evistă de cultură
ANUL XLX 1629 - 1630SERIE NOUĂ
Nr. 1 - 2 / ianuarie -februarie 2014
Redacţia şi administraţia:
Cronedit S.R.L.
Strada Podişului nr. 20,
700620, Iaşi, România
telefon: +40 232 211086
email: [email protected]
Cont
deschis la B.C. Iaşi
I.S.S.N. : 22404560
Colectivul de redacţie:
Redactorşef adjunct: Stere BUCOVALĂ
Secretar general de redacţie: Mariana STANCU
Tehnoredactare computerizată şi webdesign Florin ŞOVA
Redactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIȚĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan
CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin
TURLIUC
Redactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada);
Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian
W. SCHENK(Germania); Sanda RACOTTA(Mexic)
http://revistacronica.wordpress.com
R
64 PAGINI PREŢ 5 LEI
5A 9A 4A 8A 4A 1A 9A 0A 0A 0A 0A 1A 1A 1A0A
Redactor şef Valeriu Stancu
ONICACR
Tiparit la:
Profesionistii Imprimarilor din Moldova
poem de iarnă
Întrebare
Adîncăi noaptea, orele profunde...
Gemînd, spre ra�ul cărţilor măndrum
şintreb în şoaptă fiece volum:
Tu eşti? Şi cartea fuge şi seascunde.
Plîngînd, întreb portretul ei acum:
Tu eşti? Şi nici iubita numi răspunde.
Îmi umplu cupan vin să mă scufunde,
întreb: Tu eşti? Şi cupa pieren fum.
Şintreb şi spada mea: Tu eşti? Şi tace.
Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrînt,
din zid o umbră albă se desface...
Măntorc spre ea cu sînge în cuvînt
şin ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: Tu eşti? Şi umbra spune: Sînt.
� � � Radu GYR
Gavril Istrate, o ultimă cartepagina 12
Salonul literar - Adam Puslojićpagina 8
S U M A R
Ut pictura poesispaginile 2, 63
Editorialpagina 3
Fragmentarium Istoricpaginile 4-5
Privitor ca la teatrupaginile 6-7
Poesispagina 7
Salonul literar paginile 8-11
In memoriampaginile 12-15
Jurnal cu scriitoripaginile 16, 18-19, 22-23, 28-33, 36-37, 40-47
Cronică plasticăpagina 17
Născocitorul de gânduripagina 20
Fascinaţia lecturiipagina 21
Istoria cetăţiipaginile 24-27
Literatură universalăpaginile 34-35
Sertarul cu manuscrisepaginile 38-39
Academia Păstorelpaginile 48-51
Cafeneaua şahistăpaginile 52-53
Filatelicapaginile 54-55
Gândul şi lumeapaginile 56-59
PoeMondiapaginile 60-62
(continuare în pagina 63)
ut pictura poesis ut pictura poesis(urmare din pagina 2)
Oricât ar părea de discret, sculptorul Dan Covătaru șia
mobilat atelierul din strada Lăpușneanu cu propriile sale
himere, dar și cu unii confraţi carei calcă pragul. Recent, a
decis să iasă din atelier laolaltă cu desenele și sculpturile de
mici dimensiuni create în ultima vreme. A renunţat la
complezentele prezentări critice și sa limitat doar la
invitarea unor prieteni prin care săși aniverseze, la
șaptezeci de ani, ziua de naștere. Galeriile Pallady de pe
strada Lăpușneanu sau dovedit un spaţiu generos pentru
expunerea unui popor de sculpturi și desene care au
generat o imagine de ansamblu atipică. Cei interesaţi au
circulat printre operele artistului cu smerenia și grija de a
nu strica arhitectura acestor forme ce generau impresia de
gracil și inefabil.
Știam, din vechi experienţe, că desenele sculptorilor
sunt deseori deasupra graficienilor. Lucrul sa dovedit
corect și în acest caz, sculptorul fiind preocupat de calitatea
plastică a contextului, de sugestia de ansamblu bine
orchestrat prin varietatea formelor plastic armonizate.
Așadar, o preumblare printre himere, o invitaţie la reflecţie
și acces la simboluri. Poporul de statuete, fiecare cu
amprenta unui gând sau
a une i me t a fo r e au
generat admiraţie și
uimire, chemare spre
profunzimile sugestiei și
speranţa unei descifrări a
me sa j u lu i f o rme l o r
inventate de artist.
D i a l o g u l d i n t r e
gracilitatea liniei în desen
ș i m a t e r i a l i t a t e a
volumelor atent șlefuite
făceau ca lumina galeriei
de artă să coboare, cu
smerenie, privirea către
orizontala certitudinii
f o rm e l o r i v i t e d i n
imaginaţia unui artist
c a r e p a r c ă v r e a s ă
s c h i m b e d r a m a t i c
regulile obișnuite ale
jocului. Noi, spectatori
uimiţi ș i disponibil i
totodată la propuneri
atipice, eliberate de rigori
convenţionale, am urmat
un parcurs iniţ iat ic ,
fiecare lucrare fiind o meditaţie despre
universul imediatului. Varietatea formelor
imaginate de Dan Covătaru nea surprins și
nea incitat în egală măsură. Sculptorul
septuagenar a urmărit nu atât un șoc vizual,
cât o schimbare de paradigmă, o ieșire din
obișnuitul cotidian. Identific aici nevoia unei
detașări de regulile genului și asumarea,
riscantă, a deschiderii de noi orizonturi de
exprimare. Dan Covătaru iese din această
situaţie întărit prin ieșire din convenţionalul
orizonturilor prea des folosite. Pare chiar o
formă de revoltă și de împăcare cu sinele.
Expoziţia de la București de la Teatrul
Naţional, unde lam însoţit cu o prezentare
alături de un public numeros și interesat mia
confirmat, dacă mai era nevoie, că Dan
Covătaru este un artist cu vocaţie autentică și
potenţial creator cu totul remarcabil.
Revenind în spaţiul Galeriei Pallady din Iași
am sesizat interesul unor tineri pentru atipicul
propunerii sale de organizare plastică, șocul unora fiind o formă de confirmare că
artistul șia împlinit dorinţa ieșirii din tipare. Varietatea obiectelor generate de
imaginarul proteic amintit face din sculptura mică o direcţie de exprimare de demn
interes artistic. Experienţele artistice de acest tip ar trebui extinse, ieșirea din sistem
fiind benefică oricărui artist interesat de permanentă nevoie de schimbare. Gestul,
surprinzător pentru unii, va fi tratat în felurite chipuri, fiecare privitor ieșind din galerie
cu prejudecăţile cu care a intrat.
Expoziţia de acum a Maestrului Dan Covătaru sugerează că vor urma și alte surprize
de acest fel spre beneficiul celor interesaţi de noile deschideri ale artei ieșene. I se
potrivește adagiul: tinerii visează înainte, bătrânii visează înapoi, la mijloc bărbaţii se luptă. Iată un artist care la șaptezeci de ani
a optat pentru lupta cu himerele creaţiei…Durabile.
Dan Covătaru – un sculptor al formelor memorabile…
Valentin CIUCĂ
Număr ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Dan Covătaru
CRONICA 3
La puţină vreme după
reperul temporal 1989, în
România a apărut o instituţie
numită Banca Transilvania.
Nu ştiu dacă mai există şi azi
(transilvănenii au înfiinţat şi
înghiţit tot felul de instituţii
dubioase , în t re care ş i
Caritasul, un fel de peşteră a
lui Ali Baba pentru partidele
despr inse d in mant i a
stacojie a pecereului), însă la
apariţia ei mam întrebat mai
mult din curiozitate, decît cu
îngrijorare : „oare de ce iau dat băncii numele
„Transilvania”? De ce nu iau spus „Banca Lumina” sau
„Renaşterea” sau „Elefantul albastru”?”. Dar cum răspunsul
suna destul de liniştitor („probabil patronii ei vor să iasă mai
în faţă, să le meargă treburile din plin şi de asta au apelat la
numele celei mai cunoscute provincii româneşti, al cărei
nume lau dus în lume chiar şi scriitori străini, precum Jules
Verne şi Bram Stoker. Se ştie doar că azi România e cunoscută
în lume prin Dracula şi Ceauşescu, iar străinii leagă existenţa
mitului şi numele său de Transilvania, deşi Drăculeştii au
domnit în Țara Românească, iar Vlad Țepeş a sejurnat în
Ardeal doar vreo 12 ani, cît a fost invitatul special al
temniţelor de la Vişegrad ale regelui maghiar Matei
Corvin”), nu miam mai bătut capul cu fantezia de botezător,
de naş a românului. Apoi au apărut pateul „Ardealul” şi
„mirodenii ardeleneşti” (eu ştiam că mirodeniile se găsesc
prin zona Gangelui, nu „pă Murăş şi pă Tîrnave”), produse
lactate „ca la noi în Ardeal” şi aşa mai departe. Bancurile cu
ardeleni existau din vremuri ancestrale, deci nu se pun! Dar
de cînd un biet, un inofensiv pate de ficat poate sămi dea
dureri de cap? Ce, între bucatele noastre tradiţionale nu
există aşanumitele „sarmale moldoveneşti”, deşi ele sunt
gătite, mai mult sau mai puţin gustos, pe tot cuprinsul
patriei şi vin de pe la Bosfor, nu de pe la Bahlui?! Nu mam
bănuit nici atunci că aş fi suspicios. „Oamenii au dreptul să
dea ce nume vor tuturor „celor ce mîine vor rîde la soare”.
Pentru că, vorba lui Sorescu, toate trebuie „să poarte un
nume”. De vreo cîteva luni am observat un post de
televiziune intitulat Transilvania (cu ceva în coadă, cred). Nu
ştiu cînd sa înfiinţat, că nu sunt defel un împătimit al
micului ecran. De data aceasta ma deranjat denumirea. E
clară tendinţa de autonomie, de desprindere de România.
Numele postului şi atitudinea celor cares plătiţi de el dau
apă la moară zurbagiilor ce se tot chinuiesc să obţină
autonomia inexistentului ţinut secuiesc. De altfel, dacă nu
mă înşel, acest post diversionist aparţine unui maghiar ce
serveşte cu asiduitate scopurile secesioniştilor revanşarzi!
Dar tot nu mam alarmat prea tare. „Ne regionalizăm şi noi
ca şi restul continentului, tot se vorbeşte acum cu insistenţă
de euroregiuni!”, miam spus. Numai că, nu chiar cu mult
timp în urmă, la un jurnal „cultural” de pe un post de
televiziune finanţat de statul român, am auzito pe distinsa
prezentatoare (o tînără domniţă „dulce şi suavă ca o
garofiţă” şi, probabil cu tot atîta creier cît are şi respectiva
plantă erbacee) spunînd : „au participat Transilvania, Belgia,
Franţa, Germania...”. Ce gafă monumentală! Întrebarea care
se pune este „a comis această gafă din prostie sau
intenţionat, tendenţios, premeditat?” Oricare ar fi
răspunsul, eu, dacă aş fi fost directorul televiziunii ce trăieşte
în huzur din bani publici, iaş fi desfăcut contractul de
muncă în aceeaşi zi. Dar nu sunt eu directorul instituţiei în
cauză, aşa că o văd şi acum pe frumoasa prezentatoare
debitînduşi inepţiile pe sticlă. Distinsă comentatoare, vă
atrag atenţia că, întro înşiruire de ţări, Transilvania nu are ce
căuta. Dacă nu aţi învăţat la şcoală, atunci mai frunzăriţi
enciclopediile lumii, ca să aflaţi că Transilvania nu e o ţară, ci
doar o regiune a României. O parte din trupul ei. Parte care,
de aproape o sută de ani a revenit acasă. Şi nici nu va mai
„emigra” vreodată din vatra de 238.391 de kilometri pătraţi
ai României.
Nu vreau să dau nimănui lecţii de istorie, nu de lecţii au
nevoie românii acum, ci de pace şi de prosperitate (nici naş
fi în stare, de altfel, eu fiind înaintat cam pînă la genunchiul
broaştei în această milenară ştiinţă moşită de Herodot), dar
poate capetele înfierbîntate, zurbagiii, autiştii, care –
neavînd habar nici de trecutul patriei, nici de realităţile
actuale ale României – azi cred că ardelenii ar trăi mai bine
dacă sar desprinde din trupul ţării, ar trebui să privească
măcar preţ de o clipă înapoi în istorie săşi amintească de Ip
şi Trăsnea, de Bobîlna, de Horia, Cloşca şi Crişan, de toţi
martirii români căzuţi pentru libertate, pentru drepturi,
pentru neatîrnare, pentru un pumn de ţărînă şi o fărîmă de
pîine, săşi amintească de toţi cei întemniţaţi (Vlad Țepeş a
fost doar unul dintre ei), de toţi cei schingiuiţi, traşi pe roată,
ucişi în mod barbar şi nelegiuit doar pentru vina de a fi fost
români şi apoi să se întrebe dacă au dreptul să o ia razna
după cum îi îndeamnă mintea lor cea proastă.
Nu sunt zvonar, alarmist, nu lansez scenarii şi mă
deranjează, mă intrigă şi mă întristează cei care văd peste tot
în jur numai comploturi, cabale, conspiraţii... Dar nici nu mă
pot preface că nu observ cum, încetîncet, Transilvania o ia
înaintea României, cum referirile la această regiune se fac
fără a se menţiona faptul că e o parte din teritoriul imei ţări în
care nu se vorbeşte o limbă finougrică, ci una de origine
latină.
Ca să le fie traiul uşor, ca să nuşi pună în pericol poziţiile
de top carei plasează în ipostaza celor cu pîinea şi cuţitul în
mînă şi, mai ales, ca săşi păstreze privilegiile în fruntea
bucatelor, politicienii care ne conduc se prefac a nu observa
tendinţa accentuată de a scoate Transilvania (cel puţin,
teoretic) din spaţiul românesc şi au semnat încă o dată pactul
cu diavolul, aburcîndui lîngă ei la ospăţ tocmai pe cei care
vor să le taie masan două.
„Că-ţi aducem peţitor mîndrul nostru tricolor...”Valeriu STANCU
CRONICA4 CRONICA 5
continentului. Dacă în Occident tendinţele generale ale democraţiei şi constituţionalismului ataşate naţionalismului au constituit norma, la noi, doar cele cu vocaţie constituţională au fost mai bine şi mai clar dezvoltate. În acest sens, trebuie subliniată ideea centralităţii statului în programul naţional românesc, aşa cum sa afirmat el în contextul extinderii noii ordini continentale cu sorginte occidentală. În acest context, regionalizarea şi/sau regionalismul nu puteau fi decât brutal respinse şi neacceptate de factorii decizionali ai vremii.
Dacă spiritul iluminist occidental a contrapus bisericii democraţia, cel puţin până la Chateubriand care lea reconciliat, în cazul românesc, de exemplu, iluminismul a avut şi o puternică vocaţie creştină. La românii ardeleni, spre pildă, primul cuvânt despre democraţie lau rostit către popor slujitorii bisericii argumentând că dreptul natural este de esenţă divină, aceasta şi în contextul situaţiei sociale excepţionale cu care se vedeau confruntaţi românii din acea provincie. Ceea ce noi numim astăzi drepturile negative ale omului au fost înţelese atunci de slujitorii bisericii în contextul unei lungi tradiţii româneşti dominată cu autoritate de lex antiqua valachorum şi instituţiile sale, lege valabilă în tot cuprinsul locuit de români fie ei organizaţi în state proprii sau aflaţi sub dominaţie străină.
În România, şi nu numai aici, sa înţeles destul de repede că identitatea naţională este, în fond, o chestiune de capital simbolic, de demnitate. Societatea noastră a fost dublu influenţată în procesul transformării înnoitoare de modernizare şi naţionalism. Dacă primul proces urma să anuleze diferenţele socioeconomice majore faţă de Occident, să asigure sincronia şi relativa prosperitate, naţionalismul urma să asigure prestigiul şi poziţia, întâietatea regională – de ce nu? – în noua ordine europeană aflată în plin proces de extindere spre răsărit. În fond astăzi, în anul 2014 nu ar trebui să avem un proiect naţional bazat pe aceste principii? Resursele necesare unor astfel de transformări sau dovedit a fi însă mai puţine decât nevoile reale implicate de aceste procese şi de aici specificităţile şi “întârzierile” istorice înregistrate. Melanjul modelelor invocate de noi nu a fost decât încercarea de a asigura “arderea etapelor” şi întâietatea în zonă, cu atât mai mult, cu cât lumea occidentală a încărcat etic sensul conceptelor de naţional şi modern transformândule în criterii axiologice.
În lumea occidentală termenul civilizat a echivalat oarecum cu termenul modern, iar acesta din urmă cu dezvoltarea economică în sens capitalist. În spaţiul românesc, termenii civilizat şi modern nu au avut aceiaşi determinare şi acelaşi sens în ultimă instanţă. Pentru a înţelege mai limpede acest fapt, valabil până cel puţin la mijlocul secolului trecut, trebuie înţeles că elitele şi, mai apoi, opinia publică au pus multă vreme semnul egal între modernizare şi occidentalizare, ambele procese cuprinse fiind în formula generică a “europenizării”, a “integrării europene”. De abia spre sfârşitul veacului al XIXlea preocuparea pentru formularea unor programe economice vizând o dezvoltare susţinută în sens industrial au captat interesul politicienilor şi doctrinarilor epocii.
A apărut la noi, la fel ca şi în Occident, o mitologie naţională propovăduită prin sistemul instituţionalizat al educaţiei, învăţământul. Cuvântul „naţional” a început să însoţească nu numai instituţii ale statului şi societăţii, ci şi domenii ale cunoaşterii precum istoria, geografia etc. Motivaţiile de ordin superior ale colectivităţii sau ale reprezentanţilor ei au devenit “naţionale” şi discursul politic sa calat pe această formulă.
O altă trăsătură care merită a fi subliniată şi care, în fond, este o particularitate central est europeană este faptul că toate naţiunile din această zonă au proiectat ca ideal suprem realizarea unei alcătuiri politicostatale care să fie “Mare”.
Putem deci discuta despre Germania Mare, Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare,
fragmentarium istoric
Sa discutat şi se discută încă – cordial sau polemic – despre modul în care procesul modernizării şi rezultatul său semnificativ la nivelul scării planetare recte apariţia statului naţiune sa desfăşurat atât în dimensiune diacronică, cât şi în cea a unor adaptări sui generis a unor mari modele de sorginte occidentală. Acest subiect asupra căruia revenim acum, întro manieră sintetică, este unul mereu actual şi deopotrivă generator de noi abordări şi interpretări. Astăzi subiectul este relevant în contextul discuţiilor, de multe ori sterile şi fără rezultate concrete, purtate de diverse cercuri aparţinând elitelor de tot felul ale ţării noastre pe marginea proiectului – actualmente îngheţat al regionalizării. Pornind de la „rădăcini”, în rândurile de mai jos, vom încerca să distingem sintetic care au fost modelele pe care societatea românească lea favorizat în procesul construcţiei sale naţionale de tip modern.�
O primă şi facilă constatare este aceea că modelul modern francez a jucat un rol extrem de important în devenirea în sens naţional a societăţii noastre. Impactul ideilor Marii Revoluţii franceze a fost semnificativ şi uneori determinant, chiar dacă Franţa şi francezii nu au fost geografic în proximitatea regiunilor noastre decât pentru scurt timp în perioada campaniilor napoleoniene. Mai mult, acest model, rezumabil la formula simplă „un stat – o cultură – o naţiune”, a fost cel mai influent în zona geopolitică căreia îi aparţinem şi a reprezentat o alternativă aparent viabilă pentru modul în care elitele locale proiectau viitorul lor şi al comunităţilor din care făceau parte. Modelul francez a oferit deopotrivă aspectul civic al formării naţiunii – mai puţin apreciat în această regiune datorită „retardului istoric” sau“deficitului democratic”, cum sar exprima astăzi unii – dar şi al integrării valorilor tradiţionale “premoderne” în noua formă de aglutinare socială de tip naţional. Cele “trei identităţi succesive” asumate de Franţa şi locuitorii ei după expresia unor cercetători constituie un posibil model, preambular, al transformării societăţilor central răsăritene, implicit româneşti, în naţiuni moderne. Prusia şi, mai târziu, Germania au oferit modelul perfect al valorificării şi integrării valorilor autohtone în noua realitate naţională. Rusia a fost modelul exemplar al influenţei formative a resentimentului împotriva modelelor externe, de sorginte occidentală, de aglutinare naţională. Un amestec subtil al celor trei modele, întro adevărată ars combinatoria cu o preponderenţă centraleuropeană – germană, deci a stat, credem şi afirmăm noi, la baza dezvoltării programului naţional românesc.
Dincolo de maniera în care, adeseori, prin transculturaţie şi aculturaţie, în sensul antropologiei culturale, Franţa şi modelul naţional oferit de ea a exercitat o influenţă asupra societăţii române moderne, trebuie remarcată acţiunea politică directă, pragmatică, a acesteia în sensul impunerii unor puncte proprii din programul naţional în această regiune.
Deşi relativ îndepărtată geografic, Franţa, după campaniile napoleoniene, a încercat săşi păstreze tradiţionalul rol în Răsărit, rol dobândit odată cu statutul său de protectoare a catolicilor din imperiul otoman. Expresia cea mai clară a implicării Franţei a fost, desigur, Congresul de la Paris (1856) care a pus capăt războiului Crimeei. Franţa a găsit atunci oportunitatea de a se dovedi consecventă “principiului
naţionalităţilor” – aşa cum fusese el formulat în 1810 de Mme de Stael – aceasta în paralel cu dobândirea poziţiei de “primadonă” în “concertul european” aflat acum deja la finalul său. Modul în care diplomaţia franceză, în primul rând, a abordat şi soluţionat momentan “chestiunea orientală” şi în cadrul acesteia problema Principatelor Româneşti a fost o expresie clară a triumfului noului principiu care a fost implementat (transplantat) în răsăritul continentului. Convenţia de la Paris (17 august 1858) nu a făcut decât să formalizeze, prin intermediul dreptului pozitiv, noua turnură pe care o luaseră lucrurile, în ceea ce priveşte arena internaţională europeană. Franţa a însemnat un pol activ al extinderii ordinii europene in Răsărit, în special până în deceniul 8 al „secolului naţionalităţilor” , Parisul fiind capitala care sa bucurat cel mai mult de simpatia elitelor “progresiste” ale societăţii româneşti. Acest lucru a coincis cu perioada de Risorgimento, în sens politic, a naţiunilor central est europene, a celei româneşti cu precădere, care au găsit în Franţa nu numai un model, ci şi un sprijinitor simpatetic, activ şi extrem de influent.
Din a doua jumătate a secolului al XVIIIlea şi, mai cu seamă, din secolul următor, principiul naţionalităţii – în formularea sa cea mai completă de sorginte franceză vine în contradicţie cu vechile principii legitimizatoare ale relaţiilor internaţionale şi naţionalismul devine o doctrină a libertăţii, o forţă revoluţionară, eliberatoare, dând o nouă coeziune vechilor popoare şi contestând dominaţia străină a marilor imperii, căpătând, astfel, aspectul său dezintegrator din perspectiva imperială şi/sau imperialistă.
Lungul drum parcurs de la expansiunea identităţii naţionale în plan social până la naţionalismul integral şi, mai târziu, contracţia etnică a identităţii naţionale a fost parcurs de societatea noastră în contextul internaţional creat de extinderea ordinii europene şi sub presiunea elementelor modernizatoare, care, în bună măsură, au fost occidentale. Simbioza dintre naţionalism şi modernizare sa născut în aceasta zonă a Europei, tocmai în urma dezvoltării unui model cvasimimetic, atins însă de normele, valorile şi tradiţiile locale.
Modelul francez, al cristalizării şi afirmării succesive a trei identităţi diferite care, în cele din urmă, a dat naştere naţiunii franceze şi programului ei naţional, a fost un motor ideologic dominant în spaţiul european şi a fost receptat inclusiv la noi. Mutaţiile succesive şi relocarea loialităţii de la monarh la naţiune a avut la bază un trend ideologic urmat şi de naţiunea română, proces în care, parohialismul şi “mizeria vieţii rurale” au fost înlocuite treptat, prin procesul modernizării, de asumarea şi răspândirea în mai toate mediile a noii forme de identitate, cea naţională. Model civic şi urban deopotrivă, cel francez, nu a putut fi asumat integral datorită realităţilor socioeconomice diferite de la noi. A devenit astfel, mai atrăgător, spre sfârşitul secolului trecut, modelul german, model fundamentat în paradigma herderiană. “Germania a fost principalul transmiţător al ideilor occidentale, inclusiv naţionalismul, estului Europei cu toate că şi influenţa ei directă nu a fost neglijabilă”, afirma regretatul cercetător american Peter F. Sugar. De fapt, născut în occidentul Europei ca parte a unui curent general şi cu sens politic, naţionalismul a îmbrăcat, în spaţiul german, un puternic aspect culturallingvistic şi şia schimbat încă odată înfăţişarea prin reataşarea componentei politice în teritoriile slavilor, grecilor, românilor şi maghiarilor. Aspectul proteic al naţionalismului a favorizat deci remixarea şi ataşarea de noi valori, în esenţa lor moderne, în răsăritul
Modele în procesul devenirii naţionale moderne
Cătălin TURLIUC
CRONICA 5
continentului. Dacă în Occident tendinţele generale ale democraţiei şi constituţionalismului ataşate naţionalismului au constituit norma, la noi, doar cele cu vocaţie constituţională au fost mai bine şi mai clar dezvoltate. În acest sens, trebuie subliniată ideea centralităţii statului în programul naţional românesc, aşa cum sa afirmat el în contextul extinderii noii ordini continentale cu sorginte occidentală. În acest context, regionalizarea şi/sau regionalismul nu puteau fi decât brutal respinse şi neacceptate de factorii decizionali ai vremii.
Dacă spiritul iluminist occidental a contrapus bisericii democraţia, cel puţin până la Chateubriand care lea reconciliat, în cazul românesc, de exemplu, iluminismul a avut şi o puternică vocaţie creştină. La românii ardeleni, spre pildă, primul cuvânt despre democraţie lau rostit către popor slujitorii bisericii argumentând că dreptul natural este de esenţă divină, aceasta şi în contextul situaţiei sociale excepţionale cu care se vedeau confruntaţi românii din acea provincie. Ceea ce noi numim astăzi drepturile negative ale omului au fost înţelese atunci de slujitorii bisericii în contextul unei lungi tradiţii româneşti dominată cu autoritate de lex antiqua valachorum şi instituţiile sale, lege valabilă în tot cuprinsul locuit de români fie ei organizaţi în state proprii sau aflaţi sub dominaţie străină.
În România, şi nu numai aici, sa înţeles destul de repede că identitatea naţională este, în fond, o chestiune de capital simbolic, de demnitate. Societatea noastră a fost dublu influenţată în procesul transformării înnoitoare de modernizare şi naţionalism. Dacă primul proces urma să anuleze diferenţele socioeconomice majore faţă de Occident, să asigure sincronia şi relativa prosperitate, naţionalismul urma să asigure prestigiul şi poziţia, întâietatea regională – de ce nu? – în noua ordine europeană aflată în plin proces de extindere spre răsărit. În fond astăzi, în anul 2014 nu ar trebui să avem un proiect naţional bazat pe aceste principii? Resursele necesare unor astfel de transformări sau dovedit a fi însă mai puţine decât nevoile reale implicate de aceste procese şi de aici specificităţile şi “întârzierile” istorice înregistrate. Melanjul modelelor invocate de noi nu a fost decât încercarea de a asigura “arderea etapelor” şi întâietatea în zonă, cu atât mai mult, cu cât lumea occidentală a încărcat etic sensul conceptelor de naţional şi modern transformândule în criterii axiologice.
În lumea occidentală termenul civilizat a echivalat oarecum cu termenul modern, iar acesta din urmă cu dezvoltarea economică în sens capitalist. În spaţiul românesc, termenii civilizat şi modern nu au avut aceiaşi determinare şi acelaşi sens în ultimă instanţă. Pentru a înţelege mai limpede acest fapt, valabil până cel puţin la mijlocul secolului trecut, trebuie înţeles că elitele şi, mai apoi, opinia publică au pus multă vreme semnul egal între modernizare şi occidentalizare, ambele procese cuprinse fiind în formula generică a “europenizării”, a “integrării europene”. De abia spre sfârşitul veacului al XIXlea preocuparea pentru formularea unor programe economice vizând o dezvoltare susţinută în sens industrial au captat interesul politicienilor şi doctrinarilor epocii.
A apărut la noi, la fel ca şi în Occident, o mitologie naţională propovăduită prin sistemul instituţionalizat al educaţiei, învăţământul. Cuvântul „naţional” a început să însoţească nu numai instituţii ale statului şi societăţii, ci şi domenii ale cunoaşterii precum istoria, geografia etc. Motivaţiile de ordin superior ale colectivităţii sau ale reprezentanţilor ei au devenit “naţionale” şi discursul politic sa calat pe această formulă.
O altă trăsătură care merită a fi subliniată şi care, în fond, este o particularitate central est europeană este faptul că toate naţiunile din această zonă au proiectat ca ideal suprem realizarea unei alcătuiri politicostatale care să fie “Mare”.
Putem deci discuta despre Germania Mare, Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Grecia Mare etc. nu numai ca nişte proiecţii ideale ale unor minţi înfierbântate, ci şi ca scopuri politicoteritoriale concrete înscrise în programele lor naţionale din această perioadă. Nenorocirea a fost, fireşte, faptul că atributul de “Mare” nu se putea obţine decât în dauna altcuiva – a vecinilor, evident şi astfel relaţiile din zonă au devenit şi mai tulburi şi mai conjuncturale. Două modele au concurat la conturarea unei astfel de realităţi: modelul francez şi cel german. Modelul francez propunea o identitate între naţiune şi stat, ideal al tuturor naţionaliştilor din toate timpurile, pe când cel german făcea imposibilă o astfel de identitate luând în considerare realitatea geopolitică şi demografică. Cu toate acestea, elitele europene central răsăritene nu au văzut nici o contradicţie între cele două modele: dacă realitatea de pe teren era una similară cazului german (un mozaic de naţionalităţi şi minorităţi), viitorul era perceput în dimensiunea modelului francez (un stat, o naţiune). Poate găsim aici ceea ce mai târziu a determinat cumplitele “curăţiri etnice” care sau perpetuat până în secolul trecut în această zonă europeană.
„Ordinea europeană” nu a presupus şi nici nu a fost înţeleasă ca fiind una lipsită de criterii şi valori ierarhizatoare. Locul în această ierarhie a devenit o preocupare nu numai pentru elitele politice, ci şi pentru marele public. Dacă în “vechea ordine” confesiunea a jucat un rol central, în cea nouă, naţiunea şi toate cele conexe ei au devenit factorul ordonator. Preocuparea pentru starea generală a statelor vecine, comparaţiile tot mai adesea invocate, dovedesc acuitatea cu care fiecare stat şi societate din această zonă a Europei a simţit vârtejul “competiţiei” în care au fost aruncate de realităţile moderne. Atunci când diferenţele erau mari şi vizibile se făcea apelul şi trimiterea simbolică la “sora mai mare”, fie ea Rusia pentru slavi sau Franţa pentru români.
Când România şi celelalte ţări din spaţiul central est european au ajuns la o identitate de tip naţional matură, cele din occident dezvoltaseră deja prin programele lor naţionale aspiraţii de tip imperialist, naţionalismul acestora îmbrăcând o altă coloratură. Acest fapt ţine de ritmul istoric şi, mai ales, de cel care îl impune şi dictează. Înţelegând acest lucru, elita românească a căutat “scurtături” şi atunci când nu lea găsit – acesta fiind cazul cel mai frecvent – a inventat şi a folosit noi mijloace pentru a obţine coeziunea şi omogenitatea socială exacerbând, printre altele, şi naţionalismul.
Dreptul naţiunilor formalizat ca atare de lumea modernă nu este de fapt un drept natural, ci unul eminamente pozitiv. Oamenii sunt egali, naţiunile ca rod a celor care leau creat nu împărtăşesc această egalitate şi, de aceea, competiţia dintre ele este mult mai dură şi necruţătoare.
Naţionalitatea este un principiu fondator al modernităţii, iar modernitatea nu este rodul general al umanităţii, ci doar al unor ţări care au impuso şi extinso la nivel mondial. Românii au înţeles şi acceptat modelul statului naţiune şi al ordinii bazată pe acesta întrun mod propriu şi creativ. Influenţele modelelor pe care leau avut şi leau acceptat, cel francez ocupând o poziţie privilegiată – cel puţin până în ultimul pătrar al veacului trecut au fost fără îndoială extrem de importante. Dar şi aceste modele, aşa cum am văzut, au avut particularităţi care le fac deosebite între ele. Gradul în care fiecare din aceste modele, în primul rând cel francez, a fost folosit şi a influenţat în mod concret realităţile de la noi poate fi estimat prin cercetarea istorică comparată, dar este cert că tradiţiile şi cutumele locale, realităţile nemijlocite ale vieţii cotidiene, au dat măsura a ceea ce noi numim astăzi specificul naţional.
CRONICA6 CRONICA 7
Intrat în limbajul comun, în mod voit sau involuntar,
supapă pentru „șopârle” în România dinainte de ʹ90,
oglindă fidelă a societăţii noastre, materie obligatorie în
manualele de literatură, imposibil de tradus, după
aprecierea unora, prea puţin prezent pe scena
internaţională, în opinia altora, totuși inepuizabil, mereu
actualul Caragiale e o emblemă ciudat revalorizată în
diferite ocazii la noi, fie că vorbim de teatrul său, de
publicistica ori de prozele sale. Pentru scena teatrală a
zilelor noastre, marea provocare stă, poate, tocmai în
răspunsul la întrebarea cum se face Caragiale pentru a
reuși în faţa unui public ce trăiește în secolul videologiei, a
accesibilului și a imediatului. Cu doi ani în urmă, Teatrul
Naţional din Iași aniversa 160 de ani de la nașterea
autorului cu o montare la O noapte furtunoasă sub
semnătura lui Alexandru Dabija, ce stârnise reacţii, la
rândule, nu mai puţin „furtunoase”. Iată că începutul de
an 2014 îl aduce din nou în atenţia noastră, de data aceasta
printrun intertext – Onorabili în direct, debut în lumea
dramaturgiei a lui Niculae Volovăţ. Mă bucură intenţia
curajoasă de revenire asupra umorului, a personajelor și a
situaţiilor echivoce până la absurd din lumea lui Nenea
Iancu, însă la fel de mult mă și întristează rezultatul final.
Spectacolului iau lipsit ritmul și nervul. Astfel că două ore
de Caragiale întors pe toate părţile, de miticisme și
șușanele nu miau părut că ar fi înnoit prin ceva peisajul
pitoresc de ieri și de azi. Mai degrabă mia dat impresia de
sărăcie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care
de multe ori teatru se hrănește. Ma încercat un sentiment
frustrant, aproape, căci în tot acest timp nu am reușit să râd.
Și erau puţini cei care râdeau. Și nici nu știu, nu mia fost
clar, dacă ar fi trebuit să am de ce să râd. Cea fost asta,
Nene?...
Coborât printre noi, în familia lui Titel Economu zis și
„Parascandal”, printre escrocheriile cotidiene, în
televiziunea lui Mușcăţel (în treacăt fie spus, jocurile de
nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului
dramaturg devine o struţocămilă, cam dezarticulată, în
care firul acţiunii are de suferit în primul rând. Sigur,
avocatul Volovăţ, familiarizat cu „gâlcevile” de data
aceasta naţionale, iar nu din Chioggia, are un atu în
ușurinţa de a le pune pe hârtie, însă de aici până ca
istorioarele suculente să devină literatură mai e mult. Din
această pricină, textul și, implicit, spectacolul, care mia
părut că nu a fost ajutat de regie defel, sau diluat puternic.
Folosinduse de aceleași trucuri prin care se animă
întâmplările (cum sunt muzica live, filmarea și proiecţia în
direct, în combinaţie cu tradiţionalele păruieli muierești),
regizorul Sorin Militaru îngroapă totul întrun limbaj
scenic „de lemn”. Am înţeles aluzia lanului de porumb,
singură priveliște spre exterior ce trimite, cu ironie, la
imaginea unei întregi ţări aflate întrun enorm lan de
porumb. Însă ideea nu e fructificată, iar efectul se topește,
înghiţit de evenimentele din primplan. Ce se întâmplă cu
energia lui Militaru risipită întrun comic cam confuz, într
un grotesc care, în lipsa subtilităţii și a inducerii, se pierde
la jumătatea drumului? De ce na fost exploatat absurdul
despre care sa tot vorbit prin trimiterile făcute la teatrul lui
Eugène Ionesco? Și de ce metafora turmentării atent
analizată în lucrări de specialitate (vezi captolul dedicat
acestei teme de Bogdan Ulmu în Mic dicţionar Caragiale sau
cel al lui Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală) ori întro
fină abordare la nivel ideologic în varianta lui Dabija la
Scrisoarea pierdută (Teatrul de Comedie, 2012)? Dacă Sorin
Militaru a venit adesea cu montări la texte îndrăzneţe
(Șefele și Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner
Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa
Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de
nu a ajuns până aici expresia tonică, dinamică și, uneori,
intempestivă în careși tratează mizanscenele?
La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cât se poate
de evidente, la fel și distanţa dintre secole: se trăiește în
lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, în lumea ecranului
pe care totul este posibil și, mai ales, falsitatea, minciuna și
privitor ca la teatru privitor ca la teatru
spectacolul ieftin; apoi se vorbește – mult și fără ca mesajul
să ajungă la destinatar –, se trăiește instinctual și se intră cu
mare ușurinţă în delir. Textul pune în valoare, în fond, toate
locurile comune ale operei caragialești, iar regia nu le mai
punctează în plus. O problemă însă se ridică atunci când,
lăsând loc mult textului, ce nu reușește decât să repete
figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibilă, unele scene
lăsând impresia că sunt încă abia schiţate.
Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate
singurul aspect care mia dat de gândit. Întradevăr, nu mai
avem dea face cu o singură scrisoare, ci cu mormane de
scrisori, asta și pentru că lumea personajelor care se
„răcoresc” cu Ballantineʹs și vorbesc la Iphone e una haotică
unde prea multul nu e niciodată prea mult. Spectatorul
asistă la o înmulţire treptată a scrisorilor: la început e doar
una pentru care se agită Aladina, un fel de Zoe împăcată cu
propriai caricatură; urmează o a doua scrisoare șiapoi
reușim să pierdem numărul. Șantajul e inevitabil, iar
depeșele nu contenesc să se arate. La final, saci de scrisori
sunt răvășiţi pe scenă, determinând ca actul sortării lor să
fie imposibil și, drept consecinţă, devenind de neînţeles.
Nu se spune niciodată cu precizie ce conţine scrisoarea, dat
fiindcă textul e mereu ocultat. Ceva se știe, toată lumea știe
ceva, dar, de fapt, însăși informaţia lipsește. Metafora e
reușită și întreţinută dea lungul spectacolului. Însă mam
întrebat fără încetare: de ce scrisori și nu stenograme?
Actorii șiau adunat întrun fel forţele, dar nau depășit
media, cu toate că în distribuţie există nume de la care
așteptările sunt maxime. Simpatică, Pușa Darie în rolul
menajerei face o compoziţie în care însă nu iau fost
exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire
personajul este și abandonat la mijlocul textului, în
detrimentul unităţii acestuia. Bătălia e pierdută și de triada
Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache
(Aladina) și Livia Iorga (avocata Mândruţa) care
funcţionează numai la suprafaţă, când prea îngroșat, când
abia simţit. Apreciez intenţia Teatrului Naţional de a
colabora cu forţele proaspete ale școlii ieșene de actorie,
însă nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mândru
(Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic
nou, cu toate că leam văzut excelând în alte ocazii, fie în
eleganţă, fie în buf, fie în sensibilitate. Înţepeniţi în
tipologia personajului, Ionuţ Cornilă (consilierul Cucu),
Horia Veriveș (Canton), Radu Homiceanu (Votău, copie a
cetăţeanului turmentat) au slabe tresăriri de veridicitate,
sunt previzibili și, drept urmare, necredibili pe scenă.
Contantin Pușcașu (profesorul Latinescu), întrun rol
cheie, din câte mia lăsat impresia, repetă linia sigură pe
care a reușit altă dată, nepermiţânduși nici o variaţiune de
la partitura deja cunoscută. Apoi Andreea Boboc, Irina
Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite și
Dumitru Năstrușnicu, apariţii episodice, interpretând
personaje care mai mult aglomerează spaţiul din dorinţa
de a accentua izbitoarea asemănare între onorabilii de
acum și cei de ieri, sunt puși în situaţia de a nuși găsi locul
sau de a da totul pentru o simplă apariţie. Încercând să
anime atmosfera, „formaţia de manele” – căci nar fi fost
completă reţeta fără acestea – îi are în componenţă pe
actorii Diana Roman și Cosmin Maxim și pe acordeonistul
Bogdan Baltă.
În ceea ce privește scenografia, concepută de Cristian
Marin, aș spune că e clasică, plăcut aerisită, facilitând mai
multe spaţii de joc și echilibrând stânga cu dreapta. Cu
toate acestea, rămâne o enigmă closetul de care nu se atinge
nimeni, decât Aladin,a preţ de două secunde, altfel inutil
pe scenă. Plat din punct de vedere al light designului,
spectacolul e lipsit de vrajă sub acest aspect.
Onorabili în direct se înscrie, însă fără prea mult succes,
în fenomenul „Caragiale recidivus” și care mia subliniat
încă odată că textele de la sfârșitul secolului al XIXlea nu
suferă nicidecum în desuetudine și că, așa, în starea lor
conservată, spun încă foarte mult. Mai mult decât
actualizările forţate. În trecut, iniţiatorul „Moftului român”
cugeta: „Întrebarea nu este dacă se fac piese bune, ci dacă se
fac bine piesele”. Ceși vor fi răspunzând la această
remarcă artiștii noștri? Dar spectatorul?
Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?!
Ioana PETCU
Tu... Eu
Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldatăn câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....
Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şia ierbii...
Uşor ţie numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Se sparg în mii de bucăţidestin!
Ştiu că dacă miai strânge mâna ai fi fericit,
Ştii că dacă teaş zări aş plânge...
Tu... Eu
Poem nocturn plutind întrun vis,
Fără a şti cum lacrima mea tear reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu...
poesis
Irina Lucica MIHALCA
CRONICA6 CRONICA 7
Intrat în limbajul comun, în mod voit sau involuntar,
supapă pentru „șopârle” în România dinainte de ʹ90,
oglindă fidelă a societăţii noastre, materie obligatorie în
manualele de literatură, imposibil de tradus, după
aprecierea unora, prea puţin prezent pe scena
internaţională, în opinia altora, totuși inepuizabil, mereu
actualul Caragiale e o emblemă ciudat revalorizată în
diferite ocazii la noi, fie că vorbim de teatrul său, de
publicistica ori de prozele sale. Pentru scena teatrală a
zilelor noastre, marea provocare stă, poate, tocmai în
răspunsul la întrebarea cum se face Caragiale pentru a
reuși în faţa unui public ce trăiește în secolul videologiei, a
accesibilului și a imediatului. Cu doi ani în urmă, Teatrul
Naţional din Iași aniversa 160 de ani de la nașterea
autorului cu o montare la O noapte furtunoasă sub
semnătura lui Alexandru Dabija, ce stârnise reacţii, la
rândule, nu mai puţin „furtunoase”. Iată că începutul de
an 2014 îl aduce din nou în atenţia noastră, de data aceasta
printrun intertext – Onorabili în direct, debut în lumea
dramaturgiei a lui Niculae Volovăţ. Mă bucură intenţia
curajoasă de revenire asupra umorului, a personajelor și a
situaţiilor echivoce până la absurd din lumea lui Nenea
Iancu, însă la fel de mult mă și întristează rezultatul final.
Spectacolului iau lipsit ritmul și nervul. Astfel că două ore
de Caragiale întors pe toate părţile, de miticisme și
șușanele nu miau părut că ar fi înnoit prin ceva peisajul
pitoresc de ieri și de azi. Mai degrabă mia dat impresia de
sărăcie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care
de multe ori teatru se hrănește. Ma încercat un sentiment
frustrant, aproape, căci în tot acest timp nu am reușit să râd.
Și erau puţini cei care râdeau. Și nici nu știu, nu mia fost
clar, dacă ar fi trebuit să am de ce să râd. Cea fost asta,
Nene?...
Coborât printre noi, în familia lui Titel Economu zis și
„Parascandal”, printre escrocheriile cotidiene, în
televiziunea lui Mușcăţel (în treacăt fie spus, jocurile de
nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului
dramaturg devine o struţocămilă, cam dezarticulată, în
care firul acţiunii are de suferit în primul rând. Sigur,
avocatul Volovăţ, familiarizat cu „gâlcevile” de data
aceasta naţionale, iar nu din Chioggia, are un atu în
ușurinţa de a le pune pe hârtie, însă de aici până ca
istorioarele suculente să devină literatură mai e mult. Din
această pricină, textul și, implicit, spectacolul, care mia
părut că nu a fost ajutat de regie defel, sau diluat puternic.
Folosinduse de aceleași trucuri prin care se animă
întâmplările (cum sunt muzica live, filmarea și proiecţia în
direct, în combinaţie cu tradiţionalele păruieli muierești),
regizorul Sorin Militaru îngroapă totul întrun limbaj
scenic „de lemn”. Am înţeles aluzia lanului de porumb,
singură priveliște spre exterior ce trimite, cu ironie, la
imaginea unei întregi ţări aflate întrun enorm lan de
porumb. Însă ideea nu e fructificată, iar efectul se topește,
înghiţit de evenimentele din primplan. Ce se întâmplă cu
energia lui Militaru risipită întrun comic cam confuz, într
un grotesc care, în lipsa subtilităţii și a inducerii, se pierde
la jumătatea drumului? De ce na fost exploatat absurdul
despre care sa tot vorbit prin trimiterile făcute la teatrul lui
Eugène Ionesco? Și de ce metafora turmentării atent
analizată în lucrări de specialitate (vezi captolul dedicat
acestei teme de Bogdan Ulmu în Mic dicţionar Caragiale sau
cel al lui Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală) ori întro
fină abordare la nivel ideologic în varianta lui Dabija la
Scrisoarea pierdută (Teatrul de Comedie, 2012)? Dacă Sorin
Militaru a venit adesea cu montări la texte îndrăzneţe
(Șefele și Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner
Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa
Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de
nu a ajuns până aici expresia tonică, dinamică și, uneori,
intempestivă în careși tratează mizanscenele?
La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cât se poate
de evidente, la fel și distanţa dintre secole: se trăiește în
lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, în lumea ecranului
pe care totul este posibil și, mai ales, falsitatea, minciuna și
privitor ca la teatru privitor ca la teatru
spectacolul ieftin; apoi se vorbește – mult și fără ca mesajul
să ajungă la destinatar –, se trăiește instinctual și se intră cu
mare ușurinţă în delir. Textul pune în valoare, în fond, toate
locurile comune ale operei caragialești, iar regia nu le mai
punctează în plus. O problemă însă se ridică atunci când,
lăsând loc mult textului, ce nu reușește decât să repete
figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibilă, unele scene
lăsând impresia că sunt încă abia schiţate.
Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate
singurul aspect care mia dat de gândit. Întradevăr, nu mai
avem dea face cu o singură scrisoare, ci cu mormane de
scrisori, asta și pentru că lumea personajelor care se
„răcoresc” cu Ballantineʹs și vorbesc la Iphone e una haotică
unde prea multul nu e niciodată prea mult. Spectatorul
asistă la o înmulţire treptată a scrisorilor: la început e doar
una pentru care se agită Aladina, un fel de Zoe împăcată cu
propriai caricatură; urmează o a doua scrisoare șiapoi
reușim să pierdem numărul. Șantajul e inevitabil, iar
depeșele nu contenesc să se arate. La final, saci de scrisori
sunt răvășiţi pe scenă, determinând ca actul sortării lor să
fie imposibil și, drept consecinţă, devenind de neînţeles.
Nu se spune niciodată cu precizie ce conţine scrisoarea, dat
fiindcă textul e mereu ocultat. Ceva se știe, toată lumea știe
ceva, dar, de fapt, însăși informaţia lipsește. Metafora e
reușită și întreţinută dea lungul spectacolului. Însă mam
întrebat fără încetare: de ce scrisori și nu stenograme?
Actorii șiau adunat întrun fel forţele, dar nau depășit
media, cu toate că în distribuţie există nume de la care
așteptările sunt maxime. Simpatică, Pușa Darie în rolul
menajerei face o compoziţie în care însă nu iau fost
exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire
personajul este și abandonat la mijlocul textului, în
detrimentul unităţii acestuia. Bătălia e pierdută și de triada
Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache
(Aladina) și Livia Iorga (avocata Mândruţa) care
funcţionează numai la suprafaţă, când prea îngroșat, când
abia simţit. Apreciez intenţia Teatrului Naţional de a
colabora cu forţele proaspete ale școlii ieșene de actorie,
însă nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mândru
(Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic
nou, cu toate că leam văzut excelând în alte ocazii, fie în
eleganţă, fie în buf, fie în sensibilitate. Înţepeniţi în
tipologia personajului, Ionuţ Cornilă (consilierul Cucu),
Horia Veriveș (Canton), Radu Homiceanu (Votău, copie a
cetăţeanului turmentat) au slabe tresăriri de veridicitate,
sunt previzibili și, drept urmare, necredibili pe scenă.
Contantin Pușcașu (profesorul Latinescu), întrun rol
cheie, din câte mia lăsat impresia, repetă linia sigură pe
care a reușit altă dată, nepermiţânduși nici o variaţiune de
la partitura deja cunoscută. Apoi Andreea Boboc, Irina
Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite și
Dumitru Năstrușnicu, apariţii episodice, interpretând
personaje care mai mult aglomerează spaţiul din dorinţa
de a accentua izbitoarea asemănare între onorabilii de
acum și cei de ieri, sunt puși în situaţia de a nuși găsi locul
sau de a da totul pentru o simplă apariţie. Încercând să
anime atmosfera, „formaţia de manele” – căci nar fi fost
completă reţeta fără acestea – îi are în componenţă pe
actorii Diana Roman și Cosmin Maxim și pe acordeonistul
Bogdan Baltă.
În ceea ce privește scenografia, concepută de Cristian
Marin, aș spune că e clasică, plăcut aerisită, facilitând mai
multe spaţii de joc și echilibrând stânga cu dreapta. Cu
toate acestea, rămâne o enigmă closetul de care nu se atinge
nimeni, decât Aladin,a preţ de două secunde, altfel inutil
pe scenă. Plat din punct de vedere al light designului,
spectacolul e lipsit de vrajă sub acest aspect.
Onorabili în direct se înscrie, însă fără prea mult succes,
în fenomenul „Caragiale recidivus” și care mia subliniat
încă odată că textele de la sfârșitul secolului al XIXlea nu
suferă nicidecum în desuetudine și că, așa, în starea lor
conservată, spun încă foarte mult. Mai mult decât
actualizările forţate. În trecut, iniţiatorul „Moftului român”
cugeta: „Întrebarea nu este dacă se fac piese bune, ci dacă se
fac bine piesele”. Ceși vor fi răspunzând la această
remarcă artiștii noștri? Dar spectatorul?
Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?!
Ioana PETCU
Tu... Eu
Alunecăm ca două iluzii,
Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,
Traversăm aceeaşi undă scăldatăn câmpiile din vis
Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....
Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,
Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şia ierbii...
Uşor ţie numele, ca briza mării,
Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,
Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!
Un ţărm de mare pe care valurile
Se sparg în mii de bucăţidestin!
Ştiu că dacă miai strânge mâna ai fi fericit,
Ştii că dacă teaş zări aş plânge...
Tu... Eu
Poem nocturn plutind întrun vis,
Fără a şti cum lacrima mea tear reda întreg
Iar moartea ar mirosi a salcie,
Mereu prea devreme,
Mereu prea târziu...
poesis
Irina Lucica MIHALCA
CRONICA8 CRONICA 9
Ademenire
Naţi văzut cum plâng
şi asta nu este bine
pentru nimeni.
Este treaba mea.
Atunci când Dumnezeu
vrea sămi intren ochi
când simte nevoia să vină
repede şi cât mai aproape
de inima mea şi de pupile
lăsaţimă în pace
de tot.
Dăinuirea supremă
Intrun casă
Eliberat de tot
de viaţa
din stradă
merg la icoana
din perete
cu o lumânare
aprinsă
un sfânt
mai mult ca un
ţăran din sat
vecin cu al meu
dar nu seamănă
cu nimeni
din fericire
sau din întâmplare
ne facem cruce
şi punem
rugăciunea
pe buze
mai mult de atât
nici navem voie
Nişte scrisori
Amicului Eugen
Noi suntem nişte scrisori
netrimise încă
uitate
între tine şi mine
nici astăzi nu este
chiar
prea târziu
abia acum
umbra verde umblă
pe sub pământ
exact cum trebuie
îmi vine să nu
tac
îmi vine
să nu
mor
a sosit clipa miraculoasă
a nebuniei mele
cu doi ochi
din ceafă
pe creştet
aud
o ceaţă lăptoasă
îmi vine
să urlu
din ea
spre neant
spre tine bre
necunoscutul meu părinte
Tribalizez
Pentru milioane de Neomenire
priveşte ţintă în faţa mea
şin inima
imprudentă
dar eu nu mă las
eu mă înalţ
şi de data aceasta
a da cu fierul de călcat
sa executat de demult
evenimentele acum
au uneori şi treizeci
de ani în plus
multe sunt inclusen
acest joc luminos
acest Apocalips va dura
mult mai mult
în colectivul nostru
festivităţile la care
participă dracul nu sunt
festivităţile la care
particip eu
tribalizez
în această dimineaţă
ce nu este necesar
în mine
nu intră
Schimbarea în neant
Sărăcia mea sa transformat
în gol, în vid.
Ultimul os
şi ultima lumină
de băgat în oală
este chiar
deschisa mea mână.
Schimbarea în neant
începe lejer şi aproape
invizibil. Evantaiul larg
al mişcărilor este
toată averea mea, piramida,
ţipătul, Câmpia lui Martie...
de unde să încep schimbarea?
în această casă natală
nu mai cunosc
pe nimeni!
Cântul lui Adam
Cât despre mine
nu ştiu
mai mult decât
despre altcineva
un om
şi atât
doar un pământean
minunat de obişnuit
crescut cuminte
sub o stea răsăriteană
şi iatămă cântând
iatămă plângând
Cuvinte uitate
Am constatat de multe ori
cum poezia mea este
binevenităn casa oamenilor
de la ţară sau la altă
calitate uneori
dumnezeiască
aşadar
trăiesc din aceasta
salonul literar
Adam Puslojić
salonul literar
L-am/ ascuns în/ mine/ încă demult// şi acum/ iată/ am început/ să-l tac
Poetul flăm ând de poezie
Adam Puslojic este o făptură de spaimă. Mare şi hirsut, cu o voce baritonală şi o privire de pandur, domină şi subjugă pe loc orice adunare în care se află şi care face imprudenţa de ai acorda cuvântul. (Parcă şi dacă nu i lar acorda, nar fi acelaşi lucru! Nevoia poetului de a comunica, de a „poezi” atmosfera, ridicândune pe toţi, fie şi pentru o clipă, la demnitatea versului, e irezistibilă şi irepresibilă.) Teai aştepta ca genul lui să fie marşul poetic, scandat ca,
odinioară, legiunile romane care treceau în Dacia pe podul clădit, miraculos, de Apollodor din Damasc, pentru cel mai mare împărat din istorie, Traian.
Dar nu. Adam Puslojic este un avangardist de clasă, un spirit pe care convenţiile poetice nu1 pot ţine în frâu şi, mai ales, căruia nui pot îngrădi creativitatea. El sau mai bine zis avangarda în poezia sa începe şi, vorba lui Nichita Stănescu, „nu se mai sfârşeşte”. Puţini poeţi de limbă română şi, îndrăznesc să adaug, puţini poeţi europeni au iscodit şi răscroit limbajul şi formele poeziei, aşa cum a făcuto şi o face Adam Puslojic. Care răscroire începe şi, repet, nu se mai termină, ceea ce determină critica şi asta este explicaţia revenirilor mele să tot încerce a1 cuprinde, iar şi iar, pe cel ce, iată, nu se lasă cuprins. Nu numai critica română, ci şi cea sârbă.
Puslojic este un avangardist autentic, întrucât experimentul, în poezia sa, nu este niciodată în sine. El vizează numai împrospătarea permanentă a poeziei ş i surprinderea, cu ajutorul ei, a mişcării eterne care este viaţa. Postmodern în primele volume, în care ia în răspăr miturile şi se răfuieşte cu o întreagă tradiţie cantabilă şi formalistă a poeziei sârbe, Adam Puslojic se întoarce, cu o nouă sensibilitate, asupra acestei tradiţii. Pe care o recuperează în manieră proprie, amestecând elemente care, îndeobşte, nu se tolerează reciproc cum ar fi £arnalitatea şi Dumnezeirea dar care, în discursul lui, par a fi tovarăşe deo viaţă.
CRONICA8 CRONICA 9
Ademenire
Naţi văzut cum plâng
şi asta nu este bine
pentru nimeni.
Este treaba mea.
Atunci când Dumnezeu
vrea sămi intren ochi
când simte nevoia să vină
repede şi cât mai aproape
de inima mea şi de pupile
lăsaţimă în pace
de tot.
Dăinuirea supremă
Intrun casă
Eliberat de tot
de viaţa
din stradă
merg la icoana
din perete
cu o lumânare
aprinsă
un sfânt
mai mult ca un
ţăran din sat
vecin cu al meu
dar nu seamănă
cu nimeni
din fericire
sau din întâmplare
ne facem cruce
şi punem
rugăciunea
pe buze
mai mult de atât
nici navem voie
Nişte scrisori
Amicului Eugen
Noi suntem nişte scrisori
netrimise încă
uitate
între tine şi mine
nici astăzi nu este
chiar
prea târziu
abia acum
umbra verde umblă
pe sub pământ
exact cum trebuie
îmi vine să nu
tac
îmi vine
să nu
mor
a sosit clipa miraculoasă
a nebuniei mele
cu doi ochi
din ceafă
pe creştet
aud
o ceaţă lăptoasă
îmi vine
să urlu
din ea
spre neant
spre tine bre
necunoscutul meu părinte
Tribalizez
Pentru milioane de Neomenire
priveşte ţintă în faţa mea
şin inima
imprudentă
dar eu nu mă las
eu mă înalţ
şi de data aceasta
a da cu fierul de călcat
sa executat de demult
evenimentele acum
au uneori şi treizeci
de ani în plus
multe sunt inclusen
acest joc luminos
acest Apocalips va dura
mult mai mult
în colectivul nostru
festivităţile la care
participă dracul nu sunt
festivităţile la care
particip eu
tribalizez
în această dimineaţă
ce nu este necesar
în mine
nu intră
Schimbarea în neant
Sărăcia mea sa transformat
în gol, în vid.
Ultimul os
şi ultima lumină
de băgat în oală
este chiar
deschisa mea mână.
Schimbarea în neant
începe lejer şi aproape
invizibil. Evantaiul larg
al mişcărilor este
toată averea mea, piramida,
ţipătul, Câmpia lui Martie...
de unde să încep schimbarea?
în această casă natală
nu mai cunosc
pe nimeni!
Cântul lui Adam
Cât despre mine
nu ştiu
mai mult decât
despre altcineva
un om
şi atât
doar un pământean
minunat de obişnuit
crescut cuminte
sub o stea răsăriteană
şi iatămă cântând
iatămă plângând
Cuvinte uitate
Am constatat de multe ori
cum poezia mea este
binevenităn casa oamenilor
de la ţară sau la altă
calitate uneori
dumnezeiască
aşadar
trăiesc din aceasta
salonul literar
Adam Puslojić
salonul literar
L-am/ ascuns în/ mine/ încă demult// şi acum/ iată/ am început/ să-l tac
Poetul flăm ând de poezie
Adam Puslojic este o făptură de spaimă. Mare şi hirsut, cu o voce baritonală şi o privire de pandur, domină şi subjugă pe loc orice adunare în care se află şi care face imprudenţa de ai acorda cuvântul. (Parcă şi dacă nu i lar acorda, nar fi acelaşi lucru! Nevoia poetului de a comunica, de a „poezi” atmosfera, ridicândune pe toţi, fie şi pentru o clipă, la demnitatea versului, e irezistibilă şi irepresibilă.) Teai aştepta ca genul lui să fie marşul poetic, scandat ca,
odinioară, legiunile romane care treceau în Dacia pe podul clădit, miraculos, de Apollodor din Damasc, pentru cel mai mare împărat din istorie, Traian.
Dar nu. Adam Puslojic este un avangardist de clasă, un spirit pe care convenţiile poetice nu1 pot ţine în frâu şi, mai ales, căruia nui pot îngrădi creativitatea. El sau mai bine zis avangarda în poezia sa începe şi, vorba lui Nichita Stănescu, „nu se mai sfârşeşte”. Puţini poeţi de limbă română şi, îndrăznesc să adaug, puţini poeţi europeni au iscodit şi răscroit limbajul şi formele poeziei, aşa cum a făcuto şi o face Adam Puslojic. Care răscroire începe şi, repet, nu se mai termină, ceea ce determină critica şi asta este explicaţia revenirilor mele să tot încerce a1 cuprinde, iar şi iar, pe cel ce, iată, nu se lasă cuprins. Nu numai critica română, ci şi cea sârbă.
Puslojic este un avangardist autentic, întrucât experimentul, în poezia sa, nu este niciodată în sine. El vizează numai împrospătarea permanentă a poeziei ş i surprinderea, cu ajutorul ei, a mişcării eterne care este viaţa. Postmodern în primele volume, în care ia în răspăr miturile şi se răfuieşte cu o întreagă tradiţie cantabilă şi formalistă a poeziei sârbe, Adam Puslojic se întoarce, cu o nouă sensibilitate, asupra acestei tradiţii. Pe care o recuperează în manieră proprie, amestecând elemente care, îndeobşte, nu se tolerează reciproc cum ar fi £arnalitatea şi Dumnezeirea dar care, în discursul lui, par a fi tovarăşe deo viaţă.
CRONICA10 CRONICA 11
glorie măruntă, dar care pentru mine înseamnă cât piramida lui Keops, nemuritorul
şi totuşi, astăzi în jurul prânzului, ma cuprins o tristeţe greu de explicat celor vii şi apropiaţi de sufletul meu
ce, astai poezie, mam întrebat brusc, direct în propriul meu suflet dureros la cânt
dar tristeţea meaare şi ea un alt sensmai mult ca o artă poeticăoricum la mine ai nota zeceîmi urla la ureche răzvanvoncu decanul facultăţiide ştiinţă numită demers dement
abia acum văd cum lucrurile au luato razna ca un vis taciturn din beznă în mijlocul căruia mă întunec mă sufoc mă înec mă dizolv şi mă prăfuiesc ca o nebuloasă cu mult mai mare decât locul luminos părăsit de un dumnezeu.
Nebunia noastră
O mulţime de oameni mă dăruieşte în tăcere
aiciîn casa lui Nichita
nebunia noastră tristă
mă simt onorat până la durere deplină
de mămă întreb acum până la glezne
care sunt de fapt meritele mele triste în casa unui frate
în loc de orice răspunsuri grele mi se cântă colinzi
sunt mai trist ca Iisusdacă sunt Hristea
suntşi sunt iarăşi
şi uit că sunt
Mă Adame iar ai venit cu nebunia taîn traistă
Nu Nichita am lăsato acasă
toată nebunia noastră tristăchiar noi suntem
doi fluturi rătăciţi zburînd latent printre iceberguri
De la un bunic
Cine cântă nu moare.
Moare cântând!
Dar asta este Altceva, mai sus Şi mai adânc.
Mult mai sufletos.
Nu un om singur pe lume. Adică eu, acum.
Asta am învăţat de la un bunic care a murit de mult
dar încă mai trăieşte.
Aşaîmi spune.
Semn de viaţă
Cum intervenim noi astăzi la propria noastră viatămă doare sufletul prin urechi
pentru că ea (durerea) ne vine din afară
pot sămi tai capul şi pot sămi tai urechiledar durerea din nou pe undeva ne vine
greşeala este de fapt
salonul literar salonul literarmai multde o natură cosmică
în ultima clipă observ cu multă bucurie durerea mea tot semn de viaţă este
şi foarte liniştit încep să intervin dar viaţami scapă din mâini.
Afective
Afectivele unui biciclistdin Serbia începcu un munte de sudoareîncă deatunci cândam pedalat ca un nebundin sat în satde la un munte la altul
trecutau anii... pe bicicleta mea cu o singură roată activă şi neobosită
cât o viaţă
Ultima zi de naştere
lui Nichita, la 66 de neani...
Mulţi veniseră, atunci, la tine în afară de mine şi de Dumnezeu...Nu miai spus că şi moartea vine în curând, acolo... veneam şi eu!
Ah, ce bine atunci nea fost, ce bine şi aşa, Bătrâne, când la telefon curgeau sufletele slavolatine ca aurul cântecului din patefon.
Murmura şi cânta exact ca noi ori patru sau zeci de milioane... un popor întreg, înmulţit cu doi regi, părăsiţi printre avioane
Aruncaten aer, zdrobite şi topite, precum caii iarba verde, abia încolţită, o retează cu copite şi cum mareaşi pierde corabia
Din umbrăn umbră, am adunat lumina vieţilor noastre nu prea păcătoase: noi dormeam sonorizaţi ca albina şi miere grea strecuram prin oase!
Nam cântat ca un frate al tău vitreg, cum cântau solii răi din Răsărit cu un ac invizibil, veninos, întreg, din care fanta cerului tia sărit.
Ar trebui să ne simţim măguliţi că acest mare poet nea făcut onoarea supremă de a începe să scrie în limba română. Şi de a reînvăţa, de fapt, să fie poet, în limba noastră. A noastră şi a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu. A noastră şi a esenţelor împietrite, pentru eternitate, de Cioplitorul Suprem din Hobiţa Goijului. A noastră şi a troiţelor uriaşe din Maramureş.
Noi, însă, luăm, nu ştiu de ce, acest gest de destin al lui Adam Puslojic ca pe ceva natural. Ca şi cum acest om, după o viaţă trăită în limba sârbă, trebuia să se nască şi în limba noastră şi să o ia de la capăt, urcând pe această Golgotă a poeţilor, care este limba română.
Cărţile lui Puslojic alcătuiesc o cronică unică în poezia română: cronica naşterii întro altă limbă. Cu miturile, cu traumele, cu fantasmele şi cu istoria pe care o poartă adânc încrustată în ea această nouă limbă. Gest invers celui barbian, al autofagiei. Poetul se naşte din nou şi se dăruieşte pe sine: suprem dar pe care îl putea face unei limbi şi unei poezii care iau marcat destinul.
Răzvan VONCU
Precum omul, Adam Puslojic şi cărţile lui sunt un spectacol. Pagina e o arenă. Cu intrare liberă. Dar cu ieşirea pe scut. Pentru pă hîtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindune gladiatori cu propriile noastre fantasme: „Numai aşa vei supravieţui, precum/ firul de arţar în viscol...” Asta ştim: e o arenă romanoromânosârbă. „Ci poetul e neam cu cine” cînd scrie? Asta ştim despre el: „scrie despre omul în mers” (Poezia şi alte afinităţi). Scrisul e singura mărturie despre faptul dea fi viu (Scrisoare vie), este legitimarea sa. O „expunere fizică”, care „anulează graniţa dintre autor şi om, din moment ce ei reprezintă o singură persoană, o singură viaţă” (Mariana Dan). Ori, cu cuvintele poetului: scrisul „alăptează moartea noastră comună” (Desigur, există undeva). Nu sunt bucurii în scris: rar, mai găsim în el cîte „un înger numai al tău”, sau cîte „un cal de lemn/ tot numai al tău”. De cele mai multe ori pentru poet scrisul e o oglindă, o deschidere spre celălalt: „cînd ne aducem aminte să ne privim/ Ne descoperim cu uimire fraţi”.
Nu sunt personaje în cărţile lui, ci universuri: Eminescu, Blaga, Nichita, Sorescu, Flora, Pituţ, Petre Stoica... Niciodată „acasă”, niciodată întro singură inimă (Cine suntem, unde mergem?), martirul lui e neîntregul: „Tu mori pe drum, Adame” tot călătorind în „toată literatura română”.
Scriind, Adam Puslojic, vorbeşte cu cei morţi (Nichita, Turcea, Flora, Sorescu), vorbeşte în locul lor, le provoacă versurile, le continuă sau le respune dîndule propria voce, propria viaţă. Tragismul la omul lui Adam Puslijic provine din raportul lui cu cosmicul, din bulversarea rînduielilor lumii sub această „stea răsăriteană”. Certitudinile lumii de azi sunt prăbuşite: o bucată de „dumnezeire” dacă ar cădea din cer produce panică, nu ştii ce să faci cu ea şi e mai bine so restitui
Greu de desprins de imaginea fascinantă a omului Adam Puslojic, poezia sa („poststănesciană”, cum şio numeşte singur) este dovada unui original şi tulburător discurs european dintrun areal sârboromân.
George VULTURESCU
CRONICA10 CRONICA 11
glorie măruntă, dar care pentru mine înseamnă cât piramida lui Keops, nemuritorul
şi totuşi, astăzi în jurul prânzului, ma cuprins o tristeţe greu de explicat celor vii şi apropiaţi de sufletul meu
ce, astai poezie, mam întrebat brusc, direct în propriul meu suflet dureros la cânt
dar tristeţea meaare şi ea un alt sensmai mult ca o artă poeticăoricum la mine ai nota zeceîmi urla la ureche răzvanvoncu decanul facultăţiide ştiinţă numită demers dement
abia acum văd cum lucrurile au luato razna ca un vis taciturn din beznă în mijlocul căruia mă întunec mă sufoc mă înec mă dizolv şi mă prăfuiesc ca o nebuloasă cu mult mai mare decât locul luminos părăsit de un dumnezeu.
Nebunia noastră
O mulţime de oameni mă dăruieşte în tăcere
aiciîn casa lui Nichita
nebunia noastră tristă
mă simt onorat până la durere deplină
de mămă întreb acum până la glezne
care sunt de fapt meritele mele triste în casa unui frate
în loc de orice răspunsuri grele mi se cântă colinzi
sunt mai trist ca Iisusdacă sunt Hristea
suntşi sunt iarăşi
şi uit că sunt
Mă Adame iar ai venit cu nebunia taîn traistă
Nu Nichita am lăsato acasă
toată nebunia noastră tristăchiar noi suntem
doi fluturi rătăciţi zburînd latent printre iceberguri
De la un bunic
Cine cântă nu moare.
Moare cântând!
Dar asta este Altceva, mai sus Şi mai adânc.
Mult mai sufletos.
Nu un om singur pe lume. Adică eu, acum.
Asta am învăţat de la un bunic care a murit de mult
dar încă mai trăieşte.
Aşaîmi spune.
Semn de viaţă
Cum intervenim noi astăzi la propria noastră viatămă doare sufletul prin urechi
pentru că ea (durerea) ne vine din afară
pot sămi tai capul şi pot sămi tai urechiledar durerea din nou pe undeva ne vine
greşeala este de fapt
salonul literar salonul literarmai multde o natură cosmică
în ultima clipă observ cu multă bucurie durerea mea tot semn de viaţă este
şi foarte liniştit încep să intervin dar viaţami scapă din mâini.
Afective
Afectivele unui biciclistdin Serbia începcu un munte de sudoareîncă deatunci cândam pedalat ca un nebundin sat în satde la un munte la altul
trecutau anii... pe bicicleta mea cu o singură roată activă şi neobosită
cât o viaţă
Ultima zi de naştere
lui Nichita, la 66 de neani...
Mulţi veniseră, atunci, la tine în afară de mine şi de Dumnezeu...Nu miai spus că şi moartea vine în curând, acolo... veneam şi eu!
Ah, ce bine atunci nea fost, ce bine şi aşa, Bătrâne, când la telefon curgeau sufletele slavolatine ca aurul cântecului din patefon.
Murmura şi cânta exact ca noi ori patru sau zeci de milioane... un popor întreg, înmulţit cu doi regi, părăsiţi printre avioane
Aruncaten aer, zdrobite şi topite, precum caii iarba verde, abia încolţită, o retează cu copite şi cum mareaşi pierde corabia
Din umbrăn umbră, am adunat lumina vieţilor noastre nu prea păcătoase: noi dormeam sonorizaţi ca albina şi miere grea strecuram prin oase!
Nam cântat ca un frate al tău vitreg, cum cântau solii răi din Răsărit cu un ac invizibil, veninos, întreg, din care fanta cerului tia sărit.
Ar trebui să ne simţim măguliţi că acest mare poet nea făcut onoarea supremă de a începe să scrie în limba română. Şi de a reînvăţa, de fapt, să fie poet, în limba noastră. A noastră şi a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu. A noastră şi a esenţelor împietrite, pentru eternitate, de Cioplitorul Suprem din Hobiţa Goijului. A noastră şi a troiţelor uriaşe din Maramureş.
Noi, însă, luăm, nu ştiu de ce, acest gest de destin al lui Adam Puslojic ca pe ceva natural. Ca şi cum acest om, după o viaţă trăită în limba sârbă, trebuia să se nască şi în limba noastră şi să o ia de la capăt, urcând pe această Golgotă a poeţilor, care este limba română.
Cărţile lui Puslojic alcătuiesc o cronică unică în poezia română: cronica naşterii întro altă limbă. Cu miturile, cu traumele, cu fantasmele şi cu istoria pe care o poartă adânc încrustată în ea această nouă limbă. Gest invers celui barbian, al autofagiei. Poetul se naşte din nou şi se dăruieşte pe sine: suprem dar pe care îl putea face unei limbi şi unei poezii care iau marcat destinul.
Răzvan VONCU
Precum omul, Adam Puslojic şi cărţile lui sunt un spectacol. Pagina e o arenă. Cu intrare liberă. Dar cu ieşirea pe scut. Pentru pă hîtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindune gladiatori cu propriile noastre fantasme: „Numai aşa vei supravieţui, precum/ firul de arţar în viscol...” Asta ştim: e o arenă romanoromânosârbă. „Ci poetul e neam cu cine” cînd scrie? Asta ştim despre el: „scrie despre omul în mers” (Poezia şi alte afinităţi). Scrisul e singura mărturie despre faptul dea fi viu (Scrisoare vie), este legitimarea sa. O „expunere fizică”, care „anulează graniţa dintre autor şi om, din moment ce ei reprezintă o singură persoană, o singură viaţă” (Mariana Dan). Ori, cu cuvintele poetului: scrisul „alăptează moartea noastră comună” (Desigur, există undeva). Nu sunt bucurii în scris: rar, mai găsim în el cîte „un înger numai al tău”, sau cîte „un cal de lemn/ tot numai al tău”. De cele mai multe ori pentru poet scrisul e o oglindă, o deschidere spre celălalt: „cînd ne aducem aminte să ne privim/ Ne descoperim cu uimire fraţi”.
Nu sunt personaje în cărţile lui, ci universuri: Eminescu, Blaga, Nichita, Sorescu, Flora, Pituţ, Petre Stoica... Niciodată „acasă”, niciodată întro singură inimă (Cine suntem, unde mergem?), martirul lui e neîntregul: „Tu mori pe drum, Adame” tot călătorind în „toată literatura română”.
Scriind, Adam Puslojic, vorbeşte cu cei morţi (Nichita, Turcea, Flora, Sorescu), vorbeşte în locul lor, le provoacă versurile, le continuă sau le respune dîndule propria voce, propria viaţă. Tragismul la omul lui Adam Puslijic provine din raportul lui cu cosmicul, din bulversarea rînduielilor lumii sub această „stea răsăriteană”. Certitudinile lumii de azi sunt prăbuşite: o bucată de „dumnezeire” dacă ar cădea din cer produce panică, nu ştii ce să faci cu ea şi e mai bine so restitui
Greu de desprins de imaginea fascinantă a omului Adam Puslojic, poezia sa („poststănesciană”, cum şio numeşte singur) este dovada unui original şi tulburător discurs european dintrun areal sârboromân.
George VULTURESCU
CRONICA12 CRONICA 13
Eminentul profesor Gavril Istrate, unul dintre marii lingvişti ai filologiei româneşti, mia fost dascăl în urmă cu peste 40 de ani, cînd, aspirant în litere, iam urmat cursul de Istoria limbii române literare, susţinînd cu domnia sa şi examenul la materia respectivă. Mai mult decît distant, profesorul mia lăsat impresia unui om intransigent cu păcatele studenţiei şi nu mici au fost emoţiile mele în momentul în care a trebuit să citesc subiectele de pe biletul ce mil hărăziseră sorţii. Dar cînd profesorul Ştefan Cuciureanu, îndrumătorul tezei mele de licenţă, mia spus că preşedintele Comisiei va fi domnul decan Gavril Istrate şi că în momentul susţinerii examenului va trebui să mă autodepăşesc, mai că mia îngheţat sîngele în vene. Pe profesorul Gavril Istrate nul văzusem glumind vreodată cu vreun student, deși nu se poate spune că nu a manifestat admiraţie faţă de merituoşi, ori compasiune și căldură sufletească faţă de cei aflaţi în momente dificile.
Numi amintesc ce mă va fi întrebat distinsul profesor, ce îi voi fi răspuns eu, dar aşteptînd rezultatul examenului, profesorul Ştefan Cuciureanu a venit şi mia spus că domnul Gavril Istrate a fost încîntat de modul cum miam susţinut teza şi că a catalogat subiectul ca fiind interesant. Mult mai tîrziu aveam să public teza întrun volum cu titlul Un moment din istoria limbii române literare. Eufrosin Poteca, fapt apreciat elogiativ de către Gavril Istrate.
Din momentul în care am încheiat dialogul în sala de examen, nu lam mai întîlnit pe profesorul Gavril Istrate o foarte lungă perioadă de timp. Abia în toamna lui 2007, cu emoţie, cu o oarecare strîngere de inimă – oare mă va primi ori nu? – aveam să bat la uşa apartamentului său pe Aleea Garabet Ibrăileanu, situată în Iaşi, cam la mijlocul drumului dintre Universitate şi Biblioteca Centrală.
Cu o bucurie nedisimulată, ma poftit să iau loc pe un scaun în sufocanta sa bibliotecă, unde cărţile păreau a se prăbuşi din toate părţile peste cel ce cutează a se aventura în Templul profesorului. Cîteva minute bune nu miam putut lua ochii de la vrafurile de cărţi, de la rafturile de pe toţi pereţii, ce gemeau de greutatea volumelor. O clipă, ma fulgerat un gînd: „Aici a tezaurizat profesorul”. Şi mai tîrziu aveam să descopăr că întradevăr aşa era.
O linişte adîncă, nefirească în astfel de împrejurări, mia permis să trec în revistă toate rafturile, „inventariind” majoritatea cărţilor. La un moment dat, am sesizat privireai pătrunzătoare examinîndumă curioasă. „Domnule profesor, vam fost student. Promoţia 1974. Am făcut cu dumneavoastră Istoria limbii române literare... Intenţionez să realizez un volum omagial profesorului Ilie Dan. Aţi putea scrie ceva pentru acest volum?”
Bucuros, profesorul mia vorbit despre Ilie Dan, „incorigibilul boem”, doctorandul şi, pe deasupra, colaboratorul său la Facultatea de Filologie. Dar despre cîte nu am vorbit, sau mai exact spus, nu am ascultat! Mi se părea un sacrilegiu să îl întrerup pe profesor, cu orice întrebare ce nu putea fi decît banală, în raport cu cele povestite de domnia sa. Nu neam dat seama cînd sau scurs trei ceasuri.
Cînd am ieşit parcă pluteam, simţeam că primisem de la profesor o doză importantă de energie şi o bucurie imensă îmi inunda sufletul. Am revenit a doua zi, şi apoi aproape zi de zi, exceptînd sîmbetele şi duminicile, săptămînă de săptămînă şi lună de lună, ani în șir, cînd, sănătos şi plin de energie, şi cu mari planuri editoriale de viitor, se amuza, referinduse la cei 99 de ani împliniţi anul trecut, cu convingerea că va rotunji şi cel deal 20lea lustru al vieţii sale. O vorbă spusă mai în glumă îi caracterizează tonusul: „Am mult de lucru, nam timp să plec!”
Îmi amintesc că odată, discutînd despre vîrsta lui Iorgu Iordan, înzilit de Creator cu 98 de ani de viaţă, dar și a altor filologi, ma întrebat întro doară ce cred, va sărbători la împlinirea a 100 de ani de viaţă? Am răspuns, în glumă, că sărbătoarea va trebui amînată. Evident, mirarea din priviri îi era accentuată și de adîncirea unei cute între sprincene. Ma privit nedumerit, neștiind ce să zică. Eu am continuat, pe ton convingător, că această sărbătorire va avea loc la împlinirea vîrstei de 101 ani, deoarece trebuie pregătită pe îndelete. Sa amuzat copios de urarea mea implicită.
Cîte nu a povestit dea lungul timpului! Dacă vreo doi ani lam ascultat şi reascultat cu o deosebită sete de informaţie, refăcînd şi cu domnia sa, asemeni cu regretatul şi ilustrul romanist Şt. Cuciureanu, încă o „filologie”, eu cel care am trădato, finalizîndumi studiile și ca jurist, în ultima vreme am luat cu mine un reportofon şi să tot am vreo 50 de ore de înregistrări, pe care, cîndva, sper, le voi putea transcrie şi încredinţa tiparului. Sunt lucruri extraordinare ce ţin de epoca pe care a traversato.
Ardelean prin naștere și moldovean prin adopţie, profesorul Gavril Istrate a ales pentru studii universitare, în 1933, Alma Mater Iassiensis, fiind cucerit de personalitatea culturală a lui Gavril Ibrăileanu și avînd înaintemergător un alt mare ardelean și pisc al filologiei românești, pe Ovid Densusianu.
În cetatea culturală a Moldovei, doar după un an de studii, avea săl cucerească pe profesorul său, pe I. Iordan, care îi prorocea în 1934 că va fi „unul dintre cei mai buni studenţi de la Filologia Română”. Ceva mai tîrziu, în 1942, I. Iordan împreună cu Octav Botez, alt profesor al său, îl recomandau în următorii termeni: „De mulţi ani nu am mai avut un elev mai bun, mai studios și mai pasionat pentru această disciplină. Sa remarcat, din capul locului, printro rară seriozitate și cuminţenie, întro vreme cînd majoritatea studenţilor se lăsau tîrîţi în sterile agitaţii extrauniversitare. Suntem înclinaţi să atribuim această superioritate de ordin moral, cel puţin în parte, originii sale ardelenești (regiunea Năsăudului). Așteptările noastre și a celorlalţi profesori sau dovedit a corespunde pe deplin realităţii. Cu fiece an, constatăm un progres simţitor pe toate raporturile în evoluţia sa sufletească”.
După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Naţional, a intrat, în 1945, ca asistent la Catedra de Limbi și literaturi romanice a Facultăţii de Litere de la Universitatea ieșeană, iar din 1949 a fost numit decan al acestei facultăţi, funcţie deţinută pînă în 1968. O lungă perioadă (între 19501978) a fost șeful Catedrei de Limba română, iar între anii 19501964 a fost responsabilul Colectivului de lingvistică de la Filiala Iași a Academiei. Timp de 13 ani a fost responsabilul secţiunii lingvistice a „Analelor știinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» din Iași”.
În îndelungata sa activitate știinţifică și didactică, avînd ca fundament opera lui Al. Philippide, Garabet Ibrăileanu și Iorgu Iordan (la avut profesor și pe G. Călinescu), șia pus o puternică amprentă asupra formării unor specialiști în domeniul filologiei, marcînd adesea destine universitare, precum lingviștii N.A. Ursu, Ecaterina și Al. Teodorescu, V. Arvinte, Ilie Dan, Al. Andriescu, Viorica Florea, Vasile Țâra, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Petru Zugun, Eugen Munteanu, Ariton Vraciu, Gabriela Pamfil (cu care a reeditat operele lui Philippide), Ion Nuţă, Dragoș Moldovanu, Zamfira Mihail, Corneliu Dimitriu, M. Bordeianu și alţii, ori o serie de istorici literari și folcloriști precum Leonida Maniu, Liviu Leonte, Elvira Sorohan, M. Drăgan, Silvia și I.H. Ciubotaru, Ion Constantinescu, Vasile Adăscăliţei, Petru Ursache, Ion Sârbu, Dan Mănucă, Ion Apetroaie, Remus Zăstroiu. Școala filologică ieșeană, avînd ca purtător de fanion pe Gavrli Istrate, sa impus de timpuriu, întro vreme a negării unor valori, în lumea specialiștilor, ca fiind promotoarea reconsiderării contribuţiei „limbii vechi” din textele religioase, dar și folclorului.
A avut ca studenţi, – și trebuie menţionaţi aici – oameni de litere ca Ion Istrati, Horia Zilieru, M.R. Iacoban, Grigore Ilisei, Ion Chiriac, Vvasile Andru, Lucian Vasiliu, Vasile Filip, Magda Ursachi, Ion Cozmei, Valeriu Stancu și multe alte nume sonore în lumea literară, începînd cu anii ́ 60 ai veacului trecut.
Cînd a poposit la universitatea ieșeană, tînărul Gavril Istrate
istoriei noastre culturale ce aparţine veacului trecut. Sa bucurat de ai fi cunoscut, iar mai tîrziu ia evocat, pe G. Ibrăileanu, N. Drăgan, C. Bogdan Duică, N. Iorga, I. Breazu, I. Petrovici, Sextil Pușcariu, Theofil Simenschy, L. Blaga, Șt. Pașca, T. Vianu, G. Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, E. Petrovici, Sever Pop, Gh. Ivănescu, D. Gafiţeanu, Mario Ruffini, Șt. Cuciureanu, Al. Husar și alţii.
Om al Cetăţii, cu o viaţă exemplar dăruită învăţămîntului universitar, lingvisticii și culturii românești, sa implicat direct în ridicarea prestigiului instituţiilor a căror destine lea diriguit (a fost, pentru o vreme, și președintele Comitetului Regional pentru Cultură și Artă), a îndrumat 33 de doctori în filologie, cel mai cunoscut, poate, fiind N.A. Ursu, iar întro epocă tulbure și grea a reușit, asumînduși adesea riscuri mari, să salveze mulţi oameni de valoare, cum a fost cazul cu Ștefan Cuciureanu, Theofil Simenschy, N.I. Popa ori G. Ivănescu. Tot lui îi datorăm aducerea la Iași regretatului profesor Al. Husar, această mare personalitate a mediului nostru universitar.
O contribuţie deosebită a avut în restabilirea și consolidarea unor punţi spirituale între Iașii lui Creangă și Eminescu, și ai lui Garabet Ibrăileanu ori Sadoveanu și importante centre culturale ale Basarabiei, prin susţinerea unor remarcabile și indimenticabile conferinţe despre mari creatori ai neamului nostru la Chișinău, Bălţi, Orhei, Cahul, Soroca, Criuleni, după 1990, dar și cele din 1964, de la Chișinău și Bălţi.
Bibliofilia a fost una dintre pasiunile care lau însoţit o viaţă întreagă, publicînd, în semn de recunoștinţă, călduroase evocări ale unor anticari de altădată. În biblioteca sa se află multe incunabule, ediţii princeps rare, toate ediţiile operelor lui Eminescu și ale lui M. Sadoveanu.
Conștiinţă a epocii străbătute, profesorul Gavril Istrate sa ridicat ferm în apărarea ortografiei încetăţenită pînă în 1990, publicînd o Scrisoare deschisă adresată domnului Mihail Drăgănescu, președintele Academiei Române (1993) și revenind ulterior o argumentată susţinere a lui î și sunt, în locul reformaţilor â și sunt, în articolul cu titlul sugestiv Ortografia a compromis Academia (1996), recomandînd înaltului forum știinţific abandonarea sistemului Drăgănescu și întoarcerea la ortografia adevărată, considerînd că doar așa se va putea ajunge la „unitatea scrierii în limba naţională”.
Întro epocă profund proletcultistă, sa ridicat împotriva celor care criticau, în mod aberant, Dicţionarul limbii române, ediţia lui Sextil Puşcariu, înverşunînduse în a nu cita, în scrierile sale, autori sovietici.
Dar ce luptă a dus, luîndul ca martor pe Arghezi cu textul Iaşii, pentru a apăra Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, pe care a conduso, ca decan, o lungă perioadă de timp, şi în ultimă instanţă cultura ieşeană, în raport cu politrucii bucureşteni instalaţi prin diferite funcţii ministeriale. A scos mereu în evidenţă contribuţia Iaşilor şi a moldovenilor, în general, la cultura naţională. Şi dear fi să cităm doar Marii ierarhi moldoveni şi limba literară şi tot ar fi de ajuns.
Eu, cel care scriu aceste rînduri, sunt bucovinean. Și profesorul a iubit Bucovina ca şi pe propriilei plaiuri natale. La admirat în mod deosebit pe bucovineanul Dumitru Florea Rarişte, poet singuratic în lumea poeziei. Poate aceasta motivează faptul că şi eu, bucovinean cu originile în Ardeal, cu străbunii veniţi în Bucovina în 1762, mam apropiat atît de mult de sufletul marelui meu profesor, care, prin tot ce a făcut, a dovedit că simţea ca un moldovean sadea.
Întro minunată și tîrzie seară a verii lui 2009, în umbra răcoroasă a zidurilor Mănăstirii Sihăstria Neamţului, vorbeam cu profesorul Gavril Istrate, la cei 95 de ani ai săi, despre lumea filologilor ieșeni, cînd discuţia a „alunecat” la volumul omagial închinat profesorului Ilie Dan, Lingvistică și cultură, pe care lam coordonat, unde avea și Domnia Sa două contribuţii, și cînd a făcut o remarcă, cu o ușoară notă de regret în glas: „Este admirabilă solidaritatea dintre voi, bucovinenii. Și noi, năsăudenii, suntem solidari, dar parcă voi, bucovinenii, ne întreceţi”. (Și eu, și profesorul Ilie Dan suntem bucovineni!). La această notă de regret mam tot gîndit, pînă cînd, întro zi din toamna aceluiași an, în biblioteca din apartamentul său, ascultîndui interesantele relatări despre trecerea și petrecerea elitelor culturii ieșene care iau fost contemporane, privirea mi sa
purta în suflet pe corifeii Școlii ardelene, despre a căror opere a scris studii de referinţă, contribuind în mod fundamental la valorificarea acestei moșteniri culturale.
Gena ardelenească la legat organic de operele lui G. Coșbuc, O. Goga, L. Blaga, L. Rebreanu și ale altor mari creatori de sorginte transilvană.
Gavril Istrate, năsăudeanul care a ales Iaşul şi nu Clujul pentru studii superioare, cel care, în vara lui 2009, cînd amîndoi împărţeam o chilie la Mănăstirea Sihăstrie, în adînca linişte a nopţii, recita prin somn pe Coşbuc, Goga, Blaga ori Eminescu – pentru mine un extraordinar moment liric cu care nu cred că voi mai avea ocazia să mă întîlnesc – a fost omul care cunoştea toată literatura veche, monumentele pe care se sprijină limba română literară modernă şi iubea cu ardoare tot ce a fost important și valoros în cultura românească, dovadă stînd studiile despre Psaltirea Şcheiană, Palia de la Orăştie, Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanu ori Biblia lui Samuil Micu, dar și despre operele lui I. Necule, D. Cantemir, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă și mulţi alţii, dovedind un cult deosebit pentru creaţia lui M. Sadoveanu, pe care la cunoscut foarte bine, fiind posesorul unui impresionant fișier lingvistic al scrierilor romancierului, conţinînd peste 40.000 de termeni, urmăriţi de la o ediţie la alta a respectivelor opere.
A fost dea dreptul captivant săl ascult vorbind cu patos despre faptul că Sadoveanu a utilizat un anumit neologism în Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă ca apoi să revină, întro ediţie ulterioară, şi săl înlocuiască cu un termen specific epocii; despre HarapAlb al lui Creangă, în ediţia de la Braşov, de la începutul veacului XX, cînd editorul ar fi avut ideea fărîmiţării povestirii în mai multe povestioare, mai acceptabile pentru copii, despre una sau alta dintre creaţiile eminesciene etc. Nu cunosc vreun român care să vorbească cu atîta patos despre corifeii Şcolii ardelene.
Interesat constant de raporturile dintre limba populară și cea literară, a iniţiat primele anchete dialectale sistematice asupra graiurilor moldovenești cu echipe de studenţi, precum și anchete folclorice. De remarcat este și faptul că a fost primul care a reconstituit împreună cu un grup de studenţi, în toamna anului 1951, drumul Vitoriei Lipan, din Baltagul lui Sadoveanu, pentru „a pătrunde mai bine acest mister al duratei poporului român, reflectat în limbă”, după cum afirma profesorul Al. Andriescu.
Opera sa cuprinde pe lîngă cele peste 700 de studii și articole, volumele Limba română literară (1970 și 2010), Originea limbii române literare (1981), Studii eminesciene (1987), Transilvania în opera lui Sadoveanu (1999), George Coșbuc în ultimii 50 de ani (2001), Crăciunul de altă dată (2007) și Studii și porterete apărute în șase tomuri, între 2001 și 2010. A fost recenzat favorabil, de mulţi dintre colaboratorii săi.
Concluziile operei sale cu privire la apariţia și consolidarea limbii române literare, fenomene pe care lea studiat cu pasiune și dăruire exemplară, sunt raportate la teoriile conturate în literatura de specialitate, și anume: a) limba română literară a luat naștere odată cu apariţia tipăriturilor lui Coresi, localizate în spaţiul Tîrgoviște – Brașov, pe baza graiului muntenesc; b) limba română literară a apărut odată cu textele rotacizante în nordul Transilvaniei și în Maramureș pe baza graiului nordardeleanmaramureșean; c) limba română literară are la bază contribuţia tuturor graiurilor românești; și d) limba română literară își are originea în limba literaturii populare orale, fiind mai veche decît textele noastre scrise.
Gavril Istrate a considerat că limba română literară sa constituit și consolidat în cursul unei perioade îndelungate, de cîteva secole și nu întrun moment anume, avînd la bază contribuţia tuturor graiurilor nord dunărene, adică la baza limbii literare stă dialectul dacoromân, traducerile noastre religioase vechi fiind, în cea mai mare parte, opere colective.
Pentru perioada de început a evoluţiei limbii române literare, Gavril Istrate a susţinut, pe bază de argumente solide că Transilvania este „vatra limbii noastre literare”, localizînd traducerile vechi, nu atît între Tîrgoviște și Brașov, cît între Brașov și Orăștie.
A polemizat, cu succes, cu Ion Gheţie și alţi mari lingviști.În sufletul său și în amintirile sale sau regăsit o parte însemnată a
Gavril Istrate, o ultimă carteVasile DIACON
(continuare în pagina 15)
in memoriam in memoriam
CRONICA12 CRONICA 13
Eminentul profesor Gavril Istrate, unul dintre marii lingvişti ai filologiei româneşti, mia fost dascăl în urmă cu peste 40 de ani, cînd, aspirant în litere, iam urmat cursul de Istoria limbii române literare, susţinînd cu domnia sa şi examenul la materia respectivă. Mai mult decît distant, profesorul mia lăsat impresia unui om intransigent cu păcatele studenţiei şi nu mici au fost emoţiile mele în momentul în care a trebuit să citesc subiectele de pe biletul ce mil hărăziseră sorţii. Dar cînd profesorul Ştefan Cuciureanu, îndrumătorul tezei mele de licenţă, mia spus că preşedintele Comisiei va fi domnul decan Gavril Istrate şi că în momentul susţinerii examenului va trebui să mă autodepăşesc, mai că mia îngheţat sîngele în vene. Pe profesorul Gavril Istrate nul văzusem glumind vreodată cu vreun student, deși nu se poate spune că nu a manifestat admiraţie faţă de merituoşi, ori compasiune și căldură sufletească faţă de cei aflaţi în momente dificile.
Numi amintesc ce mă va fi întrebat distinsul profesor, ce îi voi fi răspuns eu, dar aşteptînd rezultatul examenului, profesorul Ştefan Cuciureanu a venit şi mia spus că domnul Gavril Istrate a fost încîntat de modul cum miam susţinut teza şi că a catalogat subiectul ca fiind interesant. Mult mai tîrziu aveam să public teza întrun volum cu titlul Un moment din istoria limbii române literare. Eufrosin Poteca, fapt apreciat elogiativ de către Gavril Istrate.
Din momentul în care am încheiat dialogul în sala de examen, nu lam mai întîlnit pe profesorul Gavril Istrate o foarte lungă perioadă de timp. Abia în toamna lui 2007, cu emoţie, cu o oarecare strîngere de inimă – oare mă va primi ori nu? – aveam să bat la uşa apartamentului său pe Aleea Garabet Ibrăileanu, situată în Iaşi, cam la mijlocul drumului dintre Universitate şi Biblioteca Centrală.
Cu o bucurie nedisimulată, ma poftit să iau loc pe un scaun în sufocanta sa bibliotecă, unde cărţile păreau a se prăbuşi din toate părţile peste cel ce cutează a se aventura în Templul profesorului. Cîteva minute bune nu miam putut lua ochii de la vrafurile de cărţi, de la rafturile de pe toţi pereţii, ce gemeau de greutatea volumelor. O clipă, ma fulgerat un gînd: „Aici a tezaurizat profesorul”. Şi mai tîrziu aveam să descopăr că întradevăr aşa era.
O linişte adîncă, nefirească în astfel de împrejurări, mia permis să trec în revistă toate rafturile, „inventariind” majoritatea cărţilor. La un moment dat, am sesizat privireai pătrunzătoare examinîndumă curioasă. „Domnule profesor, vam fost student. Promoţia 1974. Am făcut cu dumneavoastră Istoria limbii române literare... Intenţionez să realizez un volum omagial profesorului Ilie Dan. Aţi putea scrie ceva pentru acest volum?”
Bucuros, profesorul mia vorbit despre Ilie Dan, „incorigibilul boem”, doctorandul şi, pe deasupra, colaboratorul său la Facultatea de Filologie. Dar despre cîte nu am vorbit, sau mai exact spus, nu am ascultat! Mi se părea un sacrilegiu să îl întrerup pe profesor, cu orice întrebare ce nu putea fi decît banală, în raport cu cele povestite de domnia sa. Nu neam dat seama cînd sau scurs trei ceasuri.
Cînd am ieşit parcă pluteam, simţeam că primisem de la profesor o doză importantă de energie şi o bucurie imensă îmi inunda sufletul. Am revenit a doua zi, şi apoi aproape zi de zi, exceptînd sîmbetele şi duminicile, săptămînă de săptămînă şi lună de lună, ani în șir, cînd, sănătos şi plin de energie, şi cu mari planuri editoriale de viitor, se amuza, referinduse la cei 99 de ani împliniţi anul trecut, cu convingerea că va rotunji şi cel deal 20lea lustru al vieţii sale. O vorbă spusă mai în glumă îi caracterizează tonusul: „Am mult de lucru, nam timp să plec!”
Îmi amintesc că odată, discutînd despre vîrsta lui Iorgu Iordan, înzilit de Creator cu 98 de ani de viaţă, dar și a altor filologi, ma întrebat întro doară ce cred, va sărbători la împlinirea a 100 de ani de viaţă? Am răspuns, în glumă, că sărbătoarea va trebui amînată. Evident, mirarea din priviri îi era accentuată și de adîncirea unei cute între sprincene. Ma privit nedumerit, neștiind ce să zică. Eu am continuat, pe ton convingător, că această sărbătorire va avea loc la împlinirea vîrstei de 101 ani, deoarece trebuie pregătită pe îndelete. Sa amuzat copios de urarea mea implicită.
Cîte nu a povestit dea lungul timpului! Dacă vreo doi ani lam ascultat şi reascultat cu o deosebită sete de informaţie, refăcînd şi cu domnia sa, asemeni cu regretatul şi ilustrul romanist Şt. Cuciureanu, încă o „filologie”, eu cel care am trădato, finalizîndumi studiile și ca jurist, în ultima vreme am luat cu mine un reportofon şi să tot am vreo 50 de ore de înregistrări, pe care, cîndva, sper, le voi putea transcrie şi încredinţa tiparului. Sunt lucruri extraordinare ce ţin de epoca pe care a traversato.
Ardelean prin naștere și moldovean prin adopţie, profesorul Gavril Istrate a ales pentru studii universitare, în 1933, Alma Mater Iassiensis, fiind cucerit de personalitatea culturală a lui Gavril Ibrăileanu și avînd înaintemergător un alt mare ardelean și pisc al filologiei românești, pe Ovid Densusianu.
În cetatea culturală a Moldovei, doar după un an de studii, avea săl cucerească pe profesorul său, pe I. Iordan, care îi prorocea în 1934 că va fi „unul dintre cei mai buni studenţi de la Filologia Română”. Ceva mai tîrziu, în 1942, I. Iordan împreună cu Octav Botez, alt profesor al său, îl recomandau în următorii termeni: „De mulţi ani nu am mai avut un elev mai bun, mai studios și mai pasionat pentru această disciplină. Sa remarcat, din capul locului, printro rară seriozitate și cuminţenie, întro vreme cînd majoritatea studenţilor se lăsau tîrîţi în sterile agitaţii extrauniversitare. Suntem înclinaţi să atribuim această superioritate de ordin moral, cel puţin în parte, originii sale ardelenești (regiunea Năsăudului). Așteptările noastre și a celorlalţi profesori sau dovedit a corespunde pe deplin realităţii. Cu fiece an, constatăm un progres simţitor pe toate raporturile în evoluţia sa sufletească”.
După o scurtă perioadă de profesorat la Liceul Naţional, a intrat, în 1945, ca asistent la Catedra de Limbi și literaturi romanice a Facultăţii de Litere de la Universitatea ieșeană, iar din 1949 a fost numit decan al acestei facultăţi, funcţie deţinută pînă în 1968. O lungă perioadă (între 19501978) a fost șeful Catedrei de Limba română, iar între anii 19501964 a fost responsabilul Colectivului de lingvistică de la Filiala Iași a Academiei. Timp de 13 ani a fost responsabilul secţiunii lingvistice a „Analelor știinţifice ale Universităţii «Al.I. Cuza» din Iași”.
În îndelungata sa activitate știinţifică și didactică, avînd ca fundament opera lui Al. Philippide, Garabet Ibrăileanu și Iorgu Iordan (la avut profesor și pe G. Călinescu), șia pus o puternică amprentă asupra formării unor specialiști în domeniul filologiei, marcînd adesea destine universitare, precum lingviștii N.A. Ursu, Ecaterina și Al. Teodorescu, V. Arvinte, Ilie Dan, Al. Andriescu, Viorica Florea, Vasile Țâra, Stelian Dumistrăcel, Dumitru Irimia, Petru Zugun, Eugen Munteanu, Ariton Vraciu, Gabriela Pamfil (cu care a reeditat operele lui Philippide), Ion Nuţă, Dragoș Moldovanu, Zamfira Mihail, Corneliu Dimitriu, M. Bordeianu și alţii, ori o serie de istorici literari și folcloriști precum Leonida Maniu, Liviu Leonte, Elvira Sorohan, M. Drăgan, Silvia și I.H. Ciubotaru, Ion Constantinescu, Vasile Adăscăliţei, Petru Ursache, Ion Sârbu, Dan Mănucă, Ion Apetroaie, Remus Zăstroiu. Școala filologică ieșeană, avînd ca purtător de fanion pe Gavrli Istrate, sa impus de timpuriu, întro vreme a negării unor valori, în lumea specialiștilor, ca fiind promotoarea reconsiderării contribuţiei „limbii vechi” din textele religioase, dar și folclorului.
A avut ca studenţi, – și trebuie menţionaţi aici – oameni de litere ca Ion Istrati, Horia Zilieru, M.R. Iacoban, Grigore Ilisei, Ion Chiriac, Vvasile Andru, Lucian Vasiliu, Vasile Filip, Magda Ursachi, Ion Cozmei, Valeriu Stancu și multe alte nume sonore în lumea literară, începînd cu anii ́ 60 ai veacului trecut.
Cînd a poposit la universitatea ieșeană, tînărul Gavril Istrate
istoriei noastre culturale ce aparţine veacului trecut. Sa bucurat de ai fi cunoscut, iar mai tîrziu ia evocat, pe G. Ibrăileanu, N. Drăgan, C. Bogdan Duică, N. Iorga, I. Breazu, I. Petrovici, Sextil Pușcariu, Theofil Simenschy, L. Blaga, Șt. Pașca, T. Vianu, G. Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti, E. Petrovici, Sever Pop, Gh. Ivănescu, D. Gafiţeanu, Mario Ruffini, Șt. Cuciureanu, Al. Husar și alţii.
Om al Cetăţii, cu o viaţă exemplar dăruită învăţămîntului universitar, lingvisticii și culturii românești, sa implicat direct în ridicarea prestigiului instituţiilor a căror destine lea diriguit (a fost, pentru o vreme, și președintele Comitetului Regional pentru Cultură și Artă), a îndrumat 33 de doctori în filologie, cel mai cunoscut, poate, fiind N.A. Ursu, iar întro epocă tulbure și grea a reușit, asumînduși adesea riscuri mari, să salveze mulţi oameni de valoare, cum a fost cazul cu Ștefan Cuciureanu, Theofil Simenschy, N.I. Popa ori G. Ivănescu. Tot lui îi datorăm aducerea la Iași regretatului profesor Al. Husar, această mare personalitate a mediului nostru universitar.
O contribuţie deosebită a avut în restabilirea și consolidarea unor punţi spirituale între Iașii lui Creangă și Eminescu, și ai lui Garabet Ibrăileanu ori Sadoveanu și importante centre culturale ale Basarabiei, prin susţinerea unor remarcabile și indimenticabile conferinţe despre mari creatori ai neamului nostru la Chișinău, Bălţi, Orhei, Cahul, Soroca, Criuleni, după 1990, dar și cele din 1964, de la Chișinău și Bălţi.
Bibliofilia a fost una dintre pasiunile care lau însoţit o viaţă întreagă, publicînd, în semn de recunoștinţă, călduroase evocări ale unor anticari de altădată. În biblioteca sa se află multe incunabule, ediţii princeps rare, toate ediţiile operelor lui Eminescu și ale lui M. Sadoveanu.
Conștiinţă a epocii străbătute, profesorul Gavril Istrate sa ridicat ferm în apărarea ortografiei încetăţenită pînă în 1990, publicînd o Scrisoare deschisă adresată domnului Mihail Drăgănescu, președintele Academiei Române (1993) și revenind ulterior o argumentată susţinere a lui î și sunt, în locul reformaţilor â și sunt, în articolul cu titlul sugestiv Ortografia a compromis Academia (1996), recomandînd înaltului forum știinţific abandonarea sistemului Drăgănescu și întoarcerea la ortografia adevărată, considerînd că doar așa se va putea ajunge la „unitatea scrierii în limba naţională”.
Întro epocă profund proletcultistă, sa ridicat împotriva celor care criticau, în mod aberant, Dicţionarul limbii române, ediţia lui Sextil Puşcariu, înverşunînduse în a nu cita, în scrierile sale, autori sovietici.
Dar ce luptă a dus, luîndul ca martor pe Arghezi cu textul Iaşii, pentru a apăra Facultatea de Filologie a Universităţii „Al.I. Cuza”, pe care a conduso, ca decan, o lungă perioadă de timp, şi în ultimă instanţă cultura ieşeană, în raport cu politrucii bucureşteni instalaţi prin diferite funcţii ministeriale. A scos mereu în evidenţă contribuţia Iaşilor şi a moldovenilor, în general, la cultura naţională. Şi dear fi să cităm doar Marii ierarhi moldoveni şi limba literară şi tot ar fi de ajuns.
Eu, cel care scriu aceste rînduri, sunt bucovinean. Și profesorul a iubit Bucovina ca şi pe propriilei plaiuri natale. La admirat în mod deosebit pe bucovineanul Dumitru Florea Rarişte, poet singuratic în lumea poeziei. Poate aceasta motivează faptul că şi eu, bucovinean cu originile în Ardeal, cu străbunii veniţi în Bucovina în 1762, mam apropiat atît de mult de sufletul marelui meu profesor, care, prin tot ce a făcut, a dovedit că simţea ca un moldovean sadea.
Întro minunată și tîrzie seară a verii lui 2009, în umbra răcoroasă a zidurilor Mănăstirii Sihăstria Neamţului, vorbeam cu profesorul Gavril Istrate, la cei 95 de ani ai săi, despre lumea filologilor ieșeni, cînd discuţia a „alunecat” la volumul omagial închinat profesorului Ilie Dan, Lingvistică și cultură, pe care lam coordonat, unde avea și Domnia Sa două contribuţii, și cînd a făcut o remarcă, cu o ușoară notă de regret în glas: „Este admirabilă solidaritatea dintre voi, bucovinenii. Și noi, năsăudenii, suntem solidari, dar parcă voi, bucovinenii, ne întreceţi”. (Și eu, și profesorul Ilie Dan suntem bucovineni!). La această notă de regret mam tot gîndit, pînă cînd, întro zi din toamna aceluiași an, în biblioteca din apartamentul său, ascultîndui interesantele relatări despre trecerea și petrecerea elitelor culturii ieșene care iau fost contemporane, privirea mi sa
purta în suflet pe corifeii Școlii ardelene, despre a căror opere a scris studii de referinţă, contribuind în mod fundamental la valorificarea acestei moșteniri culturale.
Gena ardelenească la legat organic de operele lui G. Coșbuc, O. Goga, L. Blaga, L. Rebreanu și ale altor mari creatori de sorginte transilvană.
Gavril Istrate, năsăudeanul care a ales Iaşul şi nu Clujul pentru studii superioare, cel care, în vara lui 2009, cînd amîndoi împărţeam o chilie la Mănăstirea Sihăstrie, în adînca linişte a nopţii, recita prin somn pe Coşbuc, Goga, Blaga ori Eminescu – pentru mine un extraordinar moment liric cu care nu cred că voi mai avea ocazia să mă întîlnesc – a fost omul care cunoştea toată literatura veche, monumentele pe care se sprijină limba română literară modernă şi iubea cu ardoare tot ce a fost important și valoros în cultura românească, dovadă stînd studiile despre Psaltirea Şcheiană, Palia de la Orăştie, Cazania lui Varlaam, Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Didahiile lui Antim Ivireanu ori Biblia lui Samuil Micu, dar și despre operele lui I. Necule, D. Cantemir, M. Kogălniceanu, C. Negruzzi, B.P. Hasdeu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă și mulţi alţii, dovedind un cult deosebit pentru creaţia lui M. Sadoveanu, pe care la cunoscut foarte bine, fiind posesorul unui impresionant fișier lingvistic al scrierilor romancierului, conţinînd peste 40.000 de termeni, urmăriţi de la o ediţie la alta a respectivelor opere.
A fost dea dreptul captivant săl ascult vorbind cu patos despre faptul că Sadoveanu a utilizat un anumit neologism în Fraţii Jderi sau Nicoară Potcoavă ca apoi să revină, întro ediţie ulterioară, şi săl înlocuiască cu un termen specific epocii; despre HarapAlb al lui Creangă, în ediţia de la Braşov, de la începutul veacului XX, cînd editorul ar fi avut ideea fărîmiţării povestirii în mai multe povestioare, mai acceptabile pentru copii, despre una sau alta dintre creaţiile eminesciene etc. Nu cunosc vreun român care să vorbească cu atîta patos despre corifeii Şcolii ardelene.
Interesat constant de raporturile dintre limba populară și cea literară, a iniţiat primele anchete dialectale sistematice asupra graiurilor moldovenești cu echipe de studenţi, precum și anchete folclorice. De remarcat este și faptul că a fost primul care a reconstituit împreună cu un grup de studenţi, în toamna anului 1951, drumul Vitoriei Lipan, din Baltagul lui Sadoveanu, pentru „a pătrunde mai bine acest mister al duratei poporului român, reflectat în limbă”, după cum afirma profesorul Al. Andriescu.
Opera sa cuprinde pe lîngă cele peste 700 de studii și articole, volumele Limba română literară (1970 și 2010), Originea limbii române literare (1981), Studii eminesciene (1987), Transilvania în opera lui Sadoveanu (1999), George Coșbuc în ultimii 50 de ani (2001), Crăciunul de altă dată (2007) și Studii și porterete apărute în șase tomuri, între 2001 și 2010. A fost recenzat favorabil, de mulţi dintre colaboratorii săi.
Concluziile operei sale cu privire la apariţia și consolidarea limbii române literare, fenomene pe care lea studiat cu pasiune și dăruire exemplară, sunt raportate la teoriile conturate în literatura de specialitate, și anume: a) limba română literară a luat naștere odată cu apariţia tipăriturilor lui Coresi, localizate în spaţiul Tîrgoviște – Brașov, pe baza graiului muntenesc; b) limba română literară a apărut odată cu textele rotacizante în nordul Transilvaniei și în Maramureș pe baza graiului nordardeleanmaramureșean; c) limba română literară are la bază contribuţia tuturor graiurilor românești; și d) limba română literară își are originea în limba literaturii populare orale, fiind mai veche decît textele noastre scrise.
Gavril Istrate a considerat că limba română literară sa constituit și consolidat în cursul unei perioade îndelungate, de cîteva secole și nu întrun moment anume, avînd la bază contribuţia tuturor graiurilor nord dunărene, adică la baza limbii literare stă dialectul dacoromân, traducerile noastre religioase vechi fiind, în cea mai mare parte, opere colective.
Pentru perioada de început a evoluţiei limbii române literare, Gavril Istrate a susţinut, pe bază de argumente solide că Transilvania este „vatra limbii noastre literare”, localizînd traducerile vechi, nu atît între Tîrgoviște și Brașov, cît între Brașov și Orăștie.
A polemizat, cu succes, cu Ion Gheţie și alţi mari lingviști.În sufletul său și în amintirile sale sau regăsit o parte însemnată a
Gavril Istrate, o ultimă carteVasile DIACON
(continuare în pagina 15)
in memoriam in memoriam
CRONICA14
D i n c o n s t e l a ţ i a
personalităţilor de seamă ale
Cetăţii ieşene sa mai stins o stea:
inginerul Constantin Ostap, un
“trăitor împătimit de Iaşi” prin
valoroasa moştenire spirituală a
l u c r ă r i l o r s a l e t e h n i c e ,
publicistice şi literare, pe care ne
o lasă generos celor care iam fost
mereu alături în slujirea cu
devotament a “Soarelui Electric”,
dar şi tuturor “trăitorilor ieşeni”,
şi nu numai...
In aceste momente de rememorare îmi simt gândurile
lovite de un noian de amintiri, răzleţite de scurgerea anilor şi,
ca urmare, îmi este cumplit de greu să le reaşez, cât de cât, într
o ordine firească şi trebuincioasă. Dar, de oriunde leaş lua,
chipul luminos al dragului nostru coleg IREist şi prieten
adevărat, inginerul Ctin Ostap, îmi răsare ca “un soare
strălucitor” al minţii sale sclipitoare şi sufletului său generos,
cu razele lui pline de dragoste de viaţă, de profesie, de colegi
şi de împătimirea sa de “trăitor de Iaşi”. Şi cum să nu fie aşa,
când, urmărindui parcursul vieţii sale, cu meandrele lui
sinuoase, îi găsim, lesne. în fiecare clipă trecătoare, tot patosul
( atenţie, la anagramă!) ce la depus în tot ce a întreprins şi a
făptuit, întru pildă şi cinste?!
Născut, la 14 noiembrie 1925, dincolo de Prut, in comuna
Coţova, din judeţul Soroca, fiind al treilea copil al familiei
preotului Vasile şi Antonina Ostap, urmează şcoala primară
din localitate şi, apoi, la fel ca şi fratele său mai mare, Boris
(coleg cu Radu Beligan), continuă studiile, începând cu clasa Ia
de liceu (actuala clasă a Va), la Liceul Internat “Costache
Negruzzi” din Iaşi. Internatist “negruzzist”, absolvent al
Promoţiei 1945, înveterat şi vajnic susţinător al Asociaţiei
Internatiştilor, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică Iaşi,
Promoţia 1952, membru al Societăţii Absolvenţilor acestei
facultăţi centenare, ing. Ctin Ostap, sa înrolat de la bun
început de carieră profesională direct în lupta acerbă şi
neprecupeţită, ce se dădea în acei ani postbelici, pentru
propăşirea energiei electrice în “dulcele Târg al Ieşilor” atribut
definitoriu pentru Progres şi Civilizaţie. Mai întâi, ca ing. şef
al Secţiei de Gospodărie Comunală de la Primăria Iaşi, unde
dovedeşte certe calităţi de specialist în primele lucrări de
electrificare rurală şi exploatarea Uzinelor Electrice de pe raza
regiunii Iaşi, apoi, la ETACS, unde contribuie la racordarea, în
1957, a Iaşului la Sistemul Energetic Naţional, de 110 kV şi,
mai apoi, la proaspăt înfiinţata IRE Iaşi, unde devine un
apreciat membru al puternicului Colectiv de Proiectare,
datorită soluţiilor ingenioase aplicate pentru elaborarea
proiectelor nenumăratelor cerinţe de dezvoltare a instalaţiilor
de distribuţie a energiei electrice, de medie şi joasă tensiune şi
CRONICA 15
pentru toată gama complexă a consumatorilor.
In paralel, desfăşoară o susţinută şi bogată activitate de
publicist şi istoriograf al energeticii ieşene, al cărui prim
element – “soarele electric” sa aprins în premieră naţională la
Iaşi, în urmă cu 145 de ani, după cum ing. Ostap a scos la
lumină un prim document de mare autenticitate. Lucrările sale
din acest domeniu: “Iaşul şi lumina electrică”(1974), “Din
istoricul iluminatului la Iaşi”(1979), “IaşiTimişoara şi curentul
electric”(1984), “Din istoricul energeticii ieşene”(1986),
“H i d r o c e n t r a l a d e l a C o p o u ” ( 1 9 8 6 ) , “ L um i n i l e
Tătăraşului”(1988), cum şi în calitate de coautor, Monografia
IRE Iaşi 25 ani(1986) şi Uzina de Lumină Centenar(1995),
sunt reprezentative mărturii ale trudei “străjerilor Soarelui
Electric” pentru Lumina Cetăţii de pe 7 coline.
In presa locală, îndeosebi, după pensionarea sa din 1986, a
publicat numeroase articole cu caracter istoric, legate de
tradiţiile şi monumentele ieşene, îndemnând la cinstirea
acestora. La IRE Iaşi, ca iniţiator, cofondator şi însufleţitor al
Cenaclului “Vasile Pogor”, ce a funcţionat pe lângă MLR(Casa
Pogor), a atras IREiştii la adevărate evenimente culturale de
mare rezonanţă, cum ar fi: Centenar Topârceanu, Masa umbrelor,
Ion Minulescu, Spiritul lui Păstorel, Cu Iaşii, mânăn mână, la care
şiau dat concursul, pe lângă literaţi de renume: Alexandru
Husar, Corneliu Ştefanache, Ilie Dan, Dan Mănucă, Constantin
Parascan şi nume sonore ale Teatrului Naţional: Teofil Vâlcu,
Adina Popa, Petrică Ciubotaru, Sergiu Tudose, Florin Mircea,
Doina Deleanu, care au întrunit, prin abordarea lor
îndrăzneaţă, toate sufragiile participanţilor.
De asemenea, în Cercul”Tehnică şi Umanism” ce a
funcţionat, până în 1990, la Palatul Culturii a fost unul din cei
mai activi membri ai acestuia. Dezbaterile de aici, înălţătoare
în spirit, susţinute cu aplomb şi prestanţă academică de către
iluştrii invitaţi, între care: Cezar Buda, Dimitrie Mangeron,
Iosif Constantin Drăgan, Constantin Ciopraga, Cristofor
Simionescu şi mulţi alţii, au dovedit, cu argumente de
substanţă, indestructibila legătură care a existat şi trebuie să
existe perpetuu între tehnicieni şi umanişti.
După pensionare, sa dedicat cu aceeaşi forţă creatoare,
scrierii şi publicării a numeroase cărţi reprezentative pentru
Iaşi şi nu numai: ”Cu Iaşii mânăn mână”, 3 volume(19971999),
monografia “Primăria municipiului Iaşi”(1998), împreună cu
prietenul Ion Mitican, “Iaşul, nu neapărat sentimental “(2003),
“Despre Iaşi, numai cu dragoste”(2004), “Povestiri despre Iaşi şi
despre ieşeni”(2008) şi, în colaborare, “Trăitori sau trecători prin
TârguʹIeşilor”,3 volume(20052008), cu Ionel Maftei, “ Iaşii între
legendă şi adevăr”(2000), cu Ion Mitican, “ 1000 de personalităţi
ieşene”(2009), cu Ionel Maftei,“Cimitirul Eternitatea”(2010), cu
Olga Rusu, “Vechimea Soarelui Electric la Iaşi”( 2008), cu Ion
Mitican şi Mihai Caba şi încă multe şi multe alte articole în
“Dacia literară”, “Cronica”, “Ziarul de Iaşi”, “Energetica” etc.
Dovedind o neobosită forţă creativă în numeroasele sale
volume editate, acestea umplu chiar... un raft de bibliotecă!
A activat, ca susţinător şi membru de vază, în renumita
Academie liberă “Păstorel”, a epigramiştilor ieşeni. A
organizat, în 2009, o festivitate de înaltă cinstire a lui Al.O.
Teodoreanu (Păstorel), prin reeditarea, după 85 de ani, a
volumului de proză, “Tămâie şi otravă”. Basarabean de
“obârşie”, a fost, în acelaşi timp, şi unul dintre înfocaţii
colaboratori ai Societăţii Culturale Pro Basarabia şi Bucovina.
A susţinut, ca nimeni altul, puncte de vedere plauzibile
privind unele aspecte edilitare ale oraşului Iaşi, cum şi unele
soluţii de amplasare corectă, reprezentativă, ale unor
monumente de prim rang , între care strămutarea întrun loc
binemeritat a statuii lui Mihai Viteazul.
După 1989, împreună cu Ion Mitican, Olga Rusu, MLR şi
Primăria Iaşi a iniţiat şi finalizat un necesar şi ambiţios
program de identificare şi marcare prin plăci de marmoră
inscripţionate a unor lăcaşe, case şi monumente ieşene ce sau
înscris, astfel, în valorosul şi bogatul patrimoniu istorico
cultural al Cetăţii Ieşilor.
Printre cei mulţi care iau apreciat “împătimirea de Iaşi”,
cunoscutul om de litere Val Condurache scria despre
Constantin Ostap că: „este unul dintre puţinii mitografi ai
oraşului Iaşi. El resuscită figuri uitate sau lăsate la marginea
istoriei, simte că sunt lucruri care trebuie reamintite pentru a nu
ne pierde identitatea…“
Din nefericirea familiei sale, a celor două fiice, Ioana şi
Irina, care iau moştenit, atât formaţia “negruzzistă”, cât şi pe
cea “electroinginerească”, dar şi spre regretul noastru, al
ieşenilor, care lam iubit şi apreciat, domnul Constantin
Ostap, la 23 ianuarie 2014, în plinătatea forţei sale creatoare, a
luat drumul cel fără de întoarcere al Veşniciei, ...mutânduse...
în ţărâna Cimitirului Eternitatea, acolo unde îşi dorm somnul
lor de veci nenumărate ilustre personalităţi ale Cetăţii şi ţării, pe
care el lea nemurit în valorosul său volum amintit.
Toate aceste sublinieri ale deosebitei sale personalităţi pot
fi sintetizate întro singură şi relevantă propoziţie: flacăra
împătimitoare de Iaşi a inginerului literat, Constantin Ostap
a ars la propriu pentru Dulcele Târg al Ieşilor, pentru Lumina
lui!
Putem spune, de asemenea, cu aceiaşi tărie a adevărului,
că prin tot ce a făcut şi prin dâra de Lumină pe care a lăsato în
urma sa, Constantin Ostap se înscrie, indubitabil, în rândul
personalităţilor de marcă ale Iaşului şi nu numai...!
Oare de ce, acum, când aştern, răvăşite, amintirile scumpe
şi neuitate despre Constantin Ostap prin mintemi trec
nemuritoarele stihuri eminesciene, pentru care încerc, (fiemi
iertată intenţia păcătoasă!), o umilă, dar adecvată ...parafrazare a
lor:
Icoana stelei cea murit
Incet pe cer se suie...
Era, pe când nu sa zărit,
Azi o vedem... ...şiOstap...nu e!
Cu siguranţă, amintirea, mereu vie, a figurii sale
luminoase va dăinui în sufletele noastre dea pururi, cum,
desigur, şi Iaşul “împătimirii sale”, în spiritul tradiţiei
statornicite în “colbul vremii seculare”, îl va cinsti şi rememora
cu vie recunoştinţă.
(urmare din pagina 13)
oprit pe volumul său Limba română literară, și atunci mia venit gîndul că aș putea să alung nota de regret din afirmaţia făcută cu ceva timp în urmă, la Sihăstrie, și, pe loc, lam întrebat dacă nu ar dori să reediteze lucrarea respectivă întro formă revizuită și augmentată. Brusc a întinerit. O frenezie debordantă la acaparat: ce texte trebuie adăugate, care va fi ordinea lor, ce îndreptări ar fi necesar de făcut? Despre toate aveam să discutăm în zilele care urmau.
După o muncă asiduă, mai ales în timpul liber și multe nopţi albe, căci obligaţiile mele profesionale, ca jurist, numi permiteau altfel, am reușit, după vreo cinci luni, să finalizez lucrarea. Bucuria mea a fost mare cînd am văzut satisfacţia sinceră a profesorului meu în momentul în care a avut în mînă tirajul.
În prefaţa ediţiei, a ţinut să mulţumească celui „căruia îi aparţine nu numai indicarea acestei cărţi pentru a fi reeditată ci și realizarea ei”, cuvinte pe care lea întărit în autograful pe care mi la dat pe respectivul volum: „...cu cele mai alese mulţumiri pentru ajutorul pe care mi la acordat la imprimarea acestei cărţi. Omagiul meu întreg. Iași, 1.VI.010, G. Istrate”.
Îmi amintesc cu plăcere de faptul că, în mica chilie, mereu aceeași, de la Mănăstirea Sihăstria, în răcoroasele nopţi de vară și în cîteva veri la rînd, unde primeam în vizită, după slujba de noapte, pe unii călugări mai tineri preocupaţi de o serie de probleme legate de limba „vechilor cazanii”, cum ar spune poetul, se desfășurau, pînă înspre dimineaţă, veritabile seminarii de istoria literaturii și limbii române vechi. A doua zi, pînă spre prînz își nota în jurnalul pe care îl ţinea zilnic, întîmplările, împresiile și trăirile din ziua precedentă. Nu am tras cu coada ochiului spre respectivele pagini, dar ritmicitatea cu care nota mia format convingerea că era un jurnal.
Una dintre cele mai hazlii întîmplări care sa consumat întruna din acele zile și la care am fost martor sa petrecut la Schitul din Poiana lui Ion, a doua zi după ce văzuserăm peștera Sfintei Teodora și ne încîntaserăm ochiul cu minunatele priveliști pe care le oferă schitul Sihla. Bătrînul călugăr, octogenar cu plete albe și barbă de nea, care se nevoia aici, nea vorbit de viaţa la schit și după ce nea arătat pictura murală din interiorul bisericii, realizată de către ucenicii arhimandritului Bartolomeu Florea, la întrebat pe profesor cîţi ani are, iar la răspunsul acestuia că a împlinit 96 de ani, surprins de vitalitatea interlocutorului său ia adresat cunoscuta urare a părintelui Cleopa: „Mîncatear Raiul”. Profesorul, cu o mișcare energică, a schimbat cîrja dintro mînă în alta și a răspuns pe un ton ferm: „Să te mănînce pe tine. Eu mai am multă treabă pe aici”. Neam amuzat cu toţii, bătrînul călugăr gustând pe deplin gluma.
Un capitol important al vieţii sale, pe care istoria literară și nu numai va trebui să îl valorifice, îl constituie vasta corespondenţă pe care a purtato cu filologii Iorgu Iordan, de la care are circa 250 de scrisori, George Ivănescu, Haralambie Mihăescu, Emil Petrovici, Vasile Țâra, Carmen Pamfil, cu filosoful Al. Husar, cu poeţii Marin Sorescu și Ana Blandiana, cu publicistul Ion Breazu ori Florin Salvan. Șia dorit din toată inima să publice epistolele de la Iorgu Iordan. Le pregătea pentru tipar tînărul istoric Alexandru Istrate, nepotul său de care era foarte mîndru, care va decide, în viitor, care va fi soarta acestei corespondenţe.
Lam ascultat nu cu mult timp în urmă conferenţiind despre Limba Bibliei lui Samuil Micu (Biblia de la Blaj), 1795. Fundamentarea ei pe graiurile populare din Transilvania. A fost din nou magnific, așa cum a dovedito cu puţin timp înainte, cînd a însufleţit, ca nimeni altul, o sală arhiplină, vorbind despre Poezia ardeleană și Marea Unire, demonstrînd încă o dată că marile spirite ale lumii știinţifice nu se „pensionează” nici la venerabila vîrstă pe care abia o împlinise.
Acum, cînd ne pregăteam de aniversarea profesorului Gavril Istrate, acesta sa supus tăcut și în liniște legii firii şi sa retras în amintire cu doar 23 de zile înainte de a fi rotunjit un secol de viaţă (sa născut la 23 februarie 1914, în Nepos, vechiul ţinut grăniceresc năsăudean), întorcînd și ultima filă a interesantei sale cărţi de viaţă. Cu pioșenie, mă alătur şi eu celor care îl vor păstra mereu în inimă pe venerabilul Profesor.
Adio, iubitul meu Profesor de ieri, de azi şi dintotdeauna!
in memoriam in memoriam
Un Om al Cetăţii, inginerul – literatCONSTANTIN OSTAP
Mihai CABA
CRONICA14
D i n c o n s t e l a ţ i a
personalităţilor de seamă ale
Cetăţii ieşene sa mai stins o stea:
inginerul Constantin Ostap, un
“trăitor împătimit de Iaşi” prin
valoroasa moştenire spirituală a
l u c r ă r i l o r s a l e t e h n i c e ,
publicistice şi literare, pe care ne
o lasă generos celor care iam fost
mereu alături în slujirea cu
devotament a “Soarelui Electric”,
dar şi tuturor “trăitorilor ieşeni”,
şi nu numai...
In aceste momente de rememorare îmi simt gândurile
lovite de un noian de amintiri, răzleţite de scurgerea anilor şi,
ca urmare, îmi este cumplit de greu să le reaşez, cât de cât, într
o ordine firească şi trebuincioasă. Dar, de oriunde leaş lua,
chipul luminos al dragului nostru coleg IREist şi prieten
adevărat, inginerul Ctin Ostap, îmi răsare ca “un soare
strălucitor” al minţii sale sclipitoare şi sufletului său generos,
cu razele lui pline de dragoste de viaţă, de profesie, de colegi
şi de împătimirea sa de “trăitor de Iaşi”. Şi cum să nu fie aşa,
când, urmărindui parcursul vieţii sale, cu meandrele lui
sinuoase, îi găsim, lesne. în fiecare clipă trecătoare, tot patosul
( atenţie, la anagramă!) ce la depus în tot ce a întreprins şi a
făptuit, întru pildă şi cinste?!
Născut, la 14 noiembrie 1925, dincolo de Prut, in comuna
Coţova, din judeţul Soroca, fiind al treilea copil al familiei
preotului Vasile şi Antonina Ostap, urmează şcoala primară
din localitate şi, apoi, la fel ca şi fratele său mai mare, Boris
(coleg cu Radu Beligan), continuă studiile, începând cu clasa Ia
de liceu (actuala clasă a Va), la Liceul Internat “Costache
Negruzzi” din Iaşi. Internatist “negruzzist”, absolvent al
Promoţiei 1945, înveterat şi vajnic susţinător al Asociaţiei
Internatiştilor, absolvent al Facultăţii de Electrotehnică Iaşi,
Promoţia 1952, membru al Societăţii Absolvenţilor acestei
facultăţi centenare, ing. Ctin Ostap, sa înrolat de la bun
început de carieră profesională direct în lupta acerbă şi
neprecupeţită, ce se dădea în acei ani postbelici, pentru
propăşirea energiei electrice în “dulcele Târg al Ieşilor” atribut
definitoriu pentru Progres şi Civilizaţie. Mai întâi, ca ing. şef
al Secţiei de Gospodărie Comunală de la Primăria Iaşi, unde
dovedeşte certe calităţi de specialist în primele lucrări de
electrificare rurală şi exploatarea Uzinelor Electrice de pe raza
regiunii Iaşi, apoi, la ETACS, unde contribuie la racordarea, în
1957, a Iaşului la Sistemul Energetic Naţional, de 110 kV şi,
mai apoi, la proaspăt înfiinţata IRE Iaşi, unde devine un
apreciat membru al puternicului Colectiv de Proiectare,
datorită soluţiilor ingenioase aplicate pentru elaborarea
proiectelor nenumăratelor cerinţe de dezvoltare a instalaţiilor
de distribuţie a energiei electrice, de medie şi joasă tensiune şi
CRONICA 15
pentru toată gama complexă a consumatorilor.
In paralel, desfăşoară o susţinută şi bogată activitate de
publicist şi istoriograf al energeticii ieşene, al cărui prim
element – “soarele electric” sa aprins în premieră naţională la
Iaşi, în urmă cu 145 de ani, după cum ing. Ostap a scos la
lumină un prim document de mare autenticitate. Lucrările sale
din acest domeniu: “Iaşul şi lumina electrică”(1974), “Din
istoricul iluminatului la Iaşi”(1979), “IaşiTimişoara şi curentul
electric”(1984), “Din istoricul energeticii ieşene”(1986),
“H i d r o c e n t r a l a d e l a C o p o u ” ( 1 9 8 6 ) , “ L um i n i l e
Tătăraşului”(1988), cum şi în calitate de coautor, Monografia
IRE Iaşi 25 ani(1986) şi Uzina de Lumină Centenar(1995),
sunt reprezentative mărturii ale trudei “străjerilor Soarelui
Electric” pentru Lumina Cetăţii de pe 7 coline.
In presa locală, îndeosebi, după pensionarea sa din 1986, a
publicat numeroase articole cu caracter istoric, legate de
tradiţiile şi monumentele ieşene, îndemnând la cinstirea
acestora. La IRE Iaşi, ca iniţiator, cofondator şi însufleţitor al
Cenaclului “Vasile Pogor”, ce a funcţionat pe lângă MLR(Casa
Pogor), a atras IREiştii la adevărate evenimente culturale de
mare rezonanţă, cum ar fi: Centenar Topârceanu, Masa umbrelor,
Ion Minulescu, Spiritul lui Păstorel, Cu Iaşii, mânăn mână, la care
şiau dat concursul, pe lângă literaţi de renume: Alexandru
Husar, Corneliu Ştefanache, Ilie Dan, Dan Mănucă, Constantin
Parascan şi nume sonore ale Teatrului Naţional: Teofil Vâlcu,
Adina Popa, Petrică Ciubotaru, Sergiu Tudose, Florin Mircea,
Doina Deleanu, care au întrunit, prin abordarea lor
îndrăzneaţă, toate sufragiile participanţilor.
De asemenea, în Cercul”Tehnică şi Umanism” ce a
funcţionat, până în 1990, la Palatul Culturii a fost unul din cei
mai activi membri ai acestuia. Dezbaterile de aici, înălţătoare
în spirit, susţinute cu aplomb şi prestanţă academică de către
iluştrii invitaţi, între care: Cezar Buda, Dimitrie Mangeron,
Iosif Constantin Drăgan, Constantin Ciopraga, Cristofor
Simionescu şi mulţi alţii, au dovedit, cu argumente de
substanţă, indestructibila legătură care a existat şi trebuie să
existe perpetuu între tehnicieni şi umanişti.
După pensionare, sa dedicat cu aceeaşi forţă creatoare,
scrierii şi publicării a numeroase cărţi reprezentative pentru
Iaşi şi nu numai: ”Cu Iaşii mânăn mână”, 3 volume(19971999),
monografia “Primăria municipiului Iaşi”(1998), împreună cu
prietenul Ion Mitican, “Iaşul, nu neapărat sentimental “(2003),
“Despre Iaşi, numai cu dragoste”(2004), “Povestiri despre Iaşi şi
despre ieşeni”(2008) şi, în colaborare, “Trăitori sau trecători prin
TârguʹIeşilor”,3 volume(20052008), cu Ionel Maftei, “ Iaşii între
legendă şi adevăr”(2000), cu Ion Mitican, “ 1000 de personalităţi
ieşene”(2009), cu Ionel Maftei,“Cimitirul Eternitatea”(2010), cu
Olga Rusu, “Vechimea Soarelui Electric la Iaşi”( 2008), cu Ion
Mitican şi Mihai Caba şi încă multe şi multe alte articole în
“Dacia literară”, “Cronica”, “Ziarul de Iaşi”, “Energetica” etc.
Dovedind o neobosită forţă creativă în numeroasele sale
volume editate, acestea umplu chiar... un raft de bibliotecă!
A activat, ca susţinător şi membru de vază, în renumita
Academie liberă “Păstorel”, a epigramiştilor ieşeni. A
organizat, în 2009, o festivitate de înaltă cinstire a lui Al.O.
Teodoreanu (Păstorel), prin reeditarea, după 85 de ani, a
volumului de proză, “Tămâie şi otravă”. Basarabean de
“obârşie”, a fost, în acelaşi timp, şi unul dintre înfocaţii
colaboratori ai Societăţii Culturale Pro Basarabia şi Bucovina.
A susţinut, ca nimeni altul, puncte de vedere plauzibile
privind unele aspecte edilitare ale oraşului Iaşi, cum şi unele
soluţii de amplasare corectă, reprezentativă, ale unor
monumente de prim rang , între care strămutarea întrun loc
binemeritat a statuii lui Mihai Viteazul.
După 1989, împreună cu Ion Mitican, Olga Rusu, MLR şi
Primăria Iaşi a iniţiat şi finalizat un necesar şi ambiţios
program de identificare şi marcare prin plăci de marmoră
inscripţionate a unor lăcaşe, case şi monumente ieşene ce sau
înscris, astfel, în valorosul şi bogatul patrimoniu istorico
cultural al Cetăţii Ieşilor.
Printre cei mulţi care iau apreciat “împătimirea de Iaşi”,
cunoscutul om de litere Val Condurache scria despre
Constantin Ostap că: „este unul dintre puţinii mitografi ai
oraşului Iaşi. El resuscită figuri uitate sau lăsate la marginea
istoriei, simte că sunt lucruri care trebuie reamintite pentru a nu
ne pierde identitatea…“
Din nefericirea familiei sale, a celor două fiice, Ioana şi
Irina, care iau moştenit, atât formaţia “negruzzistă”, cât şi pe
cea “electroinginerească”, dar şi spre regretul noastru, al
ieşenilor, care lam iubit şi apreciat, domnul Constantin
Ostap, la 23 ianuarie 2014, în plinătatea forţei sale creatoare, a
luat drumul cel fără de întoarcere al Veşniciei, ...mutânduse...
în ţărâna Cimitirului Eternitatea, acolo unde îşi dorm somnul
lor de veci nenumărate ilustre personalităţi ale Cetăţii şi ţării, pe
care el lea nemurit în valorosul său volum amintit.
Toate aceste sublinieri ale deosebitei sale personalităţi pot
fi sintetizate întro singură şi relevantă propoziţie: flacăra
împătimitoare de Iaşi a inginerului literat, Constantin Ostap
a ars la propriu pentru Dulcele Târg al Ieşilor, pentru Lumina
lui!
Putem spune, de asemenea, cu aceiaşi tărie a adevărului,
că prin tot ce a făcut şi prin dâra de Lumină pe care a lăsato în
urma sa, Constantin Ostap se înscrie, indubitabil, în rândul
personalităţilor de marcă ale Iaşului şi nu numai...!
Oare de ce, acum, când aştern, răvăşite, amintirile scumpe
şi neuitate despre Constantin Ostap prin mintemi trec
nemuritoarele stihuri eminesciene, pentru care încerc, (fiemi
iertată intenţia păcătoasă!), o umilă, dar adecvată ...parafrazare a
lor:
Icoana stelei cea murit
Incet pe cer se suie...
Era, pe când nu sa zărit,
Azi o vedem... ...şiOstap...nu e!
Cu siguranţă, amintirea, mereu vie, a figurii sale
luminoase va dăinui în sufletele noastre dea pururi, cum,
desigur, şi Iaşul “împătimirii sale”, în spiritul tradiţiei
statornicite în “colbul vremii seculare”, îl va cinsti şi rememora
cu vie recunoştinţă.
(urmare din pagina 13)
oprit pe volumul său Limba română literară, și atunci mia venit gîndul că aș putea să alung nota de regret din afirmaţia făcută cu ceva timp în urmă, la Sihăstrie, și, pe loc, lam întrebat dacă nu ar dori să reediteze lucrarea respectivă întro formă revizuită și augmentată. Brusc a întinerit. O frenezie debordantă la acaparat: ce texte trebuie adăugate, care va fi ordinea lor, ce îndreptări ar fi necesar de făcut? Despre toate aveam să discutăm în zilele care urmau.
După o muncă asiduă, mai ales în timpul liber și multe nopţi albe, căci obligaţiile mele profesionale, ca jurist, numi permiteau altfel, am reușit, după vreo cinci luni, să finalizez lucrarea. Bucuria mea a fost mare cînd am văzut satisfacţia sinceră a profesorului meu în momentul în care a avut în mînă tirajul.
În prefaţa ediţiei, a ţinut să mulţumească celui „căruia îi aparţine nu numai indicarea acestei cărţi pentru a fi reeditată ci și realizarea ei”, cuvinte pe care lea întărit în autograful pe care mi la dat pe respectivul volum: „...cu cele mai alese mulţumiri pentru ajutorul pe care mi la acordat la imprimarea acestei cărţi. Omagiul meu întreg. Iași, 1.VI.010, G. Istrate”.
Îmi amintesc cu plăcere de faptul că, în mica chilie, mereu aceeași, de la Mănăstirea Sihăstria, în răcoroasele nopţi de vară și în cîteva veri la rînd, unde primeam în vizită, după slujba de noapte, pe unii călugări mai tineri preocupaţi de o serie de probleme legate de limba „vechilor cazanii”, cum ar spune poetul, se desfășurau, pînă înspre dimineaţă, veritabile seminarii de istoria literaturii și limbii române vechi. A doua zi, pînă spre prînz își nota în jurnalul pe care îl ţinea zilnic, întîmplările, împresiile și trăirile din ziua precedentă. Nu am tras cu coada ochiului spre respectivele pagini, dar ritmicitatea cu care nota mia format convingerea că era un jurnal.
Una dintre cele mai hazlii întîmplări care sa consumat întruna din acele zile și la care am fost martor sa petrecut la Schitul din Poiana lui Ion, a doua zi după ce văzuserăm peștera Sfintei Teodora și ne încîntaserăm ochiul cu minunatele priveliști pe care le oferă schitul Sihla. Bătrînul călugăr, octogenar cu plete albe și barbă de nea, care se nevoia aici, nea vorbit de viaţa la schit și după ce nea arătat pictura murală din interiorul bisericii, realizată de către ucenicii arhimandritului Bartolomeu Florea, la întrebat pe profesor cîţi ani are, iar la răspunsul acestuia că a împlinit 96 de ani, surprins de vitalitatea interlocutorului său ia adresat cunoscuta urare a părintelui Cleopa: „Mîncatear Raiul”. Profesorul, cu o mișcare energică, a schimbat cîrja dintro mînă în alta și a răspuns pe un ton ferm: „Să te mănînce pe tine. Eu mai am multă treabă pe aici”. Neam amuzat cu toţii, bătrînul călugăr gustând pe deplin gluma.
Un capitol important al vieţii sale, pe care istoria literară și nu numai va trebui să îl valorifice, îl constituie vasta corespondenţă pe care a purtato cu filologii Iorgu Iordan, de la care are circa 250 de scrisori, George Ivănescu, Haralambie Mihăescu, Emil Petrovici, Vasile Țâra, Carmen Pamfil, cu filosoful Al. Husar, cu poeţii Marin Sorescu și Ana Blandiana, cu publicistul Ion Breazu ori Florin Salvan. Șia dorit din toată inima să publice epistolele de la Iorgu Iordan. Le pregătea pentru tipar tînărul istoric Alexandru Istrate, nepotul său de care era foarte mîndru, care va decide, în viitor, care va fi soarta acestei corespondenţe.
Lam ascultat nu cu mult timp în urmă conferenţiind despre Limba Bibliei lui Samuil Micu (Biblia de la Blaj), 1795. Fundamentarea ei pe graiurile populare din Transilvania. A fost din nou magnific, așa cum a dovedito cu puţin timp înainte, cînd a însufleţit, ca nimeni altul, o sală arhiplină, vorbind despre Poezia ardeleană și Marea Unire, demonstrînd încă o dată că marile spirite ale lumii știinţifice nu se „pensionează” nici la venerabila vîrstă pe care abia o împlinise.
Acum, cînd ne pregăteam de aniversarea profesorului Gavril Istrate, acesta sa supus tăcut și în liniște legii firii şi sa retras în amintire cu doar 23 de zile înainte de a fi rotunjit un secol de viaţă (sa născut la 23 februarie 1914, în Nepos, vechiul ţinut grăniceresc năsăudean), întorcînd și ultima filă a interesantei sale cărţi de viaţă. Cu pioșenie, mă alătur şi eu celor care îl vor păstra mereu în inimă pe venerabilul Profesor.
Adio, iubitul meu Profesor de ieri, de azi şi dintotdeauna!
in memoriam in memoriam
Un Om al Cetăţii, inginerul – literatCONSTANTIN OSTAP
Mihai CABA
CRONICA16 CRONICA 17
O documentare serioasă asupra laturii militare a vieţii
scriitorului Păstorel Teodoreanu realizează Mircea Handoca,
a cărui semnătură o regăsim când e vorba de volumul ”Pe
urmele lui Al. O. TeodoreanuPăstorel”, apărut în urmă cu 26
ani la Editura Sport Turism din Capitală. Ceva mai recent
(2008), IulianStelian Boţoghină avea să publice întrun
volum editat sub egida MApN, lucrarea ”Schiţa unui portret:
Păstorel Teodoreanu, căpitan de rezervă al Armatei
Române”, pp.4447 care vine cu multiple completări bazate
pe caracterizările făcute militarului în discuţie, de către
comandanţii săi avuţi dea lungul perioadelor de
concentrare/mobilizare. Rândurile de faţă, întemeiate în
mare măsură pe aceste două lucrări, încearcă o sinteză
biograficomilitară ”Păstorel”, dat fiind că anul acesta
marcăm 120 de ani de la nașterea epigramistului și, totodată,
comemorăm 50 de ani de la plecarea lui pe celălalt tărâm. Așa
cum se cunoaște, Al. O. Teodoreanu (alias Păstorel, fratele
romancierului ) (n. 30 iul. 1894, Dorohoi – Ionel Teodoreanu
m. 18 martie 1964, Bucureşti) a fost avocat și scriitor, apreciat
epigramist, ”membru de seamă al boemei ieșene și
bucureștene”. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul
măscăriciului Vălătuc, dar trebuie să spunem că, graţie
geniului său satiric, tot el este și cel care a realizat (în
colaborare cu ) traducerea romanului Peripeţiile Jean Grosu
bravului soldat Švejk de , publicată in 1956. Jaroslav Hašek
Înainte de a reda elementele biograficomilitare care ni se par
mai interesante, să reţinem că ”civilul” Păstorel a absolvit
Dreptul (fără, totuși, a face din avocatură o carieră) și că, prin
opera sa, a fost considerat destul de valoros încât să poată fi
premiat de Academia Româna (în 1928) și Societatea
Scriitorilor Români (în 1937). Însă, până a participa la Primul
Război Mondial, când a luptat pe fronturile din Transilvania
şi Moldova, fiind decorat cu „Steaua României”, trebuie să
menţionăm că a urmat în Iași ciclul secundar la Liceul
Naţional (19061910) şi la Liceul Internat „C. Negruzzi”
(19101914). După absolvirea liceului, a fost concentrat
pentru aşi satisface serviciul militar şi pentru a urma
cursurile unei şcoli de ofiţeri. De fapt, acum debutează în
cariera militară de ofiţer rezervist, mai precis la 1 aprilie 1915,
când a fost încorporat militar T.R. la Regimentul 12 Artilerie.
De aici a fost trecut în rezervă, la 1 aprilie 1916, cu gradul de
plutonier, după absolvirea Şcolii de Artilerie, Geniu şi
Marină (unde a fost înscris la 1 iulie 1915, cu gradul de
caporal). La data de 1 iunie 1916 a fost avansat sublocotenent
în rezervă, fiind luat în evidenţele Regimentului 24 Artilerie,
unitate în care pe 29 iunie 1916 a fost concentrat şi cu care a
fost pe front, până pe 13 august 1917, când a fost mutat la
Regimentul cu Tracţiune Automobilă. De notat, că la 15
noiembrie 1916 a fost rănit, în cadrul unei misiuni de luptă.
La 1 septembrie 1917 este avansat la gradul de locotenent,
fiind apoi mutat la Grupul Mitraliere Blindate (11 noiembrie
1918). De la data de 1 aprilie 1920 este ”reînsumat” la
Regimentul 24 Artilerie, unitate în care ”a contat” ca ofiţer în
rezervă până la 16 iunie 1941. Între timp 1 iulie 1924 – este
avansat la gradul de căpitan. Prima zi a Celui deAl Doilea
Război Mondial avea săl găsească mobilizat la Secţia de
Propagandă, unde a rămas mai bine de cinci luni (până pe 30
noiembrie 1941, momentul desconcentrării). În perioada 16
februarie 1944 21 noiembrie 1944, îmbracă din nou
uniforma de căpitan, încredinţânduise alternativ misiuni în
cadrul Secţiei Propagandă a Marelui Stat Major şi
Regimentului 24 Artilerie. Sa distins, mai ales, ca reporter de
război, în profilul aeronauticii. Activitatea sa laborioasă
desfăşurată pe acest plan și ”nepreţuitele servicii aduse
operei de propagandă pusă în serviciul armatei” iau
determinat pe superiorii săi săl propună ”a fi admis la
examenul de ofiţer superior de rezervă (maior – n.ns.)”.
Numai că niciunul dintre cercetătorii amintiţi, care sau
aplecat meticulos inclusiv asupra scriptelor din cadrul
Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice,
nu aveau să găsească vreo dovadă că Păstorel ar fi avut
vreodată un grad mai mare decât cel de căpitan. Dealtfel,
potrivit lui IulianStelian Boţoghină, ultima însemnare din
foaia matricolă precizează despre ofiţer că la data de
18.08.1959 a fost trecut în retragere, pentru limită de vârstă (la
65 ani). Însă, tot aici, la rubrica Recompense – Decoraţiuni, a
rămas consemnat că a fost distins cu ”Coroana României în
gradul de Cavaler cu spade, cu panglică de virtute militară
Î.D.” şi ”Steaua României în gradul de ofiţer”.
Păstorel Teodoreanu, biografie militară
Ionel BOSTAN
Radmil Turukalo Sovtic (n.1948) este o pictoriţă din
Novi Sad. A realizat şi participat la multe exoziţii: în 2007,
2008, 2011, 2012, 2013. Picturile ei se află în colecţii private
din Serbia, Franţa, Canada, Islanda, Mexic şi în alte ţări.
Din 1992 scrie proză şi poezie.
Cu pictura Radmilei mam întâlnit pe facebook şi ma
fascinat. Am crezut că am nimerit întrun deşert colorat şi
privesc un orizont de Fata Morgana. Şi cu cât privesc, cu
atât imaginile devin mai schimbătoare, chemătoare şi
halucinante. Buiesc în priviri ca izvorâte dintrun tunel al
timpului. Fascinează buimăcitor şi temător cantrun
caleidoscop fermecat. Ți se întind în faţă ca o ţesătură
fermecată, plasă de păianjen de care teapropii cu luare
aminte să nui cazi pradă.
Structuri inedite, peisaje văzute ca din avion, câmpuri,
linii intersectate, noduri divine amintind de geometrii de
odinioară, cei ce trasau linii pe pământ în zori de zi, le
intersectau după secrete de ei ştiute, le interpretau şi
prevedeau destinele popoarelor.
Țărmuri subacvatice, atlantide scufundate, cratere
vulcanice, regnuri străpunse de alte regnuri ca întrun
război fratricid, siluiete de umanoizi, schelete de pe care a
căzut carnea, privite parcă prin aparate de raze roentgen
(ca în Parodică), magmă coloristică păstoasă, materie a unei
lumi fără de chip, din care, sub magia meandrică a
elementelor, încerc să imaginez altă lume, spre care mă
ghidează creatorul.
Toate aceste creaturi, rezultat al unei mari şi totale
dezintegrări, induc energii, ritmuri şi linii de forţă ce
aglutinează spre a compune o altă lume, a imaginaţiei, a
fascinaţiei.
Teleportează şi ne trimit să ascultăm vocile Genezei.
Figurativ, nu!
Nonfigurativ, nu!
Suprarealism, poate, dublat de o mare libertate a
imaginaţiei.
O pictură a esenţelor primare. A genezei, când cerul şi
pământul nu sau desfăcut din îmbrăţişare şi regnurile abia
se compun întro încleştare magmatică. Şi din această
convulsie păstoasă a culorilor (dominante roşul, negrul,
albastrul, verdele, galbenul şi griul) prind chip, spuneam,
siluiete, umbre, fiinţări ciudate.
Suntem întro apocalipsă (la modă în poezie, cât şi în
pictură) dar nu una de sfârşit de lume, ci de început. O
apocalipsă paradoxală ce nu distruge, ci (re)generează şi
(re)crează. Radmila Turukalo Sovtic nu mai crează după
legile clasice ale picturii, ci după propriile ei legi interioare,
legile unor adâncimi fiinţiale din care irump la suprafaţă
reverberaţii coloristice, păstoase, în care vizionarul
domină.
Cu o tehnică proprie, grea, complexă, născătoare de
himere, ea pictează idei. Crochiurile ei coloristice sunt
metafore, protuberanţe, exclamaţii severe, tornade
multicolore. O simfonie wagneriană greu de înţeles la
început dar odată descifrată cucereşte prin libertatea
conferită privitorului de a imagina.
O pictură ce impune o personalitate, un stil şi o estetică
inconfundabile.
Tablourile Radmilei sunt adevărate poeme, create după
o petică proprie, cu o mare doză de ambiguitate. Dar
ambiguitatea în pictură, ca şi în poezie, este creativă, ea
dezvoltă în pictura Radmilei Turukalo Sovtic un
plurisimbolism şi o plurivocitate. Ai în faţă picturile ei, le
priveşti o oră, două şi nu te plictiseşti pentru că în spaţiul
pictural al tabloului descoperi şi redescoperi o bogăţie de
idei, forme, simboluri, altele, mereu altele. Spaţiul piturii
devine astfel un spaţiu al magiei. Priveşti şi simţi că eşti
privit, pentru că din adâncul picturii un Ochi interior,
magic, te priveşte.
Astfel relaţia privitorului cu aceste lumi imaginate
devine una ultraconvenţională, mereu de altfel de esenţe.
Marele câştig, noutatea creaţiei Radmilei Turukalo
Sovtic constau tocmai în libertatea în creaţie, în dez
frănarea imaginaţiei creatorului impunând un stil şi o
estetică deloc la îndemână. Această libertate îi conferă
privitorului nu numai posibilitatea de a privi pictura, ci şi
de a o citi şi gândi, de a imagina şi a realcătui din ritmurile şi
liniile ei de forţă imagini, chipuri, lumi şi vedenii, după
puterea sa de interpretare. În urma unei astfel de priviri
gânditoare, active, privitorul are marea şansă de a deveni
coautor şi copărtaş la actul creaţiei.
Pictura Radmilei Turukalo Sovtic vorbeşte pe multe
voci, dar pe o singură limbă: a universalităţii.
Iar sub aspectul creaţiei, este de acută modernitate.
Simţi că este creaţie, nu poză.
Iar adevărata creaţie zideşte în fiinţă.
cronică plastică
Radmila Turukalo Sovtic sau despre libertatea în creaţie
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
(vezi ilustraţii pe coperta IV)
jurnal cu scriitori
CRONICA16 CRONICA 17
O documentare serioasă asupra laturii militare a vieţii
scriitorului Păstorel Teodoreanu realizează Mircea Handoca,
a cărui semnătură o regăsim când e vorba de volumul ”Pe
urmele lui Al. O. TeodoreanuPăstorel”, apărut în urmă cu 26
ani la Editura Sport Turism din Capitală. Ceva mai recent
(2008), IulianStelian Boţoghină avea să publice întrun
volum editat sub egida MApN, lucrarea ”Schiţa unui portret:
Păstorel Teodoreanu, căpitan de rezervă al Armatei
Române”, pp.4447 care vine cu multiple completări bazate
pe caracterizările făcute militarului în discuţie, de către
comandanţii săi avuţi dea lungul perioadelor de
concentrare/mobilizare. Rândurile de faţă, întemeiate în
mare măsură pe aceste două lucrări, încearcă o sinteză
biograficomilitară ”Păstorel”, dat fiind că anul acesta
marcăm 120 de ani de la nașterea epigramistului și, totodată,
comemorăm 50 de ani de la plecarea lui pe celălalt tărâm. Așa
cum se cunoaște, Al. O. Teodoreanu (alias Păstorel, fratele
romancierului ) (n. 30 iul. 1894, Dorohoi – Ionel Teodoreanu
m. 18 martie 1964, Bucureşti) a fost avocat și scriitor, apreciat
epigramist, ”membru de seamă al boemei ieșene și
bucureștene”. Romanul său cel mai cunoscut este Hronicul
măscăriciului Vălătuc, dar trebuie să spunem că, graţie
geniului său satiric, tot el este și cel care a realizat (în
colaborare cu ) traducerea romanului Peripeţiile Jean Grosu
bravului soldat Švejk de , publicată in 1956. Jaroslav Hašek
Înainte de a reda elementele biograficomilitare care ni se par
mai interesante, să reţinem că ”civilul” Păstorel a absolvit
Dreptul (fără, totuși, a face din avocatură o carieră) și că, prin
opera sa, a fost considerat destul de valoros încât să poată fi
premiat de Academia Româna (în 1928) și Societatea
Scriitorilor Români (în 1937). Însă, până a participa la Primul
Război Mondial, când a luptat pe fronturile din Transilvania
şi Moldova, fiind decorat cu „Steaua României”, trebuie să
menţionăm că a urmat în Iași ciclul secundar la Liceul
Naţional (19061910) şi la Liceul Internat „C. Negruzzi”
(19101914). După absolvirea liceului, a fost concentrat
pentru aşi satisface serviciul militar şi pentru a urma
cursurile unei şcoli de ofiţeri. De fapt, acum debutează în
cariera militară de ofiţer rezervist, mai precis la 1 aprilie 1915,
când a fost încorporat militar T.R. la Regimentul 12 Artilerie.
De aici a fost trecut în rezervă, la 1 aprilie 1916, cu gradul de
plutonier, după absolvirea Şcolii de Artilerie, Geniu şi
Marină (unde a fost înscris la 1 iulie 1915, cu gradul de
caporal). La data de 1 iunie 1916 a fost avansat sublocotenent
în rezervă, fiind luat în evidenţele Regimentului 24 Artilerie,
unitate în care pe 29 iunie 1916 a fost concentrat şi cu care a
fost pe front, până pe 13 august 1917, când a fost mutat la
Regimentul cu Tracţiune Automobilă. De notat, că la 15
noiembrie 1916 a fost rănit, în cadrul unei misiuni de luptă.
La 1 septembrie 1917 este avansat la gradul de locotenent,
fiind apoi mutat la Grupul Mitraliere Blindate (11 noiembrie
1918). De la data de 1 aprilie 1920 este ”reînsumat” la
Regimentul 24 Artilerie, unitate în care ”a contat” ca ofiţer în
rezervă până la 16 iunie 1941. Între timp 1 iulie 1924 – este
avansat la gradul de căpitan. Prima zi a Celui deAl Doilea
Război Mondial avea săl găsească mobilizat la Secţia de
Propagandă, unde a rămas mai bine de cinci luni (până pe 30
noiembrie 1941, momentul desconcentrării). În perioada 16
februarie 1944 21 noiembrie 1944, îmbracă din nou
uniforma de căpitan, încredinţânduise alternativ misiuni în
cadrul Secţiei Propagandă a Marelui Stat Major şi
Regimentului 24 Artilerie. Sa distins, mai ales, ca reporter de
război, în profilul aeronauticii. Activitatea sa laborioasă
desfăşurată pe acest plan și ”nepreţuitele servicii aduse
operei de propagandă pusă în serviciul armatei” iau
determinat pe superiorii săi săl propună ”a fi admis la
examenul de ofiţer superior de rezervă (maior – n.ns.)”.
Numai că niciunul dintre cercetătorii amintiţi, care sau
aplecat meticulos inclusiv asupra scriptelor din cadrul
Centrului de Studii şi Păstrare a Arhivelor Militare Istorice,
nu aveau să găsească vreo dovadă că Păstorel ar fi avut
vreodată un grad mai mare decât cel de căpitan. Dealtfel,
potrivit lui IulianStelian Boţoghină, ultima însemnare din
foaia matricolă precizează despre ofiţer că la data de
18.08.1959 a fost trecut în retragere, pentru limită de vârstă (la
65 ani). Însă, tot aici, la rubrica Recompense – Decoraţiuni, a
rămas consemnat că a fost distins cu ”Coroana României în
gradul de Cavaler cu spade, cu panglică de virtute militară
Î.D.” şi ”Steaua României în gradul de ofiţer”.
Păstorel Teodoreanu, biografie militară
Ionel BOSTAN
Radmil Turukalo Sovtic (n.1948) este o pictoriţă din
Novi Sad. A realizat şi participat la multe exoziţii: în 2007,
2008, 2011, 2012, 2013. Picturile ei se află în colecţii private
din Serbia, Franţa, Canada, Islanda, Mexic şi în alte ţări.
Din 1992 scrie proză şi poezie.
Cu pictura Radmilei mam întâlnit pe facebook şi ma
fascinat. Am crezut că am nimerit întrun deşert colorat şi
privesc un orizont de Fata Morgana. Şi cu cât privesc, cu
atât imaginile devin mai schimbătoare, chemătoare şi
halucinante. Buiesc în priviri ca izvorâte dintrun tunel al
timpului. Fascinează buimăcitor şi temător cantrun
caleidoscop fermecat. Ți se întind în faţă ca o ţesătură
fermecată, plasă de păianjen de care teapropii cu luare
aminte să nui cazi pradă.
Structuri inedite, peisaje văzute ca din avion, câmpuri,
linii intersectate, noduri divine amintind de geometrii de
odinioară, cei ce trasau linii pe pământ în zori de zi, le
intersectau după secrete de ei ştiute, le interpretau şi
prevedeau destinele popoarelor.
Țărmuri subacvatice, atlantide scufundate, cratere
vulcanice, regnuri străpunse de alte regnuri ca întrun
război fratricid, siluiete de umanoizi, schelete de pe care a
căzut carnea, privite parcă prin aparate de raze roentgen
(ca în Parodică), magmă coloristică păstoasă, materie a unei
lumi fără de chip, din care, sub magia meandrică a
elementelor, încerc să imaginez altă lume, spre care mă
ghidează creatorul.
Toate aceste creaturi, rezultat al unei mari şi totale
dezintegrări, induc energii, ritmuri şi linii de forţă ce
aglutinează spre a compune o altă lume, a imaginaţiei, a
fascinaţiei.
Teleportează şi ne trimit să ascultăm vocile Genezei.
Figurativ, nu!
Nonfigurativ, nu!
Suprarealism, poate, dublat de o mare libertate a
imaginaţiei.
O pictură a esenţelor primare. A genezei, când cerul şi
pământul nu sau desfăcut din îmbrăţişare şi regnurile abia
se compun întro încleştare magmatică. Şi din această
convulsie păstoasă a culorilor (dominante roşul, negrul,
albastrul, verdele, galbenul şi griul) prind chip, spuneam,
siluiete, umbre, fiinţări ciudate.
Suntem întro apocalipsă (la modă în poezie, cât şi în
pictură) dar nu una de sfârşit de lume, ci de început. O
apocalipsă paradoxală ce nu distruge, ci (re)generează şi
(re)crează. Radmila Turukalo Sovtic nu mai crează după
legile clasice ale picturii, ci după propriile ei legi interioare,
legile unor adâncimi fiinţiale din care irump la suprafaţă
reverberaţii coloristice, păstoase, în care vizionarul
domină.
Cu o tehnică proprie, grea, complexă, născătoare de
himere, ea pictează idei. Crochiurile ei coloristice sunt
metafore, protuberanţe, exclamaţii severe, tornade
multicolore. O simfonie wagneriană greu de înţeles la
început dar odată descifrată cucereşte prin libertatea
conferită privitorului de a imagina.
O pictură ce impune o personalitate, un stil şi o estetică
inconfundabile.
Tablourile Radmilei sunt adevărate poeme, create după
o petică proprie, cu o mare doză de ambiguitate. Dar
ambiguitatea în pictură, ca şi în poezie, este creativă, ea
dezvoltă în pictura Radmilei Turukalo Sovtic un
plurisimbolism şi o plurivocitate. Ai în faţă picturile ei, le
priveşti o oră, două şi nu te plictiseşti pentru că în spaţiul
pictural al tabloului descoperi şi redescoperi o bogăţie de
idei, forme, simboluri, altele, mereu altele. Spaţiul piturii
devine astfel un spaţiu al magiei. Priveşti şi simţi că eşti
privit, pentru că din adâncul picturii un Ochi interior,
magic, te priveşte.
Astfel relaţia privitorului cu aceste lumi imaginate
devine una ultraconvenţională, mereu de altfel de esenţe.
Marele câştig, noutatea creaţiei Radmilei Turukalo
Sovtic constau tocmai în libertatea în creaţie, în dez
frănarea imaginaţiei creatorului impunând un stil şi o
estetică deloc la îndemână. Această libertate îi conferă
privitorului nu numai posibilitatea de a privi pictura, ci şi
de a o citi şi gândi, de a imagina şi a realcătui din ritmurile şi
liniile ei de forţă imagini, chipuri, lumi şi vedenii, după
puterea sa de interpretare. În urma unei astfel de priviri
gânditoare, active, privitorul are marea şansă de a deveni
coautor şi copărtaş la actul creaţiei.
Pictura Radmilei Turukalo Sovtic vorbeşte pe multe
voci, dar pe o singură limbă: a universalităţii.
Iar sub aspectul creaţiei, este de acută modernitate.
Simţi că este creaţie, nu poză.
Iar adevărata creaţie zideşte în fiinţă.
cronică plastică
Radmila Turukalo Sovtic sau despre libertatea în creaţie
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
(vezi ilustraţii pe coperta IV)
jurnal cu scriitori
CRONICA18 CRONICA 19
Moto: A scrie poeziee ca şi cum ţi-ai percepe trupul de sticlă,spart în milioanele de picuri ai clepsidrei timpuluiprin care ai putea zări:c e n u ş a t r e c u t u l u i o r i aspiraţiile viitorului(Gh. A. Stroia: din eseul „A scrie poezie”)
P o e t u l v r â n c e a n
GHEORGHE A. STROIA
face parte din acea categorie
d e a r t i ş t i i u b i ţ i d e
Dumnezeu, consideraţi ca
reprezentanţi ai îngerilor pe
planeta Pământ. În anul 2013 a publicat la editura SINGUR
T â r g o v i ş t e u n v o l um d e p o e z i i i n t i t u l a t
„sunt…visez…rămân”, unde se autodefineşte chiar de la
început, în motoul cărţii: „Am primit Darul/de a fi
oameni,/ca să putem deveni/ÎNGERI/ori de câte ori
dorim”. Evident, se referă la oameni în general, printre care
se consideră şi autorul. Dar aici este vorba de acea categorie
de oameni cu suflete mari, dintre care aş exemplifica pe cei
mai mari pe care ia cunoscut omenirea: pictorul Rafael
Sanzio şi compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart. Am
zis, pe cei mai mari, ca sămi dau seama cum îi place lui
Dumnezeu să fie acei OAMENIÎNGERI.
Pentru că scriitorul Gheorghe A. Stroia trăieşte întro
permanentă şi elevată stare poetică îngerească, unde
respiră aerul curat al candorii şi unde sufletul său „de
sticlă” se sparge în orice clipă „în milioanele de picuri ai
clepsidrei timpului”. Picuri cu sclipiri de curcubeu, prin
care priveşte lumea pământeană în curgerea ei eternă,
unde privirea lui se încarcă mereu cu acea UIMIRE a
OMULUICOPIL. Şi tocmai această uimire îi dă o continuă
stare îngerească de plutire în sfera de Lumină şi Iubire
divină.
Aceasta este starea poetică din care priveşte lumea
scriitorul, poetul, dar şi criticul literar Gheorghe A. Stroia,
care a creat întro astfel de stare, cunoscutul curent literar al
POZITIVISMULUI în care a relevat „IUBIREA, ca
perpetuum mobile al vieţii”.
Ca să pătrunzi în tainele acestei stări, trebuie să te
raportezi la alte stări înalte ale poeziei româneşti. Mă voi
limita la exemplul lui Nichita Stănescu şi la stările sale
poetice din care voi da câteva citate din mărturisirile sale:
„poezia foloseşte cuvintele din disperare” şi „în poezie
vorbim de necuvinte, fiindcă durerea este expresie şi locul
ei se aflăn ţipăt”. Sau, „cuvântul transportă durere
ambalată sonor şi semantic”. Dar, tot Nichita Stănescu mai
spune „slujirea poeziei este durere şi numai durere. Iar
măreţia poeziei se aflăn depăşirea ei”.
Dacă la Nichita Stănescu plutirea în starea de înger se
realizează numai după trecerea durerii prin vămile vieţii, la
Gheorghe A. Stroia plutirea poetică în sfera de Lumină
Divină este starea sa normală în care este transfigurată
întreaga existenţă, cu dureri şi bucurii, scursă în clepsidra
timpului. Chiar aşa vede eternitatea: „clipa scursă în
lacrimă”. Toate elementele existenţiale împletite cu
suferinţă, poetul Gheorghe A. Stroia le topeşte în creuzetul
stării sale, prefigurândule metafizic în metafore
fascinante, care tulbură simţirea. Astfel, „orfanul” este
„chinul sosit pe lume”, care visează la „căldura braţelor
împerecheate” şi rămâne „lumina cu aură ţesută de
întuneric”. În timp ce „neîmplinirea” este „chinul albastru
din gând”, care rămâne „dorinţa jelinduşi neîmplinirea”.
Şi „zidul plângerii” este în starea sa poetică „roca şlefuită
de milenii” ce visează „să capete străluciri fără pată”, dar
rămâne doar „căinţa pietrei prinsăn zidul plângerii”.
Uimitoare metamorfozare şi, mai ales, esenţializare, a
suferinţelor din greşelile omeneşti, în care experienţa
umană, sublimată în metafore sclipitoare, poartă mesajul
înţelepciunii acestei experienţe. Şi toate exprimate cu
maxim de economie a cuvintelor.
De altfel, trebuie să precizez că toate poeziile volumului
au o prozodie originală, probabil, (zic probabil pentru că
nu am mai citit astfel de poeme), unică în felul ei. O invenţie
a autorului, care a înlăturat versul clasic cu rime şi ritm,
astfel că „versurile” acestor poezii, compuse numai din trei
strofe a câte 45 versuri, reprezintă doar câte un cuvânt
(rareori două sau trei), care se scurg(e) în clepsidra strofei,
precum clipele în clepsidra timpului. La rândul lor, aceste
„clepsidre” sunt „agăţate” de trei verbe care formează axa
ciclică a poemului respectiv: „sunt”, „visez”, „rămân”. Iar
„fluidul” cuvintelor scurse în aceste strofe sunt metafore
miraculoase, purtătoare de imagini plastice fascinante,
inedite, inefabile, îmbinate/împletite cu mesaje, simboluri,
sensuri şi înţelesuri, care dau poemelor atâta farmec şi
mister. Faptul că nu conţin decât trei strofe, cu 1214
versuri, din care emană o bogăţie de expresii poetice,
provocatoare de extaz emoţional, aceste micropoeme lirice
pot fi asemuite cu nişte flacoane de esenţe poetice. Chiar
„curgerea” lor în clepsidrele strofelor, fără sincope de
punctuaţie, sugerează „picurarea” poeziei întro
citire/recitare extatică, în care se simte şi parfumul unei
melodii ascunse. Temele abordate de poet reprezintă atât
existenţialul cotidian, transfigurat metafizic, cât şi stările
poetului create de reflexiile din eul său.
Dar, mai bine, voi cita câteva poeme:
„ g r i j a d e v e r d e ” :
sunt/primăvara/gonind/peste/dealuri// visez/cânturi/de
ciocârlii /înrămaten/tablouri// rămân/grija de verde/în
ochi/de curcubeu;
„neaua”: sunt/neaua/scârţâind/sub paşii grăbiţi//
visez/graiul/cuminte/al mamei// rămân/satul/ cufundat/în
albe neguri;
„albul firav”: sunt/cerul de toamnă/susţinut/de
înă l ţ imi /montane / / v i sez /zăpada/ce va poto l i
setea/pământului// rămân/albul firav/spart/în oglinzi;
„ritmul”: sunt/plopul/ciocănind lin/în geam// visez/în
ritmul/bătăilor/de inimă// rămân/
/fereastra/nedeschisă/în zori;
„pământul” : sunt /culor i le /câmpului /vara/ /
visez/curcubeul/sacrei/ împăcări/ / rămân/ cerul
tăcut/sărutând/pământul;
„speranţa”: sunt/agonia/urmărind tăcută/linia vieţii//
v i s ez / c e rne rea / fu lg i l o r mărun ţ i /de f e r i c i r e / /
rămân/speranţa/încăpăţânânduse/să trăiască.
P rec i zez că c i t a r ea poeme lo r e s t e abso lu t
întâmplătoare, toate fiind deosebit de frumoase, adevărate
bijuterii lirice care trebuie să fie recitite de mai multe ori,
pentru a pătrunde semantica metaforelor şi aţi parfuma
sufletul cu esenţa frumuseţii lor. Parfum care înalţă sufletul
cititorului în sfera de Lumină şi Iubire, în care pluteşte
sufletul poetului Gheorghe A. Stroia.
Esenţe lirice sau Caleidoscopul stărilor poetice
Marin NĂSTASE
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Cine na lăcrimat citind poezia lui Coşbuc „Trei, Doamne, şi toţi trei”?! Îşi plângea bătrânul, feciorii căzuţi în luptă împotriva turcilor. Dar se împăca cu gândul că Dumnezeu îi luase băieţii, speranţa zilelor sale, pentru ţară, pentru pământul din care răsăriseră ca nişte brazi.
Cum să nu lăcrimăm pentru cei şapte care au înfruntat, nu mişelia turcului, ci propria noastră netrebnicie ? Şi nu e vorba de o netrebnicie, pur şi simplu, ci de una organizată, făloasă şi plină de ifose, bine pregătită pentru timpul în care nu se petrece nimic. Că altfel ....
Cineva ar putea spune că vinovat ar fi numai şi numai pilotul care ar fi trebuit să nu pornească cu un aparat dovedit cu probleme şi pe o vreme potrivnică, ori săşi fi întrerupt drumul la Sibiu. Şi poate că aşa este. Dar cum ar fi putut proceda pilotul acela încercat altfel decât a făcuto, când era dominat de conştiinţa că drumul lui însemna salvarea unor vieţi ? Şia pus speranţa în propria îndemânare şi în Dumnezeu. Care a hotărât altfel.
Sa întâmplat ce sa întâmplat. A survenit momentul de cumplită cumpănă, clipa în care o puzderie de instituţii, oameni şi conştiinţe trebuiau, aveau datoria, erau plătite să intre în acţiune, să se trezească şi să nuşi găsească liniştea până nu dădeau de capătul drumului lor, până când nu aveau siguranţa că şiau împlinit datoria şi pot răsufla ori reveni la ceaşca de cafea sau de ceai pe care o abandonaseră. Aveau cum, aveau cu ce, aveau o multitudine de variante la care ar fi putut apela, pentru ca ceea ce sa întâmplat să nu evolueze către o catastrofă. Dar au lăsato la voia întâmplării, fiindcă tuturor celor implicaţi lea lipsit simţul datoriei, al profesionalismului şi, mai ales, omenia şi conştiinţa propriei lor importanţe în numeroasele verigi ale lanţului întreg, preferând să lase ceea ce depindea de ei şi de munca lor, pe alţi umeri, pe alte răspunderi. Nici nu trebuiau să părăsească biroul sau fotoliul pe care stăteau.
Din nefericire, toată istoria poartă izul atâtor alte întâmplări din spaţiul românesc, din societatea noastră, pretins modernă, europeană. Evoluată. Nu uitaţi că totul a început şi sa petrecut în plină zi de lucru, când serviciile erau în timpul programului, fără scuza că au rămas pe seama „ofiţerului de serviciu”. Dar sa acţionat ca în junglă, o junglă a neputinţelor şi a indiferenţei condamnabile, în care ne aflăm.
Sau achiziţionat aparatură şi mijloace costisitoare care ar fi trebuit să acţioneze prompt şi fără greşeală. Nu se poate şti (poate se va afla !) dacă ele aveau calitatea preţului plătit ori nu era decât o afacere bine mascată, dacă totul funcţiona la parametrii cunoscuţi, dacă se făceau periodic exerciţii de simulare a catastrofelor, dacă .... dacă .....
Primul ministru a numit (are conştiinţa împăcată !) un şef de celulă de criză, ales cam la întâmplare, doar ca să fie, fără experienţa situaţiilor de criză, probabil după principiul „văzând şi făcând”. Iar puzderia de organisme, ROMATSA, Poliţia, ISU, SRI, Armata, reţeaua de telefonie mobilă, prefecturile şi câte altele, au procedat identic. Au
lăsat pe alţi umeri propriile lor sarcini. Sigur că se vor găsi justificări, va fi invocată litera legii, foarte probabil şi ea idioată şi discutabilă ignorând, condamnabil şi neiertător, propria menire : so facă alţii ! Singura lege de care era nevoie, Legea Conştiinţei, adormise. Somn adânc, fără vise. Din care na mai putut fi trezită. Tocmai la momentul catastrofei.
Nu vă faceţi griji, nu se va declanţa valul de demisii de onoare, cum ar fi drept, pentru că ar trebui să înceapă cu primul ministru, cu tot cabinetul şi puzderia de şefi de departamente şi servicii, îmbuibaţi, bine plătiţi şi cu maşina la scară. Toţi îşi vor exprima regretul că istoria sa petrecut în timpul mandatului lor (splendid, felicitări domnule Radu Stroe, dacă era pe vremea lui Tăriceanu sau Boc naţi mai avut ce regreta !), prefecţii celor două judeţe încă se vor mai întreba pe al cărui teritoriu sa produs nenorocirea şi, probabil, că se va găsi vinovată vreo secretară care se dusese săşi facă nevoile şi a ratat telefonul capital.
Sar putea spune : „au murit DOAR doi. Puteau să moară toţi şapte. Trebuie să privim şi partea bună a lucrurilor. Este, totuşi, un succes, de care nu se poate face abstracţie”. Vor urma, domnilor, şi alele, fiţi fără grijă. Nu e prima oară când se întâmplă aşa ceva. Orice analiză, oricât de serioasă şi bine documentată nu va folosi la nimic şi nimănui. Neam speriat puţin cu seria de cutremure mici care anunţă altele devastatoare. Este în firescul lucrurilor. Am dat ceva semne că vom face şi vom drege, vom pregăti populaţia şi instituţiile dar am abandonat repejor şi definitiv.
Rădăcina răului este prea stufoasă, prea adânc înfiptă în pământ, în profilul modern şi european, globalizat, ca să mai putem pretinde că suntem evoluaţi. Nu noi suntem evoluaţi, ci pădurarii şi ţăranii aceia neşcoliţi, din vârful muntelui, care au acţionat în virtutea singurei legi moştenită de la părinţi, pe care o ştiu şi o cultivă : legea omeniei. Până şi faptul că şiau dat de pe ei hainele, că şiau scos căciulile în vreme de iarnă şi că au pândit ca victimele acelea, care nu erau ale lor, să nu cadă pradă animalelor sălbatice, are o valoare colosală, de necuprins, valorează mai mult decât titlurile şi agoniselele atâtor funcţionari nedemni şi incapabili. Din nefericire, cu sutele.
Domnule primministru, ai numi eroi pe cei implicaţi, ar fi o eroare ! Pentru simplul faăt că nu şiau dorito. Puneţi mai degrabă, să se întocmească o „Listă a Ruşinii Naţionale”, cu numele tuturor celor care nau făcut mişcat un deget pentru semenii lor. Nu uitaţi să vă rezervaţi primul loc !
Şapte pentru eternitate ! Doi dintre ei au păşit în ea. Păcat pentru vieţile lor, curmate înainte de vreme. Ceilalţi vor rămâne marcaţi pe viaţă. Nu este posibil altfel. Dar nu am nici cea mai mică îndoială că după ce se vor însănătoşi – cum le dorim, din suflet nu vor ezita să păşească iar pe cărările salvatoare de vieţi. Chiar cu conştiinţa că lucrurile sar putea repeta.
Ce păcat că sunt tot mai puţini cei care cunosc, ştiu ce înseamnă conştiinţă şi acţionează.
Şapte pentru eternitateVirgil RĂZEŞU
scrisoare deschisă
CRONICA18 CRONICA 19
Moto: A scrie poeziee ca şi cum ţi-ai percepe trupul de sticlă,spart în milioanele de picuri ai clepsidrei timpuluiprin care ai putea zări:c e n u ş a t r e c u t u l u i o r i aspiraţiile viitorului(Gh. A. Stroia: din eseul „A scrie poezie”)
P o e t u l v r â n c e a n
GHEORGHE A. STROIA
face parte din acea categorie
d e a r t i ş t i i u b i ţ i d e
Dumnezeu, consideraţi ca
reprezentanţi ai îngerilor pe
planeta Pământ. În anul 2013 a publicat la editura SINGUR
T â r g o v i ş t e u n v o l um d e p o e z i i i n t i t u l a t
„sunt…visez…rămân”, unde se autodefineşte chiar de la
început, în motoul cărţii: „Am primit Darul/de a fi
oameni,/ca să putem deveni/ÎNGERI/ori de câte ori
dorim”. Evident, se referă la oameni în general, printre care
se consideră şi autorul. Dar aici este vorba de acea categorie
de oameni cu suflete mari, dintre care aş exemplifica pe cei
mai mari pe care ia cunoscut omenirea: pictorul Rafael
Sanzio şi compozitorul Wolfgang Amadeus Mozart. Am
zis, pe cei mai mari, ca sămi dau seama cum îi place lui
Dumnezeu să fie acei OAMENIÎNGERI.
Pentru că scriitorul Gheorghe A. Stroia trăieşte întro
permanentă şi elevată stare poetică îngerească, unde
respiră aerul curat al candorii şi unde sufletul său „de
sticlă” se sparge în orice clipă „în milioanele de picuri ai
clepsidrei timpului”. Picuri cu sclipiri de curcubeu, prin
care priveşte lumea pământeană în curgerea ei eternă,
unde privirea lui se încarcă mereu cu acea UIMIRE a
OMULUICOPIL. Şi tocmai această uimire îi dă o continuă
stare îngerească de plutire în sfera de Lumină şi Iubire
divină.
Aceasta este starea poetică din care priveşte lumea
scriitorul, poetul, dar şi criticul literar Gheorghe A. Stroia,
care a creat întro astfel de stare, cunoscutul curent literar al
POZITIVISMULUI în care a relevat „IUBIREA, ca
perpetuum mobile al vieţii”.
Ca să pătrunzi în tainele acestei stări, trebuie să te
raportezi la alte stări înalte ale poeziei româneşti. Mă voi
limita la exemplul lui Nichita Stănescu şi la stările sale
poetice din care voi da câteva citate din mărturisirile sale:
„poezia foloseşte cuvintele din disperare” şi „în poezie
vorbim de necuvinte, fiindcă durerea este expresie şi locul
ei se aflăn ţipăt”. Sau, „cuvântul transportă durere
ambalată sonor şi semantic”. Dar, tot Nichita Stănescu mai
spune „slujirea poeziei este durere şi numai durere. Iar
măreţia poeziei se aflăn depăşirea ei”.
Dacă la Nichita Stănescu plutirea în starea de înger se
realizează numai după trecerea durerii prin vămile vieţii, la
Gheorghe A. Stroia plutirea poetică în sfera de Lumină
Divină este starea sa normală în care este transfigurată
întreaga existenţă, cu dureri şi bucurii, scursă în clepsidra
timpului. Chiar aşa vede eternitatea: „clipa scursă în
lacrimă”. Toate elementele existenţiale împletite cu
suferinţă, poetul Gheorghe A. Stroia le topeşte în creuzetul
stării sale, prefigurândule metafizic în metafore
fascinante, care tulbură simţirea. Astfel, „orfanul” este
„chinul sosit pe lume”, care visează la „căldura braţelor
împerecheate” şi rămâne „lumina cu aură ţesută de
întuneric”. În timp ce „neîmplinirea” este „chinul albastru
din gând”, care rămâne „dorinţa jelinduşi neîmplinirea”.
Şi „zidul plângerii” este în starea sa poetică „roca şlefuită
de milenii” ce visează „să capete străluciri fără pată”, dar
rămâne doar „căinţa pietrei prinsăn zidul plângerii”.
Uimitoare metamorfozare şi, mai ales, esenţializare, a
suferinţelor din greşelile omeneşti, în care experienţa
umană, sublimată în metafore sclipitoare, poartă mesajul
înţelepciunii acestei experienţe. Şi toate exprimate cu
maxim de economie a cuvintelor.
De altfel, trebuie să precizez că toate poeziile volumului
au o prozodie originală, probabil, (zic probabil pentru că
nu am mai citit astfel de poeme), unică în felul ei. O invenţie
a autorului, care a înlăturat versul clasic cu rime şi ritm,
astfel că „versurile” acestor poezii, compuse numai din trei
strofe a câte 45 versuri, reprezintă doar câte un cuvânt
(rareori două sau trei), care se scurg(e) în clepsidra strofei,
precum clipele în clepsidra timpului. La rândul lor, aceste
„clepsidre” sunt „agăţate” de trei verbe care formează axa
ciclică a poemului respectiv: „sunt”, „visez”, „rămân”. Iar
„fluidul” cuvintelor scurse în aceste strofe sunt metafore
miraculoase, purtătoare de imagini plastice fascinante,
inedite, inefabile, îmbinate/împletite cu mesaje, simboluri,
sensuri şi înţelesuri, care dau poemelor atâta farmec şi
mister. Faptul că nu conţin decât trei strofe, cu 1214
versuri, din care emană o bogăţie de expresii poetice,
provocatoare de extaz emoţional, aceste micropoeme lirice
pot fi asemuite cu nişte flacoane de esenţe poetice. Chiar
„curgerea” lor în clepsidrele strofelor, fără sincope de
punctuaţie, sugerează „picurarea” poeziei întro
citire/recitare extatică, în care se simte şi parfumul unei
melodii ascunse. Temele abordate de poet reprezintă atât
existenţialul cotidian, transfigurat metafizic, cât şi stările
poetului create de reflexiile din eul său.
Dar, mai bine, voi cita câteva poeme:
„ g r i j a d e v e r d e ” :
sunt/primăvara/gonind/peste/dealuri// visez/cânturi/de
ciocârlii /înrămaten/tablouri// rămân/grija de verde/în
ochi/de curcubeu;
„neaua”: sunt/neaua/scârţâind/sub paşii grăbiţi//
visez/graiul/cuminte/al mamei// rămân/satul/ cufundat/în
albe neguri;
„albul firav”: sunt/cerul de toamnă/susţinut/de
înă l ţ imi /montane / / v i sez /zăpada/ce va poto l i
setea/pământului// rămân/albul firav/spart/în oglinzi;
„ritmul”: sunt/plopul/ciocănind lin/în geam// visez/în
ritmul/bătăilor/de inimă// rămân/
/fereastra/nedeschisă/în zori;
„pământul” : sunt /culor i le /câmpului /vara/ /
visez/curcubeul/sacrei/ împăcări/ / rămân/ cerul
tăcut/sărutând/pământul;
„speranţa”: sunt/agonia/urmărind tăcută/linia vieţii//
v i s ez / c e rne rea / fu lg i l o r mărun ţ i /de f e r i c i r e / /
rămân/speranţa/încăpăţânânduse/să trăiască.
P rec i zez că c i t a r ea poeme lo r e s t e abso lu t
întâmplătoare, toate fiind deosebit de frumoase, adevărate
bijuterii lirice care trebuie să fie recitite de mai multe ori,
pentru a pătrunde semantica metaforelor şi aţi parfuma
sufletul cu esenţa frumuseţii lor. Parfum care înalţă sufletul
cititorului în sfera de Lumină şi Iubire, în care pluteşte
sufletul poetului Gheorghe A. Stroia.
Esenţe lirice sau Caleidoscopul stărilor poetice
Marin NĂSTASE
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Cine na lăcrimat citind poezia lui Coşbuc „Trei, Doamne, şi toţi trei”?! Îşi plângea bătrânul, feciorii căzuţi în luptă împotriva turcilor. Dar se împăca cu gândul că Dumnezeu îi luase băieţii, speranţa zilelor sale, pentru ţară, pentru pământul din care răsăriseră ca nişte brazi.
Cum să nu lăcrimăm pentru cei şapte care au înfruntat, nu mişelia turcului, ci propria noastră netrebnicie ? Şi nu e vorba de o netrebnicie, pur şi simplu, ci de una organizată, făloasă şi plină de ifose, bine pregătită pentru timpul în care nu se petrece nimic. Că altfel ....
Cineva ar putea spune că vinovat ar fi numai şi numai pilotul care ar fi trebuit să nu pornească cu un aparat dovedit cu probleme şi pe o vreme potrivnică, ori săşi fi întrerupt drumul la Sibiu. Şi poate că aşa este. Dar cum ar fi putut proceda pilotul acela încercat altfel decât a făcuto, când era dominat de conştiinţa că drumul lui însemna salvarea unor vieţi ? Şia pus speranţa în propria îndemânare şi în Dumnezeu. Care a hotărât altfel.
Sa întâmplat ce sa întâmplat. A survenit momentul de cumplită cumpănă, clipa în care o puzderie de instituţii, oameni şi conştiinţe trebuiau, aveau datoria, erau plătite să intre în acţiune, să se trezească şi să nuşi găsească liniştea până nu dădeau de capătul drumului lor, până când nu aveau siguranţa că şiau împlinit datoria şi pot răsufla ori reveni la ceaşca de cafea sau de ceai pe care o abandonaseră. Aveau cum, aveau cu ce, aveau o multitudine de variante la care ar fi putut apela, pentru ca ceea ce sa întâmplat să nu evolueze către o catastrofă. Dar au lăsato la voia întâmplării, fiindcă tuturor celor implicaţi lea lipsit simţul datoriei, al profesionalismului şi, mai ales, omenia şi conştiinţa propriei lor importanţe în numeroasele verigi ale lanţului întreg, preferând să lase ceea ce depindea de ei şi de munca lor, pe alţi umeri, pe alte răspunderi. Nici nu trebuiau să părăsească biroul sau fotoliul pe care stăteau.
Din nefericire, toată istoria poartă izul atâtor alte întâmplări din spaţiul românesc, din societatea noastră, pretins modernă, europeană. Evoluată. Nu uitaţi că totul a început şi sa petrecut în plină zi de lucru, când serviciile erau în timpul programului, fără scuza că au rămas pe seama „ofiţerului de serviciu”. Dar sa acţionat ca în junglă, o junglă a neputinţelor şi a indiferenţei condamnabile, în care ne aflăm.
Sau achiziţionat aparatură şi mijloace costisitoare care ar fi trebuit să acţioneze prompt şi fără greşeală. Nu se poate şti (poate se va afla !) dacă ele aveau calitatea preţului plătit ori nu era decât o afacere bine mascată, dacă totul funcţiona la parametrii cunoscuţi, dacă se făceau periodic exerciţii de simulare a catastrofelor, dacă .... dacă .....
Primul ministru a numit (are conştiinţa împăcată !) un şef de celulă de criză, ales cam la întâmplare, doar ca să fie, fără experienţa situaţiilor de criză, probabil după principiul „văzând şi făcând”. Iar puzderia de organisme, ROMATSA, Poliţia, ISU, SRI, Armata, reţeaua de telefonie mobilă, prefecturile şi câte altele, au procedat identic. Au
lăsat pe alţi umeri propriile lor sarcini. Sigur că se vor găsi justificări, va fi invocată litera legii, foarte probabil şi ea idioată şi discutabilă ignorând, condamnabil şi neiertător, propria menire : so facă alţii ! Singura lege de care era nevoie, Legea Conştiinţei, adormise. Somn adânc, fără vise. Din care na mai putut fi trezită. Tocmai la momentul catastrofei.
Nu vă faceţi griji, nu se va declanţa valul de demisii de onoare, cum ar fi drept, pentru că ar trebui să înceapă cu primul ministru, cu tot cabinetul şi puzderia de şefi de departamente şi servicii, îmbuibaţi, bine plătiţi şi cu maşina la scară. Toţi îşi vor exprima regretul că istoria sa petrecut în timpul mandatului lor (splendid, felicitări domnule Radu Stroe, dacă era pe vremea lui Tăriceanu sau Boc naţi mai avut ce regreta !), prefecţii celor două judeţe încă se vor mai întreba pe al cărui teritoriu sa produs nenorocirea şi, probabil, că se va găsi vinovată vreo secretară care se dusese săşi facă nevoile şi a ratat telefonul capital.
Sar putea spune : „au murit DOAR doi. Puteau să moară toţi şapte. Trebuie să privim şi partea bună a lucrurilor. Este, totuşi, un succes, de care nu se poate face abstracţie”. Vor urma, domnilor, şi alele, fiţi fără grijă. Nu e prima oară când se întâmplă aşa ceva. Orice analiză, oricât de serioasă şi bine documentată nu va folosi la nimic şi nimănui. Neam speriat puţin cu seria de cutremure mici care anunţă altele devastatoare. Este în firescul lucrurilor. Am dat ceva semne că vom face şi vom drege, vom pregăti populaţia şi instituţiile dar am abandonat repejor şi definitiv.
Rădăcina răului este prea stufoasă, prea adânc înfiptă în pământ, în profilul modern şi european, globalizat, ca să mai putem pretinde că suntem evoluaţi. Nu noi suntem evoluaţi, ci pădurarii şi ţăranii aceia neşcoliţi, din vârful muntelui, care au acţionat în virtutea singurei legi moştenită de la părinţi, pe care o ştiu şi o cultivă : legea omeniei. Până şi faptul că şiau dat de pe ei hainele, că şiau scos căciulile în vreme de iarnă şi că au pândit ca victimele acelea, care nu erau ale lor, să nu cadă pradă animalelor sălbatice, are o valoare colosală, de necuprins, valorează mai mult decât titlurile şi agoniselele atâtor funcţionari nedemni şi incapabili. Din nefericire, cu sutele.
Domnule primministru, ai numi eroi pe cei implicaţi, ar fi o eroare ! Pentru simplul faăt că nu şiau dorito. Puneţi mai degrabă, să se întocmească o „Listă a Ruşinii Naţionale”, cu numele tuturor celor care nau făcut mişcat un deget pentru semenii lor. Nu uitaţi să vă rezervaţi primul loc !
Şapte pentru eternitate ! Doi dintre ei au păşit în ea. Păcat pentru vieţile lor, curmate înainte de vreme. Ceilalţi vor rămâne marcaţi pe viaţă. Nu este posibil altfel. Dar nu am nici cea mai mică îndoială că după ce se vor însănătoşi – cum le dorim, din suflet nu vor ezita să păşească iar pe cărările salvatoare de vieţi. Chiar cu conştiinţa că lucrurile sar putea repeta.
Ce păcat că sunt tot mai puţini cei care cunosc, ştiu ce înseamnă conştiinţă şi acţionează.
Şapte pentru eternitateVirgil RĂZEŞU
scrisoare deschisă
CRONICA20 CRONICA 21
fascina ia lecturiiţ
Nicolae BUSUIOC
Vasile POPA HOMICEANU
născocitorul de gânduri
Sunt nişte rupturi teribile în marele întuneric al
Hadesului, acolo unde se ascunde Persefona, zeiţa care
curmă veşnic lumina şi stăpîneşe, în timpul iernii, lumea
umbrelor. Ea coboară în lumea tenebrelor, ca să revină
primăvara în lumina cea adevărată, aceea a fertilităţii... Un
zeu va fi fost îndrăgostit de minunata fiică a lui Zeus şi a
Demetrei, unul neguros, ca însăşi beţia nopţii, acela care
nu lasă pe nimeni să mai iasă din Infern. O, vai celui ajuns
acolo! ( numele lui era evitat de antici, ziceau că aduce
numai nenorociri). Acel zeu o fură pe Kora de la poalele
Nysei, unde culegea flori minunate dimpreună cu
oceanidele. Mîndra sa mamă, disperată de această
cumplită răpire, părăseşte Olimpul, şi timp de nouă zile
lasă să se vestejească întreaga vegetaţie care se afla sub
oblăduirea ei. Dar lucrurile se aşează atît în cer, pe pămînt,
cît şi în infern. În acest timp se realizează compromisul
istoric: intervine Hecate, la rugămintea lui Zeus. Presupusa
zeiţă a vrăjitoriei face binele şi o salvează pe zeiţa
primăverii din adîncul Infernului. Dacă e să dăm crezare
mitologilor, acest ţinut cuprinde Tartarul, Cîmpia
Asfodelelor, şi tărîmul paradisiac, Elysium, destinat eroilor
şi celor favorizaţi de zei, dar şi sufletele celor virtuoşi.
Nu ştiu de ce trebuie să facem atîtea paranteze ideatice,
să trecem prin toate hăţişurile gîndirii mitice pentru a
ajunge la misterele din catacombe, pentru că acesta e pasul
nostru, Anaforeea, după ceam ieşit afară din marele
Templu. Vindecaţi de Michelangelo, cu Pieta în braţe. Cine
ştie, poate că acesta e datul revelaţiei, la care trebuie să ne
supunem. Nu! Pentru că toate se leagă între ele, ar veni
răspunsul, dar legăturile sunt oarbe şi toate pline de
necunoscut. Ne vom afla, cumva, în afara zidurilor Romei,
pentru că aici romanii îi înmormîntau pe cei decedaţi. Să fi
fost Tartarul acolo, cel care ascunde trupurile nenorociţilor!
Iarăşi interogaţia, iarăşi negarea. De aceea ascultăm vuietul
pietrelor care cad în marele Haos, că să putem dibui
nefercită ideea. Tartatul este atît de adînc sub pămînt, cît
este pămîntul sub cer, şi trebuie să ne închipuim asta ca să
putem evalua veşnicia spiritului celor muriţi. După
Hesiod, o nicovală are nouă zile pentru a ajunge, în cădere,
din cer pe pămînt ( ce minunată metaforă!), şi unui obiect i
ar trebui cam tot atîta timp ca să ajungă în afunduri. Spaţiul
acesta misterios este închisoarea cel înfrînţi, locul acela
întunecat, trist, veşnic înconjurat de un zid de bronz, ca de
un strat infinit de noapte. Nui de mirare căi descoperim
aici pe Titani, exilaţi de către marele Zeus, pe Hetaconchiri,
ca gardieni la porţile infernului, şi pe monstrul Typhon, dar
şi sufletele celor care au comis păcatul. Din cîte am aflat,
vine firească întrebarea: oare va fi fiind pe undeva, pe aici,
Persefona, oare timpul blestemat al iernii îi va fi găsit sălaş
acestei fugare, oare chipul său întors către seminţe, va fi
însăşi sămînţa dătătoare de viaţă? Tot ce e posibil, vine
supoziţia, şi ea trebuie să guste un pic din sevele iadului, să
plătească tributul erorii: comisese păcatul acceptînd
compromisul cu Hades. Dar aproape sigur, şi nu avem
nevoie de dispensă, se vor afla pe aici, în apropiere de Via
Apia, sufletele sfinţilor Callistus, Sebastian şi Domitilla.
Nici o îndoială că şi spiritul lui Nero întăreşte alaiul
umbrelor şi moartea. Împăratul nebun se va fi aflat pe
acolo, înotînd în magma puturoasă a unei eternităţi
damnate. Deşi mulţi creştini ar trebui săi fie recunoscători,
şi nu săi aducă hulă. Ştiu ei de ce! Tartatul devine un loc de
pedeapsă pentru păcătoşi, este Iadul, în opoziţie cu
Elysium, care se apropie de calităţile Raiului.
Minunat tărîm paradisiac, situat undeva la capătul de
apus al lumii, (după Homer) în care, după moarte,
ajungeau eroii, şi acei enaretoi, adică virtuoşii. O, Persefona,
niciodată aici nu vei fi singură! Țiai mutat primăvara de pe
pămînt în adîncuri, cu tot cu păşunile inflorate, cîmpiile
mănoase, cu miroznele seculare şi mîngîierile unui vînt
bonom, Zefirul, care suflă dinspre apus. Bucurîndute, vei
simţi şi tu nectarul rîului Lethe, şil vei bea alături de toţi
ceilalţi fericiţi, uitînd că eşti zeiţă şi că teai născut femeie.
O, vei simţi totdeauna printre dinţi sîmburile de rodie,
otrava aducerii aminte. Cu un iz al erorii divine, măsură
solitară a păcatului. Şi, poate, a destinului. Te vei afunda în
acest cotidian ilustru, fie odihnindute la umbra arborilor
de tămîie, fie vei practica echitaţia, şi vei asista la jocurile
olimpice ale eleusinilor. Vei cînta şi vei dansa alături de
ceilalţi fericiţi. Te vei opune jocului cu zarul pentru căţi
este interzis de legea divină, dar vei participa alături de acel
Radamat, fratele lui Minos, la judecarea morţilor, unde vei
împărţi dreptatea. Pre mulţi îi vei trimite în Insulele Canare
sau pe Insula Albă Leukos, ca săi întîlnească pe cei
dispăruţi în războiul cu Troia: Ahile şi Aiax. Şi pentru că
iarna se va fi consumat sub imperiul trecerii timpului, vei
ieşi din nou în lumina pămînteană, ca să dai ajutor mamei
tale şi pămîntenilor, în vederea coacerii pîinii. Vei încerca
săl tragi pe Orfeu după tine, recompunînd magia cîntării şi
arhetipul artistului.
Iar tu, Anaforeea, copleşită de vastitatea catacombelor,
vei avea puterea să strigi, cît de aproape sunt misterele
orfice de cele eleusine! Vom şti că asemenea misterelor
orfice vor rodi misterele din Eleusis şi că vor putea fi
înţelese numai de către cei iniţiaţi. Vom merge împreună
pînă vom atinge pereţii catacombelor din apropierea Viei
Apia şi ne vom mîndri că am simţit vîrtejul esoteric al
miturilor subpămîntene. Acolo ne vom simţi taina şi vom
măsura cu ochiul minţii consistenţa sacralităţii. Vom
descoperi că o catacombă este un labirint de galerii
subterane, de multe ori săpate pe mai multe niveluri, care
duc către încăperi destinate morţilor. Ne vom afla, la capăt,
în faţa sacerdoţiului, şi ne vom supune unei sacre misiuni,
preoţii vor oficia misterele, ne vom întîlni cu Hierofantul,
preotul suprem, vom fi asemeni lui Daducos, purtătorul de
făclie, şia lui Hierokeryx, crainicul sfînt, şia celebrantului
preot, Epibomios, participînd smeriţi la ceremonia iniţierii.
Şi vom crede în purificare, declarîndune ca devotaţi
cultului Demetrei. Cînd vom ieşi din transă, nicidecum nu
vom înţelege sensul extazei, dar ne vom mîndri că am făcut
parte din gloata aceea nevinovată care credea în nemurirea
sufletului. Primăvara aceasta am vizitat Vaticanul şiam
Dacă sensibilitatea sufletească capătă şi traiectorii ale levitaţiei aceasta se datorează aripilor poeziei care te înalţă astral. Prin volumul Nelinişti astrale (Ed. Vasiliana ʹ98, Iaşi, 2013) Constantin Mănuţă încearcă proba de voinţă a mişcării fără puncte de sprijin, în schimb neliniştile, ieşite ca dintrun stup aerian, îi creează probleme de ordin existenţial, devin obstacole uneori de netrecut, un zid de melancolică stare reflexivă al căror cărămizi rezistă – nu rezistă timpului care macină orice materie. Sonetele şi rondelurile sale, poate cele mai frumoase din tot ceea ce a scris până acum, au rostul de a impulsiona devenirea omului, mai mult, de ai aminti de unde a plecat şi unde poate să ajungă, străbătând largul spaţiului între pământ şi cer. Imaginaţia i se strecoară printre astre, ocoleşte capcanele şi loviturile de după rotundul selenar, dar nu poate evita consecinţa palimpsestusului acoperitor de lavă solară. Şi încă îşi pune la încercare imaginaţia lirică fără a o obosi, încât o regăsim pitită la rădăcina incertitudinii, uimirii şi miracolului, dar şi zburând cu aripă de înger printre veşnicie, clipă temerară sau printre umbre de vis.
Poetul Constantin Mănuţă scrie şi se întreabă, scrie şi se miră, scrie „pe dimensiunea clasică a închisului cosmic, prin anume cioplire, rotunjire şi şlefuire” (Marinică Popescu), şi totuşi un gol ar rămâne dacă melancolicele sale sonete şi parnasienele rondeluri nu ar veni cu reacţii emoţionale, îngândurând sentimentele şi reţinând privirile din oglinda astrală ca pe nişte proiecţii întoarse spre pământ, acolo unde iluminările interioare şi exterioare intră în combinaţii fericittriste cu amintiri şi iubiri omeneşti: „Iubita mea, care ai fost frumoasă/ Şi cine ştie, poate eşti şiacuma;/ Când peste lună se aşază bruma/ Pot să cred că miai rămas mireasă?/ Curge un râu mai limpede ca spuma/ De vechi tenebre, în pădurea deasă;/Mam hotărât sămi construiesc o casă/ Unde să nu intre bolile şi ciuma?/ Să te privesc din marea depărtare/ Zicând cai fost pentru vecie a mea/ La asfinţit îţi pun o întrebare:/ A fost iubirea pură, o eroare?/ De sinceritate, nu te îndura/Voi lua cu mine casa întro stea!”(Casa din stea).�
Citită cu pătrundere, creaţia poetului convinge că poezia (fie sonet, fie rondel) este un mod de existenţă prin care se distinge precaritatea echilibrului dintre gând şi sentiment, dintre imagine şi emoţie, ideaticul se contrapune persuasivului, iar fabulosul cosmic terestrului palpabil, de
unde cuvintele lui de „cioplitor” al metaforei sunt aidoma unei lunete prin care zăreşte nu numai astre dar şi zbuciumatul destin care la purtat prin viaţă. Dincolo de imaginea bogată tresar feeric contradicţiile metafizice şi telurice peste care se aşterne stihia neliniştii. Neliniştile sale se transformă întrun fel de joc „dea viaţa şi moartea”, un joc sobru, melancolic, parabolic de nelinişte (bacoviană sau blagiană) care îmbracă straiele unei nostalgii de început de nou mileniu. Parcă un gând de nemurire îl prinde justiţiar în mreje atunci când spaţiul înaltului îl atrage cu o forţă irezistibilă, în acelaşi timp însă poetul nu are puterea de a renunţa la spaţiul mirific al copilăriei, al naturii asimilată edenului şi celor dintâi iubiri şi nici la cunoaşterea istoriei neamului, el ştie să coabiteze realul şi gravul cu visul, omenescul cu metafizicul. În fond, orice întrebare care şio pune pleacă de la o premisă sceptică, căutând mereu rostul şi finalitatea răspunsului. Indecisul şi echivocul unor întrebări sporesc nedumerirea tocmai pentru a afla şi puţinul adevăr, dar sunt şi rodul unor efluvii cerebrale cu multe subtilităţi. Întrebarea din exprimarea lirică poate marca şi distanţa astronomică până la astre, ea poate şi întări frica de abisul necunoscutului uman. Să dăm şi un exemplu dintre emoţionantele rondeluri: „Lasămă, Doamne, fără de păcate/ Orice creştin aceasta şiar dori;/ Mai bătut destul, azi nu mă mai bate/ Nici Tu, nu ştii, cea fost în prima zi.../ Să trăiesc am vrut, să fie libertate / Drept am crescut în nopţile pustii; / Lasămă, Doamne, fără de păcate/ Orice creştin aceasta şiar dori.../ Sunt ca o pasăren lanţ care se zbate/ Decât legat, mai bine, aş muri;/ Am cuie în picioare şi răni adânci pe spate/ Soarele ar cădea din ceruri dacar şti.../ Lasămă, Doamne, fără de păcate. (Dorinţă I).
Cele două componente ale volumului: „Un crin se roagă” (sonete) şi „Amurg de dor” (rondeluri) induc cititorului tensiunea preeminentă cu sorginte în freamătul revitalizării filonului sensibil şi în glosarea pe marginea dorinţei omeneşti, aceea de a rămâne identic cu aspiraţia înaltă, evadând din realul contondent, din lumea ipoteticdeprimantă şi neverosimilă. Poezia din acest nou volum al lui Constantin Mănuţă este gravă, intensă, implicată în dezlegarea misterelor dintre fiinţă şi existenţă, dintre existenţă şi transcendenţă. Structura clasică, echilibrată a sonetelor şi rondelurilor, potenţează sentimente şi trăiri dintre cele mai diferite, predominant însă se înfăţişează dramatismul neliniştilor, apărute adesea întro alteritate care conturează eul liric proiectat în orizontul indefinit şi infinit al celestului.
Mistere şi catacombe
Eul liric şi spaţiul înaltului
început a crede că Persefona există. La Efes, am privito în
ochi pe Cybele, o, cît semănau zeiţele acestea între ele. Şi
una şi cealaltă zeiţe a peşterilor, a adîncurilor
subpămîntene, şi una şi cealaltă protectoare a vegetaţiei,
dar mai presus de toate, una Magna Mater, cealaltă fiica lui
Zeus şi a Demetrei. E Cybele, venerată de către romani la
ceremonii sălbatice şi sîngeroase, orgiastice. Asemenea
Proserpina, Persefona, confundată cu Demetra, dar şi cu
Gaia, Rheia şi Isis, ca o zeitate care stăpîneşte întreaga
natură.
Ceremonia de iniţiere nu sa sfîrşit. Continuă în cele
nouă zile cît durează procesiunile în Eleusis, şi ne e teamă
să ne asumăm dezvelirea misterului. Doar procesul de
purificare e de reţinut, alegoriile răpirii, dezvăluirea soartei
celor drepţi şi a celor blestemaţi în lumea de apoi. De la
Athena la Eleusis se întinde o mare mulţime de oameni, şi
de preoţi mascaţi în nimfe, satiri, şi sileni. Ceremoniile
sunt însoţite de muzica fluierelor frigiene şi a timpanelor,
ca să intrăm în vastitatea unei monotonii severe, tocmai
pentru a ajunge la extază.
O cu totul altfel de procesiune se desfăşoară în
catacombele din San Calistus, unde ruinile miros a moarte,
nicidecum a ofrandă. Şi ne luăm în şir, unul după celălalt,
luminaţi de o făclie, şi începem să visăm.
CRONICA20 CRONICA 21
fascina ia lecturiiţ
Nicolae BUSUIOC
Vasile POPA HOMICEANU
născocitorul de gânduri
Sunt nişte rupturi teribile în marele întuneric al
Hadesului, acolo unde se ascunde Persefona, zeiţa care
curmă veşnic lumina şi stăpîneşe, în timpul iernii, lumea
umbrelor. Ea coboară în lumea tenebrelor, ca să revină
primăvara în lumina cea adevărată, aceea a fertilităţii... Un
zeu va fi fost îndrăgostit de minunata fiică a lui Zeus şi a
Demetrei, unul neguros, ca însăşi beţia nopţii, acela care
nu lasă pe nimeni să mai iasă din Infern. O, vai celui ajuns
acolo! ( numele lui era evitat de antici, ziceau că aduce
numai nenorociri). Acel zeu o fură pe Kora de la poalele
Nysei, unde culegea flori minunate dimpreună cu
oceanidele. Mîndra sa mamă, disperată de această
cumplită răpire, părăseşte Olimpul, şi timp de nouă zile
lasă să se vestejească întreaga vegetaţie care se afla sub
oblăduirea ei. Dar lucrurile se aşează atît în cer, pe pămînt,
cît şi în infern. În acest timp se realizează compromisul
istoric: intervine Hecate, la rugămintea lui Zeus. Presupusa
zeiţă a vrăjitoriei face binele şi o salvează pe zeiţa
primăverii din adîncul Infernului. Dacă e să dăm crezare
mitologilor, acest ţinut cuprinde Tartarul, Cîmpia
Asfodelelor, şi tărîmul paradisiac, Elysium, destinat eroilor
şi celor favorizaţi de zei, dar şi sufletele celor virtuoşi.
Nu ştiu de ce trebuie să facem atîtea paranteze ideatice,
să trecem prin toate hăţişurile gîndirii mitice pentru a
ajunge la misterele din catacombe, pentru că acesta e pasul
nostru, Anaforeea, după ceam ieşit afară din marele
Templu. Vindecaţi de Michelangelo, cu Pieta în braţe. Cine
ştie, poate că acesta e datul revelaţiei, la care trebuie să ne
supunem. Nu! Pentru că toate se leagă între ele, ar veni
răspunsul, dar legăturile sunt oarbe şi toate pline de
necunoscut. Ne vom afla, cumva, în afara zidurilor Romei,
pentru că aici romanii îi înmormîntau pe cei decedaţi. Să fi
fost Tartarul acolo, cel care ascunde trupurile nenorociţilor!
Iarăşi interogaţia, iarăşi negarea. De aceea ascultăm vuietul
pietrelor care cad în marele Haos, că să putem dibui
nefercită ideea. Tartatul este atît de adînc sub pămînt, cît
este pămîntul sub cer, şi trebuie să ne închipuim asta ca să
putem evalua veşnicia spiritului celor muriţi. După
Hesiod, o nicovală are nouă zile pentru a ajunge, în cădere,
din cer pe pămînt ( ce minunată metaforă!), şi unui obiect i
ar trebui cam tot atîta timp ca să ajungă în afunduri. Spaţiul
acesta misterios este închisoarea cel înfrînţi, locul acela
întunecat, trist, veşnic înconjurat de un zid de bronz, ca de
un strat infinit de noapte. Nui de mirare căi descoperim
aici pe Titani, exilaţi de către marele Zeus, pe Hetaconchiri,
ca gardieni la porţile infernului, şi pe monstrul Typhon, dar
şi sufletele celor care au comis păcatul. Din cîte am aflat,
vine firească întrebarea: oare va fi fiind pe undeva, pe aici,
Persefona, oare timpul blestemat al iernii îi va fi găsit sălaş
acestei fugare, oare chipul său întors către seminţe, va fi
însăşi sămînţa dătătoare de viaţă? Tot ce e posibil, vine
supoziţia, şi ea trebuie să guste un pic din sevele iadului, să
plătească tributul erorii: comisese păcatul acceptînd
compromisul cu Hades. Dar aproape sigur, şi nu avem
nevoie de dispensă, se vor afla pe aici, în apropiere de Via
Apia, sufletele sfinţilor Callistus, Sebastian şi Domitilla.
Nici o îndoială că şi spiritul lui Nero întăreşte alaiul
umbrelor şi moartea. Împăratul nebun se va fi aflat pe
acolo, înotînd în magma puturoasă a unei eternităţi
damnate. Deşi mulţi creştini ar trebui săi fie recunoscători,
şi nu săi aducă hulă. Ştiu ei de ce! Tartatul devine un loc de
pedeapsă pentru păcătoşi, este Iadul, în opoziţie cu
Elysium, care se apropie de calităţile Raiului.
Minunat tărîm paradisiac, situat undeva la capătul de
apus al lumii, (după Homer) în care, după moarte,
ajungeau eroii, şi acei enaretoi, adică virtuoşii. O, Persefona,
niciodată aici nu vei fi singură! Țiai mutat primăvara de pe
pămînt în adîncuri, cu tot cu păşunile inflorate, cîmpiile
mănoase, cu miroznele seculare şi mîngîierile unui vînt
bonom, Zefirul, care suflă dinspre apus. Bucurîndute, vei
simţi şi tu nectarul rîului Lethe, şil vei bea alături de toţi
ceilalţi fericiţi, uitînd că eşti zeiţă şi că teai născut femeie.
O, vei simţi totdeauna printre dinţi sîmburile de rodie,
otrava aducerii aminte. Cu un iz al erorii divine, măsură
solitară a păcatului. Şi, poate, a destinului. Te vei afunda în
acest cotidian ilustru, fie odihnindute la umbra arborilor
de tămîie, fie vei practica echitaţia, şi vei asista la jocurile
olimpice ale eleusinilor. Vei cînta şi vei dansa alături de
ceilalţi fericiţi. Te vei opune jocului cu zarul pentru căţi
este interzis de legea divină, dar vei participa alături de acel
Radamat, fratele lui Minos, la judecarea morţilor, unde vei
împărţi dreptatea. Pre mulţi îi vei trimite în Insulele Canare
sau pe Insula Albă Leukos, ca săi întîlnească pe cei
dispăruţi în războiul cu Troia: Ahile şi Aiax. Şi pentru că
iarna se va fi consumat sub imperiul trecerii timpului, vei
ieşi din nou în lumina pămînteană, ca să dai ajutor mamei
tale şi pămîntenilor, în vederea coacerii pîinii. Vei încerca
săl tragi pe Orfeu după tine, recompunînd magia cîntării şi
arhetipul artistului.
Iar tu, Anaforeea, copleşită de vastitatea catacombelor,
vei avea puterea să strigi, cît de aproape sunt misterele
orfice de cele eleusine! Vom şti că asemenea misterelor
orfice vor rodi misterele din Eleusis şi că vor putea fi
înţelese numai de către cei iniţiaţi. Vom merge împreună
pînă vom atinge pereţii catacombelor din apropierea Viei
Apia şi ne vom mîndri că am simţit vîrtejul esoteric al
miturilor subpămîntene. Acolo ne vom simţi taina şi vom
măsura cu ochiul minţii consistenţa sacralităţii. Vom
descoperi că o catacombă este un labirint de galerii
subterane, de multe ori săpate pe mai multe niveluri, care
duc către încăperi destinate morţilor. Ne vom afla, la capăt,
în faţa sacerdoţiului, şi ne vom supune unei sacre misiuni,
preoţii vor oficia misterele, ne vom întîlni cu Hierofantul,
preotul suprem, vom fi asemeni lui Daducos, purtătorul de
făclie, şia lui Hierokeryx, crainicul sfînt, şia celebrantului
preot, Epibomios, participînd smeriţi la ceremonia iniţierii.
Şi vom crede în purificare, declarîndune ca devotaţi
cultului Demetrei. Cînd vom ieşi din transă, nicidecum nu
vom înţelege sensul extazei, dar ne vom mîndri că am făcut
parte din gloata aceea nevinovată care credea în nemurirea
sufletului. Primăvara aceasta am vizitat Vaticanul şiam
Dacă sensibilitatea sufletească capătă şi traiectorii ale levitaţiei aceasta se datorează aripilor poeziei care te înalţă astral. Prin volumul Nelinişti astrale (Ed. Vasiliana ʹ98, Iaşi, 2013) Constantin Mănuţă încearcă proba de voinţă a mişcării fără puncte de sprijin, în schimb neliniştile, ieşite ca dintrun stup aerian, îi creează probleme de ordin existenţial, devin obstacole uneori de netrecut, un zid de melancolică stare reflexivă al căror cărămizi rezistă – nu rezistă timpului care macină orice materie. Sonetele şi rondelurile sale, poate cele mai frumoase din tot ceea ce a scris până acum, au rostul de a impulsiona devenirea omului, mai mult, de ai aminti de unde a plecat şi unde poate să ajungă, străbătând largul spaţiului între pământ şi cer. Imaginaţia i se strecoară printre astre, ocoleşte capcanele şi loviturile de după rotundul selenar, dar nu poate evita consecinţa palimpsestusului acoperitor de lavă solară. Şi încă îşi pune la încercare imaginaţia lirică fără a o obosi, încât o regăsim pitită la rădăcina incertitudinii, uimirii şi miracolului, dar şi zburând cu aripă de înger printre veşnicie, clipă temerară sau printre umbre de vis.
Poetul Constantin Mănuţă scrie şi se întreabă, scrie şi se miră, scrie „pe dimensiunea clasică a închisului cosmic, prin anume cioplire, rotunjire şi şlefuire” (Marinică Popescu), şi totuşi un gol ar rămâne dacă melancolicele sale sonete şi parnasienele rondeluri nu ar veni cu reacţii emoţionale, îngândurând sentimentele şi reţinând privirile din oglinda astrală ca pe nişte proiecţii întoarse spre pământ, acolo unde iluminările interioare şi exterioare intră în combinaţii fericittriste cu amintiri şi iubiri omeneşti: „Iubita mea, care ai fost frumoasă/ Şi cine ştie, poate eşti şiacuma;/ Când peste lună se aşază bruma/ Pot să cred că miai rămas mireasă?/ Curge un râu mai limpede ca spuma/ De vechi tenebre, în pădurea deasă;/Mam hotărât sămi construiesc o casă/ Unde să nu intre bolile şi ciuma?/ Să te privesc din marea depărtare/ Zicând cai fost pentru vecie a mea/ La asfinţit îţi pun o întrebare:/ A fost iubirea pură, o eroare?/ De sinceritate, nu te îndura/Voi lua cu mine casa întro stea!”(Casa din stea).�
Citită cu pătrundere, creaţia poetului convinge că poezia (fie sonet, fie rondel) este un mod de existenţă prin care se distinge precaritatea echilibrului dintre gând şi sentiment, dintre imagine şi emoţie, ideaticul se contrapune persuasivului, iar fabulosul cosmic terestrului palpabil, de
unde cuvintele lui de „cioplitor” al metaforei sunt aidoma unei lunete prin care zăreşte nu numai astre dar şi zbuciumatul destin care la purtat prin viaţă. Dincolo de imaginea bogată tresar feeric contradicţiile metafizice şi telurice peste care se aşterne stihia neliniştii. Neliniştile sale se transformă întrun fel de joc „dea viaţa şi moartea”, un joc sobru, melancolic, parabolic de nelinişte (bacoviană sau blagiană) care îmbracă straiele unei nostalgii de început de nou mileniu. Parcă un gând de nemurire îl prinde justiţiar în mreje atunci când spaţiul înaltului îl atrage cu o forţă irezistibilă, în acelaşi timp însă poetul nu are puterea de a renunţa la spaţiul mirific al copilăriei, al naturii asimilată edenului şi celor dintâi iubiri şi nici la cunoaşterea istoriei neamului, el ştie să coabiteze realul şi gravul cu visul, omenescul cu metafizicul. În fond, orice întrebare care şio pune pleacă de la o premisă sceptică, căutând mereu rostul şi finalitatea răspunsului. Indecisul şi echivocul unor întrebări sporesc nedumerirea tocmai pentru a afla şi puţinul adevăr, dar sunt şi rodul unor efluvii cerebrale cu multe subtilităţi. Întrebarea din exprimarea lirică poate marca şi distanţa astronomică până la astre, ea poate şi întări frica de abisul necunoscutului uman. Să dăm şi un exemplu dintre emoţionantele rondeluri: „Lasămă, Doamne, fără de păcate/ Orice creştin aceasta şiar dori;/ Mai bătut destul, azi nu mă mai bate/ Nici Tu, nu ştii, cea fost în prima zi.../ Să trăiesc am vrut, să fie libertate / Drept am crescut în nopţile pustii; / Lasămă, Doamne, fără de păcate/ Orice creştin aceasta şiar dori.../ Sunt ca o pasăren lanţ care se zbate/ Decât legat, mai bine, aş muri;/ Am cuie în picioare şi răni adânci pe spate/ Soarele ar cădea din ceruri dacar şti.../ Lasămă, Doamne, fără de păcate. (Dorinţă I).
Cele două componente ale volumului: „Un crin se roagă” (sonete) şi „Amurg de dor” (rondeluri) induc cititorului tensiunea preeminentă cu sorginte în freamătul revitalizării filonului sensibil şi în glosarea pe marginea dorinţei omeneşti, aceea de a rămâne identic cu aspiraţia înaltă, evadând din realul contondent, din lumea ipoteticdeprimantă şi neverosimilă. Poezia din acest nou volum al lui Constantin Mănuţă este gravă, intensă, implicată în dezlegarea misterelor dintre fiinţă şi existenţă, dintre existenţă şi transcendenţă. Structura clasică, echilibrată a sonetelor şi rondelurilor, potenţează sentimente şi trăiri dintre cele mai diferite, predominant însă se înfăţişează dramatismul neliniştilor, apărute adesea întro alteritate care conturează eul liric proiectat în orizontul indefinit şi infinit al celestului.
Mistere şi catacombe
Eul liric şi spaţiul înaltului
început a crede că Persefona există. La Efes, am privito în
ochi pe Cybele, o, cît semănau zeiţele acestea între ele. Şi
una şi cealaltă zeiţe a peşterilor, a adîncurilor
subpămîntene, şi una şi cealaltă protectoare a vegetaţiei,
dar mai presus de toate, una Magna Mater, cealaltă fiica lui
Zeus şi a Demetrei. E Cybele, venerată de către romani la
ceremonii sălbatice şi sîngeroase, orgiastice. Asemenea
Proserpina, Persefona, confundată cu Demetra, dar şi cu
Gaia, Rheia şi Isis, ca o zeitate care stăpîneşte întreaga
natură.
Ceremonia de iniţiere nu sa sfîrşit. Continuă în cele
nouă zile cît durează procesiunile în Eleusis, şi ne e teamă
să ne asumăm dezvelirea misterului. Doar procesul de
purificare e de reţinut, alegoriile răpirii, dezvăluirea soartei
celor drepţi şi a celor blestemaţi în lumea de apoi. De la
Athena la Eleusis se întinde o mare mulţime de oameni, şi
de preoţi mascaţi în nimfe, satiri, şi sileni. Ceremoniile
sunt însoţite de muzica fluierelor frigiene şi a timpanelor,
ca să intrăm în vastitatea unei monotonii severe, tocmai
pentru a ajunge la extază.
O cu totul altfel de procesiune se desfăşoară în
catacombele din San Calistus, unde ruinile miros a moarte,
nicidecum a ofrandă. Şi ne luăm în şir, unul după celălalt,
luminaţi de o făclie, şi începem să visăm.
CRONICA22 CRONICA 23
marea/ în parabole false/ femeie, şoptesc apele/ întrun legământ bizar/ (vagabond peste valuri)/ aşteptarea ta va fi/ operă de artă!/ femeie prinsăn joc,/ împleteşte din părul tăiat/ chipul unui Ulise/ (drag)./ noaptea/ în cârdăşie cu marea,/ chipul prinde viaţă,/ bântuie ferestrele,/ dă târcoale casei,/ alungă sperietoarea din grădină;/ fântâna dă în clocot/ barca singură o porneşte/ în larg/ zgomot de ape corcite/ din mare şi cer venite/ seabat/ Uliseee vinăi de hac!/ strigă femeia peste aşteptare/ şi noapte/ nu mai am părul până la brâu,/ dar ştiu să răsădesc/ melci şi scoici/ pe pragul înflorit!” Înscenare a materiei prin materia lichidă, „fântâna dă în clocot”, poemul Veronicăi Balaj este coagulare de simboluri à rebours, de întoarceri şi subtilităţi transcendente în „zgomot de ape corcite”, aşadar, poetica transparenţelor nu este altceva decât afirmare a unor trăiri şi năzuinţe, a unor juxtapuneri de iluzii şi imagini, de imaginare şi fugitive percepţii, ce sfârşesc în aceleaşi spaţiu şi timp, în aceleaşi demiurgice reprezentări organice figurimelci, figuriscoici, pe „pragul înflorit”, în practica spectaculosului reînceput de primordialitate.
Poveste mişcată conturează specificul arderii în abscons, este sugestie a înfiinţării unei noi curgeri spre Vislanda dogmatică a specificităţii spirituale, spre egoul unor strădanii heruvimice şi prezenţe imaginare, este acea perspectivă auctorială a sufletului, ce porneşte spre împlinirea şi traversarea etapelor iniţierii. Astfel, locul visării este reprezentarea unui altundeva, mai de fiecare dată separat de identitatea proprie, pentru că focul stins nu produce agonia, ci amplifică căderea în abisul ce croieşte o duplicitate, o implicare absentă în „vegetaţiile/ secerate de piezişa lună”, pentru că anevoiosul drum invers propune stingerea şi nepăsarea, deziluzia şi traversarea pragului unor „dimensiuni ordonatîngrijite”. Aflarea drumului spre arhetipul vislandării reprezintă puntea de legătură între imanenţă şi identitate, între actul patern şi cel ludic, în fapt, cântarea şi lăcrimarea se definesc prin poziţionarea în acea materie a continuumului, a prefacerii prin apropierea de gest neînţeles al îngenunchierii în faţa a ceva, ce se manifestă în afara spectacolului, pe care ochii noştri „de lupi încolţiţi” nu îl pot distinge, însă îl simt şi resimt, îl reflectă „nedumeriţi”, interogativi şi dinamici, printrun vector al tragicului bine temperat.
Podul soarelui este cartea unor înlănţuiri de momente şi reprezentări, de iluzii aşteptate şi transfigurate, ascendente şi prefabricate întrun cinévérité de transparenţe poetice, aprobate prin intuiţie şi sentimente, prin modelări şi trăiri. Întregul discurs al Veronicăi Balaj se prefigurează întrun ludic al seriozităţii estompate în limbaj, ermetizate în încercarea de a dezlipi condiţia umană de gest şi idee, de materie şi mimetism, rămânând, astfel, undeva în interior, o aşteptare de răspunsuri, de poveşti, prin care se transcende realitatea. Poezia pe care Veronica Balaj o defineşte în insularitatea solară a cinévérité – ului constituie un joc al contradicţiilor suprapuse şi reflexive, este acel „ nimic rău” care nu ştirbeşte din amplitudinea formei şi a sensului, iluziei şi imaginii, „o sumedenie/ de subînţelesuri” şi derulări înscenate. Aşadar, este intenţia aproape sublimă de a vâna simţăminte şi „văpăi rătăcite”, acea revenire în organicitatea spectaculară a mirosului „de mere pârguite”, prin prefacerea vocilor interne şi dorinţelor rămase să irumpă „din ochiuri de fântână” în acea mişcare şerpuitoare ce „place la nebunie/ până şi şerpilor”, totul întrun întreg al jocului care prinde, se succede senzualităţii fiecărei reprezentaţii „dea viaţa”: „o sumedenie/ de subînţelesuri izbăvitoare/ mă apără/ nimic rău nu ştirbeşte/ minutul/ cât jocul mă prinde,/ vânez simţăminte,/ văpăi rătăcite/ din ochiuri de fântână/ stearpă,/ leşin, mă declar senzuală/ asta place la nebunie/ până şi şerpilor care,/ se despieliţează lascivi,/ prin mirosul/ de mere pârguite.” (Dea viaţa) Iată, o luminare a insularităţii în limbaj şi metaforă a transcenderii, o solaritate a iluziei şi imaginarului, întrun cinévérité al deducţiei şi scenariilor, un pod al soarelui peste inima luminii estetice!
capriciu al recunoaşterii şi al reîntâlnirii în paradigmă a nesiguranţei, a fantazării şi a fantastului, încă nejustificate, al căror destin este organizat de umbrele agitate şi strâmbe, de ispitirea în dansul prelungit dincolo de aşteptarea nocturnă, de fragilitatea umană şi dorinţă, de trăire şi abscons al situaţiei limitate la iubirea salvatoare: „braţele nopţii/ peste noi/ desenează copaci fragili,/ fără nume/ nopţi târzii, trăite/ sau înecat/ în apa de tăciune/ aşteptăm/ să ne ia de mână un zeu/ umbre agitate, strâmbe,/ ne ispitesc pe cale/ poatear trebui să ştim/ dansul/ iubirii salvatoare.” (Capriciu vital) Sonul grav, sugrumat al euforiei cuplului, regăsit şi împlinit în fragilitatea existenţială, este reflectat camuflat de „un clopot la mal”, element care amplifică justeţea actului ritmicităţii artistice. Astfel, prezenţa heruvimului aduce o cădere din spaţiile organicului, zarva poetică devine „semn confidenţial” al rupturii, jumătăţile sunt, rând pe rând, subsumate unor „ape nenumite/ străine”. Chemarea poetică a Veronicăi Balaj se transpune întro siguranţă prezumtivă, pentru că verva verbului, care schiţează imagini „întro chemare fără hopuri”, reduce discursul la o comprehensibilă agonie, prelucrată şi prefăcută întro modelare ritmică de noi insularităţi, dispuse întro geometrie mitică şi efemeră: „un clopot la mal/ ritmează mersul unui heruvim ostenit/ deatâta zarvă/ pe pământ/ pasul tău de abur/ eun semn confidenţial/ şchiopătezi/ teacoperă ape nenumite/ străine…/ mă simt încă teafără/ şinvăpăiată/ mai cred întro chemare/ fără hopuri/ iau prima barcă salvatoare,/ ierburi tămăduitoare,/ un far de rezervă/ doar, doar, vom afla/ o nouă Atlantidă.”
Cinévérité al decupării filmice edenice, poemul Eden reinventat conturează o geografie a recuperabilei dorinţe primordiale, strămutate în spaţiul unei oglinzi reflectate în magma transparentă a năzuinţei, ce se reduce la nesiguranţă, la o solaritate ce rămâne, mereu, în afara reprezentării, pentru că jocul Veronicăi Balaj este un acord simpatetic cu plurivalenţele unei moşteniri a iluziei şi iluzionării, a aşteptării aflate în suspendare, întrun erotic încarcerat între cuvântul mitic şi realitatea condiţiei umane, irumpte în „sămânţa discordiei lumeşti”: „Adam şi Eva/ strămoşii,/ păşesc prin limpezimea/ unei oglinzi/ ovale/ prelungită foarte/ în contur moale, nesigur/ se ţin de mână/ pare o desăvârşită iubire/ şi teamă/ undeva,/ sămânţa discordiei lumeşti/ a dat în clocot/ despărţindui.” Modelul edenic al prefigurării artistice devine aritmetică a primordialului, a acelei intenţii de a transgresa alfabetul nuntirii în vid, în golul care pare că „a dat în clocot”. Poziţia ecoului şi egoului este delimitată de „întâlnirea paşilor”, de acea Evă care caută la nesfârşit bărbatul primordial, este un discurs al adamizării, forjate în blestemul noilor existenţe umane, în perversitatea şarpelui şi dorinţa de a transcende condiţia, prin scoaterea din coaste a altor Eve, aceleaşi fantasme ce succed lipsei de identitate: „nu ştiau să numere/ şi nu miau lăsat/ moştenire/ măcar o aritmetică primară/ despre/ întâlnirea paşilor/ şi urma lăsată/ pe calea iniţiatică/ Eva încă mai caută/ bărbatul primordial/ singurătateai vampiră/ o strânge de şale, de răsuflare/ Edenul e toropit/ deatâta lumină/ ceremonioasă/ Adam, pătimaş/ ar vrea săi fie scoase din coaste/ Eve/ care nau săvârşit/ blestemul dea fi/ bondoace ori schiloade/ palide, pătate de vreme/ încreţite,/îi este dor/ chiar şi de şarpele/ tăinuitor pervers.” Reinventarea edenică este act al justificării opoziţiei criptice din structura cuplului, ce se caută şi caută o altă cale de ieşire din blestemul rămânerii în identitatea izolării şi a lipsei de reflexivitate, este acea inocenţă care cuprinde efemeritatea umană, o reprezintă şi o intuieşte întrun dor de dinamica fluidă a şerpuirii. Dansul în focusul transparenţelor poetice propune diversitatea unei rupturi de mit, prin învăţarea unui alt spectacol, acela al sciziunii „deatâta lumină/ ceremonioasă”, se identifică un actor al joncţiunii cu matricea săvârşirii unei retrageri în singurătatea vampirică, în solitudinea ce proiectează Eve, ce transcend condiţia universală a nesiguranţei, a incertitudinii.
Volumul Veronicăi Balaj, Podul soarelui , publicat la Editura Fundaţiei pentru Cultură ş i Învăţământ IOAN SLAVICI, Timişoara, 2011, se constituie întrun ecouargument al dispoziţiei elective pentru elementul insolit al subiacentului act art ist ic al reflexivităţii asupra elementului estetic al probabilităţii împlinirii, efective şi afective, în acel cinévérité a l med i t a ţ i e i d e p ro f und i s . Modalitatea poetică a transparenţei se succede unui imanent joc al unei cinematografii exterioare, ce se suprapune unei intenţii interne de a se dezlipi de prefacerea materiei lirice în act al responsabilităţii acelei solarităţi, aşteptate şi comprehensibile, în însăşi posibilitatea devenirii în matricea trăirii şi a drumului sibilinic spre „o cale necunoscută”. Reflecţia cinévérité – ului se inserează în acel aspect al unei iluzionări în paradigma orfică a traversării cercului mundan al ireversibilei toarceri în golul existenţial al metamorfozei în spatele cortinei necenzurate a logosului, a ficţiunii poetice, prin care se realizează coborârea spre un întreg al predispoziţiei unei mimetice minuni, care „să ne vindece de teamă/ şi tăcere”. Arcuirea estetică a Orfeului mundancelest propusă de Veronica Balaj, peste timpii plurivalenţi, este o coagulare de poetică a transparenţei şi a imaginilor ce se reîntorc în acelaşi locus mundi, guvernat dintrun ceva, delimitat de identitate şi cuvânt, de gest şi sens, întrun captatio benevolentiae restrictiv al altei prezenţe tutelare: „Se făcea că Orfeu/ coborâse de undeva/ sau din lună/ sau din viaţa de apoi/ ne înşiruise pe toţi/ cu ochii/ spreo cale necunoscută/ şedeam cuminţi/ aşteptând un semn/ poateo minune/ să ne vindece de teamă/ şi tăcere.” (Orfeu) Drumul incognito al porumbeilor poştaşi, care „nu mai erau nicăieri”, sfârşeşte în acel cânt al memoriei, ce se doreşte a fi restituire de intuiţii şi scenarii posibile, de idei şi focusuri, restituite în „palma lumii”, în universul dedus din starea internă de reflecţie asupra trecerii, nesigure, spre taina organică a singurătăţii. Puntea ce leagă necuviinţa derulării fictive şi organicitatea plastică a metaforei, pe care vocea femininului transcendental o percepe dincolo de universul propriu, este acel acolo unde corpusurile lirice se întrepătrund, în teatralitatea demascată, ce se iniţiază între Hamlet şi York, în exteriorul denunţat întrun scenariu prin care se decupează intuiţia celui aflat în absenţă: „norii coborâseră în palma lumii/ eu singurămi luasem/ necuviinţa/ să cânt/ îmbrăcată în ploaie/ înnodam un vers/ despre Hamlet şi York/ dar am fost/ scoasă din rând.”
„O nouă Atlantidă” devine, în discursul Veronicăi Balaj, un act al prezumţiei revenirii în insularitatea poetică a curgerii spre un nedefinit punct iluzoriu, acolo unde capriciul transfigurării ţine de o deducţie a dinamicii punerii în abisalitatea recunoscută de cinévérité – ul fragmentării paşilor fantasmagorici pe materia fluidă, pe acea nuanţă a unei prezenţe ce nu se vrea reflexivă, ci transparentă, fragilă, „Malul mării subţire”, înţeleasă ca o rotire în mereu aceeaşi fantasmă, regăsită „întro răsuflare calmă/ de corp juvenil, solitar.” Inocenţa trăirii reflexive devine o calmă obsesie a imaginarului cuplu, a vocilor solitare ce pare că se regăsesc în solitudinea momentului reprezentării, întro juvenilitate de fiecare dată predispusă să oficieze agonia pauzei de respiraţie. Este acel
Transparenţa poetică, pe care o propune Veronica Balaj prin intuiţia plastică a metaforei heruvimului ce se reîntoarce în metamorfoza ecuaţiei ermetice din „clepsidra/ cu iz/ de grădină arată”, se constituie în act al revenirii la succinta scurgere a timpului, ce nu reuşeşte să aibă răbdarea toarcerii întrun exterior al nuntirii cu fluiditatea, „semne de ploaie”, cu modelul ce transcende în ogorul cu nuanţă serafică. Durerea captivă a eului, „eu, îngerul”, aflat în suspendare, se delimitează, subiacent, de proiecţia „îngerului înhămat/ la plugul din hambar”, prin susţinerea unei noi identităţi, derulate în cinévérité – ul propriei deveniri prin curgerea ruginii, prin opinteala bietului înger, pentru că jocul, camuflat în paradigma măştii mereu ermetizate, construieşte „forma din pământ,/ apă, şinceput de verde”, elemente ale unei noi primordialităţi, organice, prin aratul transfigurării pe care celălalt, prezenţă simbolică, netutelară „o măsura/ cu aripa”: „Semne de ploaie/ în clepsidra/ cu iz de grădină arată…/ toată ziulica,/ eu, îngerul, / eu, îngerul,/ la arat/ de unde să ştiu/ că mă vor durea/ muşchii în halul ăsta?/ îngerului înhămat/ la plugul din hambar/ îi curgea rugina/ se opintea, bietul,/ malinta/ dar nu reuşeam să ţin în frâu/ brazdele,/ (forma din pământ,/ apă, şinceput de verde)/ când isprăvi de arat/ ogorul părea/ serafic/ iar el o măsura/ cu aripa/ eu adormii”. Este o solitudine muzicală, de fiecare dată concepută în mrejele unei făpturi răsfrânte, al unui chip dispersat, în fapt, o iniţiere în absenţă „can probă la ceasornicar”, acolo unde „respiraţia sa mutat”, prin gest şi mimesis al redevenirii. Dinamismul poetic, „ochii mi se plimbă”, gestul matern al sonurilor străine, „vorbe deaiurea”, zbaterea inocentă a râsului în interiorul lipsit de idee, „râsul se zbate”, ploaia ce nu conteneşte să definească jocuri nefamiliare de „flacără cerească”, sunt concentrate întrun mimetism flexionar, de vocabule ale unui limbaj ce uneşte şi desparte, în acelaşi timp, materia, organicul şi trupescul, carnalul şi evocarea, dorinţa şi reflexia, gestul şi condiţia „în afară/ ochiuri adânci, absurde”, întro zicere a eului stingher, reflexiv şi intuitiv. Poezie a metamorfozei şi mise en abîme – ului transparenţelor, Cu îngerul la arat este vocea internă a suplimentului de căutare şi regăsire a celuilalt prin sine, este o modelare a mimării unei acţiuni prin reprezentare, precum şi o ieşire din scenă heruvimică, prin atracţia şi respingerea identităţii. Aşadar, discursul Veronicăi Balaj este acela al predispoziţiei cinematografice, prin care se accentuează gravitatea condiţiei umane, a organicului ce răspunde, în tăcere, absconsului.
Povestea despre aşteptare devine simbol al cinévérité – ului unei reprezentări, ce parcurge mitul prin acea geografie a spiritualităţii, a femininului, ce nu opreşte toarcerea firului Ariadnei la un simplu gest, ţesut „din firele părului tău”, ci provoacă înscenarea unei piese, cu legături şi dorinţe exterioare, cu fiinţări aproape împlinite în act al limbajului trăirilor, al acelor sentimente cenzurate, metamorfice, acolo unde „stai/ şinfloreşti spre ofilire/ peostrovul/ cu maluri mişcătoare”. Despre aşteptare. Poveste este lirismul unor străfulgerări, continuate în spatele cortinei şi al măştilor, evocate întro „aşteptarechemare”, în cânt al mării, regăsit „în parabole false”. Demersul poemului are, parcă, fragilitatea unui bulgăre de zăpadă, mereu transparent în simbolurile ce sfătuiesc în şoapte „apele/ întrun legământ bizar”, o inventivă operă de artă, paradox al percepţiei şi al motivaţiei imaginarului, prin care femeia straniei prezenţe „împleteşte din părul tăiat/ chipul lui Ulise/ (drag)”. Nocturnul „în cârdăşie cu marea” fiinţează fantasma mitologică încă statornică, încă prea implicată întrun alt joc cu iluziile, astfel, săgetarea în chipul care „prinde viaţă”, „bântuie ferestrele”, „dă târcoale casei” ori „alungă sperietoarea din grădină”, înseamnă un model al iniţierii în aşteptare, în absenţă, totul fiind subsumat prelungirii dorului scindat spre „barca singură porneşte/ în larg”, spre călătoria inversă, spre un continuum rămas în acel departe, căruia eroul Ulise este chemat săi vină de hac: „Femeie, femeie,/ stai/ şinfloreşti spre ofilire/ peostrovul/ cu maluri mişcătoare/ nai vrea/ să ţeşi din firele părului tău/ o aşteptarechemare?!/ îi cântă
Veronica Balaj: cinévérité-ul transparenţelor poetice
Petru HAMAT
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA22 CRONICA 23
marea/ în parabole false/ femeie, şoptesc apele/ întrun legământ bizar/ (vagabond peste valuri)/ aşteptarea ta va fi/ operă de artă!/ femeie prinsăn joc,/ împleteşte din părul tăiat/ chipul unui Ulise/ (drag)./ noaptea/ în cârdăşie cu marea,/ chipul prinde viaţă,/ bântuie ferestrele,/ dă târcoale casei,/ alungă sperietoarea din grădină;/ fântâna dă în clocot/ barca singură o porneşte/ în larg/ zgomot de ape corcite/ din mare şi cer venite/ seabat/ Uliseee vinăi de hac!/ strigă femeia peste aşteptare/ şi noapte/ nu mai am părul până la brâu,/ dar ştiu să răsădesc/ melci şi scoici/ pe pragul înflorit!” Înscenare a materiei prin materia lichidă, „fântâna dă în clocot”, poemul Veronicăi Balaj este coagulare de simboluri à rebours, de întoarceri şi subtilităţi transcendente în „zgomot de ape corcite”, aşadar, poetica transparenţelor nu este altceva decât afirmare a unor trăiri şi năzuinţe, a unor juxtapuneri de iluzii şi imagini, de imaginare şi fugitive percepţii, ce sfârşesc în aceleaşi spaţiu şi timp, în aceleaşi demiurgice reprezentări organice figurimelci, figuriscoici, pe „pragul înflorit”, în practica spectaculosului reînceput de primordialitate.
Poveste mişcată conturează specificul arderii în abscons, este sugestie a înfiinţării unei noi curgeri spre Vislanda dogmatică a specificităţii spirituale, spre egoul unor strădanii heruvimice şi prezenţe imaginare, este acea perspectivă auctorială a sufletului, ce porneşte spre împlinirea şi traversarea etapelor iniţierii. Astfel, locul visării este reprezentarea unui altundeva, mai de fiecare dată separat de identitatea proprie, pentru că focul stins nu produce agonia, ci amplifică căderea în abisul ce croieşte o duplicitate, o implicare absentă în „vegetaţiile/ secerate de piezişa lună”, pentru că anevoiosul drum invers propune stingerea şi nepăsarea, deziluzia şi traversarea pragului unor „dimensiuni ordonatîngrijite”. Aflarea drumului spre arhetipul vislandării reprezintă puntea de legătură între imanenţă şi identitate, între actul patern şi cel ludic, în fapt, cântarea şi lăcrimarea se definesc prin poziţionarea în acea materie a continuumului, a prefacerii prin apropierea de gest neînţeles al îngenunchierii în faţa a ceva, ce se manifestă în afara spectacolului, pe care ochii noştri „de lupi încolţiţi” nu îl pot distinge, însă îl simt şi resimt, îl reflectă „nedumeriţi”, interogativi şi dinamici, printrun vector al tragicului bine temperat.
Podul soarelui este cartea unor înlănţuiri de momente şi reprezentări, de iluzii aşteptate şi transfigurate, ascendente şi prefabricate întrun cinévérité de transparenţe poetice, aprobate prin intuiţie şi sentimente, prin modelări şi trăiri. Întregul discurs al Veronicăi Balaj se prefigurează întrun ludic al seriozităţii estompate în limbaj, ermetizate în încercarea de a dezlipi condiţia umană de gest şi idee, de materie şi mimetism, rămânând, astfel, undeva în interior, o aşteptare de răspunsuri, de poveşti, prin care se transcende realitatea. Poezia pe care Veronica Balaj o defineşte în insularitatea solară a cinévérité – ului constituie un joc al contradicţiilor suprapuse şi reflexive, este acel „ nimic rău” care nu ştirbeşte din amplitudinea formei şi a sensului, iluziei şi imaginii, „o sumedenie/ de subînţelesuri” şi derulări înscenate. Aşadar, este intenţia aproape sublimă de a vâna simţăminte şi „văpăi rătăcite”, acea revenire în organicitatea spectaculară a mirosului „de mere pârguite”, prin prefacerea vocilor interne şi dorinţelor rămase să irumpă „din ochiuri de fântână” în acea mişcare şerpuitoare ce „place la nebunie/ până şi şerpilor”, totul întrun întreg al jocului care prinde, se succede senzualităţii fiecărei reprezentaţii „dea viaţa”: „o sumedenie/ de subînţelesuri izbăvitoare/ mă apără/ nimic rău nu ştirbeşte/ minutul/ cât jocul mă prinde,/ vânez simţăminte,/ văpăi rătăcite/ din ochiuri de fântână/ stearpă,/ leşin, mă declar senzuală/ asta place la nebunie/ până şi şerpilor care,/ se despieliţează lascivi,/ prin mirosul/ de mere pârguite.” (Dea viaţa) Iată, o luminare a insularităţii în limbaj şi metaforă a transcenderii, o solaritate a iluziei şi imaginarului, întrun cinévérité al deducţiei şi scenariilor, un pod al soarelui peste inima luminii estetice!
capriciu al recunoaşterii şi al reîntâlnirii în paradigmă a nesiguranţei, a fantazării şi a fantastului, încă nejustificate, al căror destin este organizat de umbrele agitate şi strâmbe, de ispitirea în dansul prelungit dincolo de aşteptarea nocturnă, de fragilitatea umană şi dorinţă, de trăire şi abscons al situaţiei limitate la iubirea salvatoare: „braţele nopţii/ peste noi/ desenează copaci fragili,/ fără nume/ nopţi târzii, trăite/ sau înecat/ în apa de tăciune/ aşteptăm/ să ne ia de mână un zeu/ umbre agitate, strâmbe,/ ne ispitesc pe cale/ poatear trebui să ştim/ dansul/ iubirii salvatoare.” (Capriciu vital) Sonul grav, sugrumat al euforiei cuplului, regăsit şi împlinit în fragilitatea existenţială, este reflectat camuflat de „un clopot la mal”, element care amplifică justeţea actului ritmicităţii artistice. Astfel, prezenţa heruvimului aduce o cădere din spaţiile organicului, zarva poetică devine „semn confidenţial” al rupturii, jumătăţile sunt, rând pe rând, subsumate unor „ape nenumite/ străine”. Chemarea poetică a Veronicăi Balaj se transpune întro siguranţă prezumtivă, pentru că verva verbului, care schiţează imagini „întro chemare fără hopuri”, reduce discursul la o comprehensibilă agonie, prelucrată şi prefăcută întro modelare ritmică de noi insularităţi, dispuse întro geometrie mitică şi efemeră: „un clopot la mal/ ritmează mersul unui heruvim ostenit/ deatâta zarvă/ pe pământ/ pasul tău de abur/ eun semn confidenţial/ şchiopătezi/ teacoperă ape nenumite/ străine…/ mă simt încă teafără/ şinvăpăiată/ mai cred întro chemare/ fără hopuri/ iau prima barcă salvatoare,/ ierburi tămăduitoare,/ un far de rezervă/ doar, doar, vom afla/ o nouă Atlantidă.”
Cinévérité al decupării filmice edenice, poemul Eden reinventat conturează o geografie a recuperabilei dorinţe primordiale, strămutate în spaţiul unei oglinzi reflectate în magma transparentă a năzuinţei, ce se reduce la nesiguranţă, la o solaritate ce rămâne, mereu, în afara reprezentării, pentru că jocul Veronicăi Balaj este un acord simpatetic cu plurivalenţele unei moşteniri a iluziei şi iluzionării, a aşteptării aflate în suspendare, întrun erotic încarcerat între cuvântul mitic şi realitatea condiţiei umane, irumpte în „sămânţa discordiei lumeşti”: „Adam şi Eva/ strămoşii,/ păşesc prin limpezimea/ unei oglinzi/ ovale/ prelungită foarte/ în contur moale, nesigur/ se ţin de mână/ pare o desăvârşită iubire/ şi teamă/ undeva,/ sămânţa discordiei lumeşti/ a dat în clocot/ despărţindui.” Modelul edenic al prefigurării artistice devine aritmetică a primordialului, a acelei intenţii de a transgresa alfabetul nuntirii în vid, în golul care pare că „a dat în clocot”. Poziţia ecoului şi egoului este delimitată de „întâlnirea paşilor”, de acea Evă care caută la nesfârşit bărbatul primordial, este un discurs al adamizării, forjate în blestemul noilor existenţe umane, în perversitatea şarpelui şi dorinţa de a transcende condiţia, prin scoaterea din coaste a altor Eve, aceleaşi fantasme ce succed lipsei de identitate: „nu ştiau să numere/ şi nu miau lăsat/ moştenire/ măcar o aritmetică primară/ despre/ întâlnirea paşilor/ şi urma lăsată/ pe calea iniţiatică/ Eva încă mai caută/ bărbatul primordial/ singurătateai vampiră/ o strânge de şale, de răsuflare/ Edenul e toropit/ deatâta lumină/ ceremonioasă/ Adam, pătimaş/ ar vrea săi fie scoase din coaste/ Eve/ care nau săvârşit/ blestemul dea fi/ bondoace ori schiloade/ palide, pătate de vreme/ încreţite,/îi este dor/ chiar şi de şarpele/ tăinuitor pervers.” Reinventarea edenică este act al justificării opoziţiei criptice din structura cuplului, ce se caută şi caută o altă cale de ieşire din blestemul rămânerii în identitatea izolării şi a lipsei de reflexivitate, este acea inocenţă care cuprinde efemeritatea umană, o reprezintă şi o intuieşte întrun dor de dinamica fluidă a şerpuirii. Dansul în focusul transparenţelor poetice propune diversitatea unei rupturi de mit, prin învăţarea unui alt spectacol, acela al sciziunii „deatâta lumină/ ceremonioasă”, se identifică un actor al joncţiunii cu matricea săvârşirii unei retrageri în singurătatea vampirică, în solitudinea ce proiectează Eve, ce transcend condiţia universală a nesiguranţei, a incertitudinii.
Volumul Veronicăi Balaj, Podul soarelui , publicat la Editura Fundaţiei pentru Cultură ş i Învăţământ IOAN SLAVICI, Timişoara, 2011, se constituie întrun ecouargument al dispoziţiei elective pentru elementul insolit al subiacentului act art ist ic al reflexivităţii asupra elementului estetic al probabilităţii împlinirii, efective şi afective, în acel cinévérité a l med i t a ţ i e i d e p ro f und i s . Modalitatea poetică a transparenţei se succede unui imanent joc al unei cinematografii exterioare, ce se suprapune unei intenţii interne de a se dezlipi de prefacerea materiei lirice în act al responsabilităţii acelei solarităţi, aşteptate şi comprehensibile, în însăşi posibilitatea devenirii în matricea trăirii şi a drumului sibilinic spre „o cale necunoscută”. Reflecţia cinévérité – ului se inserează în acel aspect al unei iluzionări în paradigma orfică a traversării cercului mundan al ireversibilei toarceri în golul existenţial al metamorfozei în spatele cortinei necenzurate a logosului, a ficţiunii poetice, prin care se realizează coborârea spre un întreg al predispoziţiei unei mimetice minuni, care „să ne vindece de teamă/ şi tăcere”. Arcuirea estetică a Orfeului mundancelest propusă de Veronica Balaj, peste timpii plurivalenţi, este o coagulare de poetică a transparenţei şi a imaginilor ce se reîntorc în acelaşi locus mundi, guvernat dintrun ceva, delimitat de identitate şi cuvânt, de gest şi sens, întrun captatio benevolentiae restrictiv al altei prezenţe tutelare: „Se făcea că Orfeu/ coborâse de undeva/ sau din lună/ sau din viaţa de apoi/ ne înşiruise pe toţi/ cu ochii/ spreo cale necunoscută/ şedeam cuminţi/ aşteptând un semn/ poateo minune/ să ne vindece de teamă/ şi tăcere.” (Orfeu) Drumul incognito al porumbeilor poştaşi, care „nu mai erau nicăieri”, sfârşeşte în acel cânt al memoriei, ce se doreşte a fi restituire de intuiţii şi scenarii posibile, de idei şi focusuri, restituite în „palma lumii”, în universul dedus din starea internă de reflecţie asupra trecerii, nesigure, spre taina organică a singurătăţii. Puntea ce leagă necuviinţa derulării fictive şi organicitatea plastică a metaforei, pe care vocea femininului transcendental o percepe dincolo de universul propriu, este acel acolo unde corpusurile lirice se întrepătrund, în teatralitatea demascată, ce se iniţiază între Hamlet şi York, în exteriorul denunţat întrun scenariu prin care se decupează intuiţia celui aflat în absenţă: „norii coborâseră în palma lumii/ eu singurămi luasem/ necuviinţa/ să cânt/ îmbrăcată în ploaie/ înnodam un vers/ despre Hamlet şi York/ dar am fost/ scoasă din rând.”
„O nouă Atlantidă” devine, în discursul Veronicăi Balaj, un act al prezumţiei revenirii în insularitatea poetică a curgerii spre un nedefinit punct iluzoriu, acolo unde capriciul transfigurării ţine de o deducţie a dinamicii punerii în abisalitatea recunoscută de cinévérité – ul fragmentării paşilor fantasmagorici pe materia fluidă, pe acea nuanţă a unei prezenţe ce nu se vrea reflexivă, ci transparentă, fragilă, „Malul mării subţire”, înţeleasă ca o rotire în mereu aceeaşi fantasmă, regăsită „întro răsuflare calmă/ de corp juvenil, solitar.” Inocenţa trăirii reflexive devine o calmă obsesie a imaginarului cuplu, a vocilor solitare ce pare că se regăsesc în solitudinea momentului reprezentării, întro juvenilitate de fiecare dată predispusă să oficieze agonia pauzei de respiraţie. Este acel
Transparenţa poetică, pe care o propune Veronica Balaj prin intuiţia plastică a metaforei heruvimului ce se reîntoarce în metamorfoza ecuaţiei ermetice din „clepsidra/ cu iz/ de grădină arată”, se constituie în act al revenirii la succinta scurgere a timpului, ce nu reuşeşte să aibă răbdarea toarcerii întrun exterior al nuntirii cu fluiditatea, „semne de ploaie”, cu modelul ce transcende în ogorul cu nuanţă serafică. Durerea captivă a eului, „eu, îngerul”, aflat în suspendare, se delimitează, subiacent, de proiecţia „îngerului înhămat/ la plugul din hambar”, prin susţinerea unei noi identităţi, derulate în cinévérité – ul propriei deveniri prin curgerea ruginii, prin opinteala bietului înger, pentru că jocul, camuflat în paradigma măştii mereu ermetizate, construieşte „forma din pământ,/ apă, şinceput de verde”, elemente ale unei noi primordialităţi, organice, prin aratul transfigurării pe care celălalt, prezenţă simbolică, netutelară „o măsura/ cu aripa”: „Semne de ploaie/ în clepsidra/ cu iz de grădină arată…/ toată ziulica,/ eu, îngerul, / eu, îngerul,/ la arat/ de unde să ştiu/ că mă vor durea/ muşchii în halul ăsta?/ îngerului înhămat/ la plugul din hambar/ îi curgea rugina/ se opintea, bietul,/ malinta/ dar nu reuşeam să ţin în frâu/ brazdele,/ (forma din pământ,/ apă, şinceput de verde)/ când isprăvi de arat/ ogorul părea/ serafic/ iar el o măsura/ cu aripa/ eu adormii”. Este o solitudine muzicală, de fiecare dată concepută în mrejele unei făpturi răsfrânte, al unui chip dispersat, în fapt, o iniţiere în absenţă „can probă la ceasornicar”, acolo unde „respiraţia sa mutat”, prin gest şi mimesis al redevenirii. Dinamismul poetic, „ochii mi se plimbă”, gestul matern al sonurilor străine, „vorbe deaiurea”, zbaterea inocentă a râsului în interiorul lipsit de idee, „râsul se zbate”, ploaia ce nu conteneşte să definească jocuri nefamiliare de „flacără cerească”, sunt concentrate întrun mimetism flexionar, de vocabule ale unui limbaj ce uneşte şi desparte, în acelaşi timp, materia, organicul şi trupescul, carnalul şi evocarea, dorinţa şi reflexia, gestul şi condiţia „în afară/ ochiuri adânci, absurde”, întro zicere a eului stingher, reflexiv şi intuitiv. Poezie a metamorfozei şi mise en abîme – ului transparenţelor, Cu îngerul la arat este vocea internă a suplimentului de căutare şi regăsire a celuilalt prin sine, este o modelare a mimării unei acţiuni prin reprezentare, precum şi o ieşire din scenă heruvimică, prin atracţia şi respingerea identităţii. Aşadar, discursul Veronicăi Balaj este acela al predispoziţiei cinematografice, prin care se accentuează gravitatea condiţiei umane, a organicului ce răspunde, în tăcere, absconsului.
Povestea despre aşteptare devine simbol al cinévérité – ului unei reprezentări, ce parcurge mitul prin acea geografie a spiritualităţii, a femininului, ce nu opreşte toarcerea firului Ariadnei la un simplu gest, ţesut „din firele părului tău”, ci provoacă înscenarea unei piese, cu legături şi dorinţe exterioare, cu fiinţări aproape împlinite în act al limbajului trăirilor, al acelor sentimente cenzurate, metamorfice, acolo unde „stai/ şinfloreşti spre ofilire/ peostrovul/ cu maluri mişcătoare”. Despre aşteptare. Poveste este lirismul unor străfulgerări, continuate în spatele cortinei şi al măştilor, evocate întro „aşteptarechemare”, în cânt al mării, regăsit „în parabole false”. Demersul poemului are, parcă, fragilitatea unui bulgăre de zăpadă, mereu transparent în simbolurile ce sfătuiesc în şoapte „apele/ întrun legământ bizar”, o inventivă operă de artă, paradox al percepţiei şi al motivaţiei imaginarului, prin care femeia straniei prezenţe „împleteşte din părul tăiat/ chipul lui Ulise/ (drag)”. Nocturnul „în cârdăşie cu marea” fiinţează fantasma mitologică încă statornică, încă prea implicată întrun alt joc cu iluziile, astfel, săgetarea în chipul care „prinde viaţă”, „bântuie ferestrele”, „dă târcoale casei” ori „alungă sperietoarea din grădină”, înseamnă un model al iniţierii în aşteptare, în absenţă, totul fiind subsumat prelungirii dorului scindat spre „barca singură porneşte/ în larg”, spre călătoria inversă, spre un continuum rămas în acel departe, căruia eroul Ulise este chemat săi vină de hac: „Femeie, femeie,/ stai/ şinfloreşti spre ofilire/ peostrovul/ cu maluri mişcătoare/ nai vrea/ să ţeşi din firele părului tău/ o aşteptarechemare?!/ îi cântă
Veronica Balaj: cinévérité-ul transparenţelor poetice
Petru HAMAT
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA24 CRONICA 25
şi nepieritoare. Iar de rememorat, slavă Domnului! că, în ceea ce îl priveşte pe cronicarul Miron Costin, chiar sunt multe noutăţi de spus, mai ales acum în noul context cultural european din care facem parte.
Dacă ar fi să ne oprim doar la monumentala “Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent” a lui George Calinescu, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, editată în 1941 şi reeditată, prin grija lui Iosif Constantin Drăgan, în 1980, vom regăsi în ea, notate, cu preţuire şi admiraţie, idei de referinţă ale marelui critic cu privire la epoca veche, de început a literaturii române de ev mediu întârziat (sec.XVIXVIII), subliniind că opera cronicarului Miron Costin este: “deschizătoare de noi drumuri în literatura careşi contura atunci profilul”. Si tot Călinescu menţiona cu autoritate: “Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai nutreşte din concreteţea individuală a cuvintelor...Miron Costin observă sistematic, compune şi ceea ce iese de sub pana sa, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte. Nu mai avem dea face cu o cronică în desfăşurarea normală a unei epoce. Lungimea valului epic este simbolizată prin capătul însuşi al frazei puse la nesfârşirea imperfectului. Descripţia este atentă şi constructivă. Cronica lui Miron Costin este un adevărat roman plin de acele amănunte familiare care dau viaţă lucrurilor moarte”. In viziunea lui Călinescu, un merit deosebit al lui Miron Costin îl reprezintă sintaxa literară: “Cu el, sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Referinduse la capodopera lui Miron Costin, “De neamul moldovenilor cartea pentru descălecatul deʹ ntăiu a ţerei Moldovei şi a neamului moldovenesc”, ieşită din impulsul polemic de a răspunde “pizmaşilor neamului acestor ţări, zavistnicilor lui care încearcă să tălmăcească după cum vor, cuvinte ale limbii”, Călinescu subliniază statornica iubire a lui Miron Costin pentru limba şi neamul lui: “Stă doar numele cel vechiu ca un temeiu neclintit, deşi adaog, ori vremele îndelungate, ori ca străinii adaog şi alte denumiri, iar cel ce este rădăcină nu se mută, şi aşa este şi acestor ţeri, adică ţerii noastre Moldovii şi ţerei Munteneşti, numele cel drept de moşie este Român”. Cam aceleaşi idei înălţătoare de limbă şi neam lea aşternut Miron Costin şi în limba polonă, întrun poem dedicat regelui Ioan al IIIlea Sobieski, fapt ce dovedeşte cu prisosinţă nestrămutata sa credinţă în aceste valori perene.
Aprecierile autorizate ale lui George Călinescu asupra contribuţiei de seamă adusă, prin opera sa, de către cronicarul Miron Costin “în conturarea profilului limbii şi literaturii româneşti”, au fost întărite, dea lungul timpului, şi de către alţi însemnaţi critici literari, care sau aplecat şi ei cu mare atenţie şi consideraţie peste scrierile de esenţă ale marelui cronicar, între care, Nicolae Manolescu, scoţând, la lumina prezentului, noi şi noi “nestemate giuvaericale” care împodobesc cu strălucire această nemuritoare operă ce nea lăsato, ca moştenire, Miron Costin.
Acum, la Iaşi, de 125 de ani încoace, de pe înaltul său piedestal, cronicarul Miron Costin citeşte cu solemnitate oricărui trecător care vrea să le asculte, filele Istoriei Moldovei, ieşite de sub pana sa măiastră, în urmă cu... 338 de ani!
Privind cu admiraţie măreţia acestui monument, ieşeanul, turistul român sau de pe mapamond, este cuprins, cu siguranţă, de acea senzaţie lăuntrică de care a fost cuprins, la vederea sa, şi maestrul Nicolae Tonitza (1886 1940), pe care a şi exprimato în cuvinte:
„Cea mai reuşită statuie, din câte sau ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pitorească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Si, mai cu seamă, e decorativă şi perfect încadrată în decorul înconjurător...”
Aşadar, şi acum, la 125 de ani de la dezvelirea lui şi tot mereu de aici încolo, să ne reculegem, cu admiraţie şi plecăciune, la monumentul şi mormântul cronicarului Miron Costin, aducândui cu simţire, prinosul recunoştinţei noastre pentru zbaterile fiinţei sale pentru iubirea lui neţărmurită de limbă şi neam.
participanţi din ţară şi de peste hotarele ei. Ea a început cu intonarea unui înălţător Marş închinat lui Miron Costin, compus special de către Gavril Muzicescu. Au urmat evocările de substanţă ale lui Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia şi Vasile Pogor care au subliniat însemnata contribuţie adusă de complexa personalitate a marelui cronicar limbii şi culturii româneşti, în contextul lor european.
Potrivit presei vremii, dezvelirea impozantului monument, înalt de 6,5 m, a extaziat imensa mulţime adunată la festivitate, care, la vederea cronicarului, “a izbucnit în urale prelungite”. De pe piedestalul statuii, cronicarul Miron Costin se înfăţişa publicului participant cu întreaga distincţie a personalităţii sale, fiind surprins de către sculptor întro atitudine specifică cărturarilor vremilor trecute: purtând caftan pe cap, barbă şi plete, îmbrăcat în veşminte de epocă, peste care şia pus o mantie lungă, fără mâneci, căptuşită cu blană pe margini, ţinând în mâna stângă un hrisov, iar în mâna dreaptă o pană cu care scrie Istoria Moldovei. Spatele cronicarului se sprijină pe trei volume de cărţi, simbol al operei sale nemuritoare, încrustată definitiv în conştiinţa, limba şi literatura românească.
Un fapt curios: după 1989, a dispărut subit(!) pana cronicarului. Ne mai fiind găsită, a fost înlocuită, prin grija Primăriei Iaşi.
Pe soclul trapezoidal din gresie al statuii se distingeau, prin măiestria lor, cele patru basoreliefuri, realizate de Hegel, care împodobeau laturile acestuia. Pe placa votivă din faţa monumentului se putea citi: “Lui MIRON COSTIN 1633 1691 Naţiunea română recunoscetoare. Principalii contributori: Msa regele Carol I, numele a 22 de oraşe şi numele institutelor şi persoanelor care au contribuit de la 200 lei în sus”.
Pe latura dreaptă, basorelieful “MIRON COSTIN CETIND LA CURTEA REGELUI JOAN III” îl înfăţişează pe cronicar la curtea regelui polon Ioan al IIIlea Sobieski citind lucrarea sa “Istorie în versuri polone despreMoldova şi Tara Românească”, pe care a scriso la dorinţa acestuia şi căruia ia şi dedicato, în iulie 1684.
Pe latura stângă, basorelieful “ARESTAREA LUI MIRON COSTIN” înfăţişează scena arestării cronicarului la casa sa din Barboşi de către trimişii domnitorului Ctin Cantemir, care lau dus la Roman, unde, potrivit “pricazului domnesc”, a fost decapitat, ca şi fratele său, Velicico.
Pe latura din spate, încadrată întro cunună de laur, următoarea pisanie menţiona:
“În anii 1888 luna august în al 22lea al domniei majestăţilor sale Carol I regele României şi regina Elisaveta, prin contribuţiune publică sʹa ridicat în Iaşi acest monument, sub care naţiunea română a depus, cu veneraţiune, osemintele aflate în mormîntul familiei Costin din beserica dela Brănişteni judeţul Roman, odineoară Barbescii. Comitetul organizator subscrierei Preşedinte: Mihail Kogălniceanu Membri: N. Culianu I. Calenderu N. Gane B.P. Hasdeu N. Ionescu Melchisedec episcop de Roman Titu Maiorescu Leon Negruţi A PapadopuloCalimah D. Sturdza C. Stancescu şi secretar: V.A. Urechia”.
Participanţilor lea fost difuzată publicaţia “Miron Costin”, editată prin grija Comitetului de organizare, care, după această impresionantă festivitate de dezvelire a statuii cronicarului Miron Costin, a organizat, în zilele următoare ale lui septembrie 1888, în toată Moldova, semnificativele “Serbări costiniene”, prinos de recunoştinţă adus marelui cărturar.
Au trecut de atunci 125 de ani, prilej de rememorare, în “spiritul tradiţei ieşene”, a unei “file de cronică” ale istoriei glorioase a Cetăţii, vie
pentru realizarea monumentului propus, deschizând o listă de subscripţie, aşa cum sa procedat anterior şi în cazul statuii ecvestre a legendarului Domnitor, Stefan cel Mare, dezvelită la 5 iunie 1883.
Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să subliniem aplecarea plină de interes a lui Vasile Alexandrescu Urechia (1834 1901), istoric, scriitor, om politic şi membru fondator al Academiei Române, spre cunoaşterea în profunzime a scrierilor lui Miron Costin, ale cărui opere complete, în 4 volume, lea publicat, în 1884(2 vol.) şi în 1886(2 vol.), cum şi a stăruinţelor lui pentru aflarea mormântului cronicarului. Imediat, după identificarea acestuia la cimitirul bisericii Barboşi de lângă Roman, V.A.Urechia sa adresat episcopului de Roman, Melchisedec, rugândul să accepte conducerea unui Comitet de iniţiativă pentru ridicarea, la Roman, a unei statui a lui Miron Costin. Cu înţelepciune, acesta la sfătuit pe Urechia că cel mai bun loc de amplasare a unei astfel de statui, reprezentândul pe marele cărturar, este oraşul Iaşi, astfel că iniţiatorul, în demersul său asiduu, sa adresat lui Mihail Kogălniceanu, o deosebită personalitate politică şi culturală a timpului.
La sugestia lui S. Carnot, Societatea a înaintat comanda către talentatul sculptor de origine poloneză, Wladimir C. Hegel, şcolit la Paris, profesor de sculptură, din 1885, la Scoala de Belle Arte din Bucureşti, care cunoştea destul de bine viaţa marelui cronicar moldovean, îndeosebi, pe cea din îndelungata ei perioadă poloneză. Acesta, meticulos, cercetând cu atenţie vechi cronici moldoveneşti şi poloneze, cum şi alte izvoare de inspiraţie, sa oprit la portretul lui Miron Costin existent în Biserica Teodoreni din Burdujenii Sucevei, găsindul cel mai potrivit pentru concepţia artistică a statuii cronicarului.
Preţul negociat de V.A.Urechia cu sculptorul, la Paris, a fost fixat la 18000 lei aur, la care se mai adăuga suma de 3660 lei aur, diferenţa de curs valutar. In baza acestui preţ maestrul Hegel se obliga să livreze statuia propriu zisă, turnată în bronz şi înaltă de 3 metri, cum şi patru basoreliefuri, cu care urma să se înfrumuseţeze soclul monumentului, două dintre ele reprezentând momente semnificative din viaţa şi opera cronicarului.
Soclul acestei statui a fost conceput şi realizat de către arhitectul Nicolae Gabrielescu, întro strânsă legătură şi punere de acord cu sculptorul ei. Amplasamentul statuii lui Miron Costin a fost stabilit de către Primăria Iaşi în Piaţa Pomului Verde, cam în locul unde se afla pe vremuri casa cronicarului(acum în faţa Filarmonicii). Cum strângerea de fonduri publice necesare, de 33060 lei,“şchiopăta”, aşa cum a rezultat din minuţiosul Raport asupra situaţiei financiare a fondului “Statuia nemuritorului Cronicar”, prezentat, la 1 ianuarie 1888, de V.A Urechia în faţa Societăţii, salvarea a venit din partea regelui Carol I, care a subscris suma importantă, de 10000 lei, care mai era necesară şi cu care sa putut duce la bun sfârşit aceast dorit monument, bineînţeles, cu menţionarea donatorului pe piedestalul ei; aceasta fiind prima acţiune a din “planul Regelui Carol I”, de cucerire a stimei şi preţuirii ieşenilor, “încolţit” în minte, încă din 1883, la develirea statuii Marelui Stefan.
Astfel, la 12 iunie 1888, sau adus la Iaşi, de către V.A.Urechia, după ce au fost dezgropate din cripta familiei Costin de pe moşia BrănişteniBarboşi, osemintele lui Miron Costin şi ale fratelui său, Velicico, ucişi mişeleşte în 1691, care, în urma unei înălţatoare slujbe religioase, au fost depuse la baza soclului, peste care sa pus piatra fundamentală a monumentului şi locul a fost îngrădit cu un gard din fier forjat. Foarte puţini dintre ieşenii de astăzi cunosc acest ...“amănunt”.
Comanda fiind terminată, soclul acesteia nefiind încă finisat, statuia lui Miron Costin a fost, iniţial, expusă şi admirată de bucureşteni în holul Atheneului Român, recent inaugurat (1888); măreţul edificiu împlinind, iată, 125 ani!
In vederea develirii impozantului monument, Societatea “Miron Costin”, sub deviza plină de semnificaţie: “Naţiunea română este recunoscătoare”, a pregătit un amplu Program al inaugurării. Potrivit acestuia, festivitatea grandioasă de dezvelire a statuii lui Miron Costin, după cum sa menţionat, a avut loc la 18/30 septemvrie 1888, în mijlocul unei mulţimi uriaşe şi entuziaste, de peste zece mii de
O “incursiune” îndrăzneaţă, utilizând tehnica “teleportării în timp”, făcută în societatea ieşeană din a doua jumătate a secolului al XIXlea, near înfăţişa, cu generozitate, o viaţă dinamică şi efervescentă a locuitorilor Cetăţii de pe cele 7 coline ale sale, plină de prefaceri înnoitoare şi de împliniri sub toate aspectele trăirii ei.
Implinirea idealului de Unire a Principatelor Române, din 1859, înfiinţarea la Iaşi, în 1860, a primei Universităţi româneşti, apariţia Societăţii “Junimea”, de renumele căreia se leagă nemijlocit înflorirea culturii naţionale, obţinerea Independenţei de Stat, din 1877, au coagulat toate forţele creative ale Cetăţii ieşene, străveche şi recunoscută vatră de istorie şi cultură românească, spre instatuarea unui “spirit ieşean” inconfundabil, specific şi astăzi “Dulcelui Târg”, generator de idei şi fapte măreţe ce au adăugat şi continuă să adauge, menţinând tradiţia acestui “spirit al locului”, noi şi pilduitoare file în Cronica sa, aurită şi colbuită” de secolele fiinţării sale.
Fără îndoială, un reper de prestigiu, atribuit “spiritului vechii Capitale a Moldovei”, îl reprezintă, cu siguranţă, tradiţia împământenită şi mereu cultivată, de rememorare ale filelor istoriei sale glorioase şi de adâncă recunoştinţă pentru toţi acei “oameni ai Cetăţii” care nau precupeţit trudă “de cuget, simţire şi faptă” pentru consemnarea lor. Scoaterea “la lumina prezentului” a acestor f i l e d e c ron i c ă i e ş e ană , îngălbenite în timp, dar pline de strălucirea lor neştearsă, nu f a c e a l t c e va d e c â t s ă sublinieze, cu preţuirea cuvenită, că tradiţia este expresia dăinuirii pe acest pământ şi un bun exemplu pentru viitorime.
Aşadar, să ne aplecăm cu simţire peste fila cronicii ieşene, datată pe “răbojul vremii trecătoare”: 18/30 septemvrie 1888, înscrisă cu majuscule în urmă cu 125 de ani. Din ea aflăm, cu uimire şi satisfacţie, că atunci, a avut loc, în prezenţa a peste 10 mii de participanţi, între care n u m e r o ş i s t u d e n ţ i bucovineni şi polonezi, grandioasa Festivitate a dezvelirii statuii cronicarului Miron Costin!
Ridicarea acestei impozante statui, turnate în bronzul recunoştinţei ieşenilor pentru marele, eruditul şi martirul cărturar al neamului, Miron Costin (1633 1691), deschizător de noi drumuri în istoriografia, limba şi literatura românească de început, prin scrierile sale de referinţă: Letopiseţul Tării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675), Cronica Moldovei şi Munteniei (1677), Poiema polonă, versuri în limba poloneză (1684) şi capodopera De neamul moldovenilor (168690), un simbol al conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru, a fost iniţiată de către Societatea “Miron Costin”, înfiinţată, la iniţiativa lui V.A. Urechia, la început de 1887, în vederea apropiatei comemorări bicentenare a martirajului său, din decembrie 1691, uneltit de domnitorul analfabet, Constantin Cantemir.
Avândul în frunte pe Mihail Kogălniceanu preşedinte şi în componenţa sa personalităţi de frunte ale culturii româneşti, între care: Al. Odobescu, V. Alecsandri, N.Gane, B.P. Hajdeu, N.Culianu, Melchisedec episcop de Roman,Titu Maiorescu, V. Pogor, Leon Negruzzi, D.Sturdza, C.Stăncescu şi secretar V.A. Urechia, Societatea “Miron Costin” şia propus strângerea de fonduri publice
Mihai CABA
istoria cetăţii istoria cetăţii
O filă de cronică a Cetăţii Ieşilor de acum 125 de ani în urmă
Arestarea lui Miron CostinMiron Costin la curtea Regelui Poloniei
CRONICA24 CRONICA 25
şi nepieritoare. Iar de rememorat, slavă Domnului! că, în ceea ce îl priveşte pe cronicarul Miron Costin, chiar sunt multe noutăţi de spus, mai ales acum în noul context cultural european din care facem parte.
Dacă ar fi să ne oprim doar la monumentala “Istorie a literaturii române de la origini şi până în prezent” a lui George Calinescu, personalitate enciclopedică a culturii şi literaturii române, editată în 1941 şi reeditată, prin grija lui Iosif Constantin Drăgan, în 1980, vom regăsi în ea, notate, cu preţuire şi admiraţie, idei de referinţă ale marelui critic cu privire la epoca veche, de început a literaturii române de ev mediu întârziat (sec.XVIXVIII), subliniind că opera cronicarului Miron Costin este: “deschizătoare de noi drumuri în literatura careşi contura atunci profilul”. Si tot Călinescu menţiona cu autoritate: “Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai nutreşte din concreteţea individuală a cuvintelor...Miron Costin observă sistematic, compune şi ceea ce iese de sub pana sa, mult mai puţin spontan, este rodul unei arte. Nu mai avem dea face cu o cronică în desfăşurarea normală a unei epoce. Lungimea valului epic este simbolizată prin capătul însuşi al frazei puse la nesfârşirea imperfectului. Descripţia este atentă şi constructivă. Cronica lui Miron Costin este un adevărat roman plin de acele amănunte familiare care dau viaţă lucrurilor moarte”. In viziunea lui Călinescu, un merit deosebit al lui Miron Costin îl reprezintă sintaxa literară: “Cu el, sintaxa literară apare începută şi cu desăvârşire încheiată, în stare de a exprima orice gând”. Referinduse la capodopera lui Miron Costin, “De neamul moldovenilor cartea pentru descălecatul deʹ ntăiu a ţerei Moldovei şi a neamului moldovenesc”, ieşită din impulsul polemic de a răspunde “pizmaşilor neamului acestor ţări, zavistnicilor lui care încearcă să tălmăcească după cum vor, cuvinte ale limbii”, Călinescu subliniază statornica iubire a lui Miron Costin pentru limba şi neamul lui: “Stă doar numele cel vechiu ca un temeiu neclintit, deşi adaog, ori vremele îndelungate, ori ca străinii adaog şi alte denumiri, iar cel ce este rădăcină nu se mută, şi aşa este şi acestor ţeri, adică ţerii noastre Moldovii şi ţerei Munteneşti, numele cel drept de moşie este Român”. Cam aceleaşi idei înălţătoare de limbă şi neam lea aşternut Miron Costin şi în limba polonă, întrun poem dedicat regelui Ioan al IIIlea Sobieski, fapt ce dovedeşte cu prisosinţă nestrămutata sa credinţă în aceste valori perene.
Aprecierile autorizate ale lui George Călinescu asupra contribuţiei de seamă adusă, prin opera sa, de către cronicarul Miron Costin “în conturarea profilului limbii şi literaturii româneşti”, au fost întărite, dea lungul timpului, şi de către alţi însemnaţi critici literari, care sau aplecat şi ei cu mare atenţie şi consideraţie peste scrierile de esenţă ale marelui cronicar, între care, Nicolae Manolescu, scoţând, la lumina prezentului, noi şi noi “nestemate giuvaericale” care împodobesc cu strălucire această nemuritoare operă ce nea lăsato, ca moştenire, Miron Costin.
Acum, la Iaşi, de 125 de ani încoace, de pe înaltul său piedestal, cronicarul Miron Costin citeşte cu solemnitate oricărui trecător care vrea să le asculte, filele Istoriei Moldovei, ieşite de sub pana sa măiastră, în urmă cu... 338 de ani!
Privind cu admiraţie măreţia acestui monument, ieşeanul, turistul român sau de pe mapamond, este cuprins, cu siguranţă, de acea senzaţie lăuntrică de care a fost cuprins, la vederea sa, şi maestrul Nicolae Tonitza (1886 1940), pe care a şi exprimato în cuvinte:
„Cea mai reuşită statuie, din câte sau ridicat pe pământul ţării româneşti este, fără tăgadă, statuia cronicarului Miron Costin, din Iaşi. Esteţii sunt unanimi în această părere. Este cea mai reuşită, fiindcă îndeplineşte toate calităţile ce se cer unui monument public. E elocventă, fără să fie zbuciumată. E ireproşabilă ca forme anatomice şi ca proporţii. E ideal adaptată la un soclu cu o arhitectură pitorească şi cuminte. E documentat costumată. E expresivă şi sugestivă. Si, mai cu seamă, e decorativă şi perfect încadrată în decorul înconjurător...”
Aşadar, şi acum, la 125 de ani de la dezvelirea lui şi tot mereu de aici încolo, să ne reculegem, cu admiraţie şi plecăciune, la monumentul şi mormântul cronicarului Miron Costin, aducândui cu simţire, prinosul recunoştinţei noastre pentru zbaterile fiinţei sale pentru iubirea lui neţărmurită de limbă şi neam.
participanţi din ţară şi de peste hotarele ei. Ea a început cu intonarea unui înălţător Marş închinat lui Miron Costin, compus special de către Gavril Muzicescu. Au urmat evocările de substanţă ale lui Mihail Kogălniceanu, V.A. Urechia şi Vasile Pogor care au subliniat însemnata contribuţie adusă de complexa personalitate a marelui cronicar limbii şi culturii româneşti, în contextul lor european.
Potrivit presei vremii, dezvelirea impozantului monument, înalt de 6,5 m, a extaziat imensa mulţime adunată la festivitate, care, la vederea cronicarului, “a izbucnit în urale prelungite”. De pe piedestalul statuii, cronicarul Miron Costin se înfăţişa publicului participant cu întreaga distincţie a personalităţii sale, fiind surprins de către sculptor întro atitudine specifică cărturarilor vremilor trecute: purtând caftan pe cap, barbă şi plete, îmbrăcat în veşminte de epocă, peste care şia pus o mantie lungă, fără mâneci, căptuşită cu blană pe margini, ţinând în mâna stângă un hrisov, iar în mâna dreaptă o pană cu care scrie Istoria Moldovei. Spatele cronicarului se sprijină pe trei volume de cărţi, simbol al operei sale nemuritoare, încrustată definitiv în conştiinţa, limba şi literatura românească.
Un fapt curios: după 1989, a dispărut subit(!) pana cronicarului. Ne mai fiind găsită, a fost înlocuită, prin grija Primăriei Iaşi.
Pe soclul trapezoidal din gresie al statuii se distingeau, prin măiestria lor, cele patru basoreliefuri, realizate de Hegel, care împodobeau laturile acestuia. Pe placa votivă din faţa monumentului se putea citi: “Lui MIRON COSTIN 1633 1691 Naţiunea română recunoscetoare. Principalii contributori: Msa regele Carol I, numele a 22 de oraşe şi numele institutelor şi persoanelor care au contribuit de la 200 lei în sus”.
Pe latura dreaptă, basorelieful “MIRON COSTIN CETIND LA CURTEA REGELUI JOAN III” îl înfăţişează pe cronicar la curtea regelui polon Ioan al IIIlea Sobieski citind lucrarea sa “Istorie în versuri polone despreMoldova şi Tara Românească”, pe care a scriso la dorinţa acestuia şi căruia ia şi dedicato, în iulie 1684.
Pe latura stângă, basorelieful “ARESTAREA LUI MIRON COSTIN” înfăţişează scena arestării cronicarului la casa sa din Barboşi de către trimişii domnitorului Ctin Cantemir, care lau dus la Roman, unde, potrivit “pricazului domnesc”, a fost decapitat, ca şi fratele său, Velicico.
Pe latura din spate, încadrată întro cunună de laur, următoarea pisanie menţiona:
“În anii 1888 luna august în al 22lea al domniei majestăţilor sale Carol I regele României şi regina Elisaveta, prin contribuţiune publică sʹa ridicat în Iaşi acest monument, sub care naţiunea română a depus, cu veneraţiune, osemintele aflate în mormîntul familiei Costin din beserica dela Brănişteni judeţul Roman, odineoară Barbescii. Comitetul organizator subscrierei Preşedinte: Mihail Kogălniceanu Membri: N. Culianu I. Calenderu N. Gane B.P. Hasdeu N. Ionescu Melchisedec episcop de Roman Titu Maiorescu Leon Negruţi A PapadopuloCalimah D. Sturdza C. Stancescu şi secretar: V.A. Urechia”.
Participanţilor lea fost difuzată publicaţia “Miron Costin”, editată prin grija Comitetului de organizare, care, după această impresionantă festivitate de dezvelire a statuii cronicarului Miron Costin, a organizat, în zilele următoare ale lui septembrie 1888, în toată Moldova, semnificativele “Serbări costiniene”, prinos de recunoştinţă adus marelui cărturar.
Au trecut de atunci 125 de ani, prilej de rememorare, în “spiritul tradiţei ieşene”, a unei “file de cronică” ale istoriei glorioase a Cetăţii, vie
pentru realizarea monumentului propus, deschizând o listă de subscripţie, aşa cum sa procedat anterior şi în cazul statuii ecvestre a legendarului Domnitor, Stefan cel Mare, dezvelită la 5 iunie 1883.
Pentru a respecta adevărul istoric, trebuie să subliniem aplecarea plină de interes a lui Vasile Alexandrescu Urechia (1834 1901), istoric, scriitor, om politic şi membru fondator al Academiei Române, spre cunoaşterea în profunzime a scrierilor lui Miron Costin, ale cărui opere complete, în 4 volume, lea publicat, în 1884(2 vol.) şi în 1886(2 vol.), cum şi a stăruinţelor lui pentru aflarea mormântului cronicarului. Imediat, după identificarea acestuia la cimitirul bisericii Barboşi de lângă Roman, V.A.Urechia sa adresat episcopului de Roman, Melchisedec, rugândul să accepte conducerea unui Comitet de iniţiativă pentru ridicarea, la Roman, a unei statui a lui Miron Costin. Cu înţelepciune, acesta la sfătuit pe Urechia că cel mai bun loc de amplasare a unei astfel de statui, reprezentândul pe marele cărturar, este oraşul Iaşi, astfel că iniţiatorul, în demersul său asiduu, sa adresat lui Mihail Kogălniceanu, o deosebită personalitate politică şi culturală a timpului.
La sugestia lui S. Carnot, Societatea a înaintat comanda către talentatul sculptor de origine poloneză, Wladimir C. Hegel, şcolit la Paris, profesor de sculptură, din 1885, la Scoala de Belle Arte din Bucureşti, care cunoştea destul de bine viaţa marelui cronicar moldovean, îndeosebi, pe cea din îndelungata ei perioadă poloneză. Acesta, meticulos, cercetând cu atenţie vechi cronici moldoveneşti şi poloneze, cum şi alte izvoare de inspiraţie, sa oprit la portretul lui Miron Costin existent în Biserica Teodoreni din Burdujenii Sucevei, găsindul cel mai potrivit pentru concepţia artistică a statuii cronicarului.
Preţul negociat de V.A.Urechia cu sculptorul, la Paris, a fost fixat la 18000 lei aur, la care se mai adăuga suma de 3660 lei aur, diferenţa de curs valutar. In baza acestui preţ maestrul Hegel se obliga să livreze statuia propriu zisă, turnată în bronz şi înaltă de 3 metri, cum şi patru basoreliefuri, cu care urma să se înfrumuseţeze soclul monumentului, două dintre ele reprezentând momente semnificative din viaţa şi opera cronicarului.
Soclul acestei statui a fost conceput şi realizat de către arhitectul Nicolae Gabrielescu, întro strânsă legătură şi punere de acord cu sculptorul ei. Amplasamentul statuii lui Miron Costin a fost stabilit de către Primăria Iaşi în Piaţa Pomului Verde, cam în locul unde se afla pe vremuri casa cronicarului(acum în faţa Filarmonicii). Cum strângerea de fonduri publice necesare, de 33060 lei,“şchiopăta”, aşa cum a rezultat din minuţiosul Raport asupra situaţiei financiare a fondului “Statuia nemuritorului Cronicar”, prezentat, la 1 ianuarie 1888, de V.A Urechia în faţa Societăţii, salvarea a venit din partea regelui Carol I, care a subscris suma importantă, de 10000 lei, care mai era necesară şi cu care sa putut duce la bun sfârşit aceast dorit monument, bineînţeles, cu menţionarea donatorului pe piedestalul ei; aceasta fiind prima acţiune a din “planul Regelui Carol I”, de cucerire a stimei şi preţuirii ieşenilor, “încolţit” în minte, încă din 1883, la develirea statuii Marelui Stefan.
Astfel, la 12 iunie 1888, sau adus la Iaşi, de către V.A.Urechia, după ce au fost dezgropate din cripta familiei Costin de pe moşia BrănişteniBarboşi, osemintele lui Miron Costin şi ale fratelui său, Velicico, ucişi mişeleşte în 1691, care, în urma unei înălţatoare slujbe religioase, au fost depuse la baza soclului, peste care sa pus piatra fundamentală a monumentului şi locul a fost îngrădit cu un gard din fier forjat. Foarte puţini dintre ieşenii de astăzi cunosc acest ...“amănunt”.
Comanda fiind terminată, soclul acesteia nefiind încă finisat, statuia lui Miron Costin a fost, iniţial, expusă şi admirată de bucureşteni în holul Atheneului Român, recent inaugurat (1888); măreţul edificiu împlinind, iată, 125 ani!
In vederea develirii impozantului monument, Societatea “Miron Costin”, sub deviza plină de semnificaţie: “Naţiunea română este recunoscătoare”, a pregătit un amplu Program al inaugurării. Potrivit acestuia, festivitatea grandioasă de dezvelire a statuii lui Miron Costin, după cum sa menţionat, a avut loc la 18/30 septemvrie 1888, în mijlocul unei mulţimi uriaşe şi entuziaste, de peste zece mii de
O “incursiune” îndrăzneaţă, utilizând tehnica “teleportării în timp”, făcută în societatea ieşeană din a doua jumătate a secolului al XIXlea, near înfăţişa, cu generozitate, o viaţă dinamică şi efervescentă a locuitorilor Cetăţii de pe cele 7 coline ale sale, plină de prefaceri înnoitoare şi de împliniri sub toate aspectele trăirii ei.
Implinirea idealului de Unire a Principatelor Române, din 1859, înfiinţarea la Iaşi, în 1860, a primei Universităţi româneşti, apariţia Societăţii “Junimea”, de renumele căreia se leagă nemijlocit înflorirea culturii naţionale, obţinerea Independenţei de Stat, din 1877, au coagulat toate forţele creative ale Cetăţii ieşene, străveche şi recunoscută vatră de istorie şi cultură românească, spre instatuarea unui “spirit ieşean” inconfundabil, specific şi astăzi “Dulcelui Târg”, generator de idei şi fapte măreţe ce au adăugat şi continuă să adauge, menţinând tradiţia acestui “spirit al locului”, noi şi pilduitoare file în Cronica sa, aurită şi colbuită” de secolele fiinţării sale.
Fără îndoială, un reper de prestigiu, atribuit “spiritului vechii Capitale a Moldovei”, îl reprezintă, cu siguranţă, tradiţia împământenită şi mereu cultivată, de rememorare ale filelor istoriei sale glorioase şi de adâncă recunoştinţă pentru toţi acei “oameni ai Cetăţii” care nau precupeţit trudă “de cuget, simţire şi faptă” pentru consemnarea lor. Scoaterea “la lumina prezentului” a acestor f i l e d e c ron i c ă i e ş e ană , îngălbenite în timp, dar pline de strălucirea lor neştearsă, nu f a c e a l t c e va d e c â t s ă sublinieze, cu preţuirea cuvenită, că tradiţia este expresia dăinuirii pe acest pământ şi un bun exemplu pentru viitorime.
Aşadar, să ne aplecăm cu simţire peste fila cronicii ieşene, datată pe “răbojul vremii trecătoare”: 18/30 septemvrie 1888, înscrisă cu majuscule în urmă cu 125 de ani. Din ea aflăm, cu uimire şi satisfacţie, că atunci, a avut loc, în prezenţa a peste 10 mii de participanţi, între care n u m e r o ş i s t u d e n ţ i bucovineni şi polonezi, grandioasa Festivitate a dezvelirii statuii cronicarului Miron Costin!
Ridicarea acestei impozante statui, turnate în bronzul recunoştinţei ieşenilor pentru marele, eruditul şi martirul cărturar al neamului, Miron Costin (1633 1691), deschizător de noi drumuri în istoriografia, limba şi literatura românească de început, prin scrierile sale de referinţă: Letopiseţul Tării Moldovei de la Aron Vodă încoace (1675), Cronica Moldovei şi Munteniei (1677), Poiema polonă, versuri în limba poloneză (1684) şi capodopera De neamul moldovenilor (168690), un simbol al conştiinţei latine şi al mândriei originii romane de neam a poporului nostru, a fost iniţiată de către Societatea “Miron Costin”, înfiinţată, la iniţiativa lui V.A. Urechia, la început de 1887, în vederea apropiatei comemorări bicentenare a martirajului său, din decembrie 1691, uneltit de domnitorul analfabet, Constantin Cantemir.
Avândul în frunte pe Mihail Kogălniceanu preşedinte şi în componenţa sa personalităţi de frunte ale culturii româneşti, între care: Al. Odobescu, V. Alecsandri, N.Gane, B.P. Hajdeu, N.Culianu, Melchisedec episcop de Roman,Titu Maiorescu, V. Pogor, Leon Negruzzi, D.Sturdza, C.Stăncescu şi secretar V.A. Urechia, Societatea “Miron Costin” şia propus strângerea de fonduri publice
Mihai CABA
istoria cetăţii istoria cetăţii
O filă de cronică a Cetăţii Ieşilor de acum 125 de ani în urmă
Arestarea lui Miron CostinMiron Costin la curtea Regelui Poloniei
CRONICA26 CRONICA 27
Societăţii îi revenea şi obligaţia de a întreţine lucrările pe o perioadă de doi ani, cu începere de la data procesului verbal al recepţiei provizorii complete. După semnarea contractului sa dat „semnalul verde”firmei Union Baugesellschaft pentru începerea lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului Iaşi.
Asaltul final al “Bătăliei pentru apa Iaşilor” execuţia proiectului de alimentare cu apă din sursa Timişeşti şi canalizării Iaşilor a fost realizată în perioada 19071911. Efectiv, lucrările au început însă la 6 aprilie 1907, evenimentul fiind marcat printro festivitate organizată chiar la locul viitoarei captări. Există numeroase documente care consemnează acest moment semnificativ din istoria dezvoltării oraşului Iaşi. Pe bună dreptate ziarul „Evenimentul” în numărul din 14 februarie 1907 menţiona: „Aducerea apei la Iaşi este cel mai mare eveniment din viaţa oraşului nostru... după Unirea din 24 ianuarie 1859”.
„După o strădanie de o jumătate de veac de studii şi cercetări zăbavnice fostau dat ca supt domnia glorioasă a Măriei Sale Domnului nostru Carol I REGELE ROMÂNIEI în al 41 an curgător să se pună temeinicile începuturi ale aducerii apei din bogatele şi răcoroasele izvoare ale Timişeştilor din valea Moldovei, de supt poalele falnicilor Carpaţi vecine dajnice frumoaselor ape ale Ozanei şi Nemţişorului”.
Este o parte a textului actului comemorativ al începerii lucrărilor care au soluţionat problema alimentării realizat cu acest prilej de către profesorul Gh. Ghibănescu). Documentul a fost instalat închis întrun tub metalic, întro nişă in zidăria puţului colector al captării Timişeşti la data de 17 octombrie 1908. Copii ale acestui act comemorativ se găsesc atât la Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” cât şi la Arhivele Statului Iaşi (vezi fig. 8).
Fiecărui participant la festivitate ia fost înmânat câte un medalion comemorativ din care un exemplar sa păstrat până în zilele noastre la Casa memorială Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ.
Un album pregătit încă din anul 1906 “Alimentarea oraşului cu apă din izvoarele de la Timişeşti, judeţul Neamţ prin marea Conductă de aducţiune „Regele Carol I” ce va alimenta şi oraşele Roman, Tg. Frumos şi Podu Iloaiei”, cuprinzând datele
După cercetările ce au urmat şi sfaturile date de către Consiliul Tehnic Superior, noul Consiliu Comunal, sub primariatul lui Gh. Lascăr, a hotărât executarea proiectului Lindley pentru alimentarea oraşului Iaşi cu apă de la Timişeşti. Decizia a fost favorizată de faptul că, în această perioadă, este votată o lege specială prin care Guvernul se obligă a da comunei Iaşi o subvenţie de 300.000 lei pentru plata apei consumate, pe o perioadă de 40 de ani, de către toate stabilimentele sale din conducta Timişeşti.
Dar pe baza proiectului lui Lindley nu se putea încerca darea în antrepriză a lucrărilor, deoarece evaluarea lor era făcută în cifre globale, fără detalieri cu devize pe obiecte şi preţuri unitare. Pe dealtă parte, cu toată subvenţia menţionată acordată de Guvern, preţul preconizat al lucrărilor era considerat prea mare pentru resursele financiare ale Comunei. În aceste condiţii, din însărcinarea lui Gh. Lascăr, inginerul A. Savul din cadrul serviciului tehnic al Primăriei a conceput un nou proiect pe baza anteproiectului Lindley. Savul nu sa limitat numai la detalierea devizelor pentru lucrările preconizate de inginerul englez, ci a făcut şi o serie de modificări în vederea obţinerii unor economii. Pe baza proiectului Savul sa încercat, întro licitaţie ţinută la 11 septembrie 1906, darea în antrepriză a lucrărilor. Au luat parte câteva firme străine, însă rezultatul acestei prime licitaţii nu a fost aprobat, avânduse în vedere modificarea proiectului.
Proiectul lui Savul a fost şi el modificat de inginerii I.B. Cantacuzino şi Y. N.Papadopol. Modificări mai importante au vizat în esenţă traseul conductei de aducţiune. Pe baza proiectului CantacuzinoPapadopol sa ţinut la 14/27 noiembrie 1906 a doua licitaţie la care au luat parte firmele Union Baugesellschaft din Viena, Maximilian Schiffer din Budapesta, La Compagne generale des conduites dʹeau din Liege şi inginerul român Titus Cănănău. Apariţia unor neînţelegeri şi presiuni în legătură cu rezultatul licitaţiei a determinat ca la 15 decembrie 1906 să fie luată decizia de anulare a ei, conveninduse să fie ţinută o a treia licitaţie. Ulterior, inginerul Tancred Constantinescu, însărcinat cu direcţiunea lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului, împreună cu inspector general I. B. Cantacuzino au întocmit un nou proiect pe baza celor precedente. Cea dea treia şi ultima licitaţie pe baza acestui proiect sa ţinut la 27 ianuarie/9 februarie 1907. Din nou au luat parte firmele Union Baugesellschaft, Maximilian Schiffer şi La Compagne generale des conduites dʹeau din Liege. Urmare acestei licitaţii, lucrările de alimentare cu apă a Iaşilor au fost adjudecate societăţii austriece Union Baugesellschaft, care a oferit 1 la sută sub deviz pentru execuţia alimentării cu apă şi 2,5 la sută sub deviz pentru lucrările de canalizare. Pentru plata totală a lucrărilor aducerii apei şi canalizării oraşului se contractează un împrumut de 13,5 milioane lei de la un consorţiu de bancheri din Bucureşti, cu un procent de 4,1/2 la sută pe an. Contractul între Primăria Iaşi şi firma executoare a fost încheiat la 9 februarie 1907.
Caietul de sarcini ce formula condiţiile de execuţie prevedea ca terminarea lucrărilor să se facă: pentru captarea apelor cu toate accesoriile cel mai târziu la finele primului an; pentru conducta de aducţiune cu accesoriile cel mai târziu la finele anului al doilea; iar pentru lucrările de distribuţie în oraş cu toate accesoriile precum şi canalizarea oraşului şi rectificarea Bahluiului la finele anului al treilea de la semnarea contractului.
istoria cetăţii istoria cetăţii
câteva picături rămăşiţă săracă sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioşătoare simultaneitate braţele celor din jurul robinetului se lungesc spre pământ. Vardistul a plecat. Important şi tardiv el duce mai departe vestea fericită. Când ajunge la a patra casă, oamenii ştiu de mult că apa e oprită. Ce rezervă? Nu vezi că sa închis? îl întâmpină o gospodină necăjită. Păi eu nu ştiu... eu aşa am orden, răspunse omul oficial bocănind cu cizmele mai departe la altă casă. El are ordin săi vestească pe toţi cei din «pontul» lui că se opreşte apa şişi face strict datoria chiar după ce apa sa oprit de trei ceasuri”.
În legătură cu pierderile de apă din reţeaua de distribuţie inginerul Ion AndreescuCale în lucrarea „Ameliorarea alimentării cu apă a oraşului Iaşi”, publicată în Buletinul A.G.I.R. (Asociaţia Generală a Inginerilor din România), septembrie 1936 scria că situaţia la care sa ajuns în urma exploatării „în regie directă a serviciului apelor”, sa dovedit a fi cu totul nesatisfăcătoare: „Dar răul cel mare creat prin sporirea debitelor (pierdute din reţeaua de distribuţie) stă în supraîncărcarea subsolului oraşului cu apă care a inundat beciurile, pivniţele şi subsolurile mai tuturor clădirilor, făcândule improprii spre a fi folosite şi punând în primejdie nu numai starea sanitară a clădirilor, dar şi stabilitatea lor”.
Astfel, din cauza „reclamaţiunilor tot mai numeroase a proprietarilor şi chiriaşilor imobilelor inundate sau degradate, prin slăbirea terenului de fundaţie”, administraţia comunală a fost nevoită „să schimbe sistemul de exploatare a serviciului apelor”. Printro lege publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din aprilie 1936 a fost înfiinţată „Societatea Comunală a Apelor Potabile din Municipiul Iaşi”.
În luna iunie 1940, războiul devenise o realitate, evenimentele de pe urma cărora ţara noastră avea să sufere atât de mult se precipitau. Societatea Apelor nu mai putea face faţă noilor condiţii, din cauza dificultăţilor de ordin financiar prin care trecea. Ca urmare, prin ordinul nr. 475 din 6 mai 1942, Ministerul Afacerilor Interne dispunea „lichidarea Societăţii Apelor din Iaşi şi transformarea exploatării întro Regie publică comercială, pe baza dispoziţiunilor Legii pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice din 1929”. Prin această formă organizatorică se urmărea unirea întro singură întreprindere (Întreprinderea Municipală Iaşi – IMI) a activităţilor comunale de alimentare cu apă, canalizare şi salubritate. Adunarea Generală Extraordinară pentru lichidarea Societăţii Apelor a fost ţinută la 6 septembrie 1942.
Evenimentele dramatice din anul 1944 au culminat cu un act de vandalism comis de trupele hitleriste. În retragerea lor precipitată, sub presiunea Armatei Roşii, la 20 august 1944, Comandamentul german a dispus distrugerea podului de pe râul Siret, pod ce susţinea conducta de aducţiune de la Timişeşti. Oraşul Iaşi a rămas fără apă. Evenimentele au putut fi reconstituite din relatările martorilor oculari şi din publicaţiile de presă. Întregul personal al Întreprinderii Municipale a fost mobilizat pentru înlăturarea urmărilor acestei avarii. Sa muncit în condiţii grele, însă rezultatele nu sau lăsat aşteptate. Cu toate că alimentarea cu apă a Iaşilor a fost repusă în funcţiune lucrările aveau un caracter de provizorat. Lucrările de refacere a conductei de aducţiune din sursa Timişeşti au fost continuate atât în anul 1947, cât şi în cursul anului 1948. Ziarele „Lupta Moldovei”, „Moldova Liberă” şi „Opinia” consemnau cu regularitate diversele aspecte ale activităţii muncitorilor de la Întreprinderea Municipală Iaşi. (va urma)
principale, planuri de situaţie şi profile ale lucrărilor, a fost distribuit personalităţilor de vază participante la ceremonie.
Societatea austriacă nu poate termina lucrările la termenul prevăzut din contract (9 februarie 1910). Darea în funcţiune a instalaţiilor de alimentare cu apă a Iaşilor a fost amânată mai întâi pentru 9 iulie şi apoi pentru 10 august 1910. Nici aceste termene nu au fost respectate şi abia la 6 ianuarie 1911 apa adusă de la Timişeşti a ajuns la rezervorul inferior. În aceeaşi zi, în cadrul unei festivităţi sa făcut „sfinţirea apei”. Cu acest prilej societatea U.B.G. a organizat „jocuri de ape” în piaţa Unirii. Un afiş care se păstrează la Arhivele Statului Iaşi ne arată modul în care sa desfăşurat această ceremonie. Distribuţia apei în oraş a început la data de 5 aprilie 1911. Deci, de la data de 25 mai 1914, conducta de aducţiune TimişeştiIaşi, reţeaua de distribuţie şi de canalizare au fost preluate de către Primăria Iaşi, realizânduse o veche doleanţă a cetăţenilor Iaşului. Bătălia pentru apa Iaşilor sa încheiat.
Ca amănunt de senzaţie menţionăm faptul că „preţul fontei a crescut pe piaţa mondială ca rezultat al consumului uriaş necesitat de construcţia conductei lungi de peste 100 km (peste trei mii vagoane)”.
Darea în funcţiune a aducţiunii apei potabile de la Timişeşti a fost primită, fireşte, cu vie satisfacţie de populaţia oraşului. Dar, chiar de la începutul exploatării sau înregistrat defecţiuni importante, ce determinau întreruperi de durată în alimentarea urbei. Astfel, în luna octombrie 1911, alunecările de teren din zona Dealul Măriucăi (comuna Oţeleni) au provocat deteriorarea conductei de aducţiune. Comunicatul dat de Primărie menţiona „măsurile luate de Administraţia oraşului pentru a linişti îngrijorarea legitimă provocată de întreruperile dese ale alimentării cu apă”. Între altele se preconiza „a se schimba traseul, construinduse o conductă parţială ce va ocoli dealul fugător”. Această situaţie era urmarea devierii traseului propus de Lindley, în scopul evitării tunelului de la Strunga. O altă modificare neinspirată a fost renunţarea la subtraversarea râului Siret prin sifonament şi realizarea traversării supraterane pe un pod expus viiturilor mari ale râului. La data de 7 iulie 1911, ziarul „Evenimentul” consemna: „întreaga vină a lipsei de apă de care se resimte oraşul nostru nu cade decât asupra fostei administraţii comunale, care, în contra avizului dlui inginer Cantacuzino, a modificat proiectul înlocuind sifonul printrun pod peste Siret [...] pod supus prin forţa lucrurilor la tot felul de stricăciuni”. Defecţiunile au persistat şi în ceilalţi ani ceea ce ia inspirat lui G. Topârceanu următoarele versuri: „Te salut cu plecăciune, biet oraş cu gură arsă, / Unde apa se opreşte când Siretul se revarsă! / Unden fiecare curte stă la pândă o cişmea / Gata să se dea la tine când o zgândăreşti cumva, / Să te umple de vreo boală şi să te nenorocească / Ori cu febră tifoidă, ori cu tuse măgărească!”
O descriere sugestivă şi plină de umor a modului în care se făcea distribuţia apei în oraş în perioada interbelică este făcută tot de George Topârceanu în nuvela “Civilizaţie locală”:
„ Strângeţi rizervă că se opreşte! striga vardistul crăpând uşa din spre stradă şi toţi ai casei apucă în grabă căldări, căni şi alte vase mai mărunţele cu destinaţii gospodăreşti felurite şi se reped speriaţi la robinet (casa are robinet nar mai avea!). Cu o mână febrilă, cel ajuns întâi dă drumul... Fss! face robinetul. Şi
Lungul drum al apei pentru Iaşi ( V) Nicolae PEIU
Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă
Act comemorativ al începerii execuţiei lucrărilor de la Timişeşti
CRONICA26 CRONICA 27
Societăţii îi revenea şi obligaţia de a întreţine lucrările pe o perioadă de doi ani, cu începere de la data procesului verbal al recepţiei provizorii complete. După semnarea contractului sa dat „semnalul verde”firmei Union Baugesellschaft pentru începerea lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului Iaşi.
Asaltul final al “Bătăliei pentru apa Iaşilor” execuţia proiectului de alimentare cu apă din sursa Timişeşti şi canalizării Iaşilor a fost realizată în perioada 19071911. Efectiv, lucrările au început însă la 6 aprilie 1907, evenimentul fiind marcat printro festivitate organizată chiar la locul viitoarei captări. Există numeroase documente care consemnează acest moment semnificativ din istoria dezvoltării oraşului Iaşi. Pe bună dreptate ziarul „Evenimentul” în numărul din 14 februarie 1907 menţiona: „Aducerea apei la Iaşi este cel mai mare eveniment din viaţa oraşului nostru... după Unirea din 24 ianuarie 1859”.
„După o strădanie de o jumătate de veac de studii şi cercetări zăbavnice fostau dat ca supt domnia glorioasă a Măriei Sale Domnului nostru Carol I REGELE ROMÂNIEI în al 41 an curgător să se pună temeinicile începuturi ale aducerii apei din bogatele şi răcoroasele izvoare ale Timişeştilor din valea Moldovei, de supt poalele falnicilor Carpaţi vecine dajnice frumoaselor ape ale Ozanei şi Nemţişorului”.
Este o parte a textului actului comemorativ al începerii lucrărilor care au soluţionat problema alimentării realizat cu acest prilej de către profesorul Gh. Ghibănescu). Documentul a fost instalat închis întrun tub metalic, întro nişă in zidăria puţului colector al captării Timişeşti la data de 17 octombrie 1908. Copii ale acestui act comemorativ se găsesc atât la Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” cât şi la Arhivele Statului Iaşi (vezi fig. 8).
Fiecărui participant la festivitate ia fost înmânat câte un medalion comemorativ din care un exemplar sa păstrat până în zilele noastre la Casa memorială Calistrat Hogaş din Piatra Neamţ.
Un album pregătit încă din anul 1906 “Alimentarea oraşului cu apă din izvoarele de la Timişeşti, judeţul Neamţ prin marea Conductă de aducţiune „Regele Carol I” ce va alimenta şi oraşele Roman, Tg. Frumos şi Podu Iloaiei”, cuprinzând datele
După cercetările ce au urmat şi sfaturile date de către Consiliul Tehnic Superior, noul Consiliu Comunal, sub primariatul lui Gh. Lascăr, a hotărât executarea proiectului Lindley pentru alimentarea oraşului Iaşi cu apă de la Timişeşti. Decizia a fost favorizată de faptul că, în această perioadă, este votată o lege specială prin care Guvernul se obligă a da comunei Iaşi o subvenţie de 300.000 lei pentru plata apei consumate, pe o perioadă de 40 de ani, de către toate stabilimentele sale din conducta Timişeşti.
Dar pe baza proiectului lui Lindley nu se putea încerca darea în antrepriză a lucrărilor, deoarece evaluarea lor era făcută în cifre globale, fără detalieri cu devize pe obiecte şi preţuri unitare. Pe dealtă parte, cu toată subvenţia menţionată acordată de Guvern, preţul preconizat al lucrărilor era considerat prea mare pentru resursele financiare ale Comunei. În aceste condiţii, din însărcinarea lui Gh. Lascăr, inginerul A. Savul din cadrul serviciului tehnic al Primăriei a conceput un nou proiect pe baza anteproiectului Lindley. Savul nu sa limitat numai la detalierea devizelor pentru lucrările preconizate de inginerul englez, ci a făcut şi o serie de modificări în vederea obţinerii unor economii. Pe baza proiectului Savul sa încercat, întro licitaţie ţinută la 11 septembrie 1906, darea în antrepriză a lucrărilor. Au luat parte câteva firme străine, însă rezultatul acestei prime licitaţii nu a fost aprobat, avânduse în vedere modificarea proiectului.
Proiectul lui Savul a fost şi el modificat de inginerii I.B. Cantacuzino şi Y. N.Papadopol. Modificări mai importante au vizat în esenţă traseul conductei de aducţiune. Pe baza proiectului CantacuzinoPapadopol sa ţinut la 14/27 noiembrie 1906 a doua licitaţie la care au luat parte firmele Union Baugesellschaft din Viena, Maximilian Schiffer din Budapesta, La Compagne generale des conduites dʹeau din Liege şi inginerul român Titus Cănănău. Apariţia unor neînţelegeri şi presiuni în legătură cu rezultatul licitaţiei a determinat ca la 15 decembrie 1906 să fie luată decizia de anulare a ei, conveninduse să fie ţinută o a treia licitaţie. Ulterior, inginerul Tancred Constantinescu, însărcinat cu direcţiunea lucrărilor de alimentare cu apă a oraşului, împreună cu inspector general I. B. Cantacuzino au întocmit un nou proiect pe baza celor precedente. Cea dea treia şi ultima licitaţie pe baza acestui proiect sa ţinut la 27 ianuarie/9 februarie 1907. Din nou au luat parte firmele Union Baugesellschaft, Maximilian Schiffer şi La Compagne generale des conduites dʹeau din Liege. Urmare acestei licitaţii, lucrările de alimentare cu apă a Iaşilor au fost adjudecate societăţii austriece Union Baugesellschaft, care a oferit 1 la sută sub deviz pentru execuţia alimentării cu apă şi 2,5 la sută sub deviz pentru lucrările de canalizare. Pentru plata totală a lucrărilor aducerii apei şi canalizării oraşului se contractează un împrumut de 13,5 milioane lei de la un consorţiu de bancheri din Bucureşti, cu un procent de 4,1/2 la sută pe an. Contractul între Primăria Iaşi şi firma executoare a fost încheiat la 9 februarie 1907.
Caietul de sarcini ce formula condiţiile de execuţie prevedea ca terminarea lucrărilor să se facă: pentru captarea apelor cu toate accesoriile cel mai târziu la finele primului an; pentru conducta de aducţiune cu accesoriile cel mai târziu la finele anului al doilea; iar pentru lucrările de distribuţie în oraş cu toate accesoriile precum şi canalizarea oraşului şi rectificarea Bahluiului la finele anului al treilea de la semnarea contractului.
istoria cetăţii istoria cetăţii
câteva picături rămăşiţă săracă sună jalnic în fundul unei căni. Cu o înduioşătoare simultaneitate braţele celor din jurul robinetului se lungesc spre pământ. Vardistul a plecat. Important şi tardiv el duce mai departe vestea fericită. Când ajunge la a patra casă, oamenii ştiu de mult că apa e oprită. Ce rezervă? Nu vezi că sa închis? îl întâmpină o gospodină necăjită. Păi eu nu ştiu... eu aşa am orden, răspunse omul oficial bocănind cu cizmele mai departe la altă casă. El are ordin săi vestească pe toţi cei din «pontul» lui că se opreşte apa şişi face strict datoria chiar după ce apa sa oprit de trei ceasuri”.
În legătură cu pierderile de apă din reţeaua de distribuţie inginerul Ion AndreescuCale în lucrarea „Ameliorarea alimentării cu apă a oraşului Iaşi”, publicată în Buletinul A.G.I.R. (Asociaţia Generală a Inginerilor din România), septembrie 1936 scria că situaţia la care sa ajuns în urma exploatării „în regie directă a serviciului apelor”, sa dovedit a fi cu totul nesatisfăcătoare: „Dar răul cel mare creat prin sporirea debitelor (pierdute din reţeaua de distribuţie) stă în supraîncărcarea subsolului oraşului cu apă care a inundat beciurile, pivniţele şi subsolurile mai tuturor clădirilor, făcândule improprii spre a fi folosite şi punând în primejdie nu numai starea sanitară a clădirilor, dar şi stabilitatea lor”.
Astfel, din cauza „reclamaţiunilor tot mai numeroase a proprietarilor şi chiriaşilor imobilelor inundate sau degradate, prin slăbirea terenului de fundaţie”, administraţia comunală a fost nevoită „să schimbe sistemul de exploatare a serviciului apelor”. Printro lege publicată în Monitorul Oficial nr. 77 din aprilie 1936 a fost înfiinţată „Societatea Comunală a Apelor Potabile din Municipiul Iaşi”.
În luna iunie 1940, războiul devenise o realitate, evenimentele de pe urma cărora ţara noastră avea să sufere atât de mult se precipitau. Societatea Apelor nu mai putea face faţă noilor condiţii, din cauza dificultăţilor de ordin financiar prin care trecea. Ca urmare, prin ordinul nr. 475 din 6 mai 1942, Ministerul Afacerilor Interne dispunea „lichidarea Societăţii Apelor din Iaşi şi transformarea exploatării întro Regie publică comercială, pe baza dispoziţiunilor Legii pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice din 1929”. Prin această formă organizatorică se urmărea unirea întro singură întreprindere (Întreprinderea Municipală Iaşi – IMI) a activităţilor comunale de alimentare cu apă, canalizare şi salubritate. Adunarea Generală Extraordinară pentru lichidarea Societăţii Apelor a fost ţinută la 6 septembrie 1942.
Evenimentele dramatice din anul 1944 au culminat cu un act de vandalism comis de trupele hitleriste. În retragerea lor precipitată, sub presiunea Armatei Roşii, la 20 august 1944, Comandamentul german a dispus distrugerea podului de pe râul Siret, pod ce susţinea conducta de aducţiune de la Timişeşti. Oraşul Iaşi a rămas fără apă. Evenimentele au putut fi reconstituite din relatările martorilor oculari şi din publicaţiile de presă. Întregul personal al Întreprinderii Municipale a fost mobilizat pentru înlăturarea urmărilor acestei avarii. Sa muncit în condiţii grele, însă rezultatele nu sau lăsat aşteptate. Cu toate că alimentarea cu apă a Iaşilor a fost repusă în funcţiune lucrările aveau un caracter de provizorat. Lucrările de refacere a conductei de aducţiune din sursa Timişeşti au fost continuate atât în anul 1947, cât şi în cursul anului 1948. Ziarele „Lupta Moldovei”, „Moldova Liberă” şi „Opinia” consemnau cu regularitate diversele aspecte ale activităţii muncitorilor de la Întreprinderea Municipală Iaşi. (va urma)
principale, planuri de situaţie şi profile ale lucrărilor, a fost distribuit personalităţilor de vază participante la ceremonie.
Societatea austriacă nu poate termina lucrările la termenul prevăzut din contract (9 februarie 1910). Darea în funcţiune a instalaţiilor de alimentare cu apă a Iaşilor a fost amânată mai întâi pentru 9 iulie şi apoi pentru 10 august 1910. Nici aceste termene nu au fost respectate şi abia la 6 ianuarie 1911 apa adusă de la Timişeşti a ajuns la rezervorul inferior. În aceeaşi zi, în cadrul unei festivităţi sa făcut „sfinţirea apei”. Cu acest prilej societatea U.B.G. a organizat „jocuri de ape” în piaţa Unirii. Un afiş care se păstrează la Arhivele Statului Iaşi ne arată modul în care sa desfăşurat această ceremonie. Distribuţia apei în oraş a început la data de 5 aprilie 1911. Deci, de la data de 25 mai 1914, conducta de aducţiune TimişeştiIaşi, reţeaua de distribuţie şi de canalizare au fost preluate de către Primăria Iaşi, realizânduse o veche doleanţă a cetăţenilor Iaşului. Bătălia pentru apa Iaşilor sa încheiat.
Ca amănunt de senzaţie menţionăm faptul că „preţul fontei a crescut pe piaţa mondială ca rezultat al consumului uriaş necesitat de construcţia conductei lungi de peste 100 km (peste trei mii vagoane)”.
Darea în funcţiune a aducţiunii apei potabile de la Timişeşti a fost primită, fireşte, cu vie satisfacţie de populaţia oraşului. Dar, chiar de la începutul exploatării sau înregistrat defecţiuni importante, ce determinau întreruperi de durată în alimentarea urbei. Astfel, în luna octombrie 1911, alunecările de teren din zona Dealul Măriucăi (comuna Oţeleni) au provocat deteriorarea conductei de aducţiune. Comunicatul dat de Primărie menţiona „măsurile luate de Administraţia oraşului pentru a linişti îngrijorarea legitimă provocată de întreruperile dese ale alimentării cu apă”. Între altele se preconiza „a se schimba traseul, construinduse o conductă parţială ce va ocoli dealul fugător”. Această situaţie era urmarea devierii traseului propus de Lindley, în scopul evitării tunelului de la Strunga. O altă modificare neinspirată a fost renunţarea la subtraversarea râului Siret prin sifonament şi realizarea traversării supraterane pe un pod expus viiturilor mari ale râului. La data de 7 iulie 1911, ziarul „Evenimentul” consemna: „întreaga vină a lipsei de apă de care se resimte oraşul nostru nu cade decât asupra fostei administraţii comunale, care, în contra avizului dlui inginer Cantacuzino, a modificat proiectul înlocuind sifonul printrun pod peste Siret [...] pod supus prin forţa lucrurilor la tot felul de stricăciuni”. Defecţiunile au persistat şi în ceilalţi ani ceea ce ia inspirat lui G. Topârceanu următoarele versuri: „Te salut cu plecăciune, biet oraş cu gură arsă, / Unde apa se opreşte când Siretul se revarsă! / Unden fiecare curte stă la pândă o cişmea / Gata să se dea la tine când o zgândăreşti cumva, / Să te umple de vreo boală şi să te nenorocească / Ori cu febră tifoidă, ori cu tuse măgărească!”
O descriere sugestivă şi plină de umor a modului în care se făcea distribuţia apei în oraş în perioada interbelică este făcută tot de George Topârceanu în nuvela “Civilizaţie locală”:
„ Strângeţi rizervă că se opreşte! striga vardistul crăpând uşa din spre stradă şi toţi ai casei apucă în grabă căldări, căni şi alte vase mai mărunţele cu destinaţii gospodăreşti felurite şi se reped speriaţi la robinet (casa are robinet nar mai avea!). Cu o mână febrilă, cel ajuns întâi dă drumul... Fss! face robinetul. Şi
Lungul drum al apei pentru Iaşi ( V) Nicolae PEIU
Cuptor pentru execuţia olanelor pentru conductele de apă
Act comemorativ al începerii execuţiei lucrărilor de la Timişeşti
CRONICA28 CRONICA 29
Nu intenţionez să intru în vîltoarea disputei „medicscriitor” sau „scriitormedic”?, dispută ce nu ia în seamă decît unele aspecte formale ale înveşnicirii prin Cuvînt. Pentru mine, dacă ai har, poţi fi creator, indiferent de modul în careţi cîştigi pîinea. În istoria literaturii române există mulţi scriitori care au exercitat / exercită profesiunea de medic, de la Vasile Voiculescu, pînă la Augustin Buzura şi Iorgu Gălăţeanu sau pînă la ieşenii Ion Hurjui şi Liviu Pendefunda. Un astfel de ieşean dăruit cu harul împlinirii prin scris şi care a exercitat o viaţă întreagă nobila profesiune de medic este profesorul doctor Adrian Aldea, care, în mai multe ediţii, şia răsfăţat cititorii cu impresionantul roman Oameni şi bisturie. Atmosfera şi acţiunea din volumul scriitorului ieşean amintesc prin multe aspecte (viaţa de spital, anchetarea medicului chirurg etc.) de romanul Orgolii a clujeanului (de sorginte maramureşeană) Augustin Buzura (de semnalat, pentru atmosferă şi volumul de debut al acestuia, Absenţii). În ambele proze (şi în realitate, de fapt!) spitalele comuniste se dovedesc a fi un viespar unde domnesc blazarea, incompetenţa, arivismul, suspiciunea, zavistia, carierismul, ratarea... Cei care cunosc meserie, cei care vor să se realizeze ca medici devotaţi profesiunii alese şi jurămîntului lui Hipocrat sunt marginalizaţi, urmăriţi, batjocoriţi, alungaţi şi chiar întemniţaţi. Mulţi dintre medici nu vor decît să se îmbogăţească, să parvină, să ocupe funcţii, să aibă un trai cît mai îmbelşugat. Pacienţii şi problemele lor de sănătate constituie ultima preocupare pentru unii din cei ce se sprijină în bastonul lui Esculap. Cînd întrun astfel de mediu apare un medic tînăr care, înaripat de elanurile studenţiei abia încheiate, nu doreşte decît săşi dedice viaţa semenilor, şocul este reciproc : ticăloşii văd în acesta doar o ameninţare la adresa privilegiilor şi comodităţilor lor, iar neofitului (Andrei Barbu în cazul nostru, cel mai complex şi mai bine conturat personaj din romanul lui Adrian Aldea) nui vine să creadă că arghirofilia, oportunismul, indolenţa pot degrada fiinţa pînă la dezumanizare.
Are dreptate criticul Valentin Ciucă atunci cînd afirmă că romanul Oameni şi bisturie al prozatorului Adrian Aldea este un adevărat „studiu al anatomiei suferinţei”. Deşi el redă numai o picătură din oceanul de suferinţă pe care la îndurat poporul român din 1946 încoace. Adică doar suferinţa unui om şi a unei familii din mulţii / multele cărora ciuma roşie lea frînt destinul. Dar romanul este în acelaşi timp şi o tulburătoare radiografie a absurdului unei alcătuiri sociale strîmbe, opresive, ucigaşe, o cutremurătoare mărturie despre vremi şi dureri ce dăinuie încă, un necesar şi binevenit remember pentru cei ce vor să nu repete greşelile trecutului. Sărăcia, corupţia, dezumanizarea, nedreptatea, abuzurile, crimele statului comise împotriva propriilor cetăţeni, adică absurdul unei societăţi impuse împotriva firii, iată ce a împovărat viaţa românilor în perioada dictaturii comuniste, perioadă radiografiată aproape în totalitate de romanul lui Adrian Aldea. Cu toate aceste grozăvii a trebuit să se confrunte Andrei Barbu (eroul principal al romanului) în diferite etape ale existenţei sale, dar mai ales la deplina sa maturitate, cînd, întemeinduşi o familie, ajungînd un specialist apreciat, este smuls în mod brutal din modul de viaţă pe care şil construise şi aruncat pe nedrept în înfricoşătoarele închisori comuniste. Întradevăr, cea mai bună dintre lumi, înfloritoarea şi senina societate socialistă multilateral dezvoltată, care a dus în hăurile apocalipsei „eterna şi fascinanta Românie”, nu accepta să te impui în sînul ei fără să i te supui, fără să i de închini, fără să faci compromisuri, fără să semnezi pactul cu diavolul. Independenţa, fronda, revolta se plătesc foarte scump întro astfel de societate discreţionară, sunt sancţionate prompt şi drastic de societatea totalitară şi de liderii ei, care, în forme ceva mai rafinate şi mai discrete, dar la fel de eficiente, continuă, de fapt, politica bolşevizată din primele decenii de instaurare a „dictaturii proletariatului”, politică rezumată în intolerantul şi înfricoşătorul slogan comunist „cine nu e cu noi e împotriva noastră!”.
Student eminent, dornic să înveţe cît mai mult, chiar şi după
absolvire, specialist tot mai competent şi mai îndrăgostit de profesie, practician de excepţie, căutat şi iubit de bolnavi, Andrei Barbu are un parcurs destul de liniar, în care împlinirea prin muncă, pasiunea pentru profesie, devotamentul faţă de pacienţi îi acaparează aproape în totalitate preocupările şi timpul. Rar, foarte rar, dacă o petrecere cu cei din lumea sa ori fărîma unei idile reuşeşte preţ de o clipă săl abată „cu ispitai de la trebi”! Absorbit şi împătimit de munca sa, eroul trăieşte o singură idilă cît de cît notabilă înainte de căsătorie, prilej pentru autor să analizeze cu necruţătoare acuitate modul umilitor şi revoltător în care anumite medii şi anumite familii se pliau, se adaptau la noile condiţii. Arivismul, oportunismul, snobismul, compromisul, incompetenţa, prostia îl dezgustă, îi sunt străine personajului Andrei Barbu, care le înfierează ori de cîte ori are ocazia. Lipsa de „flexibilitate”, de diplomaţie, opacitatea la complicităţi şi vinovăţii şi faptul că acasă nu fusese obligat să înveţe înţeleapta zicere „capul ce se pleacă sabia nul taie” întregesc o personalitate greu de suportat de cei din jur. Atitudinea lui intransigentă, morală, verticală îl ajută să nu se abată de la drumul drept, dar e şi cauza carel duce la pierzanie. Prin corectitudinea sa deranjantă pentru impostori, sicofanţi, pigmei îşi atrage duşmani mulţi şi puternici, care îşi pun în gînd săl piardă. Se urzeşte în jurul său o cabală în care sunt amestecaţi tot felul de neîmpliniţi, de refulaţi, de profitori ai regimului, de la doctori, miliţieni, procurori, pînă la primsecretarul judeţean al partidului unic. Întro lume croită strîmb, întro societate dictatorială, opresivă, Andrei Barbu face eforturi săşi păstreze omenia, rectitudinea. Reuşeşte, dar cu preţul lipsirii de libertate. Atmosfera romanului, din clipa declanşării acţiunii de distrugere a doctorului, aminteşte Procesul lui Kafka. Atunci cînd sistemul şia pornit angrenajele împotriva ta, nimic nu te mai poate salva : roţile sale te strivesc fără milă.
Autorul ştie şi reuşeşte să redea în puţine cuvinte esenţialul trăsăturilor fizice şi psihice ale eroilor săi. Periplul formării ca specialist şi ca om a medicului Andrei Barbu îl poartă prin multe colective, prin multe spitale. Situaţii care îi permit să cunoască noi indivizi (cei mai mulţi dintre aceştia cu greu ar merita să fie numiţi oameni, amintindune – prin tot ce gîndesc, prin tot ce spun, prin tot ce fac – celebrul vers eminescian „Ie ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), să trăiască noi experienţe, să capete noi cunoştinţe profesionale necesare drumului său. Nu e chiar un Bildungsroman (lipsesc anii studenţiei, esenţiali pentru formarea eroului), dar prin multe din caracteristicile sale Oameni şi bisturie se apropie de genul care nea dăruit capodopera Wilhelm Meisters Lehrjahre. Periplul la care mam referit e şi pentru autor un prilej de a radiografia noi realităţi umane, sociale, politice, de a descoperi noi medii (adesea putride), de a semnala noi probleme existenţiale. Fapt care face ca din scrisul lui Adrian Aldea să răzbată încă vii şi dureroase ecouri din vremea ciumei roşii : lipsa de libertate, foamea, frigul, teama, bolile, etilismul, criminalitatea, adică racile care au marcat o societate bolnavă ceşi construia o absurdă împărăţie doar pentru slujitorii ei fideli : activişti, securişti, turnători, impostori, criminali, deci pentru toţi nelegiuiţii susţinători ai marxismleninismului bolşevizat. Aceştia i se închinau, o slăveau, o slujeau şi o numeau pompos şi găunos „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Evident, întro astfel de societate împărăţeau nedreptatea, abuzurile, reprimarea oricărei încercări de revoltă, crimele.
Eroul principal, căzut în dizgraţia unui primsecretar P.C.R. analfabet dar arogant, venal, imoral, beţiv şi curvar, care tăia şi spînzura pe teritoriul judeţului ca pe propria moşie, ajunge să fie întemniţat în urma unui simulacru de proces, a cărui sentinţă fusese hotărîtă dinainte. Dacă elementul autobiografic există (eu aşa aş îndrăzni să afirm), experienţa dureroasă a privării de libertate la marcat atît de puternic pe autor, încît este evocată cu foarte mare discreţie, probabil pentru a nu răsuci cuţitul în răni ce nu sau vindecat încă. Dacă istoria atît de veridică a încarcerării e doar un element ficţional, introdus numai ca să crească gradul de spectaculozitate a cărţii, atunci episodul ar fi meritat „speculat” mult mai profund, pentru că viaţa în spaţiul concentraţionar constituie încă un subiect ispititor atît pentru autori, cît şi pentru public (să amintim
faptul că cele mai spectaculoase, mai reuşite şi mai cutremurătoare pagini din Cel mai iubit dintre pămînteni, inegalabila trilogie a lui Marin Preda, sunt cele care redau detenţia lui Victor Petrini).
Aş îndrăzni să afirm că Oameni şi bisturie continuă volumul Medicinist în tîrgul Ieşilor, în ciuda faptului că ordinea cronologică a apariţiei volumelor este inversă. Volumul de amintiri Medicinist în tîrgul Ieşilor a apărut în 1997, în timp ce volumele care alcătuiesc Oameni şi bisturie au apărut în 1990, însă au fost scrise în 1984, editarea lor fiind interzisă de vigilenta cenzură comunistă. Dar poate o operă de ficţiune, cu libertăţile ce i se îngăduie, să continue nişte amintiri, mai ales că, se ştie, memorialistica e nevoită să suporte constrîngerile legate de veridicitatea faptelor exprimate? Poate, cel puţin în cazul prozatorului Adrian Aldea, deoarece romanul acesta, am spuso deja, are şi netăgăduite accente autobiografice! De altfel, „povestea” începe chiar din momentul în care tînărul absolvent Andrei Barbu porneşte pe drumul înfruntărilor cu realităţile vieţii de medic. Adică din punctul în care doctorul în medicină Adrian Aldea îşi încheie subiectiva şi emoţionanta confesiune legată de vremea studenţiei, confesiune consemnată în nostalgica bijuterie literară Medicinist în tîrgul Ieşilor. Şi ce situaţie dezastruoasă îi este dat tînărului discipol al lui Esculap să întîlnească în spitalele raiului scorniceştean! (N. B. Nu sunt de stînga, nu sunt un nostalgic (am dovedito şi prin sutele de articole publicate în ultimul sfert de veac!) dar numai cine nu vrea nu vede că astăzi situaţia în spitale, în domeniul sănătăţii în general, e mult mai rea / grea decît era în vremea dictaturii comuniste). Aşadar, acţiunea începe cu eroul principal proaspăt absolvent urcînd în tren încărcat de valize pline cu cărţi şi însoţit de cîţiva colegi. Despărţirea de aceştia nul fericeşte, îndeamnă la nostalgii şi visare. Ce se va alege de visele, de speranţele, de proiectele sale? Numai bunul Dumnezeu ştie! Evident, în compartiment îl fură amintirile („Aducerileaminte pe suflet cad în picuri” – spunea şi tînărul Eminescu în 1878), iar cîteva flashbackuri dinamizează povestea / istoria şii facilitează cititorului cunoaşterea mai profundă a personajului carel va însoţi pe parcursul unei vieţi adunate în cîteva sute de pagini. O viaţă de om aşa cum a fost, ca să folosesc pentru afirmaţia mea girul savantului Nicolae Iorga. Aşa cum a fost, dar cum nu ar fi trebuit să fie. Cel puţin, nu în totalitatea ei! Entuziast, plin de elan, îmboldit de idealuri nobile, îşi suflecă mînecile, gata să pornească pe drumul afirmării şi să dea piept cu căpcăunii ce aveau să i se ivească în cale. Numai că şleahta (şi nu folosesc termenul în sensul lui nobil, preluat de la polonezi, ci în sensul lui peiorativ!) simte pericolul, iar cînd capătă convingerea că noul venit nu poate fi nici corupt, nici îngenuncheat, nici asimilat, intră în alertă şi ia hotărîrea (născută în mod aproape natural la nişte indivizi cu pregătire medicală, oricît de precară ar fi aceasta) pe care io impuneau propriile interese : un corp străin trebuie îndepărtat! O dată hotărîrea luată, un triumvirat adhoc, un triumvirat al răului se formează (din medici incompetenţi şi venali, din justiţiari corupţi şi din politicieni deveniţi satrapi), îşi atrage complici, avînd ca unic scop denigrarea lui Andrei Barbu, alungarea lui din spital şi închiderea sa întro închisoare (adică distrugerea morală şi fizică a lui şi a familiei sale!), în una din acele înspăimîntătoare puşcării comuniste, în care pe lîngă condamnaţii de drept comun erau aruncaţi toţi opozanţii regimului. Cînd vom şti oare cu exactitate cîţi dintre românii adevăraţi care, întrun fel sau altul, sau opus ciumei roşii, şiau pierdut libertatea şi chiar viaţa, încarceraţi de regimul comunist pentru vini imaginare? O astfel de vină imaginară, fabricată de un complot în care intră medici, asistente şi surori medicale, miliţieni, procurori, judecători, avocaţi şi chiar primsecretarul unui judeţ i se pune în cîrcă şi medicului chirurg Andrei Barbu. Pe baza ei, va fi condamnat la închisoare, în pofida zdrobitoarelor dovezi ale nevinovăţiei sale.
Şi astfel începe Coşmarul şi, o dată cu el, partea a doua a acestui roman despre care sa scris nedrept de puţin (partea întîi se intitulează Tinereţea chirurgului). Un coşmar datorat simplului motiv că tînărul specialist voia săşi păstreze rectitudinea, săşi practice meseria cu pasiune şi competenţă, să se dedice semenilor. Ținînd cont de faptul că astfel de monstruozităţi sau comis cu milioanele în epoca distrugerii neamului românesc, se impune în mod firesc întrebarea :
de ce un student eminent, un specialist de excepţie, un practician competent şi pasionat, un familist devotat, un om bun de pus la rană (chiar şi la propriu!), un exemplu demn de urmat de oricare dintre semenii săi, a fost nevoit să cunoască nedreptatea, umilinţa, suferinţa, încarcerarea, lipsirea de drepturi civice. Răspunsul vine la fel de firesc : tocmai pentru simplul motiv că acest om trăieşte întro societate bolnavă, absurdă, nedreaptă, întrun timp al nonvalorilor, al delincvenţei, al fariseismului! Sincer să fiu, tare miar plăcea să văd o continuare a acestei captivante şi tulburătoare istorii, adusă la zi în la fel de absurda Românie a kafkienei perioade tranzitare! Acţiunea volumului se încheie cu scoaterea lui Andrei Barbu din închisoare, dar cum revenirea în sînul familiei are loc înainte de loviluţie, eliberarea eroului nu e urmată de reabilitarea sa morală şi socială, el nu trăieşte satisfacţia reabilitării în ochii semenilor şi ai colegilor. Pur şi simplu, este eliberat din puşcărie nu de desfăşurarea istorică a evenimentelor ce au dus la schimbările din Europa de Est (şi care lar fi putut transforma întrun erou al rezistenţei anticomuniste), ci de venirea la cîrma judeţului a unui nou primsecretar mai corect şi mai uman decît predecesorul său (dacă vreţi, un fel de despot luminat la scară judeţeană), predecesor mazilit de coana Leana pentru nesfîrşitul şir de potlogării comise. Noul „prim” înţelege faptul că înaintaşul său fusese un ticălos şi încearcă să dreagă busuiocul şi să mai spele obrazul partidului, terfelit de cei ce „au întinat valorile comuniste”. Astfel, fără a se abate prea tare de la linia partidului, ca să nu cadă la rîndui în dizgraţia „Cabinetului 2”, se străduieşte să îndrepte nelegiuirile comise de tovarăşul Corcodel. „Întoarcerea acasă” este emoţionantă, dar bucuria revederii cu prietenii şi cu unele rude (cu vărul său Radu, de exemplu, avocatul care nu a mişcat un deget ca săl ajute atunci cînd a fost acuzat pe nedrept şi încarcerat abuziv) e obositoare şi chiar forţată pentru cel ce suportase pe nedrept pedeapsa întemniţării.
* Romanul e condus cu parcimonioasă luciditate, fără risipă de
mijloace stilistice, de efecte literare (superfluul, metaforizarea nu au ce căuta în această naraţiune sobră, cu valoare şi de document!), cu mînă sigură, fermă, care ştie să pună în pagină, o mînă de chirurg al cuvîntului. Faptele sunt convingătoare, naraţiunea are fluenţă, naturaleţe. Desprinse din realitate sau izvodite de imaginaţia auctorială, personajele sunt vii, dinamice, memorabile, persuasive. Ele evoluează atît cît le permit condiţia, poziţia socială, sufletul şi înzestrarea (sau scopurile autorului). Acţiunea e antrenantă, directă, dar cu măiestrite incursiuni în forul interior al personajelor (iată de ce Oameni şi bisturie, poate fi socotit şi un roman psihologic, un roman de introspecţie), cu juxtapuneri de planuri, cu o structură naratologică foarte bine definită, ceea ce exclude aproape în totalitate superfluul din economia cărţii. Autorul nu caută efectele spectaculoase ale senzaţionalului, ci se limitează la cele mult mai profunde ale autenticităţii, ale veridicităţii. Flashbackurile de care am amintit deja, au rolul contragreutăţilor de la pendule, echilibrează naraţiunea şi o împiedică să o ia doar întro direcţie (paginile întoarcerii în trecut, care evocă studenţia eroului în Iaşii anilor ʹ60 sunt printre cele mai pitoreşti ale cărţii, pagini acroşante, învăluite în nostalgie şi umor). Stilul prozei e simplu, firesc, firul naraţiunii e curgător ca însăşi viaţa, naturaleţea cărţii se naşte şi din faptul că deşi ea inventariază toate nenorocirile pe care regimul comunist lea abătut pe capul românilor, autorul nuşi propune să facă o teză cu valoare generalsimbolică, nu caută să tragă învăţăminte, să ne prezinte morala „fabulei”. De altfel, multe din racilele dictaturii nici nu sunt prezentate în mod direct, ca întrun articol de ziar, ci transpar printre rînduri, pot fi deduse de cititor din modul de viaţă al personajelor, din gîndurile, vorbele şi faptele lor. Oricum, această complexă proză nu e doar consemnarea suferinţelor unui individ, ci şi înscrierea acestora în noianul nefericirilor societăţii româneşti postbelice, fapt carei sporeşte în mod indubitabil valoarea. E romanul pătimirii unui neam întreg
Am convingerea că o dată cu Oameni şi bisturie scriitorul Adrian Aldea îşi cîştigă un binemeritat loc între autorii de prim rang ai romanului românesc de astăzi.
Romanul pătimirii unui neamValeriu STANCU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA28 CRONICA 29
Nu intenţionez să intru în vîltoarea disputei „medicscriitor” sau „scriitormedic”?, dispută ce nu ia în seamă decît unele aspecte formale ale înveşnicirii prin Cuvînt. Pentru mine, dacă ai har, poţi fi creator, indiferent de modul în careţi cîştigi pîinea. În istoria literaturii române există mulţi scriitori care au exercitat / exercită profesiunea de medic, de la Vasile Voiculescu, pînă la Augustin Buzura şi Iorgu Gălăţeanu sau pînă la ieşenii Ion Hurjui şi Liviu Pendefunda. Un astfel de ieşean dăruit cu harul împlinirii prin scris şi care a exercitat o viaţă întreagă nobila profesiune de medic este profesorul doctor Adrian Aldea, care, în mai multe ediţii, şia răsfăţat cititorii cu impresionantul roman Oameni şi bisturie. Atmosfera şi acţiunea din volumul scriitorului ieşean amintesc prin multe aspecte (viaţa de spital, anchetarea medicului chirurg etc.) de romanul Orgolii a clujeanului (de sorginte maramureşeană) Augustin Buzura (de semnalat, pentru atmosferă şi volumul de debut al acestuia, Absenţii). În ambele proze (şi în realitate, de fapt!) spitalele comuniste se dovedesc a fi un viespar unde domnesc blazarea, incompetenţa, arivismul, suspiciunea, zavistia, carierismul, ratarea... Cei care cunosc meserie, cei care vor să se realizeze ca medici devotaţi profesiunii alese şi jurămîntului lui Hipocrat sunt marginalizaţi, urmăriţi, batjocoriţi, alungaţi şi chiar întemniţaţi. Mulţi dintre medici nu vor decît să se îmbogăţească, să parvină, să ocupe funcţii, să aibă un trai cît mai îmbelşugat. Pacienţii şi problemele lor de sănătate constituie ultima preocupare pentru unii din cei ce se sprijină în bastonul lui Esculap. Cînd întrun astfel de mediu apare un medic tînăr care, înaripat de elanurile studenţiei abia încheiate, nu doreşte decît săşi dedice viaţa semenilor, şocul este reciproc : ticăloşii văd în acesta doar o ameninţare la adresa privilegiilor şi comodităţilor lor, iar neofitului (Andrei Barbu în cazul nostru, cel mai complex şi mai bine conturat personaj din romanul lui Adrian Aldea) nui vine să creadă că arghirofilia, oportunismul, indolenţa pot degrada fiinţa pînă la dezumanizare.
Are dreptate criticul Valentin Ciucă atunci cînd afirmă că romanul Oameni şi bisturie al prozatorului Adrian Aldea este un adevărat „studiu al anatomiei suferinţei”. Deşi el redă numai o picătură din oceanul de suferinţă pe care la îndurat poporul român din 1946 încoace. Adică doar suferinţa unui om şi a unei familii din mulţii / multele cărora ciuma roşie lea frînt destinul. Dar romanul este în acelaşi timp şi o tulburătoare radiografie a absurdului unei alcătuiri sociale strîmbe, opresive, ucigaşe, o cutremurătoare mărturie despre vremi şi dureri ce dăinuie încă, un necesar şi binevenit remember pentru cei ce vor să nu repete greşelile trecutului. Sărăcia, corupţia, dezumanizarea, nedreptatea, abuzurile, crimele statului comise împotriva propriilor cetăţeni, adică absurdul unei societăţi impuse împotriva firii, iată ce a împovărat viaţa românilor în perioada dictaturii comuniste, perioadă radiografiată aproape în totalitate de romanul lui Adrian Aldea. Cu toate aceste grozăvii a trebuit să se confrunte Andrei Barbu (eroul principal al romanului) în diferite etape ale existenţei sale, dar mai ales la deplina sa maturitate, cînd, întemeinduşi o familie, ajungînd un specialist apreciat, este smuls în mod brutal din modul de viaţă pe care şil construise şi aruncat pe nedrept în înfricoşătoarele închisori comuniste. Întradevăr, cea mai bună dintre lumi, înfloritoarea şi senina societate socialistă multilateral dezvoltată, care a dus în hăurile apocalipsei „eterna şi fascinanta Românie”, nu accepta să te impui în sînul ei fără să i te supui, fără să i de închini, fără să faci compromisuri, fără să semnezi pactul cu diavolul. Independenţa, fronda, revolta se plătesc foarte scump întro astfel de societate discreţionară, sunt sancţionate prompt şi drastic de societatea totalitară şi de liderii ei, care, în forme ceva mai rafinate şi mai discrete, dar la fel de eficiente, continuă, de fapt, politica bolşevizată din primele decenii de instaurare a „dictaturii proletariatului”, politică rezumată în intolerantul şi înfricoşătorul slogan comunist „cine nu e cu noi e împotriva noastră!”.
Student eminent, dornic să înveţe cît mai mult, chiar şi după
absolvire, specialist tot mai competent şi mai îndrăgostit de profesie, practician de excepţie, căutat şi iubit de bolnavi, Andrei Barbu are un parcurs destul de liniar, în care împlinirea prin muncă, pasiunea pentru profesie, devotamentul faţă de pacienţi îi acaparează aproape în totalitate preocupările şi timpul. Rar, foarte rar, dacă o petrecere cu cei din lumea sa ori fărîma unei idile reuşeşte preţ de o clipă săl abată „cu ispitai de la trebi”! Absorbit şi împătimit de munca sa, eroul trăieşte o singură idilă cît de cît notabilă înainte de căsătorie, prilej pentru autor să analizeze cu necruţătoare acuitate modul umilitor şi revoltător în care anumite medii şi anumite familii se pliau, se adaptau la noile condiţii. Arivismul, oportunismul, snobismul, compromisul, incompetenţa, prostia îl dezgustă, îi sunt străine personajului Andrei Barbu, care le înfierează ori de cîte ori are ocazia. Lipsa de „flexibilitate”, de diplomaţie, opacitatea la complicităţi şi vinovăţii şi faptul că acasă nu fusese obligat să înveţe înţeleapta zicere „capul ce se pleacă sabia nul taie” întregesc o personalitate greu de suportat de cei din jur. Atitudinea lui intransigentă, morală, verticală îl ajută să nu se abată de la drumul drept, dar e şi cauza carel duce la pierzanie. Prin corectitudinea sa deranjantă pentru impostori, sicofanţi, pigmei îşi atrage duşmani mulţi şi puternici, care îşi pun în gînd săl piardă. Se urzeşte în jurul său o cabală în care sunt amestecaţi tot felul de neîmpliniţi, de refulaţi, de profitori ai regimului, de la doctori, miliţieni, procurori, pînă la primsecretarul judeţean al partidului unic. Întro lume croită strîmb, întro societate dictatorială, opresivă, Andrei Barbu face eforturi săşi păstreze omenia, rectitudinea. Reuşeşte, dar cu preţul lipsirii de libertate. Atmosfera romanului, din clipa declanşării acţiunii de distrugere a doctorului, aminteşte Procesul lui Kafka. Atunci cînd sistemul şia pornit angrenajele împotriva ta, nimic nu te mai poate salva : roţile sale te strivesc fără milă.
Autorul ştie şi reuşeşte să redea în puţine cuvinte esenţialul trăsăturilor fizice şi psihice ale eroilor săi. Periplul formării ca specialist şi ca om a medicului Andrei Barbu îl poartă prin multe colective, prin multe spitale. Situaţii care îi permit să cunoască noi indivizi (cei mai mulţi dintre aceştia cu greu ar merita să fie numiţi oameni, amintindune – prin tot ce gîndesc, prin tot ce spun, prin tot ce fac – celebrul vers eminescian „Ie ruşine omenirii să vă zică vouă oameni!”), să trăiască noi experienţe, să capete noi cunoştinţe profesionale necesare drumului său. Nu e chiar un Bildungsroman (lipsesc anii studenţiei, esenţiali pentru formarea eroului), dar prin multe din caracteristicile sale Oameni şi bisturie se apropie de genul care nea dăruit capodopera Wilhelm Meisters Lehrjahre. Periplul la care mam referit e şi pentru autor un prilej de a radiografia noi realităţi umane, sociale, politice, de a descoperi noi medii (adesea putride), de a semnala noi probleme existenţiale. Fapt care face ca din scrisul lui Adrian Aldea să răzbată încă vii şi dureroase ecouri din vremea ciumei roşii : lipsa de libertate, foamea, frigul, teama, bolile, etilismul, criminalitatea, adică racile care au marcat o societate bolnavă ceşi construia o absurdă împărăţie doar pentru slujitorii ei fideli : activişti, securişti, turnători, impostori, criminali, deci pentru toţi nelegiuiţii susţinători ai marxismleninismului bolşevizat. Aceştia i se închinau, o slăveau, o slujeau şi o numeau pompos şi găunos „societatea socialistă multilateral dezvoltată”. Evident, întro astfel de societate împărăţeau nedreptatea, abuzurile, reprimarea oricărei încercări de revoltă, crimele.
Eroul principal, căzut în dizgraţia unui primsecretar P.C.R. analfabet dar arogant, venal, imoral, beţiv şi curvar, care tăia şi spînzura pe teritoriul judeţului ca pe propria moşie, ajunge să fie întemniţat în urma unui simulacru de proces, a cărui sentinţă fusese hotărîtă dinainte. Dacă elementul autobiografic există (eu aşa aş îndrăzni să afirm), experienţa dureroasă a privării de libertate la marcat atît de puternic pe autor, încît este evocată cu foarte mare discreţie, probabil pentru a nu răsuci cuţitul în răni ce nu sau vindecat încă. Dacă istoria atît de veridică a încarcerării e doar un element ficţional, introdus numai ca să crească gradul de spectaculozitate a cărţii, atunci episodul ar fi meritat „speculat” mult mai profund, pentru că viaţa în spaţiul concentraţionar constituie încă un subiect ispititor atît pentru autori, cît şi pentru public (să amintim
faptul că cele mai spectaculoase, mai reuşite şi mai cutremurătoare pagini din Cel mai iubit dintre pămînteni, inegalabila trilogie a lui Marin Preda, sunt cele care redau detenţia lui Victor Petrini).
Aş îndrăzni să afirm că Oameni şi bisturie continuă volumul Medicinist în tîrgul Ieşilor, în ciuda faptului că ordinea cronologică a apariţiei volumelor este inversă. Volumul de amintiri Medicinist în tîrgul Ieşilor a apărut în 1997, în timp ce volumele care alcătuiesc Oameni şi bisturie au apărut în 1990, însă au fost scrise în 1984, editarea lor fiind interzisă de vigilenta cenzură comunistă. Dar poate o operă de ficţiune, cu libertăţile ce i se îngăduie, să continue nişte amintiri, mai ales că, se ştie, memorialistica e nevoită să suporte constrîngerile legate de veridicitatea faptelor exprimate? Poate, cel puţin în cazul prozatorului Adrian Aldea, deoarece romanul acesta, am spuso deja, are şi netăgăduite accente autobiografice! De altfel, „povestea” începe chiar din momentul în care tînărul absolvent Andrei Barbu porneşte pe drumul înfruntărilor cu realităţile vieţii de medic. Adică din punctul în care doctorul în medicină Adrian Aldea îşi încheie subiectiva şi emoţionanta confesiune legată de vremea studenţiei, confesiune consemnată în nostalgica bijuterie literară Medicinist în tîrgul Ieşilor. Şi ce situaţie dezastruoasă îi este dat tînărului discipol al lui Esculap să întîlnească în spitalele raiului scorniceştean! (N. B. Nu sunt de stînga, nu sunt un nostalgic (am dovedito şi prin sutele de articole publicate în ultimul sfert de veac!) dar numai cine nu vrea nu vede că astăzi situaţia în spitale, în domeniul sănătăţii în general, e mult mai rea / grea decît era în vremea dictaturii comuniste). Aşadar, acţiunea începe cu eroul principal proaspăt absolvent urcînd în tren încărcat de valize pline cu cărţi şi însoţit de cîţiva colegi. Despărţirea de aceştia nul fericeşte, îndeamnă la nostalgii şi visare. Ce se va alege de visele, de speranţele, de proiectele sale? Numai bunul Dumnezeu ştie! Evident, în compartiment îl fură amintirile („Aducerileaminte pe suflet cad în picuri” – spunea şi tînărul Eminescu în 1878), iar cîteva flashbackuri dinamizează povestea / istoria şii facilitează cititorului cunoaşterea mai profundă a personajului carel va însoţi pe parcursul unei vieţi adunate în cîteva sute de pagini. O viaţă de om aşa cum a fost, ca să folosesc pentru afirmaţia mea girul savantului Nicolae Iorga. Aşa cum a fost, dar cum nu ar fi trebuit să fie. Cel puţin, nu în totalitatea ei! Entuziast, plin de elan, îmboldit de idealuri nobile, îşi suflecă mînecile, gata să pornească pe drumul afirmării şi să dea piept cu căpcăunii ce aveau să i se ivească în cale. Numai că şleahta (şi nu folosesc termenul în sensul lui nobil, preluat de la polonezi, ci în sensul lui peiorativ!) simte pericolul, iar cînd capătă convingerea că noul venit nu poate fi nici corupt, nici îngenuncheat, nici asimilat, intră în alertă şi ia hotărîrea (născută în mod aproape natural la nişte indivizi cu pregătire medicală, oricît de precară ar fi aceasta) pe care io impuneau propriile interese : un corp străin trebuie îndepărtat! O dată hotărîrea luată, un triumvirat adhoc, un triumvirat al răului se formează (din medici incompetenţi şi venali, din justiţiari corupţi şi din politicieni deveniţi satrapi), îşi atrage complici, avînd ca unic scop denigrarea lui Andrei Barbu, alungarea lui din spital şi închiderea sa întro închisoare (adică distrugerea morală şi fizică a lui şi a familiei sale!), în una din acele înspăimîntătoare puşcării comuniste, în care pe lîngă condamnaţii de drept comun erau aruncaţi toţi opozanţii regimului. Cînd vom şti oare cu exactitate cîţi dintre românii adevăraţi care, întrun fel sau altul, sau opus ciumei roşii, şiau pierdut libertatea şi chiar viaţa, încarceraţi de regimul comunist pentru vini imaginare? O astfel de vină imaginară, fabricată de un complot în care intră medici, asistente şi surori medicale, miliţieni, procurori, judecători, avocaţi şi chiar primsecretarul unui judeţ i se pune în cîrcă şi medicului chirurg Andrei Barbu. Pe baza ei, va fi condamnat la închisoare, în pofida zdrobitoarelor dovezi ale nevinovăţiei sale.
Şi astfel începe Coşmarul şi, o dată cu el, partea a doua a acestui roman despre care sa scris nedrept de puţin (partea întîi se intitulează Tinereţea chirurgului). Un coşmar datorat simplului motiv că tînărul specialist voia săşi păstreze rectitudinea, săşi practice meseria cu pasiune şi competenţă, să se dedice semenilor. Ținînd cont de faptul că astfel de monstruozităţi sau comis cu milioanele în epoca distrugerii neamului românesc, se impune în mod firesc întrebarea :
de ce un student eminent, un specialist de excepţie, un practician competent şi pasionat, un familist devotat, un om bun de pus la rană (chiar şi la propriu!), un exemplu demn de urmat de oricare dintre semenii săi, a fost nevoit să cunoască nedreptatea, umilinţa, suferinţa, încarcerarea, lipsirea de drepturi civice. Răspunsul vine la fel de firesc : tocmai pentru simplul motiv că acest om trăieşte întro societate bolnavă, absurdă, nedreaptă, întrun timp al nonvalorilor, al delincvenţei, al fariseismului! Sincer să fiu, tare miar plăcea să văd o continuare a acestei captivante şi tulburătoare istorii, adusă la zi în la fel de absurda Românie a kafkienei perioade tranzitare! Acţiunea volumului se încheie cu scoaterea lui Andrei Barbu din închisoare, dar cum revenirea în sînul familiei are loc înainte de loviluţie, eliberarea eroului nu e urmată de reabilitarea sa morală şi socială, el nu trăieşte satisfacţia reabilitării în ochii semenilor şi ai colegilor. Pur şi simplu, este eliberat din puşcărie nu de desfăşurarea istorică a evenimentelor ce au dus la schimbările din Europa de Est (şi care lar fi putut transforma întrun erou al rezistenţei anticomuniste), ci de venirea la cîrma judeţului a unui nou primsecretar mai corect şi mai uman decît predecesorul său (dacă vreţi, un fel de despot luminat la scară judeţeană), predecesor mazilit de coana Leana pentru nesfîrşitul şir de potlogării comise. Noul „prim” înţelege faptul că înaintaşul său fusese un ticălos şi încearcă să dreagă busuiocul şi să mai spele obrazul partidului, terfelit de cei ce „au întinat valorile comuniste”. Astfel, fără a se abate prea tare de la linia partidului, ca să nu cadă la rîndui în dizgraţia „Cabinetului 2”, se străduieşte să îndrepte nelegiuirile comise de tovarăşul Corcodel. „Întoarcerea acasă” este emoţionantă, dar bucuria revederii cu prietenii şi cu unele rude (cu vărul său Radu, de exemplu, avocatul care nu a mişcat un deget ca săl ajute atunci cînd a fost acuzat pe nedrept şi încarcerat abuziv) e obositoare şi chiar forţată pentru cel ce suportase pe nedrept pedeapsa întemniţării.
* Romanul e condus cu parcimonioasă luciditate, fără risipă de
mijloace stilistice, de efecte literare (superfluul, metaforizarea nu au ce căuta în această naraţiune sobră, cu valoare şi de document!), cu mînă sigură, fermă, care ştie să pună în pagină, o mînă de chirurg al cuvîntului. Faptele sunt convingătoare, naraţiunea are fluenţă, naturaleţe. Desprinse din realitate sau izvodite de imaginaţia auctorială, personajele sunt vii, dinamice, memorabile, persuasive. Ele evoluează atît cît le permit condiţia, poziţia socială, sufletul şi înzestrarea (sau scopurile autorului). Acţiunea e antrenantă, directă, dar cu măiestrite incursiuni în forul interior al personajelor (iată de ce Oameni şi bisturie, poate fi socotit şi un roman psihologic, un roman de introspecţie), cu juxtapuneri de planuri, cu o structură naratologică foarte bine definită, ceea ce exclude aproape în totalitate superfluul din economia cărţii. Autorul nu caută efectele spectaculoase ale senzaţionalului, ci se limitează la cele mult mai profunde ale autenticităţii, ale veridicităţii. Flashbackurile de care am amintit deja, au rolul contragreutăţilor de la pendule, echilibrează naraţiunea şi o împiedică să o ia doar întro direcţie (paginile întoarcerii în trecut, care evocă studenţia eroului în Iaşii anilor ʹ60 sunt printre cele mai pitoreşti ale cărţii, pagini acroşante, învăluite în nostalgie şi umor). Stilul prozei e simplu, firesc, firul naraţiunii e curgător ca însăşi viaţa, naturaleţea cărţii se naşte şi din faptul că deşi ea inventariază toate nenorocirile pe care regimul comunist lea abătut pe capul românilor, autorul nuşi propune să facă o teză cu valoare generalsimbolică, nu caută să tragă învăţăminte, să ne prezinte morala „fabulei”. De altfel, multe din racilele dictaturii nici nu sunt prezentate în mod direct, ca întrun articol de ziar, ci transpar printre rînduri, pot fi deduse de cititor din modul de viaţă al personajelor, din gîndurile, vorbele şi faptele lor. Oricum, această complexă proză nu e doar consemnarea suferinţelor unui individ, ci şi înscrierea acestora în noianul nefericirilor societăţii româneşti postbelice, fapt carei sporeşte în mod indubitabil valoarea. E romanul pătimirii unui neam întreg
Am convingerea că o dată cu Oameni şi bisturie scriitorul Adrian Aldea îşi cîştigă un binemeritat loc între autorii de prim rang ai romanului românesc de astăzi.
Romanul pătimirii unui neamValeriu STANCU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA30 CRONICA 31
Am participat, la Brăila, la o frumoasă întâmplare literară: lansarea volumului de critică Provincia Magna, al criticului Viorel Coman. Din început, mărturisesc, sunt supus unui atent autocontrol: brăilean fiind, să nu ţin aici un discurs pro domo; să nu devin excesiv elogios eludând spiritual critic, aşa cum tear putea împinge virtuţile cărţii. Carte, apreciez eu, destul de aşteptată, despre un fenomen vechi, unanim recunoscut, rostit de mulţi, de puţini explicat în dimensiunea sa: miracolul spiritului brăilean sau mai pe scurt miracolul brăilean. Nicolae Iorga vorbeşte despre o rasă brăileană, pe care o recomandă pentru diplomaţie. Nae Ionescu numeşte un neam al brăilenilor. Edmond Nicolau şil explică prin miracolul exploziei de personalităţi; Gabriel Dimiseanu îl înţelege ca pe un fast al locului. Alţii asemenea au acceptat miracolul estului literar căutândui izvorul în melanjul de seminţii şi astăzi vreo douăsprezece la număr, din care sar fi forjat în timp rasa brăileană. Alţii au crezut, mai cred poate că vine din multiculturalism, din cosmopolisul portului brăilean: vapoarele care acostau la cheul Brăilei descărcau, pe lângă mărfurile venite din zările Orientului şi Occidentului, şi o altfel de marfă, nevăzută şi necuantificată: ceva din spiritul acestor popoare.Viorel Coman nu neagă întru totul, dar nici nu îmbrăţişează
teoriile enunţate. Om al locului, el simte şi presimte că trebuie să fie ceva mai mult şi caută alt drum, un drum al său, neabordat şi nebătătorit de alţii: caută izvorul miracolului brăilean în Fiinţa fiinţării. Dar să ajungi la fiinţă e drum lung şi greu. De la naştere călătoresc spre fiinţă şi nu am ajuns (Heidegger). Sigur, pe un astfel de drum este important să ajungi, dar dată fiind starea de morgană a Fiinţei, este tot atât de important să înaintezi. Viorel Coman ştie aceste secrete şi cartea lui ne poartă pe un astfel de drum: către Fiinţa fiinţării miracolului brăilean. Următorul plonjon în cercetarea sa îl face în istorie, adică în
timp, şi constată că după căderea raialei, care nu a însemnat nimic bun în coagularea acestui fenomen, începe cucerirea Câmpiei Bărăganului, spaţiul Provinciei Magna, de către oierii transilvăneni. Are loc o nuntă a genelor şi un salt ce înlocuieşte starea de cap plecat din timpul raialei cu verticala demnităţii omului de la munte. Dar să reţinem: starea de cap plecat nu era de esenţa genei valahe (un exemplu de demnitate valahă îl aflăm în Scrisoarea brăilenilor adresată lui Ştefan Vodă, ca răspuns la amestecul acestuia în treburile interne ale Valahiei, la 1481, când pohta lui Ştefan era săl înlocuiască pe Basarab cel Tânăr, stătător pe tronul Valahiei, cu Mircea, fiul lui şi al frumoasei brăilence Călţuna. Scrisoarea, aspră la adresa lui Ştefan, rămasă în istorie, este exemplu de demnitate, şi îl impinge pe domnul Moldovei la răzbunare incendiind Brăila). Capul era plecat, deci, nu pentru că era lipsit de demnitate, ci pentru că atunci când se ridica era scurtat de iataganul otoman. Vezi pilda sfinţilor brâncoveni. Viorel Coman crede că nunta celor două gene a durat o sută de
ani şi a fost cea mai lungă nuntă din devenirea valahă. Există în carte un eseu intitulat Alcătuirea fiinţei (p.215 şi urm), emblematic pentru explicarea acestei osmoze. Odată fiinţa împlinită, are loc aşazisa răbufnire a brăilenilor în istorie, acum se descoperă, de către scriitorii de început ai Provinciei Magna, Cartea de sub ierburi, cum inspirat numeşte autorul bogăţia de poveste milenară ce a stat ascunsă ca o comoară sub ierburile
câmpiei, aşteptând învierea. Cartea lui Viorel Coman aduce în primplan unsprezece
personaje din spaţiul Provinciei Magna: doi filosofi, Nae Ionescu şi Vasile Băncilă, un critic, D.PanaitescuPerpessicius, patru prozatori, C. Sandu Aldea, Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu, doi poeţi, Ilarie Voronca şi Nicolae Grigore Mărăşanu şi doi artişti plastici, Nicăpetre şi Vasile Parizescu, ei fiind, în viziunea autorului, un fel de peceţi în articularea demersului său. Dar, pe lângă aceste unsprezece personaje mai există un personaj, al doisprezecelea, fabulos, aşa ca să se închidă cercul şi să sporească misterul: Brăila, acest oraş balama, cum inspirit îl numeşte autorul, balama între Orient şi Occident, cu devenirea ei, rezultată din istorii şi legende, proiectând asupra Provinciei Magna o cuceritoare metafizică (vezi legenda de dragoste a frumoasei brăilence Călţuna şi a lui Ştefan Vodă). Viorel Coman mai prezintă o suită de fotograme de epocă ale acestui insolit personaj, Brăila, ingenios selectate şi prezentate de autor.Dar ceea ce frapează în Provincia Magna este prinosul de
noutate, în ce priveşte cercetarea vieţii şi operei autorilor analizaţi, cercetare pe care autorul o face întrun nou cod prin care ajunge la aspecte cu totul inedite.Trei biografii, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, formează, am spune, un prim pol al cărţii; se adună, se contopesc, se completează reciproc şi sunt aproape de neseparat. Cartea revelează influenţa lui Nae, marele vrăjitor, asupra ucenicilor săi: Cioran, Noica, Vulcănescu, Eliade, dar şi asupra lui Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, alţii. Încearcă să dezlege misterul ce planează încă asupra morţii filosofului, acest Socrate al românilor, interpretează pictura din tinda Mitropoliei, astfel că uneori divina ambiguitate sporeşte misterul şi proiectată pe un astfel de fundal, ca întro peşteră a lui Platon, mitul, figura lui Nae capătă dimensiuni metafizice. Nae îi ţine pe aceşti ucenici ca întro pânză de păianjen şi exercită asupra lor o adevărată magie.Toţi au avut însă timpul împotriva lor şi toţi au fost traşi pe roata roşie. Viorel Coman e de părere că după Jurnal, Mihail Sebastian îşi schiumbă statutul: scriitor de raft doi până atunci, devine autor de prim raft. Vasile Băncilă, filosof a cărei flacără sa aprins târziu, cu timpul sporeşte în intensitate, mai ales după apariţia cărţii Spaţiul Bărăganului, gândită ca o replică, nepolemică, ci completatoare, la Spaţiul Mioritic a lui Lucian Blaga, prietenul său, care avea săl viziteze la Brăila.În eseul despre Perpessicius învăţăm despre menirea şi
responsabilitatea criticului faţă de literatura neamului şi a vremii sale. Viorel Coman, ca adevărat urmaş, excelează prin înţelegerea destinului şi operei perpessiciene. Dar şi printro justificată iubire pentru Marele Orb de la Dunărea Brăilei, Homerul Român care şia topit vederea trudind pe manuscrisele eminesciene. Provincia Magna aduce o nouă lumină asupra celor şapte mii de pagini cât însumează opera perpessiciană: ceea ce unii minimalizau se dovedeşte în timp operă de valoare. Perpessicius, e de părere Viorel Coman, nu a greşit niciodată, pentru că a fost stăpânit de simţul valorii. El a avut rolul cocorului din unghi, cel ce taie primul aerul rece al înaltului, pentru ca alţii să lumineze în siajul său. Cu acelaşi simţ al valorii a scris şi despre “ginta iritabilă de la vechea Schelă a Brăilei” (Istrati, Voronca, Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir, alţii). Revelatorie este şi interpretarea capitolului al treilea intitulat
Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. azi, din cartea Spovedania pentru învinşi, de Panait Istrati: Viorel Coman afirmă că acest capitol nu a fost niciodată analizat separat, nu a beneficiat de o analiză specială, nici la noi , nici în Franţa, ci a fost analizat în ansamblu,
integrat structurii generale a cărţii. Privit şi analizat separat pentru prima dată de Viorel Coman, Afacerea Rusakov sau URSS azi, apare ca un veritabil roman politic. Esenţa romanului constă în raportul omului cu puterea: Rusakov, vechi revoluţionar, este scos din propria casă de putere şi în locul lui este introdusă familia unui nou politruc. Metodă exportată şi aplicată ulterior şi la noi cu mult succes. Aflând de la Victor Serge, prietenul său, cel ce tradusese operele lui Lenin în limba franceză, dar şi ginere al lui Rusakov, Istrati, tulburat peste fire, îşi asumă conflictul şi se expune: “Îl împuşcaţi numai dacă glonţul va trece mai întâi prin mine”, avea să rostească în faţa autorităţilor puterii. Istrati vede acum adevărul care până atunci îi fusese ascuns peste tot în călătoriile sale prin Soviete. Sigur, drama familiei Rusakov este mare, dar dincolo de ea nouă ni se relevă un alt miez, mai tragic, al romanului, propria dramă a lui Istrati. Asistăm acum la marea lui Cădere dintrun mesianism absolut – din crezul său că puterea sovietelor este singura ce poate salva lumea. Iar această cădere îi va schimba viaţa pentru totdeauna. Argumentul lui Viorel Coman este următorul: ”Afacerea Rusakov sau URSS azi trebuie citită ca şi o nuvelă specială, scoasă din ansamblul cărţii. Între primul roman al lui Evgheni Zamiatin, Noi şi Ferma animalelor de George Orwell, acest text care evocă destinul tragic al lui Rusakov trebuie inserat ca piesă de rezistenţă în literatura antitotalitară. Susţinem că este în Afacerea Rusakov un subiect de roman politic de primă mână, oferit dea gata, în stare pură, fără nicio contribuţie a ficţiunii, de realitate sovietică, ceea ce îi sporeşte nu numai autenticitatea ci şi atrocitatea” (p.138). Aceste aspecte de noutate ale cărţii Provincia Magna nil recomandă pe Viorel Coman, critic consacrat, ca pe un scormonitor al textului, un vizionar cu o forţă analitică specială, căruia nui plac afirmaţiile comode, care nu au rezonanţă în judecăţile lui de valoare şi convins de argumentele sale destramă opinii vechi, restrictive, le scoate din tipare şi ridică în lumină propria rostire. Despre opera lui Fănuş Neagu, comentată şi răscomentată,
sar fi putut crede că nu se mai poate spune nimic sau aproape nimic nou. Dar “după ce a împărţit haiduceşte Bărăganul cu Vasile Voiculescu, Constantin Țoiu şi Ştefan Bănulescu, Fănuş îşi construieşte ca şi William Faulkner, un regat imaginar, amestec de realitate şi ficţiune, populat cu oameni de hârtie (R.Barthes) cu care face concurenţă stării civile”. O noutate în opera lui Fănuş, mai ales în povestirile lui magice, este capcana limbajului. “Frumuseţea limbajului, scrie Viorel Coman, trebuie văzută ca o capcană. El are un farmec pervers care mai mult ascunde decât numeşte. El învăluie un miez tainic care este centrul operei. Şi numai de treci codrii de aramă auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. La Fănuş Neagu sunt două texte: unul tainic, de adâncime, şi unul de suprafaţă, învăluitor. Din cel tainic iese vraja scrierii lui, magia povestirilor; de acolo o ciudată metafizică a textului ce îi sporeşte misterul.Am mai putea vorbi despre rolul de pionerat al lui C. Sandu
Aldea în literatura câmpiei, despre mitul şi conceptul Insulei în poetica lui Nicolae Grigore Mărăşanu, ori, tot aici, despre alcătuirea fiinţei rezultată din acea nuntă între cele două gene, a omului locului şi a oierului coborât de la munte. Ori despre ieşirea la Europa prin unda Voronca, a doua, după noi, pentru că prima undă a fost dată de scriitorii patristici, străromâni, originari de la Dunărea de Jos: Niceta de Remesiana, cunoscut după 370 şi până pe la 400 ca autor al celebrului Imn Te Deum laudamus, şi Laurenţiu de Novae discipolul lui Niceta. Ei formează un al doilea nucleu, după Şcoala de la Tomis, de fapt o adevărată Şcoală suddunăreană cu orientare europeană. Lor li se adaugă Auxentius de Durostorum şi Palladiu de Ratiaria, apropiaţi ca obârşie de Dunăre. Aici sunt introduşi şi
“europenii” doctrinari cunoscuţi şi în Occidentul acelor vremuri – Ioan Cassian, Dionisyus Exiguus şi “călugării sciţi” (geţi de fapt) Ioan Maxentius şi Leontius de Bizanţ, originari din Sciţia Minor – Dobrogea dacoromană. Ei reprezintă, după Nestor Vornicescu, un fel de “Bizanţ înainte de Bizanţ” – “stâlpi europeni”. Am făcut acestă incursiune în timp pentru a reaminti europenitatea noastră, astăzi când uni cred că abiaabia am fi intrat în Europa. “Prin aceşti scriitori protoromâni literatura noastră este sincronizată spiritual cu Europa încă din acea clipă şi continuă cu o soluţie de “europenitate danubiană” ce va trebui redescoperită şi reafirmată mai stăruitor”. (vezi Artur Silvestri Bizanţ înainte de Bizanţ, Bucureşti, Carpathia Press, 2006). Nu putem încheia prezentarea acestei valoroase lucrări a
crticului Viorel Coman fără a vorbi despre virtuţile scriiturii şi remarcăm din început puterea rostirii la Viorel Coman. Există în fraza lui o prospeţime a limbajului, un logos scos uneori dintro adâncă arhaitate şi revigorat prin alăturarea unui cuvânt neaoş care plezenşte din coadă ca şarpele, şi printrun fel de empatie verbală dă culoare scriituri, plurivocitate, îi conferă un ados semantic şi o face plăcută auzului. Fraza relativ scurtă imprimă scriiturii un ritm ca de ciocan de galeră dă cadenţă şi vigoare textului. Apoi, cartea abundă în informaţii despre scriitori, opere, vieţile lor, alteori informaţia este potenţată de metafizică şi mister (vezi despre liliacul psihopomp din tinda Mitropoliei, care conduce tinerii spre Iad). Există în scriitura criticului Viorel Coman, din Provincia Magna, un fel de conexiune a timpilor: când ne vorbeşte despre un scriitor, o operă, nu nil prezintă singur, nici static, ci întro conexiune cu alţi scriitori, alte opere din varii spaţii culturale: astfel că în acelaşi timp în care ne aflăm la Brăila, ne aflăm şi la Bucureşti, la Paris, la Berlin sau Toronto. Scriitura, în acest caz, se propagă pe un fel de falii tectonice mişcătoare, nu produc cutremure, ci degajăo dinamică informaţională bogată şi o plurivocitate: locală,
naţională, universală. Şii induce cititorului un plăcut efect de concomitenţă, de simultaneitate. Nici nu se putea altfel când vorbeşti despre scriitori ca Istrati, Voronca, Sebastian, Nae Ionescu, Băncilă sau de fermecătorul Nicăpetre. Aceşti ulisieni sau raportat la spaţii universale iar Viorel Coman a înţeles esenţa mirajului de care sunt stăpâniţi.Toţi plecaţi din Brăila, toţi peste vreme sau întors la Brăila, în afară de unul singur: Ilarie Voronca.Cartea lui Viorel Coman ne demonstrează că “după
Ardealul lui Rebreanu, Bucovina lui Eminescu, Moldova lui Sadoveanu sau Bucureştiul lui Mateiu I. Caragiale, îşi face acum intrarea în literatura romănă o lume vitală şi fabuloasă, un spaţiu literar de mare autenticitate”. Prin sugerări subtile Viorel Coman ne face să ne amintim mereu de răbufnirea în istorie a omului, a scriitorului din marea câmpie ori din spaţiul bălţilor brăilene, de acea misterioasă carte de sub ierburi, de vitalitatea literaturii acestui spaţiu din sudestul românesc despre care Lucian Blaga spunea prin 1940: “Ceasul de fericită plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva, va bate cu toată certitudinea aici în SudEstul nostru, care până mai ieri era situat în spatele lui Dumnezeu.” (citat din Balcanismul literar românesc I, de Mircea Muthu, ClujNapoca, Dacia, 2002). Prin scrierile sale criticul Viorel Coman pare că doreşte să
aducă tot mai multe şi mai puternice argumente acestei proorociri blagiene. El şia direcţionat corabia şi îi manevrează pânzele către
această ţintă.
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Viorel Coman – PROVINCIA MAGNA sau miracolul sud-estului literar
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
CRONICA30 CRONICA 31
Am participat, la Brăila, la o frumoasă întâmplare literară: lansarea volumului de critică Provincia Magna, al criticului Viorel Coman. Din început, mărturisesc, sunt supus unui atent autocontrol: brăilean fiind, să nu ţin aici un discurs pro domo; să nu devin excesiv elogios eludând spiritual critic, aşa cum tear putea împinge virtuţile cărţii. Carte, apreciez eu, destul de aşteptată, despre un fenomen vechi, unanim recunoscut, rostit de mulţi, de puţini explicat în dimensiunea sa: miracolul spiritului brăilean sau mai pe scurt miracolul brăilean. Nicolae Iorga vorbeşte despre o rasă brăileană, pe care o recomandă pentru diplomaţie. Nae Ionescu numeşte un neam al brăilenilor. Edmond Nicolau şil explică prin miracolul exploziei de personalităţi; Gabriel Dimiseanu îl înţelege ca pe un fast al locului. Alţii asemenea au acceptat miracolul estului literar căutândui izvorul în melanjul de seminţii şi astăzi vreo douăsprezece la număr, din care sar fi forjat în timp rasa brăileană. Alţii au crezut, mai cred poate că vine din multiculturalism, din cosmopolisul portului brăilean: vapoarele care acostau la cheul Brăilei descărcau, pe lângă mărfurile venite din zările Orientului şi Occidentului, şi o altfel de marfă, nevăzută şi necuantificată: ceva din spiritul acestor popoare.Viorel Coman nu neagă întru totul, dar nici nu îmbrăţişează
teoriile enunţate. Om al locului, el simte şi presimte că trebuie să fie ceva mai mult şi caută alt drum, un drum al său, neabordat şi nebătătorit de alţii: caută izvorul miracolului brăilean în Fiinţa fiinţării. Dar să ajungi la fiinţă e drum lung şi greu. De la naştere călătoresc spre fiinţă şi nu am ajuns (Heidegger). Sigur, pe un astfel de drum este important să ajungi, dar dată fiind starea de morgană a Fiinţei, este tot atât de important să înaintezi. Viorel Coman ştie aceste secrete şi cartea lui ne poartă pe un astfel de drum: către Fiinţa fiinţării miracolului brăilean. Următorul plonjon în cercetarea sa îl face în istorie, adică în
timp, şi constată că după căderea raialei, care nu a însemnat nimic bun în coagularea acestui fenomen, începe cucerirea Câmpiei Bărăganului, spaţiul Provinciei Magna, de către oierii transilvăneni. Are loc o nuntă a genelor şi un salt ce înlocuieşte starea de cap plecat din timpul raialei cu verticala demnităţii omului de la munte. Dar să reţinem: starea de cap plecat nu era de esenţa genei valahe (un exemplu de demnitate valahă îl aflăm în Scrisoarea brăilenilor adresată lui Ştefan Vodă, ca răspuns la amestecul acestuia în treburile interne ale Valahiei, la 1481, când pohta lui Ştefan era săl înlocuiască pe Basarab cel Tânăr, stătător pe tronul Valahiei, cu Mircea, fiul lui şi al frumoasei brăilence Călţuna. Scrisoarea, aspră la adresa lui Ştefan, rămasă în istorie, este exemplu de demnitate, şi îl impinge pe domnul Moldovei la răzbunare incendiind Brăila). Capul era plecat, deci, nu pentru că era lipsit de demnitate, ci pentru că atunci când se ridica era scurtat de iataganul otoman. Vezi pilda sfinţilor brâncoveni. Viorel Coman crede că nunta celor două gene a durat o sută de
ani şi a fost cea mai lungă nuntă din devenirea valahă. Există în carte un eseu intitulat Alcătuirea fiinţei (p.215 şi urm), emblematic pentru explicarea acestei osmoze. Odată fiinţa împlinită, are loc aşazisa răbufnire a brăilenilor în istorie, acum se descoperă, de către scriitorii de început ai Provinciei Magna, Cartea de sub ierburi, cum inspirat numeşte autorul bogăţia de poveste milenară ce a stat ascunsă ca o comoară sub ierburile
câmpiei, aşteptând învierea. Cartea lui Viorel Coman aduce în primplan unsprezece
personaje din spaţiul Provinciei Magna: doi filosofi, Nae Ionescu şi Vasile Băncilă, un critic, D.PanaitescuPerpessicius, patru prozatori, C. Sandu Aldea, Panait Istrati, Mihail Sebastian şi Fănuş Neagu, doi poeţi, Ilarie Voronca şi Nicolae Grigore Mărăşanu şi doi artişti plastici, Nicăpetre şi Vasile Parizescu, ei fiind, în viziunea autorului, un fel de peceţi în articularea demersului său. Dar, pe lângă aceste unsprezece personaje mai există un personaj, al doisprezecelea, fabulos, aşa ca să se închidă cercul şi să sporească misterul: Brăila, acest oraş balama, cum inspirit îl numeşte autorul, balama între Orient şi Occident, cu devenirea ei, rezultată din istorii şi legende, proiectând asupra Provinciei Magna o cuceritoare metafizică (vezi legenda de dragoste a frumoasei brăilence Călţuna şi a lui Ştefan Vodă). Viorel Coman mai prezintă o suită de fotograme de epocă ale acestui insolit personaj, Brăila, ingenios selectate şi prezentate de autor.Dar ceea ce frapează în Provincia Magna este prinosul de
noutate, în ce priveşte cercetarea vieţii şi operei autorilor analizaţi, cercetare pe care autorul o face întrun nou cod prin care ajunge la aspecte cu totul inedite.Trei biografii, Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, formează, am spune, un prim pol al cărţii; se adună, se contopesc, se completează reciproc şi sunt aproape de neseparat. Cartea revelează influenţa lui Nae, marele vrăjitor, asupra ucenicilor săi: Cioran, Noica, Vulcănescu, Eliade, dar şi asupra lui Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, alţii. Încearcă să dezlege misterul ce planează încă asupra morţii filosofului, acest Socrate al românilor, interpretează pictura din tinda Mitropoliei, astfel că uneori divina ambiguitate sporeşte misterul şi proiectată pe un astfel de fundal, ca întro peşteră a lui Platon, mitul, figura lui Nae capătă dimensiuni metafizice. Nae îi ţine pe aceşti ucenici ca întro pânză de păianjen şi exercită asupra lor o adevărată magie.Toţi au avut însă timpul împotriva lor şi toţi au fost traşi pe roata roşie. Viorel Coman e de părere că după Jurnal, Mihail Sebastian îşi schiumbă statutul: scriitor de raft doi până atunci, devine autor de prim raft. Vasile Băncilă, filosof a cărei flacără sa aprins târziu, cu timpul sporeşte în intensitate, mai ales după apariţia cărţii Spaţiul Bărăganului, gândită ca o replică, nepolemică, ci completatoare, la Spaţiul Mioritic a lui Lucian Blaga, prietenul său, care avea săl viziteze la Brăila.În eseul despre Perpessicius învăţăm despre menirea şi
responsabilitatea criticului faţă de literatura neamului şi a vremii sale. Viorel Coman, ca adevărat urmaş, excelează prin înţelegerea destinului şi operei perpessiciene. Dar şi printro justificată iubire pentru Marele Orb de la Dunărea Brăilei, Homerul Român care şia topit vederea trudind pe manuscrisele eminesciene. Provincia Magna aduce o nouă lumină asupra celor şapte mii de pagini cât însumează opera perpessiciană: ceea ce unii minimalizau se dovedeşte în timp operă de valoare. Perpessicius, e de părere Viorel Coman, nu a greşit niciodată, pentru că a fost stăpânit de simţul valorii. El a avut rolul cocorului din unghi, cel ce taie primul aerul rece al înaltului, pentru ca alţii să lumineze în siajul său. Cu acelaşi simţ al valorii a scris şi despre “ginta iritabilă de la vechea Schelă a Brăilei” (Istrati, Voronca, Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir, alţii). Revelatorie este şi interpretarea capitolului al treilea intitulat
Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. azi, din cartea Spovedania pentru învinşi, de Panait Istrati: Viorel Coman afirmă că acest capitol nu a fost niciodată analizat separat, nu a beneficiat de o analiză specială, nici la noi , nici în Franţa, ci a fost analizat în ansamblu,
integrat structurii generale a cărţii. Privit şi analizat separat pentru prima dată de Viorel Coman, Afacerea Rusakov sau URSS azi, apare ca un veritabil roman politic. Esenţa romanului constă în raportul omului cu puterea: Rusakov, vechi revoluţionar, este scos din propria casă de putere şi în locul lui este introdusă familia unui nou politruc. Metodă exportată şi aplicată ulterior şi la noi cu mult succes. Aflând de la Victor Serge, prietenul său, cel ce tradusese operele lui Lenin în limba franceză, dar şi ginere al lui Rusakov, Istrati, tulburat peste fire, îşi asumă conflictul şi se expune: “Îl împuşcaţi numai dacă glonţul va trece mai întâi prin mine”, avea să rostească în faţa autorităţilor puterii. Istrati vede acum adevărul care până atunci îi fusese ascuns peste tot în călătoriile sale prin Soviete. Sigur, drama familiei Rusakov este mare, dar dincolo de ea nouă ni se relevă un alt miez, mai tragic, al romanului, propria dramă a lui Istrati. Asistăm acum la marea lui Cădere dintrun mesianism absolut – din crezul său că puterea sovietelor este singura ce poate salva lumea. Iar această cădere îi va schimba viaţa pentru totdeauna. Argumentul lui Viorel Coman este următorul: ”Afacerea Rusakov sau URSS azi trebuie citită ca şi o nuvelă specială, scoasă din ansamblul cărţii. Între primul roman al lui Evgheni Zamiatin, Noi şi Ferma animalelor de George Orwell, acest text care evocă destinul tragic al lui Rusakov trebuie inserat ca piesă de rezistenţă în literatura antitotalitară. Susţinem că este în Afacerea Rusakov un subiect de roman politic de primă mână, oferit dea gata, în stare pură, fără nicio contribuţie a ficţiunii, de realitate sovietică, ceea ce îi sporeşte nu numai autenticitatea ci şi atrocitatea” (p.138). Aceste aspecte de noutate ale cărţii Provincia Magna nil recomandă pe Viorel Coman, critic consacrat, ca pe un scormonitor al textului, un vizionar cu o forţă analitică specială, căruia nui plac afirmaţiile comode, care nu au rezonanţă în judecăţile lui de valoare şi convins de argumentele sale destramă opinii vechi, restrictive, le scoate din tipare şi ridică în lumină propria rostire. Despre opera lui Fănuş Neagu, comentată şi răscomentată,
sar fi putut crede că nu se mai poate spune nimic sau aproape nimic nou. Dar “după ce a împărţit haiduceşte Bărăganul cu Vasile Voiculescu, Constantin Țoiu şi Ştefan Bănulescu, Fănuş îşi construieşte ca şi William Faulkner, un regat imaginar, amestec de realitate şi ficţiune, populat cu oameni de hârtie (R.Barthes) cu care face concurenţă stării civile”. O noutate în opera lui Fănuş, mai ales în povestirile lui magice, este capcana limbajului. “Frumuseţea limbajului, scrie Viorel Coman, trebuie văzută ca o capcană. El are un farmec pervers care mai mult ascunde decât numeşte. El învăluie un miez tainic care este centrul operei. Şi numai de treci codrii de aramă auzi mândra glăsuire a pădurii de argint”. La Fănuş Neagu sunt două texte: unul tainic, de adâncime, şi unul de suprafaţă, învăluitor. Din cel tainic iese vraja scrierii lui, magia povestirilor; de acolo o ciudată metafizică a textului ce îi sporeşte misterul.Am mai putea vorbi despre rolul de pionerat al lui C. Sandu
Aldea în literatura câmpiei, despre mitul şi conceptul Insulei în poetica lui Nicolae Grigore Mărăşanu, ori, tot aici, despre alcătuirea fiinţei rezultată din acea nuntă între cele două gene, a omului locului şi a oierului coborât de la munte. Ori despre ieşirea la Europa prin unda Voronca, a doua, după noi, pentru că prima undă a fost dată de scriitorii patristici, străromâni, originari de la Dunărea de Jos: Niceta de Remesiana, cunoscut după 370 şi până pe la 400 ca autor al celebrului Imn Te Deum laudamus, şi Laurenţiu de Novae discipolul lui Niceta. Ei formează un al doilea nucleu, după Şcoala de la Tomis, de fapt o adevărată Şcoală suddunăreană cu orientare europeană. Lor li se adaugă Auxentius de Durostorum şi Palladiu de Ratiaria, apropiaţi ca obârşie de Dunăre. Aici sunt introduşi şi
“europenii” doctrinari cunoscuţi şi în Occidentul acelor vremuri – Ioan Cassian, Dionisyus Exiguus şi “călugării sciţi” (geţi de fapt) Ioan Maxentius şi Leontius de Bizanţ, originari din Sciţia Minor – Dobrogea dacoromană. Ei reprezintă, după Nestor Vornicescu, un fel de “Bizanţ înainte de Bizanţ” – “stâlpi europeni”. Am făcut acestă incursiune în timp pentru a reaminti europenitatea noastră, astăzi când uni cred că abiaabia am fi intrat în Europa. “Prin aceşti scriitori protoromâni literatura noastră este sincronizată spiritual cu Europa încă din acea clipă şi continuă cu o soluţie de “europenitate danubiană” ce va trebui redescoperită şi reafirmată mai stăruitor”. (vezi Artur Silvestri Bizanţ înainte de Bizanţ, Bucureşti, Carpathia Press, 2006). Nu putem încheia prezentarea acestei valoroase lucrări a
crticului Viorel Coman fără a vorbi despre virtuţile scriiturii şi remarcăm din început puterea rostirii la Viorel Coman. Există în fraza lui o prospeţime a limbajului, un logos scos uneori dintro adâncă arhaitate şi revigorat prin alăturarea unui cuvânt neaoş care plezenşte din coadă ca şarpele, şi printrun fel de empatie verbală dă culoare scriituri, plurivocitate, îi conferă un ados semantic şi o face plăcută auzului. Fraza relativ scurtă imprimă scriiturii un ritm ca de ciocan de galeră dă cadenţă şi vigoare textului. Apoi, cartea abundă în informaţii despre scriitori, opere, vieţile lor, alteori informaţia este potenţată de metafizică şi mister (vezi despre liliacul psihopomp din tinda Mitropoliei, care conduce tinerii spre Iad). Există în scriitura criticului Viorel Coman, din Provincia Magna, un fel de conexiune a timpilor: când ne vorbeşte despre un scriitor, o operă, nu nil prezintă singur, nici static, ci întro conexiune cu alţi scriitori, alte opere din varii spaţii culturale: astfel că în acelaşi timp în care ne aflăm la Brăila, ne aflăm şi la Bucureşti, la Paris, la Berlin sau Toronto. Scriitura, în acest caz, se propagă pe un fel de falii tectonice mişcătoare, nu produc cutremure, ci degajăo dinamică informaţională bogată şi o plurivocitate: locală,
naţională, universală. Şii induce cititorului un plăcut efect de concomitenţă, de simultaneitate. Nici nu se putea altfel când vorbeşti despre scriitori ca Istrati, Voronca, Sebastian, Nae Ionescu, Băncilă sau de fermecătorul Nicăpetre. Aceşti ulisieni sau raportat la spaţii universale iar Viorel Coman a înţeles esenţa mirajului de care sunt stăpâniţi.Toţi plecaţi din Brăila, toţi peste vreme sau întors la Brăila, în afară de unul singur: Ilarie Voronca.Cartea lui Viorel Coman ne demonstrează că “după
Ardealul lui Rebreanu, Bucovina lui Eminescu, Moldova lui Sadoveanu sau Bucureştiul lui Mateiu I. Caragiale, îşi face acum intrarea în literatura romănă o lume vitală şi fabuloasă, un spaţiu literar de mare autenticitate”. Prin sugerări subtile Viorel Coman ne face să ne amintim mereu de răbufnirea în istorie a omului, a scriitorului din marea câmpie ori din spaţiul bălţilor brăilene, de acea misterioasă carte de sub ierburi, de vitalitatea literaturii acestui spaţiu din sudestul românesc despre care Lucian Blaga spunea prin 1940: “Ceasul de fericită plenitudine a spiritului european, dacă va mai bate undeva, va bate cu toată certitudinea aici în SudEstul nostru, care până mai ieri era situat în spatele lui Dumnezeu.” (citat din Balcanismul literar românesc I, de Mircea Muthu, ClujNapoca, Dacia, 2002). Prin scrierile sale criticul Viorel Coman pare că doreşte să
aducă tot mai multe şi mai puternice argumente acestei proorociri blagiene. El şia direcţionat corabia şi îi manevrează pânzele către
această ţintă.
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Viorel Coman – PROVINCIA MAGNA sau miracolul sud-estului literar
Nicolae Grigore MĂRĂŞANU
CRONICA32 CRONICA 33
precum fantasticul sau magicul. Următoarea etapă este iluminarea, revelaţia. Nu atât religioasă, cât cosmică. Atunci, între contemplaţie şi meditaţie, admiraţie, fior şi extaz, apare şi creatorul conştient de opera sa şi de rolul său, cuvântul căpătând dintro dată o încărcătură gravă, lăsând o fină urmă, umbră a gestului, acesta fiind o simbolică a ritualului, unde ritualul practicat desigur la templul artei explică revenirea ciclică a durerii şi speranţei, a vieţii şi a morţii. Urmează metamorfoza. De fapt, el, scriitorul, se frământă pentru a afla cum să traducă în planul material ceea ce visează cu ochii deschişi în planul spiritual şi cum să îşi traducă experienţele înaltului întrun limbaj pământesc. Sau, cum bine a formulat (sau decodificat) Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan, vrând să ne dea „impresia că suntem înfăşuraţi în unde ale eterului universal”.
Conştient că este şi „scrib şi sclav”, el se apără de agresiunea lumii dar, evoluând odată cu aceasta, apare și protestatarul din el, dublat de poetul filosof ce are grijă și respect faţă de valorile umane: „Din cer seaud iar megafoane / bocancii grei a cinci plutoane / trec peste noi: metamorfoze! // Oraşul gri, murdară filă, / scuipă spre cer fumul din cort / ca marea ultimul său mort / pe paturi moi de clorofilă//...//Îmi iau poemele de mână, / le înfăşor (can iarnă mărul!) / să spună numai adevărul! / Iar o instanţă le amână...” (Îmi iau poemele de mână Leviathanul). Unele lucruri le ştii, pur şi simplu fără să le fi învăţat, printrun dar înnăscut de a şti, provenit dintrun plan misterios, revelat ca factor celest vocaţional. Pentru că a fi poet este o vocaţie ce te investeşte cu acest dar şi poetul de faţă o ştie; el nu se închide în viaţa sa, ca întrun sistem, ci şio îmbogăţeşte şi dezvoltă „până ce harul de tot/ în Cuvânt mă va trece” (Rug – vol. Triumful inocenţei) iar faptul că ţine cuvintele în pumn nu înseamnă că le arestează, ci le adună. Cu ochii gândului îndreptaţi spre mister, el trebuie să trăiască totuși în lumea în care ia fost dat să se nască. Iatăl în Sindrom Modern exclamând „Să nu mai ştii/ de unde vine glonţul/ sau norul de acid/ şiamoniac //.../ că sub clonţul // de smog şi de/ gudroane dusen vânt/ ţie frică/ să mai umbli pe pământ!” (Leviathanul).
Intrăm în universul său cu porţi larg deschise așteptând ca o îmbrăţişare, întro lume a detaliului fin al virtuozului, al estetului, al filosofului ce dezveleşte, dă la o parte subţirele înveliş al aparenţei (vezi undele eterului) pentru a ne învăţa să savurăm la rândul nostru miezul nevăzut din care vin arome și ecouri ademenitoare. Umbra lor revelată te poate îmbăta aşa cum ascultând muzica poţi simţi o stare de ameţeală; sunt, acestea toate, nişte himere, dar frumos îmbrăcate în mantia cuvântului. Poetul caută în natură iarba de leac şi se pare că o găseşte, odată ce metamorfozarea sa îl face să abordeze alte teme, cu un alt son liric.
Gândindumă la Nicolae Grigore Mărăşanu, îmi vin în minte cuvintele lui Augustin Buzura: „Un nume de rezonanţă apără o ţară mai bine decât o armată” (pe care leam reţinut dintrun articol despre cultură postat pe revistacultura.ro). În acest orizont de aşteptare pozitiv îl văd stând şi pe N. G. Mărăşanu, cel care bate cu atâta forţă „fierul cuvântului” (Corul crăiţelor ibidem). De obicei se spune o carte cât o viaţă, dar de astă dată este vorba și despre viaţa unei cărţi, deoarece cartea are autonomie, în ea Sufletul cântă despre sine iar Frumuseţea e în starea inimii (Leviatanul; Triumful inocenţei). Sufleteşte, poetul e un soi de Lună la Perigeu: fascinant şi tulburător pe acea zare de fildeş menţionată mai sus. Săi mulţumim ce ni se dă cu trup şi suflet; inima şia dato poeziei dar asta nu înseamnă că poezia lui nu are minte, nu, ci doar că e mintea din inima sa. Cât despre trup, el e „ospăţ al soarelui” (Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna Leviathanul).
Spaţiul cărţii de poezie devine reprezentarea în planul ideilor a unui tărâm anume demarcat de reperele existenţiale ale
o tai!// când trec prin parcurile parfumate, / simt cum cineva cu o mie de ochi / mă priveşte din spate.” (ibidem) Iubitorul de poezie va recunoaște desigur aici acea lirică a inimii, metabolizată însă ușor diferit faţă de cea din poezia Întro grădină a lui Ienăchiţă Văcărescu, așadar mai apropiată ca dramatism de tema aleasă ulterior și de Goethe în Gefunden.
Străbătut de „dorul cel lung”, îşi asumă rolul de arhivar al rădăcinilor din magica lume a apelor, fascinat de o alchimie poetică dintre foc și apă, „purpura apei”, ce la însufleţit, îl atrage şi lângă care trăieşte meditând, „Învăţând să dau sens amăgirii” (Leviathanul; Triumful inocenţei); aceste rădăcini sunt atât ale sale cât şi ale universului, la scară largă. Poetul are acel simţ ascuţit cel face să se raporteze și orienteze în lumea supersensibilă, bogată în detalii ce scapă simplei observaţii dar care apare după o observare îndelungată. Astfel, lumea gândurilor este fecundă şi, de asemenea, foarte variată: prin vers cu rimă creeează o ambianţă sonoră dar şi un ambient special din care apare starea poetică; în poezia în stil popular apar tonalităţi minore, diminutivale, dar care particularizează acest gen, pe principiul accentelor din care pot să se nască bijuterii lingvistice precum „zânel de soare” (Oile, 1 Leviathanul) sau „mirare de smaraldă” (Trupşorul tău de vârste geamăn ibidem). Sunt teme cu variaţiuni ce formează un material tematic foarte divers. Deloc econoamă, gândirea poetică naşte, materializând, procreează iubind idee și materie (iată o altă alchimie!) şi considerânduse ca un simplu element al ei el, poetulveşnic curtenitor al frumosului natural, virgin, necomercializat, ajuns astăzi aproape nevandabil, fără mare valoare (!) de fapt restricţionat omului mult prea modern şi mult prea insensibil, ceea ce desigur că îl întristează. Poeziile sunt un popas în Grădinile din Eden, Nadir sau Rai, în copiile imperfecte ale unor cuvinte pe care le găseşte poetul aici pe pământ, din când în când, pe principiul precum este în cer, aşa e şi pe pământ, al similarităţii sus – jos de la începuturile lumii, în acel timp primordial.
Aparentele întâmplări derivă din fenomenul miraculosului ascuns în cotidian. Până şi acea Fiară impară din fiecare poate fi astfel îmblânzită prin starea poetică, extatică. Acesta este şi triumful inocenţei întro lume a materiei.
Poetul decodează alesele senzaţii, voluptuoasele delicii ale spiritului, aplicând extazului o decodificare tandră dar şi construind conotaţii prin elemente materiale, descriind materialiceşte suprasensibilul. El este un traducător al unei limbi rare, căreia îi cunoaşte bine unele cuvinte şi se sileşte (este obligat!) să folosească perifraza când nu găseşte corespondentul în limba omenească.
Astfel cred eu că se poate aplica, şi acesta e sensul, felul şi modul în care putem opera cu aceste „corespondenţe”. Aşadar, dacă pentru Charles Baudelaire, autorul Corespondenţelor, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / Şi scot adesea tulburi cuvinte, cantro ceaţă ; / Prin codri de simboluri petrece omun viaţă / Şi toatel cercetează cun ochi prietenesc”, în cazul lui N. G. Mărăşanu, din modul său de a gândi simţim fiorul, frisonul, frământarea la nivel ideatic a omului modern. El se apără de acest altfel de (sau nou) mal du siècle prin reîntoarcerea în inocenţă, ai cărei pilaştrii sunt mult mai rezistenţi decât sar bănui: „Inocenţă, eu de mic încercând aţi rosti numele, / team numit Poezie, / ma fascinat rochiţa ta de plasture / Aveai genunchiul jupuit, / dracila stelei în talpă, / cu spini teau încoronat când teau trimis/ la oaste şi ţiau spart ţeasta cu băţul cu verigă, / dar nai plâns şi nai ridicat sabia/ nici chiar în contra morţii” (Triumful inocenţei) – de fapt inocenţa este starea poetică cel însoţeşte şi protejează pe poet în fiecare dintre etapele vieţii sale. Dar, tot astfel, corespondenţele devin intersecţii, necesare pentru ca în planul material să apară mici rupturi: inserţii ale irealului, pentru care sau găsit sinonime
Triumful inocenţei / Triumfi i pafajësisë1) este titlul unei antologii de poezie bilingvă românoalbaneză, cartesoră mai mică a Leviathanului 2), antologia poetică publicată anterior de Nicolae Grigore Mărăşanu, şi se remarcă printro aceeaşi mare diversitate tematică şi coloristică, ce umple de bogăţie sufletul cititorului; iată că de astă dată a venit şi rândul celui albanez, prin intermediul traducerii realizate de Baki Ymeri.
Varietatea de teme şi motive ale poeziei îi dau cititorului suficiente indicii pentru a face un portret de autor complex, plecând de la o sensibilitate aparte, unde nou și vechi, arhaic/popular și modern, senzitiv și senzual se îmbină cu o voluptate adeseori orientală, când gingăşia cade pradă temperamentului, iar toate acestea pot să dezvăluie acea latură feminină ce există ascunsă în orice bărbat, în cazul de faţă fiind unul cu rădăcini puternice întro lume ale căror 5 elemente se află în echilibru. Ele îl hrănesc, îl satură dar în egală măsură îl şi înfometează, din ele se naşte şi visarea şi patosul, melancolia dar şi atitudinea de luptător, imboldul pentru descoperirea acelui ceva neştiut ce se ascunde în spatele realului, îndemnând spiritul la aventura cunoaşterii; dar poezia sa scoate la iveală şi inefabilul copilăriei, acea parte din fiecare dintre noi plină de misterele începutului, care însă cu timpul devine (cel puţin pentru unii) un handicap ori prilej de aducereaminte dureroasă, drept pentru care unii autori glisează întro zonă prohibită, întunecată sau întrun autobiografism nu întotdeauna bine receptat. Nu este cazul de faţă, ci dimpotrivă, copilăria autorului adună o suită de imagini pastelate, ca de legendă, bune de pus în rama sufletului. Pe baza acestor trăsături dezvăluite de cuvintele cărţii, şi cititorul de limbă albaneză poate face, aşadar, la rândul său, un veridic portret de autor. Şi mai mult ca sigur că ecourile criticii literare albaneze se vor face auzite, sporind şi amplificândule pe cele ale criticii de literatură română care a fost generoasă cu N. G. Mărăşanu.
În primul rând, cititorul avizat (de specialitate) va recunoaşte cele trei dovezi sau etaloane ale măiestriei artistice aristotelice: ethos, pathos, logos. La aceste forme ale Retoricii lui Aristotel aplicate în cazul de faţă ca trei virtuţi artistice se adaugă şi mithos care, alături de logos, sunt „cele două căi de a explica lumea, de a gândi despre lumea din jurul nostru şi a căpăta cunoştinţe despre aceasta” 3). Prin această pledoarie poetică, N. G. Mărăşanu salvează poezia cea atât de nedrept contestată de postmoderni.
În cazul ambelor volume vorbim despre o lucrare polifonică, ce devine document, mărturie sau ghid lămuritor al unei vieţi dedicate scrisului dar şi al unei creaţii poetice dedicate vieţii. Nui de mirare, odată ce aceasta provine din „fructele sufletului” (Extaza lacrimii din vol. Leviathanul). Poetul devine un altfel de Semănător de scântei 4) arghezian, dar dacă acesta din urmă aduna stele cu plosca iar luceferii săi erau sâmburi de lumină, în cazul lui Nicolae Grigore Mărăşanu, acesta ţine strâns cuvintele, un „pumn sunător de cuvinte” ale inimii ce se revarsă asupra fiinţei şi luminează „zarea de fildeş / a lumii”. Este o altfel de Laudă (a luminii, iubirii, cântecului şi a lucrurilor) la care se închinase înaintea sa, printre alţii, şi Lucian Blaga şi pe care poetul Mărăşanu îl continuă în propriul său fel.
Cuvintele au energie, deci au şi putere: din ele îşi ia forţa şi puterea expresiei şi poetul; pentru el, poezia este un templu, cuvintele au o importanţă sacră, fiind templul la care se închină şi unde sălăşluiesc cuvintele primordiale. În reprezentarea autorului, ele corespund inimii şi sufletului şi mai puţin minţii, creierului; de aceea rosteşte poetul: „întratât / adorată eşti inimii,
Poezie!” (Templul, ibidem). Spunea un înţelept ale cărui cuvinte leam reţinut (nu şi
numele, din păcate!) că „minţii nui place inima nu pentru că nu o iubeşte, ci pentru că mintea nu iubeşte; numai inima a fost făcută să iubească. Ele sunt ireconciliabile. Mintea nu are suflet, ci gânduri”. Cu alte cuvinte „există două feluri de a explica lumea: prin gândirea logică, ştiinţific şi empiric, pe baza explicaţiilor bazate pe faptele observabile, experimente controlate şi dovezi deductive, sau prin gândirea mitică ce abordează lumea prin mijloace mai puţin directe, ci mai intuitive. O persoană poate câştiga profunzime poetică, pe baza unor sentimente şi experienţe individuale” 5) (trad. MM).
Dar legătura directă dintre cuvânt şi suflet funcţionează în procesul misterios al scrisului, energia şi puterea cuvântului fiind potenţate de substanţa nobilă a sufletului, ceea ce îl face pe poet să mărturisească: „aleg cuvinte după virtuţi / şi zidesc în idee” (Idem). În acest caz, tocmai simplitatea lucrurilor dă o notă cvasisofisticată. În acelaşi fel, vegetaţia luxuriantă din ţinuturile Brăilei şi ale Deltei este un cadru simbolic, predestinândul pe poet a fi „clopotul / ce din memoria timpului / cheamă” (Extaza poemului nenăscut, din volumul Leviathanul), cuvântului primordial asociinduise apele, adică spaţiul primordial al tuturor începuturilor.
Revenind la rădăcini, înafară de cele pământene/materne (vezi Elegie pentru mâinile mamei” (Leviathanul; Triumful inocenţei) în care „amintirea celor două mîini /... stă în faţă ca o mare pâine” din care a crescut), libertatea interioară a poetului îl şi determină dar îl şi ajută în alegerile sale. Astfel, din „rostogolul mistic / de cer de timp şi apă” (Acorduri din vol. Leviathanul) a putut să apară ceea ce sar putea numi o poezie între cele patru vânturi, ori intersecţii tematice prin care acestea străbat, dând o notă dominantă fiecăruia dintre volumele sale, luate în parte. Din acest punct de vedere, Leviathanul rămâne o antologie poetică de respiraţie largă, pe când Triumful inocenţei este varianta bilingvă a unei respiraţii scurte (ori prescurtată) dar plecând din aceleaşi puternice rădăcini, ceea ce le și leagă una de cealaltă. Poezia autorului se află întro intersecţie ale cărei ramificaţii dau fie în epicureism, fie în erotism, fie se abat pe un drum al experimentării plăcerilor bahice, ori pe altul la capătul căruia te pomenești întrun atrium.
Pentru poet, viaţa de zi cu zi este în permanenţă dublată de cea a visului, a melancoliei, reveriei, dar şi a bucuriilor simple cum e aceea a regăsirii în lumea materială a unor semne vechi, arhaice ori mitologice, ce sau combinat până la pierdere sau uitare în memoria universului. Iată cum se îmbină în retorica sa poetică spiritul distinctiv, deosebit, ethosul, cu acea calitate de a trezi emoţia, pathosul. Rezultă o dorinţă de a le reda strălucirea şi a readuce logosul în lumină înfruntând timpul și, cu siguranţă, pregătirea sa de jurist îl ajută și îl îndeamnă să salveze poezia de la aşazisa condamnare a timpului. De aici provine această persuasiune, care este transpusă, în „retorica” poeziei, întro combinaţie între, pe de o parte, senzualitate – dar, interesant, nu atât umană cât cea universală, genuină, a unirii pământului şi a apei, şi a elementelor, a formelor şi forţelor naturii (vezi Odă gutuii: „Gutuie, gutuie, ce mult team iubit!//...//Dragostea pentru tine de mic / manvăţat să sar gardul”) şi, pe de altă parte, afectivitate – ca fior universal în „starea de iubire a cuvântului” (Extaza lacrimii,1 din vol. Leviathanul) ori „starea vocalelor / lamperechere” (Extaza poemului nenăscut, idem). Tot de aici provine acel șăgalnic reproş (retoric!) adresat către o „Brăilă, lume nebună, cheamămă şi mă îmbună / că suntem născuţi deo mumă, cu spătuţul gol pe brumă, lele” (Brăilă, lacrimă deasă, ibidem) cât şi dramatismul dintro Scrisoare din templul unei frunze: „Toţi au văzut: floarea e tristă; / mai ales când teapropii s
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Nicolae Grigore Mărăşanu - „Triumful inocenţei”
o pledoarie poetică de Monica MUREŞANU
(continuare în pagina 35)
CRONICA32 CRONICA 33
precum fantasticul sau magicul. Următoarea etapă este iluminarea, revelaţia. Nu atât religioasă, cât cosmică. Atunci, între contemplaţie şi meditaţie, admiraţie, fior şi extaz, apare şi creatorul conştient de opera sa şi de rolul său, cuvântul căpătând dintro dată o încărcătură gravă, lăsând o fină urmă, umbră a gestului, acesta fiind o simbolică a ritualului, unde ritualul practicat desigur la templul artei explică revenirea ciclică a durerii şi speranţei, a vieţii şi a morţii. Urmează metamorfoza. De fapt, el, scriitorul, se frământă pentru a afla cum să traducă în planul material ceea ce visează cu ochii deschişi în planul spiritual şi cum să îşi traducă experienţele înaltului întrun limbaj pământesc. Sau, cum bine a formulat (sau decodificat) Rudolf Steiner în Evanghelia după Ioan, vrând să ne dea „impresia că suntem înfăşuraţi în unde ale eterului universal”.
Conştient că este şi „scrib şi sclav”, el se apără de agresiunea lumii dar, evoluând odată cu aceasta, apare și protestatarul din el, dublat de poetul filosof ce are grijă și respect faţă de valorile umane: „Din cer seaud iar megafoane / bocancii grei a cinci plutoane / trec peste noi: metamorfoze! // Oraşul gri, murdară filă, / scuipă spre cer fumul din cort / ca marea ultimul său mort / pe paturi moi de clorofilă//...//Îmi iau poemele de mână, / le înfăşor (can iarnă mărul!) / să spună numai adevărul! / Iar o instanţă le amână...” (Îmi iau poemele de mână Leviathanul). Unele lucruri le ştii, pur şi simplu fără să le fi învăţat, printrun dar înnăscut de a şti, provenit dintrun plan misterios, revelat ca factor celest vocaţional. Pentru că a fi poet este o vocaţie ce te investeşte cu acest dar şi poetul de faţă o ştie; el nu se închide în viaţa sa, ca întrun sistem, ci şio îmbogăţeşte şi dezvoltă „până ce harul de tot/ în Cuvânt mă va trece” (Rug – vol. Triumful inocenţei) iar faptul că ţine cuvintele în pumn nu înseamnă că le arestează, ci le adună. Cu ochii gândului îndreptaţi spre mister, el trebuie să trăiască totuși în lumea în care ia fost dat să se nască. Iatăl în Sindrom Modern exclamând „Să nu mai ştii/ de unde vine glonţul/ sau norul de acid/ şiamoniac //.../ că sub clonţul // de smog şi de/ gudroane dusen vânt/ ţie frică/ să mai umbli pe pământ!” (Leviathanul).
Intrăm în universul său cu porţi larg deschise așteptând ca o îmbrăţişare, întro lume a detaliului fin al virtuozului, al estetului, al filosofului ce dezveleşte, dă la o parte subţirele înveliş al aparenţei (vezi undele eterului) pentru a ne învăţa să savurăm la rândul nostru miezul nevăzut din care vin arome și ecouri ademenitoare. Umbra lor revelată te poate îmbăta aşa cum ascultând muzica poţi simţi o stare de ameţeală; sunt, acestea toate, nişte himere, dar frumos îmbrăcate în mantia cuvântului. Poetul caută în natură iarba de leac şi se pare că o găseşte, odată ce metamorfozarea sa îl face să abordeze alte teme, cu un alt son liric.
Gândindumă la Nicolae Grigore Mărăşanu, îmi vin în minte cuvintele lui Augustin Buzura: „Un nume de rezonanţă apără o ţară mai bine decât o armată” (pe care leam reţinut dintrun articol despre cultură postat pe revistacultura.ro). În acest orizont de aşteptare pozitiv îl văd stând şi pe N. G. Mărăşanu, cel care bate cu atâta forţă „fierul cuvântului” (Corul crăiţelor ibidem). De obicei se spune o carte cât o viaţă, dar de astă dată este vorba și despre viaţa unei cărţi, deoarece cartea are autonomie, în ea Sufletul cântă despre sine iar Frumuseţea e în starea inimii (Leviatanul; Triumful inocenţei). Sufleteşte, poetul e un soi de Lună la Perigeu: fascinant şi tulburător pe acea zare de fildeş menţionată mai sus. Săi mulţumim ce ni se dă cu trup şi suflet; inima şia dato poeziei dar asta nu înseamnă că poezia lui nu are minte, nu, ci doar că e mintea din inima sa. Cât despre trup, el e „ospăţ al soarelui” (Întâmplări din marea călătorie pe lacul Furtuna Leviathanul).
Spaţiul cărţii de poezie devine reprezentarea în planul ideilor a unui tărâm anume demarcat de reperele existenţiale ale
o tai!// când trec prin parcurile parfumate, / simt cum cineva cu o mie de ochi / mă priveşte din spate.” (ibidem) Iubitorul de poezie va recunoaște desigur aici acea lirică a inimii, metabolizată însă ușor diferit faţă de cea din poezia Întro grădină a lui Ienăchiţă Văcărescu, așadar mai apropiată ca dramatism de tema aleasă ulterior și de Goethe în Gefunden.
Străbătut de „dorul cel lung”, îşi asumă rolul de arhivar al rădăcinilor din magica lume a apelor, fascinat de o alchimie poetică dintre foc și apă, „purpura apei”, ce la însufleţit, îl atrage şi lângă care trăieşte meditând, „Învăţând să dau sens amăgirii” (Leviathanul; Triumful inocenţei); aceste rădăcini sunt atât ale sale cât şi ale universului, la scară largă. Poetul are acel simţ ascuţit cel face să se raporteze și orienteze în lumea supersensibilă, bogată în detalii ce scapă simplei observaţii dar care apare după o observare îndelungată. Astfel, lumea gândurilor este fecundă şi, de asemenea, foarte variată: prin vers cu rimă creeează o ambianţă sonoră dar şi un ambient special din care apare starea poetică; în poezia în stil popular apar tonalităţi minore, diminutivale, dar care particularizează acest gen, pe principiul accentelor din care pot să se nască bijuterii lingvistice precum „zânel de soare” (Oile, 1 Leviathanul) sau „mirare de smaraldă” (Trupşorul tău de vârste geamăn ibidem). Sunt teme cu variaţiuni ce formează un material tematic foarte divers. Deloc econoamă, gândirea poetică naşte, materializând, procreează iubind idee și materie (iată o altă alchimie!) şi considerânduse ca un simplu element al ei el, poetulveşnic curtenitor al frumosului natural, virgin, necomercializat, ajuns astăzi aproape nevandabil, fără mare valoare (!) de fapt restricţionat omului mult prea modern şi mult prea insensibil, ceea ce desigur că îl întristează. Poeziile sunt un popas în Grădinile din Eden, Nadir sau Rai, în copiile imperfecte ale unor cuvinte pe care le găseşte poetul aici pe pământ, din când în când, pe principiul precum este în cer, aşa e şi pe pământ, al similarităţii sus – jos de la începuturile lumii, în acel timp primordial.
Aparentele întâmplări derivă din fenomenul miraculosului ascuns în cotidian. Până şi acea Fiară impară din fiecare poate fi astfel îmblânzită prin starea poetică, extatică. Acesta este şi triumful inocenţei întro lume a materiei.
Poetul decodează alesele senzaţii, voluptuoasele delicii ale spiritului, aplicând extazului o decodificare tandră dar şi construind conotaţii prin elemente materiale, descriind materialiceşte suprasensibilul. El este un traducător al unei limbi rare, căreia îi cunoaşte bine unele cuvinte şi se sileşte (este obligat!) să folosească perifraza când nu găseşte corespondentul în limba omenească.
Astfel cred eu că se poate aplica, şi acesta e sensul, felul şi modul în care putem opera cu aceste „corespondenţe”. Aşadar, dacă pentru Charles Baudelaire, autorul Corespondenţelor, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / Şi scot adesea tulburi cuvinte, cantro ceaţă ; / Prin codri de simboluri petrece omun viaţă / Şi toatel cercetează cun ochi prietenesc”, în cazul lui N. G. Mărăşanu, din modul său de a gândi simţim fiorul, frisonul, frământarea la nivel ideatic a omului modern. El se apără de acest altfel de (sau nou) mal du siècle prin reîntoarcerea în inocenţă, ai cărei pilaştrii sunt mult mai rezistenţi decât sar bănui: „Inocenţă, eu de mic încercând aţi rosti numele, / team numit Poezie, / ma fascinat rochiţa ta de plasture / Aveai genunchiul jupuit, / dracila stelei în talpă, / cu spini teau încoronat când teau trimis/ la oaste şi ţiau spart ţeasta cu băţul cu verigă, / dar nai plâns şi nai ridicat sabia/ nici chiar în contra morţii” (Triumful inocenţei) – de fapt inocenţa este starea poetică cel însoţeşte şi protejează pe poet în fiecare dintre etapele vieţii sale. Dar, tot astfel, corespondenţele devin intersecţii, necesare pentru ca în planul material să apară mici rupturi: inserţii ale irealului, pentru care sau găsit sinonime
Triumful inocenţei / Triumfi i pafajësisë1) este titlul unei antologii de poezie bilingvă românoalbaneză, cartesoră mai mică a Leviathanului 2), antologia poetică publicată anterior de Nicolae Grigore Mărăşanu, şi se remarcă printro aceeaşi mare diversitate tematică şi coloristică, ce umple de bogăţie sufletul cititorului; iată că de astă dată a venit şi rândul celui albanez, prin intermediul traducerii realizate de Baki Ymeri.
Varietatea de teme şi motive ale poeziei îi dau cititorului suficiente indicii pentru a face un portret de autor complex, plecând de la o sensibilitate aparte, unde nou și vechi, arhaic/popular și modern, senzitiv și senzual se îmbină cu o voluptate adeseori orientală, când gingăşia cade pradă temperamentului, iar toate acestea pot să dezvăluie acea latură feminină ce există ascunsă în orice bărbat, în cazul de faţă fiind unul cu rădăcini puternice întro lume ale căror 5 elemente se află în echilibru. Ele îl hrănesc, îl satură dar în egală măsură îl şi înfometează, din ele se naşte şi visarea şi patosul, melancolia dar şi atitudinea de luptător, imboldul pentru descoperirea acelui ceva neştiut ce se ascunde în spatele realului, îndemnând spiritul la aventura cunoaşterii; dar poezia sa scoate la iveală şi inefabilul copilăriei, acea parte din fiecare dintre noi plină de misterele începutului, care însă cu timpul devine (cel puţin pentru unii) un handicap ori prilej de aducereaminte dureroasă, drept pentru care unii autori glisează întro zonă prohibită, întunecată sau întrun autobiografism nu întotdeauna bine receptat. Nu este cazul de faţă, ci dimpotrivă, copilăria autorului adună o suită de imagini pastelate, ca de legendă, bune de pus în rama sufletului. Pe baza acestor trăsături dezvăluite de cuvintele cărţii, şi cititorul de limbă albaneză poate face, aşadar, la rândul său, un veridic portret de autor. Şi mai mult ca sigur că ecourile criticii literare albaneze se vor face auzite, sporind şi amplificândule pe cele ale criticii de literatură română care a fost generoasă cu N. G. Mărăşanu.
În primul rând, cititorul avizat (de specialitate) va recunoaşte cele trei dovezi sau etaloane ale măiestriei artistice aristotelice: ethos, pathos, logos. La aceste forme ale Retoricii lui Aristotel aplicate în cazul de faţă ca trei virtuţi artistice se adaugă şi mithos care, alături de logos, sunt „cele două căi de a explica lumea, de a gândi despre lumea din jurul nostru şi a căpăta cunoştinţe despre aceasta” 3). Prin această pledoarie poetică, N. G. Mărăşanu salvează poezia cea atât de nedrept contestată de postmoderni.
În cazul ambelor volume vorbim despre o lucrare polifonică, ce devine document, mărturie sau ghid lămuritor al unei vieţi dedicate scrisului dar şi al unei creaţii poetice dedicate vieţii. Nui de mirare, odată ce aceasta provine din „fructele sufletului” (Extaza lacrimii din vol. Leviathanul). Poetul devine un altfel de Semănător de scântei 4) arghezian, dar dacă acesta din urmă aduna stele cu plosca iar luceferii săi erau sâmburi de lumină, în cazul lui Nicolae Grigore Mărăşanu, acesta ţine strâns cuvintele, un „pumn sunător de cuvinte” ale inimii ce se revarsă asupra fiinţei şi luminează „zarea de fildeş / a lumii”. Este o altfel de Laudă (a luminii, iubirii, cântecului şi a lucrurilor) la care se închinase înaintea sa, printre alţii, şi Lucian Blaga şi pe care poetul Mărăşanu îl continuă în propriul său fel.
Cuvintele au energie, deci au şi putere: din ele îşi ia forţa şi puterea expresiei şi poetul; pentru el, poezia este un templu, cuvintele au o importanţă sacră, fiind templul la care se închină şi unde sălăşluiesc cuvintele primordiale. În reprezentarea autorului, ele corespund inimii şi sufletului şi mai puţin minţii, creierului; de aceea rosteşte poetul: „întratât / adorată eşti inimii,
Poezie!” (Templul, ibidem). Spunea un înţelept ale cărui cuvinte leam reţinut (nu şi
numele, din păcate!) că „minţii nui place inima nu pentru că nu o iubeşte, ci pentru că mintea nu iubeşte; numai inima a fost făcută să iubească. Ele sunt ireconciliabile. Mintea nu are suflet, ci gânduri”. Cu alte cuvinte „există două feluri de a explica lumea: prin gândirea logică, ştiinţific şi empiric, pe baza explicaţiilor bazate pe faptele observabile, experimente controlate şi dovezi deductive, sau prin gândirea mitică ce abordează lumea prin mijloace mai puţin directe, ci mai intuitive. O persoană poate câştiga profunzime poetică, pe baza unor sentimente şi experienţe individuale” 5) (trad. MM).
Dar legătura directă dintre cuvânt şi suflet funcţionează în procesul misterios al scrisului, energia şi puterea cuvântului fiind potenţate de substanţa nobilă a sufletului, ceea ce îl face pe poet să mărturisească: „aleg cuvinte după virtuţi / şi zidesc în idee” (Idem). În acest caz, tocmai simplitatea lucrurilor dă o notă cvasisofisticată. În acelaşi fel, vegetaţia luxuriantă din ţinuturile Brăilei şi ale Deltei este un cadru simbolic, predestinândul pe poet a fi „clopotul / ce din memoria timpului / cheamă” (Extaza poemului nenăscut, din volumul Leviathanul), cuvântului primordial asociinduise apele, adică spaţiul primordial al tuturor începuturilor.
Revenind la rădăcini, înafară de cele pământene/materne (vezi Elegie pentru mâinile mamei” (Leviathanul; Triumful inocenţei) în care „amintirea celor două mîini /... stă în faţă ca o mare pâine” din care a crescut), libertatea interioară a poetului îl şi determină dar îl şi ajută în alegerile sale. Astfel, din „rostogolul mistic / de cer de timp şi apă” (Acorduri din vol. Leviathanul) a putut să apară ceea ce sar putea numi o poezie între cele patru vânturi, ori intersecţii tematice prin care acestea străbat, dând o notă dominantă fiecăruia dintre volumele sale, luate în parte. Din acest punct de vedere, Leviathanul rămâne o antologie poetică de respiraţie largă, pe când Triumful inocenţei este varianta bilingvă a unei respiraţii scurte (ori prescurtată) dar plecând din aceleaşi puternice rădăcini, ceea ce le și leagă una de cealaltă. Poezia autorului se află întro intersecţie ale cărei ramificaţii dau fie în epicureism, fie în erotism, fie se abat pe un drum al experimentării plăcerilor bahice, ori pe altul la capătul căruia te pomenești întrun atrium.
Pentru poet, viaţa de zi cu zi este în permanenţă dublată de cea a visului, a melancoliei, reveriei, dar şi a bucuriilor simple cum e aceea a regăsirii în lumea materială a unor semne vechi, arhaice ori mitologice, ce sau combinat până la pierdere sau uitare în memoria universului. Iată cum se îmbină în retorica sa poetică spiritul distinctiv, deosebit, ethosul, cu acea calitate de a trezi emoţia, pathosul. Rezultă o dorinţă de a le reda strălucirea şi a readuce logosul în lumină înfruntând timpul și, cu siguranţă, pregătirea sa de jurist îl ajută și îl îndeamnă să salveze poezia de la aşazisa condamnare a timpului. De aici provine această persuasiune, care este transpusă, în „retorica” poeziei, întro combinaţie între, pe de o parte, senzualitate – dar, interesant, nu atât umană cât cea universală, genuină, a unirii pământului şi a apei, şi a elementelor, a formelor şi forţelor naturii (vezi Odă gutuii: „Gutuie, gutuie, ce mult team iubit!//...//Dragostea pentru tine de mic / manvăţat să sar gardul”) şi, pe de altă parte, afectivitate – ca fior universal în „starea de iubire a cuvântului” (Extaza lacrimii,1 din vol. Leviathanul) ori „starea vocalelor / lamperechere” (Extaza poemului nenăscut, idem). Tot de aici provine acel șăgalnic reproş (retoric!) adresat către o „Brăilă, lume nebună, cheamămă şi mă îmbună / că suntem născuţi deo mumă, cu spătuţul gol pe brumă, lele” (Brăilă, lacrimă deasă, ibidem) cât şi dramatismul dintro Scrisoare din templul unei frunze: „Toţi au văzut: floarea e tristă; / mai ales când teapropii s
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Nicolae Grigore Mărăşanu - „Triumful inocenţei”
o pledoarie poetică de Monica MUREŞANU
(continuare în pagina 35)
CRONICA34 CRONICA 35
ar vrea să iei aminte: în broasca uşii tale chei încearcăpe lujere de iederiţi se caţără pânăn pervaztrăgând ocheade indiscretedacăi deschiziîţi suflă praf sub pleoapedacă teai înfruptat din poama eiîţi muşcă din stomaco iei la pas prin marea ei grădină amirosind a teiumbra io furi şin patul caldte aciuiezi lângă femeie
Destine
paing zbătânduseîn pânza lui
marmură fisuratăfloare rămasăn pup
pietre gâlcevindusecu gârla
oglinzi cenşeală veşnic ramuri bete
mâinele hrănit cu visuricranii amenajate
idealuri luate cumprumutdin vraful minţii unanime
vorbe lăsate moştenireîn sertarele biroului iluzii
construcţia porţiise amână
destinul nostru:epilogdar supravieţuivom şi acesteiimperturbabile furtuni
Dincolo de ziduri
pe lespedea pietrei reci zăcândcare sorbindumă sa înclinatfăcândumă străin de mine
şi mam privit:ardeameram o vâlvătaiedihonia temerii cu desfătareacelulele mele stând de pază morţii
drumurile: plasăde sârmă încâlcită
apoiîn mine însumi prăbuşiri adimensionale cum pereţi concavităţi obiectese evaporă
BALÁZS F. ATTILA (Tg. Mureş,15 ianuarie 1954), poet, scriitor, editor, traducător. Membru a Uniunii Scritorilor din Ungaria, Slovacia și România, Vicepresedintele PEN Clubului din Ungaria.
Prima poezie a publicato in anul 1969 pe paginile revistei pt. tineret Jóbarát din Bucuresti. Prima carte a autorului apare in 1991 la Editura Madach cu titlul Masti. In 1994, la Bratislava înfiinţează Editura ABART, pe care o conduce şi azi. A fost tradus în limbile slovacă, cehă, slovenă, franceză, albaneză, suedeză, engleză, sârbă, română, macedoniană, spaniolă, portugheză rusă și germană. Printre altele a luat Marele Premiu Lucin Blaga, si Premiile Madách si Mihai Eminescu. Cetătean de onoare al oraşului Nandaime, Nicaragua, 2010. A publicat 21 de volume in 8 tari. In 2013 au iesit de sub tipar volumele Cele mai frumoase versuri la editura ABART din Bratislava si Casanovaʹs Metamorphoses la Ekstasis Editions, Vancouver, Canada.
În culise
ceea ce nu rosteşte nimeni: e orfantopinduse ca orice abur coloratîn cerul ce se pleacă sau pierdese în lumeverb scris pe scândurile trenului de marfă:o derizorie dâră în istoriaumanărătăcit vestigiu: e lucru deaievea saunălucire a imaginaţiei în expansiune de polip?
străin cu chipul vlăguit printre decoruri ponosite:îşi caută febril o viaţă, a lui, mortal de suplăiar dacă no găseşte, o îmbracăpea altuia ca un orfancu părinţi încăn viaţă numai în ce nu ne putem ascunde este veşnictrăit poate să fie totul: moartearătătorul stă? sau se roteşte, cu el, lumea?
Natură moartă
mirosurilumină strecurată prin perdeagolul cel mânie pe dumnezeu
cheia căzută din încuietoaretic tacul ornicului gâfâitceşti de cafea pahare mucuri de ţigară
amprenta capului pe pernăcearşaful boţitca rânjetul cotoroanţei
iar cea care stă pe margineapatuluinu eşti tu
Vara
zăboveşten faţa uşii taleîncălzinduţi treptele de parcă
literatură universală
Poeţi din Balcani cu flama lumânării
Cavalerii goi
cea mai rămas din noidin cavalerii zilelor banale date cu fard ce plini de noi sărbătoream tot felul de pierdute bătăliipe când precum baloanele umflatepocneau de pizmănvingătorii noştri?
cea mai rămas din noi cutezătoriice umbrele lăsatunileamde izbeliştenoapteantorcânduse însă hoţiş încât peamprour la trezirene aciuiam în picoteala lor călduţă?
noi cei ceam crezut că dacă suntem – este şi cuvântiar prin acesta suntem şi vom fi –păşim prin coridoare albe în afara a tot ce este timpcăci visurile neau fost şterse în vreme ce dormeamşin pragul noii zilene tot privim năucunul pe celălalt şi laolaltă:
cea mai rămas din noi?
Să te purifici prin dragoste
sunt doar atingere căldurăa mâinilor pe chipul tău
fir de nisip în porii trupului tău pe plajă tolănit fir de iarbăn lacrimi:îţi ador talpa ce mă striveşte
un aer cel inspiriexpiriinspiricând tenăbuşi te gândeşti la mine
etern ecou al paşilor tăi suntcând nul aud nici eu nu mai exist
arătătorul ornicului sunt:te depăşesc ca să teajung din urmă
fereastră larg deschisă suntadiereami te trezeşten zori
zăpadă efemeră sunt ce te purifică din an în an –
lună: efigie recea libertăţii
jurnal cu scriitori
autorului, diverse, bogate, ample, vaste. Trecerea din plan real în cel ideatic se face uşor, fără piedici sau poticneli, ca în poveste,
(urmare din pagina 33)
traducere din limba maghiară de Ildikó GÁBOS şi Şerban FOARŢĂ
literatură universală
CRONICA 35
cu flama lumânării
Cavalerii goi
cea mai rămas din noidin cavalerii zilelor banale date cu fard ce plini de noi sărbătoream tot felul de pierdute bătăliipe când precum baloanele umflatepocneau de pizmănvingătorii noştri?
cea mai rămas din noi cutezătoriice umbrele lăsatunileamde izbeliştenoapteantorcânduse însă hoţiş încât peamprour la trezirene aciuiam în picoteala lor călduţă?
noi cei ceam crezut că dacă suntem – este şi cuvântiar prin acesta suntem şi vom fi –păşim prin coridoare albe în afara a tot ce este timpcăci visurile neau fost şterse în vreme ce dormeamşin pragul noii zilene tot privim năucunul pe celălalt şi laolaltă:
cea mai rămas din noi?
Să te purifici prin dragoste
sunt doar atingere căldurăa mâinilor pe chipul tău
fir de nisip în porii trupului tău pe plajă tolănit fir de iarbăn lacrimi:îţi ador talpa ce mă striveşte
un aer cel inspiriexpiriinspiricând tenăbuşi te gândeşti la mine
etern ecou al paşilor tăi suntcând nul aud nici eu nu mai exist
arătătorul ornicului sunt:te depăşesc ca să teajung din urmă
fereastră larg deschisă suntadiereami te trezeşten zori
zăpadă efemeră sunt ce te purifică din an în an –
lună: efigie recea libertăţii
jurnal cu scriitori
autorului, diverse, bogate, ample, vaste. Trecerea din plan real în cel ideatic se face uşor, fără piedici sau poticneli, ca în poveste, unde planurile alunecă lin şi parcă firesc pe firul epic. N. G. Mărăşanu cunoaşte arta şi tehnica navigării pe apele genului liric şi astfel povestitorul înnăscut, investit fiind de Muze generoase cu harul de a zidi cuvintele, îşi cântă şi îşi interpretează poveştile cu iscusinţă şi precizie. Universul său liric se dezvoltă în acest mediu personal cel ajută şi susţine. Cititorul avizat recunoaşte, de asemenea, aici, o tehnică şlefuită de înaintaşi precum Baudelaire, a cărei boltă lirică se susţinea pe pilonii bine demarcaţi purtând numele „ordinii şi frumosului, luxului, calmului şi voluptăţii” (vezi Lʹinvitation au voyage). Este de fapt o construcţie internă comună, ce odată proiectată se execută bine şi sensibil. Ea se externalizează în timpi şi etape ale unei vieţi închinate cuvântului, iar pilaștrii artei baudelairiene vor fi un element al unei construcţii ulterioare pentru urmași. Altfel spus, cântăreţul cunoaşte teoria muzicală, navigatorul ştie să calculeze distanţele şi ţine cursul stabil, poetul va opera cu regulile şi tehnica genului demonstrând siguranţă şi echilibru pentru că menirea sa a fost aceea de a munci cuvântul. Fie că scrie sonet, poezie cu rimă ori în vers alb, fie că evadează în oniric ori redescoperă balade, el respectă munca scrisului, aproape că oficiază în acel templu al poeziei. N. G. Mărăşanu face parte din rasa poeţilor ce navighează nu numai în apele minţii, dar şi pe cele ale timpului. El este unul dintre aspiranţii la nemurire ce navighează pe corabia cuvintelor, deo parte sau de alta a timpului. Cuvântul său are calitatea că există manifestânduse sonor dar şi proprietatea că evoluează, astfel încât adoratorul său, poetul, trece prin metamorfozele tăcerii, ale formei interne, ale sensului, apoi prin cele ale strigătului ori urletului.
Când toate graniţele minţii sau deschis larg, când lumini şi splendori se împletesc ca nişte „funii de aur”, nici nu mai ştii de ce îţi place tot ce îţi place, dar aşa simţi şi asta tea făcut autorul să simţi: emoţie. Şi graniţele imaginaţiei nu se închid, rămân aşa, odată ce le poţi străbate dintro parte în cealaltă nestingherit. Îţi poţi alege pe săturate din acest univers bogat al cărţii, este cartea unei lumi şi carne din carnea poetului, poţi reveni asupra unei imagini poetice sau a muzicalităţii interne, gustând strop cu strop din nectarul şi mierea de aur şi aramă. Textul te face să trăieşti o desfătare. Dacă ar fi trăit Baudelaire, ar fi avut la rândul său o extază, dacă nu cumva o va fi şi avuto pe acolo, prin Parnas! În lipsa lui, o avem noi, cei din acest timp grăbit.
Cât priveşte antologia bilingvă românoalbaneză, singurul lucru care cred căi lipseşte Triumfului inocenţei este Extaza de purpură pe care negreşit aş fi selectato pentru cititorul albanez: „Am mers la chirurg / deam întrebat chirurgul / când tai în trup / de boală săl mântui, / dai de suflet? // Nu –/a răspuns, / deşi e acolo, / supus căutării. // Am mers la înţelept / deam întrebat înţeleptul / fluviul / ia forma ţărmurilor sale, / marea / ia forma ţărmurilor sale; / înseamnă că sufletul / ia chipul celui în care / sălăşluieşte? //Nu / a răspuns / deşi e acolo, / supus căutării. // Am mers la cel ce adumbreşte / deam întrebat / norul ce adumbreşte /o, / formă a logosului /fărădeformă, / unde e sufletul / când e acolo / supus căutării? // Nu merge întracolo, / a răspuns, / întoarcete la cel care / nu se vede, / deşi e acolo / supus căutării. //...// Şi fluviul cu cântecul, / marea cu plânsetul, florile câmpului / cu mirările şi extazele / şi întrebările / au răspuns: noi suntem / atingene. ”
Ambele antologii pot fi considerate un exemplu de epos a căror temă epică se desfăşoară în strânsă legătură cu dimensiunea de poveste de viaţă a autorului.
(urmare din pagina 33)
traducere din limba maghiară de Ildikó GÁBOS şi Şerban FOARŢĂ
literatură universală
CRONICA36 CRONICA 37
maniheistă asupra realului, împănată cu idei dea gata, trebuie să admirăm latura himerică a firii lui Panait Istrati. Ea va deveni o constantă, un mod de a fi în publicistică dar şi în literatură, până la amara deziluzie a întoarcerii din Rusia Sovietică” (pag. 124).
Destinul literar al scriitorului Viorel Coman sa derulat sub semnul benefic şi intempestiv al întâlnirii cu Fănuş Neagu, pe când acesta era redactor la revista „Luceafărul”. Povestea fascinantă a întâlnirii tânărului profesor de română din Bărăganul brăilean, de la Movila Miresii, cu „haiducul” metaforei literaturii române contemporane, este postată alături de alte eseuri în volumul „Corăbii de întoarcere”, cu titlul semnificativ: „Prima vedere”: „”, iar portretul maestrului este şi el tot fascinant: „…avea o rubrică năzdrăvană, cu răspunsuri şi comentarii la poşta redacţiei” (pag. 175). Pare a fi foarte talentat tânărul scriitor, deoarece descrierea este şi ea tot fascinantă: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă, lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat, mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor” (pag. 176).
Aşa cum afirmam la început, cea mai importantă parte din scrisul, opera literară a scriitorului Viorel Coman, cărţile sale esenţiale, ca şi teza de doctorat, „Fănuş Neagu – un cal troian la ţărmul povestirii”, se adaugă ca argumente forte la tema majoră a volumului „Provincia magna”, pentru că Fănuş Neagu este „povestitorul care a reprezentat exemplar destinul omului frumos de la Dunărea brăileană” (pag. 189).
O prezenţă lirică, anemică în plan cultural local, brăilean, dar cu convingătoare expozee de creator de literatură în limba franceză, Ilarie Voronca, era considerat de Jean Rousellot „cea mai înaltă voce, mai amplă şi mai generoasă a suprarealismului”, în atmosfera elevată a Parisului interbelic. Cu zece cărţi de poezie, „dintre marii scriitori născuţi la Brăila, Ilarie Voronca a rămas până azi aproape necunoscut…, citit doar ocazional, citat de câţiva iniţiaţi, cunoscători ai avangardismului românesc” (pag. 208), dar este contextualizat, încadrat istoric şi cultural parcursului „provinciei magna”, deoarece cu el „se conturează pleiada brăileană, o mare constelaţie literară, formată din şase stele mari: Panait Istrati, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Perpessicius, Vasile Băncilă şi Fănuş Neagu şi o stea mai mică, respectând canonul cosmic, Ilarie Voronca” (pag. 214).
Iar Nicolae Grigore Mărăşanu este ultimul sau… cel mai tânăr „dintro mare serie de scriitori care au dat identitate Brăilei şi spaţiului Bărăganului…”, cel care a scris „povestea creşterii şi descreşterii Bălţii Brăilei” (pag. 223), poetul pe care eseistul Viorel Coman îl consideră cel mai convingător pilon al volumului „Provincia magna”. Sa născut la Măraşu, spaţiu mirific între ape, acolo unde se sărută Dunărea cu Marea cea mare, în mijlocul unei comunităţi al cărei ceas biologic înregistrează curgerea vremii pe alte coordonate decât în câmpia largă a Bărăganului. La Măraşu, în Insula Mare a Brăilei, în acest univers cu o natură frumoasă şi sălbatică, Nicolae Grigore Mărăşanu îşi petrece copilăria, carei va marca destinul artistic, pentru că opera sa literară poartă pecetea fluviului în mod cu totul particular ca poet al Dunării, ca întreg spaţiul brăilean în general, aşa cum Fănuş Neagu este emblema acordului perfect între câmpia brăileană şi metafizica literară, ca spaţiu arhetipal, mitizat sau simbol spiritual complex.
„Nicolae Grigore Mărăşanu este iniţiat până la mare rafinament în structuri poetice şi prozodice clasice şi moderne” (pag. 234), precizează criticul Viorel Coman, poate pentru că întreaga operă literară a poetului a fost elaborată, sa născut sub semnul vâltorilor Dunării şi al miracolelor Deltei; sa potenţat artistic după meandrele fluviului şi după aluviunile sentimentale ale unui simbol ancestral, investit cu efluvii fastuoase, întro derivă stăpânită prin arta cuvântului şi o imaginaţie febrilă, echilibrate
tempoului atât de convingător şi expresiv, de la pianissimo possibile la fortissimo al celebrului „Bolero” de Maurice Ravel, şi la ales pe Mihail Sebastian, scriitorul care „a francat imaginea oraşului natal cu o sintagmă cunoscută şi acceptată de toată lumea: oraşul cu salcâmi”.
Adică, dramaturgul şi prozatorul Mihail Sebastian, a cărui „Operă dramatică şi romanescă, fără să fie lipsită de modernitate, devine operă de rang secund”, iar paradoxul vine din altă parte: „centrul de greutate al operei sale a devenit JURNALUL său enigmatic şi tragic…, o carte scrisă în taină, fără nicio intenţie literară” (pag. 75). Deşi Mihail Sebastian este… contabilizat ca suport şi argumentat în susţinerea ideii de „provincia magna”, Jurnalul său „poate fi analizat şi ca o excelentă cronică a mondenităţilor Bucureştiului…” (pag. 93), uşor demitizat, cu o lume dominată de sindromul miticismului, „celebrul erou caragelian ce ia totul à la legère, dezvoltând o neaderenţă funciară la tragic” (pag. 98).
Brăila şil revendică autoritar pe Dumitru PanaitescuPerpessicius, deşi „cârcotaşii” mută ponderea importanţei criticului şi istoricului literar spre Bucureşti, unde şia câştigat renumele prin magistrala editare a arhivei eminesciene.
În volumul „Provincia magna”, criticul şi istoricul literar Viorel Coman îl… aduce acasă pe „singurul spirit critic de la Dunărea de Jos”, deoarece „Prin ceea ce a scris despre cei ce formează, ca scriitori, ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir – Perpessicius a integrat în cultura naţională timbrul unic al operei lor” (pag. 108).
Eseistul Viorel Coman practică, stilistic vorbind, o… politică de echilibru, de conciliere şi de paşaport diplomatic de comunicare, când pune alături nume grele, de rezonanţă şi de argument redutabil pentru tema majoră a cărţii sale, alături de… „victime” ale uitării sau ale ignorării sine die, can cazul lui Constantin SanduAldea, personalitate complexă din Bărăgan, doar pentru că, probabil (!?), nu reprezintă un reper cultural, ci doar unul economic, agricultura, „cenuşăreasa” care acoperă discret şi eficient risipa şi neperformanţa industriilor cu ştaif, după ironica spusă a ţăranului român: „boii trag şi… caii mănâncă!”
Pentru că „azi, numele lui Constantin SanduAldea stăruie în atenţia publică mai mult ca nume de instituţii sau de străzi, decât ca nume de scriitor sau de om de ştiinţă” (pag. 113), autorul „Provinciei magna” salvează reputaţia scriitorului Constantin SanduAldea, prin afirmaţiile lui Bazil Munteanu, în „Panorama literaturii române”, carei remarcă „vigoarea pământeană, optimismul şi vehemenţa pasiunilor”; sau ale lui Vasile Băncilă, care îl vede ca pe „un monument sufletesc al Bărăganului” (pag. 115). Neîndoielnic, „imaginea omului bărăganic începe cu SanduAldea, …pentru că el ataşează hărţii literare româneşti pământurile din sudest” (pag. 122).
Panait Istrati, Fănuş Neagu şi, mai nou, Nicolae Grigore Mărăşanu reprezintă trioul eseistic, parcursul de istorie şi critică literară al scriitorului Viorel Coman prin exegezele de o mare şi convingătoare pledoarie artistică pentru brandul literar al oraşului de la Dunăre, al doilea reper cultural al Brăilei, „mica Vienă”, cum i se spunea, pe bună dreptate, în perioada fastă dintre cele două Războaie, şi „napolitanii de la Dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii, pentru aplecarea lor spre muzică.
Aşadar, începuturile strălucitoare ale unei literaturi… „de margine” , cu exagerate trimiteri spre Balcani, dar cu poveşti despre un orizont dinspre care licăreşte valoarea; o operă literară promovată de Panait Istrati cu neranţule, chiraline, moşangheli, Comorofca şi haiducii din Balta Brăilei, după marşul triumfal spre Franţa modernă, după marea şi europeana recunoaştere a lui Romain Rolland, şi toată tevatura experienţei sovietice: „Dincolo de idealurile sociale fluturate cu îndârjire, dincolo de viziunea
vreunui poet sau prozator, aşa cum se întâmplă cu multe oraşe româneşti, ci se află sub semnul artei fotografice prin câteva sute de cărţi poştale ilustrate” (pag. 13).
Este un prim semnal pozitiv, după ani de regres civic, economic şi, mai ales, cultural, ai perioadei de raia turcească, când „Brăila trăieşte după anul 1829, un nou început”, iar prin fotografii, prin cărţile poştale ilustrate, renaşte la dimensiunile şi rangul unui oraş modern, al unui port dunărean, unde se stabilea preţul grâului pentru Europa. Cu alte cuvinte, un excepţional fotoroman, care anunţa, „mai devreme cu un sfert de veac decât romanele lui Panait Istrati şi Mihail Sebastian şi mai devreme cu treisferturi de veac de povestirile şi romanele lui Fănuş Neagu… adevărurile esenţiale despre Brăila” (pag. 20).
„Provincia magna” este construită ca o monografie sentimentală pe motivaţia unui concept cultural, sugerat orgolios chiar din titlu, cu viziuni esenţialmente demonstrative situate în retrospectivă prin densitatea biografică a unsprezece personalităţi din arealul cultural brăilean (filosofie, literatură, arte plastice): Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, Dumitru PanaitescuPerpessicius, Constantin SanduAldea, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicăpetre, Vasile Parizescu…
Unsprezece portrete… desenate întro limbă literară cu şlefuiri de sărbătoare, graţioase arabescuri, şi cu nuanţări subtile de bijuterii semantice ale dascălului de Româneşte Viorel Coman; portrete sculptate în duritatea pietrei lui Nicăpetre şi expuse pe simezele colecţionarului de artă Vasile Parizescu.
Un prim portret al unei controversate personalităţi interbelice, Nae Ionescu, o inteligenţă vie, de anvergură intelectuală, cu arpegii în antiteză, de contrast, deo surprinzătoare originalitate care: „Din perspectiva timpului,… ni se pare astăzi nu doar unul dintre cele mai lucide spirite din cultura română ci mai ales unul dintre cele mai responsabile, căci stă, ca şi Titu Maiorescu în cazul Junimii, la temelia unei tragice generaţii literare…” (pag. 25). Nae Ionescu, un brăilean getbeget, a cărui „mare misiune istorică a constat în pregătirea unei generaţii de mari conştiinţe care să reziste traversării deşertului…, pe care acum o putem vedea în toată splendoarea ei articulată” (pag. 29).
O paralelă incitantă, o punte de legătură între două generaţii, iniţiată de relaţia Nae Ionescu, profesorul, şi Vasile Băncilă, elevul, din aceeaşi matcă culturală brăileană, face istoricul literar Viorel Coman, când lasă să se înţeleagă că, de la Constantin RădulescuMotru, Constantin Kiriţescu, Vasile Pârvan şi Lucian Blaga… până la Constantin Noica, filosofia românească a adăugat pagini importante în tezaurul gândirii universale, iar contribuţia filosofului brăilean Vasile Băncilă rămâne una esenţială, de patriotism cultural spiritual. Sau că, de la Platon la Hegel, Kant, Schopenhauer sau… Marx, filosofia a constituit cea mai constantă formă a spiritului, a neastâmpărului gândirii, catalizator al progresului, al revoluţiei, ca element propulsor al depăşirii condiţiei de programare genetică încremenită în tipare. Din toată opera filosofică şi literară, „rodul unei mari singurătăţi”, a lui Vasile Băncilă, se conturează portretul unui intelectual cu volute definitorii pentru cultura şi realitatea unei „provincia magna”, pentru că, de pildă, „Din fişele cărţii Spaţiul Bărăganului reiese că era la curent cu tot ce se scria şi se gândea în presa literară sau politică din România” (pag. 41).
Cum spuneam mai sus, specificitatea, mobilul şi rostul tematic al cărţii domnului Viorel Coman este până la urmă unul reparatoriu, vindicativ, ca mai apoi, argumentaţia şi demersul său să stea la baza ideii de „provincia magna” şi de evidenţiere a culturii literare de margine, provinciale, dar nu în sensul peiorativ cunoscut…
Şia organizat această argumentaţie cu nume din ce în ce mai reprezentative din zona Dunării şi a Bărăganului, pe care lea aşezat în paginile cărţii în ritmul valoric literar sau cultural, al
Ca o emblematică uvertură la tema principală a noului volum de istorie literară, şi nu numai, „Provincia magna”, Editura ISTROS a Muzeului Brăila, 2013, 280 de pagini, semnat de scriitorul Viorel Coman, eseul „Miracolul provinciei” atacă, în tempo p r e s t i s s i m o , s e c v e n ţ e reprezentative, ilustrative dintrun areal cultural pus oarecum întrun con de umbră, nedrept şi vulnerabil, rezultat al unor ticuri şi atitudini preconcepute, stereotipe, provincia! Cuvântul cu o semantică compromisă pe nedrept, mai ales în latura sa adjectivală, provincial, provincială, cu insinuante aluzii persiflante, pe care eseistul şi istoricul literar le demontează cu acribia cunoscătorului, a celui care a studiat fenomenul dintrun spaţiu geografic în care trăieşte şi, la rândul său, produce artă literară; cuvântul provincia este, aşadar, luat în discuţie cu intenţia declarată de a fi pus în drepturi depline, cu atribuţii în orice domeniu al artei.
O primă încercare de a atrage atenţia asupra atitudinii, injuste şi nemeritate, faţă de lumea culturală, literară, artistică din afară Capitalei şi a câtorva... Provincii din elita tradiţională, istorică Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova , a avut scriitorul de la Dunărea de Jos, Viorel Coman, întro altă carte a sa, „Corăbii de întoarcere”, Editura Istros, Brăila, 2010, 260 de pagini, eseuri despre spiritualitatea locului, volum care lansa competent, orgolios şi documentat, întrebarea: „Există o astfel de literatură brăileană?”. Poate, adică, provincia săşi revendice drepturi depline în materie de creaţie literară naţională?
Sunt îndreptăţit sămi asum aserţiunea, cu probe chiar: debutul editorial, în 2007, cu volumul „Drumuri în poveste”, Editura Semne, Bucureşti, 445 de pagini, în acelaşi timp cu albumul „Povestea unei vieţi – Fănuş Neagu”, o antologie critică necesară evaluării complete a operei marelui prozator; afirmaţia, aşadar, că domnul Viorel Coman şia fixat un… crez civic din a demonstra că… Provincia se mişcă şi produce literatură!
În consecinţă, în periplul său cultural de revendicare a potenţei creatoare a provinciei, istoricul literar Viorel Coman porneşte în volumul „Provincia magna” „de la un canon literar balcanic…, de la Edirne la Novi Sad, din Pind şi Albania până în câmpia Dunării şi Bărăgan”, de unde „sar observa marea coerenţă a temelor şi motivelor folclorice, mitologia comună şi o atitudine oarecum asemănătoare în istorie” (pag. 5), şi zăboveşte asupra provinciei literare din sudestul României, în arealul literarartistic cu nota sa inconfundabilă, Bărăganul, Dunărea, Balta Brăilei, Brăila, „situată chiar la joncţiunea a trei provincii româneşti, Moldova, Muntenia şi Dobrogea…” (pag. 11).
Cu alte cuvinte, Provincia din sudest, cu o identitate literară inconfundabilă, este „îmbibată de elemente magice şi mitice”, adică „provincia literară din sudest, de la Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu până la Ion Gheorghe şi George Alboiu, de la Gheorghe Istrate la Liviu Ioan Stoiciu şi de la Grigore Hagiu la Corneliu Antoniu şi Nicolae Grigore Mărăşanu” (pag. 11). Un alt preambul explicit la cartea „Provincia magna” îşi asigură domnul Viorel Coman cu eseul „Fotogramele oraşului”, deoarece „Prima evocare amplă şi complexă a vieţii oraşului, Brăila, nu este dată de opera
Provincia magnaDumitru ANGHEL
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA36 CRONICA 37
maniheistă asupra realului, împănată cu idei dea gata, trebuie să admirăm latura himerică a firii lui Panait Istrati. Ea va deveni o constantă, un mod de a fi în publicistică dar şi în literatură, până la amara deziluzie a întoarcerii din Rusia Sovietică” (pag. 124).
Destinul literar al scriitorului Viorel Coman sa derulat sub semnul benefic şi intempestiv al întâlnirii cu Fănuş Neagu, pe când acesta era redactor la revista „Luceafărul”. Povestea fascinantă a întâlnirii tânărului profesor de română din Bărăganul brăilean, de la Movila Miresii, cu „haiducul” metaforei literaturii române contemporane, este postată alături de alte eseuri în volumul „Corăbii de întoarcere”, cu titlul semnificativ: „Prima vedere”: „”, iar portretul maestrului este şi el tot fascinant: „…avea o rubrică năzdrăvană, cu răspunsuri şi comentarii la poşta redacţiei” (pag. 175). Pare a fi foarte talentat tânărul scriitor, deoarece descrierea este şi ea tot fascinantă: „Năvăli în secretariat un bărbat masiv, cu meşă mare, blondă, lipită pe fruntea uşor năduşită. Piersica obrazului era de un roz pur. Doi poli se conturau roşietici sub umerii obrajilor. Gâtul scurt dezvolta putere. Ochii mari, de un albastru tulburat, mă iscodiră scurt. Pentru prima dată vedeam atât de aproape un scriitor” (pag. 176).
Aşa cum afirmam la început, cea mai importantă parte din scrisul, opera literară a scriitorului Viorel Coman, cărţile sale esenţiale, ca şi teza de doctorat, „Fănuş Neagu – un cal troian la ţărmul povestirii”, se adaugă ca argumente forte la tema majoră a volumului „Provincia magna”, pentru că Fănuş Neagu este „povestitorul care a reprezentat exemplar destinul omului frumos de la Dunărea brăileană” (pag. 189).
O prezenţă lirică, anemică în plan cultural local, brăilean, dar cu convingătoare expozee de creator de literatură în limba franceză, Ilarie Voronca, era considerat de Jean Rousellot „cea mai înaltă voce, mai amplă şi mai generoasă a suprarealismului”, în atmosfera elevată a Parisului interbelic. Cu zece cărţi de poezie, „dintre marii scriitori născuţi la Brăila, Ilarie Voronca a rămas până azi aproape necunoscut…, citit doar ocazional, citat de câţiva iniţiaţi, cunoscători ai avangardismului românesc” (pag. 208), dar este contextualizat, încadrat istoric şi cultural parcursului „provinciei magna”, deoarece cu el „se conturează pleiada brăileană, o mare constelaţie literară, formată din şase stele mari: Panait Istrati, Nae Ionescu, Mihail Sebastian, Perpessicius, Vasile Băncilă şi Fănuş Neagu şi o stea mai mică, respectând canonul cosmic, Ilarie Voronca” (pag. 214).
Iar Nicolae Grigore Mărăşanu este ultimul sau… cel mai tânăr „dintro mare serie de scriitori care au dat identitate Brăilei şi spaţiului Bărăganului…”, cel care a scris „povestea creşterii şi descreşterii Bălţii Brăilei” (pag. 223), poetul pe care eseistul Viorel Coman îl consideră cel mai convingător pilon al volumului „Provincia magna”. Sa născut la Măraşu, spaţiu mirific între ape, acolo unde se sărută Dunărea cu Marea cea mare, în mijlocul unei comunităţi al cărei ceas biologic înregistrează curgerea vremii pe alte coordonate decât în câmpia largă a Bărăganului. La Măraşu, în Insula Mare a Brăilei, în acest univers cu o natură frumoasă şi sălbatică, Nicolae Grigore Mărăşanu îşi petrece copilăria, carei va marca destinul artistic, pentru că opera sa literară poartă pecetea fluviului în mod cu totul particular ca poet al Dunării, ca întreg spaţiul brăilean în general, aşa cum Fănuş Neagu este emblema acordului perfect între câmpia brăileană şi metafizica literară, ca spaţiu arhetipal, mitizat sau simbol spiritual complex.
„Nicolae Grigore Mărăşanu este iniţiat până la mare rafinament în structuri poetice şi prozodice clasice şi moderne” (pag. 234), precizează criticul Viorel Coman, poate pentru că întreaga operă literară a poetului a fost elaborată, sa născut sub semnul vâltorilor Dunării şi al miracolelor Deltei; sa potenţat artistic după meandrele fluviului şi după aluviunile sentimentale ale unui simbol ancestral, investit cu efluvii fastuoase, întro derivă stăpânită prin arta cuvântului şi o imaginaţie febrilă, echilibrate
tempoului atât de convingător şi expresiv, de la pianissimo possibile la fortissimo al celebrului „Bolero” de Maurice Ravel, şi la ales pe Mihail Sebastian, scriitorul care „a francat imaginea oraşului natal cu o sintagmă cunoscută şi acceptată de toată lumea: oraşul cu salcâmi”.
Adică, dramaturgul şi prozatorul Mihail Sebastian, a cărui „Operă dramatică şi romanescă, fără să fie lipsită de modernitate, devine operă de rang secund”, iar paradoxul vine din altă parte: „centrul de greutate al operei sale a devenit JURNALUL său enigmatic şi tragic…, o carte scrisă în taină, fără nicio intenţie literară” (pag. 75). Deşi Mihail Sebastian este… contabilizat ca suport şi argumentat în susţinerea ideii de „provincia magna”, Jurnalul său „poate fi analizat şi ca o excelentă cronică a mondenităţilor Bucureştiului…” (pag. 93), uşor demitizat, cu o lume dominată de sindromul miticismului, „celebrul erou caragelian ce ia totul à la legère, dezvoltând o neaderenţă funciară la tragic” (pag. 98).
Brăila şil revendică autoritar pe Dumitru PanaitescuPerpessicius, deşi „cârcotaşii” mută ponderea importanţei criticului şi istoricului literar spre Bucureşti, unde şia câştigat renumele prin magistrala editare a arhivei eminesciene.
În volumul „Provincia magna”, criticul şi istoricul literar Viorel Coman îl… aduce acasă pe „singurul spirit critic de la Dunărea de Jos”, deoarece „Prin ceea ce a scris despre cei ce formează, ca scriitori, ginta iritabilă din vechea schelă a Brăilei – Panait Istrati, Ilarie Voronca, Mihail Sebastian, Ştefan Petică, Mihu Dragomir – Perpessicius a integrat în cultura naţională timbrul unic al operei lor” (pag. 108).
Eseistul Viorel Coman practică, stilistic vorbind, o… politică de echilibru, de conciliere şi de paşaport diplomatic de comunicare, când pune alături nume grele, de rezonanţă şi de argument redutabil pentru tema majoră a cărţii sale, alături de… „victime” ale uitării sau ale ignorării sine die, can cazul lui Constantin SanduAldea, personalitate complexă din Bărăgan, doar pentru că, probabil (!?), nu reprezintă un reper cultural, ci doar unul economic, agricultura, „cenuşăreasa” care acoperă discret şi eficient risipa şi neperformanţa industriilor cu ştaif, după ironica spusă a ţăranului român: „boii trag şi… caii mănâncă!”
Pentru că „azi, numele lui Constantin SanduAldea stăruie în atenţia publică mai mult ca nume de instituţii sau de străzi, decât ca nume de scriitor sau de om de ştiinţă” (pag. 113), autorul „Provinciei magna” salvează reputaţia scriitorului Constantin SanduAldea, prin afirmaţiile lui Bazil Munteanu, în „Panorama literaturii române”, carei remarcă „vigoarea pământeană, optimismul şi vehemenţa pasiunilor”; sau ale lui Vasile Băncilă, care îl vede ca pe „un monument sufletesc al Bărăganului” (pag. 115). Neîndoielnic, „imaginea omului bărăganic începe cu SanduAldea, …pentru că el ataşează hărţii literare româneşti pământurile din sudest” (pag. 122).
Panait Istrati, Fănuş Neagu şi, mai nou, Nicolae Grigore Mărăşanu reprezintă trioul eseistic, parcursul de istorie şi critică literară al scriitorului Viorel Coman prin exegezele de o mare şi convingătoare pledoarie artistică pentru brandul literar al oraşului de la Dunăre, al doilea reper cultural al Brăilei, „mica Vienă”, cum i se spunea, pe bună dreptate, în perioada fastă dintre cele două Războaie, şi „napolitanii de la Dunăre”, cum erau gratulaţi brăilenii, pentru aplecarea lor spre muzică.
Aşadar, începuturile strălucitoare ale unei literaturi… „de margine” , cu exagerate trimiteri spre Balcani, dar cu poveşti despre un orizont dinspre care licăreşte valoarea; o operă literară promovată de Panait Istrati cu neranţule, chiraline, moşangheli, Comorofca şi haiducii din Balta Brăilei, după marşul triumfal spre Franţa modernă, după marea şi europeana recunoaştere a lui Romain Rolland, şi toată tevatura experienţei sovietice: „Dincolo de idealurile sociale fluturate cu îndârjire, dincolo de viziunea
vreunui poet sau prozator, aşa cum se întâmplă cu multe oraşe româneşti, ci se află sub semnul artei fotografice prin câteva sute de cărţi poştale ilustrate” (pag. 13).
Este un prim semnal pozitiv, după ani de regres civic, economic şi, mai ales, cultural, ai perioadei de raia turcească, când „Brăila trăieşte după anul 1829, un nou început”, iar prin fotografii, prin cărţile poştale ilustrate, renaşte la dimensiunile şi rangul unui oraş modern, al unui port dunărean, unde se stabilea preţul grâului pentru Europa. Cu alte cuvinte, un excepţional fotoroman, care anunţa, „mai devreme cu un sfert de veac decât romanele lui Panait Istrati şi Mihail Sebastian şi mai devreme cu treisferturi de veac de povestirile şi romanele lui Fănuş Neagu… adevărurile esenţiale despre Brăila” (pag. 20).
„Provincia magna” este construită ca o monografie sentimentală pe motivaţia unui concept cultural, sugerat orgolios chiar din titlu, cu viziuni esenţialmente demonstrative situate în retrospectivă prin densitatea biografică a unsprezece personalităţi din arealul cultural brăilean (filosofie, literatură, arte plastice): Nae Ionescu, Vasile Băncilă, Mihail Sebastian, Dumitru PanaitescuPerpessicius, Constantin SanduAldea, Panait Istrati, Fănuş Neagu, Ilarie Voronca, Nicolae Grigore Mărăşanu, Nicăpetre, Vasile Parizescu…
Unsprezece portrete… desenate întro limbă literară cu şlefuiri de sărbătoare, graţioase arabescuri, şi cu nuanţări subtile de bijuterii semantice ale dascălului de Româneşte Viorel Coman; portrete sculptate în duritatea pietrei lui Nicăpetre şi expuse pe simezele colecţionarului de artă Vasile Parizescu.
Un prim portret al unei controversate personalităţi interbelice, Nae Ionescu, o inteligenţă vie, de anvergură intelectuală, cu arpegii în antiteză, de contrast, deo surprinzătoare originalitate care: „Din perspectiva timpului,… ni se pare astăzi nu doar unul dintre cele mai lucide spirite din cultura română ci mai ales unul dintre cele mai responsabile, căci stă, ca şi Titu Maiorescu în cazul Junimii, la temelia unei tragice generaţii literare…” (pag. 25). Nae Ionescu, un brăilean getbeget, a cărui „mare misiune istorică a constat în pregătirea unei generaţii de mari conştiinţe care să reziste traversării deşertului…, pe care acum o putem vedea în toată splendoarea ei articulată” (pag. 29).
O paralelă incitantă, o punte de legătură între două generaţii, iniţiată de relaţia Nae Ionescu, profesorul, şi Vasile Băncilă, elevul, din aceeaşi matcă culturală brăileană, face istoricul literar Viorel Coman, când lasă să se înţeleagă că, de la Constantin RădulescuMotru, Constantin Kiriţescu, Vasile Pârvan şi Lucian Blaga… până la Constantin Noica, filosofia românească a adăugat pagini importante în tezaurul gândirii universale, iar contribuţia filosofului brăilean Vasile Băncilă rămâne una esenţială, de patriotism cultural spiritual. Sau că, de la Platon la Hegel, Kant, Schopenhauer sau… Marx, filosofia a constituit cea mai constantă formă a spiritului, a neastâmpărului gândirii, catalizator al progresului, al revoluţiei, ca element propulsor al depăşirii condiţiei de programare genetică încremenită în tipare. Din toată opera filosofică şi literară, „rodul unei mari singurătăţi”, a lui Vasile Băncilă, se conturează portretul unui intelectual cu volute definitorii pentru cultura şi realitatea unei „provincia magna”, pentru că, de pildă, „Din fişele cărţii Spaţiul Bărăganului reiese că era la curent cu tot ce se scria şi se gândea în presa literară sau politică din România” (pag. 41).
Cum spuneam mai sus, specificitatea, mobilul şi rostul tematic al cărţii domnului Viorel Coman este până la urmă unul reparatoriu, vindicativ, ca mai apoi, argumentaţia şi demersul său să stea la baza ideii de „provincia magna” şi de evidenţiere a culturii literare de margine, provinciale, dar nu în sensul peiorativ cunoscut…
Şia organizat această argumentaţie cu nume din ce în ce mai reprezentative din zona Dunării şi a Bărăganului, pe care lea aşezat în paginile cărţii în ritmul valoric literar sau cultural, al
Ca o emblematică uvertură la tema principală a noului volum de istorie literară, şi nu numai, „Provincia magna”, Editura ISTROS a Muzeului Brăila, 2013, 280 de pagini, semnat de scriitorul Viorel Coman, eseul „Miracolul provinciei” atacă, în tempo p r e s t i s s i m o , s e c v e n ţ e reprezentative, ilustrative dintrun areal cultural pus oarecum întrun con de umbră, nedrept şi vulnerabil, rezultat al unor ticuri şi atitudini preconcepute, stereotipe, provincia! Cuvântul cu o semantică compromisă pe nedrept, mai ales în latura sa adjectivală, provincial, provincială, cu insinuante aluzii persiflante, pe care eseistul şi istoricul literar le demontează cu acribia cunoscătorului, a celui care a studiat fenomenul dintrun spaţiu geografic în care trăieşte şi, la rândul său, produce artă literară; cuvântul provincia este, aşadar, luat în discuţie cu intenţia declarată de a fi pus în drepturi depline, cu atribuţii în orice domeniu al artei.
O primă încercare de a atrage atenţia asupra atitudinii, injuste şi nemeritate, faţă de lumea culturală, literară, artistică din afară Capitalei şi a câtorva... Provincii din elita tradiţională, istorică Iaşi, Cluj, Timişoara, Craiova , a avut scriitorul de la Dunărea de Jos, Viorel Coman, întro altă carte a sa, „Corăbii de întoarcere”, Editura Istros, Brăila, 2010, 260 de pagini, eseuri despre spiritualitatea locului, volum care lansa competent, orgolios şi documentat, întrebarea: „Există o astfel de literatură brăileană?”. Poate, adică, provincia săşi revendice drepturi depline în materie de creaţie literară naţională?
Sunt îndreptăţit sămi asum aserţiunea, cu probe chiar: debutul editorial, în 2007, cu volumul „Drumuri în poveste”, Editura Semne, Bucureşti, 445 de pagini, în acelaşi timp cu albumul „Povestea unei vieţi – Fănuş Neagu”, o antologie critică necesară evaluării complete a operei marelui prozator; afirmaţia, aşadar, că domnul Viorel Coman şia fixat un… crez civic din a demonstra că… Provincia se mişcă şi produce literatură!
În consecinţă, în periplul său cultural de revendicare a potenţei creatoare a provinciei, istoricul literar Viorel Coman porneşte în volumul „Provincia magna” „de la un canon literar balcanic…, de la Edirne la Novi Sad, din Pind şi Albania până în câmpia Dunării şi Bărăgan”, de unde „sar observa marea coerenţă a temelor şi motivelor folclorice, mitologia comună şi o atitudine oarecum asemănătoare în istorie” (pag. 5), şi zăboveşte asupra provinciei literare din sudestul României, în arealul literarartistic cu nota sa inconfundabilă, Bărăganul, Dunărea, Balta Brăilei, Brăila, „situată chiar la joncţiunea a trei provincii româneşti, Moldova, Muntenia şi Dobrogea…” (pag. 11).
Cu alte cuvinte, Provincia din sudest, cu o identitate literară inconfundabilă, este „îmbibată de elemente magice şi mitice”, adică „provincia literară din sudest, de la Fănuş Neagu şi Ştefan Bănulescu până la Ion Gheorghe şi George Alboiu, de la Gheorghe Istrate la Liviu Ioan Stoiciu şi de la Grigore Hagiu la Corneliu Antoniu şi Nicolae Grigore Mărăşanu” (pag. 11). Un alt preambul explicit la cartea „Provincia magna” îşi asigură domnul Viorel Coman cu eseul „Fotogramele oraşului”, deoarece „Prima evocare amplă şi complexă a vieţii oraşului, Brăila, nu este dată de opera
Provincia magnaDumitru ANGHEL
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA38 CRONICA 39
concediu. în insule sa dus, la lăsat în locui pe fiul
sinuciderii, să ne aibă în grijă şi să ne facă fără de păcat...
se va găsi drac să ne ia pe nimic.
pe brumă de zădărnicie,
pe nimica toată. viaţa nu face
nici cât o ceapă degerată. îngân: ptiu, drace,
recunoaşte că şi tu neai cumpărat pe calicie.
este plin de sine. nar recunoaşte în ruptul capului,
se rupe lanţul timpului sub ochiul dibaci. secolul moare.
rămânem lângă stăpânul cel nou. în jurul potcapului
îi zăresc aura şi încep să tremur şi strig: înaltă trădare
***
**
părul tău se leagănă în aerul lent. este seară...
nu este părul, spui, sunt îngerii morţii de odinioară...
eşti frumoasă, îţi spun, ţi se scutură anii...
nu sunt ani, domnule, spui, sunt pocitanii...
ochii tăi adulmecă zări neştiute, zările mării moarte,
nu sunt zări, domnule, spui, sunt orbiri de departe...
eşti frumoasă când pe faleze negre treci albă
şi pură. la gât porţi gâşte sălbatice prinse în salbă
şi mă porţi, doamnă, în gândul, în visul tău, moarte...
este târziu în lume, viaţa şi visul de viaţă – deşarte...
***
***
ochii îmi folosesc la nimic, lumina la orbit.
nevăzutul cel mare ma nălucit
îmi face semn cu mâna. ochii mei văd nimicul.
pe străzi cineva este dus cu fanfare, cu dricul,
este vreun dumnezeu anonim trecut în fiinţă.
săl ierte noul zeu, dacă poate. cu inimă de criţă,
iar dacă nu poate, să treacă dumnezeu pe dric aşa
cum o putea...
cum o da diavolul trimis să stăpânească lumea,
cum o vrea...
***
****
nu mai ştiu când a apărut fantoma mării printre coline,
eram pe dealuri cu somnul pierdut, mierai în retine
smulse de vânt… fantoma se unduieşte apocaliptic,
drăceşte,
se dăruieşte drumeţilor fără ruşine. peşte
pe o coamă de aer aşteaptă. timpul ce va să vină
întârzie, se vede treaba că vreo străină
Constantin Gherghinoiudin volumul în pregătire
Abandonuri de sine liber alese
*
în goană trece escadronul de călăreţi sălbatici,
sunt clipe sălbatice, domnule, şi sunt anume pentru lunatici
nu este bine să te uiţi la ele.
vin din lumi paralele.
aşa mia vorbit. tristeţii îi ciugulesc din palmă.
soarta mieste tinereţe. şi război. şi valmă.
plec în nu ştiu ce război pierdut dinainte, cu mult înainte
şi am, nici nu mai ştiu de unde, un dinte
împotrivă. un zeu mă curtează cu lunecătoare avansuri,
dansează ameţeli în sânge. şi frunze pierdute. şi dansuri.
pe la tâmplă zvon de glonţ, escadroane în valsuri...
sunt clipele, domnule, sunt fete, puteţi să le faceţi avansuri...
**
dacă ai timp să urci dealurile fricii până la grajduri divine,
dragostea mea, o să te aştept în alexandrini şi terţine...
voi scrie textul revederii cu minunate lacune
în el vei afla un dumnezeu. va fi ocupat. bălegar,
spurcăciune
va scoate el din adâncurile scrisului meu. voi scrie ditirambi,
te voi măguli, dragostea mea, iar suitorii iambi
îţi vor gâdila glanda endocrină. şi dumnezeu
va scoate gunoiul în locul meu
să nu te uiţi, dragostea mea! ehe, ce ştii tu? gunoiul...
sar putea să mă zăreşti... să nu te uiţi...
peste mine dracii joacă ţonţoroiul...
***
sfinxul e răbdător, dragostea mea, el răspuns aşteaptă
până mâine. până ieri şi poimâine...
arbuştii roşii de plajă numără anii şi în luptă dreaptă
răpune secolul maidanez, răpciugos şi de câine,
nu există scăpare, dragostea mea, doar dezgust,
plantele inimii cresc mai mari decât inima,
ningemă tu , ningemă în august,
soarele dă peafară, aduce întuneric. înclin a
fugi din lume, peste tot domneşte tiranic târziul,
vecinul dumnezeu sa plictisit de tot. şia luat
(urmare din pagina 37)
printro cultură şi inteligenţă creatoare.Nicolae Grigore Mărăşanu închide în malul Dunării şi al Bălţii
a orei din legi strâmte, din legi neîncăpute
mintea mio leagă în otrăvi şi cucute...
îmi sare în faţă fantoma. tresar, este timpul,
fug îngrozit şi calc în picioare întreg anotimpul...
****
****
plămădit în întregime din plante, am rodirile morţii.
sunt diform, monstruos, atins de mari disproporţii,
în grădinile sângelui se desfată înfloriri,
oştiri
din norduri pe dos, din norduri îndoite şi lacome
roagă dumnezei expiraţi: haide, odată, convoacăne,
la tânguire, la înmugurire, moartea ne moare,
suntem de nicăieri şi suntem din întâmplare
****
*****
am încercat şovălniciile în amurgul de oameni,
să nu faci ca ei, să nu li teasameni,
să ne ascundem de cer... întrun ungher
de nepotolire a inimii, domnule cavaler
de neagră lume şi de neagră stare?
pustiul suntem şi deasupra noastră răsare
întunericul. în văgăuna sufletului, da, lam văzut,
este împreună cu moartea şi pregătesc alt început.
mai ţii minte naşterea? zeilor, zorilor
le pare prăbuşire peste creştetul florilor
mai ţii minte de câte ori am murit?
ai morţii suntem, chiar dacă o clipă din ea
neam trezit
*****
*****
unde să mascund deatâta cer, dragostea mea? umblă zvon
că Dumnezeu a uitat în hăuri pământul, că pe tron
şade diavolul şi dă zapis pământului că la exclus
din Facere. că niciun Iisus
nu crâcneşte la ceasul de pe urmă. să ne scoată din iad,
să ne ducă…
la palatul luminii mai este de pază doar o nălucă...
dragostea mea, şi avem ieşiri minunate, cu spânzurători
şi aveam ghilotine din petale de flori,
viaţa o am visat să facem din cer condamnare şi ştreang,
să ne punem capul şi gâtul zălog pentru neant...
sertarul cu manuscrise jurnal cu scriitorisertarul cu manuscrise
CRONICA 39
(urmare din pagina 37)
printro cultură şi inteligenţă creatoare.Nicolae Grigore Mărăşanu închide în malul Dunării şi al Bălţii
Brăilei „salba de poeţi iviţi miraculos pe linia de contur a
Bărăganului” (pag. 224). Autor a cincisprezece volume în care apar
o mie de poeme, „Nicolae Grigore Mărăşanu este azi o voce lirică
inconfundabilă, dezvoltând o experienţă lirică mai mult de
excepţie în poezia noastră de azi” (pag. 225).Sculptorul brăilean Nicăpetre şia construit un nume cioplit în
asprimea şi duritatea pietrei, pe care a îmblânzito cu dalta
talentului şi a înnobilato cu sensibilitatea sa, ori în carnea moale a
lemnului, cu unghiuri şi linii, din care au izbucnit impetuos
simboluri şi metafore spectaculoase. Sa născut în Brăiliţa, tărâm
fabulos, „aproape de Comorofca lui Panait Istrati, cu sărăcia ei
halucinantă amestecată cu violenţă… două lumi, două spaţii
matrice” (pag. 237). Arta lui Nicăpetre, de o mare varietate
stilistică, sa făcut cunoscută în toată lumea, iar sculptorul este o
prezenţă notabilă în colecţii particulare, ca şi în galerii de artă din
Grecia, Germania, Japonia, S.U.A., Canada sau Austria, iar cele
mai multe lucrări alcătuiesc „Centrul Cultural Nicăpetre” din
oraşul de la Dunăre. Şi sculptorul şi prozatorul se află în
„Provincia magna” pentru că „cei doi mari fii ai Brăilei…
ilustrează prin firea lor mândră neamul de oameni de la Dunărea
brăileană” (pag. 241).Şi Vasile Parizescu, preşedintele Colecţionarilor de Artă din
România, născut la Brăila, este prezent pe… „simezele”
argumentelor „Provinciei magna”, în afara compartimentului
literar, din considerente de maxim prestigiu cultural, pe care lea
luat în calcul domnul Viorel Coman. Brăila, cetatea spiritului
elevat şi în permanentă ofensivă culturală, a dat şi mari colecţionari
de artă, printre care Anastase Simu sau Paul Bărcănescu. Pictorul
Vasile Parizescu nu putea lipsi din… „colecţia” marilor
personalităţi de la Dunărea de Jos, pentru că este un specialist în
domeniul artelor plastice, dar şi cu preocupări dintre cele mai
diverse, derutante prin contrast: cu studii militare, este general al
Armatei Române, inginer constructor de maşini, de la blindate la
tractoare sau automobile de teren şi cu peste douăzeci de lucrări în
domeniul militar, „un mare căutător de ideal… o fire colindată de
un donquijotism superior pe care îl putem identifica şi în firea altor
mari brăileni, de la Nae Ionescu şi Panait Istrati, la Mihail
Sebastian şi Fănuş Neagu” (pag. 266).Aprecierile, verdictele, critica şi toate judecăţile estetice din
volumul „Provincia magna”, semnat de scriitorul Viorel Coman,
sunt emblematice, aspre şi tăioase uneori, dar deo responsabilă
obiectivitate în evidenţierea temei principale. Fraza vajnicului
profesor de Literatură Română are eleganţa ceremonioasă a
etimologiei latine, inflexiunile îndrăzneţe şi moderne ale surorilor
de gintă romanică, din arealul francez şi italic, dar şi ritmul de olé
festiv al spaniolei sau portughezei, ori chiar patosul şi o uşoară
degringoladă neoromanică, sudamericană!Stilistic vorbind, eseistul Viorel Coman şia acordat tempoul
lingvistic la ritmicitatea lirică sau epică a fiecăruia dintre cei
unsprezece protagonişti ai argumentaţiei sale pentru „Provincia
magna”, pentru că şia pliat exerciţiul compoziţional pe rigoarea şi
disciplina frazării lui Nae Ionescu sau Vasile Băncilă, pe acurateţea
şi puritatea limbajului de arhivar al lui Perpessicius, pe
terminologia ştiinţifică a agronomului Constantin SanduAldea,
pe explozia semantică a vocabularului lui Panait Istrati sau Mihail
Sebastian sau pe metaforabriliant a lui Fănuş Neagu, pe prozodia
modernă a poetului Nicolae Grigore Mărăşanu, pe avangardismul
lui Ilarie Voronca, ca şi pe vigoarea plastică a sculpturii lui
Nicăpetre şi pe parfumul clasic al picturii colecţionarului Vasile
Parizescu.
a orei din legi strâmte, din legi neîncăpute
mintea mio leagă în otrăvi şi cucute...
îmi sare în faţă fantoma. tresar, este timpul,
fug îngrozit şi calc în picioare întreg anotimpul...
****
****
plămădit în întregime din plante, am rodirile morţii.
sunt diform, monstruos, atins de mari disproporţii,
în grădinile sângelui se desfată înfloriri,
oştiri
din norduri pe dos, din norduri îndoite şi lacome
roagă dumnezei expiraţi: haide, odată, convoacăne,
la tânguire, la înmugurire, moartea ne moare,
suntem de nicăieri şi suntem din întâmplare
****
*****
am încercat şovălniciile în amurgul de oameni,
să nu faci ca ei, să nu li teasameni,
să ne ascundem de cer... întrun ungher
de nepotolire a inimii, domnule cavaler
de neagră lume şi de neagră stare?
pustiul suntem şi deasupra noastră răsare
întunericul. în văgăuna sufletului, da, lam văzut,
este împreună cu moartea şi pregătesc alt început.
mai ţii minte naşterea? zeilor, zorilor
le pare prăbuşire peste creştetul florilor
mai ţii minte de câte ori am murit?
ai morţii suntem, chiar dacă o clipă din ea
neam trezit
*****
*****
unde să mascund deatâta cer, dragostea mea? umblă zvon
că Dumnezeu a uitat în hăuri pământul, că pe tron
şade diavolul şi dă zapis pământului că la exclus
din Facere. că niciun Iisus
nu crâcneşte la ceasul de pe urmă. să ne scoată din iad,
să ne ducă…
la palatul luminii mai este de pază doar o nălucă...
dragostea mea, şi avem ieşiri minunate, cu spânzurători
şi aveam ghilotine din petale de flori,
viaţa o am visat să facem din cer condamnare şi ştreang,
să ne punem capul şi gâtul zălog pentru neant...
jurnal cu scriitorisertarul cu manuscrise
CRONICA40
lansat zvonul „sancţiunilor” ca săi sperie pe israelienii … nesperiaţi. Dar în Orientul Apropiat nu vom putea vorbi niciodată de liniște și pace, oricâte eforturi vor face alţii care nu locuiesc pe aceste meleaguri. Lăsăm deci problemele politice în seama celor ce le încurcă și nu avem nicio speranţă că le vor descurca vreodată.
Mai bine deci ne vedem de problemele noastre „de suflet”. Vreau ca să reamintesc iubiţilor cititori că sfârșitul anului 2013 a pregătit debutul bun din 2014 pentru emigranţii din Țara Mioriţei, fiindcă România a numit a nouă ambasadoare, pe Andreea Păstârnac, bine cunoscută în Israel încă de acum un deceniu când a fost atașată cultural a ambasadei, a stabilit un nou corp diplomatic, a numit consul pe Liviu Campanu, cunoscător al problemelor și deosebit de atașat de oameni, iar la Institutul Cultural Român atmosfera de lucru este intensă în sprijinul răspândirii limbii și culturii române.
Mă mai refer aici la două vizite deosebite, ale președintelui României Traian Băsescu și ministrului de externe Titus Corlăţean, menite să întărească relaţiile economice și de altă natură între ţările noastre. Ambii politicieni români sau întâlnit cu reprezentanţi ai originarilor din România și au subliniat rolul important al organizaţiilor românești din Israel în favoarea întăririi prieteniei dintre România și Israel. De un real folos va fi și întâlnirea pe teme turistice care va deschide larg schimburile între cele două state. În această atmosferă vie și prietenoasă un rol important la avut ICR Tel Aviv care a organizat câteva întâlniri cu delegaţi din România pe diverse teme importante cum ar fi literatura română, la care au participat zeci de spectatori. Ca în fiecare an, ICRul a găzduit la sediul din Tel Aviv ședinţa de debut pentru 2014 a Asociaţiei Scriitorilor de limba română din Israel, cu ocazia căreia sa lansat noul număr al revistei asociaţiei „Izvoare” cuprinzând proză și poezie realizată de 40 de scriitori din Israel și România. Revista a fost sponsorizată de poeta israeliană foarte cunoscută, Bianca Marcovici. La prima ședinţă sau acordat 3 premii în valoare de 15.000 de șekeli (donaţie a scriitoarei Ada Shaulov Enghelberg, prin premii care poartă numele tatălui ei – Prof. Bercu Enghelberg) doamnei Margareta Brătescu, Zoltan Terner și Sofia Ghelman.
Ținem să menţionăm aici că asociaţia a fost vizitată de scriitorul român domiciliat în Australia, Roca George, care prin poeziile lui și însemnări de călătorie a făcut o bună impresie publicului israelian. Mai menţionăm că scriitorii israelieni de limba română au publicat 30 de titluri noi de cărţi, plătite de scriitori înșiși, afară de unele sponsorizări din fondurile guvernului român. Tot datorită finanţării ( pe baza proiectului Universităţii Petre Andrei din Iași) au apărut în colecţia „Opera Omnia” 10 cărţi de proză și poezie ale unora dintre cei mai buni scriitori israelieni.
Între evenimentele mai importante, ţinem să adăugăm festivalul de cinematografie românească precum și prezenţa unor actori români în Israel prin intermediul unor spectacole ale PRO TV Internaţional și TV Internaţional.
Ne oprim aici concluzionând că în Țara Sfântă, în special pentru originarii din România, anul 2014 a debutat frumos.
Am pătruns destul de bine în anul 2014 și trebuie să spunem că debutul pentru Israel sub aspect cultural și artistic a fost frumos. În special, în favoarea originarilor din România, ceea ce înseamnă câteva sute de mii de cetăţeni israelieni sau cetăţeni israelieni și români care locuiesc în străinătate. Doar din punct de vedere politic treburile nu sunt la fel, tratativele Israelului cu Autoritatea Palestiniană nu prea sau mișcat cu toate eforturile americane de a determina un acord între „combatanţii” de mai sus; din regiunea Gaza se mai aruncă rachete, israelienii ripostează; uneori se anunţă că se întreprinde câte o încercare de a avansa în tratativele de pace, dar vin extremiștii de dreapta cu un plan nou de colonizări și strică totul. Mai multe ţări europene ameninţă Israelul cu sancţiuni economice dar deocamdată în Țara Sfântă se trece cam ușor peste aceste avertismente, fiind acuzat secretarul de stat american că a
CRONICA 41
le fi aruncat? Deveniseră parte din mine, erau o prelungire
a înţelenitului eu... Să le fi schimbat? Mai era timp oare, mai
avea rost, mai puteam să luăm lupta de la capăt? Azi spun
că da, azi, după luni prea lungi, ca nişte coridoare sumbre,
pustii, pot spune că da, încă nu e de îngenuncheat, azi e
ziua în care trebuie sămi cumpăr arme noi.
Iaşi, 5 februarie 2014
Încă o dimineaţă, încă un dar pe care, deatît de multe
ori, în loc săl primim cu braţele deschise, îl înhăţăm
bosumflaţi. Pun mîna cu emoţie pe telefon şi sun.
Răspunde. Răsuflu uşurată. Tălpile nu mi sau dezmorţit
nici după o noapte în care, chipurile, mam odihnit.
Degetele îmi sunt umflate, butucănoase, mîinile mele parcă
nu mai sunt mîinile mele. De fapt, toată perioada aceasta
cruntă, cu adevărat eu nam fost eu, fiinţa mea dragă na
mai fost ea însăşi, duminica na mai fost duminică.
...................................
fantastic, trivial, oximoron, sacou verde, dialog, durere,
scutece verzi, jachetă, cărămiziu, anxios, anxiolitic, rău,
gaucho, Borges, Casares, aventură, timp, argumente, final,
duda, misterio, duel, moarte, Ocampo, Sur, el otro,
heparină, Inés, luz, ojos, puesta en abismo, antivalores,
sistem cardiovascular, extraño, maravilloso, perfuzii, timp,
trecut, dedublare, sintrom, género policial, experiment,
experiment, experiment, euforie, friptură, tîrziu, cafea,
termen, cor idor, întunecat , cor idor întunecat ,
videoproiector, apă, şoapte, sueño, univers, 1969, 1918,
război, tierra, alma, furosemid, sobrenatural, sombra,
timp, spaţiu, cer, recuperare, sens, legămînt, ascult, nimic,
teamă, început, noapte, copii, mîine, mîine, mîine...şi
gîndul mereu îndreptat spre Lumină; so îmbie, so asculte,
so convingă, so vegheze.
supărată pe ce devenisem, deşi era destul loc de mai bine .
Ştiam şi asta, după cum ştiam şi că înălţarea nu se poate
întîmpla dacă nu ai puterea să te desprinzi şi să lupţi cu
slăbiciunile tale şi nu numai. Ea cere să ai curajul de a scruta
zări cît mai îndepărtate, cu spaimă şi cu determinare să le
scrutezi; şi nu doar o vreme, după care să spui „gata, miam
atins ţinta”. Ținta aceea nu mai e înălţare şi ideal, e doar un
scop mai solid ca al altora poate. Dacă te opreşti, ajungi
trădătorul propriului zbor.
Au fost ani... Şi totuşi cred.
Astăzi ţin Lumina în palmă ca pe un pui abia ieşit din
găoace şi e prima oară cînd îmi cere so protejez. Azi nu mai
am Luminamantie, ci lumina abia îmbobocită, lumina
temătoare, care aşteaptă so mîngîi şi so lansez. Eu sunt
speriată, pentru că nu mia mai cerut asta niciodată, nu am
ştiut că tărie sufletească mai înseamnă să protejezi ce
dintotdeauna ai ştiut că te protejează. Cine sunt eu să cresc
Lumina, so adăpostesc, so hrănesc?
Iaşi, 3 februarie 2014.
Îmi voi face palmele căuş şio voi ademeni; aşa cum aş
încerca sămi apropii un biet căţel rătăcit pe ulicioarele
potopite de ninsoare pe care obişnuiesc să mă plimb iarna
ceasuri întregi: circumspect la început, ar căpăta apoi un fir
de încredere şi sar apropia cu siguranţă, chiar dacă nu m
ar scăpa o clipă din ochi. Iaş îngădui să mă cerceteze, să mă
adulmece. Pînă la urmă, cred că sinceritatea mea ar
convinge. Am deveni buni prieteni.
Iaşi, 4 februarie 2014
azi doctorul cu zîmbet de copil
e amărui
deschide pe rînd uşile,
ferestrele,
dar toate chiliile albe şi roşii
sunt supraaglomerate
întrun colţ o bătrînă
în patul din mijloc o femeie încă tînără
cu doi copii mici acasă.
ar vrea să spună ceva,
dar ştie că no să poată alunga
pe nimeni
alătură şi ultima uşă
va rămîne încă o seară în ger
e tînăr încă
mai poate dormi iepureşte
...................................
Ziua de ieri a fost una grea. Mam simţit ca un soldat
inconştient: nu mai era vorba de curaj, de optimism, de
pozitivitate, era vorba de acel timp în care trebuie să înţelegi
şi te simţi îngenuncheat, oricîtă voinţă, putere şi
înţelepciune ai avea. Ieri se iţea breşa, ieri am fost un soldat
care a descoperit cu uimire că poartă cu el arme ruginite. Să
Motto:Teamă mi-e, mamă,/de cearcănele tale negre/ - seminţele durerilor/ şi-ale neliniştii din venele
mele,/ ce se spală în fiecare dimineaţă/ de moarte- -
Iaşi, 28 ianuarie 2014
Eatît de tîrziu,
încît pot jura că am zărit răsuflînd
uşor
şi stelele pe cerul înnegrit
sper că hăul în care te zbaţi cantro mlaştină
îşi înghite ecoul
şiţi înfăşoară somnul
cel mai frumos vis
cel cu marea şi cu tălpile tale aşa de triste, mamă,
răsfăţate
de nisipul fierbinte
..................................
Prin aerul tot mai subţire
speranţele mele se codesc să mai treacă
punţile zilei îmi par tot mai alunecoase
şi teama de a ajunge la vreun spital de urgenţe
e mai mare
decît durerea însăşi
aşa că speranţele mele
păşesc apăsat pe trotuarele de ianuarie
late şi primitoare ca nişte gazde
de Crăciun
simt omătul afînat
si pentru o clipă sar încumeta
să împrumute forma
unui straşnic om de zăpada
cel mai vigilent
şi mai haios
om de zăpadă
care a existat vreodată,
iar hohotul lui
să se risipească
prin ungherele nopţii
cum ţîşneşte ecoul durerii
prin porii zidurilor
gălăgiosului spital de urgenţe
Iaşi, 2 februarie 2014
Cred în Frumos, cred în Lumină. Nimic nu ma putut
zdruncina întratît, încît această credinţă să se
prăpădească. Cred în Frumos, cred în Lumină. Fiecare
lacrimă e o spaimă uitată, fiecare privire aruncată îndărăt e
un semn de iertare. Au fost ani, destul de mulţi, în care îmi
spuneam cu mîna pe inimă că nam ce sămi iert şi nam ce
să regret. În fond, toate alegerile, izbînzile şi greşelile
clădiseră ceea ce devenisem; şi nu eram chiar aşa de
Pagini subiective
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
G. MOSARIDebut frumos
din Ţara Sfântă
Ştefania HĂNESCU
CRONICA40
lansat zvonul „sancţiunilor” ca săi sperie pe israelienii … nesperiaţi. Dar în Orientul Apropiat nu vom putea vorbi niciodată de liniște și pace, oricâte eforturi vor face alţii care nu locuiesc pe aceste meleaguri. Lăsăm deci problemele politice în seama celor ce le încurcă și nu avem nicio speranţă că le vor descurca vreodată.
Mai bine deci ne vedem de problemele noastre „de suflet”. Vreau ca să reamintesc iubiţilor cititori că sfârșitul anului 2013 a pregătit debutul bun din 2014 pentru emigranţii din Țara Mioriţei, fiindcă România a numit a nouă ambasadoare, pe Andreea Păstârnac, bine cunoscută în Israel încă de acum un deceniu când a fost atașată cultural a ambasadei, a stabilit un nou corp diplomatic, a numit consul pe Liviu Campanu, cunoscător al problemelor și deosebit de atașat de oameni, iar la Institutul Cultural Român atmosfera de lucru este intensă în sprijinul răspândirii limbii și culturii române.
Mă mai refer aici la două vizite deosebite, ale președintelui României Traian Băsescu și ministrului de externe Titus Corlăţean, menite să întărească relaţiile economice și de altă natură între ţările noastre. Ambii politicieni români sau întâlnit cu reprezentanţi ai originarilor din România și au subliniat rolul important al organizaţiilor românești din Israel în favoarea întăririi prieteniei dintre România și Israel. De un real folos va fi și întâlnirea pe teme turistice care va deschide larg schimburile între cele două state. În această atmosferă vie și prietenoasă un rol important la avut ICR Tel Aviv care a organizat câteva întâlniri cu delegaţi din România pe diverse teme importante cum ar fi literatura română, la care au participat zeci de spectatori. Ca în fiecare an, ICRul a găzduit la sediul din Tel Aviv ședinţa de debut pentru 2014 a Asociaţiei Scriitorilor de limba română din Israel, cu ocazia căreia sa lansat noul număr al revistei asociaţiei „Izvoare” cuprinzând proză și poezie realizată de 40 de scriitori din Israel și România. Revista a fost sponsorizată de poeta israeliană foarte cunoscută, Bianca Marcovici. La prima ședinţă sau acordat 3 premii în valoare de 15.000 de șekeli (donaţie a scriitoarei Ada Shaulov Enghelberg, prin premii care poartă numele tatălui ei – Prof. Bercu Enghelberg) doamnei Margareta Brătescu, Zoltan Terner și Sofia Ghelman.
Ținem să menţionăm aici că asociaţia a fost vizitată de scriitorul român domiciliat în Australia, Roca George, care prin poeziile lui și însemnări de călătorie a făcut o bună impresie publicului israelian. Mai menţionăm că scriitorii israelieni de limba română au publicat 30 de titluri noi de cărţi, plătite de scriitori înșiși, afară de unele sponsorizări din fondurile guvernului român. Tot datorită finanţării ( pe baza proiectului Universităţii Petre Andrei din Iași) au apărut în colecţia „Opera Omnia” 10 cărţi de proză și poezie ale unora dintre cei mai buni scriitori israelieni.
Între evenimentele mai importante, ţinem să adăugăm festivalul de cinematografie românească precum și prezenţa unor actori români în Israel prin intermediul unor spectacole ale PRO TV Internaţional și TV Internaţional.
Ne oprim aici concluzionând că în Țara Sfântă, în special pentru originarii din România, anul 2014 a debutat frumos.
Am pătruns destul de bine în anul 2014 și trebuie să spunem că debutul pentru Israel sub aspect cultural și artistic a fost frumos. În special, în favoarea originarilor din România, ceea ce înseamnă câteva sute de mii de cetăţeni israelieni sau cetăţeni israelieni și români care locuiesc în străinătate. Doar din punct de vedere politic treburile nu sunt la fel, tratativele Israelului cu Autoritatea Palestiniană nu prea sau mișcat cu toate eforturile americane de a determina un acord între „combatanţii” de mai sus; din regiunea Gaza se mai aruncă rachete, israelienii ripostează; uneori se anunţă că se întreprinde câte o încercare de a avansa în tratativele de pace, dar vin extremiștii de dreapta cu un plan nou de colonizări și strică totul. Mai multe ţări europene ameninţă Israelul cu sancţiuni economice dar deocamdată în Țara Sfântă se trece cam ușor peste aceste avertismente, fiind acuzat secretarul de stat american că a
CRONICA 41
le fi aruncat? Deveniseră parte din mine, erau o prelungire
a înţelenitului eu... Să le fi schimbat? Mai era timp oare, mai
avea rost, mai puteam să luăm lupta de la capăt? Azi spun
că da, azi, după luni prea lungi, ca nişte coridoare sumbre,
pustii, pot spune că da, încă nu e de îngenuncheat, azi e
ziua în care trebuie sămi cumpăr arme noi.
Iaşi, 5 februarie 2014
Încă o dimineaţă, încă un dar pe care, deatît de multe
ori, în loc săl primim cu braţele deschise, îl înhăţăm
bosumflaţi. Pun mîna cu emoţie pe telefon şi sun.
Răspunde. Răsuflu uşurată. Tălpile nu mi sau dezmorţit
nici după o noapte în care, chipurile, mam odihnit.
Degetele îmi sunt umflate, butucănoase, mîinile mele parcă
nu mai sunt mîinile mele. De fapt, toată perioada aceasta
cruntă, cu adevărat eu nam fost eu, fiinţa mea dragă na
mai fost ea însăşi, duminica na mai fost duminică.
...................................
fantastic, trivial, oximoron, sacou verde, dialog, durere,
scutece verzi, jachetă, cărămiziu, anxios, anxiolitic, rău,
gaucho, Borges, Casares, aventură, timp, argumente, final,
duda, misterio, duel, moarte, Ocampo, Sur, el otro,
heparină, Inés, luz, ojos, puesta en abismo, antivalores,
sistem cardiovascular, extraño, maravilloso, perfuzii, timp,
trecut, dedublare, sintrom, género policial, experiment,
experiment, experiment, euforie, friptură, tîrziu, cafea,
termen, cor idor, întunecat , cor idor întunecat ,
videoproiector, apă, şoapte, sueño, univers, 1969, 1918,
război, tierra, alma, furosemid, sobrenatural, sombra,
timp, spaţiu, cer, recuperare, sens, legămînt, ascult, nimic,
teamă, început, noapte, copii, mîine, mîine, mîine...şi
gîndul mereu îndreptat spre Lumină; so îmbie, so asculte,
so convingă, so vegheze.
supărată pe ce devenisem, deşi era destul loc de mai bine .
Ştiam şi asta, după cum ştiam şi că înălţarea nu se poate
întîmpla dacă nu ai puterea să te desprinzi şi să lupţi cu
slăbiciunile tale şi nu numai. Ea cere să ai curajul de a scruta
zări cît mai îndepărtate, cu spaimă şi cu determinare să le
scrutezi; şi nu doar o vreme, după care să spui „gata, miam
atins ţinta”. Ținta aceea nu mai e înălţare şi ideal, e doar un
scop mai solid ca al altora poate. Dacă te opreşti, ajungi
trădătorul propriului zbor.
Au fost ani... Şi totuşi cred.
Astăzi ţin Lumina în palmă ca pe un pui abia ieşit din
găoace şi e prima oară cînd îmi cere so protejez. Azi nu mai
am Luminamantie, ci lumina abia îmbobocită, lumina
temătoare, care aşteaptă so mîngîi şi so lansez. Eu sunt
speriată, pentru că nu mia mai cerut asta niciodată, nu am
ştiut că tărie sufletească mai înseamnă să protejezi ce
dintotdeauna ai ştiut că te protejează. Cine sunt eu să cresc
Lumina, so adăpostesc, so hrănesc?
Iaşi, 3 februarie 2014.
Îmi voi face palmele căuş şio voi ademeni; aşa cum aş
încerca sămi apropii un biet căţel rătăcit pe ulicioarele
potopite de ninsoare pe care obişnuiesc să mă plimb iarna
ceasuri întregi: circumspect la început, ar căpăta apoi un fir
de încredere şi sar apropia cu siguranţă, chiar dacă nu m
ar scăpa o clipă din ochi. Iaş îngădui să mă cerceteze, să mă
adulmece. Pînă la urmă, cred că sinceritatea mea ar
convinge. Am deveni buni prieteni.
Iaşi, 4 februarie 2014
azi doctorul cu zîmbet de copil
e amărui
deschide pe rînd uşile,
ferestrele,
dar toate chiliile albe şi roşii
sunt supraaglomerate
întrun colţ o bătrînă
în patul din mijloc o femeie încă tînără
cu doi copii mici acasă.
ar vrea să spună ceva,
dar ştie că no să poată alunga
pe nimeni
alătură şi ultima uşă
va rămîne încă o seară în ger
e tînăr încă
mai poate dormi iepureşte
...................................
Ziua de ieri a fost una grea. Mam simţit ca un soldat
inconştient: nu mai era vorba de curaj, de optimism, de
pozitivitate, era vorba de acel timp în care trebuie să înţelegi
şi te simţi îngenuncheat, oricîtă voinţă, putere şi
înţelepciune ai avea. Ieri se iţea breşa, ieri am fost un soldat
care a descoperit cu uimire că poartă cu el arme ruginite. Să
Motto:Teamă mi-e, mamă,/de cearcănele tale negre/ - seminţele durerilor/ şi-ale neliniştii din venele
mele,/ ce se spală în fiecare dimineaţă/ de moarte- -
Iaşi, 28 ianuarie 2014
Eatît de tîrziu,
încît pot jura că am zărit răsuflînd
uşor
şi stelele pe cerul înnegrit
sper că hăul în care te zbaţi cantro mlaştină
îşi înghite ecoul
şiţi înfăşoară somnul
cel mai frumos vis
cel cu marea şi cu tălpile tale aşa de triste, mamă,
răsfăţate
de nisipul fierbinte
..................................
Prin aerul tot mai subţire
speranţele mele se codesc să mai treacă
punţile zilei îmi par tot mai alunecoase
şi teama de a ajunge la vreun spital de urgenţe
e mai mare
decît durerea însăşi
aşa că speranţele mele
păşesc apăsat pe trotuarele de ianuarie
late şi primitoare ca nişte gazde
de Crăciun
simt omătul afînat
si pentru o clipă sar încumeta
să împrumute forma
unui straşnic om de zăpada
cel mai vigilent
şi mai haios
om de zăpadă
care a existat vreodată,
iar hohotul lui
să se risipească
prin ungherele nopţii
cum ţîşneşte ecoul durerii
prin porii zidurilor
gălăgiosului spital de urgenţe
Iaşi, 2 februarie 2014
Cred în Frumos, cred în Lumină. Nimic nu ma putut
zdruncina întratît, încît această credinţă să se
prăpădească. Cred în Frumos, cred în Lumină. Fiecare
lacrimă e o spaimă uitată, fiecare privire aruncată îndărăt e
un semn de iertare. Au fost ani, destul de mulţi, în care îmi
spuneam cu mîna pe inimă că nam ce sămi iert şi nam ce
să regret. În fond, toate alegerile, izbînzile şi greşelile
clădiseră ceea ce devenisem; şi nu eram chiar aşa de
Pagini subiective
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
G. MOSARIDebut frumos
din Ţara Sfântă
Ştefania HĂNESCU
CRONICA42 CRONICA 43
Domnul Profesor Gheoeghe Gorincu, născut la 9 noiembrie 1925 în patriarhalul oraş Făllticeni, este omul care locuieşte de peste o jumătate de veac (1952) în Brăila, oraş care la adoptat ca pe un fiu iubit. Aici sa căsătorit, aici a rodnicit ştiinţă economică în minţile atâtor şi atâtor generaţii de elevi, după ce a lucrat ani buni în domeniul bancarfinanciar. În strânsă legătură cu specialitatea pe care o are (de economie, finanţe,
contabilitate şi comerţ), a publicat o serie de cărţi de profil: „Contabilitate practică”, Editura Ştiinţifică; „Practicum în contabilitatea agricolă”, Editura „ Ceres” ; „Mic dicţionar al economiei de piaţă”, Editura PortoFranco şi „Dicţionarul economiei de piaţă”, Editura Danubius. La vârsta de 85 de ani a început a scrie şi altfel de cărţi. Le voi aminti: „Itinerar sentimental FălticeniBrăila”, Editura Danubius, Brăila 2010; „Zestrea de suflet a familiei Profesor Gheorghe şi Florica GORINCU”, Editura Danubius, Brăila, 2012; „Prezenţe ale elevilor şi absolvenţilor din învăţământul preuniversitar în lumea contemporană”, Editura Danubius, Brăila, 2013; „Ani de Liceu” Editura Danubius, Brăila 2013. Neobosit scormonitor pregăteşte o nouă carte. Mai întâi a scormonit prin amintirile sale, aducând în paginile albe figuri şi întâmplări din propria sa viaţă; a scormonit în felul său prin cataloage, aflând cine sunt olimpicii contemporani, pentru a ne face cunoştinţă cu ei; sa plimbat prin anii de liceu ai oamenilor, pentru ai bucura cu aducerile aminte. După ce a făcut toate acestea, mai nou, Domnul Profesor scormoneşte iar. Căci, altfel cum ar putea fi numit acest demers pornit la o vârstă respectabilă, înflorită mereu, asemenea cu merii şi perii din colind, de un suflet veşnic tânăr şi, desigur, scormonitor. Cu nobleţea care îl caracterizează răspunde întrebărilor Domnului Profesor Dumitru Anghel, scriitor, publicist, critic literar, aşezând în pagini bine organizate cronologic seria Convorbiri ocazionale. Este o serie care probabil se va finaliza întrun nou volum, ce va prezenta Şcoala românească gândită şi organizată de cel mai ilustru ministru al învăţământului românesc, Spiru Haret. Desigur, cu rigoarea pe care io cunoaştem deja, autorul începe prin a prezenta metodic etapele organizării învăţământului primar, gimnazial, etc. Reuşeşte să descrie cu lux de amănunte, cu date exacte, principiile care au stat la baza învăţământului gândit de acel cap luminat, de acel intelectual cu iubire de neam, care nu ar fi înţeles ideea unei şcolarizări, a unei diplome, decât în strânsă legătură cu cerinţele momentului. Domnul Profesor Gheorghe Gorincu găseşte explicaţii pertinente pentru motivele ce lau determinat pe Spiru Haret să ia deciziile potrivite acelui moment, înţelegând perfect că degeaba ar avea cineva diplome, specializări, profesionalism, dacă starea economică a ţării nu permite fructificarea superioară a tuturor acestor strădanii. Şi dumnealui caută, scormoneşte, compară, pentru a vedea ce este sau ce nu este bine în învăţământul de astăzi, dorind să ne îmbogăţească cu tot ceea ce fivom noi în stare să înţelegem din această strădanie meritorie a sa…
Şi dacă toate aceste cărţi cu care ne bucuraţi sunt florile senectuţii, daţimi voie Domnule Profesor, să vă adresez felicitări, multă sănătate şi multă putere de muncă în tot ceea ce vă propuneţi! Spor la scormonit, Domnule Profesor!
perioada acumulărilor, la condus spre cunoaşterea din „aburul amiezii” (Aburul amiezii, pag.58), îngăduindui un răgaz de bucurie „ce proaspăt e aerul din preajma nucului” (Idem), rămas de la tatăl său „săl aveţi pentru zile negre” (Idem), moştenire pe care simte că abia acum o merită. Este locul din care întrun „octombrie iar” (Punct de vedere, pag.60) îşi trage puterea de a le opune un punct de vedere tuturor „avalanşelor rapid expirate /…/ volumelor răsturnate” (Idem). Un punct de vedere propriu despre cum „ascunsa creştere aşteaptă / soroc de descifrare” (Soroc de descifrare, pag. 61).
De lângă nucul copilăriei a plecat să cunoască viaţa, după ce „de mic am învăţat / sămi recunosc moartea” (De mic am învăţat, pag. 63), simţinduse apoi „tânăr atlet pe câmpia albă” (O noapte, pag.64), o câmpie albă a înţelegerii în contrast cu noaptea neştiinţei pe care „…doar viorile / ştiu so armonizeze / cu liniştea de început” (Idem), fără să îşi explice cum şi când a putut „să înceapă marşul / spre vulnerabilul asfinţit” (Însoţitorul gând, pag. 66). Martore ale acestui parcurs de viaţă fiind manuscrisele „păstrate cu sfinţenie din copilărie /…./ întoarse pe o parte şi pe alta” (Manuscrise, pag.68). Pentru toate acestea alege ca tovarăşi de drum toţi anii săi „în curgerea lor prin văi lacustre / …./ cu trecerea lor întro altă numărătoare” (Anii, pag. 76).
A patra parte a volumului, intitulată atât de sentimental, „Donaris, mon amour” cuprinde cele 7 poeme, închinate nestrămutatei iubiri a autorului, aceeaşi iubită „domnişoara donaris” ( I, pag. 80), locul geometric al trăirilor sale, al fiinţării sale, al împătimirii şi al împăcării sale. Pe care o recunoaşte ca mamă „în poala ei mam trezit / copil înţărcat devreme” (II, pag.82), ca tovarăş de joacă „cu ea mă luam la întrecere / în jurul picăturii de ploaie” (Idem), ca iubită „cu domnişoara donaris / ce vise mai trăiam” (Ibidem). Ea era martorul fidel al sentimentelor poetului, înconjurat de undele sale mângâietoare şi răcoritoare atunci când „flori de tei agonizau” sub arşiţa verii (Ibidem). Pe malul acestui fluviu sau petrecut etapele creşterii şi ale devenirii sale. Aici se simţea „ita mare ita mare” (IV, pag. 84) şi tot aici lupta cu valurile sale ca şi cu cele ale vieţii, mai târziu, trăind senzaţia unică de „libertate libertate cât puteau / trupurile să îndure” (Idem). Doar atunci când „pescăruşul de veghe” (Ibidem) anunţa înserarea, se întorcea acasă „amânândumi iertarea” (Ibidem).
Împreună cu această prietenă dintotdeauna sau trecut şi petrecut anotimpurile vieţii „ninsorile din vecinătatea echinocţiului /…./ ninsori trase pe sfoară / de piticul florar /…./ tot cu gândul la toamnele / invocate de fiii de pescari” (V, pag. 85), în lumea aceasta, „iarmarocul sufocat de sălcii” (VI, pag. 86), poetul simţinduse în „cununa de amiezi a / fraţilor de cruce” (Idem). Dragostea pentru Dunăre, împletită cu dragostea însăşi, devenite „două ramuri ale aceleiaşi tulpini / …./ îmbrăţişaţi de un înţeles” (VII, pag.88), îl îndeamnă pe Valeriu Valegvi la o declaraţie solemnă: „pe domnişoara donaris / nu vo dau nici pe toţi talanţii” (I, pag. 80).
În general, un scriitor nu se poate îndepărta foarte mult de sinele său, de viaţa sa, de trăirile sale. De aceea, acest volum este populat generos de aceste idei, cu aceste sentimente atingând aceleaşi coordonate ale trăirii şi simţirii fiecăruia dintre noi. Cu singura diferenţă că poetul Valeriu Valegvi exprimă frumos acestea toate, dândune de înţeles că „numai numele / cu inspiraţia de crai / al secundelor fecioare / urcă pe scăriţa de oase / întro veselie soră / cu pustiul de prin nuci.” (Numai numele, pag.70), atunci când „fostam odată” (Octombrie reloaded, pag.74).
pag. 32). Va fi fiind un cântec ce se defineşte ca un „izvor de controverse”, fără a dori „raiul pe pământ” (Idem).
În cele 13 poeme fără titlu propriu din partea a doua a volumului intitulată sugestiv „Fire de jurnal”, folosind un monolog introspectiv, printro rapidă descărcare sentimentală a eului, autorul se situează asumat în lumea zilelor şi a nopţilor, o lume plină de căutări, dorind să exprime o stare sufletească anume, compatibilă cu întâlnirea pe care o are cu tot ceea ce îl înconjoară. Cu viaţa, cu moartea, cu dragostea, cu singurătatea, cu siguranţa şi nesiguranţa, toate aşezate în timp, în spaţiu şi privite dintrun unghi personal: „…scormonitai prin aerul / curţii doar doar vreo amintire…/…../ călăuză sufletului flămând” (***, pag. 36), pentru a afla „măsura tămăduitoare” (Idem). Poate este revelaţia de „astă noapte /…../ cu oacheşa nopţilor pe frunte (***, pag.37), pentru că uneori „trecerea anotimpurilor nu ţio asumi” (***, pag. 38), deşi ar fi necesară pentru „sincronizarea stărilor” (Idem), pentru a nu „trăi viaţa fără simţire” (Ibidem). Cu aceeaşi introspecţie în arhitectura sufletului său, poetul îşi cercetează acel alter ego, considerând necesară „o întâlnire / între doi fraţi ce sau hotărât să treacă pustiul” (***, pag. 39). Este o adevărată analiză în care descoperă „întristarea de dimineaţă” (Idem), atunci când trezirea la această realitate îi confirmă că „să pui ceva deoparte …/ este peste putinţă.” (Ibidem). Totul trebuie trăit aici şi acum!
Alternanţa între vis şi trezire situată în întâmplările vieţii când „la tâmpla mării” (***, pag. 40) ar fi fost mai uşor „săţi laşi cârma în voia firescului” (Idem), fără ai păsa „des soarele şi luna ceasurile lumii / să laşi totul în seama firescului” (Ibidem) şi lumea aceasta, marea, „marea singură să se salveze” (Ibidem). Autorul ajunge încetîncet în altă etapă a vieţii „amiaza mare” (***, pag. 41), precum în somnul cu visele ce îl trec „peste pragurile aurite”(Idem), pentru a afla ce se găseşte dincolo de aceste „praguri smălţuite de lumina în echilibru” (Ibidem). Totul, pentru „o nouă evaluare” (***, pag. 42). Sar părea că nul mai miră nimic din ceea ce trăieşte, deşi se întreabă „nuţi vine câteodată săţi pui mirarea lumii pe cap?” (***, pag. 46). Este o întrebare justificată care va curge explicativ „pentru cele câteva neputinţe fizice…/…repetabila lor prezenţă” (***, pag. 50), ce conduc spre „neobrăzata senectute” (Idem), aceea care va fi o „poveste cu final în podul plin cu poame” (Ibidem). Va fi fiind podul acela plin cu fructele din grădina copilăriei? Sau podul încărcat cu roadele cunoaşterii adunate întro viaţă de om?
Partea a treia a volumului „Soroc de descifrare” cuprinde 21 de poeme, care reprezintă tot atâtea dialoguri ale poetului cu sinele său, bazate pe căutările sale, brodate cu plecări şi întoarceri, de parcă ar avea de lămurit celebra problemă existenţială „to be, or not to be”. Totuşi, simţinduse mai adânc statornicit în starea de a fi, poetul spune: „ oi fi eu cel fără pereche / în starea de reverie” (eeeEUuuu, pag. 53) sau „eu ce noi fi şi oi fi” (Idem) în „povestea altui eu / călare pe o stea” (Ibidem). Pentru că este hotărât să se recunoască pe sine ca un fiu rătăcitor „un fiu revenit din pustie” (Ibidem), păstrânduse „în acelaşi timp şi loc / cui sub soare / rodie sub clar de lună” (Ibidem).
Construirea de sine, confirmată şi de alţii „silitor ai fost / întro continuă aşteptare a înţelesului” (Dintro suflare, pag. 54), sa definitivat odată cu trecerea prin timpul în care inima sa aşezat în diferite ipostaze „… a mea hulubăriţă /…a mea natură /…. a mea poiană /…a mea cunună” (Întro inimă, pag. 59), ajungând „întro toamnă / a mea horă / neam trezit în hohote” (Idem). Deşi, ar fi putut rămâne „ăla a lui lacrimă de dimineaţă” (A lui lacrimă, pag.77), cel care a râvnit „o dimineaţă lungă spre amiază” (Sa luminat, pag.75), lunga trezire de dimineaţă,
Volumul „Octombrie reloaded ”, Valeriu Valegvi, Editura Opera magna, Iaşi 2013, 93 de pagini, cuprinde versuri care „se dedică nemângâiaţilor şi preadăruiţilor de amiezi calme”, după cum declară însuşi autorul, întrun număr de 57 poeme, dintre care 10, sunt traduse în limba engleză de Petru Iamandi. Toate acestea sunt grupate în cele patru părţi ale volumului, intitulate simbolic: Cântul acesta, Fire de jurnal, Soroc de descifrare, Donaris, mon amour…
Prima parte a volumului întitulată sugestiv „Cântul acesta” cuprinde 17 poeme, care se aşează ca o închinare unui timp anume, un octombrie obişnuit, ce revine mereu în viaţa fiecăruia, cu aceeaşi senzaţie de întomnare ce cheamă şi reîmprospătează amintirile poetului, prilejuindui un fel de bilanţ al trăirilor şi al dilemelor existenţiale. Cu infinită dragoste se întoarce cu „braţele pline de flori” către „aceeaşi toamnă” ( Să ne întomnăm, pag. 8), constatând că „de mirarei cum am mai fost / cum o să fiu nui de ales” (Idem). Pentru că, octombrie este „locul de întâlnire” (*** pag.42), ca întrun basm cu a fost odată. Locul în care „pulsarii de umbre //…….// sau călătorit roiuri”, căci de nu ar fi „nu sar pomeni” (Dragile de umbre. Pulsarii, pag.9). Sunt umbre care au urmat „firul ariadnei”( Şi alte parole, pag. 11), trecând prin fazele inerente unui circuit de viaţă. Deci, nimeni nu se mai sperie, pentru că „din punct de vedere / al morţii / totui ok.” (Idem), pe acest drum implacabil care are un parcurs hotărât de surâsul „frunzărit şi adnotat întro seară / de o doamnă oacheşă” ( Mie bine, pag. 12).
Călătoria sa poetică porneşte de la un gând păstrat cu sfinţenie, dorind „să nu dea copilăria uitării” (Aceeaşi copii, pag. 29), fără a se teme că va ajunge la „capătul capătului” (O să număr până când, pag. 22). Trecând prin amintiri, când era băiatul despre care „nucii în devălmăşie”, aflaţi în „cumpănă”, gândeau : „…lunganul ăsta se învârte printre / cei vii deţi stă mintea în loc” (Despre felul cum mă numeau, pag. 16), ajunge acum în povestea de toamnă „peun picior de vânt”, unde „popoare de sălcii / socotesc şi desocotesc” (Poveste de toamnă, pag. 18 ).
De o frumuseţe aparte sunt versurile care mărturisesc hotărârea poetului de a fi prezent (fără a pierde nimic!) şi de a ţine mereu socoteala zilelor „până la capătul punţii din aval / …./ până la sorocul grădinii de aur /…/ până la ultimul scâncet de copil / până la capătul capătului” (O să număr până când, pag. 22), pentru că simte viaţa ca pe o „sală de aşteptare /pregătită din timp” (Sală de aşteptare, pag.23), în care sunt fel de fel de oameni „nerăbdători să primească vreo confirmare” (Idem) şi care nu înţeleg că „soluţiile nu se dau cât / ai bate din palme” (Ibidem). Toţi trec prin această sală de aşteptare, dar numai unele suflete aflate „sub auguste auspicii” se pot împlini prin iluminare, ieşind din starea de „aproape orb” (Sub auguste auspicii, pag. 26).
Ajungând întro poveste de iarnă în care fulgii „păsări din cer / fulguinduse uşor pe umerii de diamant” (Poveste de iarnă, pag. 28), aşternuţi pretutindeni „dintro încercare / a primului vlăstar hrănit / să mute întemeierile din loc” (Idem), poetul se întoarce cu gândul la poveştile copilăriei auzite de la „bătrâni /…./ cu fruntea zvâcnindui / de întâmplări petrecute aievea” (Aceeaşi copii, pag. 29). Sunt amintiri care, tulburate de razele lunii „frumoasele lunii cu laptele din / sânii lor fosforescenţi” (Ocazii, pag. 31), merită o închinăciune. Tuturor acestor amintiri Valeriu Valegvi le închină „Cântul acesta / fragmentat de umbre /…../.…./ cântul acesta / urme de fruct” (Cântul acesta,
Octombrie reloaded
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Profesorul Gheorghe Gorincu-Florile Senectuţii
CRONICA42 CRONICA 43
Domnul Profesor Gheoeghe Gorincu, născut la 9 noiembrie 1925 în patriarhalul oraş Făllticeni, este omul care locuieşte de peste o jumătate de veac (1952) în Brăila, oraş care la adoptat ca pe un fiu iubit. Aici sa căsătorit, aici a rodnicit ştiinţă economică în minţile atâtor şi atâtor generaţii de elevi, după ce a lucrat ani buni în domeniul bancarfinanciar. În strânsă legătură cu specialitatea pe care o are (de economie, finanţe,
contabilitate şi comerţ), a publicat o serie de cărţi de profil: „Contabilitate practică”, Editura Ştiinţifică; „Practicum în contabilitatea agricolă”, Editura „ Ceres” ; „Mic dicţionar al economiei de piaţă”, Editura PortoFranco şi „Dicţionarul economiei de piaţă”, Editura Danubius. La vârsta de 85 de ani a început a scrie şi altfel de cărţi. Le voi aminti: „Itinerar sentimental FălticeniBrăila”, Editura Danubius, Brăila 2010; „Zestrea de suflet a familiei Profesor Gheorghe şi Florica GORINCU”, Editura Danubius, Brăila, 2012; „Prezenţe ale elevilor şi absolvenţilor din învăţământul preuniversitar în lumea contemporană”, Editura Danubius, Brăila, 2013; „Ani de Liceu” Editura Danubius, Brăila 2013. Neobosit scormonitor pregăteşte o nouă carte. Mai întâi a scormonit prin amintirile sale, aducând în paginile albe figuri şi întâmplări din propria sa viaţă; a scormonit în felul său prin cataloage, aflând cine sunt olimpicii contemporani, pentru a ne face cunoştinţă cu ei; sa plimbat prin anii de liceu ai oamenilor, pentru ai bucura cu aducerile aminte. După ce a făcut toate acestea, mai nou, Domnul Profesor scormoneşte iar. Căci, altfel cum ar putea fi numit acest demers pornit la o vârstă respectabilă, înflorită mereu, asemenea cu merii şi perii din colind, de un suflet veşnic tânăr şi, desigur, scormonitor. Cu nobleţea care îl caracterizează răspunde întrebărilor Domnului Profesor Dumitru Anghel, scriitor, publicist, critic literar, aşezând în pagini bine organizate cronologic seria Convorbiri ocazionale. Este o serie care probabil se va finaliza întrun nou volum, ce va prezenta Şcoala românească gândită şi organizată de cel mai ilustru ministru al învăţământului românesc, Spiru Haret. Desigur, cu rigoarea pe care io cunoaştem deja, autorul începe prin a prezenta metodic etapele organizării învăţământului primar, gimnazial, etc. Reuşeşte să descrie cu lux de amănunte, cu date exacte, principiile care au stat la baza învăţământului gândit de acel cap luminat, de acel intelectual cu iubire de neam, care nu ar fi înţeles ideea unei şcolarizări, a unei diplome, decât în strânsă legătură cu cerinţele momentului. Domnul Profesor Gheorghe Gorincu găseşte explicaţii pertinente pentru motivele ce lau determinat pe Spiru Haret să ia deciziile potrivite acelui moment, înţelegând perfect că degeaba ar avea cineva diplome, specializări, profesionalism, dacă starea economică a ţării nu permite fructificarea superioară a tuturor acestor strădanii. Şi dumnealui caută, scormoneşte, compară, pentru a vedea ce este sau ce nu este bine în învăţământul de astăzi, dorind să ne îmbogăţească cu tot ceea ce fivom noi în stare să înţelegem din această strădanie meritorie a sa…
Şi dacă toate aceste cărţi cu care ne bucuraţi sunt florile senectuţii, daţimi voie Domnule Profesor, să vă adresez felicitări, multă sănătate şi multă putere de muncă în tot ceea ce vă propuneţi! Spor la scormonit, Domnule Profesor!
perioada acumulărilor, la condus spre cunoaşterea din „aburul amiezii” (Aburul amiezii, pag.58), îngăduindui un răgaz de bucurie „ce proaspăt e aerul din preajma nucului” (Idem), rămas de la tatăl său „săl aveţi pentru zile negre” (Idem), moştenire pe care simte că abia acum o merită. Este locul din care întrun „octombrie iar” (Punct de vedere, pag.60) îşi trage puterea de a le opune un punct de vedere tuturor „avalanşelor rapid expirate /…/ volumelor răsturnate” (Idem). Un punct de vedere propriu despre cum „ascunsa creştere aşteaptă / soroc de descifrare” (Soroc de descifrare, pag. 61).
De lângă nucul copilăriei a plecat să cunoască viaţa, după ce „de mic am învăţat / sămi recunosc moartea” (De mic am învăţat, pag. 63), simţinduse apoi „tânăr atlet pe câmpia albă” (O noapte, pag.64), o câmpie albă a înţelegerii în contrast cu noaptea neştiinţei pe care „…doar viorile / ştiu so armonizeze / cu liniştea de început” (Idem), fără să îşi explice cum şi când a putut „să înceapă marşul / spre vulnerabilul asfinţit” (Însoţitorul gând, pag. 66). Martore ale acestui parcurs de viaţă fiind manuscrisele „păstrate cu sfinţenie din copilărie /…./ întoarse pe o parte şi pe alta” (Manuscrise, pag.68). Pentru toate acestea alege ca tovarăşi de drum toţi anii săi „în curgerea lor prin văi lacustre / …./ cu trecerea lor întro altă numărătoare” (Anii, pag. 76).
A patra parte a volumului, intitulată atât de sentimental, „Donaris, mon amour” cuprinde cele 7 poeme, închinate nestrămutatei iubiri a autorului, aceeaşi iubită „domnişoara donaris” ( I, pag. 80), locul geometric al trăirilor sale, al fiinţării sale, al împătimirii şi al împăcării sale. Pe care o recunoaşte ca mamă „în poala ei mam trezit / copil înţărcat devreme” (II, pag.82), ca tovarăş de joacă „cu ea mă luam la întrecere / în jurul picăturii de ploaie” (Idem), ca iubită „cu domnişoara donaris / ce vise mai trăiam” (Ibidem). Ea era martorul fidel al sentimentelor poetului, înconjurat de undele sale mângâietoare şi răcoritoare atunci când „flori de tei agonizau” sub arşiţa verii (Ibidem). Pe malul acestui fluviu sau petrecut etapele creşterii şi ale devenirii sale. Aici se simţea „ita mare ita mare” (IV, pag. 84) şi tot aici lupta cu valurile sale ca şi cu cele ale vieţii, mai târziu, trăind senzaţia unică de „libertate libertate cât puteau / trupurile să îndure” (Idem). Doar atunci când „pescăruşul de veghe” (Ibidem) anunţa înserarea, se întorcea acasă „amânândumi iertarea” (Ibidem).
Împreună cu această prietenă dintotdeauna sau trecut şi petrecut anotimpurile vieţii „ninsorile din vecinătatea echinocţiului /…./ ninsori trase pe sfoară / de piticul florar /…./ tot cu gândul la toamnele / invocate de fiii de pescari” (V, pag. 85), în lumea aceasta, „iarmarocul sufocat de sălcii” (VI, pag. 86), poetul simţinduse în „cununa de amiezi a / fraţilor de cruce” (Idem). Dragostea pentru Dunăre, împletită cu dragostea însăşi, devenite „două ramuri ale aceleiaşi tulpini / …./ îmbrăţişaţi de un înţeles” (VII, pag.88), îl îndeamnă pe Valeriu Valegvi la o declaraţie solemnă: „pe domnişoara donaris / nu vo dau nici pe toţi talanţii” (I, pag. 80).
În general, un scriitor nu se poate îndepărta foarte mult de sinele său, de viaţa sa, de trăirile sale. De aceea, acest volum este populat generos de aceste idei, cu aceste sentimente atingând aceleaşi coordonate ale trăirii şi simţirii fiecăruia dintre noi. Cu singura diferenţă că poetul Valeriu Valegvi exprimă frumos acestea toate, dândune de înţeles că „numai numele / cu inspiraţia de crai / al secundelor fecioare / urcă pe scăriţa de oase / întro veselie soră / cu pustiul de prin nuci.” (Numai numele, pag.70), atunci când „fostam odată” (Octombrie reloaded, pag.74).
pag. 32). Va fi fiind un cântec ce se defineşte ca un „izvor de controverse”, fără a dori „raiul pe pământ” (Idem).
În cele 13 poeme fără titlu propriu din partea a doua a volumului intitulată sugestiv „Fire de jurnal”, folosind un monolog introspectiv, printro rapidă descărcare sentimentală a eului, autorul se situează asumat în lumea zilelor şi a nopţilor, o lume plină de căutări, dorind să exprime o stare sufletească anume, compatibilă cu întâlnirea pe care o are cu tot ceea ce îl înconjoară. Cu viaţa, cu moartea, cu dragostea, cu singurătatea, cu siguranţa şi nesiguranţa, toate aşezate în timp, în spaţiu şi privite dintrun unghi personal: „…scormonitai prin aerul / curţii doar doar vreo amintire…/…../ călăuză sufletului flămând” (***, pag. 36), pentru a afla „măsura tămăduitoare” (Idem). Poate este revelaţia de „astă noapte /…../ cu oacheşa nopţilor pe frunte (***, pag.37), pentru că uneori „trecerea anotimpurilor nu ţio asumi” (***, pag. 38), deşi ar fi necesară pentru „sincronizarea stărilor” (Idem), pentru a nu „trăi viaţa fără simţire” (Ibidem). Cu aceeaşi introspecţie în arhitectura sufletului său, poetul îşi cercetează acel alter ego, considerând necesară „o întâlnire / între doi fraţi ce sau hotărât să treacă pustiul” (***, pag. 39). Este o adevărată analiză în care descoperă „întristarea de dimineaţă” (Idem), atunci când trezirea la această realitate îi confirmă că „să pui ceva deoparte …/ este peste putinţă.” (Ibidem). Totul trebuie trăit aici şi acum!
Alternanţa între vis şi trezire situată în întâmplările vieţii când „la tâmpla mării” (***, pag. 40) ar fi fost mai uşor „săţi laşi cârma în voia firescului” (Idem), fără ai păsa „des soarele şi luna ceasurile lumii / să laşi totul în seama firescului” (Ibidem) şi lumea aceasta, marea, „marea singură să se salveze” (Ibidem). Autorul ajunge încetîncet în altă etapă a vieţii „amiaza mare” (***, pag. 41), precum în somnul cu visele ce îl trec „peste pragurile aurite”(Idem), pentru a afla ce se găseşte dincolo de aceste „praguri smălţuite de lumina în echilibru” (Ibidem). Totul, pentru „o nouă evaluare” (***, pag. 42). Sar părea că nul mai miră nimic din ceea ce trăieşte, deşi se întreabă „nuţi vine câteodată săţi pui mirarea lumii pe cap?” (***, pag. 46). Este o întrebare justificată care va curge explicativ „pentru cele câteva neputinţe fizice…/…repetabila lor prezenţă” (***, pag. 50), ce conduc spre „neobrăzata senectute” (Idem), aceea care va fi o „poveste cu final în podul plin cu poame” (Ibidem). Va fi fiind podul acela plin cu fructele din grădina copilăriei? Sau podul încărcat cu roadele cunoaşterii adunate întro viaţă de om?
Partea a treia a volumului „Soroc de descifrare” cuprinde 21 de poeme, care reprezintă tot atâtea dialoguri ale poetului cu sinele său, bazate pe căutările sale, brodate cu plecări şi întoarceri, de parcă ar avea de lămurit celebra problemă existenţială „to be, or not to be”. Totuşi, simţinduse mai adânc statornicit în starea de a fi, poetul spune: „ oi fi eu cel fără pereche / în starea de reverie” (eeeEUuuu, pag. 53) sau „eu ce noi fi şi oi fi” (Idem) în „povestea altui eu / călare pe o stea” (Ibidem). Pentru că este hotărât să se recunoască pe sine ca un fiu rătăcitor „un fiu revenit din pustie” (Ibidem), păstrânduse „în acelaşi timp şi loc / cui sub soare / rodie sub clar de lună” (Ibidem).
Construirea de sine, confirmată şi de alţii „silitor ai fost / întro continuă aşteptare a înţelesului” (Dintro suflare, pag. 54), sa definitivat odată cu trecerea prin timpul în care inima sa aşezat în diferite ipostaze „… a mea hulubăriţă /…a mea natură /…. a mea poiană /…a mea cunună” (Întro inimă, pag. 59), ajungând „întro toamnă / a mea horă / neam trezit în hohote” (Idem). Deşi, ar fi putut rămâne „ăla a lui lacrimă de dimineaţă” (A lui lacrimă, pag.77), cel care a râvnit „o dimineaţă lungă spre amiază” (Sa luminat, pag.75), lunga trezire de dimineaţă,
Volumul „Octombrie reloaded ”, Valeriu Valegvi, Editura Opera magna, Iaşi 2013, 93 de pagini, cuprinde versuri care „se dedică nemângâiaţilor şi preadăruiţilor de amiezi calme”, după cum declară însuşi autorul, întrun număr de 57 poeme, dintre care 10, sunt traduse în limba engleză de Petru Iamandi. Toate acestea sunt grupate în cele patru părţi ale volumului, intitulate simbolic: Cântul acesta, Fire de jurnal, Soroc de descifrare, Donaris, mon amour…
Prima parte a volumului întitulată sugestiv „Cântul acesta” cuprinde 17 poeme, care se aşează ca o închinare unui timp anume, un octombrie obişnuit, ce revine mereu în viaţa fiecăruia, cu aceeaşi senzaţie de întomnare ce cheamă şi reîmprospătează amintirile poetului, prilejuindui un fel de bilanţ al trăirilor şi al dilemelor existenţiale. Cu infinită dragoste se întoarce cu „braţele pline de flori” către „aceeaşi toamnă” ( Să ne întomnăm, pag. 8), constatând că „de mirarei cum am mai fost / cum o să fiu nui de ales” (Idem). Pentru că, octombrie este „locul de întâlnire” (*** pag.42), ca întrun basm cu a fost odată. Locul în care „pulsarii de umbre //…….// sau călătorit roiuri”, căci de nu ar fi „nu sar pomeni” (Dragile de umbre. Pulsarii, pag.9). Sunt umbre care au urmat „firul ariadnei”( Şi alte parole, pag. 11), trecând prin fazele inerente unui circuit de viaţă. Deci, nimeni nu se mai sperie, pentru că „din punct de vedere / al morţii / totui ok.” (Idem), pe acest drum implacabil care are un parcurs hotărât de surâsul „frunzărit şi adnotat întro seară / de o doamnă oacheşă” ( Mie bine, pag. 12).
Călătoria sa poetică porneşte de la un gând păstrat cu sfinţenie, dorind „să nu dea copilăria uitării” (Aceeaşi copii, pag. 29), fără a se teme că va ajunge la „capătul capătului” (O să număr până când, pag. 22). Trecând prin amintiri, când era băiatul despre care „nucii în devălmăşie”, aflaţi în „cumpănă”, gândeau : „…lunganul ăsta se învârte printre / cei vii deţi stă mintea în loc” (Despre felul cum mă numeau, pag. 16), ajunge acum în povestea de toamnă „peun picior de vânt”, unde „popoare de sălcii / socotesc şi desocotesc” (Poveste de toamnă, pag. 18 ).
De o frumuseţe aparte sunt versurile care mărturisesc hotărârea poetului de a fi prezent (fără a pierde nimic!) şi de a ţine mereu socoteala zilelor „până la capătul punţii din aval / …./ până la sorocul grădinii de aur /…/ până la ultimul scâncet de copil / până la capătul capătului” (O să număr până când, pag. 22), pentru că simte viaţa ca pe o „sală de aşteptare /pregătită din timp” (Sală de aşteptare, pag.23), în care sunt fel de fel de oameni „nerăbdători să primească vreo confirmare” (Idem) şi care nu înţeleg că „soluţiile nu se dau cât / ai bate din palme” (Ibidem). Toţi trec prin această sală de aşteptare, dar numai unele suflete aflate „sub auguste auspicii” se pot împlini prin iluminare, ieşind din starea de „aproape orb” (Sub auguste auspicii, pag. 26).
Ajungând întro poveste de iarnă în care fulgii „păsări din cer / fulguinduse uşor pe umerii de diamant” (Poveste de iarnă, pag. 28), aşternuţi pretutindeni „dintro încercare / a primului vlăstar hrănit / să mute întemeierile din loc” (Idem), poetul se întoarce cu gândul la poveştile copilăriei auzite de la „bătrâni /…./ cu fruntea zvâcnindui / de întâmplări petrecute aievea” (Aceeaşi copii, pag. 29). Sunt amintiri care, tulburate de razele lunii „frumoasele lunii cu laptele din / sânii lor fosforescenţi” (Ocazii, pag. 31), merită o închinăciune. Tuturor acestor amintiri Valeriu Valegvi le închină „Cântul acesta / fragmentat de umbre /…../.…./ cântul acesta / urme de fruct” (Cântul acesta,
Octombrie reloaded
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
Profesorul Gheorghe Gorincu-Florile Senectuţii
CRONICA44 CRONICA 45
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitorinuanţă soresciană, poezia Un om stă degeaba în drum are tema destinului, spune o poveste a vieţii cu personaje cunoscute: eul, „ cel calificat în meseria de ducă ” – şi care îşi cere plata – femeia şi salcâmul. Tema finalităţii vieţii, a dării de seamă, a plăţii în urma vieţii care i sa dat este frecventă în poezia lui Victor Munteanu. Ea sugerează o conştiinţă acută a nevoii de a nu trece neobservat prin viaţă. Însă în faţa imperioasei cereri din clipa finală („Plăteşte şi hai!”) eul face un remember („Şi eu mă caut de gânduri, de prieteni, de mamă, / cotrobăiesc prin buzunare după vreun rest de iubire,/ cunverşunare mă caut de vreun poem, / de vreo faptă mai bună”) şi renunţă la luptă („– Nam! Şoptesc cu gândul abia auzit, / şterge umbra pe care am făcuto!”): viaţa este doar fum: „ Şi octombrie vântură paloşul dupăamiezii pe stradă,/ trăgând după el istovitoare dâre de fum...”. Ultimele versuri, întro curgere domoală, sunt refrenul unui cântec binecunoscut – numit poetic încă de pe vremea lui Miron Costin: „Viaţa este floare, nu trăieşte, ci îndată este trecătoare”.
În aceeaşi categorie a autodefinirii intră poezia Portret în cărbune aprins; trăsătura esenţială: teama rostirii (eul „ purta întuneric în gură”) sau Doină („eu care fac parte din clasa socială a mestecenilor singuri şi trişti”). De un dramatism aparte este poezia Condamnat la fiinţă. E o chintesenţă de teme şi motive care definesc condiţia umană: trecerea timpului, viaţă şi moarte, lumină şi întuneric, tinereţe şi bătrâneţe, efemeritate şi veşnicie. E un autoportret dinamic, viu, aproape palpabil, făcut în tuşe puternice, îngroşate prin repetiţia obsesivă a motivului naşterii („Sărut mâna pentru naştere, mamă!” ) – văzută blagian, ca o „intrare în lumină”: „Că nu mai întrebat dacă sunt şi eu de acord, / nici dacă mă primeşte lumina/ în care miai dat drumul sănot.”. „Condamnarea la fiinţă” este eternă;
poetul duce povara întregii umanităţi: „ Istovit, cu eterniztatea în spate, / îmi tot duc strămoşul în cârcă, / din poartăn poartă caut vorba care să ridice blestemul: // Iată, din tată în tată şi din păcat în păcat, / îl duc până la epuizarea cuvintelor/ şi până So îndura Dumnezeu ...” (Alungarea din Rai). Trecutul şi prezentul devin una în spirala timpului, din care scăpare nu există: „ – Tu ştii cum să ieşim din nesfârşirea aceasta?” (Deturnarea prezentului). Pesimismul este total; viaţa este minciună şi fum: „Dă mâna şi hai / să luăm o porţie la înşelătoarele zări, / să grădinărim această minciună până ce, / izbăviţi de real, / vom fi totuna cu ţipătul din fiinţele noastre.” (Dâre de fum).
Condiţia poetului este o temă majoră pentru Victor Munteanu. Poetul întemeiază o lume de sensuri prin cuvânt, prin numire: „Iar cel ce va numi vântul din toată sărăcia lui de cuvinte, / cel care va spune: / am numit vântul, / sania, /valurile / nesfârşit tovarăş de moarte va fi / şi frate în acelaşi geamăt cu tine.” (s.n. „Numai acela”). Iar suferinţa
vine din imposibilitatea prinderii esenţei în cuvânt: „ Nici clopotele, nici zarea şi nici miresmele singurătăţii / nu încap în cuvântul ce learuncă afară.” (Dare de seamă). Limbajul poetic are, pentru Mikel Dufrenne, dimensiune ontologică: „Este vorba întotdeauna de o relaţie cu lumea prin intermediul limbajului.” (Poeticul, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 50). Şi în volumul de faţă cuvântul poetic este cel care trebuie să cuprindă în sine lucrul. Este limbajul „care întemeiază fiinţa” (Heidegger), care creează prin numire: „ Am adunat sub semnătura mea iarba, vântul şi apele” (Părăsit de cuvinte), „ Am primit lucrurile şi leam dat un înţeles / nisip şi gări, mahalale şi grindini: / Navă să fiţi!, eu leam dat, / navă să aibă un rost numele vostru!” (Toamnă întârziată pe inimă ).
Însă orgoliul creator nemăsurat poate rupe legătura între cuvânt şi lume: „ Am vrut să spun totul întrun singur poem / şi mam sufocat întratât, încât nam mai putut zice nimic, / niciun cuvânt nu mia mai arătat calea. // Libere şi fără stăpân, / lucrurile nespuse de mine sau ascuns.” (Intrarea în colaps). Feţele medaliei sunt două; poezia este arătare a sinelui („cămaşa cuvintelor ruptă din suflet” – Zăvorârea sinelui), dar şi ascundere de sine: „ Nu mai căuta cuvintele prin care vrei din tine să fugi, / ele nau scăpat pe nimeni de zodia lui!” (Albire). Şi când cuvântul nu mai este îndeajuns de încăpător pentru a cuprinde fiinţa, poetul ascultă tăcerea.
Tăcerea, laitmotiv în poezia lui Victor Munteanu, este fie pierderea cuvântului, fie un alt mod de comunicare. Poeţii sunt „doctoranzi în tăcere”, tăcerea – „ ţipătul ce asurzeşte memoria”, „ lupta dintre duh şi cele cinci simţuri” (Cântec pentru fiii clipei de fum). Tăcerea este calea de comunicare cu transcendentul: „tot mai mulţi ascultă în ultima vreme tăcerea, / pentru a afla cei aşteaptă după marele zid: / Unde pleacă duhul şi ce
dureri îi mai sapă / dacă nu mai locuieşte în trup?”; ea are misterul nespusului, nenumitului („Din ce în ce mai netălmăcită rămâne tăcerea / ceascunde o tainică armă în şoapte / şiun răspuns pentru cel ceapucă săi guste primejdia.” Fişă de observaţie), iar poetul Victor Munteanu îşi ascute simţurile şi ascultă tăcerea: poate că răspunsurile sunt acolo.
Deseori tăcerea este asociată cu întunericul sau cu forma lui hiperbolizată, bezna. În Scrisoare cu adresa pierdută poetul este „leoarcă de beznă”. În Uite ce este: bezna este ce rămâne după ce fiinţa însetată bea lumina – de această dată nu a vieţii, ci a cunoaşterii: „ Dacă deodată ţi se face sete (...)/ să nu bei toată lumina! / Căci mulţi au orbit din pricina celor prea clare (...)/ Dar dacă totuşi ceva te apasă (...) / bea şi tu cât îţi trebuie! / Oricum te vei rătăci prin bezna rămasă...”. Antiteza lumină / întuneric („Străinule! / Intră tu în bezna din adâncul memoriei / şiaprinde o lumânare să afli / pentru ce am trăit!” s.n.) sugerează, în poezia Cămaşă suferită pe trup, înstrăinarea şi ruperea eului, care suferă din cauza conştientizării limitării în cunoaştere: „Iarbă arsă de vânturi pe ţarina fără o călcătură de om / tot mai mult tenăbuşă cele neştiute de nimeni, / nemărginirea tremură în tăcerea sălbatecă a ochilor.”. De aceea de multe ori lumina îşi pierde conotaţiile pozitive, general cunoscute în poezia românească şi universală (originarul, aspaţialitatea, formă de manifestare a divinităţii etc.), asociinduise semne poetice cu valenţe negative: în Eu anunţ fără milă că sar „luminai întunecată pe ziduri” sau în Călător fără ţintă „ friguroasăi lumina ce sfâşie cerul ”.
Esenţa tăcerii este liniştea, dar nu una care presupune calm şi alinare sufletească, ci, dimpotrivă, conţine tensiuni dramatice. În punctul ei culminant tăcerea este identificată cu moartea: „... o fi de moarte deasupra şi tăcerea orbeşte prin casă” (Semnul negru); „Aşadar, prietenul meu na murit, / ci doar trupul lui a ajuns la tăcere.”. Întro definiţie poetică sclipitoare, „moartea devine o linişte ce întrece măsura.” (A patra dimensiune).
Întro poezie dominată de motivul fugit irreparabile tempus, tema morţii vine ca o consecinţă firească în viziunea celui ce este în permanentă căutare ontologică – a sinelui şi a sensului vieţuirii. Când „o goarnă va suna stingerea” (Ca mâine poimâine), „nimeni nu mai poate opri maşinăria rece a timpului ...” (Eclipsa), pentru că zeii „cară timpul şil răstoarnă pe oameni!” (Muşcături de toamnă). Apropierea morţii este exprimată metaforic de „buza prăpastiei ”; când „ lumina se stinge pe lucruri”, trecutul („ a ieşit din memoria mea un copil”) este din ce în ce mai departe, iar omul devine „umbră” (Final). Laitmotivul socotelii, al dării de seamă, al raportului dat la sfârşitul vieţii străbate ca un fir fluorescent ţesătura creaţiei poetice a lui Victor Munteanu: „Când te vei trezi / şi nu vei avea unde pleca / şi nici de unde veni / vei primi o hârtie pe care să scrii (...) // te vei ridica şi tu să răspunzi, / dar noaptea îţi va pune mâna la gură...” (Raportul final). Astfel încât, la Aniversare, dialogul cu Dumnezeu devine imperios necesar: „Doamne, / e timpul săţi fac un dar din toată inima asta / (...) Iată, îţi dau cămaşa de pe mine şi zodia / (...) O, Doamne! / Iartă nodul acesta din gât / şi îngăduiemă, / dar nu după cât Țiam greşit!”. Deosebit de dramatică este ruga din Toamnă întârziată pe inimă: „...dar dezleagămă de neputinţa cu care mă caut, / smulgemă din limita auzului şi dăruieştemă arderii...”; forma dialogată, verbele la imperativ, epitetele marcante, aglomeraţia de simboluri fac din această poezie o exprimare metaforică romanticomodernistă a destinului fiinţei umane. Trecerea timpului nu are întotdeauna caracter dizolvant asupra conştiinţei umane; uneori meditaţia pe această temă e doar uşor melancolică, eul complăcânduse întro autoiluzionare aparent donquijotescă: „Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă / şi luăm aminte la distrugerea clipelor / (...) Hai să ne prefacem că nui întunericul cel ce mănâncă / numele străzii, / că nu ne e frig, nu ne e moarte ...” (Cu fruntea întunecată în palme); poezia e un ţipăt ascuns, ca sunetele viorii întro încăpere antifonată.
Ieşirea de sub tutela timpului e posibilă doar prin moarte: „Întro zi când no să mai fiu nicăieri, / mai puternic decât timpul voi fi: / neştiind despre arbori, neştiind despre păsări / în sfârşit, voi întrece / singurătatea celor ce ştiu.” (Clopot de seară). Deşi refăcând un traseu bătătorit, cu imagini tipice temei tratate (drumul fără întoarcere, oglindirea în fântână) şi simboluri consacrate (arborele, pasărea, umbra), poezia rămâne în memoria cititorului tocmai prin modul simplu, nesofisticat de a numi o nelinişte ontologică.
Simbolistica trecerii are în centru metafora drumului: al intrării sau al ieşirii din viaţă („Iată, drumul coboară în păsări” Călător fără ţintă),
drumul prin viaţă („Treci se răsteşte prrezentul – treci” / Şi înaintea mea drumul înspăimântat a luato la fugă.” Răgaz în penumbră; „Curge pe drum un bărbat cu mâna pe inimă” Criză de identitate) sau drumul cunoaşterii („Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi nicăieri” – Lacrimi fără stăpân); raporturile sunt, câteodată, inversate: omul nu străbate poteca, ci se lasă „străbătut”, devorat de drum: „Cineva trece cu noaptea în spate, / iar drumul îl duce cu tot cu zilele ce iau mai rămas.” (Alteritate).
Poeziile volumului lasă din când în când cititorului momente de respiro; printre numeroasele versuri grave, grele de sensuri, creionând nelinişti existenţiale, îşi fac loc imaginile pastelate ale unor peisaje predominant urbane, arareori rurale, schiţând spaţii exterioare (parcul, oraşul, trecătorii, statuile, străzile, vârful dealului, tălăngile) sau interioare (camera, fereastra, perdeaua, pereţii). Nu lipsesc nici din acestea nuanţele meditative (cu o singură excepţie, poezia Depărtări), dar accentul cade pe decor. Anotimpul predominant e toamna, cu toate lunile ei, luate pe rând: în octombrie cerul e „pălit şi lăsat mai mult pe o parte” (Efecte de încercuire), septembrie e timpul rememorării (Rafala supliciului), iar noiembrie este timpul oftatului (Oftat în noiembrie). O singură Primăvară, dar puternică şi luminoasă: „Ave, oameni, drumuri şi păsări, / lumină de arbori şi ape şi ierburi! ”. Recuzita bacoviană ( fereastră, unghere, beznă ploiasă, cineva îmi tot bate în geam, corbul) şi suflul bacovian („dar vântul flutură ploaia încet / şii noapte, / şii toamnă...” – La sud de tine însuţi) sunt completate şi dominate de nota personală: tăcerea, strigătul, dorinţa de anulare a realului prin negare şi mai ales singurătatea.
Singurătatea vine, în poezia lui Victor Munteanu, nu atât dinspre exterior spre interior, (pentru că este „ condamnat la fiinţă ”, pentru că nuşi găseşte drumul sau pentru că nuşi regăseşte rădăcinile – „ Aceleaşi tălăngi sună pe Zarea Izvorului, / dar păsările nopţii nu mai ciuguesc stelele / (...) De Anul Nou nimeni na mai plecat cu Haiducii / (...) Acum stai în vârful dealului şi scrutezi văzduhul înalt / (...) şi nicio pasăre nuţi mai răspunde pe nume.” – Băluşeşti astfel am fi, cu toţii, o mulţime de oameni singuri), cât mai degrabă invers. E o singurătate personală, singulară, nu seamănă cu a niciunui alt poet: „Şi zboară cocorii cale deun strigăt de om foarte singur” (Vae victis!), „Stau învechit şi amar / ca o statuie cu obrajii urzicaţi de tăcere” (La sud de tine însuţi), „Singurătatea mă tace ca peo armă dusă la tâmplă ” (Sâmbătă cronică), „ Vorbesc în limba pietrelor despre cum sunt singur” (Eu anunţ fără milă că sar). În Vânturi cosmice „ faţa ta va fi o singurătate fără părinţi” (s.n.) singurătatea e plină, absolută, ca şi în Paznic la moara de vânt, unde este exprimată printro asociere originală, neobişnuită a unor cuvinte simple, dar netocite: „Un bătrân de om singur păşeşte încet” (s.n.). Poate de aici scindarea eului, dedublarea („ În mine tace un general fără slujbă ” Descheiat la cămaşă), absenţa iubirii („Iată, aşteptarea a îngreunat cutia poştală, / fereastra şia spart răbdarea să intre un fel de / lumină a surâsului tău, / când singurătatea devine prăpastia unde mi se năruie ttrupul ” Răni sudice) sau chiar refuzul ei („ Nu mai veni / (...) Opreşteţi fiinţa în ademenirea ei muzicală / stai liniştită în femeia din tine / şi nu mai veni” – Duminică târzie). Când iubirii i se răspunde cu tăcere („Pentru că tu creşti un lup contra inimii mele/ (...) Dar eu team iubit cu palmele încleştate de torţile cerului / şi nu înţeleg de ce clipa se usucă încet, / de parcă sar hrăni din speranţele mele ...” (Rafala supliciului), poetul devine Pygmalion: „Ca să nu mai fiu tras la sorţi de hazard, / team creat din propriami spaimă. // Team plămădit din cuvântul care mă durea cel mai mult,/ (...) Team inventat dintrun ţipăt, / (...) Dar nu ştiu cum deam nimerit timpul greşit, / că din el ai ieşit atât de frumoasă, / încât nai putut să fii a mea niciodată ...” (Biciuirea văzului). Interior şi exterior ajung să se confunde: „Se pare astfel că prin imensitatea lor devin consonante cele două spaţii: spaţiul intimităţii şi spaţiul lumii. Când marea singurătate a omului se adânceşte, cele două imensităţi se ating, se confundă” (Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 230). Singurătatea nu întotdeauna separă, ci poate contopi fiinţa în sufletul colectiv: ascunderea de sine în mulţime.
Poezia lui Victor Munteanu e plină, bogată în semnificaţii (de aceea trebuie consumată cu porţia), numeşte adevăruri esenţiale întrun registru predominant grav şi întrun stil original. Multe versuri au sunet de bijuterie de epocă: „O, Doamne, dămi şi mie o adeverinţă de pasăre” (Mă ajunge un gând) , „şi ora exactă îmi bate singurătatea pe cruce” (Absenţă), „E toamnă din răsputeri în livadă ” (Depărtări) constituind ele însele, prin caracterul lor sintetic lingvistic şi semantic un poem în poem. E poezie.
Dacă poezia ar vorbi tuturor, cu siguranţă lumea ar fi mai frumoasă. Înţelegerea poeziei poate că e sarcina criticilor, a specialiştilor în cuvinte, dar simţirea, auzirea, gustarea ei stau în puterea oricărei fiinţe umane, care trebuie doar săşi deschidă receptorii. Este primul pas spre cunoaştere.
Poezia lui Victor Munteanu este poezia tuturor sau despre toţi; ea spune eterna poveste, a omului dintotdeauna – care se plânge, dar ştie şi să se bucure, simte şi suferă, acceptă, dar se şi revoltă, se întreabă şi sieşi îşi răspunde, întro permanentă căutare de sine.
Volumul Rănirea vederii, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010 şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bacău, reuneşte, în ediţie revăzută, cărţile: Veşti la marginea acoperişului (Editura Saeculum, Bucureşti, 1993) şi Locuinţă pentru un strigăt (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2004). Poetul Victor Munteanu, licenţiat în drept, este preşedinte al Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” şi câştigător al Concursului de debut în poezie al Editurii Cartea Românească (1988), al Premiului Uniunii Scriitorilor din România şi al Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1981), al Premiului Editurii Junimea (1983) etc.
Prezentul volum este construit circular, întro aşezare voit semnificantă a poemelor; prima şi ultima poezie transfigurează destinul fiinţei umane aflate sub pecetea implacabilă a timpului. Dorinţa de complet, împlinit, sferic – din punct de vedere formal – este confirmată de poezia Prefaţă, care deschide volumul şi care conţine ideeanucleu a acestuia: omul sub timp. Astfel, deşi poeziile apăruseră în volume distanţate temporal, formează acum, unificate semantic de ramificaţii tematice, un tot: volumul devine un curriculum vitae (în sens etimologic şi nu didactic) poetic; „povestea” vieţii este spusă aşezat, molcom, chiar dacă nu rareori trăirile sunt năvalnice.
„Prefaţa” cu iz fals de poveste („ A fost odată un tânăr...”) nu introduce în vreo lume fabuloasă, ci, dimpotrivă, ancorează cititorul întro realitate pe care o recunoaşte uşor, facilitândui identificarea cu destinul creionat: tinereţea – vârsta întrebărilor, a strigătului, a căutărilor – lasă loc, mai repede sau mai încet, vârstei singurătăţii. Fiecare, însă, resimte în mod singular această trecere. Pentru poet este mai mult decât o trecere, este o rupere a eului – vizibilă chiar la nivelul mărcilor formale în această poezie: persoana I din primele două strofe (eram, purtam, am smuls, am intrat, am strigat, gândeam, nu puteam, păzeam) este înlocuită în ultima strofă de persoana a IIIa (a fost, a plecat, nu mai stă); pare că nimic nu mai poate reface legătura cu trecutul, fiinţa se cufundă în singurătate: „Sunt singur şi depărtările ard / în luminile reci şi târzii ”.
Aceeaşi înstrăinare de eul din tinereţe se produce şi în poeziile care deschid şi închid volumul. Alteregoul în Aniversare este „omul cu glugă”, „străinul” care „nu mai are de ales” când Cronos cel hulpav mai înghite un an. În Săgetarea inimii sentimentul cauzat de trezirea bruscă la vârsta maturităţii aduce în primplan acelaşi „străin” – cu care eul nu mai comunică.
Poeziile volumului au titluri în manieră modernistă, extrem de variate atât din punct de vedere formal, cât şi semantic; sunt alcătuite dintrun singur cuvânt (Fum, Toamnă, Prânz, Rugă etc), dintro întreagă porpoziţie (Un om stă degeaba în drum) sau frază (Iertaţimă: faceţi loc! ), sunt concrete (Iulie, Final, Seara) sau metaforice (Descheiat la cămaşă, Iscălituri de noiembrie, Răni curăţite de fulger), simple (De unde să ştiu?, Clipă, Despărţire) sau alcătuite din asociaţii neobişnuite (Pruni fulgeraţi, Recensământul celor ascunse în sine, Biciuirrea văzului, Sâmbătă aglomerată cu păsări, Inflaţie de străzi care nu duc nicăieri), uşor tipizate (Burniţă, Asfinţit, Călător fără ţintă, Primăvară) sau existenţial grave (Condamnat la fiinţă, Zile pedepsite cu om, Depăşind muţenia crucii, Criză de identitate).
Dar multe sar putea numi „Autoportret”. Întrun scenariu epic de
Poezia contemporană acoperişului
la marginea
Laura SOLOMON
CRONICA44 CRONICA 45
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitorinuanţă soresciană, poezia Un om stă degeaba în drum are tema destinului, spune o poveste a vieţii cu personaje cunoscute: eul, „ cel calificat în meseria de ducă ” – şi care îşi cere plata – femeia şi salcâmul. Tema finalităţii vieţii, a dării de seamă, a plăţii în urma vieţii care i sa dat este frecventă în poezia lui Victor Munteanu. Ea sugerează o conştiinţă acută a nevoii de a nu trece neobservat prin viaţă. Însă în faţa imperioasei cereri din clipa finală („Plăteşte şi hai!”) eul face un remember („Şi eu mă caut de gânduri, de prieteni, de mamă, / cotrobăiesc prin buzunare după vreun rest de iubire,/ cunverşunare mă caut de vreun poem, / de vreo faptă mai bună”) şi renunţă la luptă („– Nam! Şoptesc cu gândul abia auzit, / şterge umbra pe care am făcuto!”): viaţa este doar fum: „ Şi octombrie vântură paloşul dupăamiezii pe stradă,/ trăgând după el istovitoare dâre de fum...”. Ultimele versuri, întro curgere domoală, sunt refrenul unui cântec binecunoscut – numit poetic încă de pe vremea lui Miron Costin: „Viaţa este floare, nu trăieşte, ci îndată este trecătoare”.
În aceeaşi categorie a autodefinirii intră poezia Portret în cărbune aprins; trăsătura esenţială: teama rostirii (eul „ purta întuneric în gură”) sau Doină („eu care fac parte din clasa socială a mestecenilor singuri şi trişti”). De un dramatism aparte este poezia Condamnat la fiinţă. E o chintesenţă de teme şi motive care definesc condiţia umană: trecerea timpului, viaţă şi moarte, lumină şi întuneric, tinereţe şi bătrâneţe, efemeritate şi veşnicie. E un autoportret dinamic, viu, aproape palpabil, făcut în tuşe puternice, îngroşate prin repetiţia obsesivă a motivului naşterii („Sărut mâna pentru naştere, mamă!” ) – văzută blagian, ca o „intrare în lumină”: „Că nu mai întrebat dacă sunt şi eu de acord, / nici dacă mă primeşte lumina/ în care miai dat drumul sănot.”. „Condamnarea la fiinţă” este eternă;
poetul duce povara întregii umanităţi: „ Istovit, cu eterniztatea în spate, / îmi tot duc strămoşul în cârcă, / din poartăn poartă caut vorba care să ridice blestemul: // Iată, din tată în tată şi din păcat în păcat, / îl duc până la epuizarea cuvintelor/ şi până So îndura Dumnezeu ...” (Alungarea din Rai). Trecutul şi prezentul devin una în spirala timpului, din care scăpare nu există: „ – Tu ştii cum să ieşim din nesfârşirea aceasta?” (Deturnarea prezentului). Pesimismul este total; viaţa este minciună şi fum: „Dă mâna şi hai / să luăm o porţie la înşelătoarele zări, / să grădinărim această minciună până ce, / izbăviţi de real, / vom fi totuna cu ţipătul din fiinţele noastre.” (Dâre de fum).
Condiţia poetului este o temă majoră pentru Victor Munteanu. Poetul întemeiază o lume de sensuri prin cuvânt, prin numire: „Iar cel ce va numi vântul din toată sărăcia lui de cuvinte, / cel care va spune: / am numit vântul, / sania, /valurile / nesfârşit tovarăş de moarte va fi / şi frate în acelaşi geamăt cu tine.” (s.n. „Numai acela”). Iar suferinţa
vine din imposibilitatea prinderii esenţei în cuvânt: „ Nici clopotele, nici zarea şi nici miresmele singurătăţii / nu încap în cuvântul ce learuncă afară.” (Dare de seamă). Limbajul poetic are, pentru Mikel Dufrenne, dimensiune ontologică: „Este vorba întotdeauna de o relaţie cu lumea prin intermediul limbajului.” (Poeticul, Editura Univers, Bucureşti, 1971, p. 50). Şi în volumul de faţă cuvântul poetic este cel care trebuie să cuprindă în sine lucrul. Este limbajul „care întemeiază fiinţa” (Heidegger), care creează prin numire: „ Am adunat sub semnătura mea iarba, vântul şi apele” (Părăsit de cuvinte), „ Am primit lucrurile şi leam dat un înţeles / nisip şi gări, mahalale şi grindini: / Navă să fiţi!, eu leam dat, / navă să aibă un rost numele vostru!” (Toamnă întârziată pe inimă ).
Însă orgoliul creator nemăsurat poate rupe legătura între cuvânt şi lume: „ Am vrut să spun totul întrun singur poem / şi mam sufocat întratât, încât nam mai putut zice nimic, / niciun cuvânt nu mia mai arătat calea. // Libere şi fără stăpân, / lucrurile nespuse de mine sau ascuns.” (Intrarea în colaps). Feţele medaliei sunt două; poezia este arătare a sinelui („cămaşa cuvintelor ruptă din suflet” – Zăvorârea sinelui), dar şi ascundere de sine: „ Nu mai căuta cuvintele prin care vrei din tine să fugi, / ele nau scăpat pe nimeni de zodia lui!” (Albire). Şi când cuvântul nu mai este îndeajuns de încăpător pentru a cuprinde fiinţa, poetul ascultă tăcerea.
Tăcerea, laitmotiv în poezia lui Victor Munteanu, este fie pierderea cuvântului, fie un alt mod de comunicare. Poeţii sunt „doctoranzi în tăcere”, tăcerea – „ ţipătul ce asurzeşte memoria”, „ lupta dintre duh şi cele cinci simţuri” (Cântec pentru fiii clipei de fum). Tăcerea este calea de comunicare cu transcendentul: „tot mai mulţi ascultă în ultima vreme tăcerea, / pentru a afla cei aşteaptă după marele zid: / Unde pleacă duhul şi ce
dureri îi mai sapă / dacă nu mai locuieşte în trup?”; ea are misterul nespusului, nenumitului („Din ce în ce mai netălmăcită rămâne tăcerea / ceascunde o tainică armă în şoapte / şiun răspuns pentru cel ceapucă săi guste primejdia.” Fişă de observaţie), iar poetul Victor Munteanu îşi ascute simţurile şi ascultă tăcerea: poate că răspunsurile sunt acolo.
Deseori tăcerea este asociată cu întunericul sau cu forma lui hiperbolizată, bezna. În Scrisoare cu adresa pierdută poetul este „leoarcă de beznă”. În Uite ce este: bezna este ce rămâne după ce fiinţa însetată bea lumina – de această dată nu a vieţii, ci a cunoaşterii: „ Dacă deodată ţi se face sete (...)/ să nu bei toată lumina! / Căci mulţi au orbit din pricina celor prea clare (...)/ Dar dacă totuşi ceva te apasă (...) / bea şi tu cât îţi trebuie! / Oricum te vei rătăci prin bezna rămasă...”. Antiteza lumină / întuneric („Străinule! / Intră tu în bezna din adâncul memoriei / şiaprinde o lumânare să afli / pentru ce am trăit!” s.n.) sugerează, în poezia Cămaşă suferită pe trup, înstrăinarea şi ruperea eului, care suferă din cauza conştientizării limitării în cunoaştere: „Iarbă arsă de vânturi pe ţarina fără o călcătură de om / tot mai mult tenăbuşă cele neştiute de nimeni, / nemărginirea tremură în tăcerea sălbatecă a ochilor.”. De aceea de multe ori lumina îşi pierde conotaţiile pozitive, general cunoscute în poezia românească şi universală (originarul, aspaţialitatea, formă de manifestare a divinităţii etc.), asociinduise semne poetice cu valenţe negative: în Eu anunţ fără milă că sar „luminai întunecată pe ziduri” sau în Călător fără ţintă „ friguroasăi lumina ce sfâşie cerul ”.
Esenţa tăcerii este liniştea, dar nu una care presupune calm şi alinare sufletească, ci, dimpotrivă, conţine tensiuni dramatice. În punctul ei culminant tăcerea este identificată cu moartea: „... o fi de moarte deasupra şi tăcerea orbeşte prin casă” (Semnul negru); „Aşadar, prietenul meu na murit, / ci doar trupul lui a ajuns la tăcere.”. Întro definiţie poetică sclipitoare, „moartea devine o linişte ce întrece măsura.” (A patra dimensiune).
Întro poezie dominată de motivul fugit irreparabile tempus, tema morţii vine ca o consecinţă firească în viziunea celui ce este în permanentă căutare ontologică – a sinelui şi a sensului vieţuirii. Când „o goarnă va suna stingerea” (Ca mâine poimâine), „nimeni nu mai poate opri maşinăria rece a timpului ...” (Eclipsa), pentru că zeii „cară timpul şil răstoarnă pe oameni!” (Muşcături de toamnă). Apropierea morţii este exprimată metaforic de „buza prăpastiei ”; când „ lumina se stinge pe lucruri”, trecutul („ a ieşit din memoria mea un copil”) este din ce în ce mai departe, iar omul devine „umbră” (Final). Laitmotivul socotelii, al dării de seamă, al raportului dat la sfârşitul vieţii străbate ca un fir fluorescent ţesătura creaţiei poetice a lui Victor Munteanu: „Când te vei trezi / şi nu vei avea unde pleca / şi nici de unde veni / vei primi o hârtie pe care să scrii (...) // te vei ridica şi tu să răspunzi, / dar noaptea îţi va pune mâna la gură...” (Raportul final). Astfel încât, la Aniversare, dialogul cu Dumnezeu devine imperios necesar: „Doamne, / e timpul săţi fac un dar din toată inima asta / (...) Iată, îţi dau cămaşa de pe mine şi zodia / (...) O, Doamne! / Iartă nodul acesta din gât / şi îngăduiemă, / dar nu după cât Țiam greşit!”. Deosebit de dramatică este ruga din Toamnă întârziată pe inimă: „...dar dezleagămă de neputinţa cu care mă caut, / smulgemă din limita auzului şi dăruieştemă arderii...”; forma dialogată, verbele la imperativ, epitetele marcante, aglomeraţia de simboluri fac din această poezie o exprimare metaforică romanticomodernistă a destinului fiinţei umane. Trecerea timpului nu are întotdeauna caracter dizolvant asupra conştiinţei umane; uneori meditaţia pe această temă e doar uşor melancolică, eul complăcânduse întro autoiluzionare aparent donquijotescă: „Hai să ne prefacem că stăm pe o bancă / şi luăm aminte la distrugerea clipelor / (...) Hai să ne prefacem că nui întunericul cel ce mănâncă / numele străzii, / că nu ne e frig, nu ne e moarte ...” (Cu fruntea întunecată în palme); poezia e un ţipăt ascuns, ca sunetele viorii întro încăpere antifonată.
Ieşirea de sub tutela timpului e posibilă doar prin moarte: „Întro zi când no să mai fiu nicăieri, / mai puternic decât timpul voi fi: / neştiind despre arbori, neştiind despre păsări / în sfârşit, voi întrece / singurătatea celor ce ştiu.” (Clopot de seară). Deşi refăcând un traseu bătătorit, cu imagini tipice temei tratate (drumul fără întoarcere, oglindirea în fântână) şi simboluri consacrate (arborele, pasărea, umbra), poezia rămâne în memoria cititorului tocmai prin modul simplu, nesofisticat de a numi o nelinişte ontologică.
Simbolistica trecerii are în centru metafora drumului: al intrării sau al ieşirii din viaţă („Iată, drumul coboară în păsări” Călător fără ţintă),
drumul prin viaţă („Treci se răsteşte prrezentul – treci” / Şi înaintea mea drumul înspăimântat a luato la fugă.” Răgaz în penumbră; „Curge pe drum un bărbat cu mâna pe inimă” Criză de identitate) sau drumul cunoaşterii („Pe cărarea asta nu se mai poate ieşi nicăieri” – Lacrimi fără stăpân); raporturile sunt, câteodată, inversate: omul nu străbate poteca, ci se lasă „străbătut”, devorat de drum: „Cineva trece cu noaptea în spate, / iar drumul îl duce cu tot cu zilele ce iau mai rămas.” (Alteritate).
Poeziile volumului lasă din când în când cititorului momente de respiro; printre numeroasele versuri grave, grele de sensuri, creionând nelinişti existenţiale, îşi fac loc imaginile pastelate ale unor peisaje predominant urbane, arareori rurale, schiţând spaţii exterioare (parcul, oraşul, trecătorii, statuile, străzile, vârful dealului, tălăngile) sau interioare (camera, fereastra, perdeaua, pereţii). Nu lipsesc nici din acestea nuanţele meditative (cu o singură excepţie, poezia Depărtări), dar accentul cade pe decor. Anotimpul predominant e toamna, cu toate lunile ei, luate pe rând: în octombrie cerul e „pălit şi lăsat mai mult pe o parte” (Efecte de încercuire), septembrie e timpul rememorării (Rafala supliciului), iar noiembrie este timpul oftatului (Oftat în noiembrie). O singură Primăvară, dar puternică şi luminoasă: „Ave, oameni, drumuri şi păsări, / lumină de arbori şi ape şi ierburi! ”. Recuzita bacoviană ( fereastră, unghere, beznă ploiasă, cineva îmi tot bate în geam, corbul) şi suflul bacovian („dar vântul flutură ploaia încet / şii noapte, / şii toamnă...” – La sud de tine însuţi) sunt completate şi dominate de nota personală: tăcerea, strigătul, dorinţa de anulare a realului prin negare şi mai ales singurătatea.
Singurătatea vine, în poezia lui Victor Munteanu, nu atât dinspre exterior spre interior, (pentru că este „ condamnat la fiinţă ”, pentru că nuşi găseşte drumul sau pentru că nuşi regăseşte rădăcinile – „ Aceleaşi tălăngi sună pe Zarea Izvorului, / dar păsările nopţii nu mai ciuguesc stelele / (...) De Anul Nou nimeni na mai plecat cu Haiducii / (...) Acum stai în vârful dealului şi scrutezi văzduhul înalt / (...) şi nicio pasăre nuţi mai răspunde pe nume.” – Băluşeşti astfel am fi, cu toţii, o mulţime de oameni singuri), cât mai degrabă invers. E o singurătate personală, singulară, nu seamănă cu a niciunui alt poet: „Şi zboară cocorii cale deun strigăt de om foarte singur” (Vae victis!), „Stau învechit şi amar / ca o statuie cu obrajii urzicaţi de tăcere” (La sud de tine însuţi), „Singurătatea mă tace ca peo armă dusă la tâmplă ” (Sâmbătă cronică), „ Vorbesc în limba pietrelor despre cum sunt singur” (Eu anunţ fără milă că sar). În Vânturi cosmice „ faţa ta va fi o singurătate fără părinţi” (s.n.) singurătatea e plină, absolută, ca şi în Paznic la moara de vânt, unde este exprimată printro asociere originală, neobişnuită a unor cuvinte simple, dar netocite: „Un bătrân de om singur păşeşte încet” (s.n.). Poate de aici scindarea eului, dedublarea („ În mine tace un general fără slujbă ” Descheiat la cămaşă), absenţa iubirii („Iată, aşteptarea a îngreunat cutia poştală, / fereastra şia spart răbdarea să intre un fel de / lumină a surâsului tău, / când singurătatea devine prăpastia unde mi se năruie ttrupul ” Răni sudice) sau chiar refuzul ei („ Nu mai veni / (...) Opreşteţi fiinţa în ademenirea ei muzicală / stai liniştită în femeia din tine / şi nu mai veni” – Duminică târzie). Când iubirii i se răspunde cu tăcere („Pentru că tu creşti un lup contra inimii mele/ (...) Dar eu team iubit cu palmele încleştate de torţile cerului / şi nu înţeleg de ce clipa se usucă încet, / de parcă sar hrăni din speranţele mele ...” (Rafala supliciului), poetul devine Pygmalion: „Ca să nu mai fiu tras la sorţi de hazard, / team creat din propriami spaimă. // Team plămădit din cuvântul care mă durea cel mai mult,/ (...) Team inventat dintrun ţipăt, / (...) Dar nu ştiu cum deam nimerit timpul greşit, / că din el ai ieşit atât de frumoasă, / încât nai putut să fii a mea niciodată ...” (Biciuirea văzului). Interior şi exterior ajung să se confunde: „Se pare astfel că prin imensitatea lor devin consonante cele două spaţii: spaţiul intimităţii şi spaţiul lumii. Când marea singurătate a omului se adânceşte, cele două imensităţi se ating, se confundă” (Gaston Bachelard, Poetica spaţiului, Editura Paralela 45, Piteşti, 2003, p. 230). Singurătatea nu întotdeauna separă, ci poate contopi fiinţa în sufletul colectiv: ascunderea de sine în mulţime.
Poezia lui Victor Munteanu e plină, bogată în semnificaţii (de aceea trebuie consumată cu porţia), numeşte adevăruri esenţiale întrun registru predominant grav şi întrun stil original. Multe versuri au sunet de bijuterie de epocă: „O, Doamne, dămi şi mie o adeverinţă de pasăre” (Mă ajunge un gând) , „şi ora exactă îmi bate singurătatea pe cruce” (Absenţă), „E toamnă din răsputeri în livadă ” (Depărtări) constituind ele însele, prin caracterul lor sintetic lingvistic şi semantic un poem în poem. E poezie.
Dacă poezia ar vorbi tuturor, cu siguranţă lumea ar fi mai frumoasă. Înţelegerea poeziei poate că e sarcina criticilor, a specialiştilor în cuvinte, dar simţirea, auzirea, gustarea ei stau în puterea oricărei fiinţe umane, care trebuie doar săşi deschidă receptorii. Este primul pas spre cunoaştere.
Poezia lui Victor Munteanu este poezia tuturor sau despre toţi; ea spune eterna poveste, a omului dintotdeauna – care se plânge, dar ştie şi să se bucure, simte şi suferă, acceptă, dar se şi revoltă, se întreabă şi sieşi îşi răspunde, întro permanentă căutare de sine.
Volumul Rănirea vederii, apărut la Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2010 şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România Filiala Bacău, reuneşte, în ediţie revăzută, cărţile: Veşti la marginea acoperişului (Editura Saeculum, Bucureşti, 1993) şi Locuinţă pentru un strigăt (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2004). Poetul Victor Munteanu, licenţiat în drept, este preşedinte al Fundaţiei Culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” şi câştigător al Concursului de debut în poezie al Editurii Cartea Românească (1988), al Premiului Uniunii Scriitorilor din România şi al Premiului Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi (1981), al Premiului Editurii Junimea (1983) etc.
Prezentul volum este construit circular, întro aşezare voit semnificantă a poemelor; prima şi ultima poezie transfigurează destinul fiinţei umane aflate sub pecetea implacabilă a timpului. Dorinţa de complet, împlinit, sferic – din punct de vedere formal – este confirmată de poezia Prefaţă, care deschide volumul şi care conţine ideeanucleu a acestuia: omul sub timp. Astfel, deşi poeziile apăruseră în volume distanţate temporal, formează acum, unificate semantic de ramificaţii tematice, un tot: volumul devine un curriculum vitae (în sens etimologic şi nu didactic) poetic; „povestea” vieţii este spusă aşezat, molcom, chiar dacă nu rareori trăirile sunt năvalnice.
„Prefaţa” cu iz fals de poveste („ A fost odată un tânăr...”) nu introduce în vreo lume fabuloasă, ci, dimpotrivă, ancorează cititorul întro realitate pe care o recunoaşte uşor, facilitândui identificarea cu destinul creionat: tinereţea – vârsta întrebărilor, a strigătului, a căutărilor – lasă loc, mai repede sau mai încet, vârstei singurătăţii. Fiecare, însă, resimte în mod singular această trecere. Pentru poet este mai mult decât o trecere, este o rupere a eului – vizibilă chiar la nivelul mărcilor formale în această poezie: persoana I din primele două strofe (eram, purtam, am smuls, am intrat, am strigat, gândeam, nu puteam, păzeam) este înlocuită în ultima strofă de persoana a IIIa (a fost, a plecat, nu mai stă); pare că nimic nu mai poate reface legătura cu trecutul, fiinţa se cufundă în singurătate: „Sunt singur şi depărtările ard / în luminile reci şi târzii ”.
Aceeaşi înstrăinare de eul din tinereţe se produce şi în poeziile care deschid şi închid volumul. Alteregoul în Aniversare este „omul cu glugă”, „străinul” care „nu mai are de ales” când Cronos cel hulpav mai înghite un an. În Săgetarea inimii sentimentul cauzat de trezirea bruscă la vârsta maturităţii aduce în primplan acelaşi „străin” – cu care eul nu mai comunică.
Poeziile volumului au titluri în manieră modernistă, extrem de variate atât din punct de vedere formal, cât şi semantic; sunt alcătuite dintrun singur cuvânt (Fum, Toamnă, Prânz, Rugă etc), dintro întreagă porpoziţie (Un om stă degeaba în drum) sau frază (Iertaţimă: faceţi loc! ), sunt concrete (Iulie, Final, Seara) sau metaforice (Descheiat la cămaşă, Iscălituri de noiembrie, Răni curăţite de fulger), simple (De unde să ştiu?, Clipă, Despărţire) sau alcătuite din asociaţii neobişnuite (Pruni fulgeraţi, Recensământul celor ascunse în sine, Biciuirrea văzului, Sâmbătă aglomerată cu păsări, Inflaţie de străzi care nu duc nicăieri), uşor tipizate (Burniţă, Asfinţit, Călător fără ţintă, Primăvară) sau existenţial grave (Condamnat la fiinţă, Zile pedepsite cu om, Depăşind muţenia crucii, Criză de identitate).
Dar multe sar putea numi „Autoportret”. Întrun scenariu epic de
Poezia contemporană acoperişului
la marginea
Laura SOLOMON
CRONICA46 CRONICA 47
De patru decenii şi jumătate poetul purificat de patima
de a fi, cucerit de vers, învie în cărţile sale ansamblul de
structuri intime ale imaginarului în care, rând pe rând, într
o dramatică încătuşare, forma mentis devine forma rerum, sau,
mai simplu şi deloc de neînţeles, poesis. Stau mărturie şi ne
luminează faptele noastre mărunte sau mari, îndemnându
ne să trăim întrun orizont metafilosofic ce dă sens şi
substanţă existenţei noastre călătoare, rupândune, dar şi
construindune identitatea atât de împovărată de
pragmatism şi discordii, săracă şi înstrăinătată şi, poate de
aceea, mirific sporită de întemeierea cuvântului scris,
strălucitor în zbor, antropocentrist în realizare, ofrandă în
demers. Cărţile sale de până acum stau mărturie:
HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”,in Caietul
debutanţilor,1975); PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (Editura
„Cartea Romanească”, redactor de carte – Mircea
Ciobanu;comentat de Nichita Stănescu pe coperta a
patra,1986); AŞA CUM SUNT (Editura „Eminescu”,
redactor de carte – Nelu Oancea, 1989);HOTARUL DE FOC
(Editura „Europa” – Craiova,cu prezentări de Nichita
Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991);LA UMBRA
CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995);SCHIMBAREA
LA FAȚĂ (Editura „Semne”, 2001); TAURUL LUI FALARIS
– MĂRTuRiSiTORuL –Jurnal de poet (Editura „Semne”,
2003);MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRiSORi DiN LAZARET
(Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu,
2004);POŞTALIONUL DE SEARĂ – FiLE DiN JuRNALuL
uNui HERuViM (Editura „Semne”, cu desene de Damian
Petrescu, 2005); DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet
(Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009);
DANSUL INOROGULUI – ELOgiuL MELANHOLiEi
(Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora Speranţa Cernitu,
2010); 1062 THEODOR RĂPAN Orb in lumină. Poeme alese
EVANGHELIA INIMII – ANOTiMPuRi – Jurnal de poet
(Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010);
EVANGHELIA CERULUI – ZODii DE POET (Editura
„Semne”, cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011);
EVANGHELIA TĂCERII – SOLiLOCVii (Editura „Semne”,
cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011); EVANGHELIA
APOCALIPSEI – EPiFANii (Editura „Semne”, cu opera
grafice de Damian Petrescu, 2012); TESTAMENT ÎN
ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, OPERA
OMNIA – Poezie contemporană, 2013); FIIND – 365 + 1
iCONOSONETE (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Cesare
Ripa, 2013).
Făuritor de logos liric sa vrut de la început poetul, marii
maeştri ai poesiei româneşti fiindui mentori, criticii
îndemnândul să supravieţuiască prin poesie, iar destinul
înscriindul în marea şi neistovita dilemă a omului cu
privire la raporturile sale cu el însuşi şi cu semenii săi, încât
slujirea devotată a adevărului orientândui creaţia spre
sentimente fundamentale. În acest microcosmos uman
autorul înţelege o lume de simetrii nu de contraste, o lume în
care omul se lasă structurat de perfecţiunea şi armonia firii
versului, înţelegândo ca pe o prometeică dar şi icarică
desăvârşire a jertfei , acest element tragic dând
substanţialitate şi dilematică reprezentare reflexiei lirice
(Rondel de solie // Iubită erai. Călăreţul în şa / dorit cu cântec
poposean câmpie, / şi îl aştept în frunză, tăcută bătălie /
când simt că mă pândeşte din muguri cineva… // Armură de
tăcere mi se arată. Za / cu şoaptă de lumină, doritămpărăţie.
/ Iubită erai. Călăreţul în şa / dorit cu cântec poposean
câmpie… // Iar rănile dor. De acum undeva / se aude
chemarea. E aceeaşi magie / prin care cu focul cobor în leşie /
să port spre ispită aprinderea mea… // Iubită erai. Călăreţul
în şa…).
Trei mi se par însemnate bariere dar şi distanţe, toate la
un loc stabilind o relaţie dar şi motivul simplu al unei întregi
vieţi poetice: spiritul, cuvintele şi poesia sunt modurile
preferate de expresie ale unui suflet transformat prin
cunoaşterea lucrurilor în cunoaşterea de sine, blândeţea şi
austeritatea expresiei dând valoare şi muzicalitate,
convin gând esenţa supunerii în spunere: Scr i e re
// Am scris / pe cocoaşa valului / umbra, / mirosul / grădinii. /
Am mângâiat / cu privirea / tăcerea copacului – / floarea /
pustiinduşi misterul, / timp în care/ cu o singură privire /
tatăl meu / reteză buricul / Cuvântului. / De atunci, / pe
sprânceana mea dreaptă, / vocea căderii / mă paşte în voie. /
Neştiutorul…
De la obicei poeţii la maturitate ajung la o austeritate
dorică după o experienţă lungă în poezie. Theodor Răpan
demonstrează o investigaţie profundă în creuzetul mereu
neexplorat al intimei meditaţii. El se mişcă întro plinătate
internă şi întro linişte perfectă, câteodată întro nevinovăţie
copilărească, poezia sa, aş spune pur antropocentristă,
scufundând cosmosul pierdut al adolescenţei prezentă în
primele patru volume, încât dispoziţia către miscicism,
plecăciune, evlavie, stare de extaz ce ne duce spre reverie şi
tăcere, consemnează în cele patru Evanghelii pe de o parte
efortul de concentrare ce ne îndepărtează de teoria
hazardului în univers şi ne conduce inevitabil cu
convingere, meticulozitate pentru detaliu, la creaţie. Este,
dacă ar fi să acceptăm o primă înţelegere, obiectivizarea
semiotică a imaginarului cu o seninătate purificatoare de
patimi.
Suntem întro tragedie generată de înţelegerea fricii şi a
milei, încât o stare de anamnezis ne conduce către echilibru,
ne învinge coşmarurile şi ne împacă întru înţelegerea
semnificaţiei ataraxiei, starea de linişte, de stăpânire de sine,
care conduce la definirea crizei sufleteşti drept uitare a
răului, drept ucidere a ignoranţei, drept morală supremă a
soartei creatorului. O linişte dublată de seninătate străbate
mutaţiile esenţiale petrecute în mentalitea lecturilor infidele
(Cryptica // Fiind cel ce sunt – vânatul nevânat, / îmbrăţişat
de umbrele noului anotimp, / mam ridicat peste gândul
zburătoarelor / cu o pricină concretă / înţepenităntre dinţi /
şi în numele vieţilor mele anterioare / am zis: / voi trăi alături
şi deopotrivă / cu umbra / şi nici nu mă gândesc / care dintre
noi va trăda primul… / Iubesc umbra sunetului tău infernal /
retezat de ecouri în trunchiurile verii, / nevindecat de
lumină… / Trupul numi mai aparţine… / Nici cerneala… /
Nici femeia… / Nici peştele… / Se va spune: / sa dedat
înţeleptului somn! / Mă bucur! / Alerg: peste oameni /
fericirea se prefacen sticloase miresme… / Mi se pare că mi
au crescut / peste aripi / picioare şi mâini prelungi. / Totul /
pentru ami fi, tu, mai aproape. / Totul, / pentru ami
imagina mult dureroasa / rană a verbului… / Am două
mâini. / În loc de ochi am / cinci degete orbitoare / ce stau
întinse / în bătaia puştii, / a norocului, / toate separândumi
tristeţea / de bucuria Ideii, / totul, / pentru ami imagina mult
dureroasa / murire a trupului / în fiind…).
Logosul poetic este rezultatul imaginaţiei, al încordării,
al extazului, al gândului dublat de talent. Cred însă că forma
propusă de Theodor Răpan, comensurând povara
Evangheliei, dă perfecţiunea masurii şi rimei versului liber.
Iată un paradox pe care armonia internă cu prelungirea ei
spre poezia modernă, excitând lumea obscură şi ajungând la
ireale distribuţii ale subconştientului călăuzeşte şi educă
libertatea noastră de a înţelege unde sau decantat mesajele
de înălţare ale divinităţii în om, cine ne restituie sufletul atât
de cultivat prin sublim. Judecătorul suprem al valorii
poetice nu poate fi numai cititorul ci necruţătorul timp
aşezat între răspunsul nostru pentru care amintim autorului
adevărul dramatic strigat de Don Quijote: „Ochii care văd
numai ce există sunt ochi orbi”. De aici şi înţelegerea pentru
îndoiala asupra misterului propus de autor care, asemeni
eroului homeric, Odiseu, descoperă că el căuta în sine o altă
Itacă, pentru ca aceasta săi motiveze pelegrinările fără
capăt. De ce, oare, nam încerca să vedem şi în înlănţuirea
faptelor poetice o istorie a sufletului creator, unde suferinţa
şi neliniştea îl însoţesc şi autorul resimte o curioasă stare
datorată amestecului de spaime şi entuziasm şi de
presentimentul neclar al unei temute transformări în însuşi
labirintul dedalic al sufletului, unde şi Minotaurul sar putea
rătăci: Când cerne blând lumina // Când cerne blând lumina /
peste floare / îmi place / să mă cufund în necositul fân / al
anonimelor înţelesuri, / traversând de la un capăt la altul /
mândră, biata inima mea, / în care prind a gânguri pe tăcute /
odată cu albinele, / odată cu păsările călătoare, / odată cu
mierea cuvântului dor… / Pe buze răsar atunci primele
silabe / ale tainei care încă ne vieţuieşte taina, / întocmai
aerului, / întocmai iubirii, / întocmai cuvântului întocmai…
Aspirând săşi explice rostul simbolic al misterului în
conjuncţie cu epopeea poeticului, autorul pune miracolul
sub acea formă mentis, înţelegând dubla condiţie şi perpetuă
dimensiune a acţiunii în numele armoniei orfice. Propriul
patos, propria iubire, cauza profundului şi concludentului
semn al originii şi sensurilor primordiale. Coerenţa
imaginilor se organizează din interior precum curgerea unei
ape subterane: Biografie // Stau la masă cunsingurarea. /
Ochi în ochi cu umbra închipuirii. / Păcat că plopul / îşi
iubeşte înaltul / mai mult decât parfumul / primei răniri. / Ce
alegeren pripă / e vinul descurajării… / Ce roză a vânturilor
e / biata biografie a pietrei / menită setei de care / nu mă
despart. Ca de tine, femeie… / Aflu că vom fi înecaţi / de polii
tăcerii. / De prea marea dragoste a gheţarilor. / Dar până
atunci / cobor şi te aflu în soarele însingurării.
Nostalgia drumului parcurs de la mit la alegorie,
instrumentele privilegiate ale sensibilităţii personale ce
modifică întrun sens sau altul comportamentul cotidian,
redutabilele instrumente de persuasiune, oferă atât
relevarea fabulosului univers al demitizării, dar şi
continuitate şi un nou început care tocmai diferenţiază
fundamental monologul căutării prin cuvânt. Întrebarea
noastră este dacă această opoziţie rămâne ea însăşi
ireductibilă? Este vorba de primatul creaţiei oferite ca o
cheie universală pentru interpretarea naturii, care antitetic
impune poezia în general, aşa cum spune şi Platon: „i
poietike kai mimesis”. Restabilind sensul original al
conceptului, mimesis devine echivalentul lui poiein, se
înglobează în poienin, duce la o fiinţă care este ea însăşi
creaţie, nu o copie a unei realităţi. Astfel, sensul lui mimesis
însuşi aparţine sferei lui poiesis, activităţii creatoare şi
formative ce se recheamă şi se integrează reciproc în
energeia, şi care defineşte maximum de vitalitate a creaţiei.
De aceea, cu siguranţă, Theodor Răpan, creînd trăieşte şi
numai creînd se reprezintă. Altfel, aşa cum admit unii
esteticieni contemporani, imităm viaţa. Inserţia lor cinică
este, de fapt, o nedumerire datorată sensului creaţiei.
Expresie a unui temperament robust, preocupat de ce se
întâmplă în pantheonul poesiei, Theodor Răpan oferă
reîntâlnirilor noastre cu fiecare carte o înţelegere de a face ce
ne spune poezia, cu sensibilitate şi har, cu mâna întinsă spre
destinul celui care, cu durere şi speranţă, acceptă această
lumină: Elegie mută // Neîndoielnic, / inima mea nu mai
cunoaşte / fulgerarea glasului mut. / Neîndoielnic, / povara
semeţiei / îmi junghie strigătul./ Toată./ Aşa se face că /
fulgerul noptatic al zilei de azi / naşte rostuirea pe care no
pot înfrânge./ Aşa se face că / tu şi cu mine, / val după val
acestei muriri în pripă / ne fugărim ţărmurile / ca şi cum
noptatica zi – / călău al mirării – / ar naşte pe stele / un prunc
de vis şindoială! / Acela sunt eu!
Un inorog împovărat de Evanghelii vrăjindu-ne clipele de poesie cu un sonet
Cătălin BORDEIANU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA46 CRONICA 47
De patru decenii şi jumătate poetul purificat de patima
de a fi, cucerit de vers, învie în cărţile sale ansamblul de
structuri intime ale imaginarului în care, rând pe rând, într
o dramatică încătuşare, forma mentis devine forma rerum, sau,
mai simplu şi deloc de neînţeles, poesis. Stau mărturie şi ne
luminează faptele noastre mărunte sau mari, îndemnându
ne să trăim întrun orizont metafilosofic ce dă sens şi
substanţă existenţei noastre călătoare, rupândune, dar şi
construindune identitatea atât de împovărată de
pragmatism şi discordii, săracă şi înstrăinătată şi, poate de
aceea, mirific sporită de întemeierea cuvântului scris,
strălucitor în zbor, antropocentrist în realizare, ofrandă în
demers. Cărţile sale de până acum stau mărturie:
HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”,in Caietul
debutanţilor,1975); PRIVIND ÎN OCHII PATRIEI (Editura
„Cartea Romanească”, redactor de carte – Mircea
Ciobanu;comentat de Nichita Stănescu pe coperta a
patra,1986); AŞA CUM SUNT (Editura „Eminescu”,
redactor de carte – Nelu Oancea, 1989);HOTARUL DE FOC
(Editura „Europa” – Craiova,cu prezentări de Nichita
Stănescu şi Gheorghe Tomozei, 1991);LA UMBRA
CUVÂNTULUI (Editura „Semne”, 1995);SCHIMBAREA
LA FAȚĂ (Editura „Semne”, 2001); TAURUL LUI FALARIS
– MĂRTuRiSiTORuL –Jurnal de poet (Editura „Semne”,
2003);MUZEUL DE PĂSTRĂVI – SCRiSORi DiN LAZARET
(Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu,
2004);POŞTALIONUL DE SEARĂ – FiLE DiN JuRNALuL
uNui HERuViM (Editura „Semne”, cu desene de Damian
Petrescu, 2005); DINCOLO DE TĂCERE – Jurnal de poet
(Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009);
DANSUL INOROGULUI – ELOgiuL MELANHOLiEi
(Editura „Semne”, cu ilustraţii de Aurora Speranţa Cernitu,
2010); 1062 THEODOR RĂPAN Orb in lumină. Poeme alese
EVANGHELIA INIMII – ANOTiMPuRi – Jurnal de poet
(Editura „Semne”, cu ilustraţii de Damian Petrescu, 2010);
EVANGHELIA CERULUI – ZODii DE POET (Editura
„Semne”, cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011);
EVANGHELIA TĂCERII – SOLiLOCVii (Editura „Semne”,
cu opera grafice de Damian Petrescu, 2011); EVANGHELIA
APOCALIPSEI – EPiFANii (Editura „Semne”, cu opera
grafice de Damian Petrescu, 2012); TESTAMENT ÎN
ALFABETUL TĂCERII (Editura „Tipo Moldova”, OPERA
OMNIA – Poezie contemporană, 2013); FIIND – 365 + 1
iCONOSONETE (Editura „Semne”, cu ilustraţii de Cesare
Ripa, 2013).
Făuritor de logos liric sa vrut de la început poetul, marii
maeştri ai poesiei româneşti fiindui mentori, criticii
îndemnândul să supravieţuiască prin poesie, iar destinul
înscriindul în marea şi neistovita dilemă a omului cu
privire la raporturile sale cu el însuşi şi cu semenii săi, încât
slujirea devotată a adevărului orientândui creaţia spre
sentimente fundamentale. În acest microcosmos uman
autorul înţelege o lume de simetrii nu de contraste, o lume în
care omul se lasă structurat de perfecţiunea şi armonia firii
versului, înţelegândo ca pe o prometeică dar şi icarică
desăvârşire a jertfei , acest element tragic dând
substanţialitate şi dilematică reprezentare reflexiei lirice
(Rondel de solie // Iubită erai. Călăreţul în şa / dorit cu cântec
poposean câmpie, / şi îl aştept în frunză, tăcută bătălie /
când simt că mă pândeşte din muguri cineva… // Armură de
tăcere mi se arată. Za / cu şoaptă de lumină, doritămpărăţie.
/ Iubită erai. Călăreţul în şa / dorit cu cântec poposean
câmpie… // Iar rănile dor. De acum undeva / se aude
chemarea. E aceeaşi magie / prin care cu focul cobor în leşie /
să port spre ispită aprinderea mea… // Iubită erai. Călăreţul
în şa…).
Trei mi se par însemnate bariere dar şi distanţe, toate la
un loc stabilind o relaţie dar şi motivul simplu al unei întregi
vieţi poetice: spiritul, cuvintele şi poesia sunt modurile
preferate de expresie ale unui suflet transformat prin
cunoaşterea lucrurilor în cunoaşterea de sine, blândeţea şi
austeritatea expresiei dând valoare şi muzicalitate,
convin gând esenţa supunerii în spunere: Scr i e re
// Am scris / pe cocoaşa valului / umbra, / mirosul / grădinii. /
Am mângâiat / cu privirea / tăcerea copacului – / floarea /
pustiinduşi misterul, / timp în care/ cu o singură privire /
tatăl meu / reteză buricul / Cuvântului. / De atunci, / pe
sprânceana mea dreaptă, / vocea căderii / mă paşte în voie. /
Neştiutorul…
De la obicei poeţii la maturitate ajung la o austeritate
dorică după o experienţă lungă în poezie. Theodor Răpan
demonstrează o investigaţie profundă în creuzetul mereu
neexplorat al intimei meditaţii. El se mişcă întro plinătate
internă şi întro linişte perfectă, câteodată întro nevinovăţie
copilărească, poezia sa, aş spune pur antropocentristă,
scufundând cosmosul pierdut al adolescenţei prezentă în
primele patru volume, încât dispoziţia către miscicism,
plecăciune, evlavie, stare de extaz ce ne duce spre reverie şi
tăcere, consemnează în cele patru Evanghelii pe de o parte
efortul de concentrare ce ne îndepărtează de teoria
hazardului în univers şi ne conduce inevitabil cu
convingere, meticulozitate pentru detaliu, la creaţie. Este,
dacă ar fi să acceptăm o primă înţelegere, obiectivizarea
semiotică a imaginarului cu o seninătate purificatoare de
patimi.
Suntem întro tragedie generată de înţelegerea fricii şi a
milei, încât o stare de anamnezis ne conduce către echilibru,
ne învinge coşmarurile şi ne împacă întru înţelegerea
semnificaţiei ataraxiei, starea de linişte, de stăpânire de sine,
care conduce la definirea crizei sufleteşti drept uitare a
răului, drept ucidere a ignoranţei, drept morală supremă a
soartei creatorului. O linişte dublată de seninătate străbate
mutaţiile esenţiale petrecute în mentalitea lecturilor infidele
(Cryptica // Fiind cel ce sunt – vânatul nevânat, / îmbrăţişat
de umbrele noului anotimp, / mam ridicat peste gândul
zburătoarelor / cu o pricină concretă / înţepenităntre dinţi /
şi în numele vieţilor mele anterioare / am zis: / voi trăi alături
şi deopotrivă / cu umbra / şi nici nu mă gândesc / care dintre
noi va trăda primul… / Iubesc umbra sunetului tău infernal /
retezat de ecouri în trunchiurile verii, / nevindecat de
lumină… / Trupul numi mai aparţine… / Nici cerneala… /
Nici femeia… / Nici peştele… / Se va spune: / sa dedat
înţeleptului somn! / Mă bucur! / Alerg: peste oameni /
fericirea se prefacen sticloase miresme… / Mi se pare că mi
au crescut / peste aripi / picioare şi mâini prelungi. / Totul /
pentru ami fi, tu, mai aproape. / Totul, / pentru ami
imagina mult dureroasa / rană a verbului… / Am două
mâini. / În loc de ochi am / cinci degete orbitoare / ce stau
întinse / în bătaia puştii, / a norocului, / toate separândumi
tristeţea / de bucuria Ideii, / totul, / pentru ami imagina mult
dureroasa / murire a trupului / în fiind…).
Logosul poetic este rezultatul imaginaţiei, al încordării,
al extazului, al gândului dublat de talent. Cred însă că forma
propusă de Theodor Răpan, comensurând povara
Evangheliei, dă perfecţiunea masurii şi rimei versului liber.
Iată un paradox pe care armonia internă cu prelungirea ei
spre poezia modernă, excitând lumea obscură şi ajungând la
ireale distribuţii ale subconştientului călăuzeşte şi educă
libertatea noastră de a înţelege unde sau decantat mesajele
de înălţare ale divinităţii în om, cine ne restituie sufletul atât
de cultivat prin sublim. Judecătorul suprem al valorii
poetice nu poate fi numai cititorul ci necruţătorul timp
aşezat între răspunsul nostru pentru care amintim autorului
adevărul dramatic strigat de Don Quijote: „Ochii care văd
numai ce există sunt ochi orbi”. De aici şi înţelegerea pentru
îndoiala asupra misterului propus de autor care, asemeni
eroului homeric, Odiseu, descoperă că el căuta în sine o altă
Itacă, pentru ca aceasta săi motiveze pelegrinările fără
capăt. De ce, oare, nam încerca să vedem şi în înlănţuirea
faptelor poetice o istorie a sufletului creator, unde suferinţa
şi neliniştea îl însoţesc şi autorul resimte o curioasă stare
datorată amestecului de spaime şi entuziasm şi de
presentimentul neclar al unei temute transformări în însuşi
labirintul dedalic al sufletului, unde şi Minotaurul sar putea
rătăci: Când cerne blând lumina // Când cerne blând lumina /
peste floare / îmi place / să mă cufund în necositul fân / al
anonimelor înţelesuri, / traversând de la un capăt la altul /
mândră, biata inima mea, / în care prind a gânguri pe tăcute /
odată cu albinele, / odată cu păsările călătoare, / odată cu
mierea cuvântului dor… / Pe buze răsar atunci primele
silabe / ale tainei care încă ne vieţuieşte taina, / întocmai
aerului, / întocmai iubirii, / întocmai cuvântului întocmai…
Aspirând săşi explice rostul simbolic al misterului în
conjuncţie cu epopeea poeticului, autorul pune miracolul
sub acea formă mentis, înţelegând dubla condiţie şi perpetuă
dimensiune a acţiunii în numele armoniei orfice. Propriul
patos, propria iubire, cauza profundului şi concludentului
semn al originii şi sensurilor primordiale. Coerenţa
imaginilor se organizează din interior precum curgerea unei
ape subterane: Biografie // Stau la masă cunsingurarea. /
Ochi în ochi cu umbra închipuirii. / Păcat că plopul / îşi
iubeşte înaltul / mai mult decât parfumul / primei răniri. / Ce
alegeren pripă / e vinul descurajării… / Ce roză a vânturilor
e / biata biografie a pietrei / menită setei de care / nu mă
despart. Ca de tine, femeie… / Aflu că vom fi înecaţi / de polii
tăcerii. / De prea marea dragoste a gheţarilor. / Dar până
atunci / cobor şi te aflu în soarele însingurării.
Nostalgia drumului parcurs de la mit la alegorie,
instrumentele privilegiate ale sensibilităţii personale ce
modifică întrun sens sau altul comportamentul cotidian,
redutabilele instrumente de persuasiune, oferă atât
relevarea fabulosului univers al demitizării, dar şi
continuitate şi un nou început care tocmai diferenţiază
fundamental monologul căutării prin cuvânt. Întrebarea
noastră este dacă această opoziţie rămâne ea însăşi
ireductibilă? Este vorba de primatul creaţiei oferite ca o
cheie universală pentru interpretarea naturii, care antitetic
impune poezia în general, aşa cum spune şi Platon: „i
poietike kai mimesis”. Restabilind sensul original al
conceptului, mimesis devine echivalentul lui poiein, se
înglobează în poienin, duce la o fiinţă care este ea însăşi
creaţie, nu o copie a unei realităţi. Astfel, sensul lui mimesis
însuşi aparţine sferei lui poiesis, activităţii creatoare şi
formative ce se recheamă şi se integrează reciproc în
energeia, şi care defineşte maximum de vitalitate a creaţiei.
De aceea, cu siguranţă, Theodor Răpan, creînd trăieşte şi
numai creînd se reprezintă. Altfel, aşa cum admit unii
esteticieni contemporani, imităm viaţa. Inserţia lor cinică
este, de fapt, o nedumerire datorată sensului creaţiei.
Expresie a unui temperament robust, preocupat de ce se
întâmplă în pantheonul poesiei, Theodor Răpan oferă
reîntâlnirilor noastre cu fiecare carte o înţelegere de a face ce
ne spune poezia, cu sensibilitate şi har, cu mâna întinsă spre
destinul celui care, cu durere şi speranţă, acceptă această
lumină: Elegie mută // Neîndoielnic, / inima mea nu mai
cunoaşte / fulgerarea glasului mut. / Neîndoielnic, / povara
semeţiei / îmi junghie strigătul./ Toată./ Aşa se face că /
fulgerul noptatic al zilei de azi / naşte rostuirea pe care no
pot înfrânge./ Aşa se face că / tu şi cu mine, / val după val
acestei muriri în pripă / ne fugărim ţărmurile / ca şi cum
noptatica zi – / călău al mirării – / ar naşte pe stele / un prunc
de vis şindoială! / Acela sunt eu!
Un inorog împovărat de Evanghelii vrăjindu-ne clipele de poesie cu un sonet
Cătălin BORDEIANU
jurnal cu scriitori jurnal cu scriitori
CRONICA48 CRONICA 49
spatele. De la cărămizi şi găleţi cu mortar până la navetele cu bere fără de care nici un constructor normal nu funcţionează. Fiind o fire fericită de la natură a supravieţuit şi glumelor cu specific aşa că, după un timp, a plecat cu echipa pe tărâmul celălalt pentru a le arăta celor din ţările zise civilizate cum edificasem noi o societate dreaptă şi dârză. Însă pe nemernicii de capitalişti cu vechime îi durea drept în şpiţ de tradiţiile noastre, prin urmare, întreaga echipă muncea acum pe brânci ca să nu fie dată afară de patron. Cum Lirică, tot din cauza basmelor citite, era şi harnic, dar şi corect, ba mai mult, nici nu fura, patronul la pus şef şi astfel a început să câştige bani serioşi spre marea admiraţie a colegilor din echipă care nu mai conteneau cu înjurăturile. Însă fără să întrerupă nici o secundă lucrul.
Lirică mai vorbea, din când în când, în ţară cu un prieten din perioada spălatului vaselor, Firel, cu care de altfel începuse să şi înveţe germana în debara. Firel îi mai spunea ce se petrece pe acasă şi astfel află că fratele cel mare murise căzând de pe un gard după o spargere iar cel mic era la puşcărie pentru un viol în grup, total nesemnificativ. Aşa se face că, tătânesu rămăsese singur, asta dacă ignorăm ciroza carel însoţea clipă de clipă. Nici nu se miră când primi o scrisoare de la bătrân, scrisoare scrisă de un unchi care încă mai putea să scrie şi în care era făcut cu ou şi cu oţet, fiindcă acum când era plin de bani nu se mai gândea la cel care ia dat viaţă, la iubit şi la ocrotit de toate relele şi care, acum, aşteaptă ca să fie dus întro clinică din vest unde să i se facă, urgent, un transplant de ficat, că la banii lui îşi permite şi să nu fie zgârcan, calic şi neam prost, că nimeni, neam de neamul lor, nu a fost aşa… Cum însă Lirică nu mai citise basme cam de multişor, iar capitalismul veros muşcase din inima lui bună, scrisoarea fu ruptă şi aruncată pe foc fiind însoţită de nişte înjurături inexistente în basme. Mdee, uite ce se întâmplă cu copiii noştri ajunşi pe meleaguri străine…
Doar peste cam jumătate de an când Firel îi transmise că a murit şi taicăsu, se duse la patron, îi spuse că întrerupe contractul din motive personale, iar patronul, om cu simţul afacerii îi dădu la despărţire o sumă însemnată, ca recompensă, dar şi pentru o viitoare colaborare.
Ajuns acasă Lirică intră din nou în lumea basmelor. Pentru început strivi capetele tuturor năpârcilor care dăduseră năvală săi ceară bani, apoi se luptă din greu cu tot felul de balauri care voiau să cumpere casa şi locul pentru speculaţii imobiliare. Abia după ce tăie şi capetele unor zmei de la primărie, cu ajutorul deloc dezinteresat a tot felul de StrâmbăLemne de meserie avocaţi, putu să intre în posesia casei. O dărâmă şi se puse pe construit alta. Cu o echipă de meşteri locali! Hmm! Care habar nu aveau câte ştia Lirică despre sistem. Prin urmare după ce mai mulţi dintre ei intrară în spital cu ceva oase rupte, dar nu au reclamat nimic fiind pasibili de puşcărie pentru hoţie, treburile au început să meargă bine şi, întrun an, casa a fost terminată. Acum, Lirică a angajat ce mai rămăsese din echipă şi a intrat în afaceri cu construcţii civile. Spre mirarea angajatorilor această echipă lucra bine şi, culmea, nimeni nu fura! Așa se explică și de ce aveau permanent contracte, iar banii veneau la timp şi nimeni nu se putea plânge. Doar că, la un moment dat, Lirică își dădu seama că are treizeci de ani și lecturile îi arătau că deja la vârsta asta trebuia să fie căsătorit cu Ileana Cosânzeana. Destul de îngrijorat începu să caute în dreapta şi în stânga o fată frumoasă, vrednică, curată şi iubitoare, cum indica, în basme, fişa postului. Cu ajutorul unor rude şi prieteni o găsi în cartierul vecin. Bine, nu se numea Ileana ci Flory dar ce mai conta! Părea a îndeplini toate celelalte condiţii. În toamnă, nuntă
Manuelito a fost găsit exact când nişte câini hămesiţi, neimpresionaţi de aspectul său bizar, se pregăteau săl facă fâşii. Imediat iau fost încălcat toate drepturile civice cu o nuia şi, mai târziu, a fost operat de un tinichigiu care a tăiat oala de noapte şi ia eliberat capul.
Părintele Toma, duminică la slujbă, a ţinut o predică minunată în care a amintit de vizita unui înger pe uliţele satului, semn că Preabunul îi iubeşte pe aceşti oameni minunaţi. Cu o condiţie! Aşa cum ia spus şi îngerul lui Pandelică, să se refacă din temelii biserica, să se ridice una mare şi mândră, care să amintească urmaşilor despre preafericita întâmplare.
Unul dintre profesori, membru marcant al clubului UFORESARCH a scris un articol despre întâlnirea de gradul trei din localitate, întâlnire confirmată de o mulţime de martori. Articolul a făcut vogă printre cititorii de gen, mai ales că era însoţit de o fotografie a lui Pandelică. Figura sa buhăită şi privirea tâmpă au fost extrem de convingătoare. Era, indubitabil, a unui extraterestru care încerca să se infiltreze mimetic printre oameni. Lirică, deşi nimic nu îndreptăţea aşa ceva, era un copil cuminte, umbla îmbrăcat curat şi îi plăcea să meargă la şcoală, iar cea mai mare bucurie a lui era să citească basme. Prin urmare, nici nu este de mirare că se considera personajul principal al lecturilor sale. Întradevăr, avea, exact ca în basme, doi fraţi mai mari, două hahalere carel coşcoveau cu bătaia din orice motiv şil puneau să le aducă băutură şi ţigări, iar taicăsu (tătânesău, cum se spune în basme) deşi nu era nici împărat nici măcar rege se dădea mai mare decât dacă ar fi fost, mai ales când era beat. Adică tot timpul. Maicăsa, zdrobită de fericirea de a fi mamă şi soţie a celor enumeraţi mai sus se retrăsese discret, cu ceva ani în urmă, în locul acela cu verdeaţă unde se spune că nu este întristare şi suspin deşi toată lumea plânge.
Şi, tot ca în basme, întro bună zi, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, tătânesău la chemat la el. Omul era foarte necăjit, stătea mut de durere la căpătâiul unui pet de două kile în care fusese trăscău şi privea cu disperare în gol. Când Lirică intră în odaie, ferinduse să clipească pentru a nu produce vreo explozie a aburilor de rachiu, bunul său tată îl privi cu o greaţă absolut justificată şii spuse blând:
Bă! A venit vremea să te duci, dreakuʹ, în lume şi săţi găseşti rostul. Aici nu mai ai ce căuta! Pragul casei mele nu e pentru nemernici care nu primesc nici măcar alocaţie de la stat. Uite, fraţii tăi, oameni de încredere, aduc deja acasă ce mai reuşesc să fure sau ce câştigă din cerşit aşa că uşa le este deschisă numai lor. Tu, băi, pocitanie, cu cititul acela al tău neai băgat în sărăcie, deci dute, învârtindute, să nu te mai văd în faţa ochilor cămi vine să borăsc!
Apoi tătânesău, grijuliu, îi dădu câte ceva pentru drum, adică mai multe înjurături, fraţii lui la fel, şi astfel pricopsit Lirică plecă în lumea mare. Lumea mare a început la un restaurant de pe o stradă vecină unde a fost angajat, fără forme desigur, ca să spele vase. Treabă bună fiindcă avea mâncare după pofta inimii iar de dormit, dormea întro debara unde era lumină şi putea citi cei plăcea lui cel mai mult: basme. Considera că şi aceasta era o etapă prevăzută în scenariile lecturate, prin urmare nu avea nici un fel de frustrări. Ba, mai mult, la sfârşitul lunii a primit şi ceva bani, o mulţime după părerea lui, deşi chelnerii pufneau în râs când auzeau suma, cu care şia mai cumpărat, spre uimirea tuturor, câteva cărţi, dar şi nişte haine. Mai ales că venise iarna şi debaraua nu era tocmai încălzită. Cum însă nu se simţea, psihologic vorbind, pregătit pentru o carieră în acest domeniu atât de fascinant după cam un an, când atinsese vârsta majoratului, a intrat întro echipă de constructori. Evident pe post de cărător cu
Academia Păstorel
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Academia Păstorel
Epilog ECHITATE
Altă compensare nui,
Cum e între soţi fireşte:
Ea îi pune coarne lui
El, mereu ombrobodeşte.
SOȚIE ADULTERĂ PĂRĂSITĂ
Ignorând a soaţei rugă,
Cu bagajelen parcare,
Soţui pe picior de fugă
Iar amantul... de plecare.
METEOROLOGIE CONJUGALĂ
Pe cerul sumbrual căsniciei
Când vezi că fulgeră şi tună
Eacutul ţipăt al soţiei
Ce prevesteşte iar furtună.
ASEMĂNARE
Despre vin, bărbaţii spun,
Că la cârciumăi doar bun,
Şi la fel, deo doamnăaleasă,
Căi mai bunăn altă casă.
Mihai Haivas
DECIZIA PREMIERULUI
Printre multe boroboaţe,
A decis cua sa echipă,
Doar la gazele din maţe
Vei putea să faci risipă.
AMENDAMENT
Din tribună, cu năduf,
Tună un ministru critic:
Spaţiul Schengen e un bluf,
Noi vrem spaţiul mioritic!
DORINȚĂ FIREASCĂ
Dorinţa mea apăsătoare
Am rezolvato de îndată,
Când am ajuns la Baia Mare,
Că baia micăi ocupată.
PARLAMENTAR ÎN DELEGAȚIE
Mult prea scump îl costă zborul,
Dar nu este nici un bai:
Ia cu dânsul şi ,,amorulʺ
Că îi place în Dubai!
Nicolae Stancu
BIBLIA ÎN VERSURI
Când făcuta Universul,
De puţin greşi PreaSfântul:
Lanceput na fost Cuvântul...
Fosta ...versul!
AUTORULUI VOLUMULUI ,,HAŞMIŞURI UMORISTICEʺ
Acid, otravă, dulci haşişuri,
Săgeţi, morală, spini, cuţite,
Găseşti cu sutelen ,,Haşmişuriʺ ,
Dar numai douăs reuşite!
mare, conform tradiţiei, cu trei zile de petreceri apoi un concediu în insulele Mediteranei şi o mulţime de mici răsfăţuri că aşa era firesc pentru un personaj ca el. Abia peste un an îşi dădu seama că basmele mai au şi o faţă ascunsă. În cazul lui Vrăjitoarea cea rea îi dăduse ţeapă luând, temporar, înfăţişarea Ilenei, zisă Cosânzeana. Acum aceasta se comporta ca o ţoapă, cheltuia nebuneşte, dormea toată ziua, iar noaptea călărea barurile, se îmbrăca de parcă scăpase dintro explozie nucleară, dar la preţuri de te apuca sughiţul, iar despre curăţenie, iubire şi alte prostii nici nu putea fi vorba. Degeaba Lirică încercă să o aducă pe drumul cel bun, fiindcă singurul efect obţinut fu pasiunea pentru alcool. De ambele părţi! Spre norocul său, Lirică, întro criză de luciditate, a încălecat pe un avion alb şi dus a fost. Tot pe tărâmul celălalt.
Acum, la drept vorbind, nu ar fi mare lucru, nefiind el sigurul în această situaţie, numai că, la cât de norocos este şi la felul în care i se îndeplineau visele, ar trebui să ne rugăm să nui vină ideea de a citit Meine Kampf.
Era spre înserat când tânărul domn Pandelică Borş se întorcea spre casă. Frânt de muncă şi răspunderi. Încă de dimineaţă plecase la un prieten al său, Filică zis Cocârţ, săi ceară o sapă cu împrumut. Nu pentru că ar fi avut nevoie ci numai aşa să vadă cât de prieten îi este. Filică, evident, nu avea sapă, prin urmare, au plecat la bufet ca să vadă cum pot rezolva problema apărută. Pe la prânz aici au apărut şi doi profesori de la liceul agricol care erau pasionaţi de farfurii zburătoare şi tot felul de extratereştri, deci afacerea cu sapa a intrat în colaps, iar cei doi, plus părintele Toma sosit ceva mai târziu, au intrat în această ideatică disputată aprins, cu toate forţele intelectuale şi culturale. După puterile fiecăruia. Cert este că acum Pandelică mergea pe uliţă din gard în gard, zdrobit fiind de povara efortului intelectual. La un moment dat însă, aflat pe la mijlocul unui viraj foarte strâns se opri, mai bine spus înţepeni şi, de spaimă, îl apucă sughiţul.
În faţa sa, apărut pe neaşteptate, asta nici nu era prea dificil, se afla un extraterestru. Mic, îmbrăcat cu un costum roşu şi cu un cap albastru, fără ochi, fără nas, însă cu o ureche mare sub forma unei toarte. Omuleţul scotea nişte sunete bizare, înfundate, un fel de răcnete neinteligibile pentru un om, chiar dacă acesta ar fi venit de la biserică şi nu de la crâşmă. Ca să scape de groază Pandelică se prăbuşi la rădăcina unui gard, gândinduse că va părăsi, chiar dacă cu regrete, această lume nedreaptă cu el, un om cu atâtea posibilităţi încă neîmplinte. Mai apucă să vadă însă că fiinţa se depărtează, fără săi scoată creierii, sau alte organe nobile, orbecăind şi scoţând în continuare acele sunete terifiante. După câteva clipe de confuzie totală, bietul om din capul căruia fugiseră complet aburii băuturii se ridică şi fugi înapoi la bufet ca să se refacă. Prilej cu care povesti de mai multe ori e i se întâmplase. Fiind de fiecare dată mult mai explicit fiindcă şi paharele de trăscău se înmulţeau…
În acest timp, doamna Filica se întorsese acasă de la o vecină unde ghiciseră în cafea ce fac soţii lor plecaţi la muncă prin cele străinătăţi. Când intră în casă îi văzu pe cei doi copii mai mari jucânduse dea arabii şi americanii întrun foarte instructiv joc de război, momentan virtual. Observă însă că lipsea Manuelito, mezinul! Întrebă, destul de detaşată, unde este. Vizibil deranjaţi, fraţii mai mari răspunseră că îşi pusese oala de noapte în cap ca săi sperie, însă cum ei erau ocupaţi, nu a mai putut să şio scoată, iar piciul plecase plângând la vecina cu care ea socializase ceva mai devreme. Scurt şi foarte impersonal! Filica scoase un răget şi ieşi de nebună în uliţă săl recupereze pe nefericit.
Ţinutul de basm
Extraterestrul
CRONICA48 CRONICA 49
spatele. De la cărămizi şi găleţi cu mortar până la navetele cu bere fără de care nici un constructor normal nu funcţionează. Fiind o fire fericită de la natură a supravieţuit şi glumelor cu specific aşa că, după un timp, a plecat cu echipa pe tărâmul celălalt pentru a le arăta celor din ţările zise civilizate cum edificasem noi o societate dreaptă şi dârză. Însă pe nemernicii de capitalişti cu vechime îi durea drept în şpiţ de tradiţiile noastre, prin urmare, întreaga echipă muncea acum pe brânci ca să nu fie dată afară de patron. Cum Lirică, tot din cauza basmelor citite, era şi harnic, dar şi corect, ba mai mult, nici nu fura, patronul la pus şef şi astfel a început să câştige bani serioşi spre marea admiraţie a colegilor din echipă care nu mai conteneau cu înjurăturile. Însă fără să întrerupă nici o secundă lucrul.
Lirică mai vorbea, din când în când, în ţară cu un prieten din perioada spălatului vaselor, Firel, cu care de altfel începuse să şi înveţe germana în debara. Firel îi mai spunea ce se petrece pe acasă şi astfel află că fratele cel mare murise căzând de pe un gard după o spargere iar cel mic era la puşcărie pentru un viol în grup, total nesemnificativ. Aşa se face că, tătânesu rămăsese singur, asta dacă ignorăm ciroza carel însoţea clipă de clipă. Nici nu se miră când primi o scrisoare de la bătrân, scrisoare scrisă de un unchi care încă mai putea să scrie şi în care era făcut cu ou şi cu oţet, fiindcă acum când era plin de bani nu se mai gândea la cel care ia dat viaţă, la iubit şi la ocrotit de toate relele şi care, acum, aşteaptă ca să fie dus întro clinică din vest unde să i se facă, urgent, un transplant de ficat, că la banii lui îşi permite şi să nu fie zgârcan, calic şi neam prost, că nimeni, neam de neamul lor, nu a fost aşa… Cum însă Lirică nu mai citise basme cam de multişor, iar capitalismul veros muşcase din inima lui bună, scrisoarea fu ruptă şi aruncată pe foc fiind însoţită de nişte înjurături inexistente în basme. Mdee, uite ce se întâmplă cu copiii noştri ajunşi pe meleaguri străine…
Doar peste cam jumătate de an când Firel îi transmise că a murit şi taicăsu, se duse la patron, îi spuse că întrerupe contractul din motive personale, iar patronul, om cu simţul afacerii îi dădu la despărţire o sumă însemnată, ca recompensă, dar şi pentru o viitoare colaborare.
Ajuns acasă Lirică intră din nou în lumea basmelor. Pentru început strivi capetele tuturor năpârcilor care dăduseră năvală săi ceară bani, apoi se luptă din greu cu tot felul de balauri care voiau să cumpere casa şi locul pentru speculaţii imobiliare. Abia după ce tăie şi capetele unor zmei de la primărie, cu ajutorul deloc dezinteresat a tot felul de StrâmbăLemne de meserie avocaţi, putu să intre în posesia casei. O dărâmă şi se puse pe construit alta. Cu o echipă de meşteri locali! Hmm! Care habar nu aveau câte ştia Lirică despre sistem. Prin urmare după ce mai mulţi dintre ei intrară în spital cu ceva oase rupte, dar nu au reclamat nimic fiind pasibili de puşcărie pentru hoţie, treburile au început să meargă bine şi, întrun an, casa a fost terminată. Acum, Lirică a angajat ce mai rămăsese din echipă şi a intrat în afaceri cu construcţii civile. Spre mirarea angajatorilor această echipă lucra bine şi, culmea, nimeni nu fura! Așa se explică și de ce aveau permanent contracte, iar banii veneau la timp şi nimeni nu se putea plânge. Doar că, la un moment dat, Lirică își dădu seama că are treizeci de ani și lecturile îi arătau că deja la vârsta asta trebuia să fie căsătorit cu Ileana Cosânzeana. Destul de îngrijorat începu să caute în dreapta şi în stânga o fată frumoasă, vrednică, curată şi iubitoare, cum indica, în basme, fişa postului. Cu ajutorul unor rude şi prieteni o găsi în cartierul vecin. Bine, nu se numea Ileana ci Flory dar ce mai conta! Părea a îndeplini toate celelalte condiţii. În toamnă, nuntă
Manuelito a fost găsit exact când nişte câini hămesiţi, neimpresionaţi de aspectul său bizar, se pregăteau săl facă fâşii. Imediat iau fost încălcat toate drepturile civice cu o nuia şi, mai târziu, a fost operat de un tinichigiu care a tăiat oala de noapte şi ia eliberat capul.
Părintele Toma, duminică la slujbă, a ţinut o predică minunată în care a amintit de vizita unui înger pe uliţele satului, semn că Preabunul îi iubeşte pe aceşti oameni minunaţi. Cu o condiţie! Aşa cum ia spus şi îngerul lui Pandelică, să se refacă din temelii biserica, să se ridice una mare şi mândră, care să amintească urmaşilor despre preafericita întâmplare.
Unul dintre profesori, membru marcant al clubului UFORESARCH a scris un articol despre întâlnirea de gradul trei din localitate, întâlnire confirmată de o mulţime de martori. Articolul a făcut vogă printre cititorii de gen, mai ales că era însoţit de o fotografie a lui Pandelică. Figura sa buhăită şi privirea tâmpă au fost extrem de convingătoare. Era, indubitabil, a unui extraterestru care încerca să se infiltreze mimetic printre oameni. Lirică, deşi nimic nu îndreptăţea aşa ceva, era un copil cuminte, umbla îmbrăcat curat şi îi plăcea să meargă la şcoală, iar cea mai mare bucurie a lui era să citească basme. Prin urmare, nici nu este de mirare că se considera personajul principal al lecturilor sale. Întradevăr, avea, exact ca în basme, doi fraţi mai mari, două hahalere carel coşcoveau cu bătaia din orice motiv şil puneau să le aducă băutură şi ţigări, iar taicăsu (tătânesău, cum se spune în basme) deşi nu era nici împărat nici măcar rege se dădea mai mare decât dacă ar fi fost, mai ales când era beat. Adică tot timpul. Maicăsa, zdrobită de fericirea de a fi mamă şi soţie a celor enumeraţi mai sus se retrăsese discret, cu ceva ani în urmă, în locul acela cu verdeaţă unde se spune că nu este întristare şi suspin deşi toată lumea plânge.
Şi, tot ca în basme, întro bună zi, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, tătânesău la chemat la el. Omul era foarte necăjit, stătea mut de durere la căpătâiul unui pet de două kile în care fusese trăscău şi privea cu disperare în gol. Când Lirică intră în odaie, ferinduse să clipească pentru a nu produce vreo explozie a aburilor de rachiu, bunul său tată îl privi cu o greaţă absolut justificată şii spuse blând:
Bă! A venit vremea să te duci, dreakuʹ, în lume şi săţi găseşti rostul. Aici nu mai ai ce căuta! Pragul casei mele nu e pentru nemernici care nu primesc nici măcar alocaţie de la stat. Uite, fraţii tăi, oameni de încredere, aduc deja acasă ce mai reuşesc să fure sau ce câştigă din cerşit aşa că uşa le este deschisă numai lor. Tu, băi, pocitanie, cu cititul acela al tău neai băgat în sărăcie, deci dute, învârtindute, să nu te mai văd în faţa ochilor cămi vine să borăsc!
Apoi tătânesău, grijuliu, îi dădu câte ceva pentru drum, adică mai multe înjurături, fraţii lui la fel, şi astfel pricopsit Lirică plecă în lumea mare. Lumea mare a început la un restaurant de pe o stradă vecină unde a fost angajat, fără forme desigur, ca să spele vase. Treabă bună fiindcă avea mâncare după pofta inimii iar de dormit, dormea întro debara unde era lumină şi putea citi cei plăcea lui cel mai mult: basme. Considera că şi aceasta era o etapă prevăzută în scenariile lecturate, prin urmare nu avea nici un fel de frustrări. Ba, mai mult, la sfârşitul lunii a primit şi ceva bani, o mulţime după părerea lui, deşi chelnerii pufneau în râs când auzeau suma, cu care şia mai cumpărat, spre uimirea tuturor, câteva cărţi, dar şi nişte haine. Mai ales că venise iarna şi debaraua nu era tocmai încălzită. Cum însă nu se simţea, psihologic vorbind, pregătit pentru o carieră în acest domeniu atât de fascinant după cam un an, când atinsese vârsta majoratului, a intrat întro echipă de constructori. Evident pe post de cărător cu
Academia Păstorel
Mihai BATOG-BUJENIŢĂ
Academia Păstorel
Epilog ECHITATE
Altă compensare nui,
Cum e între soţi fireşte:
Ea îi pune coarne lui
El, mereu ombrobodeşte.
SOȚIE ADULTERĂ PĂRĂSITĂ
Ignorând a soaţei rugă,
Cu bagajelen parcare,
Soţui pe picior de fugă
Iar amantul... de plecare.
METEOROLOGIE CONJUGALĂ
Pe cerul sumbrual căsniciei
Când vezi că fulgeră şi tună
Eacutul ţipăt al soţiei
Ce prevesteşte iar furtună.
ASEMĂNARE
Despre vin, bărbaţii spun,
Că la cârciumăi doar bun,
Şi la fel, deo doamnăaleasă,
Căi mai bunăn altă casă.
Mihai Haivas
DECIZIA PREMIERULUI
Printre multe boroboaţe,
A decis cua sa echipă,
Doar la gazele din maţe
Vei putea să faci risipă.
AMENDAMENT
Din tribună, cu năduf,
Tună un ministru critic:
Spaţiul Schengen e un bluf,
Noi vrem spaţiul mioritic!
DORINȚĂ FIREASCĂ
Dorinţa mea apăsătoare
Am rezolvato de îndată,
Când am ajuns la Baia Mare,
Că baia micăi ocupată.
PARLAMENTAR ÎN DELEGAȚIE
Mult prea scump îl costă zborul,
Dar nu este nici un bai:
Ia cu dânsul şi ,,amorulʺ
Că îi place în Dubai!
Nicolae Stancu
BIBLIA ÎN VERSURI
Când făcuta Universul,
De puţin greşi PreaSfântul:
Lanceput na fost Cuvântul...
Fosta ...versul!
AUTORULUI VOLUMULUI ,,HAŞMIŞURI UMORISTICEʺ
Acid, otravă, dulci haşişuri,
Săgeţi, morală, spini, cuţite,
Găseşti cu sutelen ,,Haşmişuriʺ ,
Dar numai douăs reuşite!
mare, conform tradiţiei, cu trei zile de petreceri apoi un concediu în insulele Mediteranei şi o mulţime de mici răsfăţuri că aşa era firesc pentru un personaj ca el. Abia peste un an îşi dădu seama că basmele mai au şi o faţă ascunsă. În cazul lui Vrăjitoarea cea rea îi dăduse ţeapă luând, temporar, înfăţişarea Ilenei, zisă Cosânzeana. Acum aceasta se comporta ca o ţoapă, cheltuia nebuneşte, dormea toată ziua, iar noaptea călărea barurile, se îmbrăca de parcă scăpase dintro explozie nucleară, dar la preţuri de te apuca sughiţul, iar despre curăţenie, iubire şi alte prostii nici nu putea fi vorba. Degeaba Lirică încercă să o aducă pe drumul cel bun, fiindcă singurul efect obţinut fu pasiunea pentru alcool. De ambele părţi! Spre norocul său, Lirică, întro criză de luciditate, a încălecat pe un avion alb şi dus a fost. Tot pe tărâmul celălalt.
Acum, la drept vorbind, nu ar fi mare lucru, nefiind el sigurul în această situaţie, numai că, la cât de norocos este şi la felul în care i se îndeplineau visele, ar trebui să ne rugăm să nui vină ideea de a citit Meine Kampf.
Era spre înserat când tânărul domn Pandelică Borş se întorcea spre casă. Frânt de muncă şi răspunderi. Încă de dimineaţă plecase la un prieten al său, Filică zis Cocârţ, săi ceară o sapă cu împrumut. Nu pentru că ar fi avut nevoie ci numai aşa să vadă cât de prieten îi este. Filică, evident, nu avea sapă, prin urmare, au plecat la bufet ca să vadă cum pot rezolva problema apărută. Pe la prânz aici au apărut şi doi profesori de la liceul agricol care erau pasionaţi de farfurii zburătoare şi tot felul de extratereştri, deci afacerea cu sapa a intrat în colaps, iar cei doi, plus părintele Toma sosit ceva mai târziu, au intrat în această ideatică disputată aprins, cu toate forţele intelectuale şi culturale. După puterile fiecăruia. Cert este că acum Pandelică mergea pe uliţă din gard în gard, zdrobit fiind de povara efortului intelectual. La un moment dat însă, aflat pe la mijlocul unui viraj foarte strâns se opri, mai bine spus înţepeni şi, de spaimă, îl apucă sughiţul.
În faţa sa, apărut pe neaşteptate, asta nici nu era prea dificil, se afla un extraterestru. Mic, îmbrăcat cu un costum roşu şi cu un cap albastru, fără ochi, fără nas, însă cu o ureche mare sub forma unei toarte. Omuleţul scotea nişte sunete bizare, înfundate, un fel de răcnete neinteligibile pentru un om, chiar dacă acesta ar fi venit de la biserică şi nu de la crâşmă. Ca să scape de groază Pandelică se prăbuşi la rădăcina unui gard, gândinduse că va părăsi, chiar dacă cu regrete, această lume nedreaptă cu el, un om cu atâtea posibilităţi încă neîmplinte. Mai apucă să vadă însă că fiinţa se depărtează, fără săi scoată creierii, sau alte organe nobile, orbecăind şi scoţând în continuare acele sunete terifiante. După câteva clipe de confuzie totală, bietul om din capul căruia fugiseră complet aburii băuturii se ridică şi fugi înapoi la bufet ca să se refacă. Prilej cu care povesti de mai multe ori e i se întâmplase. Fiind de fiecare dată mult mai explicit fiindcă şi paharele de trăscău se înmulţeau…
În acest timp, doamna Filica se întorsese acasă de la o vecină unde ghiciseră în cafea ce fac soţii lor plecaţi la muncă prin cele străinătăţi. Când intră în casă îi văzu pe cei doi copii mai mari jucânduse dea arabii şi americanii întrun foarte instructiv joc de război, momentan virtual. Observă însă că lipsea Manuelito, mezinul! Întrebă, destul de detaşată, unde este. Vizibil deranjaţi, fraţii mai mari răspunseră că îşi pusese oala de noapte în cap ca săi sperie, însă cum ei erau ocupaţi, nu a mai putut să şio scoată, iar piciul plecase plângând la vecina cu care ea socializase ceva mai devreme. Scurt şi foarte impersonal! Filica scoase un răget şi ieşi de nebună în uliţă săl recupereze pe nefericit.
Ţinutul de basm
Extraterestrul
CRONICA50 CRONICA 51
Prin părerea lor contrară.
Aurel Baican
LINIE DE CREDITARE
O ridicare în eficienţă
A unor capete conducătoare,
Reclamă un transplant dinteligenţă
Făcut cuo păguboasă finanţare.
Mihai Stancu
ALEŞILOR ȚĂRII
Acum, că anui terminat,
Aleşii au găsit cu cale
Că vremea e de semănat...
Promisiuni electorale!
Mihai Caba
ÎNCĂ SE POARTĂ
Dând din coate nemilos,
Avansează cu folos
Şi odată avansat,
Crede că a meritat.
Ioan Mugurel Sasu
DAMA FĂRĂ CĂMILE
după Al. Dumasfiul
O damă din pustiuapropiat
Primisen dar o turmă de cămile
Pe care un şeic, pe căi subtile,
O câştigase la ruletăn sat.
Ea turma iute şio amanetase
Sprea întreţineun sexy beduin
Cei oferiseun orgiac festin
Pe când în oaza sa o invitase.
Cei doi trăirăo viaţă ca în basme,
Fix nouă săptămâni şi jumătate,
Când fondurile fură terminate
Şin viitor se profilau fantasme.
Şeicul, ce pândea la cotitură,
Descoperiseal oazei vechi stăpân
Şil convinsese iute pe jupân
Să io cedeze lui printro procură.
Disputa se sfârşi printrun duel,
Şeicuavând drept armăun suplu joker
Cu care câştigase şi la poker,
Din cărţi de joc, un valoros castel.
Eugen Deutsch
OLIMPICILOR ROMÂNI
Când aţi plecat, viteji, cu fală,
Speranţele curgeau șuvoi,
Dar rămânând cu mâna goală,
Leaţi adus, pe ele... înapoi.
Constantin Profir
rişti să te dea birjariin judecată...
(pentru un plagiat destul de clar
din ...elevatul lor vocabular).
Dar dragostea e oarbă, draga mea,
nu te jena, deci nu te ruşina:
orice ai spune, muză erudită,
în ochii mei no să te compromită.
Vorbeşte cât de plastic, tu, comoară:
tot te ador, stea universitară!
(căci replicile tale caremi plac,
sunt cele ce majută, iar, să tac...).�Bogdan Ulmu
FEMEILOR
Fără voi, fiinţe sacre,
Zilele near fi confuze,
Căci am fi lipsiţi de muze,
De neveste şi de... soacre!
Constantin Ostap
PROMISIUNE ELECTORALĂ
Cum naveţi bani tractorul săl plătiţi,
Un bou la plug var prinde foarte bine;
Aceia care boul vil doriţi,
Îl veţi avea... de mă votaţi pe mine!
Gheorghe Bălăceanu
GEOMETRIE CONJUGALĂ
Soţul, fire excitantă,
Duceo viaţă divergentă:
Cu nevastai doar tangentă
Iar cuamantele... secantă!
Mihai Haivas
SPAȚIUL SCHENGHEN
Harnici suntem şi cuminţi,
Dar o spun pe aia dreaptă:
Dacă ne mai credem sfinţi
Vom intra la Sfântuʹ Aşteaptă!
Nicolae Stancu
BIBLIA ÎN VERSURI
Când făcuta Universul,
De puţin greşi PreaSfântul:
Lanceput na fost Cuvântul...
Fosta ...versul!
Val Andreescu
UNUI ELEV CARE COPIE
Zecear vrea el negreşit
La lucrări dar şi la teze,
Căci mereu sa străduit
Cât mai mult să copieze!
Georgeta Paula Dimitriu
CÂRCOTAŞII
Minţi având întunecate
Rol jucând de ,,pierde varăʺ,
Se afirmă, din păcate,
Doamne ce fiori
Mau străbătut şi tremuram mereu
Iar ea, gingaşatunci ma alintat;
Dar cum eu sunt timid de felul meu
Rapid de tot mam şi îmbujorat!
Sa îmbrăcat apoi pentru serată
Cu o rochiţă albă, minunată,�Confecţionată
Din fulgii ce cădeau din cer;
La gât sampodobit cun colier
Din ţurţuri cristalini.�Şi foarte fini;
Dar cum obrajii i sau înroşit�Sa învelit,
Aşa în joacă,
Întrun mantou de promoroacă…
Eugen Deutsch
RONDELUL POLITICANULUI MINCINOS
A promis doar bunăstare,
De popor să aibă grijă,
Şia ajuns o biată tijă,
Nefăcând măcar o floare.
Vorba lui, cei ca o schijă,
Ne răneşte şi ne doare,
A promis doar bunăstare,
De popor să aibă grijă.
La alegeri, iar stupoare:
Pe la urne joaco mijă
Şi în salvator serijă,
În Senat deajunge mare...
Promiţând iar bunăstare!
Constantin Profir
POETUL DE DUZINĂ
În legea lui scorneşte versuri,
De bună seamă, când se scoală,
Recomandaten caz de boală,
În insomnii, precum şin stresuri,
El, după cea trecut prin şcoală,
Importă vorbe, schimbă sensuri,
În legea lui scorneşte versuri,
De bună seamă, când se scoală.
Mai facen caz extrem, demersuri,
Ces redactate doar peo coală,
Când ia rămas punguţa goală
Şin drum spre alte universuri...
În legea lui scorneşte versuri.
Aurel Baican
DRAGOSTE (EXAGERAT DE) OARBĂ...
Iubito, santâmplat un lucru rar:
aseară – ai cuvântat ...ca un birjar!
De se va repeta încă o dată,
UNEI ANUMITE DOAMNE
Ai şi card şi fard şi Ford,
Aur, platină, valută...
Toatemi plac şiaş fi deacord,
De nai fi atât de slută!
PĂSTORELBACOVIANĂ
Deatâta vreme văd că plouă,
Cum totuʹi ud, cu apă plin,
Am ontrebare, nu prea nouă:
De ce nu ar ploua ... cu vin?!
Val Andreescu
MULȚUMIREA ȚĂRANILOR
Vedem şi noi la ţară an de an,
Şin Parlament cum câte unul vine
Şi spune cu mândrie căi ţăran...
Probabil... să ne facă de ruşine!
PENTRU PETELE FOŞTILOR
Dear curge şampoane şiroaie,
La astfel de pete, constaţi
Că nui decât... apă de ploaie...
Iar noi nii dorim... curăţaţi!
CĂLDURA DE SUS
De Sus când şi momentul vine,
Neaduc din soare raze, sfinţii
Şi nencălzesc atât de bine...
Încât ne clănţăne şi dinţii!
Gheorghe Bălăceanu
ÎNGRIJORARE
Amanţi ea are doi sau trei
Cacestai obiceiul ei;
Dar ea va şti şi cui să ceară
O pensie alimentară?
ELAN INUTIL
Tentreci în fapte,
Faci tot ceţi cer
Şi de cu noapte
Te scoli... şomer.
APROVIZIONARE
Ca gospodină
Tot vrei să ai...
Cămarai plină ...
De mucegai.
Georgeta Paula Dimitriu
MAM ÎNTÂLNIT CU IARNA LA COPOU
(după I. Minulescu)
Mam întâlnit cu iarna la Copou;
Întârziase şi mia zis: „Pardon,
Dar cum vom merge la Revelion
Mam dichisit codatăi Anul Nou!”
O aşteptasem cun buchet de flori
De… gheaţă ce leam scos de pe un geam
(Era crăpat şi nul mai foloseam!)…
Când ma cuprins în braţe…
Academia Păstorel Academia Păstorel
CRONICA50 CRONICA 51
Prin părerea lor contrară.
Aurel Baican
LINIE DE CREDITARE
O ridicare în eficienţă
A unor capete conducătoare,
Reclamă un transplant dinteligenţă
Făcut cuo păguboasă finanţare.
Mihai Stancu
ALEŞILOR ȚĂRII
Acum, că anui terminat,
Aleşii au găsit cu cale
Că vremea e de semănat...
Promisiuni electorale!
Mihai Caba
ÎNCĂ SE POARTĂ
Dând din coate nemilos,
Avansează cu folos
Şi odată avansat,
Crede că a meritat.
Ioan Mugurel Sasu
DAMA FĂRĂ CĂMILE
după Al. Dumasfiul
O damă din pustiuapropiat
Primisen dar o turmă de cămile
Pe care un şeic, pe căi subtile,
O câştigase la ruletăn sat.
Ea turma iute şio amanetase
Sprea întreţineun sexy beduin
Cei oferiseun orgiac festin
Pe când în oaza sa o invitase.
Cei doi trăirăo viaţă ca în basme,
Fix nouă săptămâni şi jumătate,
Când fondurile fură terminate
Şin viitor se profilau fantasme.
Şeicul, ce pândea la cotitură,
Descoperiseal oazei vechi stăpân
Şil convinsese iute pe jupân
Să io cedeze lui printro procură.
Disputa se sfârşi printrun duel,
Şeicuavând drept armăun suplu joker
Cu care câştigase şi la poker,
Din cărţi de joc, un valoros castel.
Eugen Deutsch
OLIMPICILOR ROMÂNI
Când aţi plecat, viteji, cu fală,
Speranţele curgeau șuvoi,
Dar rămânând cu mâna goală,
Leaţi adus, pe ele... înapoi.
Constantin Profir
rişti să te dea birjariin judecată...
(pentru un plagiat destul de clar
din ...elevatul lor vocabular).
Dar dragostea e oarbă, draga mea,
nu te jena, deci nu te ruşina:
orice ai spune, muză erudită,
în ochii mei no să te compromită.
Vorbeşte cât de plastic, tu, comoară:
tot te ador, stea universitară!
(căci replicile tale caremi plac,
sunt cele ce majută, iar, să tac...).�Bogdan Ulmu
FEMEILOR
Fără voi, fiinţe sacre,
Zilele near fi confuze,
Căci am fi lipsiţi de muze,
De neveste şi de... soacre!
Constantin Ostap
PROMISIUNE ELECTORALĂ
Cum naveţi bani tractorul săl plătiţi,
Un bou la plug var prinde foarte bine;
Aceia care boul vil doriţi,
Îl veţi avea... de mă votaţi pe mine!
Gheorghe Bălăceanu
GEOMETRIE CONJUGALĂ
Soţul, fire excitantă,
Duceo viaţă divergentă:
Cu nevastai doar tangentă
Iar cuamantele... secantă!
Mihai Haivas
SPAȚIUL SCHENGHEN
Harnici suntem şi cuminţi,
Dar o spun pe aia dreaptă:
Dacă ne mai credem sfinţi
Vom intra la Sfântuʹ Aşteaptă!
Nicolae Stancu
BIBLIA ÎN VERSURI
Când făcuta Universul,
De puţin greşi PreaSfântul:
Lanceput na fost Cuvântul...
Fosta ...versul!
Val Andreescu
UNUI ELEV CARE COPIE
Zecear vrea el negreşit
La lucrări dar şi la teze,
Căci mereu sa străduit
Cât mai mult să copieze!
Georgeta Paula Dimitriu
CÂRCOTAŞII
Minţi având întunecate
Rol jucând de ,,pierde varăʺ,
Se afirmă, din păcate,
Doamne ce fiori
Mau străbătut şi tremuram mereu
Iar ea, gingaşatunci ma alintat;
Dar cum eu sunt timid de felul meu
Rapid de tot mam şi îmbujorat!
Sa îmbrăcat apoi pentru serată
Cu o rochiţă albă, minunată,�Confecţionată
Din fulgii ce cădeau din cer;
La gât sampodobit cun colier
Din ţurţuri cristalini.�Şi foarte fini;
Dar cum obrajii i sau înroşit�Sa învelit,
Aşa în joacă,
Întrun mantou de promoroacă…
Eugen Deutsch
RONDELUL POLITICANULUI MINCINOS
A promis doar bunăstare,
De popor să aibă grijă,
Şia ajuns o biată tijă,
Nefăcând măcar o floare.
Vorba lui, cei ca o schijă,
Ne răneşte şi ne doare,
A promis doar bunăstare,
De popor să aibă grijă.
La alegeri, iar stupoare:
Pe la urne joaco mijă
Şi în salvator serijă,
În Senat deajunge mare...
Promiţând iar bunăstare!
Constantin Profir
POETUL DE DUZINĂ
În legea lui scorneşte versuri,
De bună seamă, când se scoală,
Recomandaten caz de boală,
În insomnii, precum şin stresuri,
El, după cea trecut prin şcoală,
Importă vorbe, schimbă sensuri,
În legea lui scorneşte versuri,
De bună seamă, când se scoală.
Mai facen caz extrem, demersuri,
Ces redactate doar peo coală,
Când ia rămas punguţa goală
Şin drum spre alte universuri...
În legea lui scorneşte versuri.
Aurel Baican
DRAGOSTE (EXAGERAT DE) OARBĂ...
Iubito, santâmplat un lucru rar:
aseară – ai cuvântat ...ca un birjar!
De se va repeta încă o dată,
UNEI ANUMITE DOAMNE
Ai şi card şi fard şi Ford,
Aur, platină, valută...
Toatemi plac şiaş fi deacord,
De nai fi atât de slută!
PĂSTORELBACOVIANĂ
Deatâta vreme văd că plouă,
Cum totuʹi ud, cu apă plin,
Am ontrebare, nu prea nouă:
De ce nu ar ploua ... cu vin?!
Val Andreescu
MULȚUMIREA ȚĂRANILOR
Vedem şi noi la ţară an de an,
Şin Parlament cum câte unul vine
Şi spune cu mândrie căi ţăran...
Probabil... să ne facă de ruşine!
PENTRU PETELE FOŞTILOR
Dear curge şampoane şiroaie,
La astfel de pete, constaţi
Că nui decât... apă de ploaie...
Iar noi nii dorim... curăţaţi!
CĂLDURA DE SUS
De Sus când şi momentul vine,
Neaduc din soare raze, sfinţii
Şi nencălzesc atât de bine...
Încât ne clănţăne şi dinţii!
Gheorghe Bălăceanu
ÎNGRIJORARE
Amanţi ea are doi sau trei
Cacestai obiceiul ei;
Dar ea va şti şi cui să ceară
O pensie alimentară?
ELAN INUTIL
Tentreci în fapte,
Faci tot ceţi cer
Şi de cu noapte
Te scoli... şomer.
APROVIZIONARE
Ca gospodină
Tot vrei să ai...
Cămarai plină ...
De mucegai.
Georgeta Paula Dimitriu
MAM ÎNTÂLNIT CU IARNA LA COPOU
(după I. Minulescu)
Mam întâlnit cu iarna la Copou;
Întârziase şi mia zis: „Pardon,
Dar cum vom merge la Revelion
Mam dichisit codatăi Anul Nou!”
O aşteptasem cun buchet de flori
De… gheaţă ce leam scos de pe un geam
(Era crăpat şi nul mai foloseam!)…
Când ma cuprins în braţe…
Academia Păstorel Academia Păstorel
CRONICA52
prima oară la un turneu de asemenea amploare sa
introdus sistemul prin care fiecare jucător trebuia să intre în
competiţie cu toţi ceilalţi 13, precum şi controlul timpului.
Trebuiau făcute 24 de mutări în două ore iar controlul
timpului era asigurat cu clepsidre. Remizele nu erau luate
în considerare partidele respective trebuind rejucate. Îată
prima parte a clasamentului final cu jucătorii clasaţi pe
primele 6 locuri care au fost răsplătiţi cu sume de bani: 1.
Adolf Anderssen (Prusia) 11 puncte (din 13 posibile) 2.
Louis Paulsen (Confederaţia Germană) 9 p. 3. John Owen
(Marea Britanie) 7p. 4. George Alcock Mac Donel (Marea
Britanie) 7p. 5. Serafino Dubois (Regatul Italiei) 6p. 6.
Wilhelm Steinitz (Imperiul Austriac) 6p.
Premii de frumuseţe
În timpul turneului de la Londra (1862) prezentat mai
sus, Wilhelm Steintz a primit şi premiul de frumuseţe
pentru partida jucată împotriva britanicului Augustus
Mongredien. În continuare reproducem această partidă:
Alb: W. Steinitz Negru: A. Mongredien
1. e4 d5 2. exd5 Dxd5 3. Cc3 Dd8 4. d4 e6 5. Cf3 Cf6 6.
Nd3 Ne7 7. 00 00 8. Ne3 b6 9. Ce5 Nb7 10. f4 Cbd7 11. De2
Cd5 12. Cxd5 exd5 13. Tf3 f5 14. Th3 g6 15. g4 fxg4 16. Txh7
Cxe5 17. fxe5 Rxh7 18. Dxg4 Tg8 19. Dh5+ Rg7 20. Dh6+ Rf7
21. Dh7+ Re6 22. Dh3+ Rf7 23. Tf1+ Re8 24. De6 Tg7 25. Ng5
Dd7 26. Nxg6+ Txg6 27. Dxg6+ Rd8 28. Tf8+ De8 29. Dxe8
mat (10)
Curiozităţi din lum ea şahului.Cea mai scurtă partidă de şah în cadrul unui concurs
oficial de şah sa disputat în anul 1924 la Paris între Gibaud
cu albele şi Lazard. Întâlnirea sa încheiat repede după
efectuarea numai a următoarelor patru mutări: 1. d4 Cf6 2.
Cbd2 e5 3. dxe5 Cg4 4. h3 Ce3 şi albul a cedat. La 5. fxe3
urmează 5...Dh4+ 6.g3 Dxg3 mat.
CRONICA 53
nimeni na reuşit săl dezlege. De atunci nu ma mai
interesat compoziţia şahistă deoarece consideram că este
inutil să compun studii pe care nu le poate rezolva nimeni.”
Studiul este prezentat în continuare:
Jose Raul Capablanca 1908. Albul joacă şi câştigă
Soluţia: 1. Rc4 Ra5 2. Rxc5 Ra6 3. Rxc6 Ra7 (3...Ra5 4.Cc2
Ra4 5. Tb4+Ra5 6. Tb3 ) 4. Cd5 Th2 5. Cc3 f5 6. Tb7+ Ra6
(6... Ra8 7. Te7 Th8 8. Cd5 Tc8+ 9. Rb6 Rb8 10. Cb4 sau 7...Tc2
8. Rb6 Tb2+ 9. Cb5 Txb5+ 10. Rxb5 Rb8 11. Rc4 f4 12. Rd3 şi
albul ia toţi pionii) 7. Tb6+ Ra5 8. Tb5+ Ra6 9. Tb4 Ra7 10.
Cb5+ Rb8 11. Cd6+Ra8 12. Cc4 Ta2 13. Rc7 Ta7+ 14. Rc8 Ta6
15. Tb8+Ra7 16. Tb7+ Ra8 17. Cb6+ Txb6 18. Txb6 Ra7 19.
Tb2 f4 20. Rc7 Ra6 21. Rc6 Ra5 22. Rc5 Ra4 23. Rc4 Ra3 24.
Tg2 f3 25. Txg3 Ra2 26 Rd3 şi albul câştigă
Ulterior recunoscutul compozitor G. Kasparian a
indicat faptul că acest studiu este nerezolvabil din cauza
răspunsului 13...g2 (în loc de 13...Ta7+)
Sa păstrat declaraţia lui Capablanca despre compoziţia
şahistă: „Amatorii mă întreabă adesea dacă este util să
rezolvi probleme? Desigur rezolvarea problemelor
dezvoltă fantezia, dar poziţiile de la care pleacă acestea
sunt aproape întotdeauna artificiale... Rezolvarea studiilor
după părerea mea, reprezintă un antrenament util.
Rezolvând studiile, nu numai că vă exersaţi fantezia dar
ajungeţi în aceleaşi condiţii care guvernează şi jocul
practic.”
Din istoria şahuluiTurneul Internaţional de la Londra (1862)
Un alt turneu internaţional puternic după cel din anul
1851, pe care lam descris întrun număr anterior, sa
desfăşurat în capitala Marii Britanii în anul 1862, cu prilejul
celei de a doua expoziţii mondiale britanice. La
evenimentul şahistic principal au luat parte 14 jucători care
sau întrecut între ei în perioada 1628 iunie 1862. Pentru
partidă disputată în ultima rundă în care învingătorul
turneulu i a rmeanul Aronian a fos t înv ins de
reprezentantul gazdelor Loek van Wely care a utilizat cu
negrele tocmai apărarea olandeză:
Alb: Levon ARONIAN (Armenia) Negru: Loek van
Wely (Olanda)
1.d4 f5 2. Cf3 Cf6 3. Nf4 d6 4. e3 h6 5. h3 g5 6.Nh2 Ng7 7.
Cbd2 00 8. c3 Cc6 9. Nd3 Tb8 10. 00 De8 11. Te1 Dh5 12.
Dc2 g4 13. hxg4 Cxg4 14. Nb5 Rh8 15. Db3 Cd8 16. Ng3 e5
17. dxe5 dxe5 18. Db4 Ce6 19. Tad1 c5 20. Db3 Cc7 21. Ne2
Ne6 22. Nc4 Nd7 23. Ne2 f4 24. exf4 exf4 25. Nh4 Nc6
26.Ne7 Tf7 27. Nc4 Cd5 28. Nh4 Tf5 29. Nd3 Tff8 30. Nb1
Tbe8 31. Txe8 Txe8 32. Ce4 Cde3 33. fxe3 Nxe4 34. Nxe4
Txe4 35. Dxb7 Dg6 36. Td8+ Rh7 37. Dd5 Te6 38. exf4 ( vezi
diagrama) 38…Nd4 + şi albul a cedat (01) Dacă 39. cxd4
Db1+ 40. Ce1Dxe1+ 41. Nxe1 Txe1 mat
Un nou festival şahist la Iaşi
Asociaţia Judeţeană de Şah Iaşi în colaborare cu
Primăria municipiului Iaşi organizează în perioada 10.05.
18.05. 2014 Festivalul Internaţional de Şah „Open Iaşi”
ediţia Ia, festival care îşi propune organizarea celui mai
puternic turneu de şah din România. Festivalul va include
trei turnee: Open A general, sistem elveţian 9 runde, pentru
sportivi legitimaţi la cluburile sportive afiliate Federaţiei
Române de Şah, Open B general sistem eleveţian 9 runde,
pentru juniori sub 12 ani şi Open C concurs şah blitz
deschis participării oricărui sportiv indiferent de vârstă.
Festivalul şahist ieşean va avea loc în incinta Palas Mall, iar
premiile prevăzute a fi acordate învingătorilor sunt foarte
consistente.
Clasamentul celor mai buni şahişti români în anul
2013
Federaţia Română de Şah a lansat recent clasamentul
celor mai buni şahişti români în anul 2013 după cum
uremează: 1. Lupulescu Constantin (C.S. AEM Luxten
Timişoara) 2. Bulmaga Irina (C.S. Politehnica Iaşi) 3.
Nisipeanu DieterLiviu (Clubul de Şah al Municipiului
Baia Mare) 4. LʹAmi Alina (C.S. Politehnica Iaşi) 5. Foişor
CristinaAdela (C.S. AEM Luxten Timişoara) 6.
Nevednichy Vladislav (C.S. AEM Luxten Timişoara) 7.
Peptan CorinaIsabela (C.S.M Bucureşti) 8. Gavrilescu
David (C.S. Şah Club Oltenia Craiova) 9. Deac Bogdan
Daniel (C.S. Şah Club RâmnicuVâlcea) 10. Ognean
MihneaIonuţ (C.S.S. TârguMureş)
M ari m aeştri în arena şahului artisticUn studiu al celui de al treilea campion al lumii Jose
Raul Capablanca.
Cel deal treilea campion de şah al lumii Jose Raul
Capablanca (18881942) a purtat coroana de campion
mondial între anii 1921 şi 1927. În anii tinereţii a fost
pasionat de compoziţia şahistă. Dar în timpul turneului
internaţional de la Moskova (1936) a recunoscut: „Când
eram tânăr am compus un studiu de şah. Era foarte greu şi
A ctualitatea şahistăTurneul TATA STEEL (Wijk aan Zee).
Calendarul competiţiilor şahiste anuale începe
tradiţional cu festivalurile şahiste de la Hastings (Marea
Britanie) şi Wijk aan Zee (Olanda). Dacă turneul de la
Hastings, care are loc deobicei chiar în perioada
revelionului, reprezintă în prezent o palidă umbră a
tradiţiei glorioase trecute, celălalt turneu sponsoriozat de
compania TATA STEEL şi cunoscut începând din anul 2011
sub numele acestei companii continuă să adune şahiştii de
elită ai lumii. În decursul timpului, aproape toţi jucătorii
mari de şah au intrat în competiţie în turneul din acest
micuţ oraş olandez, cu excepţia notabilă a campionilor
mondiali Bobby Fischer şi Vasili Smâslov.
Cea de a 76a ediţie a turneului sa desfăşurat între 10 şi
26 ianuarie 2014. Jucătorii de top participanţi au fost
împărţiţi în două grupe valorice a câte 12 respectiv 14
participanţi şi în paralel sa disputat şi turneul amatorilor.
Iată clasamentul final al primei grupe valorice: 1. Levon
Aronian (Armenia) 8.0 puncte (din 11 posibile), 2. Anish
Giri (Olanda) 6.5 p. 3.Serghei Karjakin (Rusia) 6.5 p. 4.
Fabiano Caruana (Italia) 6.0 p. 5. Dominguez Perez leiner
(Cuba) 6.0 p 6. Wesley So (Filipine) 6.0 p 7. Harikhrishna
Pentala (India) 5.5 p. 8. Loek van Wely (Olanda) 5.0 p. 9.
Nakamura Hikaru (SUA) 5.0 p 10. Boris Gelfand (Rusia) 4.5
p. 11. Richard Rapport (Ungaria) 3.5 p 12. Arkadii
Najditsch (Germania) 3.5 p.
În al doilea turneu valoric pe primele locuri sau situat:
1. Ivan Saric (Croaţia) cu 10 p. (din 13 posibile) 2. Jan
Timman (Olanda) 8.5 p. 3. Baadur Jobava (Georgia) 8.5 p.
Remarcabilă performanţa cunoscutului mare maestru
olandez Jan Timman care la 63 de ani continuă activitatea
competiţională. În continuare prezentăm o interesantă
cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă
CRONICA52
prima oară la un turneu de asemenea amploare sa
introdus sistemul prin care fiecare jucător trebuia să intre în
competiţie cu toţi ceilalţi 13, precum şi controlul timpului.
Trebuiau făcute 24 de mutări în două ore iar controlul
timpului era asigurat cu clepsidre. Remizele nu erau luate
în considerare partidele respective trebuind rejucate. Îată
prima parte a clasamentului final cu jucătorii clasaţi pe
primele 6 locuri care au fost răsplătiţi cu sume de bani: 1.
Adolf Anderssen (Prusia) 11 puncte (din 13 posibile) 2.
Louis Paulsen (Confederaţia Germană) 9 p. 3. John Owen
(Marea Britanie) 7p. 4. George Alcock Mac Donel (Marea
Britanie) 7p. 5. Serafino Dubois (Regatul Italiei) 6p. 6.
Wilhelm Steinitz (Imperiul Austriac) 6p.
Premii de frumuseţe
În timpul turneului de la Londra (1862) prezentat mai
sus, Wilhelm Steintz a primit şi premiul de frumuseţe
pentru partida jucată împotriva britanicului Augustus
Mongredien. În continuare reproducem această partidă:
Alb: W. Steinitz Negru: A. Mongredien
1. e4 d5 2. exd5 Dxd5 3. Cc3 Dd8 4. d4 e6 5. Cf3 Cf6 6.
Nd3 Ne7 7. 00 00 8. Ne3 b6 9. Ce5 Nb7 10. f4 Cbd7 11. De2
Cd5 12. Cxd5 exd5 13. Tf3 f5 14. Th3 g6 15. g4 fxg4 16. Txh7
Cxe5 17. fxe5 Rxh7 18. Dxg4 Tg8 19. Dh5+ Rg7 20. Dh6+ Rf7
21. Dh7+ Re6 22. Dh3+ Rf7 23. Tf1+ Re8 24. De6 Tg7 25. Ng5
Dd7 26. Nxg6+ Txg6 27. Dxg6+ Rd8 28. Tf8+ De8 29. Dxe8
mat (10)
Curiozităţi din lum ea şahului.Cea mai scurtă partidă de şah în cadrul unui concurs
oficial de şah sa disputat în anul 1924 la Paris între Gibaud
cu albele şi Lazard. Întâlnirea sa încheiat repede după
efectuarea numai a următoarelor patru mutări: 1. d4 Cf6 2.
Cbd2 e5 3. dxe5 Cg4 4. h3 Ce3 şi albul a cedat. La 5. fxe3
urmează 5...Dh4+ 6.g3 Dxg3 mat.
CRONICA 53
nimeni na reuşit săl dezlege. De atunci nu ma mai
interesat compoziţia şahistă deoarece consideram că este
inutil să compun studii pe care nu le poate rezolva nimeni.”
Studiul este prezentat în continuare:
Jose Raul Capablanca 1908. Albul joacă şi câştigă
Soluţia: 1. Rc4 Ra5 2. Rxc5 Ra6 3. Rxc6 Ra7 (3...Ra5 4.Cc2
Ra4 5. Tb4+Ra5 6. Tb3 ) 4. Cd5 Th2 5. Cc3 f5 6. Tb7+ Ra6
(6... Ra8 7. Te7 Th8 8. Cd5 Tc8+ 9. Rb6 Rb8 10. Cb4 sau 7...Tc2
8. Rb6 Tb2+ 9. Cb5 Txb5+ 10. Rxb5 Rb8 11. Rc4 f4 12. Rd3 şi
albul ia toţi pionii) 7. Tb6+ Ra5 8. Tb5+ Ra6 9. Tb4 Ra7 10.
Cb5+ Rb8 11. Cd6+Ra8 12. Cc4 Ta2 13. Rc7 Ta7+ 14. Rc8 Ta6
15. Tb8+Ra7 16. Tb7+ Ra8 17. Cb6+ Txb6 18. Txb6 Ra7 19.
Tb2 f4 20. Rc7 Ra6 21. Rc6 Ra5 22. Rc5 Ra4 23. Rc4 Ra3 24.
Tg2 f3 25. Txg3 Ra2 26 Rd3 şi albul câştigă
Ulterior recunoscutul compozitor G. Kasparian a
indicat faptul că acest studiu este nerezolvabil din cauza
răspunsului 13...g2 (în loc de 13...Ta7+)
Sa păstrat declaraţia lui Capablanca despre compoziţia
şahistă: „Amatorii mă întreabă adesea dacă este util să
rezolvi probleme? Desigur rezolvarea problemelor
dezvoltă fantezia, dar poziţiile de la care pleacă acestea
sunt aproape întotdeauna artificiale... Rezolvarea studiilor
după părerea mea, reprezintă un antrenament util.
Rezolvând studiile, nu numai că vă exersaţi fantezia dar
ajungeţi în aceleaşi condiţii care guvernează şi jocul
practic.”
Din istoria şahuluiTurneul Internaţional de la Londra (1862)
Un alt turneu internaţional puternic după cel din anul
1851, pe care lam descris întrun număr anterior, sa
desfăşurat în capitala Marii Britanii în anul 1862, cu prilejul
celei de a doua expoziţii mondiale britanice. La
evenimentul şahistic principal au luat parte 14 jucători care
sau întrecut între ei în perioada 1628 iunie 1862. Pentru
partidă disputată în ultima rundă în care învingătorul
turneulu i a rmeanul Aronian a fos t înv ins de
reprezentantul gazdelor Loek van Wely care a utilizat cu
negrele tocmai apărarea olandeză:
Alb: Levon ARONIAN (Armenia) Negru: Loek van
Wely (Olanda)
1.d4 f5 2. Cf3 Cf6 3. Nf4 d6 4. e3 h6 5. h3 g5 6.Nh2 Ng7 7.
Cbd2 00 8. c3 Cc6 9. Nd3 Tb8 10. 00 De8 11. Te1 Dh5 12.
Dc2 g4 13. hxg4 Cxg4 14. Nb5 Rh8 15. Db3 Cd8 16. Ng3 e5
17. dxe5 dxe5 18. Db4 Ce6 19. Tad1 c5 20. Db3 Cc7 21. Ne2
Ne6 22. Nc4 Nd7 23. Ne2 f4 24. exf4 exf4 25. Nh4 Nc6
26.Ne7 Tf7 27. Nc4 Cd5 28. Nh4 Tf5 29. Nd3 Tff8 30. Nb1
Tbe8 31. Txe8 Txe8 32. Ce4 Cde3 33. fxe3 Nxe4 34. Nxe4
Txe4 35. Dxb7 Dg6 36. Td8+ Rh7 37. Dd5 Te6 38. exf4 ( vezi
diagrama) 38…Nd4 + şi albul a cedat (01) Dacă 39. cxd4
Db1+ 40. Ce1Dxe1+ 41. Nxe1 Txe1 mat
Un nou festival şahist la Iaşi
Asociaţia Judeţeană de Şah Iaşi în colaborare cu
Primăria municipiului Iaşi organizează în perioada 10.05.
18.05. 2014 Festivalul Internaţional de Şah „Open Iaşi”
ediţia Ia, festival care îşi propune organizarea celui mai
puternic turneu de şah din România. Festivalul va include
trei turnee: Open A general, sistem elveţian 9 runde, pentru
sportivi legitimaţi la cluburile sportive afiliate Federaţiei
Române de Şah, Open B general sistem eleveţian 9 runde,
pentru juniori sub 12 ani şi Open C concurs şah blitz
deschis participării oricărui sportiv indiferent de vârstă.
Festivalul şahist ieşean va avea loc în incinta Palas Mall, iar
premiile prevăzute a fi acordate învingătorilor sunt foarte
consistente.
Clasamentul celor mai buni şahişti români în anul
2013
Federaţia Română de Şah a lansat recent clasamentul
celor mai buni şahişti români în anul 2013 după cum
uremează: 1. Lupulescu Constantin (C.S. AEM Luxten
Timişoara) 2. Bulmaga Irina (C.S. Politehnica Iaşi) 3.
Nisipeanu DieterLiviu (Clubul de Şah al Municipiului
Baia Mare) 4. LʹAmi Alina (C.S. Politehnica Iaşi) 5. Foişor
CristinaAdela (C.S. AEM Luxten Timişoara) 6.
Nevednichy Vladislav (C.S. AEM Luxten Timişoara) 7.
Peptan CorinaIsabela (C.S.M Bucureşti) 8. Gavrilescu
David (C.S. Şah Club Oltenia Craiova) 9. Deac Bogdan
Daniel (C.S. Şah Club RâmnicuVâlcea) 10. Ognean
MihneaIonuţ (C.S.S. TârguMureş)
M ari m aeştri în arena şahului artisticUn studiu al celui de al treilea campion al lumii Jose
Raul Capablanca.
Cel deal treilea campion de şah al lumii Jose Raul
Capablanca (18881942) a purtat coroana de campion
mondial între anii 1921 şi 1927. În anii tinereţii a fost
pasionat de compoziţia şahistă. Dar în timpul turneului
internaţional de la Moskova (1936) a recunoscut: „Când
eram tânăr am compus un studiu de şah. Era foarte greu şi
A ctualitatea şahistăTurneul TATA STEEL (Wijk aan Zee).
Calendarul competiţiilor şahiste anuale începe
tradiţional cu festivalurile şahiste de la Hastings (Marea
Britanie) şi Wijk aan Zee (Olanda). Dacă turneul de la
Hastings, care are loc deobicei chiar în perioada
revelionului, reprezintă în prezent o palidă umbră a
tradiţiei glorioase trecute, celălalt turneu sponsoriozat de
compania TATA STEEL şi cunoscut începând din anul 2011
sub numele acestei companii continuă să adune şahiştii de
elită ai lumii. În decursul timpului, aproape toţi jucătorii
mari de şah au intrat în competiţie în turneul din acest
micuţ oraş olandez, cu excepţia notabilă a campionilor
mondiali Bobby Fischer şi Vasili Smâslov.
Cea de a 76a ediţie a turneului sa desfăşurat între 10 şi
26 ianuarie 2014. Jucătorii de top participanţi au fost
împărţiţi în două grupe valorice a câte 12 respectiv 14
participanţi şi în paralel sa disputat şi turneul amatorilor.
Iată clasamentul final al primei grupe valorice: 1. Levon
Aronian (Armenia) 8.0 puncte (din 11 posibile), 2. Anish
Giri (Olanda) 6.5 p. 3.Serghei Karjakin (Rusia) 6.5 p. 4.
Fabiano Caruana (Italia) 6.0 p. 5. Dominguez Perez leiner
(Cuba) 6.0 p 6. Wesley So (Filipine) 6.0 p 7. Harikhrishna
Pentala (India) 5.5 p. 8. Loek van Wely (Olanda) 5.0 p. 9.
Nakamura Hikaru (SUA) 5.0 p 10. Boris Gelfand (Rusia) 4.5
p. 11. Richard Rapport (Ungaria) 3.5 p 12. Arkadii
Najditsch (Germania) 3.5 p.
În al doilea turneu valoric pe primele locuri sau situat:
1. Ivan Saric (Croaţia) cu 10 p. (din 13 posibile) 2. Jan
Timman (Olanda) 8.5 p. 3. Baadur Jobava (Georgia) 8.5 p.
Remarcabilă performanţa cunoscutului mare maestru
olandez Jan Timman care la 63 de ani continuă activitatea
competiţională. În continuare prezentăm o interesantă
cafeneaua şahistă cafeneaua şahistă
CRONICA54 CRONICA 55
, „Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern,
deocamdata blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate... dar în fine poet, poet în puterea cuvântului este
domnul Eminescu”.
Opera lui Mihai Eminescu, în bogăţia ei, poate fi
definită ca fiind cea dintâi treaptă de înălţare a literaturii
române.
Timbrul emisiunii reproduce imaginea unui portret al
poetului aflat în galeria de tablouri a Academiei Române.
Aducem , pe această cale, mulţumirile noastre acestei
instituţii pentru sprijinul documentar acordat, (nota
Romfilatelia).
Date tehnice ale emisiunii:
Data introducerii în circulatie: 15.01.2014
Numar de valori: 1
Dimensiune timbru: 33 x 48 mm
Machetatori: Mihai Vămăşescu Stan Pelteacu
Numar listă: 2010 serie, 2010a colita, 2010b album
filatelic
Tiraj: 19.500 timbre,5.440 in coli32,7.500 minicoli6�Albumul filatelic, realizat intrun tiraj de 360 ex. Este
echipat cu blocul de 4 timbre şi 4 viniete, având aplicată
pe manşetă ştampila prima zi a emisiunii şi semnătura
olografă a lui Eminescu în folio de aur şi cu plicul prima
zi cu ştampila aplicată în clar în folio aur. Ambele
produse sunt numerotate cu negru de la 001 la 360.
Oamenii de rand lasa in urma lor un nume scris pe o
piatra, unii dintre ei pe o carte. De la unii incepe istoria,
cu altii se termina. Cativa, foarte putini, cei alesi, isi urca
numele pe o stea. Romanii au steaua lor si ea se numeste:
Mihai Eminescu, poetul de la a carei nastere aniversam
astazi 15 ianuarie 164 ani. De cativa ani este un crater
pe planeta cea mai apropiata de Soare Mercur care se
numeste: Craterul Eminescu. Institutia abilitata cu
denumirile ceresti a motivat ca sa acordat in cinstea
poetului national al Romaniei....
15 ianuarie – Z iua Culturii NaţionaleM ihai Em inescu - Luceafarul poeziei rom aneşti
ROMFILATELIA aduce un omagiu marelui poet Mihai
Eminescu prin emiterea unei marci postale pe 15 ianuarie
2014 sub genericul :
„... literatura poetica română va incepe secolul al XXlea sub
auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şia gasit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astazi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
veşmântului cugetării româneşti”, spunea Titu Maiorescu
despre LUCEAFARUL poeziei româneşti.
Simbolul naţional al poeziei , Mihai Eminescu a fost al
şaptelea copil al lui Gheorghe şi al Ralucăi Eminovici,
nascut în 1850 la Ipoteşti (Botoşani). Instrcţia şcolară o
începe la National Hauptschule din Cernăuţi şi o continuă
la K.K. Ober Gymnazium din aceiaşi localitate. Paralel cu
şcolarizarea, Mihai Eminescu este un pasionat spectator al
reprezentaţiilor de teatru ale trupei Fani Tardini –
Vlădicescu.
La vârsta de 15 ani este custode al bibliotecii lui Aron
Pumnul, iar studiile le continuă în particular. În 1866
debutează cu elegia „La mormântul lui Aron Pumnul”. În
acelaşi an devine colaborator al revistei „Familia”, apărută
sub îngrijirea lui Iosif Vulcan, unde publică prima poezie
„Deaş avea” semnată cu noul nume literar Mihai
Eminescu. Colaborarea cu această revistă durează până în
1869.
Fire permanent în mişcare, marele poet este prezent ca
sufleur, copist, actor ocazional în trupele teatrale ale lui
Iorgu Caragiale şi Mihai Pascaly. Studiile incomplete îi
conferă doar un statut de „student extraordinar” al
Facultaţii de Filosofie din Viena unde îşi însuşeşte o bogată
cultură enciclopedică.
Anii 18701871 reprezintă debutul în publicistică
literară şi politică. Începe să colaboreze la „Convorbiri
literare” unde i se publică poezia „Venere şi Madonă”” (15
aprilie 1870), urmată de „Epigonii” şi basmul „Făt –
Frumos din lacrimă”.
Junimiştii sunt puternic impresionaţi de talentul lui
Eminescu, iar Titu Maiorescu scrie, vizionar, în 15 mai 1871
In fig. 1 şi 2 sunt redate colita danteletă şi setul de trei
piese (coliţă, bloc de 6 timbre + 3 viniete şi plicul prima zi
a emisiunii �
M icii v iitori filatelisti ieseni
La Scoala Gimnaziala “Alexandru Vlahuta” din
cartierul Dacia un pasionat al filateliei sia propus sa
realizeze un vis mai vechi. Acela de a initia si dezvolta
pasiunea de colectionare de marci postale in randul
elevilor. Regretul lui era cu atat mai mare cu cat isi amintea
ca o incercare asemanatoare esuase cu doi ani in urma.
Atunci sa orientat spre nepotelul lui, Andrei, caruia dorea
sai lase mostenire intreaga colectie de timbre adunate deo
viata. Dar Andrei dupa cateva incercari entuziaste de asi
organiza o colectie a abandonat ideea in favoarea
calculatorului si a informaticii. Mai mult, de doi ani a
emigrat in Franta impreuna cu parintii, iar modesta
colectie a « donato » verisoarei sale, Eliza. Speranta a
incoltit din nou in sufletul bunicului filatelist. Poate de data
asta va reusi sa sadeasca samanta pasiunii pentru timbre
in inima nepoatei, posesoare a cateva clasoare de timbre. S
a sfatuit si cu colegii de la Asociatia Filatelica Moldova. A
gasit prilejul de a participa la o actiune a Postei Romane in «
Toamna filatelica ieseana » unde au participat si elevi (vezi
articolul din nr 910, sept.oct.2013 al revistei Cronica). Aici
la standul de la Palatul Culturii a venit si Eliza cu familia si
prietena sa Miruna.
Se pare ca din acest moment lucrurile sau derulat mai
organizat si datorita faptului ca a gasit deschidere la
doamna profesor Gabriela Maxim si la conducerea scolii,
doamna director, prof. Mirela Marin de la Scoala,
Alexandru Vlahuta, unde invata nepotica ElizaMirela
Bristan in clasa IIa A. Deci sia propus sa actioneze printr
o prezentare filatelica in fata clasei. Legat de acest moment
vreau sa prezint cateva impresii ale doamnei profesor,
citez: » Atentia copiilor a fost imediat captata de
prezentarea dlui Corneliu Bristan, care a facut o
incursiune in tainele filateliei, povestindule despre
aparitia primului timbru, despre instrumentele utilizare de
filatelisti, lea povestit despre cele mai valoroase timbre, ia
instruit cu felul in care trebuie pastrate si aranjate timbrele
in colectie, totul culminand cu prezentarea clasoarelor
personale.
Momentul cel mai atractiv a fost atunci cand lea oferit
copiilor , timbre cadou din colectia personala. Pentru unii
copii acest gest a insemnat foarte mult, fiind poate pentru
prima data cand au tinut in mana un timbru. Speram ca
acest moment sa fie un prim pas in descoperirea unor
pasiuni care sa nu fie legate de computer, care sa ii ajute sa
socializeze mai mult, care sa le dezvolte cunostintele, sa
dezvolte comunicarea si creativitatea. »
Am prins curaj si la rugamintea dnei profesor Maxim
am coborat pe scara varstei intro clasa pregatitoare, CP A
(copii de 56 ani) din aceeasi scoala. Aici dna profesor
Diana Anton a fost foarte incantata de gestul meu si mia
trimis impresia ei . « A fost o experienta deosebita atat
pentru copii, cat si pentru mine. Cred ca prezenta dvs. in
randul celor mici a starnit curiozitatea acestora, iar faptul
ca ati adus cate ceva din colectia dvs. a constituit elementul
de maxim interes. La aceasta varsta, copii sunt atrasi de
colectii de obiecte din universul lor, dar si timbrele pot
deveni parte integranta a acestuia. Cred ca toti copii au fost
impresionati, iar curiozitatea lor va fi mai bine satisfacuta
la o alta vizita dea dvs. printre ei, cu informatii cel putin la
fel de interesante ca si cele dezvaluite la prima intalnire. Va
multumim pentru amabiliate.... » .
Sper sami pot organiza astfel timpul incat sa repet
intalnirile cu copiii si sa organizam impreuna cu
conducerea scolii un « Cerc filatelic » cu activitate
organizata si coordonata de Asociatia filatelica Moldova
din Iasi. Sper sa reusim sa atragem tinerii spre aceasta
nobila si instructiva pasiune , asa cum remarca chiar dna
profesor Maxim Gabriela. Domnia sa, impreuna cu dna
profesor Diana Anton a imortalizat momentul in cateva
poze pe care le prezentam mai jos.
Sa fie intrun ceas bun pentru filatelia ieseana !
filatelica
pagini realizate de Corneliu BRISTAN
filatelica
CRONICA54 CRONICA 55
, „Cu totul deosebit în felul său, om al timpului modern,
deocamdata blazat în cuget, iubitor de antiteze cam
exagerate... dar în fine poet, poet în puterea cuvântului este
domnul Eminescu”.
Opera lui Mihai Eminescu, în bogăţia ei, poate fi
definită ca fiind cea dintâi treaptă de înălţare a literaturii
române.
Timbrul emisiunii reproduce imaginea unui portret al
poetului aflat în galeria de tablouri a Academiei Române.
Aducem , pe această cale, mulţumirile noastre acestei
instituţii pentru sprijinul documentar acordat, (nota
Romfilatelia).
Date tehnice ale emisiunii:
Data introducerii în circulatie: 15.01.2014
Numar de valori: 1
Dimensiune timbru: 33 x 48 mm
Machetatori: Mihai Vămăşescu Stan Pelteacu
Numar listă: 2010 serie, 2010a colita, 2010b album
filatelic
Tiraj: 19.500 timbre,5.440 in coli32,7.500 minicoli6�Albumul filatelic, realizat intrun tiraj de 360 ex. Este
echipat cu blocul de 4 timbre şi 4 viniete, având aplicată
pe manşetă ştampila prima zi a emisiunii şi semnătura
olografă a lui Eminescu în folio de aur şi cu plicul prima
zi cu ştampila aplicată în clar în folio aur. Ambele
produse sunt numerotate cu negru de la 001 la 360.
Oamenii de rand lasa in urma lor un nume scris pe o
piatra, unii dintre ei pe o carte. De la unii incepe istoria,
cu altii se termina. Cativa, foarte putini, cei alesi, isi urca
numele pe o stea. Romanii au steaua lor si ea se numeste:
Mihai Eminescu, poetul de la a carei nastere aniversam
astazi 15 ianuarie 164 ani. De cativa ani este un crater
pe planeta cea mai apropiata de Soare Mercur care se
numeste: Craterul Eminescu. Institutia abilitata cu
denumirile ceresti a motivat ca sa acordat in cinstea
poetului national al Romaniei....
15 ianuarie – Z iua Culturii NaţionaleM ihai Em inescu - Luceafarul poeziei rom aneşti
ROMFILATELIA aduce un omagiu marelui poet Mihai
Eminescu prin emiterea unei marci postale pe 15 ianuarie
2014 sub genericul :
„... literatura poetica română va incepe secolul al XXlea sub
auspiciile geniului lui şi forma limbii naţionale, care şia gasit în
poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astazi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a
veşmântului cugetării româneşti”, spunea Titu Maiorescu
despre LUCEAFARUL poeziei româneşti.
Simbolul naţional al poeziei , Mihai Eminescu a fost al
şaptelea copil al lui Gheorghe şi al Ralucăi Eminovici,
nascut în 1850 la Ipoteşti (Botoşani). Instrcţia şcolară o
începe la National Hauptschule din Cernăuţi şi o continuă
la K.K. Ober Gymnazium din aceiaşi localitate. Paralel cu
şcolarizarea, Mihai Eminescu este un pasionat spectator al
reprezentaţiilor de teatru ale trupei Fani Tardini –
Vlădicescu.
La vârsta de 15 ani este custode al bibliotecii lui Aron
Pumnul, iar studiile le continuă în particular. În 1866
debutează cu elegia „La mormântul lui Aron Pumnul”. În
acelaşi an devine colaborator al revistei „Familia”, apărută
sub îngrijirea lui Iosif Vulcan, unde publică prima poezie
„Deaş avea” semnată cu noul nume literar Mihai
Eminescu. Colaborarea cu această revistă durează până în
1869.
Fire permanent în mişcare, marele poet este prezent ca
sufleur, copist, actor ocazional în trupele teatrale ale lui
Iorgu Caragiale şi Mihai Pascaly. Studiile incomplete îi
conferă doar un statut de „student extraordinar” al
Facultaţii de Filosofie din Viena unde îşi însuşeşte o bogată
cultură enciclopedică.
Anii 18701871 reprezintă debutul în publicistică
literară şi politică. Începe să colaboreze la „Convorbiri
literare” unde i se publică poezia „Venere şi Madonă”” (15
aprilie 1870), urmată de „Epigonii” şi basmul „Făt –
Frumos din lacrimă”.
Junimiştii sunt puternic impresionaţi de talentul lui
Eminescu, iar Titu Maiorescu scrie, vizionar, în 15 mai 1871
In fig. 1 şi 2 sunt redate colita danteletă şi setul de trei
piese (coliţă, bloc de 6 timbre + 3 viniete şi plicul prima zi
a emisiunii �
M icii v iitori filatelisti ieseni
La Scoala Gimnaziala “Alexandru Vlahuta” din
cartierul Dacia un pasionat al filateliei sia propus sa
realizeze un vis mai vechi. Acela de a initia si dezvolta
pasiunea de colectionare de marci postale in randul
elevilor. Regretul lui era cu atat mai mare cu cat isi amintea
ca o incercare asemanatoare esuase cu doi ani in urma.
Atunci sa orientat spre nepotelul lui, Andrei, caruia dorea
sai lase mostenire intreaga colectie de timbre adunate deo
viata. Dar Andrei dupa cateva incercari entuziaste de asi
organiza o colectie a abandonat ideea in favoarea
calculatorului si a informaticii. Mai mult, de doi ani a
emigrat in Franta impreuna cu parintii, iar modesta
colectie a « donato » verisoarei sale, Eliza. Speranta a
incoltit din nou in sufletul bunicului filatelist. Poate de data
asta va reusi sa sadeasca samanta pasiunii pentru timbre
in inima nepoatei, posesoare a cateva clasoare de timbre. S
a sfatuit si cu colegii de la Asociatia Filatelica Moldova. A
gasit prilejul de a participa la o actiune a Postei Romane in «
Toamna filatelica ieseana » unde au participat si elevi (vezi
articolul din nr 910, sept.oct.2013 al revistei Cronica). Aici
la standul de la Palatul Culturii a venit si Eliza cu familia si
prietena sa Miruna.
Se pare ca din acest moment lucrurile sau derulat mai
organizat si datorita faptului ca a gasit deschidere la
doamna profesor Gabriela Maxim si la conducerea scolii,
doamna director, prof. Mirela Marin de la Scoala,
Alexandru Vlahuta, unde invata nepotica ElizaMirela
Bristan in clasa IIa A. Deci sia propus sa actioneze printr
o prezentare filatelica in fata clasei. Legat de acest moment
vreau sa prezint cateva impresii ale doamnei profesor,
citez: » Atentia copiilor a fost imediat captata de
prezentarea dlui Corneliu Bristan, care a facut o
incursiune in tainele filateliei, povestindule despre
aparitia primului timbru, despre instrumentele utilizare de
filatelisti, lea povestit despre cele mai valoroase timbre, ia
instruit cu felul in care trebuie pastrate si aranjate timbrele
in colectie, totul culminand cu prezentarea clasoarelor
personale.
Momentul cel mai atractiv a fost atunci cand lea oferit
copiilor , timbre cadou din colectia personala. Pentru unii
copii acest gest a insemnat foarte mult, fiind poate pentru
prima data cand au tinut in mana un timbru. Speram ca
acest moment sa fie un prim pas in descoperirea unor
pasiuni care sa nu fie legate de computer, care sa ii ajute sa
socializeze mai mult, care sa le dezvolte cunostintele, sa
dezvolte comunicarea si creativitatea. »
Am prins curaj si la rugamintea dnei profesor Maxim
am coborat pe scara varstei intro clasa pregatitoare, CP A
(copii de 56 ani) din aceeasi scoala. Aici dna profesor
Diana Anton a fost foarte incantata de gestul meu si mia
trimis impresia ei . « A fost o experienta deosebita atat
pentru copii, cat si pentru mine. Cred ca prezenta dvs. in
randul celor mici a starnit curiozitatea acestora, iar faptul
ca ati adus cate ceva din colectia dvs. a constituit elementul
de maxim interes. La aceasta varsta, copii sunt atrasi de
colectii de obiecte din universul lor, dar si timbrele pot
deveni parte integranta a acestuia. Cred ca toti copii au fost
impresionati, iar curiozitatea lor va fi mai bine satisfacuta
la o alta vizita dea dvs. printre ei, cu informatii cel putin la
fel de interesante ca si cele dezvaluite la prima intalnire. Va
multumim pentru amabiliate.... » .
Sper sami pot organiza astfel timpul incat sa repet
intalnirile cu copiii si sa organizam impreuna cu
conducerea scolii un « Cerc filatelic » cu activitate
organizata si coordonata de Asociatia filatelica Moldova
din Iasi. Sper sa reusim sa atragem tinerii spre aceasta
nobila si instructiva pasiune , asa cum remarca chiar dna
profesor Maxim Gabriela. Domnia sa, impreuna cu dna
profesor Diana Anton a imortalizat momentul in cateva
poze pe care le prezentam mai jos.
Sa fie intrun ceas bun pentru filatelia ieseana !
filatelica
pagini realizate de Corneliu BRISTAN
filatelica
CRONICA56 CRONICA 57
firii. Survolăm Marea Andaman şimi trece prin minte că
ori nam fost eu atent la notaţii, ori zburăm în zigzaguri şi
curbe. Dar marea asta chiar există, din copilărie ştiam de
cele cinci insule ale arhipelagului Andaman care a dat
numele întinderii de apă ce depăşeşte de aproape patru ori
suprafaţa scumpei mele patrii, numai că nu prea înţeleg eu
criteriul după care ne sunt indicate culoarele de zbor. Cînd
eram copii, vorbeam ca de o taină de arhipelagurile
Andamar şi Nicobar care nouă ne evocau mai degrabă
nume de sfinţi, decît teritorii federale de prin India.
Oricum, se face ora unu, lăsăm Bangkokul în dreapta şi
constat că mai avem o oră de zbor pînă la destinaţie. Am
străbătut 9422 de kilometri de la Paris. Ce reconfortant e
faptul că, deşi mă aflu în plină Asie (aşa vine vorba,
deoarece mă aflu doar în văzduhul ei), mă raportez mereu
la oraşul cu care sunt cel mai familiarizat, care mie cel mai
drag şi în care miaş fi dorit să trăiesc (Iaşiul nu se pune, că
aici mam născut şi am fost obligat sămi duc viaţa; în plus,
nul cunosc atît de bine cum cunosc Parisul şi nici nul
iubesc la fel de mult pe cît iubesc Oraşul Luminilor)! În
sfîrşit, suntem anunţaţi că ne pregătim de aterizare.
Aeroportul fostei capitale a Vietnamului de Sud ne
aşteaptă. În vremea copilăriei mele, acest minunat oraş, cel
mai mare din ţară, se numea Saigon, astăzi, după ce
Vietnamul sa comunizat, el a fost rebotezat, cu ostentaţia
pe care comuniştii o manifestă oriunde în lume şi oricînd,
Ho Şi Min, după numele liderului roşu. Cred că am aterizat
pe aeroportul Tan Son Nhat, cîndva unul din cele mai
aglomerate aeroporturi ale lumii, astăzi purtînd încă urme
ale războiului şi fiind destul de militarizat : trupe în
uniforme militare ce păzesc pistele (mai ales pe cele
internaţionale!), ziduri zdravene din beton rezistent chiar
şi la atacuri de artilerie, sîrmă ghimpată, ofiţeri în civil pe
carei miroşi de la o poştă... Dar, de ce să mint?, sunt
bucuros că am ajuns cu bine, deşi ne aşteaptă o lungă haltă
de şase ore în aeroport, pentru a prinde legătura pe o cursă
internă cu capitala de azi a ţării, oraşul Hanoi. Însă despre
adevărata sosire la destinaţie vom „vorbi” în capitolul
următor! Aşadar, se impune eternul final „va urma”!
că, probabil, cunosc deja drumul! 7500 de kilometri
parcurşi din capitala Franţei. Ne apropiem de Golful
Bengal, ceea cemi aminteşte o reclamă de pe la un circ, din
vremea îndepărtatei mele copilării (afurisită memorie,
ţările lumii, capitalele lor, munţi şi văi, mări şi oceane,
lacuri, fluvii, rîuri şi pîraie nu putea reţine, sa oprit la
miştocăreala circului!) : „intră, lume, şi gineşte, că afarʹ nu
se găseşte, vin să vezi menajeria ca săţi crească bucuria :
maimuţa mambulu, broasca rococo, crocodilul jaguar,
costă numai un biştar, hai, lume, giniţi vă rog cimpanzeul
inorog, femeia careanghiţit calul şia rămas coada afară,
nu mănîncă, nu grăieşte, numai zboară şi citeşte, elefantul
cu trompan ghips şi cu ghete văxuite scoală morţii din
morminte, hai, lume, hai şi vezi menajeria, prezintă un
sortiment variat de animale, plus personalul circului, , hai,
lume, giniţi vă rog, cei afară nui nimic, înăuntrui un pitic
în fular şi cu jachetă pentru şoareci face chetă, haide intră şi
priveşte porcul ce se bărbiereşte, marele scamator Scalfare
ce langhesuială mare te lasă fără parale săltînd loz din
buzunare, faraoanca din poveste, jumate femeie, jumate
peşte, în apă trăieşte dă numa din deşte, spune mamă
spune tată, naţi văzuto niciodată, are solzi, nare osînză,
învelită numan pînză, şii adusă cu mari sacrificii tocmai
din golful Bengalului...” Dumnezeule, ce învălmăşeală de
tîmpenii notezi întro astfel de interminabilă şi plictisitoare
călătorie! În sfîrşit, un semn care întrerupe monotonia
zborului : se anunţă noi turbulenţe şi urcăm la 11887 metri
altitudine. Firar mama lor de turbulenţe, nu ne lasă nici o
clipă de linişte şi miau alungat din memorie reclamele
şoltice ale circului!
Cam aşa sa scurs duminica mea, una din puţinele
duminici în care nu prea am fost cu picioarele pe pămînt, ci,
mai degrabă, cu capul în nori. Dar oare nu sînt de cînd mă
ştiu cu capul în nori, de vreme ce scriu poezie?!
Luni 29 noiembrie. Ora 0, 10. Deasupra Golfului
Bengal. 8300 de kilometri parcurşi de la Paris. Nam ce nota
altceva şi nici nu prea am chef de citit. Turbulenţe continue,
suntem înconjuraţi de fulgere, o mare de fulgere sub noi,
avionul se zdruncină, de parcă ar rula pe şoselele patriei,
nu prin văzduhul fără gropi al universului. Fără gropi,
poate, dar cu goluri în mod sigur, că prea ne scutură
invenţia fraţilor Wright! Nu prea am mai fost atent, dar
cred că deja am „ieşit” din golful Bengal (pe la Bassein?) şi
ne aflăm pe undeva prin spaţiul aerian al ţării numite
Myanmar, adică fosta Birmanie. Se pregăteşte un răsărit ca
n basme, deja în stînga mea cerul a luat foc, toate nuanţele
de roşu, de la carmin la purpuriu, şiau dat întîlnire să
întîmpine noua zi, albastrul zenitului se decolorează spre
linia orizontului unde e bleusîngeriu. Lăsăm Yangon
(adică fosta capitală Rangoon) în stînga, întro mare sură de
nori, o pată purpurie (ca un crater în plină ebuliţie, ca un lac
vulcanic în plină efervescenţă) se pregăteşte de
expansiune, adică vrea săşi azvîrle incandescenţa asupra
de ce, versurile geniale din Scrisoarea I : „Timpul mort şi
ntinde trupul şi devine vecinicie / Căci nimic nu se întîmplă
în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul
tace, / Căci în sine împăcată reîncepeterna pace...” Într
adevăr, cei mai mulţi dintre pasageri par împăcaţi cu ei
înşişi şi cu alcoolul care lea servit drept „leac de frică”! Mie
numi arde nici de mîncare, nici de băutură şi, oricum,
băuturile mele nu conţin nici un dram de alcool. Am atins
1054 de kilometri pe oră şi survolăm India. O ţară
fascinantă, pe care, din păcate, nam văzuto. În avion se
stîrneşte o geană de lumină, parcă se desluşeşte o discretă
rumoare şi apoi, minune, lumea începe să mişte : gazdele,
cu adevărat amabile, ne hrănesc a doua oară. Ne umplem
burţile şi între timp lăsăm Delhi în stînga, iar Karachi în
dreapta. Astai afară! În avion, în dreapta mea se află Toni,
iar în dreapta lui un vietnamez stabilit în Germania, care se
întoarce pentru puţin timp acasă, pentru un scurt concediu.
Cel puţin, aşa mia spus. Matei Gavril e pe acelaşi rînd, însă
în extrema dreaptă (locul 32K), în timp ce eu sunt în
extrema stîngă (32A). Evident, nu e vorba de eşichierul
politic! Cu germana aproximativă pe care o ştiu eu, cu
melodioasa lui limbă maternă pe care o ştie el, vietnamezul
germanizat îmi dă primele lecţii de limbă viet. Danke, în
limba lui Ho Şi Min se spune Kap ău. Guten Tag se zice ciao
(a dracului chestie : asemenea vestitului personaj al lui
Molière care făcea proză fără să ştie, eu ştiam limba viet
fără să ştiu co ştiu!). Deci, în Italia, oamenii se salută întro
limbă asiatică! Şi să mai afirme cineva că nu e adevărată
zicerea paremiologică „omul, cît trăieşte, învaţă.”! La
mulţumiri, un om civilizat răspunde „cu plăcere!”. Aşadar,
„coon (nazal) ti!”. Ca să nu am necazuri umblînd fleaura
prin republica sudest asiatică, trebuie să le spun oamenilor
care mar legitima : „To la uăi tui si”, adică Ich bin
Schriftsteller deşi multor piţifelnici, nevolnici, zavistnici,
invidioşi lear plăcea să contrazică aserţiunea mea, care pe
limba din eterna şi fascinanta Românie ar însemna „sunt
scriitor”. De ore întregi zburăm la 11277 de metri
altitudine. O fi obosit şeful de echipaj deatîta manşă şi de
atîtea aparate de bord carei solicită atenţia, o fi cuplat
avionul pe „pilot automat” şi ori trage un pui de somn, ori
joacă o partidă de table cu copilotul, la un dolar linia, doi
dolari marţul. Ca să nu se plictisească, bieţii de ei, mai ales
Duminică, 28 noiembrie. Doamne, obositoare
călătorie! Şi cu un foarte curios itinerar, cel puţin pentru
mine şi pentru bruma de cunoştinţe pe care le am din
domeniul geografiei. Cu adevărat, întortocheate sunt căile
aeriene ale Domnului! Din plictiseală, încercînd să mîn
timpul din urmă, privesc pe monitor etapele zborului
nostru. Mai învăţ şi eu puţină geografie, că nu strică, mai
ales că pe vremea şcolii eram bun prieten cu volumele
rufoase din „colecţia 15 lei”, nu stăteam cu burta pe cartea
de geografie ca să învăţ cei cu lumea asta. E ora 19,30 şi am
parcurs 3735 de kilometri de la Paris. Vremea trece greu,
nimeni nu vorbeşte, nimeni nu mişcă, e o atmosferă ireală
aproape, călătorii care au mai rămas treji cred că sunt
destul de încordaţi. Celor care sau matrafoxat ori au
adormit nici nu le mai pasă de turbulenţe, de goluri de aer,
de givraj şi alte chestii de astea bune de speriat copiii
moderni ori călătorii de pe liniile aeriene transcontinentale.
Trebuie să ai nervii tari, ca să poţi dormi în avion. Eu nu
reuşesc să dorm mai mult de trei ceasuri nici măcar atunci
cînd sunt în patul meu! Şi, pe cuvînt, am un pat cu adevărat
regesc... Survolăm Krasnovodsk. Al naibii să fiu, dacă
ştiam de existenţa acestui oraş! Deaş fi fost ceva mai
înaintat întrale geografiei, aş fi ştiut că e un port la Marea
Caspică şi deci ne aflăm deasupra teritoriului Turkmeniei.
Depăşim viteza de 1000 de kilometri pe oră. Trecem de
Aşgabad şi ne îndreptăm spre Duşanbe. Ei, nu sunt chiar
atît de neştiutor, capitalele republicilor sovietice leam
învăţat la şcoală şimi amintesc de R. S. S. Tadjikă.
Aeronava, un Boeing 777, cred, e scufundată în ceruri, în
linişte şi întuneric. Vremea parcă se naşte acum în jurul
meu. Lăsăm Kabulul în stînga (de unde aveam să ştiu în
noaptea aceea, învăluit în tihna avionului ce survola
Afganistanul, că peste cîţiva ani fiul meu avea să lupte în
Kabul?!) şi despicăm cerul spre noi orizonturi. Probabil,
unul din membrii echipajului navigant, în cabină (despre
care aud de la cei ces în duşmănie cu limba română că sar
numi „cockpit”!), notează grijuliu : „Ora 22 (chiar aşa : oare
ce oră folosesc piloţii : ora deacasă, ora de la destinaţie sau
ora fusului orar în care se află avionul?); altitudine – 11277
m.; viteză – 1033 km / h.; temperatură externă – 52 grade
Celsius sub zero”. Adică un frig de crapă pietrele cerului, aş
traduce eu notaţia aviatorului. Şi aş adăuga : 6050 de km
parcurşi de la Paris. La viteza cu care zburăm, dacă nu
notezi la iuţeală distanţa parcursă, aceasta devine întro
clipită caducă. Întro astfel de atmosferă cosmogonică, ai
senzaţia că lumea se naşte atunci, o dată cu zborul tău. Cred
că am mai făcut această remarcă. Îmi vin în minte, nu ştiu
Valeriu STANCU
Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniVII – Punct de reper, Parisul
gîndul şi lumeagîndul şi lumea
CRONICA56 CRONICA 57
firii. Survolăm Marea Andaman şimi trece prin minte că
ori nam fost eu atent la notaţii, ori zburăm în zigzaguri şi
curbe. Dar marea asta chiar există, din copilărie ştiam de
cele cinci insule ale arhipelagului Andaman care a dat
numele întinderii de apă ce depăşeşte de aproape patru ori
suprafaţa scumpei mele patrii, numai că nu prea înţeleg eu
criteriul după care ne sunt indicate culoarele de zbor. Cînd
eram copii, vorbeam ca de o taină de arhipelagurile
Andamar şi Nicobar care nouă ne evocau mai degrabă
nume de sfinţi, decît teritorii federale de prin India.
Oricum, se face ora unu, lăsăm Bangkokul în dreapta şi
constat că mai avem o oră de zbor pînă la destinaţie. Am
străbătut 9422 de kilometri de la Paris. Ce reconfortant e
faptul că, deşi mă aflu în plină Asie (aşa vine vorba,
deoarece mă aflu doar în văzduhul ei), mă raportez mereu
la oraşul cu care sunt cel mai familiarizat, care mie cel mai
drag şi în care miaş fi dorit să trăiesc (Iaşiul nu se pune, că
aici mam născut şi am fost obligat sămi duc viaţa; în plus,
nul cunosc atît de bine cum cunosc Parisul şi nici nul
iubesc la fel de mult pe cît iubesc Oraşul Luminilor)! În
sfîrşit, suntem anunţaţi că ne pregătim de aterizare.
Aeroportul fostei capitale a Vietnamului de Sud ne
aşteaptă. În vremea copilăriei mele, acest minunat oraş, cel
mai mare din ţară, se numea Saigon, astăzi, după ce
Vietnamul sa comunizat, el a fost rebotezat, cu ostentaţia
pe care comuniştii o manifestă oriunde în lume şi oricînd,
Ho Şi Min, după numele liderului roşu. Cred că am aterizat
pe aeroportul Tan Son Nhat, cîndva unul din cele mai
aglomerate aeroporturi ale lumii, astăzi purtînd încă urme
ale războiului şi fiind destul de militarizat : trupe în
uniforme militare ce păzesc pistele (mai ales pe cele
internaţionale!), ziduri zdravene din beton rezistent chiar
şi la atacuri de artilerie, sîrmă ghimpată, ofiţeri în civil pe
carei miroşi de la o poştă... Dar, de ce să mint?, sunt
bucuros că am ajuns cu bine, deşi ne aşteaptă o lungă haltă
de şase ore în aeroport, pentru a prinde legătura pe o cursă
internă cu capitala de azi a ţării, oraşul Hanoi. Însă despre
adevărata sosire la destinaţie vom „vorbi” în capitolul
următor! Aşadar, se impune eternul final „va urma”!
că, probabil, cunosc deja drumul! 7500 de kilometri
parcurşi din capitala Franţei. Ne apropiem de Golful
Bengal, ceea cemi aminteşte o reclamă de pe la un circ, din
vremea îndepărtatei mele copilării (afurisită memorie,
ţările lumii, capitalele lor, munţi şi văi, mări şi oceane,
lacuri, fluvii, rîuri şi pîraie nu putea reţine, sa oprit la
miştocăreala circului!) : „intră, lume, şi gineşte, că afarʹ nu
se găseşte, vin să vezi menajeria ca săţi crească bucuria :
maimuţa mambulu, broasca rococo, crocodilul jaguar,
costă numai un biştar, hai, lume, giniţi vă rog cimpanzeul
inorog, femeia careanghiţit calul şia rămas coada afară,
nu mănîncă, nu grăieşte, numai zboară şi citeşte, elefantul
cu trompan ghips şi cu ghete văxuite scoală morţii din
morminte, hai, lume, hai şi vezi menajeria, prezintă un
sortiment variat de animale, plus personalul circului, , hai,
lume, giniţi vă rog, cei afară nui nimic, înăuntrui un pitic
în fular şi cu jachetă pentru şoareci face chetă, haide intră şi
priveşte porcul ce se bărbiereşte, marele scamator Scalfare
ce langhesuială mare te lasă fără parale săltînd loz din
buzunare, faraoanca din poveste, jumate femeie, jumate
peşte, în apă trăieşte dă numa din deşte, spune mamă
spune tată, naţi văzuto niciodată, are solzi, nare osînză,
învelită numan pînză, şii adusă cu mari sacrificii tocmai
din golful Bengalului...” Dumnezeule, ce învălmăşeală de
tîmpenii notezi întro astfel de interminabilă şi plictisitoare
călătorie! În sfîrşit, un semn care întrerupe monotonia
zborului : se anunţă noi turbulenţe şi urcăm la 11887 metri
altitudine. Firar mama lor de turbulenţe, nu ne lasă nici o
clipă de linişte şi miau alungat din memorie reclamele
şoltice ale circului!
Cam aşa sa scurs duminica mea, una din puţinele
duminici în care nu prea am fost cu picioarele pe pămînt, ci,
mai degrabă, cu capul în nori. Dar oare nu sînt de cînd mă
ştiu cu capul în nori, de vreme ce scriu poezie?!
Luni 29 noiembrie. Ora 0, 10. Deasupra Golfului
Bengal. 8300 de kilometri parcurşi de la Paris. Nam ce nota
altceva şi nici nu prea am chef de citit. Turbulenţe continue,
suntem înconjuraţi de fulgere, o mare de fulgere sub noi,
avionul se zdruncină, de parcă ar rula pe şoselele patriei,
nu prin văzduhul fără gropi al universului. Fără gropi,
poate, dar cu goluri în mod sigur, că prea ne scutură
invenţia fraţilor Wright! Nu prea am mai fost atent, dar
cred că deja am „ieşit” din golful Bengal (pe la Bassein?) şi
ne aflăm pe undeva prin spaţiul aerian al ţării numite
Myanmar, adică fosta Birmanie. Se pregăteşte un răsărit ca
n basme, deja în stînga mea cerul a luat foc, toate nuanţele
de roşu, de la carmin la purpuriu, şiau dat întîlnire să
întîmpine noua zi, albastrul zenitului se decolorează spre
linia orizontului unde e bleusîngeriu. Lăsăm Yangon
(adică fosta capitală Rangoon) în stînga, întro mare sură de
nori, o pată purpurie (ca un crater în plină ebuliţie, ca un lac
vulcanic în plină efervescenţă) se pregăteşte de
expansiune, adică vrea săşi azvîrle incandescenţa asupra
de ce, versurile geniale din Scrisoarea I : „Timpul mort şi
ntinde trupul şi devine vecinicie / Căci nimic nu se întîmplă
în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul
tace, / Căci în sine împăcată reîncepeterna pace...” Într
adevăr, cei mai mulţi dintre pasageri par împăcaţi cu ei
înşişi şi cu alcoolul care lea servit drept „leac de frică”! Mie
numi arde nici de mîncare, nici de băutură şi, oricum,
băuturile mele nu conţin nici un dram de alcool. Am atins
1054 de kilometri pe oră şi survolăm India. O ţară
fascinantă, pe care, din păcate, nam văzuto. În avion se
stîrneşte o geană de lumină, parcă se desluşeşte o discretă
rumoare şi apoi, minune, lumea începe să mişte : gazdele,
cu adevărat amabile, ne hrănesc a doua oară. Ne umplem
burţile şi între timp lăsăm Delhi în stînga, iar Karachi în
dreapta. Astai afară! În avion, în dreapta mea se află Toni,
iar în dreapta lui un vietnamez stabilit în Germania, care se
întoarce pentru puţin timp acasă, pentru un scurt concediu.
Cel puţin, aşa mia spus. Matei Gavril e pe acelaşi rînd, însă
în extrema dreaptă (locul 32K), în timp ce eu sunt în
extrema stîngă (32A). Evident, nu e vorba de eşichierul
politic! Cu germana aproximativă pe care o ştiu eu, cu
melodioasa lui limbă maternă pe care o ştie el, vietnamezul
germanizat îmi dă primele lecţii de limbă viet. Danke, în
limba lui Ho Şi Min se spune Kap ău. Guten Tag se zice ciao
(a dracului chestie : asemenea vestitului personaj al lui
Molière care făcea proză fără să ştie, eu ştiam limba viet
fără să ştiu co ştiu!). Deci, în Italia, oamenii se salută întro
limbă asiatică! Şi să mai afirme cineva că nu e adevărată
zicerea paremiologică „omul, cît trăieşte, învaţă.”! La
mulţumiri, un om civilizat răspunde „cu plăcere!”. Aşadar,
„coon (nazal) ti!”. Ca să nu am necazuri umblînd fleaura
prin republica sudest asiatică, trebuie să le spun oamenilor
care mar legitima : „To la uăi tui si”, adică Ich bin
Schriftsteller deşi multor piţifelnici, nevolnici, zavistnici,
invidioşi lear plăcea să contrazică aserţiunea mea, care pe
limba din eterna şi fascinanta Românie ar însemna „sunt
scriitor”. De ore întregi zburăm la 11277 de metri
altitudine. O fi obosit şeful de echipaj deatîta manşă şi de
atîtea aparate de bord carei solicită atenţia, o fi cuplat
avionul pe „pilot automat” şi ori trage un pui de somn, ori
joacă o partidă de table cu copilotul, la un dolar linia, doi
dolari marţul. Ca să nu se plictisească, bieţii de ei, mai ales
Duminică, 28 noiembrie. Doamne, obositoare
călătorie! Şi cu un foarte curios itinerar, cel puţin pentru
mine şi pentru bruma de cunoştinţe pe care le am din
domeniul geografiei. Cu adevărat, întortocheate sunt căile
aeriene ale Domnului! Din plictiseală, încercînd să mîn
timpul din urmă, privesc pe monitor etapele zborului
nostru. Mai învăţ şi eu puţină geografie, că nu strică, mai
ales că pe vremea şcolii eram bun prieten cu volumele
rufoase din „colecţia 15 lei”, nu stăteam cu burta pe cartea
de geografie ca să învăţ cei cu lumea asta. E ora 19,30 şi am
parcurs 3735 de kilometri de la Paris. Vremea trece greu,
nimeni nu vorbeşte, nimeni nu mişcă, e o atmosferă ireală
aproape, călătorii care au mai rămas treji cred că sunt
destul de încordaţi. Celor care sau matrafoxat ori au
adormit nici nu le mai pasă de turbulenţe, de goluri de aer,
de givraj şi alte chestii de astea bune de speriat copiii
moderni ori călătorii de pe liniile aeriene transcontinentale.
Trebuie să ai nervii tari, ca să poţi dormi în avion. Eu nu
reuşesc să dorm mai mult de trei ceasuri nici măcar atunci
cînd sunt în patul meu! Şi, pe cuvînt, am un pat cu adevărat
regesc... Survolăm Krasnovodsk. Al naibii să fiu, dacă
ştiam de existenţa acestui oraş! Deaş fi fost ceva mai
înaintat întrale geografiei, aş fi ştiut că e un port la Marea
Caspică şi deci ne aflăm deasupra teritoriului Turkmeniei.
Depăşim viteza de 1000 de kilometri pe oră. Trecem de
Aşgabad şi ne îndreptăm spre Duşanbe. Ei, nu sunt chiar
atît de neştiutor, capitalele republicilor sovietice leam
învăţat la şcoală şimi amintesc de R. S. S. Tadjikă.
Aeronava, un Boeing 777, cred, e scufundată în ceruri, în
linişte şi întuneric. Vremea parcă se naşte acum în jurul
meu. Lăsăm Kabulul în stînga (de unde aveam să ştiu în
noaptea aceea, învăluit în tihna avionului ce survola
Afganistanul, că peste cîţiva ani fiul meu avea să lupte în
Kabul?!) şi despicăm cerul spre noi orizonturi. Probabil,
unul din membrii echipajului navigant, în cabină (despre
care aud de la cei ces în duşmănie cu limba română că sar
numi „cockpit”!), notează grijuliu : „Ora 22 (chiar aşa : oare
ce oră folosesc piloţii : ora deacasă, ora de la destinaţie sau
ora fusului orar în care se află avionul?); altitudine – 11277
m.; viteză – 1033 km / h.; temperatură externă – 52 grade
Celsius sub zero”. Adică un frig de crapă pietrele cerului, aş
traduce eu notaţia aviatorului. Şi aş adăuga : 6050 de km
parcurşi de la Paris. La viteza cu care zburăm, dacă nu
notezi la iuţeală distanţa parcursă, aceasta devine întro
clipită caducă. Întro astfel de atmosferă cosmogonică, ai
senzaţia că lumea se naşte atunci, o dată cu zborul tău. Cred
că am mai făcut această remarcă. Îmi vin în minte, nu ştiu
Valeriu STANCU
Poveşti despre temple, pagode, zîne şi dragoniVII – Punct de reper, Parisul
gîndul şi lumeagîndul şi lumea
CRONICA58 CRONICA 59
corvoada călătoriei a contat, ci şi experienţe mitologice sau contemplative. Pentru europeni însă abia în secolele XVIXVII începe epoca marilor descoperiri, atît în privinţa antichităţii bucolice, cît şi în privinţa „bunului sălbatic”. În orice caz, reprezentările realului prin călătorii au avut mereu ceva de spectacol (cum a sintetizat inspirat ciclul său cinematografic Ioan Grigorescu, Spectacolul lumii, nu fără trimitere la vechile atlase marinăreşti Theatrum Orbis Terrarum).
Definind persoane aflate în călătorie, popoare (nomade), păsări (migratoare), cuvîntul nostru călător are şi sensul figurat de nestatornic, pasager; sa format din latinescul callis, care definea o traiectorie, o fîşie pietruită ori bătătorită, pe care să circule oameni, vehicule, animale. Cuvîntul drum, provenit din slavonăbulgară (dτumu) are frazeologii diferite pe terenul limbii române. Spunem din caleafară, a socoti cu cale, mai cu cale, calentoarsă, ce mai caleavalea, dar: a bate drumurile, a rămîne pe drumuri, a aduna de pe drumuri, aşi face drum, aşi da drumul (a coborî, a se avînta, a se destăinui). Echivalente rămîn însă frazeologiile a se pune în calea cuiva, a sta cuiva în drum, deşi prima implică acţiune, iar a doua constată o stare de fapt. (Destinul meu a suportat din plin ambele ipostaze din partea amicilor şi a colaboratorilor.)
Echivalente sunt însă şi urările de bine: Cale bună! Drum bun!, pe care nişte puţine inimi bune mi leau făcut, cu toată convingerea, cînd mam pornit, cu o sănătate cam şubredă, spre Spania unde sunt castele „cu ziduri şi crenele”.
Pe marginea scrierilor din tinereţe ale lui Goethe, Andrei Pleşu vorbea despre meritul gîndirii artistice, proprie unui creator, despre certe competenţe în privinţa concretului şi misteriosului, prin intuirea „nimbului cosmologic” al lucrurilor, îmbogăţindune astfel existenţa cu înţelegerea vieţii trecutului şi devenirii lumii… În timp ce R. Girard, în Minciună romantică şi adevăr romantic făcea o savantă demonstraţie a principiului psihologic triangular, sub influenţa căruia intră perceperea noului întro călătorie… Sa conturat astfel ideea că o comparaţie între culturi, pe care o sugerează mereu călătoria poate fi considerată de ştiinţă o „eroare”, dar pentru poezie rămîne o „metaforă”. Pe cînd filosofia vorbeşte de Mâya, pornind de la imagini şi glosînd pe marginea temei că în conştiinţa călătorului nu se mai face o diferenţă netă între ceea ce vede şi ceea ce există de fapt. Cu alte cuvinte, pot apărea „pseudoevenimente”, prevăzute sau imaginate, a căror raportare cu realul să se impună interesului public. D. Booratino analiza excelent în Image felul cum se eclipsa realitatea pentru spectatorii primelor filme ale fraţilor Lumière, iar Mircea Eliade ne prevenea în Symbolism religieux et agressivité (în privinţa mesajului Bhagavad Gita) asupra pericolului de idolatrizare a istoriei, optînd pentru compensare prin istoriografie şi investigaţie psihologică a miturilor.
Mitul lui Columb, descoperitorul Lumii Noi (deşi el a crezut pînă la moarte că a descoperit Indiile), cu ajutorul „regilor catolici” Ferdinand şi Isabella, poate fi perceput şi prin contemplarea la Madrid a Monumentului à Colomb, în stil neogotic, construit între 18811885 de sculptorii Jeronimo Siñol şi Arturo Melida. Are forma unui piedestal alungit şi avîntat, pe care se situează statuia propriuzisă, sculptată în marmură albă, cu înălţimea de 3 m. este o viziune asemănătoare cu cea a lui El Greco cînd la pictat pe Sf. Bernardin (halucinantul tablou, luminat disproporţionat, în căutarea verticalităţii spirituale şi renunţînd la mitrele episcopale de Sienna, Ferrara şi Urbino poate fi admirat în Atelierul amenajat de Marchizul de la VegaInclan, întrun mic palat din Toledo, care a aparţinut mai întîi trezorierului regal Samuel Levy şi apoi ducesei de Argona) (va urma).
numai a răsfoi pagini de istorie; întrucît Toledo, oraşul lui El Greco, nu este un capitol, ci Istoria însăşi a idiosincraziilor spaniole. (Tineri izraelieni care vizitează sinagoga „Samuel Levy” sau Muzeul Sefardi îşi leagă, ca o pelerină, pe umeri drapelul cu dungi albalbastre şi stea, în amintirea expulzării din 1492.) Cum este, dimpotrivă, Barcelona, cu toate ambiţiile ei nonspaniole, o celebritate a vitalităţii şi convivialităţii spaniole, probate de generaţii, prin Barul La Marsella, cu Plaça del Sol şi Plaça Reial, cu Café Zürich sau sala de dans La Paloma, pe muzică „mambo” sau de grupuri „electro”. Dar şi mai celebră prin „vitalitatea” arhitecturii ei „lʹavant garde”, care, iată, în 2004 şia pus amprenta nu numai pe cea mai veche piaţă a oraşului (din 1848), printrun acoperiş spectaculos, cu ondulaţiuni de mozaic, evocînd fructe şi legume, dar şi pe Turnul Agbar al lui Jean Nouvel, pe care catalanii îl numesc deja „noul far”. Ca şi pe neasemuita, la modul absolut şi pentru eternitate, Sagrada Familia, începută în 1882, după planurile genialului Antoni Gaudi (m. 1926), în ultimii ani construcţia nemaivăzută fiind intonată „la două voci”. Un arhitect japonez şia pierdut casa şi naţia, familia şi masa (a lucrat mulţi ani gratuit), doar ca să fie acceptată în Spania patima lui de a contribui la sinteza cu geniul vizionar al arhitectului catalan Gaudi, unul dintre maeştrii universali ai modernismului.
Pentru mine, mai presus de orice Gaudi este creatorul goticului mediteranean. De aceea cred, de pildă, că în acea întreagă zi de noiembrie 2013 petrecută la Zaragoza, cetate modestă în comparaţie cu Toledo sau Barcelona, sa amestecat misterul zodiilor. Podul vechi, pe care se plimbase cîndva contele Potocki, întîlninduşi Țiganul, personajul care ia bulversat toată construcţia narativă, este prezidat de patru leiparalei; Zodia Leului este şi a mea, prin naştere; nar fi cu totul surprinzător ca şi Țiganul african cu umbrelele lui pliante să se fi născut în aceeaşi zodie, dat fiind manifestarea lui autoritară, hotărîtă, generoasă şi vivace. După cum contele Potocki însuşi e posibil săşi fi avut zodiacul în Leu, dat fiind spiritul lui pătrunzător, care sa impus prin curajul opiniilor susţinute în timpul cînd Polonia era sfîşiată de trei imperii, rămînînd totodată tolerant şi binevoitor, un prototip polonez al Marelui Magnat. Castelul Potocki se află în apropierea graniţei sudice a Poloniei (Przemyśl), care cîndva era graniţă cu România. Se întinde, ca în basme, pe multe hectare, are un muzeu celebru de caleşti istorice, poate fi vizitat cu încîntare şi cu benefice repercusiuni în gîndirea românească actuală despre Polonia. După cel de Al Doilea război mondial, Polonia populară na reuşit, timp de o jumătate de secol, să exproprieze domeniul privat al magnaţilor Potocki, pînă ce sau lehămetesit şi ruşii de „neputinţele tovarăşilor de drum polonezi” şi nau mai insistat…
Să mai amintesc de „Poarta leilor” de la Catedrala din Toledo, care adăposteşte atîta fast, atîta bogăţie şi atîta istorie sau de alte reprezentări ale leilor, care par a obseda spiritul hispanic? Nu, mai bine mă întorc la titlu, amintind că vechiul cuvînt englezesc travel (voiaj) avea la origine acelaşi sens cu italianul travaglio şi francezul travail, adică referitor la muncă, ocupaţie, îndeletnicire şi pare derivat dintrun cuvînt din latina populară sau romana vulgară trepalium, adică instrument de tortură cu trei ţepuşe. Din toate acestea ar reieşi că pentru traveling a rămas sensul că a voiaja sau a drumeţi este un lucru greu, laborios, obositor. Dar care merită efortul şi sacrificiul, dat fiind „mirajul misterelor”.
Din cele mai vechi timpuri sa călătorit pentru negoţ, pentru „lîna de aur” sau pentru aşi face o idee (theoria) despre alte ţări; sau pentru a vedea cu ochii proprii Afrodita lui Praxiteles, Zeus al lui Fidias şi alte minuni ale lumii… Aşadar, nu numai
gîndul şi lumeagîndul şi lumea
comerţul lor „en detail”, pe cînd negrii noştri cerşesc şi, destul de rar, mai cîntă, dar nu frumoasele manele.
Aşadar, la sfîrşitul anului 2013, întro zi ploioasă, personajul cheie al Manuscrisului… vindea la Zaragoza umbrele pliante, iar turiştii se îngrămădeau în jurul lui. Cînd am ajuns şi eu sub cei doi lei făloşi, Țiganul nu mai avea decît 34 umbrele negre, din multitudinea pestriţă care înveselise peisajul. Probabil săşi fi făcut efectul gluga mea plouată, oricum cu personajul te puteai înţelege în franceză, mai curînd a acţionat însă schimbul de priviri decît schimbul de cuvinte… Vînzătorul a luato brusc la fugă, de parcă ar fi vrut să epateze toată Zaragoza cu lungimea neobişnuită a picioarelor lui în blugi, pe cînd noi ne deplasam pe picioare… oricum, mai balcanice şi cu paşi măsuraţi. Din nori se ivea timid soarele, pentru ca în scurt timp să ne cufunde în griurile caracteristice anotimpului, şi aşa, în lumina aceea schimbătoare (trebuie să ţineţi cont însă de calitatea mediteraneană a luminii) a reapărut de neunde personajul Picioroangele, înmînîndumi victorios o umbreluţă pliantă în carouri albastre (zîmbetul acela cu dinţii albi ai africanilor victorioşi mia adus în memorie tabloul Cabeza de gitano al lui Salvator Dali). Cum nici această umbrelă propusă de Cabeza de gitano nu „rima” cu tonurile de verde ale garderobei mele „pentru Spania”, nici nam mai desfăcuto, dar gestul negustorului tuciuriu mă obliga totuşi so cumpăr (acasă un cadou pentru cine so nimeri), aşa că iam dat o bancnotă de 10 euro. Dar navea rest, prin urmare şi fără vreo prevenire şia reînceput salturile de cangur pe o străduţă laterală. Pe moment mam gîndit că urmaşul personajului din Manuscrisul… nu se dezice de însuşirile strămoşeşti binecunoscute ale „rasei indiene” de prin părţile noastre. Daʹ de unde! Fiind de „rasă africană” a reapărut cu salturi la fel de ameţitoare, ca sămi înmîneze rest. Şi cum trebuia să se aplece pînă la palma mea, părea cămi face el mie o pomană… �
Nu mia convenit, mai ales că punînd mărunţişul în portofel, după ce Gitano dispăruse din vedere, am constatat cămi lăsase umbrela „neasortată” cu trei euro. Fără nici o tocmeală şi spre oarecare invidie a călătoarelorcompatrioate, care plătiseră pe umbrelele lor 57 euro. „Rasa africană” sa dovedit superioară „rasei indiene”, prilej pentru mine de a actualiza raţiunea de a fi a descendenţilor personajului Țiganul din Manuscrisul găsit la Zaragoza, mai ales în oraşul spaniol carel fascinase odinioară pe neobositul călător polonez cu policromia ocrului cărămizilor şi cu griul suprafeţelor de granit.
Omul care a călătorit şi a văzut multe se cheamă căi „umblat”, şi se crede că a înţeles diverse aspecte ale lumii. (Ceea ce poate stîrni şi invidie, vezi sentimentul cuprins în zicala noastră autohtonă „Călătorie sprîncenată!”) Cunoaştere înseamnă stăpînire a misterelor lumii prin aşazisa putere a minţii, pe cînd viaţa fără mister, adică fără secrete care trebuie descifrate nui decît un deşert. Tainele divulgate (nu mă refer la scandaluri gen PepeOana sau BiancaVictorCristea, presupunînd ruperea măştilor, pentru ca în spatele binelui să apară răul şi urîtul iar în spatele răului – binele şi frumosul. Sau invers.) devin misterul celor care voiajează şi mai ales al celor cărora Arta le aduce aminte pretutindeni de mister.
Dea lungul secolelor, erudiţi sau artişti au depus eforturi pentru a găsi cheia misterului unor oraşe spaniole pluriseculare, ca acelea enumerate mai sus, fiecare în parte şi la modul diferit fiind un „carrefour” de rase sau un creuzet de idei creatoare de cultură. Sunt sigură însă că fiecare din oraşele vizitate de mine în noiembrie 2013 şiau păstrat cu gelozie cel puţin un ultim secret, nescris în vreo carte, un soi de hermetism care se dezvăluie numai unei experienţe individuale. Căci, de pildă, a te bucura de Toledo, de fantasmagoricul oraş spaniol Toledo, nu înseamnă
« Şi eu am fost la Zaragoza » sar fi putut intitula acest eseu în continuarea celui publicat în „Cronica”, luna noiembrie 2013, caremi anunţa plecarea (prin Premio Travel) pe urmele Manuscrisului găsit la Zaragoza.
La faţa locului însă doar în glumă miaş fi putut propune să descopăr, întro singură zi, urme ale călătorului polonez din secolul Luminilor… Sau măcar vreun spaniol care să fi auzit de el sau săi fi citit scrierile. Unicul ţel posibil de atins, în acea zi ploioasă (cu o zi înainte pista de aterizare de la Barcelona era quasiinundată) dar nu friguroasă era sămi întipăresc pe retină siluetele catedralelor din Aragon, cu cele şase dioceze ale sale: BarbastroManzon, Huesca, Jaca, Tarazona, TeruelAlbaracion şi Zaragoza.
Catedralele sunt pretutindeni simboluri eficace ale prezenţei lui Cristos pe pămîntul oamenilor, în serviciul tuturor creştinilor, sin exception, cele mai elocvente fiind, fără tăgadă, cele din peninsula Iberică, din motive istorice cunoscute. Era noiembrie şi pe 22 ale lunii, La Iglesia con todos al servicio de todos celebrează una dintre fiestas muy populares: Santa Cecilia, patrona de los muzicos et jueves. (Martirajul acestei celebre venerate ale Bisericii de la Roma a avut loc, probablemente, în timpul pontificatului papei Urban I, 222230; moaştele Sfintei, descoperite în anul 882, au fost duse la Trastevera, catolicii trnsformîndo pe Santa Cecilia întrun sublim exemplu de credinţă, devoţiune şi generozitate, iar muzicienii o consideră Patrona celestial del alma que era la tierra ausia a Dios cantar.)
Pe cel mai vechi pod al oraşului Zaragoza, care păstrează de pe vremea lui Jan Potocki, la ambele capete, impunătorii patru lei din fontă, cocoţaţi pe coloane înalte, renovarea din 2012 adăugase nişte balcoane în semicerc, menite să cuprindă simultan turişti din 56 autobuze, ascultînd peroraţiile ghizilor respectivi, care în limbi europene sau noneuropene clasează monumente, enumeră istorici, arheologi, filosofi, arhitecţi, capete încoronate, încercînd uneori şi descifrarea palimpsestelor unor civilizaţii sau găsirea unei chei pentru misterul oraşelor multiseculare.
Pe sub gluga mea verde, de stofă bine umezită de „mocăniţa carpatină”, contemplam în balconul („românesc”) şirul de poduri adăugate de două secole pînă în zarea posomorîtă pe care se profila o Roată „mai mare decît cea vieneză”, ne încredinţa ghidul, unde urma, conform itinerarului stabilit, să ne veselim tot restul zilei. De nar fi fost ploaie… Încăpăţînarea ei nea schimbat planificarea, ghidul nostru – un foarte simpatic compatriot din Târgu Mureş, grafician de profesie, licenţiat în limba portugheză şi alte specializări turistice – găsindune un ţel… mai apetisant: o trattoria unde urma să ne delectăm cu faimoasa Paella, reţetă originară spaniolă, care amestecă orez, mazăre, peşte, pui, creveţi, ceapă, ardei roşii, ciuperci, midii. Şi, pe cînd gîndeam că paella este de preferat rotirii în văzduh ploios (dar dacă se strică mecanismul?), şi că pe podul acela se încheia întîlnirea mea cu Jan Potocki, care, cu siguranţă, se plimbase pe acel pod, căci unde altundeva la Zaragoza? Pe cînd medita romanul lui… ei bine, îl zăresc la capătul podului, chiar sub cei doi leiparalei, pe cine credeţi? Țiganul din Manuscrisul găsit la Zaragoza.
În treacăt fie spus, nigerieni, somalezi, congolezi, angolezi, botswanezi sau ce vor mai fi fost – populează pieţele centrale din toate oraşele spaniole pe care leam vizitat: Barcelona, Girona, Zaragoza, Toledo, Madrid, Valencia, Figueres. Etalînduşi
Natalia CANTEMIR
Travel şi A Traveller
CRONICA58 CRONICA 59
corvoada călătoriei a contat, ci şi experienţe mitologice sau contemplative. Pentru europeni însă abia în secolele XVIXVII începe epoca marilor descoperiri, atît în privinţa antichităţii bucolice, cît şi în privinţa „bunului sălbatic”. În orice caz, reprezentările realului prin călătorii au avut mereu ceva de spectacol (cum a sintetizat inspirat ciclul său cinematografic Ioan Grigorescu, Spectacolul lumii, nu fără trimitere la vechile atlase marinăreşti Theatrum Orbis Terrarum).
Definind persoane aflate în călătorie, popoare (nomade), păsări (migratoare), cuvîntul nostru călător are şi sensul figurat de nestatornic, pasager; sa format din latinescul callis, care definea o traiectorie, o fîşie pietruită ori bătătorită, pe care să circule oameni, vehicule, animale. Cuvîntul drum, provenit din slavonăbulgară (dτumu) are frazeologii diferite pe terenul limbii române. Spunem din caleafară, a socoti cu cale, mai cu cale, calentoarsă, ce mai caleavalea, dar: a bate drumurile, a rămîne pe drumuri, a aduna de pe drumuri, aşi face drum, aşi da drumul (a coborî, a se avînta, a se destăinui). Echivalente rămîn însă frazeologiile a se pune în calea cuiva, a sta cuiva în drum, deşi prima implică acţiune, iar a doua constată o stare de fapt. (Destinul meu a suportat din plin ambele ipostaze din partea amicilor şi a colaboratorilor.)
Echivalente sunt însă şi urările de bine: Cale bună! Drum bun!, pe care nişte puţine inimi bune mi leau făcut, cu toată convingerea, cînd mam pornit, cu o sănătate cam şubredă, spre Spania unde sunt castele „cu ziduri şi crenele”.
Pe marginea scrierilor din tinereţe ale lui Goethe, Andrei Pleşu vorbea despre meritul gîndirii artistice, proprie unui creator, despre certe competenţe în privinţa concretului şi misteriosului, prin intuirea „nimbului cosmologic” al lucrurilor, îmbogăţindune astfel existenţa cu înţelegerea vieţii trecutului şi devenirii lumii… În timp ce R. Girard, în Minciună romantică şi adevăr romantic făcea o savantă demonstraţie a principiului psihologic triangular, sub influenţa căruia intră perceperea noului întro călătorie… Sa conturat astfel ideea că o comparaţie între culturi, pe care o sugerează mereu călătoria poate fi considerată de ştiinţă o „eroare”, dar pentru poezie rămîne o „metaforă”. Pe cînd filosofia vorbeşte de Mâya, pornind de la imagini şi glosînd pe marginea temei că în conştiinţa călătorului nu se mai face o diferenţă netă între ceea ce vede şi ceea ce există de fapt. Cu alte cuvinte, pot apărea „pseudoevenimente”, prevăzute sau imaginate, a căror raportare cu realul să se impună interesului public. D. Booratino analiza excelent în Image felul cum se eclipsa realitatea pentru spectatorii primelor filme ale fraţilor Lumière, iar Mircea Eliade ne prevenea în Symbolism religieux et agressivité (în privinţa mesajului Bhagavad Gita) asupra pericolului de idolatrizare a istoriei, optînd pentru compensare prin istoriografie şi investigaţie psihologică a miturilor.
Mitul lui Columb, descoperitorul Lumii Noi (deşi el a crezut pînă la moarte că a descoperit Indiile), cu ajutorul „regilor catolici” Ferdinand şi Isabella, poate fi perceput şi prin contemplarea la Madrid a Monumentului à Colomb, în stil neogotic, construit între 18811885 de sculptorii Jeronimo Siñol şi Arturo Melida. Are forma unui piedestal alungit şi avîntat, pe care se situează statuia propriuzisă, sculptată în marmură albă, cu înălţimea de 3 m. este o viziune asemănătoare cu cea a lui El Greco cînd la pictat pe Sf. Bernardin (halucinantul tablou, luminat disproporţionat, în căutarea verticalităţii spirituale şi renunţînd la mitrele episcopale de Sienna, Ferrara şi Urbino poate fi admirat în Atelierul amenajat de Marchizul de la VegaInclan, întrun mic palat din Toledo, care a aparţinut mai întîi trezorierului regal Samuel Levy şi apoi ducesei de Argona) (va urma).
numai a răsfoi pagini de istorie; întrucît Toledo, oraşul lui El Greco, nu este un capitol, ci Istoria însăşi a idiosincraziilor spaniole. (Tineri izraelieni care vizitează sinagoga „Samuel Levy” sau Muzeul Sefardi îşi leagă, ca o pelerină, pe umeri drapelul cu dungi albalbastre şi stea, în amintirea expulzării din 1492.) Cum este, dimpotrivă, Barcelona, cu toate ambiţiile ei nonspaniole, o celebritate a vitalităţii şi convivialităţii spaniole, probate de generaţii, prin Barul La Marsella, cu Plaça del Sol şi Plaça Reial, cu Café Zürich sau sala de dans La Paloma, pe muzică „mambo” sau de grupuri „electro”. Dar şi mai celebră prin „vitalitatea” arhitecturii ei „lʹavant garde”, care, iată, în 2004 şia pus amprenta nu numai pe cea mai veche piaţă a oraşului (din 1848), printrun acoperiş spectaculos, cu ondulaţiuni de mozaic, evocînd fructe şi legume, dar şi pe Turnul Agbar al lui Jean Nouvel, pe care catalanii îl numesc deja „noul far”. Ca şi pe neasemuita, la modul absolut şi pentru eternitate, Sagrada Familia, începută în 1882, după planurile genialului Antoni Gaudi (m. 1926), în ultimii ani construcţia nemaivăzută fiind intonată „la două voci”. Un arhitect japonez şia pierdut casa şi naţia, familia şi masa (a lucrat mulţi ani gratuit), doar ca să fie acceptată în Spania patima lui de a contribui la sinteza cu geniul vizionar al arhitectului catalan Gaudi, unul dintre maeştrii universali ai modernismului.
Pentru mine, mai presus de orice Gaudi este creatorul goticului mediteranean. De aceea cred, de pildă, că în acea întreagă zi de noiembrie 2013 petrecută la Zaragoza, cetate modestă în comparaţie cu Toledo sau Barcelona, sa amestecat misterul zodiilor. Podul vechi, pe care se plimbase cîndva contele Potocki, întîlninduşi Țiganul, personajul care ia bulversat toată construcţia narativă, este prezidat de patru leiparalei; Zodia Leului este şi a mea, prin naştere; nar fi cu totul surprinzător ca şi Țiganul african cu umbrelele lui pliante să se fi născut în aceeaşi zodie, dat fiind manifestarea lui autoritară, hotărîtă, generoasă şi vivace. După cum contele Potocki însuşi e posibil săşi fi avut zodiacul în Leu, dat fiind spiritul lui pătrunzător, care sa impus prin curajul opiniilor susţinute în timpul cînd Polonia era sfîşiată de trei imperii, rămînînd totodată tolerant şi binevoitor, un prototip polonez al Marelui Magnat. Castelul Potocki se află în apropierea graniţei sudice a Poloniei (Przemyśl), care cîndva era graniţă cu România. Se întinde, ca în basme, pe multe hectare, are un muzeu celebru de caleşti istorice, poate fi vizitat cu încîntare şi cu benefice repercusiuni în gîndirea românească actuală despre Polonia. După cel de Al Doilea război mondial, Polonia populară na reuşit, timp de o jumătate de secol, să exproprieze domeniul privat al magnaţilor Potocki, pînă ce sau lehămetesit şi ruşii de „neputinţele tovarăşilor de drum polonezi” şi nau mai insistat…
Să mai amintesc de „Poarta leilor” de la Catedrala din Toledo, care adăposteşte atîta fast, atîta bogăţie şi atîta istorie sau de alte reprezentări ale leilor, care par a obseda spiritul hispanic? Nu, mai bine mă întorc la titlu, amintind că vechiul cuvînt englezesc travel (voiaj) avea la origine acelaşi sens cu italianul travaglio şi francezul travail, adică referitor la muncă, ocupaţie, îndeletnicire şi pare derivat dintrun cuvînt din latina populară sau romana vulgară trepalium, adică instrument de tortură cu trei ţepuşe. Din toate acestea ar reieşi că pentru traveling a rămas sensul că a voiaja sau a drumeţi este un lucru greu, laborios, obositor. Dar care merită efortul şi sacrificiul, dat fiind „mirajul misterelor”.
Din cele mai vechi timpuri sa călătorit pentru negoţ, pentru „lîna de aur” sau pentru aşi face o idee (theoria) despre alte ţări; sau pentru a vedea cu ochii proprii Afrodita lui Praxiteles, Zeus al lui Fidias şi alte minuni ale lumii… Aşadar, nu numai
gîndul şi lumeagîndul şi lumea
comerţul lor „en detail”, pe cînd negrii noştri cerşesc şi, destul de rar, mai cîntă, dar nu frumoasele manele.
Aşadar, la sfîrşitul anului 2013, întro zi ploioasă, personajul cheie al Manuscrisului… vindea la Zaragoza umbrele pliante, iar turiştii se îngrămădeau în jurul lui. Cînd am ajuns şi eu sub cei doi lei făloşi, Țiganul nu mai avea decît 34 umbrele negre, din multitudinea pestriţă care înveselise peisajul. Probabil săşi fi făcut efectul gluga mea plouată, oricum cu personajul te puteai înţelege în franceză, mai curînd a acţionat însă schimbul de priviri decît schimbul de cuvinte… Vînzătorul a luato brusc la fugă, de parcă ar fi vrut să epateze toată Zaragoza cu lungimea neobişnuită a picioarelor lui în blugi, pe cînd noi ne deplasam pe picioare… oricum, mai balcanice şi cu paşi măsuraţi. Din nori se ivea timid soarele, pentru ca în scurt timp să ne cufunde în griurile caracteristice anotimpului, şi aşa, în lumina aceea schimbătoare (trebuie să ţineţi cont însă de calitatea mediteraneană a luminii) a reapărut de neunde personajul Picioroangele, înmînîndumi victorios o umbreluţă pliantă în carouri albastre (zîmbetul acela cu dinţii albi ai africanilor victorioşi mia adus în memorie tabloul Cabeza de gitano al lui Salvator Dali). Cum nici această umbrelă propusă de Cabeza de gitano nu „rima” cu tonurile de verde ale garderobei mele „pentru Spania”, nici nam mai desfăcuto, dar gestul negustorului tuciuriu mă obliga totuşi so cumpăr (acasă un cadou pentru cine so nimeri), aşa că iam dat o bancnotă de 10 euro. Dar navea rest, prin urmare şi fără vreo prevenire şia reînceput salturile de cangur pe o străduţă laterală. Pe moment mam gîndit că urmaşul personajului din Manuscrisul… nu se dezice de însuşirile strămoşeşti binecunoscute ale „rasei indiene” de prin părţile noastre. Daʹ de unde! Fiind de „rasă africană” a reapărut cu salturi la fel de ameţitoare, ca sămi înmîneze rest. Şi cum trebuia să se aplece pînă la palma mea, părea cămi face el mie o pomană… �
Nu mia convenit, mai ales că punînd mărunţişul în portofel, după ce Gitano dispăruse din vedere, am constatat cămi lăsase umbrela „neasortată” cu trei euro. Fără nici o tocmeală şi spre oarecare invidie a călătoarelorcompatrioate, care plătiseră pe umbrelele lor 57 euro. „Rasa africană” sa dovedit superioară „rasei indiene”, prilej pentru mine de a actualiza raţiunea de a fi a descendenţilor personajului Țiganul din Manuscrisul găsit la Zaragoza, mai ales în oraşul spaniol carel fascinase odinioară pe neobositul călător polonez cu policromia ocrului cărămizilor şi cu griul suprafeţelor de granit.
Omul care a călătorit şi a văzut multe se cheamă căi „umblat”, şi se crede că a înţeles diverse aspecte ale lumii. (Ceea ce poate stîrni şi invidie, vezi sentimentul cuprins în zicala noastră autohtonă „Călătorie sprîncenată!”) Cunoaştere înseamnă stăpînire a misterelor lumii prin aşazisa putere a minţii, pe cînd viaţa fără mister, adică fără secrete care trebuie descifrate nui decît un deşert. Tainele divulgate (nu mă refer la scandaluri gen PepeOana sau BiancaVictorCristea, presupunînd ruperea măştilor, pentru ca în spatele binelui să apară răul şi urîtul iar în spatele răului – binele şi frumosul. Sau invers.) devin misterul celor care voiajează şi mai ales al celor cărora Arta le aduce aminte pretutindeni de mister.
Dea lungul secolelor, erudiţi sau artişti au depus eforturi pentru a găsi cheia misterului unor oraşe spaniole pluriseculare, ca acelea enumerate mai sus, fiecare în parte şi la modul diferit fiind un „carrefour” de rase sau un creuzet de idei creatoare de cultură. Sunt sigură însă că fiecare din oraşele vizitate de mine în noiembrie 2013 şiau păstrat cu gelozie cel puţin un ultim secret, nescris în vreo carte, un soi de hermetism care se dezvăluie numai unei experienţe individuale. Căci, de pildă, a te bucura de Toledo, de fantasmagoricul oraş spaniol Toledo, nu înseamnă
« Şi eu am fost la Zaragoza » sar fi putut intitula acest eseu în continuarea celui publicat în „Cronica”, luna noiembrie 2013, caremi anunţa plecarea (prin Premio Travel) pe urmele Manuscrisului găsit la Zaragoza.
La faţa locului însă doar în glumă miaş fi putut propune să descopăr, întro singură zi, urme ale călătorului polonez din secolul Luminilor… Sau măcar vreun spaniol care să fi auzit de el sau săi fi citit scrierile. Unicul ţel posibil de atins, în acea zi ploioasă (cu o zi înainte pista de aterizare de la Barcelona era quasiinundată) dar nu friguroasă era sămi întipăresc pe retină siluetele catedralelor din Aragon, cu cele şase dioceze ale sale: BarbastroManzon, Huesca, Jaca, Tarazona, TeruelAlbaracion şi Zaragoza.
Catedralele sunt pretutindeni simboluri eficace ale prezenţei lui Cristos pe pămîntul oamenilor, în serviciul tuturor creştinilor, sin exception, cele mai elocvente fiind, fără tăgadă, cele din peninsula Iberică, din motive istorice cunoscute. Era noiembrie şi pe 22 ale lunii, La Iglesia con todos al servicio de todos celebrează una dintre fiestas muy populares: Santa Cecilia, patrona de los muzicos et jueves. (Martirajul acestei celebre venerate ale Bisericii de la Roma a avut loc, probablemente, în timpul pontificatului papei Urban I, 222230; moaştele Sfintei, descoperite în anul 882, au fost duse la Trastevera, catolicii trnsformîndo pe Santa Cecilia întrun sublim exemplu de credinţă, devoţiune şi generozitate, iar muzicienii o consideră Patrona celestial del alma que era la tierra ausia a Dios cantar.)
Pe cel mai vechi pod al oraşului Zaragoza, care păstrează de pe vremea lui Jan Potocki, la ambele capete, impunătorii patru lei din fontă, cocoţaţi pe coloane înalte, renovarea din 2012 adăugase nişte balcoane în semicerc, menite să cuprindă simultan turişti din 56 autobuze, ascultînd peroraţiile ghizilor respectivi, care în limbi europene sau noneuropene clasează monumente, enumeră istorici, arheologi, filosofi, arhitecţi, capete încoronate, încercînd uneori şi descifrarea palimpsestelor unor civilizaţii sau găsirea unei chei pentru misterul oraşelor multiseculare.
Pe sub gluga mea verde, de stofă bine umezită de „mocăniţa carpatină”, contemplam în balconul („românesc”) şirul de poduri adăugate de două secole pînă în zarea posomorîtă pe care se profila o Roată „mai mare decît cea vieneză”, ne încredinţa ghidul, unde urma, conform itinerarului stabilit, să ne veselim tot restul zilei. De nar fi fost ploaie… Încăpăţînarea ei nea schimbat planificarea, ghidul nostru – un foarte simpatic compatriot din Târgu Mureş, grafician de profesie, licenţiat în limba portugheză şi alte specializări turistice – găsindune un ţel… mai apetisant: o trattoria unde urma să ne delectăm cu faimoasa Paella, reţetă originară spaniolă, care amestecă orez, mazăre, peşte, pui, creveţi, ceapă, ardei roşii, ciuperci, midii. Şi, pe cînd gîndeam că paella este de preferat rotirii în văzduh ploios (dar dacă se strică mecanismul?), şi că pe podul acela se încheia întîlnirea mea cu Jan Potocki, care, cu siguranţă, se plimbase pe acel pod, căci unde altundeva la Zaragoza? Pe cînd medita romanul lui… ei bine, îl zăresc la capătul podului, chiar sub cei doi leiparalei, pe cine credeţi? Țiganul din Manuscrisul găsit la Zaragoza.
În treacăt fie spus, nigerieni, somalezi, congolezi, angolezi, botswanezi sau ce vor mai fi fost – populează pieţele centrale din toate oraşele spaniole pe care leam vizitat: Barcelona, Girona, Zaragoza, Toledo, Madrid, Valencia, Figueres. Etalînduşi
Natalia CANTEMIR
Travel şi A Traveller
CRONICA60 CRONICA 61
Un cal bîlbîit
Un animal vine drept spre noi ca să ne facă bucăţi. Mai rău
deatît, e o coloană de praf.
Tu teadăposteşti în străfundurile corpului, mirosurile îţi
taie obrazul, gura ta se zbîrleşte de pietre.
Va trebui, în noaptea asta, să iei o mînă de pămînt şi să o
mănînci. Un vis, un vis, nimic mai mult decît aceste
muşcături care sîngerează pe mîinile tale.
Lămpile îşi vor proiecta lumina înaintea candelabrului.
Contururile lui, în formă de monstru, ingerează numele pe
care le pronunţi, în somn.
*
Cu certitudine, păsările încă se înrudesc cu stelele, prin
cruzimea ambrazurii lor şi prin diseminarea cîntului lor.
Dacă porţi o stea pe frunte, ciocul morţii e cel care a tatuat
o.
Dimineaţă, fără îndoială ai sugrumat turtureaua
nestatornică,
fără să o ştii.
Văzînd înţepăturile de viespi în infinit, nici măcar o dată nu am
gîndit la ordinea lumii, ci la deflagraţia al cărei ecou continuă în
bătăile inimii, acest haos.
Mama adoarme
Mama adoarme mereu mai adînc în pămîntul care o îmbrăţişează cîntînd.În acest fel ea redevine fecundă.Sa format astfel un straniu adăpost în care cuvintele sale sălăşluiesc fericite.
Casa respiră încă datorită copiilor ce se aruncă plini de veselie în braţele timpului.Printrun geam, un peisaj se sparge şi eliberează gustul
primei dimineţi. Zidurile se închidpeste realitate. În pămîntmama îşi visează fiulcare elogiază zilele de odinioară.
Bătrînul tată
Încă se agaţă de peisaj chiar dacă deja mîna îi tremură uşorde ruşine în faţa morţii care se apropie şi în faţa acestei necuprinse tăceri care o urmează.Cine pune capăt la atîta iarbă?
Chipul i se răspîndeşte în oglindă.Toate cuvintele mincinoase se ştergîn jurnalul de bord al existenţei sale.Mai răstoarnă încă puţin adevărpeste marginile ezitării.
Gîndurile i se scufundă tot mai mult,pătrunde astfel în întuneric,
nu ca un fluture, măcar pe scurt, cum înţepi spre aducere
aminte un capăt de hîrtie întrun afişier. Nimeni na
răspuns niciodată la această întrebare. Nu se poate, va fi
mereu prea tîrziu, o dată cu sosirea dimineţii. Undeva, gara
de triaj se pierde întro perdea de pîclă.
Wagon Pégase la capăt de linie. Osii înnegrite de frînare,
între barăci. Centauri, născuţi în paie, în sete, în foame, în
promiscuitate, restul călătoriei.
*
« Un mic gest din vîrful degetelor ». Dar înainte chiar de a
ridica încheietura mîinii, satîrul îţi tranşase surîsul. Secolul
dansează în cerc, hilar...
… şi depăşeşte vecii vecilor. Tu improvizai la trompetă,
apoi schiţai închipuiţi paşi de dans (dansul a fost
întotdeauna o haltă, un pas greşit, fără îndoială inventat de
un şchiop sau de un orb premeditat ca Œdip – nar fi
trebuit, dar a fost inevitabil – iată riscul şi norocul său).
Au căzut estradele cu amplificatoarele. Dar fluxul produce
în mod sensibil aceleaşi efecte, atît timp cît nimic nu le
răstoarnă ridurile. Şi masa de aer avansează, şi ea, pentru a
ţi şterge chipul, după o tehnică încercată deja.
Milioane de lăcuste se abat peste cîmpuri şi clămpănitul
mandibulelor devine refrenul lor.
*
În timp ce
albine zboară din scheletul unui căluţ andaluz (din
ramurile unui arbust de drobiţă).
Ştii la ce să te aştepţi. Nici un strigăt nuţi va ieşi din gîtlej.
Vei părăsi în grabă camera, scena, regia, în speranţa de a
scăpa de coridoare, de conducte, de ţevi din care sar putea
face muzeul tău, statuia ta, soclul tău.
Durerosul tău dutevino cade în apă.
Cal castrat aici, armăsar de prăsilă întro altă viaţă, acolo,
în iarba şerpilor. Foarte aproape, căderea ta tear fi legat
mult mai bine de miza în fierbere sub o dublă valenţă.
*
Efracţia unui miraj. El supraimpune culmea strînsă a
stîncilor.
În sudoarea rochiei tale, lumina ta femelă nu a încetat săţi
dizolve limitele. Dar nare importanţă, pentru că tu fugi,
chiar de cînd arbuştii se prăbuşesc în vibraţiile sării geme.
Întotdeauna vei prefera săţi înăbuşi dorinţele în nisip, şi
pupilele tale ciuruite de necazuri se vor înspăimînta de
mînia unui spin
Vîntul înalţă zidul scund.
O fărîmă de existenţă îşi închipuie că a captat muzica
sferelor. Din cauza îngustimii urechilor, sau poate din
cauza perversităţii tăcerii, timpaneles sparte.
*
Trupul ţi sa adaptat de multă vreme la ochiul ciclonului. În
el îşi zideşte casa, aici îşi adună bunurile, aici îşi prevede
hrana. Aici îşi rînduieşte suferinţele şi grijile ca
excrescenţele mulţumirii sale, şi excrementele.
Dacă a muri, de la vîrful sexului şi în nerăbdarea sa, nu lar
disloca din limitele tiparului său, omul şiar încheia cămaşa
şi ar închide, cu o piatră, cercul vieţii sale. Din fericire, o
spirală de aramă îl răneşte.
*
Căldura pielii atinge paroxismul, cînd soarele nechează.
Ochii mimozelor strălucesc deasupra mării. Hedonistul se
poate bucura de răgazul său. Nimic decît urma unei
fantome pe lenjeria ce atîrnă pe un scaun.
Nebuna ta ambiţie să faci să urce morţii la suprafaţa
pămîntului, să lărgeşti cavourile pînă la limita creaţiilor
umane, să înconjori – ca odinioară defuncţii – pe toţi
oamenii vii cu obiectele simbolice şi înfrînte ale
cotidianului. Să fie fantasma tîrzie a învierii sau doar
ultima voinţă a unui spirit lucid ?
*
Uciderea cailor
Ingrădire. Nici pămîntul, nici lemnul, nici piatra, nici
fumul. Imaginile de sinteză ne construiesc rezervoarele.
*
Am nefericita slăbiciune de a gîndi în straturi, oblic, şi nui
acord realităţii decît emergenţa cristalelor neregulate şi
insuficient formate sub sterilul lor. Zidurilei de sticlă,
vehiculele sale, instrumentele, bibliotecile, hainele,
instrucţiunile sale, cuvintele de ordine ies din umflătura şi
din fărîmiţarea unei vene subterane, aşa cum pot ţîşni
printrun accident calota unui craniu, o vertebră sau o
rotulă, aşa cum reapar un ciob de sticlă, o fărîmă de vază, o
monedă, un putregai de ham din piele.
Nu pentru că se devansează evenimentul, căci acesta sa
petrecut deja cu totul, sau mai degrabă nu va avea niciodată
destul spaţiu liber şi personal al posturilor fiinţării pentru a
surveni fără constrîngere în imaginarul nostru sau în
această durată afectivă care nil ascunde chinuindul în
ochii noştri ţintuiţi de sînge.
*
Ce deosebire să stabileşti între fantomele ce te bîntuie,
începînd cu planctonul şi molecula pînă la regi şi cavaleri,
trecînd prin orhidee şi frumoşii cai albi ca giulgiurile, şi tu,
această fantomă de carne şi oase care le poartă, la scadenţă,
poverile ?
Mult prea uşor vei deschide toate orificiile şi porii trupului
tău ! În acelaşi timp reţinut, rătăcit, interzis, înţepat, dacă
PoeM ondia
Publicaţi în mai multe rînduri în revista Cronica şi incluşi cu cîte un volum în colecţia Poemondia a editurii ieşene CronEdit, scriitorii Hughes Labrusse (Franţa) şi Willem M Roggeman (Belgia) vor fi prezenţi în luna martie la Iaşi, spre a participa la cea dea 22a ediţie a prestigiosului „Tîrg de carte, artă, muzică – LIBREX”, organizat de aproape un sfert de veac în capitala moldavă, tîrg recunoscut şi sub numele „primăvara cărţilor la Iaşi”. În cadrul manifestărilor culturale organizate de SEDCOM LIBRIS ei îşi vor lansa volumele de versuri Sa tête entre les mains / Cu capul între mîini, Ed. Cronedit, 2013 (Hughes Labrusse), şi Note pentru o poetică a timpului, Ed. Cronedit, 2014 (Willem M Roggeman), ambele traduse de scriitorul Valeriu Stancu. Cum creatorii respectivi au fost şi invitaţii Festivalului Internaţional de Poezie „Antares” în anul 2012, apărînd şi în Antologia Lirică Antares 2012, o nouă prezentare a acestora mi se pare superfluă, întrucît cititorii Cronicii îi cunosc deja, ei fiind nu de mult şi invitaţii Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi”, Iaşi, unde au susţinut cîteva recitaluri poetice. De altfel, scriitorii occidentali au fost publicaţi dea lungul vremii în mai multe reviste culturale din ţara noastră, iar în acest an, „Librex 2014” ia inclus printre autorii prezentaţi şi antologaţi în publicaţiile Tîrgului.
Hughes Labrusse – Cu capul între mîini
W illem M Roggeman – Note pentru o poetică a timpului
(continuare în pagina 61) (continuare în pagina 62)
CRONICA60 CRONICA 61
Un cal bîlbîit
Un animal vine drept spre noi ca să ne facă bucăţi. Mai rău
deatît, e o coloană de praf.
Tu teadăposteşti în străfundurile corpului, mirosurile îţi
taie obrazul, gura ta se zbîrleşte de pietre.
Va trebui, în noaptea asta, să iei o mînă de pămînt şi să o
mănînci. Un vis, un vis, nimic mai mult decît aceste
muşcături care sîngerează pe mîinile tale.
Lămpile îşi vor proiecta lumina înaintea candelabrului.
Contururile lui, în formă de monstru, ingerează numele pe
care le pronunţi, în somn.
*
Cu certitudine, păsările încă se înrudesc cu stelele, prin
cruzimea ambrazurii lor şi prin diseminarea cîntului lor.
Dacă porţi o stea pe frunte, ciocul morţii e cel care a tatuat
o.
Dimineaţă, fără îndoială ai sugrumat turtureaua
nestatornică,
fără să o ştii.
Văzînd înţepăturile de viespi în infinit, nici măcar o dată nu am
gîndit la ordinea lumii, ci la deflagraţia al cărei ecou continuă în
bătăile inimii, acest haos.
Mama adoarme
Mama adoarme mereu mai adînc în pămîntul care o îmbrăţişează cîntînd.În acest fel ea redevine fecundă.Sa format astfel un straniu adăpost în care cuvintele sale sălăşluiesc fericite.
Casa respiră încă datorită copiilor ce se aruncă plini de veselie în braţele timpului.Printrun geam, un peisaj se sparge şi eliberează gustul
primei dimineţi. Zidurile se închidpeste realitate. În pămîntmama îşi visează fiulcare elogiază zilele de odinioară.
Bătrînul tată
Încă se agaţă de peisaj chiar dacă deja mîna îi tremură uşorde ruşine în faţa morţii care se apropie şi în faţa acestei necuprinse tăceri care o urmează.Cine pune capăt la atîta iarbă?
Chipul i se răspîndeşte în oglindă.Toate cuvintele mincinoase se ştergîn jurnalul de bord al existenţei sale.Mai răstoarnă încă puţin adevărpeste marginile ezitării.
Gîndurile i se scufundă tot mai mult,pătrunde astfel în întuneric,
nu ca un fluture, măcar pe scurt, cum înţepi spre aducere
aminte un capăt de hîrtie întrun afişier. Nimeni na
răspuns niciodată la această întrebare. Nu se poate, va fi
mereu prea tîrziu, o dată cu sosirea dimineţii. Undeva, gara
de triaj se pierde întro perdea de pîclă.
Wagon Pégase la capăt de linie. Osii înnegrite de frînare,
între barăci. Centauri, născuţi în paie, în sete, în foame, în
promiscuitate, restul călătoriei.
*
« Un mic gest din vîrful degetelor ». Dar înainte chiar de a
ridica încheietura mîinii, satîrul îţi tranşase surîsul. Secolul
dansează în cerc, hilar...
… şi depăşeşte vecii vecilor. Tu improvizai la trompetă,
apoi schiţai închipuiţi paşi de dans (dansul a fost
întotdeauna o haltă, un pas greşit, fără îndoială inventat de
un şchiop sau de un orb premeditat ca Œdip – nar fi
trebuit, dar a fost inevitabil – iată riscul şi norocul său).
Au căzut estradele cu amplificatoarele. Dar fluxul produce
în mod sensibil aceleaşi efecte, atît timp cît nimic nu le
răstoarnă ridurile. Şi masa de aer avansează, şi ea, pentru a
ţi şterge chipul, după o tehnică încercată deja.
Milioane de lăcuste se abat peste cîmpuri şi clămpănitul
mandibulelor devine refrenul lor.
*
În timp ce
albine zboară din scheletul unui căluţ andaluz (din
ramurile unui arbust de drobiţă).
Ştii la ce să te aştepţi. Nici un strigăt nuţi va ieşi din gîtlej.
Vei părăsi în grabă camera, scena, regia, în speranţa de a
scăpa de coridoare, de conducte, de ţevi din care sar putea
face muzeul tău, statuia ta, soclul tău.
Durerosul tău dutevino cade în apă.
Cal castrat aici, armăsar de prăsilă întro altă viaţă, acolo,
în iarba şerpilor. Foarte aproape, căderea ta tear fi legat
mult mai bine de miza în fierbere sub o dublă valenţă.
*
Efracţia unui miraj. El supraimpune culmea strînsă a
stîncilor.
În sudoarea rochiei tale, lumina ta femelă nu a încetat săţi
dizolve limitele. Dar nare importanţă, pentru că tu fugi,
chiar de cînd arbuştii se prăbuşesc în vibraţiile sării geme.
Întotdeauna vei prefera săţi înăbuşi dorinţele în nisip, şi
pupilele tale ciuruite de necazuri se vor înspăimînta de
mînia unui spin
Vîntul înalţă zidul scund.
O fărîmă de existenţă îşi închipuie că a captat muzica
sferelor. Din cauza îngustimii urechilor, sau poate din
cauza perversităţii tăcerii, timpaneles sparte.
*
Trupul ţi sa adaptat de multă vreme la ochiul ciclonului. În
el îşi zideşte casa, aici îşi adună bunurile, aici îşi prevede
hrana. Aici îşi rînduieşte suferinţele şi grijile ca
excrescenţele mulţumirii sale, şi excrementele.
Dacă a muri, de la vîrful sexului şi în nerăbdarea sa, nu lar
disloca din limitele tiparului său, omul şiar încheia cămaşa
şi ar închide, cu o piatră, cercul vieţii sale. Din fericire, o
spirală de aramă îl răneşte.
*
Căldura pielii atinge paroxismul, cînd soarele nechează.
Ochii mimozelor strălucesc deasupra mării. Hedonistul se
poate bucura de răgazul său. Nimic decît urma unei
fantome pe lenjeria ce atîrnă pe un scaun.
Nebuna ta ambiţie să faci să urce morţii la suprafaţa
pămîntului, să lărgeşti cavourile pînă la limita creaţiilor
umane, să înconjori – ca odinioară defuncţii – pe toţi
oamenii vii cu obiectele simbolice şi înfrînte ale
cotidianului. Să fie fantasma tîrzie a învierii sau doar
ultima voinţă a unui spirit lucid ?
*
Uciderea cailor
Ingrădire. Nici pămîntul, nici lemnul, nici piatra, nici
fumul. Imaginile de sinteză ne construiesc rezervoarele.
*
Am nefericita slăbiciune de a gîndi în straturi, oblic, şi nui
acord realităţii decît emergenţa cristalelor neregulate şi
insuficient formate sub sterilul lor. Zidurilei de sticlă,
vehiculele sale, instrumentele, bibliotecile, hainele,
instrucţiunile sale, cuvintele de ordine ies din umflătura şi
din fărîmiţarea unei vene subterane, aşa cum pot ţîşni
printrun accident calota unui craniu, o vertebră sau o
rotulă, aşa cum reapar un ciob de sticlă, o fărîmă de vază, o
monedă, un putregai de ham din piele.
Nu pentru că se devansează evenimentul, căci acesta sa
petrecut deja cu totul, sau mai degrabă nu va avea niciodată
destul spaţiu liber şi personal al posturilor fiinţării pentru a
surveni fără constrîngere în imaginarul nostru sau în
această durată afectivă care nil ascunde chinuindul în
ochii noştri ţintuiţi de sînge.
*
Ce deosebire să stabileşti între fantomele ce te bîntuie,
începînd cu planctonul şi molecula pînă la regi şi cavaleri,
trecînd prin orhidee şi frumoşii cai albi ca giulgiurile, şi tu,
această fantomă de carne şi oase care le poartă, la scadenţă,
poverile ?
Mult prea uşor vei deschide toate orificiile şi porii trupului
tău ! În acelaşi timp reţinut, rătăcit, interzis, înţepat, dacă
PoeM ondia
Publicaţi în mai multe rînduri în revista Cronica şi incluşi cu cîte un volum în colecţia Poemondia a editurii ieşene CronEdit, scriitorii Hughes Labrusse (Franţa) şi Willem M Roggeman (Belgia) vor fi prezenţi în luna martie la Iaşi, spre a participa la cea dea 22a ediţie a prestigiosului „Tîrg de carte, artă, muzică – LIBREX”, organizat de aproape un sfert de veac în capitala moldavă, tîrg recunoscut şi sub numele „primăvara cărţilor la Iaşi”. În cadrul manifestărilor culturale organizate de SEDCOM LIBRIS ei îşi vor lansa volumele de versuri Sa tête entre les mains / Cu capul între mîini, Ed. Cronedit, 2013 (Hughes Labrusse), şi Note pentru o poetică a timpului, Ed. Cronedit, 2014 (Willem M Roggeman), ambele traduse de scriitorul Valeriu Stancu. Cum creatorii respectivi au fost şi invitaţii Festivalului Internaţional de Poezie „Antares” în anul 2012, apărînd şi în Antologia Lirică Antares 2012, o nouă prezentare a acestora mi se pare superfluă, întrucît cititorii Cronicii îi cunosc deja, ei fiind nu de mult şi invitaţii Bibliotecii Judeţene „Gh. Asachi”, Iaşi, unde au susţinut cîteva recitaluri poetice. De altfel, scriitorii occidentali au fost publicaţi dea lungul vremii în mai multe reviste culturale din ţara noastră, iar în acest an, „Librex 2014” ia inclus printre autorii prezentaţi şi antologaţi în publicaţiile Tîrgului.
Hughes Labrusse – Cu capul între mîini
W illem M Roggeman – Note pentru o poetică a timpului
(continuare în pagina 61) (continuare în pagina 62)
CRONICA62
PoeM ondia
prezentare și traduceri Valeriu STANCU
Tot ceea ce este, trebuie încă să se formeze.
Un oraş în iarnă
Atunci eram acolo, amîndoi fără de speranţă, tu întro rochie obişnuită, cu gesturidin ce în ce mai încete, aşteptînd ca spreamurg să se oprească ziua.
Şi eu care simţeam liniştea curgînd din urechea mea, mă temeam că nu voi putea să domolesc bizara forţă care printre doamnele aflate la cumpărături mă punea în pericol de a cădea în clinchet de cioburi.
Tu îţi lăsai nepăsătoare o mînă să lunece în spatele timpului, dar înspăimîntată o retrăgeai cuprinsă de flăcări.Întro vitrină luminată surîdea penumbra.Şi veni iarna, dar deja în întîrziere cu un anotimp.
Limbajul trupului
Eu desenez un scauniar tu te şi aşezi pe el.
Eu pomenesc numele soarelui iar tu clipeşti din ochi.
Eu visez o masă iar tu te şi instalezi pentru a mînca.
Eu pronunţ cuvîntul apă iar tu îţi clăteşti gura cu ea.
Eu îmi imaginez ceva despre dragoste iar tu îmi surîzi.
Eu desenez un pat nedesfăcut iar tu îţi înăbuşi un căscat.
Eu strig spre înaltul cerului iar tu îţi deschizi aripile.
Eu îţi fac o fotografie iar ochii tăi opresc curgerea vremii.
Eu mă strecor lîngă trupul tău adormitşi răsuflarea ta mă ia prizonier.
Eu citesc o carte şi la fiecare pagină literele îţi compun mereu numele.
Cu voce tare îi vorbesc zilei despre tine iar tu dispari fără zgomot în noapte.
Eu te ascund întrun întunecat peisaj iar tu devii rîu de lumină.
Eu înalţ ochii spre lună şi ea capătă chipul tău.
un drumeţ rătăcit în timp.Trece prin faţa cimitirului şi gîndeşte distrat : pămîntul cască.
Utilitatea poeziei
Puţine obiecte în această lume sunt la fel de inutile ca un poem.Căci orice lucru important în această viaţă nare nici o valoare comercială.Poemul nu poate fi folosit la nimic.Un misit nu ştie cum săl recomande.Un avocat nu ştie ce să facă cu el.Un politician nu poate săl exploateze.Un spărgător nul va lua cu sineUn militar nu ar vrea nici măcar săl distrugă.
Fiecare poem e un soi de eclipsă lunară,dar el poate fi de asemenea şi altceva :un vers pe care nul mai uiţi niciodată,o imagine care vă obsedează,o combinaţie de cuvinte care continuă să vă intrige.
În rest nimic nu poate fi atins cu un poem, doar senzaţia poetică şi straniecă ceva bun şi fără apărarepoate să dureze mai multă vreme decît suprimarea libertăţii cuvîntului,decît îngrămădirea cadavrelor duşmanilordecît incendierea unui oraş cucerit.La răsăritul soarelui tu îl priveşticu gura strălucind de aur,dar la căderea seriisimţi că literele se întunecă.Atunci revin cele şase zile ale unei stranii fericiri.
Poemul este transparent ca sticla ce acoperă toate mirosurile şi culorilecuvintele vin şi pleacă între carte şi ochelarii cititorului.În poem limba se împietreşte.Dar, ce surpriză, toate versurile se deschid unul cîte unul ca stridiile care lucesc în lumina răsăritului.
A relativiza
Nici poetul nu ştie mai multe despre asta : el experimentează cuvinteleca şi cum acestea ar fi crema vieţii.Vorbirea : sunete emise de fiinţele umane.
Nu, el nu ştie că adevărul nu e nimic altceva decît un adevăr.E deci comparabil cu iubirea, care nu e niciodată decît o iubire.O existenţă strînsă în braţe. Poate că totul este inclus întrun singur cuvînt.
Totul se schimbă, dar nu văzînd cu ochii. Imaginea face să explodeze oglinda pînă la înnegrirea totală.
Ceea ce rămîne inexprimatrăsună în prealabil.
S U M A R
Ut pictura poesispaginile 2, 63
Editorialpagina 3
Fragmentarium Istoricpaginile 4-5
Privitor ca la teatrupaginile 6-7
Poesispagina 7
Salonul literar paginile 8-11
In memoriampaginile 12-15
Jurnal cu scriitoripaginile 16, 18-19, 22-23, 28-33, 36-37, 40-47
Cronică plasticăpagina 17
Născocitorul de gânduripagina 20
Fascinaţia lecturiipagina 21
Istoria cetăţiipaginile 24-27
Literatură universalăpaginile 34-35
Sertarul cu manuscrisepaginile 38-39
Academia Păstorelpaginile 48-51
Cafeneaua şahistăpaginile 52-53
Filatelicapaginile 54-55
Gândul şi lumeapaginile 56-59
PoeMondiapaginile 60-62
(continuare în pagina 63)
ut pictura poesis ut pictura poesis(urmare din pagina 2)
Oricât ar părea de discret, sculptorul Dan Covătaru șia
mobilat atelierul din strada Lăpușneanu cu propriile sale
himere, dar și cu unii confraţi carei calcă pragul. Recent, a
decis să iasă din atelier laolaltă cu desenele și sculpturile de
mici dimensiuni create în ultima vreme. A renunţat la
complezentele prezentări critice și sa limitat doar la
invitarea unor prieteni prin care săși aniverseze, la
șaptezeci de ani, ziua de naștere. Galeriile Pallady de pe
strada Lăpușneanu sau dovedit un spaţiu generos pentru
expunerea unui popor de sculpturi și desene care au
generat o imagine de ansamblu atipică. Cei interesaţi au
circulat printre operele artistului cu smerenia și grija de a
nu strica arhitectura acestor forme ce generau impresia de
gracil și inefabil.
Știam, din vechi experienţe, că desenele sculptorilor
sunt deseori deasupra graficienilor. Lucrul sa dovedit
corect și în acest caz, sculptorul fiind preocupat de calitatea
plastică a contextului, de sugestia de ansamblu bine
orchestrat prin varietatea formelor plastic armonizate.
Așadar, o preumblare printre himere, o invitaţie la reflecţie
și acces la simboluri. Poporul de statuete, fiecare cu
amprenta unui gând sau
a une i me t a fo r e au
generat admiraţie și
uimire, chemare spre
profunzimile sugestiei și
speranţa unei descifrări a
me sa j u lu i f o rme l o r
inventate de artist.
D i a l o g u l d i n t r e
gracilitatea liniei în desen
ș i m a t e r i a l i t a t e a
volumelor atent șlefuite
făceau ca lumina galeriei
de artă să coboare, cu
smerenie, privirea către
orizontala certitudinii
f o rm e l o r i v i t e d i n
imaginaţia unui artist
c a r e p a r c ă v r e a s ă
s c h i m b e d r a m a t i c
regulile obișnuite ale
jocului. Noi, spectatori
uimiţi ș i disponibil i
totodată la propuneri
atipice, eliberate de rigori
convenţionale, am urmat
un parcurs iniţ iat ic ,
fiecare lucrare fiind o meditaţie despre
universul imediatului. Varietatea formelor
imaginate de Dan Covătaru nea surprins și
nea incitat în egală măsură. Sculptorul
septuagenar a urmărit nu atât un șoc vizual,
cât o schimbare de paradigmă, o ieșire din
obișnuitul cotidian. Identific aici nevoia unei
detașări de regulile genului și asumarea,
riscantă, a deschiderii de noi orizonturi de
exprimare. Dan Covătaru iese din această
situaţie întărit prin ieșire din convenţionalul
orizonturilor prea des folosite. Pare chiar o
formă de revoltă și de împăcare cu sinele.
Expoziţia de la București de la Teatrul
Naţional, unde lam însoţit cu o prezentare
alături de un public numeros și interesat mia
confirmat, dacă mai era nevoie, că Dan
Covătaru este un artist cu vocaţie autentică și
potenţial creator cu totul remarcabil.
Revenind în spaţiul Galeriei Pallady din Iași
am sesizat interesul unor tineri pentru atipicul
propunerii sale de organizare plastică, șocul unora fiind o formă de confirmare că
artistul șia împlinit dorinţa ieșirii din tipare. Varietatea obiectelor generate de
imaginarul proteic amintit face din sculptura mică o direcţie de exprimare de demn
interes artistic. Experienţele artistice de acest tip ar trebui extinse, ieșirea din sistem
fiind benefică oricărui artist interesat de permanentă nevoie de schimbare. Gestul,
surprinzător pentru unii, va fi tratat în felurite chipuri, fiecare privitor ieșind din galerie
cu prejudecăţile cu care a intrat.
Expoziţia de acum a Maestrului Dan Covătaru sugerează că vor urma și alte surprize
de acest fel spre beneficiul celor interesaţi de noile deschideri ale artei ieșene. I se
potrivește adagiul: tinerii visează înainte, bătrânii visează înapoi, la mijloc bărbaţii se luptă. Iată un artist care la șaptezeci de ani
a optat pentru lupta cu himerele creaţiei…Durabile.
Dan Covătaru – un sculptor al formelor memorabile…
Valentin CIUCĂ
Număr ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Dan Covătaru
evistă de cultură
ANUL XLX 1629 - 1630SERIE NOUĂ
Nr. 1 - 2 / ianuarie -februarie 2014
Redacţia şi administraţia:
Cronedit S.R.L.
Strada Podişului nr. 20,
700620, Iaşi, România
telefon: +40 232 211086
email: [email protected]
Cont
deschis la B.C. Iaşi
I.S.S.N. : 22404560
Colectivul de redacţie:
Redactorşef adjunct: Stere BUCOVALĂ
Secretar general de redacţie: Mariana STANCU
Tehnoredactare computerizată şi webdesign Florin ŞOVA
Redactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIȚĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan
CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin
TURLIUC
Redactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada);
Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian
W. SCHENK(Germania); Sanda RACOTTA(Mexic)
http://revistacronica.wordpress.com
R
64 PAGINI PREŢ 5 LEI
5A 9A 4A 8A 4A 1A 9A 0A 0A 0A 0A 1A 1A 1A0A
Redactor şef Valeriu Stancu
ONICACR
Tiparit la:
Profesionistii Imprimarilor din Moldova
poem de iarnă
Întrebare
Adîncăi noaptea, orele profunde...
Gemînd, spre ra�ul cărţilor măndrum
şintreb în şoaptă fiece volum:
Tu eşti? Şi cartea fuge şi seascunde.
Plîngînd, întreb portretul ei acum:
Tu eşti? Şi nici iubita numi răspunde.
Îmi umplu cupan vin să mă scufunde,
întreb: Tu eşti? Şi cupa pieren fum.
Şintreb şi spada mea: Tu eşti? Şi tace.
Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrînt,
din zid o umbră albă se desface...
Măntorc spre ea cu sînge în cuvînt
şin ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: Tu eşti? Şi umbra spune: Sînt.
� � � Radu GYR
Gavril Istrate, o ultimă cartepagina 12
Salonul literar - Adam Puslojićpagina 8