MIHAI BABELE

BRIGADA cu

DESTINAŢIE SPECIALĂ

1

P R E F A Ţ Ă

S-au scurs 20 de ani din perioada evenimentelor care au zguduit nu numai lumea, ci şi mica noastră republică.

S-a destrămat faimosul imperiu sovietic, ca un castel de nisip. Ceea ce părea de nezdruncinat şi veşnic s-a prefăcut în praf şi pulbere. Ideologia comunistă, pusă la baza politicii multor ţări cu regim dictatorial, şi-a pierdut valoarea.

Acest lucru se referă şi la Moldova.S-au început schimbările...Distrugerea stereotipurilor vechi, respingerea a tot ce e

nou, barierele ideologice şi lingvistice, au lipsit de siguranţă majoritatea funcţionarilor sovietici.

E cazul să amintim că anume în această perioadă separatismul, criminalul, împărţirea averii statului au atins apogeul şi influenţau evenimentele.

În această carte evenimentele, toate procesele sunt redate prin faptele oamenilor care au participat la război. De la ţărani simpli, care au început reformele la ei acasă, apoi cu arma în mână s-au ridicat la apărarea Patriei contra cotropitorilor ruşi, care voiau să ne întoarcă în trecut, până la persoane ce ocupau posturi înalte în conducerea ţării.

Vedem faptele eroice ale unora, ticăloşia şi laşitatea altora, pe cei ce nu şi-au făcut datoria civică şi de serviciu...

Problemele nerezolvate la începutul anilor 90 se resimt şi acum. Nu s-a beneficiat de independenţa ţării, nu au fost create organele necesare de ocrotire a dreptului, nu s-au consolidat structurile de stat pe întreg teritoriu, nu a fost trecută armata sub jurisdicţia ţării, dând posibilitate separatiştilor, sprijiniţi de structurile de stat şovine ale Rusiei, să se pună mâna pe putere în autorităţile locale şi să rupă o bucată din ţară, bătându-şi joc de populaţia băştinaşă, a cărei majoritate este alcătuită din moldoveni.

2

În plan politic, această ruptură îngrijorează întreaga Europă.

Sunt bucuros că autorul a ridicat aceste probleme, că nu e indiferent de tot ce s-a făcut, ori mai bine zis nu s-a făcut în aceşti ani de independenţă, amintindu-le istoricilor că despre trecutul poporului nostru şi ale ţării, despre eroii ce şi-au sacrificat vieţile lor tinere în războiul ruso-moldav din 1992, trebuie să afle generaţiile tinere.

Dacă s-ar fi dat dovadă de tărie de caracter, îndrăzneală, de risc personal de a-şi asuma răspunderea pentru a rezolva probleme stringente care apăreau în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minută, dar s-ar fi selectate cadre, capabile să rezolve aceste probleme, sunt convins că foarte multe greşeli puteau fi evitate, iar ţara nu era să fie fărâmiţată şi furată.

Anton Gamurar,general-maior de poliţie,primul comandant al Brigăzii

de Poliţie cu Destinaţie Specială.

R E F E R I N Ţ E

Cu problemele de toate zilele, mulţi dintre noi încep să uite evenimentele amare din primăvara – vara lui 1992. Doar acel război n-a fost altceva decât un război pentru apărarea Patriei, contra cotropitorilor ruşi.

Această carte se deosebeşte din mulţimea de cărţi scrise pe această temă prin faptul că autorul nu este numai un bun cunoscător al artei militare, ci şi un talentat maestru al cuvântului. Citind această carte, înţelegi cauza adevărată a acestui război, dar şi de ce acest conflict continuă şi până acum.

3

Prin munca sa cinstită, autorul parcă a înălţat un monument eroilor noştri căzuţi pentru apărarea Patriei şi celor ce au vărsat sânge pentru apărarea acestui pământ.

Vladimir Beşleagă Maestru Emerit în

Literatură, scriitor

Cine şi orice ar vorbi despre războiul ruso-moldav din 1992, nu poate să nu spună despre meritele Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. În prima fază a războiului ea a fost unica unitate capabilă să opună rezistenţă, care ştia a lupta. În ultimul timp însă se încearcă să se reducă din meritul ei... Scrisă de un autor talentat, această carte te fascinează de la început... şi nu te poţi rupe de ea până la sfârşit. Se citeşte uşor, frazele sunt construite astfel încât să fie clare atât pentru militari, cât şi pentru femei, tineret.

Cel mai preţios este faptul că autorul a pătruns adânc în psihologia şi caracterele eroilor săi, atât de clar descrie operaţiunile desfăşurate de părţile beligerante, de parcă a participat la ele.

Când am citit manuscrisul (cartea nu era încă editată), aveam impresia că mă aflu în tranşee, că de la mine miroase a praf de puşcă, că alături sunt prietenii mei de luptă...

Extraordinar de bine vorbeşte despre luptătorii de rând, despre subofiţerii şi ofiţerii părţilor beligerante, care se aflau nemijlocit în tranşee, despre cei care de fapt au suportat consecinţele acestui război pe pielea lor, care uneori stau flămânzi, nu dormeau, pe care îi mâncau păduchii în tranşee, dar care visau la un viitor fericit...

Nu prea bine caracterizează comandamentul suprem şi cercurile politice ale părţilor beligerante, lipsa capacităţilor de a conduce operaţiunile militare manifestate de comandamentele supreme, corupţia şi interesele nemijlocite manifestate de cercurile politice pentru spălarea banilor prin intermediul acestui război...

Valeriu Troenco,

4

general – maior de justiţie, participant activ la război pe prima linie.

Prin hotărârea Camerei Superioare a CurţiiEuropene a Drepturilor

Omului de la Strasbourg № 349 din

08. 07. 2004, Rusia a fost recunoscută ca agresor în războiul ruso-moldav din

1992 şi ocupanta părţii de est a Republicii Moldova.

Din partea autorului

Comuniştii ortodocşi în frunte cu al doilea om în ierarhia puterii de stat din URSS, dar care visa să fie primul, Anatolii Lukianov, pentru a păstra imperiul sovietic, deja putred, au format republici separatiste în Azerbaidjan, Georgia, Moldova. S-a încercat şi în ţările baltice, şi în Ucraina. Însă tentativele au eşuat.

În Moldova Lukianov trebuia să formeze cinci republici separatiste, însă au rezultat doar două. Găgăuzia, cu o

5

populaţie cu rădăcini turcice, şi Transnistria, populată majoritar de moldoveni(42%) şi de alte naţionalităţi.

Conflictul din Transnistria, care a degenerat treptat într-un război ruso-moldav, a fost descris de reprezentanţii părţilor beligerante, fiecare din punctul său de vedere. Au scris generalul Nicolae Petrică, colonelul Anatolie Munteanu, jurnalista Valentina Ursu, scriitorul Iurie Colesnic, Trofim Ştefan şi alţii.

O carte de 800 de pagini a scris colonelul M.M. Bergman, un evreu născut în Transnistria, comendantul militar al Tiraspolului. În ea îl laudă mai mult pe generalul rus Aleksandr Lebedi, şi ca majoritatea evreilor, îi denigrează pe moldoveni.

Ca să nu mai vorbim de cartea Galinei Andreeva! În toate aceste cărţi scrise de separatişti, se pronunţă ura

seculară a lepădăturilor venite pe pământul moldovenesc faţă de moldoveni, care nu mai voiau să se închine în faţa ruşilor, care n-au mai vrut să fie conduşi de venetici de tot soiul.

Asta este principala cauză a conflictului transnistrean.Războiul a fost o urmare a acesteia...

Dintr-o telegramă secretă cifrată

expediată pe data de 22 iunie 1992 de către generalul

6

Netkaciov, comandantul Armatei

a 14-a ruseşti dislocată în Transnistria, ministrului Apărării al Federaţiei RusePavel Graciov: „ … Raportez că

un prim bilanţ al primelor patru

zile de război este faptul că

datorită implicării nemijlocite a

Armatei a 14-a, formaţiunile armate separatiste au putut evitanimicirea în totalitate şi şi-au recăpătat moralul de luptă...”

Anul 1988. Tiraspol, RSSM, pe al cărei teritoriu au fost dislocate Armata a 14-a sovietică şi întreg arsenal militar retras din Europă centrală.

Era în toi „perestroika” (încercarea de restructurare şi renovare a sistemului sovietic, pe cale de prăbuşire). Comandamentul acestei armate, inclusiv comandantul ei, Anatolie Sergheev, au simţit că „şuruburile” au slăbit şi că îşi pot permite anumite activităţi… pe cont propriu. Nimeni nu-i mai controla atât de strict conform prevederilor statutului. Cei care veneau totuşi în control mergeau mai mult la pescuit sau… în saune cu domnişoare…

Aceeaşi stare de relaxare au început s-o simtă şi ofiţerii inferiori de care în orice armată în lume depinde disciplina. Ca urmare, a început să crească numărul a tot felul de încălcări de statut, de dezertare, de sustrageri de muniţie, de mutilări prin împuşcare de către proaspeţii recruţi, inclusiv din motive de dragoste neîmpărtăşită. Dar principala cauză a acestor automutilări pentru a scăpa de armată era faptul că

7

„înflorea” aşa-numita „dedovşcina”, un fel de banditism sau feudalism primar promovat de militarii cu un anumit stagiu în raport cu proaspeţii lor camarazi abia încorporaţi. Era fenomenul ce a caracterizat dintotdeauna armata rusă ţaristă şi mai ales sovietică.

S-au activizat brusc tot felul de elemente criminale şi şovine, velicoruse.

* * *

„Harababura” din stânga Nistrului s-a intensificat în special după 31 august 1989, când o parte din deputaţii din stânga Nistrului, la comanda directă a unor forţe de la Moscova, prin intermediul serviciilor secrete din KGB, au refuzat să accepte noile legi şi autorităţi de la Chişinău. Frica Moscovei de a pierde controlul asupra părţii din dreapta a RSSM şi unificarea ei cu România de la care a fost ruptă prin agresiune în 1940 o făcea să apeleze la orice mijloc. Ulterior, o recunoaşte însuşi Ghenadi Selezniov, preşedintele Dumei de Stat din Federaţia Rusă într-un discurs rostit chiar în Parlamentul Republicii Moldova: „…am creat o autonomie în Transnistria pentru a împiedica Moldova să se unească cu România şi, astfel, să iasă de sub influenţa noastră…” Adevărul gol-goluţ rostit într-un moment necontrolat de securitate.

Atunci, în spiritul unor tradiţii imperiale seculare, în Transnistria a început persecutarea moldovenilor băştinaşi, determinându-i „să plece” sau „să ne accepte”. S-a început de la nivelul copiilor, părinţilor, profesorilor. Chiar dacă statistic moldovenii constituiau 42%. S-a început cu închiderea grădiniţelor, apoi a şcolilor. Mulţi moldoveni erau concediaţi nemotivat. În serviciu rămâneau doar cei care acceptau să colaboreze cu noile structuri promoscovite.

Au apărut primii refugiaţi.

Mass-media rusă a început să transmită non-stop tot felul de reportaje, informaţii, filme şi „filmuleţe” despre moldoveni. A apărut şi fenomenul solicitanţilor de azil la Moscova pe motiv că moldovenii i-ar persecuta pe bază de limbă şi

8

identitate, pentru a obţine astfel locuinţe şi tot felul de beneficii la Moscova. Şi, în scop de propagandă, autorităţile ruse îi ajutau.

Îşi continua vechiul rol imperial ca instrument de stăpânire şi biserica ortodoxă rusă. Banii enoriaşilor moldoveni continuau să curgă spre metropolă. Cinismul depăşea orice imaginaţie „creştină”.

Armata a 14-a sovietică era dislocată nu numai pe teritoriul Moldovei sovietice, ci şi pe o bună parte din Ucraina de Sud. Contingentul ei de trupe aflat în Republica Moldova şi mai exact în Transnistria număra la începutul anului 1990 un efectiv de circa 3000 de ofiţeri şi specialişti militari, peste 12 000 de soldaţi din serviciul activ şi angajaţi prin contract.

Armata avea în dotare 9 fabrici-brutării, 410 bucătării de campanie, 3 spitale militare bine dotate, peste 2000 de unităţi de transport, în special de tip „Ural” şi „KamAz”-uri militare, 87 vagoane cu proiectile pentru instalaţiile reactive „Grad” şi „Uragan”, 56 de vagoane cu proiectile pentru artilerie de toate tipurile de calibrul 152 mm, 31 vagoane pentru tunurile de 203 mm, 30 000 de mine pentru aruncătoarele de mine, peste 250 de tancuri T-62 B şi T-72, 220 instalaţii reactive, 14 000 de proiectile teleghidate antitanc, peste 300 de BTR-uri şi BMP (respectiv – transportoare blindate şi TAB-uri uşoare), 1280 de tone de echipament pentru 200 000 de militari şi multe altele.

În această listă nu sunt introduse componentele din depozitele de la Colbasna, considerate unele dintre cele mai mari în Europa.

Analizând situaţia criminogenă din ţară, tot mai gravă, “fierberile” din mediile intelectuale din republicile unionale, cerându-se tot mai categoric separarea de USSR, Vadim Bakatin, ministrul de interne, absolut admirabil în raport cu predecesorii săi a început să formeze în toate republicile unionale şi în marele oraşe unităţi spreciale de reacţie – detaşamente de miliţie cu destinaţie specială OMON (otread miliţii osobogo naznacenia),

Prima unitate de acest fel a fost formată la Riga, capitala Letoniei, oraş în care manifestările anticomuniste, antiruseşti erau mai evident pronunţate.

9

Luptătorii din aceste unităţi erau aleşi cu maximă atenţie: fideli regimului comunist, cu predispoziţii şovine, cu o excelentă pregătire fizică. Erau selectaţi din toate colţurile URSS, dar nu dintre letoni.

Sarcinile de bază care trebuia să le execute OMONul:

a) Operaţiuni speciale de lichidare sau neutralizare a unori infractori înarmaţi.b) Asigurarea ordinii în locurile publice în timpul unei manifestări de masă.c) Participarea la tot felul de acţiuni speciale elaborate de MAI.

În aprilie 1989 s-a decis crearea unui detaşament special şi în cadrul MAI al Moldovei. S-a început recrutarea efectivului. Erau selectaţi în special sportivi. Şi anume cei mai buni. Au fost selectaţi 83 de personae. Comandantul acestui grup a fost numit maiorul de miliţie Alexei Zalişciuc, iar locţiitor Igor Iaskevici.

Locotenentul major Vladimir Preguza era un ofiţer cu perspectivă. I se propuse un post înalt, cu o funcţie care corespundea gradului de locotenent-colonel. Însă el a depus un raport de a fi transferat în detaşamentul special, nou format. Nu voia să roadă fundul pantalonilor în birouri!

Într-o primă etapă detaşamentul s-a preocupat de pregătirea fizică şi de însuşirea tacticii şi tehnicii de împrăştiere a demonstraţiilor, de reţinere şi însoţire a persoanelor arestate.

În curând au trebuit să demonstreze de ce erau capabili. La 22 iunie 1989, trei deţinuţi din puşcăria de la Bender au luat ca ostatici trei surori medicale din unitatea sanitară a penitenciarului, înaintând cerinţe standart obişnuite pentru timpurile noastre, dar care atunci a pus conducerea MAI în situaţie destul de complicată: să li se pună la dispoziţie droguri, un automobil, arme şi să li se asigure ieşirea fără probleme din închisoare.

La faţa locului îşi făcu apariţia ministrul MAI Voronin. Deveni conducătorul operaţiunii de eliberare a ostaticilor, iar comandantul grupului de capturare a fost numit căpitanul Igor Iaskevici. În acest scop, căpitanul Iaskevici a selectat 11 luptători, inclusiv pe căpitanul Vladimir Panfilov. Erau însă puţini. Mai era nevoie de vre-o 7 oameni. Însă nu-I avea la îndemână. Atunci a propus ofiţerilor care lucrau în penitenciar. Aceştea însă, din diferite motive, au refuzat.

10

Iaskevici nu avea încotro, trebuia să opereze cu ce avea. Unicii înarmaşi (cu pistoale) erau Iaskevici şi Panfilov. Ceilalţi în afară de echipament dispuneau doar de scuturi şi bastoane

În acea perioadă experienţă de eliberare a unor ostatici aveau doar membrii grupului în subordinea KGB – “Alfa”. Cineva dintre membrii stafului de eliberare a ostaticilor ţinea permanentă legătură cu puşcăriaşii. La un moment dat s-a decis să nu li se dea droguri. S-au mai Calmat şi au devenit mai toleranţi cu femeile ostatice.

Au fost propuse mai multe variante de eliberare. Nu se potriveau nici una. Cei vizaţi aveau căte două-trei condamnări pentru jafuri şi omucidere, cu multă experienţă şi extreme de prudenţi. Au respins toate ofertele propuse. Timpul trecea, dar nu se întrevedea nici o rezolvare de situaţie. Condamnaţii au început să manifesteze semne de nervozitate. Acum fiind şi drogaţi puteau să ucidă ostaticele cu sule ascuţite prinse cu elastic. Dacă dau drumul la elastic, sulele străpungeau mortal gâtul jertfei.

Moscova a trimis la Bender grupul special “Nabat”al KGB-ului, care făcea parte din “Alfa”. Avionul urma să-i aducă în câteva ore la Chişinău. Faptul acesta însemna o notă proastă pentru Voronin sau chiar sfârşitul carierei lui de ministru şi politician…

Ca militar Igor Iaskevici avea pregătire de genist. Propuse să fie aruncată în aer uşa din camera în care se baricadaseră condamnaţii. Un lunetist urma să vegheze, şi numai careva dintre condamnaţi s-ar fi aăpropiat de fereastră, să-l lichideze. Va fi şi un semnal pentru capturarea celor doi condamnaţi.

Se întâmplă aşa că condamnaţii singuri au uşurat sarcina grupului. Ei au cerut hăleală, în acest fel îndepărtându-se de ostatice.

Totul mergea bine, fără probleme. Însă una din femei se apropie involuntar de fereastră. Fără să se uite mai atent, lunetistul trase. Norocul femeei că lunetistul nimeri într-o zăbrea de metal, care i-a salvat viaţa.

Grupul de capturare aruncă în aer uşa, şi pătrunde în interior. Condamnaţii au fost capturaţi, iar ostaticele eliberate.

Capturarea au realizat-o 11 persoane, iar decoraţi au fost … 68. Voronin i-a mulţumit în chip deosebit lui Vladimir Panfilov, deşi operaţia fusese

11

comandată de Iaskevici. Pe atunci nimeni n-a înţeles de ce… Iaskevici era leton… Voronin şi-a păstrat postul.

În Moldova detaşamentul OMON a fost înfiinţat în octombrie 1989, al 24-lea la număr, şi ultimul în USSR. Pe data de 30 octombrie şeful statului major al detaşamentului maiorul Anton Gamurar pentru prima oară a liniat detaşamentul, iar la 1 noiembrie la prezentat pe comandantul detaşamentului căpitanul Vladimir Panfilov, numit de acelaşi Voronin. Locţiitor a fost numit căpitanul Igor Iaskevici.

Luptătorii erau selecţionaţi de maiorul Gamurar. Detaşamentul avea la început 100 de luptători, care prezentau toate grupurile entice şi minorităţile naţionale ce locuiau pe terotoriul RSS Moldova.

Anul 1989 a fost extraordinar de greu pentru miliţie. Criminalii trecuse orice măsură posibilă. În faţă, fără a se teme, îi batjocoreau pe miliţioneri, care erau neputincioşi în faţa crimei organizată şi bine înarmată. Pe bandiţi îi stimulau şi legile sovietice nesăvârşite…

Mulţi din ofiţerii superiori ai MAI, care posedau informaţie, colaborau cu bandiţii. Din această cauză toate măsurile luate pentru combaterea criminalităţii, întreprinse de miliţia criminală, eşuau. Bandiţii erau preîntâmpinaţi.

Colaboratorii MAI ştiau de asta, numai Voronin nu ştia. Ofiţerii cinstiţi, cu experienţă, au început să plece din miliţie.

Lângă cinematograful “Iskra”, la Botanica, se afla un cuibuşor de veselie, care se numea “Şaiba”. Se bucura de atenţia bandiţilor… şi numai ce noi apăruţii bissnesmani.

La începutul lunii iunie 1990 colonelul KGB-ului din Moscova Soltan, sosi în “concediu” la Chişinău, unde locuia familia sa. Aici trebuia să se întâlnească cu un agent super-secret, care era colaboratorul Direcţiei KGB în Moldova. Moscova era îngrijorată de faptul că Frontul Popular din Moldova, care, ca şi celelalte Fronturi Populare din celelalte republici unionale, înfiinţate şi dirijate de agenţii KGB-ului, se închega greu

12

“Edinstvo” a fost formată repede, iar cu formaţiunea contra-opusă ei, ceva nu se primea. Rapoartele trimise din teritoriu de cei care trebuiau să preia puterea totală în Front erau bune, însă alţi agenţi secreţi raportau contrariul.

Colonelul trebuia să verifice care din părţi are dreptate, şi să raporteze Moscovei.

Încă la Moscova şeful i-a recomandat să folosească acest lăcaş “Şaiba” pentru întâlnirea cu super-agentul. Impresia era că şeful locuia la Chişinău, dar nu el. Să-l întrebe de unde ştie de acest lăcaş era bizar.

În acest lăcaş Soltan era prima oară. Publica era cu mult mai destrăbălată, decât ştia Moscova. Făceau ce vroiau. Şi nici un fel de miliţie.

Era aproape de ora 23. Peste câteva minute trebuia să se prezinte agentul. Şi pe neaşteptate în lăcaş au intrat vre-o 15 oameni înarmaţi şi cu feţele astupate.

-Toţi la podea – a comandat cineva cu un glas, care nu permitea nici o abatere de la ordin – orice rezistenţă va fi contracarată aspru. Lucrează OMON!.

Colonelul ştia ce e OMON, ştia de forţa lor. Alţii se vede că nu ştiau, au deschis gura, şi momental au primit lovituri bine antrenate la ficat. S-au liniştit în aşa fel, căci se auzea numai răsuflarea celor ce stau culcaţi la podea.

Soltan s-a culcat astfel, ca să vadă cum acţionează această nouă structură a MAI-ului. N-o văzuse niciodată la treabă. Se vedea că luptătorii sunt tineri, fără experienţă. Însă acţionau ferm, fără nicio şovăire. Pe doi bandiţi, tatuaţi din cap până la picioare, care începuse să-i sparie că se vor plânge lui Voronin şi acela îi va pedepsi, i-au bătut aşa, că Soltan credea că nu se vor mai ridica. Bandiţii plângeau ca copiii.

Ceva mai departe unul dintre cei tatuaţi, văzând ce s-a întâmplat cu cei doi, s-a aşezat pe fund, dând din picioare, învârtindu-se, apărându-se cu picioarele şi strigând:

-Să-mi zacă oasele prin puşcării, dacă mă dau binevol! Nu mă luaţi viu de aici!

13

Unul din luptători se apropie de el, a scos bâta de cauciuc de la brâu, şi cu o expresie şi sinceritate de ţăran, a spus:

-Singur te vei scula, scumpule – şi i-a tras cu bâta de a lungul spinării.

Banditul a sărit în sus ca la vre-un metru de la pământ, de parcă o prujină puternică l-a aruncat în sus, şi încă aflat într-o poziţie semi-aplecată a întins mâinile pentru cătuşe.

Până a veni OMON-ul, peste o masă de el, stau doi bărbaţi bine chitiţi. Ei vorbeau despre ceva serios, căci unele fraze ajungeau şi la Soltan. Unul din ei spunea că a fost înşelat la împărţirea banilor.

Când a intrat OMON-ul, ei nu s-au culcat, numai s-au ridicat în picioare. De ei se apropie un luptător.

-La podea – comandă el. Însă nici unul din ei nu s-au clintit din loc.

-Sunt maior de miliţie – strigă brutal acel, pe care l-au înşelat.

Drept răspuns a primit o lovitură puternică la ficat, şi începu încet să se lase la pământ. Al doilea momental s-a culcat la podea.

-Tu tot eşti maior de miliţie – întreabă luptătorul.

-Nu – răspunse acel repede şi speriat.

Luptătorul a luat documentele de la maior.

-Ce cauţi printre bandiţi, maiorule – acela tăcea, îndoit în două – mergi cu noi şi ne lămurim – şi i-a pus cătuşele.

Tot acest luptător s-a apropiat de colonelul Soltan, care l-a chemat, făcându-I cu degetul. Acela curios s-a aplecat.

-Documentele mele le citeşti aici, jos, lângă mine - spuse colonelul şi cu privirea a arătat unde sunt ele.

Luptătorul făcea tot ce-i spunea colonelul, de parcă era hipnotizat. Văzând cine e în faţa lui la podea, vru să se scoale să ia la cozoroc.

-Stai liniştit şi ascultă-mă. Mă ridici, îmi dai vre-o două sub coaste şi mă scoţi de aici.

14

-Cum se poate, tovarăşe colonel!

-Îndeplineşte ce ţi-am spus – ridică vocea colonelul.

Luptătorul l-a ridicat şi imitând două lovituri sub coaste, l-a împins spre ieşire.

-De ce mă baţi, afurisitule – ţipa colonelul.

-Închide-i gura – ordonă cineva

-Acum comandante – răspunse luptătorul şi îl împinse afară.

În coridor ia poziţia de drepţi.

-Nu mai văzut niciodată. Ai înţeles?

-Întocmai!

-Dute şi ocupăte de treburile tale.

Colonelul se bucura că n-a fost depistat agentul. Dacă OMON-ul intra puţin mai târziu...

Operaţia înfăptuită de tinerii luptători din trupele cu destinaţie specială a dat rezultate ne aşteptate. Au fost reţinuţi mulţi recidivişti, ucigaşi, şi multe alte persoane care se ascundeau de lege.

În vara anului 1990 era primejdios să călătoreşti pe rutele: Chişinău-Ismail, Chişinău-Bolgrad, Chişinău-Vulcăneşti. Undeva între oraşul Bolgrad şi orăşelul Svetlâi, patru militari cu cagule pe faţă, opreau autobusele şi jefuiau pasagerii. Câţeva persoane care au depus rezistenţă au fost ucise pe loc. Bandiţii acţionau ca nişte brute, încrezuţi că nu vor fi pedepsiţi.

Miliţia criminală a stabilit locul unde acţionează această bandă. Însă să-i neutralizeze deschis, era primejdios. Atunci în operaţie a fost întrodus OMON.

Şi iată câte patru luptători din trupele speciale, îmbrăcaţi în civil, făceau în fiecare zi rutele susnumite. Însă nimic. Numai ei nu se deplasau, bandiţii iar jefuiau. Era clar că bandiţii primeau informaţie de la colaboratorii miliţiei. Atunci conducerea operaţiei a hotărât să nu mai pună la curent cu toate detaliile MAI-ul. Şi chiar a doua zi banda a fost lichidată.

15

Pe ruta Chişinău – Ismail, acolo unde şi presupuse conducerea operaţiei, autobusul a fost oprit de patru militari în cagule negre pe faţă. Patru militari bine clădiţi.

Unul din ei intră în autobus.

-Toţi pregătiţi banii şi bijuteriile şi ieşiţi câte unul. Care va încerca să ascundă ceva, vor fi aspru pedepsiţi.

Situaţia în care pasagerii trebuiau să iasă din autobus, uşura realizarea operaţiei. De reţinut pe toţi patru în trecerea îngustă din autobus era imposibil. Ei puteau deschide foc din pistoale, să ia ostatici.

Pasagerii încep să iasă câte unul. Femeile au început să strige, să înjure când au început să fie pipăite peste tot în căutarea bijuteriilor. Câteva au primit câte un picior la fund de la apărătorii patriei sovietice, care ignorau protestele femeilor şi continuau să le percheziţioneze.

Luptătorii s-au grupat unul după altul. Bandiţii, ocupaţi de percheziţie, n-au observat manevrele lor. Primul luptător s-a apropiat strâns de banditul care aduna ce-i dau pasagerii de bună voie. Această manevră a permis celorlalţi luptători să iasă fulgerător din autobus şi să-i atace pe ceilalţi trei, care puţin mai într-o parte îi percheziţionau pe toţi, dar mai dur.

Atacul fulgerător, prin surprindere, a adus rezultatul dorit. Trei bandiţi au fost momental încătuşaţi. Însă cel care intrase în autobus şi a propus ca pasagerii să predăie tot ce au, a opus o rezistenţă dură. Însă şi el s-a alăturat de cei trei.

Bandiţii erau militari din trupele aeropurtate, din Bolgrad, doi căpitani şi doi plutonieri. I-au pus la pământ. Femeile au început să-i scuipe, să-i bată cu picioarele. Bărbaţii au mai adăugat şi ei. Luptătorii cu greu au liniştit pasagerii.

-Mâne vom fi eliberaţi. Noi suntem ofiţeri ai Armatei sovietice şi nimeni n-are dreptul să ne aresteze.

-Sunteţi ucigaşi şi bandiţi de drumuri mari.

-Cine a văzut asta? Ei? – a spus cu dispreţ unul dintre ei – ei sunt nişte fricoşi, nişte laşi. Mâine vor spune că n-a fost nimic, şi n-au văzut nimic.

16

Cel mai neplăcut moment a fost când luptătorii au început să întoarcă obiectele şi banii. Hăpsânismul omenesc nu mai are margini. Cum arătau vre-un obiect preţios, la el se găseau câte 4-5 persoane. Se batjocoreau unul pe altul, dovedind că acest obiect este anume a lui. Obiectele pe care nu le-au putut împărţi au fost înregistrate şi luate la Chişinău. Bandiţii râdeau...

Abia după proclamarea, la 2 septembrie 1990, a separării („independenţei”) de către structurile din Transnistria, comandate direct de serviciile speciale de la Moscova (Igor Smirnov, fiind persoana trimisă direct în acest scop) şi formarea RSSMN, guvernul Moldovei a început să se preocupe de aceste manifestări orientate împotriva Republicii Moldova.

Pe la sfârşitul lunii septembrie 1990, separatiştii găgăuzi, instigaţi de Moscova şi de conducerea Transnistriei, au hotărât să formeze şi ei un stat şi să iasă din componenţa RSSM.

Emisari din Moscova şi Tiraspol au început să-i asmuţe pe găgăuzi contra moldovenilor cu care au trăit împreună aproape două secole.

Găgăuzii şi bulgarii au fost aduşi pe pământul basarabean de către autorităţile Rusiei ţariste conform înţelegerilor cu Turcia: Ruşii dau acces liberi tătarilor nohaici să plece în Turcia, iar turcii găgăuzilor şi bulgarilor. Găgăuzii şi bulgarii au ocupat locuinţele tătarilor, iar tătarii a găgăuzilor şi bulgarilor în Bulgaria.

Găgăuzii au ucis patru moldoveni, locuitori din satele vecine cu găgăuzii. Aceasta a indignat opinia publică. Din toate colţurile Moldovei au început să vină oameni, pentru ai apăra pe moldoveni. Răsunau chemări de a merge şi de a se răfui cu găgăuzii. Încă puţin şi situaţia ieşea de sub control.

Zeci de mii de oameni cereau de la guvern să întreprindă ceva pentru a apăra conaţionalii. Guvernul a fost nevoit să organizeze o acţie de solidaritate. Zeci de autobuse, încărcate cu oameni au luat calea spre Comrat. De la toţi se cerea o disciplină de fier. Orice fel de arme au fost strict interzise. Poliţia controla acest proces.

17

În ajutorul găgăuzilor Moscova a trimis din oraşul Bolgrad trupe de paraşutişti, din divizia de paraşutişti dislocată acolo.

Conducerea naivă şi tot atât de naiv parlamentul RSSM au cerut ajutor de la Moscova. Pe scurt, au rugat să dea oile în paza lupului.

Moscova a trimis în RSSM o unitate de interne sub comanda general-colonelului Şatalov, comandantul acestor unităţi din URSS.

Mare a fost dezamăgirea deputaţilor moldoveni, când Şatalov a doua zi după sosirea la Comrat a organizat paza adunării, unde a fost proclamată Republica Găgăuză.

Guvernul şi Parlamentul Moldovei au cerut Moscovei ca aceste trupe să fie retrase de pe teritoriul ţării. A fost glasul celui care strigă în pustiu! Nu ştiau, ori nu-şi închipuiau că aşa ceva se poate întâmpla pe teritoriul unei republici unionale (Moldova era parte componentă a URSS) . Dacă ruşii intră pe un teritoriu străin, este imposibil ori foarte greu să-i alungi.

Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Dacă nu erau revoltele împotriva ruşilor în Caucaz, Tatarstan, Başkiria, Ţările Baltice, unde era nevoie de aceste trupe speciale, ei nu mai plecau.

*În 1998-1999, când NATO bombarda Iugoslavia, ruşii i-au propus preşedintelui Slobodan Miloşevici să introducă trupele lor. El însă a refuzat, spunând: „Dacă pe teritoriul Iugoslaviei vor intra trupele NATO, acestea, atingându-şi scopul, vor pleca. Dacă intră ruşii, aceştia nu vor pleca niciodată.”

Locotenent-colonelul Anton Gamurar a depus câteva rapoarte ministrului de Interne Ion Costaş, dovedind necesitatea creării a încă unui batalion cu destinaţie specială. Micul detaşament de poliţie cu destinaţie specială nu putea hotărî problemele care apăreau tot mai des şi mai acut.

Evenimentele din Găgăuzia au confirmat că Gamurar avea dreptate. Dacă Moldova ar fi avut măcar un batalion cu efectivul completat şi bine dotat, nu ar fi fost nevoie de a chema trupele ruseşti duşmănoase, nu eram să fim atât de umiliţi în rezolvarea problemelor Găgăuziei.

18

La sfârşitul lunii octombrie hotărârea a fost luată şi Gamurar s-a apucat energic de formarea acestui batalion. Oamenii erau aleşi pe sprânceană în urma unor testări serioase. Gamurari verifica nu numai starea fizică, ci şi capacităţile de a gândi, de a lua hotărâri momentane corecte. Din douăzeci de doritori alegea unul. Moscova a început să dea semne de nelinişte: de ce le trebuie moldovenilor două batalioane cu destinaţie specială? Pentru a evita orice confuzie, batalionul a fost numit batalion de patrulă şi santinelă nr. 1 al MAI.

* * *Din amintirile colonelului M.M. Bergman, originar din

Transnistria, un separatist înflăcărat, şeful comenduirii militare din Transnistria şi Tiraspol:

„…După 2 septembrie 1990, cu excepţia unei anumite retorici verbale, Chişinăul oficial nu a întreprins nimic pentru a opri separatismul. Peste tot era linişte şi pace. Trecerea de pe un mal al Nistrului pe celălalt era liberă. Nu existau nici un fel de posturi de supraveghere.

Era o situaţie care nu convenea nici administraţiei separatiste de la Tiraspol şi nici stăpânilor ei de la Moscova. De aceştia se uitase, nimeni nu le acorda nici un fel de atenţie. Pentru a se vedea luaţi în seamă aveau nevoie de un conflict, de haos, de sânge. Şi atunci au organizat o provocare: la 1 noiembrie trei angajaţi ai OMON-ului de la Riga (adăpostit aici după crimele comise la Riga), purtând haine civile, au trecut câte unul Nistrul, pe podul de lângă Dubăsari. Pe malul drept care predomină ca înălţime peste cel din stânga au organizat un punct de tragere pentru lunetişti.

Concomitent, prin oraş s-a răspândit zvonul că la 2 noiembrie poliţia va pătrunde în oraş şi „îşi va introduce orânduielile ei româneşti”. Populaţia era chemată să vină de dimineaţă la pod şi să împiedice poliţia să pătrundă în oraş. La rândul său, conducerea din oraş, dirijată de la Tiraspol, a pregătit un grup masiv de instigatori şi provocatori şi mijloace de tehnică grea pentru a apăra, chipurile, podul.

19

Evenimentele ulterioare s-au desfăşurat strict după plan: la 2 noiembrie un număr mare de persoane, convocate la comandă, au barat cea mai circulată magistrală automobilistică din sudul URSS, Poltava. Sute de automobile de tot felul nu-şi mai puteau continua drumul. Multe tiruri transportau produse perisabile din Bulgaria, Grecia, Turcia. De la Moscova s-a telefonat şi s-a cerut deblocarea traseului…”

La locul cu pricina a fost trimis un mic detaşament de trupe speciale (OMON) moldoveneşti şi unitatea nr. 1 de RRS. Acţiunea de deblocare a fost încredinţată colonelului Vârlan, şef de direcţie MAI.

…Victor Grosu se afla în prima linie. Erau dotaţi doar cu scuturi, bastoane şi baloane cu gaze lacrimogene „Ceriomuha”. Armele au fost lăsate în autobuz. Aveau, conform instrucţiei, de înfruntat o mulţime agresivă. Falanga cu lovituri de bastoane în scuturile de protecţie au produs un anumit efect asupra mulţimii. Persoanele din primele rânduri au început să dea înapoi. Cei din spate presau. La un moment dat, s-a produs busculada.

Brusc, din mulţime au avansat tineri cu alură atletică şi cu bâte din lemn de stejar care i-au atacat pe omonişti. Se vedea limpede că erau de profesie. Au atacat fără şovăire, cu mişcări de tipi antrenaţi, mizând vizibil pe surpriză pentru a sparge apărarea poliţiştilor. Însă aceştia au rezistat presiunii. Se vedea că intuiau cu cine au de-a face. Se luptau cu „colegi”, dar aflaţi acum de altă parte a baricadei. Deşi, lungi, bâtele îşi atingeau ţinta, nu şi-au dovedit eficienţa: aveau de-a face cu alţi profesionişti nu mai puţin experimentaţi.

Printr-o mişcare abilă, Victor pară o lovitură şi imediat lovi el. O lovitură care, i se păru, îl imobiliză pe atacant. Acesta însă, scăpând bâta, nu cedă şi atacă din nou din răsputeri. Flăcăul scăpă din mâni bâta dar rezistă la lovitură fără să cadă. Evident, era un cadru de elită. Măsurându-şi puterile, Victor lovi cu o forţă dublă. Acum flăcăul căzu fără să dea semne de viaţă. După o scurtă şovăială, mulţimea trecu peste corpul acestuia.

Victor se convinse definitiv că de astă dată nu era vorba de o simplă gloată fără vreo coordonare din interior. Puteau fi şi nişte persoane din fostele structuri de forţe speciale.

20

Brusc, ca la comandă, mulţimea se dădu la o parte şi din spate îşi făcu apariţia un buldozer pe şenile cu lamă enormă care ocupă mai mult de jumătate de drum. Arăta hidos şi ameninţător.

Rândul omoniştilor a început să cedeze. În spatele acestui monstru de metal „mulţimea” a prins brusc la curaj şi înaintă. Îi avea în primele rânduri pe aceiaşi flăcăi cu bâte. Poliţiştii au folosit gaz lacrimogen care pentru scurt timp îşi produse efectul: mulţimea şovăi. Ca un făcut, vântul începu să sufle dinspre râu şi mână cu repeziciune gazul în altă parte. Buldozerul înaintă acum cu şi mai mare viteză, fiind vădit pornit să strivească sub şenile pe oricine i s-ar fi opus. Nu mai putea fi oprit cu nimic. Flăcăii din OMON nu dispuneau de nici un fel de grenade, mai ales antitanc, unicele potrivite în momentul respectiv. Să fi fost perfect informaţi provocatorii cu ce armament erau înzestrate persoanele din detaşamentul cu destinaţie specială? Se pare că răspunsul era clar: da!

Omoniştii de la Riga, pitiţi pe celălalt mal, vedeau perfect ce se întâmplă pe malul stâng. Puştile cu lunetă tip Kalaşnikov erau pregătite de tragere. Dar nu puteau să o facă. Ar fi putut fi auziţi şi atunci o păţeau cu siguranţă.

Decizia urma să o ia comandantul grupei care nu dorea să moară. Nu dorea să moară pentru că vecinul său de casă din dreapta, un businessman începător dintre foştii lucrători din aparatul orăşenesc de partid, îi va prelua nevasta… Nu, nu trebuia să moară!

Buldozerul continua să înainteze ameninţător spre combatanţii moldoveni din trupele speciale, antrenând după el mulţimea. Ca luptător cu experienţă, îşi dădu seama că colegii săi se pomeniseră într-o situaţia fără ieşire. Singura scăpare ar fi fost să recurgă la arme.

Parcă ghicindu-i gândurile ultimul rând de luptători moldoveni, înarmaţi cu pistoale-mitralieră, au deschis focul. Împuşcau în aer. Mulţimea însă se opri brusc. Nimeni nu prevăzuse o astfel de întorsătură a lucrurilor. Contravenea clar scenariului elaborat de cineva.

Şeful echipei omoniştilor-diversionişti de la Riga, faimoşi pentru crimele din oraşul respectiv la comanda autorităţilor

21

superioare de la Moscova (evident, nu au acţionat niciodată pe cont propriu şi de aceea nici nu pot fi judecaţi cu uşurinţă ca vinovaţi de tot ce făceau. Executau ordine. Erau subordonaţi cuiva. Nu însă chiar ca simple piese dintr-un angrenaj) trase şi cu primul glonț îl ucise pe buldozerist. Ceilalţi doi camarazi traseră asupra mulţimii. Fireşte că, trase de profesionişti, gloanţele îşi atinseră ţinta, nimerind pe cineva din mulţimea agitată şi inconştientă.

Şeful ordonă retragerea imediată: „Dispariţia, flăcăi!”.Între timp, buldozerul, rămas fără stăpân, continuă să

înainteze, până nu se opri dând peste o bordură. Mulţimea de „voluntari” dispăru ca prin farmec, dând bir cu fugiţii. Spiritul de turmă se vădi şi de astă dată. Oricum, magistrala a fost „curăţată” şi redată circuitului. Tirurile îşi continuară nestingherite calea.

Despre faptul că în rândul „protestatarilor” existau victime s-a anunţat seara posturile TV ruse, care, orchestrat, ca la comandă au atribuit vina de „victime în rândul populaţiei civile”, fireşte, conducerii Moldovei. Fără probe şi dovezi… De la Moscova s-a sunat şi s-a cerut imperativ demiterea colonelului Vârlan. Deşi toţi ofiţerii din unitatea trimisă au declarat că nimeni dintre subordonaţi nu a tras în mulţime, colonelul a fost demis…

Obedienţă, prostie, nepăsare pentru destinul unor oameni fără vreo vină? Sau simpla funcţionare a unui mecanism mintal: cineva „de sus” ordonă şi noi executăm din oficiu, fără a replica, crâcni… Ca nişte imbecili cărora li se pot aplica orice tratamente de umilire. Standarde duble. În primul rând, în plan moral.

Din amintirile edificatoare în acest sens ale colonelului M. M. Bergman:

„…Acţiunea provocatoare a conducerii de la Tiraspol şi a serviciilor speciale ale URSS şi din regiunea transnistreană şi-a avut efectul scontat. Mass-media URSS a dat vina pe autorităţile de la Chişinău care, depăşind orice limite, au masacrat o demonstraţie paşnică. „Poporul” Pridnestroviei nu mai doreşte să convieţuiască cu Moldova!

22

Moscova îşi exprimă clar sprijinul pentru separatişti. Toţi cei trei militari din OMON-ul de la Riga, refugiat (retras) la Tiraspol, au fost premiaţi cu bani. Dar se pare că nu au izbutit să-i cheltuiască pentru că peste o săptămână au dispărut fără urmă. Camarazii de unitate au crezut că au plecat, pur şi simplu, în concediu. Inclusiv pe undeva peste hotare.

Peste o jumătate de an au apărut la suprafaţă în Nistru. Funiile de care erau legate pietrele între timp putreziseră...”

Ion Fulga, un tânăr de 21 ani, înalt de aproape doi metri, clădit extraordinar de bine fizic, frumos, născut în oraşul Hânceşti, lucra zugrav la fabrica de tricotaje din Chişinău „Steaua Roşie”, unde muncea şi soţia sa Galina. Ea l-a aranjat la această fabrică, în 1989, când s-a demobilizat din armata sovietică şi îşi căuta un loc de muncă.

Cu Galina făcu cunoştinţă întâmplător, în toamna lui 1986, când veni în ospeţie la sora sa Maria, care locuia cu fiica într-un apartament închiriat. Soţul ei era la lucru în Rusia. Galina şi Maria erau prietene vechi.

După absolvirea şcolii, Ion hotărî să lucreze ca să ajute părinţii, care mai creşteau pe lângă el încă cinci copii. Se angajă ca lăcătuş la fabrica avicolă din satul Bujor. Salariul era bun. Acolo organiză primul său ansamblu vocal instrumental din tineri obsedaţi ca şi el de muzică. Cântau în căminul cultural, uneori erau invitaţi să cânte la nunţi, petreceri. S-au ivit bani în plus.

Era bucuros că îşi poate ajuta părinţii. Vedea cum curgeau pe obrajii mamei lacrimile când el îi înmâna tot salariul. Ea voia să-i întoarcă jumătate pentru cheltuieli de buzunar, însă el refuza. Îi ajungeau banii pe care îi câştiga cu ansamblul.

Întotdeauna era sufletul oricărei companii. Fetele îl plăceau foarte mult. Se întâlnea cu diferite fete. Însă văzând-o pe Galina a înţeles: asta e soarta lui. Însă nu a spus nimănui nimic.

Odată Galina era în ospeţie la Maria când cineva a sunat la uşă. Intră fratele Mariei, a cărui fotografie atârna pe perete. Se uită la el şi simţi că inima începu să-i bată mai tare. El începu imediat să-şi joace rolul, şi peste puţin timp Galina râdea cu lacrimi. Tot atunci o invită la petrecerea în armată.

23

Galina nu-l luă în serios, căci era cu cinci ani mai în vârstă.

Când Maria îi aminti că a promis să meargă la petrecerea în armată, ea răspunse:

– N-am vrut să-l obijduiesc pe băieţaş. Mai ales că e fratele tău.

– El aşteaptă. Întreabă mereu de tine.– De ce? Mie nu-mi trebuie asta!Totuşi Maria a convins-o.La masă Galina şedea alături de membrii familiei lui. Era

vesel. Când Ion se ridică, toţi tăcură.– Mamă, tată, faceţi cunoştinţă mai îndeaproape cu

Galina. Ea va fi soţia mea.Toţi luară această declaraţie drept glumă. Ea roşi.

Începură să glumească pe această temă.– Nu glumesc. Aşa va fi!Ea începu să-l urmărească mai atent. Nu, nu glumea! Însă

ce să facă ea? Ce să facă cu cinci ani diferenţă? Gândurile nu-i dădeau pace. Mai ales că începuse să-l placă.

La despărţire a plâns. Aşa, ca orice femeie. Îi era milă. El pleacă pe doi ani, iar ea nu i-a răspuns la întrebare. În doi ani se pot întâmpla multe... I-a promis că-i va răspunde la scrisori. Însă nu era sigură de asta...

El îi scria în fiecare zi. Făcea şcoala de sergenţi în regiunea Tambov, unde însuşea meseria de cercetaş-radist. Scria nişte scrisori gingaşe şi vesele. Şi ea începu încet-încet să se gândească numai la el...

La 4 noiembrie Mircea Snegur a solicitat Moscovei implicare pentru pedepsirea separatiştilor. „Renunţaţi şi voi la separatismul faţă de URSS şi nu veţi mai avea alte republici”, a urmat răspunsul clar al Moscovei.

Ziua de 7 noiembrie în Pridnestrovie a fost declarată zi de doliu. Iar la 8 au fost îngropaţi cu tot fastul „cei trei oameni paşnici care au avut neşansa de a fi ucişi la 2 noiembrie”.

Printr-un ordin al ministrului de Interne al Republicii Moldova, Ion Costaş, din 18 decembrie 1990, detaşamentul de

24

poliţie cu destinaţie specială (OMON) a fost reorganizat într-un batalion separat cu destinaţie specială.

* * *

Lucrând zugrav la fabrică, Ion Fulga află că tinerii care au făcut serviciul militar în armata sovietică sunt primiţi prin concurs în batalionul de poliţie în curs de formare. Dar din 20 de doritori era ales numai unul. Voia foarte mult ca şi el să fie printre cei aleşi. Natura l-a înzestrat cu multe calităţi bune şi era păcat să le folosească la maximum.

Seara a încercat de câteva ori să vorbească cu Galina despre intenţia sa de a deveni poliţist. Însă ea era ocupată cu copilul. Nu a mai apucat să vorbească cu ea.

A doua zi se ceru de la serviciu şi plecă pe adresa dată. Acolo era în toi testarea. O mulţime de tineri îşi aştepta rândul. Văzu o bucurie imensă pe faţa celor ce au trecut testarea, mâhnire şi dezamăgire pe faţa altora. Mulţi plângeau.

Neîncrederea în propriile forţe se citea pe faţa lui. „Bine că nu i-am spus soţiei. Mă făceam de râs!” se gândi el.

Testarea o făcea personal comandantul batalionului. Cu pregătirea sa excelentă, Ion trecu uşor testarea şi a fost încadrat în batalion.

Se întorcea la serviciu nespus de bucuros. Preîntâmpină colegii de lucru că seara face cinste şi plecă la ospătărie, unde lucra Galina. Radios, se apropie de ea, o luă în braţe şi începu să o învârte. Ea îl privea nedumerită. Şi nu numai ea. Femeile ce lucrau cu ea îl considerau un tânăr foarte cumpătat. Şi naţi-o bună!

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ţinându-se bine de gâtul lui. Îi plăcea că o cuprinse faţă de toată lumea, avea mare satisfacţie, căci multe femei trăncăneau, ştiind diferenţa mare de vârstă dintre ei, că el nu o iubeşte, dar s-a căsătorit cu ea doar fiindcă rămase gravidă.

– De mâine sunt sergent-major la batalionul de patrulă şi santinelă al MAI. S-a îndeplinit visul meu!

Nu găsea ce să spună. Că el visează să devină poliţist auzi prima dată, fapt care o ofensă întru câtva. Însă ea îl iubea pe

25

acest flăcău, pe soţul său, şi trebuie să se bucure împreună cu el!

Ea ştia: avea dezvoltat simţul dreptăţii. Pentru dreptate era gata la orice. Visa la vremurile când tot universul va fi bazat pe dreptate. Asta şi l-a făcut să devină poliţist, ca să dovedească prin pilda sa acest principiu.

În şcoala sovietică de sergenţi erau instruiţi după programa trupelor speciale şi erau pregătiţi ca în componenţa grupului de cercetaşi sau diversionişti să fie aruncaţi în spatele frontului. Însă în batalion nu era nevoie de specialişti de profilul lui, astfel încât el a însuşit aruncătorul de grenade, unde imediat s-a evidenţiat.

* * *

Sfârşitul primăverii anului 1991. Călduri improprii pentru această perioadă a anului.

Absolventul facultăţii de cultură fizică şi sport Valentin Mereniuc se pregătea pentru examenele de absolvire. Era un flăcău bine pregătit fizic. Îi plăcea sportul şi spera să se facă miliţian.

Părinţii săi au fost cadre didactice. Toţi bărbaţii din neamul lor erau robuşti, buni pentru efort fizic. Aşa i-a fost tatăl, fratele său cel mic care a studiat la aceeaşi facultate.

Acest flăcău, bine făcut şi admirat de fete, era însă o fire timidă. Pe tot parcursul perioadei de studii nu a fost în stare să se apropie singur de vreo fată.

La cursul întâi se îndrăgosti de o fată de la filologie. Îşi dorea să o vadă permanent. Era însă conştient că nu se vor potrivi niciodată. Ea pur şi simplu îl ignora. Era mereu însoţită de un flăcău conducând un automobil de marcă occidentală, lucru care pe atunci constituia un semn de bunăstare materială şi sugera apartenenţa proprietarului la aşa-zisa „societate înaltă”.

După ce absolvi institutul, nu o mai văzu. Treptat, începu să-i uite trăsăturile feţei. Acum, stând pe nisipul plajei de la bariera Sculeni, unde se pregătea pentru examenele de absolvire, făcu eforturi să-şi amintească faţa ei dar nu izbuti. Înseamnă că nu mai conta, îi trecuse pasiunea pentru ea.

26

Faptul, paradoxal, îl bucură. Nu vorbise cu nimeni despre pasiunea lui şi de acum nici nu va avea motiv să o facă.

În ajunul ultimului examen fu chemat brusc la decanat. În interior pe lângă decan văzu un maior de poliţie. Uniforma îl arăta ca făcând parte din Detaşamentul de Poliţie cu Destinaţie Specială (DPDS).

Intră, dădu bineţe. I se răspunse.– E Valentin Mereniuc, îl prezentă decanul.– Luaţi loc, îl semiinvită, îi semiordonă maiorul.Faptul îl făcu să ezite şi astfel rămase în picioare.– Bine, stai în picioare. Vei fi mai sănătos, glumi maiorul.

Trec imediat la subiect: sunteţi invitat să serviţi în DPDS. Ştiţi ce e?

– Sigur, urmă un răspuns aproape entuziast. I se împlinea, ca din senin visul.

– De cât timp aveţi nevoie pentru a decide?– De nici un pic. Accept.Răspunsul prompt îl puse într-o uşoară încurcătură pe

maior. În cabinet se lăsă liniştea. „De ce a acceptat atât de rapid? Nu cumva funcţionează deja pentru KGB-ul moldovenesc? Dar poate chiar şi mai rău: pentru serviciile ruseşti sau cele de la Tiraspol? Căci lista de candidaţi făcută de noi a trecut prin mâinile mai multor şefi dintre care mulţi, şi faptul îl ştia, lucrau pentru Moscova.

Întrebă ca printre altele:– Şi nu vreţi să vă sfătuiţi cu părinţii?– Îmi cunosc dorinţa din copilărie de a lucra în miliţie.– Domnule Mereniuc…, rosti şi se opri, nu era încă

obişnuit să folosească noua formulă de adresare şi încă în raport cu subordonaţii sau proaspeţii angajaţi. De fapt, băiatul putea fi şi sincer. Avusese aceeaşi motivaţie când s-a angajat în miliţie. Continuă: – Da, sunteţi angajat. Maiorul îi strânse mâna. Terminaţi-vă examenele, vă odihniţi o săptămână şi vă prezentaţi la baza noastră.

După ce termină examenele de absolvire, se duse acasă, la părinţi. Le spuse cu o anume bucurie vestea. Reacţia lor îl răci uşor. Dar totul reveni repede „la normal”. Deşi şi l-au dorit învăţător, aşa cum erau şi ei, văzând că hotărâse, îi spuseră: „Într-un ceas bun.”

27

Mircea Druc, fostul prim-ministru, schimbă în „poliţie”

numele fostei structuri, dorind probabil să modifice şi atitudinea populaţiei faţă de ea. Suplimentar, îmbrăcă poliţia într-o uniformă nouă, elegantă, frumoasă chiar.

Dar şi mai frumoasă era cea a angajaţilor BPDS. Numai cât făceau beretele negre!

Pentru serviciul în BPDS persoanele candidate erau selectate cu maximă rigoare. Erau respinşi zeci de tineri care visau să poarte uniformă specială şi berete negre. Erau acceptaţi doar cei mai buni!

Nu era prea simplu să poţi însuşi toate procedeele de luptă corp la corp din nomenclatorul impus de Regulament. Pe majoritatea însă le cunoştea de mult. Dar oricum lecţiile i se păreau interesante.

Treptat, antrenorii le-au sporit gradul de dificultate. „Creştea” de la o zi la alta. În aceste condiţii zilele i se păreau mai lungi. Tot mai lungi… Şi tot mai grele. Avea uneori impresia că trăieşte un adevărat coşmar. Că nu mai rezistă elementar fizic. Spre final avea întotdeauna uniforma udă de transpiraţie. Conform regulamentului, la final de zi, înainte de a cădea buştean în patul de militar, era obligat să-şi spele minuţios uniforma, să o pună la uscat, să facă el însuşi un duş şi abia după… Se putea culca…

Scularea devreme, la început uşor de suportat, devenea tot mai grea…

Exerciţiile cu armele i-au oferit, în schimb, un bun răgaz pentru a se odihni din cauza eforturilor fizice greu de suportat.

Lui Valentin îi plăceau aproape copilăreşte armele. Poate şi de aceea învăţă în scurt timp să mânuiască la perfecţie toate tipurile accesibile.

…Sigur, dincolo de mânuirea la perfecţie a armelor se avea grijă şi de pregătirea psihologică a „cursanţilor”. Îşi dădea toată lumea seama că nu există „speţnaz” (expresie consacrată în rusă pentru tot felul de trupe „cu destinaţie specială”, adică diferite de cele obişnuite, de front. Erau, de regulă, operaţii de diversiune sau… terorism (în cazuri speciale). Toată lumea era conştientă că nici cel mai bun militar din punct de vedere tehnic nu putea prezenta toate

28

garanţiile că, într-un moment critic, nu ar fi cedat în momente de maximă tensiune, punându-şi astfel în primejdie, involuntar, camarazii. Condamnându-se pe sine şi condamnându-i pe ei la moarte sigură. Inevitabilă…

Într-o seară şi-a vizitat, la invitaţia lor, nişte prieteni de la Telecentru. Timpul trecu repede, pe neobservate. Peste miezul nopţii. Nu mai circula nici un fel de transport public. Putea să cheme un taxi dar, deoarece încerca să facă economie, hotărî să meargă pe jos. Nu vru să profite nici de invitaţia gazdelor de a rămâne peste noapte.

Coborî spre Lacul comsomolist (în prezent incertul Lac Valea Morilor). O noapte superbă, cu lună şi arome de flori nocturne. Se deplasa încet, respirând cu toată plăcerea.

Trecu pe lângă cazărmile regimentului de desant. Aproape că ajunse la capătul străzii Belinski când practic era cât pe ce să se lovească de un „UAZ”-ic de poliţie. Ceva mai departe doi sergenţi din serviciul extern îl „prelucrau” pe un bărbat doborât deja la pământ cu bastoanele „din dotare”. În timp ce pe capota unui automobil de marcă străină un al treilea, în grad de plutonier încerca să violeze o femeie având gura imobilizată cu un scotch dar care se împotrivea din răsputeri.

– Încetaţi imediat! le ceru Valentin. Şi pentru o clipă toată lumea încremeni, dar instinctul de „şef” format de mai mulţi ani în miliţie îl făcu pe plutonier să-şi revină rapid.

– Cine latră? întrebă el aproape calm.Valentin nu ştiu ce să răspundă. Ezită. Între timp

plutonierul îşi reveni complet.– Flăcăi, ia vedeţi ce-i cu tipul, ordonă el. Cei doi sergenţi îl abandonară pe bărbat şi veniră spre

Valentin. La câţiva paşi însă s-au oprit.– Ce e, măi? întrebă plutonierul. Vă e frică, nu?– E, pardon, de-al nostru.– Aha, uite-o. Atunci, plutonierul îl privi ţintă, frăţică,

vezi-ţi de drum. Nu te ştim, nu ne cunoşti. Salam alecum.Auzi răspunsul:– Lăsaţi-i să plece şi faceţi curat.– Ce-ai spus, paţan (puşti – n.red.)? Vrei să ne dai lecţii?

Plutonierul aproape că hârâi. Păi, dacă omul nu înţelege…

29

aplicaţi-i câteva văioage… să-i vină mintea la cap. Nu vedeţi că e abia înţărcat?

Amuzat la început, acum Valentin se văzu nevoit să se apere. De „a-i săi”. Atacat de sergenţi, le pară loviturile culcându-i la pământ. Plutonierul îşi primi şi el „porţia” printr-o lovitură fulgerătoare.

Femeia se apropie plângând.– Cine e bărbatul?– Soţul. I-am spus să nu mergem pe străzi lăturalnice.

Venim de la o nuntă.– Unde locuiţi?– În casa galbenă de lângă lac.Ştia ce fel de casă era. Nomenclatură de partid. Acolo îşi

găsiseră „cuib” o bună parte din nomenclatura de partid comunist. Entuziasmul îi pieri imediat. „Merita să mă bag?”

Între timp îi auzi vocea:– Zic să-l punem în maşină. Deja nu mai plângea. Între

timp desluşi ceva cunoscut în vocea ei.După ce o ajută să urce bărbatul, o întrebă din politeţe:– Vă descurcaţi?– Nu cred. Vă rog să conduceţi. Eu nu mă pricep.Porni rapid din loc. Casa se dovedi a fi cea pe care o

bănuise. Etajul trei. Un apartament de lux de trei camere. Nu mai văzuse atâta bogăţie. În raport cu apartamentele de o cameră în care îşi duceau existenţa şi şase-şapte persoane era un adevărat palat regesc. Intrând, auzi vocea unei fete. Fata viselor lui.

Ea însă nu-l recunoscu. Chemă o ambulanţă care sosi în scurt timp. De parcă ar fi ştiut de nevoia de a fi acolo.

Au acordat primul ajutor, constatând că nu era nimic grav, apoi, cerându-şi nu se ştie de ce scuze, au plecat.

– E timpul să plec şi eu.– Şi cum plecaţi la ora asta? întrebă stăpâna casei. Cred că

e bine să rămâneţi la noi. Avem loc destul. Vă aştern în altă cameră.

– Şi cum îi explicaţi mâine soţului dumneavoastră prezenţa mea?

– În nici un fel. Doctorul i-a introdus injecţii somnifere. Şi apoi el trebuie să vă mulţumească că l-aţi scăpat poate de la

30

moarte, iar pe mine de la o ruşine. Mă cheamă Svetlana, ori Lana. Cum vă cheamă?

El îşi declină numele spuse unde îşi face serviciul.– Iată de ce v-aţi descurcat atât de uşor cu cei trei menţi

(sticleţi – n. trad.). Vreau să mă uit mai aproape la dumneavoastră. N-am văzut niciodată atât de aproape un angajat al BPDS, omonist, despre care se vorbeşte atât de mult în societate.

El roşi, se fâstâci. Se uită mai atent la el. „E încă un băieţaşi, dar atât de curajos. Nu s-a temut unul de trei. Mai ales de colegi. Înseamnă că flăcăul are ceva sfânt în el. Acel ceva pe care miliţienii îl pierd foarte repede.”

– Vă cunosc, spuse el. Aţi absolvit filologia doi ani în urmă. Eram îndrăgostit de dumneavoastră.

– N-am ştiut că cineva mai e îndrăgostit de mine. De ce nu v-aţi apropiat?

– Nu făceam asta niciodată....– şi roşi.– Clar, eşti ruşinos. Mergem să vă arăt unde o să dormiţi.

Hai să trecem la persoana a doua.Cearşafurile răspândeau un miros fin de parfum. Adormi

pe loc. Visă părinţii... apoi pe Lana, toată în alb. Se apropie de patul lui, aruncă ce mai era pe ea... şi se culcă alături de el. Începu să-l sărute, vru să răspundă, dar înţelese că nu ştie s-o facă. Iar ea îi săruta tot corpul... Apoi i se făcu extraordinar de bine, bine...

Când se trezi dimineaţa, ceasul arăta ora opt. Vru să se ridice, căci întârzia la serviciu, însă două braţe gingaşe îl cuprinseră de gât.

– Azi e duminică, Lana se întinse cu plăcere, mai dormi.Înseamnă că nu a fost un vis? Alături doarme femeia

despre care el visa atâta timp! Ca să se încredinţeze că nu e un vis, o atinge. Ea se lipi şi mai strâns de el şi continua să doarmă.

Se întâlneau la ea. Unde era soţul când ei făceau dragoste el nu ştia, şi nici nu o întreba.

Nu demult i-a spus că e gravidă. Nu a luat în seamă cuvintele ei. Credea că e ceva normal pentru o femeie căsătorită...

31

* * *

Pe 19 august s-a sunat alarma. BPDS a blocat toate drumurile de acces în Chişinău. Compania lor a ocupat poziţie camuflată în jurul cazărmilor regimentului de desant de lângă lac. Pe anumite case au fost plasaţi lunetişti.

De fapt, regimentul era regiment doar cu numele, căci efectivul lui nu depăşea la timpul respectiv 300 de militari. Adevărat că era vorba în fond de ofiţeri şi praporgici (plutonieri) care, prin definiţie, ştiau să lupte. Regimentul era comandat de colonelul Aleksandr Lebed (devenit ulterior o mare figură pe arena politică şi militară a Federaţiei Ruse).

De fapt… nici compania nu era decât o sumă minimă de efectiv. Cel mult un pluton. Însă deţinând poziţii avantajoase şi dată fiind pregătirea militară se putea descurca lejer şi cu un batalion.

De ce au fost mobilizaţi – nu putea să explice nimeni. Abia spre orele nouă se făcu puţină lumină: la Moscova se produsese o lovitură de stat. Preşedintele Gorbaciov fusese anunţat ca incapabil să conducă din motive de boală şi izolat la una din vilele sale – cea de la Foros. Viaţa unei ţări întregi fusese paralizată. Lumea cu o minimă luciditate îşi dădea seama că enorma URSS se afla la un pas de prăpastie. În fond, putea fi vorba, în circumstanţe speciale, de destinul întregii planete.

Comandantul batalionului nr. 1 de patrulă şi santinelă, locotenent-colonelul Anton Gamurari, a alarmat batalionul. Era dimineaţa zilei de 19 august 1991. Batalionul primi misiunea de a apăra Telecentrul până la ultimul cartuş, în caz de necesitate. Locotenent-colonelul instală posturile şi organiză puncte de rezistenţă. Nu se ştia de ce se sunase alarma. Ceru de la toţi comandanţii să fie foarte vigilenţi.

Sergentul-major Ion Fulga a fost numit superior pe un punct de rezistenţă, făcut de el însuşi cu subalternii. Nu era cine ştie ce, însă de gloanţe te putea apăra.

Tocmai seara au aflat de puciul de la Moscova. Toată ţara cea mare nu dormi în seara aceea. Dinozaurii din conducerea partidului comunist au vrut să întoarcă iar ţara în Evul Mediu.

32

Ziua Fulga le permitea subalternilor să doarmă pe rând. Când veni rândul lui, somnul nu venea. Îl năpădiră amintirile...

Serviciul militar îl făcu în Ungaria. În scrisori îi propuse Galinei să devină soţia lui. Ea îi aminti de diferenţa de vârstă, însă el insistă.

În ianuarie 1988 muri tatăl. I se dădu permis. Atunci petrecură prima noapte împreună. Nopţi atât de furtunoase nu rămân fără urmă. În octombrie se născu fiul Victor.

La 20 august preşedintele Moldovei Mircea Snegur semnează decretul „Cu privire la Consiliul de Securitate”. În decret însă lipsea vreo sugestie cu privire la o eventuală formare a unei forţe militare naţionale şi la intrarea în posesia arsenalului militar aparţinând trupelor militare dislocate pe teritoriul RSSM. Acest lucru le-a permis ofiţerilor ruşi să evacueze de pe teritoriul Moldovei practic întregul arsenal militar care conform prevederilor de departajare dintre statele membre CSI reveneau perfect legal şi motivat Chişinăului.

Era vorba de 900 de camioane tip „KamAaz”, peste 15 000 tone de benzină şi motorină, 31 000 de puşti-mitralieră Kalaşnikov, 6500 de aruncătoare de grenade, 200 de transportoare blindate şi TAB-uri, 1200 camioane militare „Ural”, ZiZ, KRAZ, 850 mitraliere etc., precum şi tot felul de echipamente şi produse alimentare.

* * *

După eşecul puciului de la Moscova din august 1991 a început procesul de decretare a suveranităţii (independenţei) de către fostele republici unionale sovietice.

La 27 august 1991, într-o atmosferă de adevărată frenezie populară, a fost decretată independenţa de fosta metropolă sovietică a Republicii Moldova.

La 3 septembrie 1991, preşedintele Mircea Snegur a semnat decretul nr. 194 cu privire la formarea Armatei Naţionale. Dar nimeni nu se grăbea să o doteze. Armata a rămas „pe hârtie” până în aprilie 1992.

33

Consiliul Europei, în conformitate cu o serie de înţelegeri dintre NATO şi încă existenta URSS, i-a permis Republicii Moldova să aibă în dotare: 210 tancuri, 130 de unităţi de transport blindat, 250 de instalaţii de artilerie, 210 de unităţi blindate de luptă, 50 de avioane, 50 de elicoptere. Se interzicea posedarea de armament de nimicire în masă.

General-locotenentul Ghenadi Iakovlev, comandantul Armatei a 14-a rusă, a început să formeze structuri armate separatiste, proiectate de serviciile secrete ruse din zona de peste Nistru a Republicii Mold0va, agresând grav suveranitatea acesteia.

Iakovlev primi de la şeful marelui stat-major al forţelor militare ale URSS, generalul de armată M.A. Moiseev, un mesaj codificat prin care i se cerea implicarea în formarea şi dotarea unor structuri militare pentru regimul de la Tiraspol.

Iakovlev o făcu cu zel şi… plăcere. În plus, îi transmise lui Smirnov întreg arsenalul MAI şi DKGB din Moldova, sechestrat de KGB în 1990 şi care se păstra în depozitele Armatei a 14-a. O cantitate enormă de armament, neînregistrată, fără evidenţă şi apartenenţă. KGB ştia să prevadă. Sau ştia să-şi urmeze cu stricteţe realizarea unor scenarii de viitor.

Ulterior acest armament va fi utilizat la Odesa, va împuşca la Moscova în timpul evenimentelor din octombrie 1993, în reglările de conturi dintre diverse structuri mafiote, în Abhazia, în Cecenia.

Pentru a-l scoate pe Iakovlev de sub orice răspundere (se rulau bani enormi), regimul instalat de Rusia KGB-istă de la Tiraspol s-a decis să monteze un fel de spectacol.

Aşa-numitul comandant al formaţiunilor militare din Transnistria, proaspătul general Ştefan Chiţac, s-a prezentat la televiziunea locală anunţând cu o mină (actoricească) cât se poate de gravă „capturarea” unei mari partide de armament în încercarea de a fi a dusă de pe teritoriul Transnistriei. Au fost prezentate imagini cu lăzi de armament. S-a mai spus că „până la elucidarea circumstanţelor” întreg arsenalul este transmis spre păstrare MAI al RMN.

Spectacol pentru imbecili…

34

KGB-ul Moldovei era constituit la acea oră în proporţie de 80% din rusofoni, astfel încât şi Moscova şi Tiraspolul aveau acces nestingherit în orice clipă la orice informaţie.

…Abia după 21 august 1991 s-au produs anumite schimbări calitative. Datorită puciului. Căci în timpul puciului a dispărut, s-a ascuns undeva preşedintele KGB-lui din Moldova Tudor Botnaru.

La 19 august 1991 în Chişinău, ca şi pe întregul teritoriu al Moldovei nu puteai găsi nici un cinovnic-comunist. Toţi au fugit să plătească cotezaţiile de membru al PCUS. Credeau că puciştii vor birui. Mircea Suegur era la odihnă la mare. Petru Lucinschi, care a susţinut puciştii, se pregătea să ocupe postul de Prim-secretar al Comitetului Central al PCRM.

Mircea Snegur, întors în ţară, l-a numit pe Anatol Plugaru preşedintele KCB-lui din Moldova, care apoi a fost transformat în Ministerul Securităţii naţionale (MSN).

Plugaru începu să facă regulă în această structură. Mulţi din colaboratori, comuniştii, au părăsit de binevol structura. Pe mulţi i-a eliberat. Şi primea oameni, cu o mentalitate nouă.

Noua conducere a KGB al Moldovei (MSN) a decis să-l pedepsească pe generalul Iakovlev şi concomitent să-i elibereze pe poliţiştii arestaţi la Dubăsari din închisorile de la Tiraspol care au refuzat să colaboreze cu Smirnov, fiind supuşi la tot felul de torturi umilitoare. De exemplu, li se îmbrăcau veste antiglonţ şi se trăgea în ei din pistoale şi puşti-mitraliere testându-li-se chipurile gradul de siguranţă.

Districtul Militar Odesa încă nu fusese desfiinţat. Şi generalul, însoţit de pază înarmată, mergea într-acolo pentru a prezenta rapoarte de dare de seamă. Anume în drum spre Odesa „speţnazul”(trupe speciale) moldovenesc i-a dezarmat numeroasa gardă de corp şi l-a făcut prizonier. Ulterior va fi schimbat cu poliţiştii de la Dubăsari.

Cariera general-locotenentului Iakovlev în Moldova a luat sfârşit.

Liderul aşa-zisei RMN Igor Smirnov, care după eşuarea loviturii de stat de la Moscova din august 1991, al cărui adept activ a fost, a decis să se adăpostească la Kiev, în hotelul KGB-

35

ului ucrainean, pentru a scăpa astfel de pedepse din partea lui Elţin sau Gorbaciov.

Smirnov voia să se întâlnească cu preşedintele Ucrainei Leonid Tkaciuk, ca să ceară azil politic pentru el şi anturajul său.

Conducerea Moldovei hotărî să-l aresteze pe Smirnov, pentru a fi dat pe mâna justiţiei. fie judecat.

Operaţia de acaparare a lui Smirnov a fost practic condusă de şeful-adjunct al secţiei 7 din MAI maiorul Apostol. Îndeplinirea misiunii se agrava prin faptul, că Smirnov mai avea încă doi sosii, care tot cu pază au fost cazaţi în alte hoteluri. Era greu de apreciat cine este Smirnov.

Maiorul Apostol avea cunoştinţe în secţia 7 din MAI a Ucrainei, care l-a rugămintea lui au depistat precis unde anume se ascundea Smirnov.

Maiorul Apostol prin colegii săi ucraineni a aflat vremea când Smirnov trebuia să se întâlnească cu Tkaciuk. Grupurile care luau parte la operaţie câteva zile se aflau în stare de aşteptare, în stare de alertă maximă.

Întâlnirea a fost programată la ora 11. Pentru a evita ciocnirile cu colaboratorii KGB-lui din Ucraina, care trebuiau să sosească la ora 10, ca să-l escorteze pe Smirnov la Tkaciuk, Apostol hotărî să schimbe ora. Un colaborator de la secţia 7, un ucrainean, a sunat lui Smirnov şi l-a înştiinţat că audienţa va fi nu la ora 11 ci la 10. La 9.40 va fi aşteptat la intrare în hotel.

În ajunul zilei de audienţă, nu se ştie cum, însă Apostol l-a convins pe directorul hotelului să înceapă o mică reparaţie în holul hotelului. Grupul de pregătire a operaţiei a instalat mesele şi căpriorii pentru muncitori în aşa fel, ca din hotel să poată ieşi numai câte unu.

Afară, la intrarea în hotel, Smirnov era aşteptat de grupul de intervenţie, format din luptători din batalionul cu destinaţie specială.

Primul din hotel a ieşit unul din paza lui Smirnov. Andrei Izbaş cu o lovitură la culcat la pământ. Zelinschi l-a înhăţat pe Smirnov. Izbaş a îndreptat puşca automat spre bodigarzii lui Smirnov, care se îngrămădise lângă uşă.

36

-Fără prostii, băieţi. Împuşc fără nici o şovăire. Mâinuţele ridicaţi!

În acest răstimp Smirnov era în cătuşe.-Tu cine eşti moşnege? îl întreabă aspreu Zelinschi.-Sunt Igor Smirnov – răspunse acel cu glasul tremurând.-Paşaport ai?-Da, în buzunarul de la piept.Paşaportul era a lui. Un paşaport vechi, sovietic.-Tu nouă şi ne trebuieşti!-exclamă cu bucurie Zelinschi.Andrei Izbaş a blocat intrarea în hotel.Smirnov a fost aruncat pe podea, în urmă, în maşina

„Niva”. Trei luptători nu puteau să-i îndoaie picioarele lui Smirnov, care înţepenise de frică. Smirnov era un bărbat mare, lung. După ce l-au îndoit, s-au pus cu picioarele pe el, şi „Niva”a rupt-o din loc.

Odată cu aseastă maşină, de la intrarea hotelului s-a pornit o altă maşină, care nu se deosebea cu nimic de cealaltă. Peste câteva străzi, la maşina cu Smirnov au schimbat numerele de înmatriculare. A doua s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. Pe ea şi au depistat-o agenţii KGB-lui ucrainean, care au oprit-o la ieşirea din oraş.

Înţelegând că au fost înşelaţi, ei au închis toate drumurile. Radiotelefoanele toate erau de producţie sovietică şi lugrau la eceeaşi undă. Luptătorii auziau cum înjură securiştii ucraineni, care spuneau că dacă îi prind, îi împuşcă pe toţi. Izbaş de câteva ori voia să le spună unde o să le presoare sare... însă puteau fi pelengaţi şi depistaţi. KGB-ul avea tehnică mai modernă.

„Niva” cu Smirnov, pe drumuri de ţară, a ajuns cu bine la Dubăsari.

La mijloc de pod peste Nistru au oprit maşina. Apostol l-a scos pe Smirnov şi l-a dus la parapetă., peste care l-a îndoit şi îl ţinea de asupra apei-

-Ce, te duci să hrăneşti peştii?Smirnov s-a agăţat cu mâinile tremirinde de parapetă.-Degeaba te ţii. Nimic nu te poate scăpa! – Apostol l-a

îndoit şi mai tare peste parapetă.

37

-Daţi-mi drumul – începu să scâncească Smirnov – dau cuvântul, că mâine eu şi familia mea nu vom mai fi în Transnistria. Voi pleca la patria mea, în Rusia.

-Cum ai ajuns pe la noi? Doar nu eşti demult?Smirnov tăcu. După primi vre-o două lovituri la ficat, el

spuse:-Am fost trimis personal de Anatolii Lukeanov pentru

organizarea mişcării separatiste în Moldova. Trebuia să formăm cinci republici separatiste.

-În aşa o ţară mică? -Da.-Dacă nu aveam ordin să te aduc viu, demult te împuşcam,

puşlama afurisită... A fost o operaţie de mare profesionalism. Smirnov a fost

închis într-un izolator pentru delincvenţi din Chişinău.Şi din nou Smirnov este salvat de „muieri” cu „bucile

mari”, cu care, la comanda regizorului-şef de la Moscova, s-au aşezat pe şinele de cale ferată de la Tiraspol oprind circulaţia.

Nici până în prezent nu există o motivaţie clară a eliberării lui Smirnov din SIZO-ul de la Chişinău. Că faimoasele „baborniţe” puteau să-şi răcească fundul? Sau Snegur se îngrijea de propriul fund, ori de fundul celor ce îl înconjurau, care lucrau pentru Moscova, acelor ce le era convinabilă harababura din Transnistria.

La 1 septembrie 1991 la ordinul şefului marelui stat-major al FA ale URSS, când despre Belovejskaia Puşcea ştiau doar persoane numărate şi destrămarea URSS n-o putea prevedea nimeni, de pe teritoriul Moldovei au fost scoase o bună parte din armament şi muniţii din Ungheni (patru coloane comandate de colonelul V. N. Cernobrivâi), iar din Floreşti şase coloane comandate de coloneii Akifiev, Popov, Nefedev, Frankin.

Această cantitate de-a dreptul enormă a fost transferată pe teritoriul Ucrainei la Pervomaisk şi satul Zagnidkovo. Peste un timp a dispărut fără urmă. Şi nici o persoană responsabilă nu a dat de înţeles că ar avea habar ce şi cum…

…Ulterior s-a regăsit în Transnistria…

38

Iată ce scrie în acest sens M.M. Bergman, şeful comenduiri din Transnistria şi Tiraspol: „Anturajului lui Elţin îi convenea tensiunea din Transnistria, căci favoriza tot felul de sustrageri, business-ul subteran, ilegal şi acapararea proprietăţilor publice.

O sursă de înavuţire extrem de tentantă! Lucru general cunoscut: aici, în Transnistria, aplicând o strategie de dependenţă, URSS a construit cele mai importante întreprinderi industriale, a concentrat cele mai bune unităţi ale Armatei a 14-a recunoscută de specialiştii militari ca una dintre cele mai bine dotate, a organizat structuri militare din cadrul Tratatului de la Varşovia. Era o forţă militară formidabilă!

Enormul patrimoniu al acestei armate era prea atractiv pentru tot felul de indivizi puşi pe căpătuială.

Depozite enorme de armament, echipamente, clădiri, dotări. Şi o mulţime de militari prost plătiţi, semiflămânzi. Aceştia au început treptat să vândă, iniţial timid, apoi cu toată energia armament, echipamente etc. …”

După ce Snegur l-a eliberat din puşcărie pe Smirnov, separatiştii au înţeles că conducerea fricoasă, impotentă a Moldovei nu este bună de nimic, odată ce l-a eliberat pe cel mai înverşunat duşman al său; ei au prins curaj. S-a început formarea unităţilor militarizate de tipul „gărzilor muncitoreşti.”

Cazacii au devenit mula mai impertinenţi. Intrau noaptea în satele moldoveneşti şi ucrainene din stânga Nistrului şi jefuiau ţăranii. Poliţiştii de sector, înarmaţi numai cu pistoale Makarov, nu puteau opune rezistenţă cazacilor înarmaţi până în dinţi şi se ascundeau prin beciuri.

La secţia de poliţie Criuleni a fost format staf pentru a controla situaţia din Transnistria, unde soseau în vizită diferiţi demnitari de la guvern, parlament, şefii de la MAI. Conducea statul-major comisarul secţiei de poliţie Criuleni locotenent-colonelul Mihail Ctitor, originar din satul Doroţcaia.

39

Era un mare patriot al satului său, suferea pentru sătenii săi pe care nu-i apăra nimeni şi care trebuiau să îndure fărădelegile cazacilor.

Informaţiile din Transnistria erau contradictorii. Ctitor hotărî să formeze un grup pentru a culege informaţie corectă. În fruntea acestui grup a fost numit locotenentul-major Ion Ţurcanu, şeful miliţiei judiciare a raionului.

O parte din grup Ţurcanu a trimis-o la Dubăsari, iar cu ceilalţi s-a deplasat în satele Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea, Coşniţa. Informaţiile erau diferite, ca şi atitudinile faţă de evenimentele ce se desfăşurau în Transnistria.

Toate informaţiile se acumulau la Ctitor, care împreună cu Ion Ţurcanu analizau situaţia şi raportau la MAI.

La Dubăsari se formau gărzi muncitoreşti înarmate cu arme neînregistrate. Miliţienii la postul rutier din satul Lunga erau înarmaţi cu puşti-mitralieră Kalaşnikov. Sus era instalată o mitralieră Kalaşnikov. O altă mitralieră era instalată la etajul doi al postului.

Postul vamal lângă orăşelul Vulcăneşti a fost atacat la 11 noiembrie 1991 de un grup de persoane neidentificate. Poliţiştii au respins atacul şi bandiţii s-au retras. Tot în aceeaşi zi o mulţine de persoane „ne identificate” de poliţiştii gagauzi, în frunte cu liderul gărzii populare găgăuze din localitate Pantelei Sorbinov au atacat comisariatul de poliţie Vulcăneşti. După ce mulţimea a aruncat cu sticle cu benzină, şi clădirea a luat foc, poliţiştii au tras cu cartuşe oarbe.

La ora 18.00 comisariatul de poliţie a fost din nou înconjurat de o mulţime mai numeroasă care cereau ca şi în Dubăsari, Grigoriopol, Bender, Comrat, Râbniţa: de retras poliţia din Vulcăneşti şi de lichidat posturile vamale cu Ucraina.

Spre orele 19.30 mulţimea a crescut considerabil. Iarăşi au zburat sticle cu lichid inflamabil. Au apărut oameni înarmaţi cu puşti automate Kalaşnikov, puşti de vânătoare, care trăgeau în poliţişti. Patru poliţişti au fost răniţi.

40

Situaţia s-a agravat. Poliţiştii au deschis foc din armele din dotare. Cinci atacanţi au fost răniţi. Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi că evenimentele erau bine dirijate, căci aveau loc la aceeaşi vreme în Transnistria şi la găgăuzi.

La 13 noiembrie locotenent-colonelul Camurar primi ordinul de a se deplasa la Vulcăneşti pentru a susţine comisariatul de acolo, atacat de bandiţi. Sub comanda lui a fost transmis şi batalionul separat de poliţie specială. Această deplasare nu mai semăna cu una de rutină, de antrenament, căci se ştia că au fost răniţi patru poliţişti.

Batalioanele au pornit spre Vulcăneşti. Cercetaşii au raportat că la marginea orăşelului sunt aşteptaţi de o mulţime înarmată.

Gamurar a transmis prin radiotelefon: toţi mă urmează. La intersecţia de lângă Vulcăneşti, a luat-o la stânga şi a ajunst prin alte străzi la comisariat.

Însă o maşină, sub comanda locotenentului de poliţie Valeriu Micuşa, ori n-a auzit, ori din încăpăţinare, căci cum trupele speciale să fugă de nişte bandiţi, a mers direct spre bandiţi.

La intrare în oraş drumul a fost barat de un KAMAZ şi un tractor „Kiroveţ” pline cu oameni înarmaţi. Locotenentul a coborât din maşină şi a rugat să se deblocheze drumul. Linişte. El a mai repetat rugămintea. Nervii bandiţilor n-au rezistat şi ei au deschis focul din arme...

Sergentul de poliţie Ion Panţa primul a sărit din maşină şi a alergat în ajutorul locotenentului. Bandiţii împuşcau nu numai de după tracror şi maşină, dar şi părţi, din câmp. Locotenentul a ordonat să se folosească gaz lacrimogen şi cartuşe oarbe. A fost o greşală flagrantă a locotenentului, care nu s-a discurcat în situaţie, n-a luat o hotărâre conform situaşiei în care se afla grupul.

Dacă ordona să se deschidă focul cu cartuşe de luptă, cum prevede statutul poliţiei, bandiţii se împrăştiau. Şi sergentul de poliţie Ion Panţa nu primea în piept o rafală din puşca automat...Vesta antiglonţ nu l-a salvat...

41

Gamurar a trimis ajutor li bandiţii s-au împrăştiat. Ion Panţa a fost prima jertfă a trupelor speciale.

Împreună cu referendumul petrecut de structurile locale din Transnistria pentru proclamarea independenţei provinciei, a fost ales şi preşedintele. El a devenit Igor Smirnov.

Autorităţile de la Chişinău au declarat alegerile ne valabile. Şi gata...

La 1 decembrie 1991 locuitorii oraşului Dubăsari, asmuţaţi de propaganda smirnovistă, au înconjurat comisarietul de poliţie, cerţnd ca poliţia să treacă sub jurisdicţia RMN.

După ce poliţia a refuzat, comisariatul a fost înconjurat de cazaci şi gardişti, care ameninţau cu răfuiala.

Cercetaşii au adus informaţie că din Râbniţa spre Dubăsari se mişcă o coloană de voluntari, cam la trei batalioane, înarmată cu tot felul de armament uşor, cu tehnică blindată. Mai erau şi opt maşini „KAMAZ”, cu o mitralieră şi 15-20 de oameni în fiecare.

Print hotărârea de Guvern nr. 677-4 din 5 decembrie 1991, a fost creată Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, prin unirea batalionului separat cu destinaţie specială cu batalionul nr. 1 de patrulă şi santinelă al MAI, o unitate de elită a Republicii Moldova aşa-numitele „berete negre” care prin simpla lor prezenţă băgau groaza în inamic. Comandant a fost numit locotenent-colonelul Anton Gamurari.

La 10 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurari a fost convocat la ministrul MAI Costaş.

42

– La vama din Leuşeni grănicerii au arestat cinci tiruri de-ale noastre cu echipament şi armament sosite din România.

– Suntem o ţară independentă, nu-i aşa?– Ţara e independentă, dar grănicerii sunt sovietici. URSS

încă nu s-a destrămat oficial. Şi ei fac ce vor. – Unde e KGB-ul nostru?– Acolo se află un colonel din KGB-ul nostru, Petru

Tabuica. Însă poziţia lui nu e clară. Cred că e cu dânşii. În orice caz, nu a întreprins nimic pentru a elibera tirurile.

– Snegur e la curent? – ??. Ia oamenii tăi şi peste trei ore raportezi că tirurile s-

au pornit spre Chişinău.– Varianta forţată se exclude?Costaş tăcu, căzu pe gânduri, apoi răspunse hotărât.– Nu.Cu 50 de luptători şi cu două autobuze special amenajate

pentru trupele speciale, Gamurari era peste două ore la Leuşeni. Toţi erau echipaţi în civil, să nu dea de bănuit. A lăsat un grup lângă tiruri, iar ceilalţi trebuiau să-i supravegheze pe grăniceri.

În biroul şefului vamei se aflau comandantul pichetului de grăniceri în grad de maior şi maiorul Tabuica.

– Comandantul brigăzii de poliţie cu destinaţie specială locotenent-colonelul Gamurari, se prezintă acesta.

– Ce vânt te aduce? îl întrebă cu dispreţ grănicerul, deşi ştia prea bine de ce venise acolo .

Comportamentul maiorului sovietic nu i-a plăcut lui Gamurari, însă s-a reţinut.

– Am primit ordin să duc tirurile la Chişinău.– N-o să iasă nimic, răspunse la fel de dispreţuitor, am

sunat adineauri la Odesa şi la Kiev. Aşteptăm răspuns.– Auzi rău, maiorule. Eu am primit ordin şi îl voi executa.– Ascultă, locotenent-colonele. Cautăţi de treaba ta!Asta a fost culmea.– Ridică-ţi fundul când vorbeşti cu un superior – tonul

agresiv al lui Gamurari nu prevestea nimic bun pentru maior. Drepţi!

Maiorul luă poziţia de drepţi.– Acum ascultă. Imediat ordonezi să fie eliberate tirurile.

43

– Şi dacă nu ordon? Nu-mi faci nimic!Gamurar îl apucă de guler şi îl strânse zdravăn.– Nemernicule, n-ai înţeles cu cine ai de-a face?– Maiorule, interveni cam speriat Tabuica,uită-te pe

fereastră. Vezi aceşti tineri în civil, bine clădiţi?Priveşte mai atent ce au ei la subsuoară. Acolo sunt pistoalele-mitralieră Kalaşnikov. În câteva minute din grănicerii tăi nu rămâne nimic. Aşa că pune mâna pe receptor.

Maiorul cu mâinile tremurânde ridică receptorul şi ordonă.

– Vezi cât e totul de simplu, spuse împăciuitor Gamurari, caută să nu mai apari în ochii mei.

Tirurile însoţite de luptători au ajuns cu bine la Chişinău.

Ministrul MAI Ion Costaş cheamă la el pe comandantul Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială.

-Ia 70 de luptători şi dute în ajutorul comisariatului de poliţie din Dubăsari.

-Nistru se mitraliază de pe malul stâng.

-Nu mă interesează. Mâine la ora 6.00, 70 de luptători trebuie să fie acolo.

În Brigadă erau numai două aparate de supraveghere nocturnă. Locotenent-colonelul Gamurar şi şeful cercetaşilor cu aceste aparate au supravegheat partea opusă. Peste tot se vedeau trupe, mitraliere.

La trimis în recunoaştere pe Victor Chilinciuc, care, în civil, nu se deosebea cu nimic de ceilalţi. Când era întrebat, răspundea că pleacă la rude.

De cinci ori a trecut Victor peste pod, aducând informaţie preţioasă pentru comandament, dar locul pentru a trece neobservat pe malul celălalt, n-a găsit. Acelaşi rezultat îl aveau Gamurar şi şeful cercetaşilor.

44

Timpul trecea, dar nu s-a gîsit nici o hotărâre. Şi Gamurar a hotărât să treacă pe la Gura Bâcului, unde erau mai puţine unităţi militare, iar de acolo să se strecoare în Dubăsari. Era un drum lung, însă altă soluţie nu era.

În ajunul desantării a primit informaţie că separatiştii au aruncat în această direcţie forţe suplimentare. Trebuia de găsit altă soluţie!

Rezolvarea a venit pe neprins de veste. Întâlnirea cu locţiitorul comandantului batalionului nr.1 al Direcţiei generale de poliţie al municipiului Chişinău Mihai Tomacinschi, care era şeful pazei la hidroelectrocentrala de la Dubăsari. La hidrocentrală schimbul era dus de un aurobus mare LAZ.

Gamurar a culcat luptătorii săi pe podeaua autobusului, să nu fie văzuţi de muncitorii, care locuiau în Dubăsari şi puteau da informaţie. Şi atunci gata... Tomacinschi a adunat toţi lucrătorii staţie în staţie.

Lui Gamurar i-a trebuit câteva minute, ca detaşamentul să se dizolve în întuneric. Au pornit pe malul stâng al Nistrului spre comisariat. Cercetaşii trimişi înainte nu se întorceau. Se lumina de zi. Oamenii începuse să meargă la serviciu. Şi Gamurar a hotărât să meargă înainte. Au luat-o la fugă. Nu era clar cine sunt. Acelaşi camuflaj ca şi la separatişti. Cei pe care îi întâlneau aşa şi au crezut, căci nimeni n-a ridicat alarma.

Au ajuns cu bine la comisariat, care era încercuit de cazaci şi gardişti. Gamurar ştia bine clădirea comisariatului şi hotărî să intre în clădire pe uşa din dos. Trimise cercetaşi ca să lichideze santinelele separatiste, dacă erau să fie la uşă. Însă santinele nu erau nici din partea separatiştilor, nici din partea poliţiştilor.

Detaşamentul a intrat liber în clădire. Ofiţerul de serviciu şi poliţiştii ce se găseau în preajmă au ridicat mâinile, crezând că sunt separatişti.

Gamurar s-a ridicat la etajul doi unde se găsea cabinetul comisarului. Deschide uşa, însă nu vede pe numeni, cu toate că poliţiştii i-au spus că şeful e în cabinet. La găsit pe comisar după uşă, tremurând de frică.

45

Comisarul şi poliţiştii au fost mustraţi de Gamurar pentru neglijenţă în serviciu, pentru organizarea proastă a securităţii.

Era 11 decembrie 1991. La ora 14.00 a sunat Costaş şi a ordonat ca Gamurar să fie la ora 15 la şedinţă în minister.

La lăsat pe căpitanul Valeriu Motângă în locul său, cu care au discutat şi au aprobat cuvintele-parolă în caz de situaţii extraordinare. Radiotelefoanele Brigăzii erau de provienenţă sovietică, de care se foloseau şi separatiştii. Se ascultau reciproc.

Cu maşina comisarului VAZ-2108, pe drumul de sus pe care îl cunoştea mai bine şoferul, au ieşit la traseul Dubăsari-Grigoriopol, încă ne controlată de separatişti, ajungând la podul de la Vadul lui Vodă, păzit de cazaci.

Primul post se situa la vre-o 15 metri de al doilea post, care se afla la intrarea pe pod, apărat de un DOT metalic cu două mitraliere.

La primul post, un cazac, beat, târând puşca automată pe pământ, controla transportul care se deplasa spre Chişinău. Ceilalţi cazaci se încălzeau la un rug. Cazacul confisca numai băutura şi mâncarea, ne mai controlând altceva.

Înaintea maşinii lui Gamurar se mişca un automobil mare, care transporta panouri pentru case, iar înaintea lui o maşină ZIL – 130 cu remorcă, care transporta cărbuni. Au depăşit maşina cu panouri.

-La comanda mea depăşeşti maşina cu cărbuni. E unica noastră scăpare – spuse şoferului, pregăting puşca automat de luptă şi punând-o pe genunchi. ZIL-ul, peste o minută de control, se porni spre pod.

-Rupe-o din loc şi depăşeşte ZIL-ul.

Cazacul încearcă să oprească maşina, dar a fost zvârlit în cuvetă. ZIL-ul de abia călca pe pod.

46

Numai au depăşit ZIL-ul, trecând sub acoperirea lui, căci cazacii de la postui doi au deschis foc din mitraliere. Cărbunele din maşina în care trăgeau cazacii beţi, era aruncat în toate părţile. O privelişte unicală...şi primejdioasă.

La ora 15.00 era în cabinet la Costaş.

La 12 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurar a fost convocat la ministrul de Interne Ion Costaş.

– La Dubăsari situaţia a ieşit de sub control. Din informaţiile noastre, separatiştii se pregătesc să aducă cisterne cu benzină şi să le explodeze în faţa sediului comisariatului. Este limpede că oamenii aflaţi în interior ar putea să ardă de vii. Mâine la 6 dimineaţa trebuie să fii în faţa comisariatului. Gândeşte-te cum faci.

Revenit în unitate ordonă:– Toată lumea se odineşte şi se pregăteşte. Iablocikin, vino

la mine.Acesta se apropie şi raportă:– Ghena, tu nu mergi, rămâi aici.– De ce, domnule locotenent-colonel?– Aşa e bine.Iablocikin îl privi un timp, apoi zise:– Nu aveţi încredere fiindcă sunt rus?Locotenent-colonelul se grăbi să nege:– Nu vorbi prostii!– Atunci?– Dragă, nu mergem la plimbare. O ştii. Peste o lună

nevastă-ta urmează să nască. Aş vrea, pur şi simplu, să-ţi vezi copilul.

- Şi ceilalţi? Ei nu ar vrea să-şi vadă copiii? Merg cu ceilalţi. Nu-mi doresc nici un fel de favoare.

Locotenent-colonelul nu mai găsi ce să spună.–Bine, Ghenadi, mergi… Mulţumesc.Elaboră planul operaţiei. Luă legătura cu căpitanul

Motângă cu care, prin cuvinte codificate, se înţelese ca acesta să trimită un grup care urma ca la ora 6, 13 decembrie, să

47

scoată fără zgomot paza exterioară a postului GAI (miliţie rutieră de stat – n.red.) de la intrarea în satul Lunga.

Aşa cum se întâmplă adesea la război, în situaţii tensionate dintr-o cauză necunoscută nici până în prezent, grupul căpitanului a ajuns la post nu la 6.00, ci ceva mai devreme. I-au dezarmat fără zgomot pe cei patru gardişti aflaţi în paza exterioară. Brusc unul dintre membrii grupului căpitanului Motângă îşi săltă fulgerător pistolul-mitralieră de pe umăr şi trase într-un gardist care ţintea spre ei. O simplă întâmplare. Acest gardist se aflase în timpul operaţiei la closet. Împuşcăturile i-au trezit pe toţi. Grupul a fost să fie atacat din trei părţi şi s-a văzut nevoit să se retragă. Din lipsă de legătură radio, căpitanul Motângă nu a putut să comunice despre eşuarea operaţiei.

Grupul lui Gamurari se afla încă la baza de la Holercani şi nu avea cum să audă împuşcăturile.

Locotenent-colonelul ordonă ambarcarea unităţii cu destinaţie specială în autobuze. Victor Chilinciuc îşi ocupă şi el locul. Avea presimţiri urâte. Ceva nu era în regulă. Un fel de intuiţie. Dar se calmă printr-un efort de voinţă. De fapt, nu mergeau chiar la război. Executau o misiune de rutină de restabilire a ordinii publice. Li se mai întâmplase. Nimic nou. Vor merge la Dubăsari, vor sta acolo până seara, apoi vor reveni la Chişinău.

Alături moţăia Ghenadi Iablocikin. „Probabil se gândeşte la nevastă-sa, pe cale să nască.” Îşi iubea mult soţia şi de mai multe ori le-a povestit cum au făcut cunoştinţă. Se destăinuise că îşi dorea mult un copil.

Când răsună comanda „Sus!”, Valentin Mereniuc îşi visa şi el soţia care îi spusese şi ea că e gravidă. Prima oară când l-a anunţat Victor nici nu realiză că de fapt el e „autorul”, adică tatăl viitorului copil.

Locotenent-colonelul le explică misiunea.Deşi atmosfera dintre Tiraspol era încordată, nimeni nu

împuşca în nimeni.La 5.55 grupul era la intrarea pe pod. În frunte înainta un

autobuz mare LAZ, apoi altele mai mici de tip PAZ. Ţineau toate uşile deschise. Erau protejate de scuturi uşoare dar rezistente de titan.

48

În urma lor, la o anumită distanţă, veneau camioane cu poliţişti din raionul Criuleni, comandate de locotenentul-major Ion Ţurcanu.

…Intraţi pe pod, locotenent-colonelul ordonă ridicarea scuturilor.

– În dreptul postului de la celălalt capăt atacăm din mers şi punem mâna pe el fără vreo împuşcătură.

Subordonaţii au executat întocmai ordinul. Fără a trage vreun glonț, au capturat 17 gardişti pe care i-au expediat sub pază la Chişinău. Pe colonel începu să-l deranjeze liniştea adâncă din jur. Ceva nu era în regulă. Poate că grupul lui Motângă i-a dezarmat pe toţi şi acum aşteaptă să vină şi ei?

Încărcând într-un autobuz armamentul şi muniţiile capturate la postul de la capătul podului, au început să se deplaseze încet în direcţia inspectoratului auto orăşenesc. Colonelul privea atent prin aparatul de vedere pe timp de noapte în direcţia postului. Nu remarcă nimic suspect. Dar, pentru orice eventualitate, le ordonă şoferilor să oprească în dreptul postului cât mai aproape de şanţul de scurgere, acoperind astfel cu autobuzele unghiul de tragere al mitraliorului de pe acoperiş.

Ion Ţurcanu observa prin binoclu postul IAO şi pe cele două autobuze cu colegi din trupele speciale care se apropiau de post. Parcă totul era în regulă… Brusc observă ţeava unei mitraliere apoi şi pe mitralior. Surprinzător, dar îl recunoscu… Era Iurie Ţurcanu, coleg la şcoala de sergenţi, originar dintr-un sat de lângă Râbniţa. Iurie deschise focul asupra colegilor săi poliţişti. Ion Ţurcanu nu mai avu timp să-l prevină pe colonel.

Abia se opriră autobuzele şi colonelul Gamurari vru să iasă şi să vadă situaţia că începură să ţăcănească mitralierele de pe acoperişul postului de IAO, urmate de puşti-mitraliere care împuşcau din casele şi curţile din vecinătate. Ca nişte roiuri de albine, gloanţele, nimerind în scuturile de titan scoteau un sunet specific.

– Toată lumea în şanţ! ordonă locotenent-colonelul.După ordinul comandantului, toţi săriră fulgerător din

autobuze şi se adăpostiră în şanţ. În scurt timp curăţiră

49

împrejurimile şi înconjurară postul. De pe acoperiş se trăgea în continuare.

Prin salturi scurte, începură să se apropie de post. Victor şi Ghenadie înaintau alături. După următorul salt simţi că ceva fierbinte i se înfipse în picior. O durere groaznică îi fulgeră întreg corpul. Căzu. Din inerţie, Ghenadie merse mai departe. Brusc realiză că Victor nu mai era în preajmă. Îl strigă. Nu-i răspunse nimeni. Privi în urmă. Să meargă înainte sau să se întoarcă să-şi ajute prietenul? Se temea ca întoarcerea lui să nu fie considerată drept frică. Dar dacă Victor e grav rănit? Gândul îl determină involuntar să se întoarcă. Îşi găsi prietenul zăcând cu piciorul zdrobit.

– Rabdă puţin. Lupta e pe sfârşite şi vin după tine, strigă el şi o luă la fugă.

Peste un timp se întoarse.– Lupta se pare e pe cale să se termine. Acum te iau în

braţe şi te duc la autobuz, se aplecă să-l ia şi în acest moment o rafală de mitralieră îi ciurui spatele. Căzu peste Victor care abia respira şi se rostogoli alături.

Mitraliorul de pe acoperiş fu redus la tăcere. Însă mitraliera de la etajul al doi continuă să tragă. Era vorba de un profesionist. Îşi alesese o poziţie bună poziţie şi era imposibil să fie neutralizat frontal.

Înconjurând postul, urcară unul pe umerii celuilalt până când Aurel Matei îşi descărcă întreg magazinul în mitralior.

Când pătrunseră înăuntru, găsiră câţiva omonişti cu mâinile ridicate. Restul fuseseră nimiciţi.

Unul din ei era faimosul omonist, un adevărat bandit, maiorul Andreev. Un portret şi un interviu cu el au fost publicate de ziarul pretins independent de la Moscova „Komsomolskaia pravda”.

…Dar erau încă în derulare. Nu au apucat bine să-şi tragă răsuflarea că s-au pomenit împresuraţi de militari comandaţi de un maior asistat de un sergent.

Era o situaţie fără ieşire. Magazinele trupeţilor de sub comanda lui Gamurari erau goale. Îşi consumaseră toată muniţia din dotare şi nu mai aveau timp să le reîncarce.

Locotenent-colonelul Gamurari încercă să găsească o ieşire:

50

– Sunt locotenent-colonelul Gamurari, comand unitatea, spuse el la un moment dat. Vedeţi renunţ la puşca-mitralieră, şi într-adevăr îşi lăsă pe pământ arma devenită inutilă, şi vin spre voi.

Însoţit de un sergent, se duse spre maior, care cu mâna uşor tremurând îşi ţinea degetul pe trăgaciul puştii-mitralieră îndreptată spre colonel.

– Maiorule, vino într-o parte să vorbim. Iar sergenţii să se descurce singuri. După câteva vorbe schimbate cu maiorul, acesta îşi descărcă întreg magazinul în cauciucul unui autobuz, după care se relaxă. Sergenţii şi-au rezolvat „problema” strângându-şi mâinile.

În timpul confruntării brigada a pierdut doi combatanţi: pe Mihai Arnăut un glonț l-a nimerit în gât deasupra vestei antiglonţ, care era toată ciuruită de gloanţe. Pe Valentin Mereniuc un glonț l-a nimerit în inimă. S-a tras de la mică distanţă şi astfel vesta antiglonţ nu l-a putut salva.

Separatiştii au pierdut 25 de persoane, pe lângă cele rănite transportate la Dubăsari.

Răniţii din grupul lui Gamurari au fost transportaţi de urgenţă la Criuleni. Dar acolo nu au găsit pe nimeni. Spitalul era închis şi personalul se afla pe la casele fiecăruia…

Era timp de pace…Acolo au şi murit Ghenadie Iablocikin şi Gheorghe Caşu.

Peste nouă zile lui Iablocikin i se va naşte o fiică…

* * *

La începutul anului 1992, din cauza implicării directe a Moscovei, forţele militare din aşa-zisa Pridnestrovie (repetăm, un termen absolut absurd pentru o minte normală dar nu şi pentru obiectivele şi strategiile cu servicii din Est) au fost dotate cu tot necesarul prevăzut pentru unităţi de luptă, cu armament rusesc (sovietic, o problemă de simplă sinonimie).

Deşi noul comandant al Armatei a 14-a generalul Netkaciov ar fi luat, chipurile, anumite măsuri, dotarea din arsenalele ruseşti a aşa-zisei RMN a continuat pe cele mai diverse căi.

51

La ordinul Moscovei, acest general Netkaciov s-a văzut nevoit să transmită structurilor separatiste de la Tiraspol 10 tancuri de ultimul tip.

Mult timp nu au putut să le pornească.La început tanchiştii trimişi de la Tiraspol, apoi şi cei

veniţi din Armata a 14-a. Nici unii, nici alţii nu ştiau cum s-o facă sau pur şi simplu, din grabă le-au deconservat greşit, nefiind respectate nici un fel de norme şi reguli tehnice.

Când totuşi, în sfârşit le-au pus în mişcare şi s-au îndreptat în direcţia podului peste Nistru pentru a pătrunde în Bender, până la pod au ajuns doar trei dar şi dintre acestea unul avea turela blocată şi nu se rotea. *

Prin decretul lui Mircea Snegur, preşedinte al Republicii

Moldova, nr. 19 din 5 februarie 1992 a fost înfiinţat Ministerul Apărării. Ministru a fost desemnat general-maiorul de aviaţie Ion Costaş. Un apreciat general din perioada sovietică.

Pentru dirijarea trupelor şi subdiviziunilor MAI au fost formate trei trupe de comandă:

1) militar-politice cu un organ suprem reprezentat de Consiliul Suprem de Securitate avându-i componenţi pe: preşedintele ţării, pe prim-ministru, miniştrii Apărării, de Interne şi Securitate, de Externe, Finanţe, comandant suprem al Forţelor Armate fiind Preşedintele;

2) Direcţia militar-administrativă avea în componenţa sa şefii de mari state-majore ai armatei şi MAI, pe adjunctul ministrului Securităţii de Stat şi pe locţiitori de miniştri din toate ministerele;

3) puncte de comandă pe toate direcţiile operativ-tactice: Cocieri-Dubăsari, Coşniţa-Doroţcaia; Varniţa-Tighina; Căuşeni-Tighina.

Din unităţile militare ale fostei armate sovietice la Ministerul Apărării al Republicii Moldova au fost primite peste 700de cereri de la ofiţeri moldoveni de transferare pentru continuarea serviciului militar în cadrul Armatei Naţionale. Conform statisticilor, în total în diverse arme ale forţelor

* Moldovenii pe tot parcursul războiului nu au dispus de nici un tanc…

52

militare sovietice îşi făceau serviciul circa 2800 de ofiţeri moldoveni. Un număr de-a dreptul impresionant!

…Pentru a împiedica crearea unei armate naţionale eficiente şi profesioniste, conducerea armatei sovieto-ruse a căutat, sub diverse motive, să împiedice transferul de ofiţeri şi subofiţeri.

Ca reacţie, preşedintele de atunci al Republicii Moldova Mircea Snegur a semnat la 31 martie 1992 Decretul privind revenirea în patrie pentru continuarea serviciului militar de către ofiţeri şi subofiţeri, cetăţeni ai RM, precum şi militari din serviciul activ mobilizaţi de pe teritoriul RM. La rândul său, Elţin a semnat un decret analog prin care favoriza încadrarea militarilor moldoveni în armata Federaţiei Ruse.

Un timp însă armata R. Moldova a existat doar teoretic.

* * *Netkaciov, un general combatant, cinstit, nu s-a putut

orienta rapid în situaţia extrem de complexă creată în Transnistria. I se ordonase neutralitatea. Igor Smirnov l-a declarat chiar din prima zi a preluării postului drept persoana non-grata în Transnistria. Lucrul a fost declarat în prezenţa general-colonelului Gromov, adjunct al ministrului Apărării din Federaţia Rusă.

Ieşind de la întrevederea cu Smirnov, Netkaciov spuse:– Păi, nu-şi dă seama că fac din el rahat de şoarece?Boris Gromov îl privi cu zâmbetul lui cunoscut de „cătană

bătrână”, apoi îi zise:– Generale, mă tem că nu are să-ţi fie prea uşor aici, după

care a adăugat aproape ironic, dar trebuie să rezişti: coada sus!

Era presat din toate părţile, fără să fie sprijinit de cineva. Expedia aproape disperat la Moscova tot felul de telegrame prin care solicita să fie ajutat cum să procedeze. I se răspundea sec: „Nu răspunde la porcării”, „Rezistă”.

Citat din notele colonelului M. M. Bergman:„…La 1 martie 1992 serviciile speciale din Transnistria l-

au ucis pe şeful miliţiei oraşului Dubăsari maiorul I.

53

Scripcenko. Era considerat un transfug şi nu i se acorda prea multă încredere. Acesta, pentru a-şi demonstra fidelitatea pentru conducerea separatistă, mergea personal la locul producerii tuturor accidentelor. Serviciile speciale erau la curent şi cu acest gen de zel al acestuia şi au hotărât ca dintr-o lovitură să prindă doi iepuri dintr-o dată: să-l înlăture pe Scripcenko şi, totodată, să organizeze o provocare. Plecat la solicitarea unui fals apel, a nimerit într-o ambuscadă. În automobilul cu care se deplasa s-a tras din mai multe arme.

Provocarea a oferit pretextul scontat: cazacii din armata căzăcească din zona Mării Negre au ocupat clădirea poliţiei, arestând 34 de poliţişti moldoveni. Smirnov a dat imediat vina pe Chişinău. Mass-media de la Moscova au preluat operativ declaraţiile lui Smirnov. Conducerea Rusiei tăcea, încurajându-i pe separatişti.”

Data provocării nu a fost aleasă întâmplător. La 2 martie Republica Moldova urma să fie membru ONU. Lucru care nu era deloc pe placul Moscovei. Dar lucrurile au avut un efect de bumerang: Republica Moldova a fost admisă în ONU fără nici un fel de condiţii.

Moscova neoimperialistă rămânea astfel cu buza umflată

…Despre provocare precum şi despre faptul că sediul poliţiei a fost ocupat de structuri antistatale şi că poliţiştii din incintă au fost sechestraţi de aceste trupe de mercenari, conducerea legală a Republicii Moldova a fost informată operativ de agentura de profil din Dubăsari. A fost convocată de urgenţă o întrunire „la vârf”. Imediat după consfătuire, indignat şi justiţiar, preşedintele Mircea Snegur sună la Moscova. Vru să vorbească nemijlocit cu Elţin. Într-un târziu, din cancelaria acestuia i se răspunse că „,momentan este plecat şi nu vă poate răspunde”. „Revine când?” „Nimeni nu ştie”. „Ce facem?”, privirea preşedintelui moldovean părea mai mult decât interogativă. „Să se răspundă pe măsură”; „Nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap nişte bandiţi”.

Devenit brusc prudent şi mai ştiind cu certitudine că are în anturaj destui agenţi ai serviciilor ruseşti, dat fiind că fostul KGB avusese grijă să-şi lase destule „cârtiţe”, propuse ca

54

Republica Moldova să lanseze o adresare de ajutor şi sprijin din partea comunităţii internaţionale. Anunţă că toţi sunt liberi, făcându-i însă un semn aparte ministrului de Interne să revină.

După ce toţi plecară, ministrul intră.– Domnule Preşedinte, ştiu ce vreţi să mă întrebaţi. Cred

că trebuie să avem măcar un pic de demnitate. Nu-l putem accepta pe un bandit care încalcă orice lege constituţională şi încă adus de naiba ştie de unde să ne călărească. Prevăd că un Smirnov nepus cât de cât la punct pe viitor va deveni pacostea noastră cea mare. Cineva ni l-a trimis pe cap şi ni-l va lua de aici doar când îşi va încheia toate misiunile.

prizoni– De asta şi te-am chemat, domnule ministru. Deşi aparent calm, privirea încruntată exprima firea deloc blândă în anumite momente a acestui om calificat în fel şi chip, dar dincolo de orice – un ţăran care nu acceptă chiar orice afront.

– Zic, continuă el, să-l trimiţi pe cineva din locţiitori la colonelul Gamurari să elaboreze planul operaţiei. Şi despre ea să ştie doar ei doi. Nici măcar nouă nu trebuie să ne spună ceva. Aici am uneori impresia că până şi scaunele au urechi. Schiţă un zâmbet, privind spre scaunele simple din preajmă. Pentru noi sunt importante rezultatele.

Ministrul se bucură că Snegur îi dezlegă mâinile, că acum putea să acţioneze pe propria-i răspundere. Oricum, trebuie să fie extrem de prudent. Nu ezită deloc pe cine să-l trimită în numele său: doar pe Boris Muravschi.

Spre seara zilei de 1 martie întreaga brigadă se afla deja la baza din Holercani. Acolo plecă şi viceministrul.

Gamurari îl aştepta în birou.– Ce zici? întrebă direct viceministrul.– Zic că am fi prea cârpe dacă…– Propui ceva?– Am, dom’le, un plan. Nu ştiu dacă e chiar genial, dar…– Ne ascultă cineva?– Nu, am verificat… Boris, de la Cocieri ne-a venit un

curier. Acolo poliţiştii de la Dubăsari care au izbutit să plece din Dubăsari, sub comanda locotenentului-major Petru Balan şi mai mulţi voluntari luptă cu forţe inamice superioare. S-au confruntat pe teritoriul şcolii şi al garajului.

55

La 1 martie cazacii, gardişti şi efectivul SR dislocat la Cocieri care au trecut de partea separatiştilor au pătruns în Cocieri şi au început să jefuiască, să maltrateze şi să tragă în populaţia paşnică. Au fost ucise două persoane şi peste patruzeci rănite. În acelaşi timp au încercat să-i nimicească pe poliţiştii adăpostiţi la şcoală şi în garaj. Suntem obligaţi să ne protejăm populaţia paşnică şi pe camarazii noştri din poliţie.

Locotenent-colonelul i-a expus ministrului planul său de acţiune. Era un plan inteligent şi care ar fi adus Moldovei câştigă în plan moral şi material.

– Sunt de acord cu planul. Dar te rog, e unul despre care ştim doar noi doi. Nici preşedintele nu a insistat să-l cunoască. Urmează să asigurăm maxim de discreţie. Altfel putem să nimerim din nou, ca la 13 decembrie, în vreo ambuscadă. Cine va comanda acţiunea?

– Chiar eu.– Mă bucur că nu am greşit când te-am recomandat pentru

comandant de brigadă. Ştii că au mai fost şi alte candidaturi.Viceministrul plecă. Gamurari căzu pe gânduri. Cui dintre

comandanţii de batalioane să-i încredinţeze nemijlocit efectuarea acestei operaţii? Toţi au o excelentă pregătire profesională şi sunt dedicaţi cauzei.

Ordonă adunarea efectivului brigăzii.– Am nevoie de voluntari pentru o misiune specială. Cine

doreşte, un pas înainte!Făcu pasul întreg efectivul brigăzii. „Am bănuit eu. Bravo

flăcăi”, îşi spuse zâmbind locotenent-colonelul.L-a ales pe căpitanul Valeriu Motângă, comandantul

batalionului I. Îl chemă în birou şi îi explică misiunea.– Nu mai avem şi altă informaţie operativă? întrebă în

încheiere căpitanul.– Îmi pare rău…– La noapte merg cu un grup în recunoaştere. La orele

3.00, 2 martie, grupul de cercetare, având în componenţă şi o călăuză din Cocieri, a trecut Nistrul şi adunând datele necesare privind dispozitivul şi efectivul trupelor separatiste, a revenit în zori în dispozitiv.

Alese un grup de combatanţi dintre cei mai experimentaţi şi le ceru să se afle în stare deplină de luptă, vorbind în

56

termeni strict militari, adică, mai simplu, gata de luptă, urmând ca în orice moment să înceapă executarea misiunii.

Au pregătit toate mijloacele necesare pentru a trece Nistrul: scânduri, funii, scări: gheaţa era prea subţire pentru a risca. La orele 14 au început acţiunea de traversare. În frunte, la cam 20 de metri distanţă, se deplasa grupul de recunoaştere compus din plutonierul Gheorghe Coţuc (o veche catană, distins cu ordinul „Krasnaia Zvezda”), sergenţi Victor Alerguş cavaler şi el al aceluiaşi ordin de luptă, Cezar Roman, un gigant de doi metri, şi Petru Mortu.

Toţi cei patru, prieteni la cataramă, făceau parte din efectivul campaniei întâi comandată de locotenentul-major Victor Bodiu.

Ajunşi la Cocieri, căpitanul îşi diviză compania în câteva grupe. Una se îndreptă spre şcoală, iar alta în direcţia garajului. Grupa principală urma să atace unitatea militară în care se aflau mai mulţi cazaci, gardişti şi care acum trăgeau non-stop din puşti-mitraliere şi mitraliere. În ajutorul poliţiştilor veniră localnicii.

Grupul locotenentului-major Bodiu atacă prin cimitir. Cezar Roman, Victor Alerguş, Petru Motru, Vadim Agati şi Valentin Ursu, folosind cu multă iscusinţă avantajele de teren, s-au apropiat rapid de cazărmi şi primii au pătruns pe teritoriul regimentului. Gardiştii, cazacii şi militarii, îmbarcaţi în transportoare blindate se retraseră spre magistrala Dubăsari-Râbniţa.

După eliberarea unităţii militare grupul s-a îndreptat imediat spre şcoală, în care se baricadaseră mai mulţi gardişti. Urmă o scurtă confruntare şi şcoala fu eliberată.

Abia îşi mai traseră puţin respiraţia că li se ordonă să meargă spre garaj unde se apărau un grup de poliţişti (comandat de locotenentul-major de poliţie Petru Balan) şi de voluntari locali înconjuraţi de forţe superioare.

Cu pierderi importante de efectiv, gardiştii se retraseră spre centrul Dubăsarului, unde, după ce li s-au pus la dispoziţie din dotarea armatei ruse 8 transportoare blindate şi 7 uşoare, cu tot cu echipaj şi muniţie, ocupară din nou o poziţie avantajoasă de apărare.

57

Regimentul de DC dislocat la Cocieri dispunea de o reţea modernă de comunicare cu toate unităţile militare din regiune şi se subordona direct Moscovei.

Avea în depozite un mare număr de puşti-mitraliere tip AK, mitraliere de toate calibrele, lansatoare de grenade, mari rezerve de combustibil. La data ocupării de către trupele speciale de la Chişinău şi de către combatanţi voluntari locali, o parte din arsenalul regimentului fusese deja evacuată la Dubăsari şi în Ucraina.

Citat din memoriile colonelului M. M. Bergman:„…Netkaciov a avut inteligenţa să nu se lase provocat şi

pentru a se informa l-a trimis pentru cercetări pe generalul-maior Veaceslav Sitnikov, şeful statului-major al armatei, şi pe doi colonei. Nu s-au produs nici un fel de tratative, trupele speciale nu aveau mandat pentru o astfel de acţiune.

În prezenţa lui Smirnov, Netkaciov îl sună pe Snegur şi pe ministrului de Interne Antoci. S-a ajuns la un acord că a doua zi spre dimineaţă poliţia va elibera teritoriul de dislocare a regimentului. Smirnov ştia, astfel, că spre dimineaţă poliţia va lipsi din Cocieri şi ordonă atacarea poziţiilor OPON-ului (trupe speciale – n.red.) Moldovei…”

Ca urmare, în zori cazacii, gardiştii şi anumite unităţi ale Armatei a 14-a au atacat. Lupta a continuat 10 ore. În urma acestor lupte, inamicul, având mari pierderi de efectiv, a fost scos complet din Cocieri şi Corjova până la marginea satului Roghi şi până în centrul Dubăsarului. BPDS nu a avut nici o pierdere umană. Pierderi s-au înregistrat în rândul voluntarilor combatanţi locali, care s-au dovedit cu adevărat neînfricaţi.

După cale întâmplate, toată lumea politică înţelese că, pentru a se menţine la putere, acest Smirnov, „delegat” prin serviciile speciale ale Moscovei, avea nevoie de război. Mai exact, de acest război avea nevoie Moscova, pentru a-şi motiva în continuare prezenţa în această zonă. Stăpânii moscoviţi ai lui Smirnov aveau nevoie de haos, dezordine. Numai în acest fel se putea stăpâni, jefui.

Toată lumea rămânea împăcată: Rusia să domine, să-şi păstreze toate veniturile posturile, poziţiile economice. Era, de fapt, o elementară strategie de jaf. A ţinut? A ţinut. De ce?

58

Pentru că „toată lumea” sus-pusă de la Moscova, Tiraspol şi, aparent paradoxal, de la Chişinău, a avut de câştigat. Echipa lui Smirnov urma să rămână pe mult timp la putere. Tactică până la urmă deloc neinspirată… Ba chiar deloc. Dar asta, fireşte, judecând din prezent.

X X X

Despre faptul că separtatiştii tind să ocupe secţia de poliţie din Dubăsari, comisarul de poliţie de la Călăraş maiorul Valeriu Troienco află de la prietenul său Vladimir Kolesnik, cu care făcea legătura de 2-3 ori pe zi, care după ce comisarul de poliţie Dubăsari Răciulă a fugit de la comisariat, îl înlocuia. Troenco l-a sfătuit să blocheze bine uşile şi ferestrele şi să aştepte ajutor. Era conţtient că în MAI, după plecarea lui Costaş, care făcuse puţin regulă, o să se scarpine mult în toate locurile până vor lua vre-o hotărâre. Şi aceia nimic concret. În MAI posturile principele le ocupau oameni devotaţi Moscovei, şi care-i simpatizau pe separatişti: bulgari, ucraineni, ruşi, etc. Puterea supremă nu lucra ori lucra foarte prost. Teama de a lua o hotărâre de sinestătător, băgată în cap de regimul comunist, din rândul cărora erau toţi „noii” conducători, încurcau, puneau piedici păturii mijlocii, care se dovedise mai activă, mai conştientă. Dacă un conducător din pătura mijlocie îşi lua asupra sa responsabilitatea, şi totul mergea bine, apoi gloria o luau conducătorii MAIului, dacă ceva nu mergea, era învinuit acest conducător. La 2 martie sosi vestea despre operaţiunea Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială şi eliberarea satului Cocieri. Maiorul Troenco ceru consimţământul MAI pentru a se deplasa cu oamenii săi la Dubăsari şi a elibera colegii. Însă i s-a refuzat. Tocmai după ce a insistat de mai multe ori, a primit permisiunea. Pe data de 3 martie sosi cu efectivul său la Holercani. A ocupat poziţiile de apărare a podului strategic de peste

59

Nistru având în dotare 5 puşti-automate Kalaşnikov şi pistoale Makarov. De partea cealaltă a podului se vedeau cazaci, mercenari ruşi de tot coiul, aşa zişii gardişri, puşcăriaşi înarmaţi până în dinţi, o mulşime de tehnică blindată. La 4 martie pe poziţii sosi locotenent-colonelul Gamurari însoţit de Iurii Bodiu, comandantul companiei nr. 1 a BPDS, care începu serviciul său în poliţie la recomendarea lui Troenco. Deveni un ofiţer eminent, fapt de care se mândrea Troenco. Gamurari a lămurit situaţia şi şi-a expus părerea că conducerea de vârf a ţării nu se prientează în situaţie, nu ştie ce să facă. -Noi ne îndeplinim sarcina noastră de a lupta cu bandiţii. Însă se poate întâmpla să rămânem noi vinovaţii – şi-a expus părerea Troenco. -După cum tace conducerea, aşa şi va fi – a susţinut opinia colegului Gamurari. Troenco ceru să fie trimis pe poziţii la Cocieri, să scoată din încurcătură comisariatele de poliţie din Bălţi şi Drichia, care sosiseră pe poziţii cu scuturile şi bastoanele... Însă Gamurari la reţinut, căci separatiştii începuse lupta psihologică, demonstrând colosala superioritate în tehnică de luptă şi armament. Pe teritoriul BPDS din Holercani se găsea un TAB-80 fără motor, fără mitraliere, aruncat sub gard. Troenco trimise poliţiştii săi din poliţia rutieră, care au constatat că TAB-ul se poate restabili. A sunat prietenului său, comandantul garnizoanei din Ungheni, Vlad Donţu, care a dotat cu tot necesarul de armament TAB-ul, iar comitetul executiv Călăraşi găsi un motor de la auto GAZ-53. Aşa comisariatul de poliţie se făcu cu un blindat, pe care au făcut inscripţia „Călăraşi”, care ulterior deveni groaza separatiştilor. Gamurar a transmis un TAB de al său cu 4 luptători. Cu aceste TABuri au respins toate atacurile inamicului, care foloseau lansatoare de bombe(mine). Aceste bombe pentru poliţiştii, care nu ştiau ce e asta, nu auzise niciodată vuietul

60

lor înspăimântător, li se părea cea mai groaznică armă. Însă repede s-au deprins. Primi ordin de a nu împuşca. Aşa ordin puteau emite numai nişte trădători de ţară. Separatiştii atacău, iar poliţiştii ce trebuiau să facă? Să fugă? Doar altă ieşire nu era! Şi Troenco pentru prima oară în viaţă n-a îndeplinit ordinul! A păspuns superiorilor din MAI(toţi vorbitori de limbă rusă, „fraţii” noştri...) că este ofiţer de poliţie la datorie, are în faţă bandiţi înarmaţi, care au deschis foc de armă contra reprezentanţii puterii de stat, şi ordin de a deschide focul lui nu-i trebuie. Asta e prescris în statut. Au urmat ameninţări... Însă a rezistat.

* * *

Locotenent-colonelul Anton Gamurar coordona acţiunile subdiviziunilor sale, care le comanda de la un punct de comandă situat în satul Holercani. Acestea au executat sarcina pusă, adică au „curăţat” Cocierul de separatişti, au pus stăpânire pe locul de dislocare a regimentului de DC unde se afla statul-major al gardiştilor, cu acces la depozitele cu armament şi muniţie. Şi mai departe?

Situaţia operativă era vizibil favorabilă brigăzii. Acum puteau elibera fără probleme şi pierderi minime Dubăsarul şi să pună stăpânire pe un cap de pod enorm până la frontiera cu Ucraina.

Raportă la centru de unde li s-a ordonat să aştepte.Timpul trecea, iar de la Chişinău nu venea nici un

răspuns. Văzând că se pierde timp preţios şi iniţiativa operativă, locotenent-colonelul Gamurari îşi diviză unităţile în două grupuri şi ordonă pe propriul risc şi răspundere unui grup să elibereze Dubăsarul, iar al doilea să închidă magistrala Râbniţa-Dubăsari şi să ajungă şa frontiera cu Ucraina.

La 5 martie, printr-un atac fulger, detaşamentul de poliţie cu destinaţie specială comandat de căpitanul Cazacu a scos inamicul din satul Roghi şi a pus stăpânire pe magistrala Râbniţa-Dubăsari. Luptele din satul Roghi au durat două zile. Separatiştii au profitat din plin de transportoare blindate şi de

61

un tanc dosite după casele ţărăneşti de unde trăgeau în poliţiştii care atacau.

Poliţiştii aveau grijă să nu dăuneze caselor ţărăneşti şi au căutat să-i scoată pe separatişti prin alte mijloace.

Astfel, în scurt timp şi fără mari dificultăţi, „beretele negre” au ajuns până la frontiera cu Ucraina, divizând astfel Transnistria în două părţi. În scurt timp însă li s-a ordonat să se întoarcă pe poziţiile iniţiale, deşi conştienţi de situaţie, comandaţii de toate rangurile au cerut ca succesul realizat să fie păstrat şi consolidat. Era un lucru evident. În special pentru situaţia ulterioară.

Grupul al doilea, având în dotare trei transportoare blindate, s-au îndreptat în direcţia oraşului. Peste tot se vedeau tranşee părăsite, arme şi echipamente abandonate.

Dar timpul favorabil fusese ratat. Lângă Centrala Hidroelectrică au fost întâmpinaţi cu o ploaie de gloanţe de puşti-mitraliere şi mitralieră. Era clar că fuseseră informaţi şi îi aşteptau.

Luptătorii din trupele speciale s-au culcat la pământ. Au incendiat unul din transportoarele blindate ale separatiştilor, nimicind echipajul şi unitatea de însoţire. Dar s-au văzut nevoiţi să se retragă. În timpul retragerii, a fost răniţi doi poliţişti.

Cine îi trădase? Cine, de fapt, a oprit ofensiva combatanţilor din trupele speciale din 2 martie asupra Dubăsarului? Cine anume dăduse acest ordin dovedit ulterior unul cu adevărat criminal pentru evoluţia ulterioară din stânga Nistrului şi pentru întreaga evoluţie a Republicii Moldova?

Rămasă divizată în două, aşa-zisa Pridnestrovie (termen fabricat în grabă de către serviciile speciale de la Moscova) nu-şi mai revenea.

Începea tragedia. Tragedie care va afecta destinul a sute de mii de oameni. Imperiul aparent muribund se agăţa de orice pai ca să supravieţuiască. Un proiect al serviciilor speciale ruseşti?...*

* Crimele de război nu au termen de prescripţie. De ce procuratura Republicii Moldova nu a deschis nici un dosar de înaltă trădare în favoarea unui stat străin? Şi s-a trădat constant şi, mai ales, în momentele-cheie. Este greu să nu constaţi că aşa-zisul PMR, această viitoare „gaură neagră”, i-a convenit cuiva…

62

Din Tiraspol şi Bender la Dubăsari au fost trimise sub drapel rusesc trupe şi 20 de tancuri. Rusia, armata rusă se implica deja deschis. Ataca unităţile legale ale statului Republica Moldova. Act de agresiune fără acoperire. Nu mai era timp de tradiţionala demagogie pacifistă şi internaţionalistă sovietică şi rusească... Până la Dubăsari au ajuns 17 tancuri. Trei s-au defectat pe drum.

Regimentul de pontonieri dislocat la Dubăsari a intrat în luptă împotriva moldovenilor. Au fost introduse în luptă 20 de TAB-uri cu efectivul respectiv.

Net superioare ca pregătire şi moral de luptă, micile grupuri de luptă compuse din luptători din trupele cu destinaţie specială şi voluntari s-au dovedit a fi cu adevărat extraordinari: atacau prin surprindere şi cu maximă eficienţă trupele de ocupaţie. „Beretele negre” nu-şi aveau egal ca eficienţă. Erau conştienţi că îşi apărau pământul de un inamic necruţător şi sângeros.

* * *

Pe parcursul luptelor şi reieşind din situaţia concretă creată, la un moment dat au luat fiinţă, după vechi modele de rezistenţă în faţa unui agresor nemilos şi superior, cinci grupuri independente de partizani compuse din tineret din satele agresate (Dubăsari etc.). Patrioţi fără frică şi cu „inimă mare”, hotărâţi până la capăt să-şi apere pământul strămoşesc de tot felul de vântură-lume, de cazaci, gardişti, criminali eliberaţi special din închisori, care apărau interesele unei găşti stalinisto-imperiale drapate abil cu tot felul de intenţii „umaniste”. Rusia cea tradiţional imperialistă, xenofobă, criminală şi sângeroasă îşi arăta adevărata faţă.

…Aceste grupuri nu erau deloc monoetnice cum se putea crede. Cuprindeau ruşi, ucraineni conştienţi cu cine aveau de-a face: cu partea cea mai urâtă şi mai primejdioasă a societăţii ruse – târâturile şi viermii imperiului panslavist departe de orice civilizaţie. Putea o civilizaţie „progresistă” să-şi

63

nimicească elitele intelectuale – Creierul! –, ţărănimea şi muncitorii activi, inteligenţi cu o cruzime greu de imaginat? Pe teritoriul noii republici acţionau foştii nkavedişti sângeroşi sau urmaşii acestora. Îşi introduceau „Civilizaţia sângeroşilor”, cum îi califica un bun cunoscător din sistem…

Cel mai cunoscut dintre aceste grupuri de rezistenţă antiimperialistă erau „Burunducii”, adică, în româneşte, veveriţele siberiene – animale abile, agere şi extrem de inteligente, compuse din tineri de 14-16 ani. Despre faptele lor circulau adevărate legende pline de admiraţie. Fiecare îşi făcea rost de arme şi echipament în special preluate de la cazaci care, porniţi pe jaf, uitau că puteau fi şi pedepsiţi…

Cunoşteau orice palmă de teren. Treceau fără probleme linia frontului şi spre dimineaţă reveneau cu tot felul de capturi. Până şi „afganii” militari care au văzut de toate în Afganistan erau de-a dreptul uimiţi de curajul şi de eficienţa lor. Erau incredibili!

Celelalte grupuri de rezistenţă – „Scorpionii”, „Vectorul”, „Haiducii” şi „Dacii” – aveau o puţină altă manieră de acţiune – mai „sobră” şi mai elaborată. Aici elanul tineresc era mai puţin prezent. Se compuneau în special din persoane cu o anumită pregătire militară, proveniţi din armata sovietică: foşti ofiţeri, foşti combatanţi din Afganistan. Se simţea şi o anumită disciplină militară.

* * *

În zilele de acalmie, o parte din luptătorii brigăzii speciale se ocupau cu instruirea colegilor mai tineri şi voluntarilor în luptă corp la corp, artă în care erau maeştri. Alţii îi învăţau cum să se apropie de inamic fără să fie observaţi, cum să se apere mai efectiv şi alte metode de a nimici cu succes duşmanii.

Sergentul-major Ion Fulga mânuia excelent aruncătorul de grenade. De multe ori glumea: ce fac eu aici? Treaba mea este să cânt la chitară, nu să trag din aruncător ori să prind bandiţii!

După eliberarea satului Roghi, începu războiul poziţional. Cazacilor şi gardiştilor le plăcea să se apropie de poziţiile

64

moldovenilor cu blindatele şi să-i zădăre, ştiind (din surse exacte) că conducerea din Chinău a interzis ca luptătorilor să li repartizeze grenade cumulative. Doar ele se găseau la depozitele din Holercani! Cine a ordonat să nu fie dotată Brigada?

Grenadele explozive nu făceau decât să zgârie blindajul. Mai târziu vor apărea pe front grenade cumulative de mână, cu paraşută, româneşti. O armă extrem de efectivă!

Odată un grup de „Burunduci”, tineri de 14-16 ani dintre localnici, patrioţi înflăcăraţi, au venit din Dubăsari pe poziţiile BPDS. Uciseră în Dubăsari trei cazaci şi aveau ca trofeu trei pistoale-mitralieră şi un aruncător de grenade. Spre marea bucurie a lui Fulga, grenadele era cumulative. Aflând despre ce e vorba, „burunducii”i-au dat grenadele.

Fulga aştepta cu nerăbdare să vină dimineaţa. Însă cazacii parcă înadins nu se arătau. Abia spre amiază, se vede că după o beţie bună, un TAB şi un BRDM (maşină blindată de recunoaştere şi supraveghere – n. red.), pline cu cazaci, s-au apropiat de tranşeele moldovenilor şi au deschis foc.

Ion Fulga ochi bine. TAB-ul a luat foc. Însă din el nu sări nimeni. Grenada cumulativă şi-a făcut treaba... nimicindu-i pe toţi care se aflau înăuntru.

Comandantul BRDM-ului, al cărui blindaj este mai subţire decât al TAB-ului, văzând ce s-a întâmplat, cu TAB-ul, manevrând, începu să fugă, mărind distanţa, ieşind din zona de acţiune a aruncătorului. Încă puţin şi el s-ar fi ascuns după case.

Fulga, fără a sta pe gânduri, cu aruncătorul în mână, sări din tranşee şi se luă după el. Toţi înlemniră: şi camarazii şi separatiştii. Urmăreau tăcuţi lupta unui om cu tehnica contemporană de luptă.

Dispărură o vreme din vedere. Dar iată că de după case apăru BRDM-ul şi, orientându-se corect, o luă spre a lui. Apariţia lui Ion de după case cu aruncătorul în mână fu observată abia după împuşcătură. BRDM-ul se opri, însă nu se aprinse. Şi iarăşi din el nu sări nimeni...

Fulga deveni pe drept erou, dând dovadă de tărie, de spirit combativ, gata întotdeauna să lupte până la capăt, calitate demonstrată de el în multe cazuri, care l-a făcut erou naţional.

65

Gamurari ştia să aleagă oamenii...

X X

X

Pe data de 8 martie maiorul Troenco a fost chemat la Holercani. A primit armament – 30 puşti automate şi muniţii la ele. Cu cele două TAB-uri situaţia se înbunătăţise. La fiecare împuşcătură a separatiştilor răspundea triplu, băgând frica în ei. La solicitările insistente de a fi trimis peste Nistru, unde mergeau lupte, la 10 martie a trecut la Cocieri. Trecerea a fost anevoiasă din lipsa de experienţă la forţarea unui râu. Statul Major al grupării care apăra Cocierul era situat pe teritoriul regimentului AC (apărare civilă). Nu era păzit de nimeni. Care voia putea trece pe teritoriu. Cum diversanţii separatişti nu s-au folosit de această ocazie? Tranşeele erau săpate la adâncimea de 40-50 cm. Orice grenadă, orice bombă putea nimici pe toţi care se aflau în ea. A chemat la adunare pe toţi comisarii de poliţie, comandanţii voluntarilor. -Domnilor! Pe platou nu e nici o disciplină. Dacă nu întărim poziţiile, separatiştii îşi vor reveni şi ne aruncă în râu. Mijloace de a ne retrage pe malul drept nu avem, şi o să fim nimiciţi. Din acest moment săpăm tranşee în plin profil. Văd mulţi nu ştiu ce e asta. Apropiaţi-vă şi vă lămuresc. S-a primit aşa că toţi au început să-l asculte. De fapt el absolvise Şcoala militară din Reazani şi îşi făcuse serviciul în armata sovietică ca comandant de pluton. În şcoală însuşise tactica, metodele de ofensivă şi defensivă. S-a întâmplat aşa, că tranşeele trebuiau să treacă prin grădina cu viţă de vie a unei familii sărăcăcioase. O casă din lut, acoperită cu ardezi...şi mai mult nimic Buldozerul scotea tufarii fără milă... Când se apropie stăpâna casei, Troenco se adresează către ea: -Scuzaţi-ne, dar aşa trebuie. După rîzboi venim şi sădim alţi tufari.

66

-Nu trebuie nimic de sădit. Voi principalul nu-i lăsaţi să vină cazacii şi bandiţii. Tufarii îi vom sădi noi singuri.*

*Au trecut 19 ani de atunci. Generalul Troenco nici până acum nu poate uita această femeie simplă, o patriotă adevărată. Şi se simte jenat că până acum nu s-a dus şi n-a ajutat această familie...

Poziţiile treceau de la turnul de apă din satul Rochi până la baraj. De pe aceste poziţii Dubăsarul era ca în palmă. Se controla fiecare mişcare a separatiştilor. S-a format o regulă ne scrisă: cum numai se începeau împuşcăturile în Coşniţa, apărătorii Cocierului deschideau foc pe Dubăsari ( Coşniţa mu e departe de Dubăsari). Şi invers. Era o susţinere psihologică. Totodată demonstrau separatiştilor că sunt mulţi şi gata să meargă până la capăt. Troenco a organizat cercetarea poziţiilor inamicului, şi a făcut legătura între unităţi. Au fost organizate raiduri ale cercetaşilor în spatele inamicului. Luând în vedere bardacul ce domnea în rândul căzăcimii, beţiile necontenite, ei deveneau pradă uşoară pentru cercetaşii lui Troenco, care trecuse prin războiul din Afganistan. Cu ei peurmă se lămureau voluntarii... Când însă cazacii au fost înlocuiţi cu unităţi regulate ale armatei a 14 rusă, apoi veni rândul poliţiştilor să se apere de raidurile cercetaşilor ruşi. Mine antiom nu erau şi maiorul Troenco a pus capcane cu grenade, lăsând loc de trecere pentru cercetaşii săi, făcând schemele instalării acestor capcane. Câteva grupuri de cercetaşi duşmani au fost atuncate în aer. Se auzea răcnetul lor straşnic...După aceasta inamicul nu s-a mai încumetat să treacă linia frontului.

După ce în noaptea spre 2 martie Ion a fost alarmat, Galina Fulga asculta cu atenţie toate noutăţile. Înţelese că Ion e acolo, la Cocieri, unde se dădeau lupte. Nici de la el, nici de la colegii săi, alarmaţi în aceeaşi noapte, nu sosea nici o veste.

67

Îşi făcea griji împreună cu soţiile celorlalţi ostaşi. Nimeni nu ştia nimic.

Când peste două săptămâni Ion intră în casă, nebărbierit, murdar, obosit, nu semăna deloc cu acel Ion al ei. Şi-a luat trei zile de la serviciu, i-a spălat hainele, l-a ospătat cu bucatele lui preferate. Voia să fie numai cu el, însă vecinii, prietenii nu-i dădeau pace cu întrebările lor.

Peste trei zile, când el pleca, Galina plângea în hohote. Calmând-o, Ion i-a spus:

– Mulţumesc că mai înţeles şi n-ai insistat să părăsesc serviciul, cum o fac soţiile unor colegi de ai mei. Totuna aş fi rămas. Dacă eu, tânăr şi voinic, nu voi apăra pământul nostru de toate lepădăturile, cine o va apăra? Bătrânii? E în toi un război adevărat, iar să mă umilesc în faţa cazacilor, puşcăriaşilor şi altor drojdii strânse din toată Rusia eu nu pot şi nu voi putea accepta niciodată.

* * *

Grupurile speciale ale BPDS făceau raiduri în spatele frontului pentru a nimici aşa-zişii „colanţii negri”, rusoaice-lunetiste din Letonia, Lituania, Estonia, nişte şovine înrăite, care urau de moarte popoarele baltice. Din aceeaşi cauză nu-i iubeau nici pe moldoveni.

Pregătite în centrele de instruire ale KGB-ului (FSB) Rusiei, „colanţii negri” provocau pierderi în rândurile voluntarilor şi civililor. Trupele speciale pierderi n-au înregistrat.

Locuiau aceste dame nu în cazarme ori în tranşee, ci în apartamente închiriate, ca nişte cetăţeni de treabă. Să ucidă oamenii mergeau ca la un serviciu obişnuit, conform orarului, fără întârzieri, pe schimburi. A făcut schimbul, a ucis câţiva oameni şi acasă, la odihnă.

Locuinţele lor au fost depistate de oamenii paşnici. Noaptea, trupele speciale, trecând frontul în Dubăsari, le capturau şi le interogau. În mâinile lor ele deveneau foarte ascultătoare, povesteau tot ce ştiau, cerând cruţare. Erau îngropate în pădure ori aruncate în Nistru, cu o piatră la gât, să hrănească peştii.

68

Aceste femei erau mercenare. Primeau o leafă de la 3000-5000 dolari SUA pe lună şi se supuneau numai KGB-FSB-ului.

Când pierderile în rândurile „colanţilor negri” deveniră catastrofale, FSB-ul le-a rechemat din Dubăsari. Ele au fost mutate în oraşul Tighina, în apartamentele conspirative ale FSB-ului. Ele au fost pregătite pentru o operaţie mai serioasă şi mai secretă. În Dubăsari au fost trimise ca să nu-şi piardă calificaţia. Timpul operaţiei principale încă nu sosise...

Abia începea lupta că asupra luptătorilor din trupele speciale observa că se trăgea din spate. Pierderi nu erau. Însă erau incomodaţi, nu puteau lupta cum trebuie. După traiectoria gloanţelor au aflat de unde aproximativ se împuşca. Noaptea grupuri speciale au pornit la vânătoare. Peste trei ore au prins trei diversionişti. Unul din ei a încercat să fugă şi a fost împuşcat.

Unul din cei doi rămaşi s-a dovedit a fi... ginerele unui colonel de poliţie, viceministrul de Interne al Moldovei. Peste o săptămână trebuia să aibă loc nunta. Până la acest caz colonelul nici nu s-a apropiat de front. Acum însă s-a prezentat... cu ordinul ministrului Antoci de a-l elibera pe bandit.

Însă cei din trupele speciale şi aici au demonstrat că sunt bărbaţi, că nu degeaba erau iubiţi de popor. Colonelul a plecat cu buzele umflate.

Lui Gamurari i-a sunat personal ministrul Antoci şi l-a rugat să-l elibereze pe ”băiatul care nu este de nimic vinovat.” Gamurari i-a propus să vină personal pe front şi să-l elibereze pe bandit. După aceasta Antoci trei zile nu a telefonat.

Peste câteva zile după aceste evenimente, maiorul Savin a fost făcut er de un grup de diversionişti din Armata a 14-a.

Maiorul Savin controla de unul singur posturile în fiecare noapte. Cercetaşii Armatei a 14-a au observat ruta lui. Savin avea cu el puşca-mitralieră, fără nici un cartuş în camera cartuşului. Bravură ori prostie?

Peste câteva zile maiorul Savin a fost schimbat... pe ginerele colonelului, viceministru de Interne. Luptătorii din trupele speciale s-au revoltat: ei prind bandiţii cu riscul vieţii, iar Antoci îi eliberează! Era suspect acest caz. Oare nu Antoci

69

i-a sugerat idea colonelului, iar acesta separatiştilor, ca să-l captureze pe Savin? Se vede că ginerele viceministrului moldovean era o persoană importantă pentru separatişti, (nu-i clar cine era mai important pentru separatişti: ginerele sau socru?) odată ce un grup de diversionişti ruşi şi-au riscat viaţa.

Colonelul a dansat la nuntă în Dubăsari de parcă nici nu era război. Pentru tipi ca colonelul respectiv şi Antoci nu era război. Ei continuau să-şi vadă de treburile lor!

Apoi ministrul de Interne Antoci, în loc să-l trimită pe colonel la tribunal, ori în cel mai rău caz să-l destituie, l-a trimis comisar la secţia de poliţie Cimişlia.

De Gamurar s-a apropiat un bătrân cu fiul său şi au cerut cartuşe pentru mitraliera DŞK calibrul 12,7 mm. La întrebarea lui Gamurari de unde are mitraliera, bătrânul a răspuns că în 1944 a luat-o de la soldaţii ruşi pe o canistră de vin. Cartuşele le-a folosit deja în luptă.

Gamurari a sunat la Chişinău şi undeva prin depozite au găsit două lăzi cu astfel de cartuşe, spre marea bucurie a bătrânului.

Încă mult timp s-a auzit bătaia acestei mitraliere originale. Peste o vreme Gamurari s-a interesat de soarta acestui bătrân. Însă nu a găsit nici urmele mitralierei, nici ale bătrânului şi fiului său. Nimeni nu putea să spună de unde au apărut ei şi unde au dispărut.

Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială controla malul drept al Nistrului de la Bender până în satul Răscăeţi şi mai departe până şa Palanca, împiedicând astfel debarcarea unor grupuri diversioniste. Reprezentau însă şi o piedică pentru pătrunderea de noi echipe de găgăuzi de orientare separatistă în Transnistria, de partea căreia luptau deja peste 300 de găgăuzi care, implantaţi cândva de autorităţile ţariste pe aceste vechi pământuri româneşti pentru a-i avea cândva aliaţi, luptau de partea structurilor imperiale agresoare. Dar deja în secolul XX…

Şi încă un lucru esenţial făceau luptătorii din trupele speciale: protejau spaţiul aerian de pătrunderea avioanelor separatiştilor care încercau să furnizeze armament

70

separatiştilor găgăuzi. Era calea cea mai scurtă, cea mai directă şi cea mai sigură.

Dându-şi seama de importanţa strategică a acestei direcţii, locotenent-colonelul Gamurari a instalat în acest perimetru piese şi tunuri antiaeriene pe care combatanţii din brigadă le-au luat fără multă ceremonie de la unităţile militare dislocate în Floreşti aflate încă sub comandă rusească.

Astfel, brigada a făcut rost de armamentul şi echipamentul necesare care au salvat ulterior viaţa a zeci de luptători din trupele speciale la Bender şi a exclus orice posibilitate de atac din spate din partea găgăuzilor proseparatişti.

Propaganda de la Moscova, spunea că este vorba de mijloace antiaeriene româneşti din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Fals, erau instalaţii care se aflau în dotarea Armatei Sovietice. Cursanţii de la catedrele militare de ofiţeri de la Chişinău, Bălţi ştiu foarte bine despre ce este vorba.

…Într-o bună zi Gamurar se pomeni vizitat de către preşedintele comitetului executiv Ştefan Vodă, un oarecare Vartic, care îi ceru, nici mai mult, nici mai puţin, să scoată tunurile antiaeriene dat fiind, motiva el, gâfâind şi ştergându-şi des fruntea aburită cu batista, că separatiştii îl ameninţă cu nepreluarea fluxului de lapte şi cu deconectarea electricităţii.

Gamurar îl privi un timp cum gesticula după care îi recomandă calm să-şi livreze laptele copiilor din grădiniţele şi şcolile de pe malul drept. O reacţie inconştientă a unui individ oarecare. Gamurar avea destule motive că era vorba despre altceva...

* * *Satul Coşniţa este situat pe malul stâng al Nistrului, între

oraşele Dubăsari şi Grigoriopol. Deasupra localităţii predomină dealul numit Traian. Un mare sat tipic moldovenesc. Avea plasate în cadru numeroase tabere studenţeşti zise „internaţionale de valoare unională”. Avea în preajmă satele, la fel de pitoreşti, Pohrebea, Pârâta şi

71

Doroţcaia, localităţile moldoveneşti din moşi-strămoşi, cu toate obiceiurile tipice.

Încă înainte de conflict separatiştii au pus stăpânire prin forţă pe aceste localităţi, precum şi pe podul de peste Nistru de lângă satul Vadul lui Vodă, separându-le de restul Moldovei. Au fost reactivate cazematele de beton, iar pe Traian – diverse materiale de artilerie, la pod – cazemate de oţel.

Pe teritoriile ocupate cazacii, tot felul de elemente criminale aduse din Rusia, ofiţerii şi soldaţii Armatei a 14-a au instaurat un adevărat regim de ocupaţie fascisto-nkavedist: localnicii, oamenii paşnici erau maltrataţi în modul cel mai barbar, împuşcaţi pentru cel mai mic gest de împotrivire. Jefuiau ca nişte adevăraţi bandiţi gospodăriile sătenilor, împuşcau animalele. Ştia Europa civilizată ce se întâmplă? Dar „luminata” Rusie democratică a lui Elţin? Se pare că şi da şi nu. Păcat. În plin sfârşit de secol XX!

Provocările continuau. În noaptea spre 3 martie lângă Grigoriopol un grup de „necunoscuţi”. după cum relata radio şi televiziunea Moscovei şi Transnistriei, au mitraliat o urgenţă care se deplasa la maternitate. A fost ucisă moaşa şi răniţi toţi care se aflau în maşină.

A doua zi Smirnov a învinuit voluntarii moldoveni şi a declarat starea de excepţie în raionul Dubăsari.

La 6 martie Smirnov a decretat doliu. Pe piaţa centrală din Tiraspol s-a desfăşurat un miting la care au fost învinuiţi moldovenii.

Din spusele aceluiaşi colonel M. M. Bergman:„Smirnov fie că făcea pe şmecherul, fie că, într-adevăr, nu

era la curent. Maşina salvării a fost mitraliată de către cekiştii (KGB-iştii) din Transnistria, foştii „omonişti” de la Riga B. Nikitenko şi S. Bubnov. Misiunea le-a fost ordonată nemijlocit de comandantul lor Vadim Şevţov. Despre această operaţie i-a povestit nemijlocit lui A. Lebed în 1993 într-o întâlnire aparte, apoi a vorbit şi la postul TV «Asket» R. Sabirov, martorul crimei, unul din apropiaţii lui Şevţov…

Sabirov ştia multe, prea multe. Dându-şi seama că devenise un martor primejdios, a încercat să dispară din Transnistria. A fost însă prins de Şevţov. Acesta, după ce a

72

obţinut un jurământ în scris că va păstra confidenţialitatea… l-a eliberat”.

La 13 martie locotenent-colonelului Gamurar care aştepta permisiunea de a-şi dezvolta acţiunile de eliberare a raioanelor Râbniţa, Camenca, oraşului Dubăsari i s-a ordonat să trimită o companie în satul Coşniţa în ajutor poliţiei locale.

Pe căi ocolite compania comandată de locotenentul-major Iurie Bodiu, ajutat masiv de voluntari locali şi de poliţie, a curăţat prin atacuri succesive satul de gardişti şi cazaci. Apoi au curăţat de venetici teritoriul fabricii de conserve. Aici a activat şi echipa comandată de Oleg Bădărău în componenţa căreia luptau cei patru prieteni, precum şi Valentin Slobozenco.

Între timp, sosi întreg efectivul batalionului nr. 1 comandat de căpitanul Valeriu Motângă.

În aplauzele camarazilor, acela îl felicită pe sergentul Cezar Roman. Acesta împlinea 25 de ani. Pomenindu-se brusc în atenţia generală, gigantul de doi metri roşi apoi se fâstâci de-a binelea. Despre el au început să circule adevărate legende.

…La consfătuirea ţinută la Slobozia-Duşca s-a decis să se trimită ajutoare unităţilor care purtau lupte la fabrica de conserve, lângă fermă. La propunerea lui Gamurari, hotărâră să nu comunice la minister. Toţi înţeleseră şi au fost de acord.

Problema cea mare era cum să treacă pe celălalt mal. De partea cealaltă podul de la Vadul lui Vodă fusese puţin stricat de separatişti şi bine păzit

Urma să rezolve totul acelaşi locotenent-major Ion Ţurcanu. Îi veni ideea să vorbească cu localnicii. Cineva dintre bătrâni îşi aminti că în copilărie exista de-a latul Nistrului un spaţiu restrâns pe care, cu adâncimea apei care nu trecea de brâu se putea trece de cealaltă parte. Merse la râu şi îi arătă locotenentului cam pe unde era locul… Mă rog, vadul.

În noaptea de 13 spre14 martie un mic detaşament de combatanţi din trupele speciale, comandaţi de Ion Ţurcanu, se apropie de Nistru. S-au oferit să probeze vadul patru combatanţi din trupele speciale şi comandantul

73

transportorului blindat nr. 102 Aurel Matei. Închizând toate chepengurile, rostind mai întâi o mică rugăciune, la viteză minimă, tot probând adâncimea, au trecut în final fără nici o problemă pe partea opusă a Nistrului. I-au urmat celelalte transportoare blindate. Până la brâu în apa rece ca gheaţa au trecut de cealaltă parte şi poliţiştii din cadrul secţiei de poliţie raională Criuleni. Acelaşi lucru l-au făcut şi o parte din luptătorii din trupele cu destinaţie specială.

Odată cu debarcarea poliţiei la Slobozia-Duşca, se luă hotărârea de a ataca podul de la Vadul lui Vodă, păzit de cazaci. Scopul acestui atac era de a distrage atenţia separatiştilor.

Rezolvarea acestei probleme fusese pusă pe seama locotenentului-major Sergiu Botnari, care cu un mic grup din trupele speciale păzea podul din partea dreaptă a Nistrului.

Atacul prin surprindere a adus rezultate neaşteptate. Cazacii, văzând că împotriva lor vin luptătorii din trupele speciale, de care ei se temeau ca de mama focului, au abandonat poziţiile şi au luat-o la fugă. Grupul lui Botnari cuceri aproape fără luptă podul strategic. S-au luat măsuri pentru a întări apărarea podului.

Au putut să vadă de aproape faimoasele DOT-uri (cazemate permanente) cu sector circular de tragere. O invenţie cât se poate de eficientă şi de practică. La nevoie puteau fi scoase şi expediate pe un alt sector de front.

Unindu-se cu subunitatea locotenentului-major, Iurie Bodiu, brigada a pus stăpânire pe sectorul de drum dintre oraşele Dubăsari şi Grigoriopol, ajungând până la frontiera cu Ucraina. I s-a ordonat însă să abandoneze şi să revină…

Postul de radio „Maiak” care emitea printr-un retranslator de mare putere, aflat în zona de operare a Brigăzii şi de care se putea profita enorm, continua să-i calomnieze pe moldoveni. O altă gafă impardonabilă a conducerii incompetente, manipulate de la Chişinău. Tânăra Republică Moldova era făcută cu ou şi oţet. Nonstop. De cine?

Separatiştii s-au consolidat pe înălţimea Traian. Pe deasupra au ocupat staţia de tractoare, ferma zootehnică de unde Coşniţa se vedea ca în palmă. De pe această poziţie lărgită separatiştii trăgeau continuu asupra acestor sate din

74

tunuri şi aruncătoare de mine. Şi tot de aici ţineau sub foc trecerea peste Nistru ucigând şi rănind zeci de locuitori paşnici, refugiaţi care încercau să se salveze pe celălalt mal de grozăviile războiului.

Folosind întreg arsenalul de care dispuneau formaţiunile comandate de comisarul de poliţie din Criuleni locotenent-colonelul Mihai Ctitor, prin câteva atacuri au scos inamicul de pe poziţie, creându-se astfel şi o situaţie extrem de favorabilă pentru o nouă ofensivă şi eliberarea raioanelor Grigoriopol, Dubăsari, Râbniţa şi Camenca.

Locotenent-colonelul raportă despre situaţia creată la Chişinău şi ceru permisiunea să acţioneze. Din Chişinău primi un ordin absolut bizar:

„Reveniţi la vechile poziţii!” Un ordin care putea să vină de la cineva interesat ca nimic să nu se schimbe în defavoarea separatiştilor.

În schimb, în scurt timp, Armata a 14-a a recurs în luptă la mijloace din sistemul „PTURS” (rachetă antitanc dirijată – n.red.) care în chiar prima luptă au nimicit trei transportoare blindate cu tot cu echipaj.

Comandantul companiei nr.1 din batalionul nr.1 al BPDS Iurie Bodiu era un ofiţer de perspectivă. Inteligent, deştept, cu o fizică superbă, avea toate calităţile de a fi înaintat în funcţie.

La 14 martie TAB-ul lui Bodiu, urmărind inamicul, a intrat în satul Doroţcaia, ocupat de separatişti, întâmpinat de un foc ucigător. Toate căile de retragere erau închise.

-Înainte – ordonă el. Luptătorii au deschis foc din mitraliere, din puşti automate, TAB-ul ieşind din încercuire.

În TAB era şi un corespondent din Chişinău, care fotografia, ceva însemna. Au ieşit cu bine la traseul Dubăsari-Grigoriopol, când pe traseu se deplasa o „Volgă” neagră îndreptându-se spre Grigoriopol.

-Este maşina unui adjunct de a lui Smirnov – spuse corespondentul – am văzut-o la Tiraspol.

75

La bărbaţi totdeauna persistă duhul de vânător. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. Cu toate că în TAB se aflau luptători mai cu experienţă, aşa ca plutonierul Petru Cataramă, nimeni n-a ripostat. TAB-ul cu viteza posibilă s-a alungat după „Volgă”. Clar, n-au ajuns-o, şi la marginea Grigoriopolului au întors înapoi.

Nimeni nu şi-a dat seama, că nu se poate de repliat pe acelaşi drum. Ambuscada este garantată. Asta şi s-a întâmplat, cu toate că erau mai multe căi de repliere.

Ne ajungând la Doroţcaia au căzut într-o ambuscadă bine organizată. Grenada cumuleativă a scos din funcţie TAB-ul şi l-a rănit grav pe Iurie Bodiu. Cazacii şi gardiştii – mercenari au înconjurat TAB-ul, s-au urcat pe el, băteau cu paturile de la puşti în metal, în cepenguri, strigând:

-Ei, românilor, ieşiţi să vă jupuim.

Luptătorii ştiau: aceste nu sunt cuvinte goale. Dacă se predau, aşa şi va fi. Aşa zişii gardişti majoritatea erau puşcăriaşi, care îi urau de moarte pe poliţilti. Cazacii erau tot aşa.

-Nu vreţi să ieşiţi, nu trebuie. Acum vă coacem, facem un frigărui din voi.

Se auzea cum foşneau paele cu care cazacii acopereau TAB-ul. Corespontentul începu să mârâie, cerând ca ei să se predea. Însă la el aşa s-au uitat, căci s-a pus într-un colţ şi n-a mai scos nicio vorbă.

Toţi atenţie la mine – vocea plutonierului Cataramă suna aspru şi ferm – la numărul „trei”, deschidem cepengurile, aruncăm grenade, sărim din blindată şi ne îndreptăm spre Coşniţa.

În jurul TAB-ului era o privelişte îngrozitoare. Corpuri rupte în bucăţi, picioare şi mâini aruncate în toate părţile, strigăte straşnice a celor răniţi. Cazacii şi puşcăriaşii nu se aşteptau la aşa ceva, nu ştiau că în TAB se află luptătorii trupelor speciale, şi se purtau liber. Pregătind o moarte straşnică altora, au primit-o ei...

76

Luptătorii, luându-l cu ei pe Bodiu, s-au retras spre Coşniţa, urmăriţi de alţi cazaci veniţi în ajutor. Însă se purtau foarte atent. Nu se apropiau de grup.

Cu Bodiu rănit, grupul se mişca încet. Urmăritorii îi ajungeau.

-Duceţi-vă, eu vă acopăr – au auzit ei ordinul plutonierului Cataramă, care a ales o poziţie bună, şi respingea atacul urmăritorilor, care nu prea voiau să moară. Grupul se mişca repede. A mai schimbat o poziţie, a aruncat o grenadă, apoi a doua... şi aştepta. Însă nu se mai auzea nici un strigăt din partea separatiştilor. Se făcu o linişte stranie pentru un aşa moment.

A aşteptat un timp şi s-a îndreptat spre Coşniţa. Nimeni nu mai împuşca din urmă.

Comisarul secţiei de poliţie Hânceşti, locotenent-colonelul Mihai Moraru, cu poliţiştii săi, ţinea piept atacurilor neîntrerupte ale separatiştilor. Pentru a uşura situaţia unităţilor sale, cu un grup de poliţişti a învăluit şi a atacat prin flancul drept, atrăgând asupra sa forţe considerabile ale separatiştilor, uşurând situaţia celorlalţi. Însă forţele erau inegale…

Când în ajutor poliţiştilor care ţineau frontul lângă satul Pohrebia sosi TAB-ul nr. 1 al BPDS, sub comanda locotenentului-major Sergiu Botnari, scos de la paza podului şi trimis de Ctitor în ajutorul lui Mihai Moraru, acesta era deja mort. Între ofiţeri se iscă panica. Nimeni nu ştia unde să meargă.

În TAB erau răniţi, care aveau nevoie urgent de ajutor. Botnari a ordonat ca trupul lui Moraru să fie ascuns într-o groapă şi locul mascat cu crengi, ca să nu fie găsit de cazaci şi puşcăriaşi, care îşi băteau joc de trupurile poliţiştilor căzuţi la datorie şi capturaţi de ei.

Apărătorii capului de pod au respins toate atacurile şi separatiştii s-au retras pe poziţiile lor. Însă trupul locotenent-colonelului Mihai Moratu rămase în zona de control al separatiştilor.

Gamurari a rugat doi bătrâni localnici, care ştiau bine locul, şi ei au scos trupul lui Mihai Moraru.

77

În toiul luptei, lui Gamurar i-a sunat unul din viceminiştrii de Interne, un rus. Din păcate, în MAI rămase o mulţime de „fraţi” mai mari şi de cei mai mici (bulgari, ucraineni), care ajutau cum puteau separatiştii, punând piedici patrioţilor.

– Gamurar! striga el, adu-i pe toţi pe malul drept al Nistrului. E ordinul ministrului.

– Să-mi sune el personal, răspunse Gamurar.– Pentru tine eu nu sunt autoritate? continua să ţipe

rusul.– Ascultă, du-te în............ Vino aici şi comandă! După asta trei zile nimeni nu l-a mai sunat. Înseamnă că

nu a fost ordinul ministrului! Duşmanii invocau numele ministrului. Câte ordine de acestea au fost date de trădători, câte au fost îndeplinite!*

Beretele negre au dat dovadă de fapte deosebite de vitejie, de bărbăţie, de profesionalism. Constantin Tataru, fost afganez, a aruncat în aer cu grenada un TAB. Dumitru Cucereavâi se târî până la cazemata de beton. De la o distanţă de 15 metri aruncă grenada. O explozie asurzitoare şi mitraliera amuţi. Găsi patru gardişti morţi în cazemată.

În această luptă crâncenă au murit cu moarte de eroi comandantul companiei nr. 1 a Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială locotenentul-major Iurie Bodiu, plutonierul Valentin Slobozenco, care în luptă mergea întotdeauna înaintea camarazilor săi.

În timpul unei vizite a locotenent-colonelului Gamurar pe capul de pod de la Coşniţa separatiştii au declanşat, folosind forţe masive, o nouă ofensivă.

Locotenent-colonelul preluă comanda tuturor forţelor de pe capul de pod. Au respins fără pierderi un atac al cazacilor. De fapt, atacul era cât se poate de anemic: nimeni nu vroia să moară. În ajun, după cum i se raportă lui Gamurar, se iscase o

* Gamurar nu vrea să divulge numele acestui viceministru. Poporul nostru trebuie să ştie numele nu doar ale eroilor săi, ci şi numele trădătorilor, care acum primesc de pe spatele acestui popor pe care l-au trădat o pensie mare şi huzuresc mai departe…

78

adevărată bătălie între cazaci şi gardişti. Ofiţerii abia de au izbutit să localizeze conflictul. De ambele părţi s-au înregistrat morţi şi răniţi.

Pe unda de radiotelefon, de care se foloseau părţile beligerante, cineva a transmis un zvon, că de la Tiraspol se apropie 60 de tancuri ruseşti. Primii au intrat în panică conducerea platoului, care se folosea de radiotelefoane. Împreună cu vice-ministrul de interne Boris Muravschi, sub pretextul că trebuie să fie urgent la Criuleni, s-au urcat în maşină şi s-au îndreptata spre Nistru.

La staţia de pompare a apei, unde locotenent-colonelul Ctitor î-şi stabilisi statul major şi depozitele cu armament şi provizie, permanent sta gata o luntre cu motor.

Panică i-a cuprins pe toţi. Comisariatele de poliţie, aruncând armele din dotare se întreceau cine primul ajunge la Nistru, şi necătând la apa foarte rece, se arucau în apăCineva din MAI a ordonat să se replieze pe malul drept. Nu e exclus că panica a fost stârnită anume de ei, trădătorii, care lucrau în MAI. Dacă panica o răspândeau separatiştii, ea nu se răspândea atât de rapid, şi nu-i cuprindea pe toţi o dată.

Nu s-au petrcut nici un fel de investigări, nici o anchetă!Locotenent-colonelul Gamurar încerca să oprească acest

şuvoi de oameni înspăimântaţi, care au golit frontul. La oprit pe locotenentul major Mihai Tomacinschi, locţiitorul comandantului batalonului de poliţie nr. 1 al Direcţiei generale Chişinău, care îndeplinea ordinul superiorilor-trădători din MAI şi se replia pe malul drept.

-Mihai – se adresă Gamurar la Tomacinschi – dacă cedăm acum poziţiile, cucerite cu atâtea jertve, apoi mâine tot aceşti şefi din MAI ne vor ordona să le cucerim din nou. Îţi închipui câte jertve vor fi?

-Înţeleg totul. Însă eu am primit ordin.-Fă-mi legătura cu comandantul!Gamurar a vorbit cu comandantul batalionului maiorul

Eduard Maican. I-a lămurit situaţia. Maiorul, fiind un ofiţer deştept, înţelese situaţia, şi i-a ordonat lui Tomacinschi să se alipească la detaşamentul lui Gamurar. Tomacinschi avea 59 de luptători, care aveau deja experienţă de război. Au ocupat poziţiile principale şi aşteptau inamicul.

79

Timpul trecea, însă nimeni nu ataca. Gamurar nu putea înţelege de ce separatiştii nu ocupă poziţiile abandonate de poliţişti? Tocmai mai târziu a înţeles: trădătorii din MAI i-au asigurat pe separatişti că platoul va fi complect liber, şi îl vor ocupa fără luptă!

Însă Gamurar, Maican şi Tomacinschi le-au încurcat la trădători toate cărţile!

În acea luptă detaşamentul lui Tomacinschi, împreună cu luptătorii din BPDS au nimicit 8 blindate BMP-2, o armă foarte serioasă contra infanteriei. O parte din echipajele acestor maşini au fost nimicite.

Locotenentul major Sergiu Botnari cu un grup de luptători din trupele speciale păzea podul de la Vadul lui Vodă. Conform ordinului dat de Gamurar prindea şi întorcea pe poziţii pe poliţiştii din raioanele Hânceşti şi Nisporeni, care părăsise poziţiile şi aruncase armele, şi fugeau spre malul drept.

Poliţiştii înjurau, însă văzând privirile dispreţuitoare ale luptătorilor şi armele îndreptate spre ei, se întorceau pe poziţii. Când de pod s-a apropiat o maşină plină cu luptători din trupele speciale, în frunte cu locotenentul major Andreev, care tot fugeau, Botnari s-a mirat.

-Spre noi vin 60 de tancuri ruseşti. Nu avem cu ce ne apăra – răspunse Andreev la întrebarea lui Botnari.

Botnari ştia: Andreev are dreptate. La Holercani depozitele erau ticsite cu armament de tot felul, însă luptătorii luptau numai cu puşti automate. Interesant pentru cine ori pentru ce păstrau şefii acest armament?

-La toţi e aceeaşi situaţie. Însă nimeni din băieţii noştri n-au fugit. Vreţi să ne faceţi de râs? Gamurar este aici, împreună cu noi. Aşa că plecaţi şi ocupaţi-vă poziţiile.

Aceştea erau luptători din batalionul nr. 1 al Brigăzii, foştii omonovişti, componenţa naţională a căruia era foarte diferită...

Pe alt sector al frontului nu au rezistat atacului psihologic poliţiştii de la secţiile de poliţie Hânceşti şi Nisporeni, care s-au speriat de inamic şi au rupt-o la fugă, abandonând poziţiile.

80

Vice-comisarul de la Hânceşti, un bărbat cam gros, i-a întrecut la fugă pe poliţiştii mai tineri.

Celelalte subunităţi, care se apărau cu îndârjire, puteau fi încercuite.

Locotenent-colonelul Gamurar, apreciind situaţia şi consecinţele acestei trădări, luând cu el câţiva luptători de ai săi, a alergat ca să le taie drumul fugarilor.

– Opriţi-vă! Ocupaţi poziţiile de apărare aici. Cine va încerca să fuga îl împuşc pe loc – vocea puternică a lui Gamurar se auzea prin zgomotul împuşcăturilor. Fugarii s-au oprit văzând figura înaltă şi uscăţivă a lui Gamurar, care nu se apleca sub gloanţe, ci stătea cu o faţă ameninţătoare şi cu puşca-mitralieră gata de tras. Şi-au dat seama că, dacă nu îndeplinesc ordinul, el va face întocmai.

Autoritatea acestui om între poliţişti era extrem de mare. Au ocupat poziţii de apărare şi s-au întors cu faţa spre duşman. Totul nu a durut decât 15-20 secunde. Cu ajutorul luptătorilor săi, a aşezat forţele astfel încât să acopere cele mai primejdioase direcţii de atac. Totodată, a chemat o grupă de luptători de ai săi, ceea ce a ridicat moralul fugarilor. Au fost respinse toate atacurile separatiştilor.

După luptă i-a chemat pe comisarii celor două raioane. Aceştia stăteau în poziţie de drepţi în faţa locotenent-colonelului, lăsând capul în jos.

– De ce aţi părăsit poziţiile? Dacă vă vedea şeful vostru, Mihai Moraru, care a murit, dar n-a fugit de frica bandiţilor, ce era să spuneţi?

Se lăsă o linişte mormântală. Nici unul din comisari nu putea explica ce se întâmplase Frica este greu de lămurit!

– Înţelegeţi că sunteţi nişte fricoşi, că de voi acum o să râdă toţi apărătorii capului de pod? Că faceţi de râs poliţia, uniforma pe care o purtaţi? N-o să raportez nimănui. Dar nici nu-l voi ruga pe comandantul capului de pod să n-o facă.

Locotenent-colonelul Gamurar a mai fost nevoit să întoarcă poliţiştii acestor două raioane înapoi pe poziţii. Chiar toţi erau atât de fricoşi? Atunci cum luptă ei cu bandiţii în timp de pace?

Voluntarii localnici, care au văzut cum fugeau poliţiştii acestor sectoare, aruncând armele, au strâns puştile-

81

mitralieră şi alt armament, aruncat de ei. Apoi ofiţerii de poliţie umblau pe la voluntari să le întoarcă armele. Însă cine la război va întoarce puşca-mitralieră?

În luptele de la capul de pod Coşniţa au fost răniţi şi ucişi aproximativ 90 de persoane, majoritatea poliţişti, precum şi peste 700 de cazaci şi 200 de gardişti şi ofiţeri ai armatei ruse.

Printre prizonieri erau o mulţime de ofiţeri şi plutonieri din Armata a 14-a rusă în calitate de mercenari. Cazacii şi puşcăriaşii care au îmbrăcat uniforma de gardişti, mercenarii ruşi nu se lăsau făcuţi prizonieri. Ştiau ce îi aşteaptă. Prizonierii au fost transportaţi la Chişinău, cu toate că conform stării de război mercenarii se consideră în afara legii şi pot fi împuşcaţi pe loc.

În dimineaţa zilei următoare dinspre Tiraspol şi Dubăsari separatiştii au ponit din nou la atac, care a fost respins uşor fără pierderi. Atacanţii au avut pierderi însemnate.

…Au fost respinse mai multe atacuri ale separatiştilor. Până la 16 martie formaţiunile de apărare a teritoriului Republicii Moldova au izbutit să cureţe de venetici noi localităţi din Transnistria. Situaţia de pe frontul antiseparatist creată la această dată s-a păstrat aproape intactă până la finele războiului.

* * *

…Podul de trecere peste Nistru de lângă satul Răscăieţi a fost recucerit de la separatişti de un mic grup de combatanţi din trupele speciale. Au acţionat prin surprindere, profesionist. De fapt a existat şi eternul „factor psihologic”. Aflând cine atacă, separatiştii s-au grăbit să-şi salveze pielea. Combatanţii din trupele speciale ar fi vrut să-şi continue înaintarea, dar au fost (iarăşi!) opriţi printr-un ordin misterios de la Chişinău.

Locotenent-colonelul Gamurari plecă la Chişinău şi împreună cu Anatolie Cociug au elaborat planul de eliberare (separare) a raionului Slobozia locuit în principal de moldoveni, zonă iarăşi tipic românească. Fără prea multe

82

eforturi, metodic şi cu o perfectă cunoaştere a meseriei, nimicind rând pe rând toate punctele inamice de rezistenţă, au ieşit la frontiera cu Ucraina. Urma ca ulterior ministrul Apărării să introducă acolo două batalioane care, în colaborare cu combatanţii din trupele cu destinaţie specială urmau să lărgească linia frontului în direcţia Tiraspolului. Conform planului Hidrocentrala de la Cuciurgan şi o treime din teritoriul Transnistriei deveneau controlate de forţele legale de la Chişinău. Din localnici urmau să se mai formeze câteva batalioane. Iar de ce erau capabili aceştia toată lumea se convinsese.

De la Chişinău s-au dus la statul-major din satul Ivancea unde se mutase din satul Văduleni după ce acesta fusese bombardat de separatişti, două proiectile căzând chiar în preajma statului-major de acolo.

… În cabinetul lui Costaş se aflau generalii Creangă şi Dabija-Cazarov. Gamurari spuse imediat că doreşte să discute doar cu Costaş.

– Nu am faţă de ei nici un secret, îi răspunse acesta cu o anume convingere. Nici o reţinere, mai adăugă el.

– În schimb eu am, urmă imediat replica lui Gamurari.– Te rog, dacă vrei să-i spui ceva, vorbim cu ei de faţă,

dacă nu – poţi pleca.Gamurari tăcu un timp, după care răspunse:– Bine, cum spuneţi. Nu avea încotro. Şi de fapt ar fi

ridicol să trântească uşa. Alese, ca un om cu experienţă, răul cel mai mic. Planul era curajos şi bine gândit. Se câştiga indiferent de raportul de forţe. Aceeaşi opinie şi-au exprimat-o şi cei doi generali, deşi, fireşte, nu aveau prea multe motive să-l admire.

– Domnule colonel, îmi lăsaţi planul. Am de gând să-l prezint şi Preşedintelui, spuse în final Costaş.

Abia reveni pe poziţie că se pomeni sunat de Zelinschii din Răscăieţi. Acesta îl informă că nu se ştie de ce dar brusc separatiştii manifestară o anumită activitate pe poziţii.

– Adică? întrebă Costaş.– Domnule ministru, au fost aduse cam două batalioane de

gardişti care ocupă poziţii de apărare cu orientare spre Slobozia şi de-a lungul Nistrului.

83

– Şi altceva?– În aceeaşi direcţie se deplasează un batalion de tancuri

al Armatei a 14-a.Gamurari înţelese despre ce era vorba.Peste două zile se pomeni convocat la Costaş. Acesta îi

strânse mâna. Tăcu un timp cu ochii ţintiţi în podea. Momentul dură câteva clipe după care fără mare entuziasm i se spuse:

– Felicitări, domnule colonel, planul dumneavoastră a fost aprobat. În vocea generalului se simţea o anumită notă de vinovăţie. Aveţi tot sprijinul nostru. Planul a fost aprobat de preşedinte.

– Să nu ne jucăm, planul nu mai este actual, şi îi explică de ce.

– Sunteţi sigur?– Absolut.Costaş tăcu un timp. Clar că, aşa cum bănuia şi el, cineva

avusese grijă să informeze imediat partea adversă. Li se pregătea o capcană.

– Şi?– Şi v-am rugat să nu-i punem la curent pe generali.– Crezi?– Faceţi un calcul elementar. Cociug a fost cu mine. Iar eu

abia am ajuns pe poziţie că imediat mi s-a raportat despre anumite mişcări stranii produse de inamic..

…În acest fel a fost ratată una din operaţiile de mare perspectivă.

Din amintirile colonelului M.M. Bergman:„Într-o zi m-am pomenit în cabinet cu Galina Andreeva,

„faimoasa” conducătoare a Comitetului de Grevă (JZK). În ochii acestei „revoluţionare” înflăcărate se putea citi un anume grad de ebrietate. Întrebă timidă:

– Aveţi ceva tărie?Întrebarea nu m-a surprins că numai într-o anume stare o

femeie deja trecută de prima tinereţe poate să alerge prin oraş cerând armament. Ar fi fost nedrept să fie considerată femeie proastă. Pur şi simplu i se exploata o anume naivitate. Cei care

84

o foloseau o instigau aveau nevoie de armament pentru vânzare. Cazacii şi gardiştii nu aveau nevoie căci erau înarmaţi şi echipaţi suficient din depozitele Armatei a 14-a. Acest lucru s-a aflat în special după devastarea depozitelor militare din satul Parcani de la 14 martie.

Spargerea acestor depozite (de fapt, prădarea lor) a fost pusă la cale de Smirnov, Kostenko şi nemijlocit de comandantul unităţii militare dislocate la Parcani, locotenent-colonelul Petreasov. Au folosit drept paravan femei. Au fost sustrase de către subordonaţii lui Kostenko şi cazaci 1307 automate Kalaşnikov, 255 de pistoale, peste 1,5 milioane de cartuşe, cantităţi importante de mine, proiectile de artilerie, explozibil, grenade.

Acest armament va fi folosit în luptele din Bender, când trupele guvernamentale erau atacate din case.

…Primindu-şi partea din vânzări, locotenent-colonelul Petreasov se va concedia din armată şi se va stabili… în Spania. S-a câştigat suficient dacă a putut să meargă acolo.

La doar câteva zile după „jefuirea de către femei” a depozitelor de la Parcani m-a sunat locotenent-colonelul Malâşev, de la secţia orăşenească de miliţie din Odesa şi fără să mai aleagă cuvintele mă punea la curent cu faptul că „maica Odesa” e practic invadată de armament provenit de la noi. Nu-mi venea să cred. Mi-a citit câteva numere de înregistrare. Nici o greşeală – ne aparţineau – erau de la Parcani, din unitatea de acolo!

Din acelaşi lot de arme va fi asasinat în anul 2001 deputatul B. I. Kodzoiev din Duma de Stat a Rusiei.”

Grupul special al locotenentului Oleg Bădărău a fost chemat de pe poziţii la Holercani, la statul major al brigăzii. În birou la Gamurari se aflau un locotenent-colonel şi patru flăcăi.

– Care nu mă ştie sunt comisarul de poliţie din Criuleni, locotenent-colonelul Ctitor – dumnealor sunt oamenii mei –locotenent major Ţurcanu – se ridică un tânăr bine făcut – se

85

orientează bine în părţile Grigoriopolului. El va conduce grupul. Vă însoţesc şi eu.

Gamurari i-a prezentat pe Coţuc, Roman, Alerguş, Mortu.– Am primit informaţie că la Grigoriopol au fost cazaţi

circa 1000 de mercenari ruşi aduşi din Rusia. Propaganda le-a promis plimbare uşoară pe pământul nostru, posibilitate de a jefui, un salariu de vis. Şi, principalul, că moldovenii n-au luptat cu nimeni niciodată şi nu pot lupta. Propaganda rusească continuă să le spele minţile proştilor...

Locotenent-colonelul se opri, îi privi pe toţi.– Sarcina noastră, continuă el, e să divulgăm pilonul

principal al propagandei ruseşti şi să le arătăm că noi ştim a lupta şi ne vom apăra pământul nostru. Cu cât mai mulţi morţi şi răniţi vor fi trimişi în Rusia, cu atât mai puţini doritori vor fi să lupte contra noastră.

– Nouă oameni contra la 1000?– Da. Prioritatea noastră e atacul prin surprindere. Vom

ataca cazărmile. Începutul atacului – ora 3.00.– Acum toţi la odihnă. Arma principală a atacului vor fi

grenadele, interveni Gamurari.În trei bărci, vâslind fără zgomot, ca să nu fie depistaţi de

patrule, au debarcat pe malul opus. Fără probleme au intrat în oraş şi s-au îndreptat spre cazărmi, fără să fi întâlnit pe cineva.

Conform planului fixat, Ctitor a împărţit grupul în două. Atacul trebuia întreprins din partea Nistrului, ca să fie asigurată calea de întoarcere.

Fără zgomot au neutralizat santinelele de la punctul de trecere şi control şi s-au îndreptat spre cazărmi. Cele mai mari cazărmi erau aproape de punctul de control. Foarte avantajos pentru atacanţi. Câte doi au intrat în patru cazărmi odată. Au neutralizat mercenarul care era de serviciu. La ferestre erau gratii. Luptătorii au blocat unica ieşire...

Bubuitul grenadelor a zguduit toate împrejurimile. Urletele celor răniţi şi mutilaţi erau îngrozitoare. Cazărmile au luat foc...

Folosind toate grenadele, au mai tras rafale din puştile-mitralieră şi fără pierderi s-au retras pe malul drept.

86

După acest atac, conform datelor serviciilor de informaţie, doritori de a se plimba pe pământul nostru cu automatul în mână s-au micşorat de trei ori.

Luând în consideraţie acest fapt, autorităţile ruse au mizat în principal la recrutare pe cazaci şi puşcăriaşi, cărora li se putea ordona.

* * *Grupul special în frunte cu locotenentul Oleg Bădărău a

fost scos de pe câmpul de operaţii Coşniţa şi chemat la statul-major, la Holercani. Ştiau că îi aşteaptă o misiune specială. Altminteri nu ar fi fost chemaţi.

Primăria Ciocâlteni, raionul Orhei, a dat, conform calculelor mele, 14 eroi din subunităţile cu destinaţie specială, care au apărat cu demnitate în 1992 pământul nostru împotriva ocupanţilor ruşi.

Sosiţi la faţa locului au fost chemaţi la comandantul brigăzii. La masă şedea împreună cu comandantul brigăzii deja cunoscutul locotenent-colonel Ctitor, după acea operaţie devenit destul de respectat.

– Ceea ce vom examina acum trebuie să rămână aici. Orice scurgere de informaţie poate duce la moartea voastră şi la eşecul misiunii, Gamurari i-a privit pe toţi cei prezenţi, sunteţi cei mai buni luptători ai brigăzii. Iar misiunea este de cea mai mare răspundere. Locotenent-colonelul o să vă spună în ce constă ea.

– Am fost iarăşi numit conducătorul operaţiunii. Esenţa ei constă în faptul că noi trebuie să cucerim şi să nimicim secţia de miliţie din Grigoriopol şi statul-major al formaţiunilor militare ale mercenarilor-voluntari ruşi care s-au mutat în secţia de miliţie după ce i-au distrus data trecută. Misiunea e foarte complicată, căci după atacul nostru ei patrulează străzile cu servicii întărite, iar malul Nistrului este bine păzit. Însă locotenentul-major Ţurcanu, cu ajutorul lui Serghei Abramean – s-a ridicat unul din poliţiştii necunoscuţi aflaţi în birou – care mai înainte era colaborator al SAIR Grigoriopol şi cunoaşte bine drumul încolo, a găsit o breşă în apărarea inamicului.

– Aţi făcut cercetări, câţi oameni se află acolo?

87

– Da, dar situaţia se schimbă în fiecare zi, în fiecare ceas.– Mergeţi cu noi? a întrebat Coţuc.– Da. Plecăm de îndată ce se întunecă. După Vadul lui

Vodă sunt ascunse două bărci.La ora unu noaptea grupul a pornit spre locul unde se

aflau bărcile. Într-o luntre pluteau Coţuc, Roman şi Alerguş, în a doua, ceilalţi.

Au acostat nu departe de oraş. Locotenent-colonelul, orientându-se, a fixat reperele pentru întoarcerea la bărci, a împărţit grupul.

– Ne întâlnim la secţia raională.Domnea o linişte de mormânt. Părea că fiecare foşnet se

auzea de departe. Au pornit încet, cu băgare de seamă spre oraş. La marginea oraşului au întâlnit o patrulă de gardişti. Au salutat în limba rusă. Erau cu toţii în haine de camuflaj şi era imposibil să fie recunoscuţi. Cu atât mai mult cu cât vorbeau în limba rusă. Iar aşa-numiţii gardişti, care erau puşcăriaşi şi mercenari voluntari din toată Rusia, spuneau că ei luptă împotriva românilor care nu puteau şti atât de bine limba rusă. Această împrejurare le-a prins în zeci de cazuri bine moldovenilor. Mai cu seamă în luptele de stradă din Tighina.

Au ajuns cu bine la secţia municipală de poliţie.– Grupul tău atacă etajul întâi, i-a spus locotenent-

colonelul lui Coţuc, iar noi, etajul doi. După cum v-aţi dat seama, cercetarea nu s-a făcut în măsură deplină şi nimeni nu poate şti ce forţe sunt concentrate în oraş. După operaţie vă strecuraţi câte unul spre Nistru. Noroc tuturor.

Grupul lui Coţuc a cucerit printr-un atac fulgerător etajul întâi. Grupa a doua curăţea etajul doi. Între timp gardiştii, cazacii, miliţienii şi mercenarii şi-au venit în fire şi au început să atace cu puteri mari. Împotriva a şapte ostaşi din subunitatea cu destinaţie specială separatiştii au aruncat peste 500 de inşi.

– Ne-am îndeplinit sarcina. Am distrus statul-major. Răzbim fiecare cum poate, a ordonat locotenent-colonelul, avem mai multe şanse să supravieţuim.

În talmeş-balmeşul care domnea în rândurile atacatorilor, folosind limba rusă, Cezar Roman şi Victor Alerguş au ieşit din

88

încercuire şi au început să se furişeze pe străzile întunecate, spre Nistru, spre bărcile salvatoare.

La marginea oraşului l-au întâlnit pe plutonierul Gheorghe Coţuc, care se pregătea să tragă, crezând că aceştia sunt urmăritorii. Parola spusă la timp i-a salvat.

Au început să alerge împreună spre râu. Rătăcind un pic, au ajuns la turn, reperul principal. În spate se auzeau vocile urmăritorilor, răsunau rafale de armă automată în direcţia lor.

– Dă o grenadă, l-a rugat Alerguş pe Roman, am să-i reţin. Roman avea mai mult de doi metri înălţime şi aproape 100 kg şi nu era atât de sprinten, iar Coţuc nu alerga atât de bine ca Victor.

Dându-i ultimele grenade, Coţuc şi Roman au alergat mai departe, iar Victor a rămas să-i aştepte pe urmăritori. Avea un singur gând: să-i reţină cât mai mult pe urmăritori şi să dea posibilitate prietenilor să ajungă la bărci.

Urmăritorii parcă ştiau încotro se îndreaptă ostaşii din trupele speciale, mergeau sigur în urma lor. Aruncând două grenade şi reţinându-i destul de mult pe urmăritori care, înţelegând cu cine au de-a face, nu se grăbeau să moară, Victor a alergat spre locul unde trebuia să se afle bărcile.

Dar ele nu erau acolo, deşi, după semnele lăsate de ei, au venit exact la acel loc. Coţuc şi Roman le-au căutat, dar nu le-au găsit.

Se auzeau deja vocile clare ale urmăritorilor.– Plecăm înot, a ordonat Coţuc şi a intrat primul în apa

rece ca gheaţa. După el şi Roman.– Am să-i reţin. Mai aruncă-mi un încărcător, s-a adresat

Alerguş către Roman, care nu reuşise să se îndepărteze de mal. Luând încărcătorul, a alergat ca să nu dea urmăritorilor posibilitatea să tragă în urma prietenilor.

A deschis focul. Vocile se mai auzeau. A schimbat poziţia. A auzit comanda: înainte! Şi o mulţime enormă de scurte au pornit la atac. A privit spre tovarăşii care înotau. Aceştia erau la mijlocul râului. „Trebuie să-i mai reţin o vreme. Să înoate cât mai departe”. A început să tragă fără a ţinti. Mai avea cartuşe. O grenadă a explodat alături. Pentru o clipă şi-a pierdut orientarea, nu înţelegea unde se află. Contuzia uşoară a trecut repede şi, terminând cartuşele, a alergat spre râu. S-a

89

aruncat din fugă în apa rece ca gheaţa, care îi încătuşa trupul, mişcările…

Cu încetul însă s-a deprins şi aproape că i-a ajuns din urmă, când a văzut cum Gheorghe, dând din mâini, s-a scufundat. Cezar se lupta cu valurile, abia de se ţinea pe apă. Victor a început să înoate spre el. Dar nu a reuşit… Privind în jurul său, nu a văzut nici unul din prieteni. A înotat spre malul drept. Ajunşi pe mal, separatiştii au deschis focul… Însă aceasta era ziua lui… Nu l-a atins nici un glonte.

Ajuns la mal, uşor contuzionat, a pierdut conştiinţa. L-au găsit Ion Ţurcanu şi locotenent-colonelul Ctitor, conducătorul operaţiei.

Separatiştii au deschis un foc nimicitor împotriva malului drept. S-au ascuns tustrei într-o râpă. Acoperindu-l pe Alerguş cu crengi, au ieşit târâş din zona focului şi au chemat ambulanţa. În acelaşi mod l-au scos pe Victor şi l-au trimis la spital.

Două săptămâni poliţiştii SPR Criuleni şi ostaşii BPDS care nu erau în misiune au căutat trupurile lui Gheorghe Coţuc şi Cezar Roman. Abia peste o lună ele au fost găsite de pescari lângă Anenii Noi. Trupurile erau umflate. Pe Cezar Roman l-au recunoscut după măsura bocancilor, avea cea mai mare măsură din brigadă.

Pe lângă cei doi, au dispărut fără urmă poliţiştii din SPR Criuleni Boris Cotruţă şi Serghei Abramean, care nu au putut să iasă din încercuire.

* * * Au trecut câteva zile de la atacul asupra SPR Grigoriopol,

când în satul Dubăsarii Vechi au fost prinşi nişte diversionişti. În timpul schimbului de focuri un diversionist a fost ucis. Al doilea a fost făcut prizonier.

Erau fraţi. Scopul diversiunii lor erau primăria şi postul de poliţie. Separatiştii au hotărât să se răzbune astfel pentru distrugerea secţiei de miliţie din Grigoriopol. Pe deasupra, cu mâinile moldovenilor.

Comandantul frontului Coşniţa la separatişti era colonelul Armatei a 14-a care, sub presiunea conducerii Transnistriei, a propus schimbul diversioniştilor făcuţi prizonieri. Se făceau

90

schimbul poliţistului Boris Cotruţă şi trupului lui Serghei Abramean cu gardistul prins în Dubăsarii Vechi şi trupul fratelui său.

Schimbul s-a făcut lângă serele din satul Doroţcaia. Din partea moldovenească era prezent ministrul MAI Antoci. Locotenentul-major Ţurcanu, îmbrăcând halatul de medic, s-a aşezat la volanul ambulanţei. I-a dus pe gardişti şi s-a întors cu subordonaţii săi, care au fost torturaţi de cazacii şi puşcăriaşii-gardişti.

Cotruţă a povestit cum a murit eroic flăcăul armean Serghei Abramean, de care îşi băteau joc nu numai cazacii şi puşcăriaşii, ci şi foştii tovarăşi care, încălcând jurământul, au început să lucreze pentru separatişti. I-au tăiat testiculele, limba, degetele. Apoi l-au împuşcat sub ochii lui Boris.

– Priveşte, strigau ei, aşa vor păţi toţi grangurii. Transmite tuturor!

Ei vroiau să-i sperie pe luptătorii din trupele speciale. Dar s-a întâmplat invers. Ei i-au înrăit. De atunci ostaşii din trupele speciale nu mai făceau prizonieri, semănând o spaimă de moarte în rândurile separatiştilor. Când separatiştii aflau că împotriva lor luptă beretele negre, ieşeau din tranşee şi fugeau.

* * * Trebuie spus despre încă o putere al cărei rol în

evenimentele din Transnistria nu este elucidat până la capăt. Această putere multiformă pe care o ştie fiecare – KGB-ul. Un stat în stat. Mulţi profesionişti puternici, inteligenţi şi devotaţi cauzei. Devotaţi cauzei şi celor care conduc aceste treburi.

Agenţi secreţi au fost şi vor fi întotdeauna în orice ţară. Au fost şi în Moldova, şi în Transnistria. Ei au îndeplinit şi îndeplinesc astfel de misiuni speciale despre care nimeni nu ştie bine şi nici nu trebuie să ştie.

A doua zi după acapararea armelor în Parcani, pe 15 martie, a dispărut şeful secţiei speciale a Armatei a 14-a colonelul Stepâghin Iuri Gavrilovici, care trimitea cu regularitate informaţii despre „acapararea” armamentului Armatei a 14-a de către transnistrenii dezlănţuiţi.

91

În ajun seara Stepâghin a trimis la Moscova următoarea telegramă cifrată cu raportul privind luarea depozitelor de armament din Parcani, despre rolul jucat în aceste evenimente de Kostenko, Smirnov, Petreasov. Şi el a dispărut…

Moscova a utilizat şi agenţi conspiraţi adânc care nu sunt folosiţi decât o singură dată. Apoi sunt scoşi din joc. Stepâghin cunoştea foarte multe lucruri despre care nu trebuia să ştie nimeni.

Agenţii puşi la treabă au găsit repede un martor care a văzut cum lângă piaţă trei bărbaţi au băgat cu forţa într-o furgonetă un bărbat în palton de piele. După descriere semăna cu Stepâghin. A fost găsit şoferul furgonetei, care i-a descris pe cei trei bărbaţi care l-au angajat. Unul din ei era Valeri Gratov, şeful pazei preşedintelui Smirnov. Înţelegând cine a făcut treaba aceasta, el i-a divulgat pe complicii săi: Dmitri Soin, care chipurile era cazac, astăzi colaborator MSS din Transnistria, Vadim Şevţov-Antiufeev, ministru al Securităţii de Stat al RTM.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:„… Netkaciov l-a sunat pe Smirnov şi a cerut să fie eliberat

Stepâghin. Smirnov a negat vreme îndelungată că, chipurile, nu ştie despre răpire, dar până la urmă a fost silit să consimtă la schimbul lui Gratov cu Stepâghin. Schimbul a avut loc în biroul şefului miliţiei, colonelul Bogdanov.

Stepâghin a clacat… După această întâmplare şi-a dat demisia, a divorţat şi a plecat din Transnistria.

… Eu nu fac decât să constat faptele care îmi permit să declar cu toată certitudinea că Şevţov şi grupul subordonaţilor săi, în primul rând, a lucrat şi lucrează în Tiraspol sub un oarecare protector moscovit foarte înalt, în al doilea rând, prin acţiunile sale grupul a creat în primăvara lui 1992 un moment destabilizator foarte puternic cu acele evenimente în aparenţă negestionate de nimeni...”

* * *În legătură cu faptul evident de implicare directă, prin

trupe, logistică şi armament a Armatei a 14-a rusă, de partea separatiştilor comandaţi de la Moscova, la 28 martie 1992 pe

92

întreg teritoriul Republicii Moldova a fost decretată stare de urgenţă.

Pentru prima oară organele oficiale ale Moldovei au numit lucrurile aşa cum erau în realitate:

„Agresiunea Rusiei împotriva Moldovei, intervenţia deschisă a Armatei a 14-a şi a tot felul de formaţiuni militare ruseşti pe teritoriul unei ţări suverane.”

Locotenent-colonelul Gamurar, dându-şi seama că fără o înzestrare adevărată cu armament şi echipament nu va putea să reziste în continuare în faţa unui inamic cu adevărat înarmat până în dinţi din enormele depozite de la Colbasna, s-a adresat de nenumărate ori către ministrul de interne Antoci, solicitând dotarea Brigăzii cu armament, cu care să poată lupta mai eficient contra tehnicii blindate şi tancurilor ruseşti, folosite în masă de separatişti şi Armata a 14-a rusă. Trebuia armament mai serios decât puşca automat Kalaşnikov, cu care era dotată Brigada, care până la moment ducea pe spatele ei povara principală în acest război.

Însă numai promisiuni auzea de la Antoci. Mai mult nimic. Antoci când auzea că sună Gamurar, se ascundea. Un ministru care nu putea hotărî nimic, care se temea de cei de la putere.

S-a adresat şi către fostul ministru de interne Costaş, care ştia situaţia din Brigadă ce priveşte dotarea. Spera că Costaş va ceda ceva din resursele Armatei, care încă era numai pe hârtie. Costaş, ministrul apărării, a refuzat, sub pretextul că nu are cu ce dota unităţile armatei ce se formau.

Gamurar avea informaţie că tehnica ruginea la poligonul de la Bulboaca, în unităţil fostei armate sovietice din Bălţi şi Floreşti.

-Daţi-mi provizoriu. Cum formaţi armata, vă întorc înapoi!

-Aşa şi am crezut că tu o să întorci!- râse Costaş.

-Atunci să nu vă supăraţi !

93

Gamurar înţelese că n-o să poată trece de duşmănia această neînţeleasă între diferite ministere, care trebuiau să facă unu şi acelaşi lucru: să apere ţara de cotropitori. Hotărî să acţioneze de sinestătător.

A format câteva grupuri operative care aveau scopul de a depista şi a acapara cantitatea de armament, suficient pentru înzestrarea Brigăzii, indiferent de la cine!

La sfârşitul lunii martie 1992 grupurile au început căutările. În ce unitate ce armament se afla, concret nu ştia nimeni. Să se adreseze la ministerul apărării, înseamnă să fie depistaţi. Acei de la MA se vor pricepe de ce-i trebuia lui Gamurar această informaţie. Şi vor întări paza.

S-a hotărât să înceapă la ziua şi ora anumită. Grupurile care trebuiau să activeze la Nord, s-au deplasat din timp încolo. Interes prezentau raionul Floreşti li oraşul Bălţi. Cineva aflase că la Bălţi, în unităţile ruseşti, care încă nu trecuse în componenţa Armatei Naţionale, se mai găseau tancuri, care strigent trebuiau Brigăzii, Mergea procesul de transmitere, proces care se tărăgăna special de cineva din conducerea ţării.

Din această cauză la Bălţi Gamurar a trimis un grup mare în frunte cu căpitanul Mihai Gerţa. În grup mai intrau Nicolae Şterbeţ, doi luptători sub acelaşi nume şi prenume, Valeriu Tulbu, Ion Mutu, Stelea şi alţii.

Au hotărât să ajungă la unitate ne observaţi, să dezarmeze santinelele, să blocheze postul de distribuţie a santinelelor, să scoată tehnica şi să se întoarcă acasă. Principalul să scoată tehnica din unitate. Până şefii se vor înţelege, tehnica va dispărea.

Autobusul a fost lăsat departe de unitatea respectivă, spre care s-au deplasat pe furişi, ne observaţi de nimeni. Pentru a face o recunoaştere mai detailată nu era timp. Se hotărî să acţioneze după situaţiile ce vor apărea. Fără nici un zgomot au neutralizat două santinele. Ei au arătat unde se află postul de distribuţie şi încă două santinele.

Grupul s-a îndreptat spre cele două santinele, când au dat de soldaţii care se deplasau să schimbe santinelele. Soldaţii de frică au deschis focul,

94

rănindu-l pe plutonierul Stelea în picior. Din unitate au sosit întăriri. Grupul s-a retras.

În Bălţi s-a iscat o panică mare. În toiul nopţii rafale din puşcă automat! Au fost ridicate pe alarmă unităţile militare, poliţia, procuratura. Să se replieze la autobus era periculos.

Au oprit un autobus KAVZ la volanul căruia era un bătrânel.

-Urgent la spitalul apropiat! – ordonă căpitanul.

Au lăsat rănitul şi s-au îndreptat spre Făleşti, unde trebuiau să cerceteze unităţile militare dislocate în acest raion.

Însă numai au ieşit din oraş, drumul le-a fost îngrădit de două maşini UAZ şi în direcţia lor erau îndreptate puşti automate. Patru poliţişti. Erau toţi cei rămaţi în oraş. Ceilalţi erau pe front.

Căpitanul Gerţa se îndreaptă spre ei. Luptătorii au îmbrăcat vestele antiglonţ, căştile speciale, aşa numite „sfere”, s-au încins cu grenade gata de luptă. Nu era clar ce se află în dosul maşinilor.

-Lăsaţi armele. Suntem de la BPDS. Sunt căpitanul Gerţa.

Însă poliţiştii continuau să ţină armele gata de luptă.

-Cine-i superiorul?

Ieşi in maior, ţinând degetul pe trăgaci. Se recomandă.

Căpitanul şi maiorul s-au dat mai la o parte. Cinci minute au vorbit ceva. Căpitanul se întoarse la autobus şi sună lui Gamurar. Îi lămuri situaţia. Grupul trebuie să se întoarcă în oraş, unde erau aşteptaţi de reprezentanţii procuraturii civile şi militare.

La intrare în comisariat erau aşteptaţi de o mulţime de cinovnici din organele de resort şi încă de muşţi gură-cască.

95

Când din autobus au apărut 15 băieţi zdraveni, în căşti, în veste antiglonţ, încinşi cu grenade, mulţimea repede s-a împrăştiat...

S-au lămurit repede, au urcat în autobusul lor şi s-au întors la bază. Operaţia nu mai era secretă şi ne aşteptată, factorul principal în acţiunile trupelor speciale.

Celelalte grupuri au acţionat fără probleme. Grupul locotenentului Zelinschi a adus din Floreşti tunuri antiaeriene, care ulterior au apărat spaţiul aerian controlat de Brigadă şi extraordinar de mult au ajutat la luptele de stradă din Bender.

Un alt grup, ne izolând santinelele, dar numai îmbătându-le, au scos de pe poligonul de la Bulboaca 5 tunuri antitanc M-12 şi un tun antiaerian.

La 2 aprilie 1992 Consiliul Militar al Armatei a 14-a a luat

hotărârea de a pune armata pe picior de război, dacă părţile beligerante nu încetează provocările (ce mizerabili! Toată lumea ştia că Armata de mult luptă de partea separatiştilor). Cu această hotărâre generalul Netkaciov a sosit la Chişinău, unde a fost primit de Snegur, căruia nu i-a plăcut ultimatumul.

– Dacă-i aşa, eu primul mă arunc sub tancurile ruseşti!...Tot cu această hotărâre intră şi la Smirnov, care a avut

aceeaşi comportare ca şi Snegur.Netkaciov s-a înfuriat serios.– De ce tu, Igor Nicolaevici, nu-l trimiţi în tranşee pe fiul

tău (care învăţa în Anglia), dar trimiţi la moarte feciorii altora? Pentru ce trebuie să moară ei? Pentru ca tu şi cei de teapa ta să rămână la putere?...

Grupul BPDS subordonat direcţiei Bender-Căuşeni lucra după un plan stabilit. În plus, făcea cercetări permanente ale locurilor de concentrare a separatiştilor, dispunerii şi înarmării lor.

3 aprilie 1992, duminică. Se anunţa o minunată zi de primăvară. Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, plutonierul-

96

major Andrei Izbaş, plutonierul Valeriu Cordineanu şi sergentul Valeriu Dumbravă şi-au cerut voie de la Gamurari să plece la Chişinău. Îi aşteptau soţiile, aveau pentru seara bilete la concert.

Nimeni nu împuşca. Pe poziţii era linişte. Nu se prevedea nici o operaţie cu implicarea SLDS. Şi Gamurari le-a permis.

Au încărcat în VAZ şi într-o maşină ZIL 130 de grenade, mine, explozibil în plus pentru a fi predate la depozitul central al MAI. Gamurari a ordonat să plece pe un drum de ocol care îi ducea spre Anenii Noi. I-a mai preîntâmpinat o dată că transportă o încărcătură periculoasă şi că trebuie să fie foarte precauţi.

Ieşind din dispozitivul bazei, au pornit pe drumul arătat de comandant. Pe marginea drumului a votat un bătrân. Era strict interzis să ia pe cineva cu ei.

În ciuda protestelor tovarăşilor şi a instrucţiunii, el a oprit maşina şi a luat bătrânul care le-a spus că ştie un drum mult mai scurt decât cel pe care mergeau ei.

Uitând de ordin, Izbaş a virat acolo unde i-a arătat bătrânul. Peste o vreme bătrânul, ajungând unde îi trebuia, a oprit maşina. Bătrânul a explicat că aproximativ peste doi kilometri trebuie să cotească neapărat la stânga. Altminteri vor nimeri în satul Gâsca, ocupat de separatişti.

Fie au trecut de răscruce, fie încrezutul şi ambiţiosul Andrei Izbaş a hotărât să treacă prin satul ocupat de duşmani. Pentru bravadă, să arate că ei nu se tem de separatişti. Nimeni nu va afla despre asta…

În sat era o sărbătoare. Gâsca este un sat de caţapi, cazacii fiind luaţi drept ai lor. Lângă primărie erau mese acoperite unde beau localnicii împreună cu cazacii. Erau multe femei, copii. Un cazac beat a încercat să oprească VAZ-ul. Izbaş a oprit, a deschis portiera, l-a apucat pe cazac de centură şi a mărit viteza. Cazacul alerga alături de maşină. Aici Andrei a comis ultima sa greşeală. Parcurgând ceva distanţă, l-a împins din mers pe cazac cu piciorul, acela a căzut în şanţul de scurgere, dând astfel posibilitate cazacilor, care până atunci nu împuşcau temându-se să nu-l nimerească pe al lor, să deschidă focul asupra maşinii. ZIL-ul care venea din urmă, cu

97

o mitralieră pe cabină, nu putea deschide focul asupra femeilor şi bătrânilor, în spatele cărora se ascundeau cazacii.

A bubuit o explozie teribilă şi VAZ-ul a zburat în toate părţile. Glontele a nimerit o grenadă sau o mină. Rămăşiţele maşinii au luat foc.

Câteva zile deasupra satului a stăruit un miros greu, neplăcut pentru percepţia omului, de corp omenesc ars.

Detaşamentul cu destinaţie specială i-a răzbunat crunt mai târziu pe tovarăşii săi. A fost găsit şi bătrânul care a povestit în amănunţime cum s-au petrecut lucrurile, confirmând povestirea celor din ZIL.

Plutonierul superior Andrei Izbaş s-a născut în catul Dancu, raionul Hânceşti. Era un mare patriot al pământului nostru, şi întradevăr nu se temea de mercenarii ruşi veniţi din toate colţurile Rusiei. Era cel mai în vârstă dintre subofiţeri, era stimat de toţi, îndrăzneţ şi tare de caracter.

Au rămas fără tată trei feciori, fiica...şi văduva.

Sergentul Valeriu Dumbravă s-a născut în satul Cioreşti, raionul Nisporeni. După serviciul în armata sovietică a fost primit în BPDS, în calitate de luptător şi şofer. Aproviziona Brigada cu muniţii. A participat la câteva operaţii secrete înfăptuite de Brigadă. Avea numai 23 de ani...

Plutonierul Valeriu Corduneanu s-a născut la 28 ianuarie 1969 în catul Chiţcani, raionul Teleneşti. Serviciul în armata sovietică, apoi în BPDS.

* * *

Cazacii-mercenari CCV făceau în mod regulat incursiuni pe malul drept, jefuind şi omorând locuitori paşnici. Aceştia s-au evidenţiat mai ales în raionul Dubăsari, stârnind nemulţumirea nu numai a localnicilor, ci şi a gardiştilor din partea locului, care au început să-i urască pe cazaci.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:

98

„… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei ruse, teroriza şi malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine va deveni victima crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor al Moldovei sau al Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în special grupa din care făcea parte R. Sabirov) comiteau acte de terorism pe teritoriul RMN, dând vina pe partea moldovenească, stârnind ură contra moldovenilor…”

Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V. Kravcenko din Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de nişte cazaci beţi. Criminalii întreprindeau un atac după altul (era pentru ei o perioadă de aur: ucide, jefuieşte – totul va fi pus pe seama acţiunilor militare).

Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate de serviciile speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciile speciale ale Rusiei. Scopul consta în a-l speria pe adversar, a înfrânge spiritul combativ, a semăna şi a întreţine în Transnistria haosul în toate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea sunt principala sursă de îmbogăţire.

Grupul de 30 de persoane al colaboratorilor aparatului central al MAI a luptat la Cocieri din primele zile ale războiului. S-a întâmplat că grupul a fost condus de sergentul Vasile Toma, deşi din grup făceau parte ofiţeri tineri: locotenenţi, sublocotenenţi. Când grupul a apărut pe poziţii şi trebuiau ocupate locurile în tranşee, să se acomodeze cât de cât, nimeni nu ştia ce să facă. Toate privirile s-au îndreptat spre sergentul Toma, ca fiind cel mai în vârstă. El a fost nevoit să-şi asume conducerea, deşi a fost pregătit pentru funcţia de comandant de baterie de aruncătoare, alcătuită din trei aruncătoare de mine de fabricaţie română oferită poliţiei.

Aceste aruncătoare aveau ţevile mai lungi şi încărcătura de lansare mai puternică. De aceea ele aveau o bătaie mai lungă şi o precizie mai bună decât aruncătoarele sovietice. Aceste calităţi erau folosite cu succes de către poliţişti. Aruncătoarele sovietice ale Armatei a 14-a nu prezentau pericol pentru ei.

Într-o noapte la ei a venit o femeie, care a povestit că în casa vecinei ei au intrat bărbaţi în uniformă de poliţişti. Ce-i

99

drept, purtau cu toţii bărbi. Vorbeau şi înjurau în ruseşte. Vecina, o femeie încă tânără, şi fiică-sa de 15 ani au fost duse în beci. După ei au intrat nişte persoane cu camere de filmat. Apoi a auzit nişte strigăte îngrozitoare şi a venit după ajutor.

– Să mergem, o să ne arătaţi, a spus sergentul.Luând cu el o grupă, sergentul Toma a urmat femeia.

Aceasta le-a arătat beciul. Au tras cu urechea, dar nu se auzea nimic. Totuşi au prins a se apropia cu băgare de seamă de beci. Brusc, s-a produs o explozie. Beciul a fost aruncat în aer de la distanţă, contând să-i îngroape sub dărâmături şi pe poliţişti.

Considerând pe bună dreptate că butonul a fost apăsat de cineva din apropiere, a trimis câţiva poliţişti în căutare. Aceştia însă nu au găsit pe nimeni.

Au început să dea la o parte dărâmăturile. Femeia şi fiică-sa au fost găsite. Pe corp se vedeau urme de violenţă, trupurile au fost spintecate de jos până la cap… O privelişte înfiorătoare… Trupurile au fost înmormântate creştineşte…

A doua zi ORT a arătat trupurile spintecate ale celor două femei nefericite, comentând că ele au fost violate şi spintecate de poliţişti… Ce mârşăvie!

După aceste cadre, aceşti poliţişti nu mai făceau prizonieri…

* * *

Când separatiştii au înţeles că apărătorii capului de pod sunt bine înarmaţi şi au devenit o putere de temut, au cerut armistiţiu, căci aveau pierderi însemnate după ce moldovenii au folosit în luptă AGS-urile.

Maiorul Troenco împreună cu reprezentanţii MAI pe capul de pod locotenent-coloneii Mircea Şaganovschi şi Ion Chicu, la rugămintea inamicului, s-au îndreptat spre tranşeele lor pentru a duce tratative.

Înainte mergea Troenco, apoi Şaganovschi şi Chicu. Ajunşi cu bine, au fost întâmpinaţi de un tânăr locotenent-colonel, care avea ţinută militară.

– Comandantul batalionului Armatei a 14-a locotenent-colonelul Lâgalov, se prezentă el. Dacă până acum Troenco

100

mai avea dubii că luptă contra Armatei a 14-a rusă, din acest moment totul deveni clar.

Trebuia să se prezinte însă nu ştia cum. Comisar de poliţie nu prea sună. Şi pe neaşteptate spuse:

– Comandantul grupului de intervenţie al poliţiei cu destinaţie specială maior Troenco.

– Ah, iată cine ne snopeşte în bătaie! Grupa de intervenţie a trupelor speciale!

S-au aşezat. Au băut şi s-au înţeles să aleagă o zi sanitară pe săptămână să facă baie, să spele şi să dezinfecteze hainele, căci apăruseră păduchi şi la unii şi la alţii.

Viaţa în tranşee este foarte grea. Numai în filme eroii nu se spală cu lunile şi sunt întotdeauna curaţi.

S-au înţeles ca a doua zi să vină ei în ospeţie. La întoarcere Troenco mergea ultimul. La un moment dat, un glonte şuieră deasupra capului. Cei doi nu au observat. Troenco se întoarse către cei care îi petreceau şi le-a arătat că nu se ţin de cuvânt.

De ei s-a apropiat în fugă Lâgalov.– Nu am făcut-o noi! Este o provocare!Peste câteva minute a fost adus cel care a împuşcat. Era

un „cazac” din Ucraina de Vest. La întrebarea lui Lâgalov de ce a tras, răspunse cu răutate:

– De ce merg pe pământul nostru ca la ei acasă!Răspunsul l-a mirat şi pe Lâgalov, care s-a întors şi l-a

pocnit pe cazac. Acela a căzut.– Acesta nu-i pământul tău, fiu debil al lui Bandera. Ăsta e

pământ rusesc! Să ţi-i minte o dată şi pentru totdeauna!Răspunsul lui Lâgalov a uimit delegaţia moldovenească.

Când moldovenii trăiau pe acest pământ, Rusia nu se întindea în afara Cercului de Aur, adică câteva regiuni în jurul Moscovei.

Nu au apucat bine să coboare în tranşee că ruşii au declanşat un foc nebun de artilerie. Au numărat 52 de obuze de mortieră, care urlau îngrozitor. 16 tancuri au deschis focul asupra poziţiilor moldovenilor, însă nu a produs nici o pagubă.

Iată cuvântul de onoare a ruşilor!Maiorul Troenco răspundea cu foc la focul separatiştilor.

Pentru asta era certat de puşlamalele ce conduceau MAI

101

(majoritatea rusofoni, duşmani ai moldovenilor). Însă el continua să facă ceea ce trebuie să facă la război.

Odată la capul de pod sosi preşedintele Parlamentului Moldovei domnul Alexandru Moşanu, însoţit de ministrul de Interne Antoci. Moşanu s-a interesat de problemele cu care se confruntau combatanţii. L-a întrebat pe Troenco, care a răspuns direct şi cinstit:

– E război. Eu mă aflu aici şi văd mai bine ce armă, ce tactică să aplic, câţi oameni să folosesc. Sunt atacat, iar eu nu am dreptul să deschid focul fără ordin de la Chişinău.

– Este adevărat ce spune domnul maior, Moşanu se întoarse spre Antoci.

– Da, este ordinul nr. 509 al MAI.– Pentru că răspund la focul separatiştilor sunt pedepsit

de minister. Şefii stau în birouri la Chişinău, mulţi n-au fost niciodată pe front, şi ei îmi ordonă când şi cum să deschid focul. De fapt, singur ştiţi de cine e plin ministerul...

Moşanu a anulat ordinul nr. 509, combatanţii având astfel posibilitatea de a deschide focul când găseau de cuviinţă. Separatiştii au simţit imediat ce înseamnă un răspuns adecvat şi la timp. Moşanu şi Antoci au plecat. Dispoziţia, moralul combatanţilor se ridicase. Brusc, de la Dubăsari se ridică un elicopter şi se îndreaptă spre Cocieri. Troenco sună echipajelor TAB „Kiev” şi „Călăraşi”.

– Vedeţi elicopterul? Deschideţi foc încrucişat!– Îl doborâm?– Nu, numai speriaţi-i.Gloanţele trecură foarte aproape de elicopter. Pilotul

întoarse înapoi.Au sunat de la statul-major. Un glas speriat a întrebat:– Cine a tras?– Eu.– De ce încalci ordinul? glasul rusului din Chişinău

tremura.– În primul rând, nu s-a tras direct în elicopter, dar ca să-i

speriem. Au pierdut simţul fricii, căci ştiau că noi nu tragem. Acum, când se vor îndrepta spre Cocieri, o să ne preîntâmpine.

102

În al doilea rând, ordinul 509 este anulat. Transmite-le separatiştilor tăi...

– Cu cine vorbeşti, maiorule, începu să strige rusul. Troenco aruncă receptorul.

Mai sună o dată telefonul. Vorbea cineva în limba română.– Ştiţi cine era în elicopter?– Nu, şi nici nu mă interesează.– În el se afla comisia de pacificare: Victor Berlinschi şi

Finaghin cu comisiile.– Altă dată vor respecta regulile şi vom fi preîntâmpinaţi.

X X X

Colonel de securitate din Transnistria, bun prieten cu Şevţov, şeful securităţii, Iuri Vislouh, cerceta serios dosarele criminale. Fiind un anchetator experimentat, începu să descopere legăturile conducerii de vârf ale Transnistriei cu elementele criminale. „Nişte necunoscuţi” cu feţele acoperite l-au împuşcat când intra în apartament împreună cu fiul său.

Aceşti „necunoscuţi” au fost reţinuţi de poliţia criminală a Moldovei, cu participarea activă a luptătorilior din Brigadă. Era o bandă bine organizată, care îndeplinea „misiuni speciale”contra unor sume enorme de bani. Se dislocau în Parcani. Ei i-au asasinat şi pe şeful miliţiei din Bender, locotenent-colonelul Tuluşa, care avea materiale serioase despre afacerile murdare ale lui Smirnov şi compania sa, pe colonelul Burdiuja, şeful direcţiei care lupta cu crima organizată din Transnistria, pe mulţi alţi anchetatori şi miliţieni.

Au fost condamnaţi la termene de la 25 ani de închisoare până la sentinţa pe viaţă. Dar nici până acum nu se „ştie” de cine au fost plătiţi...

Un nou citat, credibil, din memoriile colonelului M. M. Bergman:

„…Dacă în privinţa aşa-zisei administraţii RMN totul era clar („aveau pufuşor pe botişor”), nu era clar de ce conducerea de la Chişinău nu a depus toate eforturile pentru a se demonstra legăturile conducerii RMN cu elementele mafiotice criminale, dezvăluind astfel adevărata faţă a conducerii de la

103

Tiraspol. De ce? De ce în timpul anchetării acestui caz se schimbau des anchetatorii, conducerea MAI, KGB-ului, procuraturii Moldovei? Din cele expuse reiese o întrebare: nu cumva «parte implicată» în formarea aşa-ziselor «găuri negre» unde puteau dispărea fără urmă oameni, bani, armament erau şi anumite structuri (mai exact, persoane) de la Chişinău?”

Cred că aşa a fost. Grupuri speciale, formate din ofiţeri superiori din MAI ai Moldovei, adunau armamentul lăsat de inamic şi îl puneau la dispoziţia conducerii MAI, cu toate că pe poziţii armamentul lipsea. Armele nu se mai întorceau pe poziţii... Unde, la cine a rămas?

La eliberarea Tighinei voluntarii şi poliţia duceau lupte crâncene, alţi poliţişti sudau plăci metalice la tehnica blindată, făcând-o mai rezistentă în luptele de stradă, câteva grupe de poliţişti din anturajul şefilor jefuiau depozitele fabricilor „Tighina”, „Floarea” şi strângeau armamentul-trofeu....

Când ceilalţi luptau pe front, pe străzile Chişinăului circulau autobuze ale poliţiei care vindeau la jumătate de preţ conserve, pâine, ţigări, peşte afumat. Combatanţii stăteau pe poziţii flămânzi, tot poporul, din puţinul pe care îl avea, hrănea apărătorii Patriei, iar aceştia... Nimeni nu a fost pedepsit...

Pe combatanţi îi mâncau păduchii în tranşee, iar la Chişinău se vindea lenjeria destinată lor. Se plângeau că nu au benzină ca să ducă toate cele necesare pe front.

Şeful Direcţiei transport al MAI era generalul comunist Vladimir Mişin, cardinalul cenuşiu al partidului comuniştilor din Moldova.

* Răspunzând la plângerile combatanţilor cunoscuţi, am dat procură pe 50 000 litri de benzină ce se afla la bilanţul firmei mele, viceministrului MAI pe atunci Victor Catană.

Într-adevăr, vreo două săptămâni totul era normal. Apoi istoria s-a repetat... Cineva din MAI mi-a spus că cu benzina mea conducerea MAI umblă la vânătoare, la pescuit şi prin alte locuri interesante...

Cum era ciobanul aşa erau şi oile sale...

104

Cineva vărsa sânge pentru apărarea Patriei, altcineva se îmbogăţea şi huzurea...

Majoritatea poliţiştilor erau devotaţi jurământului, poporului lor. Foarte mulţi au rămas pe câmpul de luptă, mulţi sunt invalizi, însă nu au pătat onoarea de poliţist...

* În 1996-1997 s-a încercat să se găsească armamentul luat de pe front. Au fost urgent destituiţi din funcţie ofiţeri de poliţie de rang înalt. Însă cineva a stopat investigările...

* * *În primăvara lui 1992 un grup special, creat de Şevţov

( evident, la comanda Moscovei) a preluat arhiva KGB din RSSM, transferată acolo în 1990 pe motiv că „situaţia se înrăutăţeşte”.

În 1992 a început comerţul cu respectivele dosare. Contra unor sume „onorabile”. A fost un comerţ extrem de prosper…

Ulterior, în 2005, înainte de alegerile parlamentare, o parte din aceste documente ca din senin au „ieşit la suprafaţă”. Au fost publicate liste de „informatori”, chipurile, din rândul a tot felul de intelectuali: scriitori, ziarişti, artişti plastici, cântăreţi, sculptori, actori.

Nici pomină de membri PCRM şi PPCD. Nu figura numele Voronin, fost secretar de partid de la Bender şi ministru al MAI. Nici urmă de Calin, Mişin, Iov, Roşca etc. Arhivele au fost nimicite de ei înşişi în 1993.

Arhiva KGB-lui RSSM cuprindea dosare de agenţi, de evidenţă operativă, fişele personale ale colaboratorilor, listele şi fişele personale ale informatorilor, numele conspirative ale informatorilor şi ale agenţilor secreţi. Aceste documente conţin un mare potenţial de primejdie socială dacă nimeresc în mâinile unor persoane străine de interesele statului, puse pe şantaj, răfuială personală etc.

În primăvara anului 1992 a început comerţul cu tot felul de acte secrete. Se propuneau contra unor sume importante politicienilor, oamenilor de afaceri care anterior colaboraseră cu securitatea (KGB), diverse materiale compromiţătoare

105

(vestitul „kompromat”). De notat că printre materialele, dosarele de agentură se păstrau şi materiale vizându-i (sub diverse aspecte) pe toţi locuitorii RSSM.

Între informatori existau şi persoane care au emigrat în diverse ţări: SUA, Israel, Germania, Franţa. Odată cu obţinerea cetăţeniei creştea şi costul actelor oferite, care vizau trecutul nu tocmai curat.

Relaţia oricărui serviciu de informaţii cu agentura sa se construieşte în primul rând pe bază de încredere reciprocă, pe asigurarea nedivulgării respectivei colaborări. Nimeni nu doreşte să fie privit cu fereală, chiorâş, ca fiul să înceteze să-şi mai respecte tatăl aflând că acesta este sau că a fost informator (turnător). În ruseşte sună mai concret „stukaci ori donoscik.” Dar mai există şi persoane care a avut de suferit de pe urma acestora şi care doresc să se răzbune!

Iată de ce lumea dădea ultimul bănuţ numai ca să şteargă urmele, să nu i se facă publică „activitatea” de informatori, de „securişti” (într-o accepţie mai generală).

Un alt principiu sacru pentru toate serviciile de informaţii din lume: în nici un caz nu se vinde serviciul extern, nu se divulgă numele şi activitatea agenţilor, colaboratorilor acestuia, nu sunt lăsaţi fără protecţie! Indiferent de împrejurări. Nici măcar bolşevicii veniţi la putere în 1917 nu au deconspirat serviciul extern. Deşi îl considerau o „instituţie burgheză”.

„Mulgerea” oamenilor de afaceri, a politicienilor e o treabă mizerabilă dar nu e atât de primejdioasă pentru destinele unei ţări cum este comerţul cu secrete de stat. Se ştie că în 1993 Şevţov a transmis o parte din arhive MSN-ului (Ministerului Securităţii Naţionale) de la Chişinău. Le-a transmis sau le-a vândut? Şi cui anume?

Răspunsul se lasă aşteptat, deşi colonelul Bergman a afirmat că Şevţov a vândut arhivele respective. Intermediar ar fi fost unul din locţiitorii ministrului securităţii naţionale… Nu-i voi divulga numele căci e posibil să fie un ofiţer cinstit, de onoare. A făcut incognito câteva deplasări la Tiraspol pentru a prelua de la Şevţov diverse dosare de arhivă.

106

*Se spune că acest ofiţer din KGB după război a devenit foarte bogat. Cu ce oare?

Nu-i exclus să mai existe şi alte persoane care să fi cumpărat de la Şevţov dosare şi documente de arhivă. De remarcat că mai multe documente de acest fel au fost date publicităţii anume în perioada guvernării lui Voronin (vezi în special colecţia ziarului Moldova Suverană din perioada respectivă). Era un mod de răfuială cu adversarii sau eventualii adversari politici.

* * *

Grupul BPDS, dislocat pe direcţia tactico-operativă Varniţa-Bender, se afla în tabăra de lângă Varniţa. Aveau şedinţe obişnuite de pregătire şi antrenament prevăzute pentru trupele cu destinaţie specială. Din cauza arşiţei, efectivul obosea cumplit. Trebuiau clătite, aproape în fiecare seară, uniformele după exerciţiile istovitoare. Însă nimeni nu se plângea. Ei ţineau bine minte cuvintele marelui conducător de oşti Iulius Cezar: „E greu la aplicaţii, dar uşor în luptă”. S-au convins de mai multe ori de adevărul acestei spuse, care le-a salvat în repetate rânduri viaţa”.

Pe 15 aprilie comandantul grupei a învoit o parte din soldaţi să plece în permisie acasă. Printre aceştia şi Ion Fulga. Soţia era la lucru. A fost înconjurat de vecini, care îl bombardau cu întrebări.

O vecină a sunat-o pe Galina Fulga şi i-a spus că a sosit soţul. Lăsând totul baltă, a alergat acasă. El a îmbrăţişat-o strâns, strâns.

– Te va săruta proaspătul plutonier Fulga.– Chiar aşa? l-a întrebat ea nedumerită.– Zilele astea a fost emis ordinul. Iată epoleţii, şi i-a

arătat, sunt cel mai tânăr sublocotenent din brigadă.Ea s-a învoit de la lucru şi au petrecut împreună câteva

zile de neuitat. El glumea mereu, se juca cu fiul.

107

La despărţire, el a devenit trist.– Dacă se întâmplă ceva cu mine, ai grijă de fiu.– De ce spui asta? a izbucnit în plâns Galina.– Pentru orice eventualitate. Statul va avea grijă de voi. Te

vor ajuta şi rudele mele, prietenii. Sunt sigur, vei fi la înălţime.

Pe 19 aprilie de la Chişinău a sosit un grup de artişti. Seara urma să aibă loc un concert. Toată lumea era foarte bine dispusă.

Doar Ion Fulga nu se ştie de ce tăcea, nu se arăta deloc bucuros. Glumeţ şi poznaş, era mereu bine dispus. Acum nu era în apele sale…

Focurile care au răsunat în noaptea de 19 aprilie 1992 nu au fost luate în seamă. La Bender cazacii sau puşcăriaşii beţi împuşcau spre poziţiile moldovenilor, fără a cauza vreo daună.

Însă a venit vestea că au fost atacate poziţiile Comisariatului de poliţie Soroca. Sunt pierderi.

Grupa a fost alarmată. O parte a plecat în marş forţat, deoarece nu erau locuri în maşini şi în TAB-uri.

– Băieţi, nu sunt în apele mele şi am o presimţire rea, le-a spus Fulga prietenilor, rămân şi vă aştept.

Însă băieţii l-au înduplecat…Poliţiştii din Soroca ţineau frontul la dreapta şi la stânga

de la traseul Chişinău-Bender, la postul staţionar al AIO. „Ţineau frontul” e spus tare. Beau vin, se comportau ca în timpul oricărei plimbări. Nu şi-au dat osteneala să controleze perdeaua forestieră, care trecea pe lângă tranşeele lor.

Puţin mai departe, în spate „luau masa” medicii de la ambulanţă şi trei poliţişti de la Soroca. Tocmai aceştia au fost înjunghiaţi ca nişte oi de un grup special de diversionişti ruşi, aduşi de generalul Lebedi de pe insula Şerpilor, unde era baza lor de antrenamente. care s-au infiltrat în spate prin perdeaua forestieră. Separatiştii au atacat în acelaşi timp pe toate direcţiile.

Însă poliţiştii din Soroca, în ciuda pierderilor importante de personal din cauza focului de artilerie şi a loviturii din spate din cauza flancurilor neacoperite, nu au abandonat poziţiile. Toată nenorocirea venea de la neînzestratul general

108

Dabija-Kazarov, care comanda această direcţie. Cum a putut trimite poliţişti pe poziţii fără a le acoperi flancurile?

Aici e şi vina, desigur, a comisarului de poliţie, care, fiind pe poziţii, nu a catadicsit să controleze cine îl acoperă din dreapta şi din stânga. L-a liniştit probabil faptul că flancul drept se termina într-o arătură adâncă. Dar cel stâng era ascuns de perdeaua forestieră. Asupra acestuia trebuia să-şi îndrepte atenţia comisarul, nu să se bizuie pe Dabija-Kazarov, felcer cu epoleţi de general.

Fie că serviciul de informaţii al separatiştilor a lucrat bine, fie că cineva din statul-major a trădat direcţia, dar ei au ocolit poziţiile poliţiştilor anume din flancuri, lovind în spate.

Dacă nu ar fi reuşit să sară în ajutor grupul BPDS, nici un poliţist din Soroca nu ar fi rămas în viaţă.

Primul a sosit ca întotdeauna la faţa locului TAB-ul nou promovatului plutonier Ion Fulga. Pretutindeni zăceau trupuri, poliţiştii luptau fiind aproape încercuiţi.

Dându-şi seama într-o clipă ce se întâmplă, Fulga a îndreptat TAB-ul spre separatişti, care trăgeau în spatele poliţiştilor. Au început să ţăcănească mitralierele. I-a sărit în ajutor cel mai bun prieten al său, Valeriu Dulghier pe „bunică”, aşa numeau cei din trupele speciale tancul T-34, care nu avea turelă cu tun. Acest tanc a fost adus din sovhozul său de ofiţerul Tâldu, unde era folosit pentru tasarea silozului. Pe „bunică” ostaşii au instalat o „cositoare”, o piesă antiaeriană

Separatiştii care s-au infiltrat pe flancul drept din partea arăturii au tremurat şi au început să se retragă. Însă separatiştii continuau să tragă din perdeaua forestieră în spatele poliţiştilor de la Soroca.

Ion Fulga a început să tragă spre flancul stâng. A început să lucreze „cositoarea” de pe „bunică”.

Separatiştii care atacau frontul au înaintat cu TAB-urile lor, lovindu-i în coastă. Câteva bombe de aruncător au explodat alături.

Hotărând să abată pericolul, Ion Fulga a luat aruncătorul de grenade, a ochit şi a tras. Un TAB al adversarului a luat foc. A apucat al doilea aruncător, a ochit… şi s-a rostogolit în jos. Glontele inamicului a intrat pe gură…

109

Respingând atacul şi restabilind linia frontului, au adunat răniţii şi morţii. La Ion Fulga glontele a fost găsit lângă inimă, calibrul 5.45, interzis…

Nu era însă clar dacă separatiştii au plecat ori s-au ascuns în perdeaua forestieră. Atunci comandantul i-a ordonat lui Valeriu Dulgher şi Ruslan Safromatov să cerceteze perdeaua forestieră.

Aceştia au parcurs târâş distanţa de la traseu până la perdeaua forestieră. S-au oprit, au ciulit urechile. S-au mai târât încet vreo zece metri. A ciulit iarăşi urechile. Linişte.

Au examinat zona dată dar nu au găsit pe nimeni. Peste tot zăceau tuburi arse, conserve, sticle de votcă, pansamente însângerate. „Se vede că se aflau de mult în ambuscadă. Cum de nu i-au observat ai noştri? Dacă i-am fi descoperit la timp, Ion ar fi în viaţă”, s-a gândit Valeriu.

Drept răzbunare pentru moartea tovarăşului lor respectat, trupele speciale au bombardat toată noaptea poziţiile separatiştilor cu aruncătoare, tunuri şi piese antiaeriene.

„Fraţii” ruşi trăgeau cu gloanţe cu centrul de greutate deplasat, interzise de toate organizaţiile internaţionale.

Armata a 14-a rusă în luptele din Bender şi de lângă Bender a utilizat proiectile brizante teleghidate, care la o comandă de pe pământ, aproximativ la o înălţime de 40-80 m deasupra pământului, explodau, iar peste capetele soldaţilor, locuitorilor paşnici, copiilor şi bătrânilor cădeau cu o viteză enormă circa 60 000 de schije sub formă de săgeţi. Nu exista scăpare împotriva lor! Aceste proiectile fac parte din categoria armelor de exterminare în masă şi sunt, de asemenea, interzise în toate ţările civilizate…

În cele civilizate…

* *Grupul patriotic al „Burunducilor” înfăptuia operaţii în

spatele frontului fără să-i pună la curent pe poliţişti. Se temeau de trădare din partea conducerii MAI, de unde separatiştii primeau informaţie.

Comandantul „Burunducilor” Ion Grecu, care luptase în Afganistan, era de baştină din Dubăsari. Avea o stimă

110

deosebită între apărătorii capului de pod. Era mereu ameninţat de colegii său afgani care trecuseră de partea separatiştilor. Chiar cei mai buni prieteni-afgani s-au dezis de el.

Ion trecea când voia linia frontului, rămânea 2-3 zile acasă, trecea pe la prietenii săi, fiind sigur că nu va fi trădat.

Pe la sfârşitul lui aprilie, fiind la Dubăsari, simţi că este filat pe ascuns de prietenii săi. Peste puţin timp era filat deschis.

Înţelese că va fi arestat în curând. De îndată ce s-a lăsat întunericul, hotărî să treacă înapoi, pe capul de pod. Se porni în fugă pe cărările pe care le ştia numai el. Însă nu putea scăpa nicidecum de urmăritori. Să meargă pe cărările cunoscute numai de băieţii lui înseamnă să demaşte cărările secrete. Cine ştie câţi băieţi de ai lui vor nimeri în ambuscadă!

Hotărî să-i ducă pe urmăritori în altă parte, riscând să calce pe vreo grenadă-capcană, puse de maiorul Troenco. Era aproape de tranşeele apărătorilor capului de pod, când în faţă, ca de sub pământ, i-au tăiat calea foştii lui camarazi-afgani, care ştiau şi ei bine cărările. Erau vreo 20 la număr. Din spate mai veneau încă...

A fost înconjurat de un cerc strâns. I s-a propus să se predea. Ştiind ce îl aşteaptă, Ion hotărî să-şi dea viaţa cât mai scump. A scos siguranţa de la grenada F-1 şi a pus-o sub picioare. Altă grenadă o ţinea în mână. Urmăritorii nu au observat pe întuneric acţiunile lui.

De îndată ce cercul s-a strâns şi au vrut să-l prindă, el mişcă piciorul şi lasă grenada să cadă din mână...

Zeci de trupuri au rămas să zacă pe acel loc...Această scenă o urmăreau poliţiştii grupului condus de

Vasile Toma, căci se desfăşura pe un deal. Nu ştiau ce se petrece acolo, cine pe cine ucide...

După ce „Burunducii” au povestit ce s-a întâmplat, poliţiştii au rămas şocaţi de eroismul lui Ion Grecu.

– Ce tărie de caracter, ce voinţă trebuie să ai ca să faci aşa o faptă eroică, spuse sergentul Vasile Toma.

– Asta e un erou adevărat, dar nu din cei născociţi şi arătaţi în filmele sovietice, au fost de acord poliţiştii.

111

* Ion Grecu a fost decorat cu Ordinul „Ştefan cel Mare”. Dosarul lui este la SIS, care preluase şefia grupului „Burunducii”, format şi condus de eroul naţional, Ion Grecu.

* * *La 20 mai, artileria Armatei a 14-a, după ce fusese

nimicită artileria separatistă, a deschis focul asupra bacului de la Holercani, în care a nimerit un obuz şi bacul s-a înclinat pe o parte. Din el a căzut o bătrână, care s-a înecat.

Tot atunci artileria Armatei a 14-a, a deschis focul asupra poziţiilor ocupate de moldoveni lângă satul Doroţcaia.

Artileria a devenit o forţă dominantă în război după ce Armata a 14-a a trecut de partea separatiştilor.

Armata a 14-a rusă a trecut deschis de partea separatiştilor. Rusia a intrat în război contra Republicii Moldova.

După acest act de terorism internaţional, declanşat de Rusia, din România a început să sosească armament uşor şi muniţii pentru el. Au fost transmise Armatei naţionale 18 obuziere de calibrul 122 mm, un divizion de lansatoare de bombe de calibrul 82 mm, un divizion de lansatoare de bombe (mortiere) 120 mm, proiectile, bombe şi piese de rezervă pentru tunuri, obuziere, mortiere.

Moldovenii însuşeau repede armamentul greu. Tunurile pe care nu le-au nimicit ofiţerii ruşi au fost completate cu piese de producţie autohtonă ori aduse din România. Au fost formate două divizioane. Împreună cu divizionul românesc, alcătuiau o forţă cât de cât solidă.

Simţind în spatele său puterea şi sprijinul Rusiei, separatiştii continuau să-i provoace pe moldoveni.

Moldova nu avea armată în sensul adevărat al cuvântului.

Ea abia se forma. Oficial, la 10 aprilie 1992 Brigada de infanterie motorizată din Bălţi a depus jurământul, devenind prima structură militară a Armatei Naţionale. Însă ea era împrăştiată prin raionul Făleşti, oraşul Bălţi. O parte era la poligonul din Bulboaca.

112

* * *

Pe la sfârşitul lunii mai pe capul de pod din Cocieri era linişte. Maiorul Troenco hotărî să controleze ultimul său post, nr. 20. La TAB-ul „Călăraşi” comandant era Ion Goncear, care luptase doi ani în Afganistan, în trupele aeropurtate. Era cavaler a trei ordine sovietice de luptă.

S-a urcat în TAB şi comandantul cercetaşilor săi, fostul căpitan al armatei sovietice, Iurie Curca, care poseda la perfecţie orice armă cu care era dotată armata sovietică. După cum spunea el, dacă va fi nevoie, el şi rachetele S-300 va putea să le trimită unde trebuie!

Au abordat tricolorul pe TAB şi s-au îndreptat spre post, care se afla tocmai lângă barajul hidrocentralei. Au discutat cu băieţii. La întoarcere Troenco se situase pe locul comandantului şi răsfoia nişte hârtii, când Goncear, scoţând capul prin trapă, a îndreptat TAB-ul spre postul separatiştilor.

- Încotro? întrebă Troenco.- Ne salutăm cu separatiştii şi ne întoarcem.Troenco crezu că e o glumă. Văzându-l pe Goncear în cască de tanchist, îndreptându-se

fără şovăială spre postul lor, separatiştii i-au permis să treacă.Troenco a comandat: înapoi!– E târziu, comandante. Trebuie mers până la capăt! auzi

el răspunsul lui Goncear, care s-a îndreptat liniştit spre baza auto.

Iurie scoase o ladă cu grenade F-1, aruncă toată lada peste gard, unde erau adunaţi personalul şi tehnica blindată. Apoi au atacat fulgerător postul miliţiei rutiere, de la intrarea în Dubăsari, după care s-au întors înapoi. Mergând pe lângă comitetul executiv orăşenesc, au tras rafale din două mitraliere în ferestrele clădirii.

La postul prin care au trecut erau aşteptaţi. Însă TAB-ul îşi luase viteza maximă. Gloanţele nu făceau nici o daună.

Dar iată că în faţă apare un cazac cu lansatorul de grenade. Goncear a apăsat pe accelerator, cazacul s-a zăpăcit pe o sutime de secundă şi a fost strivit.

113

Abia au ajuns înapoi că a sosit o comisie de la statul-major.

– Cine va permis să va riscaţi viaţa şi să puneţi în pericol tehnica?

– Care tehnică? întrebă nedumerit Goncear – TAB-ul e la loc.

– De ce atunci ies aburi din el?– Păi e cald. Sfârşit de mai.Analizând situaţia, au înţeles de ce au fost depistaţi atât

de repede: inscripţia pe bordul TAB-ului „CĂLĂRAŞI” şi numere ca la camioane: CL 13. Dacă nu erau aceste inscripţii, puteau liber să se plimbe prin Dubăsari*.

*Acest TAB s-a aflat mulţi ani pe teritoriul Comisariatului din Călăraşi, ca un simbol de bărbăţie al poliţiştilor, care cu preţul vieţii au apărat Patria. Dar comuniştii au pus comisarul lor, Tudor Uţâcă, care, ca toţi comuniştii, a scuipat pe memoria celor care au luptat şi au căzut eroic pa câmpul de luptă, pentru care acest TAB a fost simbolul credinţei Patriei. Acest comunist înrăit a dus TAB-ul la metal uzat...

Într-o zi a telefonat Zelinschi din Răscăieţi. Cu câteva ore în urmă a trecut pe podul din Răscăieţi în Transnistria vicepremierul Moldovei Sangheli cu suita sa. Peste o jumătate de oră s-a întors însoţit de un bărbat înalt, care îşi ascundea faţa. Suita lui Sangheli s-a întreit.

Zelinschi nu era sigur, dar i s-a părut că această persoană semăna destul de mult cu Igor Smirnov. Nu s-a hotărât să telefoneze imediat, să deranjeze în zadar. Cu fiecare oră însă, certitudinea că acesta a fost Smirnov creştea.

Gamurari a luat un grup de luptători şi a plecat la ocolul silvic Talmaza, unde a plecat, după părerea lui Zelinschi, cortegiul lui Sangheli.

Când a ajuns la ocolul silvic, l-au găsit acolo doar pe pădurar şi urmele unei mese copioase.

Pădurarul se încăpăţâna câtă vreme cei din trupele speciale nu l-au strâns cu uşa mai tare. După care nu-l puteau opri.

114

– Da, Sangheli şi Smirnov au luat prânzul aici. A venit însă o informaţie prin staţia radio şi ei au plecat repede pe drumul ăsta, şi el a arătat pe care.

– Cât timp a trecut?– Cam o jumătate de oră.Gamurari a calculat. Era ora când grupul a ieşit din bază.

Înseamnă că are un informator în brigadă, sau un informator din afară a văzut grupul care se mişca rapid şi direcţia de deplasare, i-a sunat şefului şi informaţia a mers mai departe de la unul la altul.

Nu vroia să creadă că printre flăcăii săi ar putea fi un trădător.

Era inutil să-i urmărească pe Sangheli şi Smirnov.

* * *

La un moment dat se pare că majoritatea deputaţilor din Transnistria şi de la Chişinău au decis să se întâlnească şi, prin discuţii, să pună capăt acţiunilor militare, destituindu-i de la putere, pe Snegur şi pe Smirnov. O spunea, înainte de moarte în 1997, un colonel, martor la operaţia desfăşurată pe 17-18 iunie 1992.

O operaţie stranie, prin care ofiţeri de rang superior din structurile organelor de securitate de stat şi situaţii excepţionale au realizat o acţiune de evacuare a unor familii de deputaţi din Bender, Tiraspol şi din alte localităţi din Transnistria. Au fost evacuate cu maximum de discreţie.

Dacă a fost aşa, evenimentele din 19 iunie 1992 apar într-o altă lumină. Totul a fost, de fapt, o provocare şi o înscenare.

Smirnov, înştiinţat de acoliţii săi, demnitari înalţi de la Chişinău, a aruncat în luptă ultima sa speranţă – atuul – pe Kostenko, comandantul unui batalion de ucigaşi profesionişti şi dirijaţi de la Moscova. A „jucat” mereu pentru a provoca spiritele.

19 iunie, orele 16. Un automobil al gardiştilor din Tiraspol opri la tipografia din Bender. În el se aflau, maiorul Ermakov, praporgicul Grecul, soldatul Kulakov şi şoferul Reabokoni. Grecul şi Kulakov au intrat în tipografie pentru a lua nişte

115

pachete cu foi volante comandate. De automobil s-au apropiat poliţişti moldoveni cerându-le celor din automobil să se legitimeze (clădirea poliţiei se afla direct legată de clădirea tipografiei). Era un gest de minimă securitate. Ermakov şi şoferul au ieşit din automobil.

Brusc cineva deschise foc de Kalaşnikov asupra poliţiştilor. Aceşti „cineva” de fapt erau mercenarii trimişi din timp de Kostenko la tipografie. Concomitent, ştiind că de la Chişinău se vor trimite întăriri în ajutorul poliţiştilor, Kostenko a organizat o ambuscadă. Mai târziu cineva din apropiaţii lui Kostenko povestea că, pentru a scăpa nepedepsit pentru crimele comise, şi-a propus să provoace prin acţiuni militare Tiraspolul şi Chişinăul. Avea nevoie doar de o provocare.

În acest fel se întrerupeau tratativele de pace… Şi Smirnov iar „trebuia poporului” transnistrean... De fapt, a cui a fost această idee „originală”, a lui Kostenko, ori a lui Smirnov, nu se ştie... Evident, în acelaşi scop de reluare a confruntărilor armate… Aceeaşi persoană din anturaj a pomenit şi numele unui comerciant din Bender care la cererea lui Kostenko a sunat pe 19 iunie la secţia orăşenească de poliţie informând despre faptul că, chipurile, se pregăteşte un act terorist împotriva ei, şi a chemat o echipă de poliţişti la tipografie. Mai târziu respectivul a fost găsit mort. Kostenko nu lăsa martori vii.

* * *Vineri, 19 iunie 1992. Domnea o zi minunată de vară.

Situaţia de pe fronturi era relativ calmă. Nici un grup de cercetaşi nu a remarcat deplasări de forţă.

Gamurari îşi sună comandanţii de grupe:– Reţineţi numărul necesar de oameni în dispozitive, iar

pe ceilalţi lăsaţi-i să meargă acasă. Cine ştie când vor mai putea s-o facă. Voi rămâneţi pe loc.

La rândul său, îşi spălă uniforma şi o atârnă să se usuce. Îşi lăsă cu el 68 de combatanţi care se odihneau.

Despre faptul că separatiştii au încercuit şi că atacă secţia de poliţie din Bender colonelul Gamurari află concomitent de la colonelul Victor Gusleakov, comisarul, şi de la Eugen

116

Pâslaru, preşedintele comitetului executiv Căuşeni. Gusleakov cerea ajutor. Avea deja un poliţist ucis şi şapte răniţi. Raportă de asemenea că i se termină cartuşele. Separatiştii atacau cu forţe numeroase fiind dotate cu tot armamentul necesar pentru acţiunea respectivă.

Gamurari îi sună de trei ori lui Antoci. Nu-l găsi pe loc. Îi sună lui Eugen Pâslaru cu care au convenit să se întâlnească la înălţimea Suvorov.

La întâlnirea cu Eugen Pâslaru au decis să pătrundă în oraş şi să meargă în ajutorul poliţiei. Gamurari îl numi pe Pâslaru comandantul poliţiei locale şi al voluntarilor. Au decis să se deplaseze pe drumul central şi pe cel aflat mai jos.

Gamurari avea la dispoziţie 68 de luptători. O jumătate, cu două transportoare blindate şi TAB-uri, i-a luat cu el iar cealaltă, dotată şi ea cu două transportoare şi două TAB-uri, i-a lăsat-o la dispoziţia lui Pâslaru.

… Acum pe drumul central se deplasa un detaşament de poliţie cu destinaţie specială compus din 34 de luptători în frunte cu Gamurari, iar pe un drum situat mai în vale, prin satul Hagimus, se deplasau alţi 34 de combatanţi din trupele cu destinaţie specială, poliţişti din Căuşeni şi 40 de voluntari. Toţi sub comanda lui Eugen Pâslaru. O adevărată brigadă…

…Gamurari trimise înainte echipa de recunoaştere. Aceştia aveau misiunea să cerceteze orice vale, orice loc suspect.

Serghei Andreev îşi terminase deja de cercetat sectorul încredinţat când simţi că ceva nu era în regulă. O ambuscadă? Făcu semnul convenit celor din spate. Toţi s-au culcat imediat la pământ. Ocolind drumul, Andreev se deplasă târâş, venind deja din spate spre locul presupusei ambuscade.

Nu greşi. Numără 15 inşi care supravegheau cu atenţie drumul. Erau înarmaţi cu grenade, puşti-mitralieră, aruncătoare de grenade, mitraliere. Preocupaţi de drum, nu au simţit apropierea lui Andreev. Acesta, protejat de un deluşor, ţinti… Doar unul dintre mitraliori izbuti să tragă într-un târziu o rafală în gol. Înainte de a fi secerat. Andreev avu în prima clipă după luptă pornirea instinctivă de a acorda primul ajutor

117

răniţilor. Brusc însă îşi aminti de camarazii arşi de vii de la Gâsca de către gardişti. Trase într-un fel de furie…

„Trădaţi din nou. De îndată ce o informaţie intră în Ministerul Apărării, aşteaptă neapărat o ambuscadă”, îşi spuse Gamurari după ce i se raportă despre ambuscadă.

…Prevăzător, Gamurari îşi dotase din timp TAB-urile cu instalaţii antiaeriene cu o ţeavă, două şi patru. S-au dovedit ideale în luptele de stradă pentru nimicirea punctelor de sprijin din balcoane şi de pe acoperişuri sau a unor trăgători de elită postaţi pe tot felul de castele (de apă, incendiu etc.).

În faţă se deplasa un TAB, care era mai bine blindat, iar după el MTLB-ul, care era slab blindat, dar pe care, în afară de puştile antiaeriene, erau instalate şi mitraliere de calibru mare.

Gamurari a atacat postul doi, păzit de cazaci şi trupe din Armata a 14-a, folosind învăluiri din flancuri. Duşmanul a început să fugă.

Între străzile Nekrasov şi Pervoie Maia înaintarea a fost oprită de un mitralior care trăgea de pe un turn metalic dintr-o mitralieră de calibru mare.

O salvă din puşca antiaeriană şi turnul s-a înclinat. Mitraliera a căzut, dar mitraliorul s-a agăţat de ceva şi rămase atârnat cu capul în jos.*

*Pe tot parcursul luptelor trupul a continuat să atârne. La nenumăratele adresări ale moldovenilor ca separatiştii să-l scoată şi să-l îngroape ca pe un om, nu au primit nici un răspuns. Era o vară fierbinte şi o căldură înăbuşitoare şi trupul s-a uscat atât de tare încât semăna cu un peşte uscat.

În preajma cinematografului „Drujba” au fost atacaţi de forţe considerabile ale separatiştilor. S-a încins o luptă aprigă. Separatiştii nu au rezistat şi au luat-o la fugă.

În patru ore, purtând lupte grele, uneori de-a dreptul disperate, au ajuns până la strada Dzerjinski unde se apărau poliţiştii asediaţi din cadrul secţiei orăşeneşti Bender de sub comanda colonelului Gusleakov, spărgând astfel cercul blocadei.

118

Era deja noapte. Bucuria de nedescris a unor oameni aflaţi la un pas de moarte.

Trecu de miezul nopţii. Nu puteau să se bucure la nesfârşit. Pentru salvarea generală urmau să continue. Gamurar îi propuse lui Gusleacov să atace şi să elibereze toate obiectivele ocupate de bandele de venetici. Au stabilit ca obiectiv principal clădirea comitetului executiv orăşenesc. Poliţiştii din Bender îşi cunoşteau foarte bine oraşul natal şi puteau să se deplaseze neobservaţi pe străzile, pe căile de acces pe care bandele de mercenari proveniţi din alte locuri nu aveau cum să le ştie. Au decis să atace pe neobservate din spatele clădirii comitetului executiv orăşenesc.

Eugen Pâslaru sună conducerii republicii. Pe loc îl găsi doar pe Alexandru Moşanu care, după ce îl ascultă, sună la Ministerul Apărării. Generalul Creangă i-a promis că va trimite imediat o unitate militară în ajutorul lui Gusleakov.

Dar acest Creangă, o persoană considerată de diverşi militari drept întâmplătoare şi nelalocul ei în forţele armate moldoveneşti, ca de altfel şi „faimosul” general Dabija-Kazarov, care avea comanda frontului pe direcţia Varniţa-Bender, nu a trimis la Bender militari înarmaţi, de carieră, ci rezervişti neînarmaţi şi fără gardă înarmată. Armamentul se afla în al treilea autobuz care venea din urmă. Nimeni din ei nu a mai ajuns la destinaţie… Erau aşteptaţi de oamenii lui Kostenko plasaţi într-o ambuscadă. Au fost căsăpiţi cu toţii. Două autobuze pline de oameni. O adevărată baie de sânge…*

*Nimeni din generali nu a răspuns vreodată pentru ce s-a întâmplat atunci. Creangă a încercat să motiveze faptul că rezerviştii trimişi nu au fost înarmaţi de teamă, chipurile, că ar fi dezertat cu tot cu arme. Ridicol: trimiţi lume la război fără să le dai arme. Nu a fost oare altceva la mijloc, cum se bănuieşte şi în prezent? A dezertat de pe front însă generalul Dabija-Kazarov, care s-a ascuns mai întâi la colonelul Mămăligă, la Căuşeni, luat apoi sub aripa sa de M. Snegur, căci puţinii rezervişti rămaşi în viaţă din acel adevărat măcel îl căutau pentru a-şi răzbuna camarazii morţi.

119

Operatorii televiziunii moldoveneşti Iulius Ştirbu şi Viorel Cebotari la ora 10 pe data de 20 iunie 1992 se găseau lângă pod, care era apărat de Brigada lui Karasiov, trupele speciale, voluntari şi de comisariatele de poliţie. Poliţiştii din Anenii Noi, majoritatea flăcăi ruşi şi ucraineni, ţineau frontul împreună cu Brigada. Aproape peste tot se auzea numai ruseşte, fapt care i-a uimit pe teleoperatori.

În faţa poziţiilor brigăzii ardeau două tancuri cu drapelul rusesc pe bord, nimicite cu grenade cumulative antitanc de provenienţă română. Grenade antitanc ruseşti nu erau în dotarea Brigăzii. Alături se tăvăleau tanchiştii ucişi. Au fotografiat aceste tancuri, au controlat documentele tanchiştilor. Totul era corect: erau tancurile Armatei a 14-a rusă! Rusia spunea la toţi că ea nu luptă de partea separatiştilor!

Conducerea Moldovei a primit dovezi documentate.Pentru a observa mai bine ce se petrece pe câmpul de

luptă, Ştirbu şi Cebotari s-au urcat pe acoperişul unei clădiri cu nouă etaje, care se afla alături de poziţii. De acolo şi au filmat renumitele cadre, care arătau cum a fost oprit pe pod atacul masiv al tancurilor întregii Armate a 14-a. Artileria moldovenească a nimicit primul tanc, şi toată coloana a fost oprită.

La 20 iunie, cu forţe comune, a fost curăţite de separatişti cartierele din vecinătatea magistralei care ducea spre Căuşeni. Se crea astfel posibilitatea evacuării răniţilor, aprovizionării cu muniţii şi alimente.

Cu puţin timp înainte de aceste evenimente a fost creat statul-major pe direcţia operativ-tactică Bender-Căuşeni, sub comanda colonelului Mihai Mămăligă. Analizând situaţia, acesta înţelese, corect, că primejdia cea mai mare o prezenta capul de pod de la Chiţcani. Gruparea de separatişti cuibărită acolo putea să atace oricând din spate. De fapt aceştia aşteptau ca moldovenii să se adâncească în oraş. Cât mai mult. Şi atunci, se considera la Tiraspol, soarta unităţilor provenite dinspre Căuşeni ar fi fost de neinvidiat.

Mămăligă luă legătura cu Anton Gamurar şi îi solicită un grup de luptători pentru executarea „unei misiuni speciale”.

120

Grupul detaşat era comandat de locotenentul Sergiu Osman. Iar în ajutor i-a dat o echipă de voluntari din Chircăieşti în frunte cu primarul Victor Bădeanu.

Oleg David a fost înscris în Brigadă la sfârşitul lui aprilie 1990 la vârsta de 26 de ani. Îşi făcuse serviciul în Armata Sovietică. Avea o minimă experienţă de militar dar acum, pomenit în plin război, ca să nu de-a greş, trebui să înveţe câte ceva şi de la camarazii cu experienţa războiului din Afganistan. Se ataşă de sergentul Mihai Popa. Acesta făcuse parte din grupul care luptase pe capul de pod de la Coşniţa în cadrul echipei comandate de locotenentul Arcadie Savciuc. Pe 19 iunie Oleg a fost şi el printre cei cărora li s-a permis să plece pentru o zi două acasă. La 20 i s-a telefonat fiind convocat la „bază”. La Căuşeni, mai exact în satul Cârnăţeni, locotenentul Osman forma un grup mixt care urma să ia cu asalt capul de pod de la Chiţcani. A adunat 32 de luptători. Oleg şi alţi câţiva combatanţi din această echipă îşi lăsaseră armele şi echipamentul din dotare la baza din Viişoara. Li s-a putut „oferi” doar puşti-mitraliere şi grenade.

În dimineaţa zilei de 20 iunie 1992 la primăria comunei Chircăieşti s-a oprit un camion GAZ-53, care a adus puşti-mitraliere Kalaşnikov pentru voluntari. Şi ordinul colonelului Mămăligă primarului Victor Bădeanu de a înfăptui o recunoaştere a platoului Chiţcani.

Primarul a făcut lista şi a înmânat voluntarilor puştile sub iscălitură. În detaşament s-au înscris 120 de voluntari. Pe drum s-au mai înrolat voluntari din comunele din împrejurimi.

Împărţi detaşamentul în patru grupuri şi prin câmpiile cu grâu, prin mirişte au ajuns la poalele platoului, unde de-a curmezişul era săpată o tranşee pentru a duce conducta de gaz de la magistrală spre satul Zagornoe.

Bădeanu a raportat colonelului Mămăligă, care a ordonat să aştepte grupul din trupele speciale în frunte cu locotenentul Sergiu Osman.

A început tirul de artilerie. Obuzele aruncate de mortiere zburau cu un vuiet straşnic spre platou, pe de asupra capului voluntarilor.

121

…Au ajuns la punctul iniţial de atac. Colonelul Mămăligă i-a făcut atenţi că atacul se declanşează abia după un tir de artilerie efectuat de două baterii grele de lansatoare de bombe comandate de un căpitan-rezervist. Tot dintre rezervişti erau şi militarii care le deserveau.

Oleg îl întrebă pe căpitan dacă mai trase vreodată din mortiere.

– Nu, îi spuse imediat căpitanul. Sunt agronom. Sper însă că împreună cu băieţii să ne descurcăm. Ei au pregătirea necesară.

În spatele bateriei se aflau trei KAMAZ-uri pline cu lăzi cu bombe. S-au descurcat. Au tras până la ultima bombă. Părea că pe capul de pod nu mai rămăsese loc neatins. N-a fost chiar aşa.

Voluntarii s-au bucurat când alături de ei păşeau luptătorii din trupele speciale. Pe mulţi îi cunoşteau. Ei aveau un MTLB cu o puşcă antiaeriană. Comanda cu el Petru Patlaciuc, un flăcău ucrainean, care vorbea binişor româneşte.

S-a adresat către Victor Bădeanu:– Mai bine să fii căţeluş în libertate, decât dulău legat. Aşa

că înainte, Vitea!S-au împrăştiat în lanţ. Mergeau în picioare, fără teamă.

Doar colonelul Mămăligă i-a încredinţat că pe platou n-a rămas nimeni în viaţă.

Din câteva puncte au fost întâmpinaţi cu foc de mitralieră. Mihai Plecan începu să vocifereze: „Bă, curvelor, salutări din partea OMON-ului de la Chişinău. N-aţi uitat de noi! Vă trezim imediat la viaţă!” În scurt timp au putut să audă, reacţia: „Flăcăi, OMON-ul lui Gamurari! Tiva!”

Amuzat subit, Andrei Laşco începu să ţipe: batalionul nr. 1 atacă din dreapta pe flanc, batalionul nr. 2 spre flancul stâng! Ceilalţi atacăm pe centru. Înainte, flăcăi!

Se aflau în plin lan de porumb aşa că nimeni nu putea să vadă câţi sunt de fapt. De partea cealaltă se auziră voci: vine speţnazul! Beretele negre! Sunt prea mulţi, o ştergem. Se auzi şi o altă voce: „Nimeni nu mişcă! Vă împuşc pe toţi!”

Dinspre platou începu să tragă o mitralieră aflată lângă Stelă (un fel de monument instalat în memoria militarilor

122

sovietici din perioada celui de-al Doilea Război Mondial.) Se trăgea dintr-o mitralieră numită Degteareov, care mai luptase în Primul Război Mondial. Urmară salve din „Alazani”-ul instalat pe un ZIL. Apoi un lansator de grenade. Se trăgea la nimereală. Prima rachetă „Alazani” căzu în apropierea grupului, însă ricoşă şi zbură mai departe. A doua se înfipse în pământ în faţa lui Oleg. Împrăştie pietre, ricoşă şi ea, fără a provoca victime.

Când, în sfârşit au pus stăpânire pe platou, între altele au putut vedea o bucătărie de câmp, un lansator de bombe cu lăzi de muniţie, lăzi cu rachete „Alazani”, două motociclete „Iava”, un excavator cu tot cu tractorist… şi trei gropi formate de obuzele lansate de „bravii” noştri lansatori de obuze... Din trei maşini cu obuze, numai trei au ajuns pe platou... Tractoristul a fost acum impus să sape şanţuri de tragere de profil normal pe toate direcţiile de eventual atac. Iar Osman şi Bădeanu, în lipsă de alt mijloc de legătură, plecă să raporteze. Instalează posturi de pază din rândul voluntarilor şi pentru a se asigura că aceştia nu vor adormi la post, îi preveni că ar putea fi atacaţi de „Alfa” (faimoasa unitate de diversiune şi antitero KGB) care nu cruţă pe nimeni.

Pe direcţiile mai primejdioase de front erau plasaţi, în amestec cu ceilalţi combatanţi, luptători din trupele cu destinaţie specială. Dimineaţa de poziţii s-a apropiat o femeie bătrână şi a rugat să i se arate trupul feciorului, puşcăriaşului care a tras din mitralieră până a fost ucis. Femeia s-a uitat la trupul neînsufleţit al feciorului şi a spus:cum ai trăit ca un câne, aşa şi ai murit ca un câne. Şi a refuzat să ia trupul. Combatanţii l-au îngropat în afara platoului.

De unul din aceste posturi la un moment dat dinspre sat se apropie un tânăr şi ceru cu ton obraznic să i se permită să treacă spre platou. Pentru ce? „Treaba mea”. A fost reţinut.

– De ce ai venit totuşi?– Păi, vreau să mă duc la Stelă. Acolo e îngropat bunicu-

meu.– Şi de ce n-ai făcut-o ieri, alaltăieri?– Sunt din Ucraina.

123

Era limpede că ceva nu era în regulă. La reţinere a fost percheziţionat dar nu s-a găsit nimic. Intuind ceva Oleg David hotărî să-l mai percheziţioneze încă o dată. Nu greşi. Într-un colţ de buzunar descoperi un petic de hârtie. Se uită cu atenţie. Era un fel de bon de plată prin care se atesta că-şi primise solda şi că este soldat-gardist din compania 1, batalionul 1.

Povesti tot ce ştia.Ceva mai târziu îşi făcu apariţia un camion ZIL-130. Un

combatant opri maşina, iar alţi doi au deschis rapid portiera dându-l jos şi culcându-i la pământ pe şofer şi însoţitor.

Şoferul vorbea „moldoveneşte”, iar celălalt tăcea. Se dovedi că făcea parte din trupe de desant. Întrebaţi ce caută şoferul răspunse în grabă că merg după beton.

– Aţi mai fost?– Da.– Şi de ce maşina e curată?– Am spălat-o cu furtunul. David s-a uitat în caroserie,

unde zăceau patru buloane de ancorare pe care fixează instalaţia „Alazani”. După prelucrarea respectivă ei au recunoscut că au fost trimişi în cercetare.

Apoi s-a apropiat un tânăr cu o motocicletă „Java”, de fabricaţie cehoslovacă, visul oricărui tânăr sovietic. A spus că e din satul Chiţcani şi că se plimbă. De asemenea fără documente. L-au dus la Oleg David, care şi-a dobândit faima, deoarece avea pe contul său deja trei demascări.

După o verificare minuţioasă, ca şi în primul caz, a găsit o recipisă privind primirea salariului ca gardist al companiei întâi din primul batalion. În plus, a găsit permisul dat de comitetul executiv orăşenesc Tiraspol. Se vede că flăcăul era bine văzut de separatişti.

Însă tânărul continua să tăgăduiască. L-au făcut să cedeze simplu. S-a înţeles cu băieţii. Când David i-a întrebat ce să facă cu el, aceştia au răspuns că trebuie să fie împuşcat ca şi ceilalţi. Flăcăul a căzut în genunchi şi a rugat să fie cruţat. A recunoscut totul, cine l-a trimis în cercetare şi ce trebuie să cerceteze.

124

Au fost predaţi cu toţii colaboratorilor MSS a Moldovei veniţi să-i ridice. În orice caz, aşa scria în legitimaţiile lor… Se zice că mai târziu li s-a dat drumul…

Separatiştii n-au mai întreprins mai mult tentative de a pătrunde pe capul de pod pentru cercetare.

Pe platou s-au găsit o mulţime de lăzi cu rachete de la instalaţia „Alazani”, transformate de separatişti în rachete de luptă. Voluntarii au decis să tragă asupra Tiraspolului. Însă separatiştii au luat cu ei instalaţia.

Cineva propuse să se folosească drept element de ghidaj iniţial o simplă foaie de ardezie de acoperiş. Zis şi făcut. Doar că foaia a crăpat după prima tragere. Altă „soluţie”: au luat o plapumă umedă şi un sac umezit. I le-au pus pe spatele unui combatant zdravăn din trupele speciale. I-au îmbrăcat un rucsac cu un proiectil. De la un acumulator s-a dat curent. Proiectilul a zburat. Apoi altul… Au căzut pe acoperişurile unor case fără a cauza mari daune. Altul a fost efectul psihologic:

Ce zarvă s-a iscat la Tiraspol! Conducerea Transnistriei şi-a pregătit vagoanele pentru a-şi lua tălpăşiţa la Odessa. Aceleaşi gânduri le avea şi generalul Netkaciov, care a dat dispoziţii despre evacuare. Păcat că nu mai era ardezie! În câteva ore Tiraspolul ar fi fost eliberat de separatişti.

Toată zarva aceasta se vedea bine cu binoclul, dar şi cu ochiul liber.

De la Chişinău a venit însă un ordin ameninţător. „Să nu îndrăzniţi să mai trageţi!”

Cineva de la Chişinău era foarte preocupat de sănătatea lui Smirnov şi a anturajului său!

* * *

Viaceslav Taşnic, directorul combinatului de deservire civilă sta în cabinetul său, când îl sună locţiitorului şefului pazei combinatului, rugând să fie primit de urgenţă. Insistenţa, tonul acestui om îl surprinse, ştiind că e o fire extrem de echilibrată şi că n-ar fi sunat pentru fleacuri. Îi ceru să vină.

125

– Domnule director, începu el imediat, chiar de la uşă, trebuie să plec.

– Unde, unde vrei să pleci?– La direcţia de poliţie un căpitan din OMON adună

voluntari pentru apărarea capului de pod de la Chiţcani. Astăzi OMON-ul a pus mâna pe el şi rezistă cu greu. Au nevoie urgent de ajutor, autobuzele aşteaptă gata pregătite.

– Cine mai pleacă de la noi?– Jumătate din corpul de pază. Şeful, deşi e rus, nu are

nimic împotriva plecării. Cei care rămân se descurcă şi fără noi.

– Ceilalţi unde-s?– Aşteaptă jos.– O clipă numai. Cobor şi eu.Îşi chemă locţiitorul şi îi explică ce avea de făcut. După

care îşi anunţă hotărârea de a merge să-şi apere pământul de „expansiunea rusească imperialistă”, cum îşi formulă el direct motivaţia. Uşor afectivă, uşor emfatică, dar sinceră. Decise subit. Dintr-un fel de instinct, pe care nu şi-l va explica nici ulterior. Evident, nu avea nimic cu rusul „ca lumea” ci cu cel „de sus”, cu cel care până mai ieri i-a dictat istoria, limba, identitatea. De altfel gândea tot în slogane ruso-sovietice: „Dacă nu mă duc eu, cine merge în locul meu?”, „Sunt obligat!” Coborând, îi anunţă pe cei adunaţi că merge cu ei. „Bravo, bravo, şefule!” urmă reacţia.

Direcţia orăşenească de poliţie, se afla chiar alături. Văzând în curtea instituţiei pe cineva cu însemne OMON pe mânecă se apropie şi se prezentă:

– Maior în rezervă, Taşnic. Aceştia sunt oamenii mei.– Şi?– Nimic!– Căpitan Osman. Mă bucur să ne veniţi în ajutor. Numai

că avem o problemă. Un „fleac”: de unde naiba să luăm arme?! Nu avem nici pentru noi.

Taşnic îi răspunse imediat:– Căpitane, am prin preajmă o veche cunoştinţă, mergem

împreună. E Ahmed, un azer. Poate că ne ajută. E un tip deosebit. El e şi locţiitorul şefului direcţiei orăşeneşti de poliţie. Mergem la el.

126

– Salut, Ahmed. Vrem să te rugăm ceva.– Spune, scumpule. N-am uitat ce mi-ai făcut bun. Aşa că

acum fac tot ce pot ca să te ajut.– Avem nevoie de pistoale-mitralieră. De fapt de arme,

indiferent de tip şi de categorie. Unde le găsim?Ahmed se uită la ei, după care, făcând din ochi îi chemă la

geam şi le arătă spre o uşă metalică din curte, vopsită în cafeniu:

– Acolo sunt depozitate „bomboanele” de care aveţi nevoie. Numai că eu nu v-am spus nimic. Altfel şeful mă face terci şi mă dă la câini.

– Stai liniştit, scumpule. Nu păţeşti nimic.– Taşnic! Ne cunoaştem demult – Ahmed ezită să

vorbească.– Da, Ahmed?– N-ai vrea să mă iei cu voi? M-am cam săturat să tot stau

aici. Creşte buruiana pe mine.– Ce-ţi trebuie ţie să lupţi pentru pământul nostru? Îţi

imaginezi că ne ducem la vânătoare de iepuri?– Nu. Dar e şi pământul meu. Noi azerii ştim ce ştim.– Îţi mulţumesc şi mă bucur de ce mi-ai spus, Ahmed. Dar

te rog să rămâi pe loc şi ai grijă ca şeful tău să nu facă vreo prostie. E un tip lunecos.

Au deschis. M-ai exact au spart lacătul. O cameră enormă plină cu lăzi de tot felul, cu inscripţii ce indicau pistoale-mitralieră Kalaşnikov, lăzi de cartuşe, aruncătoare de grenade.

Căpitanul OMON care îi însoţea îl întrebă pe colonel, şeful direcţiei de poliţie:

– N-ai spus adineauri că nu ai nimic? Nici măcar o armă de vânătoare? Pentru cine le doseai nenorocitule? Nu-i nimic, revin de la front şi facem ordine. După care se întoarse spre maiorul în rezervă Taşnic.

– Cheamă oamenii, maiorule. Fă o listă şi dă-le tot de ce e nevoie. Restul încarcă în autobuze. Pe drum mai adunăm voluntari.

Peste o oră două autobuze porneau în direcţia Căuşeni. La Căuşeni au preluat un alt lot de voluntari. Tăcuţi şi hotărâţi. În preajma capului de pod de la Chiţcani au coborât şi au început să se deplaseze printr-un lan de popuşoi. Se

127

deplasau după toate regulile artei militare. Au trimis în faţă un grup de cercetare, apoi unul de supraveghere. În spate urma grosul unităţii de voluntari. Se vedea limpede că Osman îşi cunoştea meseria. Nu întâmplător lui i se încredinţase în seara respectivă comanda pentru ocuparea capului de pot Chiţcani, considerat de necucerit.

Au ajuns! Venirea voluntarilor fu întâmpinată cu bucurie. Taşnic rămase surprins cât de mic era de fapt faimosul cap de pod. Pe întreg perimetrul acestui câmp de luptă, văzu bordeie de refugiu, depozite de muniţie. Însă lipsea principalul: nu erau săpate tranşee pe perimetru. Văzu în câteva locuri nişte adţncituri de jumătate de metru adâncime, care se numeau tranşee. În partea opusă un escavator săpa tranşee de profil deplin. Taşnic rămase vădit satisfăcut de situaţia din teren. „Ne-au lăsat până şi bucătăria de campanie.”

După ce căpitanul Osman (s-a dovedit a fi locotenent) i-a distribuit şi le-a dat dispoziţiile necesare, toată lumea se răspândi prin tranşee. Noaptea santinelele nu mai erau schimbate la fiecare două ore ci din oră în oră.

Taşnic auzi şi povestea unui combatant OMON de etnie cecenă, vechi trăitor în Moldova. Erau opt fraţi. Când a început războiul taică-su i-a adunat şi le-a spus: „V-aţi născut pe acest pământ. Vorbiţi limba acestui pământ. Este obligaţia noastră să-l apărăm de tot felul de lepădături”. Tatăl acestui combatant împreună cu şase fraţi luptau acum pe front, ca şi el. Adevărat că pe alte sectoare. Acasă le rămase doar fratele mai mic.

Cecenii nu uitaseră prin câte suplicii i-au trecut ruşii, puterea sovietică. N-au uitat deportările din ’44 pe motiv de colaborare cu trupele germane, deşi frontul nici nu ajunsese în zona respectivă. Nu uitaseră… Îşi aminti că nu demult citi în populara publicaţie moscovită, faimoasă prin dezvăluirile pe care le făcea, – „Argumentî i faktî” („Argumente şi date”) că de fapt şi drapelul asupra Raihstagului a fost arborat nu de Kantaria şi Egorov ci tot de un cecen, comandant de batalion. Cum putea propaganda stalinistă, sovietică să recunoască faptul că simbolicul gest fusese făcut de reprezentantul unui popor represat?

128

…După ce capul de pod a fost întărit cu forţe proaspete compuse din carabinieri şi voluntari, unitatea de combatanţi din trupele cu destinaţie specială a fost luat pentru executarea altor sarcini de luptă, pe care nu le puteau executa alţi luptători experimentaţi, pregătirea şi moralul lor de luptă. Comandant al capului de pod a fost numit colonelul Levinţa…

…Dinspre Cremenciug (un mic sat) şi dinspre Tiraspol separatiştii au început să tragă din „Alazani” asupra satului Copanca. Satul intra în zona de protecţie a batalionului comandat de locotenentul superior Caraman, care deschise foc de răspuns din lansatoare de mine. Vreo 10 le făcu să cadă nemijlocit în Tiraspol. Din nou mare panică şi din nou… ordin strict „de retragere” de la Chişinău. Colonelului Mămăligă i se ordonă să găsească „vinovatul” şi să-l pedepsească. Colonelul îi sună mai întâi generalului Kiţak şi îi prezentă scuzele de rigoare. De pedepsit nu mai izbuti să pedepsească pe nimeni…

Dintr-o telegramă cifrată secretă, expediată la 22 iunie 1992 de către generalul Netkaciov, Comandantul Armatei a 14-a rusă, ministrului apărării al Rusiei Pavel Graciov:

„… După primele 4 zile de război a devenit clar că formaţiunile militare subordonate Transnistriei, datorită implicării Armatei a 14-a au evitat nimicirea completă…”

*Peste alte două ore, la statul-major al Armatei a 14-a sosi o telegramă cifrată prin care Pavel Graciov, ministrul apărării Federaţiei Ruse ordona deschiderea focului asupra poziţiilor moldoveneşti din toate mijloacele aflate în dotare şi cu toate forţele disponibile.

Să nu ştiut Graciov că respectiva Armată era implicată „cu toate forţele şi mijloacele disponibile” chiar înainte de începerea luptelor de anvergură. Erau coloana de sprijin a „forţelor separatiste” sau, mai exact, făceau nemijlocit parte din ele.

În aceeaşi telegramă secretă se mai spunea că în Transnistria este trimis locţiitorul comandantului VDV (trupe de desant aeropurtate) ale Rusiei, generalul Alexandru Lebedi

129

pentru informare asupra situaţiei din zonă. Se mai anunţa că generalul va sosi sub numele de colonelul Gusev…

Tot la 22 iunie locotenent-colonelului de poliţie Anton Gamurari i s-a acordat gradul de colonel de poliţie.

* * *

Oleg Plujnikov stătea în biroul său luxos de la Gorki. Da, şi viaţa e bună şi e bine să trăieşti dar, cum spunea Nikulin, actorul lui preferat, prin replica unui personaj, a trăi tu bine – e şi mai bine. O ştia deja din propria experienţă. E minunat când poţi să-ţi permiţi nestingherit orice, când poţi să-ţi cumperi orice, să-ţi împlineşti orice dorinţă fără a te mai îngriji de preţ, de costuri, fără a risca cu viaţa… Sună telefonul.

– Cum se simte marele nostru om de afaceri?– Salut, Serghei. Minunat! Anume la asta mă gândeam

adineaori. Gânduri plăcute, nimic de zis.– În primul rând nu Serghei ci generalul-maior Serghei

Saveliev, şef de Direcţie, amice.– Măi să fie, în sfârşit te-au remarcat şi pe tine. Mă bucur

pentru dumneavoastră, tovarăşe general.– Bine, glumeam. Uităm de general. Mă dădeam şi eu

mare. Oleg, lasă-ţi locţiitorul în locul tău iar tu trage o fugă până la Moscova. Mâine la zece în vechea noastră locuinţă conspirativă. Discutăm totul pe loc. Salut!

– Salut pentru rechinii capitalismului, spuse el încă din prag. Dacă altă dată mi s-ar fi spus că voi da mâna personal cu un capitalist aş fi luat-o ca pe-o insultă.

– Păi poate intraţi de-a binelea şi vă scoateţi haina, cetăţene şef. Dar, interesant, de când chiar generalii de KGB au început să circule pe la locuinţele conspirative?

– Ţine cont: nu numai general, dar şi şef de Direcţie.– Cu atât mai mult. Şi fără şofer, probabil?– Păi cine merge la locuinţele conspirative cu şoferul după

el?!Oleg deveni brusc serios:

130

– Şi totuşi de ce ai venit tu şi nu ai trimis pe cineva din subalterni? Doar acum ai atâţia!

– Ai pus just problema, domnul meu. Serghei încetă şi el jocul. Numai că v-am introdus grupul în lista agenţilor deosebit de secreţi. Iar cu agenţii din această categorie obişnuiesc să mă întâlnesc doar personal. Nimeni în afară de mine nu trebuie să ştie despre existenţa voastră.

– Atunci e clar. Nu e clar pe deplin de ce atâta onoare pe capul nostru.

– Îţi răspund în amănunt, Oleg. În cursul tuturor evenimentelor din ultimul timp, securitatea noastră a fost părăsită de un mare număr de persoane cu experienţă. Majoritatea s-au aciuat în tot felul de structuri comerciale, iar KGB a rămas slăbit. Acum convocăm rezerviştii şi îi instruim în şcoala noastră de profil. Voi însă aţi trecut şi prin diverse situaţii. Aveţi experienţă. Tocmai de aceea şi sunteţi la evidenţă specială.

– Bine, nu glumi, spune-mi de ce m-ai chemat.– Cunoşti ce se întâmplă în Moldova nu de la televiziunea

noastră ci din surse mai directe şi mai obiective, inclusiv de la nevastă-ta. Dar şi tu ai cap bun şi ştii despre ce-i vorba de fapt.

– Da, se pare că am ceva habar. Evident că altceva decât încearcă să sugereze televiziunea noastră. Dar, din câte ştiu, nu e o noutate. În timpul celui de-al Doilea război Mondial tot răul pe care îl făcea NKVD-ul şi soldaţii noştri, am în vedere violurile, împuşcarea de găini, vaci, porci li se atribuiau toate nemţilor, iar tot ce aceştia făceau bun – soldaţilor sovietici.

– Înţelegi corect lucrurile, tovărăşele. De aceea cred că nu vei fi mirat când le vei vedea pe toate acestea practicate în Transnistria, unde peste două ore vei pleca cu un tren până la Odesa. La Odesa te va întâmpina adjutantul generalului Netkaciov.

– La Tiraspol mă cunoaşte multă lume. Mă vor recunoaşte şi vor crede că sunt spion.

– Tocmai de aceea şi te va întâmpina la Odesa adjunctul comandantului Armatei a 14-a. Netkaciov te va prezenta organelor locale şi totul va fi în regulă. Avem, Oleg, nevoie de informaţie obiectivă.

– Dar ce sunt puţini ai noştri?

131

– Există, fireşte. Numai că ei fie că se lasă influenţaţi de propaganda generală, fie că nu doresc să întreprindă ceva.

– Dar contraspionajul armatei a 14-a?– Ce fel de contraspionaj?! Au găsit limbaj comun cu

autorităţile locale şi transmit doar ceea ce li se spune.– Să înţeleg că îi voi avea împotriva mea şi pe ai noştri, şi

serviciul armatei a 14-a? Atunci pe cine mă pot baza acolo?!– Numai pe Lebedi. Acolo el e trimis sub numele

colonelului Gusev. Momentan doar el manifestă acolo o poziţie principială.

– Dar ce caută el acolo?– Cineva din anturajul lui Elţin vrea ca Armata a 14-a să

participe în operaţiunile militare de partea separatiştilor.– Ea şi aşa participă!– Luptă de partea separatiştilor ofiţeri şi subofiţeri ai

Armatei. Voluntar. Pentru bani mari! Lebedi trebuie să ia toate măsurile ca moldovenii să nu elibereze Transnistria. Nu mi-i clar însă de ce el a luat cu el batalionul cu destinaţie specială a trupelor aeropurtate ? S-ar fi speriat eroul nostru afganez?

– Un batalion întreg de trupe speciale?– Da.– Aceste trupe sunt ceva serios, trupe de şoc.– Lebedi este locţiitorul comandantului trupelor

aeropurtate a Rusiei.– Reiese că briliantele şi paloşul de aur cu briliante găsite

de batalionul lui Lebedi în Afganistan şi-au avut efectul dorit. Generalul Graciov, căruia Lebedi îi transmise toate aceste bogăţii, acum e ministrul apărării al Rusiei. Nici Lebedi n-a fost uitat.

– Ce face acolo osobistul Armatei a 14-a?– Din păcate nu ştim ce aere poartă. În general a încetat

să mai comunice ceva iar dacă transmite, spune lucruri pe care le cunoaştem. O metodă cunoscută! Aşa că vezi ce-i cu el. Am impresia că clima caldă nu-i prea prieşte. Trebuie răcorit puţin pe undeva prin vreo garnizoană din Kamceatka. Aşa, pe vreo cinci ani, fără concediu.

– Cum vom ţinea legătura? -Prin telefon. Pleci acolo doar ca reprezentant al KGB sau FSB, cum i se spune acum. Nu pot deloc să mă obişnuiesc

132

cu noua abreviatură, pare neserioasă. Parcă e o instituţie de deservire socială. Osobistul are o legătură aparte, specială. Ai să-mi suni de la el. Pe el nu-l pune cu nimic la curent. Numărul tău este 1133. Dacă eu voi lipsi, laşi un mesaj adjutantului şi îi spui numărul. Uite actele, biletele şi celelalte. Ai trenul peste o oră. Am să te duc până la gara Kiev.

Îl citez pe colonelul M.M. Bergman:„… Comandantul de batalion Kostenko, ofiţer al armatei

ruse, teroriza şi malul stâng şi malul drept, acestui bandit nu-i păsa cine va deveni victima crimelor sale, un moldovean sau un rus, un locuitor al Moldovei sau al Transnistriei; grupele conduse de Şevţov (în special grupa din care făcea parte R. Sabirov) comiteau acte de terorism pe teritoriul RMT, dând vina pe partea moldovenească, stârnind ura moldovenilor…”

Multe crime erau comise pur şi simplu la beţie! Căpitanul V. Kravcenko din Transnistria, fiind la post, a fost împuşcat de nişte cazaci beţi. Criminalii întreprindeau un atac după altul (era pentru ei o perioadă de aur: ucide, jefuieşte – totul va fi pus pe seama acţiunilor militare).

Cu toate acestea, majoritatea provocaţiilor erau planificate de serviciile speciale din Transnistria sprijinite activ de serviciile speciale ale Rusiei. Scopul consta în a-l speria pe adversar, a înfrânge spiritul combativ, a semăna şi a întreţine în Transnistria haosul în toate domeniile vieţii, căci haosul şi dezordinea sunt principala sursă de îmbogăţire.

* * *

Din caracteristica de partid eliberată pe numele Kostenko Iu. A. în Afganistan: „Căpitanul Kostenko Iu. A., născut în anul 1952, rus, studii superioare, bilet de partid cu nr. 1712786, îşi educă cu pricepere subordonaţii. Sarcinile de partid le îndeplineşte calitativ şi la timp. Este stabil moral, în viaţa obişnuită modest. Ideologic stabil. Fidel cauzei PCUS şi Guvernului Sovietic.”

Exista însă şi un alt act provenit din secţia specială care vorbea de acte de depăşire a competenţelor, despre împuşcarea de populaţie civilă, torturi. Acest act a rămas

133

necunoscut căci a nimerit în mâna lui Sergheev, comandantul Armatei a 14-a, fost comandant al lui Kostenko în Afganistan care astfel a avut să-şi protejeze subordonatul dar poate şi pe el însuşi…

La acest act era ataşat şi un certificat medical (nr. 717) în care se constata faptul că „locotenent-colonelul u/m 52238 Kostenko Iurii Aleksandrovici a fost examinat de comisia medicală militară a u/m 41561 din 3 iulie 1989. A fost stabilit următorul diagnostic – traume craniu-cerebrale închise repetate cu sindrom asteno-nevrotic… Concluzie: apt pentru serviciu militar pe timp de pace şi apt parţial de gradul unu pe timp de război.

Era de fapt o persoană bolnavă psihic.Cum de a fost numit la comanda unui batalion de desant

şi asalt, scos recent din Afganistan, unde ei s-au proslăvit la fapte „eroice” cu populaţia paşnică? Aceasta e o forţă straşnică, o forţă de şoc!

Probabil că l-a şantajat pe generalul Sergheev ştiind despre anumite fapte criminale comise de acesta în Afganistan… Putea fi la mijloc şi grija cuiva de a-l folosi în diverse scopuri la momentul potrivit. În primul rând ca provocator, declanşator de stări de tensiune...

Jefuind, torturând populaţia paşnică, atacând banditeşte, făcând şi mijlocind trafic de arme şi droguri în scurt timp dobândind faima unui element extrem de violent şi imprevizibil, gata de orice crimă.

Simţind susţinerea generalului Sergeev, el în scurt timp a destrămat disciplina în batalion. Ofiţerii devenise vânzători de armament. Grenadele şi cartuşele le schimbau pe o sticlă de votcă. Toate celelalte vindeau pe dolari, cum făceau în Afganistan.

„Mulţi nici până acum nu-şi pot da seama – scrie colonelul Bergman – de rolul distructiv ce l-a jucat acest individ în evenimentele ce se desfăşurau pe malul Nistrului.

Pe drept a fost numit de popor – „Măcelarul”.Citez din colonelul Bergman „ Kostenko este geniul

răufăcător al Transnistriei. Un om fără frică, fără milă, fără cinste... Dacă se poate îndeobşte numit om?

134

Personal a nimicit mai mult de 100 de oameni, printre care erau copii de 15 ani, bătrâni, femei. Cu o cruzime neomenească îşi tortura jertfele, apoi cu un surâs sarcastic îi împuşca. Pentru ce? Pentru că aveau nefericirea să fie martori întâmplători la crimele săvârşite de el. Ori n-au plătit la timp taxele impuse de el. Ori, pur şi simplu, au căzut sub mâna lui nu la momentul potrivit. Era o fiară! Strânsă în colţ, o fiară ieşită din minţi...”

Kostenko avea călăul său personal, locotenentul superior Kosapciuk, fost colaborator al KGB-ului, cărui îi ordona să ucidă pe oricine, ce nu-i plăcea lui Kostenko.

La alegerea jertfelor Kostenko era un adevărat „internaţionalist”bolşevic: ucidea şi ruşi, şi moldoveni, şi ucraineni, şi bulgari... Iubea să tortureze jertfa. Trucul său iubit era: ducea jertfa pe malul Nistrului şi-i spunea „ Treci înot râul – norocul tău, vei trăi”. Însă numai jertfa se apropia de râu - o rafală din puşca-automat în spate...

Colonelul Bergman, un evreu născut în Transnistria scria „Pământenii mei sunt oameni de treabă, vedeau ce face acest călău pe pământul nostru, însă tăceau ca nişte mişei, ştiind că în spatele lui stă Rusia, mai concret FSB-ul rus”.

Kostenko hotărî să-l nimicească pe locotenent-colonelul Alexandru Ivanov, locţiitorul său, un ofiţer cu mare autoritate în batalion, care transmitea la statul major al Armatei ruse ce se petrecea în batalion. Kostenko avea omul său în statul major, care l-a informat.

Pentru asta a organizat un marş nocturn a coloanei motorizate cu luminile stinse, punându-l în fruntea coloanei pe Ivanov, îndreptând coloana spre cetate.

A folosit soţia unui ofiţer, care a sunat în cetate şi a spus că de cetate se apropie o coloană a moldovenilor.

Comandantul garnizoanei din cetate era generalul Nicolai Garidov, care la apropierea coloanei a ordonat să nu se împuşte. Însă cineva a împuşcat... Aşa şi nu s-a mai aflat cine...

S-a încins o luptă crâncenă. Pe câmpul de luptă Kostenko a lăsat 40 de morţi. Printre ei şi locotenent-colonelul Ivanov... Armata rusă a avut aproximativ aceleaşi pierderi. Din anturajul lui Kostenko nici unul n-a fost rănit...

135

Kostenko şi cei, ce stătea în spatele lui, au provocat războiul, aducând moarte şi suferinţe locuitorilor din amândouă maluri ale Nistrului... Malurile morţii...

* * * Un grup de luptători din trupele speciale având în dotare

două transportoare blindate de tip MTLB cu instalaţii antiaeriene ZU-233, mitraliere şi echipe de luptă de acoperire, au fost plasate pentru apărarea cinematografului „Drujba” (Prietenia”) un punct strategic extrem de important pentru separatişti.

Concentrând un grup numeros de gardişti şi militari ai Armatei a 14-a-a, sprijinit de tehnică blindată separatiştii au încercat să-i scoată din zonă pe apărătorii, şi să pună stăpânire pe singurul drum de acces care lega secţia de poliţie orăşenească cu Căuşenii. „Drumul vieţii”, cum îi spuneau apărătorii, căci pe el se alimentau cu materiale de război şi produse detaşamentele ce luptau în oraş, se evacuau răniţii, se introduceau trupe suplimentare...

Ziua se respira cu greu. Pretutindeni zăceau, o parte încă din primele zile de luptă, cadavre de cazaci, gardişti, militari din Armata a 14-a rusă. Din cauza temperaturilor ridicate trupurile au început să se descompună...

Mergea o luptă crâncenă. S-au înregistrat pierderi printre luptătorii trupelor speciale. Nu ajungeau muniţii. Ruşii erau mai mulţi, decât cartuşe la apărători. Respingeau atacurile cu grenadele. Atacurile masive, când nu se iau în consideraţie pierderile omeneşti, se părea că nu pot fi oprite.

Colonelul Gamurari căuta ieşire din situaţia creată. Pe Armata, care se forma din mers, nu se putea miza. Pe soldaţii neinstruiţi, conducerea Armatei îi aruncă direct în luptă. În rândurile militarilor s-au înregistrat pierderi colosale în efectiv şi tehnică.

Tancurile Armatei a 14-a, care s-au strecurat în Bender, şi cele 10 tancuri transmise separatiştilor de generalul Netkaciov anterior, la comanda Moscovei, ce se aflau la Bender, au început atacul asupra poziţiilor ocupate de trupele

136

speciale. Instalaţia „Konkurs”, cu care era dotată Brigada a nimicit câteva tancuri. Însă se terminase rachetele.

Colonelul Gamurar i-a sunat ministrului apărării generalului Costaş şi a cerut rachete. Acela cu greu, dar a acceptat cererea, amintindu-i colonelului că ele costă foarte scump şi transportarea lor trebuie bine păzită.

La volanul MAZ-ului era fratele lui Gamurari, Dumitru, cel mai experimentat şi mai de nădejde dintre şoferi, însoţit de pază. Paza suplimentară de la comisariatul de poliţie până la cinematograful „Drujba” trebuia s-o exercite batalionul maiorului Eduard Maican, care era amplasat pe poziţiile respective.

Din Căuşeni coloana s-a îndreptat spre comisariatul de poliţie. În faţă se deplasa un TAB, apoi MAZ-ul. Ultima se deplasa maşina de acoperire, care era încărcată cu produse alimentare şi muniţii.

Cu câteva ore înainte de sosirea coloanei, doi soldaţi ai Armatei Naţionale, dintre cei care s-au întors din Armata rusă să-şi continue serviciu obligatoriu de doi ani, părăsiţi de ofiţerul-rezervist, au nimicit cu grenadele cumulative antitanc de producţie românească două tancuri se stau în ambuscadă la distanţa de aproximativ 400 m de cinematograful „Drujba”.

Aceste grenade, în mâini dibace, erau o armă foarte efectivă în luptă cu tancurilor ruseşti. Combatanţii le numeau «paraşute», căci în zbor spre ţintă se deschidea o mică paraşută, care corecta cumulativul. Aveau o metodă deosebită de aruncare.

* Cu regret numele acestor doi soldaţi nu sunt cunoscute.

Maiorul Maican nu s-a aşteptat că ruşii vor înlocui atât de repede tancurile distruse. Când coloana a ajuns în sectorul lor de tragere, ele au deschis foc asupra coloanei. Un proiectil a lovit în rezervuarul cu combustibil a TAB-ului. Rezervuarul a explodat. Fumul a ascuns coloana. Efectivul a sărit din maşini şi au ocupat poziţiile de apărare la marginea drumului.

Au raportat colonelului Gamurari, care l-a preîntâmpinat pe maiorul Maican: în caz că rachetele vor fi capturate de inamic, ei vor ajunge la Tribunalul militar.

137

Inamicul făcu câteva încercări disperate de a acapara coloana, însă au fost respins. Maican tot a încercat de câteva ori să scoată coloana de sub focul separatiştilor, însă inamicul nu-i permitea să se apropie de ea.

Situaţia era critică. Ruşii atacau val după val, ne luând în consideraţie pierderile umane.

Gamurar hotărî să provoace panică în rândurile atacanţilor. A trimis un lansator de grenade care a împuşcat în maşina cu rachete.

Era o privelişte înfiorătoare ! Rachetele zburau în toate părţile, explodau, băgând frica în duşman, care nu înţelegea cu ce fel de arme atacă moldovenii.

Una din rachete a explodat lângă ascunzişul tancurilor ce stau în ambuscadă. Tanchiştii au crezut că se trage concret în ei, şi au părăsit poziţiile, îndreptându-se spre cetate. În oraş se răspândise zvonul că sunt atacaţi de tancurile româneşti. Din cetate au deschis focul asupra tancurilor ruseşti care voiau să se ascundă în cetate.

Între ruşi s-a iscat o panică groaznică. Ruşii au părăsit poziţiile şi fugeau spre pod în direcţia Tiraspolului. În cetate s-a încins o bătaie straşnică între cazaci şi puşcăriaşii-gardişti pe de o parte şi militarii Armatei a 14-a.

Explozia maşinii cu rachete a provocat o panică de moarte în rândurile cazacilor şi puşcăriaşilor-gardişti. Ei vedeau cum fuge armata rusă. Erau conştienţi cei aşteaptă dacă în cetate întră moldovenii. Şi au hotărât să părăsească cetatea, care devenea pentru ei o capcană.

Însă ofiţerii ruşi nu le-au permis. S-a încins o bătaie pe viaţă şi pe moarte. Înnebuniţi de frică, cazacii şi puşcăriaşii-gardişti se băteau cu înverşunare. Totalurile acestei bătăi: 45 militari ruşi, 53 cazaci. Sute de răniţi şi caliciţi. Pe puşcăriaşi nu i-a numărat nimeni.

Benderul, prins de panică, a fost părăsit de conducerea de vârf, care fugise primii. După ei fugi cu batalionul său Kostenko.

Acest epizod a fost descris de martorul acestui dezastru, colonelul M.M. Bergman.

Benderul a doua oară a fost eliberat de separatişti. Însă forţe de al apăra erau insuficiente. Conducerea nepricepută a

138

trupelor de generali slab pregătiţi, impotenţi în a lua o decizie, fricoşi, nu permitea de a reacţiona operativ la schimbările de pe front.

Din amintirile colonelului Bergman:„...Primele patru zile au arătat că trupele separatiste n-au

o conducere unică, sunt în panică, au demonstrat frica de moarte a conducerii Transnistriei.

Conducerea Benderului ţipa: voi ne părăsiţi, ne lăsaţi pe mâna românilor! Mare le era frica, dacă ei văzuse pe acolo români!

Locotenent-colonelul Kostenko cu rămăşiţele batalionului său fugi din oraş.

Igor Smirnov în acest timp în cabinetul lui Netkaciov cerea cu mâinile tremurânde ajutor suplimentar.

Preşedintele sovietului orăşenesc Bender, V. Kogut, s-a ascuns în clădirea sovietului, tremurând de frică.

Conducătorul trupelor separatiste românul Ştefan Chiţac, general al Armatei ruse, cu batalionul nr. 1 al gărzii tiraspolene, sta în Parcani şi nu ştia ce să întreprindă...”

La 23 iunie, ne întâlnind nici o rezistenţă, trupele separatiste şi unităţile Armatei a 14-a au ocupat din nou poziţiile pierdute.

Separatiştii, după ce au recuperat fără luptă poziţiile, au devenit extrem de porcoşi. Au început atacul pe toate direcţiile. Însă cea mai crâncenă luptă a fost dată pentru cucerirea cinematografului „Drujba”, unde separatiştii înaintau necătând la pierderile colosale ce le aveau. Cazacii şi mercenarii ruşi mergeau înainte, ştiind că calea de retragere le este blocată de OMON-ul din Riga, care ocupase poziţiile în spatele lor cu mitralierele...

Două tancuri sub drapelul rus, fără acoperirea infanteriei, împuşcând din mers, se apropia de cinematograf. Apărătorii cinematografului se uitau cum vine moartea spre ei, căci nu mai aveau la dispoziţie nici grenade pentru lansatoare, nici grenade antitanc.

Deodată, de după o clădire apăru un bărbat în civil, care se urcă pe tancul T-72, la care cămaşa de la proiectil se aruncă

139

afară. Când tancul a tras, acest bărbat a băgat baioneta şi nu a permis ca gaura să se închidă, aruncând în interiorul tancului o grenadă F-1. Şi sări jos. O explozie... şi tancul s-a oprit.

Când s-a ivit al doilea tanc, bărbatul, ascunzându-se după primul, a aruncat o grenadă antitanc românească, care, paraşutând, a nimerit în interiorul tancului prin capacul de la turelă lăsat deschis. Era o căldură înăbuşitoare, care în tanc se făcea de câteva ori mai înaltă. Tanchiştii au încălcat instrucţiunile, plătind cu viaţa. Au detonat proiectilele tancului...

După ce a fost respins şi acest atac, combatanţii au început să-l întrebe pe Vasile, voluntarul din Criuleni, cum s-a recomandat el, cum de s-a priceput să stopeze capacul cu baioneta.

– Eram beat, nu ţin minte nimic – răspundea el. Mirosul ce se simţea de la el, spunea că vorbeşte cinstit.

Pe platoul de la Chiţcani era linişte.Comandantul detaşamentului de voluntari chişinăuieni

maiorul Taşnic, cerându-şi permisiunea, a plecat la Chişinău. S-a întâmplat aşa că a ajuns tocmai la ora trei dimineaţa. Acasă nu voia să se ducă. Soţia, când a auzit că el a plecat pe front, a dat la divorţ. Întâlnirea cu ea nu-i aducea nici o plăcere. Pe fiice le va vedea mâine.

Hotărî să intre la Primărie, unde, după cum ştia el, făceau de servici conducătorii Primăriei (era „stare excepţională”), un fel de joacă dea războiul. În camuflaj, murdar de pe drum, cu puşca-mitralieră se urcă la etajul doi, unde era statul-major a stării excepţionale.

Bătu la uşă, însă nimeni nu răspunse. De undeva se auzea muzică. A tras mai cu putere uşa masivă, grea şi înaltă şi... a încremenit.

Masa era bătută cu fel de fel de mâncăruri, vodcă, vin, coniac. Era o fumăraie ca ceaţa, muzică puternică. Pe o margine de masă un general făcea dragoste cu o femeie complect goală. Încă un general sta la masă. În faţa lui sta unul din viceprimarii Chişinăului cu o altă femeie goală pe genunchi. Bărbaţii vorbeau despre ceva, căci nici n-au simţit când a intrat Taşnic.

140

Taşnic se uita la toate aceste şi nu credea în ceea ce vedea. În ţară e stare excepţională... Patrioţii mor pe front, poporul dă ultima bucată de pâine ca să-şi hrănească apărătorii, iar aceştia!?

În faţa ochilor îşi văzu tovarăşii de luptă ucişi, răniţi şi caliciţi. Ceva s-a produs în psihica lui, văzând această mârşăvenie. Primul gând care îi veni era să-i facă praf şi pulbere din puşca-mitralieră. Scoate automatul, introdu-se cartuşul în ţeavă...

– La perete, canalii, strigă el. Degetul era gata să apese trăgaciul...

Generalul ce se ocupa cu femeia pe masă imediat a lăsat-o şi ridică mâinile în sus. Acelaşi lucru l-au făcut şi ceilalţi. Femeile au început să strige. Din cauza muzicii puternice nu se prea auzeau.

I-a pus pe toţi la perete şi se uită mai atent la ei. Generalul ce se ocupa cu femeia pe masă era generalul Dabija-Kazarov, al doilea era generalul Creangă, iar al treilea... unul din viceprimari cu care Taşnic avea probleme.

Furia trecu. Îi era greaţă să vorbească cu aşa oameni... A pus puşca-mitralieră la siguranţă, ieşi din încăperea Primăriei şi pleacă direct la platoul său.

La subalterni nu le-a spus nimic, să nu le cadă moralul.

* * *

Un grup de luptători din trupele speciale din care făcea parte şi TAB-ul lui Serghei Luncaş, a fost scos în mod urgent de pe capul de pod Coşniţa şi s-a îndreptat în marş forţat spre Bender în ajutor comisariatului de poliţie. De la marginea oraşului până la comisariat grupul a fost de câteva ori lovit cu foc de ambuscadă. Au ajuns totuşi fără pierderi, cu excepţia TAB-ului lui Luncaş, în care proiectilul a intrat prin oblonul comandantului şi a ieşit prin partea din spate fără a atinge pe cineva în afară de instalaţia electrică.

Cerând învoire de la Gamurar, s-au întors la bază pentru reparaţie. A doua zi TAB-ul era reparat.

Luând în calitate de desant voluntari, s-au îndreptat înapoi în oraş. Când s-au apropiat de oraş, se întuneca. Era în

141

vigoare ordinul comandantului de direcţie care interzicea intrarea şi deplasarea noaptea prin oraş din cauza pericolului de a fi împuşcaţi de ai săi.

S-au oprit nu departe de oraş, au deschis obloanele, desantul a aţipit. Când s-a luminat de ziuă, Luncaş şi Sergiu Chirtâş au început să încarce bandele mitralieră. Chirtâş a ieşit din TAB să verifice dacă totul e în ordine şi a observat lângă TAB o figură îmbrăcată într-o zeghe neagră de puşcăriaş. Văzându-l pe Chitâş, acela a încercat să se ascundă.

– Ian treci încoa’, a strigat el ameninţător.Individul s-a apropiat, uitându-se cu fereală prin părţi.– Cine eşti?– Deţinut. Am fugit de cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a, a

răspuns el în ruseşte.– De la cazaci e clar. Le luaţi o parte din pradă. Dar ce

legătură au ofiţerii Armatei a 14-a?– Ei sunt mai răi! Când cazacii şi ofiţerii Armatei a 14-a în

timpul încăierării dintre ei au început să se ucidă unii pe alţii, ofiţerii au început să ne ucidă şi pe noi. Am reuşit să fug.

Bereghiş, care a făcut doi ani de armată sovietică în cercetare, ce-i drept nu în Afgan, ci în Ungaria, îl privea cu atenţie pe puşcăriaş. Şi brusc o lovitură! Puşcăriaşul a căzut pe spate, zeghea s-a ridicat şi au văzut la brâu două grenade F-1. I-au răsucit mâinile, i-au controlat cu scrupulozitate hainele. Au găsit certificatul de gardist. Buzunarele erau ticsite cu cartuşe calibrul 5.45.

După o mică prelucrare el a recunoscut totul. Lucrau împreună. Al doilea s-a ascuns când el a fost reţinut. A fost mobilizat diversantul şi în curând a fost adus şi al doilea diversant.

Ei au fost trimişi în cercetare şi dacă li se va oferi ocazia, urmau să întreprindă vreo diversiune. Văzând TAB-ul plin de oameni, cu chepengurile deschise, au hotărât să-l atace cu grenade. Nu s-ar fi salvat nimeni! Pe lângă oameni, în TAB se aflau muniţii pentru apărătorii comisariatului şi produse alimentare.

Spionii au fost transmişi colaboratorilor MSN (ministerul securităţii naţionale – n. red.). S-au răspândit zvonuri că au fost eliberaţi.

142

Când colaboratorii MSN au început a-i elibera tot mai des pe ucigaşii învederaţi, trupele speciale au încetat să le mai dea spionii prinşi. Pe aceştia îi aştepta pedeapsa binemeritată, pe loc. MSN a rămas fără lucru. Ei nu puteau prinde spioni sau nu vroiau.

La intrarea în Bender lângă post asupra lor s-a tras nu se ştie de unde. Ostaşii de la post au spus că asupra lor se trage în permanenţă din partea staţiei sanitare epidemiologice, iar ei nu pot părăsi postul.

Luncaş a îndreptat TAB-ul în direcţia indicată. Însă mitraliera nu bătea dintr-acolo, ci de la ghereta staţiei de pompare. După prima rafală din mitraliera de calibru mare, aceia s-au predat.

Erau doi armeni, în zeghe de puşcăriaşi. Au fost transmişi băieţilor de la post, care i-au împuşcat împreună cu alţi diversionişti. TAB-ul a plecat mai departe în oraş.

Gamurar a trimis TAB-ul lui Luncaş în ajutor băieţilor care apărau clădirea unde se difuzau filme şi care nu aveau tehnică blindată.

Într-o zi, când era la postul de la pod lângă cinematograful „Drujba” împreună cu Ion Batâr, de ei s-a apropiat un bătrân şi a întrebat cum să ajungă la o stradă. Băieţii nu cunoşteau oraşul. Bătrânul a dat să plece, dar lui Luncaş i s-a părut suspectă privirea sa iscoditoare cu care examina locul. Au verificat paşaportul. Totul era în regulă. Viza şi restul erau normale. Însă Luncaş a observat că buzunarul din spate al pantalonilor era umflat. Au verificat. Bătrânul s-a dovedit un general-maior activ al regiunii militare Transcarpatia, unde mai rămâneau subunităţi ale armatei ruse. Şi, privit mai îndeaproape, nu era deloc bătrân.

Nu au mai avut o captură ca asta. Au hotărât să-l trimită pe general la Gamurar. L-a însoţit pe general Vova Reuţchi, care cunoştea bine drumul.

S-a întors peste o vreme. Gamurar nu era pe loc. Acela făcea rondul poziţiilor. L-a transmis pe general colonelului Gusleacov.

Probabil, Gusleacov îl cunoaşte pe general. Peste o jumătate de oră bătrânul, însoţit de doi poliţişti din Bender, a

143

fost condus într-o zonă sigură. Gamurar nu a aflat despre acest episod.

Peste două zile după incidentul cu generalul, pe poziţia ocupată de compania locotenentului-major Bădărău la clădirea unde se difuzau filme a sosit colonelul Gamurari. Poziţiile companiei urmau a fi ocupate de voluntari, care au sosit încă de dimineaţă şi care beau.

Încăierarea dintre voluntari a coincis cu venirea lui Gamurar, care i-a potolit repede.

Gamurar a trasat companiei misiunea de a curăţa satul Gâsca de cazaci. Locuit de caţapi, satul Gâsca era ocupat de cazaci. Bărbaţii luptau împotriva moldovenilor astfel încât era periculos să laşi în spate o atare concentrare de duşmani.

Compania s-a îndreptat spre Fârlădeni, unde în localurile brigăzii de tractoare se înarmau voluntarii din partea locului. Poliţistul de sector al acestor sate a fost rugat să numească o călăuză care să ştie bine terenul. A ataca frontul era periculos, deoarece inamicul dispunea de o enormă superioritate în personal şi mai cu seamă în tehnică. Iar compania se numea doar companie. Ea număra mai puţin de jumătate din statul de organizare.

Poliţistul de sector a încercat să-i convingă că separatiştii au promis să părăsească ei însuşi satul până la prânz.

– De trei zile tot promit, a intervenit în discuţie profesorul de cultura fizică al şcolii din Fârlădeni.

Împreună cu grupul din unităţile cu destinaţie specială din trei persoane a fost trimis în cercetare şi profesorul de cultură fizică care se numea Andrei. Grupul era condus de Sergiu Luncaş. Din grup făcea parte şi afganul Grigore Arseni, un luptător cu experienţă. În KAMAZ, pe câmpuri, prin podgorii au ajuns până la fermă, unde au ascuns KAMAZ-ul într-o groapă de siloz şi au pornit spre sat. La marginea localităţii era un post de cazaci din trei persoane, care a fost lichidat cu cuţitele, fără zgomot.

Satul a fost eliberat aproape fără luptă. Cazacii şi gardiştii din partea locului, aflând prin canalele lor că împotriva lor vin beretele negre, noaptea, în taină, au părăsit satul. Ei ştiau prea bine ce îi aşteaptă, după ce pe 3 aprilie au fost ucişi şi au

144

ars cei patru luptători din trupele speciale. După asta în satul Gâsca problema prizonierilor din rândul acestora în genere nu se mai punea.

S-a tras doar din clădirea şcolii vechi. Probabil, cei care nu au fost preîntâmpinaţi. Aceştia au fost repede lichidaţi. Apoi au curăţit satul. O bătrână a povestit cum au murit cei patru.

După ce a explodat maşina, un armean care locuia în acest sat, împreună cu doi fraţi au stropit maşina cu benzină şi i-au dat foc. Atunci au ars trupurile deja neînsufleţite ale luptătorilor din trupele speciale..

Cineva a spus că fraţii uneori dau noaptea pe acasă. Au organizat o ambuscadă. Însă aceştia parcă au simţit ceva, sau cineva i-a preîntâmpinat şi nu apăreau în sat. Însă pentru beretele negre era o chestiune de onoare să-i prindă pe aceşti călăi. Au recurs la un vicleşug. Le-au spus bătrânelor că pleacă din sat. Au plecat, lăsând o ambuscadă. În aceeaşi seară ei şi-au făcut apariţia… Au murit de aceeaşi moarte… ca şi băieţii din maşina incendiată de ei.

Armeanul a fost prins întâmplător. La postul de la intrarea în Bender din partea satului Gâsca făcea de gardă o soră medicală, o bulgăroaică ce locuise mai înainte în satul Gâsca. Ca şi cum nimic nu s-a întâmplat, armeanul trecea prin punctul de control în Bender şi înapoi. Luncaş l-a văzut de câteva ori, dar nu ştia că acesta era el. Fata i-a povestit despre el.

Totul era gata pentru pedeapsă. Băieţii prelungeau plăcerea văzând cum armeanul, stropit cu benzină, urla şi se uita cu groază la cel cu chibriturile în mână.

Însă a avut noroc. S-au apropiat trei inşi de la KGB-ul moldovenesc care, aflând despre ce-i vorba, l-au luat cu ei.

În 1994 acesta a fost văzut viu în Chişinău. Iată cine îşi făcea serviciul în MSN din Moldova!

* * *

Era 24 iumie, când la cinematograful „Drujba” sosi omul de legătură a Brigăzii, Vlad Reuţchi, pe un MTLB. Fiind întrebat de colegi de unde îl are, a răspuns cu mândrie” l-am

145

împrumutat de la soldaţii ruşi, care m-au oprit şi ţintindu-mă din puştile mitraliere, m-au întrebat cum să ajungă la destinaţie ca să nu fie capturaţi de români. Le-am răspuns ruseşte că şi eu merg în direcţia ceea. În MTLB se găsea un grup de soldaţi tineri. La momentul respectiv i-am dezarmat şi i-am dat jos. Când am îndreptat puşca automat spre ei, au început să tremure. Vreo doi au început să plângă. Mi-a fost jale să-i ucid. Acum folosesc MTLB ca pe un taxi personal.”

S-a îndreptat spre un grup de camarazi, care stăteu mai într-o parte. Nu ajunse doar câţiva paşi până la ei, căci au fost atacaţi de un BMP-2. Reuţchi dovedi să urce pe MTLB şi să deschidă focul din ZU, dând posibilitate camarazilor să ocupe locurile de luptă. Însă un proiectil din tunul automat cu care erau ditate BMP-2 l-a nimerit în cap...

După un atac fulgerător separatiştii s-au retras, lăsând pe câmpul de luptă BMP-2, un TAB.si o mulţime de soldaţi morţi şi răniţi în uniforma armatei ruse.

Vladimir Reuţchi s-a născut în satul Cucoara, raionul Cahul. A murit ca un erou, la 24 de ani, aşa şi nu şi-a mai văzut fiul pe care îl aştepta...

Gheorghe Buzu a fost trimis de colonelul Gamurar pentru a aprecia situaţia în care se afla grupul ce apăra cinematograful „Drujba”, pentru a raporta conducerii şi întreprinde măsurile necesare.

N-a dovedit să raporteze...Au fost atacaţi iarăşi de separatişti, care voiau cu orice preţ să cucerescă poziţia avantajoasă. A luat locul alături de camarazi. Când lupta era aproape pe sfârşite, un glonţ îmtâmplător l-a găsit...

După un contraatac victorios, grupul a desblocat „drumul vieţii”, şi sergentul Buzu a fost transportat la spital. Acolo şi a decedat pe data de 26 iunie.

Plutonierul Serciu Andreev apăra cu camarazii săi cinematograful „Drujba”, pe care separatiştii voiau să-l cucerească cu orice preţ.

În pauzele dintre lupte a fost trimis în recunoaştere. Împreună cu Alexei Lungu trebuiau să cerceteze poziţiile

146

inamicului lângă fabrica de mătăsuri. În apropierea fabricei au dat de un post cu patru cazaci. I-ai lichidat fără zgomot, lucrând numai cu cuţitele. Puteau să se întoarcă înapoi, însă Andreev hotărî să cereceteze ce se petrece mai aproape de fabrică...şi au căzut în ambuscadă. Lupta era inegală. După ce se terminase cartuşele Andreev a scos o grenadă, însă n-a dovedit s-o arunce. O rafală de puşcă automat a nimerit în mână. Mâna cu grenada s-a lăsat în jos şi la nivelul abdomenului a exploadat..., rupându-i mâna şi sfâşiindu-i abdomenul, din care au ieşit afară intestinele şi sângele curgea şuvoi. Însă el, ţinând cu o mână intestinele, cu caracterul său puternic, s-a retras, şi nu a căzut prizonier. Alexei Lungu a alergat după ajutor şi l-au expediat la spital, la Chişinău.

Sergiu nu iubea să poarte vestă antiglonţ, socotind că ea nu ajută, cum nu i-a ajutat lui Ion Fulga, lui Ghena Iablocikin şi altora...Pe alţii nu i-a ajutat, însă el scăpa cu viaţa...

Aşa a murit Sergiu Andreev, la datorie, apărând pământul pe care s-a născut...Avea numai 21 de ani, însă era înzestrat cu capacităţile unui bărbat matur, cu experienţă.

Sergiu Andreev s-a născut în satul Cioara, raionul Hânceşti. Tatăl era rus, din Siberia. Mama moldoveancă din satul Cioara. A învăţat în şcoala din sat. La începutul anilor 80 familia a plecat cu traiul în Siberia. După doi ani de serviciu militar în trupele de grăniceri, unde ajunge la gradul de plutonier, cel mai înalt grad pentru militarii în termen, Sergiu s-a întors nu în Siberia, ci la Patria sa, în Moldova. Cu pregătirea sa superbă, a fost primit în batalionul de poliţie cu destinaţie specială.

Igor Carp ş-a aranjat locul de luptă la etajul doi al cinematografului „Drujba”. L-a mascat bine. Aşa cum prevedeau regulile de mascare a unui lunetist.

Luneta apropia jertva. Nu se grăbea, trăgea întotdeauna cu siguranţă. Când separatiştii atacau în masă, lua mitraliera. După ce inamicul se liniştea, trecea din nou la puşca cu lunetă, la locul său bine amenajat.

147

Şi în luptă, şi în timp de răgaz, lutetiştii îndeplinesc două sarcini: nimicesc efectivul inamicului şi vânează lunetiştii adversari. Dacă prima sarcină nu este atât de complicată, căci gură-cască sunt în ambele părţi beligerante, a doua este aproape imposibil de îndeplinit.

Pentru oruce lunetist din lume, lichidarea lunetistului adversarului se socoate o mare biruinţă. Principalul e să-l depistezi.

Lunetistul inamic a depistat cuibul lui Carp. Însă nu trăgea, căci nu-l putea nimici la sigur. Se vede că mercenarul-lunetist era cu experienţă. Aştepta momentul când el s-a descoperi mai mult...Însă aşa şi nu l-a mai aşteptat.

Plutonierul Igor Carp şi-a cerut voie să plece până acasă, să-şi vadă soţia şi copilul. Locuia în Bender. Numai a intrat în scară, că a fost secerat din două puşti automate. Era aşteptat...

Jertva lunetistului duşman a devenit un carabiner, care l-a înlocuit pe Carp.

Grupul BPDS condus de colonelul Ganurar a ocupat cazărmile sângerosului comandant de batalion Kostenko şi poziţiile de luptă din preajma cazărmilor. A fost capturată o cantitate enormă de armament, furat din Parcani la 14 martie, pe care Kostenko n-a dovedit s-o vândă. Printre acest armament erau şi lansatoare de grenade reactive de tipul „Muha”, cu care de abia se înzestra armata rusă.

Cazărmile şi poziţiile din preajma cazărmilor aveau o însemnătate strategică pentru apărarea oraşului. Înţelegând aceasta, Gamurar s-a adresat la ministerul de interne şi la ministerul apărării, căci numai ministerul apărării dispunea de tehnică pentru a săpa tranşee antitanc. Era nevoie doar de 2 km de tranşee, şi toate poziţiile şi obiectele strategice erau să fie în securitate.

Ţărişoara noastră n-a avut noroc : în anturajul lui Snegur şi în ministerul apărării naţionale erau generali fără creeri, care socoteau că tranşeele sunt de prisos. Iarăşi s-a ivit boala veche: invidia generalilor de armată faţă de BPDS, faţă de Gamurar.

Peste puţin timp tancurile ruseşti au trecut pe acolo, unde trebuia să fie tranşeia, ajungând în raioanele „Solnecinâi” şi

148

„Protegailovca”, de unde Benderul era ca în palmă. Tancurile au deschis foc asupra unităţilor armatei, aducând mari pierderi în rândurile soldaţilor şi ofiţerilor.

După acest caz Gamurar pierdu orice încredere în conducerea armatei, care se dovedise atât de mizerabilă...

„Benderul trebuia să fie al nostru!”- generalul Gamurar şi până astăzi rămâne la părerea sa de atunci.

În timpul respingerii unui atac masiv asupra poziţiilor ocupate de luptătorii Brigăzii, la 29 iunie 1992 a căzut cu moarte de erou caporalul poliţiei cu destinaţie specială Igor Ciorba.

Tot în acea luptă a fost greu rănit sergentul Vitalii Rău, care a murit în spital la 30 iunie 1992.

X X X

Generalul Aleksandr Lebedi visa să devină comandant de armată precum tovarăşul Budionâi. Când dădea admiterea la şcoala superioară de paraşiutişti din Reazani, nu ştia că un general-paraşiutist nu poate fi comandant al unei armate de arme întrunite. Iar armată de paraşiutişti nu există.

Şi iată că aici, în Transnistria, i-a surâs norocul. A înţeles că după înlăturarea lui Netkaciov, în acel haos care domnea în armata rusă poate deveni comandant al Armatei a 14-a.

Pe 28 iunie, generalul Lebedi, fără a se mai ascunde sub masca colonelului Gusev, a comunicat Moscovei despre inconsistenţa general-locotenentului Netkaciov în calitate de comandant şi că îşi asumă conducerea Armatei a 14-a. Rugămintea i-a fost satisfăcută.

Visul din copilărie al lui Saşa Lebedi s-a împlinit. A devenit comandant de Armată!

Ziua de 3 iulie era o zi obişnuită, nu se deosebea cu nimic de celelalte. În ultimele zile, cât ţinea armistiţiul, colonelul Gamurar a fost la şedinţa MAI-ului, a inspectat unităţile Brigăzii împrăştiate pe tot frontul.

În această zi se găsea în incinta comisariatului de poliţie Bender. La ora 4 dimineaţa prima dată au fost uniţi la reţeaua

149

electrică şi la conducta cu apă. Gamurar a spălat uniforma, a atârnat-o să se usuce. A făcut un duş rece, plăcut.

Pe la ora 8.00 au sunat din MAI şi l-au preîntâmpinat că la ora cinci seara vor sosi jurnaliştii. Comisariatul de poliţie era înconjurat de câteva clădiri înalte, controlate de forţele guvernamentale. Erau păzite de poliţiştii din comisariate, de voluntari.

În dimineaţa zilei de 3 iulie de voluntarii care păzeau una din clădiri ce se aflau în stânga, s-au apropiat trei în civil, s-au recomandat ca colaboratori ai MSN. Sergentul, şeful postului a controlat documentele. Erau în regulă.

Au fost lăsaţi să treacă. Colaboratorii MSN deseori cercetau ceva de pe acoperişul acestei clădiri. Sergentului i-a părut straniu sacvoiajul cel aveau în mână. Până atunci nu intrau cu aşa sacvoiaje. El înţelese ce era acolo. Era straniu, căci în raza de observaţie nu erau separatişti.

Sergentul, care luptase în Afganistan, şi se afla pe front din primele zile, nu se putea linişti. Mai aproape de prânz, luând cu el doi voluntari, se ridică la ultimul etaj. Sergentul mergea fără zgomot, aceeaşi a cerut şi de la voluntari.

Unul din MSN-işti privea prin lunetă, întărită la puşca automat. Prezenţa lor i-a înrăit pe MSN-işti.

-De ce nu preîntâmpinaţi când vă urcaţi aici – spuse cu răutate unul din ei – data viitoare vă împuşc.

-Până acum nimeni nu spunea nimic – îi răspunse sergentul – dar îndeobşte noi suntem la război. Aici drepturile sunt egale la toţi – îi răspunse tot brutal sergentul.

-V-am preîntâmpinat - spuse brutal tot acelaş colaborator.Purtarea MSN-iştilor i s-a părut stranie sergentului. Ce

cercetează ei în partea asta? Acolo este numai comisariatul de poliţie. Pentru orice eventualitate a trimis trei voluntari, dintre cei mai dizgheţaţi la postul de la penultimul etaj. Să-i supravegheze pe colaboratori.

Colonelul Gamurar ieşind de câteva ori în ograda comisariatului, a observat raza de lumină din clădirea din stânga. Raza străbătea prin frunzişi. Acest fapt l-a liniştit. Frunzele însăşi puteau reflecta raza. Iar clădirea era bine păzită.

150

Ieşind după amiază în ogradă, a observat o rază puternică şi instictiv, brusc a făcut o mişcare în dreapta. Glontele a nimerit sub claviculă, mai sus de inimă. Se vede că lunetistul a ochit în gât, însă mişcarea bruscă l-a salvat.

Au alergat poliţiştii. I s-a acordat primul ajutor medical. Glontele rămase în corp. Cu mâna, care greu se mişca a ieşit în faţa jurnaliştilor şi a răspuns la toate întrebările. Nimeni din ei n-au înţeles că este rănit, căci ţinea mâna stăngă lipită de corp, iar cu degetele se ţinea de laţcanul tunicii.

Vestea că colonelul Gamurar a fost rănit s-a răspândit repede. Acest om avea o autoritate extrem de mare între apărătorii oraşului. Pentru a nu crea panică în rândurile apărătorilor, colonelul Mămăligă a hotărât să întărească poziţiile ocupate, introducând unităţile de carabinieri, înlocuindu-i pe luptătorii din trupele speciale, care obosiseră peste măsură.

Cine a împuşcat în el, generalul Gamurar a aflat peste opt ani de la unul din cei trei voluntari pe care sergentul i-a trimis să-i urmărească pe MSN-işti. Atunci, auzind împuşcătura, au ieşit din ascunzişi şi l-au văzut pe cel care a împuşcat. Tot el a tras şi în ei. Însă n-a nimerit. Voluntarii au fugit. MSN-iştii au plecat. Mai mult nu ia mai văzut nimeni.

Tot la 3 iulie batalionul nr, 2 cu destinaţie specială ducea lupte grele lângă cinematograful „Drujba”. Sergentul superior Iurie Leon a fost trimis în recunoaştere pentru a corecta focul lansatoarelor de bombe. A transmis datele la baterii pentru nimicirea bateriilor inamicului. Cînd se întorcea, nimeri în ambuscadă şi a fost ucis pe loc. Peste câteva ore de lupte crăncene corpul neînsufleţit al sergentului superior Iurie Leon a fost întors la batalion.

La generalul Lebedi au intrat căpitanul Plujnikov şi colonelul Bergman.

– Primiţi felicitările noastre, a spus Plujnikov. S-au apropiat, i-au strâns mâna noului comandant.

– Şi voi cu ce vă ocupaţi? Nu v-am văzut de mult la statul-major.

151

– Examinăm plângerile locuitorilor Benderului, Tiraspolului şi satelor din apropiere. Scrisorile îmi sunt adresate mie în calitate de şef al comenduirii şi comandantului armatei.

– În ce constau plângerile?– Sunt împotriva locotenent-colonelului Kostenko şi a

batalionului său. Se prezintă pretutindeni ca batalion cu destinaţie specială din Transnistria. În tranşee nu au fost văzuţi. În general, se ocupă de jafuri şi îndeplinesc funcţii de represalii. Dau de înţeles că sunt conduşi de KGB-FSB al Rusiei, a spus Plujnikov.

– Zilele astea l-au prins şi l-au ucis pe fostul anchetator al procuraturii municipale Bender, care avea cândva pe rol cauza penală a lui Kostenko. Şi-au bătut joc de el, apoi Kostenko l-a împuşcat personal. Deşi anchetatorul a căzut în genunchi cerând îndurare, căci avea trei copii mici. Dar Kostenko l-a dus la Nistru, l-a împuşcat, iar trupul a fost dus de apă. Îşi bate nepedepsit joc de locuitorii paşnici. Peste o sută de oameni au devenit victimele lui.

– Am făcut o interpelare la Moscova, a intervenit în discuţie căpitanul Plujnikov, dar acolo nu ştie nimeni de el.

– Şi cum i s-a deschis cauza penală? Şi unde-i ea?– Kostenko a nimicit-o. Şi nu numai pe a sa, ci şi pe ale

acoliţilor, cunoscuţilor săi.– Deci e cunoscut în lumea criminală?– Se prea poate. Dar în arhive nu avem nimic, iar miliţia

din Bender se teme să spună ceva. El i-a nimicit pe cei care au îndrăznit să spună ceva. Nimeni nu va spune nimic. Se pare că autorităţile din Transnistria îl tolerează. Posibil, el îndeplineşte însărcinarea lor privind destabilizarea situaţiei. Dacă ar fi fost cazul, Şevţov l-ar fi nimicit demult.

– Să se descurce ei! Noi ce treabă avem?– Scrisorile ne sunt adresate nouă, generale. Se vede că

oamenii îşi dau seama că noi suntem singura lor apărare împotriva samavolniciei autorităţilor transnistrene. Ei scriu negru pe alb că au apelat la ei şi nu au primit nici un răspuns. Iar jafurile continuă. Toţi îi jefuiesc. La început OMON-ul din Riga, apoi cazacii, iar acum combatantul de batalion Kostenko. Ce să le răspundem, tovarăşe general.

152

– Voi ce părere aveţi?– Cred că trebuie preîntâmpinat prin intermediul

conducerii Transnistriei. Ei ştiu unde să-l găsească. Şi dacă nu se va astâmpăra, atunci vom lua măsuri.

– E logic, aşa vom face. După mine, căpitanul are dreptate, atât de brutal şi nepedepsit se poate comporta doar cineva care se află sub protecţia KGB-ului. Acuşi aflăm dacă-i aşa, el a ridicat receptorul şi a format numărul lui Smirnov.

Smirnov a promis să-şi dea concursul. Însă din discuţie Lebed a înţeles: nu se va schimba nimic. Cineva are foarte mare nevoie de asta. Dar ei nu au ţinut cont de faptul că au de-a face cu el, care nu a făcut niciodată compromisuri. Îl va pune la punct pe acest parvenit. Nu va admite dezordinea pe teritoriul încredinţat lui.

– Ei bine? a întrebat Bergman.– A promis, dar aşa încât am înţeles. Totul va fi ca înainte,

şi a apăsat pe butonul soneriei. A intrat ofiţerul de ordonanţă.– Cheamă-l pe şeful secţiei de recunoaştere.Acesta a raportat despre sosirea sa.– Luaţi loc, vă rog. Fiecare din voi îşi are agenţii săi. De

aceea vă rog, din acest moment trebuie să ştiu unde se află acest comandant Kostenko. În orice minut, despre toate nelegiuirile sale, despre acţiunile sale. Apoi vom lua în comun hotărârea ce să facem cu el. Vă dau trei zile.

Cei trei au înţeles că generalul nu glumeşte.– Îmi permiteţi, tovarăşe general? Bergman s-a ridicat în

picioare. Încă o veste proastă.– Hai spune, nu zăbovi.– Potrivit datelor agenţilor, în ciuda acţiunilor militare

crâncene, o parte din întreprinzători, nu fără ştirea conducerii Transnistriei, fac comerţ cu benzină, expediind-o adversarilor noştri, prin asta întărindu-i. Totodată, acolo ajung loturi mari de carburanţi şi lubrifianţi, piese de schimb pentru transportoare blindate, pistoale-mitralieră, precum şi o cantitate enormă de cartuşe, grenade, mine antiinfanterie şi antitanc.

– Am şi eu informaţii asemănătoare, s-a ridicat şeful cercetării.

153

– Au pierdut orice ruşine. Cineva îşi dă viaţa, iar altcineva se îmbogăţeşte.

– Războaiele se inventează tocmai pentru asta, ca cineva să se îmbogăţească. Şi asta se face întotdeauna sub formă de patriotism, s-a dat cu părerea căpitanul Plujnikov. Noi nu ştim nici până azi cine a început cel de al Doilea Război Mondial. Şi sub ce formă. Toată informaţia se găseşte în arhivele KGB-ului. Ele însă rămân secretizate…

– Tovarăşe general! Permiteţi să raportez? – intră şeful statului major

Acela dădu din cap.– A venit un ordin de la Moscova de încetare a acţiunilor

militare, pe durata tratativelor de pace, care au început azi dimineaţă. Nouă ni s-a ordonat să nu admitem invazia moldovenilor în Transnistria. Iată ordinul

– Şi ce spune ordinul?– Au loc tratative între Chişinău şi Tiraspol, mai curând

între Chişinău şi Moscova. Moscova presează Chişinăul ca acesta să lase Benderul. Conducerea Moldovei pare speriată, nehotărâtă, deoarece Moscova o sperie cu cucerirea Chişinăului. Se tem să-şi piardă fotoliile. Acum se discută statutul Benderului. Ambele părţi acceptă ca oraşul să fie controlat împreună. Vom trăi şi vom vedea.

Generalul Dabija-Kazarov, comandantul direcţiei Varniţa-Bender, cerea cu insistenţă utilizarea artileriei reactive de tipul „Uragan”, care printr-o singură salvă putea şterge de pe faţa pământului oraşul Tiraspol. Slavă Domnului, la Chişinău s-au evaluat just consecinţele acestui atac. Sau poate că generalul avea dreptate, şi că trebuia un răspuns adecvat? Pentru ca Lebedi să ştie cu cine are de-a face?

Oleg Plujnikov reflecta tot mai mult asupra esenţei acestui război. Ciudat război. Rusia avea interesele sale, dar cu ce se vor alege oamenii care locuiesc aici? Câmpuri de mine? Ură între cunoscuţi şi prieteni, între rude? Pierderea fiilor, soţiilor şi fraţilor. Ură. Şi cineva se îmbogăţeşte din asta!

154

Avea dreptate colonelul Bergman, detaşamentul lui Kostenko a fost creat special pentru destabilizarea situaţiei. Cineva nu dorea câtuşi de puţin pacea. În ultima vreme Oleg era preocupat doar de comandantul de batalion Kostenko. Adunând informaţii despre el, despre acoliţii săi, despre toate deplasările sale din Tiraspol la Bender şi viceversa. S-a adunat un dosar solid. Şeful secţiei speciale a armatei lucra din zori şi până noaptea, înţelegând ce îl aşteaptă dacă Oleg va raporta la Moscova.

Pe 4 iulie, generalul Lebedi ţine prima sa conferinţă de presă. Lui Plujnikov nu-i venea să creadă că generalul Lebedi era cel care vorbeşte. Înşira verzi şi uscate, încât îţi era greaţă să-l asculţi. De vină erau Snegur şi România.

A dezvăluit „marele secret”: armata sa a capturat câteva pistoale-mitralieră Kalaşnikov şi câteva aruncătoare de grenade de fabricaţie română. De asemenea, în dotarea armatei moldoveneşti sunt două transportoare blindate TAB-80, care nu sunt decât în dotarea armatei române.

Cei care i-au pregătit raportul voiau probabil să-şi bată joc de general. Nu era un secret pentru nimeni că după ce Rusia a început în mod făţiş agresiunea împotriva Republicii Moldova, România le-a dat moldovenilor atâtea pistoale-mitralieră şi aruncătoare de grenade de câte avea prima nevoie. În plus, au fost transmise 20 de TAB-80, un divizion de artilerie grea, un divizion de aruncătoare de 82 mm, un divizion de aruncătoare de 120 mm, o mulţime de tunuri antiaeriene şi multe altele.

Lebedi nu ştia nimic despre armament (serviciul de contrainformaţii lucra prost sau lui nu i se raporta în mod special), iar despre „mercenari ştia tot”: că piloţii şi instructorii erau români, trupele speciale sau BPDS, după cum erau numite, erau instruite, de asemenea, de români, echipajele TAB-urilor şi MTLB erau formate din ofiţeri şi soldaţi ai armatei române (e bine că moldovenii nu aveau tancuri: echipajele acestora ar fi fost şi ele „române”). Toţi lunetiştii erau „din Letonia şi Estonia”.

Da, au fost trăgători din Lituania, Letonia şi Estonia. Dar nu lunetişti, ci lunetiste, rusoaice-şovine, care urau populaţia băştinaşă a Ţărilor Baltice. De altminteri, ca şi pe moldoveni.

155

Ele au fost pregătite în mod special în şcolile speciale KGB-FSB. Pe lângă ele erau şi femei-lunetiste din Rusia însăşi. FSB a creat din ele aşa-numitul batalion „Colanţii negri”. Acestea au fost folosite pentru prima oară la Dubăsari, după 1 martie 1992.

Însă Lebed a uitat să spună, sau nu ştia, că marea majoritate a aşa-numiţilor cazaci (oastea căzăcească de la Marea Neagră – CCV) erau mercenari ruşi din republicile baltice – Letonia, Lituania şi Estonia, precum şi mercenari ruşi din Rusia. Erau mulţi ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi care locuiau în Moldova.

*La Chişinău locuiesc şi acum trei esauli ai CCV, originari din Chişinău, care au mers să lupte de partea separatiştilor. Pentru mulţi bani!

Ceea ce făcea Rusia în Transnistria Lebedi punea în cârca României. Moldova a protestat împotriva afirmaţiilor absurde, neîntemeiate ale generalului Lebedi.

Dacă românii ar fi luptat cu adevărat de partea moldovenilor, oricum cineva dintre ei ar fi fost făcut prizonier sau serviciile speciale ale Rusiei ar fi prins cel puţin unul, pentru ca mass-media ruseşti să-şi poată desfăşura infecta propagandă. Altminteri, nimeni şi nimic!

Însă cineva l-a dezinformat pe Lebedi. Cred că cei care voiau să-l discrediteze pe general.

Pe 5 iulie generalul Pavel Graciov, ministrul Apărării al Rusiei, i-a trimis lui Lebedi o telegramă cifrată în care i-a interzis categoric să vorbească la radio, la televiziune, să publice articole şi să evalueze evenimentele.

Plujnikov era sigur că generalului Lebedi i-au făcut bucata subordonaţii săi sau cineva din administraţia lui Smirnov, furnizându-i lui, care nu se afla de mult în Transnistria, care nu s-a descurcat în toate intrigile acestui război straniu, date denaturate în mod special. Provocaţia şi-a atins scopul: generalul Lebedi a tăcut pe toată durata şederii sale în Transnistria. Iar el ştia multe, bănuia multe!

* * *

156

La 8 iulie 1992 sergentul poliţiei cu destinaţie specială Ştefan Godeac se afla pe poziţii lângă fabrica de conserve din Bender. Un grup mic de luptători a primit oedinul să cureţe de separatişti una din clădirile ce se aflau în spatele lor. Asemenea operaţii, cu experienţa lor, nu se socoteau primejdioase. Însă la război e ca la război. Nimeni nu este garantat de nimic. Sergentul Ştefan Godeac a murit în urma rănilor primite în această operaţie, care la prima vedere nu era primejdioasă...

Sergiu Patraşcu era comandantul unei baterii BPSN. Majoritatea aruncătoarelor se aflau pe înălţimea Suvorov. Artileria separatiştilor a început să tragă tot mai precis asupra poziţiilor brigăzii. Comparând datele, Patraşcu a înţeles că separatiştii au pe undeva pe aproape un ochitor-observator.

A venit la cei din trupele cu destinaţie specială care ţineau frontul între satul Gâsca şi Bender, obosiţi şi ei de atâtea bombardamente.

Ochitorul e pe undeva pe aproape, i-a spus el lui Luncaş, trebuie să-l nimicim, sau el ne va nimici cu focul său.

Misiunea nu era deloc simplă. Unde să-l găseşti? Putea fi oriunde! Cu atât mai mult cu cât între satul Gâsca şi Bender exista legătură telefonică şi oricine putea transmite coordonatele.

Au întrerupt legătura telefonică cu Benderul. Au cercetat tot satul. Nicăieri nimic suspect, iar artileria continua să tragă cu precizie.

Era un obstacol: bombardamentele aveau loc numai noaptea. Au început să patruleze satul şi noaptea. Poate cineva aude, vede ceva, pricepe ceva.

Sergiu Luncaş şi Grigore Arsene patrulau în doi. Pe un stâlp ardea un bec care lumina uliţa. Deodată el a început să licărească, apoi ardea normal. Era un fenomen normal pentru sate. Iar peste câteva minute a început bombardamentul. Ciudat, dar trăgea doar un tun. Tirul s-a terminat la fel de brusc precum a început.

Luncaş s-a uitat intuitiv la stâlp. Deodată a observat că becul a prins iar a licări. Apoi arde normal. Au înţeles…

157

L-au luat fără multă zarvă. Era un cazac, prietenul stăpânului casei. După ce a fost strâns cu uşa, el a povestit totul.

Au înăsprit sistemul de permise. Bombardamentele continuau, dar nu cauzau nici o pagubă fără corectare.

Locuitorii din satele din jur îi hrăneau pe voluntarii lor. Bineînţeles, nu-i neglijau nici pe cei din trupele cu destinaţie specială. Luau masa la umbra nucarilor, adăpostindu-se după TAB-uri sau MTLB.

Nimeni nu a observat când de pe capul lui Luncaş a zburat bereta. Luând-o de jos, a văzut gaura. I-a preîntâmpinat pe toţi că sunt în vizorul unui lunetist. Toţi au izbucnit în râs. Unde putea fi?

Însă când glontele a izbit aripa maşinii, le-a pierit pofta de râs. Era fie un atac psihologic, fie lunetistul era un novice. Oricum, el trebuia neutralizat.

Împreună cu trei luptători din trupele cu destinaţie specială s-au oferit să meargă doi tineri ostaşi din Armata Naţională, care au fost părăsiţi în timpul unei lupte de ofiţerul lor şi care au fost primiţi în rândurile lor de luptătorii din trupele cu destinaţie specială. Grupul era condus de Luncaş. Au înţeles imediat de unde se împuşca: dintr-un imobil cu multe etaje. S-au apropiat pe furiş de clădire.

Nu l-au văzut pe lunetist în schimb i-au descoperit pe cei care îi asigurau securitatea. S-a încins lupta. Un glonţ de calibrul S-45 i-a nimerit în piept şi a ieşit prin spinare. Lui Luncaş nu-i plăcea să poarte vesta antiglonţ şi era cât pe ce să plătească cu viaţa pentru asta.

În ajutorul separatiştilor au venit întăriri şi ei i-au respins pe cei doi din trupele cu destinaţie specială şi pe cei doi soldaţi. Luncaş a rămas să zacă pe terenul neutru. Au venit în ajutor voluntarii şi s-a încins o luptă crâncenă. Au reuşit să-l scoată doar către ora şapte seara.

Toţi separatiştii care au participat la lupta aceasta au fost ucişi. Doi au ridicat mâinile, voiau să se predea. Dar nu au ţinut cont de un lucru: împotriva lor luptau ostaşi din trupele cu destinaţie specială. Pe scurt, nu era ziua lor…

Când a început să meargă, în cameră a fost adus un puşcăriaş, zugrăvit din creştet până-n tălpi. Întrebat de unde e

158

şi cum a nimerit aici, a răspuns că e din Penza şi a venit în ospeţie la un prieten. Dar nu a uitat să-şi ia pistolul-mitralieră… Nu vroia să spună cine l-a bătut în halul ăsta.

Nu a apucat să termine povestea sa, că după uşă s-a auzit un tărăboi. Puşcăriaşul s-a ascuns îndărătul uşii. Au intrat patru ostaşi din trupele cu destinaţie specială care puteau deja merge şi au întrebat, cu feţele schimonosite:

– Unde-i?Şi au început să-l cotonogească. L-ar fi omorât în bătaie,

dar a intervenit un plutonier de poliţie, care îl păzea pe puşcăriaş. Deşi a fost dezarmat la intrare, el a intervenit totuşi, prelungindu-i puşcăriaşului viaţa cu vreo zece minute.

– Băieţi, mă iertaţi că v-am minţit. Trebuie să-l păzesc. După el trebuie să vină tovarăşii din KGB.

– Nu-ţi fă griji, plutoniere. Le vom explica totul tovarăşilor din KGB.

A fost scos în curte...Apoi s-au întors şi au povestit cine era acel puşcăriaş.

Împreună cu partenera sa otrăvea fântânile din sate. În satul Tănătari au fost prinşi de femei şi bătuţi atât de crunt încât partenera a murit pe loc, iar el, după bătaia soră cu moartea, a fost salvat de poliţiştii din raion care treceau pe alături. Ei au telefonat la KGB şi la ordinul lor i-au dat o pază ca să nu fie ucis…

Însă nimeni nu i-a putut opri pe luptătorii din Brigada cu destinaţie specială. Ei au răcnit atât de tare la KGB-işti, încât aceştia nu ştiau pe unde să scoată cămaşa.

La 11 iulie caporalul de poliţie cu destinaţie specială Robertino Codiţa, care împreună cu camarazii săi din batalion, respingea atacurile în masă a separatiştilor la intersecţia străzilor, ce duceau spre comisariatul de poliţie din Bender. În toiul luptei a primit o rană mortală.

La 12 iulie 1992 la spitalul militar din Chişinău a murit din cauza rănilor primite anterior, plutonierul Sergiu Andreev, care fusese rănit la 26 iunie. Medicii s-au luptat mult pentru salvarea lui Andreev.

159

Atacurile Armatei a 14-a, gardiştilor transnistreni, cazacilor şi voluntarilor ruşi pentru cucerirea Benderului, au continuat cu unele întreruperi până la 30 iulie 1992. Însă fără succes. Părţile beligerante au rămas pe fostele poziţii.

* * *După pierderi însemnate în rândul lunetistelor-mercenare

în Dubăsari, FSB le-a mutat în Bender, conspirându-le cu stricteţe. Ele locuiau câte două-trei într-un apartament. La cumpărături mergea numai una. Salariul îl primeau la timp.

Pentru mercenarii care luptau în Transnistria plătea Rusia. Dar plăţile întârziau. Din cauză că se tărăgăna plata salariului în Rusia însăşi făceau grevă minerii, pedagogii, lucrătorii medicali care nu primeau o jumătate de an, sau chiar un an salariul. Poporul o ducea greu.

Cazacilor-mercenari şi voluntarilor ruşi li s-a dat un avans acolo în Rusia, când erau ademeniţi să meargă să lupte împotriva moldovenilor. Nimeni nu a primit nimic după aceea. Unele categorii de mercenari nu au primit salariul timp de un an, timp de 10 luni. Însă masa principală a cazacilor şi gardiştilor-mercenari nu a primit salariul în medie pentru 6 luni.

Când la Moscova s-a calculat cât li se datorează mercenarilor de toate neamurile, s-au îngrozit, deoarece suma depăşea jumătate din bugetul Rusiei.

Istoria nu ştie şi e prea puţin probabil să ştie vreodată cui i-a trecut prin minte ideea simplă să fie nimiciţi mercenarii. Nu există omul, nu există problema.

Aceste cuvinte ale lui Stalin s-au întipărit adânc în mentalitatea rusească…

Când a fost întrebată opinia publică din Rusia în 2008: „Care este cea mai mare figură a Rusiei din întreaga ei istorie”, ruşii l-au numit pe primul loc pe călăul Stalin, al doilea la o mare distanţă de el era Stolîpin, al treilea Aleksandr Nevski, al cărui nume adevărat nu-l ştie nimeni până astăzi.

Vladimir Putin s-a speriat de mentalitatea barbară a compatrioţilor săi, care au uitat de Petru cel Mare, de

160

Ecaterina a II-a, care a cucerit pentru Rusia suprafeţe enorme, de Puşkin, Tolstoi, Ceaikovski…, şi a ordonat ca în locul lui Stalin să fie pus prinţul Aleksandr Nevski.

Hotărârea a fost luată de autorităţi, dar KGB-FSB, direcţia sa analitică cu un an în urmă a pronosticat o atare evoluţie a evenimentelor. Aşa a apărut batalionul „Colanţii negri”, destinat să-i ucidă pe mercenarii ruşi, cărora Rusia le datora sume enorme.

La mijlocul lui iulie 1992, când era clar că războiul se va termina cu tratative şi că nu va mai fi nevoie de carne de tun, au fost puşi la treabă „Colanţii negri”, care au început să-i împuşte pe cazaci şi voluntarii mercenari ruşi.

Nu erau dispreţuiţi nici ofiţerii ruşi din Armata a 14-a, majoritatea cărora a murit fără să ştie de la cine a venit glontele.

Printre ofiţerii ruşi au apărut suspiciuni şi cu cât se apropia deznodământul acestui război cu atât mai mult se înmulţeau bănuielile. Însă nu puteau demonstra nimic. Ei nu ştiau nimic despre „Colanţii negri” şi nici nu le-ar fi trecut prin minte că sunt împuşcaţi de ai lor, şi încă de femei. Despre asta ştia doar FSB-ul.

Agresiunea militară a Rusiei nu a dat nimic, în schimb cea politică se desfăşura cu succes. Rusia dicta condiţiile sale Moldovei. Magistrala de gaz care alimenta Moldova trecea pe teritoriul Transnistriei. Iată că au închis-o. Se făcea mâncare cu ajutorul fierbătoarelor. Cei mai mulţi au construit în grabă cuptoraşe din cărămidă în faţa blocurilor şi găteau acolo mâncare. Nimeni nu se descuraja.

Toată lumea ştia că acestea erau maşinaţiile Rusiei. Şi o blestemau. Conducerea Moldovei a început să construiască de urgenţă, cu ajutorul României, o magistrală de gaz care să unească oraşul român Iaşi şi oraşul de frontieră moldovenesc Ungheni pentru a primi gaz românesc. În plus, Rusia a încercat să aplice şi alte sancţiuni economice.

Au trecut mai mult de două săptămâni de când generalul Lebedi a cerut să se adune informaţii despre comandantul de

161

batalion Kostenko. Informaţiile au fost adunate, dar generalul tăcea. El a fost propus pentru Consiliul Suprem al Transnistriei ca un salvator. I s-a atribuit aureola de salvator al Transnistriei, lucru care îi plăcea. A început să se ocupe mai mult de politică decât de arta militară.

Iată însă că astăzi şi-a adus aminte de Kostenko. Sau cineva din Consiliul Suprem i-a adus aminte, iar el i-a adunat pe toţi, a ridicat batalionul cu destinaţie specială al MAI cu care a venit în Transnistria şi a înconjurat cazărmile în care se afla batalionul lui Kostenko. Însă batalionul nu voia să se supună. Atunci Lebedi a adus tancurile care au tras trei salve cu obuze oarbe. Efectul a fost surprinzător. Batalionul s-a predat imediat. Însă Kostenko nu se afla printre cei care s-au predat. Cineva din statul major al Armatei a 14-a l-a preîntâmpinat. După cum s-a aflat mai târziu, el se odihnea la soţia sa de campanie.

Şi asta după ce generalul Lebedi se lăuda că a luat toate măsurile pentru a exclude scurgerea de informaţii de la statul-major al Armatei a 14-a!

Kostenko a fost dat în căutare. Căutările nu s-au soldat cu succes.

A fost prins întâmplător. Ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, a plecat la Odesa cu autobuzul de cursă Tiraspol-Odesa. A fost recunoscut de un plutonier, Cekulaev, care luase acelaşi autobuz.

A fost arestat fără multă zarvă.Peste câteva ore după arestarea lui Kostenko generalului i

s-a telefonat de la Moscova şi i s-a ordonat să fie eliberat. Lebed a dat să explice ce isprăvi a făcut comandantul de batalion, dar Moscova nici nu voia să audă. Acest ordin nu se discută.

Însă şi după telefonul de la Moscova generalul nu avea de gând să-l elibereze atât de repede. Cu el lucrau cei de la contrainformaţii. A intrat căpitanul Plujnikov.

– Aţi avut dreptate, căpitane. Kostenko e omul vostru. Adineaori am primit ordinul să-l eliberez. Dar voi face asta mâine. Lasă să stea.

– Am primit şi eu un ordin direct de la generalul Saveliev. Peste o oră trebuie să telefonez şi să raportez că Kostenko e

162

liber. Cât mă priveşte, nu pot minţi serviciul meu. Trebuie eliberat. Ordonaţi să fie adus aici.

Generalul a dat ordin, cu o voce nemulţumită, şi Kostenko a fost adus peste zece minute.

– Luaţi loc, locotenent-colonele, a spus Plujnikov. Am primit ordin de la Moscova să vă eliberăm. Vă dăm două zile ca să dispăreţi de aici. Sunteţi vânat de Brigada cu destinaţie specială din Moldova. Aţi torturat câţiva poliţişti. Ei nu o să v-o ierte, iar dacă nimeriţi la ei, bănuiala va cădea pe FSB, ceea ce nu e de dorit deloc. Iar ce se va întâmpla cu dumneavoastră nu e greu de ghicit.

– Am fost bătut rău. Cineva trebuie să răspundă pentru asta.

– Dar cine va răspunde pentru sutele de oameni pe care i-aţi torturat?

– Asta nu mă priveşte. Eu nu trebuie să dau socoteală nimănui. Eu reprezint aici marea Rusie!

– Tu, secătură, faci de ruşine Rusia! – nu a răbdat generalul - dacă nu ar fi FSB-ul, ai întoarce foaia. Eşti liber.

După ce Kostenko a fost scos din birou, generalul, care a văzut multe în viaţa lui, nu s-a putut abţine.

– Aveţi un serviciu de rahat, căpitane, dacă în el lucrează canalii din astea.

– Nu zic nu, dar nici paraşutiştii dumneavoastră nu-s mai buni. Aduceţi-vă aminte de Afganistan, de căpitanul Rasputin cu porecla Fiara, subordonatul dumneavoastră. Cum el personal şi cu paraşutiştii din compania sa tăiau sate întregi, fără a cruţa nici copii, nici femei, nici bătrâni. Şi erau mulţi din ăştia.

– Da, îmi amintesc.– Aţi scris mai multe rapoarte, dar nu au fost luate nici un

fel de măsuri împotriva lor. Dacă nu ar fi fost mutilat atunci, probabil, ar fi fost aici, împreună cu Kostenko.

Când a doua zi a sosit ştirea că a fost găsit UAZ-ul ars al comandantului de batalion Kostenko, iar în el trupurile arse al lui Kostenko şi şoferului său, Oleg nu s-a mirat. Însă a mers cu comisia de cercetare a asasinării „eroului” Transnistriei. El a ghicit deja ce s-a întâmplat. Însă voia să afle confirmarea.

163

Când s-au apropiat de locul unde a ars UAZ-ul, presupunerile sale s-au adeverit. A fost o înscenare grosolană a morţi sale. Kostenko nici nu a încercat să ascundă acest lucru. Toate indiciile arătau că au ars alţi oameni. Probabil, cineva dintre cei pe care Kostenko îi ţinea în prizonierat. El se mai ocupa şi cu aceea că răpea oameni bogaţi şi cerea răscumpărare pentru victimă. Dacă nu se putea aduna răscumpărarea, întrucât sumele erau mari, el îi omora, iar rudelor victimei le trimitea urechile.

Concluziile comisiei erau cele pe care doreau să le audă conducătorii Transnistriei şi FSB-ului. Iar comandantul de batalion Kostenko se odihneşte undeva, cu un alt nume, la vilele KGB-ului şi se pregăteşte pentru alte „isprăvi” în numele „marii” Rusii.

* * *

Nu se mai întreprindeau acţiuni de luptă susţinute. Doar uneori noaptea cineva undeva, probabil beat, împuşca fără a cauza cuiva daune. Se duceau tratative de pace susţinute.

Pe 7 iulie pe aeroportul militar din satul Limanskoe (Ucraina) a avut loc întâlnirea părţilor transnistreană şi moldovenească cu medierea Rusiei. Partea rusă era reprezentată de comandantul-şef a trupelor de uscat ale Rusiei, general-locotenent V.M. Semionov şi de comandantul Armatei a 14-a ruse generalul-maior Lebedi. Către orele 24 părţile au stabilit condiţiile armistiţiului temporar.

Pe 9 iulie, la Helsinki, preşedinţii Rusiei, României şi Moldovei au semnat acordul privind încetarea focului în Transnistria.

Pentru asigurarea armistiţiului în oraşul Bender au fost create patrule ruso-moldoveneşti.

Era caraghios să-i priveşti dintr-o parte pe aceşti oameni care ieri încă erau gata să-şi taie beregata unii altora, se uitau chiorâş unii la alţii, gata în orice moment să se năpustească unii asupra altora. Era deosebit de caraghios să-i priveşti când patrulele erau alcătuite din luptători ai Brigăzii cu destinaţie specială şi cazaci.

164

Cazacii se temeau de moarte de primii. La început din partea moldovenilor în patrule mergeau doar luptătorii din Brigada cu destinaţie specială, ca luptătorii cei mai pregătiţi pentru orice surpriză. Partea moldovenească nu avea încredere în ruşi, care încălcau primii orice înţelegere. Cazacii făceau în fel şi chip ca să evite patrularea.

Dumitru Gamurari, un luptător din Brigada cu destinaţie specială cu umeri largi, aproape 1 m 90 cm înălţime, un fost plutonier al marinei militare din Marea Neagră a URSS, participant la războiul din Liban în componenţa flotei din Marea Neagră, în chiar prima tură de patrulare i-a avut colegi pe patru cazaci. Şeful patrulei era, după cum s-a prezentat acela, un locotenent-major al FSB-ului Rusiei, care a venit cu trei luni în urmă în componenţa grupei de 30 de ofiţeri ai FSB-ului din Leningrad.

Dumitru şi locotenentul-major au găsit repede limbaj comun. Acesta din urmă visa să devină ofiţer de marină. Însă soarta a dispus altfel.

Locotenentul-major trăncănea mult. Se lăuda cum aceşti 30 de ofiţeri s-au oferit să lupte voluntari în Transnistria, cum îi făceau prizonieri pe moldoveni şi cum îi împuşcau pe loc. Punându-i câteva întrebări ca să se lămurească, Dumitru a înţeles imediat că toate acestea erau nişte scorneli. Şi îl lăsa să se laude. În schimb, cei din Brigada cu destinaţie specială scrâşneau din dinţi…

Iată că şi Dima s-a plictisit de flecăreala locotenentului-major. L-a înşfăcat de guler. Luptătorii din Brigada cu destinaţie specială s-au încordat. Cazacii au mers mai departe, prefăcându-se că nu s-a întâmplat nimic.

– Ascultă, eroule. Dacă mai scoţi un cuvânt te dau cu capul de pereţi, privirea fioroasă a lui Dumitru l-a speriat, ce fel de KGB-ist eşti tu!

– Păi, am spus ceva aiurea? a întrebat naiv locotenentul-major. Era clar că acest nerod nu a înţeles într-adevăr nimic. Însă a tăcut pentru o vreme.

Peste câteva ore de patrulare, când se aflau în zona de răspundere a ruşilor, în acelaşi timp doi cazaci au fost ucişi de lunetişti. Locotenentul-major a raportat şi ei au continuat să

165

patruleze. Se termina deja tura când în acelaşi mod au fost ucişi ceilalţi cazaci.

Nici locotenentul-major, nici Gamurari, nici luptătorii din trupele speciale n-au fost atinşi. A doua, a treia, a patra zi s-a întâmplat acelaşi lucru.

A cincea zi locotenentul-major a avut un comportament cu totul ciudat. S-a stabilit locul unde se odihneau, unde puteau să aţipească vreo 30 de minute. Locotenentul-major dormea întotdeauna buştean. De data aceasta, nu apuca bine să închidă ochii că tresărea şi se lipea strâns de Dumitru. În zona de răspundere a ruşilor nu mergea alături de soldaţii săi (cazacii au refuzat să patruleze), ci se ascundea fie în spatele lui Dumitru, fie în spatele luptătorilor din Brigada cu destinaţie specială. Doar în zona de răspundere a moldovenilor venea la locul său. Ziua însă a trecut fără accidente.

– Ce se întâmplă? De ce te ascunzi de ai tăi? l-a întrebat Dumitru. Faţa locotenentului-major a devenit albă ca varul…

Deodată pe Dumitru l-a străluminat o bănuială teribilă. Însă nu putea să o dea în vileag. Ar fi fost un sacrilegiu.

Tăcerea a durat mult. Apoi locotenentul-major a spus încet:

– Din 30 de ofiţeri care au venit din Leningrad, în ultimele patru zile au fost ucişi de către lunetişti 25 de oameni. Am rămas doar cinci.

Bănuiala teribilă a lui Dumitru s-a confirmat. Lunetiştii ruşi îi lichidau pe ai lor… Până şi KGB-ul îi ucidea pe ai săi…

A doua zi locotenentul-major a fost înlocuit cu un locotenent din Armata a 14-a.

„Colanţii negri” continuau să-i împuşte pe cazaci, pe ofiţerii ruşi şi pe voluntarii-mercenari ruşi. Fiecare dintre ele ţinea evidenţa celor împuşcaţi, deoarece pentru depăşirea planului se cuvenea un premiu destul de bun. Şi raitingul personal creştea…

Pe 21 iulie, la Moscova preşedintele Moldovei Snegur şi preşedintele Transnistriei Smirnov, în prezenţa preşedintelui Rusiei B. Elţîn, a fost semnat acordul privind aplanarea paşnică a conflictului transnistrean şi s-a luat hotărârea de a

166

introduce forţele pacificatoare şi a separa armata moldovenească de Armata a 14-a şi de cea a Transnistriei.

Fie de teamă de Rusia, sau din alte considerente, sau poate în scopuri lucrative, conducerea Moldovei ceda poziţiile sale una după alta. Nu era război, dar nici pace garantată. Cauza: prezenţa în regiune a Armatei a 14-a ca o forţă de destabilitate.

* * *Apărătorii Benderului au primit ordinul să părăsească

oraşul. Nimeni nu a crezut şi au cerut ordinul în scris. A fost pus la curent şi comandantul trupelor speciale. Acela nu a crezut nici el şi a început să telefoneze conducerii sale. Totul s-a dovedit însă a fi adevărat. Când au aflat şi voluntarii, aceştia au prins a striga: „Jos Snegur!”!, „Jos trădătorii”, „Nu vom părăsi Benderul!”. Nu-şi credeau urechilor. Cum se putea întâmpla una ca asta? Deci toate sacrificiile au fost zădarnice?

Ei nu s-au speriat de armata rusă înarmată până în dinţi, au intrat în luptă cu ea, iar aceşti şobolani din Chişinău s-au speriat de Elţîn. Ticăloşii, trădătorii. Furia voluntarilor creştea cu fiecare oră, dar nimeni nu încerca să-i oprească. Pradă furiei aceasta era o putere straşnică.

Abia după ce au plecat de pe poziţii luptătorii din trupele cu destinaţie specială şi brigada din Bălţi, voluntarii s-au potolit şi au plecat şi ei, blestemând prezidentul lor laş şi guvernul.

Mulţi plângeau de ciudă, fără a-şi ascunde lacrimile. Erau lacrimi zgârcite de bărbat, lacrimi de neputinţă că rezultatul războiului se decide nu pe câmpul de luptă, ci în birourile cinovnicilor.

Maiorul Troenco, după ce a primit ordinul să părăsească oraşul Bender, s-a aflat încă multă vreme pe poziţii. Le telefona şefilor, îi ruga să nu cedeze. Totodată, ordinul primit prescria să iasă fără nici un fel de arme. Era o mare ruşine! Fără să piardă vreo luptă, trebuiau să iasă ca nişte învinşi…

O parte a forţelor pacificatoare era alcătuită din bandiţii de ieri. Noaptea ucideau, jefuiau, iar ziua îşi puneau căştile

167

FP. Controlau totul, întorceau până şi buzunarele pe dos. Luau tot ce găseau în buzunare.

Troenco şi-a îmbarcat poliţiştii şi tot armamentul în două autobuze: LAZ şi PAZ, fără a lăsa ceva inamicului, a arborat tricolorul pe autobuze şi a pornit spre punctul de control. Nu a ajuns până la el, a oprit autobuzele.

– Băieţi, s-a adresat pentru prima oară astfel subordonaţilor săi, înainte e punctul de control al FP, unde bandiţii de ieri îi scotocesc pe toţi. O să le permitem să ne scotocească?

– Nu, comandante, toţi s-au ridicat ca la comandă, ordonă!Troenco şi-a privit cu mândrie subordonaţii. Poate că va

trebui de răzbătut prin luptă. Vom trăi şi vom vedea. Vor ajunge vii cu toţii acasă? Nimeni nu se gândea la asta. Onoarea era mai presus de orice!

- Când se opresc autobuzele, grenadierii îşi aleg ţintele. Şoferii nu opresc motoarele. Ceilalţi trimit patronul în cameră. Curca şi Goncear cu mitralierele să fie pregătiţi să meargă cu mine în caz de nevoie. Gata la luptă!

Şoferul LAZ-ului care mergea înainte, în ciuda protestelor FP, a străbătut întreg punctul de control, ajungând până aproape de ieşire. PAZ-ul nu rămânea în urmă. Admirabilă manevră!

Un locotenent-colonel cu tresele Armatei ruse şi cască FP s-a apropiat de portiera deschisă a LAZ-ului, la a cărei intrare stătea maiorul Troenco, ţinând pregătit vechiul său amic, automatul Kalaşnikov, flancat de Curca şi Goncear cu mitralierele.

– Toată lumea iese din autobuz şi se aliniază, a ordonat rusul cu un zâmbet obraznic, arogant.

– Tu cine eşti? l-a întrebat zeflemitor Troenco ţintindu-l. Colonelul a observat gestul.

– Locotenent-colonel FP Ermolenko, s-a prezentat el. Nici urmă de îngâmfare.

– Şi ce vrei, locotenent-colonele?– Să iasă toţi şi să se alinieze. Îi vom controla pe toţi, vom

verifica autobuzele şi vă lăsăm să plecaţi.

168

– Locotenent-colonele, în autobuz sunt poliţişti, oamenii legii, şi nimeni nu are dreptul să-i controleze. Dacă vrei să-i controlezi, intră la ei.

– Dar am ordin…– Locotenent-colonele, dacă acum nu ne laşi să trecem, vă

nimicim pe toţi. Şi ne întoarcem pe poziţii să luptăm înainte…Locotenent-colonelul a căzut pe gânduri. Apoi a spus:– Merg să raportez şefilor. Numele dumneavoastră?– Maiorul Troenco. Mă ştiu.Locotenent-colonelul a sunat undeva, cineva îl încredinţa

de ceva. Apoi s-a apropiat.– Puteţi pleca, şi a salutat milităreşte…Necaz şi mânie! Un necaz îngrozitor şi mânie pe cei care

au permis unor străini să-şi bată joc de ţară, de apărătorii ei, transformându-i pe învingători în învinşi… Multora le-au ţâşnit lacrimile… Lacrimi zgârcite de bărbaţi care pot să apară la bărbaţi adevăraţi o singură dată în viaţă…

Şi doar în asemenea zile tragice pentru Patrie…

Când a doua zi Plujnikov a venit la statul-major al Armatei, a mai auzit o ştire – s-au răsculat cazacii, au părăsit tranşeele şi se pregătesc să se întoarcă înarmaţi pe Don. Îşi cereau banii pe care nu i-au mai primit şi permisiunea de a se întoarce acasă. Situaţia s-a complicat. Ar curge mult sânge dacă s-ar începe dezarmarea lor. Trupele speciale nu vor fi de nici un ajutor. Deci trebuie implicată armata. Va merge oare armata împotriva cazacilor? Întrebarea rămâne deschisă.

Au început tratativele. Au fost nevoiţi să plătească 10% din salariu. Au cerşit de la Rusia, care le-a dat. Însă cazacii nu voiau să se despartă de arme până nu au primit confirmarea autorităţilor Ucrainei că dacă vor intra pe pământul ucrainean înarmaţi, vor fi nimiciţi. Argumentul s-a dovedit puternic şi ei au predat armele. Acasă au revenit puţin peste o jumătate din cei plecaţi.

Ceilalţi şi-au găsit mormântul pe pământul moldovenesc, mulţi erau pur şi simplu aruncaţi în râul Nistru, care îi căra până la Marea Neagră… O parte au fost trimişi acasă congelaţi. Despre asta a povestit în filmul său renumitul ziarist

169

leningrădean Alexandr Nevzorov. Se vedeau nu mai puţin de 15 refrigeratoare. A arătat şi el ce se află în ele. Toate refrigeratoarele erau ticsite cu trupurile cazacilor. Trupurile erau strivite ca să încapă mai multe. Un spectacol teribil!

Acest film a fost demonstrat pe toate canalele Rusiei. Până când cineva şi-a dat seama că adevărul lui Nevzorov nu coincide cu reportajele despre cazacii-eroi, despre mercenarii-eroi ruşi. Şi dezminţea minciuna, că moldovenii nu pot lupta, răspândită pe larg de cineva în Rusia. Filmul a fost interzis…

Ce s-a iscat apoi în regiunea Donului! Că din Transnistria soseau TIR-uri ticsite cu trupurile cazacilor care au plecat în Moldova să jefuiască şi să ucidă locuitorii paşnici, în calitate de mercenari, de aceasta au fost învinuiţi moldovenii care locuiau de când lumea pe pământul Donului, fiind ca şi toţi cazacii locuitori băştinaşi ai acestui pământ, care au devenit cazaci de viţă veche şi care nu aveau nimic în comun cu moldovenii care locuiau în Moldova, în afară de naţionalitate.

Ei şi copiii lor au început să fie persecutaţi. Erau concediaţi, scoşi din funcţie, erau batjocoriţi.

Nimeni nu a dorit să ştie de ce au fost ucişi. Şi cine i-a ucis. Căci în afară de moldoveni, care îşi apărau pământul natal, ei erau ucişi de lunetiştii şi lunetistele ruşi, pentru a nu li se plăti sumele enorme pe care le datora Rusia.

Pe 5 august una din ultimele subunităţi ale moldovenilor părăsea Benderul. Era grupul luptătorilor din Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială sub comanda unui sergent. Ocuparea poziţiilor părăsite de grup a fost încredinţată unui colonel al Armatei a 14-a care încă în ajun lupta în tranşeele din faţă, iar acum făcea parte din forţele pacificatoare. A venit însoţit de un grup de soldaţi din unităţile cu destinaţie specială ale Armatei a 14-a, purta cizme şi uniforme noi.

Colonelul i-a aliniat pe ai săi. Sergentul, pe ai săi.– Hai, sergentule, scoate tot efectivul. Arată tancurile,

artileria, MTLB.– Asta-i tot ce avem-şi sergentul a arătat în spatele său.

Acolo era un TAB ciuruit de o mitralieră de calibru mare şi

170

MTLB cu o instalaţie antiaeriană – iar tot personalul e în faţa dumneavoastră.

– Asta-i tot? colonelul a început să meargă nervos încolo şi încoace în faţa frontului. Şi-a scos chipiul şi l-a trântit cu răutate de pământ – dacă ştiam, vă ciopârţeam – s-a aşezat pe o bucată de bloc smuls de o explozie din clădire. Sergentul s-a apropiat de el.

– Norocul tău, colonele, că nu ştiai. Acum aici ar fi comandat altcineva, iar pe tine de mult te-ar fi mâncat viermii, sergentul l-a lovit atât de tare pe colonel pe umăr încât acesta s-a făcut mic – văd, colonele, că nu ai înţeles, că în faţă ta sunt cei din Brigada cu destinaţie specială care îşi apără pământul de ocupanţi!

Pe 6 august cu tricolorul pe TAB şi MTLB, înarmaţi, ultimii apărători ai Benderului părăseau oraşul. Era grupul din Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială sub comanda locotenentului Mihail Popa.

Conducerea politică şi militară laşă a Moldovei a cedat străinilor o treime din ţară.

Războiul s-a terminat. Rusia, fără să fie rugată de cineva, şi-a asumat rolul de pacificator. Adică, lupul s-a angajat să păzească oile. Preşedintele Rusiei Boris Elţin şi anturajul său, momental au uitat că în timpul puciului Igor Smirnov era un adept înflăcărat al GKCP-eului, şi era gata să-l nimicească pe Elţin şi pe anturajul său. Pentru aceasta a trimis un detaşament înarmat contra lui Elţin.

Însă contra unui duşman comun, contra unui duşman „foarte puternic”, contra micuţei Moldova, ei şi-au unit forţele. Şi până astăzi socot că au biruit...

Pe partea stângă a drumului ce duce din Chişinău spre Bubueci, a fost construită o tabără de tineret (pionieri), care apoi a fost transmisă mult pătimitului batalion „Tiras-Tughina”, format de Nicolai Chirtoacă, fost maior al KGB-ului sovietic (acum politolog!), numit de Mircea Druc şeful Departamentului militar.

171

Însă acest batalion, care trebuia să fie prima unitate a Armatei Naţionale, s-a destrămat, căci a fost complectat de adunătură, nu primeau cu lunile leafa, nu erau dotaţi cu echipament şi armament. Şeful Departamentului militar a distrus acest batalion.

În vara anului 1991 această tabără a fost transmisă batalionului nr. 1 al MAI, pentru antrenamente şi instruire. Comandantul batalionului locotenent-colonelul Gamurar a restabilit ordinea, a reparat clădirile, gardul.

După război Gamurar a dus încolo şi a depozitat tot armamentul acaparat de la inamic, armamentul greu, muniţia, care au fost depozitate în două clădiri mai mari.

S-a adresat de mai multe ori la ministerul apărării naţionale, la MAI, cu rugămintea de a elibera depozitele. Însă nu primi nici un răspuns.

Depozitele arau păzite de un post de gardă, format din luptătorii care după război se cazase în clădirile taberei. Mulţi trăiau în tabără cu familiile, lipsiţi de altfel de locuinţe.

La ora 00.00, pe data de 13 martie 1993, postul de la depozite a fost primit de doi luptători, care fusese angajaţi în Brigadă după război. Unul dintre ei era sergentul Iurie Babei. Aproape de ora 2.00 a fost atacat de un grup de infractori, care au deschis focul asupra santinelei.

Babei a deschis foc de răspuns. Însă infractorii erau în număr mare. Iurie, grav rănit, continua să apere depozitul. În ajutor sosi a doua santinelă. Infractorii s-au retras. Dimineaţa au găsit la locul unde se găseau infractorii o băltoacă de sânge, şi urme de sânge ce duceau în pădurea din preajmă.

Iurie Babei a murit ca erou, nu s-a retras, nu s-a ascuns, a primit lupta… şi a biruit! Depozitele au rămas ne jefuite. Este greu de închipuit ce era să se întâmple, dacă o parte din armament nimerea în mâinile bandiţilor, câte vieţi omeneşti au fost salvate de acest tânăr, care n-a încălcat jurământul, care şi-a făcut datoria până la capăt…

Bandiţii nici până astăzi n-au fost depistaţi… Cine erau ei?

Generalul Gamurar a bătut multe praguri la diferite instanţii, ca această tabără să fie transmisă luptătorilor

172

Brigăzii ca fond locativ. Însă mulţi din luptători nu voiau să treacă cu traiul încolo. Acum regretă…

Data de 13 este o dată neagră pentru Brigadă…

Luptătorii din trupele seciale care aveau nevoie de reabilitare, răniţii, au fost trimişi la tratament în România şi în pansionateie din Moldova. Însă pentru ceilalţi, războiul nu s-a terminat. Ei continuau lupta cu criminalii.

Încetu cu încetu s-a trecut la viaţa paşnică. Oamenii iar au început să meargă în Turcia, Bulgaria, România. Şi iar au început să-i jefuiască pe traseu. Cât nu se stăruia poliţia criminală, însă nu putea neutraliza aceste bande de tâlhari.

Atunci MAI a ordonat implicarea în această problemă strigentă BPDS. Însă nici ei nu aveau succes. Când ei organizau ambuscade, nu se îmtâmpla nimic. Numai primeau ordin să înceteze operaţia care tot timpul eşua, bandiţii începeau jaful. Luptătorii începeau să se priceapă că cineva îi trădează. Cineva de sus, la care ajungea informaţia.

Transmiteau la minister date puţin incorecte. Şi în a doua noapte, pe la ora 2 dimineaţa, autobusul-capcană, în care se aflau luptătorii, s-a oprit în faţa unei bârne care îngrădea traseul Chişinău-Leuşeni. Posibilitatea de a trece pe alături era exclusă.

Acest fapt şi a atras atenţia. Un copac nu putea cădea dea curmezişul traseului atât de bine plasat. Atât cât trebuie!

Comandantul grupului a ordonat atenţie maximă şi a trimis trei luptători în civil să scoată copacul de pe traseu. Numai s-au apropiat de copac, căci au fost atacaţi de cinci persoane.

Numai atacanţii au fost puşi la pământ, căci din pădure s-a deschis focul asupra luptătorilor. Doi din luptătorii mai experimentaţi, au sărit în cuvetă. Unul dintre ei a rămas...,ne ştiind ce să facă, din loc a sărit în sus, făcând un salto-mortale. Asta şi i-a salvat viaţa. Rafala din puşca automat a trecut pe sub el.

Din autobus au deschis focul asupra bandiţilor ascunşi în pădure. Doi dintre cei, ce stau la pământ, au încercat să fugă. Însă n-au putut.

173

În ambuscadă au găsit trupurile a trei bandiţi ucişi, sânge. Bandiţii au luat răniţii cu ei. De urmărit bandiţii noaptea, era imposibil.

Peste câteva zile au fost prinşi şi ceilalţi bandiţi. Conducea cu banda feciorul comisarului militar din Ungheni, nişte rămăşiţe de militari sovietici.

Comandantul batalionului găgăuz, care lupta de partea separatiştilor ruşi contra moldovenilor, maiorul trupelor cu destinaţie specială din trupele aeropurtate a USSR, iar apoi a Rusiei, Terzi, a absolvit şcoala militară superioară din Reazani, care pregătea cadre pentru trupele aeropurtate împreună cu Alexandr Lebedi. Era eminent în toate probele. Apoi a luptat în Afganistan. Era un profesionist de temut, un as în profesie. Stimat de cei cel cunoşteau, de cei ce aveau de aface cu el. Se socotea un ofiţer cinstit şi de treabă.

Că el a trecut de partea separatiştilor, în primul rând sunt vinovaţi conducerea de atunci a Moldovei, care n-a fost în stare operativ să cheme la serviciu pe cei mai buni reprezentanţi a Moldovei, care-şi făceau serviciu în Armata sovietică iar apoi rusă.

Destrămarea Armatei sovietice iar apoi a cea rusă, corupţia şi hoţia la toate nivelurile în armată, nu promitea nimic bun în viitor. Aceşti factor au impus mulţi militari de elită să părăsească armata, să se angajeze ca mercenari în conflictele militare...

Această soartă nu l-a ocolit nici pe maiorul Terzi. Văzând că nu trebuie nimănui, a încercat o soluţie de a rezolva problema, în care a nimerit. Să se angajeze mercenar să lupte pentru interesele cuiva, nu voia.

În acest timp pe teritoriul patriei sale, în Moldova, au fost formate două republici: Găgăuzia şi Transnistria. A încercat să-şi caute locul în conducerea Găgăuziei, dar acolo domneau deja alte clanuri. Nu s-a găsit pentru el un loc binemeritat. Sub influenţa propagandiştilor ruşi care au venit în număr mare în Găgăuzia, instigându-i pe găgăuzi să meargă împotriva moldovenilor şi sub influenţa naţionaliştilor locali, a început să se mândrească cu faptul că poporul său îşi va dobândi în curând statalitatea.

Când conducerea Găgăuziei i-a propus să creeze un batalion şi să meargă să-i ajute pe separatiştii transnistreni,

174

nu a stat pe gânduri, ci a început să creeze energic batalionul. Pentru început a adunat vreo două sute de persoane. Apoi au mai venit în jur de o sută.

Batalionul făcea parte din rezerva generalului Chiţac, care comanda formaţiunile militare transnistrene.

Oricât de mult invoca propaganda rusă egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor respectul faţă de popoarele mici, el observa cu cât dispreţ se strâmbau ruşii când venea vorba despre găgăuzi, moldoveni, ucraineni şi alte popoare. Cei mai inteligenţi, cei mai cărturari, cei mai, cei mai erau doar ruşii.

S-a convins de acest adevăr în august 1992, când s-a terminat războiul şi nu mai era nevoie de carne de tun. Au fost rugaţi, politicos să părăsească Transnistria.

S-a întors în Găgăuzia pe căi ocolite prin Ucraina, cu batalionul mult împuţinat.

Potrivit înţelegerii dintre Moldova, pe de o parte şi Rusia şi Transnistria, pe de altă parte, se interzicea urmărirea criminalilor de război. Terzi a fost lăsat în pace şi el s-a instalat în oraşul natal Vulcăneşti.

Câtă vreme a luptat în Transnistria i se plătea un salariu. După ce au plecat acasă, nu li s-a mai plătit nimic. Însă trebuia să trăiască!

Profesionalismul său nu trebuia nimănui. Găgăuzia nu avea armată. Altceva nu putea face. O parte din batalionul său era alcătuit din locuitori a Vulcăneştilor. Şi a hotărât să creeze un detaşament pentru a soluţiona problemele financiare.

În timpul luptelor din Transnistria a plecat la Bolgrad cu ordinul generalului Lebedi la comandantul diviziei ca să ia armament şi muniţii pentru batalionul găgăuzilor conform listei alcătuite de maiorul Terzi.

Trei KAMAZ-uri militare încărcate cu pistoale-mitralieră, aruncătoare de grenade portative, grenade de toate tipurile, aruncătoare de grenade cu reacţie „Muha”, mitraliere şi cartuşe au fost duse de Terzi nu în Transnistria, ci la Vulcăneşti. A descărcat totul la depozit, apoi nopţile, împreună cu fratele, a dus armamentul în altă parte. Împreună cu armele primite de la Armata a 14-a, arsenalul era substanţial.

Aproape toţi combatanţii săi, circa 60 de persoane, locuiau pe aceiaşi stradă cu el sau pe cele vecine, lucru

175

important pentru comunicare. I-a înarmat până în dinţi. A început să practice racketul. Cei care refuzau să plătească erau fie speriaţi de moarte, fie ucişi.

Asta i s-a părut puţin. După cum se spune, pofta vine mâncând. A început să caute persoane care doreau să cumpere arme. Transnistrenii şi ruşii, după ce au obţinut tot ce au dorit, au uitat de autonomia găgăuzilor. Şi în general de găgăuzi. Aşa se face că nu mai era nevoie de arme.

Au găsit persoane interesate în Odesa. Însă nu odesiţi, ci ceceni, care au cumpărat tot ce le-a propus, lăsând pentru el o cantitate mică de armament de toate tipurile. Au primit pentru armament o sumă enormă de dolari. O zi întreagă i-a numărat cu fratele.

I-a împărţit tuturor combatanţilor după merite şi i-a trimis pe la casele lor, preîntâmpinându-i să fie gata în orice moment pentru concentrare.

A trăit cu banii aceea ca în sânul lui Arvam în 1992, 1993. La începutul lui 1994 banii s-au terminat. A sunat adunarea. S-au prezentat cu toţii. S-au bucurat cu toţii de banii nemunciţi, cu atât mai mult cu cât credeau orbeşte în capacităţile comandantului lor.

Au fost discutate multe variante de a face rost de bani. Racketul nu putea fi practicat, deoarece întreprinderile cât de cât rentabile erau controlate de ei. Cineva a propus să meargă la Comrat, unde erau mulţi comercianţi. Ideea a plăcut tuturor.

Au hotărât să-l atace pe cel mai bogat. Însă îi aştepta o capcană. Pierzând vreo zece oameni, luându-i pe cei răniţi, s-au întors la Vulcăneşti. Însă nu a luat în considerare faptul că aproape toţi poliţiştii din oraşul Comrat au fost înlocuiţi. Au venit oameni noi, care au început să lucreze activ cu populaţia.

Când Terzi a plecat din Vulcăneşti cu detaşamentul său poliţia era la curent. A fost uşor să fie urmăriţi, căci nu s-au asigurat, fiind încrezuţi în puterile lor. Încrederea în sine i-a pedepsit.

A trecut o zi, o săptămână şi nimeni din organele de ocrotire a ordinii de drept nu a venit după ei. Terzi avea omul său în poliţia locală. Însă acesta tăcea, nu suna alarma.

176

A sunat iarăşi adunarea. Au fost multe propuneri, dar, învăţaţi de amara experienţă din trecut, a ales cea mai nepericuloasă şi destul de profitabilă afacere. Au hotărât să fure vaci, oi, cai din colhozuri şi sovhozuri care au mai rămas şi să le vândă în Ucraina.

Au început bine. Veneau noaptea, legau paznicii şi încărcau vitele în tiruri şi plecau în Ucraina. Frontiera dintre Moldova şi Ucraina era pe atunci convenţională.

Poliţia locală ştia cine erau autorii, dar tăcea prefăcându-se că îi caută pe criminali. Centrul nu intervenea. Găgăuzii aveau ceea ce doreau. Haos!

Totul era bine, până când cineva nu a ucis un paznic care s-a dezlegat şi a vrut să fugă. Terzi turba de mânie. Era cât pe ce să-l împuşte pe cel care a tras în paznic.

– Păi, nu vă daţi seama? Acum de noi se va ocupa Chişinăul. O s-o ducem greu.

Într-adevăr, acest omor a îndreptat atenţia Chişinăului asupra regiunii găgăuze. Acolo a fost trimis un grup condus de adjunctul şefului direcţiei poliţiei judiciare din Moldova Igor Nicolaev. Aceştia au început să-l caute pe Terzi şi pe banda sa. Însă cineva din poliţiştii de la Vulcăneşti îl avertiza.

Grupul nu a reuşit să facă nimic, nu a progresat în realizarea misiunii. Fără a cunoaşte limba, nu a putut aduna informaţii, cu atât mai mult cu cât s-au deconspirat. Oriunde plecau erau însoţiţi întotdeauna de o coadă.

Atunci centrul a trimis o grupă cu destinaţie specială în frunte cu căpitanul Alexandru Preguza, care aveau misiunea să-i lichideze pe criminali. Grupa a fost instruită personal de adjunctul ministrului MAI Mihail Gorincioi. MAI nu avea nicio fotografie a maiorului Terzi. Au promis să trimită una peste câteva zile.

Sosind la faţa locului, căpitanul Preguza i-a ascultat atent pe toţi membrii grupei lui Nicolaev. Deşi formal operaţia era condusă de Nicolaev, toţi îndeplineau indicaţiile căpitanului Preguza, care a înţeles că cineva îi trădează.

A doua zi unul din poliţiştii secţiei a spus că un informator a transmis că Terzi e într-un autoturism negru VAZ-2108 fără bara de protecţie din faţă. Poate fi întâlnit în centru, unde sunt magazinele. Atunci Preguza a înţeles cine e

177

trădătorul. Dar de ce a făcut asta? Şi-a împărtăşit tuturor gândurile.

– Poate că nu el e trădătorul, s-a îndoit Nicolaev, era mereu cu noi, nici nu mergea acasă, dormea cu noi la comisariat.

– Asta mă face încă o dată să cred că am dreptate. El a primit ordin de la Terzi să urmărească orice pas al dumneavoastră. Dar de ce l-a trădat pe Terzi. Întrebare fără răspuns.

Într-o maşină se aflau ofiţeri din secţia operaţii în cealaltă cei din trupele cu destinaţie specială. Aşteptau. La prânz s-a apropiat VAZ-2108 fără bara de protecţie. A făcut un cerc în faţa grupei şi a început să se îndepărteze încet. Ambele maşini au demarat în trombă. Autoturismul a circulat o vreme prin oraş, apoi a virat pe o ulicioară. Nicolaev a dat să o urmărească, dar Preguza a ordonat prin raţie să stea pe loc, căci îi aştepta o ambuscadă. Iată de ce poliţistul le-a spus despre maşină. Era o nadă!

În ulicioara îngustă nu te puteai întoarce. Şi nici ascunde. Ar fi fost ucişi ca nişte ţânci.

S-au ascuns în apropierea ulicioarei. Li s-a părut că s-au ascuns. Erau urmăriţi de zeci de ochii.

Peste o jumătate de oră din ulicioară a ieşit un UAZ militar. Terzi şedea pe bancheta din faţă. Trecând pe lângă ambuscadă, s-a întors spre ei şi a râs. După el a pornit maşina lui Nicolaev, Preguza după el.

UAZ-ul a ieşit pe şoseaua Vulcăneşti-Reni şi s-a îndreptat spre Reni. Poliţiştii îl urmăreau. Cu vreun kilometru înainte Preguza a observat că din ambele părţi ale drumului se înalţă două dealuri destul de înalte. Şi brusc şi-a dat seama: acolo era o ambuscadă.

I-a transmis prin radio lui Nicolaev ca să depăşească UAZ-ul şi să-i taie calea. Însă acesta se codea mult. Ambuscada se afla deja la vreo două sute de metri când a barat calea UAZ-ului.

Preguza cu o puşcă-mitralieră de calibrul 5.45 s-a apropiat de maşina lui Terzi şi s-a oprit în faţa maşinei.

178

– Mâinile sus! a ordonat el - ieşiţi câte unul. Nu a observat, şi nici nu putea observa, că Terzi avea pe genunchi şi el un pistol-mitralieră de acelaşi calibru îndreptat spre capotă.

Terzi a apăsat pe trăgaci. Şoferul a pornit maşina. Preguza a simţit doar căldură în picior şi, căzând, a apăsat şi el pe trăgaci. Din UAZ au început să tragă şi alţi bandiţi. Preguza încerca să tragă doar în Terzi, dar maşina s-a urnit din loc şi gloanţele au nimerit şi în banditul din spate.

Când totul s-a terminat, Terzi era mort. Unsprezece gloanţe au nimerit în el. Ceilalţi doi erau grav răniţi. Au vrut să-i lase în maşină, dar procurorul raionului a spus că nu e omeneşte şi i-a trimis la spital. Acest tânăr, care nu a mirosit praful de puşcă, a fost apoi răsplătit pentru omenia sa. După ce s-au întremat, au venit cu pistoalele-mitralieră în biroul său şi l-au pus să le lingă cizmele…

Pe căpitanul Preguza l-a salvat cuţitul de campanie cu furculiţă şi lingură care era în buzunar. Glonţul cu centrul de greutate deplasat a nimerit în cuţit, l-a îndoit şi, pierzând excentricitatea, a ajuns la picior mai sus de genunchi deja ca un glonţ obişnuit… Altminteri ar fi fost găsit în altă parte…

Glonţul se află până acum în piciorul colonelului Preguza.

* * *

În martie, 1995 în Moldova a sosit o delegaţie MAI al Israelului condusă de ministrul MAI, un general destul de tânăr. Traducătorul său era un alt general, ambasadorul Israelului la Kiev, „curatorul” firmelor israeliene care activau pe teritoriul fostei URSS. Generalul Kaplan a luptat încă în primul război arabo-israelian din 1947, împreună cu Ben Gurion. Fost originar din URSS.

Ministrul MAI al Moldovei Antoci îl însoţea pretutindeni pe ministrul israelian, care umbla repede, ca un adevărat sportiv. Antoci nu reuşea, lăsând totul pe seama lui Gamurar, care, alături de alţi funcţionari sus-puşi de la minister, îl însoţeau pe Antoci.

Ministrul MAI al Israelului a dorit să vadă la treabă Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială despre care i-au vorbit agenţii versaţi ai „Massad”-ului. Ei lăudau foarte mult

179

pregătirea formidabilă a personalului acestei subunităţi de elită, din această ţară mică, neştiută aproape de nimeni.

Molojion, ministru adjunct al MAI al Moldovei, evreu şi el, încerca să atragă asupra sa atenţia oaspetelui izraelian. Însă acesta din urmă se adresa doar lui Gamurar, înţelegând imediat care era valoarea lui Antoci şi Molojion.

Gamurar a hotărât să demonstreze interacţiunea Brigăzii de aviaţie mixte cu Brigada sa. Potrivit dispoziţiei preşedintelui Snegur, subunitatea de elicoptere a Brigăzii mixte interacţiona cu Brigada lui Gamurar. Se antrenau împreună pentru debarcarea trupelor aeropurtate.

Ministrului israelian i-a plăcut foarte mult interacţiunea precisă a aviaţiei cu subunitatea de trupe speciale. Era plăcut să vezi cum cei din Brigada cu Destinaţie Specială desantau din mers, sărind de la o înălţime destul de mare. Nimeni nu a fost traumat, lucru care se întâmplă deseori în timpul debarcărilor. Chiar şi în subunităţile speciale pregătite minunat profesional din SUA, Anglia, Israel se înregistrează întotdeauna traume.

Demonstrarea tehnicii de luptă folosită de trupele speciale i-a deprimat pe israelieni.

– În timpul războiului cu ruşii aveaţi aceeaşi tehnică? a întrebat ministrul israelian.

– Mult mai proastă!– Da. O experienţă foarte interesantă. Vă invit să vizitaţi

peste vreo două luni Israelul. Luaţi câţiva ostaşi cu voi. Avem şi noi ce arăta.

În locul lui Gamurar a răspuns Antoci.– Venim neapărat.Israelianul l-a privit ciudat pe Antoci, dar nu a spus nimic.– Comandante - s-a adresat ministrul Israelului lui

Gamurar, orice tehnică, orice dispozitiv pentru noi nu e o noutate. O să vedeţi, le avem pe toate astea, totodată totul e de prima calitate. Dar voi aveţi ceea ce nu avem noi: luptători pregătiţi minunat, băieţi de aur. Cu luptători din ăştia poţi răsturna munţi. Păziţi-i!

În luna mai a aceluiaşi an, după cum a promis ministrul izraelian al MAI, MAI al Moldovei a primit invitaţia de a vizita Israelul. Delegaţia din cinci persoane era gata. Antoci şi

180

Molojion şi-au inclus în listă prietenii. Când ministrul israelian a văzut lista, a spus:

– Dacă nu va fi Gamurar, nici nu aveţi ce face aici.Nu ştie nimeni cine a fost radiat de pe listă, însă Gamurar

a fost inclus în delegaţie. Cinci zile s-a căţărat împreună cu Gamurar pe mameloane. Antoci şi Molojion au renunţat şi stăteau la hotel.

Muzeul tancurilor se afla între Tel Aviv şi Ierusalim. Aici erau într-adevăr tancuri din toate timpurile şi de toate modificaţiile.

– La muzeu lipseşte un singur tanc, „Tigrul” german. Nu-l pot găsi nicăieri. Mă puteţi ajuta?

– Poate că da. Am văzut în Belarus două tancuri germane „Tigru” împotmolite în mlaştină. O să vorbesc cu ei. Cred că nu o să refuze.

Au privit acţiunile trupelor speciale israeliene. Nu l-au impresionat.

În muzeul armamentului de infanterie a fost lăsat să treacă doar Gamurar, deoarece obiectivul era secret. Acolo a văzut cea mai nouă puşcă cu lunetă de calibrul 14,5 mm, precum şi o puşcă cu lunetă cu aparat de ochire electronic, de calibrul 12.7, care străpungea blindatele.

Când şi-au luat rămas bun, ministrul MAI al Israelului a intrat în camera lui Gamurar şi i-a dat un disc de computer.

– Aici o să vezi cum acţionează cu adevărat trupele speciale israeliene. Ceea ce v-am arătat, ai văzut şi singur, e ceva de mântuială. Să vezi numai tu.

În 2005 generalul Gamurari călătorea cu maxi-taxiul. La o staţie în microbuz a intrat un bărbat cu o figură atletică. Preocupat de gândurile sale, generalul nu l-a privit cu atenţie. Deodată, a auzit:

– Să trăiţi, domnule general! în faţa lui stătea bărbatul ce urcase adineauri. L-a privit mai atent… şi l-a recunoscut. S-a ridicat, l-a cuprins pe fostul său luptător.

– De unde vii, Gheorghe? Nu te-am văzut de mult, nu am auzit nimic despre tine.

– Domnule general, hai să ieşim şi vă povestesc totul.

181

Au intrat într-un bar. Gheorghe a comandat o sticlă de coniac şi ceva mâncare.

– Trăieşti pe picior larg, nu se reţinu Gamurar.– Am un salariu bun!– Cine ţi-l dă? Poate spui un cuvânt şi pentru mine.– Cu toată plăcerea. Dar sunt un om mic. Trebuie să vă

adresaţi vechiului dumneavoastră prieten.– Cui?– Fostului ministru al Israelului. – Ce are a face el în chestiunea asta?– Îmi fac serviciul în trupele speciale israeliene.– N-am înţeles.– Acum nu sunt Gheorghe, ci… şi a rostit un prenume şi

un nume evreiesc.– Atunci spune mai amănunţit.– Vă aduceţi aminte, în 1995 la noi a venit ministrul MAI

al Israelului. I-a plăcut foarte mult cum eram pregătiţi. Şi atunci el, noi am crezut că glumeşte, ne-a invitat să ne facem serviciul în trupele speciale israeliene. Atunci am râs cu toţii. Dar el probabil bănuia ce va fi cu noi, ştiind prea bine că Petru Chirilovici Lucinschi are un suflet laş şi ticălos.

– Da, se temea foarte mult de Brigadă.– Aţi fost propus parcă pentru o funcţie mai înaltă, iar

ceea ce s-a întâmplat apoi… Am aflat despre asta acolo, în Israel.

– Povesteşte mai departe.– După ce Lucinschi i-a alungat din Brigadă mai mult de

jumătate din cei care au apărat într-adevăr Patria, nu în vorbe, nu ştiam unde să mergem. Toţi avem familie, copii care cereau de mâncare. Şi atunci mi-am adus aminte de ministrul MAI al Israelului. Băieţii au râs, eu eram supărat un pic pe ei. Dar am perseverat.

– Bravo. Ai fost întotdeauna încăpăţânat şi ai ştiut ce vrei.– I-am convins. Altă ieşire nu era. Ne-am adunat 12

persoane. Am pus mână de la mână pentru biletele dus-întors. În afară de mine ca iniţiator, au fost trimişi încă două persoane.

– Îi cunosc?

182

– Nu cred. Nu s-au acoperit de glorie în Brigadă. Dar nu bem nimic, domnule general, a evitat Gheorghe răspunsul.

Gamurar a înţeles şi în continuare, în timpul discuţiei lor, nu a întrebat despre nici un nume de familie.

Am aterizat la Tel-Aviv. La controlul de frontieră am fost întrebaţi, în ruseşte, unde şi la cine mergem. Am spus totul cinstit. La început nu ne-au crezut. Apoi au dat un telefon.

– Cine întreabă de mine? De la cine vin aceşti oameni?Ne-am pierdut cu firea… Ministrul aştepta la telefon. Şi

aici am trântit o prostie.– Suntem din partea generalului Gamurar, comandantul

trupelor speciale moldoveneşti.– Lăsaţi-i să treacă şi hrăniţi-i. Trimit imediat o maşină.

Am fost hrăniţi ca nişte oaspeţi de onoare, ne-au adus la MAI. Şi drept la ministru. L-am cunoscut imediat.

Ne-a strâns tuturor mâna. Ne-a poftit să luăm loc.– Cum aţi ajuns? Ce face domnul general…, am uitat cum

îl cheamă.– Anton Sevastianovici, au răspuns ei în cor.A mai pus câteva întrebări formale. Apoi a întrebat brusc:– De ce aţi venit?– Am fost destituiţi din Brigadă.– De ce?– Reducere de carde. În afară de lupta împotriva

criminalităţii nu ştim să facem nimic. Familiile noastre trăiesc în mizerie. Vrem să ne angajăm aici la muncă. Aţi spus atunci că putem să ne adresăm dumneavoastră în orice moment şi că o să ne luaţi.

Au tăcut. Ministrul umbla dintr-un colţ în altul al biroului. Tăcea. A trecut destul de mult timp până a vorbit.

– Câţi sunteţi?– 12 persoane.– Iată condiţiile noastre: veniţi aici cu familiile. Toţi îşi

schimbă numele şi prenumele în evreieşti. La fel şi membrii familiei. Vă obligaţi să vă faceţi serviciul până la sfârşit, adică până la pensie. Dacă cineva nu este mulţumit, nu există pentru el cale de întoarcere. Vă daţi seama… Prin urmare, gândiţi-vă bine. Plecaţi acasă, sfătuiţi-vă cu prietenii, cu familiile.

– Nu putem pleca?

183

– De ce?– Nu mai avem bani pentru întors – am minţit noi - am

adunat tot ce aveau 12 persoane.– Cum vin ceilalţi?– Am contat pe un avans…– Sunteţi curajoşi. Îmi plăceţi. Şi eu sunt aşa!A telefonat cuiva. Peste câteva minute a intrat un bătrânel

şi i-a rugat pe ruseşte să-l urmeze.Au depus cerere de angajare la serviciu, au completat o

mulţime de blanchete. Apoi au primit avansul şi o subvenţie de o singură dată pentru ceilalţi membri ai familiei.

– Ce faceţi acolo?– Am fost numit comandant de companie din care fac

parte în afară de noi 12 persoane, încă vreo 50 de colonişti din diferite ţări. Ocrotim liniştea şi ordinea într-un orăşel la frontiera cu Siria.

– Păi acolo trag mereu focuri de armă?– Fleacuri! Priviţi mai puţin ştirile de la televizor. Am

organizat o pază competentă, i-am învăţat pe ceilalţi. Cel mai important lucru e că facem totul ca să trăim în pace cu arabii. Deocamdată, reuşim.

Gamurari s-a despărţit de ostaşul său. Era bucuros că băieţii săi s-au angajat bine, că duc o viaţă normală. Amarul din suflet rămâne totuşi. De ce cei mai buni ostaşi ai ţării servesc un alt stat? De ce autorităţile i-au respins, de ce nu mai au nevoie de ei?

E un stat bolnav. Categoric.

* * *

În lupta împotriva separatiştilor de toate soiurile în războiul ruso-moldav din 1991-1992, dând exemple de bărbăţie şi spirit de sacrificiu, au murit eroic combatanţii Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială:

Sergentul Ion Panţa, originar din Ciocâlteni, Orhei.Sergentul Valentin Mereniuc, Bilicenii Vechi, Sângerei.Sergentul Ghenadie Iablocikin, Chişinău.Sergentul Mihail Arnăut, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Gheorghe Caşu, Chişinău.

184

Plutonierul Valentin Slobozenco, Micăuţi, Străşeni.Locotenentul-major Iurie Bodiu, Coşcodeni, Sângerei.Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, Moleşti, Ialoveni.Plutonierul Valeriu Corduneanu, Chiţcani, Teleneşti.Plutonierul Andrei Izbaş, Dancu, Hânceşti.Sergentul Valeriu Dumbravă, Cioreşti, Nisporeni.Sergentul Cezar Roman, Ciocâlteni, Orhei.Plutonierul Gheorghe Coţuc, Ciuciulenii Vechi, Râşcani.Plutonierul Ion Fulga, Hânceşti.Sergentul Alexandru Ticot, Pârliţa, Ungheni.Sergentul Serghei Culaţchi, Chişinău.Sergentul Eugen Nacu, Drăgăneşti, Sângerei.Plutonierul Sergiu Fodor, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Nicolae Vrabie, Crinăuţi, Ocniţa.Caporalul Ion Ungureanu, Ungheni.Sergentul Vladimir Reuţchi, Cucoara, Cahul.Sergentul Gheorghe Buzu, Lohăneşti, Criuleni.Caporalul Igor Ciorba, Chişinău.Plutonierul Igor Carp, Malovata Veche, Dubăsari.Sergentul Vitalie Rău, Sângerei.Sergentul-major Iurie Leon, Căciulia, Cantemir.Sergentul Ştefan Godeac, Talmaz, Ştefan Vodă.Caporalul Robertino Codiţă, Zăicani, Râşcani.Plutonierul Sergiu Andreev, Cioara, Hânceşti.Ion Lisnic, Răspopeni, Şoldăneşti.

CONCLUZIE

Despre războiul pentru apărarea Patriei al poporului moldovenesc împotriva ocupanţilor ruşi din 1992 s-a adunat un număr enorm de materiale. Circa 20% au fost folosite în această carte. Celelalte îşi aşteaptă rândul.

Începând cu 1996, când preşedinte al Moldovei a devenit fostul prim-secretar al CC al partidului comunist al Moldovei Petru Lucinschi, pe furiş, sub pretextul plauzibil, adevăraţii

185

eroi ai războiului au fost scoşi din funcţiile ocupate. Comuniştii care au venit la putere după Lucinschi i-au continuat campania murdară de discreditare a celor care au mers să-şi apere, din îndemnul inimii, pământul lor.

Poliţiştii şi militarii tineri şi plini de putere, după ce au fost scoşi din post, nu au primit o altă numire promisă. Au rămas pe dinafară, siliţi să trăiască cu modesta lor pensie. Comuniştii în frunte cu Vladimir Voronin au făcut întotdeauna totul ca poporul să-i uite încet-încet pe cei care şi-au dat viaţa pentru apărarea Patriei. Familiile lor o duc greu, iar hoţii şi trădătorii prosperă, primesc cele mai mari decoraţii ale ţării.

Cu cât trece mai mult timp de la acel război cu atât mai mulţi apar „eroi” care încearcă să-i ponegrească pe adevăraţii eroi. Mâna experimentată a Moscovei i-a divizat pe participanţii la război în 28 de organizaţii, deşi nimeni nu poate numi numărul lor exact. Moscova şi lacheii săi din Moldova au aplicat principiul marelui Imperiu Roman: desparte şi domină. Evident, o organizaţie integrală a lor ar fi fost o puternică organizaţie obştească în stare să influenţeze politica ţării. Altminteri, sunt nişte organizaţii mărunte, neputincioase, incapabile să facă ceva…

Acum foştii conducători militari şi politici ai ţării, care tremurau de frică în faţa ruşilor, scriu memorii, dându-se drept eroi. Generalul Creangă, devenind ministru al Apărării, a distrus materialul de arhivă care dădea în vileag laşitatea sa şi lipsa de hotărâre. Apoi a scris o carte… O asemenea carte a scris şi Mircea Snegur. Tot aşa carte scrie şi Ion Costaş...

Poate Costaş va avea îndrăzneala şi simţul autocritic şi va scrie adevărul...

Creangă şi Snegur n-au avut-o...

186

Brigada cu destinaţie

specială.

Analizând situaţia criminogenă din ţară, tot mai gravă, “fierberile” din mediile intelectuale din republicile unionale, cerându-se tot mai categoric separarea de USSR, Vadim Bakatin, ministrul de interne, absolute admirabil în raport cu predecesorii săi a început să formeze în toate republicile unionale şi în marele oraşe unităţi spreciale de reacţie – detaşamente de miliţie cu destinaţie specială OMON (otread miliţii osobogo naznacenia),

Prima unitate de acest fel a fost formată la Riga, capitala Letoniei, oraş în care manifestările anticomuniste, antiruseşti erau mai evident pronunţate.

Luptătorii din aceste unităţi erau aleşi cu maximă atenţie: fideli regimului comunist, cu predispoziţii şovine, cu o excelentă pregătire fizică. Erau selectaţi din toate colţurile URSS, dar nu dintre letoni.

Sarcinile de bază care trebuia să le execute OMONul:

d) Operaţiuni speciale de lichidare sau neutralizare a unori infractori înarmaţi.e) Asigurarea ordinii în locurile publice în timpul unei manifestări de masă.f) Participarea la tot felul de acţiuni speciale elaborate de MAI.

În aprilie 1989 s-a decis crearea unui detaşament special şi în cadrul MAI al Moldovei. S-a început recrutarea efectivului. Erau selectaţi în special sportivi. Şi anume cei mai buni. Au fost selectaţi 83 de personae. Comandantul acestui grup a fost numit maiorul de miliţie Alexei Zalişciuc, iar locţiitor Igor Iaskevici.

Locotenentul major Vladimir Preguza era un ofiţer cu perspectivă. I se propuse un post înalt, cu o funcţie care corespundea gradului de locotenent-colonel. Însă el a depus un raport de a fi transferat în detaşamentul special, nou format. Nu voia să roadă fundul pantalonilor în birouri!

Într-o primă etapă detaşamentul s-a preocupat de pregătirea fizică şi de însuşirea tacticii şi tehnicii de împrăştiere a demonstraţiilor, de reţinere şi însoţire a persoanelor arestate.

În curând au trebuit să demonstreze de ce erau capabili. La 22 iunie 1989, trei deţinuţi din puşcăria de la Bender au luat ca ostatici trei surori medicale din unitatea sanitară a penitenciarului, înaintând cerinţe standart obişnuite pentru timpurile noastre, dar care atunci a pus conducerea MAI în situaţie destul de complicată: să li se pună la dispoziţie droguri, un automobil, arme şi să li se asigure ieşirea fără probleme din închisoare.

187

La faţa locului îşi făcu apariţia ministrul MAI Voronin. Deveni conducătorul operaţiunii de eliberare a ostaticilor, iar comandantul grupului de capturare a fost numit căpitanul Igor Iaskevici. În acest scop, căpitanul Iaskevici a selectat 11 luptători, inclusiv pe căpitanul Vladimir Panfilov. Erau însă puţini. Mai era nevoie de vre-o 7 oameni. Însă nu-I avea la îndemână. Atunci a propus ofiţerilor care lucrau în penitenciar. Aceştea însă, din diferite motive, au refuzat.

Iaskevici nu avea încotro, trebuia să opereze cu ce avea. Unicii înarmaşi (cu pistoale) erau Iaskevici şi Panfilov. Ceilalţi în afară de echipament dispuneau doar de scuturi şi bastoane

În acea perioadă experienţă de eliberare a unor ostatici aveau doar membrii grupului în subordinea KGB – “Alfa”. Cineva dintre membrii stafului de eliberare a ostaticilor ţinea permanentă legătură cu puşcăriaşii. La un moment dat s-a decis să nu li se dea droguri. S-au mai Calmat şi au devenit mai toleranţi cu femeile ostatice.

Au fost propuse mai multe variante de eliberare. Nu se potriveau nici una. Cei vizaţi aveau căte două-trei condamnări pentru jafuri şi omucidere, cu multă experienţă şi extreme de prudenţi. Au respins toate ofertele propuse. Timpul trecea, dar nu se întrevedea nici o rezolvare de situaţie. Condamnaţii au început să manifesteze semne de nervozitate. Acum fiind şi drogaţi puteau să ucidă ostaticele cu sule ascuţite prinse cu elastic. Dacă dau drumul la elastic, sulele străpungeau mortal gâtul jertfei.

Moscova a trimis la Bender grupul special “Nabat”al KGB-ului, care făcea parte din “Alfa”, Avionul urma să-i aducă în câteva ore la Chişinău. Faptul acesta însemna o notă proastă pentru Voronin sau chiar sfârşitul carierei lui de ministru şi politician…

Ca militar Igor Iaskevici avea pregătire de genist. Propuse să fie aruncată în aer uşa din camera în care se baricadaseră condamnaţii. Un lunetist urma să vegheze, şi numai careva dintre condamnaţi s-ar fi aăpropiat de fereastră, să-l lichideze. Va fi şi un semnal pentru capturarea celor doi condamnaţi.

Se întâmplă aşa că condamnaţii singuri au uşurat sarcina grupului. Ei au cerut hăleală, în acest fel îndepărtându-se de ostatice.

Totul mergea bine, fără probleme. Însă una din femei se apropie involuntar de fereastră. Fără să se uite mai atent, lunetistul trase. Norocul femeei că lunetistul nimeri într-o zăbrea de metal, care i-a salvat viaţa.

Grupul de capturare aruncă în aer uşa, şi pătrunde în interior. Condamnaţii au fost capturaţi, iar ostaticele eliberate.

Capturarea au realizat-o 11 persoane, iar decoraţi au fost … 68. Voronin i-a mulţumit în chip deosebit lui Vladimir Panfilov, deşi operaţia fusese comandată de Iaskevici. Pe atunci nimeni n-a înţeles de ce…Iaskevici era leton…Voronin şi-a păstrat postul.

188

În Moldova detaşamentul OMON a fost înfiinţat în octombrie 1989, al 24-lea la număr, şi ultimul în USSR. Pe data de 30 octombrie şeful statului major al detaşamentului maiorul Anton Gamurar pentru prima oară a liniat detaşamentul, iar la 1 noiembrie la prezentat pe comandantul detaşamentului căpitanul Vladimir Panfilov, numit de acelaşi Voronin. Locţiitor a fost numit căpitanul Igor Iaskevici.

Luptătorii erau selecţionaţi de maiorul Gamurar. Detaşamentul avea la început 100 de luptători, care prezentau toate grupurile entice şi minorităţile naţionale ce locuiau pe terotoriul RSS Moldova.

Anul 1989 a fost extraordinar de greu pentru miliţie. Criminalii trecuse orice măsură posibilă. În faţă, fără a se teme, îi batjocoreau pe miliţioneri, care erau neputincioşi în faţa crimei organizată şi bine înarmată. Pe bandiţi îi stimulau şi legile sovietice nesăvârşite…

Mulţi din ofiţerii superiori ai MAI, care posedau informaţie, colaborau cu bandiţii. Din această cauză toate măsurile luate pentru combaterea criminalităţii, întreprinse de miliţia criminală, eşuau. Bandiţii erau preîntâmpinaţi.

Colaboratorii MAI ştiau de asta, numai Voronin nu ştia. Ofiţerii cinstiţi, cu experienţă, au început să plece din miliţie.

Lângă cinematograful “Iskra”, la Botanica, se afla un cuibuşor de veselie, care se numea “Şaiba”. Se bucura de atenţia bandiţilor… şi numai ce noi apăruţii bissnesmani.

La începutul lunii iunie 1990 colonelul KGB-ului din Moscova Soltan, sosi în “concediu” la Chişinău, unde locuia familia sa. Aici trebuia să se întâlnească cu un agent super-secret, care era colaboratorul Direcţiei KGB în Moldova. Moscova era îngrijorată de faptul că Frontul Popular din Moldova, care, ca şi celelalte Fronturi Populare din celelalte republici unionale, înfiinţate şi dirijate de agenţii KGB-ului, se închega greu

“Edinstvo” a fost formată repede, iar cu formaţiunea contra-opusă ei, ceva nu se primea. Rapoartele trimise din teritoriu de cei care trebuiau să prea puterea totală în Front erau bune, însă alţi agenţi secreţi raportau contrariul.

Colonelul trebuia să verifice care din părţi are dreptate, şi să raporteze Moscovei.

Încă la Moscova şeful i-a recomandat să folosească acest lăcaş “Şaiba” pentru întâlnirea cu super-agentul. Impresia era că şeful locuia la Chişinău, dar nu el. Să-l întrebe de unde ştie de acest lăcaş era bizar.

În acest lăcaş Soltan era prima oară. Publica era cu mult mai destrăbălată, decât ştia Moscova. Făceau ce vroiau. Şi nici un fel de miliţie.

Era aproape de ora 23. Peste câteva minute trebuia să se prezinte agentul. Şi pe neaşteptate în lăcaş au intrat vre-o 15 oameni înarmaţi şi cu feţele astupate.

189

-Toţi la podea – a comandat cineva cu un glas, care nu permitea nici o abatere de la ordin – orice rezistenţă va fi contracarată aspru. Lucrează OMON!.

Colonelul ştia ce e OMON, ştia de forţa lor. Alţii se vede că nu ştiau, au deschis gura, şi momental au primit lovituri bine antrenate la ficat. S-au liniştit în aşa fel, căci se auzea numai răsuflarea celor ce stau culcaţi la podea.

Soltan s-a culcat astfel, ca să vadă cum acţionează această nouă structură a MAI-ului. N-o văzuse niciodată la treabă. Se vedea că luptătorii sunt tineri, fără experienţă. Însă acţionau ferm, fără nicio şovăire. Pe doi bandiţi, tatuaţi din cap până la picioare, care începuse să-i sparie că se vor plânge lui Voronin şi acela îi va pedepsi, i-au bătut aşa, că Soltan credea că nu se vor mai ridica. Bandiţii plângeau ca copiii.

Ceva mai departe unul dintre cei tatuaţi, văzând ce s-a întâmplat cu cei doi, s-a aşezat pe fund, dând din picioare, învârtindu-se, apărându-se cu picioarele şi strigând:

-Să-mi zacă oasele prin puşcării, dacă mă dau binevol! Nu mă luaţi viu de aici!

Unul din luptători se apropie de el, a scos bâta de cauciuc de la brâu, şi cu o expresie şi sinceritate de ţăran, a spus:

-Singur te vei scula, scumpule – şi i-a tras cu bâta de a lungul spinării.

Banditul a sărit în sus ca la vre-un metru de la pământ, de parcă o prujină puternică l-a aruncat în sus, şi încă aflat într-o poziţie semi-aplecată a întins mâinile pentru cătuşe.

Până a veni OMON-ul, peste o masă de el, stau doi bărbaţi bine chitiţi. Ei vorbeau despre ceva serios, căci unele fraze ajungeau şi la Soltan. Unul din ei spunea că a fost înşelat la împărţirea banilor.

Când a intrat OMON-ul, ei nu s-au culcat, numai s-au ridicat în picioare. De ei se apropie un luptător.

-La podea – comandă el. Însă nici unul din ei nu s-au clintit din loc.

-Sunt maior de miliţie – strigă brutal acel, pe care l-au înşelat.

Drept răspuns a primit o lovitură puternică la ficat, şi începu încet să se lase la pământ. Al doilea momental s-a culcat la podea.

-Tu tot eşti maior de miliţie – întreabă luptătorul.

-Nu – răspunse acel repede şi speriat.

Luptătorul a luat documentele de la maior.

-Ce cauţi printre bandiţi, maiorule – acela tăcea, îndoit în două – mergi cu noi şi ne lămurim – şi i-a pus cătuşele.

190

Tot acest luptător s-a apropiat de colonelul Soltan, care l-a chemat, făcându-I cu degetul. Acela curios s-a aplecat.

-Documentele mele le citeşti aici, jos, lângă mine - spuse colonelul şi cu privirea a arătat unde sunt ele.

Luptătorul făcea tot ce-i spunea colonelul, de parcă era hipnotizat. Văzând cine e în faţa lui la podea, vru să se scoale să ia la cozoroc.

-Stai liniştit şi ascultă-mă. Mă ridici, îmi dai vre-o două sub coaste şi mă scoţi de aici.

-Cum se poate, tovarăşe colonel!

-Îndeplineşte ce ţi-am spus – ridică vocea colonelul.

Luptătorul l-a ridicat şi imitând două lovituri sub coaste, l-a împins spre ieşire.

-De ce mă baţi, afurisitule – ţipa colonelul.

-Închide-i gura – ordonă cineva

-Acum comandante – răspunse luptătorul şi îl împinse afară.

În coridor ia poziţia de drepţi.

-Nu mai văzut niciodată. Ai înţeles?

-Întocmai!

-Dute şi ocupăte de treburile tale.

Colonelul se bucura că n-a fost depistat agentul. Dacă OMON-ul intra puţin mai târziu...

Operaţia înfăptuită de tinerii luptători din trupele cu destinaţie specială a dat rezultate ne aşteptate. Au fost reţinuţi mulţi recidivişti, ucigaşi, şi multe alte persoane care se ascundeau de lege.

În vara anului 1990 era primejdios să călătoreşti pe rutele: Chişinău-Ismail, Chişinău-Bolgrad, Chişinău-Vulcăneşti. Undeva între oraşul Bolgrad şi orăşelul Svetlâi, patru militari cu cagule pe faţă, opreau autobusele şi jefuiau pasagerii. Câţeva persoane care au depus rezistenţă au fost ucise pe loc. Bandiţii acţionau ca nişte brute, încrezuţi că nu vor fi pedepsiţi.

Miliţia criminală a stabilit locul unde acţionează această bandă. Însă să-i neutralizeze deschis, era primejdios. Atunci în operaţie a fost întrodus OMON.

Şi iată câte patru luptători din trupele speciale, îmbrăcaţi în civil, făceau în fiecare zi rutele susnumite. Însă nimic. Numai ei nu se deplasau, bandiţii iar jefuiau. Era clar că bandiţii primeau

191

informaţie de la colaboratorii miliţiei. Atunci conducerea operaţiei a hotărât să nu mai pună la curent cu toate detaliile MAI-ul. Şi chiar a doua zi banda a fost lichidată.

Pe ruta Chişinău – Ismail, acolo unde şi presupuse conducerea operaţiei, autobusul a fost oprit de patru militari în cagule negre pe faţă. Patru militari bine clădiţi.

Unul din ei intră în autobus.

-Toţi pregătiţi banii şi bijuteriile şi ieşiţi câte unul. Care va încerca să ascundă ceva, vor fi aspru pedepsiţi.

Situaţia în care pasagerii trebuiau să iasă din autobus, uşura realizarea operaţiei. De reşinut pe toţi patru în trecerea îngustă din autobus era imposibil. Ei puteau deschide foc din pistoale, să ia ostatici.

Pasagerii încep să iasă câte unul. Femeile au început să strige, să înjure când au început să fie pipăite peste tot în căutarea bijuteriilor. Câteva au primit câte un picior la fund de la apărătorii patriei sovietice, care ignorau protestele femeilor şi continuau să le percheziţioneze.

Luptătorii s-au grupat unul după altul. Bandiţii, ocupaţi de percheziţie, n-au observat manevrele lor. Primul luptător s-a apropiat strâns de banditul care aduna ce-i dau pasagerii de bună voie. Această manevră a permis celorlalţi luptători să iasă fulgerător din autobus şi să-i atace pe ceilalţi trei, care puţin mai într-o parte îi percheziţionau pe toţi, dar mai dur.

Atacul fulgerător, prin surprindere, a adus rezultatul dorit. Trei bandişi au fost momental încătuşaţi. Însă cel care intrase în autobus şi a propus ca pasagerii să predăie tot ce au, a opus o rezistenţă dură. Însă şi el s-a alăturat de cei trei.

Bandiţii erau militari din trupele aeropurtate, din Bolgrad, doi căpitani şi doi plutonieri. I-au pus la pământ. Femeile au început să-i scuipe, să-i bată cu picioarele. Bărbaţii au mai adăugat şi ei. Luptătorii cu greu au liniştit pasagerii.

-Mâne vom fi eliberaţi. Noi suntem ofiţeri ai Armatei sovietice şi nimeni n-are dreptul să ne aresteze.

-Sunteţi ucigaşi şi bandiţi de drumuri mari.

-Cine a văzut asta? Ei? – a spus cu dispreţ unul dintre ei – ei sunt nişte fricoşi, nişte laşi. Mâine vor spune că n-a fost nimic, şi n-au văzut nimic.

Cel mai neplăcut moment a fost când luptătorii au început să întoarcă obiectele şi banii. Hăpsânismul omenesc nu mai are margini. Cum arătau vre-un obiect preţios, la el se găseau câte 4-5 persoane. Se batjocoreau unul pe altul, dovedind că acest obiect este anume a lui. Obiectele pe care nu le-au putut împărţi au fost înregistrate şi luate la Chişinău. Bandiţii râdeau...

192

Postul vamal lângă orăşelul Vulcăneşti a fost atacat la 11 noiembrie 1991 de un grup de persoane necunoscute. Poliţiştii au respins atacul şi bandiţii s-au retras. Tot în aceeaşi zi o mulţine de persoane „ne identificate” de poliţiştii gagauzi, în frunte cu liderul gărzii populare găgăuze din localitate Pantelei Sorbinov au atacat comisariatul de poliţie Vulcăneşti. După ce mulţimea a aruncat cu sticle cu benzină, şi clădirea a luat foc, poliţiştii au tras cu cartuşe oarbe.

La ora 18.00 comisariatul de poliţie a fost din nou înconjurat de o mulţime mai numeroasă care cereau ca şi în Dubăsari, Grigoriopol, Bender, Comrat, Râbniţa: de retras poliţia din Vulcăneşti şi de lichidat posturile vamale cu Ucraina.

Spre orele 19.30 mulţimea a crescut considerabil. Iarăşi au zburat sticle cu lichid inflamabil. Au apărut oameni înarmaţi cu puşti automate Kalaşnikov, puşti de vânătoare, care trăgeau în poliţişti. Patru poliţişti au fost răniţi.

Situaţia s-a agravat. Poliţiştii au deschis foc din armele din dotare. Cinci atacanţi au fost răniţi. Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi că evenimentele erau bine dirijate, căci aveau loc la aceeaşi vreme în Transnistria şi găgăuzi.

La 13 noiembrie locotenent-colonelul Camurar primi ordinul de a se deplasa la Vulcăneşti pentru a susţine comisariatul de acolo, atacat de bandiţi. Sub comanda lui a fost transmis şi batalionul separat de poliţie specială. Această deplasare nu mai semăna cu una de rutină, de antrenament, căci se ştia că au fost răniţi patru poliţişti.

Batalioanele au pornit spre Vulcăneşti. Cercetaşii au raportat că la marginea orăşelului sunt aşteptaţi de o mulţime înarmată.

Gamurar a transmis prin radiotelefon: toţi mă urmează. La intersecţia de lângă Vulcăneşti, a luat-o la stânga şi a ajunst prin alte străzi la comisariat.

Însă o maşină, sub comanda locotenentului de poliţie Valeriu Micuşa, ori n-a auzit, ori din încăpăţinare, căci cum trupele speciale să fugă de nişte bandiţi, a mers drept spre bandiţi.

La intrare în oraş drumul a fost barat de un KAMAZ şi un tractor „Kiroveţ” pline cu oameni înarmaţi. Locotenentul a coborât din maşină şi a rugat să se deblocheze drumul. Linişte. El a mai repetat rugămintea. Nervii bandiţilor n-au rezistat şi ei au deschis focul din arme...

Sergentul de poliţie Ion Panţa primul a sărit din maşină şi a alergat în ajutorul locotenentului. Bandiţii împuşcau nu numai de după tracror şi maşină, dar şi părţi, din câmp. Locotenentul a ordonat să se folosească gaz lacrimogen şi cartuşe oarbe. A fost o greşală flagrantă a locotenentului, care nu s-a discurcat în situaţie, n-a luat o hotărâre conform situaşiei în care se afla grupul.

Dacă ordona să se deschidă focul cu cartuşe de luptă, cum prevede statutul poliţiei, bandiţii se împrăştiau. Şi serjantul de poliţie Ion Panţa nu primea în piept o rafală din puşca automat...Vesta antiglonţ nu l-a scăpat...

193

Gamurar a trimis ajutor li bandiţii s-au împrăştiat. Ion Panţa a fost prima jertfă a trupelor speciale.

Locotenent-colonelul Gamurar s-a adresat de nenumărate ori către ministrul de interne Antoci, solicitând dotarea Brigăzii cu armament, cu care să poată lupta mai eficient contra tehnicii blindate şi tancurilor ruseşti, folosite în masă de separatişti şi Armata a 14-a rusă. Trebuia armament mai serios decât puşca automat Kalaşnikov, cu care era dotată Brigada, care până la moment ducea pe spatele ei povara principală în acest război.

Însă numai promisiuni auzea de la Antoci. Mai mult nimic. Antoci când auzea că sună Gamurar, se ascundea. Un ministru care nu putea hotărî nimic, care se temea de cei de la putere.

S-a adresat şi către fostul ministru de interne Costaş, care ştia situaţia din Brigadă ce priveşte dotarea. Spera că Costaş va ceda ceva din resursele Armatei, care încă era numai pe hârtie. Costaş, ministrul apărării, a refuzat, sub pretextul că nu are cu ce dota unităţile armatei ce se formau.

Gamurar avea informaţie că tehnica ruginea la poligonul de la Bulboaca, în unităţil fostei armate sovietice din Bălţi şi Floreşti.

-Daţi-mi provizoriu. Cum formaţi armata, vă întorc înapoi!

-Aşa şi am crezut că tu o să întorci!- râse Costaş.

-Atunci să nu vă supăraţi !

Gamurar înţelese că n-o să poată trece de duşmănia această neînţeleasă între diferite ministere, care trebuiau să facă unu şi acelaşi lucru: să apere ţara de cotropitori. Hotărî să acţioneze de sinestătător.

A format câteva grupuri operative care aveau scopul de a depista şi a acapara cantitatea de armament, suficient pentru înzestrarea Brigăzii. Indiferent de la cine!

La sfârşitul lunii martie 1992 grupurile au început căutările. În ce unitate ce armament se afla, concret nu ştia nimeni. Să se adreseze la ministerul apărării, înseamnă să fie depistaţi. Acei de la MA se vor pricepe de ce-i trebuia lui Gamurar această informaţie. Şi vor întări paza.

S-a hotărât să înceapă la ziua şi ora anumită. Grupurile care trebuiau să activeze la Nord, s-au deplasat din timp încolo. Interes prezentau raionul Floreşti li oraşul Bălţi. Cineva aflase că la Bălţi, în unităţile ruseşti, care încă nu trecuse în componenţa Armatei Naţionale, se mai găseau tancuri, care strigent trebuiau Brigăzii, Mergea procesul de transmitere, proces care se tărăgăna special de cineva din conducerea ţării.

194

Din această cauză la Bălţi Gamurar a trimis un grup mare în frunte cu căpitanul Mihai Gerţa. În grup mai intrau Nicolae Şterbeţ, doi luptători sub acelaşi nume şi prenume, Valeriu Tulbu, Ion Mutu, Stelea şi alţii.

Au hotărât să ajungă la unitate ne observaţi, să dezarmeze santinelele, să blocheze postul de distribuţie a santinelelor, să scoată tehnica şi să se întoarcă acasă. Principalul să scoată tehnica din unitate. Până şefii se vor înţelege, tehnica va dispărea.

Autobusul a fost lăsat departe de unitatea respectivă, spre care s-au deplasat pe furişi, ne observaţi de nimeni. Pentru a face o recunoaştere mai detailată nu era timp. Se hotărî să acţioneze după situaţiile ce vor apărea. Fără nici un zgomot au neutralizat două santinele. Ei au arătat unde se află postul de distribuţie şi încă două santinele.

Grupul s-a îndreptat spre cele două santinele, când au dat de soldaţii care se deplasau să schimbe santinelele. Soldaţii de frică au deschis focul, rănindu-l pe plutonierul Stelea în picior. Din unitate au sosit întăriri. Grupul s-a retras.

În Bălţi s-a iscat o panică mare. În toiul nopţii rafale din puşcă automat! Au fost ridicate pe alarmă unităţile militare, poliţia, procuratura. Să se replieze la autobus era periculos.

Au oprit un autobus KAVZ la volanul căruia era un bătrânel.

-Urgent la spitalul apropiat! – ordonă căpitanul.

Au lăsat rănitul şi s-au îndreptat spre Făleşti, unde trebuiau să cerceteze unităţile militare dislocate în acest raion.

Însă numai au ieşit din oraş, drumul le-a fost îngrădit de două maşini UAZ şi în direcţia lor erau îndreptate puşti automate. Patru poliţişti. Erau toţi cei rămaţi în oraş. Ceilalţi erau pe front.

Căpitanul Gerţa se îndreaptă spre ei. Luptătorii au îmbrăcat vestele antiglonţ, căştile speciale, aşa numite „sfere”, s-au încins cu grenade gata de luptă. Nu era clar ce se află în dosul maşinilor.

-Lăsaţi armele. Suntem de la BPDS. Sunt căpitanul Gerţa.

Însă poliţiştii continuau să ţină armele gata de luptă.

-Cine-i superiorul?

Ieşi in maior, ţinând degetul pe trăgaci. Se recomandă.

Căpitanul şi maiorul s-au dat mai la o parte. Cinci minute au vorbit ceva. Căpitanul se întoarse la autobus şi sună lui Gamurar. Îi lămuri situaţia. Grupul trebuie să se întoarcă în oraş, unde erau aşteptaţi de reprezentanţii procuraturii civile şi militare.

La intrare în comisariat erau aşteptaţi de o mulţime de cinovnici din organele de resort şi încă de muşţi gură-cască.

195

Când din autobus au apărut 15 băieţi zdraveni, în căşti, în veste antiglonţ, încinşi cu grenade, mulţimea repede s-a împrăştiat...

S-au lămurit repede, au urcat în autobusul lor şi s-au întors la bază. Operaţia nu mai era secretă şi ne aşteptată, factorul principal în acţiunile trupelor speciale.

Celelalte grupuri au acţionat fără probleme. Grupul locotenentului Zelinschi a adus din Floreşti tunuri antiaeriene, care ulterior au apărat spaţiul aerian controlat de Brigadă şi extraordinar de mult au ajutat la luptele de stradă din Bender.

Un alt grup, ne izolând santinelele, dar numai îmbătându-le, au scos de pe poligonul de la Bulboaca 5 tunuri antitanc M-12 şi un tun antiaerian.

Comandantul companiei nr.1 din batalionul nr.1 al BPDS Iurie Bodiu era un ofiţer de perspectivă. Inteligent, deştept, cu o fizică superbă, avea toate calităţile de a fi înaintat în funcţie.

La 14 martie TAB-ul lui Bodiu, urmărind inamicul, a intrat în satul Doroţcaia, ocupat de separatişti, întâmpinat de un foc ucigător. Toate căile de retragere erau închise.

-Înainte – ordonă el. Luptătorii au deschis foc din mitraliere, din puşti automate, TAB-ul ieşind din încercuire.

În TAB era şi un corespondent din Chişinău, care fotografia, ceva însemna. Au ieşit cu bine la traseul Dubăsari-Grigoriopol, când pe traseu se deplasa o „Volgă” neagră îndreptându-se spre Grigoriopol.

-Este maşina unui adjunct de a lui Smirnov – spuse corespondentul – am văzut-o la Tiraspol.

La bărbaţi totdeauna persistă duhul de vânător. Aşa s-a întâmplat şi de această dată. Cu toate că în TAB se aflau luptători mai cu experienţă, aşa ca plutonierul Petru Cataramă, nimeni n-a ripostat. TAB-ul cu viteza posibilă s-a alungat după „Volgă”. Clar, n-au ajuns-o, şi la marginea Grigoriopolului au întors înapoi.

Nimeni nu şi-a dat seama, că nu se poate de repliat pe acelaşi drum. Ambuscada este garantată. Asta şi s-a întâmplat, cu toate că erau mai multe căi de repliere.

Ne ajungând la Doroţcaia au căzut într-o ambuscadă bine organizată. Grenada cumuleativă a scos din funcţie TAB-ul şi l-a rănit grav pe Iurie Bodiu. Cazacii şi gardiştii – mercenari au înconjurat TAB-ul, s-au urcat pe el, băteau cu paturile de la puşti în metal, în cepenguri, strigând:

-Ei, românilor, ieşiţi să vă jupuim.

Luptătorii ştiau: aceste nu sunt cuvinte goale. Dacă se predau, aşa şi va fi. Aşa zişii gardişti majoritatea erau puşcăriaşi, care îi urau de moarte pe poliţilti. Cazacii erau tot aşa.

196

-Nu vreţi să ieşiţi, nu trebuie. Acum vă coacem, facem un frigărui din voi.

Se auzea cum foşneau paele cu care cazacii acopereau TAB-ul. Corespontentul începu să mârâie, cerând ca ei să se predea. Însă la el aşa s-au uitat, căci s-a pus într-un colţ şi n-a mai scos nicio vorbă.

Toţi atenţie la mine – vocea plutonierului Cataramă suna aspru şi ferm – la numărul „trei”, deschidem cepengurile, aruncăm grenade, sărim din blindată şi ne îndreptăm spre Coşniţa.

În jurul TAB-ului era o privelişte îngrozitoare. Corpuri rupte în bucăţi, picioare şi mâini aruncate în toate părţile, strigăte straşnice a celor răniţi. Cazacii şi puşcăriaşii nu se aşteptau la aşa ceva, nu ştiau că în TAB se află luptătorii trupelor speciale, şi se purtau liber. Pregătind o moarte straşnică altora, au primit-o ei...

Luptătorii, luându-l cu ei pe Bodiu, s-au retras spre Coşniţa, urmăriţi de alţi cazaci veniţi în ajutor. Însă se purtau foarte atent. Nu se apropiau de grup.

Cu Bodiu rănit, grupul se mişca încet. Urmăritorii îi ajungeau.

-Duceţi-vă, eu vă acopăr – au auzit ei ordinul plutonierului Cataramă, care a ales o poziţie bună, şi respingea atacul urmăritorilor, care nu prea voiau să moară. Grupul se mişca repede. A mai schimbat o poziţie, a aruncat o grenadă, apoi a doua... şi aştepta. Însă nu se mai auzea nici un strigăt din partea separatiştilor. Se făcu o linişte stranie pentru un aşa moment.

A aşteptat un timp şi s-a îndreptat spre Coşniţa. Nimeni nu mai împuşca din urmă.

Luptătorii din trupele seciale care aveau nevoie de reabilitare, răniţii, au fost trimişi la lecuire în România şi în pansionateie din Moldova. Însă pentru ceilalţi, războiul nu s-a terminat. Ei continuau lupta cu criminalii.

Încetu cu încetu s-a trecut la viaţa paşnică. Oamenii iar au început să meargă în Turcia, Bulgaria, România. Şi iar au început să-i jefuiască pe traseu. Cât nu se stăruia poliţia criminală, însă nu putea neutraliza aceste bande de tâlhari.

Atunci MAI a ordonat implicarea în această problemă strigentă BPDS. Însă nici ei nu aveau succes. Când ei organizau ambuscade, nu se îmtâmpla nimic. Numai primeau ordin să înceteze operaţia care tot timpul eşua, bandiţii începeau jaful. Luptătorii începeau să se priceapă că cineva îi trădează. Cineva de sus, la care ajungea informaţia.

Transmiteau la minister date puţin incorecte. Şi în a doua noapte, pe la ora 2 dimineaţa, autobusul-capcană, în care se aflau luptătorii, s-a oprit în faţa unei bârne care îngrădea traseul Chişinău-Leuşeni. Posibilitatea de a trece pe alături era exclusă.

197

Acest fapt şi a atras atenţia. Un copac nu putea cădea dea curmezişul traseului atât de bine plasat. Atât cât trebuie!

Comandantul grupului a ordonat atenţie maximă şi a trimis trei luptători în civil să scoată copacul de pe traseu. Numai s-au apropiat de copac, căci au fost atacaţi de cinci persoane.

Numai atacanţii au fost puşi la pământ, căci din pădure s-a deschis focul asupra luptătorilor. Doi din luptătorii mai experimentaţi, au sărit în cuvetă. Unul dintre ei a rămas...,ne ştiind ce să facă, din loc a sărit în sus, făcând un salto-mortale. Asta şi i-a salvat viaţa. Rafala din puşca automat a trecut pe sub el.

Din autobus au deschis focul asupra bandiţilor ascunşi în pădure. Doi dintre cei, ce stau la pământ, au încercat să fugă. Însă n-au putut.

În ambuscadă au găsit trupurile a trei bandiţi ucişi, sânge. Bandiţii au luat răniţii cu ei. De urmărit bandiţii noaptea, era imposibil.

Peste câteva zile au fost prinşi şi ceilalţi bandiţi. Conducea cu banda feciorul comisarului militar din Ungheni, nişte rămăşiţe de militari sovietici.

Comandantul batalionului găgăuz, care lupta de partea separatiştilor ruşi contra moldovenilor, maiorul trupelor cu destinaţie specială din trupele aeropurtate a USSR, iar apoi a Rusiei, Terzi, a absolvit şcoala superioară din Reazani, care pregătea cadre pentru trupele aeropurtate împreună cu Alexandr Lebedi. Era eminent în toate probele. Apoi a luptat în Afganistan. Era un profesionist de temut, un as în profesie. Stimat de cei cel cunoşteau, de cei ce aveau de aface cu el. Se socotea un ofiţer cinstit şi de treabă.

Că el a trecut de partea separatiştilor, în primul rând sunt vinovaţi conducerea de atunci a Moldovei, care n-a fost în stare operativ să cheme la serviciu pe cei mai buni reprezentanţi a Moldovei, care-şi făceau serviciu în Armata sovietică iar apoi rusă.

Destrămarea Armatei sovietice iar apoi a cea rusă, corupţia şi hoţia la toate nivelurile în armată, nu promitea nimic bun în viitor. Aceşti factor au impus mulţi militari de elită să părăsească armata, să se angajeze ca mercenari în conflictele militare...

Această soartă nu l-a ocolit nici pe maiorul Terzi. Văzând că nu trebuie nimănui, a încercat o soluţie de a rezolva problema, în care a nimerit. Să se angajeze mercenar să lupte pentru interesele cuiva, nu vroia.

În acest timp pe teritoriul patriei sale, în Moldova, au fost formate două republici: Găgăuzia şi Transnistria. A încercat să-şi caute locul în conducerea Găgăuziei, dar acolo domneau deja alte clanuri. Nu s-a găsit pentru el un loc

198

binemeritat. Sub influenţa propagandiştilor ruşi care au venit în număr mare în Găgăuzia, instigându-i pe găgăuzi să meargă împotriva moldovenilor şi sub influenţa naţionaliştilor locali, a început să se mândrească cu faptul că poporul său îşi va dobândi în curând statalitatea.

Când conducerea Găgăuziei i-a propus să creeze un batalion şi să meargă să-i ajute pe separatiştii transnistreni, nu a stat pe gânduri, ci a început să creeze energic batalionul. Pentru început a adunat vreo două sute de persoane. Apoi au mai venit în jur de o sută.

Batalionul făcea parte din rezerva generalului Chiţac, care comanda formaţiunile militare transnistrene.

Oricât de mult invoca propaganda rusă egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor respectul faţă de popoarele mici, el observa cu cât dispreţ se strâmbau ruşii când venea vorba despre găgăuzi, moldoveni, ucraineni şi alte popoare. Cei mai inteligenţi, cei mai cărturari, cei mai, cei mai erau doar ruşii.

S-a convins de acest adevăr în august 1992, când s-a terminat războiul şi nu mai era nevoie de carne de tun. Au fost rugaţi, politicos să părăsească Transnistria.

S-a întors în Găgăuzia pe căi ocolite prin Ucraina, cu batalionul mult împuţinat.

Potrivit înţelegerii dintre Moldova, pe de o parte şi Rusia şi Transnistria, pe de altă parte, se interzicea urmărirea criminalilor de război. Terzi a fost lăsat în pace şi el s-a instalat în oraşul natal Vulcăneşti.

Câtă vreme a luptat în Transnistria i se plătea un salariu. După ce au plecat acasă, nu li s-a mai plătit nimic. Însă trebuia să trăiască!

Profesionalismul său nu trebuia nimănui. Găgăuzia nu avea armată. Altceva nu putea face. O parte din batalionul său era alcătuit din locuitori a Vulcăneştilor. Şi a hotărât să creeze un detaşament pentru a soluţiona problemele financiare.

În timpul luptelor din Transnistria a plecat la Bolgrad cu ordinul generalului Lebedi la comandantul diviziei ca să ia armament şi muniţii pentru batalionul găgăuzilor conform listei alcătuite de maiorul Terzi.

Trei KAMAZ-uri militare încărcate cu pistoale-mitralieră, aruncătoare de grenade portative, grenade de toate tipurile,

199

aruncătoare de grenade cu reacţie „Muha”, mitraliere şi cartuşe au fost duse de Terzi nu în Transnistria, ci la Vulcăneşti. A descărcat totul la depozit, apoi nopţile, împreună cu fratele, a dus armamentul în altă parte. Împreună cu armele primite de la Armata a 14-a, arsenalul era substanţial.

Aproape toţi combatanţii săi, circa 60 de persoane, locuiau pe aceiaşi stradă cu el sau pe cele vecine, lucru important pentru comunicare. I-a înarmat până în dinţi. A început să practice racketul. Cei care refuzau să plătească erau fie speriaţi de moarte, fie ucişi.

Asta i s-a părut puţin. După cum se spune, pofta vine mâncând. A început să caute persoane care doreau să cumpere arme. Transnistrenii şi ruşii, după ce au obţinut tot ce au dorit, au uitat de autonomia găgăuzilor. Şi în general de găgăuzi. Aşa se face că nu mai era nevoie de arme.

Au găsit persoane interesate în Odesa. Însă nu odesiţi, ci ceceni, care au cumpărat tot ce le-a propus, lăsând pentru el o cantitate mică de armament de toate tipurile. Au primit pentru armament o sumă enormă de dolari. O zi întreagă i-a numărat cu fratele.

I-a împărţit tuturor combatanţilor după merite şi i-a trimis pe la casele lor, preîntâmpinându-i să fie gata în orice moment pentru concentrare.

A trăit cu banii aceea ca în sânul lui Arvam în 1992, 1993. La începutul lui 1994 banii s-au terminat. A sunat adunarea. S-au prezentat cu toţii. S-au bucurat cu toţii de banii nemunciţi, cu atât mai mult cu cât credeau orbeşte în capacităţile comandantului lor.

Au fost discutate multe variante de a face rost de bani. Racketul nu putea fi practicat, deoarece întreprinderile cât de cât rentabile erau controlate de ei. Cineva a propus să meargă la Comrat, unde erau mulţi comercianţi. Ideea a plăcut tuturor.

Au hotărât să-l atace pe cel mai bogat. Însă îi aştepta o capcană. Pierzând vreo zece oameni, luându-i pe cei răniţi, s-au întors la Vulcăneşti. Însă nu a luat în considerare faptul că aproape toţi poliţiştii din oraşul Comrat au fost înlocuiţi. Au venit oameni noi, care au început să lucreze activ cu populaţia.

200

Când Terzi a plecat din Vulcăneşti cu detaşamentul său poliţia era la curent. A fost uşor să fie urmăriţi, căci nu s-au asigurat, fiind încrezuţi în puterile lor. Încrederea în sine i-a pedepsit.

A trecut o zi, o săptămână şi nimeni din organele de ocrotire a ordinii de drept nu a venit după ei. Terzi avea omul său în poliţia locală. Însă acesta tăcea, nu suna alarma.

A sunat iarăşi adunarea. Au fost multe propuneri, dar, învăţaţi de amara experienţă din trecut, a ales cea mai nepericuloasă şi destul de profitabilă afacere. Au hotărât să fure vaci, oi, cai din colhozuri şi sovhozuri care au mai rămas şi să le vândă în Ucraina.

Au început bine. Veneau noaptea, legau paznicii şi încărcau vitele în tiruri şi plecau în Ucraina. Frontiera dintre Moldova şi Ucraina era pe atunci convenţională.

Poliţia locală ştia cine erau autorii, dar tăcea prefăcându-se că îi caută pe criminali. Centrul nu intervenea. Găgăuzii aveau ceea ce doreau. Haos!

Totul era bine, până când cineva nu a ucis un paznic care s-a dezlegat şi a vrut să fugă. Terzi turba de mânie. Era cât pe ce să-l împuşte pe cel care a tras în paznic.

– Păi, nu vă daţi seama? Acum de noi se va ocupa Chişinăul. O s-o ducem greu.

Într-adevăr, acest omor a îndreptat atenţia Chişinăului asupra regiunii găgăuze. Acolo a fost trimis un grup condus de adjunctul şefului direcţiei poliţiei judiciare din Moldova Igor Nicolaev. Aceştia au început să-l caute pe Terzi şi pe banda sa. Însă cineva din poliţiştii de la Vulcăneşti îl avertiza.

Grupul nu a reuşit să facă nimic, nu a progresat în realizarea misiunii. Fără a cunoaşte limba, nu a putut aduna informaţii, cu atât mai mult cu cât s-au deconspirat. Oriunde plecau erau însoţiţi întotdeauna de o coadă.

Atunci centrul a trimis o grupă cu destinaţie specială în frunte cu căpitanul Alexandru Preguza, care aveau misiunea să-i lichideze pe criminali. Grupa a fost instruită personal de adjunctul ministrului MAI Mihail Gorincioi. MAI nu avea nicio fotografie a maiorului Terzi. Au promis să trimită una peste câteva zile.

201

Sosind la faţa locului, căpitanul Preguza i-a ascultat atent pe toţi membrii grupei lui Nicolaev. Deşi formal operaţia era condusă de Nicolaev, toţi îndeplineau indicaţiile căpitanului Preguza, care a înţeles că cineva îi trădează.

A doua zi unul din poliţiştii secţiei a spus că un informator a transmis că Terzi e într-un autoturism negru VAZ-2108 fără bara de protecţie din faţă. Poate fi întâlnit în centru, unde sunt magazinele. Atunci Preguza a înţeles cine e trădătorul. Dar de ce a făcut asta? Şi-a împărtăşit tuturor gândurile.

– Poate că nu el e trădătorul, s-a îndoit Nicolaev, era mereu cu noi, nici nu mergea acasă, dormea cu noi la comisariat.

– Asta mă face încă o dată să cred că am dreptate. El a primit ordin de la Terzi să urmărească orice pas al dumneavoastră. Dar de ce l-a trădat pe Terzi. Întrebare fără răspuns.

Într-o maşină se aflau ofiţeri din secţia operaţii în cealaltă cei din trupele cu destinaţie specială. Aşteptau. La prânz s-a apropiat VAZ-2108 fără bara de protecţie. A făcut un cerc în faţa grupei şi a început să se îndepărteze încet. Ambele maşini au demarat în trombă. Autoturismul a circulat o vreme prin oraş, apoi a virat pe o ulicioară. Nicolaev a dat să o urmărească, dar Preguza a ordonat prin raţie să stea pe loc, căci îi aştepta o ambuscadă. Iată de ce poliţistul le-a spus despre maşină. Era o nadă!

În ulicioara îngustă nu te puteai întoarce. Şi nici ascunde. Ar fi fost ucişi ca nişte ţânci.

S-au ascuns în apropierea ulicioarei. Li s-a părut că s-au ascuns. Erau urmăriţi de zeci de ochii.

Peste o jumătate de oră din ulicioară a ieşit un UAZ militar. Terzi şedea pe bancheta din faţă. Trecând pe lângă ambuscadă, s-a întors spre ei şi a râs. După el a pornit maşina lui Nicolaev, Preguza după el.

UAZ-ul a ieşit pe şoseaua Vulcăneşti-Reni şi s-a îndreptat spre Reni. Poliţiştii îl urmăreau. Cu vreun kilometru înainte Preguza a observat că din ambele părţi ale drumului se înalţă două dealuri destul de înalte. Şi brusc şi-a dat seama: acolo era o ambuscadă.

202

I-a transmis prin radio lui Nicolaev ca să depăşească UAZ-ul şi să-i taie calea. Însă acesta se codea mult. Ambuscada se afla deja la vreo două sute de metri când a barat calea UAZ-ului.

Preguza cu o puşcă-mitralieră de calibrul 5.45 s-a apropiat de maşina lui Terzi şi s-a oprit în faţa maşinei.

– Mâinile sus! a ordonat el - ieşiţi câte unul. Nu a observat, şi nici nu putea observa, că Terzi avea pe genunchi şi el un pistol-mitralieră de acelaşi calibru îndreptat spre capotă.

Terzi a apăsat pe trăgaci. Şoferul a pornit maşina. Preguza a simţit doar căldură în picior şi, căzând, a apăsat şi el pe trăgaci. Din UAZ au început să tragă şi alţi bandiţi. Preguza încerca să tragă doar în Terzi, dar maşina s-a urnit din loc şi gloanţele au nimerit şi în banditul din spate.

Când totul s-a terminat, Terzi era mort. Unsprezece gloanţe au nimerit în el. Ceilalţi doi erau grav răniţi. Au vrut să-i lase în maşină, dar procurorul raionului a spus că nu e omeneşte şi i-a trimis la spital. Acest tânăr, care nu a mirosit praful de puşcă, a fost apoi răsplătit pentru omenia sa. După ce s-au întremat, au venit cu pistoalele-mitralieră în biroul său şi l-au pus să le lingă cizmele…

Pe căpitanul Preguza l-a salvat cuţitul de campanie cu furculiţă şi lingură care era în buzunar. Glonţul cu centrul de greutate deplasat a nimerit în cuţit, l-a îndoit şi, pierzând excentricitatea, a ajuns la picior mai sus de genunchi deja ca un glonţ obişnuit… Altminteri ar fi fost găsit în altă parte…

Glonţul se află până acum în piciorul colonelului Preguza.

* * *

În martie, 1995 în Moldova a sosit o delegaţie MAI al Israelului condusă de ministrul MAI, un general destul de tânăr. Traducătorul său era un alt general, ambasadorul Israelului la Kiev, „curatorul” firmelor israeliene care activau pe teritoriul fostei URSS. Generalul Kaplan a luptat încă în primul război arabo-israelian din 1947, împreună cu Ben Gurion. Fost originar din URSS.

Ministrul MAI al Moldovei Antoci îl însoţea pretutindeni pe ministrul israelian, care umbla repede, ca un adevărat

203

sportiv. Antoci nu reuşea, lăsând totul pe seama lui Gamurar, care, alături de alţi funcţionari sus-puşi de la minister, îl însoţeau pe Antoci.

Ministrul MAI al Israelului a dorit să vadă la treabă Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială despre care i-au vorbit agenţii versaţi ai „Massad”-ului. Ei lăudau foarte mult pregătirea formidabilă a personalului acestei subunităţi de elită, din această ţară mică, neştiută aproape de nimeni.

Molojion, ministru adjunct al MAI al Moldovei, evreu şi el, încerca să atragă asupra sa atenţia oaspetelui izraelian. Însă acesta din urmă se adresa doar lui Gamurar, înţelegând imediat care era valoarea lui Antoci şi Molojion.

Gamurar a hotărât să demonstreze interacţiunea Brigăzii de aviaţie mixte cu Brigada sa. Potrivit dispoziţiei preşedintelui Snegur, subunitatea de elicoptere a Brigăzii mixte interacţiona cu Brigada lui Gamurar. Se antrenau împreună pentru debarcarea trupelor aeropurtate.

Ministrului israelian i-a plăcut foarte mult interacţiunea precisă a aviaţiei cu subunitatea de trupe speciale. Era plăcut să vezi cum cei din Brigada cu Destinaţie Specială desantau din mers, sărind de la o înălţime destul de mare. Nimeni nu a fost traumat, lucru care se întâmplă deseori în timpul debarcărilor. Chiar şi în subunităţile speciale pregătite minunat profesional din SUA, Anglia, Israel se înregistrează întotdeauna traume.

Demonstrarea tehnicii de luptă folosită de trupele speciale i-a deprimat pe israelieni.

– În timpul războiului cu ruşii aveaţi aceeaşi tehnică? a întrebat ministrul israelian.

– Mult mai proastă!– Da. O experienţă foarte interesantă. Vă invit să vizitaţi

peste vreo două luni Israelul. Luaţi câţiva ostaşi cu voi. Avem şi noi ce arăta.

În locul lui Gamurari a răspuns Antoci.– Venim neapărat.Israelianul l-a privit ciudat pe Antoci, dar nu a spus nimic.– Comandante - s-a adresat ministrul Israelului lui

Gamurar, orice tehnică, orice dispozitiv pentru noi nu e o noutate. O să vedeţi, le avem pe toate astea, totodată totul e de

204

prima calitate. Dar voi aveţi ceea ce nu avem noi: luptători pregătiţi minunat, băieţi de aur. Cu luptători din ăştia poţi răsturna munţi. Păziţi-i!

În luna mai a aceluiaşi an, după cum a promis ministrul izraelian al MAI, MAI al Moldovei a primit invitaţia de a vizita Israelul. Delegaţia din cinci persoane era gata. Antoci şi Molojion şi-au inclus în listă prietenii. Când ministrul israelian a văzut lista, a spus:

– Dacă nu va fi Gamurar, nici nu aveţi ce face aici.Nu ştie nimeni cine a fost radiat de pe listă, însă Gamurar

a fost inclus în delegaţie. Cinci zile s-a căţărat împreună cu Gamurar pe mameloane. Antoci şi Molojion au renunţat şi stăteau la hotel.

Muzeul tancurilor se afla între Tel Aviv şi Ierusalim. Aici erau într-adevăr tancuri din toate timpurile şi de toate modificaţiile.

– La muzeu lipseşte un singur tanc, „Tigrul” german. Nu-l pot găsi nicăieri. Mă puteţi ajuta?

– Poate că da. Am văzut în Belarus două tancuri germane „Tigru” împotmolite în mlaştină. O să vorbesc cu ei. Cred că nu o să refuze.

Au privit acţiunile trupelor speciale israeliene. Nu l-au impresionat.

În muzeul armamentului de infanterie a fost lăsat să treacă doar Gamurar, deoarece obiectivul era secret. Acolo a văzut cea mai nouă puşcă cu lunetă de calibrul 14,5 mm, precum şi o puşcă cu lunetă cu aparat de ochire electronic, de calibrul 12.7, care străpungea blindatele.

Când şi-au luat rămas bun, ministrul MAI al Israelului a intrat în camera lui Gamurar şi i-a dat un disc de computer.

– Aici o să vezi cum acţionează cu adevărat trupele speciale israeliene. Ceea ce v-am arătat, ai văzut şi singur, e ceva de mântuială. Să vezi numai tu.

În 2005 generalul Gamurari călătorea cu maxi-taxiul. La o staţie în microbuz a intrat un bărbat cu o figură atletică. Preocupat de gândurile sale, generalul nu l-a privit cu atenţie. Deodată, a auzit:

205

– Să trăiţi, domnule general! în faţa lui stătea bărbatul ce urcase adineauri. L-a privit mai atent… şi l-a recunoscut. S-a ridicat, l-a cuprins pe fostul său luptător.

– De unde vii, Gheorghe? Nu te-am văzut de mult, nu am auzit nimic despre tine.

– Domnule general, hai să ieşim şi vă povestesc totul.Au intrat într-un bar. Gheorghe a comandat o sticlă de

coniac şi ceva mâncare.– Trăieşti pe picior larg, nu se reţinu Gamurar.– Am un salariu bun!– Cine ţi-l dă? Poate spui un cuvânt şi pentru mine.– Cu toată plăcerea. Dar sunt un om mic. Trebuie să vă

adresaţi vechiului dumneavoastră prieten.– Cui?– Fostului ministru al Israelului. – Ce are a face el în chestiunea asta?– Îmi fac serviciul în trupele speciale israeliene.– N-am înţeles.– Acum nu sunt Gheorghe, ci… şi a rostit un prenume şi

un nume evreiesc.– Atunci spune mai amănunţit.– Vă aduceţi aminte, în 1995 la noi a venit ministrul MAI

al Israelului. I-a plăcut foarte mult cum eram pregătiţi. Şi atunci el, noi am crezut că glumeşte, ne-a invitat să ne facem serviciul în trupele speciale israeliene. Atunci am râs cu toţii. Dar el probabil bănuia ce va fi cu noi, ştiind prea bine că Petru Chirilovici Lucinschi are un suflet laş şi ticălos.

– Da, se temea foarte mult de Brigadă.– Aţi fost propus parcă pentru o funcţie mai înaltă, iar

ceea ce s-a întâmplat apoi… Am aflat despre asta acolo, în Israel.

– Povesteşte mai departe.– După ce Lucinschi i-a alungat din Brigadă mai mult de

jumătate din cei care au apărat într-adevăr Patria, nu în vorbe, nu ştiam unde să mergem. Toţi avem familie, copii care cereau de mâncare. Şi atunci mi-am adus aminte de ministrul MAI al Israelului. Băieţii au râs, eu eram supărat un pic pe ei. Dar am perseverat.

– Bravo. Ai fost întotdeauna încăpăţânat şi ai ştiut ce vrei.

206

– I-am convins. Altă ieşire nu era. Ne-am adunat 12 persoane. Am pus mână de la mână pentru biletele dus-întors. În afară de mine ca iniţiator, au fost trimişi încă două persoane.

– Îi cunosc? – Nu cred. Nu s-au acoperit de glorie în Brigadă. Dar nu

bem nimic, domnule general, a evitat Gheorghe răspunsul.Gamurar a înţeles şi în continuare, în timpul discuţiei lor,

nu a întrebat despre nici un nume de familie.Am aterizat la Tel-Aviv. La controlul de frontieră am fost

întrebaţi, în ruseşte, unde şi la cine mergem. Am spus totul cinstit. La început nu ne-au crezut. Apoi au dat un telefon.

– Cine întreabă de mine? De la cine vin aceşti oameni?Ne-am pierdut cu firea… Ministrul aştepta la telefon. Şi

aici am trântit o prostie.– Suntem din partea generalului Gamurar, comandantul

trupelor speciale moldoveneşti.– Lăsaţi-i să treacă şi hrăniţi-i. Trimit imediat o maşină.

Am fost hrăniţi ca nişte oaspeţi de onoare, ne-au adus la MAI. Şi drept la ministru. L-am cunoscut imediat.

Ne-a strâns tuturor mâna. Ne-a poftit să luăm loc.– Cum aţi ajuns? Ce face domnul general…, am uitat cum

îl cheamă.– Anton Sevastianovici, au răspuns ei în cor.A mai pus câteva întrebări formale. Apoi a întrebat brusc:– De ce aţi venit?– Am fost destituiţi din Brigadă.– De ce?– Reducere de carde. În afară de lupta împotriva

criminalităţii nu ştim să facem nimic. Familiile noastre trăiesc în mizerie. Vrem să ne angajăm aici la muncă. Aţi spus atunci că putem să ne adresăm dumneavoastră în orice moment şi că o să ne luaţi.

Au tăcut. Ministrul umbla dintr-un colţ în altul al biroului. Tăcea. A trecut destul de mult timp până a vorbit.

– Câţi sunteţi?– 12 persoane.– Iată condiţiile noastre: veniţi aici cu familiile. Toţi îşi

schimbă numele şi prenumele în evreieşti. La fel şi membrii

207

familiei. Vă obligaţi să vă faceţi serviciul până la sfârşit, adică până la pensie. Dacă cineva nu este mulţumit, nu există pentru el cale de întoarcere. Vă daţi seama… Prin urmare, gândiţi-vă bine. Plecaţi acasă, sfătuiţi-vă cu prietenii, cu familiile.

– Nu putem pleca?– De ce?– Nu mai avem bani pentru întors – am minţit noi - am

adunat tot ce aveau 12 persoane.– Cum vin ceilalţi?– Am contat pe un avans…– Sunteţi curajoşi. Îmi plăceţi. Şi eu sunt aşa!A telefonat cuiva. Peste câteva minute a intrat un bătrânel

şi i-a rugat pe ruseşte să-l urmeze.Au depus cerere de angajare la serviciu, au completat o

mulţime de blanchete. Apoi au primit avansul şi o subvenţie de o singură dată pentru ceilalţi membri ai familiei.

– Ce faceţi acolo?– Am fost numit comandant de companie din care fac

parte în afară de noi 12 persoane, încă vreo 50 de colonişti din diferite ţări. Ocrotim liniştea şi ordinea într-un orăşel la frontiera cu Siria.

– Păi acolo trag mereu focuri de armă?– Fleacuri! Priviţi mai puţin ştirile de la televizor. Am

organizat o pază competentă, i-am învăţat pe ceilalţi. Cel mai important lucru e că facem totul ca să trăim în pace cu arabii. Deocamdată, reuşim.

Gamurari s-a despărţit de ostaşul său. Era bucuros că băieţii săi s-au angajat bine, că duc o viaţă normală. Amarul din suflet rămâne totuşi. De ce cei mai buni ostaşi ai ţării servesc un alt stat? De ce autorităţile i-au respins, de ce nu mai au nevoie de ei?

E un stat bolnav. Categoric.

* * *

În lupta împotriva separatiştilor de toate soiurile în războiul ruso-moldav din 1991-1992, dând exemple de bărbăţie şi spirit de sacrificiu, au murit eroic combatanţii Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială:

208

Sergentul Ion Panţa, originar din Ciocâlteni, Orhei.Sergentul Valentin Mereniuc, Bilicenii Vechi, Sângerei.Sergentul Ghenadie Iablocikin, Chişinău.Sergentul Mihail Arnăut, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Gheorghe Caşu, Chişinău.Plutonierul Valentin Slobozenco, Micăuţi, Străşeni.Locotenentul-major Iurie Bodiu, Coşcodeni, Sângerei.Locotenentul-major Nicolae Ţurcanu, Moleşti, Ialoveni.Plutonierul Valeriu Corduneanu, Chiţcani, Teleneşti.Plutonierul Andrei Izbaş, Dancu, Hânceşti.Sergentul Valeriu Dumbravă, Cioreşti, Nisporeni.Sergentul Cezar Roman, Ciocâlteni, Orhei.Plutonierul Gheorghe Coţuc, Ciuciulenii Vechi, Râşcani.Plutonierul Ion Fulga, Hânceşti.Sergentul Alexandru Ticot, Pârliţa, Ungheni.Sergentul Serghei Culaţchi, Chişinău.Sergentul Eugen Nacu, Drăgăneşti, Sângerei.Plutonierul Sergiu Fodor, Cărpineni, Hânceşti.Sergentul Nicolae Vrabie, Crinăuţi, Ocniţa.Caporalul Ion Ungureanu, Ungheni.Sergentul Vladimir Reuţchi, Cucoara, Cahul.Sergentul Gheorghe Buzu, Lohăneşti, Criuleni.Caporalul Igor Ciorba, Chişinău.Plutonierul Igor Carp, Malovata Veche, Dubăsari.Sergentul Vitalie Rău, Sângerei.Sergentul-major Iurie Leon, Căciulia, Cantemir.Sergentul Ştefan Godeac, Talmaz, Ştefan Vodă.Caporalul Robertino Codiţă, Zăicani, Râşcani.Plutonierul Sergiu Andreev, Cioara, Hânceşti.Ion Lisnic, Răspopeni, Şoldăneşti.

209