- CAPITOLUL III - RELAȚIILE EXTERNE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE DIN ROMÂNIA 3.1. Unitățile administrativ-teritoriale și reprezentarea lor publică Organizarea, din punct de vedere administrativ, a teritoriului statului interesează, în egală măsură, atât puterea de stat cât și colectivitățile locale, având prin aceasta o încărcătură politică și socială deosebită. Statul urmărește, în general, ca prin structurile administrativ-teritoriale pe care le creează să poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa acestea, tind spre o gestiune autonomă cât mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport cu statul cât și cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel exterior. Orice stat, pentru a putea fi bine condus și administrat își împarte teritoriul în unități administrative, cărora le recunoaște personalitatea juridică și le conferă totodată atât atribuții de drept public cât și atribuții de drept privat. Astfel, elementele componente ale personalității juridice a statului – populația, patrimoniul și scopul căruia este afectat acest patrimoniu – se întâlnesc la fiecare din aceste subdiviziuni administrative ale teritoriului statului. Fiecare dintre ele 1
Transcript
- CAPITOLUL III -
RELAȚIILE EXTERNE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE DIN
ROMÂNIA
3.1. Unitățile administrativ-teritoriale și reprezentarea lor publică
Organizarea, din punct de vedere administrativ, a teritoriului statului interesează, în egală
măsură, atât puterea de stat cât și colectivitățile locale, având prin aceasta o încărcătură politică și
socială deosebită.
Statul urmărește, în general, ca prin structurile administrativ-teritoriale pe care le creează să
poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale, indiferent la ce nivel s-ar situa
acestea, tind spre o gestiune autonomă cât mai accentuată a problemelor care le privesc, atât în raport
cu statul cât și cu structurile administrativ-teritoriale organizate la nivel exterior.
Orice stat, pentru a putea fi bine condus și administrat își împarte teritoriul în unități
administrative, cărora le recunoaște personalitatea juridică și le conferă totodată atât atribuții de drept
public cât și atribuții de drept privat.
Astfel, elementele componente ale personalității juridice a statului – populația, patrimoniul și
scopul căruia este afectat acest patrimoniu – se întâlnesc la fiecare din aceste subdiviziuni
administrative ale teritoriului statului. Fiecare dintre ele constituie o persoană juridică distinctă, cu un
statut juridic propriu conferit de stat.
În acest sens, Constituția României prevede în art. 3 (3) că “Teritoriul este organizat, sub aspect
administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii, unele orașe sunt declarate municipii”.
Astfel, dispozițiile art. 4 din Legea 215/20001 privind administrația publică locală precizează: “
Comunele, orașele și județele sunt persoane juridice. Ele au deplină capacitate, posedă un patrimoniu
și au inițiativă în tot ce privește administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condițiile legii,
autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite. Ca persoane juridice civile au în proprietate
bunuri din domeniul privat, iar ca persoane juridice de drept public sunt proprietare ale bunurilor
domeniului public de interes local, potrivit legii”.
Organizarea administrativă a teritoriului României este în prezent reglementată prin Legea
2/1968, lege care definește unitățile administrativ-teritoriale.
În România sunt organizate 41 de județe.
Revenind la problema reprezentării publice a unităților administrativ-teritoriale, ca persoane
juridice mai trebuie relevata încă o trăsătura specifică acestora. Nuci una dintre acestea – județ,
1
comună, oraș, municipiu – nu exercită atribuții de natura celor care sunt specifice funcției legislative.
Statul a păstrat exercitarea acestei funcții numai pentru autoritățile publice care-l reprezintă la nivel
central – Parlamentul.
Dacă ne referim la autoritățile prin care se asigură organizarea realizării și realizarea în concret
a legii și a celorlalte acte bazate pe lege, în unitățile administrativ-teritoriale, acestea sunt create și
funcționează în comune, orașe, municipii și județe.
Potrivit prevederilor Constituției și Legii 215/20001, autoritățile administrației publice prin
care se realizează autonomia publică locală în comune și orașe, sunt consiliile locale alese și primarii
aleși potrivit legii.
Totodată, Constituția și Legea 215/20001 prevăd că, în fiecare județ și în Municipiul București,
Guvernul numește câte un prefect, ca reprezentant al său pe plan local, care conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor și celorlalte organe centrale din unitățile administrativ-teritoriale.
Ceea ce caracterizează autoritățile administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale
sunt următoarele trăsături:
Ř sunt înființate prin lege sau în baza legii și dotate cu putere, fapt ce le conferă dreptul de a
folosi forța publică a statului pentru realizarea sarcinilor proprii ce le revin;
Ř sunt înființate, în comune, orașe și județe și dotate cu resurse umane de specialitate,
materiale și financiare, pe care le administrează în numele persoanei juridice pe care o
reprezintă și căreia îi dau socoteală de modul cum le-a administrat;
Ř activitatea acestor autorități publice are în vedere, realizarea intereselor locuitorilor, din
unitatea administrativ-teritorială în care sunt organizate și funcționează, în acord cu
interesul general al statului pentru că activitatea lor să nu depășească limitele puterii lor cu
care au fost investite, actele juridice pe care le emit sunt supuse controlului de legalitate de
către stat.
În încheierea acestor succinte precizări s-ar mai putea reţine și faptul că fiecare unitate
administrativ-teritorială precum și localitățile componente poartă o denumire. Potrivit reglementărilor
în vigoare (Decretul-Lege 100/1990 privind atribuirea sau schimbarea denumirilor) atribuirea sau
schimbarea denumirilor se face de către Parlament la propunerea Guvernului.
3.2. Îmbunatățirea organizării administrativ teritoriale. Noţiuni. Concepte. Perspective .
Este ştiut că orice demers ştiinţific, pentru a fi bine şi corect înţeles,începe prin a preciza
conţinutul şi sensul noţiunilor şi conceptelor pe care le utilizează. Ştiinţa juridică şi normele juridice
trebuie să utilizeze noţiuni precise, lipsite de echivoc.
2
Dacă ne referim la noţiunea de “ organizare administrativ-teritoriala”, acţiunea primară are ca
scop constituirea pe teritoriul statului a mai multor unităţi administrative , neavând importanta pe câte
se organizează acestea şi care sunt raporturile dintre ele.
Se poate vorbi de o “îmbunătăţire a organizării administrativ-teritoriale” atunci când
organizării administrative a teritoriului I se aduc unele corecţii fără a schimba însă structura esenţială
pe care sunt constituite unităţile administrativ-teritoriale. Astfel, trecerea unor state de la o comună la
alta, sau a unor comune şi oraşe de la un judeţ la altul, înfiinţarea unor comune sau oraşe şi chiar a
unor judeţe , reprezintă o îmbunătăţire administrativă a teritoriului statului.1
“Reorganizarea administrativ-teritorială” este o acţiune care priveşte modificarea numărului
nivelurilor de organizare a unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi raporturile juridice dintre
acestea, inclusiv cu statul.
În cazul României, problema reorganizării administrativ-teritoriale s-ar pune numai în ipoteza
în care în afara nivelului “local” şi a celui “judeţean” s-ar crea un al treilea nivel (ex. regional) până
atunci acţiunea neputând fi considerată decât o îmbunătăţire a organizării administrativ-teritoriale.
Este important de subliniat că actuala organizare administrativ-teritoriala a României,
consacrata pe plan juridic prin Legea 2/1968, modificată în numeroasă rânduri, a constituit pentru
vechiul regim comunist, dictatorial, un instrument important pe care l-a folosit pentru a-şi realiza
interesele, pentru a-şi domina supuşii, într-un sistem piramidal centralizat.
Revoluţia din decembrie 1989 a adus pe acest plan un suflu nou. În anul 1990 existau solicitări
pentru reînfiinţarea a 20 de judeţe şi a peste 1200 de comune, precum şi declararea unor comune ca
oraşe şi a unor oraşe ca municipii.
Autorităţile publice constituite imediat după Revoluţie au cuprins în programul lor măsuri
menite să înlăture abuzurile săvârşite de regimul comunist pe planul organizării administrative a
teritoriului ţării.
Mai întâi, prin Decretul-lege 38/1990 a fost repus în vigoare Legea 20/1968 privind
organizarea administrativă, abrogata în 1989.
Dacă ne referim la perioada 1992 – 1996, deşi problema îmbunatăţirii administrative în
ansamblul său, preocuparea factorilor politici şi a celor de decizie s-au axat pe pregătirea condiţiilor
realizării acestui obiectiv şi în special al celor de natura organizatorică şi a celor ce nu necesitau
cheltuieli materiale şi financiare cărora bugetul de austeritate nu le-ar fi putut face faţă.
Şi după alegerile generale din 1996 problema îmbunatăţirii organizării administrative a
teritoriului ţării a rămas ca un obiectiv prioritar al Progamului de guvernare, acceptat de Parlament, şi
încă printre acele măsuri care trebuiau finalizate în primele şase luni de guvernare.
De altfel, chiar şi în cazul în care au fost create în ultimii ani, noi unităţi administrativ-
teritoriale nu s-au respectat prevederile legale, deoarece în nici unul dintre cazuri nu s-a consultat, în
1 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Vol. I, Ed. a-3-a, Editura All Beck, 2001, pag. 448.3
prealabil, populaţia din localităţile respective prin referendum aşa cum cer dispoziţiile art.3 din Legea
215/20001, republicată.
3.3. Activitatea de relaţii externe ale administraţiei publice locale în România în contextul
prevederilor constituţionale şi ale autonomiei locale
Bună gestionare a serviciilor publice de interes local şi consultarea cu cetăţenii colectivităţii
locale din unitatea administrativ-teritoriala sunt principalele rațiuni de existență a instituţiei primarului,
fie că este vorba de o localitate din România, fie din străinătate. 2
În ceea ce priveşte activitatea de relaţii externe a executivului local, aceasta se desfăşoară ca o
funcţie coparalelă a autonomiei locale. Ea poate fi dezvoltată numai în folosul colectivităţii locale şi în
limitele competentelor stabilite prin lege. În privinţa politicii externe, Constituţia României (art. 91)
stabileşte atribuţiile instituţiei Preşedinţiei, Guvernului şi Parlamentului, nefăcând referire la
autorităţile locale. În general, în legislaţia romana sunt puţine acte normative care să reglementeze
activitatea de relaţii externe ale primăriilor şi consiliilor locale. Rămân atunci că referinţă normele
cuprinse în Legea 215/20001, art.20 lit. x : “Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al
Municipiului Bucureşti pot stabili legături de colaborare, cooperare şi înfrăţire cu localităţi din
străinătate”.
Având în vedere că ministerul Afacerilor Externe are atribuţii exprese în realizarea politicii
externe a României şi asigurarea coerentei acesteia, rezultă că orice recomandări ale acestui minister
către executivul local în privinţa relaţiilor externe sunt deosebit de utile. Interesul deosebit pentru
integrarea euro-atlantica, relaţiile de bună colaborare cu statele vecine şi amplificarea legăturilor ca
alte state vecine (S.U.A., Canada,Japonia,Rusia şi China) sunt direcţii importante pentru activitatea
externă a statului român dar şi pentru autorităţile locale. Astfel, primăriile, consiliile locale pot stabili
legături de colaborare, cooperare şi înfrăţire cu structuri similare din străinătate, dar fără să aducă
atingere caracterului de stat naţional unitar al României (obligaţie prevăzută în Legea 215/20001, art.1
paragraf 4).
Necesitatea dezvoltării economice locale cât şi realizarea unor servicii de interes local pot
conduce autorităţile locale către o colaborare cu agenţii economici străini. Astfel, Legea administraţiei
publice locale, art.20, lit. v precizează: “Consiliul local hotărăşte, în condiţiile legii, colaborarea cu
agenţi economici din străinătate, în scopul realizării unor acţiuni sau lucrări de interes comun”.
Prin relaţiile externe ale administraţiei publice locale din România se înţelege totalitatea
legăturilor şi contactelor cu “nerezidenţii”, respectiv: administraţiile publice locale din străinătate,
2 Cezar Manda, Administrația publică în România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, pag. 52.4
firmele străine, persoanele fizice şi juridice străine, ambasadele şi consulatele străine aflate pe teritoriul
ţării noastre, diferite organisme şi organizaţii internaţionale.
Activitatea de relaţii externe ale administraţiei publice locale presupune cunoaşterea şi
aplicarea jurisprudenţei naţionale, cât şi a celei internaţionale, precum şi a normelor de protocol extern.
În aceeaşi ordine de idei, se impune o bună cunoaştere a tartaxelor internaţionale ale României care
privesc relaţiile externe şi cooperarea internaţională.
România, prin recunoaşterea “Cartei europene a autonomiei locale”, conferă colectivităţilor
teritoriale locale, prin autorităţile administrative proprii, posibilitatea de a coopera, în condiţiile
prevăzute de lege, cu colectivităţi teritoriale locale din alte state.
De altfel, “Declaraţia la nivel înalt de la Helsinki” din 1992, semnată şi de România încurajează
cooperarea intre comunităţile locale, şi autorităţile locale şi regionale, în scopul dezvoltării unor relaţii
de bună vecinătate între ţări.
“Conventia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale” prevede, de asemenea, ca “edificarea
unei Europe tolerante şi unite depinde nu numai de cooperarea dintre state, ci şi de bunele relaţii între
autorităţile locale, respectând însă Constituţia şi intregritatea teritoriala a fiecărui stat”. 3
În fine, tratatele internaţionale ale României cu vecinii săi au clauze generale privind relaţiile
externe între autorităţile locale, în sensul că guvernele vor sprijini aceste activităţi, în special în zonele
de frontieră.
În context trebuie avut în vedere cadrul general al Legii 151/1998 privind dezvoltarea regională
în România, care precizează că obiectivul prioritar al politicii de dezvoltare regională în România este
stimularea cooperării interregionale, intene şi internaţionale. Pe baza acestei legi s-a înfiinţat Agenţia
Naţională pentru Dezvoltare Regională, căreia îi revine atribuţia de a urmări realizarea obiectivelor
dezvoltării regionale, inclusiv în cadrul activităţilor de cooperare externă a regiunilor de dezvoltare şi
la nivelul euroregiunilor.
3.4. Locul şi rolul activităţii de relaţii externe în cadrul unei primarii
Autorităţile administraţiei publice prin care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe
sunt consiliile locale, ca autorităţi deliberative, şi primarii, ca autorităţi executive.
Activitatea de relaţii externe la nivelul autorităţilor locale se desfăşoară în proporţie
covârşitoare în cadrul primăriei. La nivelul deliberativului, în cadrul consiliilor judeţene pot înfiinţa
subcomisii de relaţii internaţionale.
Aşa cum am prezentat în capitolele precedente, principala raţiune de existenţa a unei primarii,
atât în ţara noastră cât şi în străinătate, o constituie asigurarea unui management cerespunzator al
serviciilor publice de interes local. În consecinţă, activităţile de natura juridică, economică, de relaţii
3 www.infoeuropa.ro5
externe ale primăriei în general, sunt direcţionate în primul rând către zona serviciilor publice locale.
În acest sens, direcţia de relaţii externe a primăriei este chemată să desfăşoare o serie întreagă de
activităţi precontractuale. O dominantă o constituie operaţiunile necesare atragerii investitorilor străini
în vederea realizării obiectivelor prioritare în domeniile de interes local. Totodată, direcţia de relaţii
internaţionale a primăriei coordonează şi centralizează activităţile de relaţii externe ale regiilor locale
din subordinea consiliului şi cotribuie la bună desfăşurare a acestor activităţi ori de câte ori este
solicitată de conducerile regiilor autonome.
Această primă funcţie, de natură economică, a direcţiei de relaţii internaţionale a primăriei este
specifică perioadei de tranziţie şi este în principal rezultantă a doi factori.
Primul factor este relaţionat de gestionarea unui patrimoniu privat local, fomat în special din
terenuri şi spaţii comerciale. Vânzarea spaţiilor comerciale, concesionarea terenurilor şi, în general,
privatizarea sunt procese în curs de desfăşurare la care participa agenţi economici străini şi autohtoni.
Al doilea factor este legat de participarea firmelor străine şi organismelor financiare
internaţionale la reabilitarea serviciilor publice de interes local, aceasta realizându-se prin diverse căi:
concesionarea unor servicii publice, privatizarea unor servicii sau regii autonome locale, licitaţiile
internaţionale cu sprijinul organismelor financiare europene şi internaţionale pentru realizarea unor
obiective de interes local.
Ambii factori enunţaţi sunt caractiristici perioadei de tranziţie de la economia central-
planificata către economia de piaţă şi, prin urmare, odată cu încheierea procesului de privatizare,
funcţia economică a direcţiei de relaţii internaţionale a primăriei se va diminua major.
A doua funcţie a direcţiei de relaţii internaţionale este cea de protocol extern. Aici sunt incluse
toate activităţile curente şi speciale care conduc la desfăşurarea optimă a acţiunilor Consiliului şi
instituitei Primarului pe plan extern. Direcţia de Relaţii Internaţionale organizează,de asemenea,
protocol extern pentru viceprimari şi pentru departamentele şi direcţiile de specialitate.
O a treia funcţie importantă a direcţiei de relaţii internaţionale o constituie activitatea de
cooperare şi colaborare externă a instituţiei primarului şi a consiliului. Prin această funcţie se asigura
suportul logistic şi managerial al cooperării şi colaborării autorităţilor locale autohtone cu autorităţile
locale similare din alte ţări sau cu organisme regionale, europene sau internaţionale.
Chiar dacă Parlamentul României este instituţia deliberativă care este investita să perfecţioneze
cadrul legislativ, totuşi Consiliile locale şi cel al Capitalei, primarii şi Primarul Capitalei sunt autorităţi
ce gestionează şi cunosc cel mai bine problemele colectivităţilor locale.
În acest sens, se impune ca autorităţile locale să iniţieze proiecte legislative care să conducă la
armonizarea legii romane cu cea din ţările U.E. Pentru realizarea acestui obiectiv, în cadrul Direcţiei
de Relaţii Internaţionale a Primăriei Capitalei a fost înfiinţat un birou de integrare europeană. Un
compartiment similar funcţionează şi în cadrul Prefecturii Municipiului Bucureşti.
6
3.4.1. Funcţia de cooperare internaţională
Reforma instituţională şi legislativă din administraţia publică locală precum şi relaţiile interne
şi internaţionale au contribuit la amplificarea relaţiilor intre factorii de decizie locali cu omologii lor
din străinătate şi cu agenţii economici străini.
După cum este cunoscut, autorităţilor publice locale le revine responsabilitatea dezvoltării
resurselor materiale şi financiare locale, precum, şi valorificarea resurselor umane şi economice ale
colectivităţii pe care o reprezintă. În acest sens, funcţia de cooperare externă a crescut ca importanţa şi
intensitate în ultimii ani atât în plan administrativ cât şi în plan economic.
Relaţiile de cooperare externă ale autorităţilor publice locale din ţara noastră se pot realiza în
planul relaţiilor bilaterale sau multilarerale prin cooperarea în relaţiile regionale, europene şi
internaţionale cu problematica de interes local.
Potrivit legislaţiei româneşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale şi
judeţene au dreptul să hotărască asupra relaţiilor de colaborare, cooperare, precum şi de înfrăţire cu
omologii din străinătate în scopul promovării unor interese comune. În plan strict economic, legislaţia
oferă autorităţilor locale cadrul corespunzător pentru stabilirea unor legături de colaborare sau asociere
cu agenţi economici din străinătate un scopul realizării unor proiecte de interes public.4
Realizarea unor astfel de proiecte implica o documentaţie prealabilă şi o consultare cu omologi
străini.
Acordul de colaborare este un document semnat de primarul oricărei localităţi din ţară cu
omologul sau străin şi statuează elementele-cadru de dezvoltare a relaţiilor dintre cel două oraşe. În
general domeniile de interes comune precizate în asemenea acorduri sunt: administraţia publică locală,
dezvoltarea urbană, gestionarea serviciilor publice, dezvoltarea relaţiilor în plan cultural,educaţie,
protecţia mediului,sport,pregătirea profesională.
Acordul de cooperare este mai exact decât cel de colaborare, acestea precizând domeniul în
care se va coopera şi,stabilindu-se măsuri concrete, în care se angajează cele două părţi. De asemenea,
prin acordurile de cooperare se pot stabili trategii comune în relaţiile regionale, europene şi
internaţionale din care fac parte.
Acordul de înfrăţire este o înţelegere specifică comunităţilor locale prin care cale două părţi
consfinţesc relaţiile de prietenie între cele două localităţi şi în care reprezentanţii locali stabilesc
modalităţi practice pentru apropierea dintre cetăţenii oraşelor lor. În general “acordurile de înfrăţire”
4 I. Deleanu, Drept constituțional şi instituții politice, Tratat, Vol I, Editura “Europa Nouă“, Bucureşti, 1996, pag. 198.7
susţin şi promovează dezvoltarea relaţiilor pe multiple planuri, din care nu lipsesc cele economice,
comerciale sau culturale, şi consfinţesc prin programe comune permanentizarea lor. O atenţie
deosebită se acorda lărgirii relaţiilor de cooperare între oamenii de afaceri din cele două oraşe şi
sprijinului direct al investiţiilor particulare. Acordurile de înfrăţire sunt de regulă continuate prin
acorduri de cooperare care stabilesc în detaliu obiectivele şi termenii cooperării într-un anumit
domeniu.
Conform legislaţiei în vigoare, oricare dintre cele trei tipuri de acorduri trebuie supuse
aprobării Consiliului local.
Bucureştiul este membru activ într-o serie de organizaţii internaţionale ale marilor oraşe ale
lumii cum ar fi:
Asociaţia Internaţională a Primarilor Francofoni – AIMF constituită în 1979 la iniţiativa lui
Jacques Chirac(Bucureştiul este membru activ din 1990 iar din 1994 a beneficiat de asistenţă tehnică şi
financiară). Aceasta asociaţie a derulat o serie de programe privind informatizarea contabilităţii,
gestiune de personal, gestiunea taxelor municipale, urbanism, educaţie, tineret şi sport.
Asociaţia Internaţională a Metropolelor – Metropolis (Bucureştiul este membru activ din 1991
și a beneficiat de asistenţă tehnică şi financiară pentru proiectul “Reorganizarea şi modernizarea Gării
de Nord”)
În prezent sunt în curs de aprobare alte două proiecte: “Centrul intoric al oraşului Bucureşti” şi
“Studiul privind transportul în Capitală”.
Federaţia Mondială a Oraşelor Unite – FMCU (Bucureşti este membru activ din 1996).
Polis este o organizaţie ce îşi propune cooperarea în special în domeniul transportului şi
mediului (Bucureştiul este membru al acesteia din 1990).
Confederaţia Primarilor din Capitalele Ţărilor Sud – Est Europene (înfiinţată la 5 octombrie
1995 la Atena) .
A treia conferință s-a desfăşurat la Bucureşti în 8-9 februarie 1998, Direcţiei de Relaţii
Internaţionale a Capitalei revenindu-I responsabilitatea organizării acestui eveniment.
În iulie 1998, Primăria Capitalei în colaborare cu alte instituţii din ţară şi cu sprijinul
Consiliului Europei a organizat reuniunea prilijuita de Congresul Puterilor Locale şi Regionale din
Europa.
În concluzie, colaborarea bilaterală cu autorităţile similare din străinătate şi activitatea
deafasurata în cadru organizaţiilor internaţionale asigura reprezentarea externă a autorităţilor locale şi
perfecţionarea mecanismului propriu de gestiune, constituindu-se astfel într-o dimensiune importanta a
cooperării internaţionale a ţării noastre.
Astfel, în domeniul imobiliar, cooperarea internaţională a Primăriei Municipiului Bucureşti s-a
concretizat în realizarea unor obiective mari, cum ar fi: WORLD TRADE CENTER Bucureşti, Hotel
8
SOFITEL, VICTORIA BUSINESS PLAZA. În curs de realizare este “centrul financiar” şi realizarea
sistemului de alimentare cu apă.
În cadrul acţiunilor de cooperare internaţională ale primăriilor sunt incluse şi activităţile
curente privind stagiile de formare, cursurile de specializare a personalului propriu sau al regiilor
autonome, cursuri care se desfăşoară în cadrul programelor de asistenta al unor organisme
internaţionale.
3.4.2. Negocierea contractelor externe încheiate de autorităţile locale; participarea la licitaţiile
externe
Cerinţele generale şi legitime ale colectivităţilor locale organizate în unităţi administratv-
teritoriale trebuie să fie beneficiare a unor servicii publice eficiente şi de bună calitate şi să-şi
desfăşoare activitatea într-un climat economico-social pozitiv. Gradul de satisfacere a acestor cerinţe
de către autorităţile publice locale constituie un criteriu de apeciere a acestora de către colectivităţile
locale. Decalajele mari existente între deferite localităţi, precum şi cel existente pe teritoriul aceleiaşi
localităţi fac necesară în primul rând analiza cu prioritate a zonelor cele mai deficitare din punct de
vedere al serviciilor publice furnizate.
În acest sens, standardele generale care trebuie atinse de serviciile publice locale conduc la
obiective pe termen mediu şi lung pentru autorităţile publice locale. Cea mai mare parte a acestor
obiective se realizează prin acţiuni de cooperare, negociate în prealabil după toate standardele acestor
activităţi şi finalizate cu încheierea unor contracte. Ţinând seama de diversitatea şi de cadrul complex
al tranzacţiilor internaţionale, tratativele se cer să fie purtate de persoane calificate în problemele
negociate, în problemele juridice care le implica încheierea contractului extern.5
În general, autorităţile locale încheie contracte de cooperare economică internaţională care
prezintă o serie de particularităţi. Contractul de cooperare se caracterizează prin natura specifică a
părţilor contractante.
În cazul negocierilor complexe ale primăriei se poate utiliza formula unor contracte
pregătitoare. Dată fiind natura specifică a obiectului sau, contractul de cooperare se angajează efectiv
prin intermediul mai multor contracte cu obiecte diferite, dar aflate în strânsă interdependență.
Autorităţile locale pot participa sau pot organiza licitaţii internaţionale. Cadrul juridic actual,
dar mai ales avantajele mari (garanţii, cheltuieli reduse, eficientă şi transparentă) fac ca licitaţiile
5 Diana Camelia Iancu, Uniunea Europeană și Administrația Publică, Editura Collegium, București, 2010, pag. 132.9
internaţionale să fie tehnica cea mai folosită în realizarea parteneriatului sector public local – sector
privat. Licitaţiile internaţionale organizate de autorităţile publice locale se realizează în conformitate
cu prevederile legislaţiei naţionale şi cu respectarea stipulaţiilor ne discriminatorii ale acordului GATT
(Acordul General pentru Tarife şi Comerţ), în prezent Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).
10
CAPITOLUL IV
UNIUNEA EUROPEANĂ
4.1. Tendințe politice europene
Pe termen scurt, adâncirea şi extinderea Uniunii Europene sunt procese care se incomodează
reciproc. Logica actuală a modului în care se organizează şi funcţionează UE face ca o extindere rapidă
să dilueze gradul de integrare, afectând eforturile de adâncire a acesteia. (Noii membri vor avea nevoie
de timp până se vor adapta complet organismului în care au fost înserați.) În acelaşi timp, adâncirea
rapidă a integrării în cadrul actualei UE ar face şi mai dificilă o extindere rapidă, întrucât candidaţilor
le va fi mai greu să atingă noile standarde impuse membrilor şi să facă faţă concurenţei şi
răspunderilor interne Uniunii. În plus, Uniunea Europeană este în situaţia de a privi perioadele
adâncirii şi extinderii. ca factori esenţiali. Pentru a face faţă exigentelor globalizării, cursa trecerii de la
ceea ce considerăm a fi, mai ales, Europa-Piață, la ceea ce ar fi, mai ales, Europa-Putere, este una
contra-cronometru.6
Singura soluţie pentru împăcarea celor două procese aparent contradictorii este abordarea lor
din perspectiva politică Œ sau predominant politica Œ, şi nu economică. Procesele în cauză sunt
politice, iar instrumentul este economic, nu invers. În alţi termeni: adâncirea trebuie proiectată şi
condusă în sensul unei uniuni politice europene.
Aceasta face că extinderea să poată fi concepută, în primul rând, ca admitere şi integrare
imediată şi deplină a statelor candidate în structurile politice ale Uniunii, urmată, în al doilea rând, de o
integrare mediată şi graduala a noilor membri în structurile economice, pe măsură ce fiecare dintre ei
Îşi finalizează pregătirile în acest sens.
Impunerea unei viziuni pro-federative constituie o condiţie indispensabilă pentru că
federalizarea să aibă loc. Ceea ce nu înseamnă însă că federaţia este doar rezultatul inventarii unui
proiect. Alături de opţiunile conjuncturale ale unor guverne şi parlamente naţionale, alături de reacţiile
opiniei publice europene, viitorul UE este determinat de către factori politici interni şi externi cu o
natură pe care am putea-o numi, cu toată precaritatea acestui concept, obiectivă. Sunt factori care
acţionează constant, pe termen lung, capabili să influenţeze procesele, dominând deseori fluctuaţiile
inerente ale actorilor politici ori ale opiniei publice. Ei aparţin cel puţin următoarelor trei categorii:
(a) tendinţa de a defini viitorul Europei, ca o contrapondere la actorii politico-economici
internaţionali de care depinde viitoarea arhitectura mondială Œ cum ar fi Statele Unite, Asia, Rusia;
6 Ibidem.11
(b) tendința de a formaliza valorile care stau la baza Uniunii Europene Œ vezi şi eforturile, cu
antecedente mai vechi, de promovare a unei Carte a Drepturilor Fundamentale, noile Directive ale
Comisiei Europene privind egalitatea de şanse ori ideea promovării unei Constituții europene;
(c) presiunea în direcţia adâncirii şi extinderii UE este mai curând un ansamblu eterogen de
factori, dintre care unii au fost enunţaţi mai sus, iar dintre ceilalţi trebuie menţionaţi neapărat cei de
ordin economic, strategic, de politică externă, militară şi care, în esenţă, vizează menţinerea păcii pe
continent, controlul migraţiei şi al crizelor identitare.7
Planurile propuse pentru dezvoltarea Uniunii Europene vor fi mai mult decât expresia
problemelor interne ale Uniunii. Viitorul UE rezultă dintr-o perspectivă istorică, determinând o
judecată asupra situării continentului pe harta lumii, în raport cu ceilalți actori mondiali. Harta lumii se
impune cu o anumită obiectivitate de care decidenții europeni se vor lovi constant, repetitiv, în fiecare
etapă a definirii proiectului lor.
Uniunea Europeană este obligată să se raporteze la evoluțiile din Federația Rusă, din Statele
Unite şi din Asia. Datorită dimensiunii, dar şi datorită realităţilor politico-culturale, Rusia nu poate fi
concepută ca parte integrată a unei Europe unite. Oricât de greu ar putea fi recunoscut public acest
adevăr, ocultarea să vă împiedica necesară limpezire a raportului dintre Europa şi Rusia, precum şi
definirea de către UE a unei politici ruseşti. Consecinţă va fi întârzierea ca nepermis de mult cea
procesului de negociere cu Federaţia Rusă şi a dezvoltării unui parteneriat. Se va rata stabilirea în timp
util a unui sistem de co-participare decizionala între spaţiul ruso-asiatic şi cel european, iar prin aceasta
s-ar lăsa la voia conjuncturilor raporturile primelor două cu spaţiul transatlantic.8
Oricum vor sta lucrurile, Europa va fi, inevitabil, la începutul globalizării, o entitate politico-
economica aşezată între America şi Rusia. Ea va trebui să evite situaţia de zona-tampon sau de factor
de contrapondere utilizat de fiecare dintre vecinii săi împotriva celuilalt. Ar fi chiar periculos ca
Europa să joace rolul de zăgaz al Americii în fata valului de migraţie ruso-asiatica şi de anarhie socială
revărsat ca urmare a unei eventuale prăbuşiri CE poate chiar una accelerată CE a mozaicului rusesc.
Privită din perspectiva europeană, problema Statelor Unite provine, conform punctului de
vedere al unor oameni politici europeni, nu atât din statutul ei de unicate supraputere, cât din CE notă
Hubert Védrine CE condiţia ei de hiper-putere: supremaţia americană de astăzi se manifestă atât în
domeniile economic, financiar, tehnologic, militar, cât şi în ceea ce priveşte modul de viaţă, limba şi
produsele culturale de masă care subjuga lumea, modelând gândirea şi fascinându-i până şi pe
adversarii Statelor Unite.
Când ironizează opinia marilor responsabili şi analişti americani despre Statele Unite, conform
căreia ele ar fi fost desemnate de Providenţa drept naţiunea indispensabilă umanităţii, ministrul francez
al Afacerilor Externe reflecta poate o tradiţională reticență franceză. Dar consecințele negative ale
7 C. Manda, op. cit. pag. 59.8 Ibidem, pag. 60.
12
existenţei unei hiper-puteri sunt reale . Această hiper-putere nu trebuie confruntată şi nici măcar
contestată, cu atât mai mult cu cât pentru trufia atitudinilor care supără uneori leadership-ul francez se
găsesc uşor explicaţii . America ar trebui într-un fel înglobata şi valorificata în termenii unor
parteneriate naturale, pentru că, pe ansamblu, să fie asigurate multipolaritatea, diversitatea şi multi-
lateralitatea necesare unei lumi deschise.9
Pentru arhitecţii Uniunii Europene nu poate fi decât limpede că disparităţile în plan economic şi,
mai ales, tehnologic în favoarea Americii vor împiedica, în principiu, UE, în formă ei actuală, să
stabilească o uniune economică transatlantica. Nu este mai puţin limpede că, dacă va fi o unitate, UE
va atinge puterea necesară pentru a deveni contraponderea Americii: O Uniune Europeană de circa 400
de milioane de persoane şi cu un produs intern brut de peste 8 trilioane de dolari, capabilă să-şi unifice
potenţialul diplomatic şi militar, ar putea uşor să pună în discuţie actualul statut al SUA, de «unica
supraputere»; să aibă o influenţă asupra procesului de pace din Orientul Mijlociu şi asupra securităţii
din Golful Persic; să obţină mijloace economice şi financiare crescânde, prin politica de securitate
internaţională; să înceapă să capete un rol mai mare în diplomaţia şi securitatea asiatică; şi, probabil,
cel mai important, să creeze un nou echilibru în cadrul NATO, alianţa dominată astăzi de către Statele
Unitele .
Diferenţele cultural-civilizationale dintre Europa şi Rusia vor împiedica, în schimb, realizarea
unei uniuni politice euro-ruse. Aceasta, în condiţiile în care libera circulaţie a bunurilor, serviciilor,
capitalurilor şi persoanelor va fi din ce în ce mai greu de stopat, atât sub presiunea exercitată
dinăuntrul, cât şi din afară Europei. Pe măsura trecerii timpului, UE de astăzi va avea dificultăţi tot mai
mari în a fi o adevărată citadela economico-socială şi statul-major al unei forţe de apărare exprimând o
viziune unitară asupra securităţii comune. În consecinţă, Europa va fi obligată să caute acel tip de
evoluţie care să-i asigure rolul unui actor global de prim rang. Obligaţia nu este, desigur, o chestiune
de gust, ci de necesitate.
Simplu descrisă, soluţia pentru Europa constă în sporirea capacităţii sale de a produce
bunăstare până la o asemenea cota încât, prin exportul acesteia, să poată stabiliza situaţia internă a
vecinului din Răsărit, fixând astfel migranţii la ei acasă. O altă miza este să facă faţă concurenţei
vecinului din Vest, cointeresandu-l în realizarea unei pieţe comune, cel puţin de tipul unei zone
transatlantice de liber schimb. Europa mai are obligaţia să-şi asume cu succes răspunderi faţă de
stabilitatea şi securitatea globală a lumii amintite pot fi atinse doar prin asocierea procesului de
extindere a pieţei europene cu procesul de adâncire a integrării politice europene. Din perspectiva
rolului său pe harta lumii, Uniunea Europeană are motive să-şi maximizeze atât gradul de coeziune, cât
şi extinderea. faţă de ce ţintă trebuie să fie o federalizare suficient de flexibilă pentru că unitatea
internă să nu intre în contradicţie cu aşezarea frontierei până la marginea Federaţiei Ruse, în caz
9 D.C. Iancu, op. cit., pag. 135.13
contrar, devenirea europeană va fi dominată de tendinţa proliferării liniilor de demarcaţie în interior,
asociată cu tendinţa provincializării.
Din contră, ca actor politic global, Europa ar fi unul dintre centrele politice, economice şi
culturale ale globalismului multipolar. Ca atare, ea îşi va putea promova interesele specifice şi,
totodată, va putea contrabalansa eventualele excese ale altor centre de putere economică şi politică.
Iată deci raţionamente care nu sunt doar judecăţi, ci adevărate evidente pe care proiectul viitoarei
Uniuni Europene urmează să le introducă în calcul.
4.2. Căutările în direcţia unei Carte a Drepturilor Fundamentale
Uniunea Europeană (precum şi ideea europeană) este legată în primul rând de un număr de
valori fundamentale. Fără a putea vorbi despre o cauzalitate în acest sens, hotărârea Consiliului de
Miniştri de la Köln (3-4 martie 1999) de a cere elaborarea unei Carte a Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene intra perfect în logica definirii unui spaţiu valoric specific european. Hotărârea
Consiliului a fost urmată de formarea unui grup de experţi (Prezidiul) pentru elaborarea unui prim
proiect al Cartei, până la sfârşitul lunii decembrie 2000. Prezidiul a oferit un text complet la data de 28
iulie 2000.
Motivaţia şi efectele adoptării unei asemenea Carte nu sunt uşor de descris. Carta Drepturilor
Fundamentale a fost adoptată, ca declaraţie politică, în luna decembrie, la Nisa. În cadrul Uniunii
Europene s-a dezvoltat, de-a lungul timpului, un sistem de protecţie a drepturilor omului, eterogen şi
complex, care însumează:
normele interne ale fiecărui stat în parte privind drepturile omului, gândite ca expresie
a principiului subsidiarităţii;
participarea ţărilor membre UE la sistemul internaţional de protecţie a drepturilor
omului;
apartenenta, în particular, a tuturor ţărilor membre ale UE, la Consiliul Europei;
instrumentele specifice elaborate în cadrul UE. În ceea ce priveşte instrumentele
specifice Uniunii Europene relative la sistemul de protecţie a drepturilor omului în
cadrul UE, acestea ar fi: prevederile Tratatului de la Amsterdam, care enunţa explicit
faptul că Uniunea va respecta drepturile fundamentale, aşa cum sunt ele garantate de
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Acest sistem stufos a fost capabil să asigure, în interiorul statelor Uniunii, un înalt nivel al
drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dintre eşecuri, au fost numite domeniile comportamentului
rasist şi xenofob, al egalităţii în faţa legii, al grupurilor vulnerabile, al tratamentului refugiaţilor şi al
solicitanţilor de azil. Un alt caz aparte este cel al protecţiei persoanelor afectate de sporirea
competentelor la nivel comunitar în domeniul administrativ şi juridic . Dar, mai ales, sistemul s-a 14
dovedit nefuncţional în a asigura un rol practic şi simbolic la nivelul global al Uniunii Europene, în
special În ceea ce priveşte: pregătirea condiţiilor impuse de extinderea UE; adaptarea politicilor în
domeniul drepturilor omului la cerinţele prevederilor specifice din Tratatul de la Amsterdam;
asigurarea unui rol mai activ al UE în lume, ca apărătoare a drepturilor omului.10
Acestui ultim tip de problematica, angajând Uniunea Europeană ca un tot, a fost chemată să-i
răspundă Carta Drepturilor Fundamentale. În plus, introducerea ansamblului de prevederi socio-
economice poate fi considerată (după eşecul relativ al Cartei Sociale Europene ) definiţia unui spaţiu
european care depăşeşte standardele democratice, (circumscris, în acest sens, inclusiv prin diferenţa
faţă de principiile democraţiei americane). Dincolo de detalii, ceea ce pare important în dezbaterea din
jurul Cartei este presiunea imanenta în direcţia dezvoltării unui sistem european (al Uniunii Europene)
al drepturilor omului, având valoare politică şi identitară.11
Un sistem al Uniunii Europene acoperind problematica drepturilor omului formalizează, în
cadrul UE, un spaţiu comun supranaţional. Prin natura lor, prevederile Cartei codifică pilonul unei
Constituţii a Uniunii. Trecerea de la o Cartă a Drepturilor Fundamentale, la un sistem de instituţii
politice cu caracter federal, care să garanteze valorile fundamentale ale UE, este o evoluţie logică.
Într-o formă sau alta, discuţiile motivate de elaborarea şi eventuala adoptare a Cartei par să fi împins
dezbaterea asupra anumitor fundamente politice ale Uniunii într-o direcţie ireversibilă. Multe dintre
criticile aduse până acum Cartei au făcut speculaţii asupra eventualelor consecinţe negative.
Completarea acestui sistem l-ar apropia de statutul unui pilon de Constituţie, iar adoptarea unei
legi fundamentale a UE ar duce la crearea Europei Federale, aceasta putând participa ca atare la
diferite aranjamente internaţionale, incluzând Consiliul Europei, o Federaţie ar întări aceste
aranjamente, şi nu le-ar slăbi.
4.3. Evoluţiile economice din Uniune şi primii paşi ai unei construcţii federale structurate
Tratatul de la Maastricht a stabilit cei trei piloni de rezistenţă ai UE: Comunitatea Europeană,
Politica Externă şi de Securitate Comună şi Politica în domeniile Justiţiei şI Afacerilor Interne. Dintre
ele, numai Comunitatea Europeană s-a bucurat de instituţii integrate, celelalte două rămânând procese
interguvernamentale. Aceasta arată că tendinţa de federalizare europeană a avansat, până la începutul
anilor 90, în domeniul economic şi a întâmpinat rezistenţă în domeniile specifice unei federaţii:
justiţia, politica externă şi apărarea. Această situaţie a rămas valabilă, în ciuda intenselor procese
comunitare, şi la sfârşitul deceniului, dar cu câteva evoluţii relevante pentru tendinţa generală de
adâncire a integrării.
10 Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2011, pag. 110.11 Ibidem.
15
4.3.1. Piaţa Economică Comună
Bazele integrării economice, ce urma să capete forma unei pieţe comune, au fost puse de
Tratatul de la Roma (1957). Prin Tratat au fost stabilite cele două politici ale pieţei. Una, vizând spaţiul
intern al pieţei comune, privea eliminarea tuturor barierelor vamale între statele membre, cealaltă
dimensiunea externă - viza sistemul de protecţie faţă de bunurile din afară. În 1979, UE a stabilit un
regim al ratelor de schimb, făcând astfel operaţional Sistemul Monetar European. Adăugarea
obiectivului unei monede unice prin Tratatul de la Maastricht a definit Comunitatea Europeană drept o
unitate economică şi monetară. În 1995, Consiliul European a decis ca monedă comună să se
numească euro şi a stabilit ca schimbarea monedelor naţionale în moneda europeană să se finalizeze
până în 2002. Banca Centrală Europeană, ca instituţie necesară completării Uniunii Economice şi
Monetare, reprezintă cel de-al treilea stadiu al proiectului.12
Realizarea unităţii economice şi monetare constituie, indiscutabil, cel mai mare succes al
proiectului european. Unitatea economică şi monetară realizată până la sfârşitul anului 2000 de către
ţările membre ale UE reprezintă o realitate care va determina CE iar în acest sens va trebui încorporată
în CE viitoarea evoluţie politico-institutionala a Europei. Totuşi, felul în care sistemul economic şi
monetar este integrat în ansamblul instituţiilor Uniunii CE ca şi dependenta funcţiei economico-
financiare de celelalte funcţii ale Uniunii CE pune acestui sistem o limită de netrecut. Relaţia dintre
economic şi social, dintre moneda şi politică, dintre economie şi democraţie are mai multe consecinţe.
a) Definirea modelului economic de urmat pentru a stabili natura UE şi a integrării europene
implica opţiunea între o zonă de liber schimb, o uniune vamală sau o concertare instituţionalizată a
dezvoltării economice. Doar formula din urmă este, evident, cea care poate oferi Europei capacitatea
de a fi putere economică, aptă pentru a concura, într-o lume globalizată, alte puteri economice din
Atlantic şi Pacific. Asemenea acestor puteri economice, ea trebuie să-şi extragă eficienta decizională
din statutul de putere politică.
b) Avantajele comparative realizate până acum de către UE, graţie cooperării specifice
orchestrate de ea, nu vor putea fi menţinute dacă nu se va îmbunătăţi radical flexibilitatea pieţei
muncii, dacă nu se va pune la punct o politică bugetară integra aptă sã susţină politici armonizate de
protecţie şi asistenta socială şi dacă nu se vor mobiliza resursele financiare cerute de nevoia unor
investiţii masive în cercetare şi dezvoltarea tehnologică. Este dificil de prevăzut cum se vor putea
garanta liniştea, stabilitatea şi prosperitatea unei Europe sociale fără concentrarea deciziei politice la
nivel continental.
12 www.europainfo.ro16
c) Pentru că virtuţile unificatoare ale monedei euro să fie fructificate este necesară o economie
europeană puternică. O astfel de economie nu poate fi realizată mai cu seamă în contextul creşterii
presiunilor şi exigentelor sociale decât prin asigurarea unei conduceri politice coerente.
d) Accentul pus pe liberalizarea economică în cadrul pieţei unice interne europene, în
condiţiile retragerii tot mai accentuate a statelor-natiune din economie şi în contextul globalizării, a
creat un tot mai supărător şi periculos deficit democratic, constând în trecerea deciziilor socio-politice
de sub controlul instituţiilor legitimate popular, sub cel al cercurilor de afaceri. Cum rezolvarea
problemelor economico-sociale interne ale statelor naţionale, devenite tot mai mari, mai complexe şi
mai condiţionate de interdependentele mondiale, nu poate avea loc decât la nivel regional şi prin
gândire/ abordare regională (statele-natiune fiind prea mici pentru a rezolva problemele mari şi prea
mari pentru a rezolva problemele mici), soluţia la existenţa deficitului de democraţie este reabilitarea
rolului statului prin transferul (parţial) al puterii către structuri politice suprastatale (singurele capabile
să ţină în frâu structurile economice suprastatale).13
e) Exista un real pericol ca, pe termen mediu şi lung, dinamica proceselor economice în
interiorul UE să scadă, economia europeană stagnând din cauză: birocratizării instituţiilor UE;
insuficientei flexibilităţi pe piaţa muncii; creşterii presiunilor şi incoerentelor sociale; nivelului relativ
redus al fondurilor investite în cercetare şi dezvoltarea tehnologică; menţinerii pieţei europene la
dimensiuni relativ mici; efectului destabilizator al migraţiei (plecarea creierelorlo, corelată cu intrările
ilicite purtătoare de tensiuni culturale, corupţie şi criminalitate).
f) Dezbinarea membrilor UE în ceea ce priveşte euro şi pierderea continua de putere a
monedei comune în concursul cu dolarul american vor duce inevitabil la creşterea euroscepticismului.
Euroscepticismul este greu de combătut fără proiectea unor instituţii politice europene solide.
g) Adoptarea scenariului extinderii amânate fiecare candidat este admis la o dată diferită,
când va îndeplini o serie de criterii, în primul rând legislative şi economice CE va conduce la
provincializarea economică şi, în consecinţă, politică a Europei, ceea ce va putea genera, în timp, chiar
o fracturare internă a Uniunii. Alternativa, un scenariu al extinderii rapide , care vizeazã o integrare
economică structurată presupune însă o integrare politică aprofundată cu toţi membrii.
4.3.2. Bugetul Uniunii
Bugetul Uniunii Europene se formează anual şi se supune principiilor clasice ale bugetelor
