www.revistatimpul.ro

Anul XV Nr. 194

Fondat la 15 martie 1876

George Bondor Sergiu Nistor:„Orice oraș are simultan șansa de a fi și marele risc de a nu fi Capitală Culturală Europeană” n

INTERVIU 12‑13

Critică şi marginalitate: ciniciiPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Cristian Iftode, Daniel Nica, Mihai Laurenţiu Fuiorea și Cristina Voinea n

FILOSOFIE 8‑9

Daniel Cristea‑Enache

Ca în titlu n

FĂRĂ AGENDĂ 17

EXCLUSIV 21

Marianne Hunter sau despre poezie în stare solidă n

Revistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2015 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în reţeaua

Această ediţie conţine suplimentul dedicat Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL 2015 n

Poezia lui Mircea CărtărescuOpinii semnate de Ioana Pârvulescu, Ștefan Baghiu și Radu Vancu n

ANCHETĂ 7

Ajuns la cea de‑a X‑a ediţie, Salonul Internaţional de

Carte Bookfest (București, 20‑24 mai) a devenit princi‑

pala manifestare dedicată cărţii în România. Amploarea acestui veritabil fes‑tival al cărţii este evidentă: participă în acest an peste 200 de edituri și au loc peste 300 de evenimente, printre care lansări de carte, concerte, proiecţii de film, lec‑turi publice, mese rotunde și dezbateri. La fel ca anul trecut, sunt așteptaţi peste 100 000 de vizitatori. Dintre toate târgu‑rile românești de carte, Bookfest este sin‑gurul care a dobândit o reală dimensiune internaţională, invitatul de onoare al acestei ediţii fiind Republica Cehă, sub deviza „Cehia – Republica literaturii”. Pe lângă dezbaterea cu titlul Milan Kundera, marele singuratic al literaturii cehe, Salo‑nul se bucură de prezenţa unor scriitori cehi de primă mărime: Tomáš Zmeškal, Kateřina Tučková, Roman Ráž, Kateřina Rudčenková, Martin Vopěnka.

Salonul de carte este, fără îndoială, prilejul perfect pentru întâlnirea între ci‑titori și autorii lor preferaţi. Distanţa pe care textul o impune între aceștia este to‑pită într‑o clipă, lăsându‑i pe cititori să‑și completeze proiecţiile asupra scriitorilor, până atunci simple construcţii textuale (Umberto Eco), cu o imagine despre ei mult mai concretă și mai vie. Apropierea de sediul carnal al ideilor, al metaforelor și al poveștilor nu poate rămâne fără urmări.

Din idolii de departe, autorii pot deveni modelele de aproape. Cititorii nu desco‑peră poate doar un sens al scrierii și al lecturii, ci și un sens al vieţii, al trăirii po‑veștilor, al aplicării lor la propria viaţă. Ei părăsesc peștera în care se delectează cu poveștile favorite, pentru a se transpune în locul public al ideilor, credinţelor și convingerilor, în acel loc public fără de care nu există o veritabilă viaţă în comun. Din „monștri cititori” – pentru a folosi ex‑presia lui Rui Zink –, ei redevin oameni. În fapt, abia acest ocol prin lumile din cărţi îi face să devină cu adevărat oameni. La rândul lor, scriitorii ies și ei câștigaţi din întâlnirea cu cititorii. Coborând din turnul lor de fildeș, autorii își întâlnesc publicul, intuit doar vag până atunci, hră‑nindu‑se cu această infuzie de realitate.

Dar poate că ar trebui să ne întrebăm mai radical care este sensul acestei întâl‑niri. Mai este oare publicul cititor mode‑lul după care se constituie sfera publică, așa cum susţinea Kant? Oare utilizarea publică a raţiunii, despre care filosoful scria în Răspuns la întrebarea: „Ce sunt Luminile?”, mai poate avea ca exemplu privilegiat „cărturarul care se adresează în‑tregului public cititor”? Salonul de carte mai poate avea funcţia pe care, în secolul lui Kant, o aveau saloanele de lectură? Greu de crezut. Sfera publică și‑a găsit între timp alte modele, mult mai prozaice. Am putea spune că, dimpotrivă, raportul dintre autori și cititori – și tot ceea ce se întâmplă în spaţiul public al saloanelor

de carte – reflectă cu fidelitate apucăturile noastre de astăzi. Un salon de carte ne arată, în fapt, cine suntem. Pe de o parte, publicul cititor e grăbit precum oamenii de pe stradă, pragmatic precum corpora‑tiștii, plictisit precum funcţionarii de la ghișee, intransigent precum noi toţi, une‑ori narcisist, alteori egoist și chiar invidios. E uneori exagerat de laudativ, pentru a fi alteori mult prea critic, de‑a dreptul dis‑tructiv. Pe de altă parte, autorii și editurile dau dovadă de mult pragmatism, poate prea mult. Ne lansăm cărţile la standuri apropiate, fiecare încercând să vorbească mai tare decât vecinii. Vrem să bifăm eve‑nimentele, să fim prezenţi, ba chiar să câș‑tigăm cotă de piaţă. Deși concurenţa este benefică în cultură, cea din urmă imită într‑o măsură exagerată o trăsătură no‑civă a societăţii: câștigă, aparent și provi‑zoriu, cei care ţipă mai tare. Unii se ceartă cu ceilalţi și fiecare crede că are dreptate în chip absolut. Sfera publică de azi are ca modele piaţa și scandalurile mediatice. De ce am crede însă că acest lucru este de la sine înţeles? Faptul că asumăm capita‑lismul ca model economic nu ne obligă să ne ghidăm după cerinţele pieţei în toate sferele vieţii noastre. Iar excesele epocii media, în care trăim astăzi, nu ar trebui să dicteze în mod mecanic ce și mai ales cine suntem noi. Lumea cărţii și publicul cititorilor cu adevărat educaţi nu au ne‑voie de modele exterioare, ci ar trebui să devină ele însele un exemplu pentru în‑treaga societate.

Bookfest 2015Publicul cititor şi sfera publică românească

www.revistatimpul.ro mai 2015

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director:Daniel Şandru

Redactor‑şef:George Bondor

Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Corespondenţi externi:J.W. Boss (Amsterdam),Paula Braga Šimenc (Ljubljana),Bogdan Călinescu (Paris),Eva Defeses (Lisabona),Aliona Grati (Chişinău),Ana‑Maria Pascal (Londra),Aurelian Crăiuţu (Bloomington),William Totok (Berlin)

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Daniel Cristea‑Enache, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Mircea Gheorghe, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea, Bogdan Ulmu

Redacţia:Petre‑Emil Juverdeanu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Marius Pârciu (corespondent special)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1584‑0565

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

A fost el un „ţărănel de la Dunăre” (după cum se autodescria, zâmbind în colţul gurii) ajuns în metropolele

muzicale ale lumii, Viena și Paris, conside‑rat la opt ani de criticii vienezi „un al doilea Mozart” sau de profesorul său Gedalge de la Conservatorul parizian „un puști care orches‑trează ca un bătrân” și „singurul din clasa mea care are geniu” (clasă din care făceau parte Ravel, Schmitt, Roger‑Ducasse, Koechlin, Honegger, Milhaud…)? Ori, după Pablo  Ca‑sals, „cel mai mare fenomen muzical de la Mozart încoace” sau cel care „făcea tot și știa tot”, după compozitorul și dirijorul Manuel Rosenthal? Violonistul unic, „prinţul arcușu‑lui” cu sunet inconfundabil și tehnică „înspăi‑mântătoare” sau, după cronicarii parizieni, „alături de Debussy, cel mai subtil pianist al epocii”? Pedagog  – după cuvintele celebri‑lor săi discipoli – inegalabil (deși lui Enescu îi displăcea termenul profesor, preferându‑l pe cel de îndrumător), dirijor cu o carismă unică în faţa orchestrelor lumii, organist, violist, vio‑loncelist, flautist, cornist, ba chiar și… cântă‑reţ, căci intervenţia sa în rolul lui Wotan de la pupitrul dirijoral, la repetiţia generală (în urma îmbolnăvirii subite a titularului), e deja legendă? Să mai pomenesc și de talentul său excepţional (atestat de specialiști) pentru pic‑tură? Sau acel George Enescu creator de școa‑lă de compoziţie și deschizător de drumuri, mecena, fondator de instituţii (Filarmonica din Iași, Uniunea Compozitorilor, Premiul de Compoziţie și multe, multe altele)?

Totul pare prea mult pentru un singur om, pentru o singură existenţă. Sperie.

Urmat, fără îndoială, de blestemul lui „face multe și pe toate bine”, Enescu a sufe‑rit – și suferă încă – de incapacitatea semeni‑lor de a‑i cuprinde personalitatea fabuloasă, aș spune de tip renascentist, pe de o parte, și de încăpăţânarea altora de a‑l include cu orice preţ în sertărașe și clasificări stilistice cărora le „scapă” suveran, cu dezinvoltura detașată a geniului autentic.

Corneliu Baba (care, în adolescenţă, trăise o experienţă vecină cu extazul mistic ascul‑tându‑l pentru prima dată pe Enescu) spunea că „orice am face, pare prea puţin pentru ce ne‑a lăsat”. Unde mai pui că noi nu facem nici măcar ceea ce ar trebui?… Dar ne mirăm‑la‑mentăm, aproape cu voluptate, că Enescu nu e cunoscut și cântat atât și – mai ales – cum trebuie.

Am putea, bunăoară, să rezolvăm, în sfâr‑șit, printr‑o strategie naţională, pornită „de sus” (de la Ministerele Culturii și Finanţelor, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor, Editura Muzicală, ICR București, Radioul și Televiziunea de stat, plătite din bani publici), problema lipsei partiturilor enesciene, situa‑ţie rușinoasă și nemaiîntâlnită în cazul vreunui alt compozitor; sau, la fel de gravă și perni‑cioasă, lipsa acută a literaturii de  speciali‑tate despre viaţa și opera lui Enescu în limbi de circulaţie internaţională. În librăriile și bi‑bliotecile străine, apariţiile editoriale (de ca‑litate) despre Enescu sunt atât de rare, încât pot fi numărate pe degetele unei mâini. Știu, sunt lucruri pe care le‑am mai spus și nu voi obosi repetându‑le, până se va mișca „ceva”, până media din România, prin Televiziunea publică, prin posturile de radio Cultural și Muzical, vor organiza dezbateri și emisiuni serioase pe aceste teme, cu scopul găsirii unor soluţii concrete și urgente. Ceea ce văd și aud sunt însă doar veșnicele efluvii ief‑tin‑nostalgice cu amintiri despre lăutarul Lae Chioru și aceleași replici mioritice, ex‑pediate pentru a închide subiectul (subiec‑tele), de genul „să sperăm că se va rezolva” sau, și mai tragic, „să avem răbdare…” (sic!).

Situaţia caselor sale memoriale  – prea bine cunoscută – nu o voi (re)adânci aici, dar trebuie spus că nu doar la Mihăileni lucru‑rile sunt triste, acolo unde – după aproape trei ani de campanie – există acum șanse reale de izbândă, datorate exclusiv societăţii civile, câtorva muzicieni, concertelor carita‑bile, donaţiilor publice și voluntarilor coor‑donaţi de Ordinul Arhitecţilor și Fundaţia Pro  Patrimonio, precum și anumitor publi‑caţii, printre care și prezenta (totul fără un minim sprijin din partea statului sau a institu‑ţiilor ce‑i poartă numele sau/și pe care Enescu le‑a înfiinţat). Și la Liveni (casa natală, unde Jorjac a stat până la trei ani) pereţii crapă sub o spoială de var, la Tescani te întâmpină

un miros de mucegai și sărăcie, iar la Sinaia, apa ploilor se infiltrează de ani de zile în te‑melie. În timp ce la București, în inima și văzul capitalei, aceeași apă (fără vreo vină) se prelinge nestingherită pe pereţii, tablou‑rile și valorile Palatului Cantacuzino, iar casa din spate (unde Enescu a locuit efectiv!), nici‑când renovată de la război încoace, oferă o imagine (tot mai) dramatică, sprijinită de bârne, cu pereţi crăpaţi, tencuială căzută și superbe statuete ruginite ce‑o veghează.

Cui îi revine – în ceasul al treisprezece‑lea – responsabilitatea și consecvenţa unor gesturi cu rezistenţă în timp pentru a onora și păstra moștenirea enesciană? Să fie oare Enescu, în continuare, profetul fără patrie? Tocmai el, care a iubit‑o atât de mult și pe care, după propriile‑i vorbe, „în suflet, nu a părăsit‑o niciodată”?

Imaginea dezolantă și rușinoasă cât o mie de cuvinte (sau volume) a mormântului lui Enescu de la Père Lachaise, în 4 mai 2015, la 60 de ani de la trecerea sa într‑o altfel de fiinţă, fără o floare sau o lumânare, care a cir‑culat pe internet în zilele din urmă, pare a fi, din păcate, un răspuns la această întrebare, ridicând, în același timp, o alta și mai dură: îl merităm noi oare pe George Enescu?

Pentru muzicianul iniţiat și melomanul rafinat de pretutindeni, Enescu este de mult un colos al secolului XX și nu am nici o în‑doială că, în deceniile ce vor urma, își va câș‑tiga definitiv locul pe care‑l merită în Parnasul muzical.

În plus, nu trebuie uitat ceea ce‑mi ros‑tea deunăzi, cu multă căldură în glas, un bun prieten vienez, muzician de excepţie: „Voi, românii, ar trebui să fiţi pe deplin conștienţi că Enescu rămâne, chiar și pentru omul de rând din lumea largă, autorul imnului vos‑tru, care nu e Deșteaptă‑te, române, ci prima Rapsodie enesciană”.

Exclamatio pentru George Enescu, la şase decenii după...Raluca Ştirbăţ

Aflându‑mă de vreo două decenii ceva mai în sus pe cursul Dunării, dar neputându‑mă rupe de „realităţile” de acasă, aştept cu un soi de teamă aniversările ori comemorările personalităţilor născute la noi, dar – cel mai adesea – plecate şi dispărute pe alte meleaguri. Zgomotul, ambalajul foşnitor, ipocrizia şi superficialitatea ating deja cote insuportabile, iar marii dispăruţi devin jucării menite a fi scoase, la date fixe, din cutiile prăfuite în care zac şi folosite după împrejurări

ori interese. Din nefericire, e şi cazul lui Enescu. Sau mai ales al lui. Până la urmă, cine a fost George Enescu? La 60 de ani de la trecerea sa dincolo, putem oare răspunde complet la această întrebare?

Mormântul lui Enescu din Père Lachaise, 4 mai 2015 (foto: Axia Marinescu)

George Enescu, 1946, Sinaia (arhiva R. Știrbăţ)

nr. 194 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

Pagină realizată de Andrei Giurgia

În cei 14 ani de existenţă, TIFF a devenit un brand cu‑noscut în România prin ca‑

litatea programelor prezentate, multitudinea de evenimente, se‑minarii, workshopuri, concerte și întâlniri cu nume din cine‑matografia mondială. Ediţia din 2014 a prezentat nu mai puţin de 400  de proiecţii, adunând aproximativ 65  000 de specta‑tori în cele zece zile de festival. Comedia neagră Wild Tales, fil‑mul propus de Argentina la Pre‑miile Oscar, va deschide ediţia de anul acesta.

Retrospectiva Mircea Daneliuc

Și ediţia de anul acesta vine cu  câteva noutăţi pentru publi‑cul cinefil care va fi prezent la Cluj‑Napoca. Regizorul Mircea Daneliuc va fi celebrat la TIFF, la 40 de ani de la debutul său cu lungmetrajul  Cursa. Retrospec‑tiva va cuprinde 12 filme, o expo‑ziţie cu afișele peliculelor sale, fotografii de la filmări și alte do‑cumente inedite, aduse pentru prima dată în faţa publicului. Filmele prezentate vor fi în co‑pii noi, digitalizate, cu subtitrări în limba engleză, pregătite să fie reintroduse în circuitul inter‑naţional. Cinefilii se vor bucura de producţii cum ar fi: Cursa (1975), Vânătoarea de vulpi (1980), Probă de microfon (1980), Croa‑ziera (1981), Glissando (1984), Iacob (1988), A unsprezecea po‑runcă (1991), Patul conjugal (1993), Această lehamite (1994), Sena‑torul melcilor (1995), Cele ce plu‑tesc (2009) și scurtmetrajul său de absolvire, Dus‑întors (1972). Daneliuc a colaborat constant cu actori ca Mircea Albulescu, Tora Vasilescu, Mircea Diaconu, Ștefan Iordache, Cecilia Bârbora, Valeria Seciu, Gina Patrichi, Gheorghe Dinică, Coca Bloos, Olga Tudo‑rache, Clara Vodă.

Competiţia pentru Trofeul Transilvania

Cele 12 filme care concurea‑ză pentru Trofeul Transilvania – cinci realizate de re gizori debu‑tanţi și șapte, de cineaști aflaţi la al doilea lungmetraj  – vin din 13 ţări: Argentina, Belgia, Bulga‑ria, Danemarca, Franţa, Germa‑nia, Grecia, Iran, Islanda, Marea Britanie, Mexic, Spania și SUA.

Despre oameni și oi (r. Grímur Hákonarson) va veni la TIFF direct de la competiţia Un Cer‑tain Regard de la Cannes, cu po‑vestea emoţionantă a doi fraţi care nu și‑au spus o vorbă timp de patru decenii, dar pentru care totul se schimbă când trebuie să salveze ce au mai scump pe lume: oile. Sfâșietor este și Radiator (r. Tom Browne), un debut compa‑rat cu Amour, despre modul în care, la bătrâneţe, părinţii devin, la rândul lor, copii. De la Veneţia vine un film fără prejudecăţi, Nopţi de vară (r. Mario Fanfani), în care jumătatea unui cuplu apa‑rent perfect are un secret întune‑cat: în fiecare weekend, Michel se retrage într‑o casă din pădure, unde devine Mylène. În compe‑tiţia Karlovy Vary 2014 s‑a remar‑cat Parisul nordului (r. Hafsteinn Gunnar Sigurðsson), o dramedie despre relaţia tată‑fiu, în care un profesor decide să‑și revadă tatăl după câteva sesiuni la Alcoolicii Anonimi. Sigurðsson a mai fost în competiţia TIFF cu primul său film, Either Way.

Suspans și acţiune se regă‑sesc în Plan pe șase ani (r. San‑tiago Cendejas), o combinaţie de thriller și film noir à la David Lynch, la limita dintre voyeu‑rism și invaziune, și în Regii ca‑pitulează (r. Philipp Leinemann), în care doi poliţiști mor în timpul unei confruntări violente, iar co‑legii lor nu mai au decât un scop: răzbunarea. Scene încordate de suspans se regăsesc în Lecţia (r. Kristina Grozeva și Petar Val‑chanov), o dramă cu accente rea‑liste à la fraţii Dardenne, des‑pre  o profesoară care ia decizii extreme din cauza datoriilor, și Melbourne (r. Nima Javidi), pre‑miat pentru scenariu la Stockholm și proiectat la Veneţia, despre un cuplu confruntat cu o dilemă mo‑rală după un tragic accident.

În alertul 600 de mile (r.  Gabriel Rip stein), distins cu premiul pentru Cel mai bun de‑but la Berlin 2015, actorul ame‑rican Tim Roth joacă rolul unui agent american a cărui soartă se leagă iremediabil de tânărul con‑trabandist pe care‑l urmărește. Tot pentru debut a fost recom‑pensat, la Premiile Goya 2015, și

10  000 de kilometri (r.  Carlos Marques‑Marcet), o pasionantă poveste de dragoste la distanţă, reconfigurată prin Skype. În acest film, dar și în tulburătoarele In‑cendiul (r.  Juan Schnitman) și Melody (r. Bernard  Bellefroid), povestea gravitează exclusiv în jurul a două personaje. În Incen‑diul ies scântei într‑un cuplu pe cale să se destrame, iar Melody aduce în prim‑plan un subiect ac‑tual delicat, însoţit de emoţii ex‑treme, acela al mamelor‑surogat.

NORWAVE la TIFFNorvegia va fi în centrul aten‑

ţiei anul acesta la TIFF, în cadrul unui focus unic: NORWAVE, un program ce aduce producţii noi, retrospectiva Bent Hamer, mu‑zică, seminarii și invitaţi  spe‑ciali. În secţiunea‑tribut 3X3 își va face loc umorul norvegian atipic din filmele unui cineast cu o sem‑nătură aparte: Bent Hamer, renu‑mit pentru ecranizarea Factotum, după Charles Bukowski. În pre‑zenţa sa, la Cluj va fi proiectat cel

mai recent film al său, 1001 Grams, propunerea Norvegiei la  Oscar pe 2014, o comedie fermecătoare despre o cercetătoare care  stu‑diază „greutatea perfectă a unui kilogram” și își re‑cântărește pro‑pria viaţă.

Duminică, pe 31 mai, la 20.00, la Casa de Cultură a Studenţilor din Cluj (CCS), celebrul pianist de jazz Tord Gustavsen cântă ală‑turi de artista afgano‑germană Simin Tander, una dintre vocile remarcabile ale jazz‑ului actual.

Zilele Filmului Românesc

Opt lungmetraje și 18 scurt‑metraje vor rula în competiţie, în timp ce alte cinci filme vor fi prezentate în afara competiţiei, între 4 și 6 iunie. Zeci de profesio‑niști străini din industria filmu‑lui, distribuitori, selecţioneri și critici interesaţi de filmul româ‑nesc vor lua parte la proiecţii.

Trei lungmetraje din com‑petiţie vor avea premiera mon‑dială la TIFF. București NonStop, al șaselea film al lui Dan Chișu, este un portret amuzant al lumii pestriţe care populează orașul noap tea și în care apar Alexan‑dru Papadopol, Dorian Boguţă, Olimpia Melinte, Ion Besoiu, Dorina Lazăr, Gheorghe Ifrim. Lumea e a mea, debutul în lung‑metraj al lui Nicolae Constantin Tănase, este un demers curajos, cu actori non‑profesioniști, des‑pre o adolescentă rebelă impli‑cată într‑o poveste de amor cu urmări dezastruoase. Mult‑aștep‑tatul Comoara, noul film al lui

Corneliu Porumboiu, aventura amuzantă a unor căutători de comori inspirată de o poveste reală, cu actorul Cuzin Toma în rolul principal, vine la TIFF ime‑diat după premiera de la Cannes. Al optulea titlu din competiţie, Autoportretul unei fete cuminţi (r. Ana Lungu), este o dramă ex‑trem de nuanţată despre încercă‑rile unei tinere de 30 de ani de a deveni independentă material și emoţional. A câștigat, printre al‑tele, Marele Premiu la Crossing Europe, Linz.

Va ajunge în premieră la TIFF, în afara competiţiei, la scurtă vreme după proiecţia din Un Certain Regard, și noul film al lui Radu Muntean, Un etaj mai jos, despre dilemele morale ale martorului unei crime.

Programul complet și deta‑liile despre ediţia de anul acesta se găsesc pe www.tiff.ro.

Acţiune, motor: TIFF.14

Cea de‑a 14‑a ediţie a Festivalului Internaţional de Film Transilvania (TIFF) se va desfăşura anul acesta la Cluj‑Napoca, în perioada 29 mai – 7 iunie 2015. Evenimentul este organizat de Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc şi Asociaţia pentru Film şi Cultură Urbană. Înfiinţat în anul 2002, TIFF este primul festival internaţional de lungmetraj din România.

Tudor Giurgiu, directorul TIFF: „Din punctul meu de ve‑dere, este o ediţie complexă, în comparaţie cu cele de până acum. Anul acesta vor fi peste 220 de producţii din peste 50  de ţări. Invitata de onoare de anul acesta este Nastassja Kinski, o mare actriţă germană. Are o filmografie de peste 60 de pelicule”.

www.revistatimpul.ro mai 2015

4 | POLIS

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

Ioan Stanomir

Mircea Kivu

Restauraţia PSD Cele mai importante partide politice şi preşedintele

Iohannis au căzut de acord ca, la viitoarele alegeri locale, primarii să fie aleşi dintr‑un singur tur de scrutin, iar preşedinţii consiliilor judeţene să fie aleşi indirect. Această înţelegere a stârnit

comentarii care, în vârtejul mediatic creat de acţiunile DNA, au rămas în plan secund, în pofida importanţei temei. Partidele care au susţinut această variantă motivează faptul că ea încurajează performanţa şi duce la o diminuare a costurilor prin dispariţia turului doi. Criticii acestei înţelegeri arată că ea duce la scăderea legitimităţii primarilor, la înţepenirea în scaune a primarilor actuali indiferent de performanţele acestora şi la blocarea obţinerii de primării de către partidele mici. S‑a vehiculat şi ideea că acestui bloc politic ce susţine modificările din legea electorală doar societatea civilă i s‑ar putea opune, prin manifestări menite să aducă cel puţin în dezbaterea publică înţelegerea politică dintre partide şi preşedinte. Care vor fi efectele acestei înţelegeri, care argumente sunt cele mai puternice şi ce ar fi de făcut?

Viitoarele alegeri locale

Semnificaţii ale modificării legii alegerilor locale

Dezbaterea pe marginea ad‑ministraţiei locale și a mo‑dului în care vor fi aleși

primarii și președinţii de consi‑lii  judeţene ilustrează, de o ma‑nieră dramatică, impasul în care se află democraţia autohtonă. După entuziasmul zilei de 16 noiembrie 2014 a urmat, implacabil, un re‑gres care a subminat însuși prin‑cipiul pe care se întemeia votul de atunci, acela al creșterii transpa‑renţei gu vernării.

În fapt, PSD și majoritatea din jurul său au iniţiat un proces legis‑lativ de restauraţie din care normele referitoare la regimul electoral local sunt doar un element. Iniţiativele privind stabilirea unor excepţii în tratamentul juridic al infracţiuni‑lor de corupţie sunt legate de acest efort de a limita evoluţiile ce pun în pericol monopolul asupra puterii și resurselor publice.

De aici, precauţia cu care se cere examinată și soluţia desem‑nării primarilor într‑un singur tur de scrutin. Argumentele ce evocă, ostentativ, capacitatea acestui sis‑tem de a genera stabilitate politică maschează inabil autenticele in‑tenţii ce au prezidat la elaborarea acestui proiect. O asemenea rezol‑vare legislativă ar marca, în mod definitiv, consacrarea hegemoniei PSD în cele mai multe dintre co‑munităţile locale. „Învingătorul ia totul” este o abordare ce nu poate decât să avantajeze PSD, cel care posedă, în pofida recentelor cazuri de corupţie, un impresionant po‑tenţial de control la nivel local. Despre posibilitatea de a asista la democratizarea guvernării locale, prin apariţia de noi partide pregă‑tite să câștige primării, ar fi inutil să mai discutăm în acest context asimetric, favorabil PSD.

Desemnarea indirectă a preșe‑dinţilor de CJ este complementul acestei strategii ce vizează maxi‑mizarea șanselor PSD: traficarea de voturi și constituirea de majori‑tăţi oculte este fundalul pe care s‑a dezvoltat tipul de corupţie tenta‑culară de la noi, responsabilă pen‑tru menţinerea în letargie și sub‑dezvoltare a atâtor judeţe.

În condiţiile în care acest avans al restauraţiei PSD pare de neoprit, rostul vocilor critice este de a afirma mesajul votului din 16 noiembrie 2014: un refuz al corupţiei și o ple‑doarie în favoarea extinderii bunei guvernări. A accepta soluţiile evo‑cate până acum înseamnă a aban‑dona, definitiv, acest angajament politic.

După cum arată lucrurile în acest moment, alegerile locale de anul viitor se vor desfășura după reguli

noi. Pentru a le înţelege nu e suficient să privim doar modificările aduse legii alege‑rilor locale, ci și celei a partidelor – modifi‑cări adoptate în urma campaniei desfășurate pe parcursul a șase luni de către organiza‑ţiile civice grupate sub sigla Politică fără Bariere.

În forma care a fost trimisă la promul‑gare, legea partidelor prevede că un par‑tid poate fi înfiinţat de către doar trei membri fondatori, fără restricţii de ordin teritorial. Pentru a se evita un exces de candidaturi, a fost introdusă în legea ale‑gerilor locale prevederea că orice candi‑datură, fie că este independentă sau vine din partea unui partid, trebuie însoţită de o listă de semnături de susţinere. Din pă‑cate, numărul semnăturilor, așa cum au stabilit parlamentarii, este excesiv de mare mai ales pentru localităţile mici – în me‑die, cam 3% din numărul votanţilor (PfB propusese 0,5%).

Așadar principala noutate este intra‑rea în joc a partidelor locale. Grupuri de cetăţeni care împărtășesc obiective comu‑ne legate de localitatea în care trăiesc (sau mai multe localităţi, sau o regiune) își vor putea forma un partid care va depune can‑didaturi pentru primării și consiliile locale. Aceste candidaturi vor intra în competi‑ţie cu partidele „clasice” și, dacă își vor con‑vinge concetăţenii că le cunosc mai bine nevoile și au soluţii pentru rezolvarea pro‑blemelor comunităţilor, vor putea sparge oligopolul celor câteva Mării care ocupă scena politică de două decenii, sub diverse pălării.

Nu va fi ușor, mai ales că parlamentarii nu au vrut să renunţe la alegerea primari‑lor într‑un singur tur, favorizând primarii în funcţie. În plus, fiecare partid parlamen‑tar are un reprezentant în birourile electo‑rale, în timp ce toate celelalte partide can‑didează pentru locurile rămase prin tragere la sorţi. Dar și așa, tot va fi un pas înainte, căci, pentru a face faţă concurenţei, parti‑dele „mari” vor trebui să se aplece mai atent

decât până acum asupra realităţilor locale, în locul declinării directivelor dictate de la centru. Chiar dacă nu ar reuși să obţină decât un număr mic de mandate în consi‑liile locale, va depinde de reprezentanţii comunităţii locale să reușească să impună pe agenda consiliilor temele care îi intere‑sează pe cetăţeni.

La activul noii legi a alegerilor locale trebuie adăugată informatizarea secţiilor de vot. Asta înseamnă că în fiecare secţie va exista un computer legat la baza de date a Registrului Electoral. Se va putea constata în timp real cine și unde este înscris în lis‑tele electorale și – mai important – dacă și unde a votat. În felul acesta, suspiciunile de „turism electoral” vor rămâne fără obiect.

Odată cu apariţia noilor partide, este de așteptat ca interesul alegătorilor (și, im‑plicit, rata de prezentare la vot) să crească. Una peste alta, modificările aduse legii constituie un pas înainte spre primenirea clasei politice, chiar dacă organizaţiile ci‑vice care s‑au implicat în modificarea legi‑lor l‑ar fi vrut mult mai mare.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

POLIS | 5

Alexandru Radu

Georgeta Condur

Un pas înapoi

În martie 2008, Parlamentul a adoptat o nouă normă juridică privind alegerea deputaţilor și senatorilor, cunoscută sub

numele popular de legea „votului uninomi‑nal”. Prezentată atunci ca o veritabilă refor‑mă electorală, destinată a schimba din te‑melii clasa politică, introducerea votului uninominal a constat, în fapt, într‑o inutilă complicare a mecanismului electoral parla‑mentar, cu efecte paradoxale. Dar cel mai evident a fost efectul creșterii numărului parlamentarilor aleși. Anticipat de primele alegeri uninominale, din 2008, deși în mod timid, efectul s‑a făcut remarcat din plin în 2012, când, în condiţii politice favorizante, au fost aleși 588 de parlamentari, cu 25% mai mult decât numărul acestora dat de norma de reprezentare legală. Aplicat, tot din 2008, și alegerii președinţilor CJ, „votul uninominal” s‑a soldat practic cu desemnarea minori‑tară a acestora. Astfel, în urmă cu șapte ani, numai unul din cei 41 de președinţi judeţeni a fost ales cu peste 50% din voturile expri‑mate, dar și acela în circumstanţele speciale ale unui vot etnic, respectiv într‑un judeţ do‑minat de populaţia maghiară. În fine, dar deloc surprinzător, „reforma votului unino‑minal” s‑a extins asupra modalităţii de ale‑gere a primarilor, condiţia majorităţii abso‑lute fiind eliminată în 2012, cu consecinţa fortificării fenomenului „baronilor politici”.

Astăzi, după experimentul nefericit al votului uninominal, scenariul reformei elec‑torale este reluat pe aceleași coordonate ideologice. Şi ca lucrurile să pară cât mai serioase, o comisie parlamentară specială, compusă în baza algoritmului politic, și‑a asumat sarcina proiectării unui nou meca‑nism electoral. Înfiinţată încă din 2013, co‑misia de cod electoral a devenit foarte activă abia în ultimele luni, când și‑a și prezentat public „produsul”. Deocamdată cel puţin, Parlamentul, prin Camera Deputaţilor, s‑a pronunţat, cu o majoritate de 89% (fiind pre‑zenţi 314 parlamentari, adică atâţia cât ar fi trebuit aleși conform normei de reprezen‑tare în această cameră, alţi 79 lipsind), asu‑pra proiectului de lege privind alegerea autorităţilor locale. Care este reforma pro‑pusă? Absolut niciuna, căci, după cum se știe, pe de o parte, se menţine scrutinul ma‑joritar relativ pentru primari, adică alege‑rea acestora, ca și în 2012, într‑un singur tur de scrutin, iar pe de alta, se revine la ale‑gerea  indirectă a președinţilor CJ, adică prin negocieri partizane în cadrul consilii‑lor judeţene alese direct, practicată până în 2008. În fapt, „noul” mecanism electoral agreat de parlamentari nu este altceva decât un pas înapoi. Şi nu atât în ordine istorică, cât mai ales din perspectiva progresului democratic. Căci, deși putem înţelege, cel puţin în anumite limite, motivaţiile prag‑matice ale partidelor politice, interesul nostru, al cetăţenilor, este să dispunem de mecanisme de selectare reprezentativă, și nu partizană, a conducătorilor, mai ales a celor de la nivel local. Altfel, suntem „com‑plicii” consolidării oligarhiei partidiste, la care „noua” reformă electorală contribuie substanţial.

E n fanfare, cu 88,5% voturi „pen‑tru”... Așa a trecut prin Camera Deputaţilor legea care prevede că

primarii vor fi aleși dintr‑un singur tur, iar președinţii de consilii judeţene, in‑direct. E drept că PNL a încercat să sus‑ţină un amendament pentru alegerea primarilor în două tururi. Dar când, pre‑vizibil, amendamentul a fost respins prin votul majorităţii PSD, liberalii s‑au resemnat și, în final, au votat și ei legea, părând mai degrabă ușuraţi decât revol‑taţi. În perspectiva alegerilor de anul viitor, discuţia pare închisă.

De ce majoritatea politicienilor a pre‑ferat varianta unui singur tur e destul de ușor de ghicit. Numai că istoria re‑centă ne‑a arătat ce li se poate întâmpla partidelor atunci când gândesc preve‑derile electorale prin prisma situaţiei de moment (mărirea pragului electoral de către CDR și lungirea mandatului prezi‑denţial la cinci ani, cu siguranţa că va fi ales Năstase, sunt două exemple). Așa că nu e deloc exclus ca aceste calcule de azi să se întoarcă, la un moment dat, îm‑potriva susţinătorilor.

Dar nu grija partidelor mari o am eu. Important e să vedem dacă princi‑piul e corect pentru toţi competitorii și mai ales pentru alegători. Nu există sis‑tem electoral perfect și orice specialist știe că acolo unde există mai mult de două opţiuni posibile (deci nu e biparti‑dism) și indivizii au o ierarhie a prefe‑rinţelor agregarea acestora nu e o pro‑blemă deloc simplă. Nici măcar nu e nevoie neapărat să‑i citim pe Condorcet,

Arrow, Dahl, Gibbard, Satterthwaite sau alţii, fiindcă lucrurile sunt destul de evi‑dente chiar și pentru un nespecialist, dacă luăm fie și un exemplu simplu.

Să presupunem că avem trei candi‑daţi (A, B și C) într‑o localitate în care votează 30 000 de persoane și că prefe‑rinţele alegătorilor sunt distribuite astfel:

– 10 001 alegători preferă ierarhia A, B, C (cel mai mult l‑ar dori primar pe A, B ar fi a doua lor opţiune, nu‑l vor pe C);

– 10 000 de alegători preferă ierar‑hia B, C, A;

– 9 999 de alegători preferă ordi‑nea C, B, A.

Dacă alegerile au loc într‑un singur tur, candidatul câștigător ar fi A, iar 19 999 de alegători ar constata că a câș‑tigat exact candidatul pe care nu‑l do‑reau și pe care nu l‑au votat. Dacă, în schimb, sunt două tururi, în turul al doi‑lea ar intra candidaţii A și B, iar B ar câștiga cu 19 999 de voturi. În varianta cu un tur, doar circa o treime dintre ale‑gători s‑ar simţi reprezentaţi, în timp ce, dacă sunt două tururi, aproximativ două treimi dintre alegători ar avea satisfac‑ţia că a câștigat candidatul pe care l‑au votat și nu exact cel pe care nu‑l doreau, chiar dacă, pentru o parte dintre ei, câș‑tigătorul n‑ar fi varianta ideală, ci doar a doua opţiune.

Desigur, aceasta este o prezentare simplificată, dar, în practică, problema di‑ferenţei dintre alegerile într‑un tur sau în două rămâne, în esenţă, aceeași: pot apă‑rea disfuncţionalităţi serioase în ceea ce

privește reprezentarea. Ca efecte, pot apărea absenteismul și îndepărtarea ale‑gătorilor de mecanismele democratice.

Ne‑am putea întreba de ce discu‑tăm despre efectele negative pe care le‑ar putea avea alegerea primarilor din‑tr‑un singur tur, din moment ce același sistem a funcţionat și la alegerile din 2012 și, iată, ar putea spune unii, nu s‑a produs nici o catastrofă. În primul rând, trebuie să înţelegem că efectele au fost, atunci, parţial mascate de existenţa USL, candidaţii acestei mega‑alianţe luând oricum, în multe localităţi, scoruri peste 50%. Dar a fost o situaţie atipică și con‑tra naturii, am putea spune. Iar un prin‑cipiu greșit rămâne greșit chiar dacă, într‑o anumită conjunctură, nu a schim‑bat mult lucrurile.

În condiţiile în care legea tocmai a fost adoptată și nu mai este decât un an până la viitoarele alegeri locale, trebuie să recunoaștem că, oricât de optimiști am fi, practic nu prea se mai poate face nimic. Realist vorbind, știm că o mare mobilizare a opiniei publice pe o astfel de temă nu se va întâmpla. Singurul mod în care unii alegători ar putea în‑cerca să evite efectele neplăcute ar fi să practice votul tactic. E greu însă de cre‑zut că un număr suficient de mare de vo‑tanţi ar putea‑o face, iar sistemul elec‑toral n‑ar trebui să îndemne alegătorul la jocuri tactice riscante, bazate pe son‑daje. Totuși, democraţia n‑ar trebui să însemne o goană nebună după noi me‑tode de a distruge, în fiecare zi, repre‑zentativitatea.

Cum să mai distrugem reprezentativitatea

www.revistatimpul.ro mai 2015

6 | FOCUS

Andrei C. Şerban

Ioan Şerbu

Poezie la puterea Cărtărescu

Această ocazie a relecturării operei lui Cărtărescu ne este oferită de Editura Humanitas, care a publi‑

cat recent Poezia, carte ce cuprinde toate volumele de versuri ale acestuia, apăru‑te între 1980 (Faruri, vitrini, fotografii) și 2010 (Nimic). Evident, ar fi nedrept să primim prezentul demers editorial doar ca pe un mod diplomat al autorului de a renunţa public la a mai aborda în scris acest gen, deși consistenţa volumului de faţă poate fi oricând suficientă pentru a mar‑ca unul dintre apogeele literaturii noas‑tre din ultimele decenii. Vreau să cred că, pentru majoritatea cititorilor, apropierea de această carte nu vizează nicidecum o lectură sceptică, în încercarea de recep‑tare a liricii cărtăresciene prin prisma unor criterii de tip generaţionist, ci mai degrabă o lectură atașantă și vie, de re‑descoperire a subtilităţii seducţiei tex‑tuale. Totuși, indiferent de categoria de cititor vizată, marea provocare a acestui volum, care ne propune tocmai parcurge‑rea dintr‑un foc a întregii poezii cărtăres‑ciene, este contemplarea de la distanţă a parcursului său evolutiv, a avatarurilor

textuale pe care propriul limbaj literar le‑a adoptat.

Întâmplător sau nu, po(i)etica liricii lui Cărtărescu reiterează la nivel (micro)textual însăși cosmogeneza. Debutul său

din 1980 propune, astfel, când o contem‑plare din afară a organicului, când o ex‑plorare a universului prin analiza atentă a materiei, în cele mai profunde aspecte ale structurii sale preexistente. Suntem puși în faţa unui limbaj cu inflexiuni ade‑sea profetice, care‑și desfășoară viziunea într‑un soi de delir binecuvântat de zei și prin care cititorul este invitat la un pe‑riplu subtil de cunoaștere prin interme‑diul senzorialului. Patosul oracular se in‑tersectează cu fluxul imagistic în cadrul unei poezii care, deși pulsează de viaţă, se plasează în exteriorul biologicului: „O divin, o început lipsit de voce,/ sorburi de piatră între circumvoluţii,/ proximitate a pielii de dincolo de piele,/ apropiere a vântului de dincolo de vânt,/ o geome‑trie, adevăr și real și orbitoare orhidee!// Am cap de pasăre, însă nu sunt pasăre,/ am trup de om, dar nici om nu sunt,/ am ochi de aur desenaţi cu calamul,/ desigur orbi (…)”.

În volumele ulterioare, acest biologic sau, mai degrabă, acest puternic simţ al viului care posedă substanţa este treptat înlocuit de intimitate. Observatorul se pla‑sează în interior, devenind la rândul său

un receptacul ce‑și delimitează o autono‑mie a afectului. Folosind ca strategie per‑manentă explorarea cotidianului prin in‑termediul exerciţiilor de tip intertextual, poemele de dragoste cărtăresciene debor‑dează, în avântul lor juvenil, de un truba‑duresc industrial, în care drumurile labi‑rintice ale grădinii regale, caleștile ori caii de turnir sunt pe rând înlocuite de benzi de asfalt arid, tramvaie și autoturisme: „să ne iubim, chera mu, să ne iubim per tujur/ (…)/ să fim tandri, bâigui poligonul căţelu lipindu‑și irișii/ de șoldurile vo‑luptuoase ale autobazei din filaret/ să fim tandri, singurătatea mea, ciripi indicato‑rul de sens giratoriu/ să fim tandri, mai zise o muscă”.

În continuarea acestei lirici, depă‑șind atitudinea demitizantă și deconstruc‑tivă a jocului intertextual, întreaga poe‑zie cărtăresciană nu este decât un amplu cânt dedicat fie devotamentului de sor‑ginte borgesiană închinat literaturii, fie microscopiei intimiste în care biologicul este surprins în plină luare în posesie a materiei. De fapt, acesta pare să fie, până la urmă, nu numai marele merit al lui Cărtărescu, ci a Poeziei înseși.

Evocata risipire pluridimensională a lui Cărtărescu (șase volume) de dinainte de treizeci de ani s‑a înche‑

gat la Humanitas, sub coperta antologiei Poezia. S‑a întrupat și etanșeizat pregă‑tindu‑se pentru nemișcare, ca orice lucru care nu mai poate fi completat ori perfec‑ţionat. Cărtărescu al cafeismului, al fier‑berii aluvionare în jurul formelor, influen‑ţelor, reinventărilor e cu totul coagulat în această „a patra carte majoră” a sa, ce sus‑ţinea, nevăzut până acum, restul operei. Cât despre nemișcarea adusă în discuţie mai devreme, nu se aplică, evident, decât exhaustivităţii antologiei (fără a pune la socoteală Levantul). Deoarece Poezia ne‑cesită manipulare atentă, precum un reci‑pient sub presiune. Prin porii, prin supa‑pele ei, aburi incandescenţi irizează și trăsnesc simţurile. Firavii lujeri ai realită‑ţii sunt împroșcaţi de acetilenă, magiun

și zeflemea ca într‑un turbion ce prinde înăuntru referinţe, grădiniţe, metafizică și străzi desfundate. Tipic, de altfel, poe‑ziei optzeciste, doar că, în acest caz, cu un scurt amendament. Antologia propune o reţetă specială, cu un necesar bine cân‑tărit de trăsături, substanţe și fenomene care, dacă separat se manifestă rar, cu atât mai izolat apar și domină laolaltă. Mai întâi, schimbarea brutală și jeman‑fișistă a macazului poetic optzecist. N‑aveau cum visa șaizeciștii potenţialul de sarcasm, activism și luare în balon al liricului și al biograficului practicat de optzeciști. Apoi, tonusul, obiectivarea și metatextul actanţilor postmoderni. Înso‑ţite de influenţa, de umbrela beatnicilor, au fost hotărâtoare în redescoperirea fur‑nicarului uman la nivelul simţurilor și al implicării social‑politice. Așadar, pe scurt, contextul, ce ar fi putut intra în reflux fără

vreun recordman la viteză și la fond. Dar s‑a manifestat necesitatea, s‑au mișcat cro‑mozomii generaţiilor, forfoteala a creat și a propulsat surferul în stare să se des‑prindă de val. Prin urmare, subiectul, bol‑nav de poliorexia cărţilor, mai mult oniric, cu preponderenţă vizionar, (auto)didact când nu imagist semantic, șarmant când nu îndrăgostit sau miștocar, Cărtărescu a scris aluvionar cu pixul lui cu pastă al‑bastră un tratat de poezie în ce stil a vrut, fiindcă a putut în toate. Până când scri‑sul lui „s‑a mai înţelepţit”, salpetrul a fost bine uscat și a ars intens. Or, tocmai asta propune Poezia, toată febrilitatea, expre‑sivitatea și experimentul într‑un singur loc.

Firește că nu trebuie căutată o uni‑tate în antologie. Nici anumite motive n‑au de ce să fie déjà‑vu. Vocaţia de se‑cătuitor a lui Cărtărescu rar a mai lăsat

exploatabilă vreo temă, în urma pomeni‑tului pix. Poate doar repetabilă. Ce e im‑portant de descoperit este evoluţia, pro‑cesul invers al fuzionării particulelor dispersate și eterogene de artificii: „cine umpluse cu levănţică, pucioasă, aspara‑gus, flacără, dragoste, biscuiţi și carbid troleibuzul pe care îl așteptam în staţie la tunari?/ Cine a râs ca o beţivancă mân‑gâind lubric coloanele gării de nord, în‑roșind taxifurgonetele?/ Cine trecea, oh dragă, cine trecea la vatra luminoasă cu braţele încărcate de crizanteme, lăsând o  dâră de struguri printre orbii guiţând fericiţi? (…)/ Cine este mignonă? Cine tremură și adună la călcâie cearceaful, dar apoi se liniștește și camera se colorează în violet, apoi în oranj, bleu pal, grena, și din gâfâitul ei se naște o planetă cu numai paisprezece locuitori?” („Femeie, femeie, femeie…”).

R ecitind poemele lui Mircea Cărtărescu în ordinea lor cronologică, am aceeaşi senzaţie pe care au experimentat‑o chiar personajele sale din proza REM, unde grupul de fete asistă la crearea unui om din neant, a unui homunculus compunându‑şi sub ochii lor, într‑un soi de placentă invizibilă aflată în imponderabilitate, propriul corp, care altădată era un embrion translucid, se transforma treptat într‑un organism cu o cinetică proprie;

un organism care, prin lentoarea accelerată a atomilor de calciu, se înconjura de vinişoare pulsatile de carne, camuflate în spatele unei derme opace.

Poezia instant

În „Epoca nesului”, textul scris de Mircea Cărtărescu pentru cartea lui Andrei Oişteanu Narcotice în cultura română, autorul preciza: „Cu fiecare sorbitură, dorinţa mea de a scrie creştea. Plesneam, pur şi simplu, de inspiraţie. În acea perioadă mi‑am scris poemele, care sunt în bună măsură transcrierea înnebunită, hiperlucidă a halucinaţiilor şi ciudatelor jocuri ale minţii pe care mi le inspira lichidul întunecat. Răbufneam pe pagini, scriam mai repede decât aş fi făcut‑o după dictare, nu ştergeam absolut nimic (cum n‑o fac niciodată), poemele îmi ieşeau încoifate

şi‑mplătoşate ca şi când ele ar fi fost prezente, deja, întregi, în cutia mea craniană, de unde le‑aş fi tras afară cu lejeritatea şi graţia cu care iluzionistul trage şirul de eşarfe colorate. (…) Înainte să‑mplinesc treizeci de ani am scris cel mai adevărat, mai liber, mai inspirat şi ultrainspirat, şi acest lucru îl datorez în bună parte uzului şi – în cele din urmă – abuzului de nescafé”.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 7

Pagini coordonate de Radu Vancu

Poezia lui Mircea Cărtărescu

A apărut recent la Editura Humanitas integrala poeziei lui Mircea Cărtărescu. Cele şase volume (exceptând Levantul) strânse aici formează corpusul uneia dintre cele mai influente opere poetice de azi. Ancheta de față reuneşte opiniile a trei poeți din generații diferite (fiecare dintre ei şi critic, în acelaşi timp) privind Poezia lui Mircea Cărtărescu.

Ioana Pârvulescu

Elicea vieţii

Asemenea poeţilor de secol al XIX‑lea, Mircea Cărtărescu își in‑titulează antologia simplu: Poezia.

Dacă pe vremea lui Eminescu un titlu mo‑dest de tip Poesii era necesar pentru ca publicul, încă nu tocmai experimentat în genurile literare, să știe exact ce conţine cartea, în cazul volumului de azi, singu‑larul, Poezia, este mai degrabă o identifi‑care riguroasă, de laborator a unei sub‑stanţe vitale pentru autor, a unui acid nucleic fără de care omul care a scris n‑ar fi el însuși.

ADN‑ul literar al lui Mircea Cărtărescu, elicea vieţii lui, este dubla spirală poetică ce „se‑ncolăcește‑n eter ca o cobră”. Dacă am desfășura ADN‑ul fiecărei celule din poemele lui, ea ar avea poate exact acel metru și jumătate lungime din oricare ce‑lulă a ADN‑ului uman. Însă, în întregul lor, spiralele pline de substanţă sunt atât de cuprinzătoare, încât leagă Totul cu Ni‑micul, Căderea cu Geneza, Bucureștiul pașilor lui cu Occidentul, Jocurile meca‑nice cu ce altceva decât cu Dragostea, Monștrii elegiei cu Sonetele și Psalmii și creează împreună un cosmos: lumea lui Mircea Cărtărescu. Cu siguranţă că toate se vor transmite, pe cale ereditară, urma‑șilor lui poeţi și poetese.

În fiecare celulă a versului se află așa‑dar același amestec specific cărtărescian, ale cărui elemente sunt: prezentul anilor ’80, cu toate sentimentele lui (de la non‑șalanţă și je m’en fiche‑ism și melancolie până la disperarea cea mai crâncenă), cu toate gadgeturile lui, cu muzica rock, bio‑logia, chimia și alchimia lui, cu blocurile și locurile lui, cu jocurile idilice, amorurile și prieteniile lui, cu rezistentele iluzii și mereu proaspetele deziluzii. Când dilata‑te până la a crea un cer de stele dedesubt și deasupra un cer de stele, când concen‑trate în bobul de rouă al unui vers unic. Dar, desigur, mai există un nu‑știu‑ce și un nu‑știu‑cum pe lângă tot ce se poate enumera, poate că viaţa însăși.

L‑am auzit pe Mircea Cărtărescu la cenaclul Junimea, pe Strada Schitu Măgu‑reanu, lângă Cișmigiu, acum 30 de ani, ci‑tindu‑și poemele cu un timbru care mi‑a rămas în auz și chiar în văz până azi. Se făcea liniște atunci când citea și poezia se materializa prin vocea lui în cel mai con‑cret mod cu putinţă; dacă întindeai mâna, o puteai atinge. L‑am auzit pe Mircea Cărtărescu citindu‑și poezia la Librăria Humanitas, lângă Cișmigiu, acum câteva săptămâni. S‑a făcut liniște deplină atunci când a citit, iar poezia s‑a materializat din nou, la fel ca odinioară, în auz și în văz, la îndemână. Dar ce m‑a uimit din cale‑afară e că, deși Mircea Cărtărescu a dobândit între timp atât de multe voci cu timbru diferit, vocea – și mă refer acum la cea concretă, nu la cea metaforică –, vocea cu care intră poezia lui în lume (și doar ea) este strict, dar strict aceeași de acum 30 de ani. În‑scrisă în elicea vieţii lui, nu are cum să se modifice.

Ştefan Baghiu

Real Holistics

„Nu atât mutarea interesului din‑spre câmpul cultural francez spre cel american mi se pare esenţia‑

lă, cât profesionalizarea accentuată a scri‑sului”, nota Andrei Bodiu în introducerea monografiei sale despre Mircea Cărtărescu, referindu‑se la generaţia ’80. Ideea e pre‑zentă și la Manolescu, acesta numindu‑l pe Cărtărescu „profesionist al literaturii”.

Mai departe, în duet, cititorii români (dar și scriitorii, când li se cere să explice situaţia autorului astăzi) îl amintesc drept exemplu de profesionist. Însă această ima‑gine a fost mai mult impusă de alonja edi‑torială. Mai mult, Cărtărescu rămâne cu‑noscut publicului larg (dacă nu cu De ce iubim femeile) prin Nostalgia, Levantul și Orbitor. Scriitorul oniric, neoavangardist, postmodern, beat etc. (a primit multe eti‑chete până acum) riscă să fie asociat unor curente prin texte irelevante pentru par‑cursul său poetic, așa cum l‑a teoretizat el însuși. Și e mare păcat, pentru că, de fapt, polemica lui permanentă vizibilă în teo‑ria literară (care ajunge deseori în spaţiul scandalos al obiectului: „«Aripa» lunedis‑tă a generaţiei este, faţă de cea «textualis‑tă», orientată pragmatic nu către text, ci către realitate (…). Caracterul «angajat» al noii poezii e sugerat de o altă siglă, adesea utilizată: «coborârea poeziei în stradă»”) poate fi decodată în parcursul său poetic. Nu doar că de la alonja romantică (fals stănesciană) la oracular și la „faptul ne‑semnificativ” potenţat apoi în poemele sale aduc în faţă proiectul real la care a lucrat autorul, dar vorbesc despre două lucruri importante pentru poezia optze‑cistă: primul, acela că, dacă ar fi să reluăm chiar și antologia lui Mușina din 1993, Mircea Cărtărescu nu e, holistic, neapărat un poet consecvent (nici inter nici intra): primele sale volume, chiar și în aparenta lor originalitate, sunt tributare eclectis‑mului. Un fel în care întreaga generaţie (cu nișele ei) a lucrat la un soi de proiect comun, nerespectat ca declaraţie, însă

impus ca atitudine. Astăzi mai rezistă doar secvenţial cantitatea uriașă de text a au‑torilor. Al doilea ţine, în fine, de o polemi‑că mai largă: avangardă versus postmo‑dernism. În ce cheie poate cineva citi masiva antologie apărută anul acesta?

În primul rând, pentru primele volu‑me, într‑una concesivă (de a privi inter‑venţiile inovatoare cu simpatie): atât faţă de oracular și pactul retoricianului, cât și faţă de kitsch ca propagandă a noii poe‑tici. Apoi, în partea mediană („Totul”), se poate vedea triumful experimental și tre‑cerea către o poetică mai polifonică (nu bombardată în interiorul tradiţiei, ca în volumul de debut, ci polemizând cu aceasta mai mereu). Un funambulism te‑ribil definește stilul lui Cărtărescu până la „Dragostea” și „Nimic” (implicând da‑tarea volumului): un fel de a expedia ati‑tudinea solemnă în impostură, iar impos‑tura în solemnitate. Cred că poetului i se potrivește cel mai bine (s‑a tot spus) ae‑rul confesiv și distant din ultimul volum. Recitesc „Nimic” cu senzaţia că restul volumelor fac parte dintr‑un joc hipnotic (atât pentru autor, cât și pentru cititor). Cu senzaţia că e un volum care sparge discuţia generaţionistă și pe cea despre stiluri – atât de atipic în interiorul proiec‑tului poetic.

În rest, cu mici excepţii, proiectul de a cuprinde totul, de a‑i spune pe nume și de a‑l atinge este devansat de dorinţa de a crea un stil. Dar apoi dorinţa de a crea un stil e devansată de impuls. Așa merg lucrurile.

Radu Vancu

Calea Regală

Am început să‑l citesc pe Mircea Cărtărescu în 1995, la 17 ani. A fost prima dintre cele câteva lecturi re‑

velatoare ale vieţii mele, atunci când simţi că, așa cum se spune în textul sacru, îţi cad foiţele de pe ochi și vezi. Atunci am înţe‑les că, de fapt, literatura e întotdeauna mai mult decât literatură. Iar Poezia, în care

sunt strânse cele șase cărţi de poezie ale lui, confirmă aceasta cu asupra de măsură.

Ce se vede de la bun început în poe‑zia lui Cărtărescu este furorul lingvistic, încrederea enormă în limbaj, în forţa lui gravitaţională, care poate strânge în jurul nucleului verbal totul: de la quasari la lin‑guriţa de cafea, de la Groapa Marianelor la gropiţele din obrăjorii iubitei, de la sa‑teliţi artificiali la aparatul de bărbierit, nimic nu e prea important sau prea insig‑nifiant pentru a nu încăpea în poezia lui M.C. Proliferând în lanţuri infinite, agluti‑nând în ele tot universul (tot pluriversul, cum spune poetul), reciclând în anamor‑foze intertextuale continente uriașe de li‑teratură, versurile lui sunt în același timp joculare, user friendly, seducătoare  – și aceasta e o altă performanţă: fiind una din‑tre cele mai complicate poezii scrise vreo‑dată în limba română, e în același timp una dintre cele mai prietenoase și mai calde. E o mașinărie de o complicaţie barocă ul‑timă, dar, în același timp, de o umanitate evidentă și seducătoare. Cunosc puţini alţi poeţi, și numai dintre cei mai mari, care să fi reușit asta.

Însă – știm deja de la Jean Starobinski – marii baroci sunt întotdeauna și mari me‑lancolici; pentru ei, lumea e într‑o perpetuă hemoragie de substanţă, într‑o continuă pierdere de realitate, iar ei încearcă să compenseze această desubstanţializare a lumii prin aglomerarea disperată de sub‑stanţă din arta lor. Sub barocăria enormă și seducătoare a poeziei lui M.C. palpită, de fapt, disperarea unui astfel de mare saturnian, încât lanţul dublu al ADN‑ului său poetic e, la rândul lui, de o complica‑ţie barocă: jubilatorie și exultantă la ve‑dere, poezia lui e deep down atrabilară și depresivă. Asta face ca poeme de dra‑goste minunate să coexiste cu poeme do‑cumentând o cruzime insuportabilă, à la Sábato sau Palahniuk, precum „O vodcă la Caraimanul”. Și tot asta face ca un vo‑lum precum Totul să‑și aibă contrapunc‑tul riguros în Nimic. Și, în fine, asta e ex‑plicaţia pentru care faimosul optzecism bavard și ludic, pe care critica l‑a brevetat drept trade mark al Cenaclului de Luni, să fie complet inaplicabil, de fapt, în cazul lui Mircea Cărtărescu, a cărui poezie este, după cum se vede, infinit mai complicată de atât. (Și tot inaplicabil e și în cazul lui Stratan, poet în fond grav și non‑jubilato‑riu; rămâne de văzut în ce măsură se aplică în cazul lui Coșovei și Iaru. Dar aceasta e cu totul altă discuţie.)

Recitită acum, la douăzeci de ani de când am citit‑o întâia oară, Poezia lui Mircea Cărtărescu e la fel de hipnotică și seducătoare. Ba chiar și mai și. Și, după câte văd la foarte tinerii poeţi din Zona Nouă, pentru ei e la fel. E, așadar, cartea ideală pentru a‑i arăta Calea Regală unui tânăr poet de șaptesprezece ani, ale cărui exigenţe de lectură sunt mult mai crude și mai pragmatice decât ale noastre. Și nu cred că există în literatură vreo calitate mai mare decât aceasta. (Iar această Cale Regală te duce în acel teritoriu unde e musai să înţelegi că poezia e, simultan, Totul și Nimic – dar și aceasta e, la rândul ei, o cu totul altă discuţie.)

www.revistatimpul.ro mai 2015

8 | FILOSOFIE

Pagini coordonate de George Bondor

Cristian Iftode Daniel Nica

Epoca noastră a fost uneori descrisă ca universalizare a „raţiunii cinice”. Lecţia cinismului este atitudinea provocatoare şi radicală, în răspăr cu ordinea socială deja instituită. Incomod, aparent anti‑filosof, cinicul reprezintă, de fapt, figura prin excelenţă a filosofului. E cel care observă maladiile ce ating sfera publică şi prejudecăţile prezente în fiecare dintre noi. Examenul critic, îndreptat către ceilalţi, dar mai ales întors asupra propriului sine, este în fapt un exerciţiu al libertăţii. Grupajul de faţă,

care explorează această provocare a epocii noastre, este realizat de tineri cercetători şi profesori de la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, „prieteni critici” uniţi de preocupări comune în domeniul filosofiei morale şi sociale, care compun un grup informal de reflecţie şi dezbatere critică.

Critică și marginalitate: cinicii

Kant definea Luminarea ca Ausgang, „ieșire din starea de minorat”, stare de care oamenii înșiși se fac res‑

ponsabili, din lene intelectuală și lașitate (Was ist Aufklärung?). Curajul de a‑ţi folosi propria minte riscă să rămână însă doar o lozincă goală de sens. Așa cum ne amin‑tește Foucault, revenind în mod repetat, în ultimii săi ani, asupra clasicului text al lui Kant, marca lui Sapere aude, a curajului de a raţiona pe cont propriu, în locul supunerii oarbe faţă de tradiţie și autorităţi, se atestă la filosoful german doar în contextul unei articulări sui‑generis a opoziţiei public/privat: ceea ce noi obișnuim să calificăm drept public în sensul de „profesional” se suprapune peste „uzul privat al raţiunii”, în timp ce activitatea în aparenţă solitară a cugetătorului și scriitorului ar cores‑punde „utilizării publice” a acestei facul‑tăţi. Supuneţi‑vă fără să cârtiţi autorităţii civile, îndepliniţi‑vă îndatoririle ce vă revin în poziţia voastră profesională și puteţi raţiona cât poftiţi în timpul vostru liber și în scrierile voastre!

În acest context, mi se pare important de scos în evidenţă următorul fapt: opo‑ziţia public/privat este o „invenţie” nece‑sară a modernităţii în procesul istoric al Luminării, dar o opoziţie care, ulterior, trebuie ea însăși pusă în discuţie, pentru ca procesul să continue. În termenii lui Kant, am putea interpreta această conti‑nuare a procesului Luminării în sensul unei utilizări „publice” a raţiunii în toate sferele vieţii sociale și personale. Riscului inerent de „anarhie” și indisciplină i se opune ast‑fel sarcina unei necesare continuări și ra‑dicalizări a demersului critic înţeles ca travaliu al libertăţii, la fel cum conjunc‑ţiei  asumate drept neproblematice între progresul „tehnoștiinţei” și emanciparea morală și politică Foucault îi opune o în‑trebare decisivă: cum putem, de fapt, de‑cupla creșterea competenţelor tehnice (fie că e vorba despre instrumente de suprave‑ghere și „ascultare” tot mai performante sau despre posibilităţile intervenţiei di‑recte asupra genomului) de intensificarea dominaţiei?

Ultimele cursuri ale lui Foucault (1983 și 1984) atrag astfel atenţia asupra nevoii

de cinici „răi”, de critici radicali ai culturii, obiceiurilor și tendinţelor noastre unifor‑mizante și normalizante, nu doar de cinici „buni”  – și aceștia, pe deplin necesari  –, adică aceia care se îndeletnicesc cu o critică (fie ea de stânga sau de dreapta) a culturii și instituţiilor comod instalaţi în interiorul acestora. Altfel spus, ceea ce exemplul is‑toric al Cinismului ca școală (anti)filoso‑fică aduce în atenţie este condiţia pe de‑plin asumată a marginalităţii: nu doar critici „blânzi” ca Charles Taylor, ci și critici „răi”, aparent anarhiști (și tot ce e mai rău în urechile autorităţilor de tot felul), precum Foucault însuși s‑a dorit a fi perceput. E nevoie de ambele categorii, pentru ca de‑mocraţia să ajungă „în fine” o realitate, iar Luminarea să nu încremenească pe drum, în noi forme de dominaţie, opresiune și conformism social și intelectual.

Ceea ce mi se pare că încorporează modelul cinicului „rău”, tradus în limbajul actual, este completa renunţare la privacy. Viaţa sa e cu totul „la vedere”, „teatru al scandalului adevărului”. Un asemenea mo‑del desigur că nu poate fi îmbrăţișat de toată lumea și nici măcar nu ar fi de dorit acest lucru: există însă, în contextul actual, o nevoie acută de asemenea „exemplare” de viaţă și acţiune, al căror rol este tocmai acela de a supune reflecţiei critice însăși valoarea „spaţiului privat” și a intimităţii ferite de ochi străini, valoare asumată or‑bește tocmai în contextul încălcării sale flagrante prin dispozitive tot mai perfor‑mante de „supraveghere domestică”. Per‑manenta transgresare a graniţelor dintre public și privat solicită o reflecţie lucidă tocmai cu privire la aceste graniţe presu‑puse, la calitatea lor de „graniţe”, în condi‑ţiile în care nu există nici o experienţă su‑biectivă și nici un idiom privat care să nu se constituie, de facto, prin influenţa unor modele externe sau chiar, de‑a binelea, cu „cărămizile” celorlalţi, cu termeni și valori traducând o moștenire istorică determi‑nată, preferinţe colective și dorinţă de re‑cunoaștere publică a propriei îndreptăţiri și importanţe.

(Versiunea completă a articolului o veţi putea citi pe platforma online a revistei Timpul.)

Lui Diogene din Sinope, imaginea emblematică a cinismului, i se spu‑nea că este „un Socrate devenit

nebun”. Contemporanii săi, care i‑au dat această poreclă, și istoria gândirii, care a păstrat‑o în memorie, recunosc în acest fel că Socrate este figura tutelară a cinis‑mului. Antisthene, fondatorul oficial al școlii cinice, s‑a numărat printre discipolii lui Socrate, iar Diogene i‑a fost ucenic lui Antisthene.

Iar dacă Diogene este „un Socrate devenit nebun”, atunci Socrate este ne‑bunul în devenire. S‑ar putea spune că maestrul lui Platon nu a înnebunit de tot, făcând doar pe jumătate drumul către scandalul raţionalităţii. Acest parcurs in‑complet al lui Socrate îl face pe acesta să fie nu doar părintele cinismului, ci și al stoicismului. Socrate este figura ambiva‑lentă în care se intersectează și se des‑prind atât exersarea cinică a virtuţii, cât și cultivarea ei stoică. (Cronologic vor‑bind, stoicii sunt moștenitorii direcţi ai cinicilor, dar în gândire, ca și în biologie, se întâmplă adesea ca genele să sară o generaţie.) Cinismul și stoicismul des‑pre care vorbesc nu sunt doar școlile de filosofie ale Antichităţii. Și nu sunt nici etichetele actuale, care îndeamnă simţul comun să vorbească despre stoicismul unui soldat sau cinismul unui politician.

Mai degrabă, ne‑am putea gândi la două orientări etice fundamentale, care traversează întreaga istorie a filosofiei. Pe de o parte, există atitudinea stoică în filosofie, adică un mod de cultivare a vir‑tuţii ce are ca scop intensificarea acţiunii sociale. Pe de altă parte, se poate vorbi despre o atitudine cinică, în care exerci‑tarea virtuţii se face în răspăr cu ordinea socială instituită. Stoicismul înseamnă so‑lidaritate directă cu ceilalţi, acordul dintre bios și nomos, și asumarea libertăţii ca în‑ţelegere a necesităţii. La celălalt pol, cinis‑mul ar presupune sfidarea statu‑quoului, opoziţia dintre bios și nomos, și exalta‑rea libertăţii ca posibilizare a actului. Aceste două orientări debutează, în mod vizibil, cu cele două școli ale Antichităţii. Însă avatarurile lor nu încetează să se

găsească în toată istoria filosofiei, ca doi poli între care oscilează activitatea etică. Bunăoară, o ilustrare modernă evidentă este figura stoică a lui Kant, ce se opune cinismului asumat al lui Nietzsche.

Revenind la Socrate, se pune între‑barea: prin ce este acesta cinic? Răs‑punsul scurt ar fi că profilul socratic în‑corporează o radicalitate paradoxală a discursului și a vieţii, specifică atitudinii cinice. Un răspuns ceva mai larg va face apel la toate particularităţile socratismu‑lui vădind această radicalitate. Aseme‑nea cinicilor, Socrate nu a scris nimic. Însă lipsa operei scrise înscrie existenţa pe orbita unei exigenţe drastice: viaţa însăși trebuie să devină o operă de artă. Nu contemplare detașată, ci „viaţă exami‑nată”. Nu o învăţătură predată în gymna‑sium (instituţiile de educaţie ale vremii), ci o filosofie făcută în piaţa publică. So‑cratismul reprezintă arta de a te face in‑comod, rostind un adevăr curajos și stin‑gheritor (parrhesia), asumat în fiecare clipă a vieţii. Lecţia comună a lui Socrate și a cinicilor este o viaţă simplă, parado‑xală și provocatoare. O asemenea exis‑tenţă te transformă într‑un soi de antie‑rou ce se expune permanent riscului de a nu fi la înălţimea propriului discurs, dar mai ales te transformă într‑un margi‑nal care se expune riscului de a fi respins de societate. Uneori chiar exterminat.

Analogia dintre Socrate și cinici poate merge chiar mai departe, însă nu în direcţia acelui „Socrate” din dialogu‑rile de maturitate ale lui Platon. Cealaltă jumătate de drum a fost parcursă până la capăt de Diogene, acest „Socrate care a devenit nebun”. De ce nu a înnebunit Socrate? Aș sugera un răspuns cvasi‑he‑gelian: un triumf unilateral al cinismu‑lui ar fi însemnat pacea gândirii prin universalizarea paradoxului. La fel cum o istorie exclusiv stoică ar fi fost un tra‑tat de pace cu o viaţă totalizată în gândi‑re. Dar filosofia nu este pace. Gândirea înseamnă agonie, tensiune și violenţă. Și avem nevoie, încă avem nevoie de o filosofie bipolară. Sau măcar de una am‑bivalentă.

Socrate cinicul

Nevoia de cinici „răi”

nr. 194 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 9

Cristina Voinea

Mihai Laurenţiu Fuiorea

Cinismul şi militantismul artei contemporane

Kynism 2.0

Cum este înţeles cinismul azi? Este înţeles cel mai adesea în mod negativ,

fie ca blazare, fie ca arivism, ca sete de putere. Este văzut frec‑vent ca apanajul ambiţioșilor sau al parveniţilor. „Cinism”: absenţă de moralitate într‑o lume unde fiecare luptă pentru propria su‑pravieţuire. Amăgirea unei lumi sociale și politice cumva defec‑te, normalizate. Toate acestea pe fondul pierderii încrederii în po‑litică, pierdere datorată, în mare parte, chiar „cinismului” mari‑lor corporaţii, al mass‑mediei și al Statului. Pe acest fond putem în ţelege expresia cinică prin ex‑celenţă modernă „fiecare pentru el însuși”, presupunând nu doar dezangajare politico‑socială, ci și o indiferenţă absolută faţă de ceilalţi. Cinismul modern ne apa‑re atunci ca falsă conștiinţă sau, după cum spunea Sloterdijk, „fal‑să conștiinţă luminată”. Și tocmai de aici vine urgenţa problemati‑zării unor forme de rezistenţă.

Prin opoziţie cu cinismul modern, existenţa cinicului (ky‑nic‑ului) antic are înainte de toate o formă politică, militantă. Filo‑soful cinic urmărește,  deopo‑trivă, transformarea sinelui și a lumii. El duce o viaţă agresivă, provocatoare, o viaţă care își ex‑pune public propriile contradic‑ţii, o viaţă trăită la limită, radi‑cală, experimentală, ireductibilă și singulară. Cinicul transgre‑sează normele sociale instituite,

nu caută corespondenţa dintre discursul de adevăr și acţiune sub forma armoniei (așa cum o întâlnim în alte școli filosofice), ci sub forma disensiunii și a di‑ferendului. Cinicul duce o viaţă fără obligaţii, fără false atașa‑mente, o viaţă care exclude ceea ce este inutil, o viaţă „nudă” și „animală”. Cinicul e un filosof de teren: filosofia sa este practică. Nu este vorba despre vreun li‑rism al transgresiunii și al mar‑ginalităţii, ci despre o punere

la  încercare a propriilor contra‑dicţii.

Întrebarea este cine sunt ade‑văraţii cinici ai zilelor noastre. În acest punct, Foucault își în‑drepta atenţia cu precădere spre arta contemporană. Cinicii ne fac să ne gândim la performance‑urile artei contemporane, implicând nu doar expunere publică, ci și punere în pericol. Se poate sus‑ţine că spiritul cinismului an‑tic a răzbătut cumva în mișcări de avangardă precum dadaismul

sau suprarealismul. Arta contem‑porană se remarcă prin tonul ei franc, crud, de refuz; prin „tea‑tralizare” în happening, prin ati‑tudinea intempestivă și rebelă, ca și prin cuplarea nemijlocită la teme politice și sociale. În arta contemporană nu mai este vor‑ba doar despre limbaj, ci în pri‑mul rând despre corp, însă unul care, în mod implicit, enunţă ceva (cum ar fi satisfacerea ne‑voilor sau a dorin ţelor). Provo‑care prin enunţare nonverbală.

Arta contemporană caută să pro‑ducă scandal, este arta de a‑i forţa pe ceilalţi să gândească și să simtă „adevărat”. Tehnicile per‑formative și happening‑urile ar‑tiștilor afirmă o etică și o politică pe modelul teritoriilor existenţia‑le propuse de Guattari, teritorii alternative în care bios‑ul, viaţa și existenţa fac rezistenţă în faţa capitalismului contemporan. Pen‑tru că, trebuie spus, capitalismul nu propune doar conduite econo‑mice, ci un întreg lanţ al grijilor. Azi, a avea grijă de noi ajunge să însemne a avea grijă de locul care ne este repartizat de către putere, de funcţia pe care ni se cere să o îndeplinim în sistem.

Ceea ce revine la a spune că astăzi, mai mult ca oricând, e ne‑cesară o critică a modurilor de viaţă. Capitalismul actual con‑stituie o veritabilă piaţă a vieţi‑lor, prescriind și implicând con‑duite. Ni se spune cum să lucrăm eficient, dar și cum să mâncăm să‑nătos sau cum să ne îmbrăcăm adecvat. Ierarhia este fondată acum pe moștenire, bani și per‑formanţă, într‑un dispozitiv de „aservire” specific capitalismu‑lui. Corporaţiile, media, industria culturală sunt cele care propun modurile de existenţă accepta‑bile în contextul prezent. Marea provocare a zilelor noastre este cum să rezistăm acestui tip de nor‑malizare biopolitică, opunându‑i forme alternative de stilizare a existenţei.

În 2009, regretatul filosof Mihail Radu Solcan ne pro‑voca, într‑unul dintre scurtele,

dar incitantele articole de pe site‑ul său, să regândim cunoaș‑terea mediată prin computer în siajul analogiei faimosului mit al peșterii, așa cum a fost formu‑lat de Platon în Republica. Deși ceea ce ne apare pe ecran pare „viu colorat și îţi ia ochii”, în fapt, ceea ce vedem este aidoma um‑brelor proiectate pe peretele din faţa celor „legaţi de mâini și de gât”. Astfel, baza și totodată lu‑mea reală din spatele aparenţelor ar fi cea a algoritmilor.

În încercarea de a duce ana‑logia până la capăt, nu ne rămâ‑ne decât să vedem cine are acces la lumea reală a computerelor și care ar fi avantajul unui aseme‑nea tip de cunoaștere. Primul răs‑puns, ce ne apare drept evident, este că, în fapt, programatorii

sunt și cei care modelează și or‑ganizează lumea complicată a algoritmilor. Dar aceștia nu sunt mai mult decât iluzioniștii, cei care ne ţin legaţi „de mâini și de gât” într‑o fascinantă lume teh‑nologică în care posibilităţile ne par nelimitate, iar cunoașterea e gata să fie accesată. Însă, păs‑trând analogia filosofului Solcan, cine joacă rolul eliberatorului?

În vasta și incitanta lume a cyberspace‑ului, cel care în mod programatic încearcă să dejoace „iluzia”, cel care se plasează în mod vădit împotriva puterii (fie ea corporatistă sau politică) care vi‑zează suprareglementarea World Wide Web‑ului este hackerul.

Hackingul devine o replică la idealismul tehnologic proferat de generaţiile născute cu device‑uri în mână și „gândire binară”. Poate mai mult decât atât, hackerii men‑ţin un dialog total cu cei prinși

în mrejele tehnologiei, atrăgând mereu atenţia asupra faptului că în spatele oricărui software sau device se află un creator ale cărui intenţii sunt de cele mai multe ori ascunse. Astfel, hackerul este un impertinent agresiv, care in‑vadează deopotrivă spaţiul pri‑vat, dar și pe cel public, care se încăpăţânează să spună adevă‑rul, chiar și cu riscul de a trans‑gresa limitele legalităţii. În acest sens, îmbinând spunerea adevă‑rului cu riscul și curajul de a‑l depăși, hackerul, precum kynic‑ul, este angajat în ceea ce Peter Sloterdijk numește dialectica dis‑tanţării. Hackerilor li se răspun‑de prin indignare, prin condam‑nare publică, tocmai pentru că sunt subversivi, pentru că de‑nunţă idealismul tehnologic ma‑nifestat prin încrederea totală într‑o „lume a iluziilor” tradusă prin ceea ce apare pe ecran.

Atacând în mod deliberat companii și politicieni, hackerii demască într‑un anumit sens ci‑nismul modern, în înţelegerea sa de falsă conștiinţă a luminării, printr‑un soi de kynism antic, cal‑chiat pe cerinţele unei lumi digi‑tale. Astfel, telos‑ul hackingului nu presupune o „reţetă” de a acţiona asupra tehnologiei sau de a inter‑acţiona prin interme‑diul ei. Singurul crezământ este că indivizii trebuie să fie liberi, autarhici, suverani ai propriilor lor vieţi, iar dacă acest lucru nu este cu putinţă în realitatea so‑cială, lumea digitală deschide mai multe posibilităţi. Activita‑tea hackerilor se plasează în opo‑ziţie cu companiile creatoare de sisteme ce ne ţin captivi și cu guvernele care încearcă să re‑glementeze internetul în defa‑voarea utilizatorilor privaţi. Bine‑înţeles, ca orice kynic, hackerul

ne provoacă și pe noi, cei care stăm în faţa „umbrelor” de pe ecran ore în șir, punându‑ne faţă în faţă cu erorile de securitate ale programelor pe care le folo‑sim, existând chiar posibilitatea de a deveni „victimele” lor.

Poate că în faţa hackerului ar trebui să reacţionăm ca în faţa unui Diogene al lumii digi‑tale: în ciuda faptului că în pri‑mă instanţă activităţile lui par să încalce norme bine încetăţe‑nite, el poate fi un exemplu de adevărat kynic al lumii digitale, care ne atrage atenţia asupra unui mod de a fi în lumea compu‑terelor, bazat pe dependenţă de produse tehnologice și încredere oarbă în oferirea celor mai inti‑me date personale unor companii gigant care eludează responsabi‑litatea prin Terms and conditions adesea înșelătoare.

www.revistatimpul.ro mai 2015

10 | POEZIE

Costel Onofraş

one night to be confusednoaptea asta e diferită

așază‑te lângă mine am să‑ți povestesco întâmplare cu monștri timizi ca noi

respirăm aroma dulce trece prin podea prin pereții camerei până la tine pe băncile lor toate bătrânele croşetează goblenuriimaginea asta se transformă în doi copii aşezați pe o bancă

dragostea mea pentru tine e un desen cu cretape un trotuar din sibiu

ne străduim să purtăm o conversație despre casele din celălalt capăt al oraşului

jaluzelele trase tavernele din strada cărămizii

țin de şase când se apropie străinii se aşază la masă oameni care au murit în piața mică bunica obişnuia să‑mi povestească despre ei mai ales despre mersul lor greoi în fiecare seară

aşteptăm ca altcineva să stingă lumina

„mind is a razor blade”închide toate uşileteama că altcineva ar putea citi mesajelecreşte.mâinile unui străin obsedat de iertarese apropie de tine

(spre dimineață, dumnezeu ca o lamă de ras ne va vorbi despre oamenii care stau la coadă să cumpere covrigi. trebuie să facem o hartă cu locurile unde ne place să simțim atingerile.

este un exercițiu de încredere să mâncăm singuri. repetăm motto‑ul zilei de azi: ai atâția prieteni printre tăietorii de lemne. un alb plimbă un câine negru. fiecare obiect ocupă locul celuilalt)

fratele tău poartă şosete cu spidermanîşi doreşte să primească scrisori şi cd‑uri cu bob dylan

frica de a scrie despre ecrane mentaleşi devotamentul nostru în fața tabletelor de serotonină

urmăreşti paznicul care se apropie – pe stradaunde locuia colegul tău din generalădoi copii cântă shine bright like a diamond – luminile oraşuluisunt semnul că nu ai ajuns destul de sus

exact. warm & unholyvorbeşte‑mi despre mesajele scrisedupă doişpe noaptea coridoarele largi şi întinsevorbeşte‑mi despre semnele de viațăsub pătură

teama de a mângâia pisicile din fața uşii& poeții care au scris despre Calea Lactee

aproape: sângele tău e o femeie tânără:zâmbeşte printr‑un geam aburit

numărăm oamenii aşezați ca nişte ursuleți hariboîn fața luminilor verzi de la semafor

la marginea teraselor sunt toțicei cărora le‑am arătat afişele cu câini dispăruți

apropie‑te de mine te rog apropie‑te

prima zi. marlboro touch 6ai mei au avut mereu frica aia că într‑o zi o să fug de acasă ştiu sigur că nu am avut niciodată destul curaj să fac asta dar sunt momente în care atingi

o pisică bătrână şi frica dispare un film minimalist european la care ne prefacem că ştim limbi străine rămân

conversațiile pe skype şi cam tot ce cântă vance joy semnele pe care le fac sociopații când ies în parc cel puțin trei modalități de a îndepărta fumul distanța rămân aici încă două zilecând nevoia de tine e mai micădecât o doză de timişoreana

o chestie în care oamenii vorbesc singuri vor ca cineva să‑i aştepte în garăsă‑i țină de mână să uite de capul învinețitde turbulențe sau ce rămâne de la o masădupă ce s‑a scris poezie de dimineață am ştiut unde e magazinul am luatceapă şi conserve de carneam verificat dacă mai am bani pe cardm‑am liniştit

a doua zi. parliamentpromite‑mi că ai mâinile calde când te apropii de mine sunt într‑o încăpere cu mulți bătrâni zilele astea

am fost obsedat de imagini cu gandalf corpuri întinse pe podea supă la plic banane în pungi de plastic & bomboane skittles de o voce care să‑mi spună nu e nevoie să stai sub pătură dacă nu vrei putem fără să ascultăm muzică putem fără să punem nici o alarmă uneori rămân la tine mai mult de o zi şi atunci vreau

să merg în camera ta să‑ți distrug toate stickerele cu maimuțe doar pentru că fața mea ar arăta mult mai bine lipită peste tot

să‑mi spui mă simt groaznic am vomitat că te vei spăla pe cap şi‑o vei suna pe una dintre prietenele tale care a mai trecut printr‑o situație de genul

să fie iarnă şi să rămân fără bani şi să spui nu‑i nimic dragostea mea mama vrea să petreci sărbătorile cu noi

dar acum sunt singur aşa că dau search pe google la ceai de ceapă poate o să‑ți dau asta când te simți rău

a treia zi. london grammar & lucky strikepe drum m‑am uitat la un film am încercat să combin london grammar cu biscuiți şi cola

am căutat de prea multe ori cuvântul psihoză am căutat şi sadic şi masochist ca să înțeleg exact cum sunt

spitalul de oncologie este aproape grilajul protector dintre unghii şi ochi o să‑ți țină companie pacientul în

pantaloni de trening dex online centura de siguranță o sticlă de silva şi jacheta de piele

când o să ne vedem o să‑ți cer să‑mi arăți ofertele de la carrefour magneții lipiți pe frigider munca în echipă pentru a deschide ultimul borcan de murături drumul până la farmacie dă‑mi un marker o să‑ți umplu pereții din camera de cămin câte liniuțe are depresia noastră o să‑ți fie frică

nr. 194 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Emil Brumaru

Îngerii şi lucrările lor

Cântec de alintăturăIubită rotitoare şi gingaşă,Mi‑e sufletul răscopt, inima laşă,Vreau ca măcar în crugul săptămâniiO oră să‑mi dai coapsele şi sâniiCa să mă joc nevinovat în poală,În poala ta ce‑ascunde pielea goală,Buimăcitor de albă şi de finăȘi‑n mijloc cu frumoasa ei grădinăCe‑mprăştie miresme tari, esențe,Oh, către Dumnezeu cerşind clemențeȘi‑ngăduieli de‑a mă‑mbăta cu eleÎn vechi odăi, la geamuri cu perdele,Între cearceafuri de‑o divină rouă grele,Priviți de‑arhanghelii cu ochii din mărgele,Prin sticla groasă dintre cercevele,Crini transpirați sub cele şapte rânduriDe áripe şi‑adânc căzuți pe gânduriC‑ar vrea şi dânşii‑o clipă să coboareSă te miroase pe la subsuoare,Ba chiar, evlavioşi, pe la picioare…

Madrigal scris de pe calCum se strecoar‑un trandafir printre copaci!Nici nu vedem că are sâni şi craci,Ci doar îi mirosim pe la petaleParfumul ce‑l dospeşte între şaleȘi spinii ne înțeapă pîn’ la sângeCând încercăm ruşinea a‑i atinge,Căci paradisul ei umed şi dragEste păzit de Dumnezeu cu un harag,Mic, dar băftos, ce trebuie‑mbunatCu cel mai lung şi harnic dezmierdat…

Traduceri aminte

Şerban Foarţă

Ioan Mateiciuc

Robert Desnos

Cei patru fără gâtErau decapitați tuspatru,‑ncâtAveau, pe umeri, doar un ciot de gât:Li se spunea cei patru fără gât.

Când beau şi ei, la birt sau cafenea,O sticlă de orice, li se puneaȘi câte‑o pâlnie largă, lângă ea.

Când îmbucau cu noduri, sângerau,Cântând, plângeau tuspatru şi erauȘi mai însângerați dacă iubeau.

Când alergau, bătea un vânt din hău,Când hohoteau, trăiau din plin şi, zău, Aveau un somn fără păreri de rău.

De rău, era dacă salahoreau,Era‑nspăimântător când hoinăreau,Nu, însă, tot aşa când se jucau.

Când se jucau, erau ca noi, ca tine,Ca mine şi ca ceilalți toți, în fine, Când se jucau, era cum e mai bine.

Dar când stăteau de vorbă, nu prea tare,Era de drag; şi şi‑ar fi dat oricarePuținul sânge pentru‑o sărutare.

Aveau tuspatru,‑n palmele lor dure,Un nepătruns hățiş de linii‑obscureCa liniile ferate‑ntr‑o pădure.

Când se‑aşezau, era mult mai solemnCa regii; după crucea lor de lemn,Se piteau idolii, ca la un semn.

Li se‑adusese capul, de n ori,’Napoi – găsit prin codri,‑n vânători,Sau la serate isprăvite‑n zori,

Da‑l respingeau, convinşi că‑i mai cuminteCa ochii tăi să nu mai ia aminteLa nimeni, nici să‑ți mai aduci aminte.

Cu asta, cred, n‑ai fi putut să‑i miştiPe domnii pălărieri sau pe dentişti,Norocul unora, pe alții‑i face trişti.

Cei patru fără gât vii, încă, îs;Pe unu‑l ştiu şi, chiar dacă‑i de râs,Și p‑ăilalți trei poate că‑i ştiu. Ei îs:

Unu,‑Anatole, Doi, Croquignole*,Trei, Barbemolle,Și ultimul, tot Anatole.

Îi văd, de la un timp, tot mai puțin,Căci, pân’ la urmă, nu‑i decât un chinSă mi te‑ncârdui cu aşa un cin.

* Personaj dintr‑un BD de epocă faimos, Les Pieds nickelés, de Louis Forton, al cărui prim fascicul apare în 4 iunie 1908, când Robert e‑n vârstă de opt ani.

Cântece de răstignit mirese

exerciţii de echilibru pentru tatuaje cu sfinţiîmpletitorul de pietree ca o broască stricată la uşile împărăteştipe unde nu vor trece niciodată baladele şi cântecele de beţie…răsturnat în caramboluri şi kakiuritransparenţei mele parcă nici trupulcând femei şi insecte tot mai gălăgioase îngroapăînrămate în nuanţemaşinăria ce ţese carnea bobinează în veneatentă la frecvenţecreează dumnezeul mireselor

cet ange trecând punţileun pianist la colţ de stradă mimând poeziaun bătrân sărind şotron cu ochii închişiţi‑ai aprins farurile în stropi de ploaieo voce isterică de femeie desenată în cărbuneo înjurătură copiilor din orfelinatele televizateun câine trăgând lanţul rupt pe trotuareo mireasă conducând o armată de sfinţiun război la fiecare lună pătratăcâte un pieton desenând treceri pe apă prin jocuri de pruncicâte o ladă de gloanţe zestre fecioarelor din moldovao pisică citind din berdiaev…ferestrele mult prea înguste poemele mele nu aveau cum să treacă pe‑acolopână pe masa albă din bucătărieîn ibricul de irish coffee, în ţigaretele de foiînrămate‑ntr‑o matematică aproape imposibilăritmurile de nicăieri şi de oriunde…ca nişte fâşii dintr‑un drapel naţional răzbunatcet ange de la luca, ori matei, ori ilariepe holurile insalubre ale sanatoriilorunde se mai aude prin linişteshakespeare, inspirunde paşii de dans se ţin şi‑n alte limbipe coridoarele cantinelor unde avioane de hârtie parsă ducă la gură cuvintele…de catarge atârnau trupurile poeţilornumele lor pe afişe spălate de lacrimile lui dumnezeu…câte un război, câte un câine, câte o mireasăcâte un dumnezeu.

strălucești ca o bucată de carne crudă unsă cu vinîn care se uită când se piaptănă copileleînainte de a merge la oglindă…guri necusute în piese de teatru icoane ce‑şi mângâie sfinţi la plecare…un dumnezeu ce se‑nchide prin parcuri…miroşi ca o bucată de carne unsă cu motorinăca o mireasă trimisă la culcare

www.revistatimpul.ro mai 2015

12 | INTERVIU

Sergiu Nistor

Aţi coordonat, în calitate de comisar guvernamental, proiectul pentru obţine‑rea titlului de Capitală Culturală Euro‑peană de către Municipiul Sibiu, realizat cu succes chiar în anul în care România a devenit membru al Uniunii Europene. Cum vă reprezentaţi astăzi acea experienţă, atât din perspectiva colaborării cu auto‑rităţile locale, cât și din aceea a colabo‑rării cu forurile europene?

În 2005, la începutul anului, se punea foarte acut problema începerii pregătirii ca‑pitalei de la Sibiu, decizie care fusese luată de Parlament și Consiliul European în mai 2004. Din motive care ţineau de anul electo‑ral 2004, după decizia europeană, nu s‑a în‑tâmplat nimic. Fuseseră alegeri locale și generale. Așa încât lucrurile stăteau foarte prost din punctul de vedere al timing‑ului. Guvernul abia se constituise în decembrie 2004, iar încă de la începutul lui în ianuarie primarul Sibiului, pe atunci Klaus Iohannis, i‑a cerut Guvernului să‑și definitiveze o po‑ziţie și să acorde un sprijin concret pentru organizarea acestei capitale culturale. A fost bine că ministrul Culturii de atunci, Mona Muscă, a înţeles că lucrurile stau foarte serios și grav, astfel că, în 27 ianuarie 2005, a fost aprobată o hotărâre de Guvern care instituia funcţia de comisar guvernamental pentru Programul Sibiu, o poziţie de secretar de stat în Ministerul Culturii. În esenţă, un post care avea ca misiune să elaboreze fundamen‑tarea sprijinului necesar din partea Guver‑nului și să urmărească asigurarea sa directă la faţa locului. Experienţa este unică din multe, multe puncte de vedere. Să nu uităm că Sibiul a fost desemnat Capitală Culturală Europeană în momentul când el nu era ora‑șul unei ţări membre a Uniunii Europene. Nimeni nu știa în 2004 că vom fi la, 1 ianua‑rie 2007, membru al UE. Aș putea zice că și în  2005, când s‑a semnat Tratatul de Ade‑rare  la Luxembourg, nu era clar dacă nu cumva 1 ianuarie 2008, și nu ianuarie 2007 urma să fie anul aderării. Acum, privind re‑trospectiv, sunt câteva lucruri de unicitate. Unu: această situaţie a instituirii și miraco‑lul suprapunerii cu accesul în Uniunea Euro‑peană. Doi: este, din păcate, un exemplu unic de colaborare între autorităţile locale și centrale. Și chiar un exemplu destul de bun de colaborare între autorităţi centrale de spe‑cialitate, pentru că am avut și sprijinul altor ministere, nu doar al Ministerului Culturii, ci și al Ministerului Afacerilor Externe, al Ministerului Finanţelor. Deci, din această perspectivă, e un caz unic, cu atât mai mult cu cât rezultatul este pozitiv și, în registrele

acestei manifestări europene, Sibiul rămâne o capitală de succes.

Care au fost atuurile acestui oraș în momentul când aţi preluat proiectul, l‑aţi coordonat, astfel încât să reușească să și obţină titlul? Pe de altă parte, care au fost punctele critice, obstacolele pe care le‑aţi întâmpinat pe parcurs?

Atuurile erau, pe de o parte, o conștiinţă a valorii culturale și a patrimoniului de sor‑ginte multiculturală a orașului, era o oareca‑re mică istorie a înscrierii acestui patrimo‑niu și a culturii, a civilizaţiei Sibiului într‑o conștiinţă europeană. Nu e vorba despre o mare istorie, căci primele dezbateri despre importanţa europeană a zonei Sibiului din perspectiva culturii și a civilizaţiei datează din 1998. Erau totuși niște pași făcuţi. Era Festivalul de Teatru, care făcuse cunoscut orașul în lumea artistică – e adevărat, poate, într‑o anumită zonă a ei –, și începutul deru‑lării unui program de reabilitare urbană și de mică restaurare a patrimoniului. Lucru‑rile care nu erau în regulă din perspectiva or‑ganizării erau date în primul rând de timpul foarte scurt: în 2005 mai erau doi ani. Media este de patru ani pentru o astfel de pregătire. Se adăuga faptul că orașul nu avea săli de spectacole de un volum important; să nu ui‑tăm că sala Teatrului are undeva sub 300 de locuri (vreo 250, dacă nu mă înșel), sala Filar‑monicii este una cochetă, dar mică, Teatrul Gong nici el nu era, în acel moment, nici re‑novat, nici foarte mare. Era deci un oraș care nu avea foarte mari facilităţi de spectacole și care trebuia să‑și reconfigureze, spre a fi folosite, mai degrabă spaţiile publice.

„Dacă doar vom evoca legendarele figuri ale culturii noastre, mi‑e teamă că Juriul European va spune că nu am înţeles despre ce este vorba”

Ca intelectual care a reputat această reușită, dar și ca specialist, cum vedeţi candidaturile românești pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021? Și v‑aș propune să vă raportaţi, pe rând, la fiecare dintre orașele care și‑au anunţat candidatura și să le evaluaţi șansele de a dobândi acest titlu.

Eu aș spune invers, că orice oraș are si‑multan șansa de a fi și marele risc de a nu fi Capitală Culturală Europeană, de a nu primi titlul, poate din aceleași raţiuni care îi fac

Profesor la Catedra de Patrimoniu a Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, Sergiu Nistor a fost comisarul guvernamental care a coordonat proiectul prin care Sibiul a obţinut titlul de Capitală Culturală Europeană, demarat în momentul când România nu era stat membru al Uniunii Europene. Fasta suprapunere

dintre accesul ţării noastre în concernul european şi transformarea Sibiului într‑o capitală culturală a bătrânului continent va rămâne, după cum apreciază Sergiu Nistor, ca un moment unic în istoria recentă a României. Plecând de aici, i‑am propus actualului consilier pe probleme de Cultură, Culte şi Centenar al Preşedintelui României un exerciţiu de rememorare a acelui moment, dublat de unul de evaluare a şanselor pe care le au oraşele româneşti incluse în competiţia ce va demara în 2016.

Candidatura pentru titlul de Capitală Culturală este un proiect european de viitor.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Orice oraș are simultan șansa de a fi și marele risc de a nu fi Capitală Culturală Europeană”pe  cei care au decis candidatura să fie mândri de orașul lor. Ca să explic, spun așa: o candidatură pentru acest titlu este un proiect european de viitor. Desigur că e bine să se bazeze pe o cultură străveche, pe un patrimoniu amplu, dar acest lucru este doar o facilitate, este un lucru pe care se poate construi un program. E un block‑start, însă, dacă ne urcăm pe un blockstart, trebuie să știm unde este apa. Putem să sărim în direcţia opusă și ne vom lovi foarte tare. Prin urmare, candidaturile ac‑tuale au șanse dacă își văd patrimoniul, tradiţiile locale ca pe niște surse ale unui proiect european orientat către tânăra ge‑neraţie, către viitor și Europa. Dacă doar ne vom întoarce și vom evoca legendarele figuri ale culturii noastre, oricât de onora‑bile ar fi ele pentru fiecare oraș, mi‑e teamă că Juriul European va spune că nu am în‑ţeles despre ce este vorba. Deci aici este marea provocare, să te regândești ca oraș, fundamentat pe o cultură care să îţi îm‑pingă comunitatea în secolul XXI. Iar dacă îi ai în spate pe Eminescu, pe Creangă, pe Bolyai, e foarte bine.

Cu alte cuvinte, și discursul public al celor care susţin astfel de proiecte nu ar trebui să revină la niște recu‑renţe naţionaliste, ci să promoveze mai curând deschiderea europeană pe care o au orașele respective.

Da, este o problemă europeană. Adică acest proiect european trebuie înţeles în fundamentele sale. E o celebrare a diver‑sităţii europene a culturii, iar dacă ai un teatru vechi, o operă de prestigiu, e un start foarte bun. Dar startul înseamnă, așa cum spuneam, un blockstart din care să te poţi împinge, dar să știi foarte bine încotro sari.

Tradiţia e o condiţie necesară, dar nu suficientă.

Sigur, întrucât criteriul deseori funda‑mental în evaluare este dimensiunea eu‑ropeană a programului și sustenabilita‑tea acestui program. Dacă lucrurile se văd ca fiind o cursă care se termină în anul 2021, mi‑e teamă că e o perspectivă greșită. Este o cursă în care anul 2021 este probabil locul unui sprint important, dar orașul trebuie să aibă o strategie cul‑turală, bugete și structuri adecvate conti‑nuării și după 2021, care nu va fi decât momentul unui premiere.

„Misiunea mea este aceea de a‑i arăta preşedintelui care sunt locurile unde instituţiile pot să lucreze mai bine”

Care este, din punctul de vedere al consilierului pe probleme de Cul‑tură, Culte și Centenar al Președintelui României, percepţia cu privire la spa‑ţiul cultural românesc de astăzi?

Consilierul pe probleme de Cultură, Culte și Centenar are ca misiune să sprijine președintele în realizarea programului pe care l‑a propus electoratului și cu care a câștigat. Și aici e vorba despre un accent deosebit pe care l‑a pus președintele pe

cultivarea identităţii, pe recuperarea me‑moriei, pe o societate a valorilor, pe culti‑varea și cunoașterea lor, fără să fie menţio‑nat neapărat cuvântul cultură în programul său. Cultura este, de fapt, exprimată în toate aceste dimensiuni, așa încât misiu‑nea mea este aceea de a‑i arăta președin‑telui care sunt locurile unde instituţiile pot să lucreze mai bine, unde pot să coopereze mai bine, să avem o analiză care să‑i per‑mită niște mesaje care într‑adevăr să punc‑teze valorile. Dau un exemplu recent, al câș‑tigării Ursului de Argint de către Radu Jude, cu filmul Aferim! Paradoxal sau nu, suntem o ţară în care succesele nu ne lip‑sesc, ci le reliefează în același timp și va‑loarea, dar și problemele cu care se con‑fruntă valorile noastre. Nu întâmplător, și nu de azi, de ieri, valorile noastre sunt con‑sacrate în afară, și nu în interior. E o pro‑blemă. Trebuie să reflectăm puţin asupra felului în care ne percepem valorile și să facem ca, odată descoperite, acestea să nu fie frânate de un mediu care ar trebui mai degrabă să le fructifice.

Ceea ce mi‑aţi spus acum se leagă foarte bine de următoarea întrebare. În momentul în care aţi fost numit în această funcţie de către președintele Klaus Iohannis, aţi declarat că „proiec‑tul dânsului este un proiect cultural și identitar” și că veţi pregăti „acţiuni concrete pentru a realiza acest proiect identitar și cultural pentru care dânsul a fost votat”. Vă întreb așadar: aveţi deja un plan de promovare a culturii și a iden‑tităţii spaţiului cultural românesc?

Aș spune următorul lucru: titulatura departamentului se încheie prin folosi‑rea cuvântului centenar, ceea ce, desigur, duce la marcarea momentului 2018. Aici îi pregătesc președintelui un program care, cuplând diversele iniţiative, pentru că nu Președinţia face neapărat politica culturală, nu emite strategiile culturale ale ţării, să poată face din această instituţie locul de cea mai înaltă recunoaștere și cin‑stire pe care statul le poate da acestui eve‑niment istoric al Marii Uniri. Deci misiu‑nea mea este ca, într‑un timp rezonabil, să pot să primesc și să pun într‑un ansamblu coerent o serie de propuneri ale marilor actori culturali, care văd și ei în 2018 un moment important.

Ce înţelegeţi prin „mari actori cul‑turali”? Numai instituţii?

Nu, consider că mari actori culturali sunt, prin raportare la 2018, și universită‑ţile, și colectivităţile urbane prestigioase, și colectivele de cercetare. În fond, 2018, la împlinirea a 100 de ani de la Unirea din 1918, este o punte între primii 100 de ani și ur‑mătorii 100 de ani ai unei Românii pe care o vedem continuând să existe multe sute de ani de acum înainte. E, de fapt, trecerea de la adolescenţă spre maturi‑tate a societăţii românești, ceea ce se tra‑duce implicit printr‑o dimensiune a cul‑turii multistrat și multidimensională. Nu e vorba numai despre patrimoniu. E vor‑ba despre valori care pot fi și în domeniul știinţific, al educaţiei, al tehnologiei, al convieţuirii între diverse colectivităţi, al dialogului dintre majoritate și majorităţi și al tuturor religiilor. De fapt, cred că este sensul în care scopurile vieţii noastre, dacă sunt trainice, devin fapte culturale.

„Există o problemă reală a modului în care statul român gândeşte finanţarea culturii”

În ce măsură credeţi că România poate fi caracterizată drept un spaţiu multicultural și care sunt, din punctul dumneavoastră de vedere, principalele repere ale acestuia?

Eu cred că România poate să se facă mai mult cunoscută celor din jur printr‑o contribuţie fundamentală la valorile euro‑pene, și asta prin dialogul pașnic dintre etniile care au convieţuit și convieţuiesc pe acest teritoriu, dintre religiile în care ne mărturisim credinţa și în bogăţia re‑zultată din diversitate. Cred că avem o șansă care ţine de geografie și istorie, să putem să aducem în panoplia europeană aceste valori ale noastre.

Vă întreb, în final, care ar fi rapor‑tarea dumneavoastră la proiectul de lege privind instituirea timbrului cultu‑ral, ce ar urma să înlocuiască Legea 35 din 1994, aceasta în condiţiile în care uniunile de creaţie susţin acest proiect de lege alături de politicieni care sunt și membri ai acestor uniuni, cum este cazul

domnului senator Varujan Vosganian, în vreme ce editorii, de exemplu, dacă vorbim strict despre timbrul literar, au contestat această iniţiativă legis‑lativă.

Ar trebui să fim conștienţi de faptul că timbrul literar și timbrul arhitecturii și cel al artelor există din 1994. Deci nu e vorba despre o nouă lege, ci de o modifi‑care a ei, așa cum susţine și Consiliul Le‑gislativ. Am urmărit dezbaterea. Trebuie spus că în momentul acestui interviu dis‑cuţia s‑a cam încheiat. Din ce am înţeles, iniţiativa legislativă nu mai este în acest moment activă din punctul de vedere al procedurii. Eu am observat următoarele lucruri: uniunile de creaţie au spus „fără acest timbru, noi murim”; editorii au spus „cu instituirea acestui timbru, noi murim”. Nu au fost alte voci din zonele de aplica‑bilitate a celorlalte timbre. Pare că există, cel puţin teoretic, o zonă de convergenţă, iar problema finanţării culturii face dife‑renţa între existenţă și moarte în acest do‑meniu, chit că e vorba despre unii sau alţii. De ce eu cred că dezbaterea ar trebui să fie poziţionată puţin altfel? Există o pro‑blemă reală a modului în care statul ro‑mân gândește finanţarea culturii. În acest moment, o vede prin două surse: bugetul de stat (care trebuie să recunoaștem că a scăzut constant în fiecare an cu 10%, până când va ajunge să fie cu 10% mai puţin din nimic) și sursele extrabugetare, prin mecanisme care nu ajung neapărat la bu‑getul de stat. Există de asemenea o cvasi‑unanimitate din partea celor care au o activitate în domeniul cultural în privinţa faptului că modalităţile care să evite ur‑carea prelevărilor financiare până în înal‑tul cer al bugetului de stat și pogorârea apoi ca o mică ploaie de primăvară către operatori trebuie evitate, în favoarea unor circuite care să meargă cât mai direct între sursa de prelevare a acestor fonduri și operatorii culturali. Mai degrabă, un zbor jos decât o rachetă balistică. Cred că aici este, cum se spune, un util șantier de dez‑batere. Ceea ce nu s‑a spus este că alter‑nativa unei forme de direcţionare cât mai directe a fondurilor către operatori este dorită de toată lumea, evitându‑se ca mi‑nistrul, un personaj eminamente politic, să decidă cu pixul său unde se duc aceste finanţări. Acest lucru a fost spus în varii momente de actorii politici, că în cultură trebuie să primeze competiţia, nu subiec‑tivitatea administrativă. În fapt, puţinii bani care mai există în circuitele cultura‑le ajung să fie direcţionaţi nemijlocit de administraţia centrală, în loc ca Ministe‑rul Culturii să elaboreze cadrul politicilor culturale, așa cum este scris în hotărârile de guvern ce‑i reglementează activitatea. Deci există, după părerea mea, un subiect de discuţie. Formula timbrului încerca să evite un rol important al administraţiei centrale, politice prin definiţie, în aloca‑rea resurselor. Poate că nu a fost găsit cel mai bun mecanism, dar viitorul este al unor astfel de mecanisme de finanţare, și nu stă în speranţa (naivă) că Ministerul Culturii va deveni unul dintre marii bo‑gaţi ai guvernelor.

A consemnat Daniel Șandru

www.revistatimpul.ro mai 2015

14 | CRONICI

Circul domestic

Cronică de carte

Ioan Alexandru Tofan

M‑am gândit la aceste rânduri ale lui Madi citind cartea de anul trecut a Domnicăi Drumea, vocea

(Charmides, 2014). O auzisem pe poetă în mai multe recitaluri din ultimii ani și am avut de fiecare dată senzaţia că asist la ecorșeurile pe viu ale unei făpturi vulne‑rabile și abstruse, ce reușește, cu un acut simţ al fragilităţii  – care, atunci când e autentic, emoţionează și intensifică trăi‑rile cititorului/ascultătorului –, să ajungă la vibraţia acelei poezii a traumei care își trage forţa tocmai din sentimentul nepu‑tinţei și din angoasă („mereu la un pas de  un atac de panică/ din gând rău în gând și mai rău// chircită lângă perete/ mă apăr de obiectele mici/ cu teroarea lor continuă”), un fel de Alice care plantează grenade cu detonare întârziată în Ţara Minunilor. O Ţară a Minunilor ce s‑a dove‑dit, firește, un loc dezolant și în care drama existenţială se cere exorcizată cu minuţio‑zitate și fără anestezie („mă arăt întreagă// jumătate de secţiune/ după/ jumătate de secţiune”).

Nu am fost un fan al cărţii cu care Domnica a debutat în 2003. Crize era, cred, o carte mult prea „fracturistă”, cu versuri răscolite, directe, nemediate, tre‑cute  parcă dinadins prin toată panoplia de traume, cruzimi faţă de sine, disperări

și „mizerabilisme”  – de fapt, răbufniri ale  unei sensibilităţi maladive  – ale acelui moment (literar și existenţial deo‑potrivă).

A doua ei carte, not for sale (2009), mi‑a părut mult mai puţin vorbăreaţă, cu poeme condensate și tăieturi trasate cu precizie și a impus un discurs care nu mai avea nimic din inflamările teribiliste și din graba din primul volum de a spune totul pe nerăsuflate. Dispăruseră impreciziile și influenţele cam prea la vedere ale direcţiei dominante de la începutul anilor 2000. Poetica „fracturistă” își găsise deja în dis‑cursul ei un drum propriu, pe urmele ace‑lei Anne Sexton din Atingerea, păstrând un ton de fetiţă‑femeie rănită care își des‑coperă cu un fel de uimire constantă pro‑pria istorie personală, propriile răni

necicatrizate și încearcă să vorbească despre ele cu sentimentul veridic și ne‑cruţător de lucid al pierderii, slăbiciunii și nerealizării.

Odată cu vocea, poezia Domnicăi Drumea pare să fi ajuns într‑un punct de maximă concentrare, simplu și necontra‑făcut, cu elipse și lucruri nespuse până la capăt („ar fi atât de ușor/ dacă lumina ar întinde/ o mână// un animal cu pene mă‑nâncă/ din alt/ animal cu pene”), în ver‑suri care produc o intensă senzaţie de adevăr, de fervoare încapsulată; „intactă/ ca o cutie neagră”, vocea din acest volum nu te poate lăsa indiferent („citesc despre puritate/ ea e singura care poate lua orice formă/ și tot ea o poate distruge/ la fel cum creierul meu/ distruge apatic/ orice co‑mandă spre mâna/ pregătită să mângâie”).

Senzaţiile de sufocare, panica, dez‑nădejdea și contorsionarea fiinţei „prin subteranele sufocate de oameni”, vertijul trăirii la limită își găsesc locul într‑o pla‑chetă pe care o citești cu senzaţia de gol în stomac, pe care ţi‑o poate da numai poezia exprimată printr‑o confesivitate minimală, exfoliată de tot ce ar putea fi poză poetică sau încadrare în mode sau convenţii literare: „trăiesc din mila gu‑vernului// inconștientă și frustrată/ ca o pasăre de curte// dependentă de stimu‑lente/ fizice și mentale// cât de mult su‑port/ o lumină intermitentă// frumuseţea placidă a unui peisaj industrial// obsedată de autocontrol/ și siguranţă/  mă trans‑form ireversibil// o să vină cineva și‑o să mă dreseze/ o să mă înveţe să scap mân‑carea pe jos”.

După această cărticică tăioasă și pu‑ternică tocmai prin simplitate și prin des‑coperirea acelor lucruri care te pot ţine în picioare în mijlocul torentului, vocea Domnicăi Drumea sună mai bine decât oricând, impunând o prezenţă singulară în poezia noastră de acum.

Secţiuni

Într‑un interviu luat de Svetlana Cârstean cu 14 ani în urmă (şi publicat în paginile revistei Observator cultural), Mariana Marin spunea: „Am părăsit poemele construite, de respiraţie largă. Cineva vorbea despre o «bizară simplitate», comentând ceea ce scriu acum. E şi nu e simplitate. E un fel de construcţie pe spaţii

mai mici, dar e elaborată la sânge şi fără să aibă nimic rudimentar”.

Claudiu Komartin

Doi ani mai târziu, problema regulii morale – la o primă vedere, o sim‑plă miză argumentativă a autoru‑

lui – ajunge să deschidă o serie nouă de întrebări grave, aflate în zona deciziilor ra‑dicale ale unui destin: De ce să fim morali? De ce să ne pese de ceilalţi? De ce să ne pese de noi înșine? Altfel spus, dacă filo‑sofia morală modernă poate oferi un cod al fiinţării în lume a omului, ea nu poate să ofere o justificare a necesităţii de a urma acest cod. Întrebările în jurul cărora Daniel Nica își construiește cea de‑a doua carte vizează tocmai acest sol al moralităţii, pre‑supoziţiile ei absolute și mai ales felul în care ea este în măsură să dea chip și cu‑loare unei vieţi. Puse brusc, fără prea multe ifose teoretice, întrebările de la început sperie. Aceasta pentru că, odată puse, ele nu pot rămâne în suspensie. Evitarea unui răspuns sau nepriceperea în a‑l găsi sunt în măsură să arunce în dezordine felul de a fi al nefericitului care întreabă. Cum să mai acţionezi, dacă îţi dai seama că nu știi de ce o faci? Pe lângă curajul de a‑și asuma un astfel de demers, autorul iese în‑vingător și printr‑un alt fapt, acela că are talentul de a parcurge drumul către răs‑puns evitând un discurs melodramatic,

cu false abisuri și metafore încâlcite. Calm, reţinut, pe alocuri cu umor, el confruntă problemele invocând autori antici sau mai noi, dar și supunând dezbaterii întâmplări

sau dileme ale cotidianului, ba chiar locuri celebre ale culturii populare.

Lecţia anticilor („A existat o epocă…”) este că întrebarea kantiană „Ce trebuie să fac?” este, în primul rând, prost pusă. Din umbră îl pândește mândria pe cel ce în‑treabă sau cel puţin conștiinţa falsă că ceva trebuie făcut sau, mai mult, că eu sunt acela care sunt ales să o fac. Din contră, o altă întrebare, mai timidă, este: „Cum arată o viaţă împlinită?”. Edificarea sinelui, cău‑tarea unei tehnici de a fi fericit, în acord cu scopul propriei existenţe, face ca mo‑rala să se ivească în mod natural din în‑săși căutarea fericirii. Daniel Nica invocă în acest sens, foarte nimerit, o replică din Oscar Wilde: „Când suntem fericiţi, sun‑tem mereu buni, dar când suntem buni, nu suntem mereu fericiţi”. Lăsată în epo‑cile din urmă în seama șlagărelor și a se‑rialelor de televiziune, tema fericirii revine în centrul în care se aflase în Antichitate. Personaje precum „înţeleptul practic”, „sfântul creștin” sau cel care își recreează continuu viaţa sub forma unei opere de artă, fiind indicat de Nietzsche ca supra‑vieţuitor al decadenţei culturii europene (preferat de Daniel Nica, după cum măr‑turisește în carte), sunt în măsură să

răspundă la întrebarea „De ce să ne pese de noi înșine?”. Restul sunt consecinţe slabe ale acestui răspuns. Căutarea vieţii bune, a fericirii ca eudaimonia, este pro‑prie omului, cu universul lui de posibili‑tăţi și deopotrivă cu indeterminarea lui caracteristică. Ne pasă de noi înșine pen‑tru că altfel nu am fi nimic, conchide au‑torul. Iar morala, cu legile ei, o găsim pe drum, în mod firesc, prin grija faţă de noi și prin corolarul ei, grija faţă de celălalt.

Acest parcurs al cărţii, pe alocuri ar‑gumentativ, din când în când explica‑tiv, dar de fiecare dată personal, edifica‑tor, conduce în final la o dublă evidenţă. Fericirea este, de fapt, un produs al con‑știinţei treze, asumate, riscându‑se per‑manent pe sine, nicidecum al ignoranţei. În același timp, moralitatea este un exer‑ciţiu al libertăţii, nu un efect al constrân‑gerii. În ambele cazuri, simţul comun și iluziile „adevărurilor prefabricate” ope‑rează mistificator, iar „pastila roșie” pe care o oferă Daniel Nica (aluzie la episo‑dul iniţial din filmul Matrix) are rolul de a le pune în discuţie și de a deschide po‑sibilitatea creării de sine, posibilitate care este, mai mult decât orice actualitate, o sursă de responsabilitate.

De ce să ne pese de noi înşine?

Cartea lui Daniel Nica (Pastila roșie. Eseu despre moralitate și fericire, Editura Trei, Bucureşti, 2015, 215 pagini) vine în continuarea unei alte cercetări, mai tehnice, rezultat al studiilor doctorale ale autorului: Etica fără principii? Generalism și particularism în filosofia morală (Editura Eikon, Cluj‑Napoca, 2013). Această din urmă lucrare pune în discuţie normativismul modern prin care subiectul moral se găseşte în situaţia de a uita de sine pentru a putea „funcţiona” corect din punctul de vedere al codului impersonal de legi sau norme care îi guvernează relaţia cu celălalt.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Cronică de arte vizuale

Maria Bilaşevschi

„Charles +”

Dincolo de o aparentă mân‑drie faţă de descendenţa lor franceză și de o alege‑

re conform unor criterii „perti‑nente” (după cum afirmă chiar artiștii) a personajelor care au dat numele expoziţiilor (alegere ce pivotează în jurul mult uzita‑tului „Charlie”), cei doi artiști au încercat să creeze un ansamblu în care accentul nu cade pe artist, ci pe lucrare. Sau, mai bine spus, cei doi artiști nu au lucrat inde‑pendent unul de celălalt, pentru ca ulterior să‑și asambleze crea‑ţiile în faţa publicului, sfidân‑du‑l prin algoritimi facili. Aristide Gripon și Gauthier Royal și‑au unit pensulele pe pânze de mari dimensiuni, un adevărat tur de forţă în care elementele comune fuzionează, se împletesc și se ciocnesc în același timp. Pe supra‑feţe extinse plutesc culori pure și divergente, în timp ce îmbină‑rile figurative coexistă alături de abstracţiile ludice. Într‑un joc cu o miză autoreflexivă, persona‑jele care doar la o primă vedere par decupaje de tip Basquiat sau par a fi dezlipite după măștile lui Emil Nolde se vor interpreta‑te într‑o cheie „globalizată”, de‑parte de „primitivismul” plasticii

europene de la începutul seco‑lului XX, cel a preluării și pre‑lucrării miturilor civilizaţiilor „colonizate”. Prin linii simple și tușe vibrante, unele lucrări par a  fi neterminate, ca și când ar‑tiștii au uitat de ele, distrași de o nouă misiune importantă. Cu‑loarea este factorul determinant

în înţelegerea lucrării, fiind re‑dusă la o stare, nu la un element central.

Fără a‑și propune să răstoar‑ne vreo prejudecată, atavismele postmoderne suprapun obiecte‑lor (pensule, biciclete, rachete) emoţii umane primare. Însă, de‑parte de a fi doar un joc sau

asumarea unei false imaturităţi, Aristide Gripon și Gauthier Royal respectă reţeta postmodernismu‑lui; tensiunea se dezvăluie după decojirea straturilor colorate, iar personajele apar fie încrânce‑nate ori stinghere, alteori ușor contrariate de ipostazele surprin‑derii lor. Bizare, dar sofisticate

în simplitatea lor, aceste lucrări dialoghează cu predecesorii fo‑viști, expresioniști, pointiliști francezi, revigorând mesajele în‑crustate în diferite epoci ale pic‑turii. Oamenii sălbatici, parcă dansând într‑o luptă agonizantă, ai lui Aristide Gripon nu emană atât virilitate, cât derută; undeva între o epopee pictată și cadre tăiate din Avatar, artistul își pro‑iectează emoţiile asupra aces‑tora, oscilând între entuziasm, temere și durere. Dar formele contopite în culoare din care străbat zvâcnirile evoluţiei sunt atenuate de Gauthier Royal. Ar‑tis tul acompaniază cu eleganţă suita; o eleganţă și estetică, și la nivelul tehnicii (tușe elaborate cu tentă lirică), dar mai ales la ni‑velul conţinutului. Intervenţiile sale transmit un echilibru „lucrat”, între spontaneitate și tehnică, un răgaz sau o mică evadare prin culoare.

Lucrările celor doi sunt apa‑rent o plonjare în formele copi‑lăriei, dar în fapt o definire a sti‑lului artistului de‑acum matur, un traseu în care procesul de au‑tointerogare sau autocunoaște‑re este dublat de talent și deter‑minare.

Doi tineri artişti, Gauthier Royal şi Aristide Gripon, studenţi încă, aflaţi într‑o mobilitate Erasmus la Universitatea de Arte din Iaşi, au avut o lună aprilie prolifică: expoziţia Charlemagne în cadrul Galeriei „Benjamin Fondane” a Institutului Cultural Francez şi Charles de Gaulle la Galeria apARTe.

Pe 6 mai 1918, apare într‑o revistă satirică primul poem, Le canard enchainé.

La sugestia lui André Salmon, autorul se dezbară de pseudo‑nimul Rajki și semnează repor‑taje pentru L’Éveil și L’Heure. Mai mult sau mai puţin inevita‑bil, se lasă ispitit de crème de la crème, cunoscându‑i pe Modi‑gliani, Picasso, Arthur Honegger și pe Jean Cocteau, care îl reco‑mandă revistelor de avangardă (Sic, Littérature).

Naveta între Saint‑Maur și Paris, cartierul Madeleine, tovără‑șia lui Cocteau și o păţanie care‑i bulversează simţurile gânditoare și gândurile simţitoare îl fac să se arunce în șantierul primului său roman, Le Diable au corps. Raymond se iniţiază în boema pariziană și fondează împreună cu noul său prieten, Cocteau, re‑vista efemeridă (februarie‑noiem‑brie 1920) Le Coq, unde publică un crez „senzaţionist”: „Din 1789

sunt forţat să gândesc; mă doare capul”. Urmează volumul de de‑but în poezie Les joues en feu. De asemenea, frecventează barul „Le Bœuf sur le toit”, probabil nu fără diverse găselniţe.

În 1923, Bernard Grasset îi publică Le Diable au corps, ro‑manul respins în urmă cu doi ani de Editura La Sirène. Recla‑ma violentă atrage multe ecouri maliţioase, din pură întâmplare. Împlinind 20 de ani, se retrage pe ţărmul mării, la Piquey, în‑soţit de același înger complice, Jean Cocteau, își face ordine în manuscrise și definitivează un al doilea roman, Le Bal du Com‑te d’Orgel. La sfârșitul anului se îmbolnăvește de febră tifoidă și moare pe 12 decembrie. Postum, îi apare a doua parte din Les jou‑es en feu (1925) și operele com‑plete la Grasset, în 1952.

Referindu‑se la primul ro‑man al lui Radiguet, Cocteau îl

numește „autorul fără vârstă al  unui roman fără dată”. Cele două romane de un clasicism straniu amintesc făţiș de Proust și La Bruyère, prin capriciul afo‑rismelor și chirurgia psihismu‑lui, iar precocitatea sa, rimând cu vorba lui Zarathustra, „inima înflăcărată, mintea rece”, se su‑prapune cu imaginea geniului cu instinctul de supravieţuire amortizat, mereu risipindu‑se pe sine, de care amintește același Nietzsche în Amurgul idolilor.

Asemănările biografice fra‑pante cu Rimbaud și Lautréamont atestă vocaţia pentru acea „sin‑teză între existenţă și fiinţă” la care se referă Sartre atunci când realizează radiografia baudelai‑riană prin prisma esteticii exis‑tenţialiste. Dacă viaţa și literatu‑ra sunt condamnate la un dans beligerant, din tranșee apar pen‑tru întâia și ultima oară câte un Radiguet, un Lautréamont și un Rimbaud.

În privinţa alegerii lui Ra‑diguet de a trăi ceea ce scrie, în  Opium. Jurnalul unei dezin‑toxicări, Jean Cocteau face o remarcă ce se suprapune cu des‑tinul acestuia: „Scârbit de litera‑tură, am vrut să trec dincolo de litere și să‑mi trăiesc opera. Re‑zultă că opera mă devorează, că ea începe să trăiască și că eu mor. De altfel, operele se împart

în două: cele care te ţin în viaţă și cele care ucid”.

În limba română, scrierile lui Raymond Radiguet pot fi consul‑tate în varianta lui Demostene Botez (Le diable au corps  – Neastâmpăr și Le Bal du Comte d’Orgel – Bal la contele d’Orgel) și în cele ale lui Bogdan Bădulescu (Chemarea diavolului) și Flavius Suciu (Cu diavolul în trup).

Ana Ionesei

Raymond Radiguet, pajul de sub aripa lui Jean Cocteau

În anul 1917, Raymond Radiguet, un tânăr de paisprezece ani, născut la Saint‑Maur, bursier al faimosului liceu parizian „Charlemagne”, începe să absenteze consecvent, fiindcă îi citeşte pe Stendhal, Rimbaud, Proust şi Lautréamont. Intrigat, tatăl acestui şoarece de bibliotecă liber‑profesionist îşi retrage progenitura de la şcoală şi se ocupă de educaţia sa pe cont propriu.

www.revistatimpul.ro mai 2015

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Numele personajelor sunt puţin schimbate (John în loc de Jean, Kathleen în loc de Kristin),

Irlanda lui 1890 a devenit locul acţiunii, iar personajele vorbesc cu accentul po‑trivit locului și timpului, localism înșe‑lător, de altfel. Ceea ce se schimbă este atmosfera. Strindberg devine bergmani‑an, dimensiunea maladivă a personaje‑lor se accentuează, rapelul la un psihism abisal constituie reperul inconturnabil al evoluţiei personajelor, spaţiul devine claustrofobic, la fel ca în povestirile lui Edgar Allan Poe.

Domnișoara Iulia, fiica Baronului, magnific jucată de Jessica Chastain, flir‑tează cu valetul, John (Colin Farrell), logo‑dit cu bucătăreasa Kathleen (Samantha Morton). Jocul implică o doză de sado‑masochism, valetul este pus să sărute pantoful doamnei, este silit să răspundă provocărilor care transgresează limita impusă de convenţii, joc periculos pe care el îl va întoarce abil în favoarea sa. Stranietatea acestei domnișoare, afir‑mată deschis, este asumată ca atare; ea emană din expresia de transă dureroasă pe care o are chipul său, din mișcările sacadate de reflex nevrotic, nu lipsite de o graţie maladivă. Gros‑planurile ce do‑mină întregul, ieșirile și intrările într‑un spaţiu claustral, stop‑cadrul pe o poartă ce separă castelul de lumea gălăgioasă și nemiloasă de afară contribuie la aceas‑tă atmosferă de claustru, un prizonierat interior.

Totul în piesă, ca și în film este de resort psihologic, ca să nu spunem psi‑hanalitic, două lumi drastic separate se intersectează cu consecinţe dramatice. Liv Ullmann adaugă piesei ceva ce Strindberg păstrează la nivelul subînţe‑lesului, și anume că a intra în camera servitorului definește acel punct de in‑flexiune al schimbării rolurilor între stă‑pân(ă) și servitor, moment care dobân‑dește semnificaţia căderii. În filmul lui Ullmann această ultimă transgresiune înseamnă intimitate fizică, un act sexu‑al, înseamnă pierderea diferenţei și ex‑plorarea dimensiunii ritual‑simbolice a transgresiunii. Nu este vorba despre o vulgarizare, ci o amplificare a dezvoltă‑rii ulterioare a evenimentelor care se pre‑cipită din acest moment într‑un vertij derutant. Ceea ce în piesa lui Strindberg rămâne în cadrul unui ludic ezitant, do‑bândește acum o motivaţie puternică, o senzualitate corozivă, cu o anxietate di‑zolvantă. Jocul sadomasochist își relevă valenţele dramatice când servitorul ia locul stăpânei, fiind cel care poruncește, cel care dispune după bunul plac de ce‑lălalt, cel care domină scena, exprimân‑du‑și liber resentimentul așa cum înainte își manifestase umilinţa. În acest tur de roluri se află întreaga subtilitate a inter‑pretării pe care Liv Ullmann o dă piesei aruncând‑o în acel registru maladiv‑ero‑tizat din care își trag energiile Un tramvai

numit dorinţă al lui O’Neill sau Cameris‑tele lui Jean Genet.

Sângele care circulă în film, sângele deflorării pe care Miss Julie îl privește cu o expresie între scârbă și fascinaţie, sângele unui canar decapitat, cu care își mânjește faţa, scot viscerele și nervii la suprafaţă, încarcă replicile cu o intensi‑tate nouă, aproape insuportabilă, aduc un vânt de nebunie în personaje care duc până la ultimele consecinţe acţiu‑nile lor. Liv Ullmann a găsit în John acel amestec de josnicie, resentiment și mer‑cantilism ce reclamă tocmai impurita‑tea legăturii, imposibilitatea mezalianţei. Nobleţea este strivită, maculată, ferfe‑niţită pentru ceea ce este prilejul unui triumf momentan al urii de clasă combi‑nate cu dorinţa plebeului de a pătrunde prin efracţie în „grădina” paradisiacă a celor bogaţi și cu sânge albastru. Sunetul clopoţelului generează reflexul pavlovian, ca și livreaua care comandă nedeslușit obedienţa, așezând sub voia stăpânului întreaga făptură a servitorului. Stăpâni și servitori se confruntă, idealismul fetei și resentimentul servitorului, o luptă de clasă care se dă în bucătărie, pe terenul de nisipuri mișcătoare al unei reciproce atracţii inavuabile care pune în joc o senzualitate coruptă, vulnerabilităţi de‑voalate imprudent, o cruzime derivată din puterea de a porunci, amintirea unor umilinţe vechi, nevindecate.

Filmul lui Liv Ullmann dinamitează orice circumstanţiere politic corectă a relaţiei dintre clase, ceva hidos și labil iese la suprafaţă în servitorul ajuns o clipă stăpân pe situaţie, multitudinea de scenarii posibile, unul mai fantasmago‑ric decât celălalt, stau sub semnul unei oboseli generalizate, al imposibilităţii de a materializa ficţiunea unei posibile alianţe. Ullmann și‑a ofelizat personajul feminin – scena finală este doar o probă în plus  –, conducându‑l spre moartea care la Strindberg era lăsată în suspen‑sie, cu o graţie de balet rus.

Sânge şi melancolie

R ealizat după piesa Domnișoara Iulia a lui August Strindberg, Miss Julie, filmul lui Liv Ullmann, nu este o simplă ecranizare, el poartă amprenta sensibilităţii bergmaniene. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă, din moment ce actriţa şi regizoarea norvegiană a fost apropiată de Ingmar Bergman.

Poemul scenic Viaţa‑i mai frumoasă după ce mori, un spectacol de autor (Mihai Măniuţiu), construit în mani‑

era unui teatru – instalaţie umană cu actorii (corporalitate, voce, dans, chimie scenică), instalaţie susţinută de coregrafia viscerală a Vavei Ștefănescu, este un storytelling, o alternare de naraţiuni absurde și comice ale celor care, nemaiavând ce povesti, își reiau fiecare povestea propriei morţi.

Locul în care se află protagoniștii este incert determinat; aparent, e vorba despre „lumea de dincolo”, o terasă (cu umbrele, lăzi de bere și ghirlande luminoase) unde ești îmbiat de un afiș: keep calm and have a beer. Însă copacul uriaș care le conferă un punct de reper și care constituie piesa centrală de decor, simbol pentru axis mundi, legătura dintre starea de spirit pe care o numim rai și pământ, e poziţionat normal (iar nu invers); acest lucru mă face să cred că derularea po‑veștii nu face decât să înșiruie o sumă de vise ale unor oameni.

Prin intermediul spectacolului pătrun‑dem, așadar, în subconștientul unor perso‑naje care își proiectează propria moarte sub forma unor povești ce reflectă concepţiile lor despre moarte, temerile și dorinţele acumu‑late la nivel inconștient, așteptări, speranţe refulate. Locul e domeniul morţii, pentru că ne situăm la acest nivel al visului/inconștien‑tului. Preocupat de problematica inconștien‑tului, Mihai Măniuţiu a mai montat la Iași Domnul Swedenborg vrea să viseze, un eseu scenic complex, o instalaţie audio‑video cu mix coral, de cabaret și incantaţie musical.

Trei elemente sunt esenţiale pentru a aduce argumente în favoarea visului/in‑conștientului, ca loc al desfășurării acţiunii: 1.  absenţa poveștilor individuale de viaţă (acolo nu se întâmplă nimic, suntem doar depănaţi de imagini  – inclusiv sunete și dans – ilogice, fantastice, colorate, amuzan‑te sau dramatice); 2. acolo e mereu noapte (visăm în special în timpul somnului noc‑turn, de profunzime); 3. acolo devenim tot mai deștepţi (prin vise, conștientul intră în legătură cu inconștientul și cu lumea arhe‑tipurilor, iar prin interpretarea viselor sinele uman se dezvoltă; de aceea, personajele își povestesc unele altora visele despre moar‑tea comico‑grotescă, întrebându‑se astfel ce înseamnă).

Dincolo de subiectele de reflecţie care mă interesează și pe care le‑am regăsit în acest spectacol (legătura dintre moarte și inconștient, dintre ceea ce numim „viaţă de dincolo” și inconștient), spectacolul oferă și momente de meditaţie densă cu privire la raporturile fiinţă/nefiinţă, rai/iad, singură‑tate în dublu sens, nevoia de celălalt, nevoia

Secţiunea FDR a Festivalului European al Spectacolului de anul acesta de la Timişoara a reunit sub tema dramaturgie românească o diversitate de tipologii de spectacol (selecţioner unic – Oana Borş): poem filosofico‑teatral (Mihai Măniuţiu), performance cu implicaţii sociale (Ioana Păun), teatru sociopolitic (totalitarism, traumă, abuz,

dominare – Alina Nelega, Nona Ciobanu, Alexandru Mihail), teatru documentar (Gianina Cărbunariu, Luminiţa Ţâcu). Viziuni regizorale diferite se îndreaptă asupra pieselor de teatru contemporane (Andrei Măjeri, Radu Iacoban), moderne (Gábor Tompa) sau pe care le‑aş considera deja clasice (Victor Ioan Frunză). În viitor, o gestionare a temei de ansamblu, pe subteme, în funcţie de subiectele abordate la nivel textual, dar şi de stilistica spectacularului ar fi de bun augur.

Viaţa e mai frumoasă...

Viaţa‑i mai frumoasă după ce mori, de Mihai Măniuţiu.

Distribuţia: Antal D. Csaba, Fincziski Andrea, Jakab Orsolya, Tóth Árpád, László Kata, Vidovenyecz Edina, Szücs‑Olcsváry Gellért, Marton Reka, Mezei Gabriella, Nagy Csongor Zsolt, Dunkler Róbert, Barabas Árpád.

Scenografia: Tudor Lucanu.

Muzica: Şerban Ursachi.

Coregrafia: Vava Ştefănescu.

Teatrul „Tomcsa Sándor”, Odorheiul Secuiesc, FEST‑FDR, ediţia XX, secţiunea Festivalul Dramaturgiei Româneşti, 15‑22 aprilie, Teatrul Naţional Timişoara.

de a fi uneori singuri cu propriile temeri. Actorii (de fapt, oamenii) se ţin de mână și privesc pământul proiectat pe fundal, la distanţă de ei, glacial și în același timp obiectul unei nostalgii inexplicabile.

Unde suntem? Cine suntem? Ce e în mintea noastră (inconștient personal)? De ce în timpul visului suntem mai deștepţi decât aievea (inconștient colectiv)? De ce uneori suntem atât de proști (mentalitate colectivă)? De ce ne e frică de moarte? De ce ne‑am atașat atât de mult de pământ, de lucruri, de oameni, de a fi? Și dacă nimicul nu‑i decât un altfel de a fi, iar nu opusul său, cum ne‑au învăţat metafizicienii? De ce să ne temem de nimic, și nu de a fi, de neoa‑meni, și nu de oameni ori de noi înșine?

Într‑o ambuscadă generală,  persona‑jele se urcă pe biciclete și părăsesc lumea viselor, lăsând în urmă anxietăţi, reflecţii, întrebări. Ultimului îi rămâne bicicleta im‑provizată, semimotor, pe jumătate piesă de decor, pe jumătate piesă de muzeu. Medi‑taţie, comedie fină, joc actoricesc veritabil.

Revenind la mesajul transmis atât la nivel semantic, cât și stilistic, ţin la ideea regizorului că viaţa e un dar și suntem res‑ponsabili să facem cât mai mult cu putinţă din/cu ceea ce ni s‑a dat („fie că îl ai [pă‑mântul] arzând sub tălpi, fie că îl contempli de departe, trebuie să fii recunoscător, mul‑ţumit”). În același timp, o bicicletă rămasă în scenă se învârte singură în gol, în semi‑obscuritate, secunde în șir care par că du‑rează minute… Această imagine așteptată (mă întrebam cum se va finaliza oare această montare), dar imprevizibilă deschide FDR 2015 și ne aruncă în lumea festivalului.

Cum să trăim astfel încât viaţa din vise să nu fie mai frumoasă decât cea aievea? Viaţa e mai frumoasă când teatrul devine un partener cotidian pentru om.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

OPINII | 17

Roxana Patraş Anecdota rimează

Fără agendă

Daniel Cristea‑Enache

S‑o zic drept, și mai ispiti‑toare mi se arăta ipoteza ca Regatul Unit (și întreaga tra‑

diţie a instituţiilor sale politice) să fi constituit, pentru această lume tocmită după calapod orien‑tal, icoana pură a nivelului de ci‑vilizaţie politică la care se poate înălţa bătrâna fiară descrisă de Aristotel. Epuizate prin mime‑tism, modelele Franţei, Belgiei, Germaniei sau Rusiei se arătau a fi uneori neconvingătoare, așa că Anglia sau America ieșeau din joben ca o soluţie salvatoare, o cale de mijloc, menită să scoată România din ecuaţia tensiunilor geopolitice imediate. Ar trebui să adăugăm, așadar, vechilor orien‑tări francofile, germanofile și ru‑sofile una mai puţin pronunţată, ușor utopică, marcată mai mult discursiv. Într‑adevăr, anglofilia se manifestă de cele mai multe ori ca un efect retoric. Supărat pe adversarii literari și politici, însuși Maiorescu declară la un moment dat că vrea să‑și ia câm‑pii în America. Ca el, atâţia alţii. Nu degeaba, lucrurile englezești – de la viaţă parlamentară până la ceaiuri, mirodenii și stofe – sunt asociate cu imaginea unui lux lipsit de opulenţa celui francez, însă perceput în lumina unui și mai mare rafinament datorită în‑depărtării culturale dintre noi și „engleji”.

Influenţă engleză în cultura română? Cam hazardat, oricum, mai ales că engleză nu s‑a vorbit și nu s‑a scris la noi până la finele secolului al XIX‑lea. Mă rog, iată

un subiect greu pentru adevăra‑ţii temerari. Ca să scurtez o cale piezișă, mi‑am dat seama că idea‑lizarea de ieri și de azi a unor practici politice occidentale se datorează poate și lipsei repre‑zentărilor concrete, spaţiale. Ai văzut clădirea Parlamentului en‑glez? Nu?! Următoarea dată când îi faci poze semeţului Big Ben, nu uita că abia în spatele lui se află the real deal. Vechea institu‑ţie englezească și multe dintre no‑ţiunile politice moderne  („stân‑ga”, „dreapta”) reprezintă  – zic o banalitate, evident! – emana‑ţiile unor „gândiri arhitectonice”, rezultatul unei partiţii a spaţiu‑lui între indivizi. Parlamentarii englezi, de pildă, își duc veacul într‑o elegantă clădire, scălda‑tă  de valurile capricioase ale Tamisei. Sprijinit cu un umăr în legendarul turn cu ceas, așezat acolo parcă să‑i indice vechimea, monumentul pare desprins din conturul gotic al abaţiei‑panteon unde naţiunea își încoronează

sau își depune monarhii. E o re‑laţie subtilă între trecutul sicrie‑lor de regi și un prezent al poli‑ticii vii.

În Westminster Abbey, ideea tradiţiei se înfăţișează în formele cele mai palpabile. Trecutul na‑ţiunii e concret și dinamic. Numai el poate pune corect accentele

asupra momentului prezent. De jur‑împrejurul altarului, osemin‑tele monarhilor și personalită‑ţilor participă la nunţile și la bo‑tezurile actualilor suverani. Ba mai mult, și obiectele trecutului par să se fi poziţionat într‑o formă semnificativă din punct de vedere politic. Ca două săbii ce nu pot

încăpea în aceeași teacă, sarco‑fagele somptuoase ale regine‑lor Elisabeta I și Maria Stuart se supraveghează reciproc. Într‑un colţ, statuia monumentală a lui Benjamin Disraeli se uită condes‑cendent peste plăcuţa rectangu‑lară unde șade scris numele lui Gladstone. Numele lui și al altora se șterg încet sub pașii tăi târâiţi, dezorientaţi. Și tot așa, dintr‑o fi‑ridă încălzită de lumina blândă a vitraliilor, ne privește bustul lui Oliver Cromwell. După ce trupul i‑a fost deshumat de Charles II, două decenii la rând – zic unele surse – ar fi stat acolo, înfipt într‑un ţăruș de peste șase metri, craniul dușmanului de moarte al monar‑hiei și simbolul libertăţii parla‑mentare duse la extrem.

Tot din punct de vedere urba‑nistic ai putea percepe și sensul supravegherii reciproce a institu‑ţiilor statului: așezate faţă în faţă, ferestrele Abaţiei Westminster și ale Parlamentului se privesc di‑rect în ochi, ca doi luptători colo‑sali. Calitatea de monumente vii, dinamice stă în capacitatea lor de a‑și depăși condiţia de reci‑pient al trecutului și de a modela imaginaţia politică a prezentu‑lui. E drept, așa înţelegi că nu orice clădire monumentală poate fi transformată într‑un Palat al Parlamentului. În ciuda conver‑tirii, Casa Poporului, de pildă, nu a încetat a spune povestea tira‑niei. Și nu va înceta să o spună, atât timp cât, monstruoasă și în‑singurată, se va avea numai pe sine drept punct de reper.

Westminster

Întrebându‑mă, printre altele, de ce unii politicieni precum Kogălniceanu, Carp sau Filipescu nu se sfiau să eticheteze politica românească drept „decadentă” într‑un moment când instituţiile noastre nu trecuseră de vârsta primei copilării, am fost tentată să scriu despre fascinaţia modelelor îndepărtate, despre viziunile luminoase ale cetăţii Albionului. Da, da, ale Albionului, chiar aici, la gurile Dunării… De fapt, nu ar fi fost

o idee chiar rea să documentez proiecţiile utopice ale vieţii parlamentare de dinainte de votul democratic, mai ales că mulţi o doreau rânduită după tipicul westminsterian. Într‑adevăr, intervenţiile politicienilor români de la sfârşitul secolului al XIX‑lea sunt încărcate de referinţe admirative la „engleji” şi „Englitera”.

Dar nu despre dificultăţile financiare și probleme‑le cu difuzarea s‑a discu‑

tat la colocviul moderat impeca‑bil de Vasile Dan și Alexandru Cistelecan, ci despre un subiect inclus în tema anunţată („Afi‑nităţi literare, alianţe legitime, coterii”) și în legătură cu care domnul Cistelecan a tras de mâ‑necă vorbitorii să se exprime. Întrucât tentaţia reprezentan‑tului de revistă culturală a fost aceea de a prezenta pe larg o anu‑mită revistă (care oare?), domnul Cistelecan i‑a tăiat‑o după vreo șase minute și l‑a rugat să se re‑fere și la subiect. Care a fost deci subiectul?

O revistă culturală româ‑nească (cele ale minorităţilor sunt un capitol aparte) trebuie să aibă o identitate forte și o direcţie de ideologie literară? Sau este pre‑ferabil „eclectismul”? E mai bine

cu agendă sau fără agendă, ca în titlul rubricii mele?

Înainte de a‑mi expune punc‑tul de vedere, să vedem ce opinii au avut colegii mei. Pentru Aurel Pantea (Discobolul), personali‑tatea distinctă a unei reviste se obţine și se păstrează printr‑o per‑sonalitate critică. Gabriel Chifu (România literară) a marcat și el rolul criticilor ca instanţe de va‑lorizare, pledând pentru un mo‑del „generalist” al revistelor cul‑turale. Dan Cristea (Luceafărul de dimineaţă) a vorbit despre rolul esenţial al unei echipe de critici la o revistă și s‑a declarat un „antiideolog”. Marius Chelaru (Convorbiri literare) a expus o abordare politică a revistei ie‑șene în anii ’90, între timp atenu‑ată, dar care nu a schimbat „ge‑neralismul” publicaţiei. Gheorghe Schwartz a deplâns situaţia cu‑rentă, în care știi dinainte ce vei

citi într‑o revistă, în funcţie de agenda ei sau a celui ce semnează în coloanele sale. Ion Mureșan a avut aplauze la scenă deschisă cu susţinerea tezei conform căreia se pot face reviste și din „nega‑tivităţi”, dând exemplul Tribunei de azi, unde se colectează un „puroi” de veleitarism, iar Cristian Bleotu (Radio România Cultural) a declarat că îi place foarte mult Vatra, cu numerele ei tematice. În fine, Alexandru Cistelecan, com‑pletându‑l pe Marius Chelaru, a ironizat subţire „flexibilizarea” cri‑teriilor de valoare în publicarea unor autori locali, un subiect care ar putea genera în sine o întreagă sesiune de discuţii. La fel a fost punctul de vedere al lui Vasile Dan, legat de relaţia revistelor cul‑turale și a scriitorilor români cu publicul tânăr și cu școala.

Cum văd eu lucrurile? Există o cale de mijloc între o revistă

monocoloră și una pestriţă, între un bloc ideologic și o varză post‑ideologică? Fiecare din cele două formule prezintă avantaje și in‑conveniente. Revista cu agendă contribuie la subîmpărţirea în bine și în rău a câmpului cultu‑ral. Se vede mai bine o anumită orientare printr‑o asemenea re‑vistă și, cu cât am avea mai multe reviste de această factură, de anu‑mite orientări distincte, cu atât democraţia culturală ar ieși în‑tărită. Ca în Parlament, am avea reviste de stânga și reviste de dreapta, reviste ecologiste, revis‑te monarhiste. Și fiecare ar citi revista ce răspunde opţiunii sale ideologice. Dezavantajul acestei formule, remarcat și de Gheorghe Schwartz, este că știi dinainte ce vei citi, și în revista  X, și în re‑vista Y. Asta merge o vreme, dar apoi inter vine sfânta plictiseală, ca după anii ’90, când unii citeau

numai România liberă, alţii nu‑mai Adevărul.

Revista fără agendă lasă to‑tul la latitudinea colaboratorului, care, dacă e critic literar, nu va citi cărţile în funcţie de culoarea politică a ochilor autorilor, ci după înserieri literare în care să se dis‑tingă originalitatea ori, dimpotrivă, epigonismul scriitorului evaluat. Cititorul apreciază această des‑chidere, dar ea devine de la un moment dat obositoare prin ato‑mizare. Nu rareori, parcurgând câte un număr de revistă în care fiecare scrie despre ce‑i trece prin cap, mă simt ca la Auchan. Poate că o idee de Hornbach, cu disocie‑rea zonelor tematice și problema‑tice (sculele acolo, florile dincolo, peștișorii în faţă, pe dreapta), n‑ar strica, întru orientarea cititorului buimăcit de atâta diversitate.

Fără agendă să fim, carevasă‑zică, dar s‑o știm și noi.

Ca în titlu

Aflat la ediţia a doua, Colocviul Naţional al Revistelor de Cultură organizat de Arca s‑a desfăşurat la Arad, adică exact în oraşul unde, cu puţin timp în urmă, fusesem la „Zilele şi Serile de Literatură Doinaş”, o altă manifestare aflată la început, când entuziasmul organizatorului (Lia Faur) este intact, iar promisiunile, în genere, se ţin. Abia în timp, de la un an la altul, susţinerea partenerilor instituţionali şi a sponsorilor mai păleşte, ceea ce face ca revistele culturale sprijinite de autorităţi locale să aibă o viaţă mai lungă şi mai bună decât cele

din oraşele în care autorităţile au altă treabă decât cea de a susţine cultura, pe cea locală şi cu atât mai puţin pe cea naţională.

www.revistatimpul.ro mai 2015

18 | ANALIZĂ

Bogdan CălinescuLucian Dîrdală

Democratic blues Note inutile

„E omul nostru” (cei din PNL); „noi am fost în prima linie” (cei din PDL); „fără noi, în turul doi…” (fa‑

nii Monicăi Macovei sau cei ai lui Traian Băsescu); „noi, societatea civilă”, „noi, diaspora” și așa mai departe. E o aglome‑raţie teribilă la ghișeul meritelor, neega‑lată decât de îmbulzeala de la cel al da‑toriilor politice și morale contractate implicit de noul președinte.

Mai riscăm să ne alegem cu impre‑sia că domnul Iohannis este duhul ieșit din lampa antisistem a lui Aladin pe la sfârșitul primăverii trecute, cu obligaţia de a face ceea ce vrem noi să facă, de a fi ceea ce vrem noi să fie. Asta, dacă nu cumva ajungem la concluzia că am asis‑tat la un caz remarcabil de ascensiune dinspre întunericul Grivco înspre lumi‑na pură a anticorupţiei.

În fine, dacă nu cumva am făcut‑o deja, am avea senzaţia că suntem printre puţinii care încă nu i‑au trimis o scrisoare des‑chisă prin care să‑i explice că primul, al doilea sau al nu știu câtelea gest al său (sau al soţiei sale) reprezintă o trădare a idealurilor din 16 noiembrie, un semn rău pentru viitor și așa mai departe.

Dacă e să ne luăm după reacţiile din spaţiul public, mulţi dintre noi simt o do‑rinţă arzătoare de a‑l călăuzi pe Klaus Iohannis. Nu știm prea bine ce e cu po‑litica locală sibiană sau cu organizarea minorităţii germane, dar avem impresia că lucrurile erau simple, după cum tot simplă a fost mișcarea prin care a ajuns la vârful PNL – așadar are nevoie de în‑drumare. Dacă nu cumva tot simplă a fost și câștigarea prezidenţialelor.

În fapt, vorbim despre cineva care a scăpat cu bine din aventura eșuată a anu‑lui 2009, a tăcut înţelept în vara lui 2012, când toată lumea ţipa, și a refuzat rolul de supporting actor în vara anului trecut, pre‑ferându‑l pe cel principal.

Sigur, Sibiul nu e România. Dar nici statul Arkansas nu e SUA, ceea ce nu l‑a împiedicat pe guvernatorul Bill Clinton să ajungă unde a ajuns. Orașul sau ju‑deţul de provincie, fie el și unul special, nu‑ţi oferă cele necesare pentru o bună performanţă la vârful statului român. Dar nici prea mult rău nu‑ţi face: dacă ești serios și te mai ajută puţin și inteligenţa, înveţi politica la firul ierbii. Mai greu e cu dezbaterile televizate, pentru că lide‑rii politici și administrativi locali nu sunt contraziși prea des și și‑au cam pierdut obișnuinţa. S‑a văzut asta în disputele din timpul campaniei, când bunul‑simţ părea a fi o armă de calibrul doi. Acum, în noul decor de la Cotroceni, președintele

Iohannis poate din nou să comunice fără a fi contrazis de cineva. Cârcotașii sunt invitaţi să‑i viziteze pagina de Facebook.

Încă nu e clar care îi sunt priorităţile, cum și le va ierarhiza, cum va încerca să le urmărească. Discursul său electoral a semănat uneori cu cel al unui indepen‑dent – asta era și ideea pentru a‑i scoate la vot pe dezamăgiţi. Discursul său pre‑zidenţial seamănă tot cu cel al unui inde‑pendent – acum însă rezultatul este că se înmulţesc dezamăgiţii.

Ar fi de presupus că domnul Iohannis va dori să rămână liderul neoficial al par‑tidului „său”, noul PNL, dar marea pro‑blemă este aceea că, din când în când, partidele au nevoie și de șefi oficiali.

A arătat că înţelege situaţia de coa‑bitare și urmează litera și spiritul Con‑stituţiei, însă aici vorbim despre o lege fundamentală scrisă pentru Ion Iliescu și modificată ușor pentru a i se potrivi lui Adrian Năstase (din fericire, n‑a fost cazul). Încet‑încet, pe măsură ce ne apro‑piem de alegeri, semnele de deferenţă cu care îl copleșește astăzi Victor Ponta vor fi completate de politicoase lovituri de pumnal. „Cine se va trezi că are de plă‑tit o factură mai mare de pe urma acestui menaj politic?” este probabil una dintre întrebările esenţiale ale următoarelor opt‑sprezece luni.

Politicianul Klaus Iohannis pare să fie înzestrat cu răbdare, poate că și nervii îi sunt de oţel. Urmează să vedem dacă este înzestrat și cu o calitate pe care n‑o putem evalua decât ceva mai târziu – cinci luni nu înseamnă mult mai mult decât cinci minute. E vorba despre vechea și demodata virtute politică, în sensul ori‑ginar al termenului.

Being Klaus Iohannis

Unii s‑au obişnuit deja, alţii mai au nevoie de timp: începem anul cu Klaus Iohannis şi la fel se va întâmpla, în mod normal, până în 2019. Dacă citim prea multe ziare, ne uităm prea mult la televizor sau navigăm prea mult pe reţelele

sociale, ne alegem cu senzaţia că există o mulţime de câştigători şi, nu rareori, că persoana lui Klaus Iohannis nici măcar nu a contat cine ştie ce.

Miniștrii care au încercat să atace „mamutul educaţiei” au fost ne‑voiţi să‑și dea demisia. Din pă‑

cate, miniștrii de stânga, cu excepţia lui Claude Allègre, care a vrut să stimuleze învăţământul la începutul anilor 2000, însă nu a rezistat presiunii sindicatelor, vor să transforme programele. E de fapt o iniţiativă mai veche, o moștenire din mai ’68, când „progresiștii” au decis să elimine partea „burgheză și inegalitară” din învăţământ. Ideea e simplă: nu există elevi buni și elevi slabi. Sunt doar elevi defavorizaţi de originea socială. E de fapt ideologia unui sociolog precum Pierre Bourdieu, care a reușit să distrugă ceea ce încă funcţiona în școala franceză, și anume reușita prin muncă și merit. După 1945, copiii de origine modestă care au ajuns să facă studii superioare au fost din ce în ce mai numeroși, până când s‑a de‑cretat (în anii ’70 și ’80) ca învăţământul să fie „democratizat și deschis”, fără exa‑mene, cu 100% reușită la bacalaureat și cu cât mai mule universităţi. Oricine se poate înscrie la facultate. Bineînţeles, consecin‑ţele acestor măsuri au fost dezastruoase: nivelul a scăzut peste tot la școală și în primii ani de facultate, iar copiii din fa‑miliile „bune” s‑au îndreptat, cu pile, spre școlile cele mai bune. Nivelarea a distrus o bună parte din școala franceză.

Din păcate, această catastrofă nu a fost o lecţie suficientă pentru stânga franceză. Ea recidivează acum cu o nouă politică împotriva „elitismului” la școală. E vorba despre noile programe pentru colegiu. În primul rând, se consideră că învăţarea lim‑bilor străine favorizează elevii din fami‑liile „burgheze”. Se va diminua numărul de ore și vor fi suprimate clasele bilingve

și europene (mai ales cele franco‑ger‑mane). Latina și greaca veche sunt, bine‑înţeles, limbi moarte, dar și limbi pentru elita intelectuală. Cel mai bun lucru e să fie scoase din programul de învăţământ pentru colegiu sau, eventual, predate „interdisciplinar”. Unul dintre motivele acestei reforme, susţine ministrul Edu‑caţiei, doamna Najat Vallaud‑Belkacem, este dezvoltarea cursurilor „de grup”, cu accentul pus pe „capacitatea de a pro‑duce mesaje orale”.

Noile programe fac propuneri scanda‑loase și în domeniul istoriei și geografiei. Se recomandă eliminarea din manuale a perioadei Occidentului medieval creștin! Isteria laicităţii se impune până și în is‑torie, negându‑se rădăcinile creștine ale Franţei! Cum vor înţelege elevii războaiele religioase sau ce a însemnat construcţia unei biserici în Franţa medievală? Cro‑nologia e înlăturată în favoarea studiului „pluridisciplinar” (EPI: Enseignements Pratiques Interdisciplinaires). Elevii vor fi, bineînţeles, pierduţi. La geografie se va insista pe „dezvoltarea durabilă” și pe „actorii ce o însoţesc”. Elevii sunt deja in‑toxicaţi cu teoriile despre încălzirea glo‑bală… Până și la educaţie fizică se vor schimba programele. Elevii nu vor avea ore de înot, ci vor „traversa apa în echilibru orizontal prin imersiunea capului într‑un mediu acvatic profund standardizat”. Nu vor juca fotbal sau tenis, vor „încerca să câștige duelul mediat de o minge”.

Le reamintesc cititorilor că elevii fran‑cezi sunt deja foarte prost clasaţi în ceea ce privește cititul și scrisul în clasamen‑tul PISA (locul 22). Cu siguranţă că noile programe vor da o lovitură de graţie în‑văţământului francez…

Stânga franceză distruge şcoala

…Sau ce a mai rămas din şcoala franceză. Există un obicei teribil în guvernul francez, oricare ar fi culoarea lui politică. De frica sindicatelor, ministrul nu poate să facă nici o reformă constructivă, chiar dacă numeroase rapoarte

ale Curţii de Conturi sau ale Parlamentului cer schimbări radicale într‑un sistem birocratic pentru care lucrează peste un milion de funcţionari.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Psih(o)analiza subiectivă

Instituţii, organizaţii, team‑uri și indi‑vizi sunt cu ochii pe internet, majori‑tatea căutătorilor având idee sau înţe‑

legând destul de repede ce se ascunde (~ se află) sub postări de tipul „A IV‑a edi‑ţie a Programului de granturi «Raiffeisen Comunităţi»”, „granturi norvegiene”, „gran‑turi elveţiene” și chiar „granturi CORAI” (deși mai puţin transparent, de la „COpii și tineri în situaţii de risc – Reducerea ine‑galităţilor – Antidiscriminare – Incluziu‑ne socială”, adaptare a numelui iniţiativei „Children and Youth at Risk and Local and Regional Initiatives to Reduce Natio‑nal Inequalities and to Promote Social Inclusion”). Iar, între internauţi, totul este clar când aceștia schimbă mesaje de tipul „am câștigat un grant Fulbright (senior, post‑doctoral)” (history.uaic.ro) sau „Dacă nu ar fi fost acest grant nu mi‑aș fi per‑mis să lucrez la anchetă timp de 2 luni” (freedomhouse.ro).

Termenul în discuţie are încă un trata‑ment discriminatoriu în dicţionarele ro‑mânești; de exemplu, el nu apare în Dic‑ţionarul de cuvinte recente (1997), semnat de Florica Dimitrescu și colaboratorii săi, și nici în Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II‑a, revăzută și adăugită, apărut la Editura Univers Enciclopedic Gold (DEX, 2009), unul care se adresează unui public larg, dar nu lipsește din lucrări lexicografice cu profil asemănător, apă‑rute tot în ultimul timp. Surprinderea cu

privire la absenţa din DEX se datorează faptului că echipa care a redactat această lucrare este, măcar în parte, aceeași care a realizat, în cadrul aceluiași institut de cer‑cetare al Academiei Române, Micul dicţi‑onar academic (MDA). Or, în volumul al doilea al acestui dicţionar (consacrat cu‑vintelor cu iniţialele D‑H, apărut la Edi‑tura Univers Enciclopedic, 2002), există și termenul de care ne ocupăm, ca o a treia „intrare” (în termeni tehnici lexicografici), așadar ca un al treilea cuvânt grant, expli‑cat lapidar prin „subvenţie”. Pentru clari‑tate, preluăm o definiţie mai precisă: „sumă de bani acordată, de stat sau de o organi‑zaţie, unei persoane sau unei instituţii, pentru un anumit program sau proiect în diverse domenii de activitate”. După cum am constatat, paralel, printr‑o normală ex‑tensie, termenul este folosit și cu sensul de „proiect elaborat pe baza unei subvenţii, obţinută, de obicei, pe baza unui concurs”.

Peste timp, prezenţa în vocabularul actual a acestui grant ilustrează confrun‑tări fonetice provocate de pătrunderea

unor neologisme în limba română. Ter‑menul din engleză pornește de la verbul latinesc credere („a crede”), preluat prin franceză; în ultimă instanţă, dicţionare eti‑mologice ale limbii engleze invocă un verb „anglo‑francez”, graunter, din fr. granter, reflex al formei originare creanter („a ga‑ranta”). Şi, într‑adevăr, verbul din limba engleză (to) grant înseamnă, în primul rând, „a‑și da asentimentul, a aproba”, cu extensia, în plan juridic, „a dona, a dărui”, substantivul corespunzător având, ca sen‑suri derivate, valorile „donaţie, subvenţie”.

În limba română, noul grant se con‑fruntă cu un reflex al cuvântului de origi‑ne franceză grand („mare”), consemnat în MDA sub grant (1), prezent în expresia familiară a‑și ţine grantul, cu sensul „a‑și păstra rangul, demnitatea” (așadar… mă‑rimea!); în același dicţionar, sub grant (2), apare sintagma furt prin grant, explicată drept „furt comis în complicitate, de către doi hoţi, dintre care unul se preface a fi păgubit”. Faptele care se ascund în spatele acestei explicaţii au fost pe larg narate de

August Scriban, în dicţionarul său apărut în 1939, ce are numeroase și atrăgătoare dezvoltări enciclopedice. Lexicograful ie‑șean susţinea că la bază s‑ar afla tot cuvân‑tul grand, cuprins în numele unui francez, Le Grand, preluat, sub forma Grant, în nu‑mirea unui cunoscut cartier din București, a cărui amintire o perpetuează până as‑tăzi mai ales Podul Grant (pe internet se găsesc imagini înfăţișând părţi din struc‑tura construcţiei din beton, aflate în spa‑ţiul liniilor de cale ferată).

Pe vremuri un maidan, zona Grantu‑lui era terenul de acţiune al „borfașilor” (numiţi chiar grăntași) ce puseseră la punct o tactică de jaf pe socoteala călă‑torilor naivi, cărora li se înscena găsirea unui portofel, ascunderea lui, percheziţio‑narea fără succes, prilej de a li se sustrage propriul portofel, prin manevre asemănă‑toare înșelătoriilor practicate mai încoa‑ce de schimbătorii ambulanţi de valută.

În realitate, numele cartierului și al podului provine, prin urmași, de la Sir Effingham Grant, secretar al consulatului Regatului Unit la București în prima ju‑mătate a secolului al XIX‑lea, împămân‑tenit ca ginere al lui Dinicu Golescu și al cărui conac s‑ar fi aflat în zona respectivă. Iată, așadar, peste timp, o zonă de tangenţă accidentală între grantul subvenţie pentru studii de astăzi și numele cartierului gene‑ral al echipei de fotbal Rapid, supranumită și „gruparea de sub Podul Grant”!

Grantul şi Podul Grant

Trăim şi sub semnul unor cuvinte‑cheie ale finanţării, dintre care termenul grant ocupă un loc important în discursul public şi în cel personal‑familiar, substitut, pe un anumit plan, al cuvântului bursă

(originar, „pungă cu bani”, oferită ca ajutor pentru studii).

Printre accepţiunile psihanalizei se află și aceasta: demersul de investi‑gare a proceselor psihice prin relie‑

farea semnificaţiei inconștiente a cuvin‑telor, acţiunilor și producţiilor imaginare (vise, obsesii, fantasme etc.) ale unui in‑divid, în baza asocierii libere a acestora. Suprarealismul este un curent de avan‑gardă ce proclamă libertatea totală de ex‑presie, așa cum se regăsește și în spusele lui André Breton, iniţiatorul curentului:

„Suprarealismul este credinţa în realita‑tea superioară a unor forme de asociere până atunci dispreţuite, în omnipotenţa visului, în jocul dezinteresat al gândirii”.

Forma „statuară” este relativ recentă, însă elemente ale suprarealismului se re‑găsesc încă din mitologia antică, în opera fantastică și grotescă a lui Hieronymus Bosch sau „arta magică” a lui Novalis și mai mereu în practicile ocultismului și ale alchimiei din toate timpurile.

Este important de subliniat însă că, dacă rolul psihanalizei este unul terapeu‑tic, nu același este și cel al suprarealismu‑lui (cel puţin în aparenţă…). De altfel, An‑dré Breton consemnează cu dezamăgire refuzul lui Freud de a contribui la Trajec‑toire du rêve, apărută în 1938: „O colecţie de vise fără asocierile lor, fără înţelegerea circumstanţelor în care cineva visează nu înseamnă nimic pentru mine și mi‑a luat

destul de mult timp pentru a înţelege ce ar putea însemna pentru ceilalţi”.

De‑a lungul evoluţiei sale, suprarea‑lismul a comportat o dinamică intensă, cu accente conflictuale, încă de la zămislirea sa din Sânii lui Tyresias. Subtitlul a fost schimbat în ultima clipă de însuși autorul său, Guillaume Apollinaire, din dramă su‑pranaturalistă în dramă suprarealistă.

Salvador Dalí, un foarte entuziast sim‑patizant al suprarealismului, a fost exclus din grupul artiștilor din cauza comporta‑mentului său, ceea ce l‑a impulsionat spre creionarea propriului stil, celebra metodă paranoico‑critică: „o metodă spontană a cunoașterii iraţionale care constă în in‑terpretarea critică a reveriilor delirante”. Se pare însă că doar Dalí, de această dată datorită comportamentului său, a fost singurul care a reușit să stârnească inte‑resul lui Freud pentru folosirea suprarea‑listă a psihanalizei.

În 1915, Freud face prima dată distinc‑ţia între energia pulsională, care nu de‑vine niciodată conștientă, și energia emo‑ţională (denumită și cuantum de afect), care se regăsește în preconștient și care este susceptibilă să se descarce în situa‑ţiile în care reușește să scape de cenzura conștientului. La rândul său, Léopold Szondi raportează sfera pulsiunilor la psi‑hologia abisală, inconștientul devenind sediul lor. Inconștientul este stratificat în trei straturi cu dezvoltare cronologică di‑ferită: inconștientul personal (pulsiunile sexuale), inconștientul familial (sistemul pulsional genetic) și inconștientul colec‑tiv (sistemul pulsional arhaic – arhetipu‑rile, viaţa imaginară a individului, viziu‑nile, halucinaţiile, visele).

Astfel, dacă pulsiunile se pot implica direct în artă, în conţinutul său, arta de‑vine suficientă pentru explicarea lor? Ce se întâmplă când acestea se manifestă în afara artei? Cât adevăr se află în spu‑sele lui Dalí: „Nu eu sunt bufonul, ci soci‑etatea monstruos de cinică și naiv de in‑conștientă care pretinde că este serioasă numai pentru a‑și ascunde mai bine ne‑bunia”?

Suprarealismul, acest curent artistic ce are reprezentanţi preponderent în artele vizuale şi literatură, se află într‑o relaţie strânsă şi cu psihanaliza. În fapt, se intersectează, şi nu doar temporal, în primele decenii ale secolului trecut.

Psihanaliza şi arta – sens şi contrasens

Lavinia Maria Pruteanu

www.revistatimpul.ro mai 2015

20 | VITRALIU

Mioara Anton

Cotidianul comunist

Teodora Manea

Detaşatul cultural

Capcanele liberalizării

Despre ospitalitate

Desovietizarea accelerată a culturii române, precum și declaraţiile noii conduceri instituite după moar‑

tea lui Gheorghiu‑Dej au alimentat spe‑ranţele celor mai mulţi că partidul va ad‑mite dezbateri libere. „Dezgheţul” ceaușist era însă o iluzie. În octombrie 1965, un grup de studenţi de la Facultatea de Fi‑losofie erau acuzaţi că au manifestat ati‑tudini dușmănoase la adresa partidului și a statului. Conform rapoartelor Secu‑rităţii, cele șase „elemente izolate” – Ștefan Nicolici, Traian Vasar, Mihai Turcu, Iulian Bădin, Nicolae Octavian, Gheorghe Boboc – propagaseră „teorii revizioniste” care con‑testau natura și funcţionarea puterii co‑muniste în România. Securitatea informa că cei șase își instigaseră colegii la re‑voltă cerând mărirea burselor, dreptul la grevă și întruniri publice, scoaterea eco‑nomiei politice din programa de învăţă‑mânt. Totodată, criticaseră metodele fo‑losite pentru colectivizarea agriculturii, birocratizarea puterii și absenţa partide‑lor  politice, esenţiale pentru funcţiona‑rea unui regim care se prezenta a fi de‑mocratic: „Faptele și comportarea lor (…) îi caracterizează ca pe niște elemente mârșave, antipatriotice, rupte de realită‑ţile din ţara noastră. Ei au încercat în mod

premeditat să‑i instige pe studenţi la acte nesăbuite”.

Pentru comisia de anchetă, Traian Vasar se dovedise a fi cel mai periculos, deoarece ideile sale riscau să câștige nu‑meroși adepţi printre cei predispuși la îndoială: „Confundând în mod intenţio‑nat libertăţile cu anarhia, el cerea, nici mai mult, nici mai puţin, să se permită stu‑denţilor să înveţe în ce facultate vor, să discute ce vor, iar presa să publice orice fel de articole, indiferent de conţinutul lor, să existe «libertatea individului de a ac‑ţiona după dorinţele proprii»”.

În centrul scandalului care a cuprins lumea universitară s‑a aflat și decanul Fa‑cultăţii de Filosofie, Tudor Bugnariu, filo‑sof marxist, fost ilegalist, devotat cauzei încă de la începuturile sale. Rezervele faţă de linia partidului l‑au adus în atenţia

Securităţii încă de la sfârșitul anului 1964. Supravegherea informativă scotea la ivea‑lă „atitudini potrivnice”, „răbufniri  duș‑mănoase” și critici tăioase referitoare la „creaturile staliniste” care populau uni‑versul puterii comuniste. Urmărirea stu‑denţilor de către agenţii de Securitate era privită de către decan ca un abuz poliţie‑nesc, dar și ca o încercare de intimidare a  celor mai buni dintre studenţi. Tudor Bugnariu a sprijinit cauza contestatarilor și a încercat să‑i asigure că nu va exista nici un proces politic. Dar Securitatea avea alte planuri, ce îl includeau și pe de‑canul Facultăţii de Filosofie, care deve‑nise mult prea critic și prea apropiat de studenţii care se pronunţau pentru refor‑marea sistemului. Construirea cazului a durat aproape un an, timp în care au fost adunate informaţii compromiţătoare atât

despre studenţi, cât și despre filosoful ne‑mulţumit.

Practica demascărilor proprie anilor ’50 se păstrase ca exemplaritate a pedep‑sei, cei șase fiind incriminaţi într‑o șe‑dinţă publică organizată la Facultatea de Drept. Implicarea Securităţii în construi‑rea dosarului acuzaţiilor era nu numai o demon straţie de forţă, dar arăta și limi‑tele pe care partidul era dispus să le ad‑mită în relaţia cu potenţialele curente contestatare. Tudor Bugnariu a fost sanc‑ţionat pe linie de partid cu vot de blam și înlocuit de la conducerea Facultăţii cu Constantin Nicuţă, secretarul de partid al aceleiași instituţii. Valul represiunii s‑a extins asupra tuturor celor pe care Secu‑ritatea i‑a considerat ne siguri, deopotrivă studenţi și profesori. Episodul s‑a încheiat cu exmatricularea studenţilor, interzicerea accesului în învăţământul superior și mar‑ginalizarea profesorilor consideraţi a fi mult prea liberali. Chiar dacă nu au existat sentinţe cu trimiterea în închisoare, așa cum se întâmplase în perioada îngheţului ideologic (1956‑1958), partidul a trasat încă o dată graniţa între ceea ce era permis și ceea ce era interzis. „Duba neagră”, defi‑nitorie pentru realitatea punitivă a ani‑lor ’50, putea fi oricând folosită, astfel în‑cât frica să nu dispară.

Din senin, aud că vom avea fetele, plus o franţuzoaică elevă într‑un schimb școlar. Mesagerul: fosta

nevastă, care trebuie să plece la un inter‑viu pentru un job peste hotare. Franţu‑zoaicei i s‑a promis propria cameră, așa că toată casa trebuie recroită pentru cinci, în loc de trei persoane, curăţată și scutu‑rată. După permutări spaţiale, ne înghe‑suim cu toţii într‑un dormitor pentru o săptămână. „Biroul” meu trebuie decon‑struit din camera de oaspeţi și reașezat pe hol, deasupra mașinii de spălat. Dar cum Dumnezeu a inventat laptopul, spa‑ţiul gândirii și al creaţiei devine și el mi‑grator, portabil și pliabil. Așa că voi gândi și scrie în bucătărie cel mai adesea, ca să ţin un ochi pe cartofi. Apoi voi reflecta și corecta eseuri pe canapea, cu Pokemon și Max Steel pe fundal, alături de cotoiul ce sforăie la ventilatorul laptopului și cu câinele la picioare.

Franţuzoaica vine la micul dejun la 6:30. Foarte spartan, un pahar cu suc de portocale și o felie de pâine cu Nutella. Eu și fiica‑mea împrumutată din dotarea soţului sorbim timid același suc de por‑tocale și mușcăm graţios din feliuţa de pâine. După ce pleacă oaspetele, ne repe‑zim dis perate la frigider și umplem buzu‑narele nesimţite ale fiinţei cu brânzeturi, iaurt și mezeluri vesele. Masa de seară a franţuzoaicei e la fel de echilibrată: fără cărnuri, pentru că îngreunează digestia, cu multă salată și apă plată. Nouă ne ghiorţăiesc maţele de dorul cârnaţilor…

Dar ospitalitatea ne schimbă conduita, ne acoperim cu o crustă de raţionalitate, pe care, în genere, relaxarea domestică o neagă

pentru deliciile confortului. Ne transfor‑măm, mâncăm raţional, din datorie pentru corpul nostru, și nu din interesul egoist al

papilelor gustative care se dau iar și iar, bezmetice, în caruselul senzaţiilor.

De ce adoptăm stilul ei culinar? În fond, este doar o fetiţă de 14 ani. Mai întâi, pentru că prezenţa ei ne freacă nasul în propria iraţionalitate. Apoi, vrem să păs‑trăm aparenţa că și noi suntem civilizaţi. Sau poate pentru că ea este oaspete și, cumva instinctiv, încercăm să replicăm mediul ei originar, ca să pavăm podelele goale ale singurătăţii. Trebuie să o facem să se simtă ca acasă, deși habar nu avem cum este casa ei sau cum se simte ea acasă. Premisa cu care operăm este că fiecare ar trebui să se simtă bine acasă. Însă oare lu‑crul acesta e valabil pentru adolescenţi? Nu sunt ei exact în momentul în care vor să‑și nege și să‑și depășească cochilia personală?

De‑a lungul săptămânii ospitaliere, constat că oaspetele meu se simte bine. Într‑o seară, vine în bucătărie și mi se confesează că a fost îngrozită că trebuia să plece într‑o ţară străină și să stea în casa unor oameni necunoscuţi, dar că acum și aici se simte atât de bine, încât nu ar mai vrea să plece acasă. Mă îmbră‑ţișează și plânge, o sperie gândul că nu ne vom mai vedea niciodată. Îi spun că ne vom revedea cu siguranţă și că poate veni să ne viziteze când vrea. Este fru‑moasă, politicoasă, inteligentă, foarte cu‑rată și ordonată, copil crescut cu mult bun‑simţ. Ieri mi‑a scris un email că a ajuns cu bine și că părinţii ei sunt de acord să vină să mă vadă luna viitoare. Știrea ne taie răsuflarea. Ceva a funcţio‑nat prea bine. Și nu știu ce!

Nu vreau să scriu în mod kantian despre datoriile gazdei şi nici ca Derrida despre paradoxul de a fi oaspete. Vreau să‑mi pun degetele pe experienţa reală şi personală.

Începutul promiţător al perioadei Ceauşescu a fost umbrit, la câteva luni de la finalizarea Congresului al IX‑lea, de „afacerea” studenţilor de la Filosofie. Intelectualii şi studenţii rămâneau categoriile sensibile, predispuse să conteste autoritatea

partidului şi să pună sub semnul întrebării valabilitatea sistemului.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

EXCLUSIV | 21

Adina Scutelnicu

Marianne Hunter este un om fericit. S‑a născut în 1949, într‑o familie modestă din Los Angeles, dar a fost încurajată să exploreze, să înveţe și

să‑și păstreze vie curiozitatea. În copilărie i s‑au permis escapade mai greu de înţeles astăzi de părinţii din zonele urbane: împreună cu sora ei, Marianne cutreiera orașul în autobuz, vizita muzee de artă, de știinţă și de istorie. Petreceau ore întregi pe plajă căutând pietricele, pene și scoici. Cele două surori cutreieră și astăzi plajele din când în când, în căutarea unor „cuvinte”.

De la monede de cupru la diamante„Am fost dintotdeauna implicată în activităţi artis‑

tice, chiar și primele mele amintiri sunt legate de artă, ele îmi influenţează și astăzi imaginaţia și desenele”, mi‑a povestit Marianne. „Una dintre primele imagini pe care mi le amintesc este din jurul vârstei de trei ani, când desenam ceva întinsă pe podea”. Crescută liber și susţi‑nută cu însufleţire de familie, Marianne a urmat cursuri de dans și de pictură, care i‑au adus încă din copilărie câteva burse speciale de studiu. La vârsta de 18 ani s‑a produs revelaţia care i‑a redirecţionat viaţa: prietenul ei i‑a făcut cadou un cuptor de jucărie și o trusă pentru emailare. Trei ani mai târziu, Marianne a renunţat la facultate  – era studentă la pictură la celebra UCLA (University of California, Los Angeles) –, fiindcă orele de studiu îi dimi‑nuau timpul dedicat cercetării tehnicilor de emailare și nici nu se potriveau cu firea ei independentă. „Am fost un student teribil! Nu‑mi place să urmez direcţii, nici să lucrez în grup sau să‑mi fac temele. Și nu‑mi place nici să memorez”, mi‑a mărturisit ea. A continuat însă indi‑vidual, până în ziua de azi, munca de cercetare în teh‑nicile de smălţuire. „Am aproape 66 de ani și sunt la fel de concentrată și interesată de acest domeniu ca în ado‑lescenţă.” Primele piese smălţuite au avut ca suport mo‑nede din cupru, pe care le‑a transformat în broșe și inele. Abia după câţiva ani a început să lucreze cu argint. La sfatul unui prieten a emailat interiorul unei rame de ar‑gint și așa a început să facă bijuterii „adevărate”. A ezitat mult să folosească pietre preţioase sau semipreţioase, de teamă că lucrările ei vor deveni prea scumpe, dar, după ce a început să le adauge, nu s‑a mai putut opri. „Sunt atât de frumoase și mă inspiră atât de mult! Aceste pietre sunt ca niște colivii cu povești și‑mi place să le privesc. În timp, am învăţat să lucrez cu pietre caboșon, faţetate, pietre naturale, piese mari și mici. Am riscat de multe ori

investind într‑o piesă foarte scumpă, dar de fiecare dată inspiraţia m‑a dus către o nouă direcţie sau o nouă ex‑presie, care m‑a umplut de satisfacţie la final. Adrenalina e bună când creezi, pentru că entuziasmul în atelierul de lucru este totul!”, a mai adăugat Marianne Hunter. Acum folosește cu dezinvoltură în creaţiile ei diamante, platină, aur de 24 de karate sau pietre scumpe, dar înglobează în bijuterii și fosile, monede antice, bucăţi de meteoriţi, cioburi, scoici, sticlă romană sau pene. Piatra preferată rămâne însă opalul. „Sunt atât de multe tipuri de opal! Unele sunt foarte scumpe, dar îmi pot găsi inspiraţia și în pietre pe care alţii le‑ar trece cu vederea. Cum s‑ar spune, îmi plac ciudăţeniile.”

„O ghirlandă de vise, parfum de Shangri‑La”

Când am întrebat‑o care dintre bijuteriile pe care le‑a creat este preferata ei, aproape că am blocat‑o. „Grea întrebare!… Foarte grea întrebare! Nu știu cum să răs‑pund… Am făcut în viaţa mea mai bine de 2 000 de piese, începând din 1967. De unele m‑am despărţit foarte greu, dar așa funcţionează viaţa mea, fac altă bijuterie cât pot mai frumoasă și mai interesantă, o prezint într‑un spec‑tacol și cineva o cumpără. Acesta e singurul mod de viaţă pe care‑l cunosc și cred că e un mod bun de a‑ţi depăna traiul. Dar mi‑e imposibil să spun la care dintre bijuterii‑le mele ţin cel mai mult.” Temele pe care le abordează Marianne Hunter sunt diverse: natura, pozitivul din cul‑tura umană, basme și mitologie, mediul înconjurător, ecologismul și chiar politica. Pe marginea acestora ţese imaginea unei lumi ideale, a modului în care ar vrea să arate lumea. Iar bijuteriile sunt povestea unei lumi sen‑sibile, corecte și responsabile. Ce fel de bijuterii poartă un bijutier? „Propriile bijuterii, desigur! Am păstrat la un moment dat una dintre lucrările mele mai bine de un deceniu, dar nu mai fac asta, pentru că mă atașez prea mult de ele. Și, în condiţiile în care produc doar 20 de bijuterii pe an, este o mare problemă. Trebuie să le vând, pentru că din asta trăiesc. Este foarte dificil, dar trebuie să fac asta. De cele mai multe ori, când sunt departe de casă, port o Kabuki Kachina care este foarte preţioasă pentru mine și mă face să mă simt confortabil.”

Fiecare dintre bijuteriile lui Marianne are un design unic. Mai mult decât atât, fiecare piesă are un număr individual, are gravate data și semnătura artistei, pre‑cum și numele proprietarului. Însă ceea ce le face cu totul speciale este faptul că fiecărei piese i se dedică un mic poem, care va rămâne pentru totdeauna pe spatele lucrării. „O ghirlandă/ de vise/ parfum de/ Shangri‑La/ diafan ca razele de lună” și „Deșertul poartă liniștea/ ca pe o mantie/ peste un suflet plin de viaţă” sunt doar două dintre miile de poeme dedicate somptuoaselor bijuterii.

Am întrebat‑o pe Marianne dacă are regrete, dacă a lăsat în urmă lucruri nefăcute. Nici pomeneală! „Nu am nici un regret că am apucat pe acest drum. Este exact ce am vrut să fac și am avut o viaţă frumoasă. Am întâlnit oameni interesanţi și am avut prieteni buni. N‑aș schim‑ba nimic. Am făcut toată viaţa exact ce mi‑am dorit. Am un soţ pe care îl iubesc și‑l respect – și care este un artist magnific –, duc o viaţă etică. Ce aș putea primi la schimb, ce altceva mi‑aș putea dori?”

Marianne Hunter sau despre poezie în stare solidă

Când cuvintele nu sunt de ajuns, începi să compui poezii altfel. Completezi şi uneori înlocuieşti cuvintele cu limbaje, şi ritmuri, şi rime agregate în compoziţii materiale, fizice. Marianne Hunter scrie poezii cu pietre, cu metale şi concepte. Poeziile ei sunt denumite generic bijuterii, dar termenul este mat, fad şi tocit. Versurile ei

leagă culori, sclipiri, transparenţe, linii, idei şi sentimente aşa cum numai arta o poate face. Poate sună ciudat, dar în bijuteriile ei poţi citi emoţii, sentimente şi poveşti. Eu asta am desluşit în lucrările lui Marianne Hunter: viaţă.

www.revistatimpul.ro mai 2015

22 | ESEU

Idei în agora

Dan Pavel

Politica arhitecturii

Dragoş Dascălu

Mai contează trecutul nazist al Germaniei?

Premiul Mies van der Rohe, 2015

Președintele Cehiei, Miloš Zeman, a fost demolat după ce a decis să meargă.

Ucraina a anunţat că va moni‑toriza serios participarea. Preșe‑dinţi și premieri (din SUA, Mol‑dova, Finlanda, Slovacia, Polonia, Slovenia, Muntenegru, Marea Britanie) au anunţat că nu vor participa la „Parada Victoriei”. În schimb, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, a declarat că va merge la memorialul victimelor pe 10 mai și că Germania nu își permite luxul de a întoarce spa‑tele propriului trecut nazist.

Chiar dacă unora li se poate părea retorică întrebarea din ti‑tlu, totuși, mulţi se comportă în România de parcă nu ar conta trecutul comunist al ţării noastre. Există deosebiri radicale între ţările/culturile care au experi‑men tat cele două forme ale regi‑mului totalitar, nazismul și co‑munismul. În ciuda faptului că liderii naziști și liderii sovietici au comis aceleași tipuri de crime (împotriva păcii, de război, îm‑potriva umanităţii), doar liderii naziști au fost judecaţi și condam‑naţi de Tribunalul Internaţional.

Tribunalul de la Nürnberg a în‑ceput cu marii criminali naziști (care nu se sinuciseseră) și a fost urmat de nenumărate alte pro‑cese, unde s‑au pronunţat zeci de mii de condamnări la moarte, condamnări pe viaţă sau mai ușoare.

Chiar în săptămânile din urmă s‑a vorbit despre trimite‑rea în judecată a „contabilului de la Auschwitz” (el strângea banii celor trimiși la gazare), un tip în vârstă de 93 de ani. Fostul gardian practic s‑a autodenun‑ţat: într‑unul dintre documenta‑rele BBC ale lui Laurence Rees, a depus mărturie împotriva ne‑gaţioniștilor Holocaustului, care puneau la îndoială că au murit atâţia oameni, în particular evrei. El a confirmat că tot ceea ce s‑a

susţinut de către supravieţuitori este adevărat, fiind martor la ga‑zări, incinerări, sosirea a sute de trenuri, când oamenii erau îm‑părţiţi, iar mulţi mergeau direct la „dușuri” și „dezinfecţie”  – de fapt, la moarte. „Contabilul” a susţinut că nu a participat direct la crime, dar se simte vinovat moral și a cerut iertare.

Faptul că la noi și în alte ţări foste comuniste nu s‑a desfășu‑rat un „proces al comunismului”, care să înceapă cu judecarea li‑derilor comuniști, cei care au dat ordinele criminale, este simpto‑matic pentru imoralitatea regi‑mului succesor, care nu s‑a preo‑cupat de judecarea regimului criminal anterior. Abia ulterior ar fi trebuit să urmeze judecarea responsabililor și executanţilor

din Securitate, miliţie, armată, a  procurorilor comuniști, a ju‑decătorilor comuniști și a al‑tor unelte ale crimelor împotri‑va umanităţii. Judecarea doar a unora precum Vișinescu (co‑mandant al Penitenciarului Râmnicu  Sărat) și a altor indi‑vizi de această teapă este un circ și o bătaie de joc. Respectivii au fost niște criminali odioși, care nu trebuie iertaţi, dar erau veri‑gile ultime ale unei complicate ierarhii a crimei.

Toţi cei vinovaţi trebuiau ju‑decaţi imediat după prăbușirea regimului comunist, indiferent că mai erau sau nu în viaţă! Altmin‑teri, ni se furnizează un substi‑tut al dreptăţii. Liderul fesenist Ion Iliescu a iniţiat democraţia și capitalismul, iar acuzaţia că

era comunist nu mai avea obiect. Însă în el nu a murit de tot „sămânţa” comunistului: i‑a protejat pe criminalii fostului regim comunist  – nomenclatu‑riști, securiști, procurori, jude‑cători, miliţieni, militari și alţii. În Germania va conta mereu tre‑cutul nazist. Acolo au fost învă‑ţate lecţiile istoriei. În România nu s‑au învăţat aceste lecţii și mai ales lecţia simplă că regi‑mul comunist a fost unul crimi‑nal. Dacă s‑ar fi învăţat, nu mai vedeam spectacolul degradant al unor indivizi spălaţi pe creier care afirmă că „era mai bine îna‑inte”, în comunism.

Asistăm la renașterea extre‑melor, la proliferarea neofascis‑mului, a neonazismului și neo‑comunismului, care, la fel ca în ultimii ani ai Primului Război Mondial și în perioada interbe‑lică, atacă imperfecţiunile demo‑craţiei și capitalismului. Dacă am fi învăţat ceva din lecţiile seco‑lului trecut, am fi știut că, pentru a scăpa de aceste imperfecţiuni, nu trebuie să demolăm democra‑ţia și capitalismul, ci să găsim în sistem remediile potrivite.

Angela Merkel a pus capăt controverselor privind participarea unor şefi de state din Uniunea Europeană la parada anuală de 9 mai organizată la Moscova. Din cauza crizei din Ucraina, a anexării Crimeii şi a izolării internaţionale a Rusiei, posibilitatea ca anumiţi şefi de state să participe la „parada lui Putin” a fost aspru criticată preventiv, înaintea vreunui anunţ oficial.

În 2015, premiul a fost dispu‑tat de cinci clădiri: Muzeul Maritim Danez din Helsingør,

o clădire îngropată pentru a nu  deranja imaginea castelului Kronborg (Elsinore), aflat în pa‑trimoniul UNESCO; Filarmo‑nica din Szczecin (Barozzi Veiga); Muzeul de Artă din Ravensburg (Lederer Ragnarsdóttir Oei), o clădire reţinută, modestă ca for‑mă și materialitate pentru a se integra în centrul istoric, dar inovativă și spectaculoasă prin interioare; Centrul Studenţesc Saw Swee Hock din Londra (O’Donnell + Tuomey Architects), o clădire faţetată, deformată, care se integrează în context prin materialitatea faţadelor și spa‑ţiile publice intime, decupate prin fragmentarea volumului; Centrul Viticol Antinori, Chianti (Archea

Associati), o clădire impecabil integrată în peisaj, parţial îngro‑pată, care, datorită pantei tere‑nului, ajunge să se deschidă prin terase generoase către peisaj.

Câștigătoarea a fost desemnată Filarmonica din Szczecin.

De obicei, filarmonicile sunt clădiri unitare, singulare, spectaculoase, de dimensiuni

impresionante, care pot fi plăcute privirii, dar nu neapărat și plim‑bării pe lângă ele. Să ne gândim la Filarmonica din Berlin (Hans Scharoun) sau la deja con turata Elbphilharmonie din Hamburg (Herzog & de Meuron). Motivul e simplu: clădirea este o coajă în jurul unei mari săli de concerte. Filarmonica din Szczecin este însă diferită. Nu avem un obiect singular, ci unul gândit pentru a  recompune și reinterpreta un fragment urban dispărut. Imagi‑nea exterioară este puternic frag‑mentată volumetric, simulând o stradă cu clădiri înguste, fiecare cu propria regulă, păstrându‑și unitatea prin sticla care o îm‑bracă total. Astfel, ea devine prie‑tenoasă cu pietonul, care se poate plimba pe lângă ea fără a se simţi copleșit, iar apoi, prin modul de

concepere a traseelor, este invi‑tat să parcurgă clădirea pe toate nivelurile.

Deși toate construcţiile no‑minalizate sunt de dimensiuni mari, prin modul de integrare propus, acestea nu domină îm‑prejurimile. Dar asta nu înseam‑nă supunerea la context. Nu sunt repetate modelele din jur și nu se urmărește înscrierea în regu‑lamente. Reinterpretarea exis‑tentului se face într‑un mod in‑genios, în așa fel încât sunt puse în valoare atât clădirea, cât și contextul imediat. De aceea, cred că arhitectura promovată oficial ca model de bună practică prin Premiul Mies van der Rohe este una caracterizată de ingeniozi‑tate și modestie. Este o combi‑naţie pe care ar trebui să o înve‑ţe mulţi arhitecţi din România.

Am mai vorbit despre faptul că premiile pentru arhitectură sunt atribuite calităţii arhitecturale la un moment dat şi arată cum trebuie construit, iar prin aceasta instituie o politică a arhitecturii. Premiul Pritzker, de exemplu, legitimează, prin persoana premiată, un întreg mod de a gândi şi aborda arhitectura, impunându‑l ca model. Mies van der Rohe este premiul Uniunii Europene pentru excelenţă în arhitectură, fiind decernat bianual prin fundaţia care îi poartă numele. Exemplele promovate prin acest premiu sunt cele oficiale de bună practică.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 23

Tableta de lut (12)

Un minut de modestie

Cătălin Mihuleac

Când Steven Spielberg dă în mintea şoriceilor

An American Tail ne dea‑pănă istoria emoţionantă a unui șoricel pe nume

Feivel, a cărui familie se hotărăște să emigreze din Rusia ţaristă în America. Acolo e de găsit adevă‑rata libertate pentru întregul neam șoricesc – cel puţin așa crede ta‑tăl lui Feivel, un foarte talentat violonist. El a auzit că, departe, peste întinderea Oceanului pe care doar vaporul se încumetă s‑o străbată, nu se găsesc… pisici de nici o rasă. „În America nu sunt pisici,/ Iar stră zile sunt pline cu brânză”, sună ademenitor re‑frenul emigraţiei.

În Rusia ţaristă  – mai pre‑cis, în orașul Minsk, unde sălăș‑luiește familionul lui Feivel – nu mai e de rămas. Pisicile care i‑au mâncat sistematic sufletul, i‑au jefuit avutul și i‑au ars casa – de violuri nu se pomenește nimic – nu erau de rând, ci din temuta rasă a celor cazace.

Pisici cazace? Este evidentă aluzia regizorului evreu Spielberg la raidurile cazacilor, renumiţi

pentru antisemitismul lor sânge‑ros din Rusia ţaristă. Nu întâm‑plător, familia respectivă de șoa‑reci se numește… Mousekewitz. O familie iudaică de șoricei, așadar.

Și uite‑așa, distinsa familie șo‑ricească Mousekewitz ia vaporul din portul Hamburg, pentru a‑și pune viza de America pe pașa‑port. Feivel se rătăcește de restul

familiei, dă piept cu o grămadă de peripeţii, mai ales când constată că în America sunt pisici nu câte vrei, ci câte nu vrei. Normal, nu atât de grosolane și cu labele învelite în obiele puturoase ca mâţele ca‑zace, dar la fel de sângeroase și de o mie de ori mai perverse. E vorba despre motani gangsteri, motani mafioţi, ale căror gheare ascuţite sunt folosite în princi‑pal pentru a‑și face plinul la do‑lari. Și‑n caz că cineva se inter‑pune, este zgâriat mortal, fără să se stea prea mult la discuţie.

Se vede, așadar, că, în America, până și pisicile sunt americane. Parcă auzi adaptarea americană a vorbei lui Maxim Gorki: „În China, toţi locuitorii sunt chinezi și chiar și împăratul tot chinez este”.

Vă recomand cu multă căl‑dură filmul lui Spielberg, care poate fi vizionat fără probleme pe internet. Unele scene te dis‑trează, altele îţi înmoaie sufletul. E și sirop destul, dar măcar e si‑rop de calitate. Râzi și plângi, dar nu adormi. Cam asta înseamnă

să te confrunţi cu opera unui adevărat artist. Ca o notă în plus de atracţie, una dintre vocile fil‑mului  – cea a porumbelului Henri: francofon, aranjat la patru ace și cu o gândire puternică, po‑zitivă – îi aparţine unuia dintre actorii mari ai lumii, Christopher Plummer.

Creaţia lui Spielberg, fiind una muzicală, are și marele merit că a lansat câteva cântece care ră‑mân spre folosinţa spectatorului după ce filmul se încheie. Așa este Never Say Never, cântat de amin‑titul porumbel Henri‑Plummer, așa este A Duo, interpretat, desi‑gur, în duet de Feivel și de un motan cu mustaţa à la Ţiriac, cu care găsește o grămadă de gus‑turi comune, începând cu lectu‑rile preferate. Dar cel mai frumos și mai duios cântec ne este oferit tot de un duet, cel al șoricelului Feivel și al surioarei lui, șoricuţa Tania. Se numește Somewhere Out There și a făcut o carieră de sine stătătoare, independentă de film. Dacă vreţi să‑mi faceţi o plă‑cere, ascultaţi‑l pe YouTube. Dar îl găsiţi de asemenea în inter‑pretarea Lindei Ronstadt și a lui James Ingram, precum și în alte o sută de interpretări.

Eu cam asta am avut astăzi de zis. Ca să mai uităm puţin de lu‑mea urâtă și plină de tâmpiţi în care trăim. Inclusiv de tâmpiţii din artă.

E un optimism remarcabil, care face parte din motiva‑ţia intimă a tuturor con‑

deierilor, de la cei foarte talentaţi până la simplii poligrafi lipsiţi de orice dar literar. Nu se scrie doar pentru a deveni așa‑zicând etern (însuși termenul etern aplicat la literatură este o enormitate!), dar se scrie și cu o fărâmă de iluzie că ar fi vorba despre o enormitate posibilă.

În urmă cu 90 de ani, în Erostrate, Fernando Pessoa vor‑bea însă despre eroziunea impla‑cabilă a marilor nume din istoria literaturii: „De acum într‑o sută de ani va fi imposibil să se publice o ediţie completă din Byron, din Shelley, din poeţii Goethe sau Hugo. Cele o sută de pagini prin care‑l cunoaștem pe Wordsworth vor deveni cincizeci; cele  cinci‑zeci care conţin tot Coleridge din vremea noastră se vor reduce

poate la zece. Fiecare naţiune va avea marile sale opere funda‑mentale și una sau două antolo‑gii pentru tot restul. Competiţia între morţi este mai feroce decât între vii: sunt mai numeroși”.

Pronosticul pesimist privind diminuarea cantitativă a litera‑turilor naţionale nu s‑a adeverit, căci operele fundamentale sunt înlocuite cu altele: de la un secol la altul, vedetele istoriei literare sunt altele și numărul lor este cel puţin tot atât de mare.

Dar Pessoa a avut dreptate când a scris despre eroziunea unor nume a căror celebritate părea să traverseze secolele fără nici o dificultate. În zilele noastre, nici unul dintre scriitorii de pe lista lui nu mai este citit de ma‑rele public. Însemnătatea lor s‑a păstrat în mediul academic și spiritul le‑a fost mumificat prin studii și exegeze savante. Același

lucru s‑a petrecut și cu opera lor, care pare să împărtășească des‑tinul operelor antice, de la Munci și zile a lui Hesiod la Eneida lui Virgilius. Ele continuă să fie cu‑noscute și admirate, dar, la fel ca predecesoarele lor antice, mai ales prin comentariile care le‑au fost consacrate de alţi cititori, din alte timpuri. La acest fel de cunoaștere indirectă se referea și eseistul Pierre Bayard în cartea lui, doar pe jumătate paradoxală, Comment parler des livres que l’on n’a pas lus.

*Întâlnim într‑o nuvelă spa‑

niolă de la sfârșitul secolului al XIX‑lea semnată de scriitoarea Emilia Pardo Bazán (1851‑1921), Los  náufragos (Naufragiaţii), o istorie tristă: o familie săracă for‑mată dintr‑o mamă și două fiice

părăsește satul în care tatăl far‑macist a murit fără să le lase nici un ban moștenire și se stabilește la Madrid. Orașul le apare primi‑tor, dinamic, frumos și promi‑ţător pentru proiectele lor mo‑deste, de bun‑simţ. Mama și fiica cea mare sunt sigure că vor găsi de lucru în condiţii onorabile, care să le conserve demnitatea lor de persoane dintr‑o familie „distinsă de medici și farmaciști”. Iar me‑zina familiei, în vârstă de zece ani, va putea studia la școli pres‑tigioase.

Optimismul lor însă dispare după eșecuri repetate, care le îm‑ping tot mai mult către o situaţie marginală și umilitoare. Nimeni nu are nevoie de serviciile lor, iar prietenii și cunoștinţele far‑macistului le propun soluţii pe care ele le consideră imorale. În cele din urmă, ajung să‑și piardă și locul în pensiunea unde erau

găzduite mai mult din milă. În ultima secvenţă a nuvelei, fiica cea mare acceptă resemnată să lucreze într‑un bar unde – se sub‑înţelege – sarcinile ei vor fi și al‑tele decât cele legate strict de ser‑virea clienţilor la masă. Ultima replică sugerează doar o umbră de rezistenţă: „Poţi fi cinstită ori‑unde te afli…”

Se vorbește frecvent despre literatura emigraţiei ca despre una axată pe descrierea adaptă‑rii dificile „printre străini”. Dar nu trebuie să te stabilești la mii de kilometri de ţara ta ca să cunoști o asemenea experienţă. E sufi‑cient uneori să treci dintr‑un oraș în altul, dintr‑o provincie în alta sau chiar dintr‑o familie în alta. Literatura emigraţiei, când este onestă și eliberată de poncife, este de fapt o literatură despre fragi‑litatea identităţii noastre, tulbu‑rată de orice schimbare majoră.

Scriitorul Frédéric Beigbeder, în cartea sa autobiografică Un roman français, distinsă în 2010 cu premiul Renaudot, afirmă: „Desigur, viaţa mea nu este mai interesantă decât a voastră, dar nici mai puţin nu este. E doar o viaţă şi e singura de care dispun. Dacă această carte are o şansă la un miliard să‑i facă eterni pe tatăl, mama şi fratele meu, atunci merita să fie scrisă”. Are dreptate. Acelaşi lucru l‑ar fi putut spune şi despre propria‑i eternitate. Dacă datorită acestei cărţi autorul ei are o şansă la un miliard să devină etern în imaginarul cititorilor, atunci merita s‑o scrie.

Artiştii veritabili pun, odată cu înaintarea în vârstă, o reţea întreagă de riduri pe faţă. Părul li se răreşte şi li se albeşte, pe dinăuntru se umplu de boli cronice, dinţii li se clatină şi le cad pe tăcute… Dar, cu toate astea, rămân toată viaţa nişte copii. Din stirpea aceasta rară face parte şi regizorul Steven Spielberg, care, pe lângă producţiile sale grave, a creat şi câteva filme sensibile cu… desene animate. Dar nu desene animate din acelea simple, comune, ci desene animate muzicale. Memorabil este An American Tail, o peliculă care datează din toamna anului 1986.

Mircea Gheorghe

www.revistatimpul.ro mai 2015

24 | AGORA

Presa Timpului

Radu Vancu

În curând, revista de cultură contemporană Timpul va fi disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe adresa redactie@revistatimpul.ro.

Discobolul, Alba Iulia, nr. 1‑3 (205‑207)/2015

Seria nouă a Discobolului arată tot mai consistentă, tot mai solidă. Graţie, înainte de toate, dosarelor tematice

și anchetelor din ultimele numere. În cel mai recent dintre ele, taman apărut în primăvara aceasta, Aurel Pantea coordo‑nează o anchetă cu titlul: „La ce bun cri‑tica literară, acum?”. Răspund vreo două‑zeci de critici (câţiva dintre ei poeţi și prozatori, în prima lor specializare). Capul de afiș îl ţine triada celor socotiţi de Pantea, după cum afirmă oriunde are oca‑zia poetul, drept marii noștri critici de poezie de azi: Gheorghe Grigurcu, Ion Pop, Al. Cistelecan. Astfel încât tema an‑chetei pare un avatar al mult celebrei în‑trebări a lui Hölderlin despre utilitatea poeţilor în vremuri de restriște, reformu‑lat pentru uzul și ocupaţia criticilor de poezie. Nu ne va surprinde, prin urmare, că răspunsurile cele mai pesimiste la an‑chetă vor fi taman ale criticilor de poezie. Al. Cistelecan, de pildă, spune clar: „Criticii scriu doar pentru critici. Nici măcar pen‑tru scriitori (dacă un sfert dintre scriitorii români ar citi critica literară, ar reieși un dezastru: revistele ar trebui să urce tira‑jele până la falimentul imediat – întrucât, totuși, n‑ar putea atinge cifra de tiraj care să reprezinte și o cifră de afacere) (…). Partea proastă e aici doar faptul că nici criticii nu mai citesc critică literară. Așa încât,  re‑zultă, pe cât îmi pare, că scriu cam pentru

nimeni”. Ion Pop, cu toate că admite la rândul lui starea dezastruoasă de fapt, are  totuși resurse de optimism (se vede treaba că poeţii excelenţi, chiar și atunci când sunt critici, renunţă totuși mult mai greu la speranţă!), așa încât refuză să de‑clare războiul pierdut: „Și totuși… Din fe‑ricire, mai există reviste literare de cali‑tate, cronicari responsabili și exigenţi, a căror opinie contează, fie și pentru publicul restrâns căruia i se mai pot adresa. Orice s‑ar spune, critica literară rămâne o nece‑sitate (…). Nu e de imaginat decât ca apo‑calipsă o lume fără cărţi și fără interpreţii lor (…). Dacă n‑am avea nici măcar această speranţă, ne‑am lăsa pur și simplu de scris și ne‑am înscrie toţi criticii, profesorii, citi‑torii la oficiul braţelor de muncă necalifi‑cate, pe lista de ajutoare sociale”.

Firește că era nevoie de seninătatea robustă a unui prozator ardelean de forţă (îl numesc aici pe Radu Mareș) pentru a nega tout court criza: „Dacă n‑ar fi criticii, ne‑ar duce apa. Funcţia lor în orice litera‑tură nu poate fi transferată. (…) Criticii prestează un oficiu fără de care am exista în haos. (…) Aceasta e, după mine, funcţia criticii literare. E simplu și deloc drama‑tic, îmi pare rău că sunt în dezacord cu Cistelecan senior”.

Consistent mai este, în acest număr din Discobolul, și dosarul comemorativ Iosif Pervain, la care răspund Mircea Popa, Constantin Cubleșan, Marcel Mureșeanu, Ion Buzași și Marin Iancu.

M‑a bucurat, în sfârșit, să descopăr un excelent poet italian contemporan des‑pre care nu știam nimic, Sandro Siceliota, în traducerea (de asemenea excelentă) a lui Al. Cistelecan. De unde se vede, stric‑tamente empiric, că rolul criticilor nu e deloc diminuat – îl ajută în continuare pe cel îndrăgostit de literatură s‑o desco‑pere. (Asta, firește, dacă și criticul e la rândul său îndrăgostit de literatură – cum Al. Cistelecan, iremediabil, este.)

„Dintre poeţi, aş paria pe paria”

Conta, Piatra‑Neamţ, nr. 18/2015

Și Conta e o revistă care crește fru‑mos. Chiar dacă mărturisesc faptul că‑i găsesc paginaţia cam prea puţin

user friendly, chiar dacă modul de redactare a cuprinsului e cel mai rebar‑bativ pe care l‑am văzut în viaţa mea (e practic imposibil să‑l urmărești, bașca să mai cauţi în el ceva!), revista condusă de Adrian Alui Gheorghe e întotdeauna vie și branșată – și, mai ales, atentă la foarte tinerii poeţi de azi. Caut mereu, cu folos, paginile în care aceștia sunt publicaţi și prezentaţi.

În numărul de faţă, trei mi se par cen‑trele de interes: grupajul cu tinerii poeţi Radu Niţescu, Alexandra Negru și Costel Onofraș, în selecţia și prezentarea lui

Vlad A. Gheorghiu; interviul cu Claudiu Komartin luat de Adrian G. Romilă și, ca jewel of the crown, interviul luat de Adrian Alui Gheorghe lui Constantin Acosmei. E o performanţă în sine că intervievato‑rul l‑a putut face să vorbească pe acest poet extraordinar, faţă de care Bacovia e un monument de locvacitate; și e apoi mi‑nunat să citești răspunsurile atât de sub‑stanţiale ale lui Acosmei, care vorbește despre literatură cu o liniște și o precizie care mi‑au amintit uneori de jurnalele lui Pavese și Max Frisch. Iată, de pildă, cu ce înspăimântătoare liniște se poate vorbi despre ratare: „E greu de vorbit despre ra‑tare. Există, cu siguranţă, un «sentiment al ratării» care însoţește aventura literară a oricărui scriitor, român sau nu. În mod paradoxal, pare a fi mai puternic, mai ob‑sesiv tocmai la autorii autentici și cred că e ceva benefic. (…) Dintre poeţi, aș paria pe paria”.

Și cu câtă precizie vorbește despre utilitatea artei: „Despre utilitatea artei nu am nici un dubiu, pentru că acumulează și păstrează ceea ce este autentic uman, și fără această rezervă aparent inutilă orice societate o ia razna și se întâmplă, ca de atâtea ori, o catastrofă”.

Nu am nici un dubiu: acest interviu va fi la fel de citat și esenţial pentru înţe‑legerea scrisului lui Acosmei precum in‑terviul lui Ion Valerian cu Bacovia. Adrian Alui Gheorghe, scriitor substanţial el în‑suși, merită lăudat de două ori: și pentru revista Conta în sine, și pentru acest in‑terviu extraordinar.

„Nu e de imaginat decât ca apocalipsă o lume fără cărţi”

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2015 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în reţeaua

Ediţia a VI‑a, 6‑10 mai 2015

Festival dedicat actorului George Mihăiţă

„Am înţeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima”

Interviu cu actorulVladimir Găitan P. 3

„Filmul Reconstituirea este un film erou”

Interviu cu actorulGeorge Mihăiţă PP. 4-5

„Am fost foarte bucuroasă să îi ţin de mână pe Mihăiţă şi pe Găitan, să vedem filmul toţi trei de mână”Interviu cu actriţaIleana Popovici P. 6

„Cred că atunci era mai multă sensibilitate, acum e prea mult Facebook”

Interviu cu actriţaTeodora Mareș P. 8

Andrei Giurgia

Emoţii, suspans, aplauze, bucurie, entuziasm, volun­tari, echipă, pictură, cărţi,

aer liber, aeroport, interviuri, gală, lacrimi de bucurie, promi­siuni, invitaţi, filme. Prin aceste cuvinte­cheie s­ar putea carac­teriza ediţia de anul acesta a Fes­tivalului Serile Filmului Româ­nesc TIMPUL. Pe parcursul celor cinci zile de festival, Iașul a res­pirat filme românești, vibrând la producţii care au marcat gene­raţii și generaţii, dar și la peli­cule noi, lansate și premiate în străinătate. Ne­am propus, ală­turi de invitaţii noștri, să recon­stituim anumite momente din cinematografia românească și tindem să credem că am reușit acest lucru.

După zeci de ani, am reușit să­i aducem la Iași, în aceeași

formulă, pe George Mihăiţă, Ileana Popovici și Vladimir Găitan. De activitatea celor trei actori se leagă cel mai bun film, așa au decis peste 40 de critici, din cinematografia românească: Reconstituirea. Creaţia lui Lucian Pintilie, apărută oficial în 1968, nu s­a bucurat de o adevărată pre­mieră, date fiind vremurile. Cu emoţie, amintiri de la filmări și o serie întreagă de simboluri pre­zente în film, cei trei colegi de platou au recunoscut că adevă­rata premieră a filmului Recon­stituirea a avut loc la Iași, pe data de 6 mai 2015, la Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL.

Gala de deschidere a adunat la Teatrul „Luceafărul” noi gene­raţii de tineri curioși să afle cât mai multe despre film, despre perioada în care el a apărut, dar

să vadă și ce fac în prezent, după 47 de ani de la apariţie, cei trei protagoniști. A fost un moment plin de emoţie pentru toţi cei prezenţi, iar personajul princi­pal al ediţiei de anul acesta, ac­torul George Mihăiţă, a primit un premiu din partea Institutu­lui Cultural Român (ICR) pen­tru ac tivitatea artistică de până acum. Mesajul președintelui ICR, Radu Boroianu, a fost citit de Irina Margareta Nistor, consul­tantul cinematografic al festi­valului de anul acesta. George Mihăiţă a recunoscut că nicăieri în România nu a mai fost apre­ciat așa cum s­a întâmplat la Iași. Accident, Reconstituirea, Veronica și Undeva la Palilula au fost fil­mele care au creionat activitatea cinematografică a lui George Mihăiţă, prin roluri de referinţă

în cinematografia românească. Pe lângă proiecţiile de la Casa de Cultură a Studenţilor, anul acesta am propus ieșenilor și proiecţii în aer liber. Chiar dacă a fost frig, cei prezenţi în Grădina Palas au stat până la finalul fil­melor și s­au bucurat de întâlni­rile cu Tudor Giurgiu, Emilian Oprea sau Dorian Boguţă.

Ediţia de anul acesta s­a în­cheiat cu o altă premieră, Gala Declaraţie de dragoste 30. Filmul, în regia lui Nicolae Corjos, a fost lansat în 1985 și a influenţat ge­neraţii la rând, reprezentând și astăzi un reper pentru cei tineri. O parte dintre protagoniștii pe­liculei, Teodora Mareș, Adrian Păduraru (care a îndeplinit, cu maxim succes, și rolul de amba­sador cultural al Festivalului), Andrei Duban sau Ion Nedelcu,

s­au reîntâlnit la Iași și au stat la povești cu cei care se pregăteau pentru o declaraţie de dragoste.

Este foarte frumos și măgu­litor să fii martor la aceste reîn­tâlniri, să simţi emoţia din gla­sul actorilor și să­i vezi cum se bucură de astfel de momente ale recunoștinţei. Cu siguranţă, de astfel de episoade vor mai avea parte ieșenii și la ediţiile viitoare. Ne dorim ca toată lu­mea să conștientizeze că Iașul are un festival de film româ­nesc unic în România, care ne oferă prilejul de a ne aprecia și iubi adevăratele valori. Nicio­dată nu trebuie uitate, iar astfel de întâlniri ne fac să credem că nu suntem pierduţi, că mai avem o șansă. Una a respectului faţă de adevăratele repere ale cine­matografiei românești.

Artişti, emoţii, speranţăDe la Iaşi, pentru întreaga Românie

www.revistatimpul.ro mai 2015

2

Gala de deschidere a Fes­tivalului Serile Filmu­lui Românesc TIMPUL

a început cu unul dintre cele mai iubite filme în care a jucat George Mihăiţă. Filmul Acci­dent, în regia lui Sergiu Nico­laescu, a creat în sală o atmo­sferă specifică unui film poliţist. Alături de George Mihăiţă, pe scena Teatrului „Luceafărul” au trăit emoţii unice Vladimir Găitan și Ileana Popovici, pre­cum și criticul de film Irina Margareta Nistor.

Avem frumuseţea în noi şi‑n filmele româneşti

„Avem frumuseţea în noi, dar cât de orbi suntem! Mulţi oameni privesc minunile aces­tei lumi și par să nu vadă nimic. Orice clipă trăită este un mo­ment nou și unic al Universu­lui, un moment care nu a mai existat niciodată și care nu se va mai întoarce în veci”, au fost cuvintele lui Adrian Păduraru, ambasadorul festivalului, care l­a citat pe Pablo Casals pentru a­și exprima întreaga emoţie. Încă de la început, actorul a mulţumit tuturor celor care au organizat Festivalul, în special voluntarilor. Pe scena Teatrului „Luceafărul” au pășit, pe rând, Andrei Giurgia, directorul fes­tivalului, Daniel Șandru, direc­torul revistei Timpul, și Irina Margareta Nistor, consultant cinematografic în cadrul fes­tivalului. Doamna filmelor tra­duse în România și­a exprimat bucuria întâlnirii cu protago­niștii filmului Reconstituirea, mărturisind că dintotdeauna și­a dorit să revadă acest film într­o sală plină de oameni.

Revederi filmice, după 47 de ani

Publicul i­a primit cu aplau­ze pe cei trei actori: Ileana Popovici, Vladimir Găitan și George Mihăiţă. Amintind fap­tul că au trecut 47 de ani de la realizarea filmului Reconstitui­rea, Ileana Popovici și Vladimir Găitan, aflat pentru a doua oară la acest festival de film, au îm­părtășit aceeași curiozitate: cum va fi privit acest film de către tinerii aflaţi în sală. Sfatul lui Vladimir Găitan pentru gene­raţia tânără a fost un apel la memorie: „Să avem grijă ca is­toria să nu se repete!”

„Mă uitam la imaginile din Reconstituirea și din BD și aveam senzaţia că era fiul meu”, a afir­mat George Mihăiţă. Începând cu seara de 6 mai, orașul Iași a ajuns pe locul întâi în sufletul actorului. El a mărturisit că nici Bucureștiul nu l­a omagiat așa cum au făcut­o ieșenii. Pentru tot ceea ce a făcut pentru filmul românesc, George Mihăiţă a pri­mit trofeul Festivalului Serile Fil­mului Românesc TIMPUL. Radu Boroianu, regizor de teatru și președintele Institutului Cultu­ral Român, a transmis un mesaj care a însoţit distincţia oferită de ICR actorului: „(...) La marii

artiști, conotaţia de lejeritate a jocului se află într­o deplină ar­monie cu o profundă seriozitate, iar George Mihăiţă este o astfel de personalitate exemplară atât în prestaţiile sale scenice și ci­nematografice, cât și în ceea ce întreprinde dincolo de lumina reflectoarelor. Harul și dăruirea demonstrate de George Mihăiţă de­a lungul carierei sale artistice excepţionale, ca actor, dar și ca manager și iniţiator de proiec­te culturale, își merită cu priso­sinţă omagiul. [...] George, te rog să ne bucuri în continuare cu același talent, entuziasm și spirit mereu tânăr.”

După vizionarea filmului Re­constituirea, în regia lui Lucian Pintilie, film care a fost desem­nat de Asociaţia Criticilor Ro­mâni de Film drept cel mai bun film românesc din toate timpu­rile, cei trei actori au avut un viu dialog cu publicul. Pentru Ileana Popovici, seara de des­chidere a Festivalului a consti­tuit și adevărata premieră a fil­mului. „22 august 1968. Atunci a început acest film. Sub presiu­nea acelor evenimente, filmul a început să se construiască. Știu că vă este greu să credeţi că toate lucrurile s­au întâmplat. [...] Noi stăteam la coadă pentru un pachet de unt. Este povestea tine­reţii părinţilor voștri”, a povestit

Vladimir Găitan. La rândul său, George Mihăiţă a arătat că în­treg filmul este plin de simbo­luri, înţelegându­l doar cei care „au citit măcar o carte”.

Amintiri de pe platourile de filmare, cu nostalgii

Vladimir Găitan și­a amin­tit că în perioada filmărilor se asculta Radio Europa Liberă și se vorbea numai despre fap­tul că în următoarele 24 de ore România urma să fie ocupată. Șansa acestui film a fost, după părerea actorului, că Nicolae Ceaușescu era la începutul con­ducerii sale, astfel explicându­se acordul dat în privinţa Recon­stituirii. Acest film a reprezen­tat „mica dizidenţă” a tinerilor, „singurul lor strigăt de libertate”. Dar timpul parcă a trecut prea repede și „parcă prea devreme am sărit din Dacie în ultimul model de BMW”, a fost de pă­rere Vladimir Găitan. Mai mult, actorul a considerat că în pro­fesia de actor este foarte impor­tantă șansa de a fi lângă cine trebuie în momentul potrivit. Nostalgia lui Vladimir Găitan pentru acea perioadă este, de fapt, dorul de sentimentele de atunci, cu toată puritatea aces­tora: „Mi­e dor să mă plimb cu o fată de mână. Să aștepţi trei zile să o săruţi! Să înnebunești dacă nu o ţii de mână! Din acest fapt se nășteau poveștile aces­tea minunate, pe care eu cred că voi nu le mai trăiţi”.

La final, actorii au primit câte o distincţie pentru întreaga lor activitate dedicată filmului românesc și au părăsit scena încărcaţi de emoţie.

A consemnat Cezara Maria Enea

Serile Filmului Românesc TIMPUL, o ediţie cu suflet dedicată reconstituirilor

Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL a ajuns la ediţia a VI‑a. Construit din bucăţi mici și mari, în jurul unei Reconstituiri, festivalul a adus la Iași actori din toate colţurile lumii filmului românesc. George Mihăiţă a fost personajul principal al ediţiei, întreg festivalul fiindu‑i dedicat. Timp de două zile, publicul ieșean s‑a bucurat de prezenţa iubitului actor.

Ediţia de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Româ­nesc TIMPUL a debutat cu o conferinţă de presă, desfășurată la Cărturești Palas. Tot aici s­a lansat și cartea Dramele ado­lescenţilor, semnată de George Mihăiţă.

George Mihăiţă: „Am avut în viaţă șansa de a întâlni oa­meni foarte importanţi. Această întâlnire este foarte impor­tantă pentru mine, una de suflet. Îi felicit pe studenţii jurna­liști și mă bucur că au avut o nuanţă de atenţie pentru mine. Adevărata premieră a filmului Reconstituirea este astăzi. Noi nu am avut premiera filmului.”

Coordonatori supliment:

Corina GologoțAndrei Giurgia

Redactori:

Ancuța Nicoleta CiocoiuCezara Maria EneaEma Teodora IordacheBetty ManolacheDiana MihaiCristieana PuravuAnca ScutelnicuBianca VieruMăriuca‑Delia Zaharia

Fotograf ii:

Andrei Cucu

Redacţia:

Petre‑Emil Juverdeanu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile suplimentului aparţine autorilor.

Supliment al revistei

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1223‑8597

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

3

Care vă sunt imaginile co‑pilăriei?

Făceam foarte mult sport. Venise un profesor foarte bun de la Iași, culmea, cu un aer proas­păt și dornic să ne miște într­un orășel de provincie prăfuit și cu o pușcărie odioasă, în centrul ora­șului, înconjurată de cel mai fru­mos parc, unde azi e Consiliul Judeţean. Când au început să se construiască blocuri în jurul

Consiliului, ne urcam pe scări și ne uitam la nefericiţii de deţi­nuţi care se plimbau în cerc și vedeam cum erau bruscaţi de gardieni. Aceste amintiri ne sunt scrijelite în memorie. Am copilă­rit într­o zonă cu o încărcătură istorică și religioasă absolut uni­că. Noi, copiii, am fost o genera­ţie traumatizată de poveștile pă­rinţilor noștri sau de poveștile lor nespuse. Foarte târziu am

aflat că tata a fost închis. Știam că e la o facultate, undeva, eram protejat.

Cât de importantă credeţi că este educaţia primită acasă?

Cred în ideea de educaţie, de constrângere. În Suceava, liceul cel mai sever era „Ștefan cel Mare”, unde erau mulţi profesori de formaţie germană, ce impu­neau disciplina și ordinea. Mama a fost înfiată de o familie de nemţi care a iubit­o foarte mult și care i­a impregnat această educaţie germană, care înseamnă curăţenie, punctualitate. Uneori, se crede că ar fi vorba de o aroganţă din par­tea bucovinenilor când li se spu­ne că sunt moldoveni, iar ei răs­pund: „Noi suntem bucovineni”. Sub ocupaţia austriacă, am evo­luat. S­au săpat fântâni, au dispă­rut bolile. Toate acestea fac o dife­renţă între Bucovina și Moldova, care pleacă de la un cuvânt simplu: educaţie. Mă rog la Bunul Dumne­zeu ca într­o zi sudul României să fie ocupat de câţiva nemţi și peste câţiva ani să vrem să mer­gem și în sudul ţării, nu numai în Maramureș sau Bucovina.

Cum primiţi dimineţile în viaţa dumneavoastră?

Eu, acum 30 de ani, am fost diagnosticat cu o boală care în­cepe cu „c”, de la credinţă, copi­lărie, de la tot ce vrei. Un medic francez mi­a spus, la 40 de ani, că mai am maximum 10 ani de trăit. Pot să spun că am un antrenament de invidiat, pentru că am înţeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima. Sunt unul dintre puţinii supravieţui­tori ai acestui diagnostic și merg înainte.

Cât de importantă este emoţia pentru un actor?

E o chestiune de viaţă și de moarte. Este o emoţie construc­tivă, cum spunem noi, actorii. Când bate gongul acela și știi că sunt 500 de oameni care te aș­teaptă la cotitură, să greșești sau să tragi o bâlbă... E o bătălie pe care tu trebuie să o duci, e un consum nervos extraordinar și, când descoperi încet, încet că ei sunt cu tine și că tu ţi­ai dominat emoţia, ești cel mai fericit om.

A consemnat Anca Scutelnicu

Pe lângă umorul din Ame-rica, venim!, filmul are și o notă tragică. Aprecierile pu‑blicului compensează munca actorilor?

Acum lucrurile nu se întâm­plă chiar așa. Sigur, am evoluat. Îmi place că ai sesizat că în film există o notă tristă, parcă îţi vine să zici: „Săracii actori!” Compen­sează bucuria publicului, dar, sin­cer, asta doar pe moment. Când vezi că publicul te aplaudă, te felicită, când vezi încântarea în ochii spectatorilor, desigur că îţi crește sufletul. Asta este mese­ria noastră, noi din asta trăim. Ceea ce lumea uită.

Cât de mult vă bazaţi pe instinct?

Tot timpul. Eu lucrez numai cu instinctul, așa funcţionează la mine. Când mă gândesc prea mult, deja nu e bine. Trebuie să fac lucrurile pe negândite.

Care a fost primul gând pe care l‑aţi avut la întâlnirea cu Bucureștiul?

Prima dată când am ajuns în București și am auzit un ha­mal care spunea „Pardon, par­don!” prin Gara de Nord, am zis: „Oh, sunt la Paris!” Pentru mine, pardonul era un cuvânt franţu­zesc.

Cât de important credeţi că este pentru un actor să nu se lase condus de succes?

Eu m­am întâlnit cu succesul de la primul rol pe o scenă profe­sionistă. Nu vorbesc de Ondine, unde am avut rolul principal și cu care am debutat la Teatrul Na­ţional din București, vorbesc de Antigona, unde am fost nomina­lizată la Premiile Uniter. Nici o secundă nu m­au dărâmat laudele. Pentru mine este mult, mult mai important ce spune publicul. Noi pentru ei facem teatru, și nu pen­tru critici.

A consemnat Anca Scutelnicu

Interviu cu actorul Vladimir Găitan

„Am înţeles că trebuie să mă bucur de fiecare zi, pentru că poate fi ultima”

Prezent pentru a doua oară în cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL, Vladimir Găitan a transmis cinefililor și acum, ca și la a treia ediţie, aceeași emoţie. Amintirile și imaginile care i s‑au lipit de suflet l‑au făcut să întâmpine altfel fiecare dimineaţă. Crede în frumuseţile și în urâţeniile cu care destinul îmbracă întâmplări și oameni. Amintirile copilăriei îi sunt legate de Cetatea de Scaun a Sucevei, de închisoarea din centrul orașului și de tatăl despre care a crezut multă vreme

că plecase să înveţe carte, și nu spre umilinţă și suferinţă.

Aflată pentru prima dată în cadrul festivalului de film Serile Filmului Românesc TIMPUL, Tania Popa a molipsit publicul ieșean cu râsu‑i colorat. Se bazează mereu pe instinct, fără a despica firul în patru. Cu toate că prin rolurile jucate pe scenele teatrelor a îmbrăcat sufletele în hainele bucuriei, marea ei dorinţă este aceea de a primi aprecieri și la sfârșitul unei prezentări de modă semnate de ea.

„Nici o secundă nu m‑au dărâmat laudele”Interviu cu actriţa Tania Popa

Lansare de carte Vladimir Găitan

Oltiţa Cîntec: „E o carte din categoria aceea în care la fi­nal îţi pare rău că ai încheiat­o și te simţi îmbogăţit, chiar dacă e o carte foarte personală, cu o tentă diaristică.”

George Mihăiţă: „Poate că unii dintre voi aţi citit această carte, dar eu am trăit­o. Poate că am trăit și ceea ce nu s­a scris. Vladimir mi­a arătat dintotdeauna o prietenie pe care i­am înapoiat­o cu iubire.”

www.revistatimpul.ro mai 2015

4

Este mereu cu zâmbetul pe buze și îţi transmite o anumită stare de bine. De‑a lungul anilor a legat relaţii frumoase de prietenie cu adolescenţii, iar prin intermediul revistei Salut, un reper în gazetăria anilor ’90, a încercat să le răspundă și să găsească soluţii la problemele lor.

Recunoaște că‑i place mult mai mult teatrul decât filmul, deoarece interacţiunea și comunicarea cu publicul sunt directe. Spune că a avut o mare șansă atunci când regizorul Lucian Pintilie l‑a nominalizat pentru a juca în filmul Reconstituirea, considerat de peste 40 de critici de specialitate cel mai bun film din cinematografia românească. În prezent, are o activitate intensă pe scena de teatru și este directorul Teatrului de Comedie din București. Ediţia de anul acesta a Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL i‑a fost dedicată, iar Institutul Cultural Român (ICR) l‑a premiat pentru activitatea de până acum. Actorul George Mihăiţă trece în revistă cele mai importante momente din cariera sa artistică.

Interviu cu actorul

George Mihăiţă

Cum ar trebui să vadă publicul tânăr de astăzi filmul Reconstituirea și cum credeţi că a fost perceput după proiecţia de la Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL?

Există în ţară un public inteligent și do­ritor de filme. Publicul care vine la primele spectacole, la primele filme este unul care a citit o carte, două, trei. Este unul căruia îi place să scormonească în viaţă. Faptul că spectatorii au urmărit filmul cu sufletul la gură și că aproape respirau o dată cu noi, cei de pe ecran, a fost un lucru îmbucurător. În­tâlnirea de la final, întrebările pe care le­au pus m­au făcut să cred că putem avea speranţe, iar acest public tânăr va fi viitorul României într­un fel sau altul. Am mare încredere în genul de tineri prezenţi în sală.

Când s‑a filmat Reconstituirea eraţi student. Cum aţi perceput dumneavoastră acest film atunci?

Pe moment nu am conștientizat. După ce am filmat, chiar îi spuneam domnului Lucian Pintilie: „Bun, am filmat, dar când o să am și eu un rol așa ca să simt că joc?” El râ­dea de ţărănușul de la Moreni și mi­a spus: „Stai să vezi premiera!” Premiera nu a mai avut loc, dar filmul l­am văzut. Nu realizam atunci cât de important este acest film pen­tru cinematografia română, pentru poporul nostru. În timp, intrând foarte adânc în me­seria pe care o fac, realizând și alte roluri, mi­am dat seama că foarte greu ajungi la o asemenea performanţă la care am ajuns eu în Reconstituirea. La fel și Găitan.

Este nevoie și de șansă pentru ase‑menea momente...

Cum spunea și Vladimir Găitan. Dacă atunci când a venit Lucian Pintilie în institut noi chiuleam, nu mai aveam această șansă. Noi nu eram genul de studenţi care să chiulim. Părinţii îmi spuneau că este bine să fiu pre­zent la facultate, cu toate că nu mă urmă­reau, eram copilul care voia să înveţe ceva. Și așa am avut șansa să joc în Reconstituirea.

Pentru cei care nu știu, atunci când mi s­a dat să citesc scenariul, în dreptul rolului meu era trecut Sebastian Papaiani sau Virgil Ogășanu, iar la Vladimir Găitan era Dan Nuţu. Mi­am dat seama după că, probabil, Lucian Pintilie scrisese așa ceva pentru apro­barea scenariului, dar el căuta figuri noi pentru cinematografie. Cei care au văzut filmul și­au dat seama că trebuiau două fi­guri necunoscute, doi obișnuiţi. Pe când Dan Nuţu și Papaiani erau mari vedete. În film trebuia să apară doi oarecare și așa a fost: eu și Vladimir Găitan.

„...filmul trebuie închis într‑o cameră şi înghiţită cheia”

De acolo a plecat prietenia care vă leagă de Vladimir Găitan?

Acela a fost punctul de plecare și punc­tul de întoarcere atunci când am mai avut dispute. Ne­am dat seama că ne leagă un lucru profund pentru noi. Ne leagă o mare realizare, practic devenirea noastră. Acum trei săptămâni am fost la Sinaia, acolo unde s­a filmat Reconstituirea, împreună cu Tele­viziunea Română, exact pe pământul în care am filmat. Am simţit că aș fi vrut să iau în braţe pământul, dacă se poate spune așa ceva. Am pus mâna pe el pentru că a fost un pământ dumnezeiesc. Acel pământ m­a lan­sat pe orbita artistică în România. Eu am călcat pe acel pământ și de acolo am zburat. Valea de acolo se numește Valea Rea, care a fost bună cu noi.

Ce vă gândeaţi că se va întâmpla cu acest film după ani și ani?

Întrucât filmul nu a avut premiera, ne­am gândit că nu va avea un viitor fericit. Auzi­sem că în momentul în care a fost vizionat de tovarășii de atunci, unul dintre ei a spus că filmul trebuie închis într­o cameră și înghi­ţită cheia. Asta era la mintea ăluia, dar mi­am dat seama cât de gravă era pentru film jude­cata celor care ne judecau. Neavând o pre­mieră, mi­am dat seama că va avea un sfârșit.

Dacă ar fi fost să fac numai două filme la viaţa mea, m­aș fi oprit la Reconstituirea și Undeva la Palilula. Sunt mândru de me­seria asta.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

5

„Filmul Reconstituirea este un film erou”A fost practic retezat, dar cred că acest lucru i­a crescut aura în timp. Este exact ca un personaj în viaţă, alungat dintr­o societate nedreaptă, care, atunci când re­vine, devine erou. Filmul Reconstituirea este un film erou. Sunt multe filme cu sec­venţe care îţi reamintesc de Reconstitui­rea. Poate fără să vrei, poate tinerii regi­zori, ca un omagiu adus celui mai bun film românesc, au fost marcaţi de acest film și în acest mod au recurs la scene asemănătoare. E o bucurie și o satisfacţie.

Mereu aţi fost atașat de tineri și lu‑crul acesta s‑a văzut prin tot ceea ce aţi făcut până în prezent (teatru, film, presă). Tinereţea lui George Mihăiţă cum a fost?

Perioada adolescentină a fost cea mai proastă din viaţa mea. Puteam să visez fără să mă întrebe cineva: „Hei, de ce vi­sezi?” Asta m­a marcat. Pe dealuri mi­am petrecut copilăria și acea verdeaţă mi­a pătruns în suflet și a rămas până în zilele noastre. S­a mai întâmplat un lucru: me­seria asta a noastră are foarte multe mo­mente de pauză, sincope și atunci mă gândeam ce trebuie să fac. Eram obișnuit cu munca, eram tipul de om care muncea și simţeam că stau. Și m­am hotărât să comunic și altfel cu spectatorii. Așa am avut rubrică în ziarul Scânteia Tineretu­lui. Acolo mi­am făcut mâna. Începeam să primesc multe scrisori de la tineri, de la adolescenţi. Așa s­a născut un soi de prietenie, o dragoste reciprocă. Eu le scriam, le răspundeam. Eu eram fratele mai mare, părintele sau profesorul. Din toate câte ceva. La o clasă mi s­a spus că diferenţa dintre mine și un profesor este foarte mare: eu nu am catalog.

„În film nu avem timp să aprofundăm rolul aşa cum avem în teatru”

Aţi afirmat că rolurile din seria Brigada Diverse (BD) nu au fost pe pla‑cul dumneavoastră și nu v‑au făcut plăcere. De ce?

Nu mi­au plăcut pentru că sunt filme de recreaţie. Atât de mult mi se vorbește de BD­uri, mai ales de oamenii simpli pe care îi iubesc, pentru că și eu am fost un

om simplu la viaţa mea, încât mă întreb dacă societatea a devenit atât de superfi­cială încât BD­urile sunt rostite și difu­zate cel mai des, iar un film ca Reconstitui­rea nu are loc, nu te mândrești tu, Românie, cu un film reprezentativ. V­aţi gândit voi să ne faceţi o premieră la Iași. La București nu interesează pe nimeni. Am o vorbă: când ai marfă și n­o vinzi, e mare păcat. Aș vrea ca toţi cei care îmi spun de BD să­mi spună și de Reconstituirea. Pe mine acest film mă definește. BD­urile au fost o joacă. Pentru toţi cei din film asta a fost: o joacă. Ne putem juca în fiecare zi. Dacă se vrea, putem merge doar în bulevardiere, dar nu asta ne­am dorit. Am reușit în film, dar și în teatru să abordez roluri diverse. Eu aș vrea să mi se vorbească despre Re­constituirea, Omul zilei, Accident, Undeva la Palilula, dar este foarte greu, pentru că

BD­urile aduc audienţă TV. Dacă ar fi fost să fac numai două filme la viaţa mea, m­aș fi oprit la Reconstituirea și Undeva la Palilula. Sunt mândru de meseria asta. Cele două filme au fost realizate la o dis­tanţă de 50 de ani. Este bine ca publicul să vadă Reconstituirea, dar mă bucur să vadă și ceva nou, din prezent, cum este filmul lui Silviu Purcărete. Noi trăim în prezent și de aceea mă bucur că în teatru am reușit performanţe multe. Acum am cu ce mă mândri în faţa spectatorilor.

Cum vă simţiţi în teatru?Cel mai bine. Acolo este reacţia ime­

diată a publicului. Respiri odată cu el. Fil­mul este rece. Oricât am încerca noi să­l încălzim, să­l mimăm, pentru că filmul se mimează de foarte multe ori cu naturale­ţea pe care o ai, dar mimezi anumite stări: pornim, hai, vii, intri, ieși, ţi­a murit cine­va, joci. De asta se și spune: „Dacă ai ta­lent, faci, dacă nu, nu”. Munca de la teatru este mult mai intensă. Se muncește mult mai mult, se repetă. Treci prin rolul re­spectiv. Îl duci de la cap la coadă. Nu­l duci ca la filmare: filmăm acum prima scenă și tot acum scena 14 pentru că este în același loc de filmare. În aceste situaţii te mulezi. În film nu avem timp să apro­fundăm rolul așa cum avem în teatru. De aceea sunt mari performanţe aici. Unele scenarii de film sunt atât de bine scrise, încât înţelegi personajul de la început și ţi­l asimilezi. Dacă personajul are scăpări și din scriere, lucrul acesta se simte și în interpretare. Vă dau un exemplu din teatru. Joc acum, alături de Marcel Iureș, într­un spectacol­eveniment după Moromeţii. I­am spus regizorului Alexandru Dabija: vreau să citesc întâi scenariul, ca să văd dacă re­zonez cu personajul. După ce l­am citit,

am spus da. Simţeam că eu sunt persona­jul. Cu ceea ce am acumulat eu, cu ceea ce sunt, cu structura mea interioară am sim­ţit că eu sunt Cocoșilă. Pentru Undeva la Palilula am dat probe, am așteptat câteva zile și abia apoi mi­a spus că am luat rolul. Atunci i­am spus că acel personaj sunt eu și, drept dovadă, Silviu Purcărete mi­a fă­cut un compliment și la postsincron mi­a spus: „Ai trecut pe locul întâi”. Eu eram rolul patru­cinci în această producţie. Compliment mai mare nu se putea.

Are nevoie filmul românesc de ast‑fel de evenimente?

Dacă aţi avea vârsta mea, voi nu aţi mai face acest festival. Este atât de multă muncă, atât de multă umilinţă! Entuzias­mul vârstei voastre ţine acest festival. Vorbeam de tineri, de viitor. Pentru mine, voi, cei care organizaţi acest festival, sun­teţi viitorul nostru pe niște segmente. E admirabil ceea ce aţi făcut. Cum spuneam: voi, în loc de BD, aţi oferit publicului Re­constituirea, sau Accident, sau Palilula. Eu am realizat aceste filme cu gândul de a fi văzute. Ele au fost văzute de o comu­nitate, nu din București, ci din ţară, dato­rită unor oameni care au dorit mai binele României. Dacă fiecare ar dezvolta em­brionii care există, poate altfel ar arăta această ţară. Văd bucuria oamenilor după ce ies de la festival. Mai este un lucru. Nu este vorba doar de vizionarea într­o sală a filmului. Este vorba despre ecourile care se duc în mass­media, în toată ţara. Voi m­aţi luat în seamă anul acesta mai mult decât alţii. Mă simt pe locul întâi și cel puţin două zile am fost mândru de mese­ria pe care o fac.

A consemnat Andrei Giurgia

www.revistatimpul.ro mai 2015

6

Interviu cu actriţa Ileana Popovici

„Am fost foarte bucuroasă să îi ţin de mână pe Mihăiţă și pe Găitan, să vedem filmul toţi trei de mână”

„Filmul ăsta arată o pagină de istorie de care cred că e bine să ne îndepărtăm și să fim foarte distanţi”

Interviu cu regizorul Tudor Giurgiu

Cum v‑a marcat și v‑a in‑fluenţat în carieră primul rol pe care l‑aţi jucat?

M­a influenţat esenţial. Din 1968, chiar de când am făcut fil­mul Re constituirea, cu toate că în ’67 mai făcusem un film, Zodia fecioarei, în regia lui Manole Marcus, aveam un rolișor acolo.

Lucrurile astea au mers în para­lel și pe amândouă le­am iubit. Fiecare mi­a deschis un drum extraordinar de frumos. Am avut o viaţă extraordinar de activă și de frumoasă. Am fost încon­jurată de foarte multă afecţiu­ne, am avut colegi buni, parte­neri extraordinari, cu care m­am

înţeles foarte bine. Eu, Mihăiţă și Vladimir suntem prieteni de o viaţă. A fost o lume pe care o cu­nosc și de aceea o iubesc și o apreciez foarte mult. Poate acum mai mult decât oricând.

Atât dumneavoastră, cât și George Mihăiţă aţi obţinut rolu‑rile din Reconstituirea printr‑o întâmplare norocoasă. Credeţi că și acest film a fost o întâm‑plare norocoasă?

Da, bineînţeles. Și pentru faptul că am avut și noi ceva de spus, pentru că s­a dovedit că avem un pic de talent. Distribu­ţiile erau deja făcute la film. Dacă Pintilie s­a întors din drum, el, care e un tip foarte tenace și pre­cis la lucru și nu face lucrurile de mântuială, înseamnă că a vă­zut ceva în noi. Sigur că a fost meritul lui că a sesizat ceea ce avem mai bun, dar și al nostru, pentru că am știut să îl dăm.

Ne­a marcat pentru toată viaţa, întrucât toată lumea ne recunoș­tea după rolurile din film. Spu­neau „A, copiii ăia din Reconsti­tuirea!”. Am avut o carte de vizită extraordinară, cu toate că filmul nu a fost vizionat de foarte multă lume, însă a fost văzut de cine trebuie. Și s­a dus zvonul.

Ce părere avea tatăl dum‑neavoastră, care era preot, des‑pre apariţia dumneavoastră în Reconstituirea?

Nu știa precis ce fac acolo, așa că a venit la filmări, să vadă ce face fata lui. Când m­a văzut dezbrăcată, mi­a spus: „Te­mbraci imediat și vii acasă. Ce, n­ai ce să mănânci?” I­am explicat atunci că facem un film și e un rol. Bine­înţeles, am început să plâng că nu vin acasă, că stric filmul dom­nului Pintilie, că pentru mine e o șansă. Nu a fost întru totul de acord, dar a înţeles că este

drumul meu, talentul pe care mi l­a dat Dumnezeu și șansa de a intra în lumea filmului, îndru­mată de o mare personalitate ca Lucian Pintilie.

După vizionarea filmului Reconstituirea, George Mihăiţă a spus că s‑a văzut pe sine, cel din tinereţe, ca și cum ar fi co‑pilul său. Dumneavoastră pe cine aţi văzut?

Eu m­am văzut pe mine. Multe gesturi și obiceiuri mi­au rămas de atunci. Eu m­am întors în timp și am fost foarte bucu­roasă să îi ţin de mână pe Mihăiţă și pe Găitan, să vedem filmul toţi trei de mână. Mi s­a părut un lu­cru extraordinar de frumos pe care ni l­aţi oferit voi, cu foarte multă generozitate: respect pen­tru ceea ce a făcut Pintilie, în pri­mul rând, și pentru cinemato­grafia românească.

A consemnat Ancuţa Ciocoiu

Cum comentaţi sursa asta infinită de inspiraţie, care sur‑vine din corupţia existentă în România de‑a lungul timpului?

Nu cred că România este sin­gurul loc, ori singura ţară, sin­gurul teritoriu care produce su­biecte de acest gen, pentru că, din păcate, tot Estul produce tipul ăsta de subiecte. Rusia, cel puţin, fosta Iugoslavie și așa mai de­parte. Cred că foarte specific rea­lităţii românești e faptul că, după o perioadă foarte lungă în care regizorii au trăit într­o bulă, preferând subiecte, de cele mai multe ori, inspirate din războaie, socialul și politicul revin printre

preocupările noastre, iar eu, unul, mă bucur.

Aţi obţinut premii și apre‑cieri în urma filmului. Ca regi‑zor, probabil aţi fost mândru. Dar ca român?

E o chestie care pe mine nu mă afectează absolut deloc, pen­tru că tot timpul spun că, fie fil­me bune, fie filme proaste, pre­miile se dau și aprecierea vine după ce filmul respectiv reușeș­te să te emoţioneze, să miște ceva în tine. Nu cred că filmul ăsta vorbește de rău România, ci, dimpotrivă, arată o pagină de istorie de care cred că e bine să

ne îndepărtăm și să fim foarte distanţi, să privim cu foarte mare luciditate la lucrurile prin care am trecut.

„Salvaţi marele ecran!” este un strigăt pe care l‑am auzit la dumneavoastră. Cum aţi găsit cinematografele din România?

E o situaţie atât de aiurea, încât nici nu știi ce să mai faci sau să mai zici. Ești mut. Aveam sentimentul, când mă dusesem cu filmul în orașe mici, că oa­menii nu mai văzuseră un film la cinema de ani de zile. În ace­lași timp, simţi ce bătaie de joc

imensă s­a produs în acești 25 de ani, când, de fapt, toate cinematografele au fost tratate ca un mare business imobiliar,

indiferent de partid politic și putere.

A consemnat Cristieana Puravu

De obicei, socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, dar poate fi mai folositoare. Norocul a purtat‑o pe căi pe care nu le‑ar fi bănuit, iar simţul deosebit al regizorului Lucian Pintilie a adus‑o în lumea cinematografiei. După 47 de ani de la lansarea filmului Reconstituirea, Ileana Popovici s‑a întâlnit la Iași, în cadrul Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL, cu prietenii săi de suflet, pentru adevărata premieră a filmului, după cum au recunoscut și actorii.

Filmele se fac din dureri, zbateri și din nevoia de a respira un aer mai curat, iar atunci când intri în cursa celui mai neconvenţional război, riști. Tudor Giurgiu a riscat pentru dreptatea unui om din generaţia sa, iar proiecţia în care a turnat povestea a ridicat controversate probleme actuale, inclusiv sub aspect politic. Prin De ce eu?, regizorul a riscat drumul înapoi, pavat cu minciună și groază, pe care s‑ar putea întoarce generaţiile viitoare.

nr. 194 www.revistatimpul.ro

7

George Mihăiţă, actor„Am primit întâmpinarea

Iașului cu cea mai mare satisfac­ţie. Nu există bucurie mai mare pentru un actor decât să fie vă­zut de către spectatori vechi și noi. Și am fost văzut de oameni care m­au urmărit și în alte filme, dar și în alte spectacole de teatru cu care am mai venit la Iași, iar asta a fost o mare bucurie pen­tru mine. Nu am mai fost nică­ieri omagiat așa cum am fost la acest festival.”

Vladimir Găitan, actor„Văd cu cei mai buni ochi

iniţiativa voastră, a studenţilor, de a mări acest festival de la an la an. Credeţi­mă că sunt cu trei ani mai îmbătrânit, mai obosit, fiecare drum este un efort pe care îl fac tot mai greu, iar dacă l­am făcut, asta dă dovadă că vă pre­ţuiesc această muncă și această dorinţă de a face ceva pentru filmul românesc.”

Adrian Păduraru, ambasador cultural al festivalului

„Titulatura mea de ambasa­dor al acestei ediţii e speranţa mea că pot ajuta acest Festival să crească și să devină unul foarte,

foarte important. E o bucurie să mă întâlnesc cu oameni de mare valoare din profesia mea, e o bucu­rie să văd că oamenii sunt inte­resaţi de filmul românesc și mă bucur de speranţa că acest fes­tival poate determina creșterea numărului de cinematografe în România.”

Adriana Nazarciuc, director general Adenium (producătorul festivalului)

„A fi producător implică o res­ponsabilitate de nebănuit, pen­tru că îţi revine sarcina să trans­pui în viaţă, dându­le culoare și strălucire, ideile unor oameni mi­nunaţi, așa cum sunt organiza­torii acestui festival. Aceștia fiind tineri, iar ideile lor, printre cele mai îndrăzneţe, unui producător nu îi este deloc ușor, mai ales că standardele sale sunt deosebit de înalte.”

Ileana Popovici, actriţă„Această primă seară a fost

una lăsată de Dumnezeu, așa, cu mult har, cu multă iubire, cu o stare și o încărcătură emoţională extraordinar de pozitivă. Am fost foarte, foarte bucuroasă să văd fil­mul de la cap la coadă cu Mihăiţă

și cu Găitan de mână și am con­siderat că abia aceasta a fost pre­miera filmului Reconstituirea, iar pentru asta vă mulţumesc din suflet.”

Irina Margareta Nistor, consultant cinematografic al festivalului

„Mă întreb ce o să mai facă acești studenţi la anul, după ce, acum, au realizat o combinaţie de carte, pictură și filme vechi și noi. Dacă o ţin tot așa, vor merge în progresie geometrică, cu mine în frunte, înfiată de ambasadorul acestei ediţii.”

Daniel Şandru, directorul revistei TIMPUL

„O privire de ansamblu îmi arată că cea de a șasea ediţie a  Serilor Filmului Românesc TIMPUL a fost un regal artistic, reușind să «reconstituie» directa legătură dintre tradiţia cinema­tografică autohtonă și valorile, deopotrivă regizorale, scenogra­fice și actoricești, ale «noului val». Remarc, de asemenea, interesul crescut al publicului pentru fil­mul românesc de bună calitate, indiferent de epoca în care acesta

a fost realizat, precum și impor­tanţa menţinerii unui permanent dialog între cinefili și personali­tăţile de prim rang ale cinema­tografiei noastre.”

Puşa Darie, actriţă„Este senzaţional. Sunteţi

niște oameni minunaţi, meritaţi toate aplauzele pentru munca de­pusă și vă mulţumesc tare mult pentru invitaţie. Sper ca acest Festival să devină o tradiţie.”

Andrei Duban, actor„În trecut am apărut în mai

multe filme și, de eram chemat pe undeva, mi se părea ceva normal, dar acum am spus: «Wow! În ziua de astăzi există oameni în România, și mai ales studenţi, care să organizeze festival de film!» Sincer să fiu, mi s­a părut ireal, dar m­a bucurat foarte tare.”

Emilian Oprea, actor„Am primit cu mare bucurie

invitaţia la acest festival, îl cu­noșteam pe Andrei Giurgia. Noi am mai venit aici, de vreo două ori, cu proiecţii. Sper ca cei care pleacă de la film să își pună niște întrebări și să nu vorbească prea mult. Generaţia mea este destul de amorţită. Nu știu de ce. Și noi ne întrebăm de multe ori,

pentru că probabil suntem o ge­neraţie aparte, eram copii în co­munism, a venit revoluţia, am fost destul de dezorientaţi. Am avut un moment de mare spe­ranţă în ’96, mă refer la genera­ţia mea, ’77­’78. A venit apoi multă dezamăgire și cred că asta ne­a făcut cumva să nu ne mai intere­seze aspectul social­politic din ţară. Acum, probabil că, alături de generaţia mai tânără, o să ne dezmorţim și noi.”

Dorian Boguţă, actor„Sunt trei grupuri de cuvin­

te ce definesc experienţa trăită aici, la Serile Filmului Româ­nesc TIMPUL: revederea cu Iașul, public tânăr și multă baftă”.

Teodor Corban, actor„Sintagma «covorul roșu» e

o vorbă. Important e că sunt co­voare preţioase, în sensul că fes­tivalurile au o cotă foarte mare și mai important pentru cinemato­grafia română este că unele filme sunt confirmate la festivalurile de afară. Actorii sunt precum caii. Ei dorm, se știe, în picioare. Actorul, la fel, câtă vreme e în picioare și nu se lasă copleșit de probleme, este încă valid.”

Pagină realizată de Cristieana Puravu

De la artişti adunateNu accidental s‑a făcut o reconstituire a proiecţiilor difuzate în ediţia a VI‑a, din cadrul Serilor Filmului Românesc

TIMPUL. Toată povestea acestui proiect a făcut să se reîntâlnească oameni care au creat adevărate pagini de istorie în cinematografia românească. Gala ce a marcat startul evenimentului a fost un adevărat prilej de aducere‑aminte a momentelor de acum 47 de ani, când s‑a filmat Reconstituirea, în regia maestrului Lucian Pintilie. A fost consimţit

în unanimitate artistică faptul că adevărata Gală de lansare a filmului a avut loc pe 6 mai 2015, la Iași, chiar dacă pentru acesta a trebuit să treacă peste patru decenii de viaţă.

www.revistatimpul.ro mai 2015

8

„Cred că atunci era mai multă sensibilitate, acum e prea mult Facebook”

Interviu cu actriţa Teodora Mareş

În ce măsură a contat fap‑tul că aţi crescut la ţară?

Dacă aș fi fost un copil cres­cut la oraș, cu cheia la gât, cred că aș fi fost un om complet dife­rit faţă de ceea ce sunt acum. E bine că am fost un om cu picioa­rele pe pământ, descurcăreţ, adi­că sunt. Știu să mă comport cu animalele, cu păsările, cu natura, pe care le și iubesc foarte mult. Am făcut de toate. O viaţă ade­vărată, am trecut prin toate.

Ce v‑a determinat să daţi la Facultatea de Actorie?

A fost o întâmplare. N­aș putea să spun că îmi doream foarte mult, nici nu îmi trecuse prin cap, dar s­a produs o întâl­nire între mine și un om care făcea meseria asta. E vorba despre un actor care pregătea în fiecare an copii pentru Facultatea de Teatru.

A rugat o colegă mai mare să re­marce la liceu o fată și un băiat, mai deosebiţi. A venit la mine și la colegul meu de bancă. Ne­am dus să vedem despre ce e vorba. Am rămas să fac pregătirea mai departe, colegul meu nu.

De ce rol vă simţiţi mai atașată?

Vreau, nu vreau, trebuie să spun că sunt atașată de rolul din Declaraţie de dragoste. Sau el e atașat de mine. Nu am să scap de el toată viaţa.

Care sunt cele mai fru‑moase amintiri din timpul fa‑cultăţii?

Nu prea am amintiri frumoa­se din timpul facultăţii, pentru că am muncit foarte mult. Fiind din provincie, stăteam în cămin. Căminul era la etajul al patrulea al facultăţii și clasa o aveam la etajul al treilea. Pot să spun că în primii trei ani de facultate am ieșit foarte rar din clădirea aia. Acolo stăteam, acolo făceam de mâncare, acolo învăţam. Am muncit. Ne spălam la lighean și învăţam la lumânare. A fost greu!

Lectura a avut un rol deci‑siv în viaţa dumneavoastră?

Dacă un actor nu citește, nu prea are de ce să mai treacă pe la teatru. Eu sunt tristă când văd că tinerii nu mai cumpără carte, se citește pe tabletă, pe telefoane

și e mare păcat, e o mare tristeţe. E o plăcere nemaipomenită să intri într­o librărie, să răsfoiești o carte, să­ţi alegi o carte, să te duci cu ea acasă, să aștepţi să o deschizi.

Cum vedeţi acum, după 30 de ani, filmul Declaraţie de dragoste?

Mă încearcă o oarecare tris­teţe, nostalgia timpului care a trecut. Nu e ușor să te vezi după 30 de ani. Îmi amintesc cu drag de întâmplările de la filmări, de oameni.

Consideraţi că este numai povestea tinerilor din perioada ’80‑’90?

Cred că atunci era mai multă sensibilitate, acum e prea mult Facebook.

A consemnat Bianca Vieru

Filmul Declaraţie de dra­goste a împlinit vârsta de 30  de ani. Pentru a săr­

bători cele trei decenii ale peli­culei, Festivalul Serile Filmului Românesc TIMPUL a încheiat cea de a VI­a ediţie cu proiecţia

filmului regizat de Nicolae Corjos. Evenimentul a fost realizat îm­preună cu revista VIP, lansată în cadrul festivalului, astfel că, în faţa publicului ieșean, au fost prezenţi actorii Adrian Păduraru, Teodora Mareș și Andrei Duban,

scenograful Ion Nedelcu, dar și Gianina Corondan, însoţită de membrii redacţiei revistei VIP.

O declaraţie de dragoste cât o viaţă

„Tot înapoi, din partea tovară­șilor!”, a fost îndemnul Gianinei Corondan, care și­a amintit de vremurile adolescenţei. Aceasta a încurajat publicul să scrie la tablă și a considerat că cea mai bună temă a serii poate fi „o oră de română cu declaraţie de dra­goste”. Alături de vedetă au ve­nit și o parte din membrii redac­ţiei revistei VIP. „30 de ani de la premiera filmului Declaraţie de dragoste. Ne­am oprit nostalgic la filmul acesta și l­am adus în prezent. I­am reîntâlnit, unul cu celălalt, pe cei doi actori. Așa arată ediţia de primăvară a re­vistei VIP. Mă uitam în timp ce

făceam pozele pentru copertă și mă gândeam: 30  de ani de la love story­ul celebru”, au fost cu­vintele lui Radu Buzăianu, redac­tor­șef adjunct, ca mesaj adresat ieșenilor.

Ne vedem şi peste alţi 30 de ani!

Încă de la primele cuvinte, Teodora Mareș și­a exprimat bucuria pentru participarea la festival, dar și pentru faptul că se reîntâlnește la Iași cu Adrian Păduraru: „Mă bucur că ieșenii au ieșit din casă pentru a veni la film”. Mai mult, protagonista love story­ului românesc a măr­turisit că a acceptat cu greu să apară pe coperta revistei VIP, su­bliniind însă că nu regretă, câtă vreme imaginea sa și debutul actoricesc sunt legate de aceas­tă producţie cinematografică.

Discuţia care a avut loc între in­vitaţii speciali s­a purtat fără re­ţineri și cu mult entuziasm. Spre deosebire de Andrei Duban, sce­nograful Ion Nedelcu a declarat de la început că vorbește puţin și că resimte entuziasmul în cadrul acestei „ieșeli la Iași”: „Acum 30 de ani am venit la o gală a filmului la Iași. Mă bucur că am prins încă o gală a filmului, după 30 de ani. Ne vedem peste 30 de ani!”

Publicul ieșean a urmărit, timp de 95 de minute, o poveste de dragoste românească. La sfâr­șit, actorii au răspuns la întrebă­rile venite din partea cinefililor. „Oamenii se duc, filmul rămâne”, au fost cuvintele Teodorei Mareș, cuvinte care ne­au rămas în suflet și care vor motiva filmul românesc să lupte pentru frumuseţea și dra­gostea pe care le poate exprima.

A consemnat Cezara Maria Enea

Teodora Mareș este una dintre cele mai apreciate actriţe din România, recunoscută pentru rolul din Declaraţie de dragoste, dar și ovaţionată pentru zecile de roluri jucate pe scenele marilor teatre din București. Elegantă, modestă și sensibilă, fascinează prin puterea sa de expresie minţile tinerilor artiști și actori. La Gala Declaraţie de dragoste 30 a radiat de elan tineresc și și‑a amintit de evenimente marcante din viaţa sa.

În loc de încheiere, până la alte reconstituiri, o declaraţie de dragoste

Ultima zi a Festivalului Serile Filmului Românesc TIMPUL i‑a strâns pe ieșeni într‑un colţ cu iarbă verde și actori români. Ultima proiecţie le‑a amintit celor mari de vremurile adolescenţei, iar pentru cei mai mici a fost o comparaţie semnificativă între ce a fost cândva și ce se întâmplă acum. Peste 450 de oameni s‑au bucurat de ultimul film din cadrul ediţiei a VI‑a a festivalului. Declaraţie de dragoste a ţinut publicului ieșean și de cald, și de amintiri.