C4_cercetari_releveul

1

C4: cercetări legate de lucrările de restaurare. fixarea rezultatelor cercetărilor: releveul

c e r c e t a r e a i z v o a r e l o r ș i d o c u m e n t e l o r

c e r c e t a r e a d i r e c t ă a m o n u m e n t u l u i

[cercetarea preliminară nemijlocită] [cercetarea arhitectural-arheologică] [analogia tipologică]

cercetări arheologice în zona monumentului

[ m e t o d a s t r a t i g r a f i c ă ] [ m e t o d a t i p o l o g i c ă ]

[ s ă p ă t u r i î n i n t e r i o a r e l e m o n u m e n t e l o r ] [ s o n d a j e î n p o d u r i ]

c e r c e t ă r i d e l a b o r a t o r

fixarea rezultatelor cercetărilor: releveul

(1) Procesul de restaurare a unui monument include patru operații esențiale: cercetarea, releveul,

proiectarea și execuția. Deși cele patru operații sunt decalate în timp (urmând ordinea arătată mai

sus), cercetarea continuă în paralel cu proiectarea și execuția, după cum și proiectarea se

desfășoară, parțial, în paralel cu execuția, păstrând, câteodată, față de încheierea lucrărilor, un avans

minimal. Aceasta se explică prin faptul că definitivarea cercetărilor nu se poate face decât după

încheierea unor operații de degajare, iar lucrările de execuție scot adesea în evidență elemente care

nu s-au putut ivi în cursul cercetărilor preliminare, conducând la modificarea soluției de restaurare.

De aceea, în cazul lucrărilor de restaurare, nu se poate pretinde decalajul dintre proiectare și

execuție, necesar în lucrările curente, iar formula ideală ar fi ca postul de lucru al arhitectului

restaurator să se afle pe șantier. [Fig. 1. Amenajare subteran Plaza de La Pescadería (Sevilla, Spania),

cu integrarea vestigiilor unui apeduct roman (José Carlos Mariñas, 2006-2009)]

(2) Caracterul complex al procesului de restaurare pretinde ca lucrările de restaurare să fie elaborate

de colective alcătuite din specialiști cu profil diferit. Coordonatorul acestui colectiv este arhitectul,

întrucât dintre toți specialiștii care colaborează la realizarea unei lucrări de restaurare, este singurul

care prin formația sa îmbină cunoștințe privind funcțiunea, construcția și plastica, elemente care, în

unitatea lor, constituie opera de arhitectură. De aceea, rolul hotărâtor în precizarea liniei de urmat și

în asigurarea desfășurării unitare a întregului proces de restaurare îi revine arhitectului.

În cercetarea izvoarelor și documentelor, arhitectul este ajutat de istoric și de istoricul de arhitectură

și artă. Săpăturile arheologice sunt coordonate de către arheolog, care poate colabora și la

efectuarea sondajelor asupra monumentului însuși. Cercetările de laborator asupra materialelor

sunt efectuate de ingineri de rezistență și de chimiști specializați în această direcție. În proiectare,

arhitectul este secondat de ingineri de rezistență și de instalații. În execuție, unde în mod curent

conducerea lucrărilor îi revine unui inginer constructor, arhitectul supraveghează și controlează

2


realizarea lucrării. [Fig. 2. Acoperirea ruinelor arheologice ale abației St. Maurice (Elveția) (Savioz

Fabrizzi Architectes, 2004, 2009-2010)]

Pentru a putea coordona colectivul de restaurare, alcătuit din istorici, arheologi, ingineri și chimiști și

pentru a putea stabili, în colaborare cu aceștia, programul lucrărilor de cercetare, proiectare și

execuție, arhitectul trebuie să cunoască în linii generale principiile și metodologia fiecărei

specialități.

(3) În cazul monumentelor arheologice, atunci când cercetarea, ca volum de lucrări, prevalează

asupra lucrărilor de restaurare, care se reduc adesea la lucrări de conservare, rolul principal îi revine

arheologului. [Fig. 3. Așezarea Akrotiri (insula Santorini, Grecia), îngropată prin 1500 îC, în urma unei

erupții vulcanice, și excavată începând cu 1967]

(4) În cazul restaurării operelor de artă plastică (pictură în frescă, în ulei, pe pânză sau pe lemn,

sculptură în piatră, în lemn sau în bronz) rolul principal îi revine artistului plastic, specializat în astfel

de restaurări. [Fig. 4. Frescă în Capela Sixtină, înainte și după restaurare de sfârșit de secol XX]

Legătura strânsă dintre construcție și unele lucrări de artă plastică, cum este cazul picturii pe

tencuială sau al ornamentelor arhitecturale, ridică probleme de conservare și restaurare, care

trebuie, câteodată, soluționate prin colaborarea dintre arhitect, artist plastic, inginer constructor și

chimist.

(5) Prima operație în cadrul procesului de restaurare este cercetarea, iar ea vizează următoarele

aspecte:

. cercetarea izvoarelor și documentelor;

. cercetarea directă, din punct de vedere arhitectural, arheologic și istoric, a monumentului;

. cercetarea arheologică în zona monumentului;

. cercetarea de laborator asupra structurii și rezistenței materialelor. [Fig. 5. Revitalizarea

Bastionului Crucifixului (Praga, Republica Cehă) (MCA Atelier, 2007-2011)]

3


C E R C E T A R E A I Z V O A R E L O R Ş I D O C U M E N T E L O R

(6) Izvoarele și documentele sunt de mai multe tipuri:

. literare (manuscrise și tipărituri): cronici, însemnări de călătorie, scrisori, texte juridice (acte de

danie, vânzare, cumpărare), texte cu caracter didactic, beletristice, lucrări științifice vechi și noi,

ghiduri;

. cartografice: hărți (terestre și de navigație), schițe de hotărnicie, planuri cadastrale;

. iconografice: stampe și gravuri (în original sau reproduse), fresce, tablouri votive, picturi, fotografii;

. folclorice, etnografice: narative orale (legende, credințe populare);

. heraldice și sigilografice: blazoane nobiliare, steme orășenești, steme și embleme de bresle, sigilii

de cancelarie ale unor comunități și persoane;

. tehnice: evidența lucrărilor (de construcții, reparații, restaurări, refaceri), piese desenate, relevee;

. arheologice: arhitecturale (urme de construcții și amenajări, piese aflate în lapidarii, muzee și

rezultate din săpături), epigrafice (lapidare, grafite, inscripții pictate), numismatice (piese

monetare, medalii). [Fig. 6. Izvoare și documente: literare; cartografice; iconografice; folclorice,

etnografice; heraldice, sigilografice; tehnice; arheologice]

C E R C E T A R E A D I R E C T Ă A M O N U M E N T U L U I

Cercetarea preliminară nemijlocită (7) a monumentului reprezintă un mijloc de a obține primele

informații despre caracterul și particularitățile sale sub aspect funcțional, constructiv și plastic,

precum și despre etapele de construcție și starea în care se află. [Fig. 7. Primele informații despre

caracterul și particularitățile monumentului sub aspect funcțional, constructiv și plastic, precum și

despre etapele de construcție și starea în care se află. imobil în Rue de la Chapelle (Paris) (Doray

Michelson)]

Cercetarea preliminară nemijlocită a monumentului trebuie însoțită de consemnări (în scris, prin

desene, prin fotografii) ale aspectelor caracteristice, ale elementelor bine conservate, precum și a

degradărilor. Trebuie reținute toate aspectele semnificative care apar sau care se pot deduce privind

starea fundațiilor, a zidăriei, a bolților, a paramentului, a învelitorii, a elementelor decorative etc.

Cercetarea preliminară nemijlocită (fără a recurge la sondaje sau săpături) permite formarea unei

prime păreri despre etapele de construcție, despre elementele originale sau despre adăugirile care

prezintă interes, despre starea fizică a monumentului și despre cauzele degradărilor. Concomitent,

se conturează posibilitățile în ceea ce privește alegerea soluției de restaurare, consolidările

4


necesare, readucerea unor componente la aspectul lor original, păstrarea sau înlăturarea adăugirilor

datând din perioade de construcție ulterioare celei inițiale, lucrările de reîntregire la care va trebui

să se recurgă.

Cercetarea preliminară nemijlocită permite aprecierea, în mare, a volumului lucrărilor de restaurare.

Uneori, dacă există documente grafice privind starea monumentului (releveul), cercetarea

preliminară nemijlocită este suficientă pentru elaborarea primei faze de proiectare.

Cercetarea arhitectural-arheologică. (8) Cercetarea preliminară nemijlocită a monumentului este

urmată de cercetarea arhitectural-arheologică, operație întreprinsă de arhitectul restaurator, uneori

cu asistența arheologului. Cercetarea arhitectural-arheologică a monumentului urmărește două

obiective:

. stabilirea modului în care structura constructivă își îndeplinește rolul, precizându-se defecțiunile și

cauzele acestora;

. stabilirea aspectului original al monumentului, precizarea diverselor modificări, adăugiri,

suprapuneri, stratificări.

Cercetarea arhitectural-arheologică a monumentului pornește, în general, de la sondaje care constă

în îndepărtarea unor tencuieli sau a unor materiale de finisaj când acestea reprezintă, în mod

evident, o intervenție ulterioară.

Pentru stabilirea cauzelor unor degradări legate de structura constructivă, sondajele se fac în zonele

în care monumentul prezintă semne evidente de degradare, crăpături, tasări, deformări ale unor

arce, flambări ale unor suporturi verticale.

Pentru stabilirea etapelor de construcție, a unor adăugiri, a unor modificări de goluri, decorație sau

parament, sondajele se fac în zonele în care se presupune că pot exista indicii privind asemenea

modificări.

Treapta următoare a cercetării, condiționată de rezultatele sondajelor, o constituie decaparea

parțială sau generală. Decaparea urmărește fie dezvelirea unor structuri (eliberarea de tencuieli sau

placaje) asupra cărora trebuie intervenit, fie înlăturarea unor intervenții ulterioare asupra

paramentelor originale, pentru scoaterea acestora la lumină și pentru întregirea lor.

5


Alegearea locului sondajului și precizarea extinderii sale trebuie făcute cu mare grijă pentru a nu

deteriora elementele originale ale construcției. [Fig. 8. Stabilirea modului în care structura

constructivă își îndeplinește rolul, precizându-se defecțiunile și cauzele acestora. Stabilirea

aspectului original al monumentului, precizarea diverselor modificări, adăugiri, suprapuneri,

stratificări. Sondaj: imobil Piața Mică nr. 25 (Sibiu). Decapare: imobil Piața Mică nr. 22 (Sibiu)]

Metodele distructive de cercetare (9) reprezintă un 'împrumut de substanță' din obiectul

arhitectural cercetat:

Sondarea: desfacerea unor zone ale edificiului cu scopul de a avea acces vizual asupra unor părți

ascunse ale acestuia;

Carotarea: extragerea, din materialul edificiului, a unor eșantioane de mici dimensiuni, de formă

cilindrică, în vederea analizelor de laborator;

Prelevare de probe: extragerea unor părți de construcție, conținând toate elementele componente,

în vederea studierii comportării lor în ansamblu în condiții speciale de solicitare în laborator;

Încercări in situ: introducerea unor piese hidraulice plate în șlițuri decupate pe trei laturi în jurul unui

masiv de zidărie, fără a-l disloca din locul său, supunându-l unor solicitări, pentru a obține date

exacte despre comportarea sa în locul și în condițiile în care materialul este solicitat în mod real. Cu

rare excepții, aceste încercări trebuie să aibă un caracter limitat ca număr și volum.

Metodele nedistructive de cercetare se utilizează fie pentru diagnosticarea dezordinilor survenite în

edificiu, fie pentru controlul și verificarea comportării edificiului în timpul și după terminarea

lucrărilor de restaurare, fiind de cele mai multe ori complementare cu cele distructive.

Analizele externe urmăresc evidențierea, pe cale vizuală, a dezordinilor, deformărilor, deplasărilor și

variațiilor survenite în edificiu de-a lungul timpului, folosind fie tehnica fotografică (fotografia

redresată și stereofotogrammetria) pentru a surprinde martori de tencuială, sticlă sau material

plastic (martori extensivi gradați), fie folosind aparate sensibile la mișcări (extensiometre, captatori

de fisuri, pendul, aparate de măsurat convergența sau înclinația), iar uneori, aparate care pot

înregistra și momentul producerii deplasării.

6


Analizele interne aduc informații despre materialele de construcții și despre structură:

Studiile de heterogenitate au ca scop depistarea fisurilor, dislocărilor sau golurilor mascate, prin

tehnici bazate pe măsurarea lungimii de undă, termografie, cercetarea permeabilității, endoscopie,

eliberarea-constrângerea (determinarea contracției structurii).

Prezența umidității se poate evidenția cu ajutorul unor aparate (higrometru, pirometru cu raze) sau

a unor sonde montate în zidărie.

Depistarea armăturilor metalice se face pe baza proprietăților lor magnetice, folosindu-se detectorul

de metale, panometrul și radarul.

Evidențierea naturii și dispunerii materialelor în structurile ascunse este posibilă prin radiografiere,

cu utilizarea radiațiilor electromagnetice.

Studiul structurilor complexe, care solicită observații și măsurători speciale, se poate face pe

machete, iar acest studiu poate fi completat prin crearea unui model digital, pe care diversele

eforturi și deformări pot fi simulate. [Fig. 9. Metode distructive. Metode nedistructive]

Analogia tipologică. Stabilirea unui plan de cercetări de efectuat asupra monumentului, atunci când

se urmărește restabilirea aspectului său plastic inițial, este în general rezultatul unui raționament

făcut pe baza analogiei posibil de trasat între edificiul în cauză și alte clădiri care aparțin aceluiași tip.

(10) Este știut că tratarea decorativă tipică a monumentelor în epoca lui Ștefan cel Mare era

rezultatul folosirii unor materiale aparente, a pietrei și a cărămizii, și a unui ornament alcătuit din

elemente de ceramică smălțuită. Ulterior, în anii '30 și '40 ai secolului al XVI-lea, numeroase

monumente ale vremii lui Ștefan cel Mare au fost tencuite și acoperite în exterior în întregime cu

picturi. Se putea presupune că biserica înălțată de Ștefan cel Mare la Voroneț, pictată în vremea lui

Petru Rareș, trebuie să fi păstrat sub decorul pictat ornamentele sale de ceramică. Într-adevăr,

cercetările întreprinse pe latura de nord a monumentului, unde în mare parte pictura a dispărut, au

putut stabili prezența elementelor decorative de ceramică și au permis punerea lor în valoare. [Fig.

10. Elemente decorative de ceramică smălțuită descoperite pe latura nordică a bisericii mănăstirii

Voroneț, sub straturile deteriorate de pictură și tencuială]

7


(11) Biserica Sf. Ilie din satul Sântilie, de lângă Suceava, prezintă astăzi un acoperiș care

contravine principiului folosit în Moldova secolelor XV-XVI, de cuprindere separată a fiecărui volum

în parte, urmare a unor modificări intervenite ulterior. Este, totuși, de presupus că și biserica Sf.

Ilie, ca și celelalte monumente ale epocii lui Ștefan cel Mare, să fi avut turla ridicată prin

intermediul unor baze poligonale sau stelate, chiar dacă ele au fost știrbite cu prilejul înlocuirii

vechii învelitori. [Fig. 11. Acoperișul atipic al bisericii Sf. Ilie din satul Sântilie (comuna Șcheia, lângă

Suceava) – forma sa contravine principiului folosit în Moldova secolelor XV-XVI, de cuprindere

separată a fiecărui volum în parte]

C E R C E T Ă R I A R H E O L O G I C E Î N Z O N A M O N U M E N T U L U I

(12) Prin cercetări arheologice pot fi sesizate acumulările de natură cantitativă, ca elemente

materiale, care se suprapun și se stratifică, permițând restauratorului să ia cunoștință despre

existența, natura și aspectul unor componente ale monumentului pe care acesta le-a pierdut și ale

căror resturi au rămas îngropate. [Fig. 12. Sesizarea acumulărilor de natură cantitativă, ca elemente

materiale, care se suprapun și se stratifică, permițând restauratorului să ia cunoștință despre

existența, natura și aspectul unor componente ale monumentului pe care acesta le-a pierdut și ale

căror resturi au rămas îngropate. Muzeificarea sitului Praça Nova (Lisabona, Portugalia) (Carrilho da

Graça Arquitectos, 2008-2010)]

Extinderea cercetărilor arheologice în zona monumentului este direct determinată de obiectivele pe

care și le propune restaurarea. Dacă aceasta se limitează la diverse măsuri de conservare, cercetarea

arheologică se poate limita la sondaje cu o extindere limitată de cerințele acestora. Dacă se pune

problema unei reabilitări și valorificări complexe a monumentului, cercetarea arheologică poate

căpăta un caracter exhaustiv.

Obiectivul principal al cercetărilor arheologice legate de restaurare este de a contribui la dezvăluirea

aspectului inițial al monumentului, a etapelor realizării sale și a transformărilor la care a fost supus în

timp. Cercetările arheologice urmăresc descoperirea unor componente funcționale dispărute, dar

ale căror urme (ziduri, fundații) au rămas îngropate în pământ, precum și descoperirea unor

elemente de detaliu dispărute, care au aparținut construcției și care s-ar putea găsi în zona

monumentului.

8


(13) Pentru toate acestea, arheologul realizează o serie de secțiuni în teren, atât în exteriorul, cât și

în interiorul monumentului, secțiuni a căror poziție este aleasă în funcție de sugestiile pe care le dă

monumentul însuși, conform deducțiilor logice privind amplasamentul unor elemente dispărute.

Pentru evidențierea unor construcții distruse, arheologul decopertează terenul, pe suprafețe mari,

urmărind un anumit nivel stratigrafic. O problemă curentă este aceea a stabilirii nivelului original de

călcare pentru diferitele componente ale unui ansamblu, fapt care permite, totodată, precizarea

succesiunii lor cronologice. [Fig. 13. Secțiune în teren. Decopertarea terenului pe suprafețe mari]

(14) Arheologul utilizează două metode fundamentale, care nu funcționează izolat, ci se combină în

procesul folosirii lor.

Metoda stratigrafică se bazează pe faptul că stratul vegetal crește continuu și că, împreună cu

depunerile rezultate din dărâmarea unor clădiri, face ca straturile mai vechi să fie dedesubt și cele

mai noi deasupra. Stabilind nivelul de călcare inițial al fiecărei construcții sau cel corespunzător

perioadei de dinainte de edificarea acesteia, strat care a fost, în consecință, alterat cu acest prilej,

arheologul obține indicații despre succesiunea cronologică a etapelor de construcție. Această

metodă, dând indicii sigure asupra succesiunii în timp a diverselor etape de construcție, nu oferă

totuși precizie asupra raportului temporal exact dintre straturi; ea poate stabili doar preexistența,

succesiunea, contemporaneitatea diverselor componente ale unui ansamblu.

Metoda tipologică este folosită în încercarea de datare a straturilor. În general, în săpături se găsesc

diverse resturi de cultură materială, foarte variate, care pot fi monezi, resturi de ceramică, unelte și

alte vestigii, databile pe baza categoriei tipologice din care fac parte. Monezile permit, cu ajutorul

anului emisiunii lor, o datare relativ exactă a straturilor. Informații destul de precise oferă resturile

de ceramică, atât de tipul celei folosite în gospodării, cât, mai ales, de tipul celei utilizate în

ornamentație. Cunoașterea diferitelor tipuri de ceramică permite o datare suficient de exactă a

straturilor în care se descoperă respectivele vestigii. [Fig. 14. Metoda stratigrafică oferă indicii asupra

succesiunii în timp a diverselor etape de construcție. metoda tipologică este folosită în încercarea de

datare a straturilor]

Săpături în interioarele monumentelor pot aduce informații despre clădiri aflate pe locul

monumentului de restaurat, căzute în ruină sau demolate, despre transformările suferite de

monumentul analizat, despre nivelul original de călcare.

9


Recăpătându-și, în urma săpăturilor arheologice, nivelurile inițiale de călcare, interior și exterior,

monumentele revin la proporțiile lor inițiale.

Sondaje în poduri. În depunerile din poduri și de peste extradosurile bolților se găsesc, în mod

curent, urme ale vechilor materiale de învelitoare, furnizând date cu privire la natura și aspectul lor.

C E R C E T Ă R I D E L A B O R A T O R

(15) Cercetările de laborator urmăresc studierea gradului de păstrare a materialelor vechi de

construcție, studierea cauzelor care provoacă degradarea lor și găsirea unor remedii sau elaborarea

unor materiale noi, înlocuitoare, înzestrate cu calități de durabilitate și aspect. [Fig. 15. Studierea

gradului de păstrare a materialelor vechi de construcție, studierea cauzelor care provoacă

degradarea lor și găsirea unor remedii sau elaborarea unor materiale noi, înlocuitoare, înzestrate cu

calități de durabilitate și aspect. testarea mecanică a mortarelor pentru zidăria de completare la

nivelul ruinei incintei I (castelul) din cadrul ansambului Cetății Báthory de la Șimleu Silvaniei (Ligia

Andreica): (stânga) încercare la compresiune a pietrelor de zidărie din gnais (epruveta după rupere);

(dreapta) încercare la compresiune a pietrelor de zidărie din micașist (epruveta după rupere)]

Cercetările de laborator au uneori un efect practic direct, rezultatele lor fiind valorificate imediat în

procesul de restaurare; alteori, nu au o aplicabilitate imediată și reprezintă o formă de activitate

științifică fundamentală.

Tematica cercetărilor de laborator legate de restaurare este determinată de natura materialelor care

intră în alcătuirea monumentului și de problemele pe care le determină conservarea lor. Cercetările

de laborator pot consta din încercări mecanice, analize microscopice, mineralogice și chimice. Se pot

stabili astfel natura și efectul diferiților factori biologici care acționează asupra materialelor de

construcție.

Cercetările de laborator se ocupă și cu stabilirea cauzelor umezelii, care are un efect distructiv

asupra zidăriilor și tencuielilor, lucru cu atât mai grav când acestea sunt purtătoare de frescă. Aceste

cauze pot fi infiltrațiile de apă, apele pătrunse prin capilaritate în structura materialelor sau

condensul.

10


F I X A R E A R E Z U L T A T E L O R C E R C E T Ă R I L O R : R E L E V E U L

Pe lângă tehnica tradițională, manuală, de relevare, dispunem în prezent de tehnici digitale, care ne

permit o înregistrare mai simplă și fidelă a caracteristicilor geometrice ale ansamblului studiat. Ceea

ce tehnica digitală nu permite totuși, este acea cunoaștere minuțioasă a clădirii, obținută prin

parcurgerea ei pe îndelete, prin observarea și măsurarea directă. Probabil că, asemenea proiectării,

documentarea fondului construit ar trebui să considere, în continuare, folosirea ambelor tehnici de

relevare, în încercarea de a profita de avantajele fiecăreia dintre ele.

Releveul se află la baza proiectului de restaurare. Atât stadiul în care se află clădirea studiată, cât şi

rezultatele cercetărilor întreprinse asupra ei se fixează grafic prin intermediul releveului.

(16) Releveul presupune un sistem de măsurători prin care realitatea tridimensională, pe care o

reprezintă arhitectura, este transpusă în proiecţii ortogonale: planuri, elevaţii, secţiuni. [Fig. 16.

Releveul presupune un sistem de măsurători prin care realitatea tridimensională, pe care o

reprezintă arhitectura, este transpusă în proiecţii ortogonale: planuri, elevații, secțiuni. General

Manager’s Office, Kennecott Copper Corporation, On Copper River & Northwestern Railroad,

Kennicott, Valdez-Cordova Census Area, AK]

Studiul de istoria artei și documentația fotografică vor completa informațiile consemnate prin

relevare.

(17) În funcţie de scopul pentru care se execută, releveul poate fi sumar sau complet. Un releveu

sumar poate satisface necesităţile unui studiu preliminar, unei măsurători sau unui deviz de

reparaţii. Dar intervențiile complexe de restaurare pretind un releveu complet, de mare precizie, așa

încât, în cazul în care monumentul ar dispărea din cauze fortuite, el să poată fi reconstituit pe baza

releveului. [Fig. 17. Releveul sumar pentru studiu preliminar, măsurătoare, deviz de reparații.

Releveul complet pentru operațiile complexe de restaurare]

După gradul de exactitate releveele sunt de trei tipuri: (18)

Releveul sumar, care se limitează la cotele generale ale exteriorului şi ale interioarelor clădirii.

Releveul arhitectural schematic, care conţine toate dimensiunile clădirii, dar acceptă ca verticale şi

orizontale, precum şi ca unghiuri drepte, liniile şi unghiurile care apar vizual ca atare, fără a

11


le verifica prin intermediul aparaturii - totodată, elementele care se repetă sunt

considerate egale sau egal distanţate, atunci când sunt reluate ritmic.

Releveul arhitectural arheologic (cel mai exact), care surprinde toate deformaţiile clădirii, atât cele

din faza iniţială de construcție, cât şi cele intervenite în decursul existenţei sale - orice

apreciere vizuală este respinsă, stabilindu-se verticalitatea sau orizontalitatea fiecărui

element şi măsurându-se toate elementele care par egale. [Fig. 18. Releveul sumar,

releveul arhitectural schematic, releveul arhitectural arheologic]

Înaintea începerii intervenţiilor de restaurare trebuie să existe un releveu al monumentului pe baza

căruia să fie elaborată prima fază de proiectare. Dar acţiunea de relevare continuă, atât în timpul

cercetărilor asupra monumentului cât şi în timpul lucrărilor de execuţie. O atenţie deosebită o

pretinde relevarea (19) tuturor martorilor pe baza cărora se pot reîntregi elementele ştirbite, şi

relevarea (20) tuturor deformaţiilor şi degradărilor determinate de şubrezirea sistemului constructiv.

Relevarea este cea mai bună metodă de a cunoaşte şi înţelege clădirea aşa cum se prezintă ea în

momentul relevării. Dacă pe plan general arhitectural, prin relevare sesizăm relaţiile dintre

funcţiune, construcție şi plastică, pe planul istoriei arhitecturii şi al restaurării, releveul constituie o

sursă de descoperiri. [Fig. 19. Fixarea prin relevare a tuturor martorilor pe baza cărora se pot

reîntregi elementele ştirbite. Martori și elemente știrbite la castelul Bay din Treznea (județul Sălaj)]

[Fig. 20. Fixarea prin relevare a tuturor deformaţiilor şi degradărilor determinate de şubrezirea

sistemului constructiv. zidării fisurate în imobilul Piața Mică nr. 25 din Sibiu]

(21) În releveu marcăm - prin haşuri sau culori diferite - etapele de construcţie a monumentului, așa

încât citirea acestora să se poată face la prima vedere. Astfel se obţin aşa-numitele desene

cronologice, în care apare adesea, cu deosebită claritate, nucleul iniţial al monumentului şi

adăugirile care aparţin diferitelor etape de construcţie, apar zidurile despărţitoare intervenite

ulterior, golurile astupate şi cele nou deschise, precum şi alte asemenea modificări. [Fig. 21. Nucleul

iniţial al monumentului şi adăugirile care aparţin diferitelor etape de construcţie. Planul bisericii

vechi din Feleacu: (jos) nucleul inițial de sec. XVI, (sus) extindere de sec. XX]

(22) Un releveu relativ exact se poate executa folosind un minim de instrumente pentru măsurat şi

pentru stabilirea orizontalelor şi verticalelor – rulete, nivela (cu apă sau cu laser) şi firul cu plumb.

[Fig. 22. Instrumente: nivelă cu laser, fir cu plumb, rulete 2 m – 5 m]

12


O paletă mai cuprinzătoare de instrumente poate cuprinde:

. teodolit universal sau staţie totală (23)

. nivelă cu laser şi cap rotativ, sau nivelă boloboc, sau furtun de nivel, sau nivelă cu panglică (24)

. aparat cu sfoară de trasat cu cretă colorată (albastră doar) pentru marcarea liniilor de referinţă (25)

. bandă adezivă de hârtie pe care marcăm puncte ale structurii sau obiectelor, acolo unde folosirea

cretei nu este permisă

. dispozitiv electronic pentru măsurarea la distanţă (telemetru) (26)

. rulete de la 2 m la 50 m (preferabil din metal)

. metru, echer şi nivelă de tâmplar (27)

. stadie telescopică pentru măsurarea înălţimilor (28)

. fir cu plumb pentru verificarea verticalităţii stâlpilor şi pereţilor

. pieptene de profil pentru redarea în mărime reală a profilurilor mulurilor şi altor ornamente dificil

de măsurat (29)

. şubler pentru măsurarea diametrelor obiectelor circulare în plan/secţiune, cum sunt baluştrii

. şubler de perete pentru măsurarea grosimii peretelui

. sfoară, ţăruşi, cuie, ciocan pentru trasarea sistemului de referinţă nedeformabil

. far proiector, lanternă "mâini libere"

. stadii marcate la intervale, de folosit în fotografie pentru aprecierea dimensiunii elementelor

Pentru precizia şi consecvenţa măsurării, sunt recomandabile mai degrabă ruletele cu bandă

metalică decât cele cu bandă textilă, şi totodată este preferabil ca toate să fie produse de aceeaşi

marcă.

(30) Metoda care se foloseşte eficient în relevare este cea a triangulaţiei, constând în împărţirea

suprafeţelor orizontale şi verticale ale clădirii în figuri nedeformabile (triunghiuri), a căror măsurare

permite transpunerea grafică a proiecţiilor ortogonale ale acestora. Metoda triangulaţiei permite

stabilirea cu suficientă exactitate a deformărilor şi a traseelor complicate, și se poate aplica în două

feluri:

. (31) O metodă mai puţin exactă presupune că laturile triunghiurilor care se măsoară fac parte din

clădire. Această metodă este mai potrivită pentru măsurarea interioarelor.

. (32) O metodă mai exactă recurge la un sistem auxiliar, trasat pe teren, care are calitatea

nedeformabilităţii. În funcţie de acest sistem se stabilesc diferitele puncte importante ale

conturului edificiului sau cele care aparţin diferitelor elemente situate în planuri verticale. Astfel,

nu se mai măsoară în fond monumentul, ci sistemul auxiliar rigid, trasat cu precizie. Sprijinindu-se

13


cu o latură pe traseele acestui sistem şi cu vârful opus în diferite puncte de interes ale clădirii

relevate, triunghiurile permit reconstituirea grafică a conturului şi elevaţiei clădirii. Această metodă

este mai potrivită pentru măsurarea exteriorului, dar este aplicabilă şi în interior, fie faţă de un

punct de referinţă interior, fie faţă de un sistem de referinţă exterior dacă dimensiunea golurilor

din pereți permite traversarea de la sistemul auxiliar exterior la punctele semnificative ale spațiilor

interioare.

Relevarea pretinde o ordine foarte strictă în desfăşurarea lucrărilor, un bun simţ al observaţiei și

adesea multă inventivitate pentru măsurarea elementelor greu accesibile sau pentru măsurarea

formelor complicate.

Fotografia este un auxiliar important în relevare. Surprinderea prin fotografiere a aspectului foarte

variat pe care îl pot avea (33) paramentul şi decoraţia, (34) diferitele degradări sau crăpături cu

forme extrem de neregulate, asigură o exactitate superioară celei care se poate obţine prin

măsurarea acestor elemente. Fotografierea detaliilor se poate face folosind o linie gradată care,

dacă fotografia este apropiată de un ortogonal, poate înlocui măsurarea. Fotografiile luate cu

teleobiectivul de la distanţe mari sunt apropiate de imaginea unei proiecții ortogonale şi permit

aproximarea, cu suficientă exactitate, a dimensiunilor elementelor inaccesibile din cauza înălţimii la

care sunt situate.

Fotografia rămâne, totuşi, un auxiliar, întrucât datele oferite de ea redau doar forma aparentă a

lucrurilor, nu şi alcătuirea lor. Totodată, percepția poate fi modificată în fotografie prin distanţa de la

care sunt surprinse imaginile, prin culori, prin lumina naturală sau artificială, prin caracteristici ale

obiectivului, prin efecte speciale etc.

(35) Un procedeu mai avansat, care redă cu exactitate formele reale, este fotogrammetria - aceasta

restituie vederile fotografice sub formă de proiecţii ortogonale. Un caz particular şi perfecţionat al

fotogrammetriei, stereofotogrammetria permite redarea formelor pe baza unor fotografii în care nu

este necesară dispunerea frontală a obiectivului în raport cu suprafaţa fotografiată. Prin

stereofotogrammetrie se pot trasa "curbele de nivel ale monumentului" care corespund reliefului

profilelor sau reliefului decoraţiei. Astfel, toate degradările și deformările pot fi consemnate grafic

Fotogrammetria şi stereofotogrammetria sunt mijloace de relevare rapide, eficiente, economice

(nefiind necesare schele), admiţând totodată erori foarte mici.

14


Informațiile luate de pe sol se pot completa cu cele furnizate prin aerofotogrammetrie, acestea

permițând restituirea planului în baza fotografiilor aeriene.

Date post:	17-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	furdui-madalina
View:	4 times
Download:	0 times

C4_cercetari_releveul

Documents