BRISCAN DANIEL Danu Partii Ştefului Locul în care m-am născut este cea mai frumoasă moştenire pe care am

dobîndit-o de la părinţii mei şi pe care o transmit copiilor. Nu o pot

imprumuta , aşa cum nu poate nimeni să mi-o ia , indiferent de ce se abate asupra mea. Pentru mine acest loc se numeşte Mizieş-judetul Bihor. În toate drumurile vieţii mele cuvintele de Mizieş si Beiuş le-am purtat în suflet cu dragoste şi nostolgie, cu respect si generozitate.

Ce a urmat după naştere a fost doar o desfăşurare de evenimente şi spirit, pe nişte coordoate în spaţiu şi timp , cum sînt prezentate în cele ce urmează.

O naştere, care fost consemnată în actele oficiale ca fiind 30 ianuarie 1949, din parinţii Partenie şi Vioara Briscan (a Ştefului). Tatăl are la origini numele de familie Briscan – fiul cel mic al Gheorghii Chirichii de la Rîturi, o familie cu nume de tradiţie, respect şi nobleţe în părţile locului. Mama - nascută în familia Groza - din Mizieş (suseni) – una din cele mai vechi familii din sat, menţionată pe aceste locuri incă din sec.XV . Prin naştere am fost botezat în religia ortodoxă, botezul fiind oficiat de către un simbol al bisericii satului ,un adevărat mentor spiritual ,cultural ,administrativ,în toate domeniile vieţii de comunitate, al multor generaţii de mizieşeni din veacul trecut: preotul Florian Goina.

in telechi 1954

1958-intr-o duminica după masă cu bunica şi mama Copilăria am petrecut-o în satul natal , în atmosera căminului

părintesc, al uliţei plină de copii, dar şi de praf si noroi . Au fost alături din generaţia mea:Savu lui Hus (Hus Savu) cu fraţi Aurel şi Costica, Lelu Mitruţului (Heredea Aurel), Laia lui Budău (Budău Nicolae), Florica Bitea (a finului Găvrila), Veta Voarii(Groza Elisaveta), Ionica Sandri (Tulcan Ioan) şi mulţi alţii ...., mai mari sau mai mici ,dar la fel de neastîmpăraţi. O copilărie fericită, cu multe jocuri: de la „ de-ascunsălea” („cucu”) prin podii şi poaiată, după căpiţele de fîn şi paie din telechi , de-a „fuga” pe uliţa, cu mingea făcută din părul rezultat de ţesălatul vitelor sau „ţară ,ţară vrem oşteni...”, vara la scăldat în „dîlbinele” de la vale şi la apa Nimăieştilor, iarna la săniuş intre curături şi pe dealul de la vie, si mult fotbal (miuţă) pe deal (sub cămin)

tata cu copii-3

1963- Leluţu Lii Sîvi(Pantea Aurel),Lelu Filipi(Bogdan Aurel) Lelu Mitruţului(Heredea Aurel) şi eu- Danu Parti Ştefului

Pe lîngă joacă, din copilărie a făcut parte, ca pentru orice copil de la sat ,

şi munca din gospodăria părinţilor. Păzitul vitelor la păşunat (pe „dealul din

sus”), pentru copii era ca o prelungire a jocurilor de pe uliţă, căci aici ne adunam mulţi băieţi şi fete. Puţină muncă la lucrările agricole o consideram ca o mîndrie ,un prim semn şi pas spre maturitate. Pămîntul era principala sursă de venit pentru parinţi mei pînă la colectivizarea din anul 1962. Aveam şi animale:doi boii (Iambor şi Mi şca - am plîns cînd au fost preluaţi de c.a.p.), vacă cu lapte, porci,50-60 găini, 10-15 gîşte şi cea mai frumoasă livadă din sat, care număra peste patruzeci de cireşi şi tot atîţea pruni, apoi meri, peri , viţă de vie ,etc ...Amintiri de neuitat cînd păzeam livada în serile liniştite de vară cu cer senin , şi aşteptam copii la „degustat de cireşe” de la noi, şi îi „fluieram„ să fugă cînd apărea tata în vîrful dealului să mă strige să merg la cină.

Se muncea de dimineaţa pînă seara, şase zile din saptamînă, de primavara pîna iarna şi odihna era doar noaptea şi duminica.De mic eram alături de tata la imprăştiat gunoiul de grajd în mustul zăpezii,adunat zăpada în jurul pomilor să le asigurăm apa necesară şi în luna februarie la strîns omizile din ei şi apoi le ardeam,la semănat cartofii şi porumbul în cuiburi în care puneam îngrăşîmînt gunoi de grajd, cu oticul la plivitul grîului de scaieţi şi buruieni,la seceriş în verile călduroase de iulie ,cînd în urma cosaşului adunam manunchii pentru a forma snopul de grîu , mă învîrtem fălos în jurul stogului la arie, căci era de multe ori cel mai mare din sat.În serile de toamnă , cind ziua era tot mai mică , veneam la lumina lunii pline de la culesul porumbului de pe „ţarină” prin pădurea „bondorului” şi, de acolo de sus ,admiram satul în liniştea strălucirea lui sub cerul instelat.Odihna mea de duminica o preferam cu vaca la păscut pe „duleu” , cu Eminescu , Călinescu ,Coşbuc,.... în mîna, şi citeam/recitam cu glas tare. Şi cum aşteptau boi în ocol să îi tesăl ,dar să se şi joace cu mine cînd îi trăgeam de coarne,iar vara cînd veneau de la munte şi mă căutau din priviri şi cînd mă vedeau mugeau de bucurie. Acolo/aceia era lumea mea plină de viaţă,fericire şi speranţă. Aşa am deprins dragoste faţă de pamînt-de glia strămoşescă -de animale.Mă şi vedeam un agricultor, un bun continuator al tatei , pentru păstrarea frumoase tradiţii a Briscaneştilor şi a Grozeştilor de gospodari renumiţi. Au venit însă marile distrugerii din primi ani ai colectivizării -cei doi boi (sufletul meu de copil) rechiziţionaţi şi trimişi la abator , livada distrusă în mod samavolnic (a fost arată cu tractorul, chiar dacă noi ne-am opus, iar pomi lăsaţi neîngrijiţi s-au uscat) şi în locul ei a apărut mirişte/pîrloagă , iar în sufletul meu s-a stins/a murit o parte mare din speranţă . N-am înţeles atunci şi nici azi cum cei din fruntea obştii îndeplineau, fără sfruntare , doar ordinele aberante primite nu ştiu de la cine (cum altfel puteau să dispună arături adînci în livadă , ca să semene grîu intr-un pămînt arid şi la umbra pomilor), iar la orice intervenţie/prezenţă/ sfat a experienţei tatălui meu răspundeau cu o anumită răceală şi indiferenţă dusă pîna la un dispreţ (ne considera chiaburi), oameni care nu credeam că pot gîndi/acţiona aşa . Cei ai „Chirichi” plătiseră pînă atunci scump - şi vor mai plăti-pentru poziţia lor faţă de societatea care se instaurase în ţară :unchiul popa Gusti, verişorii Maxim şi Ionica, cu libertatea (închisoare politică) şi

interdicţii care le-a afectat tragic viitorul,unchiul Marţian epurat tot politic din armată. Tata a înţeles incă odată momentul şi,fără nici o ezitare ,intr-o seară de toamnă tîrzie , după o poveste frumoasă a vieţii lui mi-a zis:” fruntea sus pruncul tatii, şi şcoală/carte şi nimic altceva!doar să nu uităm trecutul” .În acele momente incrîncenate mi-a mijit gîndul dezrădăcinării... Aveam o mare îndoilă/reţinere să plec ,căci simţeam în suflet tristeţea şi singurătatea părinţilior rămaşi doar cu surioara cea mică, care sigur mă va urma .Şi totuşi am plecat.....cu binecuvîntarea dragostei de mamă şi tată şi cu lacrima in veci neştersă de pe obrazul bunicii....A plecat apoi şi tata , s-a făcut muncitor la oraş, şi a renunţat la profesia de agricultor ....chiar dacă peste cîţiva ani s-a insistat mult pentru revenirea lui ...

Puterea memoriei şi a mărturisirii din acea perioadă m-a marcat definitiv si profund.Încercam şi încerc să fiu doar un martor lucid al acelor zile , detaşat de tot ce se petrecea in jur.Atunci drumul ales pentu mine era ireversibil .Dar dorul si dragostea pentru pămîntul natal nu l-am putut alunga din suflet , a rămas acolo, intr-un ungher ascuns pentru toata viaţa Aşa că am pornit mai departe....departe ,unde să pot uita ....

O amintire frumoasă de la gradiniţă, cu doamna educatoarea Mada, si cu serbarea de la sfîrşitul anului cînd am recitat poezia „Vine ploaia” , pe un timp călduros (secetos) de iunie. Scena era holul de intrare în clase, curtea şcolii era sala de spectacol, plină de spectatori-parinţi si săteni-şi eu privind spre cerul senin îi „ameninţam” că „vine ploaia”.

În toamna anului 1956 am început şcoala primară –„patru clase obligatorii”- , avîndu-l ca invăţător pe Mărăscu-un moldovean gras de peste 150 kilograme, destul de aspru cu noi (ce bătăi suportau unii elevi !!) ,şi un foarte convins ateu, o slugă politică a regimului. Pentru că unul dintre colegii mei m-a „pîrît” că duminica merg la biserică cu tata (era cantor) , într-o zi de luni a făcut o adunare cu toţi elevii şcolii , si în careul festiv, ca pedeapsă, mi-a luat cravata roşie de pionier de la gît, si a expus-o la „colţul pionerului”din clasă (alături de goarnă, toba şi steagul detaşamentului). Mi-a interzis şi să cînt dimineaţa , înainte de începerea orelor, imnul ţării. Şi eram şef de detaşament la pioneri .... Sicer ,m-am simţit umilit în faţa colegilor , dar totuşi am continuat să merg la biserica , pentru că simţeam o mindrie , siguranţă şi încredere să fiu lingă tata, în strană . În vara anului 1960 am absolvit patru clase şi am primit , totuşi , diploma de premiant . Am fost ultima generaţie care am susţinut şi un examen pentru a primi diploma de absolvire a patru clase primare.

Din toamna aceluiaşi an s-a reinfiinţat în sat Şcoala elementara de 7 clase. Toţi profesori erau suplinitori , făceau naveta de la Beiuş , sau chiar şi de la Lazuri de Beiuş (Hînciu Iustin - venea cu bicicleta!!). Aveau o pregătire mai buna decît învăţătorul de care ne desparţisem, şi erau şi foarte respectoşi faţă de noi: Fîntîaru Ion - venea zilnic pe jos de la Beiuş-era o somitate la latină , franceză , fiind exilat aici politic; ştia şi greaca şi multă istorie şi română, l-am reîntilnit la liceu), Mihalcea-alt moldovean-(română , istorie,), Vaida Ioan (director... şi de toate), Hînciu Iustin (sport). Amintiri de neuitat

de la colectivizarea satului, cu tristeţea unora şi satisfacţia altora (poate altădată). Din nou examen de absolvire , cu probe la scris şi oral, şi iar cu diploma de absolvire a şapte clase elementare.

In vara anului 1964, în urma unui concurs de admitere , cu peste doi concurenti pe un loc ( „selectaţi”, după originea socială, în prealabil), am ajuns elev la Şcoala medie nr.2 Beiuş (liceul nr. 2). O navetă zilnică pe jos,(dimineaţa pe întuneric cu opaiţul, lanterna), apoi cu bicicleta (dar şi cu „maşina” Mironii Lii Trului). Un diriginte de excepţie –un om si profesor de la care am învătat multe- Sabin Indrei. In anul 1967 am absolvit 11 clase de liceu , şi iar cu examen şi Diplomă de absolvire.

Din toamna aceluiaşi an eram student la Facultatea de ştiinţe economice din Cluj , la secţia „economia industriei, construcţiilor şi transporturilor”, fiind, alături de prietenul meu Heredea Aurel (la drept) , primii studenţi din sat ,dupa mulţi ani de aşteptare. Studenţia şi Clujul-amintiri de neuitat.Cred şi astăzi că a fost cea mai frumoasă perioada din viaţă.... La 1 decembrie 1968–eram în fruntea unei marii manifestaţii studenţesti (spontană/neautorizată , cu peste zece mii de participanţi) prilejuită de sărbatorirea a 50 de ani de la Marea Unire de la Alba Iulia .Zilele ce au urmat acestei mişcării au fost foarte tulburi ,pentru ca am fost interogaţi individual, şi la facultate şi în căminul studenţesc , de persoane necunoscute pentru noi(manifestaţia era şi un răspuns la mişcările studenţeşti din primavara aceluiaşi an din Franta). Cred că am şi semnat unele declaraţii şi angajamente. Unul din prodecanii de la facultate –Cornel Blaj- ne-a sprijinit/apărat mult pe cei de la economice , ( în anii studenţiei lui participase la asemenea manifestaţii). Colegi / prieteni de la alte facultăţi (istorie,filologie,drept,politehnică),din ani mai mari, au fost exclusi din cămin /facultate sau transferaţi în alte centre universitare. Asta îmi lipsea şi mie...

Din nou examen de absolvire , diploma de economist finalizată prin

reparţie guvernamentală ,pe postul de inspector bancar- la Banca Naţională a României –sucursala judeţeană Ialomiţa – Slobozia. O mare şansă, că am fost primit de un colectiv excepţional, unde mi-am putut forma pentru tot restul vieţii personalitatea de economist. Slobozia acelor ani era un oraş al tinereţii , în plină expansiune/dezvoltare,cu oameni din toate regiunile ţării. In anul 1981-la înfiinţarea judeţului Călăraşi , „am pus umărul” la organizarea Intreprinderii judeţene de gospodarie comunală şi locativă ,din noua funcţie de contabil şef .Un curs de specializare in finanţarea/creditarea activităţii de producţie şi comerţ exterior şi din toamna aceluiaşi an reveneam ca sef serviciu la Banca Nationala –sucursala Călărasi . Apoi am urmat şi absolvit cursurile post-universitare (un an-curs de zi ) la Academia de Studii Economice Bucureşti.

După şapte ani de muncă bancară , în urma unui concurs susţinut direct la minister,am fost promovat în funcţia de contabil şef/director economic la Combinatul de celuloza si hirtie Călăraşi, o unitate model , cu peste 2300 de salariaţi , cel mai mare producător şi exportator de de hîrtie de tipar din

ţară . Aici - o responsabilitate , exigenţă deosebită, şi o muncă aşa cum făcea pe vremuri tata - fără intrerupere- ,şi odihnă doar noaptea şi duminica. Din paiele de grîu ale Bărăganului ,printr-un proces chimic de fierbere, se obţinea celuloza şi apoi hîrtie , caiete şcolare şi studenţeşti, plicuri.Şi totul în condiţii de eficienţă şi rentabilitate,pentru că pe pieţele externe concurenţa era neiertătoare . Cînd scriu aceste rînduri(ianuarie 2013) , în România nu se mai fabrică nici un gram de hirtie de scris sau tipar, se importă chiar de acolo unde noi exportam în acele timpuri, iar combinatul este efectiv inchis , utilajele de fabricat celuloza, hîrtia de scris/tipar şi caiete au fost vîndute ca fier vechi în alte ţări.Şi paiele de grîu sînt arse sau putrezesc pe cîmp ....O tempora....

La defilare în fruntea coloanei CCH Călăraşi-1987 Am revenit la Banca Naţională Călăraşi în anul 1991 (dupa nişte

evenimente naţionale pe care cu greu o să le pot explica nepoţilor,) în funcţia de director , mai mult la solicitarea foştilor colegi, participînd efectiv la transformare acesteia dintr-o bancă comercială într-o bancă centrală de supraveghere si control. În septembrie 2000 sucursala băncii se „restructurează” total şi îşî încetează activitatea (dupa 95 de ani de funcţionare neîntreruptă), iar celor 60 de salariaţi li se oferea postul de „şomer „ (unii cu peste treizeci de ani lucrati numai în acestă unitate).

BNR Călăraşi 1994 Din „spirit conservator” optez pentru domeniul asigurărilor- Asiban –

Agentia Călăraşi, o societate financiară strîns legată de cea bancară, cu nişte oameni deosebiţi.Dăcă zic o muncă făcută pentru odihnă , nu greşesc,chiar dacă era în perioada de pionerat al firmei.

Am revenit în activitatea bancară, în anul 2006, la Agenţia Călăraşi a Băncii Cooperatiste Creditcoop , in funcţia de director. Cea mai veche bancă din Romînia şi singura cu capital integral românesc. O bancă mică cu inimă mare, care a rezistat şi in anii economiei etatizate, dar şi in aceste timpuri ale unei pieţe avare numai după profituri necontrolabile.

2010- şi totuşi , m-am retras din activitate , la pensie. Din anul 1973 sînt căsătorit cu Nicoleta-Rodica, colegă de facultate.

Ne mîndrim cu cei doi băieţi: Adrian Daniel – avocat la Baroul Bucureşti şi Costin Nicolae-economist-manager financiar la o firma mutinaţională , în Bucureşti.

Puţinele rînduri despre un mizieşean ajuns pe malurile Dunării nu se încheie aici, pentru că se prelungesc prin şi pentru cei trei nepoţi : Mihai, Andrei şi Gabriel, trei Briscaneşti , care vor duce mai departe spiritul acestui nume.

Bran 2006 cu Mariana -sora mea