult si va intereseaza subiectul):

1. Hall, Edward T., La Dimension cachee/The Hidden Dimension

2. Rykwert, Joseph, On Adam’s House in Paradise

3. http://home.worldcom.ch/~negenter/005_ResSerOnline.html

Date post:	18-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	cristina-ghigheanu
View:	99 times
Download:	5 times

C7.4-Antropologie 5

Documents