LUCRARE DE DIPLOMĂ

ÎNGRIJIREA COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE

MOTO:

„Când sensibilitatea nursei către nevoile umane este cumulată cu

abilitatea de a găsi şi de a se folosi de opinie expertă, cercetări

raportate şi cu explicarea practică a acestora, când sora medicală

însăşi foloseşte metode ştiinţifice de investigaţie, influenţa sorei

medicale asupra îngrijirii medicale în întreaga lume nu cunoaşte

limite.”

VIRGINIA HENDERSON (1987)

CUPRINS

INTRODUCERE

Noţiuni de anatomie şi fiziologie a aparatului respirator.

CAP. I BRONHOPNEUMONIA – noţiuni teoretice:

1. DEFINIŢIE

2. ETIOLOGIE

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ

4. TABLOU CLINIC

5. FORME CLINICE

6. DIAGNOSTIC

7. COMPLICAŢII

8. EVOLUŢIE

9. PRONOSTIC

10. TRATAMENT:

a. TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

b. TRATAMENTUL INSUFICIENŢEI RESPIRATORII ACUTE

c. TRATAMENTUL SINDROMULUI CARDIO-VASCULAR

d. TRATAMENTUL TOXI-INFECŢIOS

e. TRATAMENTUL SIMPTOMATIC.

CAP. II ASPECTE ALE ÎNGRIJIRII COPILULUI SPITALIZAT

Rolul asistentei medicale în îngrijirea copilului cu

bronhopneumonie

CAP. III PLANURI DE ÎNGRIJIRE

PLAN DE NURSING I

PLAN DE NURSING II

PLAN DE NURSING III

CAP. IV BIBLIOGRAFIE

CAP. V ANEXE – CONCLUZII FINALE

INTRODUCERE

MOTO:„A şti înainte de a se întâmpla pentru

a îndrăzni când se întâmplă”.

NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi cei doi plămâni.

Căile respiratorii sunt reprezentate de un sistem de conducte prin care

aerul pătrunde în plămâni, diferenţiindu-se:

o Căile respiratorii superioare (cavităţile nazale);

o Căile respiratorii inferioare (faringele, laringele, traheea şi bronhiile)

Plămânii alcătuiesc organele respiratorii propriu-zise în care au loc

schimbările de gaze dintre organism şi mediul ambiant.

Sunt aşezaţi în cavitatea toracică de o parte şi de alta a mediastinului

(cavitate delimitată anterior de peretele sterno-costal, posterior de coloana

vertebrală, lateral de feţele mediale ale celor doi plămâni şi inferior de

diafragm). În jos, plămânii se întind până la diafragm, iar în sus, depăşesc

prima pereche de coaste.

Forma plămânilor este asemănătoare unui trunchi de con, cu baza spre

diafragm.

Capacitatea plămânului, volumul de aer pe care îl conţine, este de

aproximativ 4500-5000 cm3.

Plămânul drept este mai mare, cu o greutate de 700 g, fiind alcătuit din

3 lobi: superior, mijlociu şi inferior; plămânul stâng este mai mic, are 60 g şi 2

lobi: superior şi inferior.

În alcătuirea plămânului se disting două componente structurale şi

funcţionale: arborele bronşic şi ţesutul pulmonar propriu-zis.

Arborele bronşic este format din căile respiratorii extra şi

intrapulmonare, constituite dintr-un sistem de tuburi care servesc pentru

tranzitul aerului.

1

În interiorul ţesutului pulmonar (parenchim), bronhiile principale se

ramifică progresiv în bronhii lobare, segmentare, interlobulare din care se

formează bronhiolele terminale din care iau naştere bronhiolele respiratorii,

care se continuă cu canalele alveolare ale căror pereţi prezintă dilataţii în

formă de saci – saci alveolari – în care se deschid alveolele pulmonare.

Traheea şi bronhiile extralobulare au în pereţii lor inele cartilaginoase cu

rolul de a menţine deschise căile respiratorii, în condiţiile variaţiilor de

presiune din inspiraţie şi expiraţie.

Bronhiolele terminale şi respiratorii, lipsite de inelul cartilaginos, conţin

un strat muscular dezvoltat, reglând astfel circulaţia aerului în căile respiratorii

intrapulmonare.

Plămânul este constituit din următoarele unităţi anatomice şi funcţionale:

lobi, lobuli şi acini pulmonari.

Lobii pulmonari sunt unităţi morfologice mari, delimitate prin scizuri; ei

sunt organizaţi în segmente, unităţi morfologice delimitate imperfect de septuri

conjunctive. Segmentele sunt alcătuite din lobuli.

Lobulul este o masă piramidală cu baza către suprafaţa externă a

plămânului, constituită din ramificaţii ale bronhiolelor şi vase de sânge

înconjurate de ţesut conjunctiv.

Lobulul pulmonar este format din acini pulmonari, constituiţi dintr-o

bronhiolă respiratorie, împreună cu canalele alveolare care derivă din ea şi cu

alveolele pulmonare.

Acinul pulmonar constituie unitatea structurală şi funcţională a lobului

pulmonar. Acinul este un conglomerat de alveole.

Alveola, elementul funcţional respirator, este unitatea cea mai mică din

parenchim. În alveole au loc schimburile respiratorii.

Legătura dintre plămâni şi peretele toracic este realizată prin pleură, o

seroasă dublă:

Parietală, în contact intim cu peretele toracic şi

2

Viscerală, care acoperă plămânii, mulându-se pe scizurile

interlobare.

Între cele două foiţe se află cavitatea pleurală, cu presiune uşor

negativă (mai mică decât presiunea atmosferică) şi conţinând o cantitate

minimă de lichid. Datorită pleurei, plămânii sunt intim legaţi de peretele

toracic, urmând mişcările acestuia.

Vascularizaţia plămânului. Plămânul are o vascularizaţie dublă:

funcţională şi nutritivă.

Vascularizaţia funcţională a plămânului este asigurată de artera

pulmonară ce ia naştere din ventriculul drept şi se capilarizează la nivelul

alveolei pulmonare. Circulaţia funcţională de întoarcere se realizează prin

venele pulmonare ce se varsă în atriul stâng.

Se închide, astfel, circulaţia mică, în care artera pulmonară conţinând

sânge cu CO2 se întoarce prin venele pulmonare care conţin sânge oxigenat,

în atriul stâng.

Vascularizaţia nutritivă a plămânului - face parte din marea circulaţie.

Aceasta aduce plămânului sânge încărcat cu substanţe nutritive şi O2. este

asigurată de arterele bronşice care irigă tot arborele bronşic. O parte din

sânge se întoarce în venele bronşice, care se varsă în venele azygos, de aici

în vena cavă superioară şi ajunge în atriul drept. O altă parte din sânge se

întoarce prin venele pulmonare în atriul stâng.

Circulaţia limfatică este tributară:

- ganglionilor hilari

- ganglionilor traheobronşici

De aici, se varsă în final, în canalul toracic.

Inervaţia plămânilor este:

motorie, asigurată de simpatic (fibre postganglionare) şi parasimpatic

(nervul vag).

Simpaticul are acţiune:

- bronhodilatatoare şi vasodilatatoare;

3

- relaxează musculatura bronşică.

Parasimpaticul are acţiune:

- bronhoconstrictoare şi vasoconstrictoare ;

- hipersecreţie de mucus.

Senzitivă, anexată simpaticului şi parasimpaticului.

Cele mai multe fibre senzitive sunt în legătură cu nervul vag.

Respiraţia este funcţia prin care se asigură continuu şi adecvat atât

aportul de O2 din aerul atmosferic până la nivelul celulelor care îl utilizează,

cât şi circulaţia în sens invers a CO2, produs al metabolismului celular.

Respiraţia este un fenomen vital. Dacă organismul poate rezista mai mult de

30 de zile fără hrană, 3-4 zile fără apă, nu poate fi lipsit de O2 mai mult de

câteva minute (3 minute).

Respiraţia cuprinde trei timpi: pulmonar, sanguin şi tisular.

Timpul pulmonar realizează primul moment al schimburilor gazoase. La

nivelul membranei alveolo-capilare, O2 trece din aerul alveolar în sânge,

iar CO2 în sens invers.

Timpul sanguin realizează transportul gazelor între plămân – organ de

aport şi eliminare – şi ţesuturi, care consumă O2 şi eliberează CO2.

Timpul tisular reprezintă al treilea moment al schimburilor gazoase –

respiraţia internă. La nivelul capilarelor tisulare sânge arterial cedează

O2 necesar activităţilor celulare şi se încarcă cu CO2 rezultat al

metabolismului celular.

Ventilaţia este o succesiune de mişcări alternative de inspiraţie şi

expiraţie. În inspiraţie, aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii până la

nivelul alveolelor pulmonare, iar în expiraţie, o parte din aerul alveolar este

expulzată la exterior.

Inspiraţia este un proces activ, care constă în contracţia muşchilor

inspiratori şi are drept rezultat mărirea volumului cutiei toracice prin creşterea

celor 3 diametre:

4

- diametrul longitudinal se măreşte prin contracţia diafragmului, care îşi

micşorează curbura, apăsând asupra organelor abdominale, iar diametrele

antero-posterior şi transversal se măresc prin orizontalizarea, ridicarea şi

rotaţia coastelor, ca urmare a contracţiei muşchilor intercostali externi.

În cursul inspiraţiei, plămânii urmează mişcările cutiei toracice, datorită

contactului intim realizat prin pleură, şi ca urmare se destind. Presiunea

intrapulmonară scade sub cea atmosferică şi aerul intră în plămâni.

Expiraţia este un proces pasiv în condiţii obişnuite, toracele revenind la

dimensiunile sale de repaus, ca urmare a relaxării musculaturii inspiratorii.

Mişcările inspiratorie şi expiratorie se succedă ritmic, fără pauză, în tot

cursul vieţii.

Prin inspiraţia normală se introduce în plămâni un volum de 500 ml aer,

care este eliminat prin expiraţie – volum curent (V.C.). Peste V.C., o inspiraţie

forţată poate introduce în plămâni încă ≈ 1500 ml de aer – volum inspirator de

rezervă (V.I.R.), iar printr-o expiraţie forţată, care urmează după o expiraţie

obişnuită, se mai pot elimina din plămâni ≈ 1000-1500 ml aer – volum

expirator de rezervă (V.E.R.)

V.C. + V.I.R. + V.E.R. = capacitatea vitală (C.V.)

Valoarea C.V. variază în funcţie de vârstă, sex, înălţime şi gradul de

antrenament. Plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expiraţie

forţată, deoarece se găsesc într-o uşoară distensie, volumul pulmonar fiind

ceva mai mic decât cel toracic. Volumul de ≈ 1500 ml aer, rămas în alveole,

care poate fi expulzat din plămâni doar prin deschiderea toracelui, se numeşte

volum rezidual (V.R.).

C.V. + V.R. = capacitatea pulmonară totală (C.P.T.).

Cantitatea de aer mobilizată pe minut în repaus este denumită debit

ventilator şi reprezintă produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie.

Reglarea respiraţiei se face prin mecanisme nervoase şi umorale în

funcţie de încărcarea ţesuturilor şi sângelui cu O2 şi CO2, precum şi cu alţi

produşi rezultaţi din degradările metabolice.

5

CAPITOLUL I

BRONHOPNEUMONIA

1. Definiţie

Bronhopneumonia este acea formă clinică de pneumonie bacteriană ale

cărei procese inflamatorii multinodulare afectează concomitent bronhiile şi

alveolele unor teritorii limitate, de obicei lobular, şi se caracterizează clinic prin

concordanţa dintre semnele funcţionale şi obiective pulmonare şi întinderea

leziunilor pulmonare.

Face parte din pneumopatiile dispneizante şi este caracteristică

sugarului şi copilului mic.

2. Etiologie

Bronhopneumonia este anticipată şi favorizată de către infecţiile virale,

care scad forţele de apărare ale organismului şi exacerbează flora saprofită.

Sunt:

Factori determinaţi:

o Flora microbiană gram pozitivă: pneumococ, streptococ, stafilococ

patogen.

o Flora microbiană gram negativă: Haemopbillus influenzae, Pyoceanic,

Proteus, Salmonelle, Chlamidia, E. Colii etc.

o Diferite micoze.

Factori favorizanţi:

o Insuficienţa mijloacelor de apărare mecanică şi imunologică;

o Particularităţile morfo-funcţionale ale aparatului respirator al copilului mic

(secreţie scăzută de IgA,ţesut elastic mai redus, capilare largi pulmonare etc);

o Condiţii de mediu: frig, umiditate, aer poluat;

o Vârsta mică (sub 2 ani);

o Sugari cu teren deficitar (prematuri, distrofici), carenţe nutriţionale

(rahitism, anemie);

6

o Apare la copii cu hospitalism, cu tratamente prelungite, cu SIDA, la cei

care au primit medicamente agresive pentru leucemie şi cancer.

3. ANATOMIE PATOLOGICĂ

Se formează o leziune caracteristică nodului lui Charcot, un nodul de

alveolită centrat pe o bronşiolă; se mai întâlnesc şi leziuni de alveolită

(alveolele au lumenul ocupat de un exudat inflamator abundent, cu

numeroase leucocite) şi exudat purulent în bronhii. Leziunile sunt răspândite

în ambii plămâni, fiind separate de zone de parenchim pulmonar normal.

Leziunile confluează uneori, ocupând aproape un lob ca în pneumonie.

4. TABLOU CLINIC

Debutul bolii poate fi brusc, cu temperatură 39-40°C, tahipnee 60-80

respiraţii /min. tuse neproductivă obositoare, agitaţie, uneori convulsii febrile

sau meningism, cianoză a extremităţilor cu tendinţă la generalizare. În astfel

de situaţii prognosticul este mai grav.

Mai frecvent, debutul este însă lent, insidios, ca o continuare a unei

infecţii a căilor respiratorii superioare cu coriză, febră (care creşte progresiv),

frisoane repetate (adeseori pot lipsi), transpiraţii ale frunţii (semn de anoxie),

tuse uscată chinuitoare, astenie şi adinamie pronunţată, dispnee cu caracter

polipneic.

Uneori, simptomele sunt atât de minore încât debutul nu se poate

preciza.

În perioada de stare, care apare de obicei încă din ziua a doua, starea

generală se alterează, astenia şi adinamia sunt extreme, uneori apar agitaţie

şi delir. Febra se menţine ridicată, dar neregulată, oscilantă.

În această perioadă pot fi prezente 3 sindroame.

1. sindromul respirator (al insuficienţei respiratorii);

2. sindromul cardio-vascular;

3. sindromul toxico-septic.

7

În funcţie de rezistenţa organismului copilului, aceste 3 sindroame pot

evolua rezumându-se la unul (cel respirator) sau pot evolua concomitent.

1. Sindromul respirator este expresia clinică a insuficienţei respiratorii:

- tahipnee – 80-100 respiraţii /min.

- dispneea este fenomenul dominant. Este de tip expirator, însoţită de

atacuri spastice, la sugarii mici şi prematuri. Este foarte accentuată la

efort sau plâns.

- Geamăt expirator caracteristic, inspir scurt, nări dilatate, bătăi ale

aripilor nasului.

- Cornaj şi tiraj mixt (inter- şi subcostal), mai mult sau mai puţin

accentuat.

- Tuse maniliformă (tuse spasmodică care se succede în cascade scurte

şi care fragmentează acelaşi inspir) la început uscată şi ulterior umedă.

- Cianoză perioronazală care se intensifică cu tusea, plânsul sau

alimentaţie.

- Senzaţie de asfixie, sete de aer.

- hipoxia se manifestă cu edem cerebral, agitaţie, convulsii, epuizare, cu

hipotonie musculară.

- Copilul prezintă somnul „pistonului” – capul flectat în inspir şi extensia în

expir.

- Tulburările de dinamică ale respiraţiei şi ventilaţiei determină modificări

ale echilibrului acido-bazic.

Semnele stetoacustice sunt caracteristice şi în concordanţă întotdeauna

cu intensitatea sindromului funcţional, sediul şi extinderea focarelor

bronhopneumonice.

Semnele obiective constau în submatitate la percuţie, iar la ascultaţie

raluri subcrepitante fine „în ploaie”, accentuate de tuse şi plâns, prezente pe

suprafeţele corespunzătoare focarelor de bronhopneumonie. Ele pot avea

caracter fugace, modificându-se de la o zi la alta în concordanţă cu evoluţia

leziunilor bronhoalveolare.

8

Există bronhofonie, respiraţie suflantă şi/sau suflu tubar patologic.

2. Sindromul cardio-vascular

Reducerea suprafeţei de hematoză pulmonară duce la stază,

insuficienţă cardiacă, la început ventriculară şi apoi globală, la şoc toxic prin

afectarea capilarelor miocardului.

Apare în formele extinse şi în cele toxice şi se datorează:

Acţiunii directe a germenilor sau toxinelor acestora asupra miocardului

şi a vaselor.

Ca o consecinţă a anoxemiei, hipercapniei şi acidozei.

Include – ca simptome:

Tahicardia – 180-200 bătăi /min.

Tahipnee

Cianoză de intensitate variabilă

Tiraj

Dispnee expiratorie

Cardiomegalie

Hepatomegalie

Uneori, apar edemele

Colaps

3. Sindromul toxico septic este prezent întotdeauna, dar este nuanţat

după toxicitatea germenului şi teren.

Se caracterizează prin:

febră 39-40°C (oscilantă, cu diferenţe mari între zi şi noapte şi de la o

zi la alta), de tip septic; fiecare nou croşet febril corespunde apariţiei

de noi noduli bronhopneumonici.

Stare toxică cu palpare, facies pământiu, cianotic-vultos.

Modificări ale stării de conştiinţă cu somnolenţă, obnubilare sau

agitaţie, convulsii.

Meteorism abdominal, vărsături sau diaree.

9

Deshidratare de obicei izonatremică, rar hiponatremică, lipsă de

aport, anorexie, tahipnee.

Convulsii.

Uneori tulburări de irigare renală: oligurie, albuminurie, hematurie.

5. FORME CLINICE

După criterii anatomo-clinice bronhopneumoniile se împart în:

1. Forma comună cu focare pulmonare.

2. Forma pseudolobară – la sugar şi la copilul mic.

3. Forme cu evoluţie lentă, subacută la hiporeactivi.

După semnele clinice predominante bronhopneumoniile se împart în

(formula memotehnică – MAPATACI):

1. Forma meningeală (hipoxie cerebrală).

2. Forma asfixică (cu cianoză intensă, crize de apnee).

3. Forma pulmonară (forma comună).

4. Forma atonă (cu meteorism, pareză intestinală).

5. Forma toxico-septică (cu tegumente cenuşii, şoc grav).

6. Forma astenică (semne clinice minore, cu focare paravertebrale, la

malnutriţi).

7. Forma cardiacă (mai rară).

8. Forma intestinală (cu vărsături, diaree).

6. DIAGNOSTIC

Diagnosticul pozitiv se bazează pe simptomele clinice, examenul

radiologic şi datele de laborator. Este uneori dificil, deoarece rar se întâlnesc

cele 3 sindroame. În majoritatea cazurilor există doar sindromul insuficienţei

respiratorii şi acela, uneori, slab manifestat. Există şi forme „mute” clinic,

depistate doar radiologic, precum şi forme toxice şi supraacute care pot duce

la deces în 6 ore.

Laboratorul evidenţiază leucocitoză cu neutrofilie, adesea leucopenii cu

elemente tinere (meta- şi promielocite), uneori trombopenii; VSH crescută.

10

Examenul radiologic are o deosebită valoare, imaginile radiologice, de

cele mai multe ori, transpun fidel procesele patologice pulmonare. Sunt astfel

puse în evidenţă focarele bronhoalveolare , uşor de recunoscut prin opacităţi

micro- sau macromonodulare, rotunde sau neregulate, de dimensiuni

variabile, izolate sau grupate sau diseminate. Ele corespund nodulilor lui

Charcot şi sunt de intensitate costală (osoasă).

Imaginile radiologice prezintă o anumită particularitate care constă în

faptul că ele se modifică relativ repede, prin ştergerea şi dispariţia lor, precum

şi apariţia de noi focare în raport cu evoluţia bolii.

Radiologic există următoarele aspecte:

- forma paravertebrală – mai frecventă la prematuri, distrofici, nou-

născuţi.

- forma diseminată macronodulară.

- forma diseminată micronodulară.

- forma hilo-bazală.

- forma „pseudo-lobară” sau segmentară.

Diagnosticul diferenţial se face cu:

- bronşita acută

- laringita acută

- pneumonia interstiţială

- stafilococia pleuro-pulmonară

- atelectazii pulmonare

- bronhopneumonii cu altă etiologie (bronhopneumonia tuberculoasă).

7. COMPLICAŢII

Complicaţiile bronhopneumoniei pot fi:

a) locale: pleurizii para- şi metapneumonice, pneumotorax,

supuraţii pulmonare, piopneumotorax.

b) generale: deshidratarea, otomastoidita, convulsii febrile,

diareea parenterală, septicemia.

11

8. EVOLUŢIE

Două elemente frapează în evoluţia bronhopneumoniei: variabilitatea

simptomelor, care se schimbă de la o zi la alta, în raport cu resorbţia unui

infiltrat şi apariţia altuia şi discordanţa dintre starea generală gravă a

bolnavului şi absenţa sau discreţia semnelor, îndeosebi obiective-fizice.

Evoluţia bolii este variabilă, fiind condiţionată de o mulţime de factori. Ea

depinde în primul rând, de natura agentului cauzal şi de posibilitatea stăpânirii

lui cu medicaţia antiinfecţioasă.

Forma clinică a bronhopneumoniei şi tulburările complexe pe care le

poate determina deţin, de asemenea, un rol important, ca şi precocitatea

aplicării unui tratament complex în care să fie cuprinsă şi corectarea

corespunzătoare a tuturor tulburărilor fiziopatologice şi biologice survenite.

9. PROGNOSTIC

prognosticul este rezervat în complicaţiile cerebrale, deshidratare

hipernatremică, la sugarii cu handicap biologic, în formele cu leucopenii

importante.

Mortalitatea este mai ridicată la categoriile de copii cu risc biologic, când

poate ajunge la 10-15% din cazurile de boală.

10. TRATAMENTUL

Tratamentul bronhopneumoniei este complex, cu îngrijiri mai deosebite,

datorate vârstei şi terenului.

Vizează:

- Tratamentul igieno-dietetic.

- Tratamentul sindromului respirator (al insuficienţei respiratorii acute).

- Tratamentul sindromului cardio-vascular.

- Tratamentul simptomatic.

Tratamentul igieno-dietetic

1. Bolnavii vor fi izolaţi în saloane luminoase şi bine aerisite unde

temperatura va fi de 18-21°C, cu o umiditate relativă (40%) a aerului prin

plasare de vase cu apă pe sursa de încălzire.

12

2. Poziţia în pat a copilului va fi cu trunchiul ridicat, la fel şi umerii şi va fi

manipulat cu grijă. Baia i se va face cu o oră înaintea meselor, pentru a nu-l

obosi. Poziţia în pat va fi schimbată cât mai des, aşezând copilul în decubit

lateral, drept şi stâng pentru a evita staza pulmonară şi pentru a uşura

expectoraţia.

3. Alimentaţia rămâne nemodificată dacă copilul nu are anorexie sau

dispnee intensă şi nici diaree şi/sau vărsături. În cursul perioadei febrile

alimentaţia va fi lichidă şi semilichidă (ceaiuri, sucuri de fructe, compoturi,

lapte, iaurt, griş, orez, piure de zarzavat sau cartofi, supe de legume).

După defervescenţă se adaugă pâine, făinoase, brânză de vaci

proaspătă, carne de pasăre, trecând ulterior, progresiv, la alimentaţia

normală.

Copilul nu trebuie forţat să mănânce, dar se va insista să i se asigure

necondiţionat cantitatea necesară de lichide, existând riscul deshidratării prin

pierderile antrenate de polipnee şi transpiraţie.

4. Măsurile speciale care se iau în tratamentul bronhopneumoniei se

referă la:

a. Igiena bucală – prin îndepărtarea reziduurilor, gargarisme cu

soluţii bicarbonate, precum şi ungerea buzelor şi limbii cu glicerină

boraxată.

b. Igiena tegumentelor – prin spălare cu apă caldă şi fricţiuni cu

alcool mentolat.

c. Prevenirea escarelor prin controlul aşternutului (să nu aibă cute),

precum şi prin evitarea menţinerii îndelungate a aceleiaşi poziţii.

Tratamentul insuficienţei respiratorii acute

1. Dezobstruarea căilor respiratorii prin aspiraţie.

2. Aeroterapia – în formele uşoare şi medii de boală înlocuieşte

oxigenoterapia. Se practică pe terase, în saloane sau camere „deschise” sau

„din mişcare” (mama plimbă copilul în braţe).

13

Îmbrăcat „după sezon”, dacă vremea este bună, copilul va fi ţinut afară,

zilnic 4-6 ore.

Aeroterapia nu se face când temperatura exterioară este sub 10°C, este

ceaţă sau vânt puternic sau starea generală este alterată.

3. Oxigenoterapia – scopul principal este ameliorarea oxigenării sângelui.

a. Administrarea O2 produce următoarele efecte:

i. Micşorează anxietatea

ii. Scade travaliul şi efortul respirator

iii. Scade rezistenţa vasculară pulmonară

iv. Îmbunătăţeşte funcţia cordului şi a vaselor

b. Concentraţia de O2 – trebuie să existe O2 în aerul inspirat în

procentaj de 30-100%. Administrarea de O2 se face prin: sondă

nazofaringiană, mască etanşă, ochelari pentru O2 sau sub cort.

c. Deoarece O2 administrat pe mască, rece şi uscat este iritant, el va

fi încălzit şi umidificat (1/3 alcool sanitar + 2/3 apă sterilă) –se

trece printr-un barbotor.

d. Indicaţia majoră a administrării O2 o reprezintă cianoza şi

„sindromul de luptă pentru aer” (polipnee, „sete de aer”,

transpiraţii, agitaţie). Pentru sugar şi copilul mic, administrând prin

sondă, nivelul optim de O2 este apreciat la 2-4 l/min.

4. Ameliorarea ventilaţiei constă în:

a. Aspirarea mecanică a secreţiilor.

b. Drenajul postural – prin asigurarea unui drenaj optim poziţia

corpului va fi schimbată la 5-10 minute iar uneori sunt necesare şi

tapotări.

c. Terapia cu aerosoli – pe lângă asigurarea unei umidităţi crescute,

permite nebulizarea unor medicamente cu efect bronhodilatator

(Salmetamol) sau fludificant (Mucosolvin).

5. Reducerea edemului inflamator pulmonar şi combaterea spasmului

bronsic.

14

a. Administrarea de corticosteroizi reduce edemul inflamator al căilor

respiratorii. Se administrează hemisuccinat de hidrocortizon

(HHC) 10 mg/Kg c/zi, divizat în 4 prize sau Prednison 1-2

mg/kg c/zi, timp de 4-7 zile.

b. Administrarea bronhodilatatoarelor reduce bronhospasmul în circa

30 minute. Se administrează Miofilin 5-6 mg/Kg c, la 6 ore oral.

Pentru administrarea i.v. Miofilinul (1 fiolă de 2 ml soluţie 2,4%/1ml

=24 mg) se dizolvă în 10 ml glucoză 5% sau ser fiziologic,

administrându-se 3-4 mg/kg c/doză, i.v. foarte lent, la nevoie

repetându-se de 2-3 ori.

Tratamentul sindromului cardio-vascular

În cazul apariţiei semnelor şi simptomelor insuficienţei cardiace se

modifiică poziţia corpului, se reduc lichidele, regimul va fi desodat sau

hiposodat şi se vor administra diuretice şi tonicardiace.

- Furosemid 1-2 mg /kg c /zi i.v.

- Digoxin 0,04-0,06 mg /kg c/doză i.v., doză de digitalizare, apoi 1/3-1/5

doză de întreţinere, sau

- Hematozid C 0,04 mg /Kg c/zi – 3 prize i.v., prima priză se

administrează jumătate din doza zilnică.

În caz de colaps se umple patul vascular şi se administrează

vasoconstrictoare. Umplerea patului vascular se face prin administrare i.v. de

soluţii macromoleculare (dextran 70, dextran 40), vasoconstrictoare:

Adrenalină, Efedrină – numai după corecţie volemică.

Sedarea blândă, oxigenoterapia şi administrarea de diuretice sunt

primele gesturi terapeutice în caz de instalare a insuficienţei cardiace la sugar

(hepatomegalie, creştere nejustificată în greutate).

Tratamentul sindromului toxi-infecţios

Tratamentul sindromului toxi-infecţios include medicaţia antiinfecţioasă

şi a manifestărilor toxice (sindromul neurotoxic).

15

1. Tratamentul antiinfecţios

a) Alegerea iniţială a antibioticului depinde de agentul suspicionat şi de

vârsta copilului.

După eventuala cunoaştere a agentului incriminat (adesea dificilă) şi a

sensibilităţii acestuia se va putea trece la tratamentul ţintit.

În formele uşoare sau medii (fără sindrom neurotoxic) se poate începe

cu Penicilină G 100.000-200.000 U.I. /Kg c/zi, sau Ampicilină 100-200 mg

/Kg c/zi i.v. sau i.m., divizat la 6 ore interval.

Se poate administra şi o cefalosporină (Fortrum) şi se pot face asociaţii

de antibiotice:

Penicilina G + Kanamicină 15-20 mg/kg c/zi (2 prize)

Penicilina G + Gentamicină 5-7 mg/kg c/zi

Durata tratamentului este de 7-10 zile.

În cazul formelor toxice se va începe cu Oxacilină 200 mg/kg c/zi divizat

în prize la 6 ore, i.v. + Cloramfenicol 50-75 mg/kg c/zi la 6 ore interval.

La nou-născut se vor introduce la început două antibiotice; se preferă

tratamentul asociat: Ampicilină + Gentamicină.

Durata antibioterapiei în formele toxice este de 2 săptămâni până la 3

săptămâni.

b) Reguli de administrare a antibioticelor:

- În formele grave este recomandat, cel puţin iniţial, ca antibioticele să fie

administrate în perfuzie i.v. şi la un interval mai scurt (uneori 4 ore).

- Dacă după 2-3 zile de tratament (de administrare)m un antibiotic nu-şi

dovedeşte eficienţa se poate asocia un al doilea antibiotic.

- Penicilina G se va dizolva 100.000 U.I. pentru 1 ml ser fiziologic (cel

puţin). Soluţiile mai concentrate produc pe lângă durere intensă şi o

fibroză a quadricepsului (cu şchiopătare) care în timp va necesita

corecţie chirurgicală.

16

- În eventualitatea utilizării a două antibiotice, administrarea lor nu va fi

oprită deodată. Un antibiotic, de regulă cel mai toxic, se va scoate din

tratament mai repede cu 2-3 zile.

- De câte ori este posibil să se obţină antibiograma, este bine să se

administreze antibioticul cu acţiune ţintită pentru a nu crea rezistenţă şi

numai când evoluţia nu este bună.

2. Fenomenele neurotixice vor fi combătute cu Hemisuccinat de

hidrocortizon sau cu Metilprednisalon i.v. şi prin asigurarea a cel puţin 10 g de

glucoză /kg c/zi (trebuie avut în vedere volumul de lichide care se

administrează, în special i.v., preferându-se satisfacerea necesităţilor curente

cu minime, deoarece alveolelor afectate „nu le place” perfuzia bogată sau

rapidă, care poate duce la edem pulmonar acut).

Tratament simptomatic

1. Combaterea febrei se va face numai dacă temperatura (intrarectală)

depăşeşte 38,5°C sau dacă durata hipertermiei trece de 2-3 zile.

Se dau antipiretice:

o Paracetamol 10-15 mg /kg c –oral (sau rectal, dacă este necesar),

la fiecare 4-6 ore.

o Aspirină 10-15 mg /kg c, la fiecare 4-6 ore, dacă temperatura este

de peste 39,5°C

o Se mai poate administra Algocalmin oral, injectabil sau

supozitoare.

o La copiii hipersensibili, cu crize convulsive în antecedente,

spasmofilii, se administrează Fenobarbital 3-5 ctg/kg/zi oral sau/şi

Diazepam 0,3 mg/kg/priză.

Febra poate fi combătută şi prin mijloace nespecifice:

- „împachetări reci”, baie generală cu apă caldă sau călduţă, mărirea

aportului de lichide.

Împachetările

17

Prin împachetări se înţelege învelirea completă a corpului în cearşafuri

umede, peste care se aplică unul uscat de flanelă. Împachetările reci au efect

hipotermizant, răcoritor, calmant, stimulant şi reglator al circulaţiei.

Datorită acestor efecte, împachetările reci se indică în stări febrile,

hiperexcitabilitate nervoasă, tulburări uşoare de respiraţie şi de circulaţie. Nu

se vor aplica împachetări la bolnavi în stare gravă, debili, astenici, nici la

bolnavi cardiaci sau pulmonari cronici.

Tehnica împachetărilor

Patul se acoperă cu o muşama, pentru a feri saltelele de umezeală,

peste care se întinde o flanelă dublă, care acoperă complet muşamaua, iar

peste flanelă, un cearşaf umed (înmuiat în apă şi stors parţial). Acesta din

urmă trebuie să fie destul de mare, pentru a înveli complet copilul, însă mai

mic decât flanela.

Copilul este dezbrăcat complet şi culcat pe patul pregătit cu cearşaf

umed. Asistenta ridică mâinile copilului în sus şi înveleşte trunchiul dedesubtul

axilelor cu jumătatea stângă a cearşafului umed, introducând partea rămasă

în plus sub spate. apoi, ridică membrul inferior drept şi i se acoperă cu partea

inferioară a aripii stângi a cearşafului aplicată pe trunchi membrul inferior

stâng, care rămâne pe loc pe suprafaţa patului. Ceea ce mai rămâne din

această parte a cearşafului se aplică pe suprafaţa patului sub membrul

inferior drept, pe care asistenta îl reaşează la loc, între cele două membre

rămânând porţiunea din cearşaful umed.

Asistenta reaşează braţele ridicate ale copilului de-a lungul trunchiului şi

apoi le acoperă în întregime, până la gât cu aripa dreaptă a cearşafului.

Astfel, suprafeţele de joncţiune dintre membrele inferioare, precum şi cele

dintre membrele superioare şi trunchi vor fi izolate cu câte un strat al

cearşafului umed. Peste stratul umed se aplică strâns învelitoarea din flanelă,

având grijă să fie aderentă în jurul gâtului.

Partea de jos a învelitorii, care depăşeşte copilul, se introduce sub picioare.

18

Pentru ca împachetarea să fie corect executată, stratul umed trebuie să se

lipească bine de corp, să nu existe spaţii de aer între cearşaf şi suprafaţa corpului,

iar cearşaful umed să nu fie cutat nicăieri. În special partea de sub copil şi de la

locurile de joncţiune a suprafeţelor membrelor trebuie să fie bine întinsă, căci

pielea macerată de umiditate face mult mai uşor escare.

În caz de hiperpirexie, împachetarea trebuie schimbată din cinci în cinci

minute. Repetarea împachetărilor se va face conform indicaţiilor medicului.

După terminarea împachetării, copilul va fi şters cu prosoape uscate.

Temperatura minimă se poate obţine ≈10 minute după despachearea bolnavului

şi poate fi cu 2-3°C mai mică decât cea anterioară împachetării reci.

2. Sedarea uşoară a copilului se face cu Fenobarbital 2-10 mg/kg c sau

Diazepam 0,3 mg/kg /priză.

3. Combaterea meteorismului abdominal.

Meteorismul abdominal determinat de starea toxică sau hipokalemie se

combate cu Miofstin (1 fiolă de 1 ml=0,5 mg neostigmină sau ¼ -½ tabletă de 5

ori/zi din care se administrează 0,2-0,3 ml i.m. sau s.c. (putându-se repeta după

4 ore); sondă pentru eliminarea gazelor, aplicarea de căldură umedă pe

abdomen, administrarea de potasiu, combaterea şocului.

4. Suferinţa cerebrală determinată de tulburări acidobazice şi hidroelectrolitice,

cu semne de edem cerebral, se combate cu oxigen, Manitol, ser glucozat 10% i.v.

etc.

5. Vărsăturile se combat cu Metoclopramid picături sau supozitoare sau sub

formă injectabilă.

6. Hipoxemia – administrare de O2 pe diferite căi (sondă, mască, incubatoare,

aparate de respiraţie artificială), aerisirea camerei.

7. Insuficienţa cardiacă: cardiotonice majore, diuretice, O2, în şocul toxic

dopaminergie şi cortizonice injectabile, timp de 24 h.

19

CAPITOLUL II

ASPECTE ALE ÎNGRIJIRII COPILULUI SPITALIZAT

Frecvenţa bolilor respiratorii este cu atât mai crescută cu cât copilul este

mai mic, ocupă primul loc printre factorii cu morbiditate infantilă în ţara

noastră, în ţările cu climă temperată şi este explicată de particularităţile

morfofuncţionale ale aparatului respirator a sugarilor şi a copiilor mici, şi

anume:

- cavităţile nazale şi coanele sunt înguste la sugar, cu ţesutul cavernos al

mucoaselor puţin dezvolt, fapt care explică frecvenţa inflamaţiilor la acest

nivel.

- Laringele este mai sus situat la sugar decât la adult şi permite uşor

vizibilitatea epiglotei, la examenul faringian, istmul glotic este îngust la copil.

Laringele se dezvoltă mai repede la pubertate.

- Traheea, cu lungimea de 4,5 cm, săracă în ţesut elastic şi slab fixată,

are bronhia principală dreaptă mai scurtă, cu calibru mai mare, care explică

pătrunderea mai uşoară a corpilor străini în această zonă.

- Toracele este cilindric la sugar, cu diametrele aproape egale, cu unghiul

epigastric obtuz, coastele orizontale, respiraţia de tip abdominal. Prin

verticalitatea corpului coastele devin oblice cu respiraţie toraco-abdominală la

băieţi şi costală la fete.

- Plămânii cântăresc 150 g la un an, 1000 g la pubertate. Epiteliul

alveolar pavimentos la sugar, cu spaţiul intraalveolar mai jos, se subţiază

odată cu creşterea ţesutului elastic pulmonar.

Frecvenţa respiratorie: 40 respiraţii/minut la 3 luni, 35 la 1 an, 30 la 3 ani

şi 25 la 5 ani.

Pentru un copil spitalizarea şi boala sunt experienţe stresante deoarece

este despărţit de mediul său obişnuit, de persoanele care-i sunt dragi şi din

cauza alterării stării de sănătate.

20

Reacţia copilului la spitalizare şi boală depinde de vârstă, de

experienţele anterioare într-un spital, de susţinerea de care poate beneficia,

de capacităţile de adaptare şi de gravitatea afecţiunii.

Culegerea datelor:

Vârsta

Dezvoltarea fizică şi psihomotorie

Reacţia la spitalizare: nelinişte, frică, plâns, agresivitate fizică şi verbală

Antecedente medicale: se va aprecia gravitatea problemelor anterioare şi

repercusiunile lor asupra obişnuinţelor şi posibilităţilor de creştere şi

dezvoltare.

Spitalizări şi experienţe anterioare: reacţia la spitalizările anterioare; mod

de adaptare; efectele spitalizării asupra comportamentului ulterior

Susţinerea de care poate beneficia: în ce măsură familia poate vizita

copilul, doreşte să o facă şi să participe la îngrijiri.

Manifestări ale afecţiunii prezente

Probleme:

1. potenţial de alterare a nutriţiei: deficit.

Cauze: refuz de a se alimenta, greţuri, vărsături, durere, reacţie la spitalizare.

2. potenţial de infecţie

Cauze: deficienţa sistemului imunitar, necunoaşterea măsurilor de protecţie

împotriva agenţilor patogeni.

3. potenţial de accidente:

Cauze: mediu necunoscut, constrângeri fizice, deplasare nesigură.

4. perturbarea somnului:

Cauze: mediu necunoscut, lipsa părinţilor, durere, intervenţii, tratamente.

5. anxietate

Cauze: mediu necunoscut, tratamente injectabile, despărţire de părinţi.

6. probleme legate de afecţiunea pentru care a fost spitalizat

21

Obiective:

Vizează:

asigurarea condiţiilor de mediu

diminuarea neliniştii

reducerea durerii fizice

diminuarea manifestărilor de dependenţă legate de boală

promovarea creşterii şi dezvoltării

prevenirea complicaţiilor

prevenirea accidentelor

Intervenţii

1. asigurarea condiţiilor de mediu:

a. microclimat corespunzător (temperatură, luminozitate, umiditate).

b. Mediu securizant (plasarea patului la distanţă de surse de căldură,

plasarea de bare laterale sau plase la paturi, îndepărtarea obiectelor

tăioase).

c. Lenjerie de corp şi de pat curată.

d. Jucării în funcţie de vârstă.

2. abordarea copilului cu calm, blândeţe, răbdare.

3. asigurarea unui regim de viaţă echilibrat cu respectarea orelor de somn,

baie, alimentaţie în funcţie de vârstă.

4. pregătirea copilului pentru intervenţii i tratamente:

a. explicarea tehnicilor pe înţelesul copilului;

b. copilul va fi lăsat să manevreze anumite aparate şi instrumente (fără

a exista pericolul desterilizării) şi să le utilizeze ca pe o jucărie;

c. pe cât posibil se vor evita măsurile de constrângere;

d. va fi felicitat şi recompensat pentru comportamentul din timpul

intervenţiei.

5. permiterea punerii în practică a abilităţilor dobândite: mers, îmbrăcat,

dezbrăcat, alimentat singur (în măsura permisă de boală şi sub

supraveghere).

22

6. oferirea de activităţi de destindere utilizând materiale care pot fi aduse de

părinţi: jocuri, cărţi, casete audio cu muzică sau poveşti, casete video cu

desene animate.

7. încurajarea comunicării cu ceilalţi copii din salon.

8. asigurarea îngrijirilor igienice:

a. îndrumarea şi supravegherea în cazul copiilor mari;

b. efectuarea acestora în cazul copiilor mici.

9. supravegherea copilului:

a. măsurarea funcţiilor vitale şi vegetative;

b. observarea tegumentelor şi mucoaselor;

c. observarea stării generale;

d. aprecierea comportamentului

10. recoltarea produselor biologice şi patologice.

11. asigurarea alimentării copilului:

a. verificarea alimentelor primite de la bucătăria dietetică dacă

corespund regimului şi dacă au temperatura corespunzătoare).

b. Supraveghează alimentaţia celor care se autoservesc.

c. Alimentează sau ajută în alimentaţia copiilor mici.

d. Se acordă timp suficient alimentării.

e. Se observă apetitul, cantitatea de alimente consumată şi apariţia unor

simptome după alimentaţie (greţuri, vărsături, diaree).

12. aplicarea tratamentului prescris.

13. aplicarea măsurilor de prevenire a infecţiilor nazocomiale

a. curăţenie, dezinfecţie, sterilizare, izolare;

b. purtarea echipamentului de protecţie;

c. interzicerea vizitelor persoanelor străine;

d. respectarea circuitelor funcţionale.

14. participarea la examinarea medicală a copilului.

15. prevenirea accidentelor:

a. nu se vor lăsa medicamente la îndemâna copilului;

23

b. se va verifica temperatura alimentelor şi lichidelor ce urmează a fi

oferite;

c. supravegherea atentă a copilului, trierea jucăriilor.

16. educaţia mamei privind îngrijirile ulterioare la domiciliu; se referă la:

a. semnele de recunoaştere a complicaţiilor (febră);

b. modificarea aspectului sputei;

c. intensificarea durerii;

d. necesitatea administrării de lichide necesare fluidificării secreţiilor;

e. se explică necesitatea, obligativitatea efectuării toaletei cavităţii

bucale după expectoraţie.

f. Necesitatea unui program de viaţă echilibrat, cu alternarea

perioadelor de activitate, cu repaus.

24

ROLUL ASISTENTEI MEDICALE ÎN ÎNGRIJIREA

COPILULUI CU BRONHOPNEUMONIE

SUPRAVEGHEREA FUNCŢIILOR VITALE LA COPIL

Funcţiile vitale includ: respiraţia, pulsul, tensiunea arterială,

temperatura. Ele sunt frecvent utilizate ca indicatori ai stării de sănătate sau

de boală.

Urmărirea funcţiilor vitale la copil este importantă, având în vedere că în

legătură cu acestea se înscriu debutul unei boli, stabilirea diagnosticului,

evoluţia bolii, complicaţiile ce pot surveni.

Funcţiile vitale se măsoară:

- când intervine o schimbare în starea de sănătate a copilului;

- când este admis într-o unitate spitalicească (la internare, pe toată

perioada spitalizării şi la externare);

- înainte şi după proceduri invazive de diagnostic;

- înainte şi după administrarea medicamentelor care au efect asupra

sistemului respirator şi cardiovascular;

- înainte şi după efectuarea intervenţiilor de îngrijire care pot influenţa

funcţiile vitale.

Rolul asistentei medicale în măsurarea funcţiilor vitale:

1. să pregătească material şi instrumentar corespunzător şi în stare de

funcţionare;

2. să pregătească copilul din punct de vedere fizic (poziţie

corespunzătoare şi în acelaşi timp comodă);

3. să pregătească psihic copilul (să-i explice tehnica, să-l convingă de

necesitatea efectuării ei şi să-i solicite cooperarea);

4. să asigure condiţii de microclimat care să nu influenţeze funcţiile vitale

(linişte, temperatură optimă, umiditate corespunzătoare);

5. să cunoască variaţiile normale ale funcţiilor vitale, în funcţie de vârstă;

6. să cunoască antecedentele medicale ale copilului şi tratamentele

prescrise;

25

7. să respecte frecvenţa de evaluare a funcţiilor vitale în raport cu starea

copilului;

8. să comunice medicului modificările semnificative ale funcţiilor vitale.

I. Măsurarea şi notarea respiraţiei

Scop – evaluarea funcţiei respiratorii a copilului fiind un indiciu al

evoluţiei bolii, al apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.

Materiale necesare – ceas cu secundar, creion de culoare verde, foaia

de temperatură.

Tehnica:

- se realizează prin inspecţie, de regulă în timpul somnului;

- se dezbracă faţa anterioară a abdomenului şi a toracelui şi se aplică o

mână pe toracele copilului;

- se realizează numărarea respiraţiilor timp de un minut;

- respiraţia se măsoară în mod obişnuit, dimineaţa şi seara, la orele la

care se măsoară temperatura şi pulsul, dar se măsoară ori de câte ori

este nevoie, la indicaţia medicului.

Valorile normale ale respiraţiei:

- la nou-născut: 40-45 respiraţii/minut

- la 1 an: 30-40 respiraţii/minut

- la 2 ani: 25-35 respiraţii/minut

- la 12 ani: 15-25 respiraţii/minut

În plus se vor urmări:

- simetria mişcărilor respiratorii;

- frecvenţa şi ritmul respirator;

- amplitudinea mişcărilor respiratorii;

- tipul respiraţiei – care la copii este de tip abdominal.

Se consemnează valoarea obţinută şi celelalte caracteristici în foaia de

temperatură (cu culoarea verde).

Notarea: se consemnează valoarea obţinută printr-un punct pe foaia de

temperatură (fiecare linie orizontală a foii reprezintă două respiraţii). Se

26

uneşte apoi valoarea prezentă cu cea anterioară pentru obţinerea curbei. În

alte documente medicale se poate nota cifric.

II. Măsurarea şi notarea pulsului

Scop: evaluarea funcţiei cardio-vasculare.

Materiale necesare: ceas cu secundar, creion roşu, foaia de temperatură.

Elemente de apreciat: ritmicitatea, frecvenţa, celeritatea, amplitudinea.

Tehnica:

- Pulsul se poate măsura pe oricare arteră accesibilă palpării şi care

poate fi comprimată pe un plan osos: artera radială, femurală, humerală,

carotidă, temporală, pedioasă;

- Asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 minute;

- Spălarea pe mâini;

- Reperarea arterei;

- Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei;

- Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor;

- Numărarea pulsaţiilor timp de un minut.

La nou-născut şi sugar, în primele luni de viaţă, pulsul poate fi măsurat

în timpul somnului la nivelul fontanelei.

La copil, în general, pulsaţiile inimii se pot percepe şi măsura aplicând

mâna pe regiunea precordială (şoc apexian în spaţiul V intercostal stâng, pe

linia medioclaviculară). Se notează valoarea obţinută în foaia de temperatură

printr-un punct, ţinând cont că fiecare linie orizontală a foii reprezintă 4 pulsaţii

şi apoi se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară.

Valori normale ale pulsului:

- la nou-născut: 130-140 pulsaţii/minut

- la copilul mic: 100-120 pulsaţii/minut

- la 2 ani: 100-110 pulsaţii/minut

- la 3-4 ani: 90-100 pulsaţii/minut

- la 5-10 ani: 80-100 pulsaţii/minut

- la 11-16 ani: 80 pulsaţii/minut

27

III. Măsurarea şi notarea tensiunii arteriale

Scop: evaluarea funcţiei cardiovasculare (forţa de contracţie a inimii,

rezistenţa determinată de elasticitatea şi calibrul vaselor).

Elemente de evaluat: tensiunea arterială sistolică (maximă) şi tensiunea

arterială diastolică (minimă).

Materiale necesare:

- aparat pentru măsurarea T.A.

- cu mercur Riva-Rocci

- cu manometru

- oscilometru Pachon

- stetoscop biauricular

- tampon de vată

- alcool

- creion roşu

Metode de determinare: palpatorie, ascultatorie.

Tehnica: T.A. se măsoară cu ajutorul tensiometrelor pentru copii,

precedând ca şi la adult.

Măsurarea tensiunii arteriale prin ascultaţie:

- se pregătesc materialele necesare (tensiometru, stetoscop, creion roşu etc.).

- copilului, după repaus de 15 min. i se aplică manşeta pneumatică pe 1/3

medie a braţului, care va fi sprijinit şi în extensie.

- asistenta se spală pe mâini, îşi fixează stetoscopul cu olivele în urechi şi

membrana pe artera humerală, sub marginea inferioară a manşetei,

percepând zgomotele pulsatile.

- se decomprimă progresiv manşeta până când percepe primul zgomot ritmic

arterial care este reţinut ca valoare, reprezentând T.A. maximă (sistolică).

- se continuă decomprimarea până în momentul dispariţiei ultimului zgomot a

cărui valoare este, de asemenea, reţinută, reprezentând T.A. minimă

(diastolică).

- Se reorganizează locul de muncă, se notează datele în F.T. (cu roşu).

28

Notarea – se notează pe F.T. valorile obţinute cu o linie orizontală,

socotindu-se pentru fiecare linie a foii o unitate coloană de mercur. Se unesc

liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează spaţiul rezultat. Se poate

înregistra şi cifric.

La copil T.A: se poate calcula orientativ, după formula:

T = 80 + 2 A; A = vârsta copilului.

Valori normale:

La 1-3 ani: T.A. max. – 75 - 90 mm Hg; T.A. min. – 50-60 mm Hg

La 4-11 ani: T.A: max. – 90-110 mm Hg; T.A. min. – 60-65 mm Hg

La 12-15 ani: T.A: max.– 100-120 mm Hg; T.A. min. – 60-75 mm Hg

IV. Măsurarea şi notarea temperaturii

Scop: evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.

Locuri de măsurare: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală, rect, vagin.

Materiale necesare: termometru maximal, casoletă cu tampoane de

vată şi comprese sterile, recipient cu soluţie dezinfectantă, tavă medicală,

lubrifiant, alcool medicinal, ceas.

Cea mai comodă şi totodată cea mai obiectivă metodă de măsurare a

temperaturii la copil este măsurarea temperaturii rectale, ştiind că aceasta

depăşeşte cu 0,3-0,5°C nivelul temperaturii cutanate.

Măsurarea temperaturii rectale:

Tehnică:

- asistenta se spală pe mâini;

- se pregăteşte termometrul individual, se verifică dacă mercurul este

coborât, rezervorul termometrului se şterge cu o compresă umedă sau este

lubrefiat în strat foarte subţire cu o substanţă grasă, pentru a putea fi introdus

în rect.

- Copilul este culcat pe spate şi cu mâna dreaptă se ţine termometrul, iar

cu cea stângă se apucă picioarele copilului de la nivelul gleznelor îndoindu-le

din articulaţia şoldului.

29

- Printr-o mişcare de rotaţie, rezervorul de mercur al termometrului se

introduce în întregime în rectul copilului; se lasă în această poziţie tot timpul

cât coloana de mercur urcă.

- După 3 min. el poate fi scos şi se citeşte temperatura.

- Se notează valoarea în F.T. (cu albastru):

- Notarea unui punct pe verticală, corespunzătoare datei şi timpului

zilei, socotind, pentru fiecare linie orizontală a foii, două diviziuni

de grad.

- Se uneşte valoarea prezentă cu cea anterioară, pentru obţinerea

curbei termice. Se poate nota şi cifric.

- După citire, termometrul se şterge cu un tampon de vată sau cu o

compresă sterilă de tifon, înmuiate în apă cu săpun sau alcool; termometrul

se păstrează într-un borcan cu cloramină 1%.

- Temperatura (în care nu sunt indicaţii speciale) se măsoară de 2 ori în

cursul a 24 h, dimineaţa între 6-7 şi după-amiază între 16-17 (18-19).

V. Măsurarea şi notarea diurezei

Obiective:

- Obţinerea datelor privind starea morfofuncţională a aparatului renal şi

asupra altor îmbolnăviri.

- Cunoaşterea volumului diurezei.

- Efectuarea unor determinări calitative (analize biochimice) din cantitatea

totală de urină emisă.

- Urmărirea bilanţului circulaţiei lichidelor în organism = bilanţul lichidian

(întrări-ieşiri).

Materiale necesare: vase cilindrice gradate, cu gât larg, spălate şi clătite

cu apă distilată (pentru a nu modifica compoziţie urinei) şi acoperite.

Diureza este măsurată cantitativ la anumite intervale, urmărindu-se şi

caracteristicile macroscopice; colectarea începe dimineaţa la o anumită oră şi

se termină în ziua următoare la aceeaşi oră.

30

Diureza se notează în F.T. – prin haşurarea pătrăţelelor

corespunzătoare cantităţii de urină şi zilei respective. Spaţiul dintre două linii

orizontale al foii corespunde la 100 ml de urină.

EXAMINĂRI PARACLINICE

Recoltarea probelor de laborator se realizează la indicaţia medicului,

cuprinzând recoltarea de sânge sau alte probe biologice patologice (urină,

spută, vărsături, materii fecale etc).

În bronhopneumonie se practică determinarea hemoleucogramei,

fibrinogemului, VSH-ului, examenul sumar de urină şi radiografia pulmonară.

1. Recoltarea sângelui pentru hemoleucogramă

- se face prin înţepare: la adult – pulpa degetului, lobul urechii;

la copil – faţa plantară a halucelui, călcâi.

Materiale necesare: mănuşi de cauciuc, ace, tampoane de vată, seruri

test, tavă medicală curată, cameră umedă, lame uscate, curate, degresate,

şlefuite, pipete Potain, alcool 90°

Tehnica:

- se aseptizează pielea halucelui cu un tampon cu alcool 90°;

- se evită congestionarea printr-o frecare puternică şi prelungită;

- se aşteaptă evaporarea alcoolului;

- cu o mişcare bruscă se înţeapă pielea halucelui în partea laterală a

extremităţii, perpendicular pe straturile cutanate;

- se şterge cu un tampon uscat prima picătură, se lasă să se formeze o

altă picătură de sânge din care se recoltează cu pipeta sau lama;

- se şterge cu un tampon cu alcool.

Pregătirea produsului pentru laborator – efectuarea frotiului

- la extremitatea unei lame se pune o picătură de 3-4 mm diametru;

- se aşează o lamelă cu marginile şlefuite în unghi de 45° cu lama

(picătura se întinde prin capilaritate);

- lamela se trage către partea liberă a lamei, păstrând aceeaşi înclinaţie

şi antrenând toată picătura fără să o fragmenteze;

31

- se agită lama pentru uscare;

- se etichetează şi se trimite la laborator.

2. Recoltarea sângelui pentru VSH

- se face prin puncţie venoasă

Materiale necesare: seringă de 2 ml, soluţie de citrat de Na 3,8%, ace

pentru puncţia venoasă, stativ şi pipete Westergreen, muşama, eprubete,

tăviţă renală, garou, vată, mănuşi sterile, alcool 70°.

În dimineaţa recoltării copilul nu trebuie să mănânce.

Tehnica:

- asistenta se spală pe mâini cu apă şi săpun;

- îmbracă mănuşi de cauciuc sterile;

- aspiră în seringă 0,4 ml citrat de Na 3,8%;

- puncţionează vena fără garou şi aspiră până la 2 ml (1,6 ml);

- retrage acul şi aplică tampon cu alcool.

- scurge amestecul sânge-citrat în eprubetă şi omogenizează lent.

- aşează eprubeta în stativ, o etichetează şi o trimite la laborator;

- îngrijeşte pacientul.

3. Recoltarea sângelui pentru determinarea fibrinogenului

Prin puncţie venoasă se recoltează 4,5 ml sânge peste 0,5 ml citrat de

Na 3,8% tehnica fiind aceeaşi ca şi la recoltarea sângelui pentru VSH.

4. Recoltarea urinei pentru examenul sumar de urină

Scopul este explorator – informează asupra stării funcţionale a rinichilor,

cât şi a întregului organism.

Recoltarea urinei la sugar şi copii se face în vase fixate pe organele

genitale externe. La băieţi se fixează o eprubetă pe penis, iar la fete un

balonaş cu gât pe vulvă cu ajutorul unei benzi de leucoplast.

Pentru a preveni smulgerea recipientului de pe locul fixat şi mai ales

spargerea lui, este bine ca membrele inferioare ale sugarului sau copilului mic

să fie imobilizate de marginile patului. Copiii astfel pregătiţi trebuie să fie

controlaţi cât mai des pentru a îndepărta recipientul imediat după urinare.

32

Din urina obţinută se trimite un eşantion la laborator.

5. Radiografia pulmonară

Arată contrastul între spaţiile aeriene traheo-bronho-alveolare şi

structura propriu-zisă a plămânului. Spre deosebire de radioscopie,

radiografia prezintă avantajul că bolnavul este mai puţin iradiat, imaginea

obţinută este precisă şi serveşte drept element de comparaţie în viitor.

Tehnică:

- în cazul copiilor mai mari, asistenta explică cum trebuie să se comporte în

timpul examinării (va efectua câteva mişcări de respiraţie, iar radiografia se

face în apnee, după o inspiraţie profundă).

- Se dezbracă complet regiunea toracică; se îndepărtează obiectele

radioopace;

- Copiii mai mari vor fi aşezaţi în poziţie ortostatică, iar sugarii şi copiii mici

vor fi aşezaţi în decubit. Sugarii şi copiii mici se fixează prin înfăşare pe un

suport de scânduri sau se suspendă în hamuri (pentru a nu se iradia

persoana care l-ar susţine).

Examenul radiografic se notează în foaia de observaţie.

ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR

Se realizează cu mare punctualitate, strict la indicaţiile medicului,

tratamentului realizându-se la pat, asistenta având pregătite şi medicamente

pentru eventualele complicaţii.

Reguli generale de administrare a medicamentelor

Asistenta:

- respectă medicamentul prescris;

- identifică medicamentul;

- verifică calitatea;

- respectă căile de administrare prescrise de medic;

- respectă orarul şi ritmul de administrare;

- respectă doza;

33

- respectă somnul fiziologic al pacientul;

- evită incompatibilităţile medicamentoase;

- serveşte pacientul cu doză unică pentru administrarea orală;

- respectă succesiunea de administrare (solide, lichide, injecţii, ovule

vaginale, supozitoare);

- informează pacientul asupra medicamentelor prescrise;

- anunţă medicul privind greşelile comise;

- administrează imediat soluţiile injectabile;

- respectă măsurile de asepsie şi igienă.

Administrarea medicamentelor la copil se efectuează în condiţii mai

deosebite determinate de vârsta acestora. În administrarea medicaţiei la copii

se întâmpină greutăţi datorită reacţiilor de apărare şi în marea majoritatea a

cazurilor, a lipsei de colaborare din partea copilului, inerente vârstei şi

educaţiei.

I. Administrarea medicamentelor pe cale orală

Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor,

acestea putându-se resorbi la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire

sau gros.

Forme de prezentare a medicamentelor:

- lichide: soluţii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri, emulsii.

- Solide: pulberi, tablete, drajeuri, granule.

Pregătirea în vederea administrării medicamentelor:

- asistenta se spală pe mâini;

- pregăteşte linguriţa de dimensiuni adecvate;

- pisează tabletele şi drajeurile şi le divide;

- corectează gustul neplăcut prin adaos de zahăr, miere, lichide cu gust

plăcut, înglobate într-un aliment păstos;

- aşează în jurul gâtului copilul cu prosop curat;

34

- asistenta medicală asigură poziţia corespunzătoare vârstei copilului,

decubit dorsal cu trunchiul uşor ridicat pentru sugari şi poziţie semişezândă

pentru copilul mic;

- asigură imobilizarea copilului cu blândeţe şi răbdare;

- se ia linguriţa cu medicamentul pregătit pentru administrare şi se asigură

deschiderea cavităţii bucale prin stimularea buzelor cu linguriţa sau prin

comunicare verbală;

- se introduce linguriţa aproape de baza limbii şi se varsă conţinutul, având

grijă ca acesta să intre pe calea digestivă (nu se administrează în timpul

inspiraţiei);

- permite închiderea cavităţii bucale, retrăgând linguriţa;

- urmăreşte deglutiţia medicamentului prin observarea mişcărilor de înghiţire;

- se face controlul cavităţii bucale şi se mai administrează lichide copilului

(ceai, suc de fructe);

- se repune copilul în poziţie comodă şi se supraveghează pentru a vedea

efectul imediat al medicamentului;

- reorganizează locul de muncă, se dezinfectează şi se spală pe mâini.

II. Administrarea medicamentelor pe cale parenterală

Calea parenterală este calea injectabilă de administrare a medicamentelor.

Injecţia constă în introducerea substanţelor medicamentoase lichide în

organism, prin intermediul unor ace care traversează

Pregătirea injecţiei:

1. Materiale:

- Seringi sterile cu o capacitate în funcţie de cantitatea de soluţiei,

medicamentoasă (pentru injecţia i.v., seringă cu amboul situat excentric); se

preferă seringă de unică folosinţă, în ambalaj individual.

- Acele se găsesc împreună cu seringa în acelaşi ambalaj sau în ambalaje

separata. Se pregăteşte un ac cu diametrul mai mare pentru aspirarea

soluţiilor şi altul pentru injectare.

2. Medicamentul prescris se poate prezenta:

35

- ca medicament direct injectabil, în fiole sau flacoane cu doză unică sau

mai multe doze, şi seringă gata pregătită de întrebuinţare.

- ca medicamente indirect injectabile – pudre sau produse liofilizate în fiole

sau flacoane cu dop de cauciuc, însoţite sau nu de solvent.

3. Alte materiale

- tampoane sterile de vată şi tifon, soluţii dezinfectante (alcool), pile din

metal pentru deschiderea fiolelor, lampă de spirt, tăviţă renală, garou

din cauciuc, perniţă, muşama.

Încărcarea seringii:

- se spală mâinile cu apă curentă, se verifică seringa şi acele –

capacitatea, termenul de valabilitate al sterilizării.

- se verifică integritatea fiolelor sau flacoanelor, eticheta, doza, termenul de

valabilitate, aspectul soluţiei.

- se îndepărtează ambalajul seringii, se adaptează acul pentru aspirat

soluţia, acoperit cu pectoralul şi se aşează pe o compresă sterilă.

a) Aspirarea conţinutului fiolelor

- se goleşte lichidul din vârful fiolei prin mişcări de rotaţie;

- se dezinfectează gâtul fiolei prin ştergere cu tamponul îmbibat cu alcool;

- se flambează pila de oţel şi se taie gâtul fiolei;

- se deschide fiola astfel: se ţine cu mâna stângă iar cu policele şi indexul

mâinii drepte, protejate de o compresă sterilă, se deschide partea subţiată a

fiolei;

- se trece gura fiolei deschise deasupra flăcării;

- se introduce acul în fiola deschisă, ţinută între police, index şi degetul

mijlociu al mâinii stângi, seringa fiind ţinută cu mâna dreaptă;

- se aspiră soluţia din fiolă, retrăgând pistonul cu indexul şi policele mâinii

drepte şi având grijă ca bizoul acului să fie permanent acoperit cu soluţia de

aspirat; fiola se răstoarnă progresiv cu orificiul în jos;

36

- se îndepărtează aerul din seringă, fiind în poziţie verticală cu acul

îndreptat în sus, ă împingerea pistonului până la apariţia primei picături de

soluţie prin ac;

- se schimbă acul de aspirat cu cel folosit pentru injecţia care se face.

b) Dizolvarea pulberilor

- se aspiră solventul în seringă;

- se îndepărtează căpăcelul metalic al flaconului, se dezinfectează dopul

de cauciuc şi se aşteaptă evaporarea alcoolului;

- se pătrunde cu acul prin dopul de cauciuc şi se introduce cantitatea de

solvent prescrisă;

- se scoate acul din flacon şi se agită până la completa dizolvare.

c) Aspirarea soluţiei din flaconul închis cu dop de cauciuc

- se dezinfectează dopul de cauciuc, se aşteaptă evaporarea alcoolului;

- se încarcă seringa cu o cantitate de aer egală cu cantitatea de soluţie ce

urmează a fi aspirată;

- se introduce acul prin dopul de cauciuc în flacon până la nivelul dopului şi

se introduce aerul;

- se retrage pistonul sau se lasă să se golească conţinutul flaconului în

seringă sub presiunea din flacon;

- acul cu care s-a perforat dopul de cauciuc se schimbă cu acul pentru injecţie.

Injecţia intramusculară

1. alegerea locului injecţiei

a. masa musculară fesieră, cadranul superoextern

b. faţa externă a coapsei, în 1/3 mijocie

c. faţa externă a braţului, în muşchiul deltoid.

2. pregătirea injecţiei

3. imobilizarea copilului (cu ajutor) – se aşează copilul în decubit

ventral, se fixează membrele inferioare cu o mână, pe faţa posterioară a

articulaţiei genunchiului şi cealaltă mână în regiunea toraco-lombară.

4. executarea injecţiei:

37

a. asistenta îşi spală mâinile şi îmbracă mănuşi sterile;

b. dezinfectează locul injecţiei: dezinfecţie tip II: se curăţă pielea cu un

tampon steril îmbibat în dezinfectant, apoi se şterge cu unul curat. Se repetă

manevra. Durata de acţiune 30’’ pentru o manevră – deci 1 minut.

c. se întinde pielea între indexul şi policele mâinii stângi şi se înţeapă

perpendicular pielea cu rapiditate şi siguranţă, cu acul montat la seringă.

d. Se verifică poziţia acului prin aspirare.

e. Se injectează lent soluţia.

f. Se retrage brusc acul cu seringa şi se dezinfectează locul.

g. Se masează uşor locul injecţiei pentru a activa circulaţia, favorizând

absorbţia.

5. îngrijiri ulterioare – se aşează copilul în poziţie comodă, se linişteşte

rămânând în repaus fizic câteva minute.

Incidente şi accidente ce pot apare în timpul injecţiei i.m.:

- Durere vie, prin atingerea nervului sciatic sau a unor ramuri ale sale. Se

retrage acul, se efectuează injecţia în altă zonă.

- Paralizia prin lezarea nervului sciatic. Se evită prin respectarea zonelor

de elecţie a injecţiei.

- Hematom prin lezarea unui vas.

- Ruperea acului. Se recurge la extragerea lui manuală sau chirurgicală.

- Supuraţie aseptică. Se previne prin folosirea unor ace suficient de lungi

pentru a pătrunde în masa musculară.

- Embolie prin injectarea accidentală într-un vas a soluţiilor uleioase. Se

previne prin verificarea poziţiei acului.

Injecţia intravenoasă

1. Alegerea locului injecţiei: venele de la plica cotului, venele

antebraţului, venele de pe faţa dorsală a mâinii, venele maleolare interne,

venele epicraniene

2. Executarea injecţiei:

38

- se imobilizează cu blândeţe copilul pentru puncţionarea venei (se face

de către o a doua persoană);

- asistenta îşi spală mâinile şi îmbracă mănuşi sterile;

- se alege locul puncţiei şi se dezinfectează – dezinfecţia pielii tip I: se

aplică dezinfectantul pe piele cu un tampon îmbibat, aşteptându-se apoi 30’’

până la evaporarea dezinfectantului;

- se execută puncţia venoasă: se aplică garoul la 7-8 cm superior locului

de puncţie ales. Fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul

puncţiei realizând o uşoară compresiune şi tracţiune în jos asupra ţesuturilor

vecine. Cu seringa prinsă între police şi restul degetelor, având gradaţiile şi

bizoul acului în sus, se pătrunde pe traiectul longitudinal al venei înţepând

tegumentul şi peretele venos până când se învinge rezistenţa elastică a

acestuia. Când acul înaintează în gol se pătrunde 1-2 cm după care se

controlează valabilitatea tehnicii prin aspiraţie;

- se îndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului;

- se injectează lent, ţinând seringa în mâna stângă iar cu policele mâinii

drepte se apasă pe piston;

- se verifică periodic dacă acul este în venă;

- se retrage brusc acul când injecţia s-a terminat; la locul puncţiei se

aplică tamponul îmbibat în alcool, compresiv.

3. Îngrijiri ulterioare

- se menţine compresiunea la locul injecţiei câteva minute (1-2’)

- se supraveghează în continuare starea generală.

Incidente şi accidente ce pot apare în timpul injecţiei i.v.:

- injectarea soluţiei în ţesutul perivenos manifestată prin tumefierea

ţesuturilor, durere. Se încearcă pătrunderea acului în lumenul vasului,

continuându-se injecţia sau se încearcă în alt loc.

- flebalgia produsă prin injectarea rapidă a soluţiei sau a unor substanţe

iritante.

- hematom prin străpungerea venei. Se întrerupe injecţia.

39

- ameţeli, lipotimie, colaps. Se anunţă medicul

III. Administrarea medicamentelor pe cale rectală

Pregătirea administrării supozitoarelor:

- asistenta se spală pe mâini apoi îmbracă mănuşi sterile.

- se dezbracă copilul observând zona perianală, se inspectează zona şi

dacă este nevoie se face toaleta regiunii perianale.

- dezambalează supozitorul.

- se aşează copilul în decubit lateral, se îndepărtează uşor cu mâna

stângă fesele copilului.

- se introduce cu mâna dreaptă supozitorul în orificiul anal, strânge apoi

fesele între police şi degetele mâinii drepte, aşteptând circa 1 minut

pentru a favoriza ridicarea supozitorului în rect şi depăşirea sfincterului

anal (în caz contrar supozitorul este eliminat prin reflexul de evacuare).

- reorganizează locul de muncă.

INTERVENŢII PENTRU MOBILIZAREA SECREŢIILOR

1. Hidratarea

- este eficace pentru funcţionarea sistemului mucociliar;

- la un copil cu o hidratare adecvată, tusea poate uşor disloca secreţiile;

2. Umidificarea

- constă în adăugarea vaporilor de apă în aerul inspirat;

- păstrează căile aeriene umede şi permite debarasarea secreţiilor;

- se realizează cu pulverizatoare sau recipiente cu apă aşezate pe o

sursă de căldură;

3. Nebulizarea:

- constă în adaos de umiditate sau medicamente la aerul inspirat;

- se realizează prin pulverizare (folosind atomizorul) sau cu ajutorul

aerosolilor = un amestec de gaz cu un medicament dispersat în particule

sferice de ordinul micronilor (antibiotice, bronhodilatatoare, expectorante).

4. Drenajul postural:

40

- este un procedeu poziţional, care permite eliminarea secreţiilor;

- poziţia pacientului se schimbă la 20’-30’:

- decubit ventral cu perna sub abdomen;

- decubit ventral cu patul înclinat la 20°;

- decubit dorsal;

- decubit lateral stâng;

- decubit lateral drept;

- poziţie şezând.

- se renunţă la poziţiile în care copilul prezintă disconfort sau dispnee;

5. Tapotament:

- constă în lovirea uşoară a peretelui toracic, cu mâna, ritmic, pe toată

suprafaţa, timp de 1-2 minute.

- încheietura mâinii trebuie să fie relaxată, iar cotul în flexie.

- copilul trebuie să respire lent şi adânc.

- toracele copilului trebuie să fie acoperit.

- este contraindicat la pacienţii cu osteoporoză sau coaste fracturate şi la cei

cu probleme de sângerare.

INTERVENŢII PENTRU MENŢINEREA CĂILOR RESPIRATORII LIBERE

1. Aspiraţia orofaringiană sau nazofaringiană

Materiale necesare: dispozitiv de aspiraţie, sonde sterile (Nelaton),

mănuşi sterile, soluţie sterilă pentru umectarea sondei, prosop.

Intervenţiile asistentei:

- se evaluează semnele şi simptomele care indică prezenţa secreţiilor în

căile aeriene superioare.

- se instalează pacientul în poziţie adecvată:

- semişezând, cu capul într-o parte – pacienţi conştienţi

- decubit lateral, cu faţa la asistentă – pacienţi inconştienţi

- se protejează lenjeria de corp cu un prosop

- spălare pe mâini şi îmbrăcarea mănuşilor sterile

41

- fixarea sondei la aparatul de respiraţie

- măsurarea lungimii sondei, pe obraz, de la nară la tragus

- umectarea capătului liber al sondei

- introducerea sondei:

- pentru aspiraţia orofaringiană sonda se introduce pe marginea

gurii, lăsând-o să alunece în orofaringe

- pentru aspiraţia nazofaringiană, sonda se introduce în narină

dirijând-o spre centru, de-a lungul peretelui despărţitor al foselor

nazale

- se efectuează aspiraţia timp de 15 secunde, rotind sonda pentru a

extrage secreţiile de pe toată suprafaţa

- se extrage sonda şi se clăteşte în soluţie sterilă, efectuând o aspiraţie

- dacă pacientul are canulă pentru oxigenoterapie se reamplasează

- se solicită copilului să respire profund şi să tuşească între aspiraţii (dacă

este posibil)

- după terminarea aspiraţiei se efectuează igiena bucală; se îndepărtează

prosopul

- materialele utilizate se curăţă, se dezinfectează şi se pregătesc pentru

sterilizare.

42

INTERVENŢII PENTRU FAVORIZAREA OXIGENĂRII TISULARE

– OXIGENOTERAPIA –

Oxigenoterapia reprezintă administrarea de O2 în cantitate crescută prin

respiraţie, în scop terapeutic.

Scopul este de a asigura o cantitate corespunzătoare de O2 la ţesuturi

prin combaterea hipoxiei determinată de: scăderea O2 alveolar, diminuarea

Hb, tulburări în sistemul circulator, probleme care interferează cu difuziunea

pulmonară.

Surse de oxigen: staţie centrală de oxigen, microstaţie, butelie de

oxigen

Metode de administrare a O2:

a) prin sondă nazală:

- este metoda ce mai frecvent utilizată

- permite administrarea O2 în concentraţie de 25-45%

- poate fi utilizată pentru o terapie pe termen lung

b) prin mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat):

- permite administrarea O2 în concentraţie de 40-60%

- este incomodă datorită sistemului de prindere şi etanşeizare

- accentuează starea de anxietate, mai ales la copii

c) ochelari pentru oxigen:

- sunt prevăzuţi cu 2 sonde care se introduc în ambele nări

- se utilizează la copii şi pacienţi agitaţi

- sunt mai bine toleraţi de pacienţi.

d) cortul de oxigen:

- frecvent utilizat la copii

- concentraţia de O2 nu poate depăşi 50%

- are dezavantajul că atmosfera de sub cort se încălzeşte şi se

supraîncarcă cu vapori datorită faptului că pacientul inspiră şi expiră în

acelaşi mediu

43

- oxigenul introdus în cort nu va fi umidificat, ci trecut prin instalaţii de

răcire

- copiii vor fi supravegheaţi permanent pentru a nu disloca cortul

Echipamentul necesar administrării O2:

- sursa de oxigen

- umidificator – administrarea O2 se face umidifiat – 2/3 apă sterilă +

1/3 alcool sanitar trecute prin barbotor (umidificator).

- sondă nazală, cateter, mască de O2 sau cort.

- material adeziv (leucoplast) pentru fixarea sondei.

Intervenţiile asistentei:

- aşezarea copilului în poziţie corespunzătoare, poziţie semişezândă.

- asamblarea echipamentului.

- dezobstruarea căilor respiratorii.

- măsurarea sondei, pe obraz, de la narină la tragus.

- sonda nu se unge cu substanţe grase (poate duce la explozia

pacientului) dar se poate lubrefia cu gel hidrosolubil anestezic pentru

facilitarea inserţiei şi prevenirea lezării mucoasei.

- introducerea sondei în nară şi fixarea acesteia pe obraz.

- fixarea debitului de administrare a O2, în funcţie de prescripţiile

medicului.

- aprecierea răspunsului terapeutic al administrării O2, observarea culorii

tegumentelor, măsurarea respiraţiei şi pulsului.

- supravegherea pacientului pentru depistarea semnelor de toxicitate sau

de apariţie a unor complicaţii.

- supravegherea echipamentului de administrare a O2 (presiune, debit).

- mobilizarea periodică a sondei.

- scoaterea sondei o dată pe zi şi introducerea ei în cealaltă nară.

- curăţarea echipamentului la terminarea tehnicii.

44

Incidente şi accidente ce pot să apară în timpul oxigenoterapiei

- dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidul

poate fi împins de O2 în căile respiratorii ale copilului, asfixiindu-l.

- în cazul utilizării prelungite a O2, în concentraţii mari sau la presiuni

ridicate, pot apărea:

- iritare locală a mucoasei

- congestie şi edemul alveolar

- hemoragie intraalveolară

- atelectazie

- contactul prelungit duce la leziuni corneene şi chiar orbire.

- pot apare emfizeme masive subcutanate prin infiltraţia oxigenului la

nivelul ţesuturilor.

- dacă cateterul se introduce mai mult, oxigenoterapia este ineficientă.

- pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală.

45

CAPITOLUL III

PLANURI DE ÎNGRIJIRE

CAZ CLINIC NR. I

Sugarul R.A., în vârstă de 4 luni (D.N. 10-XI-1999), din localitatea

Săveni, judeţul Botoşani, prezintă la data de 1-III-2000 febră 39°C, tuse

productivă frecventă, obstrucţie nazală, dispnee, motiv pentru care se

internează la Spitalul de Copii Botoşani cu diagnosticul medical –

bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil născut la 9 luni, cu greutatea de 2300 g, alimentat natural 2 luni,

apoi artificial cu lapte praf;

a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neagă

Antecedente alergologice:

nu se cunosc.

46

DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii

manifestată prin: dispnee, polipnee, tuse productivă, tiraj costal;

alterarea circulaţiei manifestată prin cianoză perioronazală discretă,

tahicardie –150 bătăi/minut.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin : inapetenţă,

senzaţie de greaţă, meteorism abdominal.

3. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin

febră 39,2°C.

4. Dificultate în a dormi datorită obstrucţiei căilor respiratorii, dispneei şi

tusei, manifestată prin insomnie, agitaţie.

5. Alterarea integrităţii tegumentelor manifestată prin eritem.

47

PLAN DE NURSING

Data: 3.02.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- dispnee expiratorie- polipnee 65 respiraţii/minut- tiraj intercostal- tuse productivă.

Sugarul să aibă o bună respiraţie.

- sugarul va fi izolat într-un salon luminos, cu t° = 8-21°C, umiditate 40%.- se aşează sugarul într-o poziţie care să-i favorizeze respiraţie, cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi (se pune un sul sub umeri), în poziţie semişezândă. - dezobstruarea căilor respiratorii, aspirarea secreţiilor din fosele nazale şi orofaringe.- administrez O2 umidifiat, intermitent, 2-4 l/min, la indicaţia medicului.- administrez medicaţia prescrisă:Miofilin i.v. 10 mg la 6 oreH.H.C. i.v. 25 mg la 6 oreaerosoli cu salbutanol- monitorizez respiraţia la indicaţia medicului- notez frecvenţa respiratorie în foaia de temperatură.

Obiectiv nerealizat, se menţine dispneea, polipneea, tirajul intercostal.

Circulaţie inadecvată manifestată prin:- tahicardie 150 bătăi /minut- cianoză perioronazală discretă

Sugarul să aibă o bună circulaţie.

- administrez O2 umidifiat- se reduce aportul de lichide până la 120 ml/Kgc/zi- monitorizez pulsul la intervale indicate de medic- notez valoarea obţinută în foaia de temperatură.

Obiectiv realizat, dispare cianoza.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin:- inapetenţă- senzaţie de greaţă- meteorism abdominal.

Sugarul să fie alimentat şi hidratat suficient.

- încerc hidratarea orală a sugarului cu ceai, Gesol- administrez medicaţie antiemetică, la indicaţia medicului: Metoclopramid picături (4 picături)- combat meteorismul abdominal prin administrare de Miostin i.m. 0,3 ml- institui o perfuzie cu glucoză 5% şi electroliţi, pentru hidratarea sugarului, pe o durată de 6 ore, după care reîncerc hidratarea şi alimentaţia orală.

Obiectiv nerealizat în primele 6 ore; se menţine senzaţia de greaţă, inapetenţa;- dispare meteorismul abdominal

48

1 2 3 43. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin:- febră 39,2°C

Sugarul să prezinte o temperatură în limitele normale.

- se asigură condiţii de confort termic în salon;- sugarul va fi schimbat după fiecare val de transpiraţie;- asigur hidratarea corectă;- administrez antitermice la indicaţia mediculuiParacetamol peros 60 mg la 4-6 ore sau supozitoareAspirină peros 40 mg la 4-6 oreAlgocalmin peros, injectabil:- se pot face împachetări reci.- administrez medicaţia antibiotică conform indicaţiei medicului:Ampicilină i.v. 125 mg la 6 oreGentamicină i.v. 10 mg la 12 ore- se previn convulsiile febrile prin administrare de Fenobarbital i.m. 40 mg sau Diazepam 0,3 mg/priză- măsor t°, pulsul, T.A. şi le notez în foaia de temperatură;- urmăresc şi notez respiraţia, diureza, scaunul;- fac bilanţul lichidelor ingerat şi eliminate; calculez o pierdere de 500 ml apă/°C peste 37°C;- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL)

Proces evolutiv negativ, răspunde inadecvat la tratament, sugarul se menţine febril.

4. Dificultate în a dormi datorită obstrucţiei căilor respiratorii, dispneei, tusei manifestată prin:- insomnie;- agitaţie.

Sugarul să aibă un somn cât mai liniştit.

- asigurarea liniştii nocturne şi a condiţiilor de confort termic;- planificarea îngrijirilor şi intervenţiilor delegate, astfel încât acestea să fie minime în intervalul 2400-600;- aplicarea măsurilor prevăzute la nevoia de a respira vor satisface implicit şi nevoia de a se odihni.

Obiectiv parţial realizat.

5. Alterarea integrităţii tegumentelor manifestată prin eritem.

Sugarul să aibă tegumente curate, integre.

- asistenta asigură igiena corporală, generală şi locală, prin efectuarea băii parţiale a sugarului şi fricţiunii cu alcool mentolat.- schimbarea lenjeriei sugarului ori de câte ori este nevoie, cu efectuarea toaletei locale;- schimbarea poziţiei în pat la 1-2 ore pentru prevenirea escarelor.

Obiectiv realizat.

49

Data 4-III-2000 1 2 3 4

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- dispnee la efort- tiraj- tuse productivă.

Sugarul să prezinte o bună respiraţie.

- aşez sugarul cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi pentru a favoriza respiraţia;- efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin aspirarea secreţiilor şi nebulizare;- schimb poziţia sugarului la 15-20’, pentru a favoriza drenajul secreţiei bronşice;- efectuez tapotamentul toracic;- continui să administrez medicaţia bronhodilatatoare şi cortizonul;- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative;- aduc la cunoştinţă medicului eventualele schimbări survenit în evoluţia bolii.

Obiectiv parţial realizat.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit datorită senzaţiei de greaţă manifestată prin:- inapetenţă.

Copilul să fie alimentat şi hidratat suficient:- rehidratarea orală.

- administrez alimentaţia oral, în prânzuri dese şi în cantitate mai mică;- suplimentez alimentaţia cu aport de lichide oral: ceai îndulcit;- calculez bilanţul ingesto-excreta.

Sugarul primeşte alimentaţia oral.

3. Hipertermie datorată procesului inflamator pulmonar manifestată prin:- febră 38,5°C.

Sugarul să aibă temperatura corpului în limitele normale (să micşorăm gradul febrei).

- asigur condiţii de confort termic în salon;- administrez lichide oral;- administrez antitermice şi antibiotice în continuare;- calculez bilanţul ingesto-excreta;- monitorizez funcţile vitale şi vegetative.

Uşoară ameliorare, febra scade – t° = 38°C.

Data 5-III-2000

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii.

Sugarul să aibă o bună respiraţie.

- menţin poziţia semişezândă a sugarului;- dezobstrucţia căilor respiratorii;- nebulizare şi aspirarea secreţiilor;- drenaj postural;- tapotament toracic

Ameliorarea simptomatologiei.

50

1 2 3 4- administrez medicaţia bronhodilatatoare:Miofilin peros ¼ tb. la 12 oreBrofimen peros 4 pic. X 3Metilprednisolon

2. Hipertermie datorată procesului inflamator pulmonar manifestată prin:- febră 38°C

Sugarul să aibă temperatura corpului în limite normale.

- asigur condiţii de confort termic în salon;- schimb sugarul după fiecare val de transpiraţie;- hidratez oral sugarul;- administrez antitermice;- administrez antibiotice, la indicaţia medicului: Fortum i.m. 0,5 mg/8h- calculez bilanţul ingesto-excreta.

Obiectiv realizat, febra scade, t°=37,3°C.

51

FIŞA DE ANALIZE

Data Examene de laborator Evaluare

3.III.2000 Hemoleucogramă Hl =8,64g%

L =9200/mm3

E =4%, M =4%, L =44%, P =44%

VSH VSH=20 mm/h

Fibrinogen Fbg= 240 mg%

Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,5 mg/%

Fosfatemia= 6,30 mg%

F.A.= 79 U.I.

Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi

S.P.

Examen sumar de urină Aspect clar; albumină, glucoză

absentă; în sediment – nimic

patologic

Radiografie toracică Opacităţi nodulare confluente

retrocardiac şi intertraheobronşic.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE

Medicaţie Administrare Orar

Miofilin 25 mg Peros La 12 ore

Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore

Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore

Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore

Metoclopramid 3 pic. Peros La 12 ore

Miofilin 10 mg i.v. La 6 ore

HHC 25 mg i.v. La 6 ore

Ampicilină 125 mg i.v., i.m. La 6 ore

Gentamicină 10 mg i.v., i.m. La 12 ore

Fortum 0,5 ml i.m. La 8 ore

Miostin 0,3 ml i.m. Doză unică

Fenobarbital 40 mg i.m. La nevoie

52

EVALUARE FINALĂ

Sugarul are o evoluţie favorabilă, reacţionează la tratamentul

medicamentos prescris.

Se continuă administrarea de Miofilin, Prednison, Brofimen până la data

de 14-03-2000, administrarea de Gentamicină până la data de 10-03-2000,

Ampicilină până la data de 14-03-2000 şi Fortum până la data de 18-03-2000.

Se externează pe data de 19-03-2000, când se constată vindecarea

clinică a sugarului.

53

CAZ CLINIC NR. II

Copilul P.R. în vârstă de 8 luni (D.N. 14-V-1999), prezintă în urmă cu 12

ore febră, obstrucţie nazală, dispnee, tuse productivă, motiv pentru care se

prezintă la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botoşani unde se

internează cu diagnosticul medical –bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil născut la 9 luni, cu greutatea de 3000 g, talia =50 cm, alimentat

natural 3 luni, apoi cu lapte vacă, în prezent alimentaţie diversificată.

a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neagă

Antecedente alergologice:

nu este alergic la substanţe medicamentoase sau alimente.

54

DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii cu

dispnee, polipnee, tuse productivă, tiraj intercostal; circulaţie

inadecvată manifestată prin cianoză perioronazală , tahicardie.

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin inapetenţă,

senzaţie de greaţă, vărsături, scădere ponderală.

3. deshidratare datorată vărsăturilor manifestată prin piele uscată cu

turgor diminuat, membrane şi mucoase uscate, buze arse.

4. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin

febră 38,5°C.

5. Dificultate în a se odihni şi a dormi datorită obstrucţiei căilor

respiratorii, manifestată prin insomnie.

6. Alterarea integrităţii mucoasei bucale datorită deshidratării

manifestată prin ulceraţii ale mucoasei bucale.

55

PLAN DE NURSING

Data: 6.01.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- dispnee - polipnee - tuse productivă.- tiraj intercostal

Sugarul să aibă o respiraţie normală.

- asigur un mediu ambiant favorabil: salon luminos, t° = 8-21°C, umiditate 40%.- asigur poziţia adecvată: aşez copilul cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi pentru a favoriza respiraţie. - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii: nebulizare şi aspirarea secreţiilor din fosele nazale şi orofaringe.- administrez O2 umidifiat, pe sondă nazofaringiană, în debit de 2-4 l/min.- administrez medicaţia bronhodilatatoare şi cortizon: Miofilin peros 24 mg la 6 ore peros Prednison peros 2,5 mg la 6 ore- administrez expectorante: Brofimen 8 pic. la 6 ore peros- monitorizez respiraţia şi celelalte funcţii vitale; valorile obţinute le notez în foaia de temperatură.

Obiectiv nerealizat, se menţine dispneea, polipneea, tirajul.

Circulaţie inadecvată:- cianoză perioronazală- tahicardie

Sugarul să aibă o bună circulaţie, să nu prezinte cianoză.

- administrez O2 umidifiat pe sondă nazofaringiană 2-4 l /min;- aplic tehnici de favorizare a circulaţiei (exerciţii active, pasive, masaje);- monitorizez pulsul la intervalele indicate de medic şi notez valorile obţinute în foaia de temperatură a copilului;- comunic medicului eventualele schimbări survenite în evoluţia bolii

Obiectiv realizat, dispare cianoza.

56

1 2 3 4

2. Dificultate în alimentaţie prin deficit manifestată prin:- inapetenţă- senzaţie de greaţă- vărsături- scădere ponderală.

Copilul să fie alimentat şi hidratat suficient.

- la indicaţia medicului administrez medicaţie antiemetică: Metoclopramid – picături- încerc hidratarea orală a copilului cu ceai, Gesol;- în caz de eşec, institui o perfuzie cu Glucoză 5% şi electroliţi;- calculez numărul de calorii în funcţie de starea patologică; adaog 13% pentru fiecare grad de t° peste 37°; 20-30% pentru agitaţie;- calculez bilanţul ingesto-excreta;- corectez tulburările hidroelectrolitice şi rezerva alcalină;- rehidratarea orală va începe încet, cu cantităţi mici de lichide, oferite cu linguriţa;- monitorizez funcţiile vitale.

Obiectiv nerealizat în primele 6 ore; se menţine senzaţia de greaţă, inapetenţa şi vărsăturile. Copilul nu mai varsă la 12-14 ore de la instituirea tratamentului.

3. Deshidratare datorită vărsăturilor manifestată prin:- piele uscată cu turgor diminuat;- membrane şi mucoase uscate;- buze arse.

Copilul să nu prezinte semne de deshidratare.

- măsor şi notez zilnic ingestia şi eliminarea;- cântăresc zilnic copilul;- monitorizez semnele vitale;- menţin integritatea membranelor mucoase prin igienă riguroasă;- îngrijesc tegumentele cu atenţie pentru evitarea atingerii integrităţii lor;- inspectez zilnic zonele de presiune de poziţie şi le masez la fiecare 2 ore.- institui o perfuzie cu Glucoză 5%, vitamine şi electroliţi;- recoltez sânge pentru examene de laborator (Ht, Hb, HL);

Obiectiv parţial realizat în primele 6 ore; pierderile sunt acoperite prin perfuzie. După 24 h de la instituirea tratamentului, copilul nu mai prezintă semne de deshidratare.

57

1 2 3 4

4. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin:- febră 38,5°C

Copilul să aibă temperatura corpului în limite normale.

- asigur condiţii de confort termic în salon;- menţin igiena tegumentelor;- asigur hidratarea corectă prin administrarea corectă prin administrare de lichide suficiente cantitativ;- aplic comprese reci sau împachetări reci;- la indicaţia medicului, administrez antitermice: Paracetamol peros 120 mg la 6ore supozitoare Algocalmin- administrez antibiotice recomandate de medic: Ampicilină i.v. 125 mg la 6 ore Gentamicină i.v. 16 mg la 12 ore- notez t° în foaia de temperatură;- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL);- calculez bilanţul ingesto-excreta şi adaug 500 ml apă pentru fiecare grad de temperatură peste 37°C

Obiectiv parţial realizat; febra se menţine (38°C).]

5. Dificultate în a se odihni datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin insomnie.

Copilul să aibă un somn liniştit, să fie odihnit.

- asigur liniştea nocturnă şi condiţii de confort termic în salon;- planific îngrijirile şi intervenţiile delegate astfel încât acestea să fie minime la intervalul 2400-600;- aplicarea măsurilor prevăzute la nevoia de a respira, vor satisface implicit şi această nevoie;- la indicaţia medicului administrez un sedativ uşor (Fenobarbital sau Diazepam).

Obiectiv realizat.

6. Alterarea integrităţii mucoasei bucale datorită deshidratării manifestată prin ulceraţii la nivelul mucoasei bucale.

Copilul să prezinte mucoasa bucală integră, fără ulceraţii.

- efectuez alcalinizarea mediului bucal prin administrare de soluţii de bicarbonat de Na, badijonaj bucal cu soluţii de Stamicin, Nistatin, Micostatin 100.000 U.I./ml, de 2-4 ori/zi;- efectuez ungerea buzelor şi a limbii cu glicerină boraxală 10-20%.

Obiectiv parţial realizat.

58

1 2 3 4

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- obstrucţie nazală;- tuse productivă.

Copilul să prezinte o respiraţie normală, căi aeriene libere.

- asigur un mediu ambiant favorabil;- menţin poziţia semişezândă prin punerea unui sul (pătură sau cearşaf) sub umerii copilului;- dezobstrucţia căilor respiratorii prin aspirarea secreţiilor şi nebulizare;- administrez O2 umidifiat pe sondă nazofaringiană;- administrez în continuare bronhodilatatoare şi cortizon, expectorante;- monitorizez respiraţia şi celelalte funcţii vitale; valorile obţinute le notez în foaia de temperatură.

Starea copilului se ameliorează.

2. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin creşterea t° copilului = 38°C.

Copilul să prezinte t° corpului în limite normale.

- asigur condiţii de confort termic în salon;- hidratez suficient copilul prin administrare orală de lichide;- administrez antitermice, antibioticele recomandate de medic;- măsor t° copilului la intervalele cerute de medic şi notez valorile obţinute în foaia de temperatură;- calculez bilanţul intrări-ieşiri, adaug 500 ml apă pentru fiecare grad peste 37°C.

Obiectiv realizat, temperatura copilului este normală: 37,3°C.

Data: 7-01-2000

59

FIŞA DE ANALIZE

Data Examene de laborator Evaluare

6.I.2000 Hemoleucogramă Hl = 10,24 g%

Leucocite = 12.000 /mm3

P =36%, E =4%, L =52%, M =8%

VSH VSH =20 mm/h

Fibrinogen Fbg= 222 mg%

C.R.P. C.R.P. = pozitivă

Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,4 mg%

Fosfatemia = 5,50 mg%

F.A.= 57 U.I.

Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi

S.P.

Radiografie toracică Opacităţi micronodulare hilobazal

drept. Aspect difuz voalat drept.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE

Medicaţie Administrare Orar

Ampicilină 125 mg i.v., i.m. La 6 ore

Gentamicină 10 mg i.v., i.m. La 12 ore

Miofilin 25 mg i.v. La 6 ore

HHC 25 mg i.v. La 6 ore

Miofilin 10 mg Peros La 6 ore

Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore

Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore

Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore

60

EVALUARE FINALĂ

Sugarul are o evoluţie clinică favorabilă, reacţionează la tratamentul

medicamentos prescris.

Se continuă administrarea de:

- Miofilin, Prednison până la data de 12-01-2000;

- Gentamicină până la data de 15-01-2000;

- Ampicilină până la data de 15-01-2000.

Se externează pe data de 16-01-2000, când se constată vindecarea

clinică a copilului.

61

CAZ CLINIC NR. III

Copilul E.C. în vârstă de 1 an şi 5 luni (D.N. 29-VIII-1998), cu domiciliul

în Botoşani, prezintă la data de 6-I-2000 obstrucţie nazală, strănut, tuse rară.

Din data de 8-I-2000 prezintă febră, tiraj intercostal, dispnee, motiv pentru

care se prezintă la Serviciul de Primire al Spitalului de copii Botoşani unde

este internat cu diagnosticul medical de bronhopneumonie.

Antecedente personale:

copil născut la 9 luni, cu greutatea de 2500 g, talia 47 cm, alimentat

natural 7 luni, apoi cu lapte vacă.

a efectuat toate vaccinările conform vârstei.

Antecedente heredo-colaterale:

neagă

Antecedente alergologice:

nu se ştie alergic.

62

DIAGNOSTIC DE NURSING

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii

manifestată prin: dispnee, tiraj intercostal, polipnee, tuse productivă;

2. Dificultate în alimentaţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii

manifestată prin scădere în greutate;

3. Alterarea eliminării intestinale: diaree manifestată prin scaune subţiri,

apoase, în număr de 5-6 /zi.

4. Hipertermie datorită procesului inflamator pulmonar manifestată prin

febră = 39°C.

63

PLAN DE NURSING

Data: 8.01.2000

DIAGNOSTIC DE NURSING OBIECTIVE GENERALE INTERVENŢIILE ASISTENTEI EVALUARE

1. Dificultate în respiraţie datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- dispnee - polipnee - tiraj intercostal- tuse productivă.

Copilul să prezinte o respiraţie normală.

- asigurarea unui mediu ambiant: salon luminos, t° = 8-22°C, umiditate 40%.- poziţionez corect copilul – cu trunchiul şi umerii mai ridicaţi, poziţie semişezândă, care favorizează respiraţia. - efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin: * aspirarea secreţiilor cu o sondă nazofaringiană sau orofaringiană;* nebulizare;* drenaj postural- administrez O2 umidifiat, pe sondă nazofaringiană, în debit de 2-4 l/min.- administrez medicaţia bronhodilatatoare: Miofilin i.v. – o fiolă de 2 ml se dizolvă în 10 ml glucoză 5% sau ser fiziologic şi se administrează 3-4 mg/Kg c foarte lent - la 6 ore; H.H.C. – i.v. – 5 mg/kg c;- administrez expectorante: Brofimen - 10 pic. la 6 ore peros- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative la intervale stabilite de medic.

Obiectiv nerealizat, se menţine dispneea, polipneea, tusa productivă.

2. Alimentaţie inadecvată prin deficit din cauza obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin scădere ponderală.

Copilul să fie alimentat şi hidratat suficient.

- se micşorează cantitatea de lapte pe prânz şi intervalul dintre prânzuri;- se suplimentează aportul oral cu lichide, ceai îndulcit pentru a preveni deshidratarea;- aplicarea măsurilor de la nevoia de a respira vor satisface implicit şi această nevoie.

Obiectiv parţial realizat.

64

1 2 3 4

3. Alterarea eliminării intestinale: diaree manifestată prin scaune apoase, subţiri, în număr de 5-6 pe zi.

Copilul să nu mai prezinte scaune diareice; să se prevină deshidratarea.

- suplimentez aportul de lichide, la nevoie institui o perfuzie cu glucoză 5% şi electroliţi pentru a preveni deshidratarea;- administrez copilului ceai neîndulcit (mentă, coarne), supă de morcovi, zeamă de orez;- treptat introduc în alimentaţie brânză de vaci proaspătă, piureuri de legume sau de cartofi, supe strecurate;- la indicaţia medicului administrez medicamente simptomatice, antimicrobiene;- curăţ şi usuc regiunea anală, după fiecare scaun;- efectuez toaleta anusului de mai multe ori pe zi şi dezinfectez cu acid boric 2-3%;- hidratez copilul prin perfuzie de glucoză 5% şi electroliţi;- recoltez scaun pentru coprocultură;- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative şi notez valorile obţinute în foaia de temperatură;- calculez cantitatea de lichide ingerate şi perfuzate şi pe cea eliminată.

Obiectiv parţial realizat în primele 12 ore; scaunele diareice se menţin, dar se reduc ca număr. După 24 ore copilul nu mai prezintă scaune diareice.

4. Hipertermie datorită procesului infecţios pulmonar manifestat prin febră 39°C.

Copilul să aibă temperatura corpului în limite normale.

- creez condiţii de confort termic în salon;- schimb copilul după fiecare val de transpiraţie;- asigur o hidratare corectă;- administrez antitermice: Paracetamol peros, 129 mg la 6 ore; Aspirină peros 80 mg la 6 ore; Algocalmin.- la indicaţia medicului administrez antibiotice: Penicilina G i.m. 300.000 la 6 ore; Kanamicină i.m. 60 mg la 12 ore;- calculez bilanţul lichidian;- recoltez produse pentru examene de laborator (VSH, HL);- monitorizez funcţiile vitale- comunic din timp medicului modificările survenite în starea copilului.

Obiectiv parţial realizat; copilul se menţine febril - 38°C

65

Data: 10-01-2000

1 2 3 4

1. Alterarea respiraţiei datorită obstrucţiei căilor respiratorii manifestată prin:- tuse productivă;- obstrucţie nazală.

Copilul să prezinte o respiraţie normală, căi aeriene permeabile.

- menţin poziţie copilului- efectuez dezobstrucţia căilor respiratorii prin nebulizare şi aspirarea secreţiilor;- efectuez drenajul postural şi tapotament toracic;- administrez medicaţia bronhodilatatoare şi cortizon, în continuare;- administrez expectorantele indicare de medic;- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative; valorile se consemnez în foaia de temperatură.

Starea copilului se îmbunătăţeşte.

Se continuă tratamentul.

2. Hipertermie t°=38,3°C. Copilul să aibă o temperatură normală.

- condiţii de confort termic în salon;- hidratez copilul oral sau prin instituire de perfuzie cu glucoză 5%;- administrez antitermicele şi antibioticele indicate de medic;- calculez bilanţul lichidian; +500 ml apă pentru fiecare grad peste 37°C;- monitorizez funcţiile vitale şi vegetative;- comunic medicului schimbările survenite în evoluţia bolii

66

FIŞA DE ANALIZE

Data Examene de laborator Evaluare

8.I.2000 Hemoleucogramă Hl = 10,24 g%

Leucocite = 10.000 /mm3

VSH VSH =56 mm/h

C.R.P. C.R.P. = pozitivă

Fibrinogen Fbg= 262 mg%

Calcemie, fosfatemie Calcemia= 8,2 mg%

Fosfatemia = 5,98 mg%

F.A.= 70 U.I.

Exudat faringian Exudat faringian=> absent S.H. şi

S.P.

Radiografie toracică Opacităţi nodulare hilobazal drept şi

parahilar bilateral.

FIŞĂ DE MEDICAŢIE

Medicaţie Administrare Orar

Penicilină G 300.000 u.i. i.m. La 6 ore

Kanamicină 60 mg i.m. La 12 ore

Miofilin 24 mg Peros La 6 ore

Prednison 2,5 mg Peros La 6 ore

Brofimen 4 pic. Peros La 6 ore

Paracetamol 60 mg Peros La 6 ore

67

EVALUARE FINALĂ

Sugarul are o evoluţie clinică favorabilă.

Se continuă administrarea de:

- Miofilin, Prednison până la data de 12-01-2000;

- Kanamicină până la data de 14-01-2000;

- Penicilina G până la data de 17-01-2000.

Se externează pe data de 18-01-2000, când se constată vindecarea

clinică a copilului.

68

CAPITOLUL IV

BIBLIOGRAFIE

1. Dr. Roxana Maria Albu –

„Anatomia şi fiziologia omului” – Editura Corint, Bucureşti – 1997

2. Mircea Geormăneanu –

„Pediatrie”, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1997 – vol. I.

3. Trifan N. Nicolae –

„Puericultură şi pedriatie” – Editura Medicală, Bucureşti, 1997

4. Lucreţia Titircă –

„Tehnici de evaluare şi îngrijire acordate de asistenţii medicali”, Editura

Viaţa Medicală Românească, 1997 (vol. I)

5. Lucreţia Titircă –

„Manual de îngrijiri speciale acordate pacienţilor de asistenţii medicali”,

Editura Viaţa Medicală Românească, 1998

6. Corneliu Borundel –

„Manual de medicină internă”

7. G. Blată, coordonator –

„Tehnici de îngrijire generală a bolnavilor”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1983

8. Note de curs

69

CAPITOLUL V

CONCLUZII FINALE

Rolul asistentei medicale este unic şi constă în a ajuta bolnavul sau

persoana sănătoasă în a-şi menţine sau recâştiga sănătatea (sau să-l

asiste în ultimele sale clipe).

Asistenta trebuie să constituie o echipă cu medicul şi cu tot personalul

de specialitate care să acorde îngrijiri necesare recâştigării

independenţei persoanei bolnave.

Procesul de nursing oferă o mai bună repartizare a sarcinilor şi

intervenţiilor. Fiecare asistentă prin aceste planuri va observa cu mai

multă precizie orice schimbare în evoluţia bolii sau însănătoşire a

persoanei.

Orice persoană sănătoasă nu ar avea nevoie de îngrijire din partea

asistentei, în nevoia de a respira, de exemplu, dacă boala nu ar impune

aceste îngrijiri.

Această metodologie, acest program ar determina o schimbare

fundamentală, radicală, aş putea spune, în îngrijirea bolnavului, dar şi a

omului sănătos, în toată asistenţa medicală.

Totul constă în munca de echipă. În urma acestor planuri, ce este

important este redobândirea încrederii în sine, a curajului de a lupta cu

boala.

Asistentei medicale îi revine sarcina să-l ajute pe bolnav, cu tact,

înţelegere, delicateţe şi atenţie. Cine nu înţelege bolnavul, nu-i cunoaşte

psihologia, manifestând intoleranţă faţă de ciudăţeniile, reproşurile,

criticile uneori nejustificate ale acestuia, dovedeşte că este străin de

profesiunea medicală, inutil

Asistenta trebuie să constituie un „corp comun” cu bolnavul.

70