PARTEA A II-A SISTEMATICA PLANTELOR

Botanica sistematică (taxonomia) are ca obiect delimitarea şi descrierea speciilor de plante, pe baza asemănărilor şi înrudirii dintre ele, precum şi orânduirea lor într-un sistem natural, filogenetic.

Specia, unitatea taxonomică fundamentală a organismelor vii, este constituită dintr-o grupare de indivizi interfecunzi, asemănători prin caracterele morfologice şi însuşirile fiziologice, cu aceeaşi ereditate şi mod de viaţă şi cu arie geografică delimitată. Speciile actuale reprezintă vârfuri de ramuri ale arborelui filogenetic al lumii vii, constituite în evoluţie, ramuri ce sunt conectate unele cu altele prin ascendenţa comună.

Pentru denumirea speciei se foloseşte nomenclatura binară: fiecare specie poartă un nume format din doi termeni: unul este epitetul specific, iar celălalt, pus în faţa acestuia, indică denumirea genului căruia îi aparţine specia. Astfel, fagul este denumit Fagus sylvatica, iar fagul caucazian Fagus orientalis.

În lucrările ştiinţifice, în mod obligatoriu, fiecărei denumiri de specie i se adaugă şi numele autorului care a descris-o în mod corect cel dintâi (Fagus sylvatica L., Fagus orientalis Lipsky).

Unităţile infraspecifice sunt subspecia şi rasa ecologică.Subspecia (rasa geografică) include toate populaţiile dintr-o anumită parte a

arealului care se individualizează prin anumite caractere morfologice mai slab conturate, fără să atingă sau să depăşească limitele speciei.

Rasa ecologică (ecotipul) este o grupare de populaţii locale ce se diferenţiază prin însuşiri ecologice şi fiziologice de alte rase ecologice cu care poate coexista în acelaşi areal.

Unităţile taxonomice superioare speciei sunt delimitate pe baza gradului de discontinuitate dintre grupele componente de taxoni. Aceste unităţi sunt genul, familia, ordinul, clasa şi încrengătura. Fiecare unitate superioară genului are la denumire o terminaţie (sufix) care o evidenţiază: familia sufixul – aceae (spre exemplu, fam. Fagaceae), ordinul – ales (ord. Fagales), clasa – atae (spre exemplu, cl. Magnoliatae) ori – phyceae (la alge) şi – mycetes (la ciuperci), încrengătura (filumul) terminaţia – phyta (spre exemplu, încrengătura Gymnospermatophyta).

Sistemele de clasificare s-au perfecţionat în decursul timpului prin folosirea, în stabilirea înrudirilor, a descoperirilor din diferite domenii ale biologiei, în special al geneticii.

Regnul vegetal, corespunzător celor două tipuri structurale de celule, cuprinde două mari grupe de plante: Procariota şi Eucariota.

1

CAPITOLUL V PROCARIOTA

Încrengătura BACTERIOPHYTA (bacterii)

Bacteriile sunt organisme unicelulare, fără nucleu individualizat, care trăiesc solitar sau grupate în colonii. Sunt în majoritate heterotrofe (saprofite sau parazite). Au dimensiuni mici, cuprinse între 0,5 – 10 μm şi forme diverse (fig. 59).

Celula bacteriană este formată din perete celular şi protoplast. Peretele celular este alcătuit dintr-o singură macromoleculă uriaşă a peptido-

glucanului mureină, căreia i se poate adăuga un strat de lipopolizaharide. La unele bacterii protoplastul generează şi un înveliş, mai exterior, gelatinos

din polizaharide şi polipeptide ce constituie capsula. Ca structuri extraparietale unele genuri de bacterii prezintă flageli (cili) cu funcţie de locomoţie şi pili pentru fixare şi schimb de material genetic prin conjugare.

Protoplastul este constituit din cito-plasmă şi un nucleoid reprezentat printr-o macromoleculă de ADN dublu catenar, lipsit de înveliş nuclear (fig. 60). În citoplasmă se disting ribozomi, mai mici ca la eucariote şi mezozomi (sistem membranos intracelular, rezultat din invaginări ale membranei plasmatice, ce servesc ca suprafeţe de dispunere a enzimelor, separând astfel diferite funcţii enzimatice ale celulei). Alte componente celulare sunt vacuolele şi diverse incluziuni.

2

Fig. 59 – Tipuri de bacterii: a – coci; b – diplococi; c – tetracoci; d – streptococi; e – stafilococi; f – sarcina; g – bacili; h – diplobacili; i – bacterii filamentoase; l – vibrioni; m – spirili (după Ghenkel, P. A., 1950)

Fig. 60 – Structura unei celule bacteriene: c – capsulă; p. c – perete celular; m. p – membrană plasmatică; f – flagel; m – mezozom; p – corpusculi polifosfatici; p. g – picături de grăsime; r – ribozomi; n – nucleoid (din Strasburger, E., 1983)

Înmulţirea bacteriilor se face prin bipartiţie (despicare în două celule fiice). La unele bacterii se realizează schimburi de material genetic între celule (parasexualitate). În condiţii nefavorabile, unele specii sporulează, formând endospori cu mare capacitate de supravieţuire.

Îndeaproape înrudite cu bacteriile sunt cianobacteriile (alge albastre-verzi). Ele se aseamănă cu bacteriile prin organizarea celulară de tip procariot şi structura peretelui celular. Se individualizează de acestea prin tipul de ARN r, prezenţa clorofilei a ca pigment asimilator (şi nu bacterioclorofila ca la bacteriile autotrofe), eliberarea de O2 în fotosinteză şi dimensiunile mai mari ale celulelor. Alături de clorofilă, cianobacteriile conţin pigmenţi ficobilini (ficocianina, de culoare albastră şi ficoeritrina, de culoare roşie) localizaţi în ficobilizomi ce sunt distribuiţi uniform în protoplasma periferică.

CAPITOLUL VI EUCARIOTA

Încrengătura CHLOROPHYTA (alge verzi)

Sunt plante unicelulare solitare sau grupate în colonii, mobile (spre exemplu, Chlamydomonas) sau imobile (ca Spirogyra). Formele mai evoluate sunt pluricelulare, filamentoase, lamelare etc. Sunt găsite într-o diversitate de habitate: ape dulci şi marine, pe trunchiurile arborilor, pe sol, în asociaţii simbiotice (ca lichenii), pe suprafaţa zăpezii etc.

Celula algelor verzi prezintă un perete din celuloză, impregnat cu hemiceluloze, substanţe pectice şi substanţe amiloide ce pot deveni de consistenţă mucilaginoasă. În citoplasma celulei lor se găsesc unul sau mai mulţi nuclei, vacuole şi cloroplaste de dimensiuni şi forme diverse (disc, panglică, stea etc.), având culoare verde datorită prezenţei clorofilei a şi b, alături de cromatină, xantofilă şi uneori fitocrom. Produsul de asimilaţie este amidonul care se adună în jurul pirenoizilor din cloroplaste.

Prin structura celulară, felul pigmenţilor asimilatori şi prezenţa fitocromului, prin produsul de rezervă – amidonul şi prin sinteza unor substanţe asemănătoare ligninei, algele verzi sunt considerate drept grup de origine a plantelor superioare.

Chlamydomonas este un gen de alge verzi unicelulare, mobile, întâlnit în ape dulci, unde participă la formarea planctonului.

În organizarea celulei se disting doi flageli egali, care asigură o mişcare rapidă şi organite ale protoplastului ca nucleu, cromatofori, dictiozomi, mitocondrii etc. (fig. 61). Se înmulţesc prin gameţi identici morfologic (izogamie). La germinarea zigotului are loc meioza cu formarea a patru indivizi haploizi. Înmulţirea asexuată se face prin zoospori, de asemenea biflagelaţi.

Spirogyra (fig. 62) are un număr mare de specii numite popular mătasea broaştei. Trăiesc mai ales în ape dulci stătătoare. Cromatoforii lor au formă de panglică şi sunt dispuşi în spirală. Sunt alge verzi coloniale, coloniile de indivizi fiind neramificate şi nefixate de substrat. Se înmulţesc prin fragmentarea filamentelor, prin diviziunea celulelor şi sexuat prin conjugare.

3

Pentru conjugare, celulele de pe filamente vecine, care trebuie să fie de polaritate (sex) diferită, trimit prelungiri care la punctul lor de contact îşi resorb peretele, formând un canal de legătură. Prin acest canal conţinutul uneia din celule (devenită gamet mascul) trece în cealaltă (devenită gamet femel), fuzionând. Zigotul rezultat se înveleşte cu un perete gros, apoi cade la fundul apei unde iernează. La germinarea zigotului are loc meioza, planta fiind, la fel cu Chlamydomonas, haplobiontă.

Încrengătura MYCOPHYTA (ciuperci, fungi)

Cuprinde organisme heterotrofe, saprofite şi parazite, adaptate mediului terestru, mai puţine mediului acvatic.

Sunt plante cu structură diversă (fig. 63). Pot fi unicelulare, unele lipsite de perete celular, iar altele, mai evoluate, au corpul reprezentat prin filamente neseptate

în celule, pline cu citoplasmă şi prevăzute cu numeroşi nuclei.

Aceste filamente, ca nişte tuburi microscopice lungi, reprezintă un tip de organizare denumit

4

Fig. 61 – Chlamidomonas: n – nucleu; c – centrosom; b – blefaroplast; m – mitocondrie; f – flagel; p – cromatofor; py – pirenoid; am – amidon; st – stigma; d – dictiozom; v, v. p – vacuole (după Abboyes, H. şi colab., 1963)

Fig. 62 – Spirogyra sp.: A – celulă mărită; B – conjugare; ch – cromatofor; p – pirenoid; k – nucleu; z – zigot (după Schenck, H. din Strasburger, E., 1991)

Fig. 63 – Tipuri morfologice de corp vegetativ (tal) la ciuperci: 1 – gimnoplast; 2 – sifonoplast; 3 – hifă de miceliu primar; 4 – hifă de miceliu secundar; n – nucleu (din Hodişan, I. şi Pop, I., 1976)

sifonoplast polienergidic, întâlnit mai ales la ciupercile din grupul mucegaiurilor, ca Mucor mucedo. La ciupercile superioare corpul este constituit din filamente simple sau ramificate formate din celule puse cap la cap, prin urmare filamente septate, ce poartă numele de hife, a căror totalitate reprezintă miceliul ciupercii.

Celula ciupercilor prezintă mai adesea un perete celular care are în compoziţia sa chitină (la unele grupuri sistematice, celuloză), glucani ş.a. Protoplastul conţine citoplasmă cu unul sau mai mulţi nuclei, mici, cu 2 – 4 cromozomi. Ciupercile superioare au în mod obişnuit miceliu primar (cu hifele din celule uninucleate) şi miceliu secundar (cu hifele din celule cu câte doi nuclei).

Unele ciuperci au şi formaţiuni speciale de rezistenţă la condiţii nefavorabile, ca stromele (hife strâns împletite bogate în substanţe de rezervă), rizomorfele (asemănătoare precedentelor, dar cu aspect de rădăcini) etc.

Nutriţia ciupercilor este heterotrofă, unele specii sunt parazite, iar altele se nutresc cu materie organică moartă (în descompunere), fiind deci saprofite. Produşii de rezervă sunt mai adesea glicogenul şi unele lipide.

Înmulţirea ciupercilor se face pe cale asexuată şi sexuată.Asexuat se înmulţesc prin fragmente de miceliu, prin înmugurire (ca la

ciupercile din grupul drojdiilor, spre exemplu Saccharomyces) şi prin spori (spori externi – conidii - formaţi la extremitatea unor hife simple sau ramificate numite conidiofori sau spori interni formaţi în sporangi sau în cavităţi cum sunt picnidiile). Sporii pot fi imobili (aplanospori), dar la unele ciuperci care au nevoie de apă pentru înmulţire, sporii sunt mobili (zoospori).

Sexuat se înmulţesc prin gametogamie (unirea gameţilor), gametangiogamie (unirea gametangiilor, adică a structurilor producătoare de gameţi, înainte ca gameţii să se formeze) sau somatogamie (unirea a două celule vegetative - somatice - de polaritate diferită, de exemplu la ciupercile cu pălărie din grupul bazidiomicetelor, cum sunt ghebele – Armillaria sp. (fig. 64).

La ciupercile inferioare fecundaţia are loc într-o perioadă relativ scurtă, unirea protoplasmelor (plasmogamia) fiind urmată foarte curând de unirea nucleilor (cariogamia). În schimb, la cele evoluate, între plasmogamie şi cariogamie se

5

Fig. 64 - Armillaria sp.

interpune faza cu câte doi nuclei în celulă (faza binucleată, dicariofaza), în care cei doi nuclei se divid cariocinetic simultan, formându-se filamente (hife) cu celule binucleate, ce constituie miceliul secundar. Cariogamia încheie procesul de fecundaţie şi are loc în aşa-numita zonă fertilă, unde celula diploidă (2n) rezultată după cariogamie se va diviza curând meiotic, cu formare de spori (în cazul ciupercilor ascomicete numiţi ascospori formaţi în ască – fig. 65). Ascosporii sunt de polaritate diferită (unii + şi alţii -) şi produc prin germinare micelii primare (+ şi -) purtătoare de gametangi („+“ gametangi femeli = ascogoane şi „-“ gametangi masculi = anteridii), după care urmează gametangiogamia numită la ascomicete ascogamie (spre exemplu, ascomiceta numită urechiuşa babei – Peziza coccinea – fig. 65) şi ciclul se reia.

Încrengătura LICHENOPHYTA (licheni)

6

Fig. 65 – Ciclul de dezvoltare la ciuperca ascomicetă Peziza sp. (după Raven, P. H. şicolab., 1992)

Sunt unităţi simbiotice constituite din convieţuirea unei alge verzi sau albastre – verzi (cianobacterie) cu o ciupercă mai adesea ascomicetă. Asemenea asocieri permanente sunt bine sudate şi stabile, fiind numite cu nomenclatura binară, la fel cu speciile, întrucât prezintă caractere morfologice şi anatomice de identificare.

Sub aspect morfologic, corpul lor se poate prezenta ca o crustă aderentă de substrat (spre exemplu, la lichenul galben – Xanthoria parietina), ca o frunză în cazul lichenilor foliacei (de exemplu, Lobaria pulmonaria) ce sunt prinşi de substrat prin structuri asemănătoare rădăcinilor, numite rhizine, sau ca o tufă la lichenii fruticuloşi, cum este şi mătreaţa bradului – Usnea barbata.

Sub raport anatomic, unii licheni constau dintr-o împletitură laxă de hife în cuprinsul căreia celulele algei, numite gonidii, sunt dispuse uniform (tal homeomer). La alţii straturile sunt diferenţiate (tal heteromer): stratul gonidial este cel cu alge, stratul medular constă din hife lax împletite (fig. 66), ambele protejate de cortex (superior şi inferior).

În convieţuire, alga este cea fototrofă şi realizează sinteza compuşilor organici, iar ciuperca adăposteşte gonidiile şi, cu ajutorul rhizinelor, furnizează apa cu săruri minerale, precum şi unele enzime şi vitamine. Dacă partenerul autotrof este o cianobacterie, aceasta poate realiza şi fixarea azotului liber molecular (N2).

Astfel constituiţi, lichenii sunt capabili să populeze cele mai austere staţiuni (tundră arctică, deşerturi, stânci etc.), adesea fiind pionierii care declanşează pedogeneza şi creează condiţii pentru comunităţi mai complexe. Adaptarea lichenilor la condiţii extreme de viaţă este în legătură cu marea lor toleranţă la deshidratare: la conţinut redus de apă, atât temperaturile ridicate, cât şi cele foarte scăzute pot fi suportate mai uşor.

Înmulţirea lichenilor se face prin fragmente din corpul lor ori prin soredii (formaţiuni din câteva celule de algă înconjurate de hife, constituite în structuri superficiale, ca nişte cuibuşoare, numite soralii) şi prin izidii (excrescenţe columnare din gonidii şi hife, înconjurate de cortex). Sexuat se înmulţeşte numai ciuperca, prin ascospori formaţi în asce. La germinarea ascosporilor, constituirea unui nou lichen are loc numai dacă hifele întâlnesc alga parteneră.

Prin păduri se întâlnesc licheni corticoli (pe scoarţa arborilor), tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci), etc. Dintre cei mai răspândiţi licheni sunt cei din genurile Lobaria, Parmelia, Cladonia, Peltigera, Usnea (fig. 67) etc.

7

Fig. 66 – Secţiune trans-versală printr-un lichen cu tal heteromer: o şi u – cortex superior şi inferior; g – strat gonidial; m – strat medular; r - rhizine (după Sachs, J., 1874)

Încrengătura BRYOPHYTA (muşchi)

Sunt plante autotrofe al căror corp vegetativ aparţine gametofitului (generaţia n). La muşchii frunzoşi, mai răspândiţi prin păduri, corpul vegetativ se aseamănă cormului de la plantele superioare, întrucât prezintă tulpiniţă cu frunzişoare şi respectiv rizoizi (formaţiuni pluricelulare asemănătoare unor rădăciniţe). În schimb, la muşchii cu organizare mai primitivă, ca muşchii hepatici, corpul este lamelar, asemănător celui al unora dintre algele verzi.

Unul dintre genurile de muşchi frunzoşi cu specii răspândite în diferite formaţiuni forestiere este Polytrichum (muşchi de pământ, jabghie). În ciclul biologic (fig. 68) predomină generaţia gametofitică. Aceasta începe cu sporii (rezultaţi prin diviziune reducţională, meioză). Sporul, care este deci haploid, generează un filament verde pluricelu-lar şi ramificat (asemănător algelor verzi filamentoase), numit protonema (de la gr. protos – primul, cel dintâi şi nema – fir). Pe protonemă cresc, din formaţiuni asemănătoare unor mugu-raşi, corpuri vegetative (muşchii propriu – zişi) cu gametangi (anteridii şi arhegoane) pluricelulari.

8

Fig. 67 – Licheni. A – Cladonia pyxidata; B – Parmelia acetabulum ; C – Usnea florida (din Strasburger, E., 1991)

În anteridii se formează ante-rozoizi biciliaţi care, înnotând prin picături de apă, ajung la oosfera din arhegon. În urma fecundaţiei ia naştere zigotul, diploid, generator al sporo-fitului (2n), care rămâne pe gametofit, de unde îşi extrage substanţele

nutritive necesare. Sporofitul constă din sporogon, cu setă şi capsulă terminală (fig. 69). În urna capsulei vor lua naştere prin meioză sporii (briosporii), aşa cum s-a arătat, după care ciclul se reia.

Alţi muşchi frunzoşi frecvenţi prin păduri sunt: Dicranum scoparium, Rhytidiadelphus triqueter şi Eurhynchium striatum (în formaţiunile forestiere de soluri acide), Mnium undulatum (mai ales în făgete şi păduri de amestec), Hylocomium proliferum (cu precădere în molidişuri) şi specii de Sphagnum (frecvente prin molidişuri din staţiuni umede şi prin tinoave).

Fig. 69 – Organizarea muşchiului Polytrichum commune: 1 – exemplare mascule; 2 – exemplare purtătoare de sporogon; 3 – capsulă cu caliptră; 4 – capsulă fără caliptră; 5 – capsulă după

căderea operculului; 6 – capsulă secţionată transversal; 7 – anteridii protejate de frunzişoare la vârful unei tulpiniţe mascule; 8 – arhegoane (a) protejate de frunzişoare (b) la vârful unei tulpiniţe femele (din Schwarz, F., 1892)

Încrengătura PTERIDOPHYTA (ferigi)

Ferigile sunt plante ierboase şi (la tropice) arborescente cu sporofitul dezvoltat. Astfel, feriga (planta) propriu-zisă aparţine generaţiei sporofitice şi are organismul de tip corm (prezintă rădăcină, tulpină şi frunze). In corm este diferenţiat ţesutul vascular cu vase lemnoase, traheide şi vase liberiene. Gametofitul lor este redus la o formaţiune frecvent lamelară, nevascularizată, autotrofă sau heterotrofă, întotdeauna independentă faţă de sporofit, numită protal.

Înmulţirea se poate realiza asexuat prin tulpini subterane, mai ales prin rizomi, şi sexuat.

În ciclul biologic (fig. 70) predomină, aşa cum s-a arătat, sporofitul care începe cu zigotul, rezultat în urma fecundaţiei. Prin germinarea zigotului se constituie un embrion, care, prin dezvoltare devine plantulă ce înrădăcinează şi câştigă independenţă faţă de protal. Pe feriga matură se diferenţiază sporangi pluricelulari, de obicei grupaţi în formaţiuni numite sori, ce sunt protejaţi de un înveliş membranos, induziu. Din ţesutul fertil al sporangelui, prin meioză, iau naştere sporii haploizi, iniţiatorii gametofitului. Prin germinare, din spori vor rezulta protale cu anteridii şi arhegoane. În anteridii sunt generaţi anterozoizii ciliaţi, iar în arhegoane câte o oosferă (gametul femel). Fecundaţia, ca la muşchi, are loc în condiţii de umezeală ridicată, rezultând apoi zigotul prin care se reia ciclul biologic.

9

Fig. 68 – Ciclul de dezvoltare (ciclul de viaţă) la muşchiul de pământ (Polytrichum commune) (din Morariu, I. şi Todor, I., 1972)

Fig. 70 – Ciclul de dezvoltare la Dryopteris filix – mas: 1 – corm; 2 – lob foliar (mărit) cu sori; 3 – secţiune prin sor; 4 – sporange cu spori; 5 – protal cu anteridii şi arhegoane; 6a – anteridie cu anterozoizi; 6b – arhegon cu oosferă; 7 – zigot în arhegon; 8 – plantulă pe protal (din Răvăruţ, M. şi Turenschi, E., 1973)

În evoluţie, ferigile sunt primele cormofite care au cucerit mediul terestru. Trecerea la uscat a fost înlesnită de umiditatea ridicată a atmosferei din Silurian şi Devonian şi de plasticitatea sporofitului, care s-a dezvoltat progresiv, devenind mai puţin dependent de condiţiile mediului acvatic şi diversificându-se foarte mult.

Dintre ferigile cu frunze de tip microfil (frunze rezultate, în evoluţie, din expansiuni ale tulpinilor primitive) fac parte şi unele plante de pădure cum sunt cele din genurile Lycopodium, Huperzia şi Equisetum.

Lycopodium (pedicuţa) este un gen cu multe specii, dintre care unele vegetează pe soluri revene în păduri montane. Huperzia selago (brădişor) este răspândită prin molidişuri, în special în staţiuni cu umiditate atmosferică ridicată, iar dintre speciile de Equisetum (coada calului) creşte prin păduri, mai ales în lungul pâraielor şi în jurul

izvoarelor, E. telmateia (fig. 71) Dintre ferigile cu frunze mari, de

tip macrofil (frunze rezultate prin lăţirea unor ramuri ale tulpinilor primitive), mai răspândite sunt: Dryopteris filix-mas (ferigă) (fig. 70), Dryopteris disjuncta (Gymnocarpium dryopteris), Athyrium filix-femina (spinarea lupului), Poly-stichum aculeatum (creasta cocoşului) etc.

10

Fig. 71 – Equisetum telmateia: a – rizom cu tulpină fertilă; b – fragment de tulpină sterilă; c – ramură mică terminală cu un scut din microsporofile concrescute ce poartă sporangii; d – spori; e – protal mascul cu anteridii; f – anterozoid; g – protal femel cu arhegoane; h – zigot în dezvoltare (din Flora României, vol. I)

Încrengătura GYMNOSPERMATOPHYTA (gimnosperme)

Cuprinde exclusiv plante lemnoase (arbori şi arbuşti), al căror corm este prevăzut cu sistem conducător (vascular) din xilem ce are vase lemnoase traheide areolate şi floem cu vase liberiene.

Florile lor sunt unisexuate (fig. 43, 44), fecundaţia, aşa cum s-a mai arătat, este simplă, iar sămânţa neînchisă în fruct.

Faţă de ferigi sunt mai bine adaptate condiţiilor terestre, generaţia gametofitică fiind mai redusă.

Încrengătura gimnospermelor cuprinde un număr mare de unităţi taxonomice, cu numeroşi reprezentanţi fosili şi unele grupuri actuale. Gimnospermele s-au desprins, în decursul evoluţiei, dintr-un grup vechi, actualmente stins, de ferigi, evoluând în continuare în două direcţii principale: una caracterizată prin frunze cu organizare de bază înfurcită (dicotomică) şi alta prin frunze cu organizare de bază penată.

La prima linie de evoluţie se raportează, dintre gimnospermele actuale, Ginkgo biloba, coniferele şi taxaceele.

Ginkgo biloba este singura specie supravieţuitoare a unei linii evolutive cu reprezentanţi încă din Jurasic. Este numită „fosilă vie“, deoarece păstrează unele caractere vechi, arhaice, între care cel mai pregnant este prezenţa la anterozoizi a unor cili numeroşi, dispuşi, la fel ca la ferigi, spiralat.

Coniferele se caracterizează prin tulpini ramificate monopodial, frunze mai adesea aciculare, flori grupate frecvent în conuri şi prezenţa de celule, pungi sau canale rezinifere. Ele şi-au păstrat până în prezent capacitatea de concurenţă în staţiunile cu condiţii de vegetaţie extreme, având mai ales la frunze adaptări de tipul xeromorfozelor, care le conferă rezistenţă la uscăciune fiziologică pe timpul iernii (celule epidermice sclerificate, hipodermă dezvoltată, stomate scufundate sub epidermă etc.) (fig. 41). Mai răspândite prin pădurile noastre montane sunt: Picea abies (molid), Abies alba (brad), specii de pin (Pinus sp.), de ienupăr (Juniperus sp.).

Unica taxacee spontană în România este tisa (Taxus baccata), arbore dioic fără răşină, ce are sămânţa prevăzută cu o anexă cărnoasă, aril, singura parte netoxică.

La cea de a doua linie evolutivă, cu frunze având organizare de bază penată, aparţin numeroase grupuri fosile, între care se consi-deră că se află şi cel de origine a angiospermelor. Dintre reprezentanţii actuali

ai liniei fac parte: genul Cycas, cu specii tropicale, unele cultivate ca plante de apartament, şi Zamia (fig. 72) şi Ephedra distachya (cârcel), arbust dioic

11

Fig. 72 – Cycadatae: A – Zamia cu con femel (din Hodişan, I. şi Pop, I., 1976); B – Cycas (a – stamină cu numeroşi saci polinici, b – două tipuri de carpele cu ovule) (după Zimmermann, W., 1930)

A B

ba

cu tulpini asimilatoare şi frunze mici pieloase, răspândit şi la noi pe nisipuri maritime şi continentale.

Încrengătura ANGIOSPERMATOPHYTA (angiosperme)

Cuprinde plante care în decursul evoluţiei au câştigat unele caractere adaptative noi faţă de gimnosperme, între care se remarcă dispunerea ovulelor în cavităţi închise (loji formate la nivelul ovarului prin concreşterea carpelelor) şi respectiv a seminţelor în fruct, fecundaţia dublă şi reducerea şi mai pronunţată a gametofitului. Exceptând unele grupuri cu caractere arhaice, vasele conducătoare lemnoase la angiosperme sunt mai ales trahee. Primele angiosperme au fost semnalate, prin impresii fosile, încă la începutul Cretacicului, iar în perioada mijlocie a acestuia au devenit dominante în flora de uscat.

Angiospermele se separă în două clase: Magnoliatae (Dicotyledonatae) şi Liliatae (Monocotyledonatae).

Clasa MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

Cuprinde plante lemnoase şi ierboase cu rădăcina provenită de regulă din radicula embrionului, tulpina cu fasciculele dispuse inelar în cilindrul central, frunzele cu nervaţiune penată sau palmată, şi florile sunt în mod obişnuit de tipul 5 sau 4; embrionul lor prezintă două cotiledoane, excepţional unul singur.

Subclasa Magnoliidae

Reprezintă o linie evolutivă la a cărei bază se află mai multe genuri şi specii care au păstrat caractere vechi, ancestrale, cum sunt periantul format din elemente libere, adesea în număr nestabilizat şi dispuse spiralat, stamine şi carpele în număr

mare şi libere, vase lemnoase exclusiv traheide etc. Aceste caractere se întâlnesc mai ales la unii dintre reprezentanţii ordinului Magnoliales din care face parte şi Magnolia (fig. 73).

Dintre magnoliidele mai evoluate face parte ordinul Aristolochiales cu familia Aristolochiaceae ce are ca reprezentant mai cunoscut pe Asarum europaeum (piperul lupului – fig. 74) specie caracterizată prin flori trimere cu ovar infer şi întâlnită pe soluri revene, cu humus de tip mull.

12

Fig. 73 – Floarea la Magnolia (secţiune longi-tudinală): s – stamine; c – carpele (din Hodişan, I. şi Pop, I., 1976)

Polenul magnoliidelor este prevăzut cu un singur şanţ (polen monocolpat), iar frunzele sunt de obicei întregi.

a

Subclasa Ranunculidae

Reprezintă o unitate sistematică asociată până nu demult magnoliidelor, datorită florilor cu organizare asemănătoare. Cercetări recente de genetică moleculară au dovedit că este o unitate bine individualizată. De magnoliide se diferenţiază şi prin polenul cu trei şanţuri (tricolpat) sau derivat din acesta, prezenţa alcaloizilor, lipsa celulelor secretoare de uleiuri eterice etc.

Ordinul R a n u n c u l a l e sSe caracterizează prin gineceu apocarp şi fructe mai adesea multiple.Fam. Ranunculaceae.

Este o familie de plante ierboase, rareori liane (ca unele specii de Clematis) sau arbustive.

Frunzele sunt nestipelate, mai adesea alterne, cu organizare foarte diversă (peţiolate sau sesile, simple sau compuse), mai adesea după tipul palmat.

Florile sunt de asemenea divers organizate, având fie perigon petaloid, adesea nestabilizat sub raportul numărului de elemente, fie periant din caliciu şi corolă; staminele sunt numeroase, iar carpelele pot fi în număr mare şi libere, cu dispoziţie spiralată (ca şi staminele), sau în număr redus.

Este o familie foarte bogată în specii, răspândite în ţinuturile emisferei nordice (regiunea holarctică), multe toxice datorită conţinutului de alcaloizi.

Ranunculaceele prezintă fructe de tip poliachenă, polifoliculă sau, mai rar, bacă.

13

Fig. 74 – Asarum europaeum: a – plantă cu flori; b – diagramă florală; c – floare în secţiune longitudinală (a – după Flora României, vol. III; b şi c – din Warming, E. şi Mőbius, M., 1929)

b

c

Cu fruct poliachenă:Anemone are sub flori un verticil de trei frunze (frunze

involucrale). Anemone nemorosa (păştiţă albă – fig. 75) se recunoaşte uşor după florile singulare, cu perigon alb din 6-8 tepale . Anemone ranunculoides (păştiţă galbenă) – perigonul este galben, iar frunzele involucrale foarte scurt peţiolate.

Hepatica transsilvanica (crucea voinicului) este un endemit al Carpaţilor de pe teritoriul României.

Ranunculus prezintă flori cu caliciu şi corolă . Ranunculus carpaticus (gălbinele de munte –

fig. 76), de asemenea endemit carpatic, vegetează în subzona fagului, sporadică şi în cea a molidului. Ranunculus auricomus (piciorul cocoşului) este întâlnită din regiunea de câmpie până în subzona fagului.

Cu fructe polifolicule:Helleborus purpurascens (spânz) are perigon din

elemente persistente, la exterior verzi purpurii.Isopyrum thalictroides

(găinuşi) – perigon de cu-loare albă, gineceul cu 2 (3) carpele.

Aconitum moldavicum (omag) are tepala superi-oară sub formă de coif,

astfel că florile sunt zigomorfe.Caltha palustris (calcea calului) creşte mai

ales prin zăvoaie de anin.Cu fructe bace:

Actaea spicata (orbalţ) – întâlnită mai ales în staţiuni cu umiditate atmosferică

Ordinul P a p a v e r a l e sCuprinde plante mai frecvent ierboase, fiind o

unitate ce prezintă afinităţi biochimice cu ranun-culalele. Floarea cu carpele şi stamine numeroase, precum şi structura stomatelor evidenţiază de asemenea apropierea filogenetică de ranunculale, însă fructul caracteristic papaveralelor este capsula.

14

Fig. 75 – Anemone nemorosa: a – plantă înflorită; b – diagramă florală; c – poliachenă (a şi c – după Flora României vol. II, modi-ficat)

Fig. 76 – Ranunculus carpaticus: a – plantă cu flori; b – diagramă florală; c – poliachenă la Ranunculus sp. (a – după Flora României vol. II; b şi c din Soó, R., 1965)

c b

a

a

c

b

Fam. Papaveraceae. Cuprinde plante bogate în alcaloizi, unii cu proprietăţi medicinale. Frunzele sunt alterne, fără stipele, iar florile actinomorfe dimere

. Fruct predominant, capsula.Chelidonium majus (negelariţă – fig. 77) conţine latex de culoare portocalie; este

o plantă nitrofilă. Papaver (mac) este genul din care fac parte specii de interes alimentar şi medicinal ca P. somniferum (mac de cultură) şi unele buruieni ca P. rhoeas (mac roşu).

Fam. Fumariaceae. Cuprinde plante lipsite de laticifere, cu frunzele repetat trifurcate (frunze ternate), mai adesea fără stipele. Florile sunt zigomorfe , iar fructul capsulă silicviformă.

Corydalis – petala superioară a ciclului extern formează un pinten. Corydalis bulbosa (brebenei – fig. 78) prezintă în tubercul o cavitate, iar bracteele florale sunt întregi. Corydalis solida (brebenei) este asemănătoare precedentei, cu care creşte adesea împreună; se diferenţiază de aceasta prin prezenţa unei frunze bazale scvamiforme şi prin bracteele digitat incizate.

Subclasa CARYOPHYLLIDAE

Este caracterizată prin componenţi lemnoşi şi ierboşi cu frunze simple, întregi (neincizate), întâlniţi frecvent pe soluri salifere sau uscate, mai rar prin păduri.

Florile sunt mai adesea bisexuate. Se poate evidenţia şi aici o evoluţie în direcţia simplificărilor, de la gineceu pluri-carpelar şi apocarp, cu ovule numeroase, la gineceu cu carpe-le puţine (oligocarpe-lar), sincarp cu ovule în

număr redus .

Ordinul C a r y o p h y l l a l e s (C e n t ro –s p e r m a e)

Grupează plante cu frunze simple, de regulă nestipelate, flori actinomorfe cu periant dublu sau simplu şi ovar mai adesea unilocular (o singură lojă), în care ovulele se află dispuse pe o coloană din partea centrală a lojei (pla-centaţie centrală). La unele familii se pot forma

15

Fig.77 – Chelidonium majus: a – plantă cu flori şi fructe; b – dia-gramă florală (după Flora României vol. III)

Fig. 78 – Corydalis bulbosa: a – plantă cu flori; b – secţiune prin floare; c – stamină triramificată; d – fruct; e – tubercul secţionat; f – diagramă florală ( a – e după Flora României vol. III, f – din Warning, E., Mőbius, M., 1929)

a

b

a e f

dc

b

e f a

mai multe cambii succesive (policambialitate), situaţie foarte rară şi considerată caracter de primitivitate.

Unele însuşiri arhaice se întâlnesc şi la floarea cactaceelor (periant din elemente numeroase, dispuse spiralat, stamine şi carpele numeroase).

Fam. Caryophyllaceae. Este reprezentată la noi de plante ierboase lesne de recunoscut ca apartenenţă la familie, prin frunzele simple, întregi, opuse şi florile grupate în dicazii. Faţă de tipul mai răspândit de organizare a florii

, la unele genuri şi specii au apărut simplificări, ca de exemplu reducerea unui ciclu de stamine, reducerea până la dispariţie a corolei etc.

Fructul este mai adesea de tip capsulă multispermă dehiscentă prin dinţişori, rareori achenă sau bacă.

În cadrul familiei sunt conturate două grupe mari: subfamilia Alsinoideae, care reuneşte cariofilacee cu caliciu dialisepal şi ovarul lipsit de ginofor (porţiune prelungită a axei florale, deasupra androceului, pe care stă ovarul), şi subfamilia Silenoideae, cu caliciu gamosepal şi ovarul prins pe un ginofor.

Subfam. Alsinoideae. Cuprinde şi plante de pădure. Stellaria are petalele profund despicate (fig. 79 – b). Stellaria holostea (rocoina – fig. 79) se recunoaşte după tulpina 4 – unghiulară şi frunzele lanceolate. Stellaria nemorum (steluţă) este păroasă, cu frunzele bazale peţiolate.

Cerastium prezintă petale despicate până la mijloc. C. sylvaticum (cornuţ) este răspândit prin păduri umbroase, mai ales la marginea pâraielor.

Subfam. Silenoideae. Are reprezentanţi prin păduri şi pajişti.

Silene nutans (miliţea) creşte mai ales în păduri de cvercinee.

Lychnis coronaria (curcubeu) este frecventă în pădurile termofile de stejari.

Dianthus superbus (garoafă) are lamina petalelor din lobi fini şi lungi (fimbrii); creşte şi prin păduri de stejari dumbrăvite.

Subclasa HAMAMELIDIDAE (AMENTIFERAE)

Între hamamelidide predomină plantele lemnoase. Florile, bisexuate la origine, devin pe parcursul evoluţiei unisexuate (prin avortare) la cele mai multe dintre familiile şi genurile actuale. Spre exemplu, în cazul ordinului Urticales la familia Ulmaceae florile sunt bisexuate, iar la celelalte familii (Moraceae, Cannabaceae, Urticacee) unisexuate şi adesea pe plante dioice.

Învelişul este mai adesea simplu sau lipseşte, iar florile sunt grupate în amenţi (Fagales, Urticales, Juglandales).

16

Fig. 79 – Stellaria holostea: a – plantă cu flori; b – petală; c – capsulă deschisă; d – sămânţă; e – diagrama florală la Stellaria (după Flora României vol. II)

a

c

d

b

e

Fig. 81 – Sedum vulgare (S. fabaria): A – plantă cu flori (a) şi floare mărită (b) (după Flora României, vol. IV); B – floare văzută de sus (c) şi diagramă florală (d) la Sedum (din Strasburger, E., 1983)

Din ordinul Urticales, familia Cannabaceae face parte planta de zăvoaie Humulus lupulus (hamei – fig. 80). Este o specie dioică ♂ ♀ ; datorită conţinutului în lupulină (substanţă amară şi aromatică folosită la prepararea berii) este mult cultivată.

Pentru fibrele sale textile se cultivă cânepa (Cannabis sativa). La familia Urticaceae a aceluiaşi ordin aparţine urzica (Urtica dioica), plantă nitrofilă care se poate îndesi în tăieturile de pădure (parchete), ca urmare a nitrificărilor active din sol după eliminarea stratului arborescent.

Subclasa ROSIDAE

Subordonează ordine de plante lemnoase şi ierboase. Evoluţia la această unitate taxonomică a urmat la început calea perfecţionării polenizării exclusiv entomofile, prin formarea unui periant dublu încă la reprezentanţii primitivi: caliciu din perigon şi

corola din staminele periferice. Ulterior s-au produs diferite specializări în organizarea florilor (ca la Fabales), inclusiv reduceri ale unor elemente florale (ca la Euphorbiales).

Ordinul S a x i f r a g a l e sCuprinde două familii cu plante ierboase de pădure.Fam. Crassulaceae. Frunzele sunt groase (lat. crassus – gros) şi cărnoase, ca o consecinţă a adaptării la condiţii de uscăciune, iar florile constau din cicluri de câte cinci elemente (flori pentamere, flori pe tipul cinci), ca la genul Sedum ori pe tipul 6 sau 12, ca la urechelniţă (Sempervivum).

Sedum vulgare (Sedum fabaria) (dragoste – fig. 81) are frunze plane şi flori roşietice; creşte pe soluri scheletice.

Sedum maximum (iarba grasă), cu flori albe-gălbui, este întâlnit pe coaste pietroase.

Fam. Saxifragaceae. Cuprinde plante ier-boase cu

organizarea florală mai răspândită .

Saxifraga cuneifolia (ochii şoricelului – fig. 82) este răspândită în staţiuni cu declivitate pronunţată şi soluri superficiale.

17

Fig. 80 – Humulus lupulus: A – ramură masculă floriferă; B – ramură femelă fructiferă; C – bractee cu două flori femele (din Strasburger, E., 1991)

A

b

B

c

d

a

Fig. 82 – Saxifraga cuneifolia: a – plantă cu flori (după Flora României, vol. IV); b – diagramă florală; c – secţiune longitudinală prin floare (din Mevius, W., 1940)

Fig. 84 – Potentilla alba: a – plantă cu flori; b – carpelă a gineceului apocarp (după Flora României, vol. IV)

Chrysosplenium alternifolium (splină) este o specie indicatoare de soluri pseudogleizate.

Ordinul R o s a l e sÎn flora europeană este reprezentat prin familia

Rosaceae.Fam. Rosaceae Cuprinde arbori, arbuşti şi

plante ierboase cu flori bisexuate (fig. 83), mai adesea pentamere; caliciul este frecvent persistent, iar corola dialipetală. Androceul este constituit din stamine în număr mare (de obicei multiplu de 5), iar gineceul din carpele numeroase până la puţine (4 – 1). Fructele sunt diverse: multiple, false şi unicarpelare.

Este o familie bogată în specii, grupate în patru subfamilii: Spiraeoideae, Rosoideae, Maloideae (Pomoideae) şi Prunoideae.

Subfam. Rosoideae cuprinde şi plante ierboase, unele comune prin păduri.

Se caracterizează prin flori cu caliciu adesea din două cicluri, iar staminele şi carpelele sunt numeroase .

Potentilla este un gen cu frunze com-puse, tri – multifoliolate, penate sau palmate şi fructe de tip poliachenă. Potentilla alba (sclipeţi – fig. 84) creşte prin păduri termofile, îndeosebi de cvercinee.Potentilla micrantha (frăgurel) este foarte asemănătoare cu Fragaria vesca (fragi de pădure – fig. 85), de care se deosebeşte

18

a

b

c

Fig. 83 – Flori şi fructe la Rosaceae: secţiune prin floare (A1) şi fruct (A2) la Spiraea; secţiune prin floare (B1) şi fruct (B2) la Rosa; secţiune prin floare (C1) şi fruct (C2) la Fragaria; secţiune prin floare (D1) la Pyrus şi fruct (D2) la Malus; secţiune prin floare (E1) şi fruct (E2) la Prunus (după Strasburger, E., 1991)

ab

prin aceea că achenele se dispun pe un receptacul uscat, nu pe unul cărnos, devenit fruct fals, ca la genul Fragaria.

Geum urbanum (cerenţel) are frunzele penat compuse; elementele fructului multiplu (poli-achenei) prezintă la stilul persistent câte un cârlig terminal, pentru favorizarea diseminării zoochore.

Ordinul F a b a l e sEste un ordin caracterizat prin

omogenitate, cele trei familii pe care le reuneşte (Mimosaceae, Cesalpiniaceae şi Fabaceae) fiind îndeaproape înrudite. Astfel, la toate fabalele frunzele sunt alterne, de regulă penat compuse şi stipelate, florile grupate în raceme şi pentamere, având gineceul dintr-o singură carpelă (din care se formează fruct păstaie), iar rădăcinile prezintă nodozităţi cu

bacterii fixatoare de azot.Fam. Fabaceae. Este o familie de plante ierboase şi lemnoase cu multe specii

de plante spontane în pădurile noastre. Frunzele sunt mai ales compuse după tipul penat şi prevăzute cu stipele de conformaţie diferită (spre exemplu, la salcâm sunt metamorfozate în spini). Floarea (fig. 86) este pentameră cu un singur plan de simetrie (simetrie zigomorfă). Caliciul este gamosepal, corola are petala superioară (numită vexil, steag) mai mare şi ea acoperă pe cele două laterale (aripioare) care, la

rândul lor, le protejează pe cele inferioare ce sunt mai adesea unite la vârf formând o carenă (luntriţă). Staminele au partea inferioară a filamentelor concrescută, alcătuind fie toate zece un tub, fie numai nouă un jgheab acoperit de filamentul celei de a zecea stamine, rămasă liberă . Din carpelă se formează fruct de tip păstaie.

Fig. 86 – Floarea la Fabaceae: 1 – în ansamblu; 2 – desfăcută; v – vexil; a – aripioare; c – carenă; k – caliciu; s – stamine; f – pistil; n – stigmat (după Firbas din Strasburger, E., 1991)

Lathyrus are frunze paripenat compuse. Prin păduri este frecventă L. vernus (pupezele – fig. 87), întâlnită în aproape toate formaţiile forestiere, spre deosebire de L. venetus, care este răspândită mai ales prin păduri xeroterme de cvercinee şi caracterizată prin flori mai mici şi foliole foliare lat ovate. L. niger (orăştică) se recunoaşte mai ales după frunzele care se înnegresc la presare.

19

Fig. 85 – Fragaria vesca: a – plantă cu flori; b1 – dinţi terminali ai foliolei mijlocii în comparaţie cu cei de la Fragaria viridis (b2); c – fruct; d – diagramă florală (după Flora României, vol. IV, completat)

a

b1

b2

c

Trifolium (trifoi) este un gen bogat în specii. Prin păduri mai răspândită este T. medium, care, spre deosebire de trifoiul de pajişte (T. pratense), are stipelele lanceolate, cu vârful ascuţit şi capitulele la început sesile, mai târziu pedunculate.

Chamaecytisus hirsutus este un arbust (- subarbust) cu frunze trifoliolate, corolă galbenă şi păstaie hirsut păroasă, răspândit mai ales prin păduri de foioase.

Genista tinctoria (drobiţă) prezintă frunze simple, corola galbenă şi este frecventă prin păduri de cvercinee, în special de gorun.

Ordinul G e r a n i a l e sTipul de androceu mai răspândit este

cel cu două cicluri de stamine (androceu diplostemon). Din ovarele cu poziţie superioară în floare (gineceu super) rezultă adesea fructe care îşi aruncă seminţele la distanţă.

Fam. Oxalidaceae. Este familia din care face parte măcrişul iepurelui (Oxalis acetosella – fig. 88), specie caracterizată prin frunze trifoliolate şi flori pentamere pentaciclice ; petalele

sunt albe cu vinişoare violete, iar fructele capsule care la maturitate îşi aruncă seminţele la distanţă, datorită unei presiuni interne; este o plantă de umbră răspândită mai ales în subzonele fagului şi molidului, pe soluri puternic până la slab acide.

Fig. 88 – Oxalis acetosella: a – plantă cu flori; b – fruct în secţiune longitudinală; c – diagramă florală evidenţiind andro-ceul diplostemon cu filamentele staminelor uşor unite la bază (a şi b după Flora României, vol. VI; c, după Warming, E., şi Mőbius, M., 1929)

Fam. Geraniaceae. La noi numai de plante ierboase, este caracterizată prin frunze stipelate, ± profund palmat incizate sau frunze compuse, prin flori pentamere mai adesea pentaciclice şi mai ales prin fruct cu organizare particulară. Astfel, fructul provine din carpele foarte lungi, a căror parte superioară, sterilă, constituie un fel de cioc (rostrum); la maturitate rămâne fixă numai partea internă a carpelelor concrescute, formând o coloană mediană (la care participă şi receptaculul), iar părţile externe, purtătoare a câte unei seminţe, încep a se desprinde (fig. 89), pornind de jos. Aceste cinci părţi externe pot rămâne prinse de coloană (doar seminţele sunt

20

Fig. 87 – Lathyrus vernus: a – plantă cu flori; b – diagramă flo-rală (după Flora României, vol. V)

a

b

a

b

c

Fig. 89 – Fruct la Geranium (a) şi parte de fruct (mericarp) la Erodium (b) cu şuviţă desprinsă din rostru, care poate efectua mişcări de răsucire (din Warming, E. şi Mőbius, M., 1929)

Fig. 91 – Impatiens noli-tangere: a – plantă cu flori (după Fl. Deutschl. 21); b – diagramă florală; c – capsulă la deschidere (din Warming, E. şi Mőbius, M., 1929)

împroşcate la distanţă – ca la Geranium) ori ele se desfac complet şi formează părţi de fruct (mericarpii), a căror şuviţă, desprinsă de pe rostru, poate efectua mişcări higroscopice de înfigere a elementului de fruct în sol.

Geranium are frunzele palmat incizate. G. phaeum (pălăria cucului – fig. 90) se identifică după florile cu corola negricios – purpurie; creşte cu preferinţă pe soluri bogate în azot accesibil. G. robertianum (năpraznică) emană un miros neplăcut, pătrunzător, produs de perii glanduloşi lungi. G. sylvaticum (fratele priboiului) abundă mai ales în tufărişurile de Alnus viridis.

Fam. Balsaminaceae. Cuprinde plante ierboase cu frunze simple şi flori zigomorfe pentamere

. Balsaminaceele se remarcă prin adaptarea la împrăştierea seminţelor prin mecanisme bazate pe turgescenţă, datorită căreia capsula crapă exploziv la atingere, împrăştiind seminţele (fig. 91).

Impatiens noli–tangere (slăbănog), a cărui denu-mire (în traducere „nerăb-dătorule, nu mă atinge“) se leagă de proprietatea fruc-telor (capsule) mature de a plesni exploziv la atingere, este un indicator de staţiuni umbrite, cu orizonturi acvi-fere ridicate.

Ordinul A r a l i a l e sReuneşte familii de plante ierboase şi

lemnoase (arbuşti, liane, arbori). Frunzele sunt alterne, foarte diverse morfologic, obişnuit nestipelate, iar florile mici, având caliciul redus, grupate în umbele.

21

a b b

Fig. 90 – Geranium phaeum: a – plantă cu flori; b – fruct (după Flora României, vol. IV); c – diagramă florală eviden-ţiind androceul diploste-mon cu filamentele sta-minelor uşor unite la bază (după Erichler, A.W., 1878)

a c

a b

c

Fam. Araliaceae. Reuneşte arbori, arbuşti, liane şi puţine specii ierboase, mai ales plante tropicale şi subtropicale.

Hedera helix (iederă) prezintă rădăcini adventive fixatoare; înfloreşte toamna , însă fructele, de tip bacă, devin mature în primăvara anului următor.

Fam. Apiaceae (Umbelliferae). Umbeliferele sunt aproape exclusiv plante ierboase, purtătoare de canale secretoare în toate organele,.

Apartenenţa diferiţilor componenţi la această familie iese în evidenţă cu claritate. Astfel, tulpinile lor sunt mai adesea fistuloase (cu internodurile goale la interior), frunzele alterne şi prevăzute cu o teacă umflată, iar inflorescenţele, umbele compuse, au la baza radiilor umbelei un verticil de frunzişoare bracteiforme numit involucru, iar la baza umbelulelor câte un involucel.

Deşi entomofile, umbeliferele au flori mici (totuşi uşor detectabile de către insectele polenizatoare datorită inflorescenţelor mari) cu petale albe rareori rozee sau gălbui, ce prezintă adesea câte un lobuşor îndoit spre interior (fig. 92 – 1). Cele două carpele au stilele dispuse pe perniţe nectarifere ce alcătuiesc aşa numitul stilopodiu. Androceul este pentamer

.

Fructul, dicariopsă, se desface la maturitate începând de la bază în două semifructe ce rămân prinse de axa mediană (carpofor), care se despică, şi ea, de sus în jos (fig. 92 – 2).

Sanicula europaea (sânişoară) are frunze 3 – 5 palmat partite; creşte de la câmpie până în subzona fagului.

Aegopodium podagraria (pi-ciorul caprei – fig. 93) este un component al pădurilor de şleau şi al aninişurilor.

Anthriscus nitida (asmăţui de pădure), cu frunzele 3 – penat

sectate şi semifructe aproape cilindrice, este întâlnită prin păduri montane.

Unele dintre umbelifere conţin alcaloizi toxici. Aşa sunt Cicuta virosa şi Conium maculatum, numite cucută.

Subclasa DILLENIIDAE

Reprezintă o linie evolutivă care are la bază, ordinul Dilleniales, caracterizat prin specii ce au păstrat unele însuşiri mai vechi ale organizării florii (înveliş floral din elemente în număr nestabilizat, dispoziţie spirociclică, gineceu pluricarpelar apocarp) şi fruct apocarp de tip

22

Fig. 92 – Floare (1), fruct (2) şi diagramă florală (3) la Apiaceae: f – ovar infer; g – stil; d – disc nectarifer; c – carpo-for (din Strasburger, E., 1991)

Fig. 93 – Aegopodium podagraria: a – plantă cu flori; b – fruct; c – diagramă florală (după Flora României, vol. VI)

a

b c

foliculă. În flora României ordinul este reprezentat prin genul Paeonia (bujor) – fam. Paeoniaceae, cu specia Paeonia peregrina, răspândită în pădurile din sudul ţării.

Ordinul C a p p a r a l e sSe caracterizează îndeosebi prin florile di - sau tetramere; sunt plante ierboase

şi (mai ales cele din familia Capparidaceae) lemnoase, prevăzute cu frunze alterne. Considerată unitate sistematică în plină evoluţie, cu familii, îndeosebi Brassicaceae, bogate în specii, capparalele prezintă legături filogenetice cu ordinul Violales1.

Fam. Brassicaceae (Cruciferae). Cruciferele sunt la noi plante ierboase (anuale sau perene), cu frunze alterne, lipsite de stipele, după cum şi florile lor sunt lipsite de bractee. Inflorescenţele caracteristice, raceme, adesea în formă de corimb, au florile bisexuate şi actinomorfe . Corola are cele patru petale dispuse în cruce, iar cele două carpele ale ovarului sunt concrescute doar prin

margini, însă ovarul este totuşi compartimentat în două loji printr-un perete fals. Acest perete despărţitor provine din proliferarea ţesuturilor marginale ale carpelelor.Fructul cruciferelor este de tip silicvă ori siliculă (o silicvă cu lungimea

aproape cât lăţimea). Peretele fals se menţine şi la fruct, ca un sept membranos de care sunt temporar alipite seminţele.

Brassicaceele posedă unele celule în formă de burduf, numite idioblaste, deţinătoare de mirozină, ferment ce scindează glicozidele în esenţă de muştar.

Cardamine are fructul silicvă liniară,

cu stigmatul globulos. C. glanduligera (Dentaria glandulosa) (colţişor – fig. 94) prezintă flori mari, violet – purpurii, grupate în raceme corimbiforme; pe rizomul lung şi subţire se află din loc în loc solzi dentiformi (Dentaria de la lat. dens – dinte); se întâlneşte numai în Carpaţi, mai ales în făgete montane şi amestecuri de fag cu răşinoase. C. bulbifera (Dentaria bulbifera) are, spre deosebire de precedenta, frunze alterne cu bulbili axilari şi corola de nuanţă violet deschis. C. amara (stupitul cucului) se distinge prin flori albe şi preferinţa pentru soluri jilav umede până la ude.

Lunaria rediviva (pana zburătorului, lopăţea) este întâlnită prin păduri umbrite şi caracterizată prin septumuri (pereţi falşi) albi sclipitori, persistenţi.

Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului) este buruiană comună prin pepiniere şi culturi agricole.

Alliaria petiolata (usturoiţă) indică soluri bogate în azot.Brassica napus (napi) se cultivă în ogoare de hrană pentru vânat.

1 Familia Violaceae, familia toporaşilor, din acest ordin, are de asemenea reprezentanţi plante ierboase de pădure, ca de exemplu, Viola reichenbachiana (V. sylvestris)

23

Fig. 94 – A: Floare la Brassicaceae (după Hegi, G., IV); B: Car-damine glanduligera: plantă cu flori (a), fruct (b) şi diagramă florală (c) (după Flora României, vol. III şi Eichler, A.W., 1878)

A

B

a

b

c

Ordinul E r i c a l e s (B i c o r n e s)Este o unitate sistematică de plante în majoritate lemnoase, obligat micoritice,

cu frunze frecvent coriacee, sempervirente, nestipelate. Anterele staminale se deschid prin pori şi poartă doi apendici în formă de corn (de aici Bicornes – fig. 96 – 2 şi 3) ce favorizează împrăştierea polenului la împingerea lor de insectele polenizatoare.

Fam. Pyrolaceae. Cuprinde plante ierboase perene, la noi răspândite mai ales prin păduri de răşinoase. Frunzele sunt simple, iar florile, actinomorfe, tetra - pentamere, au corola dialipetală . Fruct capsulă.

Orthilia secunda (Pyrola secunda) (perişor – fig. 95) are florile dispuse în raceme şi orientate unilateral.

Pyrola rotundifolia (brăbănoi) prezintă flori albe, dispuse de jur împrejurul axei racemului şi orientate în toate direcţiile.

Moneses uniflora (Pyrola uniflora) (părăluţă de munte) are flori singulare; creşte prin molidişuri.

Monotropa hypopitys (sugătoare) este saprofită pe soluri cu moder.

Fam. Ericaceae. Ericaceele sunt predominant arbuşti pitici cu frunzele de obicei xeromorfe, pieloase şi sem-pervirente, uneori reduse (aciculare sau solziforme). Se întâlnesc mai ales în turbăriile oligotrofe (tinoave) şi deasupra limitei pădurii în etajele subalpin şi alpin. Floarea lor se aseamănă cu cea a pirolaceelor, însă co-rola este de regulă gamo-petală. Tipuri de fruct: capsula, baca şi (la cele cu ovar infer) pseudobaca.

Rhododendron myrtifolium (smirdar) are corola în formă de pâlnie, iar frunzele cu glande solzoase ruginii. Este răspândit mai ales în etajul subalpin.

Bruckenthalia spiculifolia (coacăză) este un arbust montan scund, cu frunze aciculare şi flori mici, roz – violacee.

Vaccinium face parte dintre ericaceele cu ovar infer şi fruct pseudobacă; la noi este reprezentat prin specii acidofile. V. myrtillus (afin – fig. 96) are ramuri muchiate şi frunze căzătoare. V. vitis-idaea (merişor) prezintă frunze sempervirente.

Ordinul P r i m u l a l e s

24

Fig. 95 – Orthilia secunda: a – plantă cu flori; b – diagramă florală (a – după Flora României, vol. VII; b – din Soó, R., 1965)

a

b

Fig. 96 – Vaccinium myrtillus: 1 – ramură cu flori; 2 – floare în secţiune longitudinală; 3 – anteră cu apendici; 4 – fruct; 5 – diagramă florală (după Schwarz, F., 1892)

2

3

5

1 4

Primulalele au floarea mai adesea pentameră, cu un singur ciclu de stamine, iar gineceul prezintă ovarul cu o singură lojă şi ovulele dispuse pe o coloană mediană (placentaţie centrală).

Fam. Primulaceae. Reuneşte plante ierboase cu frunze nestipelate, simple, uneori în rozete bazale (la Primula, Soldanella etc.), astfel că tulpina aeriană este nefoliată; alteori frunzele se dispun în lungul tulpinii altern, opus sau verticilat (la Lysimachia). Florile sunt actinomorfe cu numeroase concreşteri la nivelul ciclurilor:

. Fructul este o capsulă dehiscentă în diferite moduri.Soldanella hungarica (căldăruşă – fig. 97) are corola fimbriată (incizată în lobi

subţiri) de culoare albastru – violet; este răspândită prin molidişuri şi jnepenişuri.

Fig. 97 – Soldanella hungarica: A – plantă cu flori (după Flora României, vol. VII); B – diagramă florală la Primulaceae (după Eichler, A.W., 1878)

Primula veris (ciuboţica cucului), cu florile galbene aurii, creşte prin pajişti şi luminişuri de pădure.

Lysimachia nummularia (dreţe, gălbioară) se caracterizează prin tulpini repente şi vegetează pe soluri compacte, cu drenaj intern greu. L. vulgaris, cu tulpini înalte şi erecte, este frecventă în vegetaţia de luncă.

Subclasa ASTERIDAE

Grupează ordine de dicotiledonate specializate, caracterele apărute mai recent în evoluţie manifestându-se în special în organizarea florilor, aici fără excepţie gamosepale şi gamopetale, cu câte patru cicluri de elemente, de unde şi denumirea de Sympetalae tetraciclicae folosită pentru această subclasă. Cele 5, 4 sau 2 stamine sunt concrescute de regulă cu tubul corolei. Carpelele sunt de obicei în număr redus (5 –

2), mai frecvent două, unite, având ovarul super sau infer.

Ordinul G e n t i a n a l e sGentianalele sunt plante lemnoase şi ierboase,

cu frunze întregi, dispuse opus sau verticilat.Fam. Gentianaceae. Grupează specii mai

frecvent ierboase, glabre, cu gust amar datorat unor glicozide (ca gentiopicrina). Frunzele se dispun opus, sunt întregi, nestipelate, iar florile, penta- tetramere şi actinomorfe , sunt frecvent de dimensiuni mari. Fructul, capsulă, se deschide la maturitate în două valve.

Gentiana asclepiadea (lumânărica pământului – fig. 98) este răspândită prin păduri şi liziere, pe

25

A

B

Fig. 98 – Gentiana asclepiadea: a – plantă cu flori; b – diagramă florală (a – după Flora României, vol. VIII); b din Soó, R., 1965)

soluri cu umiditate schimbătoare. G. punctata, cu corola galbenă purpuriu – punctată, vegetează prin jnepenişuri şi tufărişuri de Alnus viridis.

Fam. Apocynaceae. Familie de plante ierboase şi lemnoase răspândite mai ales în ţinuturile tropicale, unele prevăzute cu laticifere. Frunzele sunt opuse, iar florile au organizarea asemănătoare celei a gentianaceelor, însă cele două carpele sunt mai adesea libere în partea inferioară şi unite, mai sus, într-un singur stil terminat cu un stigmat globulos; mai târziu, la fructificare, se îndepărtează una de alta, separându-se în două folicule fusiforme.

Vinca minor (saschiu – fig. 99) se carac-terizează prin frunze sempervirente, pieloase şi lu-cioase. V. herbacea are frunzele mai subţiri, caduce şi nelucioase; este răspândită mai ales prin păduri xeroterme.

Fam. Rubiaceae. Între rubiacee predomină speciile tropicale, dar există şi numeroşi reprezen-tanţi în zonele tempe-rate, în

special plante ierboase. Frunzele sunt aproape totdeauna opuse, simple, întregi, prevăzute cu stipele

(uneori stipelele sunt foliiforme şi atunci rezultă verticile din 4 – 12 elemente foliare). La rubiaceele din cuprinsul României, florile sunt aproape exclusiv pe tipul patru

.Fructele la speciile noastre sunt uscate,

formate din două părţi (mericarpii) monosperme. Speciile tropicale pot avea fructe cărnoase (drupe la Coffea arabica – arborele de cafea).

Galium are ramurile inflorescenţei obişnuit lipsite de bractee, totdeauna fără bracteole.

G. odoratum (vinariţă) este comună prin pădurile umbroase, pe soluri bogate,

cu structură glomerulară. G. schultesii (cucută de pădure – fig. 100) prezintă tulpini mai înalte, ramificate, cu frunzele verde – albăstrui pe dos.

Asperula are ultimele ramificaţii ale inflo-rescenţei prevăzute cu bractee şi adesea cu bracteole. A. taurina (steluţe), cu corola lungă de 11 – 15 mm, se întâlneşte la câmpie şi deal, mai ales în păduri de şleau.

Cruciata laevipes (Galium cruciata) (smântânică) are frunze trinervate, dispuse câte patru în verticil.

Ordinul S o l a n a l e s26

a b

Fig. 99 – Vinca minor: a – plantă cu flori; b – floare în secţiune longitudinală (a - după Flora României, vol. VIII; b - din Soó, R., 1965)

b

a

b

a

Fig. 100 – Galium schulte-sii: a – plantă cu flori; b – porţiune de tulpină; c – floare; d – diagramă florală (după Flora României, vol. VIII, completat)

Solanalele sunt în principal plante ierboase cu frunze alterne şi flori actinomorfe.

Fam. Solanaceae. Grupează plante ierboase şi arbustive cu frunze întregi ori ± incizate, dispuse altern. La flori, pentamere , caliciul este persistent. Fructul este de tip bacă sau capsulă.

Multe solanacee conţin alcaloizi (nicotină, atropină, solanină etc.), unii cu utilizări în medicină.

Solanum dulcamara (lăsnicior – fig. 101) creşte mai ales prin zăvoaie. Atropa bella–donna (mătrăgună) este

răspândită mai ales prin luminişuri de pădure şi parchete.

Fam. Convolvulaceae este reprezentată în flora României prin specii ier- boase cu tulpina volubilă, între care planta de zăvoaie Calystegia sepium (volbură mare – fig. 102) şi buruiana de pepiniere

Convolvulus arvensis (volbură sau rochi-ţa rândunicii).Fam. Cuscutaceae. Include genul Cuscuta (torţel), cu numeroase specii parazite.

Ordinul B o r a g i n a l e s

Este reprezentat

în flora spontană a României prin familia Boraginaceae.

Fam. Boraginaceae. Boraginaceele se individualizează prin caractere ce le fac lesne de recunoscut sub raportul apartenenţei la această familie: sunt fără excepţie ierboase, au frunzele aspru păroase, simple şi dispuse altern; florile, pentamere şi mai adesea actinomorfe , se dispun în monocazii caracteristice; la intrarea în tubul corolei, multe din genurile familiei prezintă cinci excrescenţe păroase numite

fornice (fig. 103) ce au rol în polenizarea entomofilă; stilul, ginobazic, porneşte (fig. 103 – c) dintre cele patru cămăruţe uniovulate, rezultate prin fragmentarea timpurie, la nivelul ovarului, a celor două carpele biovulate, astfel că se va forma, ca fruct, o tetraachenă din patru elemente monosperme.

Lithospermum purpureocaeruleum (mărgeluşe) creşte în regiunea de câmpie şi în cea de dealuri, mai ales prin păduri termofile de cvercinee.

27

a

c

d

b

Fig. 102 – Ramură cu floare şi fruct la Calystegia sepium (A); floare în secţiune longitudinală (B) şi diagramă florală (C) la Convolvulus arvensis (din Strasburger, E., 1991)

Fig. 101 – Solanum dulcamara: a – ramuri cu flori; b – diagramă florală (după Flora României, vol. VII, completat)

a

Fig. 105 – Floarea la Scrophulariaceae; la Verbascum (1- floare; 2 – diagramă florală); la Linaria (3 – floare; 4 – diagramă florală); la Veronica (5 – floare; 6 – fruct) (1, 3, 5 şi 6 după Wettstein, R., 1924 şi 4 după Eichler, A.W., 1878)

Myosotis sylvatica (nu–mă–uita) este răspândită mai ales în subzona fagului.Pulmonaria (plumânărică, mierea ursului) are corola lipsită de fornice. P.

officinalis (fig. 104) se recunoaşte după frunzele rozetelor (frunze de vară) cu limbul ovat.P. rubra prezintă frunzele rozetelor eliptice şi florile constant roşii. P. mollis are frunzele rozetelor eliptice sau lanceolate, moale păroase. Symphytum(tătăneasă) este caracterizat prin corolă tubulos campanulată, prevăzută cu fornice subulate. S. tuberosum are frunzele

inferioare cu lamina îngustată în peţiol. S. cordatum (brustur negru) prezintă frunze bazale cu lamina cordată şi este răspândită numai în regiunea montană. S. officinale, cu corolă roşu – violacee, este răspândită în fâneţe şi zăvoaie.

Ordinul S c r o p h u l a r i a l e s (P e r s o n a t a e)

Constituie o unitate sistematică de plante în principal ierboase. Din ovarul bicarpelar se formează de regulă capsule cu numeroase seminţe.

Fam. Scrophulariaceae. Florile sunt totdeauna zigomorfe, însă la unele genuri mai puţin pronunţat. Privitor la gradul de zigomorfie există deci diferite trepte (fig. 105), de la flori cu corola radiară sau aproape radiară (a căror monosimetrie este datorată mai ales androceului din stamine inegale, ca la Verbascum) la flori cu corola bilabiată sau chiar pintenată, ca la Linaria – linariţă. Androceul poate fi din 5 (ca la Verbascum), 4 (ca la Scrophularia şi Digitalis) sau chiar din 2 stamine (ca la Veronica) . Fructul este capsulă, mai adesea cu două loji. Verbascum este singurul dintre scrofulariaceele indigene cu cinci stamine în floare.

28

Fig. 103 – Floarea la Boraginaceae: a – inflo-rescenţă; b – secţiune prin floare; c – gineceu; d – fruct; s – fornice (din

Fig. 104 – Pulmonaria officinalis: a – plantă cu flori; b – floare în secţiune longitudinală; c – diagramă florală (a după Flora României, vol. VII, b şi c din Soó, R., 1965)

a

b

c

2 4

6

b

1 3 5

Fig. 106 – Veronica urticifolia: a – tulpină cu flori; b – diagramă florală ( a după Flora României vol. VII, b – după Eichler, A.W., 1878)

V. nigrum (lumânărica peştilor), cu filamentele staminelor purpuriu – violacee, vegetează mai ales prin parchete şi rarişti de pădure.

Scrophularia nodosa (iarbă neagră, buberic) are flori cu corola urceolată (ca un ulcior) şi creşte mai ales în subzona fagului.

Veronica (şopârliţă) prezintă corola 4 – laciniată (fig. 105 – 5) şi androceul din două stamine. V. officinalis (ventrilică), a cărei tulpină este de jur împrejur păroasă, iar frunzele sunt eliptice, creşte cu preferinţă în păduri acidifile.V. urticifolia (iarba şarpelui – fig. 106), cu frunze asemănătoare celor de la urzică şi flori palid roze, este o specie montană de umbră. V. chamaedrys (şopârliţa) prezintă tulpina cu două şiruri opuse de peri; creşte mai ales prin pajişti.

Digitalis grandiflora (degetar) se recunoaşte după corola galbenă, campa-nulată, cu gura oblică; este răspândită mai ales în parchetele şi rariştile de pe povârnişuri însorite.

Melampyrum este un gen din specii semiparazite, cu frunze opuse şi corola bilabiată. M. bihariense (sor–cu–frate), cu bracteele superioare azurii, creşte mai ales în şleauri de deal, făgete şi gorunete. M. sylvaticum abundă pe alocuri în pădurile din subzonele molidului (şi fagului), pe soluri acide.

Lathraea squamaria (muma pădurii) parazitează rădăcinile de arbori (anin, fag etc.) şi arbuşti din staţiuni umede şi umbroase.

Ordinul L a m i a l e sAre trei familii de plante spontane în flora României, însă doar una este bogată

în specii şi include plante de pădure:Fam. Lamiaceae (Labiatae). Lamiaceele sunt plante ierboase şi semiarbustive,

ale căror caractere de familie se remarcă uşor. Astfel, tulpinile lor sunt tetramuchiate, frunzele opuse, iar florile dispuse mai adesea în verticile false (în realitate cime condensate). Corola este alungit tubuloasă şi pronunţat bilabiată (labiul superior provine din două, iar cel inferior din trei petale). Androceul este constituit de obicei din patru stamine (două mai lungi şi două mai scurte), rareori din doar două stamine

. Deşi bicarpelar, gineceul are ovarul încă de la înflorire împărţit în patru cămăruţe, între care se inseră stilul cu stigmat bilobat. Din aceste cămăruţe rezultă cele patru elemente monosperme ale fructului tetraachenă.

Numeroase lamiacee sunt odorante datorită glandelor secretoare de uleiuri eterice.

29

1 3 5

a

Lamium (urzică moartă) se caracterizează prin lobii laterali ai labiului inferior de obicei ascuţiţi şi corolă roşie, galbenă sau albă. Cu corolă galbenă este L. galeobdolon (urzică moartă galbenă, sugel galben – fig. 107). L. maculatum, cu

corola purpurie, este prezentă în staţiuni cu soluri afânate, bogate în azot accesibil.

Salvia glutinosa (jale cleioasă) are tul-pina, mai ales în par-tea superioară, lipi-cioasă (lat. glutinosus – cleios) şi flori galbe-ne bistaminale.Glechoma hede-racea (rotungioară) prezintă frunze cu marginea crenată şi corola albastru – vio-letă.

Melittis melissophyllum (dumbravnic), plantă odorantă cu flori mari, decorative; creşte prin păduri luminoase.

Stachys sylvatica (balbisă – fig. 108) are frunzele cordat-ovate şi corola roşie; vegetează pe soluri bogate în azot.

Ordinul A s t e r a l e sEste un ordin

apropiat filogenetic de ordinul Campanulales 2, aşa cum rezultă din unele asemănări în organizarea florii, prezenţa laticiferelor şi mai ales a inulinei ca substanţă de rezervă.

Fam. Asteraceae

2 Campanulalele cuprind şi unele plante de pădure, cum sunt Campanula abietina – fig. 109 şi C. persicifolia)

30

Fig. 107 –Lamium galeobdolon: a – plantă cu flori; b – diagramă florală ( a după Flora României; b – după Eichler, A.W., 1878)

Fig. 108 – Stachys sylvatica: a – plantă cu flori; b – caliciu; c – corola (după Rothmaler, W., 1987)

a

b

c

a

b

(Compositae). Este o familie bogată în specii, în flora României doar ierboase. Florile lor sunt reunite în inflorescenţe caracteristice, de tip capitul sau calatidiu, numite antodii (de la gr. anthos – floare şi eidos – asemănare). Asemănarea acestor inflorescenţe cu florile este datorată prezenţei unui involucru periferic din elemente verzi (care imită caliciul), deasupra cărora se află la cele mai multe genuri de asteracee flori ligulate (ce imită petalele) (fig. 110 a şi c), întrucât elementele corolei sunt unite în cazul fiecărei flori într-o ligulă lungă cu aspect de petală. Mai spre interiorul inflorescenţei se află de obicei flori tubuloase (fig. 110 d, e şi f), frecvent de culoare galbenă, ca anterele staminelor.La flori, caliciul poa-te fi constituit din cinci proeminenţe, iar mai adesea aces-tea s-au transformat în numeroşi perişori, ce alcătuiesc papusul (fig. 110 c, d, e şi g). Papusul este persis-tent şi are rol în diseminarea prin vânt (diseminare anemochoră).

Corola, aşa cum s-a arătat, este constituită din ele-mente unite, fie într-o ligulă (flori ligula-te), în cazul florilor marginale, fie într-un tub cu 5 lobi terminali (flori tubuloase), în cazul florilor centrale. Androceul, ca şi corola, este pentamer şi prezintă staminele concrescute la nivelul anterelor.

Pistilul are ovarul bicarpelar infer, cu un singur ovul, astfel că fructul este o achenă monospermă.

Formula florală: .

Senecio fuchsii (cruciuliţă – fig. 111) este o plantă de semiumbră, indicatoare de nitrificare activă, astfel că abundă în parchete.

Petasites hybridus (captalan) creşte în buruienişurile de la marginea pâraielor

montane, unde se asociază frecvent cu o altă compozită cu frunze mari, Telekia speciosa (brustan).

Leucanthemum waldsteinii (ochiul boului) are frunze bazale aproape rotunde; vegetează prin molidişuri şi amestecuri de fag cu răşinoase.

Homogyne alpina (rotunjioare – fig. 112) se întâl-neşte prin molidişuri şi tufărişuri subalpine; antodiile au flori de culoare violet des-chis.

Mycelis muralis (su-sai de pădure) prezintă antodii numai din flori ligulate şi poate fi întâlnită în aproape toate formaţiu-nile forestiere (lipseşte din pădurile xeroterme).

31

Fig. 109 – Campanula abietina: a – plantă cu flori; b – diagramă florală (a – după Flora României vol. IX, b - din Soó, R., 1965)

Fig. 110 – Asteraceae: a – inflorescenţă capitul; b – inflo-rescenţă calatidiu; c – floare ligu-lată; d şi e – flori tubuloase; f – floare cu bractee (paietă); g – fruct cu papus; h – fruct cu formaţiuni ghimpoase; i – fruct nud (din Strasburger, E., 1991)

a

b

a

b

c

d

Hieracium rotundatum (vulturică), de asemenea cu antodii din flori ligulate, este comună prin păduri montane, pe soluri acide.

Lapsana communis (zgrăbunţică) are antodii nume- roase, numai din flori ligulate; este o specie cu ecologie largă.

Clasa LILIATAE (MONOCOTYLEDONATAE)

Reprezintă o unitate sistematică tânără cu numeroase grupări taxonomice aflate în plină evoluţie. La originea ramurii evolutive a liliatelor se află, potrivit cercetărilor de filogenie, magnoliide acvatice de tipul celor actuale din ord. Nymphaeales (al nuferilor). Pornind de la o astfel de serie hidrofilă, monocotiledonatele au cucerit treptat uscatul, diversificându-se foarte mult şi atingând specializări însemnate în structura florii, privitoare la polenizare prin vânt sau insecte.

Alături de cotiledonul unic, la liliate se întâlnesc şi alte caractere ce le diferenţiază de dicotiledonate: radicula embrionului dispare timpuriu, rolul ei fiind preluat de rădăcini adventive fasciculate; partea aeriană a tulpinii este mai adesea neramificată, iar cea subterană frecvent de tip rizom, tubercul sau bulb; în cilindrul central al tulpinii fasciculele libero – lemnoase nu sunt dispuse în inel, ci împrăştiate în măduvă; frunzele au mai adesea marginea întreagă, sunt nestipelate, alterne, cu nervaţiune paralelă sau arcuată; obişnuit floarea este pe tipul trei, adică din cicluri trimere.

Subclasa LILIIDAE

Tipul de floare mai răspândit, cel pentaciclic (cu perigonul corolinic, androceul din 3 + 3 stamine şi gineceul tricarpelar sincarp) a evoluat în direcţia simplificării, mai ales la grupele anemofile.

Ordinul A s p a r a g a l e sÎnvelişul tare, sclerificat al seminţelor (testa) este totdeauna de culoare neagră.Fam. Convallariaceae. Reuneşte plante cu tulpinile subterane rizomi şi

elementele perigonului (tepalele) mai adesea concrescute . Fructele sunt de tip bacă.

Polygonatum (pecetea lui Solomon) are rizomii groşi, multiarticulaţi, ce păstrează imprimate, adâncite ca urmele sigiliilor, cicatricile tulpinilor aeriene din anii precedenţi (vezi fig. 28). P. latifolium se diferenţiază de alte specii ale genului prin frunzele fin pubescente pe faţa inferioară, în dreptul nervurilor. P. verticillatum are frunzele liniar lanceolate dispuse verticilat; creşte prin păduri montane.

32

Fig. 111 – Senecio fuch-sii: a – plantă cu flori; b – inflorescenţă; c – floa-re; d – diagramă florală (după Flora României, vol. IX, completat)

Fig. 112 – Homogyne alpina (după Rothmaler, W., 1987)

Maianthemum bifolium (lăcrămiţă – fig. 113) prezintă rizomi subţiri şi tulpini aeriene cu 2 (3) frunze cordate; este răspândită mai ales în staţiuni cu soluri sărace în azot accesibil.

Alte convallariacee de pădure sunt Convallaria majalis (lăcrămioară), Ruscus aculeatus (ghimpe) – plantă cu ramuri meta-morfozate în organe asimilatoare (filocladii), Asparagus tenuifolius (sparanghel sălbatic) – specie de păduri xeroterme.

Fam. Amaryllidaceae. Se individualizează mai ales prin ovarul infer şi fructul mai adesea capsulă. La baza inflorescenţei cimoase (care la Galanthus – ghiocel – fig. 114 este redusă la o singură floare) se află o bractee membranoasă.

Leucojum vernum (ghiocel bogat) diferă de ghiocel (Galanthus nivalis) prin flori semisferice, cu foliole perigoniale de un singur fel.

Narcissus poeticus (narcise) este o plantă de locuri moderat umede.Fam. Alliaceae. Are drept principale caractere de recunoaştere gruparea

florilor în umbele şi conţinutul bogat în uleiuri cu sulf ce dau miros specific (de ceapă, usturoi).

Allium ursinum (leurdă – fig. 115) se diferenţiază de alte specii spontane ale genului prin frunzele lung

peţiolate, cu limbul plan (nu canaliculat).Fam. Hyacinthaceae. Florile sunt grupate în raceme.Scilla bifolia (viorea cu două frunze – fig. 116) este frecventă din silvostepă până în etajul boreal.

Ordinul L i l i a l e s

Fructele sunt capsule, iar învelişul seminţelor nu este colorat în negru.

33

Fig. 113 – Maianthe-mum bifolium: a – plantă cu flori; b – plantă cu fructe; c – floare (după Roth-maler, W., 1987)

Fig. 114 – Galanthus niva-lis: a – plante (cu boboc şi floare); b – floare în secţiune longitudinală; c – fruct (după Rothmaler, W., 1987)

a

b

c

a

b

c

a

b

c

Fam. Liliaceae. Cu-prinde plante ierboase cu tulpini subterane bulbi, flori şi fruct capsu-lă.

Prin pădurile din subzona fagului creşte Lilium martagon (crin de pădure), cu flori roşietice punctate purpuriu închis, iar prin zăvoaie de anin, şleauri şi făgete Gagea lutea (laptele păsărei).Erythronium dens-canis (măseaua ciutei – fig. 117) este o plantă cu înflorire timpurie şi frunze bruniu pătate.

Fig. 117 – Erythronium dens-canis: a – plantă cu flori; b – fruct; c – fruct în secţiune transversală; d – sămânţă (după Flora României, vol. XI)

Fam. Iridaceae. Familia irişilor se diferenţiază în principal de precedenta prin lipsa ciclului intern de stamine şi prin ovarul infer

. Tip de fruct capsulă.

Prin păduri vegetează Crocus banaticus (şofran). Este numită şi „brânduşă de toamnă“, întrucât înfloreşte în aceeaşi perioadă şi este asemănătoare cu Colchicum autumnale (brânduşa de toamnă). Spre deosebire de adevărata brânduşă de toamnă, Crocus banaticus are doar trei stamine şi tepale interne mai mici decât cele externe.

Iris (stânjenel – fig. 118) este un gen cu multe specii de pajişti. Prin păduri, îndeosebi din sudul ţării, creşte specia subtermofilă I.

graminea (caşiţă).

Ordinul O r c h i d a l e s

Reprezintă termenul de vârf al unei linii evolutive desprinsă din Liliales şi marcată de câştigarea unor înalte adaptări în direcţia polenizării entomofile (polenizare prin insecte), aşa cum rezultă din organizarea

florii.Fam. Orchidaceae (Gynandrae). Orchi-daceele sunt

plante ierboase, caracterizate în primul rând de modul de concreştere a an-droceului cu stilul şi stigmatul (Gynandrae

34

Fig. 115 – Allium ursi-num: a – plantă cu flori; b – diagramă florală (du-pă Flora României, vol. XI, completat)

Fig. 116 – Scilla bifolia: a – plantă cu flori şi bulb în secţiune longitudinală; b – floare; c – fruct; d – vârful frunzei (după Rothmaler, W., 1987)

a

b

d

Fig. 118 – Iris: 1 – floare; 2 – gine-ceu; 3 – diagramă florală (din Soó, R., 1965)

b

a

b

c d

de la gr. gyne – fe-meie, andros – bărbat). Florile sunt totdeauna zigomorfe şi de regulă grupate în raceme. Deasupra ovarului, care deci este infer, se află dispuse şase tepale în două cicluri trimere, dintre care tepala mediană a ciclului intern este transformată într-o buză, de obicei mai întinsă şi lobată, numită label. Adesea labelul se continuă în spate cu un pinten nectarifer. Din cele şase stamine teoretice, datorită simplificărilor a rămas mai adesea doar una fertilă, restul s-au menţinut ca staminodii ori s-au redus foarte mult. Stamina fertilă este concrescută cu stilul şi stigmatul trilobat într-o coloană mică, proeminentă în mijlocul florii )3(20,0133 GAP·|· .

Fructul este o capsulă cu seminţe minuscule, de unde şi numele de Microspermae sub care este cunoscut ordinul.

Platanthera bifolia (stupiniţă – fig. 119) prezintă două frunze mari (restul sunt bracteiforme) şi flori albe lung pintenate; este comună prin stejărişurile şi făgetele acidifile.

Cephalanthera damasonium (C. alba) are flori nepintenate; creşte mai ales prin făgete şi goruneto– făgete.

Neottia nidus-avis (cuibuşor) face parte dintre orchidaceele saprofite (nu are clorofilă); este răspândită prin păduri umbroase.

Ordinul J u n c a l e sOrganizarea florilor unicei familii (Juncaceae) este ca la Liliaceae. Pe de altă

parte, această unitate taxonomică are caractere apropiate de cele ale cyperalelor, ca de exemplu frunze alungite, vaginate, tip de stomate, flori mici anemogame etc.

Fam. Juncaceae. Grupează plante ierboase cu frunze graminiforme (ca la Luzula) ori cilindrice (ca la Juncus). Florile au un singur stil şi trei stigmate filiforme (fig. 120). Fructele sunt capsule de dimensiuni mici.

Luzula, gen cu frunzele graminiforme prevăzute cu peri distanţaţi, lungi. L. luzuloides (mălaiul cucului – fig. 120) are frunzele superioare de obicei mai lungi decât inflorescenţa; este prezentă în toate formaţiunile forestiere de staţiuni cu soluri acide. Luzula sylvatica (horşti) prezintă frunzele superioare evident mai scurte ca inflorescenţa; creşte mai adesea în molidişuri şi amestecuri de fag cu răşinoase.

Ordinul C y p e r a l e sReprezintă un articol al unei serii filo-

genetice marcată de evoluţie în direcţia anemo-gamiei.

35

Fig. 119 – Platanthera bifolia: a – plantă cu flori; b – diagrama florală (din Flora României vol. XII, completat)

a

b

Fam. Cyperaceae. „Familia rogozurilor“ se caracterizează prin plante cu port de graminee, de care se deosebesc totuşi evident prin tulpina de regulă trimuchiată, cu

internoduri pline şi prin frunzele cu teci închise.Florile pot fi bisexuate sau unisexuate şi se dezvoltă în

axila unor frunzişoare numite glume.Prin florile foarte simplifi-cate, anemogame, se

remarcă genul Carex (rogoz – fig. 121), cu nume-roase specii de pădure. Florile

rogozului sunt unisexuate, mai adesea monoice, dispuse în spice diferite (cele mascule cu poziţie superioară pe plantă) ori în spice mixte. Floarea masculă este nudă, cele 3 (2) stamine aflându-se în axila unei frunzişoare numită glumă. Floarea femelă, de asemenea nudă,este alcătuită din 3 (2) carpele şi protejată, ca şi cea masculă, de o glumă. Ovarul este învelit într-o bractee cu marginile unite, numită utriculă, ale cărei caracteristici servesc la identificarea speciilor de rogoz. C. pilosa (fig. 122) este foarte răspândit, uneori dominant, în stratul ierbos al pădurilor de câmpie şi colinare, cu deosebire în şleauri şi unele făgete; se recunoaşte după frunzele evident canaliculate, pe margini scurt şi des ciliate (lat. pilosus - păros). C. sylvatica prezintă spice femele cu pedunculi subţiri, cele inferioare aplecate (nutante). C. montana are glume negre-brunii şi tecile bazale purpurii.

Ordinul P o a l e s (G r a m i n a l e s, G l u m i -f l o r a e)

Cuprinde plante anemogame cu flori foarte simplificate, înconjurate de formaţiuni pieloase şi uscate numite palee. Ovarul prezintă un singur ovul, iar embrionul se află lateral faţă de endosperm.

36

Fig. 120 – Luzula luzuloides: a – plantă cu flori; b – floare mărită; c – diagramă florală (după Fl. Deutschl. III, completat)

a c

Fig. 121 – Floarea la Carex: 1 – diagrama florii mascule; 2 – floare masculă; 3 – diagrama florii femele; 4 – floare femelă (din Soó, R., 1965)

b c

Fam. Poaceae (Gramineae). Gramineele din flora României sunt plante exclusiv ierboase. Tulpina lor este cilindrică, are internoduri mai adesea goale şi noduri cu diafragme transversale. În pereţii celulelor epidermice se depune silice.

Frunzele se dispun altern, au teaca (vagina) despicată în lung şi lamina frecvent liniară; între vagină şi limb se găseşte o anexă membranoasă, ligula.

Florile sunt reunite în spiculeţe,

iar acestea în spice sau inflorescenţe la-xe. La baza fiecărui spi-culeţ se află mai adesea două glume (fig. 123), deasupra acestora se dis-pun, pe două şiruri, pere-chi de palee. Paleea infe- rioară (externă), numită şi lema, prevăzută frecvent cu o ţeapă, arista, poartă la subsuoară floarea, de regulă bisexuată. Fiecare floare are la partea dinspre ax paleea superioară (internă), mai mică şi bicarenată, rezultată, prin simplificări, din învelişul perigonial extern. În axila paleei superioare se află 2 (3) lodicule, de forma unor solzi mici, provenite din ciclul perigonial intern. Rolul lor biologic este acela de a îndepărta, după ce se umflă prin turgescenţă, paleele una de alta, expunând polenizării prin vânt, elementele reproducătoare ale florii: trei stamine şi două carpele concrescute într-un ovar unilocular, terminat cu două stigmate în formă de pană (stigmate plumoase).

Fructul este de tip cariopsă, având învelişul concrescut cu unica sămânţă.Milium effusum (meişor – fig. 124) se recunoaşte după inflorescenţa laxă,

răsfirată, din spiculeţe uniflore. Este o plantă indicatoare de soluri afânate. Poa nemoralis (firuţă) este indicatoare, atunci când devine dominantă în stratul ierbos, de soluri expuse eroziunii superficiale.

Brachypodium sylvaticum are nodurile îndesit păroase şi spiculeţe liniare, dispuse într-un spic nutant.

Calamagrostis arundinacea (trestioară) prezintă paleea aristată; vegetează în staţiuni cu soluri sărace în baze, pronunţat acide.

Festuca drymeja (păiuş de pădure , scradă – fig. 125) are frunze late, cu vagina ciliată pe una din margini; este comună mai ales în făgete.

37

Fig. 122 – Carex pilosa: a – plantă cu flori; b – utricula; c – gluma (din Flora României, vol. XI)

Fig. 123 – Schema organizării spiculeţului şi florii la Poaceae: a – spiculeţ; b – floare; c – floare mărită mult şi diagramă florală (a şi b din Raven, P.H. şi colab., 1992; c din Esau, K., 1977)

a

BIBLIOGRAFIE

1. ANDREI, M., 1978 – Anatomia plantelor, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti

2. BRAUNE, W., LEMAN, A., TAUBERT, H., 1994 – Pflanzenanatomisches Praktikum,VEB Gustav Fischer Verlag, Jena – Stuttgart

3. DANCIU, M., PARASCAN, D., 2002 – Botanică forestieră, Ed. „Pentru Viaţă“, Braşov

4. ESAU, K., 1977 – Anatomy of Seed Plants, 2nd Edition, Chichester, Brisbane, Toronto Singapore

5. GRINŢESCU, I., 1985 – Botanică, ed. a II-a revizuită, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

6. HODIŞAN, I., POP, I., 1976 – Botanică sistematică, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti

7. MORARIU, I., 1973 – Botanică generală şi sistematică, Ed. Ceres, Bucureşti

8. RAVEN, P.H., EVERT, R.F., EICHHORN, S.E., 1992 – Biology of Plants, Worth Publishers

38

Fig. 124 – Milium effusum (după Flora României, vol. XII)

Fig. 125 – Festuca drymeja: a – plantă cu flori; b – porţiune de teacă foliară (vagină) (după Flora României, vol. XII)

New York

9. STRASBURGER, E. und mitarb., 1991 – Lerbuch der Botanik, Gustav Fischer Verlag, Stuttgart, New York

10. Flora României, 1952-1976, Ed. Acad., vol. I – XIII, Bucureşti.

39