1

Cristian Petru Bălan

MONOGRAFIA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI (MELEAGUL VISELOR CE TREBUIE ÎMPLINITE)

2

Coperta: tehnoredactor Cristian Bălan şi prof. Cristian Petru Bălan

© Cristian Petru Bălan

ISBN 978-973-740-062-8

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BĂLAN, CRISTIAN PETRU

Monografia oraşului Boldeşti-Scăieni / Cristian Petru Bălan – Ploieşti : Premier, 2007 Bibliogr. Index. ISBN 978-973-740-062-8

908(498 Boldeşti-Scăieni)

3

Cristian Petru Bălan

MONOGRAFIA ORAŞULUI

BOLDEŞTI-SCĂIENI

(MELEAGUL VISELOR CE TREBUIE ÎMPLINITE)

Ediţia I

Editura Premier Ploieşti -2007

4

Cetăţenilor din oraşul Boldeşti-Scăieni, precum şi şoţiei mele, Dorina Bălan,

împreună cu fetele noastre, Codrina şi Ozana.

5

De sub pulpana lui Sevastos*) (prefaţă)

Monografia lucrată cu atâta sârg şi drag de dl. prof. Cristian Petru Bălan răspunde unei doleanţe din cele mai acute, în peisajul accidentat al moralului românesc: constituirea sau consolidarea mândriei naţionale şi în special (sau prin) a celei locale, regionale.

Absenţa orgoliului şi a sentimentului apartenenţei la o tradiţie şi la o vatră, conjugată cu niscaiva caracteristici păgubaşe, de felul consumismului exacerbat, al exodului spre toate azimuturile, în vederea unui profit material, au făcut ca realizarea unui ,,cărţi de identitate” a unei localităţi să fie o îndatorire şi un ferment. În Prahova, astfel de monografii de lucru, care tind spre exhaustivitate, s-au realizat şi se vor realiza. Unele sunt lacunare, altele sunt depăşite; perspectiva este tulbure, de multe ori: un amestec de lirism apătos, un ton evocator şi nostalgic desuet, un provincialism şi un ,,propagandism” incongruente cu ţinuta ştiinţifică exicibilă unor astfel de lucrări. Din mulţimea de monografii consacrate comunelor, satelor sau oraşelor din Prahova, reţin ca meritorii, literar şi ştiinţific vorbind, pe aceea consacrată comunei Şirna, semnată de prof. Ion Dumitru şi monografia de faţă a d-lui prof. Cristian Petru Bălan.

Nu întâmplător, ambii realizatori sunt şi... literatori. Ion Dumitru este poet şi autor de aforisme, Cristian Petru Bălan este un nume ratificat de critica literară, la capitolul proză şi dramaturgie. S-ar putea spune că, după marea monografie a lui M. Sevastos, din 1937, consacrată Ploieştiului, lucrarea totalizatoare de unghiuri de vedere asupra Boldeşti-Scăieniului să fie ,,de departe” purtătoarea unei peceţi stilistice greu confundabile. Ba, putem să spunem cu îndreptăţire că scriitorul Cristian Petru Bălan îşi limitează atributele personalităţii stilistice, asumându-şi postura mai modestă ca răsfăţ auctorial a unei hărnicii arhivistice, de scotocire şi dezhumare de documente, de cercetare a memoriei orale sau scrise, de investigare aproape detectivistică a semanticii toponimului Scăieni.

Am avut bucuria şi onoarea să cunosc şi autorul, şi omul: coerenţa este deplină, surpriza este exclusă. Modestia, francheţea, cultura, interesul naţional şi al celui local, dorinţa de a contribui cu o nuanţă şi o câtime la binele material şi la spirul cunoaşterii, măcar în zona în care a trăit atâta timp, îl caracterizează şi îl impune.

Cartea se încadrează în tiparul obişnuit al unei monografii de localitate: istoria, topografia, tradiţiile, etnicul, lingvistica, folclorul, învăţământul, starea sanitară, cultura, divertismentul, figuri importante din varii domenii, toate acestea şi multe altele sunt avute în vedere. Aici, autorul nu se distinge net de alţi realizatori; turnura stilistică, însă, ca şi interesul pentru nişte realităţi absolut neglijate (capitolul privind deţinuţii politici şi lupta anticomunistă are un puternic impact emoţional), mută lucrarea în sfera literaturii sui-generis, în care documentul, cifrele, mărturiile capătă o pregnanţă neverosimile.

Cristian Petru Bălan poate trece cu perfectă legitimitate monografia aceasta în catagrafia scrierilor literare proprii, la capitolul ,,pregnanţa literară a documentului” sau ,,monografii literare”, de felul celei a lui Sevastos.

Prof. drd. Nicolae Boaru Directorul Bibliotecii Judeţene „N. Iorga”, Ploieşti

_________________________ *) Scriitorul Mihai Sevastos (1892-1967) este autorul celei mai bune monografii apărute în România – „Monografia oraşului Ploieşti”.

6

7

Cuvânt înainte

MOTTO: Scrii un cuvânt... cuvântul scris e-un leac sau o otravă; tu vei muri, dar tot ce-ai scris rămâne-n urmă drum deschis spre moarte sau spre paradis, spre-ocară sau spre slavă. ………………………………….

Dar nu uita!... Fii credincios cu grijă şi cu teamă, să laşi în urmă, luminos, un semn, un gând, un drum frumos, căci pentru toate, neîndoios, odată vei da seamă!

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ (1913-1960) Poate că cititorii acestei prefeţe se vor mira că o lucrare monografică a unei

localităţi începe cu un motto religios, ales din versurile scrise de unul din cei mai mari sfinţi români, Ioan Iacob Hozevitul, ale cărui moaşte (trupul întreg, găsit perfect, nealterat, ca şi când ar dormi) se află depus într-o raclă de sticlă, în mănăstirea cea mare a Sf. Gheorghe Hozevitul din Ţara Sfântă nu de mult vizitată de mine. Dar acest sfânt, care era şi un strălucit poet creştin, ne îndeamnă clar să lăsăm în urmă cuvinte scrise care să creeze “un drum deschis” şi să-i lumineze, prin însemnările ce le facem acum şi prin adevărul lor, pe cei de mâine, care, cu siguranţă, le vor citi cu interes după dispariţia noastră. Îndemnul sfântului Iacob Hozevitul este valabil pentru orice fel de scriere, mai ales pentru cele cu caracter istorico-documentar. Ideea versurilor citate este că totdeauna, pentru ceea ce spunem în scris sau verbal, vom da odată socoteală în faţa lui Dumnezeu, dar şi în faţa oamenilor.

Orice monografie a unei localităţi este, oarecum, asemănătoare cu biografia unei persoane, căci şi una şi alta trebuie să înceapă cu felul cum a apărut pe lume acea persoană fizică şi acea localitate, apoi să continue cu descrierea evoluţiei lor în timp şi spaţiu, ducând amănuntele prezentării până la actualizări de ultima oră. Comparaţia dintre viaţa unei persoane şi viaţa unei aşezări umane nu merge, totuşi, decât până la o anumită limită, deoarece comunitatea umană este mult mai complexă şi are o existenţă cu mult mai lungă decât viaţa unui singur om, descrierea monografică necesitând o multitudine de date istorice, geografice, sociale, politice, economice, cultural-artistice, date statistice şi evaluări judicios estimate despre evoluţia localităţii în viitor, toate informaţiile trebuind, în general, bazate pe studii şi cercetări arhivistice minuţioase, pe documentaţii solide şi sigure la faţa locului, niciuna din ele uşor de făcut. Desigur, nu dorim ca aceste remarci să pară cumva un preambul facil la lucrarea de faţa şi nici să pară un fel de scuză ieftină pentru provizoratul ei, deoarece întreaga redactare din paginile ce urmează nu s-a făcut în ţară, la locul vizat; nu s-a scris cu o multitudine de documente originale adunate pe o masă, cum ar fi fost necesar, ci ea s-a redactat

8

departe de fruntariile patriei noastre, undeva în America. Iar acolo ne lipseau o mulţime de informaţii precise şi elemente fundamentale, necesare unei masive monografii, cum, de obicei, se obişnuieşte în asemenea lucrări extrem de pretenţioase. De aceea, cu greu am cutezat să o intitulez monografie, căci mai de grabă i-aş fi zis minimonografie, care, la urma urmelor, este, de fapt, o schiţă monografică a unei localităţi. În fond, monografia unei comunităţi urbane trebuie să devină istoria completă a acelei aşezări, detaliile ei alcătuind o filă din istoria naţională, iar lucrarea de faţă s-ar vrea o mică enciclopedie a localităţii Boldeşti-Scăieni.

Nu încape îndoiala că, dată fiind importanţa economică specială a oraşul prahovean Boldeşti-Scăieni*), el a meritat dintotdeauna o descriere amplă, exhaustivă, în genul celei alcătuită între 1934-1937 de scriitorul Mihail Sevastos (1892-1967) pentru municipiul Ploieşti, monografia ploieşteană fiind o lucrare de referinţă excepţională, de cca 900 de pagini, unanim apreciată. De aceea a şi fost reeditată în anul 2001. Nici nu cred că putem fi chiar aşa de optimişti şi de naivi încât să credem că, în viitorul apropiat, oraşul Boldeşti-Scăieni va beneficia de o monografie atât de complexă şi similară cu cea a lui Sevastos, dar, oricum, un studiu cât de cât acceptabil ar fi trebuit să apară încă mai demult, ţinând cont de faptul că existau deja unele premise şi date culese cu o asemenea nobilă intenţie. Câteva din aceste date - să sperăm că nu cele mai importante - au fost deja pierdute sau au dispărut definitiv, odată cu persoanele care le deţineau.

Până la apariţia, în viitorul incert, a acelei lucrări mult aşteptate, din cauză că am văzut că nimeni nu se apleacă să scrie aşa ceva, mi-am întrerupt, pentru o vreme, scrierile mele epice, lirice sau dramatice şi am decis să elaborez singur lucrarea monografică de faţă, care, în baza libertăţii de expresie şi fără să aibă un caracter strict oficial, se doreşte a fi, nădăjduim, un ajutor orientativ imediat şi clar pentru cei interesaţi să cunoască aspectele generale ale acestei frumoase şi bogate aşezări de pe valea Teleajenului. În acest scop, în afară de documentaţia personală culeasă de mine şi de bibliografia menţionată la sfârşitul lucrării, am folosit câteva informaţii destul de valoroase şi pertinente, primite din afară. Dar, dat fiind faptul că, de la distanţa unde s-a elaborat monografia (din Statele Unite), nu toate datele au putut fi riguros verificate, s-a ivit posibilitatea inevitabilă să existe şi o anumită marjă de relativităţi şi de aproximări subiective a celor consemnate în scris. Nu formulăm aici o superficială disculpă, dar este, credem, necesar să subliniem acest lucru, spre a motiva anumite omisiuni neintenţionate, spre a nu mai vorbi şi de alte realităţi nesigure şi de nume, mai mult sau mai puţin importante, care, spre regretul autorului, nici ele nu au putut fi deloc amintite. Pentru un atare inconvenient, ne cerem scuzele de rigoare, cu speranţa ca eventualele erori din această carte să fie corectate în ediţiile viitoare.

De asemenea, caracterul aleatoriu, cu note de uşor excurs nostalgic, didacticist şi oarecum sentimental-evocatorii s-a putut, probabil, şi el strecura, ca stil, printre paginile acestei cărţi care sunt convins că nu ar fi putut apărea fără unele contribuţii cu importante informaţii utile venite din afară. Din totalitatea lor, am ales pe cele care, până la proba contrarie, ni s-au părut cele mai credibile. În acest sens, autorul mulţumeşte cu multă căldură tuturor celor care ne-au oferit sprijinul lor dezinteresat, oferindu-ne aceste comunicări esenţiale.

9

Astfel, capitolele care dezvoltă datele despre Fabrica de mucava din Scăieni, dar şi despre schela Boldeşti şi Fabrica de geamuri Scăieni, s-au bazat pe informaţiile valoroase primite prin poştă de la domnul prof. ing. Gheorghe Genel Costache, fost director al Întreprinderii de mucava Scăieni, căruia îi suntem foarte recunoscător. Aceleaşi sincere mulţumiri le adresăm următoarelor persoane, la fel de amabile, care au răspuns cu multă promptitudine solicitărilor noastre, oferindu-ne bogate note referenţiale, cu valenţe istorico-documentare: d-lui primar al oraşului, prof. Ion Dumitru, d-rei înv. Georgeta Suditu, studentei Camelia Voinea, doamnei bibliotecare Genuţa Ilie, de la Biblioteca afiliată Casei de cultură orăşeneşti, doamnei ing. Constanţa Tănase, fosta directoare a Grupului Şcolar Industrial Boldeşti-Scăieni, domnişoarei Gina Radu, doamnei ing. Violeta Cazacu, preoţilor Simion Gigore, Octavian Pârvu, Gheorghe Petre, domnului Ştefan Ionescu, cantor la Biserica “Sfânta Maria”, domnului col. Petre Răduţă, de la Poliţia comunitară orăşenească, domnului arhitect Nicolae Moianu, domnului Ciungradi Silviu, fost primar al oraşului, domnului Cornel Filostache, fost director al Clubului Boldeşti, domnului prof. Silvestru Diaconescu, domnului prof. Valeriu Teodorescu, domnului înv. Emil Popescu şi d-lui ing. Toma Călinescu care ne-a pus la dispoziţie unele materiale bibliografice şi fotografii originale. Nu în cele din urmă, îi aduc sincere mulţumiri d-lui Valeriu Darie, pentru că, la fotografiile mele personale, mi-a adăugat şi din fotografii sale, deosebit de reuşite. Toţi cei solicitaţi să ne ofere informaţii sunt cetăţeni remarcabili şi pe deplin onorabili ai oraşului Boldeşti-Scăieni.

În lucrare am folosit şi citate din unele articole jurnalistice publicate de mine în Statele Unite, Canada, Germania, Australia sau în România. O menţiune specială i se cuvine şi editurii “Premier” din Ploieşti care s-a achitat cu rapiditate de imprimarea şi editarea cărţii de faţă în condiţii grafice deosebite.

În pofida caracterului oarecum succint - şi poate subiectiv - al monografiei de faţă, ne exprimăm totuşi încrederea că cititorii vor primi cu interes această lucrare de necesar început istoriografic pentru localitatea în discuţie.

Chicago / Glen Ellyn, SUA, 1 ian. 2007 Prof. Cristian Petru Bălan Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe (cristianbalan1@yahoo.com) _____________________________________________________________ *) Scrierea numelui acestei localităţi sub forma “Boldeşti-Scăeni”, grafie tot mai uzitată

oficial în ultimii ani, este completamente greşită, deoarece scriind “Scăieni”, fără “i”, se încalcă în mod grosolan şi abuziv normele elementare ortografice şi ortoepice, în vigoare, ale limbii române moderne (conform noului Dicţionar DOOM al Academiei Române, ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005), iar acest “i”, omis inconştient în varianta mai recent folosită, se aude perfect în pronunţare. Forma grafică arhaică (Scăeni) se folosea acum 100 de ani, fără “i”, după cum se scria chiar şi numele oraşului... “Ploeşti”. Dar nu este deloc cazul să revenim la formele grafice vechi, de acum un secol şi mai bine, care, în prezent, sunt ieşite definitiv din uz. Astăzi scriem şi pronunţăm

10

“Ploieşti” şi “Scăieni”, cu “i”, deoarece limba română este o limbă fonetică, deoarece ambele substantive proprii sunt supuse, în grafiere, aceloraşi reguli bine stabilite ale limbii române moderne. Vedeţi explicaţii în plus şi la capitolul al III-lea din acest studiu, unde se explică detaliat şi originea numelui “Boldeşti-Scăieni”.

11

CAPITOLUL I. Istoricul localităţii: primele menţionări documentare

Prin anii 1976-1977 eram foarte des vizitat acasă la Scăieni de domnul Vasile

Georgescu, un profesor în vârstă, mărunţel de stat, foarte simpatic şi vorbăreţ, pasionat de colecţionarea de documente vechi rare. Totdeauna venea însoţit de o servietă plină doldora de cărţi şi de reviste istorice sau de zapisuri originale sau în copii. Într-o zi, văd că scoate din servietă o fotocopie pe care mi-o arată zâmbind. “Domnule Bălan, ştii ce este aceasta?” şi îmi dădu fotografia în mână. Era poza unui document scris cu litere vechi chirilice. I-am mărturisit sincer că nu ştiu ce este. “Ei bine, domnule Bălan, acesta este copia după cel mai vechi document găsit că pomeneşte despre existenţa localităţii dumitale. Cunoşti alfabetul chirilic?” I-am răspuns că îl cunosc. “Atunci uite că aici scrie şi data de 15 ianuarie 1591 (7099) Mihai Viteazul întăreşte lui Ion Logofătul şi fraţilor lui cumpărăturile făcute la Scăieni “din dealul cu vii, pomet, păduri şi altele”; iar la 14 aprilie 1591 iată o nouă semnătură pusă pe un act de vânzare de ocini, provenit din cancelaria domnului Mihnea Turcitul, aflat în fruntea Ţării Româneşti între anii 1577-1583; 1585-1891 (cel care, pentru a deveni domn în locul lui Petru Cercel, a plătit cu mult aur Poarta Otomană, jefuind ţara şi trecând la mahomedanism, deşi, în cele din urmă turcii tot l-au mazilit)... În documentul semnat de Mihnea Turcitul este numele unui localnic, Calivit, din Scoiani, sud Saac, care nu poate fi altceva decât numele vechi al Scăieniului, aflat pe atunci în judeţul dispărut Saac, cu capitala la Bucov; iar “bukov”, pe slavoneşte, înseamnă “fag”, deci Scăienii se afla lângă satul dintre fagi...”. Profesorul, muzeograful şi arheologul ploieştean Octavian Onea (n. 11.02.1944 la Iaşi), în cartea sa „Comentarii şi contribuţii la Dicţionar(ul) istoric al judeţului Prahova”, editura Pygmalion, Ploieşti, 2006, p.222, scrie următoarea explicaţie extrem de interesantă: „Săcuieni, târg, vamă [=Scăieni; din Săcuiani, apoi Scăuiani şi, prin absorbţie, Scăiani. Primul care a pus semnul egalităţii între Săcueni şi Scăieni a fost generalul Fr. Guillaume de Bauer, Mémoires historique et géographiques sur la Valachie, Frankfort et Leipsing, 1778, p. 129: „Schajeni ou Secujeni”; apud Ion Jercan, Cetatea Teleajenului la Homorâciu, Ploeşti, 2005, p.98] ”.

Afirmaţia regretatului profesor Georgescu, specialist în istorie, confirma perfect ceea ce menţiona, încă din 1902, “Marele Dicţionar Geografic al României” (1898-1902), scos în cinci volume de Grigore G. Tocilescu, G.I. Lahovari şi generalul C. I. Brătianu, unde autorii spuneau că această localitate este, într-adevăr, una dintre cele mai vechi comune din judeţul Prahova. I-am replicat domnului Georgescu că s-ar putea să existe şi alte documente, chiar cu mult mai vechi, despre Scăieni (spuneam aceasta gândindu-mă la un document săsesc ce pomenea de Scăieni încă de prin 1543-44, dar nu eram sigur de el). “S-ar putea, desigur; de asta sunt convins, dar deocamdată nu s-au găsit. Trebuie continuate cercetările. Avem nevoie de cercetători pasionaţi”, mi-a răspuns el. Şi a existat un astfel de cercetător, venit la Ploieşti, tocmai din inima Basarabiei, din Chişinău. Este vorba de domnul profesor Mihai Apostol (n. 28 X 1929), om de o cuceritoare carismă şi modestie. Am avut fericirea să descopăr o parte din minunatele studii ale acestui laborios şi foarte talentat profesor - acum devenit ploieştean - un

12

distins cărturar şi mare cunoscător al culturii prahovene, autorul, unanim apreciat, al multor studii valoroase, fundamentale, printre care şi un masiv dicţionar istoric care va rămâne pentru posteritate o adevărată comoară şi capodoperă a genului. Din eforturile dumnealui a ieşit acest excepţional “Dicţionar istoric al judeţului Prahova”, de 620 de pagini, publicat în 2004 de laboriosul şi foarte talentatul profesor.

Ulterior, în vara anului 2006, l-am vizitat la locuinţa sa din Ploieşti, unde, din dicţionarul oferit, aveam să aflu că fotocopia prezentată mie de profesorul Vasile Georgescu nu era singura care vorbea despre Scăieni, deoarece patru ani mai târziu, după menţiunea din primul document, şi anume la 20 august 1585, acelaşi Mihnea Turcitul dădea drept de câştig de cauză pentru nişte moşii, “din Scăiani” (numele arhaic al aşezării), în urma unei judecăţi, unui oarecare Ioan, nepotul preotului Căciulat (şi acesta, probabil, tot din Scăieni). Profesorul Mihai Apostol a înşirat apoi, în dicţionarul său, şi alte câteva documente importante pe care domnia sa le-a găsit prin diferite publicaţii ale Academiei Române sau în varii surse, urmărind, cu extrema lui perseverenţă şi acurateţe, numele localităţii Scăieni/Scăiani în fiecare vraf prăfuit.

Iată-le aici, pe rând, alături de alte informaţii din acelaşi dicţionar... Vom începe cu două noi acte, semnate tot de ticălosul domn trădător Mircea,

primul - întocmit între lunile ianuarie 1590 şi mai 1591 - prin care consfinţea individului Pătul (probabil Pătrul, scris greşit) din Târgşor o ocină, Scăuianii lui Calivit, acelaşi scăienar din primul document. Al doilea act este semnat de Mircea Turcitul, la data de 15 ianuarie 1591, şi este o ratificare de terenuri în favoarea logofătului Ion din Târgşor, mai exact - “un vad de moară în apa Teleajenului şi un loc de casă la Scăiani”; apoi ocine şi vii la Rogozeşti, lângă Târgşor şi Scăiani; de asemenea, alte moşii în Spatnic şi Scăiani, vândute din cauza foametei sau de “năpaste pentru o dajde la bir”, cum zice acel zapis. Se pare că numitul logofăt “Ion din Târgşor” avea mare trecere pe lângă domnitorii munteni, fiindcă, în mod foarte ciudat, nu ştim cum a făcut el şi cum s-a învârtit că, pentru a fi şi mai sigur de perenitatea moşiilor dobândite, şi-a mai întărit zapisul de moştenitor definitiv şi cu iscăliturile domnitorilor Mihai Viteazul (la 4 iulie 1598) şi a lui Nicolae Pătraşcu (la 11 iunie 1600).

Menţionez că profesorul Apostol a găsit aceste documente, după îndelungi cercetări, în colecţia de “Documente privind Istoria României”, (DIR, secţiunea B, Ţara Românească, sec. al XVI-lea, vol. V, pp. 18, 422; vol. VI, pp. 3, 32 şi 380, Editura Academiei Române, Buc., 1950-1960), adăugând observaţia: “Documentele sunt semnificative pentru ilustrarea acţiunilor de acaparare a terenurilor ţăranilor moşneni de către profitori, care căutau să beneficieze de pe urma greutăţilor prin care treceau aceştia uneori” (Dicţionarul istoric al judeţului Prahova, pag. 51.) Conform scriptelor, primii profitori, apar a fi egumenii unor mânăstiri. Continuând cu aceeaşi râvnă răscolirea documentelor vechi, profesorul găseşte, în volumele cu titlul în limba latină “Documenta Romaniae Historica” (B. Ţara Românească, 11 vol., pp. 143-144, Ed. Acad. Rom., Buc., 1965-1988), un alt exemplar, din 28 dec. 1594-1599, ce constituie zapisul de vânzare al unui pogon de loc şi jumătate de stânjen de ocină, tot la Scăiani, de către un anume Constandin către Nenciul călugărul. La 22 mai 1610, voievodul Radu Şerban confirmă unui Neagu din Târgşor, ocina de la Găgeni, cumpărată cam odată cu nişte terenuri din Scăiani şi Călugăreni. (Vezi DIR, XVII, vol.I., pp. 472-473).

13

Cu cât se dezvoltă, de-a lungul secolelor, scriptologia din cancelariile şi divanele domneşti, cu atât se înmulţesc actele oficiale care pomenesc numele Scăieni, scris într-o formă sau alta. Bunăoară, printre ele, s-au găsit alte zapisuri, primul din 25 mai 1629, despre vânzarea unei jumătăţi de pogon de vie la Scăiani, intervenită între localnicul Radu şi jupânul Sima, care mai face un contract de vânzare-cumpărare şi cu Radu Brădea, pentru alte două pogoane de vie, tot la Scăiani, acesta fiind al doilea, iar al treilea înscris al lui jupân Sima este o vânzare petrecută între el şi un anume Radu din Gonţaţi (lângă Blejoi), pentru o sumă de 500 de aspri (DRH, XXII, pp. 533-534 şi p.317). Între 1 septembrie 1632-31 august 1633, s-a găsit o tranzacţie de vânzare a trei pogoane de vie la Scăiani şi a unui iaz de către două persoane, Posaca şi Stana, către un alt jupân, Neagu.

Pe vremea aceea, oamenii nu foloseau între ei apelative ca astăzi, de genul domnul, doamnă, domnişoară, amice, prietene (domn i se spunea doar lui vodă, domnitorului, şi lui Dumnezeu)... Cel mai des se adresau între ei (mai ales în acte) cu apelativele “jupân”, “jupâneasă”, iar în intimitate se adresau cu “nene” (“nană”, la feminin, în Transilvania), “ţaţă”, “vecine”, “vecină”, “bade, “bădiţă” sau îşi spuneau direct, pe nume: Ioane, Petre Marie etc... Oficial, în scripte, se folosea mult termenul “jupân”, termen împrumutat din slavonă. Astfel, nişte jupâni din Ploieşti zălogesc, la 6 martie 1640, trei “cedvărţi” (ciozvârte) de vie în dealul Scăianilor, pentru 6 galbeni şi jumătate, iar un oarecare jupân Neagu, tot din Ploieşti, vinde velcomisului Radu o jumătate de pogon de vie şi o jumătate de stânjen de ocină, la Scăiani, pentru 10 ughi (galbeni ungureşti). Acest document este important pentru că din el aflăm cum se numeau mulţi locuitori din vechiul Scăieni, care semnează ca martori de vază, cum era comisul Lepădat şi Tudor Roşul “ot Scăiani”. În cel puţin 30 de documente, aflăm că monahii de la mănăstirea Târgşor s-au infiltrat cu o lăcomie câtuşi de puţin canonică, o sete de avere ce merită condamnată cu asprime, căci ei trebuia să fie fiii lui Dumnezeu nu ai lui Mamona, şi să nu se arunce cu mâini hulpave peste pământurile bieţilor localnici şi să-i spolieze an de an, mai ales că ei abia trăiau de azi pe mâine. Mulţi au fost, în felul acesta, sărăciţi şi aduşi în sapă de lemn. Intimidaţi şi pravoslavnici fiind, ţăranii se cam temeau de blestemul şi de acatistele călugărilor. Totuşi, unii moşneni scăienari, mai curajoşi, nu au cedat cu una cu două, ci s-au judecat vârtos la Divan cu călugării, câţiva plângându-se deschis chiar domnitorului de lăcomia egumenilor, chiar dacă, în sinea lor, dânşii cam intuiau că rareori li se va face dreptate. Dar de încercat, documentele dovedesc cu claritate că au încercat... Aşa a procedat un anume Ghica, cu soţia lui Maria şi fiul lor, conform unui document din 13 ianuarie 1696; la fel şi scăienarul Orhat, care, forţat de împrejurări, s-a lăsat păcălit, declarând că “m-am împăcat cu sfinţia sa neîndurându-se pentru sărăcia noastră, ne-au dat sfinţia sa (doar) taleri 9...” La 7 iunie 1692, jupân Tudor din Scăiani, împreuna cu soţia sa Vişa, au fost reclamaţi de monahi că dumnealor nu vor să-şi vândă pământul. Tudor este ameninţat, la 1 august 1692, de domnitorul Constantin Brâncoveanu, “boier vechi şi domn creştin” (cum zice cântecul), cu executarea forţată. Atunci, neavând încotro, de frică, el cedează, fiindcă domnul ţării, care cunoştea bine “Scăianul”, nu glumea când îi dădea un ultimatum final într-un stil destul de ritos: “...au de vei vrea nici aşa, nici aşa, să vii să stai de faţă ca să văz domnia

14

mea cu ce cale ţii tu acel pogon de vie; că neviind, voi trimite domnia mea dă te va aduce treapăd”. Cam aşa stăteau lucrurile în ţara noastră, încă de pe atunci...

În sec. al XVII-lea se pare că unii moşneni din Scăieni sărăciseră în aşa hal că nu-şi mai puteau plăti deloc birul. Ca să nu fie arestaţi, ei îşi lăsau pământurile de izbelişte şi dădeau bir cu fugiţii ori se haiduceau. Aşa a procedat birnicul Udrea. Fruntaşii Scăianului din acele vremuri i-au achitat ei dările lui Udrea, prin actul de la 2 aprilie 1678, dar să nu credeţi că au făcut acest gest din filotimie sau din banii lor, căci ei au găsit altă soluţie: i-au vândut imediat via fugarului Udrea mânăstirii Târgşor, care de abia o aştepta, şi cu aceşti bani l-au făcut solvabil pe acest băjenar dispărut fără urme. Actul de vânzare a fost semnat de popa Goicea ot Scăiani, Mircea Iuzbaşa, Stan Sârbul, Vlad Postelnicu, Neagoe Scăianul şi de alţii, toţi din Scăiani... La fel s-a întâmplat şi cu State, feciorul lui Ivancea din Târgşor, căci la 20 februarie 1700, i-au fost vândute toate viile din Scăiani, după ce acesta îşi luase lumea în cap să scape de bir. Nu înţelegem însă nicicum de ce, însăşi o prinţesă, Maria, fiica fostului domn Antonie Vodă din Popeşti, prin actul de la 16 noiembrie 1677, cedează fără pretenţii mănăstirii Târgşor un pogon şi jumătate de vie din dealul Scăianului. Este vorba, probabil, de o donaţie făcută dint-o convingere mistică.

Interesant ni se pare faptul că unii moşneni care acumulaseră mai multe pământuri în zona Scăienului ţineau neapărat să nu mai fie consideraţi ţărani bogaţi, ci boieri - şi încă “boieri de neam” -, titlu ceva mai nobil decât “simplu boier”. Numai domnul ţării le putea conferi un asemenea titlu de mare mândrie pentru un fost ţăran. Aşa ceva se întâmpla destul de rar, mai mult în cazul când fostul ţăran făcuse ceva foarte util voievodului respectiv.

În colecţia mea personală (vezi reproducerea în facsimil), printre cele 14 documente vechi ce le deţin (v. şi alte câteva facsimiluri), am şi un asemenea act rarisim şi foarte valoros, cu pecete domnească aplicată pe “ceară”. El este un fel de diplomă, datată din iunie 1847 şi are semnătura originală a domnitorului Bibescu Vodă - Gheorghe Bibescu (1802-1873), domn al Ţării Româneşti (1842-1848) - prin care respectivul scăienar, Dragomir Savu (Sava), un moşnean cu suficientă şcoală pentru vremea aceea şi ginerele lui Manolache Bălăceanu (co-fondatorul falansterului de la Scăieni de la 1835, alături de Theodor Diamant), solicită lui vodă titlul de “boier de neam”. Pentru merite deosebite, vedem că domnitorul ţării i-l acordă, printr-un valoros act de înnobilare, care este tipărit cu litere chirilice (doar parţial, în scrierea numelui său, s-a folosit alfabetul latin de tranziţie). Diploma de înnobilare specifică următoarele:

NOI GEORGIE DIMITRIE BIBESKU KU MILA LUI DUMNEZEU DOMN STĂPÂNITOR A TOATĂ ŢARA ROMÂNEASKĂ. Dragomir Savu(,) volnic din oraş (?!) Scăiani, judeţul Prahova, atât din acturile ce

a înfăţişat la Comisia de catagrafie a Periodicului al 3-lea (,) cât şi din condicile Vistieriei din anul 1828 şi 1831, dovedindu-şi adevărata însuşire de Boier de Neam, s-a trecut numele lui în Condica Statului închipuită după Art. 80 din Regulamentul Organic. Tot dintr-o vreme i s-a dat la mână şi această diplomă încredinţată cu pecetia şi subscrierea

15

Domniei Noastre spre a’ i sluji drept aceeaşi dovadă şi a se bucura de privelegiul de Boier de Neam.

ss/ Georgie Dimitrie Bibescu (iscălitură originală) Anul 1847 Luna iunie No.4297. L.S./ Locul sigiliului domnesc Şeful Vistieriei Domneşti, ss/indesc. Şeful Condicei Statului ss/indesc. Extrem de ciudat ni se pare faptul că, în acest act de înnobilare, transcris de

mine, dacă am putut bine descifra scrisul, vedem că grefierul a caligrafiat şi numit, pentru prima dată în istoria localităţii (încă din 1847), că Scăianiul este... oraş(!), probabil o greşeală, o misinterpretare, pe care aş vrea să o lămurim puţin în paranteza ce urmează... (Litera “p”, în alfabetul de tranziţie, se citea când “p”, când “r”. Aşa stând lucrurile, cuvântul “opam”, citit “opat”, vrea să însemne “târg”, în limba arhaică românească, unde, în alfabetul de tranziţie “m” este litera “t”. Dar dacă îl citim numai ca în slavonă, litera “m”, scrisă răsturnat, este litera “ş”, iar, în acest caz, cuvântul trebuie citit “oraş”. Dat fiind însă faptul că însuşi cuvântul “opat” nu se poate descifra clar sau că este scris greşit, deoarece corect ar fi trebuit scris “opid”=târg, confuzia, evident, persistă!). Oricum, Scăienii devenise o localitate foarte cunoscută în ţară, căci pe harta stolnicului Constantin Cantacuzino, tipărită la Padova, în 1700, figurează, printre alte localităţi ale ţării, şi Scăienii, ca fiind o aşezare vestită pentru vinurile excelente produse acolo, iar la 26 septembrie 1791, domnitorul Mihai Şuţu dispunea ca la Scăieni să-şi aibă sediul un căpitan cu 20 de poteraşi, ceea ce astăzi ar echivala cu un mare post de poliţie, chiar mai mare decât cel existent astăzi în oraş...

Cât priveşte fostul cătun aflat în prelungirea Scăieniului, Balaca, actualul cartier

dinspre sud al oraşului Boldeşti-Scăieni, numele derivă fie din antroponimul “Balc” sau “Balea”, fie din comprimarea numelui Bălăceanu, cum susţine cu tărie astăzi acad. Constantin Bălăceanu-Stolnici în cartea lui “Cele trei săgeţi” (Ed. Eminescu, Buc., 1990, pag. 187, apud Mihai Apostol, Dicţ. citat).

Profesorul meu de istorie de la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti, Nicolae Simache, în cartea “Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgşor” (Pl., 1969, pp. 141-142), scrisă împreună cu profesorul George Potra, demonstrează însă că satul Balaca se numea în trecut Valea Căpuşeştilor, din cauza lui Drăghici Căpuş, un adălmăşar foarte bogat din partea locului care stăpânea multe terenuri din zonă şi care semnează un zapis, din 6 aprilie 1667, prin care se pertractează vânzarea unor vii ce “sunt pre stânjinii noştri de moşie care se trag pre lângă funia Căpuşească.” Mai târziu apar în acte şi numele Balaca, într-un inventar din 1802 al mănăstirii Târgşor (“trei funioare de moşii, adică Balaca i Colacu dă Piatră, i Boldeştii din sud Saac...”). Peste trei

16

decenii, într-un catastih din 1830, se pomeneşte din nou despre “viile de la Balaca, Colacu dă Piatră şi Boldeşti... date în arendă”. “Dicţionarul topografic şi statistic al României”, elaborat de Dimitrie Frunzescu în 1872 (Tip. Statului, Buc., 1872) pomeneşte din nou despre “Balaca, sat al comunei Scăieni, denumit în trecut Valea Căpuşarilor.” La fel îl numeşte şi “Dicţionarul geografic al judeţului Prahova”: “sat al comunei Scăieni, plasa Podgoria, cu 268 locuitori”. (Tip. Viitorul, Târgovişte. 1897, pag. 37), unde există o biserică fondată de familia Cantacuzino, în 1797 şi refăcută în 1848, de Grigore Filipescu. Cercetătorul Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România” (vol. I, Ed. Mitrop. Olteniei, pag. 49; info. apud M. Apostol, Dicţ. citat), spune însă că Biserica de la Balaca, cu hramul “Sf. Grigore Teologul”, era din lemn şi a fost înălţată în 1793, deci cu patru ani mai de vreme.

O componentă a oraşului Boldeşti-Scăieni, amplasată pe dealul din estul oraşului, în apropiere de satul Gâlmeia a comunei Plopu, este cartierul Seciu. Numele îi vine de la un deal defrişat cu pomi scorburoşi, foarte vechi - copaci bătrâni şi seci care au fost tăiaţi. Nu există nici un istoric al aşezării. În scripte, numele Seciu apare la 1 septembrie 1632, pe un zapis pentru biserica din Seciu, prin care o anume Stana vindea jupanului Neagu trei pogoane de vie la Scăiani (vezi DRH, XXIII, pp. 613-614, op. cit.). În aceeaşi Bibliografie a lui N. Stoicescu se aminteşte iarăşi de Seciu, mai precis, despre Biserica “Sf. Treime” de acolo, ridicată înainte de 1737. Şi Dicţionarul din 1872, publicat de D. Frunzescu, citat de noi ceva mai sus (apud M. Apostol, Dicţ. citat), aminteşte de Seciu, ca fiind un mic cătun într-o conglomeraţie de cca 660 de locuitori, unde sunt înglobate alte cătunele vecine: Piscul lui Jugă Ursu, Piscul Subţire, Podul Lat şi Valea Paraginilor (ce nume amărât!). La fel, Seciu mai este menţionat şi de un “Dicţionar Geografic al Judeţului Prahova”, având ca autori pe Paulina Brătescu, Ioan Moruzi şi C. Alessandrescu (Tip. Viitorul, Târgovişte, 1897). Acestea sunt cele mai vechi documente cunoscute până acum despre Seciu, cartier despre care vom mai discuta şi în alte pagini.

Dacă despre Boldeşti nu dispunem de prea multe documente vechi descoperite precum, cantitativ, s-au găsit despre Scăieni, în schimb, această componentă a oraşului are avantajul că este menţionată cu mulţi ani înaintea Scăieniului, şi anume, prima dată într-un registru săsesc din 1503, unde se aminteşte despre “satele din Ţara Românească ce făceau comerţ cu Braşovul” (printre sate este pomenit şi “Boldeştii din judeţul Saac”. Se pare că o veche familie de boieri Boldescu exista încă din anii 1490-1500, căci numele Boldeşti apare cam de pe atunci şi se perpetuează). A doua oară numele este menţionat într-un zapis din 1546. Este posibil să existe şi despre Boldeşti alte documente, chiar mai vechi, deocamdată nedescoperite şi, deci, necunoscute. Dar atât cronicarul Radu Popescu, cât şi “Letopiseţul cantacuzinesc”, menţionează din nou numele Boldeşti când pomeneşte despre dispariţia tragică a unor boieri originari din această localitate. Ambele cronici relatează acelaşi eveniment: Udrişte Vistierul, însoţit de alţi boieri venetici, coboară din Transilvania, pe Valea Prahovei, însoţiţi de o mică oaste de mercenari, cu scopul să-l înlăture de la tron pe domnul Mircea Ciobanul. Ei ajung până la Periş unde oastea lui Mircea îi înfrânge. Printre cei luaţi prizonieri este şi Udrea Boldescu. Acesta va fi ucis în satul Onceşti, după care va fi îngropat în pronaosul bisericii de la Snagov. După 23 de ani de la acest eveniment, în 1569, vor fi ucişi de

17

Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanu, şi cei trei fraţi rămaşi ai săi - Radu Stolnicul din Boldeşti, Barbu şi Crăcea Boldescu - în acelaşi stil medieval, de vendetă necruţătoare. Astfel au pierit cei patru fraţi Boldeşti, de la moşia cărora se trage numele micuţului sat de moşneni. (Presupunerea că numele localităţii s-ar trage de la “boldul” dealului alăturat este nefondată şi caducă, precum fantezistă şi forţată este şi cea a aşezării vecine, Scăieni, că ar veni de la “scai” (Cirsium vulgare/Carduus kerneri/ Carduus nutans), deşi acolo scaieţii au fost şi sunt o raritate.

Toţi fraţii omorâţi cu atâta cruzime erau fiii postelnicului Dragomir Boldescu, decedat în 1545, şi ai jupânesei Marga.

Din 1582 datează şi un zapis prin care un anume Marin din Boldeşti îşi vindea cuiva ocina. Un alt document, din anul 1630, care pomeneşte de această aşezare este un zapis semnat de mai mulţi martori boldeşteni (“Tatul şi Ionaşcu şi Efrim, fiii lui Tatul, şi Talpă şi Micul Tabacul şi Cârstea Gelepul” - gelep=negustor de vite). Documentul este întărit de semnăturile acestor martori în faţa domnitorului Leon Tomşa, fiind un act în favoarea unui oarecare Constandin care cumpărase de la popa Manotă, fiul lui Bobul din Boldeşti o ocină de 900 de stânjeni pe care o plătise cu 1400 aspri. Alte documente datează din 1649, o danie făcută lui Stoica Boldescu din Boldeşti, făcută de Matei Basarab Voievod; o altă danie către mănăstirea Seciu, din 1665, martor fiind Vâlcu Roşu ot Boldeşti. Un alt document este despre Mânăstirea din Târgşor, care în 1784, deţinea ocini nu numai la Scăieni, dar şi la Boldeşti. Mai târziu, apar acte doveditoare că la Boldeşti păcura ţâşnea din pământ afară şi că oamenii o foloseau la unsul carelor, la ars, la unsul oilor râioase pentru a le vindeca (în latineşte, la oaie se zice “pecora” - şi de aici numele de păcură). Existenţa petrolului dă naştere la dispute, cum este procesul fraţilor Năstase şi Matache, din anul 1836, contra a 12 boldeşteni care le-ar fi furat păcura (v. Arh. Naţ. Ph, Procese Trib. în dos. 853/6519/1836. Informaţii apud M. Apostol, op. cit.).

Deşi era legat de localitatea vecină Lipăneşti, în 1838 Boldeştiul apare atestat documentar ca o aşezare bine închegată. Aceasta într-un document care precizează că, în decembrie 1837, proprietarii oraşului Ploieşti au venit la moşia Boldeşti pentru a ruga pe clucerul Gh. Boldescu să fie prezident al Maghistratului oraşului. Respectivul clucer, care se pare că avea un conac la Boldeşti, se trăgea din neamul postelnicului Dragomir Boldescu şi era cunoscut ca un adevărat mecena pentru ploieşteni. În anul 1830 el înzestrează aproape 100 de familii nevoiaşe cu locuri de case şi îi ajută la construirea locuinţelor (de la gestul lui s-o fi inspirat şi Gigi Becali?), iar în 1831, fondează spitalul ce-i poartă numele. Era primul spital din Ploieşti, pe care clucerul îl dă în supravegherea şi administraţia Eforiei Spitalelor Civile, la 11 iulie 1841. Ploieştenii îl iubeau şi l-au ales de mai multe ori primar. Ca om, clucerul Boldescu era un bărbat plăcut la înfăţişare, înalt, cu ţinută demnă, milos, foarte energic şi întreprinzător - un adevărat părinte pentru toţi. A murit în 1847.

Când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a pus bazele unei noi unităţi administrative mai puternice, numite comune, atunci comunei Boldeşti i se alătură Lipăneştii, Şipotul sau Colacul de Piatră şi Seciul. Mai târziu, Lipăneştiul cu Şipotul se despart de Boldeşti devenind noua comună Lipăneştii de astăzi.

18

CAPITOLUL II. Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic şi

botano-faunistic al oraşului Boldeşti-Scăieni

Oraşul Boldeşti-Scăieni, spre deosebire de Ploieşti, care este la 178 m altitudine,

se află situat într-o zonă colinară pitorească, la o altitudine de 250-300 m faţă de nivelul mării, pe malul stâng al văii Teleajenului, având o lungime de peste 11 km de la un capăt la altul. Din punct de vedere geomorfologic, este zona de contact a Subcarpaţilor de Curbură cu Câmpia Română care are ca subdiviziune nordică bogata Câmpie piemontană a Ploieştilor, rezultată din acumularea pietrişurilor şi nisipurilor glazurate cu cernoziom. Ele sunt aduse şi depozitate de râul Prahova şi afluenţii săi. Stratul subteran este cunoscut sub numele de zona meopliocenă care, geologic vorbind, este cuprinsă între flişul paleogen în nord şi platforma moiesică în sud. Mişcările neotectonice din zonă au delimitat un perimetru care, în studiile specialiştilor, este amintit sub numele de zona cutelor diaspire, dispuse liniar, în culise, care formează zone structurale majore, paralele cu lanţul carpatic unde sunt cantonate pungi bogate de gaze, petrol şi apă salină.

Punctul cel mai jos are altitudinea de 182-200 m, fiind, deci, o câmpie care este înclinată spre nord-sud. Partea nord-estică a acestei câmpii se leagă, prin câteva porţiuni, de anticlinalul Boldeşti, printr-o denivelare foarte evidentă (tăpşan), iar prin alte porţiuni se produc intrânduri ale câmpiei pe văile dealului. Punctul cel mai înalt îl atinge vârful dealului Hârsa: 408 m (după alte măsurători 406 m). Aşadar, numai în partea axială, anclinalul atinge altitudinea de 406 m, punct situat în apropierea Cramei Seciu.

Hotarele de sud-est ale aşezării ating tangenţial paralela de 45o, ceea ce înseamnă că oraşul se află numai cu puţin la nord de această importantă paralelă, inclusă totuşi în marginea ariei lui. Coordonatele geografice sunt: latitudinea de 45o.0333 iar longitudinea: 26o.0333 (mai exact, 45o1, 48 N; 26o 1, 48 E). Relieful, cum spuneam, este predominant colinar (59%), prezentând fenomenul de aşa numita înşeuare, datorită prelungirii subvestice a anclinalului, cele două părţi fiind Dealul Seciului (care este partea masivă a acestui anclinal) şi Dealul Bucovel. Numai 1% din suprafaţă are o altitudine de peste 400 m iar 20% din suprafaţă are o altitudine de cuprinsă între 120-200, respectiv porţiunea de câmpie şi de luncă.

Boldeşti-Scăieni se învecinează cu şapte localităţi: în partea de est cu comuna Plopu, la vest: cu comuna Păuleşti; la nord: cu comuna Măgurele; la sud: cu comuna Bucov; la sud-vest: cu comuna Blejoi: la nord-est: cu comuna Bălţeşti şi la nord-vest: cu comuna Lipăneşti şi Găgeni. În partea colinară din stânga Teleajenului se află Dealul Pardalosul, iar de colina împădurită din partea dreaptă oraşul este despărţit de râul Teleajen. Între cele două dealuri care flanchează râul este o distanţă de 4-5 km.

Suprafaţa localităţii, amplasată pe văile Rogojina, Scârnava şi Vanghele, este de 3338 ha, din care 2012 ha suprafaţă agricolă. Lângă râuri este o lunca de la Iazul Morilor, cu o lăţime variabilă între 1,5-2 km şi cu o înclinare medie de 3-3,5 m pe km. Circa 706 ha sunt zone forestiere. Vreau să menţionez aici că datele oferite de primărie diferă oarecum de cele din studiile geografice, specificând că teritoriul administrativ al

19

oraşului are o suprafaţă de 3489 ha (230 ha agricol, 706 ha pădure şi 479 ha alte terenuri, împărţite în trei cartiere: Boldeşti, Scăieni, Balaca şi o localitate componentă - Seciu). Cred că precizările oferite de biroul de cadastrare al oraşului sunt cele mai corecte. În aria aşezării curg râurile Iazul, Scârnava şi Bălăcuţa, acesta din urmă fiind mai mult un râu sec. Oraşul este compus, aşa cum am menţionat, din patru cartiere distincte: Boldeşti şi Scăieni (cartierele mari) şi Balaca cu Seciu (cartierele mici, foste sate).

Am privit oraşul din avion şi am comparat imaginea şi cu aceea de pe monitorul calculatoarelor, cu detaliile fotografiate din satelit. Se vede clar că această aşezare prezintă o anumită regularitate, caracterizată printr-o formă alungită, comprimată de-a lungul liniei ferate Ploieşti-Văleni şi de-a lungul unor căi principale, fără multe derivaţii de străzi mici, cea mai lungă fiind Calea Unirii, care uneşte Boldeştiul cu Scăieniul; de asemenea, Şoseaua Ploieşti-Văleni, oarecum paralelă cu râul Teleajen. Scăieniul are ca străzi principale, Strada Bucovului, Strada Victoriei şi Strada Pădurii. Din ele derivă altele, mai scurte. Strada principală din Seciu are şi ea o lungime considerabilă. Densitatea clădirilor este mai mare în cartierul Balaca, în Seciu şi în centrul Boldeştiului. Din vederile aeriene se disting bine blocurile din acest cartier, construite cu mai mult echilibru arhitectonic, comparate cu cele câteva blocuri-cutii, mult mai modeste, din Scăieni, şi aranjate destul de asimetric. Casele mai vechi ale locuitorilor sunt construite fie din paiantă, fie din cărămidă, mai toate încadrându-se în stilul vechi muntenesc. Spre deosebire de casele din Transilvania, în marea lor majoritate acoperite cu ţiglă, sau de casele din Moldova, acoperite cu şindrilă ori de cele din nordul Dobrogei, acoperite cu stuf, cele mai multe clădiri din acest oraş au acoperişuri de tablă zincată.

Majoritatea locuitorilor iubesc frumosul şi plantează flori decorative, plăcut odorizante, în grădinile şi în curţile (de obicei mici) din faţa locuinţelor, în spate având curtea utilitară, cu magazii, şoproane, coteţe (pentru păsări şi porci), mici fâneţe şi hambare. Cât despre grajduri şi ocoluri pentru vite şi oi, ele s-au împuţinat considerabil în anii din urmă şi vor dispărea cu totul, căci în oraşele din Uniunea Europeană nu mai este voie să se crească animale şi păsări de curte, decât dacă se va face vreun amendament sau vreo excepţie specială pentru România de la normele europene stabilite. Aceasta este, deocamdată, realitatea şi va trebui să ne conformăm noilor legi. În schimb, în ultimii 30-40 de ani, s-au înmulţit casele lucrate în stil orăşenesc, după planuri alcătuite de arhitecţi, iar în ultimii zece ani au apărut o mulţime de clădiri moderne, cu pereţi de rigips, în stil occidental, construite cu mult gust, aparent copiate după modele din reviste străine, unele dorind să pară sau să devină mici vile destul de somptuoase. Creşterea numărului lor se accelerează de la un an la altul, mai ales când miliardarii din judeţ şi chiar din Capitală au cumpărat terenuri pe dealul Seciului, cu frumoase poziţii de belevedere, locuri, într-adevăr, potrivite pentru vile, în ciuda faptului că acolo se semnalează periodic alunecări imprevizibile de teren, fenomen semicarstic care, mai recent, a apărut chiar şi în vatra de şes a localităţii, cauzând serioase pagube proprietarilor. Având în vedere că reţeaua de canalizare publică s-a extins atât în Scăieni, Boldeşti şi Balaca (şi că sunt planuri să se mai extindă), numărul caselor cu veceuri şi băi moderne este în creştere (nu cunosc exact acest număr). Au apărut chiar şi câteva case cu piscine, dar majoritatea gospodăriilor au rămas totuşi cu closete

20

tradiţionale, medievale - “ca la ţară” - latrine primitive, “ascunse” în fundul curţilor, ridicate peste gropi simple sau, în cel mai fericit caz, cu puţuri absorbante care poluează straturile freatice, ceea ce este foarte regretabil şi nu corespunde nicicum standardelor unei ţări admisă a se afilia Uniunii Europene. Toată bătălia şi sprijinul autorităţilor locale va trebui concentrată şi la acest capitol, deoarece conducte cu apă şi gaze există cam pe toate străzile, altminteri pretenţiile de oraş modern nu vor mai putea fi luate serios în consideraţie pentru viitorul apropiat. Cetăţenii acestui oraş vor trebui cu toţii sprijiniţi, cu ajutoare de stat, şi chiar obligaţi, ca fiecare gospodărie să facă eforturi de a avea băi şi veceuri moderne într-un viitor cât mai apropiat cu putinţă.

*

Clima oraşului nu mai pare nici ea, conform etichetării vechi, că ar fi de natură

“temperat continentală”, cum, la modul general, s-a menţionat în unele lucrări despre clima Ploieştiului. Subliniez aici că niciodată nu s-a scris ceva specific despre clima localităţii Boldeşti-Scăieni. De aceea, voi încerca, pentru prima dată, să fac aici o succintă delimitare şi caracterizare a climatului local, deoarece clima Ploieştiului, deşi, în linii mari, aflându-se pe aceleaşi curbe izoterme, izogeoterme şi izobare, se aseamănă mult cu aceea din oraşul lui vecin de la nord (cu o temperatură medie de 10o-11oC) nu este totuşi identică (temp. medie fiind 9o-10oC în oraşul analizat, în ultimii ani în creştere până la 120C.). Curenţii sunt mai puternici la Ploieşti datorită poziţionării lui în câmp deschis, pe când Boldeşti-Scăienii stă într-o zonă intercolinară de adăpost, care conferă anumite specificităţi particulare, de microclimat colinar, cum ar fi ferirea oraşului de curenţii reci veniţi iarna dinspre răsărit, deci un topoclimat de vale favorabil aşezărilor umane. Particularităţile climatice locale se datoresc dispunerii în trepte a reliefului, poziţiei acelui culoar de vale a Teleajenului, versanţii cu expunere solară sudică, sud-estică şi chiar sud-vestică în zona despădurită, gradului de împădurire etc. Radiaţia solară globală medie este de 123,5 kcal/cm2, depinzând de poziţia versanţilor. Această zonă este supusă unei permanente mişcări a aerului, producând turbulenţe şi reducerea calmului atmosferic, dar prezenţa culoarului Teleajenului ajută la omogenizarea valorilor termice. Pe o mică porţiune din sud-estul teritoriului se remarcă topoclimatul de câmpie înaltă; la fel în estul localităţii. Acest topoclimat prezintă specificităţi şi în ce priveşte insolaţia, evapotranspiraţia, spulberarea stratului de zăpadă, durata îngheţului, inversiuni de temperatură etc. Predominante aici sunt vânturile de N-E şi S-E, cu o forţă medie de 3,1 m/sec. Predominant iarna este crivăţul, care bate dinspre nord-est spre sud-vest iar vara “fonul”, pe direcţia nord-sud, dar şi brizele de la poalele dealurilor.

Precipitaţiile medii sunt de 600-680 ml, cele mai mici în ianuarie, cea mai ploioasă, de obicei, fiind luna mai, iar mai recent iunie. Spaţiul compartimentat pe valea Teleajenului, alcătuit din microdepresiuni şi catene intercolinare despărţitoare, creează o anumită varietate de nuanţe ce fac tranziţia între climatele fierbinţi vara (cu izoterme de 20o şi 22oC ale lunii iulie) şi cele viscoloase iarna ale câmpiei ploieştene (cu medii de 0o şi de -2oC ale lunii ianuarie, sus, pe deal şi -1-+10oC, jos, în vale), care continuă, estompat, la nord, climatul din Câmpia Bărăganlui, şi climatul umed adus de curenţii

21

montani pe firul apei Teleajenului, vara, motiv pentru care, mai ales prin iunie-iulie, atunci când este soare la Ploieşti, uneori în Boldeşti-Scăieni plouă torenţial. Făcând abstracţie de excepţiile cu extreme (cele mai ridicate temperaturi fiind 39oC, înregistrată în verile anilor 1960 şi 1973, iar cele mai scăzute de -30oC la 21 ian. 1942), aş putea spune că în această localitate, predominant, în ultimii 20 de ani, a fost un climat continental moderat, cu o umiditate medie de 68% şi o presiune de 760,5 mm coloană de mercur, nicidecum un climat temperat continental.

Din păcate, la fel ca în toată Europa şi ca pe tot globul, de aproximativ zece ani încoace, clima s-a modificat vizibil (un factor fiind, neîndoios, şi poluarea industrială a atmosferei, tăierea cu sălbăticie a pădurilor), încât, exagerând faptele, mulţi români spun cu convingere că s-a ajuns acum la două anotimpuri vizibile: vară şi iarnă (afirmaţie cu care majoritatea meteorologilor nu sunt totuşi de acord, înclinând, mai de grabă, să spună că, datorită defrişărilor sălbatice, a efectului de seră şi de subţiere a stratului calotar suprapolar de ozon - unde se află 90% din tot ozonul din atmosferă -, anotimpurile anului mai degrabă s-au “deplasat” oarecum - vara mai spre toamnă; toamna - mai spre iarnă...) Poluarea cu gazele de eşapament automobilistic şi subţierea stratului de ozon (O3),

aflat la 10-15 km de sol,

au contribuit şi ele la modificarea climei, stratul de ozon fiind foarte protectiv împotriva radiaţiilor ucigaşe ultraviolete de tip B (la Boldeşti-Scăieni gradientul ultravioletelor este 3, deci moderat). În 2006 gaura de ozon de deasupra polului nord s-a lărgit mai mult ca oricând, spărtura având 29,5 km2, faţă de 29,4 km2 în anul 2000, ea fiind atacată de substanţe de clor şi clorofluorcarbonaţi din aerosoli şi refrigeranţi şi ducând la topirea vizibilă a gheţarilor. Dacă mai amintim că zilnic pe suprafaţa globului terestru se depozitează din atmosferă 17 milioane de tone de bioxid de carbon, vom înţelege şi mai bine ce tragedie ecologică posibilă ne aşteaptă pentru generaţiile viitoare.

Fenomenul inversiunilor de temperaturi şi de poli magnetici tereştri este încă în studiu. Ca atare, şi în Boldeşti-Scăieni, clima a devenit foarte labilă, cu instabilităţi frapante, cu amplitudini relativ mari, cu alternări contrastante (secetă-inundaţii) şi cu elemente noi, în ultima vreme semnalându-se ierni neobişnuit de calde şi secetoase, precum aceasta din ianuarie 2007 (16-18oC!), cu vânturi puternice, cu nori negri turbionari şi furtuni sălbatice, apărute brusc, asemănătoare uneori tornadelor ce pot produce serioase pagube, chiar şi victime omeneşti. Dacă înainte prognoza vremii se putea face pe o perioadă de peste două săptămâni, astăzi este riscant să fie făcută pe mai mult de 8-10 zile, căci apar surprizele imposibil de prevăzut. Liniştitor rămâne totuşi faptul că, după aceste scurte răbufniri, deocamdată rare la noi, climatul revine cât de cât la normal, iar gradientul termic se echilibrează şi el oarecum. De aceea, încă putem spune că Boldeşti-Scăieniul, cu precipitaţii, de obicei, satisfăcătoare şi cu o medie de 2000 de ore anuale însorite, are încă o climă relativ sănătoasă şi benefică pentru cetăţenii lui, deşi nu ştim dacă va rămâne măcar aşa. Am auzit chiar de un studiu (eu nu l-am văzut) care susţine că, pentru cardiaci şi astmatici, datorită climei lui, acest oraş ar fi foarte recomandat... Nu pot să confirm, nici să infirm o asemenea aserţiune, mai ales că poluarea din acest oraş, în loc să scadă, s-a agravat mult, datorită unei ferme porcine adăpostită în aria lui, despre care voi vorbi în contextul acestui studiu.

22

* Meritul principal al descoperirii primelor vestigii arheologice din oraşul Boldeşti-

Scăieni îl are, cred, profesorul Ion Dumitru, actualul primar al oraşului. Pe vremea când domnia sa era profesor de ştiinţele naturii la şcoala din Seciu, un elev, Cristinoiu Vasile, prin anul 1973, i-a adus nişte interesante statuete şi cioburi de ceramică veche, ornate în relief, găsite pe un teren viran din apropierea şcolii. Profesorul a realizat imediat că este vorba de o descoperire importantă şi, împreună cu elevii, s-a apucat să scormonească şi după alte mostre. Aşa a descoperit o mulţime de cioburi de vase ceramice pictate cu grafit, mici unelte de silex, mici figurine de lut şi chiar urmele unui cuptor unde se crede că ele au fost arse, apreciate de arheologi a fi din epoca neolitică (5500-900 î.d. Hr.). Am fost chemat şi subsemnatul la faţa locului şi, la rândul meu, am găsit şi eu nişte cioburi. Cu ele m-am înfăţişat la renumitul profesor de istorie, regretatul Nicolae Simache, pe atunci director al Muzeului de istorie al judeţului Prahova. Domnul Simache mi-a mulţumit, mi-a cerut să-i las dumnealui acele piese şi m-a întrebat cine mai ştie de acel loc. I-am răspuns că profesorul Dumitru care a descoperit locul. M-a rugat să nu mai spunem nimănui despre această descoperire până nu vine o echipă de arheologi trimisă de el. Alte urme s-au găsit pe teritoriul com. vecine Lipăneşti, dar acestea erau din sec. II-IV d. Hr., confirmând studiile că zona aceasta aparţinuse unei aşezări geto-dacice care se întindea de-a lungul traseului Giurgiu-Bucureşti-Târgşor-Ardeal, cu ramificaţia de pe valea Teleajenului, cea de la Bughea şi Gura Vitioarei şi cu întărituri pe dealurile înconjurătoare, printre care şi faimoasa “Cetatea Teleajen”, arsă de Ştefan cel Mare în incursiunile lui în Muntenia. (Precizăm că hidronimul Teleajen provine din slavonă “telegi”=a căra, a transporta). Interesantă este afirmaţia profesorului Octavian Onea, în cartea citată de noi, care, reluând opinia marelui istoric Constantin C. Giurescu, despre Cetatea Teleajenului scrie următoarele: „Fiindcă noi situăm Târgul Săcuienilor la Scăieni, cred că cel mai aproape de adevăr a fost Constantin C. Giurescu, Cetatea Teleajenului aflându-se la Scăieni; fiecare din argumentele enumerate mai sus contribuind la luminarea acestui adevăr.”

Despre fragmentele ceramice văzute, profesorul Simache a opinat că aparţin culturii gumelniţa. Am rămas surprins să-l aud, mai târziu pe profesorul Dumitru, care după ce se consultase cu alţi specialişti, le-a atribuit, la rândul lui, aceleiaşi perioade istorice. Cultura gumelniţa, numită astfel după numele unei măguri, Gumelniţa, din Olteniţa, unde s-a descoperit o aşezare tipică, este o cultură caracteristică unei protocivilizaţii dezvoltată în epoca neoliticului târziu (cca 2800-1900 î. de Hr.) Urmele ei se întind pe o arie mare de răspândire. Caracteristicile acestei culturi sunt: aşezări pe boturi de deal, abundenţa uneltelor de silex, apariţia unor unelte de cupru, vase pictate cu grafit etc. Membrii triburilor aparţinând acestei culturi aveau o economie autarhică, bazată pe cultivarea plantelor iar mai târziu pe creşterea animalelor. Aşadar, vatra oraşului Boldeşti-Scăieni, aflată pe traseul unui important drum comercial spre Braşov, cu o mare vamă la Vălenii de Munte, a fost locuită cu sute şi mii de ani înaintea civilizaţiei de astăzi. Ulterior, tot la Seciu, în punctul numit “La Pompieri”, s-au mai descoperit şi alte urme de civilizaţie pretracică (neolitic, Latene geto-dacic), mai exact, de tip Aldeni-Stoicani (sfârşitul mileniului al IV-lea înainte de Hristos).

23

Pe vremea când eram elev prin clasele a III-a a IV-a, lângă şcoala veche de la Scăieni, am apucat să mă joc de-a v-aţi ascunselea cu alţi copii de vârsta mea, pitindu-ne prin ruinele şi podul bisericii care avea o curte înconjurată de ziduri înalte. Biserica se afla cam vizavi de acea şcoală şi despre ea bătrânii spuneau că era biserica lui Bălăceanu, cu un mic cimitir alături (vezi reproducerea picturii făcută de arh. Nicolae Moianu). Se mai cunoşteau destul de bine icoanele lucrate în frescă. În curtea bisericii se afla o cruce de piatră datând din anul 1710 care, ulterior, a fost mutată în faţa bisericii de lângă monumentul eroilor. În timpul transportului, crucea s-a spart şi crăpătura a fost lipită cu ciment, plomba acoperind o parte din inscripţia cu litere chirilice vechi. Nicolae Iorga, în vizitele lui pe la Scăieni, a descifrat această inscripţie, a intrat în această biserică, a fotografiat-o pe afară şi pe dinăuntru, descriind-o amănunţit în “Revista de istorie” pe anul 1936, într-un articol pe care l-am citit atunci când mi l-a adus profesorul Vasile Georgescu. Comuniştii, în loc să renoveze valoroasă biserică istorică, au demolat acele semi-ruini preţioase şi pe locul unde a fost sfântul lăcaş s-a construit terenul de sport al şcolii, sub asfaltul căruia se află zeci de morminte ale vechilor scăienari, inclusiv o groapă comună cu zeci de morţi, aruncaţi unul peste altul, probabil de pe vremea “ciumei lui Caragea”. Lângă groapa comună era şi mormântul unui profesor universitar, cu studii la Paris, al cărui nume l-am uitat. Acum, peste groapa lui, copiii joacă fotbal...

Tot prin acei ani ai copilăriei, îmi amintesc că-mi păşteam caprele şi oile atât printre ruinele palatului lui Petre Bălăceanu, descendent colateral al Brâncovenilor, cât şi pe lângă ruinele pivniţelor de lângă palat, locuri dispărute astăzi fără nici o urmă...

*

Referindu-ne acum la flora şi fauna localităţii, întinsă pe un substrat de soluri

cernoziomice, la şes, cu aciditate încă ridicată, cu structură grăunţoasă şi conţinut moderat de humus în orizontul superior, dar cu caracteristicile tipice ale subetajului colinar subcarpatic, pe dealuri, reprezentat de solurile brune, pe acest fundal de suprafaţă, constatăm că vegetaţia oraşului Boldeşti-Scăieni (la fel fauna) este tipică majorităţii ţinuturilor deluroase din ţara noastră. Haina vegetală a judeţului Prahova, în care se include ambianţa locală din acest oraş, aparţine zonei cu floră specifică central europeană. În curţile oamenilor putem găsi mici culturi de viţă-de-vie (marile culturi sunt pe dealuri), apoi livezi de pomi fructiferi: meri, peri, cireşi, vişini, caişi, piersici, zarzări, corcoduşi (nume nefolosit de locuitorii din oraş, căci ei la corcoduşe le zic tot zarzăre!), gutui, duzi (rareori moşmoni=Mespilus germanica), nuci (a fost o vreme când nucii au fost masacraţi), aluni şi, bineînţeles, copacul cel mai iubit şi mai cultivat... prunul, de diferite specii. Prunul este predominant, căci din el, în mod tradiţional, aici se obţin unele din cele mai bune ţuici din ţară. Este şi o vorbă mai nouă: “Ţuica de Văleni, începe din Boldeşti-Scăieni...” Având însă în vedere restricţionările impuse de U.E. la fabricarea rachiului în alambicuri artizanale improvizate din gospodăriile particulare, credem că nici livezile de pruni nu vor mai avea un viitor prea strălucit...

Dacă vorbim de speciile silvicole spontane, în această zonă se dezvoltă etajul pădurilor de foioase (nemoral) care coboară din munte până în ţinuturile deluroase, la 275 de metri, cât au media colinelor care circumdează localitatea. Prin componentele

24

sale principale, ea constituie cea mai tipică formaţiune forestieră central-europeană mezofilă, adică relativ pretenţioasă sub raport termic, ca umiditate şi fertilitate a solurilor. Aici, în pădurile masive de la Seciu şi Scăieni, esenţele predominante sunt: fagul (Fagus sylvatica, L.), stejarul (Quercus robur, L), paltinul (Acer psudoplatanus, L), arţarul (Acer platanoides, L) şi gorunul (Quercus petraea), cerul (Quercus cerris, L), toţi aceşti copaci, pe alocuri, în amestec chiar şi cu salcâmi (Robinia pseudacacia, L.). Nu pot să nu amintesc că, la Scăieni, o mică pădure de fagi deosebit de frumoşi, aflată chiar în mijlocul localităţii, a fost completamente defrişată, cu 50 de ani în urmă, cu aprobarea grăbită a primarului comunist Ilie Gheorghe (poreclit de localnici Molea, căci dura o oră până se iscălea) pentru ca spaţiul respectiv să fie destinat construirii unor blocuri (de pe str. Fagului, denumire care, doar ea, mai aminteşte că acolo a fost cândva o pădure de fagi). Despre acele construcţii cuboide, improvizate în grabă, s-a spus de la bun început că urâţenia lor exterioară s-a luat la întrecere cu zgârcenia de spaţiu din interiorul apartamentelor. Oricum, distrugerea acelei păduri, a fost o mare greşeală, deoarece arealul respectiv era destinat unui spaţios şi frumos parc natural, un posibil arboretum, iar zona de blocuri trebuia să fie cea din spatele grădinii şcolii din Scăieni.

Aici este cazul să mai amintim că cealaltă pădure de la Scăieni, din drumul spre Pleaşa, care printr-o minune a supravieţuit, pe timpul celui de al doilea război mondial, fusese sediul unei mari garnizoane germane, cu barăci ascunse sub coroanele copacilor. Ea devenise un mic orăşel militar, un excelent punct de observaţie situat la înălţime, de unde se putea coordona perfect apărarea rafinăriilor petrolifere din Ploieşti. Niciodată aviaţia anglo-americană, în vasta ei misiunea de bombardament, numită Tidal Wave, care viza în primul rând distrugerea rafinăriilor, nu a ştiut de această garnizoană secretă şi bine camunflată, aliaţii occidentali bombardând doar cazematele antiaeriene româno-germane de peste linie, cele din apropierea fabricii de hârtie. Dacă ocupanţii germani îngrijeau această pădure foarte bine (aveau, fireşte, tot interesul!), în zilele noastre ea a devenit lăcaşul unei stâne de oi, păzită de câini periculoşi, cu ţarcuri murdare şi cu mirosuri de bălegar respingătoare, restul terenului forestier abundând în maldăre pestilenţiale de gunoaie şi scârnăvii, operă criminală a unor cetăţeni iresponsabili din preajma ei, care au umplut-o de sticle de plastic, de folii, de cutii şi de o infinită mizerie menajeră, ca să nu mai spunem că de acolo se taie şi se fură copacii într-o mare veselie! Ce este de făcut? Să lăsăm oare lucrurile aşa până la dispariţia completă a pădurii acesteia unde nimeni, niciodată nu a făcut vreo încercare de reîmpădurire? Cu ani în urmă, acolo era o insulă frumoasă de recreere unde, pe o scenă, se desfăşurau diverse şi interesante programe artistice. Acuma... ce să mai vorbim! Din fericire, marile păduri ale oraşului, mai ferite de privirile omeneşti, se află în preajma cartierului Seciu. Ele sunt întinse pe zeci de hectare şi s-au păstrat destul de bine.

Pădurile de fag sunt umbroase, contribuie la microclimatul local şi împiedică, în genere, răspândirea altor esenţe. De aceea, în marginea zonelor silvestre din această localitate sunt, pe alocuri, prezente cordoane tipice de arbuşti şi tufişuri: alunul (Corylus avellana, L.), cornul (Cornus mas, L.), sângerul (Cornus sanguinea, L), socul (Sambucus nigra, L.), tufele de măceş (Rosa canina, L), murul (Rubus nigra, L), cătina (Hippophae rhamnoidas, L) ş.a. În noul oraş, au fost introduşi şi câteva esenţe de arbori noi, semi-

25

exotici, precum platanul (Platanus acerifolia) - există trei platani uriaşi în curtea ştrandului de la Boldeşti, dar şi alţii mai mici -, catalpa (Catalpa bignonioides), arborele ginkgo (Ginkgo-biloba), un copac dioic, rămas aproape neschimbat din era terţiară până azi, cu frunze bilobate, în formă de evantai şi sicamorul-platan american (Platanus occidentalis), ultimii doi aclimatizaţi de mine, transplantaţi fiind din America la Scăieni.

În luncile şi zăvoaiele râuleţelor locale întâlnim sălcii (Salix alba, L. şi Salix babylonica, L.), răchite (Salyx fragilis, L.), tufe de cătină, plopi/plute (diferite specii de Populus alba, nigra, tremula, L.), porumbari/porumbeli/poroambe (Prunus spinosa, L.) etc. În schimb, prin zonele de şes ale oraşului, pe ambele flancuri ale căii ferate (pline acum de deşeuri gunoiere, deversate pe furiş, noaptea, de “prietenii naturii”!), prin fâneţele şi păşunile de pe izlazuri, vegetaţia ierboasă este perenă şi tipică întregii Câmpii ploieştene. Există şi numeroase plante farmaceutice: muşeţel, coada şoricelului, coada calului, pătlagină, rostopasca, menta/isma, salvia, urzica ş.a. Între gara Scăieni şi bariera apropiată, vechea administraţie a CFR a plantat, paralele cu linia ferată, cca 20 de pini decorativi (Pinus silvestris/nigra, L); la fel, între halta CFR Boldeşti şi gara Scăieni. În mod ciudat şi în ciuda similitudinii numelui, la Scăieni am întâlnit rareori... scaieţi. (Dovadă că nu de la “scai” îşi trage denumirea)!

De-a lungul străzii care uneşte cele două localităţi ingeminate, pe Calea Unirii, dar şi pe Str. Victoriei din Scăieni, apoi, parţial, pe Str. Monumentului, au fost plantaţi o mulţime de tei din specia Tilia tomentosa, L. (teiul alb). De asemenea, în faţa bisericii din Scăieni, pe Str. Primăverii, există o scurtă alee de castani (Aesculus hippocastanum, L.). Din păcate, aproape fiecare copac de pe Unirii şi Victoriei a fost vandalizat de culegătorii de flori, care nu s-au mulţumit niciodată cu recoltarea părţilor inflorescente. Aceştia, în fiecare primăvară, rup, fără nici o milă, crengi întregi, unii copaci uscându-se din cauza aceasta, iar “îngrijitorii” lor, pentru a corecta rupturile de ramuri, au ciuntit şi mai rău copacii afectaţi. Şi de ce nu se iau deloc măsuri contra unor asemenea acte de sălbăticie grosieră?

Nu putem încheia această paranteză despre estetic, înainte de a afirma că este, totuşi, foarte necesar să continuăm plantarea teilor din specia menţionată, dar şi a altor arbori decorativi, dintre care nucii, brazii şi castanii rămân, neîndoios, cei mai impozanţi. Cât despre conifere, cu excepţia celor de pe lângă calea ferată, ele sunt destul de rare în această mică urbe, nefiind agreate, din cauză că există încă superstiţia stupidă şi cumplit de retrogradă, că brazii, molizii, vezi Doamne, ar aduce ghinion celor care îi au în curte (unii spun la fel şi despre sălciile pletoase)... Dar dacă ar fi să ne luăm după opiniile unor asemenea indivizi retrograzi, atunci locuitorii din Sinaia, Predeal, Buşteni etc., ar trebui să-şi pustiască toate curţile tăind brazii aceia frumoşi şi zvelţi care conferă originalitatea şi specificul acelor faimoase oraşe montane. Când oare se vor civiliza odată şi oamenii din această categorie, învăţând să îmbogăţească şi mai mult natura şi să o respecte pe deplin, plantând arbori decorativi, copaci frumoşi, impunători şi extrem de folositori? De fapt, fiecare om, până moare, ar trebui să planteze cel puţin zece arbori în viaţa lui!

În zonele limitrofe ale oraşului se fac, an de an, culturi cerealiere alternative, de plante agricole de bază, anuale - grâul şi porumbul, secara şi orzul (mai rar ovăzul şi floarea soarelui). Asemenea semănături nu au lipsit, de fapt, niciodată de pe loturile

26

rezervate numai şi numai acestor recolte specifice. Cu excepţia a doi ani succesivi, la marginea de nord-est a cartierului Balaca, s-a încercat cultivarea unor largi loturi cu orez (Oryza sativa), plantă semiacvatică, datorită faptului că apa era adusă din iazul apropiat, dar cultura orezului, fiind destul de pretenţioasă şi fără randament economic, s-a renunţat la orezăria experimentală şi s-a revenit la cultura cerealelor clasice. În mod surprinzător, dar explicabil, terenurile cultivate cu fâneţuri şi trifoi, in sau cânepă s-au restrâns şi ele, localnicii preocupându-se îndeosebi de mica sau marea grădină de lângă casă, unde, printre altele, cultivă zarzavat - fasole, varză, ceapă, usturoi, mărar, pătrunjel, leuştean, ştevie, spanac, roşii, vinete, bame, mai recent, bobul (Vicia faba), deseori dovlecei, bostani, castraveţi, pepeni, iar pe lângă garduri - căpşuni, zmeură etc.

Ar fi nedrept să nu recunoaştem că în asemenea zone fertile, cu un cernoziom suficient de bun, nu ar fi fost destul de bine întreţinute şi administrate de fostele CAP-uri şi IAS-uri. Uneori, de pe întinsul lor, acest tip de ferme colective obţineau producţii record, comparativ cu anii zilelor noastre, când, după Revoluţia din decembrie ,89, o parte din terenurile părăsite pot fi văzute, vară de vară, pline de torţel, pir, mărăcini, pălămidă şi de alte bălării. Destule terenuri arabile, retrocedate proprietarilor în anii din urmă, au fost lăsate de aceştia într-o jalnică paragină şi, drept consecinţă, calitatea solului s-a degradat, ajungând şi ea într-o tristă degringoladă sau pur şi simplu, după ploi masive, au devenit băltoace - un adevărat rai pentru broaşte şi preafericiţii ţânţari... La fel de îngrijite erau înainte zecile de hectare de vie ale CAP-urilor şi IAS-ului din Boldeşti-Scăieni care, din păcate, preda statului cea mai mare parte a producţiei anuale, colectiviştii fiind totdeauna frustraţi şi nemulţumiţi pentru cantitatea mică de produse ce le revenea, după o muncă aspră, la sfârşitul sezonului agricol. “Recompensele” primite nu le ajungeau. De aceea, pentru a-şi compensa lipsa acelor produse, mulţi localnici cultivau în faţa porţilor, la stradă, pe fâşiile dintre şosea şi gardul dinaintea casei, tufe de cartofi (Solanum tuberosum, L.), obicei care continuă şi astăzi, deşi, normal şi estetic, acolo ar trebui plantate flori sau iarbă decorativă, ca în ţările occidentale, căci pământ presupunem că au acum cu toţii, unii din abundenţă. Şi pentru că specificul de bază al agriculturii din Boldeşti-Scăieni rămâne tot viticultura, datele statistice arată că cca 65% din teritoriul agricol al oraşului este cultivat cu frumoase şi productive vii. Producţia cea mai mare se obţine însă pe colinele dealurilor locale, pe versanţii spre sud, datorită calităţii solului, a incidenţei razelor solare şi a feririi de curenţi reci. Paralel cu speciile de viţă de vie nealtoită (Vitis silvestris, L.), s-au înmulţit loturile cu viţă nobilă (Vitis vinifera, L.), plantă termofilă, destul de pretenţioasă şi lesne atacată de mană dacă nu este stropită de vreo cinci ori pe an (şi la timp, dar niciodată imediat după ploi sau cu puţin timp înaintea lor!). România are 100.000 ha de vii hibride, cea mai mare suprafaţă de acest gen din lume, ceea ce nu e bine. Soiurile hibride, pe care mulţi le cred autohtone, româneşti, de fapt sunt şi ele aduse, chiar dacă poartă denumiri de-ale noastre: căpşunică, zaibăr (fraga), crâmpoşie, şasla, galbenă (zghihara) ş.a. Ele nici nu dau un vin de prea bună calitate, nici nu sunt vinuri rezistent în timp, şi, din păcate, încă sunt predominante în acest oraş, cu toate că s-a cerut insistent ca soiul lor să fie treptat abandonat. În anul 1863 a apărut filoxera, cauzată de o insectă. Apăruse mai întâi în Franţa, adusă din SUA, şi s-a răspândit apoi şi la noi (în 1877), până i s-a găsit antidotul (el fusese descoperit în 1869): altoiul viţei nobile pe rădăcini de viţă sălbatică americană,

27

rezistentă la atacul acestei insecte. Din fericire, viile de pe dealurile locale au înlocuit în bună parte soiurile de hibrizi cu viţă nobilă altoită: Teras, Isabelle, Lidia, Concord, Şasla (ceasla) napoleon, Muscat otonel (tămâioasă), Şasla muscat (struguri de masă) ş.a. Din soiurile nobile ies vinuri nobile, foarte apreciate în ţară şi la export: fetească regală, fetească neagră, crâmpoşie, gordin, mustoasă etc. La crama Seciu (numită acum “Casa Seciu”) există pivniţe largi cu o colecţie completă de soiuri nobile, vechi şi rare. Într-o vizită pe care am făcut-o la o fermă viticolă din Noua Zeelandă am intrat într-o cramă de pe un deal ce semăna cu această cramă de la Seciu, însă vinurile neozeelandeze sunt teribil de bune, rezultate din viţă nobilă ce nu cunoaşte ce este aceea filoxera, căci ea încă nu a pătruns în această ţară din emisfera australă.

Cu tristeţe, trebuie să spunem că în acest oraş nu prea există parcuri, căci simulacrul unui teren de jocuri recreative pentru copii, de la blocurile din Scăieni, este departe de a se numi parc, iar parcul de lângă cluburile de la Boldeşti, singurul care ar merita acest nume, este rareori îngrijit ca lumea şi nu mai seamănă aproape deloc cu cel care fusese atunci când era nou. Mult mai bine arată însă spaţiul închis cu garduri înalte de lângă cluburi. Este vorba despre curtea ştrandului, unde un particular a dat dovadă de serioasă tragere de inimă pentru a revigora acest spaţiu, făcându-l aşa cum fusese el pe când aparţinea Societăţii Astra Română.

*

Deşi s-ar părea că fauna este puţin vizibilă în peisajul boldeşteano-scăienar şi

mai discontinuă decât vegetaţia, ea este totuşi prezentă pretutindeni, dacă nu prin animale mari, atunci prin nesfârşita lume a vieţuitoarelor mărunte (insecte, viermi, larve, melci, limacşi, păienjeni în majoritate neveninoşi, fluturi de toate culorile etc.) care mişună pe pământ, în sol, în pajişti, pe sub pietre, pe sub scoarţa copacilor, prin bălţi, prin iazuri, prin apa Teleajenului, prin aer etc. Unele sunt folositoare, altele dăunătoare. Toate sunt de o mare varietate. La fel animalele mari, mamiferele din zonă.

Personal, am studiat cu pasiune “lumea celor care nu cuvântă” - viaţa animalelor, insectelor şi a păsărilor; am cutreierat singur, an de an, încă din copilărie, absolut toate pădurile şi câmpiile din împrejurimile acestei localităţi, de pe ambele coline care flanchează valea Teleajenului, fără excepţie, şi am ajuns să cunosc bine şi să recunosc o mulţime de păsări şi animale. Această pasiune o am şi aici, în America, unde am reuşit să fiu documentat în detalii despre o mulţime de păsări şi de animale locale, multe inexistente în Europa. Iubesc natura şi respect creaţia lui Dumnezeu, protejând-o oriunde ar fi. Când am vizitat Noua Zeelandă, primul obiectiv nu a fost un muzeu, ci am intrat la o grădină zoologică, spre a cunoaşte cum arată pasărea kiwi, iar în Australia am drăgălăşit cangurii, ursuleţii coala şi prietenoasa şi gălăgioasa pasăre kucabura (kookaburra) care te lasă să o mângâi şi să o hrăneşti din mână. Pentru că în America avem casa într-o pădure, iepurii sălbatici şi căprioarele ne intră deseori în curte. Ceea ce m-a surprins este că niciodată aceste animale de aici nu fug de mine şi mă lasă să mă apropii de ele la numai câţiva paşi. La fel şi multe din păsările cerului care mai toate te acceptă să te apropii de ele sau îţi mănâncă drept din mână! Nu o dată, am avut probleme cu veveriţele, cu racoonii (ratonii) şi sconcşii, animăluţe care ne-au intrat

28

nepoftite în casă (unde le-am şi fotografiat)... Gâştele canadiene şi raţele sălbatice ni se coboară pe-aici, uneori din zbor, în piscina din curte unde nu prea se sinchisesc de prezenţa noastră. Păsările au devenit foarte blânde pentru că, în aproape toate curţile americane, oamenii au instalat hrănitoare şi adăpătoare unde sunt aprovizionate zilnic cu grăunţe şi apă proaspătă. Vara suntem vizitaţi deseori de colibri (pasărea muscă), păsărele minuscule venite să soarbă nectarul florilor. Iar când te plimbi primăvara pe malurile lacurilor, trebuie să fii atent să nu calci pe bobocii cârdurilor de gâşte sălbatice care ţi se împleticesc printre picioare, căci pe aceste locuri gâştele sălbatice sunt chiar mai blânde şi mai domestice decât cele crescute prin curţile noastre din România. De unde această blândeţe a lor? Ei bine, din cauză că, simţindu-se protejate, lor le-a dispărut instinctul de apărare. Le-a dispărut frica de om, întrucât nimeni nu le face niciodată nici un rău, nimeni nu le vânează, ele devenind la fel de blânde ca şi păsările din insula Galapagos de care se mira Darwin că toate ţi se aşează pe cap şi pe braţe (fiindcă zburătoarele de acolo nu mai văzuseră niciodată oameni...) Oare la fel stau lucrurile şi cu lumea necuvântătoarelor din România, unde, de exemplu, un fost prim-ministru şi un bancher, cu suita lor de miliardari, au împuşcat fără milă, la Balc (Bihor), doar într-o singură zi, din iunie 2005, 185 de porci mistreţi, adunaţi într-un fel de ţarc înconjurat cu garduri de sârmă conectate la curent de 220 V şi lipsiţi de apărare? Deşi presa i-a criticat, mai mult pe tonuri glumeţe (nu pe porcii ucişi, desigur), în anii 2006 şi 2007 campania “mistreţiadei” s-a repetat, şi bravii exterminatori ai faunei naţionale nu s-au lăsat până nu au spulberat fără milă alţi 186 de mistreţi (în 2006, cu unul în plus faţă de anul precedent. Atunci, a fost împuşcat din greşeală şi un gonaci, special adus de la Braşov), iar pe 14 ianuarie 2007, într-o zi şi jumătate, într-o nouă hecatombă, au fost ucişi 280 de mistreţi, inclusiv scroafe cu purcei, existând şanse ca mistreţiada să aibă ediţii anuale... Ce plăcere macabră la aceşti “vânători-terminatori” care ar trebui să se simtă ruşinaţi de ce-au făcut ei în cruciadele antiporcine de pe plaiurile mioritice! Câtă laşitate, cruzime şi dispreţ faţă de natură şi de opinia cetăţenilor indignaţi de nepăsarea acestor măcelari sângeroşi, români şi străini, lacomi de trofee, care au năvălit ca sălbaticii cu armele în mâini să facă ravagii prin pădurile ţării noastre şi să încalce orice regulă deontologică din branşa cinegetică! Cred că ar trebui bine studiat de medicii specialişti profilul psihologic al unor asemenea indivizi, deoarece parcă au fost scăpaţi cu toţii din maşina timpului. Ei trebuia să trăiască nu astăzi, ci acum 8-10.000 de ani, când oamenii sălbatici, ieşiţi din peşterile întunecoase, se vedeau nevoiţi, într-adevăr, să vâneze ca să poată supravieţui! Dar nici aceia nu omorau în masă animalele sălbatice. Aici, în America, dacă s-ar întâmpla o campanie cinegetică de o aşa deşănţată amploare, cu atât de multe victime, întreaga mass-media ar exploda aruncând în aer toată trupa vânătorească, indiferent de funcţiile şi de miliardele lor! Oare ce spun organizaţiile de protecţie a animalelor din România şi oare de ce fug de rup pământul păsările şi bietele animale sălbatice de noi românii secolului al XXI-lea, care probabil că le părem ca nişte monştri? Sigur că se ştie de ce...

Şi pentru că ştiţi bine cu toţii să-mi daţi răspunsul corect, să lăsăm atunci poveştile tragice de acest gen şi să vă spun că, dacă iubiţi totuşi natura, dacă iubiţi fauna românească, păsările, animalele, aveţi ocazia să le ocrotiţi pretutindeni, mai cu seamă în această binecuvântată zonă prahoveană unde abundă o mulţime de splendide

29

reprezentante ale ei. Toate vietăţile acestea le aveţi pretutindeni: sunt prezente atât prin pădurile oraşului Boldeşti-Scăieni, cât şi în aria imediată, prin preajma caselor dumneavoastră, prin curţi, pe acoperişuri, prin pomii de lângă ferestre... Doar să le căutaţi cu ochii. Protejaţi-le, iubiţi-le! Poate că intrarea în marea Uniune Europeană va mai îmblânzi setea de recorduri cinegetice (de distrugere a faunei) dovedită în trecut de unii români fără scrupule. Să sperăm.

Într-o pădure din Seciu, am întâlnit o splendoare de cerb, un exemplar mare, deosebit de impunător, cu nişte coarne impresionante, nu prea sperios, iar alteori, într-o excursie cu copiii, am găsit o căprioară rănită de braconieri care a murit în mâinile noastre lăsându-ne pe toţi cu ochii în lacrimi, ca în poezia lui Labiş “Moartea căprioarei” (caz relatat şi în ziarul “Flamura Prahovei”, de poetul Corneliu Şerban). Da, pădurile de aici adăpostesc cerbi (Cervus elaphus carpathicus), adăpostesc căprioare (Capreolus capreolus), mistreţi (Suus scrofa, silvaticus), râşi (Lynx lynx), jderi (Martes artes), veveriţe (Scurus vulgaris fuscoater), iepuri (Lepus timidus), lupi (Canis lupus), vulpi (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis sylvestris, L.), ariciul (Erinaceus europaeus), - nu s-a semnalat niciodată pe-aici vreun urs sau vreun bursuc. Cel puţin, cât am stat în ţară, eu n-am auzit de existenţa lor, dar pădurea de la Seciu, fiind foarte întinsă, n-ar fi exclus să adăpostească şi aceste animale...

Pe la rădăcinile copacilor mişună diferite specii de reptile: şerpi, şopârle, guşteri. Vă asigur că, în zona noastră, nu există reptile veninoase! Nu există vipere! De aceea, când vedeţi guşterii, şopârlele şi şerpii, nu vă pripiţi să-i omorâţi, mai ales şerpii, căci nu fac nimănui nici un rău şi toate aceste reptile sunt folositoare, pentru că distrug mulţi dăunători ai agriculturii. Chiar şi lupii, animale frumoase şi inteligente, al căror număr s-a diminuat mult în zona noastră, vor trebui protejaţi cu grijă. Altminteri, România poate ajunge ca Anglia, unde toţi lupii fuseseră nimiciţi, încât, la intervenţia organizaţiilor pentru protecţia naturii, guvernul britanic s-a văzut nevoit să aprobe solicitarea aducerii unor exemplare din import. Amintesc, în treacăt, că, în secolul trecut, presa internaţională a semnalat cel puţin cinci cazuri, pe glob, când lupoaicele, au găsit copii mici abandonaţi pe care i-a adoptat şi i-a crescut cu grijă alăptându-i (şi nu era vorba de legenda cu Romulus şi Remus crescuţi de lupoaica romană). Uneori animalele se dovedesc mai umane decât mulţi oameni, un motiv în plus pentru care ar trebui protejate şi iubite mai mult...

Frumoasele păduri din jurul nostru, precum şi toţi arborii din oraş, mai găzduiesc o mulţime variată de păsări sedentare ori migratoare: vrabia, stăncuţa, cioara de arătură, gaiţa, piţigoiul, mierla, grangurul, guguştiucul (apărut în stoluri venite din Asia Mică, prin anii 1942-45), turturica, cucul, graurul, presura, botgrosul, sturzul, ciocârlia, ciocârlanul moţat, pitulicea, auşelul, sfrânciogul, caprimulgul, lipitoarea, sticletele, ciocănitoarea, prigoarea, prepeliţa (pitpalacul), capântortura, codroşul, drepneaua, codobatura, sitarul, ierunca, uliul, şoimul, eretele, gaia, şorecarul, coţofana, cucuveaua, ciuful de pădure, bufniţa, pescăruşii (ocazional, pe lângă Teleajen) ş.a. Din păcate, dropiile şi corbii au fost distruşi, căci nici urmă de ei pe tărâmurile noastre!

Extrem de frumoase sunt trilurile privighetorilor, care acoperă toată zona de deal şi subdeal din oraşul acesta, cântând ziua şi noaptea, prin văi şi pe coline, între începutul lui mai şi finele lui iunie, până se termină perioada de ecloziune. De câteva ori,

30

le-am înregistrat cântecele şi am descoperit că erau două specii distincte de privighetori: Luscinia megarhynchos şi Luscinia luscinia sau filomela, aceasta din urmă mai puţin sperioasă. Amândouă speciile au un repertoriu minunat, nedepăşit de nici o altă pasăre de pe glob. Singura pasăre ce le poate imita destul de bine trilurile complexe este pasărea Mocking bird, din America, pe care am filmat-o cântând într-un parc din oraşul Tampa, din Florida, dar parcă tot nu poate întrece privighetoarea de la noi! Cu multă bucurie aşteptăm să auzim primăvara cum aceste mici artiste înaripate dau concerte prin codrii din apropiere: privighetoarea, cucul, pupăza, grangurul, mierla, cinteza şi multe altele. Fără glasul lor, primăverile ar fi, cu siguranţă, mai triste şi mai searbăde. Cu excepţia mierlei, aceste primadone înaripate nu există în America. Ce păcat!

În tunelul de pe dealul de lângă biserica din Boldeşti am descoperit o mare colonie de lilieci (Pipistrellus pipistrelus, L). În grădina şcolii din Scăieni am găsit un şoim rănit la o aripă pe care l-am tratat şi când a putut zbura, i-am dat drumul. Într-o vară, pe câmp, am dat peste o barză şezând ca pe cuib - şi aceasta era rănită -, dar ea nu a mai putut fi salvată, murind în mâinile mele; iar lângă iazul din Scăieni am descoperit o lişiţă împuşcată în picior căreia i-am putut vindeca rana, eliberând-o în acelaşi iaz, după cca şapte zile de tratament. De multe ori am avut impresia că aceste fiinţe gingaşe nu sunt îndeajuns de cunoscute, de iubite şi protejate de toată lumea, mai ales de unii copii. Şcolile cred că ar putea face acest serviciu, la orele de dirigenţie, unde se pot aborda subiecte interesante legate de frumuseţea şi protecţia naturii.

M-am bucurat însă când am constatat că locuitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni dovedesc în fiecare an un adevărat cult şi respect pentru rândunele şi lăstuni - în special pentru rândunele - deoarece toţi le lasă să-şi construiască cuiburile oriunde vor ele, sub streşinile caselor, pe verande, în grajduri, şi nu le disturbă nicicum scurtul lor sejur la noi. În mod surprinzător, am observat că nu acelaşi lucru se întâmplă cu rândunelele din nordul Americii, care, spre deosebire de alte păsări, nu ştiu de ce, nu sunt atât de apropiate faţă de om, precum cele din Europa... Mult mai blânde mi se par aici în Statele Unite micuţele păsări colibri care, zbârnâind din aripi ca nişte mini-elicoptere şi stând pe loc în aer, caută, ca fluturii, nectarul din floare în floare sau îl sorb din vasele speciale cu sucuri pe care le atârnăm pentru ele în crengile pomilor de lângă ferestre.

Numărul rândunelelor şi al lăstunilor scăzuse îngrijorător pe plaiurile noastre prahovene. Aceasta, până la apariţia aşa numitei “gropi ecologice” de lângă Teleajen, unitate nedorită şi blestemată de localnici, unde se depozitează zilnic gunoaiele din tot judeţul. De acolo au apărut în oraş bejanii masive de sute de mii de muşte şi - culmea ironiei! - odată cu înmulţirea muştelor, s-au înmulţit brusc şi numărul rândunelelor, ştiind că muştele sunt hrana lor de bază... Este partea bună a unei părţi rele sau, altfel spus, o consecinţă pozitiva care confirmă că lanţul trofic, când este impulsionat de om, acţionează spontan şi în localitatea Boldeşti-Scăieni!

Nu voi adăuga nimic despre peştii din Teleajen, din râuleţul Bălăcuţa sau din iazurile înconjurătoare, deoarece nu prezintă nici un fel de importanţă economică, fiind buni numai la antrenarea pescarilor amatori pentru a-şi omorî timpul cu undiţa care de cele mai multe ori iese goală din apă...

31

CAPITOLUL III. Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni.

Despre numele acestui oraş

Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni are o geneză specială, o istorie aparte, deloc

cunoscută de locuitorii lui, în care vrând-nevrând, m-am trezit, de la început, implicat. Citisem tot ce am găsit despre falansterul de la Scăieni şi aflasem că un utopist

cu foarte multe intenţii bune, Teodor Diamant (1810-1841), s-a luptat să înfiinţeze acolo o societate agronomică egalitară, Falansterul de la Scăieni (iniţiat în 1835), care voia să fie model pentru noua societate românească. Voi trata acest subiect într-un capitol special.

Acest tânăr, pe care eu îl îndrăgisem, visa ca necunoscutul Scăieni să devină un model pentru lumea întreagă. Îl vedea ca pe un oraş românesc modern, deosebit de toate celelalte, eventual o nouă capitală a ţării... Am fost foarte entuziasmat de ideea lui şi, cu toate că nimeni nu ştia cum arăta acest visător formidabil - căci nu i s-a găsit niciodată vreo fotografie -, m-am apucat imediat să-i imaginez eu un portret, schiţându-l în mai multe variante, cam cum trebuia el să arate, apoi, pricepându-mă la sculptură, i-am făcut şi un bust după schiţele mele. După modelul primului bust, am mai turnat, prin copiere, încă unul şi multă vreme busturile acestea au fost plimbate prin mai multe locuri: în hol la primărie, în incinta bibliotecii Casei de cultură, la Clubul Boldeşti, la Şcoala Scăieni... Pozele lor au apărut în câteva ziare şi reviste din ţară şi străinătate, dar după plecarea mea din ţară, busturile au dispărut fără urmă, ca şi macheta casei lui Eminescu de la Ipoteşti pe care o lucrasem pentru Şcoala Scăieni.

Inspirat de ideea lui Diamant, şi la fel de visător ca şi el, m-am grăbit să-i scriu preşedintelui ţării de atunci, dictatorului Nicolae Ceauşescu, o scrisoare prin care îi propuneam să aprobe înfiinţarea unei noi comunităţi urbane, prin unirea dintre comunele Scăieni şi Boldeşti, sugerându-i marelui şef ca noua localitate să se numească “Oraşul Diamant”. Zis şi făcut: scrisoarea, odată redactată, am trimis-o recomandată prin poştă, fără să am certitudinea că Ceauşescu o va citi vreodată personal sau că îmi va răspunde cumva, dar speram că măcar vreunul din preajma lui tot îmi va da vreun răspuns sau altul... După expedierea ei, au trecut vreo trei luni de tăcere şi îmi cam luasem orice speranţă că îl voi mai primi în vreun fel. Dar într-o bună zi, mă trezesc pe neaşteptate cu un telefon acasă, prin care eram chemat de urgenţă la Comitetul regional de partid de la Ploieşti, solicitat pentru o audienţă urgentă. Când am sosit acolo, un tovarăş, cam încruntat şi cu ton dojenitor, m-a poftit în biroul său având un plic şi o hârtie în mână. Am uitat cine era acest sus-pus, în orice caz, cineva cu funcţie mare, care mi-a vorbit cam aşa: “Cine eşti dumneata, tovarăşe profesor, de îndrăzneşti să-i dai sfaturi tovarăşului secretar general Nicolae Ceauşescu ce să facă şi cum să conducă ţara?! Fiindcă te-ai apucat să-i scrii şi să-l sfătuieşti prosteşte să-ţi aprobe înfiinţarea unui oraş... Păi n-ai ştiut până acum că orice propunere de genul acesta, înainte de a fi trimisă preşedintelui ţării, mai întâi trebuia să treacă pe la noi, să o aprobăm dacă merită înaintată sau nu?” Cam speriat, că nu ştiam ce vor să facă ăştia cu mine, după o aşa “crimă” gravă, mi-am cerut scuze şi i-am mărturisit sincer că nu aveam cunoştinţă de

32

această procedură. “Ai însă norocul că tovarăşul preşedinte a fost răbdător cu sfaturile ce i le-ai recomandat cu prea mare îndrăzneală şi ţi-a răspuns cu omenie că a ordonat să se ţină cont de sugestia dumitale, dar că nu este deloc de acord cu numele pe care i l-ai recomandat, adică cu acela de Oraşul Diamant, ci eventualul oraş, compus din două comune, va trebui să-şi păstreze denumirile vechi... Şi a mai spus că nu vă apărea nici un oraş nou în ţară, decât numai după ce se va trece în curând la o nouă împărţire administrativă a ţării noastre, când regiunile şi raioanele actuale vor fi înlocuite de judeţe... Aşa că să ai răbdare până atunci şi dacă-ţi mai zbârnâie prin cap vreo idee de genul acesta, să vii mai întâi cu ea la mine şi să nu le mai adresezi direct tovarăşului preşedinte sau la comitetul central unde se primesc sute de scrisori pe zi...”

Scena aceasta se petrecea prin toamna anului 1966, iar doi ani mai târziu, în iunie 1968, după noua împărţire administrativă a ţării, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri (HCM) numărul 1116, din iunie 1968, s-a înfiinţat noul oraş Boldeşti-Scăieni, alcătuit din contopirea comunelor Boldeşti şi Scăieni, la care se adăugau şi satele Seciu şi Balaca.

Nu am relatat acest amănunt cu pretenţia că, numai datorită mie s-ar fi înfiinţat acest oraş, deoarece, fiind vorba de două comune industrializate, chiar şi fără sugestia mea ele puteau fi transformate oricând într-o unitate urbană, dar am convingerea că, pe undeva prin hârţoagele de arhivă ale fostelor comitete raionale şi regionale de partid trebuie să mai existe răspunsul fostului dictator la propunerea făcută de mine.

După înfiinţarea oraşului, noul primar, ing. Aurică Marinescu, m-a invitat în biroul său de la primărie şi m-a rugat ca, în calitate de profesor de istorie şi de română, de cunoscător al ambelor localităţi, să încerc să pun nume tuturor străzilor din oraş. Mi-a dat să iau cu mine o hartă mare cu planul urbei celei noi şi m-a rugat ca în termen de două zile treaba să fie gata. Ajuns acasă, am întins harta pe podea, m-am trântit pe burtă peste schiţa străzilor şi am început să scriu cu creionul, atribuindu-le nume din ce în ce mai răsunătoare: Calea Unirii, Strada Victoriei, Str. Falansterului, Str. Mihai Eminescu, Str. Vasile Alecsandri, Str. Teodor Diamant, Str. Manolache Bălăceanu, Str. Charles Fourier (mentorul lui Diamant), Str. Dimitrie Anghel (care locuise un timp la fratele său din Scăieni), Str. Luceafărului, Str. Petroliştilor, Str. C-tin Brâncuşi, Str. George Enescu etc., etc. Pe la ora unu noaptea toate străzile fuseseră botezate, apoi m-am apucat să le bat la maşină pe o listă, în ordine alfabetică. A doua zi, primăria a trimis lista mea la Bucureşti. Nu a trecut nici o lună şi primarul mă anunţă să vin de urgenţă la biroul lui, că s-a întâmplat ceva. “Ce-ai făcut? Că propunerile tale n-au fost bune. Ţi le-au respins! Din toate numele puse de tine, numai patru ţi-au fost acceptate: Calea Unirii, Str. Victoriei, Str. Petroliştilor şi Str. Păcii. Îmi pare rău, dar restul va trebui să le refaci!” “Dar cine mi le-a respins?” am întrebat eu. “Închipuieşte-ţi că... tovarăşa Ceauşescu, în persoană! Ea se ocupă cu aprobarea denumirii de străzi din noile oraşe. Uite aici şi o notă cu îndrumări şi sfaturi cum ar fi trebuit să procedezi...” Nota specifica destul de clar, că străzilor din oraşele nou înfiinţate să nu li se da nicicum nume de personalităţi, ci numai denumiri inspirate din tradiţia locală, nume de plante şi animale, nume de substantive comune ş.a. Am luat din nou harta cu mine şi a doua zi m-am prezentat cu ea la primărie, cu toate străzile rebotezate: Str. Petroliştilr, Primăverii, Industriei, Monumentului, Viilor, Cireşilor, Nucilor, Nisipurilor, Zorelelor, Aleea Clubului, Aleea

33

Fabricii etc., etc. “Asta, da; cred că va merge!” a opinat primarul. Şi a mers, fiindcă toate numele străzilor mi-au fost aprobate. Nu de mult, ziarul “România liberă” din Capitală (nr. 5073, din 8 noiembrie 2006), la pag. 5, a scris: “Profesorul Cristian Petru Bălan este cel care “a năşit” toate străzile din Boldeşti-Scăieni.”

Vă comunic mai jos toate denumirile străzilor din oraşul Boldeşti-Scăieni, în ordine alfabetică (în total, 84 de străzi): Aleea Clăbucetului, Aleea Clubului, Aleea Fabricii, Străzile= Albinei, Armoniei, Atârnaţi, Balaca, Boldeşti, Bucegi, Bucovului, Calea Petroliştilor, Calea Ploieşti, Calea Unirii, Străzile= Câmpiei, „Cartier Seciu”, Cireşului, Cocorilor, Colinei, Coloniei, Crinilor, Crizantemelor, Dealul Frumos, Dealului, Distilăriei, Fagului, Fagurilor, Falansterului, Fântânei, Fundătura Toamnei, Florilor, Gâlmeia, Gării, Ghioceilor, Gladiolei, Gloriei, Grădinilor, Industriei, Intrarea Bălăcuţa, Intrarea Canalului, Intrarea Levănţica, Intrarea Ogrăzii, Intrarea Pieţii, Intrarea Pirului, Intrarea Serei, Intrarea Soarelui, Străzile= Izlazului, Izvoarelor, Liliacului, Livezilor, Ludu, Mărgăritarului, Monumentului, Morii, Strada Necunoscuta, Nisipurilor, Nordului, Nouă, Nucilor, Ogoarelor, Păcii, Pădurii, Panselei, Perilor, Petroliştilor, Podgoriei, Poduri, Poligonului, Primăverii, Prunilor, Seciului, Secuiului, Sondelor, Şoseaua Ploieşti-Văleni, Străzile= Stadionului, Stejarului, Sticlari, Teleajenului, Trandafirilor, Unirii, Vestului, Victoriei, Viilor, Zorelelor, Zorilor. Nu cred că am omis vreuna, iar dacă se va construi vreo stradă nouă, va fi în grija altei/altor persoane să îi găsească un nume.

Şi, totuşi, trebuie să-mi fac aici o autocritică... De fapt, am comis o greşeală foarte gravă (şi, din păcate, nimeni nu mi-a corectat-o): pur şi simplu, am uitat să dau nume de străzi în cartierul Seciu, cartier destul de mare şi important, chiar dacă l-am încadrat, la modul general, spunându-i “Cartierul Seciu”! Cred că va trebui să-mi cer permisiunea să mi se aprobe să botez şi acest cartier, dând şi acolo nume de străzi, conform tradiţiilor locale, după ce mă voi consulta cu domnul primar şi localnicii...

Peste nişte ani, primul primar al noului oraş, dl. ing. Aurică Marinescu, mi-a scris de mână o declaraţie, semnată cu numele lui, prin care confirmă faptul că, pe timpul cât s-a aflat dânsul la conducerea primăriei oraşului Boldeşti-Scăieni, “Dl. Cristian Puiu Bălan a stabilit nomenclatura stradală a oraşului, dând denumire tuturor străzilor din oraş”. (Vezi facsimilul după manuscrisul original). L-am întrebat de ce mi-a zis “Puiu”, deoarece acesta este un nume de alint, folosit doar în familie şi între prieteni. “Pe mine mă cheamă Cristian Petru Bălan!” “Lasă-l aşa, căci aşa te ştie toată lumea”, mi-a răspuns el. Realitatea este că îmi place numele “Cristian” şi niciodată nu mi-a plăcut să-mi zică lumea “Puiu”, fiindcă aşa mi se spunea când eram copil, dar se pare că sunt condamnat să nu scap cu una cu două de acest diminutiv galinaceu care uneori mă deranjează...

*

De la neacceptarea unuia din numele meu, a sosit timpul să trec la o altă

neacceptare, mai stâlcită: numele oraşului! Mă zbat de câţiva ani să demonstrez, cu argumentele cele mai logice şi ştiinţifice, că revenirea la numele “Scăeni” este o greşeală imensă pe care, continuând-o, ni s-ar putea imputa că suntem analfabeţi! Dar mai înainte de a apela la argumentele de bază, să deschidem la pagina 707, noul

34

Dicţonar DOOM, Dicţionarul Ortografic, Ortopeic şi Morfologic al Limbii Române, al Academiei Române, ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Buc., 2005, care dictează normele obligatorii ale limbii române literare, subliniez adjectivul “obligatorii”. Aş fi dorit ca la această pagină să existe substantivul propriu “Scăieni”, dar există substantivul masculin “scăiecior”, un cuvânt mai rar, însă destul de asemănător cu numele localităţii care ne interesează şi care vedem că este scris cu “i” la mijloc, nu “scăecior”, deoarece se respectă perfect normele ortografice de care vorbeam. “Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX)”, cel din ediţia a II-a, Ed. Univers enciclopedic, Buc., 1998, a lansat pentru prima oară acest exemplu din lexicul românesc. La fel de convingătoare sunt exemplele lexicale oferite de cel mai actual şi mai citat dicţionar modern, apărut acum câteva luni, “Noul dicţionar universal al limbii române” (Ed. Litera Internaţional, Buc., 2006) care mai aduce şi alte cuvinte asemănătoare: “scăier”, “scăios”, “scăişor”... Aşa stând lucrurile, la regula scrierii cu “-ie-” înainte de consoane se încadrează şi alte denumiri geografice cu diftongi în “ie”: Bordeieni, Poieni, Secuieni, Ploieşti, Mălăieşti, Negoieşti etc. Cine le scrie fără “ie” greşeşte! Fiindcă DOOM-ul Academiei Române precizează clar:

“La început de cuvânt şi de silabă după vocală, se scrie “e” sau “ie”, în funcţie de pronunţia literară şi de etimologie” (Sublinierea Academiei, în Op. cit., pag. XLVI). Or, din punct de vedere literar, noi toţi pronunţăm clar vocala “i” în Scă-ieni, iar, etimologic vorbind, fie că plecăm de la forţat-presupusul etimon “scai”, fie de la mai sigurul “secui/săcui” (români ardeleni alungaţi de secui şi aşezaţi pe aceste plaiuri prahovene), ambele substantive se termină în vocala “i” şi acest “i” din rădăcina cuvântului trebuie păstrat în toate derivatele substantivului respectiv, conform regulei nr. 3, de la aceeaşi pagină, care spune: “Se scrie “ie” şi se pronunţă “ie” în cuvinte din fondul vechi” (Op.cit., pag. XLVI). Iar cuvântul Scăieni am văzut că aparţine prin excelenţă acestui fond istoric vechi, căci, în documentele citate anterior, numele vechi al localităţii, în absolut toate variantele, se scria şi se pronunţa numai cu “i”, care este vocală sau semivocală de bază în evoluţia şi componenţa tuturor variantelor arhaice ale toponimului: Scoiani, Scăiani, Scăuiani, Scăuieni, până s-a modernizat în Scăieni... Nici un text vechi din sec. al XVII-lea sau al XVIII-lea nu a scris vreodata “Scăeani” sau “Scăeni”, ci “Scăiani” şi “Scăieni”! Forma “Scăeni” a apărut şi s-a răspândit după anul 1902, dar atunci nu existau regulile ortografice şi ortoepice la nivelul celor de astăzi. (Oricum explicaţia etimologică, născută din presupuneri nedocumentate, precum că acest nume provine de la locurile pline de scaieţi, nu rezistă aceleia, mai sigure, care susţine că numele vechi Scăuieni ar proveni din Săcuieni, “secuienii” nefiind secui, ci acei transilvăneni băjenari proveniţi, ca şi cei din Măneciu-Ungureni, din zona Ardealului în Prahova.) Revenind însă la toponimiile de mai sus - Scoiani, Scăiani, Scăuiani şi Scăuieni, vă rog să încercaţi a pronunţa aceste patru nume înlocuind din fiecare variantă pe “i” de la mijloc cu vocala “e” şi veţi vedea că nici unul nu se poate pronunţa astfel! Greşesc eu cu ceva? Dacă nu, atunci de ce atâta îndărătnicie perseverentă din partea celor care, cu o încăpăţânare de semidocţi, scriu foarte, foarte greşit numele acestui oraş, motivând, de obicei, că aşa l-au găsit scris pe hărţi, prin Monitorul Oficial, prin unele cărţi, ziare şi dicţionare, de parcă toţi care îl folosesc acolo, transcriindu-l mecanic, ar fi lingvişti atoateştiutori şi toţi mai pricepuţi decât doctorii în filologie?! Eminescu şi Caragiale le-ar spune cu indignare: puneţi mâna

35

pe carte, ageamiilor! Nu stâlciţi limba română şi renunţaţi la lenea de a mai adăuga o literă necesară în plus, acolo unde trebuie! Iar noi, desigur, tuturor acestora va trebui să le explicăm cu glas calm şi limpede: oameni buni, noi astăzi nu mai scriem ca acum 100 de ani, nu mai scriem Ploeşti, Bucuresci, Scăeni!... Suntem într-un nou mileniu şi ar fi anacronic să mai scriem ca în trecut, când limba nu era evoluată; iar a imita, prin simple automatisme grafice, greşeala altora care habar nu au de ortografierea corectă a limbii române moderne, nu este nicidecum un argument ştiinţific şi nu este nici măcar o scuză inteligentă! Corectarea de la noi trebuie să înceapă şi restul alogenilor ni se va supune şi, după modelul nostru, toţi ne vor urma!

Iată pentru ce, în numele adevărului ştiinţific şi al limbii române literare corecte, cerem cu insistenţă ca pe panourile care anunţă intrarea în oraş, pe firma primăriei, pe ştampile, pe toate actele oficiale, în cărţi, în toate dicţionarele şi în ziare să se corecteze odată pentru totdeauna această gravă eroare şi să scriem corect româneşte, conform regulilor obligatorii şi logice ale scrierii fonetice, decretate de forul superior al culturii din ţara noastră, Academia Română, deci: BOLDEŞTI-SCĂIENI!

Nu putem încheia capitolul fără să vă amintesc că mai există alte două localităţi Scăieni, una în jud. Buzău şi alta în Basarabia, iar locuitorii ei văd că îşi ortografiaza fără greşeală acest substantiv propriu. Când, în mod demonstrativ, am scris cele două variante ale numelui, puse alăturat, şi când, aici în America, le-am pronunţat cu voce tare în faţa vorbitorilor de limba engleză care nu ştiu deloc româneşte, toţi mi-au spus că prima variantă sună foarte frumos în pronunţie, deoarece este asemănătoare cuvântului englezesc “sky” (pronunţat “scai”) şi care înseamnă “cer”, “Scăieni” sugerându-le impresia că ar fi vorba de nişte fiinţe cereşti...

36

CAPITOLUL IV. Falansterul de la Scăieni

“Păstrează-te, instruieşte-te, moderează-te, trăieşte pentru semenii tăi, ca şi ei să trăiască pentru tine.” Teodor Diamant (Scrisoarea din 29 iunie 1835 către prietenul său, scriitorul Ion Ghica.)

În vara anului 1959, într-o duminică, m-am trezit acasă, la Scăieni, cu vizita unui

domn venit special de la Bucureşti spre a vedea localitatea unde fusese faimosul falanster al lui Teodor Diamant. Mi-a spus cine este şi ce doreşte, precizând că eu am fost recomandat de primarul de atunci al comunei Scăieni, ca unul care aş şti mai multe despre acest subiect, deoarece respectivul primar a mărturisit sincer că nu auzise nicum de aşa ceva şi că nu ştia care-i “povestea cu falansterul”. La drept vorbind, pe atunci, nici eu nu ştiam prea multe despre acel ciudat experiment, deoarece eram un tânăr student de 23 de ani şi tot ce aflasem erau doar nişte informaţii generale care proveneau din cartea scriitorului Ioan Ghica “Scrisori către Vasile Alecsandri”, precum şi din ceea ce mai spicuisem prin “Monografia Ploieştiului” lui Mihai Sevastos. Nimic în plus. În schimb, cunoşteam destul de bine urmele palatului care fusese al lui Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache Bălăceanu, colaboratorul lui Diamant), căci pe-acolo, pe când eram copil, îmi păşteam caprele şi oile; dar cunoşteam şi alte relicve arătate şi mie de unii bătrâni din sat, urme destul de estompate, pe care, cu toată bunăvoinţa, i le-am arătat vizitatorului interesat. Iar acesta nu era altul decât Ion Cojocaru, viitorul autor al fascinantei cărţii “Falansterul de la Scăieni”, scrisă de el împreună cu criticul Zigu Ornea (1930-2001) şi publicată în 1966 la Editura Politică din Bucureşti. Tot ce îi povesteam domnului Cojocaru, acesta nota de zor într-un carnet, iar când a plecat, mi-a mulţumit, m-a îmbrăţişat şi mi-a dat asigurarea că va pomeni şi despre mine în cartea lui, deoarece... “suum cuique”, mi-a precizat el de două ori în latineşte, înainte de a se despărţi de mine. I-am apreciat gestul recunoscător şi inteligenţa, dar nu prea am înţeles ce voia să-mi spună în limba strămoşilor noştri... Mai târziu, după ce am studiat această limbă la facultate, ulterior predând-o şi în şcoală, am aflat că “suum cuique” însemna “fiecăruia să i se dea ceea ce i se cuvine”, o maximă formulată de legislatorul roman Ulpianus. În 1966 am primit cartea celor doi autori chiar din mâna domnului Zigu Ornea care mi-a oferit şi un autograf pe pagina de gardă a acestei interesante lucrări, atunci când a venit să facă lansarea ei la căminul cultural din Scăieni. Curios, am citit-o cu nerăbdare de la un cap la altul şi... nici o pomeneală de promisiunea cu “suum cuique” făcută mie. Dar nu-i nimic, cartea a fost bine concepută, şi rămâne până astăzi cel mai complet şi documentat studiu despre falansterul de la Scăieni, chiar dacă se conformează cerinţelor politice de atunci, exagerând activitatea şi importanţa acelui experiment efemer, şi nu aveam dreptul să mă supăr pe cei doi harnici autori. Ei nu au putut-o redacta altfel şi va trebui, în contextul acelor vremuri, să le acordăm circumstanţe atenuante pentru opiniile lor. Numai că, din păcate, descoperirile ulterioare

37

au dat naştere la nişte polemici contradictorii care mergeau de la exaltarea experimentului făcut de Diamant şi Bălăceanu până la negarea completă a existenţei acelui falanster. Aşa stând lucrurile, la urma urmelor, m-am întrebat care o fi adevărul? A existat sau n-a existat acel falanster? A existat, dar nu în parametrii descrişi de cei doi autori şi înfăţişaţi cu exces de romantism socialist-revoluţionar, în lumina canoanelor “epocii de aur”. Iată, de fapt, cum au stat, în realitate, lucrurile...

În fond, pentru că prin anii şaizeci era la modă protocronismul naţional, cei doi autori voiau să demonstreze că un tânăr vizionar şi patriot român, pe nume Theodor Diamant (1810-1841), făcuse un prim pas românesc spre o societate comunistă, printr-o efemeră încercare practică, realizată la Scăieni, înaintea experimentului rusesc din 1917, deşi modelul lui Diamant nu era nici Comuna (comunistă) din Paris, de la 1871, nici “Manifestul Partidului Comunist” al lui Karl Marx (apărut în 1848), ci ideile şi operele filosofice ale socialistului utopic francez Charles Fourier (1772-1837), pe care îl cunoscuse personal în Franţa, asistând la prelegerile lui şi citindu-i operele: “Teoria celor patru mişcări şi a destinelor generale” (1808), Tratat despre asociaţia domestică şi agricolă” (1822) şi “Noua lume industrială şi societară” (1829). Nu ar fi lipsit de importanţă să vedem cum îl percepea Friedrich Engels pe socialistul utopic francez Clarles Fourier pe care îl admira pentru că “mânuia dialectica cu aceeaşi măestrie ca şi contemporanul său Hegel şi a prevăzut just unele trăsături ale viitoarei societăţi comuniste: absenţa antagonismelor sociale, transformarea muncii într-o societate vitală, dezvoltarea multilaterală a personalităţii umane, concordanţa dintre interesele individuale şi cele colective.” (În paranteză fie spus, poate că Engels nu citise cu prea multă atenţie cărţile lui Fourier, ci doar le frunzărise, deoarece ar fi aflat că Fourier afirma cu toată seriozitatea şi naivitatea că fourierismul lui va ajunge la o aşa mare dezvoltare tehnică în viitorul îndepărtat, încât savanţii falansterieni vor putea transforma toate mările şi oceanele în mări şi oceane de limonadă, asta pentru că el iubea foarte mult dulciurile, motiv pentru care câţiva cunoscuţi de-ai lui l-au declarat nebun.) Oricum, el nu era singurul care lansa idei utopiste. În teorie, ideile formulate de aceşti teoreticieni proto şi procomunişti, frizau, iniţial, un egalitarism şi un liberalism dezirabil şi, în aparenţe, rezonabil, fezabil. Acesta, când a putut fi materializat prin revoluţii armate, s-a fundamentat, ulterior, pe un colectivism exacerbat şi exclusivist, fără urme de privatism şi de libertăţi reale. Nu a trebuit să treacă prea mult timp pentru a se vedea că întregul eşafodaj al învăţăturii lor fusese îmbrăcat în numeroase sofisme seducătoare, doar la suprafaţă strălucitoare şi doar în cărţile scrise de ei realiste, căci odată puse în practică, toate s-au dovedit a fi nu numai perisabile, dar, prin exacerbări politice dictatoriale, chiar foarte periculoase, distructive şi criminale, datorită impunerii lor cu forţa şi prin crearea unei aparaturi paramilitare de coerciţie sângeroasă care să le menţină artificial durata şi supravieţuirea în avantajul unei noi super-clase dominante, ridicată din drojdia proletariatului. Exact acest lucru nu l-a putut prevedea nici Fourier, nici Marx, nici Engels, nici Lenin (ba Lenin se zice că notase undeva că se teme oarecum de “burghezia proletară”), pentru că nici unul din aceştia nu au ţinut seamă de individualismul firii umane, de instinctul lui natural de arivism, de egoismul şi setea individului de spaţiu şi de proprietate privată (pe care numai o profundă educaţie religioasă o poate frâna şi anihila - iar susnumiţii corifei materialişti negau din principiu

38

forţele spirituale divine, cu toţii fiind atei furibunzi), dar se pare că tocmai tânărul nostru Diamant a ajuns repede la o concluzie realistă şi, după ce a înfiinţat o mică celulă agraro-industrială proto-comunistă, un fel de c.a.p. în miniatură, după ce voia să o probeze şi în altă parte, s-a convins, în scurt timp, de zădărnicia teoriilor de acest gen, fiindcă viaţa practică i-a dezvăluit contrariul... Odată convins de contrastul dintre teorie şi practică, el s-a retras cu discreţie şi s-a concentrat spre alte treburi. Totuşi, nu putem face abstracţie de această premieră românească absolută, de experimentul lui juvenil şi cu totul inedit pentru Europa de răsărit, iniţiat cu mult entuziasm şi curaj, la Scăieni, şi nici de ideile lui benevolente notate în scris. De aceea, se merită a vorbi mai pe larg de acest experiment mai mult sau mai puţin naiv. Aşadar, cine a fost visătorul Teodor (Theodor/Tudorache) Diamant, ce voia acest iluminist simpatizat şi sprijinit de Ion Heliade-Rădulescu, de Eufrosin Poteca şi ce anume a întreprins el concret prin aceste locuri?

Aşa cum spun autorii cărţii “Falansterul de la Scăieni”, Ion Cojocaru şi Zigu Ornea, “se ştiu puţine lucruri despre copilăria şi tinereţea lui Diamant. Sub semnul îndoielii a stat până acum până şi data şi locul naşterii sale.” (Op. cit., p. 44, Ed. politică, Buc., 1966). Un document din Arhivele statului atestă că Diamant s-a născut la Bucureşti în 1810. Tatăl său se numea Iamandache Mehtupciu, zis Diamandi, cu funcţiunea de vtori vistier, iar mama sa Anastasia. Iamandache reuşise să încropească o mică avere, printre care o moşioară la Pociovalişte. Scriitorul Ion Ghica, în “Scrisori către Vasile Alecsandri” spune că bătrânul Diamandi avea doi copii: Barbu şi Teodor/Tudorache (Theodor). Barbu fusese cam puţin înzestrat de la natură, trăind în limitele inferioare ale normalităţii intelectuale, care i-au produs destule necazuri fratelui său Teodor, un tânăr excepţional înzestrat. Acesta “era - notează Ghica - om de frunte, inteligent, muncitor, stăruitor şi plin de devotament”. (Ion Ghica, Opere, vol. I, Buc., ESPLA, 1956, p. 238). După frecventarea unei şcoli greceşti, Teodor a urmat cursurile şcolii de la Sf. Sava, unde a fost cel dintâi. Strălucea la matematici superioare, la fizică şi filosofie iar, pe lângă latina şi greaca veche, vorbea fluent franceza, germana, italiana şi elina. Voia, probabil, să se pregătească pentru o carieră didactică şi, cu o bursă obţinută de la Aşezămintele mitropolitului Dositei Filiti, din 1828, a plecat la studii la şcoala de cadeţi din Munchen unde se perfecţionează în calcul diferenţial şi integral. În 1830, nu se ştie cu ce ajutoare financiare, ajunge să studieze patru ani la Universitatea din Paris, specializându-se în studii agronomice şi în cele de economie politică şi socială, dar se pare că nu a obţinut vreo diplomă de absolvire a vreunei facultăţi, deoarece nu s-a găsit aşa ceva prin arhive. În 1834 se reîntoarce în ţară, unde, după căutări şi peregrinări, se hotărăşte pentru profesiunea istovitoare de inginer hotarnic, obţinând o diplomă în acest scop.

Perioada şederii la Paris a fost hotărâtoare pentru existenţa lui, pentru gândirea şi activităţile lui practice viitoare. Pe vremea aceea, tineretul francez era destul de atras de ideile filosofice ale celor trei mari socialişti utopici ai vremii, englezul Robert Owen (1771-1858) şi doi francezi, Saint-Simon (1760-1825) şi Charles Fourier (1772-1837). Dacă ideile britanicului Owen nu-l atrăgeau prea mult, mai ales după insuccesul acestuia de a înfiinţa în SUA şi Anglia nişte colonii comuniste, în schimb teoriile saint-simoniste şi fourieriste i-au plăcut. Iniţial, îl captivaseră iluziile lui Claude Henri de Rouvroy, conte de

39

Saint-Simon, care susţinea că socialismul se va putea instaura cu ajutorul claselor avute (bancherii şi industriaşii), ajutate de muncitori, iar Ion Ghica chiar susţine că tânărul român ar fi fost membru marcant al acestei grupări, dar nu avem nici o dovadă scrisă care să confirme o asemenea afiliaţie. Cert este însă faptul că Theodor Diamant a îmbrăţişat, în final, cu toată convingerea, ideile speculative ale lui Fourier cu care se împrietenise, frecventându-i toate prelegerile şi răspândindu-i-le, la răspântiile principalelor străzi din Paris, prin discursuri laudative în faţa publicului francez. Mai mult decât atât: ideile fourieriste au fost lăudate de Diamant şi românilor, prin paginile ziarului “Curierul românesc”, prin lucrarea “Scrieri economice”, apoi printr-o broşură, tipărită la Paris în aprilie 1833, “Aux amis de la liberte, de la justice et de l#ordre” (Către prietenii libertăţii, dreptăţii şi ordinei). Ca un post-scriptum al acestei broşuri, autorul lansează următoarea invitaţie: “Persoanele care ar dori să asiste la conferinţele ce au loc la mine acasă şi al cărui obiect este de a examina procedeele care pot să facă atrăgătoare producţia, sunt rugate să-mi comunice dorinţa lor. Această broşură se împarte gratuit, între orele amiezii şi ora 4, la locuinţa autorului din Rue de Mauthurins-St. Jacques, nr. 18”.

Încă din primele pagini ale broşurii, autorul se întreabă retoric: “Ce este, deci, de făcut pentru a da celor ce nu au FĂRĂ A LUA de la cei ce au?”. După ce critică teoriile utopice ale lui Robert Owen şi Saint-Simon, explică superioritatea propunerilor lui Charles Fourier: “El a urmat căi cu totul diferite; metoda sa, departe de a ataca spiritul de proprietate, tinde să-l răspândească chiar în popor prin regimul acţionar (...) El nu spune, ca adepţii lui Saint-Simon: aduceţi-vă averea voastră; el spune: nu încredinţaţi nimănui averea voastră, administraţi voi înşivă prin aleşii voştri, aşezarea de experiment societar, rămâneţi în credinţa părinţilor voştri!” .

Diamant cere prietenilor libertăţii, dreptăţii şi ordinelor publice să se organizeze într-un cadru complet, reunindu-se “într-o masă de subscrieri îndestulătoare pentru a opera în cadru complet, adunând 18 până la 1900 de persoane din trei clase: bogată, mijlocie şi săracă...” Această celulă social-economică primară a fost numită de Fourier falanster (la fel se numea şi clădirea sediului central al falansterului). Neologismul respectiv a fost inventat chiar de Fourier, din combinaţia substantivelor “falax=falangă” (formaţie militară din Grecia antică alcătuită din soldaţi pedeştri înarmaţi cu lănci) şi “monastere” (mănăstire). Iar în concepţia francezului, gruparea trebuia să fie organizată pe teritoriul unei donaţii (care, ad-libitum, rămânea însă donatorului, dacă acesta ar fi optat pentru aşa ceva). Numărul membrilor celulei trebuia să cuprindă între 1500-2000 de persoane, cu pregătiri culturale şi profesionale diferite. Astfel, falansterul se împărţea în serii şi grupe (falange), potrivit înclinaţiilor diferitelor persoane, spre anumite genuri de activitate. Într-o serie urmau să intre 20-24 de grupe, fiecare grupă având 7-9 persoane. Dreptul la muncă era asigurat fiecărui membru/membră, potrivit aptitudinilor şi înclinaţiilor lui/ei. Atât Fourier cât şi Diamant considerau că, intrând şi ieşind liber din grupe şi serii, fiecare asociat putea să-şi dezvolte multilateral aptitudinile şi înclinaţiile. Munca devenea în felul acesta o plăcere, o necesitate fiziologică pentru toţi membrii societăţii, iar contradicţia dintre munca fizică şi intelectuală, dintre oraş şi sat dispărea. Veniturile urmau să se împartă după calitatea muncii (5/12) şi după talent (3/12). Preconizând atragerea celor avuţi la înfăptuirea acestei noi organizări sociale şi

40

cointeresarea lor, atât Fourier cât şi Diamant prevedeau că falansterul trebuie să asigure, pentru capitalul investit, un venit fără muncă de 4/12 din venitul ei total. Edificiul central al acestui complex social era şi el numit tot falanster. În încheierea manifestului său, lansat la Paris în ziua de 25 aprilie 1833, Diamant încheia cu o frază plină de încredere şi de bun augur: “În interesul umanităţii, fie ca experimentarea să devină desăvârşită vara aceasta!” Era însă un optimism bazat pe o prea mare grabă şi pe prea multe himere.

Au fost peste 40 de încercări practice, pe teren, de organizarea unor falanstere experimentale (prima, între 1833-1835, într-o comună nu departe de Paris - Conde-sur-Vesgres, a doua din lume - la Scăieni, fiind şi ultima experienţă de acest fel realizată în timpul vieţii marelui utopist Fourier. De altfel, francezul le-a dezavuat pe amândouă şi, din motive mai puţin clare, nu le-a sprijinit). Cum era de aşteptat, toate au eşuat. Acestea din urmă s-au experimentat atât în Africa, dar cele mai multe în America şi au fost înfiinţate după 1840, deci după Scăieni. Iată câteva din grupul celor din Statele Unite: Farm Phalanx din Boston, Wisconsin Phalanx, North American Phalanx din New Jersey, Texas Phalanx ş.a.

Prioritar, pentru Diamant, era să înceapă cât mai repede un experiment românesc şi să găsească un moşier bogat dispus să-i pună la dispoziţie terenul necesar pentru înfiinţarea unui falanster după reţetele lui Fourier. De aceea, el s-a întors în ţară la începutul anului 1834, cam pe 7/19 aprilie. Pe tronul Ţării Româneşti venise de curând Al. Ghica (1834-1842), în care Diamant îşi imagina un om cu vederi progresiste, deschis unor reforme. Tânărul nostru, de abia întors de la Paris, îi adresează, încrezător, domnitorului Ghica şi generalului rus Pavel Dimitrievici Kiseleff (1788-1872), preşedintele plenipotenţiar al divanurilor Ţărilor Româneşti, scrisori prin care le solicita slujbe potrivite studiilor sale, dar nu a primit nici un răspuns. Prin “Curierul românesc” al lui Heliade Rădulescu, lansează atunci apeluri către boierii patrioţi explicând ce mari foloase le-ar aduce introducerea sistemului falansterian. În urma acestor apeluri, câteva promisiuni vagi începuse să primească, dar nimeni nu se grăbea să-l sprijine concret. Un răspuns încurajator va găsi însă la un boier, Manolache Bălăceanu, pe care îl cunoştea mai demult. Între timp, obţine autorizaţia legală de “inginer hotarnic”, fiind foarte solicitat în procesul de măsurare a multor terenuri agricole.

Emanoil (Manolache) Bălăceanu, de numele căruia este de asemenea legată întemeierea falansteului, locuia în Scăieni, unde avea o moşie apreciabilă, pe lângă alte trei proprietăţi mai mici: Tecuciul, din jud. Teleorman, Balaciul şi Tutăneasa. Se născuse în 1807 (era deci cu doi ani mai în vârstă decât Diamant) şi nu era o personalitate de valoarea acestuia, deşi se pare că avea ceva cultură. Printre altele, s-a remarcat ca o fire destul de voluntară, dar capricioasă, colerică şi câtuşi de puţin submisivă, dispreţuind canoanele şi rigorile convenţionale. Pe vremea apariţiei lui Diamant la Scăieni, Bălăceanu se despărţise de soţia sa, Elenca, fiica clucerului Dimitrie Ştefănescu, o “cucoană cumsecade”, de salon, lăsând-o cu un copil (Lucreţia) şi preferând să legalizeze o nouă căsătorie cu Stăncuţa Constandineasca, o ţigancă focoasă, fostă roabă pe moşia sa, care-i face opt prunci. Familia şi greutăţile familiale, cu timpul, se măresc. Boierul avea multe datorii. Avea un şir de procese şi încurcături financiare, cu acuze de grave escrocherii, aproape nesolvabile, trăind, dacă e să ne

41

luăm după plângerile lui, de vor fi fost sincere, într-o continuă penurie jenantă, în care se afla datorită ipotecilor ce-i grevau serios bunurile moştenite, punându-i-se nu o dată la îndoială chiar şi cinstea personală pe care, prin jalbe la ocârmuire, se străduia să o afişeze. Însăşi moşia Scăienilor era ameninţată cu confiscarea, fiind pusă sub sechestru. Dar, în pofida acestor încărcături negative, Manolache s-a remarcat iniţial, cel puţin în aparenţe, ca un tânăr generos, prieten cu amicii inginerului hotarnic, apoi cu însuşi “Tudorache” Diamant. Se pare că, la rândul său, cunoştea destul de bine ideile fourieriste, mai ales după ce noul lui prieten, abia venit din Franţa, îi explicase detaliat avantajele sistemului falansterian. Fără să tergiverseze, Bălăceanu şi-a dat consimţământul şi i-a pus la dispoziţie moşia sa din Scăieni pentru un aşa promiţător experiment. Unii cercetători afirmă că a făcut acest gest nu atât dintr-o spontană generozitate, ci mai mult din instinctive porniri mercantile, interesat fiind, de fapt, să scape de ameninţările cu ipotecarea moşiei sau gândindu-se la nişte câştiguri materiale imediate şi la echilibrarea bugetului financiar care devenise atât de anemic, în ciuda faptului că avea talentul să scoată bani şi din piatră seacă. Putem crede acest lucru dacă ţinem cont că boierul Manolache nu a comis un act de pură filantropie cedând gratuit moşia de la Scăieni (cum făcuse, de exemplu, la Conde-sur-Vesgre, în Franţa, nobilul Baudet-Dulary), ci a arendat-o falansterului, şi încă pe un preţ nu tocmai modest. Oricum, făurit din umbre şi lumini, părţile lui tenebroase nu anulează întru totul bunele intenţii ale lui Manolache Bălăceanu care, dacă vrem să facem generoase concesii, rămâne ca un mic mecena în istoria societăţii româneşti din sec. al XIX-lea.

Să urmărim, în continuare, cum s-a întemeiat şi cum s-a terminat falansterul... Localitatea Scăieni, cu 68 de familii în 1831, era situată în judeţul Saac sau

Săcuieni, desfiinţat la 1 ianuarie 1845, fiind mai mare decât judeţele vecine Prahova şi Buzău, luate la un loc. Scăieniul era situat pe vechiul “drum al sării”, poziţia aducându-i ceva venituri de tranzit. Bălăceanu era considerat ca proprietar al unei moşii care producea un venit anual mediu, având o valoare de 14.000 de galbeni în 1873. În acel an, acolo erau 20 de pogoane de porumb, 60 pogoane de fâneaţă, livezi cu 600 de pruni, 10 pogoane de grâu şi 30 de pogoane de vie, muncite de 46 de clăcaşi, zece familii de robi ţigani (32 de membri: părinţii şi copiii lor). În Scăieni existau şi 12 moşneni (ţărani liberi, cu pământul lor). Falansterul nu a început brusc, ca urmare a vreunui “decret”... El s-a construit lent. Mai întâi s-a înfiinţat un “pansion”, o şcoală gratuită unde primele lecţii le preda însuşi Diamant. Copiii, începând de la 5 ani, educaţi în forme mixte, trebuia să alterneze educaţia prin muncă cu cea prin învăţătură, ocupându-se de muncile mai uşoare. Fondatorul a mai adus acolo 15-16 nou veniţi, în 1835, cărora li se spunea “soţi”. Şi copiii lor veneau la pension. Au urmat un alt roi de invitaţi, aproape 20 de noi membri, în 1836, dintre care cei mai mulţi “soţi” erau străini de Scăieni. Cel care-i recrutase, Teodor Diamant, nu a copiat dogmatic standardele falansteriene ale lui Fourier ci le-a adaptat la condiţiile locale din ţara noastră şi a cerut lui Bălăceanu să obţină autorizaţie legală pentru funcţionarea lui, înscriindu-l sub numele de “Societatea agronomică şi manufacturieră”. În orice caz, printre primii falansterieni au fost ţiganii de pe moşie, declaraţi, în premieră valahică absolută, liberi şi egali în drepturi cu toţi românii. De aceea, unii critici mai răutăcioşi ai falansterului diamantin au numit acest prim act de slobozenie “mica ţiganiadă”, inspiraţi, probabil după opera “Ţiganiada” (vol. I:

42

1875, vol. II: 1877), a lui Ion Budai-Deleanu (1760-1820). Când scriitorul Ion Ghica a plecat la Paris, Diamant l-a rugat să-i înmâneze

arhitectului Mauritze scrisoarea căruia îi cerea favoarea să schiţeze proiectul clădirii centrale a falansterului, după modelul celui de la Conde. Proiectul trebuia să fie trimis de la Paris la Scăieni prin N. Kretzulescu. Fourier se pare că s-a bucurat, iniţial, de ceea ce face elevul său la Scăieni; ulterior a rămas totuşi indiferent, temându-se că Europa de est, cu caracteristici tipic feudale, nu poate îndeplini toate condiţiile economice necesare pentru concretizarea teoriilor lui (şi, în parte, avea dreptate). După recrutarea primului roi de colonişti, s-a încheiat un contract, părţile fiind Manolache Bălăceanu, pe de o parte, în calitate de co-fondator, praporcic (sublocotenent), pitar (responsabil cu aprovizionarea cu grâne şi pâine a unui teritoriu) şi director (Stăncuţa, soţia, era locţiitoarea lui) şi grupul coloniştilor - socotiţi arendaşi, pe de altă parte... Din păcate, nu s-a păstrat acest contract, dar s-a găsit un dosar care arată că Ion Bălăceanu, fratele lui Manolache, căpătase o triplă însărcinare: “secretar, comisioner şi advocat al fermei agronomice şi manufacturiere de la Scăieni” şi... poet, în timpul liber. Contractul prevedea că Manolache Bălăceanu arendează moşia pe 5 ani, cu un preţ de 1200 galbeni anual, deci 6000 de galbeni în total, depunând, pentru început, un fel de fond de rulment al coloniei. În pofida marilor eforturi făcute, Diamant nu a putut recruta mai mult de 80 de “soţi agronomi”.

Divanul judeţului Saac şi “Departamentul trebilor din lăuntru” de la Bucureşti, după câteva luni, au cerut informaţii detaliate despre evoluţia societăţii agrare industriale condusă de Bălăceanu. În plus, mai solicitau şi o listă cu membrii falansterului care li se părea o organizaţie cam ciudată şi oarecum suspectă, mai ales că ţiganii fuseseră declaraţi liberi, fără încunoştiinţarea autorităţilor, că boierii mâncau laolaltă cu gloata săracilor, că existau dormitoare comune, mese comune, că noua colonie se ghida după alte legi decât legile ţării (8 ore de lucru, 8 ore de studiu, 8 ore de odihnă), că sistemul de repartiţie părea prea egalitar, că la pension nu se studia deloc religia (înlocuită cu muzică şi lecţii de dans!), că între cele trei liste trimise la orânduire existau unele contradicţii şi discrepanţe care păreau şi ele suspecte ş.a.m.d.

La 20 sept. 1836 tabelul “soţilor agronomi” număra 53 de membri, din care 32 de sex masculin şi 21 de sex feminin, minorii fiind predominanţi. Majoritatea erau scăienari de origine (28 de soţi); din Bucureşti erau 21 de “soţi”; câte unul din Piteşti, Focşani, jud. Mehedinţi şi jud. Gorj. Nici unul din Ploieşti. Din punct de vedere al stării materiale, “soţii agronomi” participau la comunitatea falansteriană atât cu capitaluri proprii, cât şi cu bani. De asemenea, “soţii” participau cu munca şi talentul personal (lucrători, profesori, muzicanţi). Pe terenul falansterului se aflau: moara de plute de pe Str. Morii de astăzi, hanul “din sat”, hanul “de la Movilă”, de pe Str. Bucovului de astăzi, şi “Hanul cel mare”, cu brutărie şi curte de dejugat boii, situat pe Şos. Ploieşti-Văleni de astăzi, în locul unde este acum întreprinderea “Artema Plast”. Pe lângă mori existau cărciumi. La 20 sept. 1836, meseriile celor 53 de membri ai falansterului erau următoarele: 17 agricultori, 1 fierar, 4 croitori, 1 pantofar, 1 bucătar, 4 secretari de cancelarie (“scriitori”), 1 director de studii, 4 profesori, 7 elevi, 7 eleve, 1 mentoră la pension şi 3 îngrijitoare la pension. Exista şi o “fabrică” de plase de prins peşte, având... un singur lucrător. Alte “întreprinderi” nu existau decât în măreţele planuri ale fondatorului, aşa încât falansterul

43

nu avea nicidecum un caracter autarhic, precum se crezuse, deşi coloniştii trăiau mai mult din propriile produse pe care le vindeau şi în afara teritoriului, dovadă unele acte de vânzare-cumpărare găsite prin arhive.

Dacă, la început, Diamant fusese inima şi sufletul falansterului, la puţină vreme după întemeierea lui, el a trecut printr-o rapidă perioadă de slăbire a interesului pentru organizaţia pe care a creat-o, ajungând până la o distanţare de ea aproape totală. Numai în primele luni ale anului 1835, conform documentelor de arhivă, se ştie că inginerul activase acolo concret. (Atunci, în primele luni, treburile falansterului se pare că, într-adevăr, au mers bine sau binişor, deşi într-o scrisoare reprodusă de noi mai jos, “soţii” de vază ai acelei societăţi declară că programul a fost respectat în acest ritm doar... “vreo lună” şi încă nici atunci în toate promisiunile fundamentate, “ci numai în unele din ele” - ceea ce membrilor le-a redus mult din entuziasm, şi nu numai lor, atunci, dar chiar şi nouă, astăzi, care, iată, ne-am lăudat prea mult cu acest falanster ce începuse, încă din faşă, să devină fantomatic).

Adevărul este că, pe ultimele liste ale membrilor acelei “Societăţi agronomice şi manufacturiere” numele lui Diamant nici nu mai apare deloc, mai ales în cele din anul 1836. Imediat după plecarea lui, situaţia s-a deteriorat brusc. Comportamentul ciudat al lui Bălăceanu ar putea fi, desigur, una din cauzele depărtării lui Diamant de opera ce-o iniţiase. În această privinţă opiniile cercetătorilor diferă. Unii spun că prietenia dintre cei doi ar fi continuat, totuşi, chiar dacă inginerul nu mai colabora cu pitarul Manolache; alţii spun că, dimpotrivă, între cei doi ar fi existat divergenţe şi certuri serioase care i-au dus până la procese în tribunal sau la o ruptură definitivă. Nimic imposibil. Sunt, totuşi, numai nişte presupuneri, deoarece, până în prezent, în arhive, nu s-au găsit documente convingătoare care să confirme sau să infirme aceste supoziţii. Cert este că activităţile societăţii falansteriene intraseră într-o degringoladă evidentă şi că nu mai semănau cu cele din primele luni de la înfiinţare. Diamant, chiar dacă a rupt-o cu Scăienii, nu a părăsit însă niciodată convingerile sale fourieriste, ca dovadă că, într-un memoriu din 1841, adresat Consiliului administrativ al Moldovei, cere să fie ajutat să înfiinţeze un nou falanster cu colonişti rromi, undeva pe lângă Iaşi, cerere care, după cum era de aşteptat, a rămas şi ea fără nici un răspuns. Acest lucru ne determină să dăm o anumită crezare opiniilor că între cei doi încetase orice legătură.

Rămas singur la cârma micii sale societăţi falansteriene, Bălăceanu făcea cam ce voia acolo, încât, după mai puţin de opt luni de la înfiinţare, regulile de aur fourieriste, recomandate stăruitor de Diamant, nici nu mai erau respectate (dacă vor fi fost respectate vreodată pe deplin!). Se evita chiar şi denumirea de falanster, ea fiind înlocuită fie cu numele de fermă agricolă, fie cu aceea de societate agricolă manufacturieră. Nu se mai respecta nici timpul de odihnă al “soţilor” membri, aceştia muncind - după cum spuneau ei - “prin silă” şi excesiv, pentru bani puţini sau pentru nimic, chiar şi duminica. De aceea, nemulţumirile şi plângerile acestora nu au întârziat să apară; apoi s-au înmulţit. Spre a nu intra în conflict direct cu ei, directorul “soţietăţii”, Manolache Bălăceanu, evita să dea ochi cu nemulţumiţii şi cu autorităţile, fiind tot mai rar văzut prin Scăieni, toată responsabilitatea fiind lăsată pe mâna soţiei sale, ţiganca Stăncuţa Constandineasca, “înlocuitoarea de director” a fermei, o fiinţă, pare-se, destul de descurcăreaţă şi autoritară, ca şi soţul ei. Aşa stând lucrurile, zece din cei mai de

44

seamă soţi agronomi dau de grabă jalbă direct către Alexandru Ghica, domnul Ţării Româneşti, învinuind de mare înşelăciune pe Emanoil Bălăceanu şi chiar pe Theodor Diamant pe care... “nici nu l-au văzutără pe-acolo!”... Asemenea plângeri, cu folosirea unor cuvinte aspre de dojană şi frustrare, mai fuseseră înaintate şi ocârmuirii de la Bucov a judeţului Saac, care nu-l putuse găsi pe cel reclamat, acesta fiind totdeauna dispărut. Citez, în întregime, lunga jalbă, extrem de importantă şi revelatorie, întocmită într-un stil patetic, a celor zece falansterieni de frunte, din ziua de 9 decembrie 1836, adresată domnitorului Ghica, respectând limba veche a originalului de atunci, din care reiese foarte limpede şi fără urme de îndoială, că promisiunile şi realizările falansteriene ale lui Diamant şi Bălăceanu nu au existat în realitate decât mai mult pe hârtie, deoarece “în locul veacului de aur”, ei au ajuns la “veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc” promis, au ajuns “mai rău decât păcătoşii din iad”, Bălăceanu fiind “cel mai înşelător, mai viclean şi mai despot”, întrucât a introdus şi o cenzură severă în corespondenţa “soţilor” care se plângeau că “n-avem voie (nici) d-a scri ceva tainic pe la părinţi, rude sau protectorii noştri (...) căci ni le citea şi dedeam ştraf, lucru cu totul despot”. (Citate luate din textul de mai jos.) Această scrisoare a unor oameni profund înşelaţi în speranţele lor, pusă alături de alte documente asemănătoare, poate fi considerată un document fundamental care subliniază că tristeţea şi disperarea celor ce ajunseseră să trăiască într-un fel de lagăr este un adevăr incontestabil, menit să diminueze mult mitul atât de lăudat al falansterului fourierist de la Scăieni (v. doc. original din Arhivele Statului, Bucureşti, Agia Bucureşti. nr. arh. 7233/1836, f. 41 şi 52, copie):

Prea-Înălţate Doamne, Prea-Plecată Jalbă

Noi, cei ceia ce cu numire am fostără soţi agronomi şi manofacturieri la Scăieni,

moşia d-lui prapo(r)cic Manoil Bălăceanu, facem următoarele noastre arătări către Măria Voastră că, lăsându-ne unii şcoalele, alţii stăpânii şi alţii alt enteresuri şi făcând contracturi cu d-lui, întărite prin comisie, pentru o soţietate de cinci ani, într-acest chip: a ni să da de către d. Teodor Diamandi matematica, economia soţială, limba franţozească şi alte ştiinţe; a lucra orice fabrică, agricultură; a ni să da lăcaş, hrană, îmbrăcăminte; a ni să da moşia Scăienii nouă ca la nişte tovarţi; de a face orice printr-a noastră bunăvoie, iar nu prin silă (subl. noastră!), şi chiar din gura d-lui (T. D., n.a) ne spunea atâtea făgăduieli, încât socotim că cei mai scumpi să înşela de punea bani şi cei mai înţelepţi săraci de făcea ceea ce am făcutără, că afară de cele ce este în contracturi ne spune că are peste 500.000 lei împărţiţi pă vite, păduri, moşii şi alte neguţătorii, împreună şi cu voia stăpânirii. Ne făgăduia că vom găsi veacul de aur, raiul pământesc şi câştigul cel mai mare, plăcerile lumii, slobozenia care este cea mai plăcută tutulor şi altele multe. (Subl. noastră.)

Care aceste toate s-au urmat vreo lună, nu după cum scrie; nici toate, ci numai unele din ele. (Subl. ns.) Iar în cele după urmă ajunserăm ca de silă să ne facem cei mai sfinţi; pentru că, în loc de lecţiile d. Teodor Diamant, zicem că nici nu l-am văzutără (subl. ns.) şi nici că să pomenesc pe la noi acele învăţături; că în loc de iconomia soţială am învăţatără ca un sfert de pâine să-l iconomisim o zi sau două; în loc de matematică,

45

a număra cele opt ceasuri pă zi care era de lucru spre dare de mâncare; în loc de limba franţozească este numai pentru cei începători; în loc de fabrică, a-i curăţi pădurea de mărăcini, buturugi şi alte nesufrite lucruri; în loc de agricultură, a-i săpa puţuri, şanţuri, gropi; în loc de lăcaş, ca nişte vinovaţi la arest; în loc de hrană, ajuserăm cu toţi unindu-ne supt comanda unia şi astfel scoteam; în loc de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fieştecare scria p-acasă de ni să trimitea; în loc de arenda moşii Scăieni, am văzutără că este secvestruită; în loc de a face orice printr-a noastră bunăvoire, vedeam că cu sila ne punea şi, care nu lucra opt ceasuri pă zi, nu i se da de mâncare. Şi ce mâncare: mai rea decât a unui sărac ţăran, care el este învăţat, iar noi nu. Iar pentru cele ce ne punea şi ne făgăduia, am văzutără că este cel mai înşelător, mai viclean şi mai despot: (subl. ns.) că în loc de neguţătoriile, vedeam că în curte n-are mai mult decât vreo câţiva boi, vaci, oi şi capre. care şi acelea sunt ale ţiganilor. În locul veacului de aur, veacul cel mai întunecat; în locul raiului pământesc, mai rău decât păcătoşii în iad, care ei sunt morţi, iar noi vii. În locul plăcerilor lumii. ticăloşiile omenirii; că ne punea dă-i făceam caraula ziua şi noaptea câte două ceasuri desculţi, dezbrăcaţi, prin ger, ploaie, şi alte reguli ale d-lui, care nici ţiganii nu putea să le sufere. În loc de slobozenie, vedeam că n-avem voie d-a scri ceva tainic pe la părinţi, rude sau protectorii noştri (subl. ns.) căci ni le citea şi dedeam ştraf, lucru cu totul despot”. Care neputând a suferi ne-am cerusără contracturile şi răvaşurile de drum şi, nedându-ni-le, am făcutără cunoscut cinstitii ocârmuiri a judeţului Saac spre jalbă a ni să da slobozenie spre venire la Bucureşti spre căutarea drepturilor noastre cu d-lui, care ni s-au şi dat.

De aceea, plecaţi ne rugăm Înălţimii Voastre ca, slobozindu-ni-să contracturile şi răvaşurile dă drum, făcându-i-să secfestru banii ce prisosesc, în tribunal, pentru despăgubire pierderea de vreme, a hainelor şi a încălţămintelor fieştecărui; şi suntem prea încredinţaţi că ni să va împlini această rugăciune, strălucindu-ne adesea înnaintea ochilor bunătatea sentementurile cele nobile ce Dumnezeu ţi le-a insuflat cu cea mai mare putere sfântă.

1836, dechemvrie 9 Şi suntem prea plecaţi şi supuşi slugi ai Înălţimii Voastre: Toma Constandin Caton, Ioan Constandin, Gheorghe Mihalovici, Costache

Constandin, Petre Popescu, Gheorghe Cârjanovschi, Costache Papadonat, N. Erbaru, Costache Anastasiu, Manoil Popovici.

Domnitorul dă ordin să se cerceteze cazul, căci mai primise o jalbă similară şi de

la un alt grup care părăsiseră foarte nemulţumiţi colonia, dar şi Bălăceanu găseşte cuvinte meşteşugite să se apere de învinuiri şi să se plângă de neloialitatea colaboratorilor, de abuzurile şi ilegalităţile săvârşite de judecătoria Săcuieni, pentru că îi pusese “sechestru nepravilnic”, pentru că nu i-a dat niciodată adeverinţe de hârtiile primite etc., etc. El ajunsese la numeroase certuri cu injurii şi procese nu numai cu inamicul lui de-o viaţă, Tudor Zaplan, în favoarea căruia se făcuse sechestrul, dar şi cu propriul său frate, Ion Bălăceanu. Domnitorul Ghica îl cunoştea însă bine de-acuma pe

46

pitarul şi praporcicul Bălăceanu, din numeroasele reclamaţii venite contra lui. Mai auzise şi de plângerea lui Sava Rădulescu adresată Agiei (poliţei) din jud. Saac din 25 iulie 1829, prin care acesta îl reclama pe Bălăceanu că-l înjurase, că-l tăvălise pe jos călcându-l cu calul. “Striga - acuză Sava - că este hotărât să mă omoare” şi că a trecut peste el cu încă două slugi călări, aruncându-l în cele din urmă într-un iaz unde a stat gol-goluţ pe o ploaie cu furtună o noapte întreagă. Cert este că Alexandru Ghica vodă nu-l avea deloc la inimă pe pitar, dar cel mai mult era deranjat de existenţa societăţii agronomice de la Scăieni, fiind decis să o lichideze fără urme, chiar dacă ea nu mai exista decât doar cu numele.

Scriitorul Ion Ghica ne povesteşte că, din ordin domnesc, Diamant şi Bălăceanu au fost arestaţi şi trimişi în surghiun şi că, după un timp, au fost eliberaţi. De data aceasta ceea ce descrie vechiul prieten al lui Diamant sunt nişte zvonuri fără temei, luate din informaţii de a treia mână, deoarece nu există absolut nici un document care să arate că inginerul ar fi fost vreodată arestat şi surghiunit. Din motivele arătate mai sus, el a început să se desprindă treptat, treptat, încă din 1835, de falansterul pe care îl crease cu atâta entuziasm, iar în 1836 îl găsim peste măsură de implicat şi de solicitat cu îndeletnicirile hotarnice, care îi ofereau totuşi un câştig sigur, dar care impuneau dese, obositoare şi continui deplasări pe teren, prin cinci-şase judeţe, multe făcute fie călare, fie pe jos. Se ştie că tânărul inginer era o fire foarte dinamică şi întreprinzătoare, dar cu un trup fragil.

Cu certitudine, pentru activitatea sa de la falanster, Diamant nu a fost nici judecat, nici arestat şi nici surghiunit. El lucrase mai mult pentru binele şi folosul mulţimii şi de aceea lui nu i se poate nega deloc patriotismul şi sacrificiul dezinteresat. Todeauna, pe când era sănătos, era înconjurat de admiratori, datorită firii sale carismatice şi a cunoştinţelor sale enciclopedice. Totuşi, viaţa aceea trepidantă, suprasolicitările zilnice şi drumurile lungi şi obositoare l-au slăbit foarte mult iar sănătatea i se şubrezise vizibil. Pentru a-şi putea menţine existenţa, trebuia să muncească excesiv, neţinând cont de condiţiile vremii. De altfel, de pe urma unei astfel de deplasări prin ploaie, va contracta o tuberculoză galopantă şi boala îl va răpune foarte tânăr, la numai 32 de ani, în ziua de 13 sau 15 august 1841, el murind departe de prieteni, în sărăcie şi aproape uitat. Va fi înmormântat la un cimitir din Câmpina, din clemenţa unor necunoscuţi, dar la fel ca Mozart, Bălcescu ori poetul maghiar Petofi Sandor, nu se ştie deloc unde îi este mormântul.

Nici Manolache Bălăceanu nu a avut o soartă mai bună. Hărţuit de atâtea procese, trăind într-o continuă tensiune, el trebuia mereu să se înfăţişeze cu explicaţii scrise sau verbale în faţa autorităţilor, nu atât din cauza fostei lui funcţii de director al coloniei ori a ideilor fourieriste pe care, după plecarea lui Diamant, oricum le abandonase, ci pentru desele conflicte avute cu foştii “soţi agronomi” ori cu Tudor Zaplan, cu Obşteasca epitropie, cu fratele său Ion, motive pentru care Agia de la Bucov l-a arestat. Bălăceanu, într-adevăr, din porunca domnitorului, a fost trimis în surghiun la o mănăstire, dar nu la Mărgineni, cum spune I, Ghica, ci la Vieroşu, între 1841-1842. Acolo mai mult s-a odihnit, având dreptul să fie vizitat de familie. Aşa că nu a fost tratat ca un criminal şi nu i s-au ridicat funcţiile de sublocotenent şi de pitar, dar când s-a întors în libertate, se simţea deja slăbit, căci sănătatea i se deteriorase rapid, foarte

47

probabil, din pricina aceleiaşi boli ca şi a lui Diamant... De aceea, presimţind ce va urma, el se grăbeşte să-şi întocmească un testament explicit, care ne surprinde cât de generos a putut să devină, oferind cu largheţe daruri în bani şi terenuri, pentru prea iubita-i soţie, pentru soacră-sa şi numeroşilor lui urmaşi, pentru rude, prieteni, printre care şi unii ţigani săraci, cărora le împarte o mulţime de bunuri din restul averii ce-i mai rămăsese după sechestru. Prin aceste danii testamentare, praporgicul lasă impresia că a vrut să-şi mai ispăşească parcă din păcatele lumeşti, metamorfozându-se într-un milostiv şi bun creştin. Din ele deducem că Bălăceanu mai putea fi socotit totuşi un boier destul de înstărit.

Încă de la începutul primăverii anului 1842, boala înaintase rapid şi pitarul se simţea extrem de slăbit. Pe 10 sau 11 aprilie, însoţit de un ajutor, alertat de starea-i agravată, dă cu şareta o fugă până la un doctor din Ploieşti, iar acolo, la cabinetul medicului, încetează din viaţă în ziua de 12 aprilie 1842, la nici un an de la dispariţia lui Teodor Diamant. Subocârmuitorul Podeanu, plasa Podgoria, trimite de grabă următorul anunţ către ocârmuirea Saac: “Ieri, miercuri la 15 aprilie 1842, aleşii satului Scăieni m-au întâmpinat cu raportul lor prin care face cunoscut că d. pitar Manolache Bălăceanu, proprietarul moşii, ce să afla cu lăcuinţa în satul pomenit (...) a încetat din viaţă, inmormântându-l la schitul Ghighiu” (cum ceruse în testament). Ca şi mentorul său Diamant, fostul director al coloniei, Manolache Bălăceanu, s-a stins la o vârstă foarte tânără, numele rămânându-i pentru eternitate legat de experimentul acela social la care, cu urcuşuri şi coborâşuri, participase.

Soarta falansterului fusese însă dinainte pecetluită. La 4 decembrie 1836, primul grup de 10 “soţi agronomi”, (pe când Bălăceanu fusese, cu o zi înainte, poprit temporar la sediul agiei din Bucov), au părăsit falansterul. Nu după mult timp, directorul este eliberat, probabil pe o cauţiune bine plătită, şi când s-a întors, a constatat că dezertase şi al doilea grup de foşti falansterieni (cam pe 17 sau 30 decembrie). Dar există informaţii scrise că încă din a doua jumătate a lunii noiembrie, dorobanţii şi funcţionarii civili ai subocârmuirii Podgoria s-au aflat continuu la Scăieni, pentru a-i convinge pe colonişti să renunţe la activităţile lor de acolo. Practic, ei au supravegheat lichidarea treptată a coloniei şi au depus eforturi, mai cu vorba bună, mai cu ameninţări şi cu forţa, pentru a-i convinge pe colonişti să plece. Şi au reuşit, deşi nu plecau toţi odată, ci pe rând, pe măsură ce îşi lichidau obligaţiile. Astfel falansterul a fost ocupat zilnic, sosind şi alte întăriri care nu s-au retras până ce ultimii colonişti nu s-au întors la localităţile de unde au fost aduşi. Totdeauna militarii au raportat că “soţii” erau supuşi şi ascultători. Nicăieri rapoartele subocârmuirii sau ocârmuirii judeţene nu pomenesc despre nesupuneri îndârjite, despre manifestări ostile de rezistenţă armată. În toată colonia nu existau decât şase flinte primitive şi numai câţiva bărbaţi care ştiau să le folosească. Aşa că informaţiile obţinute de Ştefan Greceanu, după aproape 14 ani de la dizolvarea falanstrului, care consemnează că în vizita făcută de el la Scăieni în 1849, auzise zvonul că falansterienii ar fi rezistat eroic cu armele în mâini “să-şi apere colonia de furia dorobanţilor”, sunt pur şi simplu nişte speculaţii fanteziste, menite să exalte gloria revoluţionară a bieţilor falansterişti, spre a ne apărea ca bravi români şi mari patrioţi! Poate ar fi fost frumos dacă ar fi fost astfel, dar rigorile cercetării ştiinţifice ne spun clar că o aşa minune nu s-a întâmplat nicidecum în realitate...

48

Falansterul de la Scăieni rămâne, totuşi, o pagină inedită, originală şi destul de interesantă în istoria ţării noastre, iar Teodor Diamant primul socialist român. Este adevărat că falansterul acesta a fost forţat să-şi înceteze activitatea înainte de a se împlini acolo toate planurile idilice ale marelui nostru visător fourierist, neîndoios un suflet altruist, un patriot cinstit şi plin de multă nobleţe, dar precum afirmam mai la început, toate aceste experimente lipsite de un crez pios, de un ghidaj spiritual divin, sunt şi vor fi oriunde sortite unui eşec sigur. Toate au părut ca nişte boboci frumoşi de trandafiri, ucişi de ger înainte de a apuca să înflorească... Evident, falansterul de la Scăieni era o grupare în care nu se practica religia, fără să o putem acuza totuşi de ateism. Lipsite însă de orice binecuvântare, bunele intenţii ale speciei umane s-au dovedit din nou că nu puteau evolua altfel. În asemenea situaţii discordia nu se lasă prea mult aşteptată. Chiar în cele aproape 20 de luni de existenţă fragilă a micii celule comunitare de la Scăieni, în sânul ei, apăruseră deja mari sau mici frecuşuri, mari sau mici nedreptăţi şi neînţelegeri, puzderie de reclamaţii scrise sau verbale făcute la ocârmuirea locală. Apăruse lupta pentru putere între micii şi marii lideri, (Diamant a trebuit să plece), ducând la evoluarea treptată a autocraţiei lui Bălăceanu, până ce colonia, conform mărturiei membrilor ei, căpătase aliura unui mic şi odios lagăr de concentrare şi demonstrând în mic ceea ce, în mare, au demonstrat toate autocraţiile despotice ale tuturor statelor comuniste din lume, fără excepţie. Aceasta este lecţia oferită de faimosul experiment de la Scăieni despre care îndrăznesc să spun că a însemnat mai mult decât o furtună într-un pahar cu apă..

STATUILE LUI DIAMANT ŞI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER

Asemenea evenimente istorice, pe cât de inedite şi originale, pe atât de nebuloase, nu puteau să nu ispitească şi să nu inspire pe creatorii de artă din ţara noastră, mai ales că prin incertitudinea unor fapte şi amănunte exacte, ele lăsau destul loc liber fabulaţiilor şi speculaţiilor “revoluţionare”. Mai era nevoie doar de recrutarea unor forţe creatoare. Şi ele s-au găsit, începând cu mine însumi...

Figura tânărului Teodor Diamant m-a atras fără să mă fascineze excesiv, dar m-a determinat să încerc eu primul a-i reconstitui tridimensional chipul (vezi poza bustului respectiv pe care mi-a reprodus-o şi revista “Magazin istoric” Nr. 2, febr. 1985, la pag. 25). Nu se cunoaşte absolut nici o fotografie sau portret al acestui mare utopist român. Dar mi-am imaginat mai multe ipostaze ale fizionomiei lui, schiţându-le pe hârtie şi în final m-am oprit la una care gândeam că trebuie să semene cât de cât cu eroul care a fost şi, ca atare, i-am sculptat primul bust (ulterior, copiind şi o dublură după el). De la “reconstituirea” mea s-au inspirat doi foarte talentaţi sculptori ploieşteni, Ecaterina Tudorache şi Ştefan Macovei, atunci când au lucrat o machetă în ipsos, mai mare, de cca 1,50 m înălţime. Această machetă le-a servit ca model celor doi sculptori, dornici să creeze o statuie impunătoare a lui Diamant, de aprox. 4 m, iar cel mai spaţios loc pentru modelarea ei din lut (prima fază înainte de a o transfera în ipsos) a fost o hală de la fabrica de sticlă “Prahova” din Ploieşti. Acolo artiştii m-au chemat şi pe mine ca să modelăm statuia împreună şi am urcat cu ei pe o schelă specială, ajutându-i pe cei doi

49

maeştri să termine impunătorul proiect. Când lucrarea a fost gata, se zice că tovul Dumitru Popescu, zis “dumnezeu”, care se canonea cu “aprobărili” aflate atunci pe mâna lui de mare mahăr al c.c. al p.c.r., şi care răspundea de cultură, fiindcă se prefăcea că nu prea avea habar de falanster, ar fi refuzat aprobarea fondurilor pentru statuie, mârâind cam în acest fel: “Păi ce le trebuie la ăia de la Scăieni o statuie de bronz atât de mare şi de costisitoare pentru Diamantul lor?” Şi, în consecinţă, frumosul efort al sculptorilor a fost zadarnic... Doamna Tudorache, “tanti Tity”, cum îi ziceam noi, cu lacrimi în ochi mi-a spus că uriaşa statuie, la care s-a muncit zile întregi, a trebuit distrusă. Muncă zadarnică! S-a obţinut în schimb aprobarea pentru o variantă mai mică, din piatră. În acest scop, macheta a fost dusă ca model la pietrarii de la Mânăstirea Ciolanu, Buzău, unde era o tabără de sculptură. Acolo meşterii pietrari au copiat-o cu mult talent pe cea din ipsos, lucrând o replică a ei mare, sculptată în piatră albă de calcar, după care statuia respectivă a fost adusă şi instalată în curtea Casei de cultură din oraşul Boldeşti-Scăieni.

O evocare mai impresionantă decât statuia lui Teodor Diamant avea să fie însă un film artistic despre el şi despre experimentul lui de la Scăieni, în care tânărul inginer putea fi văzut în... “carne şi oase”. Filmul a fost realizat în studiourile de la Buftea, în anul 1979, după un scenariu scris de redactorul şef-adjunct al ziarului oficial al c.c. al p.c.r., “Scânteia”, poetul Nicolae Dragoş (n. 1938, pseudonimul lui Nicolae Răcănel), împreună cu Florian Avramescu şi Nicolae Drăgan - scenografia: Ladislau Lobancz şi M. Demetriade; muzica Hary Maiorovici; montajul Viorica Petrovici şi sub regia lui Savel Ştiopul (n. 1926, la Cluj-Napoca), unul din cei mai harnici şi talentaţi regizori şi actori români din acei ani, dacă socotim cele 19 filme regizate de el (Proprietarii de stele, Muşchetarii în vacanţă, Ultimele zile ale verii, Agentul straniu, Ultima noapte a copilăriei, Anotimpuri, Aproape de soare, Bucureşti, oraş înflorit, Flăcăul şi focul, Cu faţa spre public ş.a.). N. Dragoş şi colegii lui au creat un scenariu plat, care respecta în mod tipic “realismul socialist”, înfăţişându-ni-l pe Diamant ca pe tânărul Lenin care explica ţăranilor din Scăieni necesitatea unei agriculturi colective, trebuind să-i lămurească despre implicarea lor în această colectivitate în care vor domni egalitatea, fericirea etc., şi să-i combată pe cei ce nu-i înţelegeau ideile. Savel Ştiopu a îmbogăţit cu elemente noi scenariul literar atunci când l-a transpus în scenariu regizoral, imprimându-i filmului un anumit dinamism. Desigur, conflictul dintre Diamant, ajutat de Bălăceanu, pe de o parte, şi autorităţile militare feudale, pe de altă parte, trebuia scos cu pregnanţă în prim plan, totul accelerându-se şi convergând spre o aprigă luptă armată finală, dar inegală ca forţe, dintre dorobanţi şi tovarăşii din ferma independentă, cu jertfe din partea patrioţilor scăienari care sângerează şi mor pentru libertate, apărându-şi mica lor republică falansteriană, totul terminându-se cu arestarea lui Diamant şi a lui Bălăceanu, doi mari eroi revoluţionari - şi aşa mai departe... Fireşte că filmul divaghează aiurea pe această temă patriotardă fantezistă, care are prea puţin de a face cu realitatea istorică, dar spectatorul are norocul să vadă măestria regizorului şi jocul impecabil al unor actori de mare elită: Liviu Ciulei, Adrian Pintea (în rolul lui Diamant), George Mihăiţă, Mihai Mălaimare, Corneliu Revent, Elena Albu, Romulus Mărgineanu, Eniko Szilagy, Julieta Szonyi, Andrei Finti şi Fabian Gavriliu, filmaţi de operatorul Ion Anton.

Premiera producţiei a avut loc în sala mare a Clubului din Boldeşti, care era

50

arhiplină, şi proiecţia a durat 161 de minute într-o atmosferă deosebit de festivă, în vara anului 1980. La sfârşitul proiecţiei, publicul i-a aplaudat în picioare pe realizatorii acestei pelicule. Regizorul, scenariştii, operatorul şi toţi actorii au fost invitaţi pe scenă unde au primit laude şi multe buchete de flori. Primarul le-a ţinut un scurt discurs laudativ şi am fost invitat şi eu să iau cuvântul, dar în loc de vreo cuvântare, le-am citit poemul “Teodor Diamant”, scris în grabă, cu o zi înainte, care a fost aplaudat de toţi actorii. Îl voi reproduce şi eu aici, ceva mai jos. După premieră, regizorul Savel Ştiopul şi operatorul Ion Anton, un tânăr foarte simpatic, au fost poftiţi la mine acasă, la masă, iar după masă domnul Ştiopul m-a rugat să merg cu dumnealor şi să le arat locurile unde au fost clădirile falansterului. La întoarcere, regizorul m-a întrebat dacă doresc să-mi spun părerea sinceră despre filmul lui. Cred că nu am fost prea sincer când am declarat cu emfază că filmul mi-a plăcut... muult de tot şi că a fost foaarte bun... “Dar, totuşi, totuşi, cu ce nu aţi fost de acord din toată munca mea? Ce consideraţi că ar mai fi trebuit să fac?” - a insistat regizorul, bănuind că, oricum, aş avea oarecari rezerve. Desigur, aveam mai multe, dar îmi amintesc că i-am răspuns cam aşa: “În primul rând nu am fost de acord cu faptul că filmările nu au fost făcute la Scăieni şi cu faptul că dl. Anton a abuzat de filmări foarte scurte, care durau numai câteva secunde pe ecran, spectatorul neavând suficient timp să-şi fixeze bine imaginile, secvenţele accelerate putând astfel să-l obosească... În rest, filmul mi-a plăcut; a fost OK!” Au râs amândoi şi nu mi-au dat dreptate, în schimb şi-au exprimat părerea de rău că studiourile de la Buftea nu le-au oferit suficiente mijloace de transport să se poată deplasa la Scăieni. Mai aproape (şi mai ieftin) le-a venit localitatea Ciocăneşti-Ilfov. Acolo s-au făcut toate filmările exterioare pentru filmul “Falansterul”... “Dacă aţi şti, domnule Bălan, câte am pătimit eu pentru filmul ăsta, zău că mi-aţi plânge de milă! În primul rând, mai toate scenele mi-au fost cenzurate... Din 2 ore şi 40 de minute, cât trebuia să aibă toată pelicula, mi-au fost tăiate cele mai interesante secvenţe, aşa că ceea ce aţi văzut pe ecran este doar ce a mai rămas după cenzură, fiindcă, la proiecţie, se afla lângă mine tovarăşul... (şi mi-a spus un nume pe care l-am uitat) de la Ministerul de Interne, care mereu se plângea că... “vedeţi, filmul are - aşa şi pe dincolo - prea multe aluzii politice, cu dublu înţeles, că întotdeauna trebuie să fim mai circumspecţi în cinematografia de astăzi...”

După acea explicaţie justificativă, am înţeles mai bine pentru ce criticii de film i-au acordat “Falansterului” numai două stele şi jumătate şi nu cinci, după cum ar fi dorit domnul Ştiopul... Poate că astăzi ar trebui căutate rolele cu secvenţele eliminate şi, dacă nu au fost distruse, să se facă un nou montaj, fiindcă acest al treilea film al domniei sale, în ordinea lucrării, a fost meritoriu şi, dacă nu întâmpina acele ciopârţiri şi piedici stupide, am putea revedea “Falansterul”, declarându-l, poate, foarte bun, precum majoritatea filmelor maestrului Savel Ştiopul.

În sfârşit, ca să termin cu povestea falansterului de la Scăieni, iată aici poemul “Teodor Diamant”, pe care l-am citit la premiera filmului, din vara anului 1980, cu versuri de ocazie, naive, festiviste, destul de convenţionale - căci, date fiind împrejurările politice, nici nu cred că s-ar fi putut altfel. Aceste versuri, fireşte, erau scrise în spiritul epocii de-atunci:

51

TEODOR DIAMANT Tu, ce-n vremuri de restrişte şi-asupriri revoltătoare Ai simţit durerea gloatei plănuind a ei salvare, Visător al libertăţii, al egalităţii sfinte, Luptător pentru dreptate, pentru ţelul ei fierbinte, Între file de istorii, glorios acum păşeşti, Prima rază socialistă peste plaiuri româneşti, Căci necazurilor vremii le-ai opus o jertfă vie, Chiar dacă se stinse visul ca oricare utopie... “N-ar putea fi libertate, disciplină sau dreptate Fără grijă pentru oameni şi puţină demnitate!” Astfel tu scriai în cartea “Către-amicii libertăţii”, Unde ai chemat norodul sus, pe culmile cetăţii, Ca să-ţi sprijine Comuna Libertăţii din Scăieni, Întinzând modelu-acesta peste-a ţării largi poieni Şi-ndemnând pe Bălăceanu să renunţe-a fi boier, L-ai convins cu mic, cu mare să clădiţi un Falanster... Cuib de vise glorioase, roade mândre de-nfrăţire, Unde munca ta primeşte cea mai dreaptă răsplătire! Unde robul de-altă dată este liber şi ferice, Unde studiul şi cultura pot pe toţi ca să-i ridice... - Hai, veniţi - le-ai zis mulţimii - să schimbăm a noastră viaţă! Şi-ai pornit marea schimbare şi-am ajuns cei mai din faţă: Fiecare trăiam liberi, mândri, beţi de fericire, Fiecare-aveam de toate, visul deveni-mplinire... Asta nu plăcu acelor de la strâmba cârmuială Care pentru orice bine îţi cereau dur socoteală; Şi-au pornit să te întrebe cu ce drept faci tu dreptate? Cu ce drept aduni mulţimea de prin târguri, de prin sate, Să le dai o lege nouă peste capul stăpânirii? Tu le-ai spus că-n locul urii, îi înveţi legea iubirii. Îi înveţi pe toţi românii arta de cooperare... Dar răspunsul lor fu aprig: te-au trimis în deportare! Tu ai învăţat o ţară cum să iasă din cenuşe, Ei, ca unică răsplată, ţi-au legat la mâini cătuşe. Trupul tău firav de muncă n-a putut să mai reziste Şi te-ai stins plin de durere înecat în lacrimi triste... Iată însă că, prin veacuri, trupul ţi-a crescut gigant, Iară numele ţi-e Fulger, Sabie şi DIAMANT!

52

CAPITOLUL V. Localităţile Boldeşti şi Scăieni în timpul

celor două războaie mondiale

La fel ca mai toate localităţile din România, şi aceste aşezări au cunoscut

consecinţele dezastruoase ale celor două războaie mondiale. Localităţile au fost jefuite de trupele străine care au trecut pe-acolo, ocupanţii cerând sau luând cu forţa în primul rând vin, ţuică şi produse alimentare de bază, fără a maltrata însă grav pe locuitori. Aşa au făcut, pe rând, în primul război, nemţii şi austro-ungarii iar, mai târziu, în al doilea conflict mondial, ruşii. Aceştia din urmă au fost, se ştie, ceva mai brutali, dar nu avem date că s-ar fi semnalat victime dintre cetăţenii acestor aşezări şi nici jafuri ori furturi masive de animale, ca în alte locuri. Localnicii de pe aceste meleaguri au fost ceva mai norocoşi, căci nu s-au semnalat femei violate sau vreo persoană care să fie ucisă de ocupanţi. Dimpotrivă, se zice că un ostaş german (alţii spun că era vorba de un rus), care ar fi încercat să deschidă focul asupra unor localnici, ar fi fost împuşcat, în curtea bisericii vechi, de un cetăţean din Scăieni, aflat pe atunci în serviciul militar, un soldat fruntaş, Alexandrescu-Toie... Despre alte acte de bravadă nici că am mai auzit.

Bătrânii spun că nemţii, care erau adăpostiţi în barăcile de la unitatea militară de la pădurea Scăieni, până în clipa retragerii, au avut un comportament foarte civilizat faţă de localnici, cele mai avantajate fiind unele fete (astăzi babe, în cazul că mai trăiesc), dar care, pe atunci, au primit cadouri frumoase de la ofiţerii şi soldaţii germani cu care se împrieteniseră. Un asemenea cadou a fost şi o fetiţă, coproducţie româno-germană, care mai trăieşte şi astăzi în acest oraş, arătând ca o doamnă bine, deşi au trecut nişte ani buni peste viaţa ei...

În graba retragerii lor, soldaţii germani, pe măsură ce sovieticii înaintau vijelios pe frontul Iaşi-Chişinău, când au părăsit “orăşelul” din pădure, au lăsat acolo tot ce nu puteau să care, aşa că unii cetăţeni (nu toţi, desigur!) au beneficiat din plin de pleaşca de “cadouri” găsite gratis, jefuind tot ce au putut zări în jurul lor: piese de mobilier militar, pături, cearşafuri, piese de veselă, tacâmuri, unele lăzi cu conserve, biciclete, ţevi metalice, mica uzină producătoare de curent electric, colaci de sârmă, materiale de construcţie, unelte agricole şi de atelier etc., totul la repezeală încât, după câteva zile, nu a mai rămas acolo absolut nici o scândură din faimoasele barăci, absolut nici o urmă... Românii noştri s-au dovedit, într-adevăr, foarte strângători şi, cum s-ar spune, s-au autorecompensat din plin pentru anii de ocupaţie nedorită. Puţini localnici au beneficiat însă de pe urma acestei retrageri nocturne, în primul rând cei din apropiere, iar când restul consătenilor au aflat vestea plecării nemţilor, au venit şi ei grămadă să ia câte ceva de pe-acolo, dar... prea târziu şi fireşte că nu au mai găsit nimic... Cam aşa se întâmplă uneori în războaie.

Dacă în Primul război mondial (1916-198) zonele industriale de aici erau de abia la începutul formării lor şi ceva mai ferite de ochii agresorilor, neexistând puncte strategice demne de luat în seamă şi care să atragă în mod special atenţia forţelor militare inamice, (numărul locuinţelor era şi el insignificativ), dacă materialiceşte aşezările de aici au pierdut mai puţin, în schimb, în această conflagraţie localităţile

53

Boldeşti, Scăieni, Seciu şi Balaca au suferit unele din pierderile umane cele mai mari - mai exact, aici s-au înregistrat mulţi militari căzuţi pe câmpul de luptă. Au existat, deci, mulţi eroi (vezi, la capitolul despre monumente, numele lor), numărul acestora fiind destul de mare (şi cam tot atât de mulţi răniţi), dacă stăm să-l raportăm la numărul mic al populaţiei locale din acei ani (cam 1990 locuitori, cât era totalul populaţiei acestor mici sate de atunci, luate împreună). În primul război mondial nu s-au semnalat, deci, distrugeri de clădiri în nici una din localităţile menţionate.

În schimb, în cel de al doilea Război mondial, bombele aviaţiei anglo-americane au atins de câteva ori şi această zonă, toate căzând în Scăieni, nici una în Boldeşti. Bombardierele americane B-29 nu urmăreau întreprinderile industriale civile (fabrica de geamuri şi de mucava), ci numai obiectivele militare şi petroliere. Spre ele s-au lansat câteva bombe, care au atins staţia de dezbenzinare şi rezervoarele de petrol din apropiere. Doar una singură - o bomba incendiară - a căzut pe casa familiei Petrescu (zisă şi Fasolică), de pe strada Distilăriei, fără să o distrugă complet şi fără să facă victime. O altă bombă a căzut în gol, pe Strada monumentului, la o distanţă de vreo 40 m în faţa monumentului eroilor, chiar în mijlocul străzii, unde a făcut o groapă mare. Această bombă a şocat mult construcţia marii biserici din apropiere, deja zguduită bine şi de cutremurul din 1940. Restul bombelor au căzut pe câmpul din spatele fabricii de mucava, câteva atingând cazematele betonate ale artileriei germane antiaeriene, fără să le distrugă însă. De asemenea, o bombă a afectat puţin şi rambleul căii ferate Ploieşti-Văleni (CFPV) pe care, când sunau alarmele, erau plimbate câteva vagoane-platformă blindate, aparţinând nemţilor şi având montate pe ele afeturi mobile de tunuri antiaeriene. Poate că distrugerile ar fi fost chiar mai mari, dacă Scăieniul nu ar fi fost bine acoperit cu o întinsă şi densă pătură de ceaţă artificială lansată din containere speciale, cu rol de a proteja toate punctele strategice. De aceea, aviaţia americană nu a putut distinge de sus această zonă de interes secundar, totuşi, (zona prioritară fiind, de fapt, rafinăriile din Ploieşti, care alimentau maşina de război nazistă, obiective la fel de bine învăluite în ceaţă ori împânzită de baloane captive, motiv pentru care aviaţia aliată s-a văzut nevoită să aplice tactica bombardării “în covor”, - exagerat spus “la metru pătrat” - toate bombele fiind lansate orbeşte, deci “pe ghicite”, ceea ce a produs imense pagube civile, cu distrugeri în centrul oraşului şi cu multe victime umane, afectate grav, printre altele, fiind clădirea “Liceului Sfinţii Petru şi Pavel - L.P.P.)”, Halele centrale, casele din jur etc). Cazul, care făcea parte din operaţia americană Tidal Wave, decisă de Pentagon, se va repeta aidoma şi la bombardarea rafinăriilor şi a oraşului Câmpina.

Cred că nu ar fi rău să închei acest capitol cu o mică istorioară... Era în ziua de marţi 21 iulie 1998, când ex-preşedintele României Emil

Constantinescu a vizitat America, fiind invitat şi în metropola Chicago, unde primăria oraşului i-a oferit o frumoasă masă de gală la care au participat numeroşi oameni de afacere şi veterani de război americani. După prezentarea făcută de primarul oraşului, a vorbit preşedintele român, urmat de mai mulţi invitaţi oficiali. Mă aflam şi eu printre ceilalţi invitaţi. Uriaşa sală a recepţiei era plină de mese rotunde, cu diferite gustări alese şi băuturi, fiecare masă având câte opt invitaţi. La masa noastră, doar eu şi soţia mea Dorina eram români, celelalte şase persoane fiind americani. În dreapta mea stătea un domn în vârstă de vreo 85 de ani, cu care am intrat în vorbă. “Eşti american de origine

54

română?” m-a întrebat el. “Da, sunt român-american”, i-am răspuns. “Şi de unde eşti?” “Din Ploieşti, dar nu cred că ai auzit vreodată de acest oraş”, am continuat eu discuţia. Bătrânul a început să râdă. “He, he, he! Cum să nu aud, când eu v-am bombardat oraşul... Eram pilot pe vremea aceea, şi am aruncat zeci de tone de bombe la Ploieşti. Chiar eu am fotografiat cum bombele noastre au atins rafinăria Vega... Totul se vedea a fi numai fum şi flăcări, acolo, jos... Pe unde erai tu atunci? Te născuseşti?” “Da, mă născusem; eram mic, dar ţin bine minte bombardamentul vostru din 1 august 1943, i-am răspuns, căci eram şi eu pe-acolo, pe undeva, pe jos, nu prea departe de locurile în flăcări...” “E-hei, făcu moşul de lângă mine. Ce interesant! Dar să ştii că ai fost foarte norocos, băiete, că dacă te-atingeam, n-ai mai fi stat acum la masă cu mine...” “Şi tu ai fost norocos, i-am replicat eu la fel de bine dispus, că dacă noi te-atingeam cu sutele de tunuri de jos, n-ai mai fi stat nici tu acum la masă cu mine”. (În engleză, oamenii vorbesc între ei cu “tu”, indiferent de vârstă.)

Bătrânul a râs din nou, m-a strâns prieteneşte de mână privindu-mă cu simpatie şi mi-a spus: “Ai dreptate, my friend, războaiele sunt ceva cumplit, iar atunci, în raidul de-asupra Ploieştiului, să ştii că am pierdut o mulţime de colegi şi de prieteni apropiaţi de-ai mei, fiindcă artileria germano-română ne-a distrus multe avioane, chiar din primul raid. A fost o pierdere reciprocă, o pierdere grozavă. Haide-acum să ciocnim un pahar împreună, să uităm ce-a fost atunci şi să închinăm pentru frăţia şi pacea dintre oameni...” Şi după ce a ciocnit paharul cu mine, şi-a şters emoţionat o lacrimă cu şerveţelul de pe masă, dovadă cu moşul nu avea nici o batistă la el, căci americanii nu poartă niciodată batiste prin buzunarele lor.

55

CAPITOLUL VI. Populaţia oraşului Boldeşti-Scăieni. Poliţia locală

Ca orice oraş apărut mai tânăr pe harta ţării noastre, oraşul Boldeşti-Scăieni se prezintă cu o populaţie relativ mică, având în vedere că în România există câteva comune largi, cu un număr de locuitori chiar mai mare decât acest oraş prahovean. “Dicţionarul enciclopedic ilustrat” din 1999 (Ed. Cartier, 1999) nici nu menţionează Boldeştiul, ci abia pomeneşte fugitiv despre falansterul din Scăieni, nume scris însă corect. “Micul dicţionar enciclopedic-MDE” (Ed. Enciclopedică şi Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2005) repară greşeala primului dicţionar şi îi consacră noului oraş un număr de şase rânduri. De aici am aflat şi numărul total al locuitorilor acestei localităţi: 11.272, în anul 2004.

Mergând înapoi pe scara anilor şi adunând cifrele demografice din ambele oraşe - situaţia, per total - se prezintă cam în felul următor: în 1838 - după hrisoavele de-atunci: un efectiv de aproape 200 de familii; în 1890 - 1900 locuitori; 1910 - 2022 locuitori; 1960 - 8558 locuitori; 1965 - 8980 locuitori; în 1970 - 8988 locuitori; 1975 - 9816 locuitori; 1980 - 10.207 locuitori; la recensământul populaţiei din 2002 (voi da mai jos rezultatul detaliat) - 11.491 locuitori; iar în 2004, nu ştiu de ce, apar mai puţini cetăţeni: 11.272 (conform aceluiaşi MDE, citat mai sus), cu un spor de nativitate destul de mic: 3,5%. Ori este vorba de o greşeală, ori populaţia este în scădere... Având în vedere că am folosit cifrele oficiale, mi-am pus o întrebare firească: unde au dispărut 219 oameni în numai doi ani? Cam mulţi pentru un oraş mic! După cum se vede, creşterile în timp sunt relativ lente, dar de fiecare dată numărul persoanelor de sex feminin depăşea cu puţin pe cel de sex masculin. La fel, vârsta medie feminină, 72,65 ani, comparativ cu cea masculină - 65,19 ani (cam mică pentru “sexul tare”, deşi eu nu sunt de acord că de vină, cum spun unii, ar fi colesterolul, iar alţii alcoolul, căci, în realitate, 70% din longevitatea ţi-o conferă zestrea genetică şi numai 30% stilul de viaţă). Mi-aş permite să divaghez puţin pe această temă a longevităţii în ţara noastră...

În general, durata medie de viaţă în România a scăzut uşor până în 1997, apoi, între 1988-1990, a început să crească. Din 1997, această durată a crescut cu 2,5 la bărbaţi şi cu 1,6 la femei. Dar, din păcate, şi mortalitatea a crescut la vârstele mature active: între 34-60 ani, la bărbaţi, şi 45-54 ani, la femei. Alarmantă a devenit însă mortalitatea infantilă din ultimii ani - prima cauză fiind bolile respiratorii - ea ajungând la 17 la mie, ceea ce plasează România în categoria ţărilor din lumea a treia. Creşterea duratei de viaţă, combinată cu scăderea natalităţii, duce implicit la îmbătrânirea demografică. Consecinţa? Deteriorarea structurii pe vârste a populaţiei, creşterea numărului de bătrâni care vor trebui susţinuţi de persoanele active, totul pe fondul unei insuficiente asigurări sociale, cu pensii destul de limitate în ţara noastră, neputându-ne compara cu nici unul din statele Uniunii Europene.

În 2006 nu dispunem deloc de date statistice, dar având în vedere că numărul elevilor din primele clase elementare ale şcolilor de pe raza oraşului este în stagnare sau chiar în scădere, se pare că cifra demografică reală se învârte cam în jurul aceluiaşi număr final comunicat în 2002. Din informaţii neverificate, acum ar exista un număr de cca 100 de locuitori din Boldeşti-Scăieni care au părăsit ţara fie definitiv, fie temporar, în

56

căutarea unor locuri de muncă “mai propice”, în ţările occidentale. La nivel de ţară, migraţia pur şi simplu a explodat! Astfel, avem persoane cu vârste sub 40 de ani (câteva au şi peste această vârstă), plecate din acest oraş, şi care lucrează în prezent în Italia, Spania, Portugalia, Franţa, Germania, Austria, Israel, Anglia, Siria şi chiar prin regiunile petrolifere ale Kazahstanului. Numărul lor este în creştere anuală, deoarece, din păcate, visul tineretului de azi a devenit emigrarea în alte ţări, unde speră să trăiască o viaţă mai decentă, cu un câştig mai bun, ceea ce, în realitate, nu se întâmplă totdeauna conform frumoaselor speranţe iniţiale. Este ştiut că situaţia nu este specifică doar acestei localităţi, ea înscriindu-se în contextul general al dinamicii demografice din România contemporană, fiind determinată de cauze economice, sociale, politice interne şi chiar internaţionale. Păşirea în Uniunea Europeană va facilita, desigur, acest proces şi probabil că îl va accelera şi îl va încuraja, consecinţa fiind micşorarea treptată a indicelui demografic naţional.

Nu stau să analizez aici nici una din cauze, fiindcă despre ele se discută zilnic prin mass-media din ţară care ne alertează în mod serios că numărul căsătoriilor şi al noilor născuţi s-a redus îngrijorător în ultimii ani, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere demografic, în viitor, suntem pândiţi de fenomenul îmbătrânirii populaţiei şi al creşterii numărului de pensionari. Dacă lucrurile vor continua aşa, atunci, poate deveni adevărat că peste 50 de ani, România va ajunge să aibă cca 15-16 milioane de locuitori, fenomen ce ar putea avea consecinţe economice destul de neplăcute. Acest lucru s-ar reflecta şi asupra indicelui demografic local, în sensul că şi oraşul acesta îşi va reduce populaţia la jumătate sau chiar mai mult, în aceeaşi perioadă de timp. Există, în plus, pericolul ca golul lăsat de plecare tineretului prin alte părţi ale lumii să fie umplut, treptat-treptat, de alogenii veniţi din Orientul Mijlociu, din Asia şi Africa, mulţi fiind de religie islamică, căci numărul acestora vedem că deja este în creştere ameninţătoare în întreaga Europa, iar România nu face, desigur, excepţie. De asemenea, este în creştere şi numărul locuitorilor de etnie rromă din Boldeşti-Scăieni (unde există acum cca 550 de rromi care totuşi se exceptează de la “regula” scăderii numărului de nou-născuţi români. N.a.: După alte informaţii, numărul ţiganilor din localitatea în discuţie pare ceva mai mare, dar unii dintre ei au insistat să fie înregistraţi ca români de către comisiile de recensământ, iar recenzorii le-au respectat opţiunea).

Problema cea mai serioasă a locuitorilor din acest oraş este însă micşorarea numărului de locuri de muncă, în contextul privatizării şi al reducerii serviciilor de la fostele mari întreprinderi locale. Nu deţin date statistice despre numărul şomerilor şi al celor trecuţi “în disponibilitate” (pe termene limitate) de Întreprinderea de geamuri Scăieni ori de la Întreprinderea de mucava, de fapt o nouă formă, voalată, de concediere definitivă...

Dacă în secolele trecute, până la finele secolului al XIX-lea, principala ocupaţie a locuitorilor localităţilor Boldeşti, Scăieni, Seciu şi Balaca era în exclusivitate agricultura/viticultura şi creşterea vitelor, după 1880 începe concesiunea masivă a terenurilor petrolifere din zonă, de către societăţile “Astra Română”, “Steaua Română” şi “Româno-Americana”. Când a început extracţia petroliferă, mulţi bărbaţi din aceste comune şi sate au devenit muncitori petrolişti, sondori, mecanici, sudori, strungari, instalatori, electricieni, şoferi pentru maşinile de transport greu, fierari-betonişti,

57

montatori de sonde (primele sonde având turle de lemn), iar după construirea celorlalte întreprinderi, mai mult de jumătate din locuitorii de aici lucrau în aceste întreprinderi.

Totdeauna s-a simţit în acest oraş nevoia de mai mulţi mecanici auto, de instalatori tehnico-sanitari, de specialişti în deservirea populaţiei prin servicii publice, dar şi de apicultori, zidari, tâmplari, croitori, cizmari, dogari şi frizeri. De aceea, locuitorii apelau şi apelează încă la cei din zonele învecinate pe care îi găsesc fie prin recomandări venite de la terţe persoane, fie din cartea de telefoane, din secţia de la “Pagini aurii”. Dar nici astăzi serviciile utilitare locale nu satisfac cerinţele populaţiei şi nici nu sunt suficiente numeric. Deşi se zice că intrarea în U.E. va spulbera cam 70% din firmele mici şi mijlocii, mulţi ar dori, totuşi, să existe un atelier de reparaţii auto sau de aparate electronice, nu indivizi neautorizaţi, pescuiţi de ocazie, care să fie solicitaţi la astfel de intervenţii. Unii vizitatori întreabă de o curăţătorie chimică, alţii de un serviciu local de taximetrie (se pare că, totuşi, vom avea în curând acest serviciu deservit de 5 taxiuri), alte persoane întreabă de o librărie papetărie ori de un modern salon de coafură şi cosmetică. După aproape patru decenii de urbanizare, nici vorbă de aşa ceva… Tot mai mulţi vizitatori caută adesea un hotel, care să-i găzduiască peste noapte, dar în acest oraş el nu există, chiar dacă la Casa Seciu se găsesc nişte camere de dormit cu preţ inaccesibil pentru muritorii de rând. S-a comis de asemenea o mare greşeală că spitalul local, care făcea destul de bine faţă problemelor de sănătate ale localnicilor, a fost în mod nejustificat desfiinţat şi înlocuit cu o casă de bătrâni care nu era o prioritate absolut necesară pentru cel mai mic oraş din judeţ.

După 1940, numărul celor cuprinşi în munca industrială s-a mărit, deoarece boldeştenii şi scăienarii au început să facă naveta şi spre întreprinderile petrolifere din Ploieşti, spre uzina de la Plopeni şi sondele de la Hârsa, Pleaşa şi Băicoi. În anii dictaturii comuniste, exploatarea petrolului s-a intensificat iar numărul celor cuprinşi în această industrie a crescut. Paralel, a crescut şi numărul femeilor angajate ca funcţionare pe la birourile schelei Boldeşti, la birourile fermelor agricole, în toate întreprinderile locale şi în CFR. În orice caz, raportat la totalul populaţiei, numărul intelectualilor era încă destul de mic, socotindu-i pe cei câţiva învăţători, profesori, contabili, medici, ingineri petrolişti, asistenţi medicali, zootehnişti, ofiţeri de diferite grade, elevi în cursurile superioare, studenţi şi, dacă vreţi, restul funcţionarilor. Iniţial, ei erau puţini. Acest număr a evoluat însă în mod considerabil spre sfârşitul secolului al XX-lea şi la începutul secolului nostru, când au apărut profesii şi servicii cu profiluri noi, ocupate acum de specialişti în construcţii, arhitecţi, telefonişti, computerişti, electronişti, programatori, specialişti designeri, specialişti în mecanică fină, în televiziunea cu cablu etc., majoritatea fiind persoane foarte tinere.

Dacă, la recensământul din 2002, totalul populaţiei din Boldeşti-Scăieni a fost de 11.491 locuitori, nu este rău să comparăm această cifră (recensământul din acelaşi an), cu numărul de locuitori din toate celelalte oraşe ale judeţului Prahova, judeţul cu cele mai multe aşezări urbane din ţară. Le prezint în ordinea descrescândă: Câmpina=38.202 loc; Băicoi=19.869; Breaza=17.949; Mizil=15.532; Văleni de Munte=13.276; Comarnic=13.254; Sinaia=11.918; Urlaţi=11.798; Boldeşti-Scăieni=11.491 de locuitori.

Iată, în sfârşit, aici, mai jos, toate datele demografice obţinute în urma recensământului din 2002, după structura etnică, după limba maternă şi după religie:

58

ETNIA Nr. PROCENTAJ (%) români 10922 95,05 maghiari 10 0,09 rromi 550 2,07 ruşi 1 0,01

armeni 2 0,02 turci 2 0,02 greci 1 0,01 italieni 1 0,01 alte etnii 2 0,02 Total 11491

LIMBA MATERNĂ Nr. PROCENTAJ (%) română 11476 99,87 maghiară 7 0,06 rusă 1 0,01 armeni 2 0,02 turcă 2 0,02

STRUCTURA DUPĂ RELIGIE: Nr. PROCENTAJ (%) ortodoxă 11112 96,7

romano-catolică 22 0,1 reformată 3 0,0 penticostală 71 0,6 greco-catolică 7 0,0

baptistă 7 0,0 adventistă de ziua a şaptea 29 0,2

musulmană 2 0,0 creştină după Evanghelie 200 1,7

evanghelică 22 0,1 evanghelică de confesiune augustană 6 0,0

altele 2 0,0 fără religie 6 0,0

atei 2 0,0 Menţionăm că în fişele de recensământ nu au fost înregistrate persoanele aflate

atunci în tranzit, cetăţenii care aparţin de alte localităţi şi care fac naveta având servicii în Boldeşti-Scăieni ori militarii în termen de la importanta unitate de pompieri a oraşului.

Aşadar, în această localitate, spre deosebire de alte oraşe din ţară, nu există ucrainieni, germani, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croaţi, evrei, cehi, polonezi, chinezi sau ceangăi. De asemenea, în Boldeşti-Scăieni, spre deosebire de municipiul Ploieşti, constatăm că nu au pătruns deloc noile culte de provenienţă americană, “Martorii lui Iehova” (iehoviştii) şi nici cei din Biserica lui Iisus Hristos a Sfinţilor din Zilele de pe urmă

59

(mormonii), în ciuda propagandei lor asidue în care aceste culte marginale au investit mulţi bani pentru a face noi prozeliţi. Boldeştenii şi scăienarii nu au putut fi prinşi în plasa lor care, în ultimii ani, a fost aruncată prin cam toate colţurile ţării noastre. Rezistenţa localnicilor se datorează şi meritului bisericilor istorice, ale celor ortodoxe şi catolice, coroborat cu cel al bisericilor protestante şi neoprotestante care activează în deplină libertate şi egalitate pe aria acestei aşezări străvechi, îndemnând oamenii să vină la Dumnezeu.

Revăzând datele ultimului recensământ, constatăm că din cei înregistraţi în categoria persoanelor religioase, un număr de 11487 cetăţeni declară că ei cred cu toţii în Dumnezeu, că sunt buni creştini, aparţinând religiilor ortodoxe, catolice, protestante şi neoprotestante. În baza spiritului ecumenic, să ne bucurăm sincer dacă este aşa şi dacă dovedesc că, într-adevăr, ei sunt buni creştini! Diminuarea actelor infracţionale din oraş poate proba cu destulă certitudine o asemenea realitate. De atari probleme se ocupă, în primul rând, POLIŢIA, subordonată Ministerului Administraţiei şi Internelor.

După Revoluţia din 1989 s-au înfiinţat două feluri de poliţii pe teritoriul ţării: poliţia orăşenească şi cea comunitară. Prima este subordonată Inspectoratului Judeţean de Poliţie, iar cea de a doua - Poliţia comunitară - este un compartiment în cadrul aparatului de specialitate al primăriilor orăşeneşti. Ea a fost înfiinţată la 1 mai 2005 şi este subordonată direct primarului, prof. Ion Dumitru, şi are aceeaşi adresă cu primăria. Şeful acestui serviciu în oraşul Boldeşti-Scăieni este col. Petre Răduţă, comisar şef, având subordonaţi 10 angajaţi de poliţie comunitară. Atribuţiile acestei poliţii îi conferă dreptul de control pe linie de ordine publică, cum ar fi protecţia mediului, curăţenia oraşului, ajutorarea persoanelor ameninţate etc. Ea poate, de pildă, aplica sancţiuni contravenţionale în cazuri de nerespectarea protecţiei mediului. Poliţia orăşenească, în schimb, are atribuţii mai largi: evidenţa populaţiei, siguranţa publică, stări conflictuale, controlul circulaţiei, asistenţă imediată în caz de accidente de transport, dreptul de a aplica amenzi şi de ridicarea carnetelor de şofer, pentru nerespectarea vitezei legale a conducătorilor auto (serviciu facilitat şi de dotarea recentă cu un automobil nou de poliţie, dotat cu aparatura necesară, care patrulează frecvent pe toată suprafaţa oraşului). Comisarul şef al Poliţiei orăşeneşti - locată pe str. Gloriei nr. 5 - este Emil Dumitrescu, ajutat de ofiţeri agenţi, de subinspectori, de comisia de proximitate, de serviciul de evidenţă persoane (de care răspunde cel mai vechi funcţionar al poliţiei din acest oraş, Tache Gheorghe) ş.a., toate aceste structuri noi fiind copiate după actualele structuri ale Uniunii Europene la care ne-am aliniat şi în acest domeniu al protecţiei cetăţenilor. În 2006 erau 15 asemenea funcţionari publici, dar acest număr nu rămâne întoteauna fix. Poliţia orăşenească deţine, de asemenea, dreptul de control şi de reţinere a persoanelor suspecte şi trimiterea lor rapidă în instanţă, în situaţii de încălcări grave ale normelor civice etc. Din fericire, până acum, pe teritoriul oraşului Boldeşti-Scăieni nu a fost înregistrat decât un număr redus de incidente grave (o crimă - când cetăţeanul Ţănău Pavel a fost ucis într-un conflict cu ciobanii din Seciu -, câteva accidente, unele scandaluri familiale sau pe la cârciumi, ultragii, furturi, evaziuni fiscale), în orice caz, mai puţine numeric decât în celelalte oraşe ale judeţului Prahova, o situaţie, credem, lăudabilă care se explică şi datorită intercolaborării dintre poliţia orăşenească şi cea comunitară (cum ar fi patrulele mixte formate din agenţii ambelor poliţii).

60

O problemă alertantă pentru acest oraş este viteza excesivă a maşinilor, mai cu seama pe strada Bucovului (chiar prin faţa sediului poliţiei) unde autovehiculele trec cu peste 70 km/h. În zona barierei de lângă gară ar trebui puse fie semnale de STOP, fie semne de reducere a vitezei, precum şi o zebră de reducere a pietonilor.

61

CAPITOLUL VII. Cultura în oraşul Boldeşti-Scăieni

MUZEUL ORAŞULUI Este un muzeu în devenire, aflat lângă Şcoala nr. 1 cl. I-VIII din Boldeşti. Va

avea exponate din istoria oraşului şi din istoria petrolului.

ŞCOLILE ORAŞULUI Am văzut, din capitolele precedente, că a existat o veche şi frumoasă tradiţie de

culturalizare în istoria localităţilor ingeminate care, încă din secolele trecute, nu au dus lipsă de mici unităţi şcolare. Profesorul Gheorghe Pârnuţă, unul din cei mai harnici autori români de monografii, care a avut amabilitatea să-mi ofere în 1976, cu autograf, un studiu de peste 360 pag., intitulat “Rucăr - monografie sociologică”, în care mă îndemna să-i iau exemplul său personal şi să scriu o monografie a oraşului Boldeşti-Scăieni, domnia sa, în “Istoria învăţământului din Ţara Românească”, notează că, în primăvara anului 1582, la Boldeşti, funcţiona o şcoală condusă de dascălul Arion care, la rândul lui, învăţase carte pe lângă şcoala mănăstirii Menedic (Vintilă Vodă) - Buzău. (Op. cit. pag. 36, Ed. did. şi pedagogică, Buc., 1971), Se bănuieşte că şi la Valea Căpuşeştilor, viitorul cătun Balaca, între 1797-1840, pe lângă biserica satului, fondată de familia Cantacuzino, ar fi existat un dascăl care preda scrisul şi cititul slovelor pentru copiii lui Grigore Filipescu şi ai unor moşneni din sat. Acelaşi lucru îl făcea şi dascălul bisericii “Sf. Treime” din Seciu, ridicată înainte de 1737, dar documentele cele mai sigure şi mai complexe sunt cele ale şcolii din Scăieni înfiinţată de Teodor Diamant în cadrul falansterului său. Capitolele programei lui şcolare surprind prin amplitudinea şi modernitatea lor cvasirevoluţionară pentru acele timpuri, motiv pentru care voi insista mai pe larg pentru prezentarea acestei şcoli, având în vedere că, cel puţin ca plan teoretic de învăţământ, ea era superioară tuturor şcolilor de pe teritoriile româneşti existente atunci.

Am arătat, de asemenea, că, în organizarea falansterului conceput de harnicul inginer, educaţia şi instrucţia ocupau un loc prioritar, după cum reiese şi din articolele publicate de el în “Curierul românesc”. Aceste principii, privind organizarea învăţământului pe căi noi, au stat la baza procesului de instruire în comunitatea asociaţionistă de la Scăieni care avea un cadru bine fundamentat de desfăşurare, neîntâlnit în nici o altă şcoală din Ţara Românească, unde activitatea instructivă era armonios combinată cu cea practică. Aşadar, faimosul “pansion” al lui Diamant, înfiinţat în 1835, funcţiona ca un nou tip de şcoală rurală, care, pe lângă unele elemente inovative inedite, am înţeles că avea un profil predominant industrial-agricol, căruia directorul Bălăceanu voia să-i dea o mare extindere pentru anii viitori. În acest scop, sunt aduse acolo elemente cu o anumită pregătire intelectuală, oficiind cu numele de

62

profesori care, la propunerea lui Diamant, introduseseră sistemul “învăţăturii împrumutate” şi anume metoda lancasteriană (a instruirii reciproce între şcolari), elevii urmând să capete cunoştinţe generale de economie politică şi “soţială”; teoria şi practica agricolă; teoria şi practica “militărească”; matematica şi ingineria (“inginerlâcul”!); limba franceză; muzica (vocală şi instrumentală); desenul; jocurile. Este un program semiacademic ambiţios, asemănător şcolilor gimnaziale pariziene, educaţia şcolară începând de la vârsta fragedă de 4 ani, (de ex., sunt menţionaţi doi copilaşi, băieţelul Aurelian Manoil, care are 4 anişori, şi o fetiţă Herselia Manoleasca, de 5 ani). Elevii sunt înscrişi contra unei minime contribuţii băneşti. Programa didactică, evident fourieristă, asigura cerinţele planului de învăţământ la următoarele obiecte: limba română, aritmetică, limba franceză, desen, caligrafie, muzică etc. La început, în cele trei clase ale şcolii erau 14 elevi, numărul redus de copii permiţându-le cadrelor didactice să se ocupe separat de fiecare elev în parte.

În cadrul pensionului se afla şi o clasă de fete, unde învăţa şi Lucreţia, fiica lui Bălăceanu din prima căsătorie. Borănescu, delegatul ocârmuirii judeţului Saac, în raportul său către Vornicia din lăuntru a Ţării Româneşti, după vizita din 14 septembrie 1836 la şcoala falansterului, conchide că seriozitatea învăţăturii în pension este incontestabilă. Teodor Diamant a participat ca profesor numai în primele luni, după care trece la alte coordonări şi, în final, dispare misterios din activitatea falansterului. În lipsa inginerului, care se angajase să predea economia socială, matematica şi franceza, la Scăieni au predat alţi patru profesori, după cum urmează: 1) Ioan Vretos: limba română (clasa I), limba franceză (clasa I) şi muzica vocală. 2) Nicolae Marcu Diilă: aritmetica, limba franceză (clasa a II-a) şi mentor la pension. 3) Costache Şerbănescu: geografia, catehismul şi secretar al societăţii. 4) Toma Constandin: desenul, caligrafia română şi caligrafia franceză (care diferă de cea română prin frecventele semne duble pentru un acelaşi sunet). Dacă elevii preferau un obiect mai mult decât altul, atunci profesorii decideau să-i încurajeze în acea preferinţă, nu să-l forţeze pe elev să înveţe ceea ce lui nu-i place... Orele de învăţătură alternau cu activităţile practice: grădinărit, o anumită meserie (croitoria, brodatul, împletitul, legatul cărţilor, de ex.) iar elevii cei mai îndemânatici instruiau şi pe ceilalţi.

Exemplul şcolii falansteriene de la Scăieni era, în felul lui, nu numai nou, dar şi unic pe ţară, întrucât în acele clase copiii românilor stăteau în bănci cu copiii de ţigani, fiind învăţaţi să se respecte şi să se iubească unii pe alţii, ceea ce era un act esenţialmente democratic şi umanitar pentru acea perioadă. De altfel, despre şcoala de la Scăieni se auzise în toată ţara, mai ales în cercurile intelectuale şi a fost citată, pentru rezultatele ei pozitive, în publicaţiile vremii, precum revistele “Curierul românesc” şi “Muzeul Naţional”. Pentru că la acea şcoală se studia şi muzica, în fiecare zi copiii erau văzuţi şi auziţi cântând şi jucând (probabil dansuri naţionale), ceea ce crea totdeauna o atmosferă veselă, festivă şi de destindere liniştitoare.

Datorită lui Teodor Diamant putem spune că oraşul Boldeşti-Scăieni a primit o tradiţie încurajatoare, demnă de urmat, un impuls nobil şi un model educaţional armonios, deschizând o pagină de aur în istoria învăţământului românesc, cu care localnicii zilelor noastre vor trebui totdeauna să se mândrească. În această privinţă, orice s-ar spune, nu se poate contesta faptul că dascălii de astăzi din acest oraş nu s-ar

63

fi conformat întru totul acestui deziderat. De aceea, în rândurile ce urmează, vom vedea că urmaşii lui Diamant, de ieri şi de astăzi, l-au continuat în mod onorabil şi creativ, fiind vorba de un domeniu fundamental şi vital educaţiei naţionale.

Paşii următori, pe măsură ce numărul locuitorilor din aceste localităţi creştea, a fost grija autorităţilor locale de a construi şcoli în fiecare sector şi de a recruta populaţie şcolară după nişte recensăminte repetate. La început, şcolile aveau numai primele patru clase. Acele clase erau obligatorii pentru toţi. Reformele ulterioare ale învăţământului de la începutul secolului al XX-lea au introdus treptat învăţământul obligatoriu de şapte clase, apoi de opt clase, atât la Boldeşti, cât şi la Scăieni, apoi şi la Seciu.

Ca mulţi foşti colegi de la şcolile acestui oraş, şi eu am trecut pe la toate din ele, începând cu şcoala din Seciu, apoi cu cea din Boldeşti şi sfârşind cu cea din Scăieni. Poate nu aş fi ajuns niciodată să predau în învăţământul universitar american - la “Truman College” şi la “Berlitz University”, ambele din Chicago - dacă nu aveam experienţa şcolilor româneşti din Seciu, Boldeşti şi Scăieni! Pentru că le-am cunoscut bine pe toate trei, să urmărim, pe rând, evoluţia din aceste şcoli şi să începem cu şcolile de la Boldeşti...

ŞCOALA DIN BOLDEŞTI Din documentele găsite până acum, aflăm că la Boldeşti o şcoală publică îşi

începe activitatea prin 1838, unde funcţiona ca învăţător Anghel Popescu. Acolo veneau ca elevi copiii din Seciu sau din Scăieni (eu presupun că foştii elevi ai lui Teodor Diamant, după ce falansterul a fost desfiinţat cu doi ani mai înainte, în 1836. Copiii din Balaca erau repartizaţi la şcoala din Pleaşa). În 1944-48, se construieşte la Boldeşti o şcoală nouă, după planurile arhitectului ploieştean Mihai (Mişu) Rădulescu, cel care proiectase şi clădirea şcolii din Scăieni. Clădirile celor două şcoli semănau foarte mult, dar nu erau identice, cea de la Scăieni fiind imaginea din oglindă (adică inversată) a şcolii din Boldeşti. Cutremurul din 1977 le-a avariat pe amândouă, numai că în timp ce clădirea şcolii din Scăieni a fost complet demolată, spre a elibera terenul pentru noul local, clădirea vechii şcoli de la Boldeşti a rămas în picioare, părăsită şi pustie, în aşteptarea vreunui cumpărător. Acolo funcţionase, cu patru decenii în urmă, nu numai şcoala generală, dar şi liceul. Boldeştiul mai avea o altă şcoală mai mică, cea “dinspre ţigănie”, pentru clasele I-IV (aceasta s-a desfiinţat), şi o clădire mai mare, pe str. Podgoriei nr. 8-12, lângă care, cu câţiva ani în urmă, s-a adăugat o clădire etajată impunătoare, o şcoală frumoasă şi modernă, construită după planurile talentatului arhitect şi pictor Nicolae Moianu, originar din Scăieni. Astăzi astăzi dl. Moianu are domiciliu dublu, în Ploieşti şi în Seciu. Dacă prin anii ‘50 elevii de ciclul doi din Boldeşti veneau să înveţe la Scăieni, acum lucrurile s-au cam inversat...

La ora actuală, “Şcoala nr. 1 cu cl. I-VIII din Boldeşti-Scăieni” este cea mai mare şcoală din oraş. În anul şcolar 2006/2007 ea era frecventată de un număr de 715 elevi, având 14 clase de învăţământ primar (jumătate din efectiv), 13 de gimnaziu şi 42 de cadre didactice (din 28 de profesori, 22 sunt titulari), unele c.d. având gradele I şi II. Directoarea acestei şcoli este profesoara de chimie Petcu Ioana.

64

Reproduc mai jos toate cadrele didactice din anul şc. 2006/07, când s-a redactat cartea de faţă, şi încep cu personalul de la clasele I-IV, institutori şi învăţători, în ordinea claselor:

I A: inst. Stroe-Bibescu Camelia I B: înv. Săncescu Gheorghe I C: înv. Posea Tatiana II A: inst. Bilciurescu Florina II B: inst. Jercan Angelica II C: inst. Licu Vera II D: inst. Sava Oana III A: înv. Vasile Silvia III B: inst. Dinu Daniela Elena III C: înv. Adet Gabriela IV A: înv. Georgeta Suditu IV B: înv. Tudor Lucica IV C: înv. Constantin Olga Georgeta IV D: inst. Neagu Ana Profesori: Limba română: Enache Larisa, Mânzală Iuliana, Necula Ofelia, Niţă Angela Matematică: Bilciurescu Ion, Diaconescu Steliana, Iancu Valentina (director

adjunct), Stan Fabiola Geografie: Manolache Cristian, Tatu Dumitru Chimie: Petcu Ioana (director) Fizică: Stănescu Daniela, Simionescu Leon Informatică: Ianculescu Mădălina Franceză: Stan Anca, Brînzea Mădălina Engleză: Toma Mirela, Popa Irina, Popa Cristina Latină: Enache Larisa Istorie: Alionte Constanţa, Bucur Diana, Panaete Cristina Cultură civică şi consiliere: Nica Raluca Ed. fizică şi sport: Radu Petre, Tudor Gheorghe Ed. muzicală: Cârcioiu Martya Biologie: Radu Victoria, Coman Carmen Ed. plastică: Olaru Mioara Religie: Soare Alina, Dobre Florentina Ed. tehnologică: Teodorescu Junona. Maestrul mecanic al şcolii este Ciulei Florin.

65

GRĂDINIŢELE DIN BOLDEŞTI Prima, Grădiniţa cu Program Normal nr. 1, se află pe Calea Unirii, în lăcaşul

fostei şcoli, “dinspre ţigănie”, iar a doua, Grădiniţa nr. 4, pe str. Podgoriei nr. 4. Ambele grădiniţe continuă activitatea grădiniţelor vechi unde educatoare erau Cătălin şi Adriana Năstase. Prima grădiniţă s-a schimbat de la o adresă la alta, pe aceeaşi stradă, Calea Unirii, de la numărul 116, unde adresa era comună cu cea a şcolii primare de acolo, fiind găzduită într-o sală de clasă, apoi de acolo s-a mutat la nr. 60 şi iarăşi a revenit la nr. 116.

Grădiniţa are două grupe: grupa mică-mijlocie, 20 de copii (educatoare: Petrescu Rozalia), şi grupa mare-pregătitoare, cu 25 de copii (educatoare Grosu Elena şi Popescu Ioana Andreea).

Grădiniţa nr. 4 are ca directoare pe ed. Ciocârdaru Gabriela, în subordonarea căreia se află patru alte educatoare: Brujban Valeria, Dumitrescu Elena, Ivaşcu Daniela şi Săvulescu Luminiţa.

Toate cele şase grădiniţe din oraş au fost modernizate recent şi arondate la grădiniţa nr. 4, având ferestre termopane, apă caldă, centrale termice proprii, mobilier nou şi grupuri sanitare în interior.

Nu putem încheia descrierea şcolilor din Boldeşti fără a detalia, cu sinceră acribie, o necesară retrospectivă asupra unei foarte valoroase generaţii de cadre didactice boldeştene, învăţători şi profesori, ieşiţi la pensie, care au făcut mare cinste acestei localităţi, educând sute şi sute de copii, deveniţi la maturitate cetăţeni valoroşi, totdeauna mândri că au avut asemenea dascăli. Cei care au parcurs această şcoală sau care au studiat la liceul seral din Boldeşti, ajunşi acum la a doua tinereţe sau respectabili pensionari, îşi vor aminti cu multă stimă de bravii lor învăţători şi profesori (cei trecuţi în nefiinţă au înaintea numelui o cruciuliţă), după cum urmează: înv. +Nichita Constantin (director de şcoală elementară din 1945 până în 1959), înv. +Cătălin Anton, înv. +Dănilă Ion, înv. şi prof. de l. rusă +Dănilă Larisa, înv. +Seiciu Ecaterina, înv. +Iordache Maria, +înv. Farcaş Minerva, +înv. Tănăsescu Floarea, înv. Diaconescu Constanţa, înv. Ionescu Mândruţa, înv. Dinu Maria, prof. de biologie-chimie +Ionescu Constanţa (directoare adjunctă între 1961-65), prof. geogr. Diaconescu Silvestru (director între anii 1959-60 şi 1961-65), prof. mat. Arcanu Dumitru (director 1966-1976), prof. mat. Arcanu Vasilica, prof. mat. Ionescu Mioara, prof. mat. Peţu Cristina, prof. l. română Leontieş Viorica, prof. l. română Draga şi soţul ei Dorohoi, prof. l. română Pârvulescu Constanţa, prof. l. română Popa Azisa, prof. biologie Munteanu-Draghini Margareta, prof. biologie Hanganu Maria, prof. ist. Rădulescu Georgeta, prof. istorie Filote Eugenia, prof. ist. +Emilia Dincă, prof. geogr. Vasile Mircea, prof. sport. Arieşeanu Ion, prof. sport Vălimăreanu Nicolae, prof. l. română-istorie Bălan Cristian Petru.

Ne bucurăm să auzim că şi noua echipă boldeşteană de cadre didactice se arată la fel de devotată nobilei cauze educaţionale a tinerii generaţii studioase din Boldeşti. Să urmărim, în continuare, cum se prezintă şcolile din sectorul vecin...

66

ŞCOLILE DIN SCĂIENI În fosta comună Scăieni, în anul 1861 apare în documente că era o şcoliţă

improvizată care funcţiona într-o casă particulară, neavând nimic comun cu pretenţioasa şcoală-pension din cadrul falansterului, dispărută în 1836. La această şcoliţă era învăţător Iancu Gheorghe. Peste trei ani, în 1864, se va construi un local de şcoală. Presupun că se afla cam tot pe locul actualei şcoli din Scăieni. Aici, de data aceasta, veneau şi copiii din Balaca.

Mai spre zilele noastre, în 1956, existau două şcoli: una în satul Balaca, înfiinţată în 1932, unde funcţiona cu patru clase, aflată sub direcţia învăţătorului Ion Frecăuţeanu, care a urmat înv. Nicolae Nedelcu, apoi a înv. Vasilescu Constantin (care, din 1956, pe cât a putut, a modernizat localul) şi şcoala din Scăieni, tot cu patru clase, cea zidită în 1864. Neavând clădire proprie, şcoala de la Balaca funcţiona într-un local particular. Cât priveşte şcoala de la Scăieni, cea din 1864, ea s-a mai lărgit, adăugându-se şi o locuinţă pentru director. Din nenorocire, această construcţie a fost complet dărâmată de cutremurul din 1940, pe vremea când era director (între 1928-1945) învăţătorul Tănase Nicolae, un dascăl gospodar, foarte lăudat mai ales pentru iniţiativa de a înfiinţa o grădină a şcolii super-model. Înaintea lui, învăţător la şcoala din Scăieni a fost Dumitru Mihăilescu, bunicul învăţătorului Emil Popescu. Bătrânul Mihăilescu a fos mutat abuziv de boierul Petre Bălăceanu la o şcoală dintr-un sat din Bărăgan spre a-şi aduce în locul lui o rubedenie. În locul şcolii avariate, pe baza planurilor arhitectului Mişu Rădulescu, după cutremur, s-a început un nou local care a fost definitivat între anii 1944-1948. În curtea şcolii a fost construită locuinţa directorului, având două odăiţe, o prispă, grajd şi şopron în spate. În 1945 această şcoală se găsea sub direcţia profesorului de română Tănase I. Bălan, până ce dânsul a ieşit la pensie, în 1963, când a fost numit ca director prof. de limba rusă Platon Goţonoga.

Prin reforma din 1948, şcoala de la Scăieni devine de 7 ani, primind în clasa a V-a elevi din comunele Scăieni, Boldeşti, Seciu şi Pleaşa, unde nu existau decât şcoli cu ciclu elementar. În anul 1949 se înfiinţează clasele a 6-a şi a 7-a, atingând un număr total de 280 de elevi, la care predau 16 cadre didactice. Acea şcoală era înzestrată cu material didactic suficient şi încadrată cu cadre didactice corespunzătoare. În anul 1960 s-au mai construit două săli de clasă, prin contribuţia voluntară a localnicilor. Tot prin asemenea contribuţii, în anii următori, s-au mai adăugat încă trei săli de clasă.

În cele două şcoli existente, învăţau înainte numai 200 de elevi. În 1962 însă numărul copiilor de la această unitate şcolară s-a dublat, ajungând la 425, iar în anul 1967 numărul elevilor care frecventau şcoala de la Scăieni a atins apogeul, ajungând la 480 de elevi, reflectând, într-un fel, creşterea nivelului cultural-material al sătenilor din fosta comună Scăieni. Fireşte, la aproape o jumătate de mie de elevi, însăşi numărul cadrelor didactice a trebuit, de asemenea, mărit. Dacă în trecut erau numai 7 cadre didactice, în 1962 s-a ajuns la 18, iar în 1967 la 22 de învăţători şi profesori, sub direcţia prof. Tănase Bălan, când această şcoală a devenit una dintre instituţiile de învăţământ rural cu numărul cel mai mare de elevi, din judeţul Prahova. Astfel putem spune că s-a împlinit visul lui Teodor Diamant, care dorea ca la Scăieni să existe o asemenea şcoală

67

mare. Din păcate, după acea perioadă de vârf, numărul elevilor a început să scadă, treptat, treptat, ajungându-se astăzi la 315 şcolari (în 2007)...

Seismul din 4 martie 1977 a zguduit puternic structurile clădirii. Neexistând fonduri pentru construcţia unui nou local, s-a procedat la repararea superficială a clădirii, întărind-o cu bare de oţel şi cu console de fier exterioare, dar ele nu au servit la nimic, deoarece construcţia, la care arhitectul Grecu mai adăugase cinci săli de clasă, a suferit alte mari slăbiri de structură la un alt puternic cutremur, cel din 1986, apoi şi la cel din 1990, când clădirea “consolidată” la suprafaţă devenise total nefolosibilă. Cu toate acestea, într-o parte a ei, tot se mai învăţa, întrucât clasele anexe, construite de p.f.l. în curtea şcolii, lângă un WC primitiv, nu puteau cuprinde pe toţi elevii. Autorităţile, în lipsă acută de bani, se deciseseră să facă o altă nouă reparaţie, dar pentru că, după Revoluţie, ţara mea, din care eu fusesem silit să emigrez ilegal în Austria, apoi în America, devenise liberă, am luat de grabă primul avion şi am sosit de la Chicago la Scăieni unde am fotografiat şi filmat clădirea în întregime şubrezită. În noua mea calitate, de ziarist american şi de corespondent al posturilor de radio “Vocea Americii” şi “Europa Liberă”, de crainic la un post de televiziune din Chicago, am făcut reportaje speciale despre acest subiect, am publicat un articol de-al meu, însoţit de fotografii cu clădirea afectată, prezentând clasele cu pereţii crăpaţi şi tavanurile sparte, într-un ziar american de mare tiraj, în care insistam asupra faptului că a continua să fie folosită această clădire şubredă, ce se poate prăbuşi oricând peste copii şi peste cadrele didactice, chiar la un seism de gradul 3,5 R, echivalează cu o crimă strigătoare la cer, de care se vor face grav vinovaţi atât responsabilii locali cât şi cei de la minister, inclusiv ministrul educaţiei însuşi; şi am ameninţat că voi difuza filmul pe unul din canalele mari TV americane. (Anexez faximilul cu acest articol.) O scrisoare detaliată am trimis-o preşedintelui ţării de atunci, Ion Iliescu, alta guvernului şi alta Ministerului Educaţiei, d-lui ministru Marga. Eram sigur că dacă mesajul-protest al meu nu îi va speria de tot pe liderii din ţară, tot îi va impresiona în vreun fel şi că ei vor da ascultare acestui puternic semnal de alarmă venit din America. În plus, el a mai avut darul să întărească plângerile părinţilor şi ale cadrelor didactice adresate anterior Ministerului Învăţământului în acelaşi scop. În scrisoarea mea şi în articol, am cerut ca şcoala veche să fie imediat demolată şi înlocuită cu o clădire având schelet metalic, o construcţie modernă anti-seismică. Am sunat din America la telefon pe cei de la minister care cunoşteau de acuma articolul meu.

Din fericire, mi s-a răspuns încurajator, că s-a ţinut cont de materialul critic ce l-am publicat în presa americană şi că prima clădire de şcoală antiseismică din România va fi începută în curând la Scăieni, ea fiind tot prima inclusă în Proiectul de reabilitare al şcolilor - program finanţat de Banca Mondială, inclusiv cu sprijinul Consiliului Local Boldeşti-Scăieni. Poate că par lipsit de modestie că amintesc acest amănunt aici, dar nu puteam să tac, fiindcă era şcoala unde învăţasem eu ca elev şi unde slujisem ca profesor şi eram foarte indignat că până atunci nimeni din cei sus-puşi nu se sinchisise nici măcar să dea un răspuns. Pe de altă parte, profitam de mass-media americană din spatele meu, care îmi dădea un anumit curaj şi autoritate, ea fiind oricând dispusă a difuza filmul ce-l făcusem. De aceea nu puteam să rămân pasiv şi să nu accelerez această urgenţă care, fără asemenea presiuni din afară, ştiam că ar fi fost construită cu

68

un an, doi sau cu mai mulţi ani mai târziu. Construcţia şcolii s-a demarat însă imediat şi în februarie 2003, elevii şcolii de la Scăieni s-au mutat într-un local nou, cu pereţi exteriori metalici, o clădire frumoasă (eu o visam chiar şi mai frumoasă!) şi modernă, cu încălzire centrală, dotată de minister cu toate facilităţile necesare, inclusiv cu multe calculatoare. Ea a fost proiectată de arhitectul ploieştean Niţă Savu care a fost destul de inspirat. Clădirea va rezista la cutremure de gr. 7,5 R, dar nu la eventualele tornade care, de la o vreme, se cam rătăcesc şi prin România. Şi, totuşi, o mare nemulţumire încă a rămas, iar pentru ea nu mai pot apela din nou la Ministerul Educaţiei, căci este o doleanţă cu totul fezabilă local: gardul din spatele şcolii... Din cei aprox. 200 m de gard vechi au mai rămas cca 20 m, pentru că restul scândurilor s-au furat, iar curtea a rămas practic fără gard, arătând cumplit de dezolată. Acolo va fi nevoie în curând de un gard nou, frumos şi rezistent, dacă se poate, confecţionat tot din metal, precum împrejmuirea solidă de la faţada noii instituţii. Fiindcă nu numai faţada trebuie să fie frumoasă, ci şi spatele şcolii. Altminteri ea arată ca o pereche de pantaloni noi şi eleganţi, călcaţi frumos, la dungă, în faţă, dar rupţi şi decupaţi complet în spate, lăsând să se vadă o goliciune ruşinoasă...

Noul local de şcoală, cu un etaj, conţine opt săli de clasă, un hol mare luminos, aparatură modernă de încălzire centrală (în spaţiul special de la demisol), grup sanitar cu veceuri moderne, un laborator de fizică-chimie, un cabinet de limbi străine, spaţii suficiente pentru bibliotecă, arhivă, cancelaria spaţioasă a cadrelor didactice, biroul secretariatului şi cabinetul pentru director. Actuala conducere a şcolii mi-a mulţumit pentru acest sprijin şi totdeauna când vin în ţara de unde am plecat cu peste 20 de ani în urmă, sunt bine primit acolo. Iar eu vizitez cu emoţie şi plăcere această frumoasă şi îngrijită construcţie, de existenţa căreia mă bucur sincer, chiar dacă cineva, vreodată, va face abstracţie sau va nega intervenţiile mele din afară pentru existenţa ei, ceea ce, desigur, nu mă deranjează, fiindcă sunt sigur că oricare ar fi fost în locul meu ar fi procedat la fel.

În prezent (în 2007), şcoala de la Scăieni (care poartă numele de “Şcoala nr. 2 cu clasele I-VIII, Boldeşti-Scăieni”), str. Colinei nr. 40, are un total de 315 elevi, repartizaţi în 16 clase: opt pentru clasele I-IV - toate paralele - şi opt pentru clasele V-VIII, deservite de peste 20 de cadre didactice. Mai exact, sunt 8 învăţători şi 13 profesori titulari, 4 profesori suplinitori.

Directorul şcolii este, din 2001 până în prezent, un tânăr harnic, bun organizator şi respectat de colegii lui, prof. de matematică Leonard Coţac. De asemenea secretara şcolii, Daniela Bică. Înaintea directorului Coţac, funcţia de director au mai avut-o profesorii: Bălan Tănase (01.09.1945-01.09.1963; Goţonoga Platon (01.09.1963-01.07.1980); Pantelimonescu Silviu Paul (01.07.1980-01.02.1990); Apostu Steliana (01.02.1990-01.09.1991); Dinu Maria (01.09.1991-01.09.1999); Diaconescu Steliana (01.09.1999-01.09.2001); Grigorescu Elena (01.09.2001-01.12.2001); Coţac Leonard (01.12.2001-până în prezent: 2007).

Iată numele învăţătorilor de la cl. I-IV, care predau în anul şcolar 2006-2007: Dinică Lelia (înv. supl. la cl. I), Pase Ramona (înv. supl. la cl. I), Dan Manuela

(înv. supl. la cl. a II-a), Manea Florica (înv. tit. la cl. a II-a), Enescu Veronica (înv. tit. la cl.

69

a III-a), Vasilescu Maria (înv. tit. la cl. a III-a), Chivu Luciana (înv. supl. la cl. a IV-a) şi Şerban Diana (înv. supl. la cl. a IV-a).

În anul şcolar 2006/2007, anul editării acestei cărţi, predau următorii profesori: Dinu Ion (l. română), Toboş Magdalena (l. română), Coţac Leonard

(matematică), Pantelimonescu Silviu Paul (matematică), Diaconescu Steliana (matematică), Grigorescu Elena (l. franceză), Manolescu Ana (l. engleză), Panaete Cristina (istorie), Doroftei Floare (chimie), Soare Alina (religie), Ciucă Laura (biologie), Manolache Cristina (geografie), Tudor Gheorghe (ed. fizică), Olaru Mioara (pens. supl. desen), Cârcioiu Marta (pens. supl. muzică), Teodorescu Junona (educaţie tehnologică).

O muncă deosebit de responsabilă, deloc uşoară, dar desfăşurată cu devoţiune şi cu înalt profesionism, o depune d-ra secretară a şcolii Bică Daniela, apreciată de toţi ceilalţi foşti directori şi de cel prezent, cinci la număr.

Dacă este să vorbim de corpul tehnic, şcoala are un specialist fochist: David Florica; patru îngrijitoare: Puiu Victoria, Ilie Lenuţa, Sava Aurica şi Drăghici Marioara (la şc. Balaca); doi paznici de noapte: Tomescu Mihai şi Dima Grigore.

În Scăieni se află şi trei GRĂDINIŢE: “Grădiniţa nr. 2” (cu 54 de copii preşcolari, având ca educatoare pe Popa Adriana şi Toma Ana); “Grădiniţa nr. 3” (la Balaca, cu 45 de copii, încadrată cu educatoarele Bucuroiu Claudia şi Dumitru Camelia) şi “Grădiniţa nr. 5” (în clădirea creşei, cu 30 de copii, educatoare fiind Pătraşcu Elena şi Voica Cristina).

O tradiţie frumoasă, încetăţenită de ani de zile la şcoala din Scăieni, este minunatul obicei de a sărbători pe fiecare cadru didactic atunci când iese la pensie, toţi colegii organizându-i o zi festivă, cu discursuri emoţionante, care se lasă deseori cu lacrimi, cu multe flori şi cu o bogată masă românească tradiţională, urmată de muzică şi dans, ceea ce, cu siguranţă, va rămâne întipărit nu numai în amintirea sărbătoriţilor, dar şi a tuturor cadrelor didactice participante, ca un original şi impresionant eveniment, o adevărată sărbătoare de suflet. Este un nobil gest de recunoaştere colectivă, pe deplin meritat, a unei munci la catedră plină de multă dăruire şi sacrificiu, desfăşurată de-a lungul unui lung şir de ani, de cadrele didactice respective. Cu această ocazie s-a putut vedea cât de mult au fost apreciaţi şi iubiţi colegii care, după ce şi-au făcut pe deplin datoria de dascăli, pleacă în... concedii de odihnă nelimitate. Aşa au fost sărbătoriţi, pe rând, învăţătorii Vasilescu Titel, Stan Ioana, Vasilescu Georgeta, Popescu Emil Petre, Popescu Eugenia, precum şi profesorii Apostu Steliana, Ioniţă Elena, Piţa Claudia, Tănăsescu Florica şi Dinu Maria, toţi aceştia fiind deosebit de apreciaţi, ca nişte cadre didactice de excepţie, atât de foştii elevi, de părinţii lor, de foştii colegi, cât şi de toţi locuitorii oraşului Boldeşti-Scăieni care, tot prin tradiţie, poartă o deosebită stimă tuturor cadrelor didactice, indiferent dacă sunt în activitate sau ieşite la pensie.

Trebuie să mărturisesc cititorilor acestei cărţi că şi subsemnatul, la rândul meu, am fost onorat de colegii mei de la Şcoala Scăieni, cu o asemenea sărbătorire emoţionantă, pentru care am fost invitat, în 1999, să vin special din America şi pentru care le mulţumesc încă o dată pe această cale. În plus, eu am avut avantajul şi fericirea de a mai fi fost încă o dată sărbătorit şi de colegii mei americani, în Statele Unite, în 2003, atunci când, şi acolo, am ieşit la altă pensie, organizându-mi-se o festivitate asemănătoare cu cea din România...

70

Cu tristeţe, mă văd obligat să precizez că unele foste cadre didactice din listele ce urmează, au trecut în lumea de dincolo, lăsând o frumoasă amintire atât în inimile foştilor elevi cât şi ale colegilor din aceeaşi instituţie. Spre a-i cunoaşte care sunt, în dreptul numelui lor, am trecut o micuţă cruciuliţă... De aceea, un capitol cu totul special în istoricul şcolii de la Scăieni, ar merita, în continuare, să fie adăugat aici, spre a aminti generaţiilor care vin, că şi această şcoală a avut norocul să se bucure de o serie superior calificată de învăţători şi profesori de elită, cărora foştilor copii de atunci, astăzi oameni maturi, le-a fost de un imens folos în viaţă, deoarece o notabilă parte a acestor foşti elevi au ajuns oameni de mare valoare în ţara noastră: medici, ingineri, profesori, profesori universitari, ofiţeri superiori, lideri politici, oameni de artă şi cultură, scriitori etc. Ei sunt rezultatul strădaniei unor învăţători ca: +Damian Ion, +Tănase Nicolae, preot înv. +Ioan Vlaiculescu, +Nica, +Tănase Bălan, +Margareta Bălan, +Nedelcu Nicolae, +Adriana Filcescu, +Brandabur Ecaterina, Popescu Maria, Constanţa Diaconescu, +Iulia Dinescu, +Brezeanu Elvira, Minea Florica, Miroiu Florica, Suditu Georgeta, Ştefan Ioana, Cerchizan Marieta, Voicu Elena, +Stoica Veronica şi a unor profesori ca +Nicolae Rotaru (deşi cu studii juridice, un excelent profesor de matematică), +Letiţia Axente (l. română), +Dubeanu Marta (geografie), Victoria Simionescu (istorie, geografie), Florica Florescu-Şaghy (fizică, chimie, biologie), +Lidia Bagrov (l. rusă, emigrată din Rusia sovietică în România de frica bolşevicilor), Adam-Nica Vasilica (supl., ed. fizica), toţi aceştia fiindu-mi şi mie profesori, apoi alţi profesori: +Leon Lavric (l. rusă), Păunescu Aurora (l. rusă), Pârvulescu Constanţa (l. română), +Goţonoga Platon (l. rusă, fost director al şcolii), Carpin Dumitru (matematică), Popişteanu Nicolae (matematică), Diaconescu Silvestru (geografie şi director între anii 1979-1980), Vasiliu Aura (l. română), Tănase Natalia (şt. naturii), Catrinoiu Silvia (geografie), +Georgescu Galina (matematică), +Bobe Nicolae (istorie), Matei Paul (istorie), Stroescu Petre (istorie), Melchior Dumitru (chimie), +Juncu Maria (franceză), Gaşpar Remus (matematică), Popescu Maria (istorie), Dumitru Constanţa (matematică), Dumitrescu Ana (l. română), Stan Fabiola (matematică), Marinescu Veronica (biologie), Ionescu Doina (chimie), Ioniţă Elena (ed. fizică), Codescu Tudorina (istorie), Piţa Claudia (biologie), +Tănăsescu Constantin (rusă, română), +Dincă Emilia (chimie), +Casieru Valeria (franceză).

La urmă, deocamdată fără cruciuliţă, pot să mă adaug şi pe mine, Cristian Petru Bălan (română, franceză şi latină), după ce, la cererea mea de transfer, am revenit la Scăieni de la Ploieşti, unde fusesem numit director la Şcoala generală nr. 3 (1966-1971) apoi profesor titular la Şcoala nr. 17 cu cl. I-X din acelaşi municipiu.

O prestigioasă muncă au depus-o, în urmă cu patru decenii, secretarii şcolii de atunci: Cucu Florin, Pavel Elisabeta şi Darie Elena.

Să trecem acum în revistă...

ŞCOALA DE LA SECIU Am văzut că localitatea Seciu, care de câteva ori a încercat fără succes să

devină comună independentă (nu îndeplinea nr. de locuitori ceruţi), avea, pe lângă biserica “Sf. Treime”, ridicată înainte de 1737, un dascăl care învăţa pe câţiva copilaşi să

71

scrie şi să citească, ceea ce nu echivala nicicum cu o şcoală. Documentele din arhivă arată însă că şcoala propriu zisă a început să existe acolo în anul 1906, dar clădirea s-a construit în 1910. De atunci până în 1960 nu au existat decât două săli de clasă. De o şcoală nouă nu se poate vorbi până în 1964, când se construieşte un local cu patru săli de clasă (pentru clasele I-IV).

În 1960, eu, împreună cu prof. Munteanu Margareta, am fost numiţi primii profesori la Seciu (eu predam matematica, româna şi sportul, iar d-ra Munteanu biologia şi alte obiecte), cu noi a început să se fundamenteze, pentru prima dată, ciclul gimnazial, cu clasa a V-a, pe acele meleaguri. Amândoi veneam pe jos, din direcţii diferite, urcând, câţiva ani la rând, un deal noroios, abrupt, care era, de fapt, un suiş extenuant şi deloc plăcut, lung de patru km - pe ploi, arşiţă, viscol sau ger. Dar aveam două mari avantaje: acest soi de alpinism ne crease o excelentă condiţie fizică şi... eram foarte tineri.

Fiindcă nu mai exista deloc spaţiu pentru clasa a V-a în clădirea şcolii primare, am fost găzduiţi, un an de zile, în micuţa casă parohială de lângă biserica satului, într-o odaie modestă, unde lucram cu vreo 16 copii. Părinţii ne-au ajutat să cărăm din pădure, cu boii lui moş Duţă, un copac lung, pe care, prin cioplire şi fasonare, l-am transformat într-un stâlp ce susţinea sârmele de curent electric şi astfel “şcoliţa” a fost electrificată. În 1986 s-a dat în folosinţă şcoala nouă, având cinci săli de clasă, cancelarie, bibliotecă, magazie ş.a., la care, în 1991 s-au făcut reparaţii capitale. În 2006 s-au primit investiţii noi pentru un grup sanitar în incinta clădirii, introducându-se, în incinta clădirii, apă curentă, inclusiv apă caldă. De asemenea s-a procurat mobilier didactic nou în toate clasele (bănci, dulapuri, măsuţe, scaune). Au fost înlocuite ferestrele vechi cu ferestre noi, tip termopan, pentru etanşarea claselor şi reducerea consumului de combustibil în timpul iernii. În prezent se definitivează lucrările la încălzirea centrală. La început, numărul copiilor a crescut, mai ales în prolifica perioadă a “ceauşeilor”, dar după aceea, cifrele s-au tot micşorat, încât existenţa acestei şcoli a început să fie deja pusă sub semnul întrebării, dat fiind că de la 240 elevi, câţi erau prin anii 1978-82, când se ajunsese la două generaţii cu clase paralele, la ora actuală şcoala Seciu mai are doar 95 de elevi (40 la clasele I-IV şi 55 la clasele V-VIII).

La clasele primare fusese director învăţătorul +Dănilă Ion care preda împreună cu învăţătoarea + Avramescu şi înv. Teodorescu Lucica. În 1960 a fost numit ca director prof. de biologie Pop Simion, venit de la Reghin. El a fost director până la pensionare, în 1972. După pensionarea dumnealui, de la Boldeşti a primit funcţia de director, din 1972 până în 1980, prof. de biologie Dumitru Ion, actualul primar al oraşului, care a pus şcoala la punct, intervenind cât s-a putut pentru îmbogăţirea inventarului ei şi în vederea înfrumuseţării şcolii. În 1980 (până în 1985), vine ca director prof. de geografie Diaconescu Silvestru, care continuă dotarea şcolii, iar de la data de 1 mai 1986 până în prezent (2007), este numit director prof. de matematică Valeriu Teodorescu care, de asemenea, s-a dovedit acolo un foarte bun gospodar, în ciuda multor dificultăţi cărora a trebuit să le facă cu greu faţă. Între timp şi numărul cadrelor didactice crescuse. Într-un fel, şcoala Seciu devenise, chiar de la debut, poarta de intrare (şi de stagiatură) pentru cadrele didactice care voiau să ocupe mai târziu catedre la şcolile din Boldeşti sau Scăieni... Pe acolo au trecut înv. Dănilă Ion, înv. Popescu Emil, prof. de matematică

72

Arcanu Valeria, prof. Munteanu-Draghini Margareta, prof. Dumitru Ion, subsemnatul, prof. de matematică Mândrilă Elisabeta, apoi prof. de l. română Vaida Gavril cu soţia dumnealui Vaida Maria, care era învăţătoare, şi alţii (c. did. temporare, netitulare).

În prezent, la Şcoala cu clasele I-VIII de la Seciu mai sunt doar 13 cadre didactice, după cum urmează... (Dar mai întâi trebuie să amintesc că, dat fiind scăderea numărului de copii, la ciclul întâi, din anii 1986-1992, rămăseseră doar trei posturi de învăţători, ceea ce a impus să se lucreze cu clase simultane). Cum numărul copiilor a continuat să scadă, din anul 1992 până astăzi, s-a ajuns la numai două posturi de învăţători, titulari fiind Isbăşoiu Adriana (cu clasele simultane I şi a III-a) şi Dumitru Victor (cu cl. simultane a II-a şi a IV-a). Deci, în prezent, această şcoală a rămas cu numai doi învăţători.

Profesorii de la şcoala Seciu, în anul şcolar 2006/2007, sunt: Isbăşoiu Georgeta (l. română), Brânzea Mădălina (l. franceză), Lupu Daniela (l. engleză), Ciucă Laura (biologie), Manolache Cristian (geografie), Tudor Otilia (istorie), Teodorescu Valeriu (matematică), Teodorescu Margareta (ed. fizică şi ed. muzicală), Teodorescu Junona (ed. tehnologică), Ştefănescu Laurenţiu (religie).

GRĂDINIŢA DE LA SECIU În afară de această şcoală, copiii preşcolari din Seciu frecventează cu toţii

grădiniţa de acolo, destul de bine dotată. Această grădiniţă, care funcţionează în clădirea fostului cămin cultural local, unde este găzduit şi dispensarul teritorial, avea înainte două grupe, dar în prezent a rămas numai cu o singură grupă, de 24 de copii. Directoare şi educatoare este o proaspătă absolventă a Liceului pedagogic din Ploieşti, Ion Damaris, care face zilnic naveta cu autobuzul, venind din Ploieştiori. (Educatoare-directoare dintre anii 1968-2000, Duţu Viorica, fosta mea elevă, s-a pensionat din anul 2000). Dar şi numărul preşcolarilor a scăzut într-o proporţie alarmantă!

Dacă populaţia şcolară va scădea în acelaşi ritm, şcoala de la Seciu va ajunge de unde a plecat: cu unul sau două grupuri mici de copii învăţând într-o odaie de patru pereţi. Dar cine ştie, poate că tinerii căsătoriţi se vor răzgândi şi vor face, între timp, nişte eforturi fizice mai mari, să mai schimbe ceva... Altminteri, fără copii, porţile deschise ale frumoasei şcoli din Seciu aşteaptă de geaba, iar cadrele didactice vor intra în şomaj sau vor merge să culeagă căpşuni în Spania...

GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEŞTI-SCĂIENI Este cunoscut şi sub numele vechi de “Liceul Boldeşti-Scăieni” (str. Bucovului nr.

6) care, la rândul lui, are un bogat şi fructuos istoric. Prin Ordinul 367 al Ministerului Educaţiei şi Cercetării din 28 iunie 1962 s-a înfiinţat această şcoală ai cărei absolvenţi urmau să devină şamotori şi operatori în fabricarea geamului. Instituţia demarase numai cu două săli de clasă şi o bibliotecă iar elevii din afara localităţii aveau asigurată cazarea gratuită. În toamna anului 1962 se deschide oficial Grupul Şcolar Materiale de

73

Construcţie care avea un număr de 60 de elevi, în majoritate copiii muncitorilor Fabricii de Geamuri Scăieni. Corpul profesoral era format în vremea aceea din: directorul şcolii - prof. de matematică Enescu Ion, prof. de română Bălan Tănase, maiştri instructori Stanciu Ion şi Ioniţă C-tin, la care se adaugă şi trei ingineri din fabrică: Brebeanu Elena, Burt Vladimir şi Gheorghe Gheorghe.

În primăvara anului 1963 s-a deschis şantierul pentru o nouă clădire a şcolii. Sunt create două clase - şi anume una cu profilul “lăcătuş mecanic de întreţinere” şi cea de a doua cu profilul “reparaţii în industria geamurilor şi electricieni pentru instalaţii electrice”. Paralel, se înfiinţează şi o clasă de maiştri-operatori în industria materialelor de construcţie (curs seral), deoarece era nevoie urgentă de asemenea cadre la fabrică.

În anul 1964 se numeşte în funcţia de director adjunct doamna inginer Brebeanu Elena. În 1965 existau 7 săli de clasă, un cămin şcolar cu 260 de locuri de cazare, bibliotecă, birouri, laboratoare, cancelarie. În acelaşi an, şcoala a dat şi prima promoţie de absolvenţi, în meseria de operatori în fabricarea şi prelucrarea geamului. Anul următor, 1966, graţie eforturilor regretatului profesor de educaţie fizică Pop Emil, s-a amenajat şi un frumos teren de sport. La finele anului 1971, ca nou director al Grupului Şcolar a fost numit ing. Vasiliu Traian. În anul 1972, Grupul Şcolar a primit titulatura de Liceu Industrial cu profil chimie, avându-i la conducere pe Vasiliu Traian, ca director şi pe Brebeanu Elena ca director adjunct.

În anul 1976 Liceul Industrial şi-a schimbat din nou titulatura în Grup Şcolar pentru industria materialelor de construcţii, titulatură care a fost menţinută până în 1990, când a devenit Grupul Şcolar Industria Sticlei Boldeşti-Scăieni. Sperăm să fie ultima schimbare de titluri.

Vă prezentăm mai jos conducerea liceului/gr. şc. între anii 1972-2007: - 1972-1982: Vasiliu Traian - director; Brebeanu Elena - director adjunct. - 1982-1983: Bodan Aurelia - director; Alexandru Gheorghe - dir. adjunct. - 1983-1986: Micu Silvia - director; Bidulescu Constantin - director adjunct. - 1986-1997: Necula Gheorghe - director; Bidulescu Constantin - dir. adjunct. - 1997-1999: Necula Gheorghe - director; Tănase Constanţa - director adjunct. - 1999-2004: Tănase Constanţa - director; Necula Gheorghe - director adjunct, - 2004-2007: Tănase Constanţa - director; Simionescu Lucian - director adjunct. În anul şcolar 2006-2007, Grupul Şcolar Industria Sticlei Boldeşti-Scăieni,

şcolarizează un număr de 650 de elevi care învaţă în 20 de clase, cu următoarele profile: electrotehnică, ecologie şi protecţia mediului, mecanică şi materiale de construcţie.

Şcoala are în dotare 8 săli de clasă, 4 laboratoare (fizică, chimie, informatică şi electrotehnică); un atelier mecanico-electric, un internat şcolar cu 100 de locuri, o cantină şcolară cu 200 de locuri, o sală de sport şi o bogată bibliotecă, cu 30.000 de volume. Din cauza cutremurelor din anii 1989-1990, corpul de clădire cu ateliere şcoală şi laboratoare s-a deteriorat vizibil şi, având spaţiu insuficient, în toamna anului 2006, s-a demarat construcţia unui nou corp de clădire cu 6 săli de clasă, termenul de predare la cheie fiind octombrie 2007.

În prezent, numărul de profesori este de 22; ingineri-7, maiştri-5. Norme profesori în anul şcolar 2006-2007: 38,5. Conform tradiţiei, şcoala a beneficiat de munca

74

asiduă a multor cadre didactice care au depus un efort susţinut pentru educarea tinerilor. Din vechea generaţie, amintim (cei decedaţi au o cruciuliţă înainte): +Enescu Ion (prof. mat.), +Vasiliu Traian (ing. sticlar), +Pop Emil (prof. sport), +Micu Silvia (prof. mat.), Brebeanu Elena (ing. sticlar), Bodan Aurelia (ing. sticlar), Gheorghe Gheorghe (ing. sticlar şi textilist), Horia Luciana (prof. l. rom.), Samoilă Doina (ing. tehn.), Pârvulescu Constanţa (prof. l. rom.), Bălan Cristian Petru (prof. l. engleză), Dumitru Elisabeta (prof. biol.).

Actuala generaţie: Necula Gheorghe (prof. fiz.), Bidulescu Constantin (prof. mat.), Tănase

Constanţa (ing. sticlar), Sandu Cristina (consilier educativ), Anton Mariana (prof. franceză-română).

ŞCOALA MILITARĂ DE SUBOFIŢERI POMPIERI “PAUL ZĂGĂNESCU” BOLDEŞTI-SCĂIENI

Puţini locuitori ai oraşului Boldeşti-Scăieni ştiu că pe aria localităţii lor, undeva,

departe, pe malul stâng al Teleajenului, pe strada Poligonului nr. 2, există o mare şcoală care funcţionează ca instituţie de învăţământ postliceal, cu durata de 2 ani, cursuri de zi, având regim de colegiu tehnic militar. Este o mică, dar serioasă, “academie militară” care formează maiştri militari auto, servanţi pompieri, specialişti în servicii logistice, cu grad de subofiţeri pompieri.

Această instituţie este subordonată direct Inspectoratului General al Corpului Pompierilor Militari şi pregăteşte maiştri şi subofiţeri militari în specialitatea auto pentru toate structurile Ministerului Afacerilor de Interne. Numele i s-a dat de la bravul erou român Paul Zăgănescu, vestitul luptător din Dealul Spirii care a comandat armata de pompieri împotriva unei unităţi militare turceşti venită să înăbuşe revoluţia bucureştenilor de la 1848.

Şcoala este excelent dotată cu tot materialul didactic necesar, cu laboratoare, maşini, pompe, arme şi motoare moderne, având un poligon adecvat pentru excerciţii, unde cei mai buni specialişti în branşa pompieristică din ţară, ofiţeri superiori, predau studenţilor cursuri de un înalt nivel tehnic. Lecţiile se desfăşoară în clase şi pe teren şi au un complex caracter tehnico-practic. Comanda şcolii este exercitată în prezent de dl. colonel Ion Ungureanu. Şcoala este foarte solicitată de mulţi candidaţi care au absolvit liceul, dar admiterea se face pe bază de concursuri anuale susţinute pe un număr limitat de locuri. Sunt concursuri destul de pretenţioase. La concursul din anul acesta şcolar au fost repartizate 100 de locuri pentru subofiţerii pompieri şi 25 de locuri pentru maiştri militari auto (la 5 aug. 2006). Având în vedere că, după absolvire, remunerarea este deosebit de convenabilă, indiferent de locul repartiţiei, nu se primesc decât candidaţii care pot îndeplini cumulativ o serie de condiţii cum ar fi: să aibă vârsta până la 25 de ani, şi înălţimea de minimum 1,70 m; să nu fi avut niciodată în liceu nota la purtare sub 8; să fie foarte sănătoşi, apţi medical, din punct de vedere fizic şi psihologic, să nu prezinte semne particulare evidente; să nu aparţină nici unui partid politic; soţia să nu aibă cetăţenie străină sau să fie apatridă etc.

75

Examenul de admitere se desfăşoară în două etape: Etapa I - eliminatorie - cuprinde testarea psihologică; examinarea medicală;

verificarea aptitudinilor fizice (alergare 50 m plat, flotări, sărituri în lungime de pe loc, alergări de rezistenţă pe 1000 m plat ş.a.).

Etapa a II-a: susţinerea lucrărilor scrise (pentru subofiţeri pompieri - la matematică un test grilă, la algebră şi geometrie; la fizică, tot test grilă, din mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism. Pentru maiştri militari auto - la matematică un test grilă, din algebră, geometrie, trigonometrie; la fizică, text pe grilă, din mecanică, fizică moleculară şi termodinamică, electricitate şi magnetism.)

Bineînţeles că participă numai candidaţii care au promovat etapa întâi. Pe parcursul celor doi ani de studii, cazarea, şcolarizarea, asistenţa medicală, transportul - toate acestea sunt gratuite, iar studenţii beneficiază de o soldă lunară şi alte beneficii. Încă din anul întâi, toţi studenţii capătă carnete de conducere auto, categoria B şi C.

La absolvire, gradaţii primesc o diplomă cu care, dacă doresc, pot continua studiile militare pentru a deveni ofiţeri, iar repartiţia este asigurată pe baza mediilor socotite în ordine descrescândă. Pentru informaţii suplimentare, şcoala poate fi sunată la tel: 0244/12.21.50.

CLUBURI, CĂMINE CULTURALE, CASE DE CULTURĂ Atât Boldeştii cât şi Scăienii, de-a lungul deceniilor, au avut o îndelungată tradiţie

culturală, desfăşurată în frumoase şi solide clădiri speciale. Deşi erau localităţi separate, echipele artistice de la Boldeşti susţineau frumoase programe artistice la Scăieni, iar artiştii amatori din Scăieni susţineau la fel de frumoase programe artistice la Boldeşti. Din acest punct de vedere, era o adevărată întrecere între aceste două localităţi şi deseori nu ştiai pe care din ele să le admiri mai mult. Nici Seciu nu se lăsa mai prejos, căci şi acolo exista un cămin cultural unde exista o frumoasă activitate, din care nu lipseau numeroase serate de dans. Vă rog să reţineţi amănuntul că vorbesc de o perioadă trecută, aşadar, din secolul trecut, dar pe care, eu o cunosc destul de bine, în primul rând ca martorul ocular care le urmăream îndeaproape pe amândouă, deşi eram copil pe vremea aceea. Desigur, acum 55-60 de ani, schela Boldeşti, care se afla în apogeul producţiei, avea posibilităţi materiale destul de mari, iar Clubul de acolo devenise un centru cultural nu numai local, dar începuse să fie cunoscut în toată ţara. Nici Căminul cultural de la Scăieni, deşi nu dispunea de fonduri de la vreo societate petroliferă, nu se lăsa mai prejos.

Să încercăm să evocăm, deci, pe rând, din fapte concrete sau din amintiri, activitatea acestor două dinamice (pe atunci, nu astăzi!) foruri culturale locale şi să începem cu...

CLUBUL BOLDEŞTI Clubul Schelei Boldeşti a fost un produs al societăţii S.C. Astra Română S.A.

care, la rândul ei, este fiica societăţii petrolifere anglo-olandeze Royal Dutch Shell, înfiinţată la Londra în anul 1907 iar astăzi cu sedii la Londra şi Haga, numindu-se simplu

76

Shell. În anul 1880, întreprinzătorul industriaş român Ioan Niculescu Bazar, a înfiinţat,

la Ploieşti, rafinăria Astra Română S. A., altfel spus, o branşă românească a lui Royal Dutch, cu capital străin. În 1936 existau 16 rafinării în Ploieşti şi astfel oraşul acesta a devenit primul oraş petrolifer al Europei, rafinăria Astra fiind, ca şi astăzi, cea mai mare din toate distilăriile petrochimice de acolo. Ea se consolidase mult, pentru că a înglobat societăţile petrolifere mai mici Sospero, Xenia şi Venus. Ceva mai înainte, societatea Astra Română cumpărase terenuri petrolifere pe actuala rază a oraşului Boldeşti-Scăieni unde, după planurile unor arhitecţi români şi străini, s-a construit un nucleu al unui proiectat centru petrolifer - importantul sediu al Schelei Boldeşti. Acolo, pe actuala Alee a Clubului din Boldeşti, s-au ridicat frumoase şi rezistente case, tip microvile, în stil occidental, clădiri foarte moderne pentru vremea aceea, plus două mici colonii, de asemenea cu case tip, ambele la Scăieni, pe strada Zorilor (astăzi inclusă în sectorul Boldeşti) şi pe strada Distilăriei, cele de pe Zorilor fiind mult mai elegante. Toate erau destinate ca locuinţe pentru inginerii şi funcţionarii schelei. Pentru a le face viaţa şi mai plăcută salariaţilor, în anul 1938, societatea Astra le-a construit un frumos club, în curtea căruia au plantat esenţe rare de arbori, au adăugat un ştrand mic pentru copii şi altul mare, pentru adulţi şi înotători, două terenuri de tenis, unul de voley şi, alăturat, un mare teren de fotbal. Clădirea clubului adăpostea o frumoasă sală pentru proiecţii cinematografice, având o scenă pentru spectacole, săli de repetiţie, la etaj o bibliotecă, servicii sanitare, garderobă, o sală de popice, o sală de ping-pong, subsoluri cu instalaţii de încălzire centrală. Considerându-se că sala mică a clubului nu mai putea face faţă tuturor solicitărilor, după anul 1950, s-a mai construit o clădire a unui nou club, mult mai mare, cu o scenă modernă care era bine venită. Acest club este înconjurat de un mic parc, cândva plin de flori diverse şi bine îngrijit, având în mijloc un havuz cu apă ţâşnind din nişte avionaşe “cu reacţie” în mişcare rotitoare, proiectate de inginerul Barboni (avioanele au zburat astăzi la ceruri...)

Aceste două construcţii - în special Clubul mic - au constituit baza materială sau mai bine zis motorul, fundalul şi inima tuturor activităţilor culturale ale Boldeştiului, de-a lungul a câtorva zeci de ani, de spaţiul lor slujindu-se atât programele culturale ale schelei Boldeşti, cât şi propaganda comunistă dirijată de culturnici. Existând o asemenea bază materială, la cluburi aveau loc dese spectacolo artistice, prezentate fie de artiştii locali fie de artiştii invitaţi din ţară; se ţineau serbări şcolare, şedinţe, conferinţe, baluri, nunţi, filme etc. În unele seri de vară, pe iarba din curtea clubului, pe terasa şi spaţiul liber de lângă ştrand, în nopţile cu lună plină şi cu lumina stinsă, lângă grătarele cu mititei şi lângă mesele cu bere, cânta o romantică orchestră, în timp ce zeci de tineri dansau cuminţi tangouri, până peste miezul nopţii. Aşa se organizau pe atunci acele originale baluri, susţinute afară, sub cerul liber. Pe vremea când nu apăruseră încă televizoarele, în Boldeşti şi Scăieni nu existau alte distracţii, dar la clubul mic din Boldeşti se puteau vedea filmele cele mai noi care deseori rulau înaintea premierelor din cinematografele ploieştene. Pe când eram copil, acolo am văzut cele mai bune filme americane, franceze, italiene şi, fireşte, cele mai multe, sovietice, fiindcă aşa era atunci. Pe scena clubului mare au dat spectacol numeroase ansambluri vestite din ţară, precum orchestra Radio, cu participarea unor solişti vestiţi, ca Maria Tănase sau Maria Lătăreţu,

77

iar altă dată Ansamblul Armatei, un cor militar de 80 de persoane, dirijat de col. Dinu Stelian. Îmi amintesc şi de o mare orchestră şi cor studenţesc american din seria “Ambasadorii prieteniei”, unde subsemnatul am tradus în engleză discursul primarului Aurică Marinescu. Tot de neuitat este şi activitatea tehnică a inginerului Barbone şi mai ales aceea a inginerului Corneliu Axente, de la schela Boldeşti, care era şi scriitor, autorul unui roman de aventuri turistice şi al unei piese de teatru despre petroliştii boldeşteni, “Lumină din adâncuri”, prezentată la Club şi la Teatrul de Stat din Ploieşti. El scrisese şi “Imnul Boldeştiului”, care pomenea şi de Scăieni, nişte versuri simple, uşor de memorat, cântate pe celebra melodie germană “Lili Marlene” (sau “Lanterna”), compusă de Norbert Schultze în 1938, preferata soldaţilor germani şi americani pe timpul celui de-al doilea război mondial, căci fusese lansată de actriţa americană de origine germană Marlene Dietrich (dar, din celebrele versuri germane ale poetului Hans Leip: “Vor der Kaserne/Vor den grossen Tor/ Stad eine Lanterne/ Und steht sie noch davor...” autorul a localizat-o în româneşte, pentru boldeşteni şi scăienari, cu totul altfel), din care eu mai reţin doar prima strofă: “Undeva departe,/ Aproape de Ploieşti,/ E-o localitate/ Numită Boldeşti!/ Şi-n viaţa nu-i mai bine/ Să trăieşti/ Ca la Scăieni/ Şi la Boldeşti! - etc...” Însă pe atunci toţi boldeştenii o ştiau.

Cea mai strălucită perioadă a clubului s-a datorat activităţii unui artist deosebit de talentat şi devotat culturii boldeştene, profesorul şi compozitorul Ion Cucu Bănăţeanu, fiul unui mecanic, autorul piesei simfonice “Fiat lux!”. Între anii 1952-1966, acest talentat muzician, odată venit la Boldeşti din Turnu Măgurele, unde se născuse, şi fost profesor de muzică la Alexandria, numai în câteva luni, a înfiinţat o mare fanfară şi o mică orchestră simfonică alcătuită din 14 instrumentişti. Nu ştiu prin ce metode miraculoase, acest minunat profesor, care umbla tot timpul în mână cu o cutie specială construită pentru cele două nedespărţite viori ale lui, a putut să înveţe pe tinerii recrutaţi de dumnealui în orchestre, mai toţi habar neavând înainte de muzică, nu ştiu cum - zic - că, în mai puţin de un an de zile, toţi elevii domnului Cucu Bănăţeanu ştiau să cânte foarte bine la instrumentele acelea noi şi strălucitoare comandate de el la Bucureşti şi plătite cu bani grei de schelă. Aproape zilnic se putea auzi fanfara (mai toţi din fanfară erau simpli muncitori!) răsunând puternic, în ritmuri de marş, urmărită de cârduri de copii şi de lumea curioasă ieşită pe la porţi! Vibrau toate geamurile caselor pe lângă care trecea voioasa bandă cu alămuri strălucind în soare! Ea cânta pe stradă, pe deal, la sediul Societăţii Steaua Română din Scăieni, la serbări şi chiar şi la unele înmormântări. Atmosfera Boldeştiului era mereu plină de muzică... Neuitaţi rămân pianistul polonez emigrant Paşuk, trompetistul Puiu Păun (Virgil Păunescu); la fel, interpretul la tuba şi la bombardonul lui uriaş de alamă, Nae Tomescu sau toboşarul orchestrei, Jean Pandele, care bătea să spargă toba, el fiind şi un talentat acordeonist... Când profesorul Bănăţeanu a fost solicitat de Casa Centrală a Armatei din Capitală ca instructor al cercului de muzică militară, marea activitate muzicală a clubului Boldeşti a încetat. Clubul Boldeşti a avut mare noroc cu achiziţionarea acestui profesor inimos. Şi când te gândeşti că, pe când slujea ca militar în primul război mondial (în noaptea de 12 nov. 1918), Cucu Bănăţeanu era gata să fie împuşcat cu pistolul, pe malul Dunării, de un ofiţer francez care-l crezuse spion! După ce studentul în muzică i-a vorbit ofiţerului în

78

franceză - şi el muzician -, amândoi s-au împrietenit şi au rămas prieteni până la sfârşitul vieţii.

Directorii clubului care au urmat la Boldeşti au căutat, pe cât le-a stat în putinţă, să menţină în ritm dinamic activitatea clubului, au invitat artişti de seamă din ţară, au organizat cercuri de studii, s-au străduit să menţină vie flacăra culturii locale şi ştim că, în bună parte, au reuşit, deşi nu totdeauna condiţiile erau propice, existând anumite planificări rigide şi obligatorii şi un control sever al oricărei activităţi culturale căreia i se trasa un anumit plan de îndeplinit; i se imprima de sus un caracter propagandistic standardizat şi axat pe principiile găunoase ale “educaţiei culturale socialiste”. În ciuda acestui control riguros, uneori au fost strecurate la club şi câteva filme americane interzise în ţară, înregistrate pe primele videocasete şi prezentate la un videorecorder de prof. de muzică ploieştean Leonida Brezeanu în faţa unui public avid de noutăţi artistice şi tehnice. Este şi meritul conducerii clubului de atunci, al directorilor, care prin subterfugii inteligente, s-au dovedit a fi destul de nonconformişti.

Menţionăm numele acestor directori care, în ciuda presiunilor ce veneau de la forurile superioare, s-au achitat cu brio de responsabilitatea lor cetăţenească, interpretând în spirit mai pragmatic ordinele şi conferindu-le adesea un specific local destul de liberal: Şandru Ion, Gheorghiu Nicolae, Ionel (Popa) Costache, Titi Iosif şi Corneliu Filostache, ultimul conducând clubul douăzeci de ani (1973-93) - perioadă în care instituţia s-a impus şi s-a mândrit cu armonioasele ei coruri, cu tarafe de muzică populară, cu solişti talentaţi, cu brigăzi artistice, cu o bibliotecă de peste 62.000 de volume, cu o echipă de teatru şi de dansuri populare ş.a., realizări cu care nu o dată s-au distins la concursurile locale şi judeţene. Chiar şi astăzi, mulţi îşi amintesc cu zâmbetul pe buze, de scenetele şi textele comice lansate cu mult umor de artişii locali deveniţi populari, Ciucă şi Mihăilă... Îmi amintesc şi acuma o haioasă butadă lansată de unul dintre ei: “Viaţa este scurtă, oameni buni, şi pentru că noi n-o putem lungi, haideţi s-o facem lată!”

Am fi dorit ca şi în zilele noastre să mai existe, măcar pe sfert, câte ceva din faimoasa activitate a Clubului de la Boldeşti, dar, cu excepţia unor seri de discotecă - ceea ce nu echivalează 100% cu noţiunea de cultură - Boldeştiul trăieşte mai mult cu aceste nostalgice, frumoase şi apuse amintiri.

Dacă Clubul mic, mai recent, a avut totuşi norocul să revină puţin la viaţă, deşi interioarele modificate nu mai slujesc scopului prioritar cu care demarase iniţial, curtea ştrandului, unde a apărut şi un mic bar, precum şi terenurile de sport, lasă impresia că sunt din nou acceptabil de îngrijite şi încăpute pe mâini bune. Ca şi înainte, s-ar putea organiza acolo concursuri de înot cu premii, o echipă reprezentativă de tenis şi de voley, fiindcă amatori se găsesc imediat. (Plusurile acestea nu ne împiedică să înţelegem pentru ce oare micuţul ştrand destinat copiilor a fost desfiinţat.)

Cu totul tragică a devenit însă soarta clubului nou. Când l-am văzut ultima dată, în vara anului 2006, el avea geamurile sparte, avea obloane grele de fier cu multe lacăte la uşi; pereţii exteriori au devenit veceuri publice iar înăuntru cântă, într-adevăr, cucuvelele... Păcat de ultimele dotări, cu scaune noi, pluşate, făcute de schelă, peste care, când plouă afară, le plouă... înăuntru! Dar, de la schelă, clubul trecuse în grija primăriei apoi, pentru că primăria nu avea bani să-l refacă, iar a trecut la schelă, apoi iar

79

la primărie şi, în ultima vreme, datorită litigiului dintre cele două foste stăpâne, clubul nou a rămas o clădire părăsită şi pustie în care predomină mirosul de mucegai şi putreziciune. Spaţiul abandonat a devenit un jalnic adăpost pentru lilieci şi cucuvele, degradându-se pe zi ce trece şi făcându-l să pară mai vechi decât vechiul club. Oare a cui o fi vina că a ajuns în acest hal? De aici, din America, nu pot să dau nici un răspuns la această întrebare, decât să trăiesc cu speranţa că, cine ştie, poate, poate va veni şi pentru clubul nou o zi bună de renaştere, fiindcă altminteri se demolează singur. Şi ar fi păcat.

CASA DE CULTURĂ SCĂIENI Cândva rivala dar şi prietena Clubului Boldeşti, cu care uneori colabora şi făcea

fructuoase schimburi de experienţă, şi Casa de cultură Scăieni (str. Bucovului nr. 5) are o istorioară a ei specială. Să încercăm a o reconstitui...

Proiectată în 1939 de acelaşi harnic arhitect Mişu Rădulescu, care transpusese de pe planşetă pe teren schiţa şcolilor vechi din Scăieni şi Boldeşti, Casa de cultură din Scăieni s-a născut cu un alt nume. La început i se spunea Căminul cultural Scăieni. El a fost botezat de două ori: întâi a căpătat numele de Căminul cultural “Constantin Brâncoveanu”, dar cum comuniştii auziseră că acesta fusese “boier vechi şi domn creştin” şi cum analfabeţia lor habar nu aveau de istorie, au cerut să i se schimbe numele în Căminul cultural “Horia, Cloşca şi Crişan”. Părea o firmă cu nume mai revoluţionar... Dar numele acesta, fiind şi el prea lung, nimeni nu-i zicea aşa şi, în câţiva ani, denumirea a fost definitiv uitată. Cu peste două decenii în urmă, eu propusesem să i se spună “Casa de cultură “Mihai Eminescu”, motiv pentru care am şi pictat chipul poetului naţional pe frontispiciul clădirii, însă văd că astăzi nimeni nu-i mai zice nici casă de cultură, nici cămin cultural, nici club şi, la drept vorbind, nici nu prea se mai sinchiseşte nimeni să mai intre în acea clădire - că ce să facă acolo, în sala aceea goală, de altfel, foarte frumos modernizată în anii trecuţi, unde nu se întâmplă totuşi mai nimic, fiindcă stă mai mult închisă? Păcat de noul acoperiş de tablă zincată ce l-a înlocuit pe cel de ţiglă spartă, păcat de scaunele acelea noi, tapisate, de un bleu imaculat, pe care rareori a stat cineva! Nu mai vezi acolo filme, baluri, nu mai vezi localnicii intrând zilnic, ca altă dată, pe uşile clădirii, decât doar copiii şi unele persoanele mature care, de fapt, merg doar la bibliotecă, singura instituţie care o duce acolo bine-mersi, datorită harnicei bibliotecare şefe care ştie cum să-şi atragă cititorii. Înainte, la Scăieni, la cămin, aveau loc săptămânal, hore, filme, spectacole de teatru, conferinţe, nunţi, mult frecventatele baluri - ah! vestitele baluri de la Scăieni - terminate adesea cu bătăi de pomină, stârnite de bălăcenii cuţitari, bătăi ca-n filme, sângeroase şi spectaculoase, între doi flăcăi, pentru vreo codană care îi privea cu indiferenţă pe-amândoi pentru că ea iubea pe un al treilea ş.a.m.d... E-hei, ce vremuri pline de viaţă mai erau! În zilele noastre e pace. E linişte... Pustiu... Acum doar o dată la câţiva ani, în perioadele electorale, sala mare a instituţiei mai prinde oleacă viaţă, când este folosită ca sediu de votare. Oamenii votează, pleacă - şi cam atât. Nu ştiu pe cine să dau vina că se întâmplă aşa ceva şi, tot gândindu-mă şi gândindu-mă, bănuiesc că am găsit

80

vinovatul principal: televizorul! Da, televizorul sau televiziunea - cea pe cablu, pe antene, cea naţională, multinaţională, internaţională, cea de pe sateliţi, de pe etc... Ea a distrus casele de cultură, cluburile, cinematografele, fiindcă, având numeroase tentacule tentante, cu canale multiple, este foarte puternic informativă şi foarte diversă, infiltrându-se clipă de clipă pe sub pielea şi pe sub pleoapele noastre - oriunde! Ce mai: ea se face că te informează la minut, că te culturalizează, intrând în casă la tine, în casă la mine, la prieteni, şi o găseşti peste tot - la oraş, la ţară, la munte, la deal şi la vale - unde îţi serveşte, tehnicolor, totul la nas: filme de aventuri, filme lacrimogene, cu telenovele, ştiri senzaţionale de ultimă oră, sport, politicieni corupţi, lideri de partide în conflicte interminabile, scandaluri faimoase, “cine cu cine”, fete frumoase, maneluţe „naţionale” rromâneşti, dansatoare la bară, cu fundurile semi-goale, vibrând pe sticla monitoarelor TV etc., etc., până-ţi face capul plin, de te ameţeşte, dar când ieşi afară în lume - şi dai de greutăţile diurne, uiţi deodată totul şi simţi că ai sufletul gol... Era să strig: jos televiziunea! dar... să fim serioşi, fiindcă cine mai poate trăi astăzi fără ea, când eu însumi am organizat, aici în America, pentru câţiva ani de zile, programe de TV? Poate că glumesc şi exagerez un pic când acuz televiziunea română şi din toată lumea cu puţină maliţie, însă tot nu am găsit adevăraţii vinovaţii fiindcă, în general, căminele culturale şi casele de cultură de astăzi, din toată ţara, nu mai sunt luate cu asalt ca ieri... Cine ştie? Or fi şi ele pe cale de dispariţie, conform unor legi istorice necunoscute, precum au dispărut vătăşiile, pârcălăbiile, medelniceriile şi hătmăniile... Doamne fereşte, ca în locul lor să nu apară vreun “The Romanian Manele’s Club” sau chiar Ministerul Naţional al Manelelor! Din această cauză nici nu îndrăznesc să învinuiesc pe cineva şi încerc să vă propun a ne întoarce încă puţin, cu nişte ani în urmă, pentru a vă povesti şi altceva ceva despre acest Cămin cultural de la Scăieni...

În camerele de la etaj ale căminului cultural, cu intrare pe la balcon, locuia familia femeii de serviciu de la această instituţie, Fati Floarea, cu soţul ei, nea Lisandru Fati, un ardelean în vârstă, care era pasionat de politică anticomunistă ca şi mine, un elev în clasa a VII-a la şcoala din comună. În fiecare seară, nea Lisandru mă chema să mergem amândoi în cabina de proiecţie unde se afla aparatul de radio al căminului, sculă rară pe vremurile acelea, căci nu oricine îşi permitea să aibă radio în casă şi nici dumnealui nu avea cu cine să discute politică... În plus, nea Lisandru nu prea ştia să prindă posturile de radio “Vocea Americii” şi “BBC Londra”, apelând la mine. Pe la orele 19, seară de seară, ne întâlneam tainic amândoi în cabină, lângă aparatul de proiecţie, unde când lipsea operatorul Mielu Soroiu, eu proiectam filmele şi schimbam rolele. După ce intram, răsuceam de două ori cheia în uşă, de frică să nu ne surprindă cineva că ascultăm clandestin pe imperialişti, iar Nea Lisandru îşi aprindea tacticos o ţigară, ne aşezam amândoi în jurul mesei pe care se afla aparatul, butonam niţeluş, şi deodată, din difuzoare răsuna vocea frumoasă a Emanuelei Cerbu: “America vorbeşte României!” Şi imediat începea extraordinar de frumosul marş american “O, Columbia The Gem of The Ocean”, folosit ca semnal de începere a emisiunilor în limba română, fost cândva, pentru scurt timp, şi State Anthem, Imnul de Stat al SUA. Mi se înfiora de emoţie pielea pe mine şi-mi dădeau lacrimile când auzeam acest cântec armonios şi impunător, după care vocea continua: “Transmitem ştirile...” Amândoi aşteptam cu sufletul la gură vestea cea mare “cu debarcatul paraşutiştilor americani în România”... “Îi zâce bine, frate, îi zâce

81

bine... Chiar aşe-i!” - aproba bătrânelul de lângă mine seria de critici la adresa regimului comunist al lui Gheorghiu Dej. Vorbea şoptind misterios, cu urechile lipite de difuzorul lăsat în surdină. “Când om scăpa de eştia?” - mă întreba câteodată deznădăjduit, fără să ştim a fixa vreo dată apropiată, spre a ne da vreun răspuns. Subsemnatul, nici nu bănuiam pe-atunci că voi ajunge să transmit şi eu ştiri de la microfonul acestui iubit post de radio din Washington. “Ce zici, Puiule, vin americanii au ba în ăst an?” - mă întreba nea Lisandru, plin de mari speranţe. “Vin, nene Lisandre, cum să nu vină, că o să-i facă praf pe ruşi cu bomba aia atomică a lor dacă mai fură din România” - îi răspundeam eu cu naivitate şi cu mare încredere în zeii de peste ocean care nici nu ştiau dacă România este o ţară sau o marcă de maşini. Dar au venit pe naiba, c-a trebuit să vin eu la ei... În schimb, peste câteva zile, a venit, neinvitat, un tovarăş de la Secu şi l-a căutat pe nea Lisandru acasă (el era plecat la serviciu), unde a găsit-o singură pe Flory, fetiţa lui cea mare, de vreo 12-13 ani, pe care a întrebat-o dacă taică-su ascultă la aparatul de radio. Flory i-a răspuns cu toată naivitatea de copil apolitic: “Sigur că ascultă... De ce să n-asculte?” “Şi ce ascultă, păpuşico? Radio Moscova, Radio Bucureşti, muzică, da?” “A, nu, nu... Tata ascultă numai Vocea Americii şi Londra, iacă aici la radio de la căminul nostru... Că de vreo două ori am ascultat şi eu, fiindcă americanii ăia vorbesc bine româneşte...” Apoi i-a completat că mai este totdeauna şi un copil cu el (adică eu). Tipul i-a mulţumit zâmbind şi a plecat satisfăcut. Nu ştiu cine a fost anchetatorul acela, dar se pare că nu era un om chiar rău, fiindcă l-a chemat pe tatăl fetei, s-a legitimat şi a reprodus ce a mărturisit fetiţa lui din naivitate sau din prostie, l-a rugat să nu mai asculte, că nu-i voie aşa ceva şi i-a cerut aparatul. A doua zi, când l-a adus înapoi, condensatorul mobil a fost blocat numai pe radio Bucureşti şi nu se mai puteau asculta alte posturi de radio. Însă operatorul Mielu Soroiu a deblocat cu dibăcie condensatorul şi noi ne-am reluat meseria de pasionaţi ascultători-amatori, plini de aceleaşi vagi speranţe nobile, şi de mari comentatori politicieni, cu discuţii asemănătoare cu ale eroilor lui Marin Preda din Poiana lui Ioacan, la care participa şi Ilie Moromete.

Tot aşa, prin anii 60, după ce, cu câteva săptămâni înainte, apăruseră pe-acolo câţiva cântăreţi de muzică populară de la Radiodifuziune, primiţi cu aclamaţii, iată că, într-o duminică, numai ce vine, cu alai mare, din Capitală, în două autobuze, la acel cămin şi o aleasă trupă de cântăreţi de seamă de la Opera de stat din Bucureşti - soprane, başi, baritoni, toţi numai un zâmbet - însoţiţi de o miniorchestră simfonică şi încep, pe rând, să se producă pe scenă, în faţa unei săli arhipline de ţărani colectivişti şi de lucrători de la IAS, aduşi cu sila direct de la sapă, pentru culturalizare, ca să li se prezinte în premieră pentru urechile lor, neînvăţate cu muzică “grea”, arii din opere celebre: Verdi, Glinka, Ceaikovski, Ravel, Massenet ş.a. A fost o unică experienţă pentru bieţii noştri solişti de operă... Nici n-au început bine să solfegieze ariile lor, că fiecare era imitat de unii din sală cu behăituri de oi, cu mugete de boi şi deseori era întrerupt. Când o soprană cu un bust voluminos şi-a înălţat glasul în cascade cristaline, coborându-le lungi şi în trepte cu tremolo, toţi râdeau; câţiva imitau nechezatul iepelor iar unul a strigat tare: “niiiee, boaa-lăă! Huo, la paaie!” Altul striga: “zi-ne, fă, şi-o doină!” iar către cei din orchestră: “cântaţi-ne, băi fraţilor, şi-o sârbă, d-aia de-a noastră, ţărănească!” Sala, în loc să-i potolească pe bădăranii prost-crescuţi, murea de râs şi îi încuraja aplaudându-i (desigur, nu pe artişti)... Spectacolul, care abia începuse de vreo douăzeci de minute, s-

82

a întrerupt brusc, în mare rumoare şi cu un total fiasco pentru bieţii oaspeţi, care probabil că speraseră mult în vreo şuşanea copioasă în provincie... Toţi cântăreţii au coborât indignaţi de pe scenă (careva din ei chiar a protestat cu voce tare) şi au plecat umiliţi, unii cu lacrimi în ochi. Iar foştii spectatori i-au huiduit până s-au urcat în autobuze şi au plecat acasă la Bucureşti cu coada între picioare. A urmat o ancheta de două zile, pentru această mare ruşine, dar nimeni nu i-a găsit vreodată pe acei vinovaţi anonimi, spunându-se că indivizii cu pricina nu erau scăienari. Cam aşa arăta educaţia socialistă a unor indivizi din acele vremuri...

Drept urmare, în urma reclamaţiilor primite, conducerea căminului a fost imediat schimbată şi ca director al instituţiei a fost numit prof. de română Tănase Bălan care a condus căminul cultural timp de peste două decenii, lucrând zilnic la cămin, după orele de şcoală, până seara târziu. Atunci a luat fiinţă un mare cor mixt, pe patru voci, un alt cor de fete, ambele instruite şi dirijate de acelaşi profesor; două echipe de teatru, o echipă de dansuri naţionale, o aşa numită “brigadă de agitaţie” şi de recitatori. S-au prezentat cu succes piese de teatru, cu protagonişti din comună, în care excelau actorii amatori: Cornel Tănase (tatăl marii artiste de film Carmen Tănase), surorile Tanţa şi Nuţa Mihăilescu, fraţii Titus şi Coca Beuca, viitorul inginer Gheorghe Gheorghe care era şi acordeonistul echipelor de dans, Puiu Popa, Mielu Soroiu, Vasile Crăciun, Lenuţa Matei, Elena Stoicescu, George Moroianu, viitorul primar al oraşului şi alţii. Echipele de coruri şi dansuri au participat la concursuri pe judeţ şi au ocupat de fiecare dată locul întâi. Pentru că acest cămin a fost dat ca exemplu în presa centrală, ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti Rodion Dumbadze, însoţit de toţi membrii ambasadei lui, au venit la spectacolul special oferit de “zilele prieteniei cu Uniunea Sovietică”, la care au participat redactorii şefi de la ziarele Scânteia şi România liberă, însoţiţi de o echipă de cineaşti de la jurnalul de actualităţi a studiourilor cinematografice “Alexandru Sahia” din Bucureşti. Pionierii le-au oferit flori. Într-o sală decorată festiv, cu steaguri roşii şi tricolore, plină de multă lume (şi de securişti în civil), - de data aceasta era o audienţă foarte disciplinată şi receptivă -, a urmat un măreţ spectacol de gală, deschis cu imnurile de stat ale celor două “ţări surori”. S-a cântat “Katiuşa”, s-a dansat “Căluşarii”, apoi “Kazaciok”, în costume ruseşti, chiar şi un dans ţigănesc, “Ca la uşa cortului”, cu simularea unei bătăi între două tabere de “ţigani” danstori care foloseau copiii mici ca “proiectile” unii contra altora; în fine, un dans comic de imens succes, la care lumea aplauda entuziasmată. A fost ceva original. Totul era filmat, iar jurnalul cu activitatea acestui cămin a rulat zile întregi la toate cinematografele din ţară. Atunci Căminul cultural “Horia, Cloşca şi Crişan” din Scăieni a fost lăudat şi răs-lăudat; a primit zeci de elogii şi diplome, fiind dat ca model. Drept răsplată, mulţi ani, după aceea, echipele artistice ale căminului cultural de la Scăieni au beneficiat de transport absolut gratuit cu camioane (rareori cu autobuze) în tot judeţul, unde îşi prezenta frumosul şi bogatul lor repertoriu.

În timpul războiului, am amintit că în sediul acestui cămin cultural se adăpostise conducerea prefecturii judeţene iar în perioada când şcoala de la Scăieni era în construcţie, două din încăperile instituţiei au servit, câţiva ani la rând, ca săli de clasă, iar altă săliţă ca oficiu poştal. Până să se aducă aparate de proiecţie la cabina cinematografică, un inginer vecin cu această instituţie, regretatul Paul Svistovici-

83

Simionescu, a binevoit să ne proiecteze, cu aparatul lui personal, câteva filme ruseşti care ne-au delectat mult pe noi copiii: comedia “Toată lumea râde, cântă şi dansează” (Vesiolîie rebiata), “Prinţesa mofturoasă”, “Primăvara”, “Balaurul” (Krasivaia Vassilisa), “Copiii căpitanului Grant” ş.a. Pentru majoritatea dintre noi acelea erau primele filme pe care le vedeam vreodată în viaţa noastră. Dar şi pentru cei mari era o delectare, mai ales când doi îndrăgostiţi se sărutau pe ecran. Atunci mai toţi tinerii din sală îşi ţuguiau buzele, imitând şi amplificând cu mari intensificări sonore sunetul intim al sărutărilor eroilor de pe ecran, scene foarte pudice, care nu durau mai mult de 2-3 secunde. Dar în sală imitaţiile acustice se prelungeau până la aproape un minut...

După ieşirea prof. Tănase Bălan la pensie, director al Casei de cultură a fost numit Gheorghe Tudor, care a continuat cu mult succes activitatea instituţiei, menţinându-i faima de care se bucura.

Şi ca să închei istorioara de faţă, amintesc amănuntul că pe scena acestui cămin cultural şi-a făcut debutul marea interpretă Irina Loghin care, pe atunci, era o frumoasă fetişcană angajată la Fabrica de geamuri Scăieni.

BIBLIOTECA DE PE LÂNGĂ CASA DE CULTURĂ SCĂIENI Ca şi Clubul de la Boldeşti, căminul cultural Scăieni, ulterior rebotezat “Casa de

cultură Scăieni”, a găzduit de-a lungul anilor, o frumoasă şi bogată bibliotecă. De fapt, ea a continuat activitatea Bibliotecii Comunale Scăieni, începând cu anul 1968, când a luat fiinţă oraşul. Atunci era bibliotecară Valeria Paraschivescu, în prezent pensionară, după care a fost numită Eugenia Ilie (n. 20.06.1954 la Teişani, Prahova), sora poetului Corneliu Şerban, acum bibliotecară-şefă, ajutată temporar de Andreea Cristina Călin (care este şi inginer energetician) şi de Iulia Stârceanu. Doamna Eugenia Ilie este mama a două fete studioase şi realizate profesional: Ilie (Rada) Andreea, (n. 24.02.1979), absolventă a Facultăţii de Matematică, Universitatea Bucureşti, în prezent studentă în Canda la Departamentul de matematică al Universităţii Carolina; Ilie (Bednarovschin) Angela-Georgiana (n. 13.09.1981), licenţiată a Facultăţii de Litere Bucureşti, secţia româno-franceza, cu masterat în Comunicări şi relaţii publice, Universitatea Bucureşti, redactor şef la Editura RAO, International Publishing Company. În anul 2007 biblioteca are un fond de carte de 20.800 de volume şi trei periodice la care este abonată. Numărul curent de utilizatori activi este de 1550, cifra mărindu-se în fiecare lună.

În afară de serviciile oferite publicului - împrumuturi, acţiuni specifice, pe teren, de popularizarea a cărţii şi a bibliotecii - biblioteca, la iniţiativa doamnei Ilie, între 1978-1981, s-a înfiinţat un prim cenaclu literar, la care participau elevele Daniela Zeca (viitoarea directoare TVR Cultural), Daniela Matei, Cornelia Stan şi prof. Cristian Petru Bălan. După vreo 15 ani, la data de 21 oct. 1995, a înfiinţat un al doilea Cenaclu Literar, mult mai productiv, cu nume englezesc: “Satelit String” (string=pe româneşte “instrument cu coarde/coarda/struna/sfoara” satelitului). Ciudatul nume se datorează faptului că unii dintre membrii fondatori erau deja membri ai cenaclului bucureştean “String”... Existenţa acestui cerc literar destul de activ este atestată şi de un site pe Internet al cenaclurilor din România, la adresa: http://memebers.tripod.com/-quasaris/cntact/dreapta.htm.

84

În perioada 1995-2004, cele mai reuşite creaţii literare ale membrilor cenaclului au fost publicate în Fazinul “Satelit String”, editat de Bibliotecă. Numerele conţin proză scurtă şi poezie, şi au apărut cu sprijinul Fundaţiei Pentru Tineret Bucureşti. Numeroase teste apărute în acest fanzin au fost republicate în reviste literare centrale, precum “Magazin”, “Anticipaţia”, “Cronica Română”, “ArtPanorama” ş.a., în volume de poezie sau proză, cu titlurile: “Turnurile Gemene” - proză, de Robert David; “O zona-zoster pentru îngeri” - poezie, de Silviu Nicolae şi “Prezenţa aripei” - antologie de texte, de Angela Ilie (5 poezii). Este o activitate a bibliotecii care merită toate laudele, mai ales că fanzinul respectiv, “Satelit String”, este menţionat în dicţionarul de proză ştiinţifico-fantastică numit “Dicţionar SF”, apărut la Editura Nemira, în decembrie 1999, care are ca autor pe Dan Mihai Pavelescu. Vezi:

http://www.nemira.ro/dictionare/sf.asp?cautare=&categ=7.

CASA DE COPII ORFANI DIN SCĂIENI Pentru cei care vor căuta adresa acestui orfelinat, vă spun de la bun început că

el nu mai există, dar, la timpul acela, a fost o foarte frumoasă şi altruistă iniţiativă, venită din sufletul unui descendent al lui Mihail Kogălnceanu, un anume Sergiu Kogălniceanu care, prin testament, ca un nou Mecena, şi-a donat toată averea şi casa pentru a fi dăruite unei case de copii orfani ce trebuia să poarte numele “Elena Doamna”, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Nu ştiu dacă această Casă de copii de la Scăieni a purtat sau nu vreodată acest nume. Ea a fost fondată în vara anului 1945, adunând copii orfani între 7-15 ani din toată ţara, îndeosebi din Moldova lovită de marea secetă. Când familia mea s-a mutat de la Ceptura de Jos (Prahova) la Scăieni, în toamna anului 1945, un copil orfan din Ceptura, Dăncescu, s-a rugat să-l luăm cu noi şi să-l ducem la orfelinatul respectiv. Părinţii mei i-au îndeplinit dorinţa şi lui Dăncescu i-a plăcut foarte mult noul lui domiciliu şi anturaj.

Efectivul maxim de copii înscrişi a fost de 52, în anul 1947, cu toţii frecventând Şcoala generală de la Scăieni. Primul administrator al acestei Case a fost Ion Munteanu, care a decedat de curând la Scăieni în vârstă de 101 ani. Director al orfelinatului a fost viitorul profesor Silviu Diaconescu, despre care am mai vorbit la capitolul despre şcoli. Domnia sa a făcut tot posibilul ca toţi copiii veniţi acolo să se simtă bine, ca într-o nouă familie, intervenind pe lângă autorităţi să li se ofere îmbrăcăminte şi hrană bună, lenjerie, asistenţă medicală şi o echipă de personal adecvat: bucătari, spălătorese, îngrijitori şi educatori. Dintre acei copii unii erau foarte dotaţi din punct de vedere intelectual şi au ajuns departe, precum fraţii Lozneanu şi fraţii Tameş, cu toţii ofiţeri cu grade înalte în fosta securitate.

Îmi amintesc bine de acest orfelinat pentru că mergeam acolo deseori să mă joc cu unii dintre copii. Ei dispuneau de dormitoare luminoase şi curate, de o sală de studiu, cu mese şi bănci, de o cantină, toate aflate în interiorul unui fost mare conac boieresc (clădirea există şi astăzi, pe str. Viilor la nr. 44), lăcaş situat pe un deal, înconjurat de câteva pogoane de vii cu viţă nobilă şi cu livezi de pomi fructiferi. Acolo copiii prestau şi mici activităţi agricole.

85

Pe vremea aceea venise ordin să fie distruse toate cuiburile de ciori, despre care se spunea cu sunt “mari dăunători ai culturilor agricole”, că “de-aia n-au oamenii ce să mănânce”, şi, drept urmare, aceşti copii au fost folosiţi ca primii “vânători” care se căţărau prin copaci, de unde trânteau la pământ toate cuiburile ciorilor, cu pui şi cu ouă cu tot. Unul dintre copii, mai milos, şi-a pitit în sân un pui de cioară care mai avea puţin până să zboare şi l-a crescut în taină mai bine de un an de zile. Mi l-a dat şi mie în mână spunând că i-a pus numele mamei lui decedate, Coca. Pe Coca o iubea foarte mult şi pasărea, devenită foarte blândă, îi răspundea cu aceeaşi dragoste. O arunca în sus, zbura şi se amesteca cu alte ciori, dar când o striga “Cocaa!”, cioara se desprindea de cârd şi cobora imediat pe braţele sale. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Cocuţa lui, dar de atunci iubesc şi eu ciorile, căci am văzut cât de mult se pot ataşa faţă de noi oamenii...

De asemenea, îmi amintesc cum, în drum spre şcoală, acei copii înşiraţi în coloane, mergeau totdeauna pe drum, disciplinaţi, cântând destul de frumos, fel de fel de cântece, în majoritate, traduse din limba rusă, melodii pe care eu le ştiu de la ei şi acum, precum era vesela compoziţie a lui Mihail Leontievici Starokadomsky “Drumeţii veseli”: “...Hai la drum! Hai la drum!/ Haideţi să pornim acum!/ Luăm şi cocoşelul,/ Merge şi căţelul,/ Papagalul, maimuţica,/ Dar să nu uităm pisica!/ Dar... să nu uităm pisica...” De fiecare dată când coloana, formată din aceşti copilaşi orfani, trecea spre şcoală cântând sau când ei se întorceau de la şcoală, mereu numai cântând şi cântând, femeile ieşeau pe la porţi şi privindu-i îşi ştergeau lacrimile de la ochi de mila lor sau le dădeau câte ceva, dar copiii refuzau, căci era interzis să cerşească sau să primească ceva de la oamenii din sat.

În noiembrie 1955, orfelinatul a fost desfiinţat iar copiii au fost mutaţi la un alt orfelinat mai mare, la Buzău. În anii următori, clădirea fostei Case de copii a devenit sediul Întreprinderii de Stat, IAS Boldeşti iar în prezent locuinţă particulară.

BISERICILE DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI În România, marea majoritate a populaţiei este de religie ortodoxă (86,7%, din

totalul populaţiei de 18.806.428, conf. recensământului din 2002), iar în Boldeşti-Scăieni: 96,7%, la o populaţie de 11112 locuitori, conform aceluiaşi recensământ. În acest oraş sunt trei biserici ortodoxe şi trei neoprotestante. Să le prezentăm pe rând:

BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BOLDEŞTI Până în anul 1949, a mai fost o biserică veche în Boldeşti, declarată monument

istoric, pictată de vestitul zugrav de icoane Pârvu Mutu şi cercetată de Nicolae Iorga. Din păcate, ea a fost foarte grav avariată de cutremurul din 1940, iar seismul din 1977 a anihilat-o complet. Îmi amintesc că, aflată chiar lângă şcoala veche din Boldeşti, unde funcţionam ca profesor, deseori, în recreaţii, veneam şi priveam cu atenţie zidurile cu acele picturi destul de şterse şi scrijelate, dar nu ştiam că fuseseră pictate de Pârvu Mutu.

În anul 1938 se începuse construirea unei noi biserici, după planurile arhitectului Ioan Socolescu. Ea avea o turlă centrală şi două turle mai mici în faţă. Din cauza

86

războiului, lucrările au fost întrerupte şi reluate în anul 1946, din iniţiativa preotului Ioan Popescu şi a preotului foarte popular, Constantin Bercaru, pe baza unui plan al arhitecţilor Mihai (Mişu) Rădulescu şi Vasile Grecu. Peste unsprezece ani, în 1949, biserica aceasta a fost sfinţită de Prea Fericitul Patriarh Justinian Marina, dar se pare că terenul foarte labil de la poalele dealului care se termină sus, la Seciu, - însăşi masivitatea acelui deal este săltată prin trepidaţii de undele seismice - devenind un factor care amplifică vibraţiile teluriene locale până la 8 grade pe scara Rihter, motiv pentru care, la marele cutremur din 4 martie 1977, şi această biserică a fost totalmente distrusă. Aşadar, era stringentă nevoie de un alt proiect şi trebuia de urgenţă început un alt nou lăcaş.

Sub îndrumarea harnicului preot Octavian Pârvu, apreciat şi sprijinit de enoriaşi, s-a întocmit un deviz pentru o nouă biserică. În anul 1984, după mari insistenţe, s-a primit aprobarea de construcţie a unei noi biserici care a fost terminată în 1992, inclusiv pictura care a fost executată de pictorul Marian Roncelli, în stil neobizantin. În 1994, în luna mai, ziua 22, lăcaşul a fost târnosit de Prea Fericitul Părinte Teoctist Arăpaşu, împreună cu Î.P.S. John, Arhiepiscop al minoritarei Biserici Ortodoxe a Finlandei şi cu Î.P.S. Mihăiţă al Târgoviştei, asistat de protoiereul Ilie T. Vasile şi de un număr mare de preoţi. Fondurile pentru lucrare au fost suportate de enoriaşii parohiei, precum şi de ajutoare importante venite din partea Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor.

Deasupra intrării în pronaos şi a unor uşi duble, frumos sculptate, pe o placă de marmoră, se află pisania bisericii care consemnează acest eveniment în următoarele cuvinte:

“Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Duh, a fost construită biserica cu hramul Sf. Arh. Mihail şi Gavril, între anii 1985-1990, în locul altei biserici care a fost complet distrusă de cutremurul din 1977. Această biserică a fost clădită cu ajutorul enoriaşilor, cu donaţiile Sfintei Arhiepiscopii, prin stăruinţa consiliului parohial şi a preotului PÎRVU OCTAVIAN. Pictura a fost executată de MARIAN RONDELLI. Târnosirea bisericii a fost săvârşită de P.F. PĂRINTE TEOCTIST, în fruntea unui sobor de preoţi condus de P.C. PREOT ILIE T. VASILE, în ziua de 22 mai 1994. Binecuvântează, Doamne, pe cei ce trec pragul Casei Tale! Donată de AUREL IONESCU ŞI NELI DĂSCĂLESCU din Ploieşti”. La 22 mai 1994, am fost cu soţia mea Dorina Bălan la serviciul religios de sfinţire

a bisericii, fiind invitat, ca ziarist american, de părintele secretar al Patriarhiei să particip la marele prânz al invitaţilor de onoare care a avut loc la Casa Seciu şi să stau de vobă cu P.F. Patriarh Teoctist, care mi-a oferit o lucrare teologică publicată de P.F. Sa în acel

87

an. La rândul meu, i-am oferit cartea pe care-o scrisesem cu un an înainte, “Viaţa lui Iisus în secvenţe cronologice”, apărută în America, la Editura “Holy Cross” din San Francisco, în 1993. P.F. Patriarh mi l-a prezentat pe P.S. John, Arhiepiscop al Kareliei şi Finlandei, din oraşul Kuopio, Finlanda, care mi-a declarat că iubeşte America şi cunoaşte bine metropola lângă care locuiesc, Chicago.

În convorbirea mea cu P.F. Teoctist i-am relatat convorbirea pe care o avusesem în 1981 cu predecesorul lui, P.F. Patriarh Justin, în parcul Patriarhiei din Capitală, despre necesitatea republicării trilogiei “Fiul Omului, Fiul lui Dumnezeu” (Viaţa lui Iisus), scrisă de un prieten al meu, scriitorul aromân Sterie Diamandi (1897-1981). P.F Justin, care-mi citise înainte în ziarul “Tribuna” din Sibiu necrologul scris de mine pentru prof. Sterie Diamandi, îmi spusese că autorul cărţii îi fusese diriginte la liceul din Roman şi că mă ajută să reeditez eu excepţionala-i trilogie cristologică, în acest scop trimiţăndu-mă să iau imediat legătura cu P.S. Arhiepiscop Valeriu Anania, pe atunci director al BOR. Părintele Anania, care este scriitor şi erudit teolog, traducător al Bibliei, m-a sfătuit să am răbdare, că s-ar putea să o reedităm în curând... Aceste amănunte i le-am etalat atunci P.F. Sale Teoctist care m-a asigurat că este întru totul de acord cu propunerea mea. Totuşi, încercările mele de a reeditat trilogia lui Diamandi au mai întâmpinat câteva piedici birocratice şi nici acum nu am putut-o reedita, cum mă rugase cu limbă de moarte distinsul şi regretatul autor aromân. De aici, din America, nu este deloc simplu să rezolvi unele probleme care pot fi finalizate numai printr-o prezenţă continuă acolo, la faţa locului.

BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCĂIENI Prima biserică solidă în Scăieni, devenită parohie, a luat fiinţă în 1864, purtând

hramul “Adormirea Maicii Domnului”, apoi “Sfântul Nicolae şi Sfântul Spiridon”. Am mai vorbit despre ea la capitolul despre şcoala Scăieni. Documentele păstrate ne arată însă că în Scăieni au mai existat înainte şi alte trei biserici: una din bârne, zidită din iniţiativa domnitorul Constantin Brâncoveanu, arsă în 1715; alta din cărămidă, ridicată de familia lui Bălăceanu, aflată pe moşia Scăieni şi dăruită falansterului. Iar a treia a fost distrusă de cutremurul din 1882 şi rezidită de Bălăceanu, dar din nou distrusă de cutremurul din 10 noiembrie 1940. Bătrânii îmi povesteau că de sub biserica lui Bălăceanu până la conacul lui, ar fi existat un tunel secret care apoi se continua pe sub deal, până sus, la cavoul unde îi fusese depus sarcofagul, mutat ulterior la un cimitir din Bucureşti. Pe când eram copil, îmi păşteam oiţele pe lângă acel cavou, astăzi dispărut, şi tot căutam cu alţi copii vestitul tunel, dar nu am dat niciodată de urmele lui.

Noua biserică, “Adormirea Maicii Domnului”, a fost începută în 1936, cu bani oferiţi de Schela Boldeşti şi de primăria condusă de Ilie Răspop, primarul comunei. Construcţia, proiectată de arhitectul Toma Socolescu, constructorul halelor şi a catedralei din Ploieşti, a durat trei ani, între 1936-38, şi s-a ridicat pe un loc de împroprietărire căpătat în 1923. Este o construcţie masivă, largă, spaţioasă, cu o fundaţie puternică şi pe un soclu înalt, dar cu ziduri nu prea bine consolidate. (Vezi fotografia inedită, din 1938, a acestei bisericii, cu echipa constructorilor ei.) Sfântul lăcaş

88

era acoperit cu ţiglă şi la ridicarea lui au contribuit şi cetăţenii din fosta comună Scăieni. Oricum, cutremurul din 1940 a apucat-o întreagă. Cam din acea perioadă durează şi casa parohială de pe strada Colinei.

Înainte biserica aceasta avea numai două turle: una înaltă, în spate, şi, pare-se, mai grea decât puteau zidurile să suporte masivitatea ei, apoi turlă cubică din faţă, de pe pronaos, care servea şi de clopotniţă, de asemenea largă şi masivă, aşa cum o proiectase arhitectul Socolescu, cel care a făcut şi schiţa pentru capela cimitirului. Ca exterior, noua biserică apărea frumoasă şi impunătoare, cum pe la sate nu găseşti alta asemănătoare. La cutremur însă, întreaga construcţie, dar mai cu seamă turlele (cel mai mult turla din spate) s-au şubrezit mult, iar primarul de atunci, Mânzală, a opinat că există pericolul ca turla cea înaltă să cadă peste oameni şi, fără să se priceapă la construcţii, în anul 1941, din propria-i iniţiativă, a adus un tractor de la schelă, a legat nişte lanţuri de turlă şi a tras-o jos. În cădere, turla a stricat naosul, mai mult decât stricase cutremurul însuşi. Pe atunci, preot paroh era Ioan Vlaiculescu care îl sfătuise pe primar să găsească altă soluţie de demolare, dar Mânzală nu l-a ascultat. Preotul Ioan Vlaiculescu (n. 17.05.1889, în comuna Opăriţi, Prahova, m. 9.09.1957 la Bucureşti, înmormântat la cimitirul „Sf. Vineri” din Capitală) a slujit atât la Scăieni cât şi la Balaca între 1913-1952, fiind şi învăţător, până a ieşit la pensie. Sf. sa, cu ajutorul enoriaşilor, a construit şi casa parorhială în 1934.

După ce părintele Vlaiculescu s-a pensionat, în 1952 a fost numit ca preot paroh părintele Babi Gh. Vlad (Vladimir), basarabean de origine, venit de la Chiţorani, Prahova. Cu banii de la enoriaşi şi de la stat, părintele Babi reface acoperişul, după un nou plan, adăugând două turle mai mici şi mai uşoare, în faţă (de 36 m înălţime, nu de 46 m, cât fusese cea veche, iniţial). Ambele turlişoare aveau acum un schelet de lemn. La fel turla din spate, scurtată şi ea şi lucrată tot din materiale uşoare. Acum biserica a căpătat trei turle. Construcţia, evident, a suferit estetic, dispărându-i acel echilibru arhitectonic pe care-l avusese la început. S-a mers, desigur, pe partea economică, totul depinzând de fondurile insuficiente, şi pe necesităţile utilitare, pe urgenţa pragmatică de a fi dată cât mai repede în folosinţă. Să nu uităm că fosta conducere comunistă era ostilă bisericii şi nu voia să sprijine lăcaşele de cult. La finele anului 1951, parţial, renovarea era gata. A urmat un şir de ani de reparări treptate, între 1952-1959, când s-a înlocuit acoperişul greu de ţiglă cu unul mai uşor, de tablă zincată. Între anii 1960-65, a fost tencuită exterior. Gazele şi lumina s-au introdus abia în 1974. În interior nu s-a apucat a fi pictată, ca provizorat, folosindu-se icoanele adăugate pe pereţi şi vechea catapeteasmă. Icoanele actuale sunt valoroase şi provin de la trei biserici vechi (2 icoane pe lemn şi 6 icoane mari, de la biserica cu picturi în frescă de la 1796). Cele mai preţioase sunt două icoane pe lemn, pictate în 1855 de zugravul Afanasir care a lucrat înainte cu marele Nicolae Grigorescu, reprezentându-i pe Iisus şi pe Fecioara Maria. Au existat opinii că acolo este mai mult mâna lui Grigorescu decât a ucenicului său, căci stilul este grigorescian. Ele sunt înregistrate la patrimoniu.

Biserica a avut şi preţioase cărţi de cult care, din păcate, au fost cerute şi trimise la Mănăstirea Sinaia, căci a fost impusă această solicitare. Poate că ar fi trebuit să se insiste pentru păstrarea lor la Scăieni.

89

Ceea ce s-a reparat cu multă migală şi cu mari sacrificii financiare a avut de suferit din nou la cutremurul din 4 martie 1977. De asemenea, la cutremurul din 30 aug. 1986 şi la cel din mai 1990, de fiecare dată trebuind luate de la capăt noi şi noi reparaţii, în anii 1986, 1987, 1988, 1990, pentru că oraşul se află într-o zonă seismică destul de activă. La ultimele cutremure, biserica s-a ales cu alte noi fisuri, unele de o periculoasă profunzime.

În anul 1993, preotul paroh Vlad Babi s-a pensionat (la fel dăscăliţa, sora Maria Leucă). Părintele Babi avusese talentaţi cantori la strană, precum regretaţii Drăgoi Ioan, Parianu Vasile şi Darie Chiril, fostul diriginte al poştei din Scăieni.

Din 1993, noul preot paroh este Constantin Banu care, în 1995, a intervenit pentru un nou deviz de reparaţii şi consolidare, în valoare, estimativă, de 600 de milioane lei vechi. Un sprijin deosebit primeşte preotul acestei biserici de la dascălul Ştefan Ionescu şi de la consiliul parohial (epitrop fiind Costache Anghel, ajutat de consilieri ca Zârnea Ion, vecinul bisericii, Predescu Costache ş.a.).

Încă din 1996 până azi, în 2007, contractul, semnat în 2004, trebuia terminat in vara anului 2007. În prezent, lucrările, profitând de iarna primăvăratecă, continuă, refăcându-se destul de bine frontonul bisericii. Costul întregii lucrări s-a ridicat la 3 miliarde şi jumătate de lei vechi, estimativ, sumă care, mai mult ca sigur că nu este totuşi suficientă. Deşi s-au obţinut o parte din fondurile necesare, ar mai trebui cel puţin încă un miliard şi jumătate de lei vechi, pentru consolidare, dar trebuie spus că mai sunt necesari bani pentru noul mobilier, pentru încălzirea centrală, pentru gard şi, în special, pentru splendida catapeteasmă de stejar sculptat, aflată acum în lucru la un mare meşter din Nehoiu, Buzău, catapeteasmă care costă 600 de milioane de lei, din care totuşi s-au achitat mai mult de jumătate.

Până ce Sf. biserică va fi reparată complet, serviciile religioase au loc în capela cimitirului de la Scăieni.

BISERICA “SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA” DIN BALACA La Valea Căpuşeştilor sau Valea Căpuşanilor, cum se numea înainte Balaca,

exista o biserică a satului, fondată de familia Cantacuzino, în 1797, şi refăcută, în 1840, de Grigore Filipescu (vezi. Dimitrie Frunzescu, “Dicţ. topografic şi statistic al României”, Tip. Statului, Buc., 1972; “Dicţ. geogr. al jud. Prahova”, Tipogr. Viitorul, Târgovişte, 1897, p. 37).

O ştire mai completă ne-o oferă Nicolae Stoicescu, în “Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România”, vol. I., Ed. Mitrop. Oltenia, 1971, p. 49; (toate inf. apud “Dicţ. ist. al jud. PH.”, de Mihai Apostol, op. cit.). Profesorul Stoicescu specifică faptul că acea biserică era chiar mai veche, adică din anul 1793, că avea hramul “Sf. Grigore Teologul” şi că era din lemn, atât ea cât şi clopotniţa. Se pare că această biserică a durat un timp, după renovarea ei din 1850, până în 1914, când, fiind în stare de ruină, a trebuit înhisă.

În 1927 s-a ridicat o biserică de cărămidă şi vârghii de stejar, învelită cu tablă - actuala “Sfinţii Împăraţi”. La 22 noiembrie 1936, preotul Ioan Vlaiculescu a târnosit-o,

90

incluzând-o în parohia bisericii de la Scăieni unde “Sf. Împăraţi” devine filială, cu cele 8 ha de teren care, până astăzi, nu s-au mai restituit la Balaca. Clopotniţa ei veche a trebuit demolată şi construită alta, din cărămidă, în dreptul intrării la biserică.

Din biserica veche se păstrează până în prezent: Sf. masă din altar (aflată în incinta micului Monument al eroilor din parohia Balaca); o icoană de la 1850, cu “Naşterea Domnului”; Crucea Răstignirii, din aceeaşi perioadă; Cazania din 1892, vol. I; Mineiul pe luna octombrie 1892 şi Apostolul pe anul 1899 (ambele la Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Buc.); cărţi de Te-Deumuri pe anul 1879; toartele Cristelniţei de aramă din 1863 şi un anafornic, datând din 1850. Sunt obiecte de valoare care trebuie în continuare bine conservate. Mai putem menţiona faptul că în 1975 biserica “Sf. Împăraţi” devine, pentru un an de zile, până în 1976, filială la biserica din Blejoi unde preot slujitor este Nicolae Marinescu. Însă din 1976, această biserică din Balaca devine parohie de sine stătătoare.

Ultimii preoţi din satul Balaca au fost: Ioan Vlaiculescu, Vasile Cazacu, Vladimir Babi, Alexandru Ionescu, iar de la 1 ianuarie 1975, până astăzi, în 2007, părintele paroh Simion Grigore. De obicei, bisericile care depind de alte biserici nu au mare putere de iniţiativă locală, dar după ce “Sf. Împăraţi” a devenit parohie, părintele Simion, foarte iubit şi sprijinit de parohieni, s-a pus serios pe treabă şi fosta biserică anexă, sărăcuţă cum era, a reuşit să devină un puternic centru religios local. Lăcaşul însuşi şi-a schimbat repede înfăţişarea. Mai întâi preotul a făcut o solidă şi elegantă împrejmuire a curţii parohiale, cu un gard lung de 350 m. În 1977 a construit o modernă casă parohială, având toate facilităţile. În 1979 Sf. sa face reparaţii capitale la clădirea damagiată de cutremurul din 1977, iar în ziua de 21 mai 1985, biserica este resfinţită de către Vasile Târgovişteanu, trimis de patriarhul Justin Moisescu. Cutremurele din 1986 şi 1990 avariază iarăşi grav clădirea, făcând necesară o altă reparaţie totală, între anii 1999-2003, cu picturi noi, în frescă, realizate de pictorul Marian Rondelli, din Bucureşti, acelaşi maestru care pictase şi biserica din Boldeşti. Atunci s-a adus şi mobilier nou. Costul a fost, desigur, mare, iar sponsori au fost Primăria oraşului, care a oferit 62 de milioane şi Prefectura Prahova 100 milioane. De asemenea, Schela Boldeşti, Fabrica de Mucava, Astra Română şi enoriaşii. Cum se obişnuieşte după asemenea renovări, trebuia să se facă o nouă resfinţire a bisericii. Aceasta a avut loc în ziua de 4 iunie 2006, de către P.S. Sebastian Ilfoveanu, episcop-vicar al Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor şi un sobor de preoţi. Am fost de faţă la acest eveniment. Întrucât, cu acea ocazie, am putut sta de vorbă cu mai mulţi enoriaşi de la Balaca, aceştia m-au rugat să consemnez câteva date despre preotul lor, menţionând că ar merita chiar mai multe laude. O pot face, pe scurt, aici:

Preotul Grigore Simion s-a născut la 4 martie 1946, la Câmpenii de Videle, jud. Teleorman, fost Vlaşca. Între 1961-66 a urmat Seminarul Teologic la Bucureşti, iar între 1966-1970, Facultatea de Teologie din Capitală, imediat după absolvire fiind numit preot paroh în com. Cărbuneşti din jud. Prahova, protoieria Vălenii de Munte, protopop fiind acolo P.C. Ilie T. Vasile. “Minunaţii enoriaşii bălăceni”, cum îi defineşte preotul paroh, mi-au confirmat că părintele Simion a avut în permanenţă sprijinul familiei, mai ales în momentele când sănătatea îi era ameninţată. Sf. sa crede că fără preoteasa Mariana-Georgeta, fără fiii lor Lăcrămioara şi Justinian şi fără poporeni, nu ar fi realizat ceea ce

91

fiecare vizitator poate admira. Cu toate acestea, la parohia “Sf. Împăraţi” din Balaca, mi se spune că au mai rămas încă multe lucruri frumoase de făcut. Să rămânem optimişti.

BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU În toponomastica Ţării Româneşti numele Seciu apare de pe la 1567, menţionat

de DERS (“Dicţionarul Elementelor Româneşti din doc. slavo-române”, publ. de Edit. Academiei Române în 1981). Cine urcă la Crama de la Seciu - vestita Casa Seciu - n-ar face rău dacă ar mai merge câteva sute de metri, să vadă bisericuţa de acolo, zidită pe culmea cea mai înaltă a Dealului Frums, într-o poziţie pitorească. Profesorul N. Stoicescu, în “Bibliografia” sa (I, vol. 2), amintită de noi mai înainte, ne informează că biserica “Sf. Treime”, a fost ridicată prin sec. al XVIII-lea, dar înainte de 1737, şi că a fost dărâmată de marele seism din 26 oct. 1802 şi refăcută în 1808, sub formă de navă, cu turlă de lemn deasupra pridvorului deschis. Datorită vechimii ei, biserica a fost declarată “monument de arhitectură” (cuprinsă în “Lista monumentelor” din 1956 la nr. 2436 -arhitectură), împreună cu Casa Ruşescu de la nr. 67 din Seciu, înălţată prin 1829.

Despre vechimea bisericii ne vorbeşte şi pisania aşezată în pridvorul bisericii, în care se arată că lăcaşul în forma actuală a fost terminat la 2 iunie 1808, de către egumenul mânăstirii Mărgineni, vornicul Kir Ioachim Mărgineanul. Textul pisaniei este următorul:

“Acest titlu a fost la uşa bisericii de când s-au ridicat de la marele cutremur, acum găsindu-se de cuviinţă să se stremute în faţa de afară în 1862, iunie 16. Această sfântă şi Dumnezeiască biserică ce se prăznuieşte sub hramul Sfintei Treime, leat 1802 octombrie 14, dărâmându-se până jos de marele cutremur, s-au ridicat din te(melie) în zilele prea înălţatului Domn Io Constantin Alexandru Ipsilante Vvd şi ale Prea Sfinţiei Sale Părintelui Mitropolit al Ungro-Vlahiei (fără nume), de osârdie cu silinţa şi cu cheltuiala Părintelui Arhimandrit şi egumen, Kir Ioachim Mărgineanu - 1808, Iunie 8.”

Având în vedere proporţiile reduse ale acestui monument, lipsa bolţilor şi a turlei, care a fost adăugată mai târziu din scândură, credem că zidirea din temelie de către egumenul Ioachim se reduce la o restaurare generală a bisericii pe fostele ziduri şi exact pe aceeaşi temelie. Am avea serioase bănuieli că această biserică a fost un schit al puternicii mânăstiri Vornicul Mărgineanul, care poseda numeroase vii pe dealul acela şi din soborul căreia probabil că făcea parte şi ctitorul.

În anul 1862 biserica a fost restaurată şi zugrăvită, sub păstorirea preotului Iordache Vlădescu, sprijinit de contribuţia enoriaşilor şi a unui proprietar de vii, Ion Ghiţă, care a donat mobilierul şi icoanele praznicare ce se păstrează şi acum. Deoarece numărul locuitorilor crescuse, cu ocazia acelor reparaţii, bisericuţa a trebuit lărgită prin zidirea arcadelor pronaosului şi suprimarea zidului despărţitor dintre pronaos şi naos, câştigându-se în lungime cca 4 m. O nouă reparaţie s-a efectuat în 1926.

În 1928, fiind ruinată cu totul şi sortită distrugerii, s-a înfăptuit o reparaţie generală, demolându-se acoperişul şi zidăria până deasupra ferestrelor; s-au consolidat zidurile, s-a făcut un nou acoperiş, învelit cu tablă galvanizată şi, la recomandarea Comisiei Monumentelor Istorice, s-au degajat arcadele pridvorului de zidăria făcută în

92

anul 1862, s-a refăcut zidul despărţitor între pridvor şi naos, căci avea mare rol în consolidare, redându-i forma iniţială din 1808.

Marele seism din noiembrie 1940 a adus din nou mari stricăciuni, îndeosebi la arcadele pridvorului şi la zidul naosului dinspre sud. Ele au fost însă reparate între 1942-43, împreună cu zidurile şi tencuielele căzute atunci. Lăcaşul dispune de instalaţie electrică şi de gaze.

Clădirea bisericii de astăzi pare modestă, dar, fiind din cărămidă presată, pe soclu tot de cărămidă presată, este mai solidă decât înainte şi mai bine proporţionată, cu forma iniţială de navă, fără abside laterale, având o lungime de 18 metri şi o lăţime de 6 metri. Înălţimea până la acoperiş este de 6 m. În interior nu are bolţi; plafonul vechi de scândură a fost înlocuit cu altul din şipcă tencuită, care a fost pictată în tempera, în 1955, de pictorul C-tin Călinescu, cel care a restaurat şi picturile lui Nicolae Grigorescu de la mănăstirea Zamfira. Pe jos, lăcaşul este pardosit cu dale de piatră cioplită. Cu excepţia a două Icoane Împărăteşti, reprezentând pe Mântuitorul Iisus Hristos Arhiereu şi Sfânta Fecioară cu pruncul, donate în 1808 de ctitorul bisericii Ioachim Mărgineanul şi pictate de Fotache Zugravul, alte picturi mai deosebite nu există. În schimb, se păstrează nişte cărţi de cult valoroase, precum o Evanghelie în limba română, tipărită la Snagov de către mitropolitul Antim Ivireanul şi un număr de cărţi de ritual din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea.

În prezent, biserica este păstorită cu multă osârdie şi dragoste de Dumnezeu şi de oameni de către părintele paroh Gheorghe Petre, nepotul celebrei Maria Petre, fecioara cea sfântă de la Parepa, căreia, în ziua de 29 august 1935, i s-a arătat Dumnezeu într-o mare minune, la care a asistat toată comunitatea de atunci, minune care s-a repetat şi la înmormântarea ei, când, afară, deasupra cortegiului mortuar, format din sute de oameni şi al soborului de preoţi, pe cerul senin, în miezul zilei, a apărut, pentru minute întregi, o uriaşă cruce de lumină a cărei imagine a fost transmisă în direct de televiziunea română, minune ce i-a făcut până şi pe atei să îngenunche înfioraţi (v. mari vizitatori în acest oraş, la sfârşitul cărţii).

Înaintea preotului Gheorghe Petre, a slujit cu mare vrednicie şi cinste, ca preot paroh, părintele Stelian Dinescu, de asemenea, respectat şi iubit de toţi locuitorii din Seciu, până în ultimele clipe ale vieţii sale când, plecând la cele veşnice, Sf. sa a fost plâns de întreaga comunitate.

BISERICILE CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE În oraşul Boldeşti-Scăieni, conform recensământului din anul 2002, în afară de

cei 11112 ortodocşi (96,7%), mai există şi un număr de cca 200 creştini evanghelişti (1,7%), care s-au organizat în biserici specifice (case de rugăciuni). În ţară, Cultul Creştin după Evanghelie avea un total de 49.963 de credincioşi în 1992 (0,2%), fiind un cult minoritar. Aceste biserici au însă un statut legal de funcţionare, încă din anul 1948, mai precis, din 11 ianuarie 1948. Întrucât există destul de multă confuzie în cultura religioasă a multor persoane despre românii creştini care nu frecventează bisericile ortodoxe sau catolice, denumiţi simplu “pocăiţi”, desigur un termen folosit mai mult în

93

sens pejorativ, voi căuta, în rândurile ce urmează, să aduc câteva simple precizări pe care le consider strict necesare pentru cunoştinţele generale ale fiecăruia. Să urmărim pe îndelete firul faptelor istorice spre afla cum s-a ajuns la asemenea biserici...

La început, nu exista decât o singură biserică creştină - biserica primară - dar o dată cu apariţia Imperiului Bizantin al împăratului Constantin cel Mare, apăruseră doi episcopi, unul la Roma şi altul la Constantinopole - unul vorbea latina, altul greaca. Biblia începuse să fie interpretată diferit în cele două jumătăţi ale fostului Imperiu Roman. Scânteia discordiei a fost pornită de la întrebarea: de la cine emană Duhul Sfânt? Teologii din Roma răspundeau că atât de la Tatăl, cât şi de la Fiul (în latină - filioque, cuvânt care se traduce: de la Fiul). De la cuvântul “filioque” , de la această mică scânteie, a pornit un adevărat război de învinuiri reciproce, fiindcă bizantinii din Constantinopole susţineau că Sfântul Duh provine numai “de la Tatăl prin Fiul”, şi nu de la amândoi odată, ci în primul rând de la Dumnezeu, fiindcă aşa spune şi Biblia. Atunci Papa Leon al IX-lea, pe numele real Bruno Hugonis (1049-1054), trimite, pe la începutul lui ianuarie 1054, la Constantinopole o delegaţie papală în frunte cu Humbert, un cardinal german nervos şi înfumurat, care-i ura pe “câinii de greci”, după cum îi numea el, să discute cu Mihail Cerularie, Patriarhul Bizanţului, problema lui “filioque”. În ciuda faptului că Humbert a fost primit cu toate onorurile cuvenite, dacă a văzut că teologii greci şi Cerularie nu vor să cedeze, cardinalul Humbert compune din capul lui un act de excomunicare (blestem cu anatemizare şi nerecunoaştere definitivă) a Patriarhului bizantin şi a Bisericii de răsărit şi în ziua de 16 iulie 1054, îl trânteşte pe Sfânta Masă din Biserica Sfânta Sofia. În plus, în excomunicarea lui, Humbert îl învinuia pe Cerularie că nu vrea să-l recunoască pe papă, drept “primus inter pares”= primul între egali... Patriarhul cere cu calmitate să se discute această problemă în comun, fără nervi, la mica înţelegere, în cadrul unui fel de congres bisericesc, numit Sinod. Catolicii nu vor să participe, refuzând categoric să vină la Sinod.

Atunci, la 24 iulie 1054, Patriarhul Constantinopolui convoacă unilateral Sf. Sinod unde, la rândul lor, dintr-un condei, excomunică şi el pe toţi: pe cardinalul Humbert, pe delegaţia romană, pe papa Leon al IX-lea şi întreaga Biserică romană... Acest act de excomunicare reciprocă poartă numele de Marea Schismă. În urma acestei rupturi, au apărut două mari biserici: biserica occidentală, care şi-a zis catolică, adică universală, biserică a lumii întregi, şi biserica ortodoxă, adică neschimbată în idei, biserică de dreaptă credinţă. Deseori catolicii susţineau că ei sunt adevăraţii ortodocşi, iar ortodocşii că ei pot fi consideraţi adevăraţii catolici... Dar, fireşte, sunt mai multe puncte de vedere teologice care îi despart, pe care nu le voi analiza aici. E drept că s-au făcut câteva încercări lăudabile de a se reuni cele două biserici, după regretabilul “divorţ”, la cea mai importantă şi mai recentă întâlnire dintre ele reuşindu-se ca excomunicarările reciproce să fie definitiv anulate, dar rupturile totuşi nu s-au sudat. Mai sunt multe de reparat... (Împăcarea şi colaborarea dintre toate bisericile creştine se numeşte ecumenism, iar mişcarea ecumenică este activă, în ciuda faptului că fiecare biserică susţine că numai credinţa ei este cea adevărată, idee care este o piedică mare în faţa ecumenismului. Biserica ortodoxă română sprijină ecumenismul. Recent, am aflat că există o Asociaţie Ecumenică a Bisericilor din România, numită AIDROM, cu sediul la Bucureşti. În fapt,

94

propăvăduirea Evangheliei este o obligaţie pentru toate cultele, indiferent de denominaţiune!)

În cadrul bisericii catolice au apărut proteste contra multor practici catolice (indulgenţe, inchiziţie, bule papale, taxe mari, gărzi militare preoţeşti etc.), cel mai vehement fiind al preotului catolic german Martin Luther (1483-1546), care era şi profesor de teologie la Universitatea Wittenberg (1513), era, de asemenea, traducătorul Bibliei din latină în germană (1534) şi părintele limbii germane moderne. În anul 1517, el a afişat pe uşa Bisericii Catolice aparţinând Castelului din Wittenberg (catedrala catolică din oraş) cele 95 de teze antipapale care au dat naştere la o nouă religie creştină, numită religie protestantă, fiindcă protesta împotriva multor precepte catolice, comparându-l defavorabil pe papa de la Vatican cu Iisus Hristos: papa purta coroană de aur, Iisus coroană de spini, papa se lăfăia în palate bogate, Iisus ducea o viaţă de om simplu şi sărac ş.a.m.d. Imediat, Vaticanul îl excomunică şi îl cheamă pe Luther la Roma să fie judecat şi ars pe rug. Germanii fac zid de fier în jurul profesorului şi majoritatea germanilor renunţă la catolicism îmbrăţişând noua religie protestantă. Aşa s-a născut biserica luterană. Luter declanşează o puternică mişcare anticatolică de masă, iar cele 95 de teze marchează începutul Reformei, devenită mişcare social-politică şi teologică întinsă pe tot veacul al XVI-lea. Dar şi Luther a fost criticat, la rândul lui, de o nouă mişcare reformistă, de dată mai recentă, majoritatea reprezentanţilor ei provenind din neoliberalii protestanţi sau chiar catolici din Statele Unite sau Anglia. Aceştia au afirmat că Luther însuşi nu a mers până la capăt cu eliminarea greşelilor catolicismului, că a fost prea blând cu catolicii. Ei s-au angajat să facă acest lucru şi să desăvârşească ceea ce Luther nu a terminat de făcut. Aşa a apărut neoprotestantismul care cere ca religiile istorice creştine (ortodoxia şi catolicismul, chiar şi luteranismul) să se debaraseze total de balastul dogmelor şi al tradiţiilor nefolositoare, unele fiind de esenţă păgână, şi să se revină la creştinismul primar de pe timpul apostolilor şi al lui Iisus; să nu se mai ia în considerare Sfânta Fecioară, căci ea nu este decât “Maria” şi nu este sfântă, precum nici sfinţii nu sunt sfinţi, ci nişte oameni mai credincioşi; să nu ne mai rugăm la ei, căci ei nu pot intermedia între oamenii planetei şi Dumnezeu, decât numai Iisus este singurul mijlocitor; să nu se mai ia în consideraţie altă carte decât numai Biblia care trebuie explicată amănunţit tuturor oamenilor, capitol cu capitol, în orice biserică, accentul punându-se pe studiul Noului Testament, pe cele patru evanghelii. De aceea neoprotestanţii îşi zic că sunt adevărate culte evanghelice - evanghelişti.

Cele mai răspândite culte evanghelice din România sunt: baptiştii, penticostalii, creştinii după evanghelie şi adventiştii. Există mulţi factori comuni, dar şi unele diferenţe între ele. Există şi multe asemănări cu bisericile istorice, ortodoxă şi catolică, dar şi diferenţe. Omul de rând, care nu ştie prea bine să deosebească o religie creştină de alta, le spune tuturor acestora: “pocăiţi”, (deşi, în realitate, poţi fi cu adevărat pocăit, nu numai dacă eşti protestant sau neoprotestant, ci chiar şi ortodox ori catolic, cu condiţia să respecţi întru totul poruncile lui Dumnezeu).

În Boldeşti-Scăieni sunt cca 200 de creştini după evanghelie. La mine în America ei nu se numesc aşa, ci Plymouth Brethren (Fraţii din Plymouth), fiindcă această religie neoprotestantă s-a născut în oraşul Plymouth, Anglia, în anul 1830, lansată de John Nelson Darby (1800-1882), un predicator notabil care şi-a răspândit noua lui religie în

95

Franţa, Anglia, Germania, Elveţia şi în Statele Unite. În România cultul evanghelic a fost adus din Elveţia de Grigorie Constantinescu, ţară unde el a stat patru ani. În timpul primului război mondial, la Iaşi, Constantinescu întemeiază prima casă de rugăciuni evanghelistă, după care se mută la Bucureşti unde dă numele cultului “Creştini după evanghelie”. Cartea lui “Memoriu sau scurtă expunere a doctrinei Creştinilor după Evanghelie” s-a răspândit în toată ţara şi numărul membrilor acestei biserici a crescut. Doctrina lor evanghelică susţine că există un singur botez (la maturitate), patru judecăţi dumnezeieşti (în cer, pentru cei curaţi sufleteşte; a celor în viaţă, la a doua venire în viaţă a Domnului, când va începe mileniul şi când se vor despărţi oile de capre; o judecată a păcătoşilor, la finele mileniului; a îngerilor trădători). La a doua venire, va fi o adevărată înviere din morţi, când toţi iudeii se vor converti la creştinism ş.a.m.d. Ei nu au ierarhii religioase şi oricine crede că poate exprima cuvântul lui Dumnezeu poate fi predicator. În oraşul nostru sunt trei biserici de acest fel:

1) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 1, cu sediul în Balaca, str. Panselei nr. 5, într-un local care a suferit trei modificări ale construcţiei, ultima fiind cea din 1977, după cutremur. Primii membri ai acestei biserici au fost: Toma Cobzaru şi Antonescu Gheorghe. În anul 1957 erau 74 de membri şi prieteni simpatizanţi, iar din anul 1997 numărul membrilor s-a dublat. În prezent, adunarea are 90 de membri, 20 de tineri şi 40 de copii. La orele de religie de la Şcoala Scăieni, profesoară de religie pentru elevii evanghelişti este d-ra Vasile Cezarina.

2) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 2, cu sediul în Boldeşti, în spatele haltei CFR, pe str. Nucilor. Casa de rugăciuni a fost construită în 1989 şi are statut de funcţionare din anul 1991. Numărul total al membrilor este de 50 de credincioşi, dintre care 10 sunt copii.

3) BISERICA CREŞTINĂ DUPĂ EVANGHELIE NR. 3, cu sediul în Boldeşti, în zona “Nisipurilor”, str. Lalelelor, - numită “a fraţilor rromi”, tot cu vreo 40 de membri. Pastor: Viorel Oprişan. Nu deţin prea multe amănunte despre ea.

CIMITIRELE Există patru mari cimitire în acest oraş - la Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu -,

cu un număr de aprox. 1800 de morminte, considerând numărul de cruci, dar numărul decedaţilor înmormântaţi în ele este cu mult mai mare şi destul de greu de stabilit, pentru motivul ca acelaşi mormânt a fost uneori folosit de mai mulţi membri ai familiei, de-a lungul anilor. În general, cimitirele sunt bine îngrijite, desigur cu unele excepţii, dacă ne referim la fiecare mormânt în parte. În ultimii ani, multe familii fac eforturi deosebite şi îşi construiesc mici cavouri betonate, cu cruci de marmoră, ceea ce dă un aspect civilizat acestor spaţii cu locuri de veci. În Boldeşti-Scăieni există un cult al morţilor şi un respect pentru aminitirea celor dragi plecaţi dintre noi. Atunci când este sâmbăta morţilor, noaptea, aproape toate mrmintele sunt luminate cu candele şi lumânări. În cadrul cimitirelor există şi spaţii rezervate persoanelor decedate aparţinând cultelor neoprotestante.

96

CASA SECIU Cine călătoreşte pe şoseaua Ploieşti-Văleni, dar şi pe alte şosele din preajma

Ploieştiului, va avea ocazia să citească, prin anumite locuri de pe marginea drumului, o inscripţie mare, cu săgeţi indicatoare, pe care scrie DRUMUL VINULUI. Dacă te iei după aceste indicatoare, ajungi cu siguranţă la aşa numita Casa Seciu, cunoscută înainte şi sub denumirea de Crama Seciu. Proiectată în 1965 aproape de cota 400 de arhitectul Ion Bocianu, această splendidă şi masivă construcţie care este o fericită îmbinare a celui mai tradiţional stil românesc de culă boierească, de modernă pivnicerie şi de vilă occidentală terasată, cu saloane, impresionează nu numai prin poziţia ei pitorească “la cumpăna de dealuri”, înconjurată de vii nobile, de unde se poate vedea toată valea Teleajenului, tot oraşul Boldeşti-Scăieni, larga panoramă a câmpiilor muntene submontane şi Masivul munţilor Caraiman (numai dacă este timp frumos) cu crucea din vârful lor, dar şi întregul municipiu Ploieşti. Deosebit de inspiratul arhitect Boceanu a lăsat în urmă o adevărată capodoperă arhitectonică care merită a fi cunoscută de toţi românii.

Casa Seciu a fost construită între 1970-75, pe locul unei crame mai vechi aparţinând boierului Raţiu, apoi Întreprinderii Agricole de Stat IAS Valea Călugărească, şi a devenit unul din principalele puncte turistice ale României, ţinut aproape ca un loc secret de marii potentaţi comunişti de la cârma ţării, care pe-aici îşi aveau raiul ascuns unde chefuiau şi se destrăbălau zile şi nopţi fără să-i ştie nimeni, dar abia după Revoluţie Crama Seciu, cu nume schimbat, a început să fie cunoscută ca un important punct turistic căruia i se fac frumoase reclame. Actuala Casa Seciu este astăzi recomandată întregii lumi spre a-i cunoaşte splendorile, iar străinii coboară de acolo entuziasmaţi, uluiţi şi ameţiţi...

Înainte vreme, numai cu intervenţii serioase puteai să ai acces la interioarele ei. “Boborul” de rând era proscris. Fiind localnic şi având foşti elevi care lucrau pe-acolo, când şi când, puteam să o vizitez “pe şest”, de unul singur. Într-o zi însă, am cerut să mi se aprobe vizitarea ei cu elevii de la o clasă unde eram diriginte. Mi s-a aprobat, însă cu condiţia să vedem numai curtea exterioară care adăpostea şi o mică grădină zoologică (printre altele, cu fazani şi căprioare pentru sacrificiu) şi, pentru câteva minute, doar sala mare, apoi am ieşit în parcul din faţă. După vizită, le-am spus copiilor să mă aştepte puţin afară, lângă fântâna arteziană, fiindcă eu aveam nevoie de o urgenţă. M-am întors şi am urcat în vârful picioarelor nişte scări în căutarea toaletelor. Ajuns sus, am auzit muzică şi veselie în dreptul unei camere unde, curios fiind, am deschis binişor uşa fără să mai ciocăn... Ce credeţi că am văzut înăuntru? O sfântă orgie cu fete frumoase goale-puşcă săltând în braţele unor “tovarăşi” în vârstă, şi aceştia pe jumătate dezbrăcaţi, care mai târziu am aflat că erau membri ai CC, prim-secretari de partid, miniştri etc. Am vrut să închid încetişor uşa la loc, însă unul din ei m-a văzut şi a strigat cu voce împleticită: “Ce vrea ăsta? De ce n-aţi zăvorât uşa, bre?” “Este tovarăşul profesor care-a pictat pe cămin tabloul admirat de dumneavoastră” - i-a răspuns o cadână blondă şi a sărit din braţele lui lângă mine, la uşă. Ea m-a tras de mână înăuntru şi mi-a şoptit: “Ăştia sunt beţi morţi şi ascultă de noi făcând tot ce le spunem... Haide, staţi puţin cu noi!” “Hai, to’aşu... ia loc şi tu.. aici lân’ă mine, că avem mâncare căcălău şi

97

să-mi spui dac-ai mai băut v’o’dată vinuri d-astea...” Desigur, am refuzat, dar nu m-au lăsat să ies până n-am gustat dintr-un pahar de-al lor, după care tipul m-a pupat şi m-a pus pe liber.” Nu era nicidecum un vin fenomenal, însă mă grăbeam, ştiind că mă aşteaptă copiii afară. Cănd am ieşit, surpriză! Jumătate de clasă urcase tiptil după mine şi au văzut şi ei, prin scurtele deschizături ale uşii, crâmpeie din scena fierbinte dinăuntru... Elevele mele râdeau pe înfundate cu mâna la gură, iar pe un coleg de-al lor l-am auzit şoptindu-i celui de lângă el: “Mamăă, ce ţâţe avea gacica de după uşă!...” Fireşte, că i-am întrebat de ce-au venit după mine. “Păi aveam şi noi nevoie de un veceu şi ne-am luat după dumneavoastră” - mi-a răspuns o elevă. “Dar cine erau ăia dinăuntru, dom’ diriginte?” - m-a întrebat o colegă de-a ei, făcând pe naiva. I-a răspuns în locul meu unul din colegii ei de clasă: “Păi cine să fie, fă deşteapto? Tovarăşii care ne conduc ţara!” “Eu cred că ai dreptate” - i-am confirmat şi eu opinia, fără să insist prea mult pe acest subiect cam delicat. “Aşa-i, dom’ profesor, a intervenit un alt băiat, fiindcă tata a făcut pe-aici nişte reparaţii şi ne-a spus că ăştia urcă la cramă în fiecare săptămână de la Bucureşti şi se îmbată ca porcii”.

Din acest răspuns se vede că regimul super-comunist ascuţise destul de bine spiritul critic până şi la nivelul minţii copiilor. “Văd că voi ştiţi mai multe decât mine - le-am răspuns eu - dar uitaţi că veceurile nu sunt la etaj, ci aici la parter...”

Vreau să vă asigur că scena descrisă şi reconstituită aici cu destulă acurateţe nu este nicicum o poveste plăsmuită, ci văzută aievea, căci asemenea amănunte nu se uită uşor, iar locurile proscrise la care atunci aveau acces gratuit numai grangurii de la partid, au devenit acum publice, desigur contra-cost, fiindcă acest complex turistic, Casă Seciu, contează în zilele noastre ca un mare restaurant de lux, al cărui proprietar este dl. Gruia, cu o impresionantă ofertă gastronomică, de 400 de locuri (dar cu posibilităţi de extindere la 600 de locuri), fiind compartimentat în patru saloane, şi dispunând de 30 de locuri de cazare. Aici au loc mereu diverse festivităţi: întâlniri oficiale cu şefi de state, cu ambasadori, oameni de ştiinţă şi artă de peste hotare. Aici se ţin nunţi, botezeuri, onomastice, aniversări, întâlniri de promoţie, revelioane etc. Numeroase tarafuri faimoase cântă la Casa Seciu. Aproape săptămânal cerul de deasupra cramei este luminat noaptea de focuri feerice de artificii, iar cu bubuiturile lor s-a obişnuit acum toată comunitatea din vale fără să se mai sperie de ele nici măcar câinii din jur, altă dată terifiaţi de exploziile policrome. Multe tranzacţii comerciale internaţionale şi aranjamente între firmele româneşti şi străine, care cu o zi-două înainte păreau imposibile, fiindcă străinii se codeau, manifestând multiple ezitări, condiţionări sau chiar serioase reţineri, neputând fi nicicum semnate şi rezolvate la Bucureşti, după faimoasele degustări stropite cu licorile derutante de pe-aici, şi-au găsit repede dezlegarea tuturor limbilor şi aprobarea cea mai simplă şi mai rapidă, fără a mai fi nevoie de noi tergiversări diplomatice... Pe la Seciu a trecut o listă întreagă de mari personalităţi, pe care vi le voi aminti la finalul acestei cărţi.

Există, în acest complex, saloane cu specific vânătoresc-pescăresc, cu expuneri de trofee şi de blănuri de animale sălbatice întinse pe pereţi şi cu vânat naturalizat; există un salon clasic, terase acoperite ori terase libere, de vară, sub forma unei elegante galerii lungi, deschise spre partea de vest şi sud-est, cu salon de degustare şi cramă de vinificaţie cu o vastă colecţie de vinuri: Riesling, Fetească Albă, Fetească

98

Neagră, Cabernet, Saugvinon Blanc, Pinot Gris etc., vinuri produse de SC ROVIT SA, Valea Călugărească, dar şi cu vinuri şi lichioruri de import, crama fiind dependentă de această societate. Societatea ROVIT S.A. Valea Călugărească exportă vinuri româneşti până aici la mine în America, umplând magazinele de băuturi cu vinuri româneşti. ROVIT exploatează o suprafaţă de 800 ha luată în arendă de la proprietari individuali, parte din ei din Boldeşti, Scăieni şi Seciu, suprafaţă cultivată numai cu viţă de vie nobilă, 117 ha livadă intensivă de măr şi prun, toate acestea organizate pe 12 ferme şi un combinat de vinificaţie. La viile aparţinând Casei Seciu, experienţa dobândită de-a lungul anilor, împletită cu cercetarea, a permis stabilirea unei structuri de soiuri corespunzătoare cerinţelor din anul 2007. Astfel, soirile pentru vinuri roşii (Cabernet Saugvinon, Merlot, Fetească Neagră şi Pinot Noir) ocupă 38% din suprafaţa plantată cu viţă de vie, cele pentru vinuri albe 51% (Riesling, Fetească Albă, Saugvinon şi Pinot Gris) iar soiurile pentru masă 11%. (Notă: precizez că ambele denumiri de “Saugvinon” şi “Sauvignon” sunt corecte, conf. dicţ. de oenologie.) La subsolul cramei se efectuează întreaga gamă tehnologică - vinificarea primară, fermentarea, separarea şi asamblarea vinurilor în partiz, învechirea şi îmbutelierea lor. Anual se pot prelucra până în 5000 t de struguri. La Valea se realizează 35.000 hl vin (socotind şi pe cel de la crama Seciu) din care 10.000 hl sunt destinate exportului.

Ceea ce conferă un plus de frumuseţe în ochii tuturor vizitatorilor acestei faimoase Case Seciu este, fără îndoială, prezenţa minunatelor sculpturi în lemn existente acolo. Încă de la intrare, ele te întâmpină, pornind de la verandă şi de la stâlpii de lemn de afară, de pe marginea scărilor, realizaţi în stil rustic, până la decoraţiunile interioare, din hol şi din sala mare, toate lucrate pe teme cinegetice. Autorii lor sunt Vasile Chiva, mare meşter lemnar din comuna Aluniş şi fiul său Petre Chiva, stabilit în Scăieni. Cunosc bine familia Chiva, deoarece la fratele regretatului Vasile Chiva am stat eu în gazdă pe vremea când funcţionam ca profesor în com. Bertea, Prahova. Voi reveni cu alte amănunte despre aceste splendide sculpturi la capitolul de mai jos, “Opere de artă din Boldeşti-Scăieni”.

Într-un articol publicat de mine cu patruzeci de ani în urmă într-o revistă din Bucureşti şi intitulat “Ploieştiul în anul 2000”, scriam că drumul lung şi obositor pe care îl fac oamenii din Boldeşti şi Scăieni, care urcă aproape o oră de mers pe jos până sus la crama Seciu, va fi străbătut în numai câteva minute graţie unor viitoare telecabine... Iată că nu s-a realizat această doleanţă. Oare va trebui să-l scriu din nou şi, decalând timpul, să înlocuiesc anul 2000 cu 2050? Zău că l-aş face, dar dacă nici atunci...

Pe cât este de frumos complexul Casa Seciu, pe atât de vulnerabilă s-a dovedit a fi întreaga lui clădire, şi asta nu neapărat din cauza cutremurelor, fiindcă ea a făcut relativ cu succes faţă marilor seisme din 1977, 1989 şi 1990. Construcţia are însă un inamic tot atât de temut ca şi seismele, dacă nu cumva chiar mai insidios. Mă refer la alunecarea de teren. Dealul Seciului, cu toate casele de pe el, a devenit, în genere, proverbial din acest punct de vedere. Desigur, nici clădirea cramei nu a scăpat de această ameninţare. Cu peste treizeci de ani în urmă, după nişte ploi interminabile, construcţia începuse să dea semne că ar vrea să o ieie binişor din loc, la vale... Imediat s-au adus experţi şi s-au început prospecţiuni serioase de salvare, dispunându-se injectarea, sub presiune, de cimenturi speciale, sub fundamentul vestic şi protejarea

99

întregii fundaţiei labile cu o centură adâncă, dar vizibilă şi la suprafaţă, de beton armat, care a oprit această alunecare periculoasă. Ea este şi va fi în continuare monitorizată şi măsurată an de an, pentru a se putea preveni şi interveni la timp, în caz că va fi iarăşi nevoie, cu noi consolidări la adâncime, spre a se evita orice surpriză nedorită care, desigur, ar putea avea consecinţe negative incalculabile dacă s-ar materializa. Să sperăm însă că nu se va petrece niciodată un asemenea eveniment prejudicios care depinde mai mult de mâna lui Dumnezeu decât de mâna omului. Nimeni nu doreşte să i se întâmple vreun dezastru acestei frumoase clădiri de pe raza localităţii, deoarece complexul turistic Casa Seciu a fost şi este mândria oraşului Boldeşti-Scăieni.

LUCRĂRI DE ARTĂ DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI Spre deosebire de celelalte oraşe din judeţul Prahova, Boldeşti-Scăieni nu se

prea poate lăuda cu nişte opere măreţe de artă pe care să le găseşti în vreun dicţionar de artă românesc sau internaţional. Am amintit mai sus de sculpturile în lemn ale meşterilor Vasile Chiva şi fiul său Petre Chiva, făcute la Casa Seciu, unde Petre chiar şi acum este angajat într-o serie de noi lucrări. Sculpturile lor au fost executate între anii 1969-70-75 în lemn de stejar şi, cum spuneam, sunt făcute pe tematică cinegetice (de vânătoare) înfăţişând destul de bine forme de vulturi, veveriţe, căprioare şi berbeci. Tot dumnealor, în crama de jos, au sculptat frumos butoaiele de 10 şi 50 de decalitri, cu ornamente de frunze de viţă şi ciorchini de strugure. Reliefurile sculptate au fost acoperite cu un strat conservant lucios şi se păstrează destul de bine până astăzi.

În Scăieni există doi fraţi gemeni, pictori de biserici, iconari greu de egalat, cu lucrări deosebit de frumoase, fraţii Emil şi Ionuţ Stoica, ale căror picturi în frescă vor rămâne să fie admirate pentru zeci de generaţii în numeroase biserici pe care aceşti pictori cu mâini de aur le-au pictat prin alte localităţi, însă nu în bisericile locale.

În bisericile din Boldeşti şi Balaca sunt picturile în stil neobizantin, executate în frescă de pictorul Marian Rondelli, cu siluete hieratice similare, iar la biserica din Seciu cele două Icoane Împărăteşti (Iisus şi Fecioara cu Pruncul), pictate de Fotache Zugravul a căror importanţă este mai mult istorică decât artistică. La fel, pictura din 1955 restaurată de pictorul C. Călinescu, cel care a restaurat şi pictura lui Nicolae Grigorescu de la Mânăstirea Zamfira. Despre ele am mai vorbit în paginile precedente. La Scăieni am arătat că destul de preţioase sunt cele două icoane, Iisus şi Fecioara cu Pruncul, pictate în 1855 de Afanasir, ucenicul lui Nicolae Grigorescu.

Tot la capitolul lucrări de artă aş mai putea aminti casa inginerului Toma Călinescu (str. Monumentului nr. 1), casa învăţătorului Emil Popescu, clădire cândva etajată înainte de cutremurul din 1940 (str. Armoniei nr. 1), ambele executate de arhitectul Toma Socolescu, autorul Bisericii din Scăieni, a Halelor Centrale din Ploieşti şi a Catedralei Sf. Ioan din acelaşi municipiu. Arhitectul Moianu a considerat că foarte valoros a fost şi originalul complex de clădiri din Boldeşti de lângă halta CFR, de pe str. Petroliştilor, o lucrare de elită a arhitectului Mişu Rădulescu, care, în loc să fie renovată, a fost demolată fără pic de discernământ, din inţiativa unor capete stupide şi nepricepute la valorile culturale autentice ale ţării noastre. Ca şi dumnealui, consider acest gest o

100

adevărată crimă. Dar nu despre arhitectură vreau să vă vorbesc acum ci despre monumente sculpturale din oraş şi despre câteva picturi aflate pe teritoriul acestei aşezări.

MONUMENTUL EROILOR DIN SCĂIENI (1916-1919) Se află la jumătatea străzii Monumentului şi a fost ridicat acolo în anul 1939 de

primăria fostei comune Scăieni care, ca toate primăriile din ţară, primise de la guvern recomandarea ca toţi eroii căzuţi pentru apărarea patriei să fie cinstiţi prin ridicarea unor monumente ad-hoc. Fondurile au fost oferite de prefectura judeţeană şi de la fosta perceptură locală. Pentru înfăptuirea acestei lucrări, s-a apelat la unul din cei mai cunoscuţi autori specializaţi în astfel de monumente militare, sculptorul Ion Iordănescu din Bucureşti. Cu prima variantă a monumentului (vezi fotografia), primăria locală nu a fost de acord, preferându-se varianta a doua, mai ieftină, care prezintă un soldat turnat în bronz, stând în picioare, cu arma ţinută strâns în ambele mâini, aflat în poziţie de repaos şi având o privirea mândră, direcţionată puţin spre un orizont ridicat. Deasupra statuii, pe coloană, sub picioarele vulturului, sunt scrişi anii Primului Război Mondial: 1916-1910. Sub statuie scrie: EROILOR DIN SCĂIENI, PATRIA RECUNOSCĂTOARE. Menţionez că baioneta de bronz de la puşcă i-a fost furată şi nu a mai fost înlocuită. Probabil că hoţul avea nevoie de ea să-şi facă harakiri...

Întregul monument este înconjurat de o grădiniţă rotundă, destinată pentru flori, cu un diametru de 4,5 m, circumrondată de un soclu de ciment pe care se află montat un solid grilaj metalic, cu o poartă de acces, tot metalică, în spaţiul grădinii, unde distingem soclul de la baza monumentului cu cele patru trepte în retragere descrescendă piramidală. Ostaşul apare răsucit puţin spre stânga, postat pe un soclu crem de marmoră, înalt, continuat în spate de o coloană ce se îngustează, lucrată din acelaşi material, având 4 m lungime, în vârful căreia se află un vultur, cu aripile desfăcute, simbolul vitejiei. La picioarele ostaşului a fost depusă o cască militară, aşezată pe tricolor şi pe o ramură de stejar, compoziţie turnată din ciment. Culorile tricolorului le-am adăugat eu cu peste trei decenii în urmă şi se păstrează intacte. De asemenea, am întărit cu vopsea neagră toate literele săpate în marmoră, deoarece vopseaua originală dispăruse complet şi se citeau foarte greu numele eroilor. Sub picioarele statuii stă scris cu litere mari: EROILOR DIN SCÂIENI, COMUNA RECUNOSCÂTOARE, iar sub casca militară, am adăugat eu numele sculptorului: I. IORDĂNESCU, pentru a se şti autorul lucrării. Pe laturile din dreapta şi stânga soldatului sunt scrişi vitejii eroi din Scăieni căzuţi în primul război mondial. Să citim numele acestor eroi...

Cei înscrişi pe latura din dreapta statuii: EROII DIN SCĂIENI MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919: Nicolae Stelian caporal Năstase Constantin soldat Părăginaru Vasile soldat Grigore Ştefan “ Ioan Ioan “ Costache Ioan “

101

Dumitru Gheorghe “ Anghel Ioan “ Tomescu Nicolae “ Dinescu Toma “ Stan Tudor “ Georgescu Toma “ Ilie Constantin “ Iliescu Ioan “ Pleaşcă Iancu “ Tomescu Gheorghe “ Ilie Tănase “ Mihăilescu Ioan “ Cei înscrişi pe latura din stânga statuii: EROII DIN SCĂIENI MORŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919: Ioniţă Dumitrache caporal Gheorghe Andronic soldat Stan Gheorghe soldat Niţă Gheorghe “ Dumitrache Dumitru “ Dobre Nicolae “ Darie Constantin “ Sbrancea Dumitru “ Andrei Nicolae “ Nicolae Dumitru “ Oprea Constantin “ Andrei Ioan “ Duţu Ion “ Dumitrescu I. Petre “ Ion Radu “ Mihăilescu Constantin “ Năstase Alex. “ Gheorghe Anghel “ Anghel Niculae “ Până să se inaugureze Monumentul Eroilor din Boldeşti, de Ziua Eroilor, în

dreptul acestui monument, aveau loc solemne parăzi militare, slujbe religioase pentru pomenirea acestor bravi fii ai comunei şi ai Ţării noastre. Erau frumoase şi impresionante programe artistice adecvate comemorărilor respective. (Vezi foto.) Ca mai toate celelalte facilităţi şi merite uitate, dar avute cândva de sectorul Scăieni, şi această frumoasă sărbătorire s-a mutat la Boldeşti, pentru că, la fel ca în restul priorităţilor, vorba bănăţenilor: “Boldeştiul este fruncea!” - în timp ce Scăienii a devenit anexa vitregită a localităţii componente. O dovadă în plus se poate constata şi de Ziua Eroilor, când oricine vede că abia dacă mai pridideşte cineva să adauge la acest vechi monument o coroniţă anemică de flori, celelalte zeci de coroane mergând “dincolo”...

Despre autorul acestui frumos monument, sculptorul Ioan Iordănescu, nu vă pot spune prea multe, decât că l-am cunoscut pe fratele lui şi pe nepoata sa, Mioara Parianu, născută Iordănescu, care a locuit în Scăieni, fiind căsătorită cu ing. Alexandru Parianu care locuia pe str. Păcii nr. 10. De la dumnealor am obţinut fotografiile cu autorul sculpturii pe care le public aici ca documente absolut inedite. Astfel ştim că Ioan (Mielu) Iordănescu s-a născut la Bucureşti, la 18 iulie 1881, fiind cel mai mare din cei şapte fraţi - trei băieţi şi patru fete - fiul unui feroviar care a avut ambiţia ca toţi copiii lui să studieze. Liceul l-a urmat la Bucureşti, iar studiile de artă le-a făcut la Paris şi Neapole, în Italia. A luptat pe front în primul război mondial, experienţă care l-a decis să abordeze cu pasiune subiecte glorioase, cu tematică militară, specializându-se în monumente de acest gen. Când s-a întors din război, a participat la câteva galerii expoziţionale de sculptură, unde, datorită aprecierilor, a primit multe comenzi. Pentru câţiva ani, a fost preşedintele Sindicatului Artelor Frumoase, pare-se, înfiinţat chiar de el,

102

şi, conform unor alte informaţii, neconfirmate, pentru scurt timp, a devenit chiar preşedintele Uniunii Artiştilor Plastici din România şi directorul unei reviste de artă la care colabora şi prietenul lui, marele Constantin Brâncuşi! Prietenia cu Brâncuşi este ceva sigur. Fiind o fire modestă, nu îi plăcea să noteze sau să comunice prea multe date asupra persoanei proprii şi poate de aceea nu se cunosc suficiente informaţii biografice despre acest minunat artist. Sculptorul a decedat în Capitală, a doua zi de Crăciun, la 26 decembrie 1950 (informaţia cu anul 1949 se pare a fi greşită). Până astăzi, el rămâne, cred, cel mai mare sculptor de monumente militare din ţară, autor al monumentelor eroilor din Râmnicul Vâlcea şi Azuga, al monumentului închinat lui Costache Negri, din Piaţa Regală, Galaţi ş.a., lucrări pe care le-am văzut cât de frumoase şi impunătoare sunt, dar şi al altor monumente, printre care şi acesta din Scăieni. Credem că biografia sculptorului i s-ar putea, cu siguranţă, reconstitui cu suficiente alte amănunte inedite şi mai credem că artistul ar merita un album cu toate impresionantele sale sculpturi. Probabil că în arhivele U. A. P. de la Bucureşti să existe şi alte detalii biografice care să ne ajute în astfel de reconstituiri.

Curios este faptul că despre acest original artist, de la moartea lui, nu s-a publicat nimic altceva decât, în anul 2000, o scurtă informaţie a lui Virgiliu Teodorescu, în revista Muzeului Naţional de Istorie din Bucureşti, ceea ce ne surprinde, având în vedere că Iordănescu era un sculptor de mare talent şi chiar fost preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din acea perioadă. Cu prilejul publicării cărţii de faţă, iată că ofer criticilor de artă interesaţi o asemenea nobilă invitaţie, pentru a aborda un subiect inedit de cercetare care ar contribui, fireşte, la îmbogăţirea cu noi pagini a Istoriei artelor plastice din România.

MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEŞTI Despre această lucrare, ridicată de curând în plin centru oraşului, în faţa

primăriei, ştim mai multe, mai ales că este executată după proiectul fostului profesor de desen de la şcolile din Scăieni şi Boldeşti, George Dumitru, un tânăr şi talentat sculptor ploieştean. Indiferent dacă monumentul din Boldeşti place sau nu unora sau altora dintre privitorii lui, am fost totuşi indignat să constat că pe plăcile lui de marmoră albă, în afară de bravii eroi ai fostei comune Boldeşti, alături de aceşti mari viteji, nu s-a omis să fie neapărat trecute şi numele unor consilieri, nelipsind nici unul, dar tocmai cel mai important nume - adică al autorului monumentului - a fost omis! Rareori se întâmplă o aşa colosală greşeală. Numele sculptorului George Dumitru lipseşte cu desăvârşire!

Pe vremea când mă aflam în ţară, în acel loc plănuiam să lucrez eu un monument dedicat petroliştilor care să fie reprezentat de doi sondori lucrând la “masa Rotary” de la gura sondei, dar se pare că ideea de a plasa acolo un monument al eroilor este chiar mai bine venită. Am văzut macheta monumentului încă din atelierul sculptorului şi aceea nu diferea prea mult de lucrarea de pe teren. Unii locuitori ai oraşului opinează că monumentul este prea mare şi că estompează perspectiva pieţii, dar cei mai mulţi s-au obişnuit deja cu amplasamentul lui acolo şi îl găsesc bine venit.

103

Acest Monument al eroilor boldeşteni a fost propus să fie ridicat din iniţiativa fostului primar Vasile Enache şi a lui Cristu Vlăsceanu, fost director al Direcţiei de Patrimoniu din oraş. El a fost lucrat în întregime din marmoră albă de Ruşchiţa şi din plăci aplicate (unele deja s-au dezlipit!). Ca prezentare, este o solidă piesă geometrică nonfigurativă, având trei elemente distincte: 1. Platforma cea mare, pe care se poate urca pe cele şase trepte; 2. Fundamentul rotund, ce susţine un mare suport cuboidal al celor patru plăci largi de marmoră: trei cu inscripţii de nume de eroi pe ele şi cea de a patra - placa frontală - cu versuri închinate eroilor, scrise de poetul ploieştean Nichita Stănescu; 3. Coloana verticală prismatică, cu muchii fasonate, de pe fundament, înaltă de peste 6 m. În vârful coloanei, uşor tăiat descendent spre vest, există un modelaj în formă de treflă, perceput astfel numai dacă este privit de sus, din poziţie perpendiculară, cum ar fi dintr-un elicopter... Cruci propriu-zise sunt cele patru, de culoare neagră, aplicate pe laturile de la baza coloanei. Partea din spate a fundamentului este mărginită de un parapet de marmoră, terminat abrupt, fără accesări de coborâre. În faţa celor şase trepte este o alee pavată cu dale albe. Pe placa frontală din dreptul scărilor este scris cu litere metalice aurii: CINSTIRE EROILOR DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI (lipseşte semnul exclamării care, oricum, trebuia pus). La mijlocul plăcii sunt versurile marelui Nichita Stănescu:

“Nu-l uitaţi pe cel căzut în război, Strigaţi-l din când în când pe nume, Ca şi când ar fi viu printre noi ...şi atunci el va surâde în lume.”

Nichita Stănescu

Pe latura fundamentului, dinspre stânga privitorului, se află inscripţia cu consilierii. Ea ar putea fi aplicată în altă parte şi nu direct pe monument. În fiecare an, de Ziua Eroilor, în jurul monumentului, au loc festivităţi solemne, cu invitaţi de onoare, cu discursuri comemorative, cu scurte programe artistice, cu parade militare în ritm de fanfară, organizate de primăria oraşului, cu ocazia cărora se depun numeroase coroane de flori pe platforma lui. Întregul monument este înconjurat de o mică grădină verde, cu floricele multicolore, mărginită de o largă bordură ovală, vopsită totdeauna bicolor (alb-roşu), pentru atenţionarea vehiculelor care trebuie să facă sens giratoriu în jurul acestui mare amplasament central.

Pe laturile medii ale monumentului sunt amintiţi un număr de 109 de eroi, grupaţi pe cele trei plăci, pe războaie şi pe localităţi, după cum urmează (toate titlurile mari sunt scrise cu litere de metal aurii):

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1916-1919 BOLDEŞTI-SECIU

Serg. Bălănescu Gh. Ion Sold. Marin Năstase Sold. Savu Gheorghe Cap. Dinu Gheorghe Sold. Matei Petr Sold. Simion Dumitru Cap. Stroe Ion Sold. Mâinea Năsse Sold. Stan Dumitru Sold. Bălănescu Pricopie Sold. Mâinea Stelia Sold. Tabără Stelian Sold. Bilciurescu Ion Sold. Moise Constantin Sold. Tatu Chivu

104

Sold. Bilciurescu Stan Sold. Moraru Alecu Sold. Toma Năstase Sold. Dumitru Tudor Sold. Nae Gheorghe Sold. Toma Vasile Sold. Iancu Gheorghe Sold. Niţă Ion Sold. Tănăsescu Ion Sold. Ilie Constantin Sold. Oprea Alexandru Sold. Tudoran Vasile Sold. Ion Constantin Sold. Păpuşe Ion Sold. Vasile Vasile Sold. Ion Gheorghe (1) Sold. Păpuşe S. Petre Sold. Vasilescu Constantin Sold. Ion Gheorghe (2) Sold. Pârvu Alexandru Sold. Vasilescu Zaharia Sold. Ioniţă Savu Sold. Prică Nicolae Sold. Vişan Gheorghe Sold. Manea Tănase Sold. Rotaru Eftimie Sold. Vlad Ştefan Sold. Manolache Gheorghe Sold. Săndulescu Stelian Sold. Zăbet Constntin Sold. Marin Grigore Sold. Savu Iancu Sold. Dodan Anton-Lazăr

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL DIN 1941-1945 BOLDEŞTI-SECIU

Cap. Popescu I. Ion Srg. Furtună Stelian Sold. Ioftor Constantin Sold. Samoilă Gheorghe Frt. Cârcioiu Stan Sold. Ioniţă Gheorghe Sold. Stroe Petre Sold. Barbu Gheorghe Sold. Ioniţă Ioan Sold. Stroe Tănase Sold. Bârla Ioan Sold. Manea Barbu Sold. Toma Petre Sold. Bălănescu Petre Sold. Manea Ion Sold. Tănăsescu Stelian Sold. Bociu Gheorghe Sold. Manolache Ion Sold. Ţănău Ioan Sold. Bratu Florea Sold. Măceaşă Tudor Sold. Ţănău Gheorghe Sold. Constantin Vasile Sold. Marin Gheorghe Sold. Ţuică Constantin Sold. Dinescu Gh. Ion Sold. Nicolae Ion Sold. Vasile Gheorghe Sold. Dinu Neculai Sold. Petricioiu Constantin Sold. Vasilescu Vasile Sold. Dragomir Iacob Sold. Piţa Alexandru Sold. Vianu D. Constantin Sold. Gavrilă Zevedei Sold. Piţa Dumitru Sold. Vlad Tudor

EROII CĂZUŢI ÎN RĂZBOIUL 1941-1945 SCĂIENI BALACA

Slt. Constantin I. D. Darie Lt. Stănescu Atanase Frt. Moraru Vasile Sold. Bocioacă C. Ion Cap. Moraru I. Gheorghe Sold. Darie I. D. Constantin Cap. Neagu E. Nicolae Sold. Diaconu Ion Sold. Ceapă Marin Sold. Dogaru Nicolae Sold. Georgescu Nicolae Sold. Ghinea Dumitru Sold. Guţă Nicolae Sold. Iancu Gheorghe Lazăr Sold. Iancu Gheorghe Sold. Sburlea Vasile Sold. Ştefan Vasile Sold. Soare N. Gheorghe Sold. Tănase Ştefan Sold. Stârceanu N. I. Ioan Sold. Tomescu Gheorghe Sold. Stârceanu T. M. Radu Frt. Ioniţă Gheorghe Sold. Ştefan D. I. Tănase Sold. Tomescu N. Gheorghe Sold. Vişan Constantin

105

În total, în oraşul Boldeşti-Scăieni, în ambele războaie mondiale, socotindu-i şi pe eroii notaţi pe Monumentul de la Scăieni, rezultă că au fost 172 de eroi căzuţi pentru patrie. Dumnezeu să-i aibă în paza Lui!

STATUIA LUI TEODOR DIAMANT Am oferit destule amănunte despre această statuie atunci când am vorbit despre

Falansterul de la Scăieni. Autorii lucrării sunt Ecaterina Tudorache şi Ştefan Macovei, iar finisările au fost realizate de pietrarii de la tabăra de sculptură din localitatea Măgura, Buzău. Macheta lucrării, inspirată după bustul realizat de Cristian Petru Bălan, cu chipul reconstituit al lui Teodor Diamant, se află acum la Biblioteca de la Casa de Cultură Scăieni. Monumentul este amplasat în curtea Casei de cultură, pe strada Bucovului nr. 3, în spatele gării Scăieni.

Pe o platformă lungă de 4,5 m se află un soclu de marmoră înalt de 2,20 m care susţine statuia de 2,40 m a tânărului Diamant având o mică pelerină pe spate şi papion la gât. Lucrarea este realizată în calcar dens, folosit la tabăra de sculptură de la Măgura. Tânărul inginer stă în picioare şi are capul întors spre partea stângă. În pumnul drept ţine strâns un sul cu manuscrisul său “Către amicii libertăţii” (cu planul falansterului) iar mâna stângă are palma întinsă aşezată pe o carte deschisă pusă pe o măsuţă-suport, cu franjuri, carte ce nu poate fi alta decât opera lui Charles Fourier din care s-a inspirat. Identică, în privinţa detaliilor de compoziţe, era şi statuia mare de cca 4,5-5 m, care urma a fi turnată în bronz, dar cu fonduri respinse brutal de slugoiul lui Ceauşescu, Dumitru Popescu, cel ce, cu multă aroganţă, îşi zicea “dumnezeu”, atitudine de care nu s-a lepădat nici atunci când, la Revoluţie, a ajuns după gratii... Pe soclul statuii este o placă metalică pe care scrie:

TEODOR DIAMANT, ÎNTEMEIETORUL FALANSTERULUI DE LA SCĂIENI (1835-1836)

În 1966, când s-au împlinit 130 de ani de la întemeierea falansterului, s-a fixat o altă placă de maromoră, comemorativă, pe faţada Casei de cultură, în dreapta portretului actual al lui Eminescu. După Revoluţie, într-un exces de zel, nefondat din punct de vedere al adevărului istoric, placa aceea a fost scoasă fără rost, deşi nu avea absolut nimic comunist în mesajul ei... Dacă ar fi avut un asemenea conţinut, eu aş fi fost primul care aş fi cerut scoaterea ei. Însă persoanele care nu cunosc istorie, nu trebuie să se grăbească a lua măsuri decizionale pripite care frizează mai mult decât stupiditate. Aşadar, consider că acea inscripţie ar trebui repusă imediat în locul unde a fost. Iată care era conţinutul ei:

ÎN ACEASTĂ COMUNĂ A FIINŢAT, ÎNTRE ANII 1835-1836, SOCIETATEA AGRONOMICĂ ŞI MANUFACTURIERĂ FALANSTEUL DE LA SCĂIENI, CREAŢIA INGINERULUI

TEODOR DIAMANT (1810-1841), ÎNCERCARE DE EXPERI- MENTARE A CONCEPŢIEI SOCIALIST-UTOPICE.

106

Dar să revenim la statuia lui Teodor Diamant... În spatele ei, se află un fundal masiv şi înalt, uşor curbat, de calcar cioplit, cam de aceeaşi lungime cu soclul, pe care sunt înfăţişate scene dinamice într-un basorelief amintind basoreliefurile antice greco-romane şi reprezentând activitatea membrilor falansterieni: scene de muncă agraro-industrială, de artă, de învăţătură etc.

Luată în ansamblu, aceasta este o lucrare destul de frumoasă, care se încadrează perfect în micuţul parc verde unde a fost aşezată, conferindu-i multă eleganţă şi personalitate. Cu tristeţe vă spun că niciodată nu i s-au pus jerbe de flori la picioarele statuii lui Diamant, deşi opinez că junele visător ar fi meritat această atenţie din partea autorităţilor sau a localnicilor, fie măcar şi pentru motivul că le-au scos pentru totdeauna numele Scăieniului din anonimat.

STATUIA “RUPĂTORUL DE GEAM” Autorul ei este profesorul Cristian Petru Bălan, iar statuia este o lucrare realizată

în stil modern, confecţionată din oţel inox şi amplasată în curtea Întreprinderii de Geamuri Scăieni (I.G.S.), în dreptul Porţii nr. 1, poarta principală. Aşa se numea, simplu - I.G.S. - această întreprindere din industria sticlei româneşti, cândva cea mai mare întreprindere cu acest profil din ţară. Lucrarea “Rupătorul de geam” a costat atunci o sumă destul de mare de bani, costul ei fiind plătit din bugetul fabricii. În calitate de autor al lucrării, îmi permit să evoc puţin istoricul genezei ei...

În primăvara anului 1981 am fost invitat de directorul din acea perioadă al Fabricii de Geamuri din Scăieni, dl. ing. Constantin Olteanu, în biroul dumnealui, unde mi s-a făcut tentanta propunere de a lucra o statuie care să reprezinte simbolic activitatea principală a lucrătorilor din acea întreprindere. “Domnule profesor, mi s-a confesat atunci directorul fabricii. Nu demult m-am întors dintr-o vizită făcută în Franţa la o întreprindere din industria sticlei, precum fabrica noastră de la Scăieni, şi acolo, la intrare, am văzut statuia unui muncitor care se afla în procesul de fabricare a unui borcan sau a unei sticle, suflând într-o ţeavă metalică - aşa cum ştiţi că se suflă şi se modelează sticla topită, foarte maleabilă şi foarte fierbinte... Ei bine, ceva în genul ăsta aş vrea să avem şi noi...” “Sunt perfect de acord cu propunerea dumneavoastră şi o accept cu plăcere, i-am răspuns eu directorului, numai că la această fabrică ştiu că nu se mai lucrează sticle, damigene şi borcane cam de mult timp. Poate va trebui să ne gândim la o scenă de muncă mai reprezentativă pentru tehnologia de astăzi.” “Dacă este aşa, mi-a răspuns directorul Olteanu, atunci haideţi să mergem împreună amândoi prin secţiile fabricii şi să alegem ceva care să vă placă...” Şi am pornit imediat să cutreierăm secţie după secţie. Am pornit de la secţia amestec de materie primă, la atelierele mecanice, la cuptoare etc. Privirea mi s-a oprit, la secţia “geam tras”, asupra unui muncitor cu mănuşi de azbest în mâini care, imediat ce ieşea foaia uriaşă de geam, încă roşie, din maşina de tras geam pe verticală, după ce dispozitivul automat de tăiere cu diamant la vârf, alerga ca o suveică de la o latură la alta, la baza plăcii fierbinţi, lucrătorul (“rupătorul de geam”), care aştepta în picioare să ajungă placa uriaşă în dreptul lui, o apuca zdravăn de sus, cu braţele deschise şi o zgâlţâia o dată scurt, apoi îi

107

dădea drumul să cadă liber pe banda rulantă cea lungă, iar acest convaier o purta încet, la distanţă, până la secţia de asamblare. Priveam cu uimire cum foaia aceea uriaşă de sticlă, odată ruptă şi uşor împinsă, cădea lin, ca o paraşută, pe convaierul moale şi nu se spărgea, deşi din 40-50 de asemenea căderi, unele se mai spărgeau totuşi. Acestea, desigur, mergeau imediat la retopit. “Gata, dom’ director: am ales! - m-am decis eu. Voi încerca să transpun acest moment de lucru într-o sculptură modernă...”

Odată ajuns acasă, m-am apucat să fac nişte schiţe. Apoi, din bucăţi de carton, folosind o foarfecă şi pelicanol, am procedat exact ca maiştrii croitori, până am asamblat o mică statuietă, de mărimea unei cărţi, pe care, după ce am vopsit-o în bronz argintiu, i-am dus-o directorului. A privit-o curios, a aprobat-o cu un zâmbet şi mi-a spus să-mi continui lucrarea, fiindcă mă va plăti. I-am răspuns că vreau să o fac gratis, că dacă este vorba de bani, atunci eu n-o mai lucrez. A fost de acord. În zilele următoare, m-am dus la fabrica de mucava din oraşul nostru, de unde am cumpărat nişte postere mari de carton din care, în câteva zile, am croit exact modelul mare al statuii actuale din inox. La atelierul de tinchigerie al fabricii au fost aleşi cinci dintre meşterii cei mai buni de acolo, cu care m-am înţeles perfect cum să transpunem tiparele mele de carton (braţe lungi, cap, trup, picioare lungi) în plăci groase de oţel inox, tăiate după modelul meu, care apoi au fost sudate şi şlefuite în faţa mea, meşterii urmând pas cu pas toate sfaturile primite, după cum şi eu urmam sfaturile lor.

Aşa s-a născut acest “Rupător de geam” - o statuie modernă, o siluetă zveltă de metal, cu o cască de oţel pe cap, cu centură la mijloc, strălucind ca oglinda în razele soarelui, o lucrare înaltă de peste trei metri, care, grea fiind, a trebuit transportată cu macaraua şi montată pe marele postament de beton de la Poarta 1. Pe acelaşi postament, încrustat cu pietre late de râu, am cerut să se monteze şi o maşină de tras geam, exact cum era aceea din fabrică, iar din maşina respectivă să iasă o folie uriaşă de geam care, după ce a fost adusă cu grijă din depozit, a fost prinsă între mâinile “Rupătorului”. Pentru că lucrarea a plăcut tuturor salariaţilor întreprinderii, dl. director Olteanu a comandat nişte plăci metalice spre a fi ataşate cu inscripţii pe postament. Pe una din ele (pe cea din latura dreaptă a privitorului), era scris numele meu şi al membrilor echipei care m-au ajutat să o ridicăm, după cum urmează:

RUPĂTORUL DE GEAM

AUTOR: PROF. CRISTIAN PETRU BĂLAN

ACEASTĂ STATUIE A FOST EXECUTATĂ ÎN ATELIERELE I.G.S. ÎN ANUL 1981

DE ECHIPA FORMATĂ DIN:

PETRE ILIE MAISTRU C-TIN STANCU ŞEF ECHIPĂ ION ZAMFIR TINICHIGIU ION MOLDOVAN TINICHIGIU ION OBIELOIU SUDOR

108

Pe placa din faţă este notat un frumos text compus de inginerul Constantin Olteanu, directorul de atunci al I.G.S.:

NOBLEŢEA, REZULTATĂ DIN ABNEGAŢIE, EFORT ŞI RISC, SE IDENTIFICĂ CU PROFESIA DE RUPĂTOR, MOTIV PENTRU

CARE O RESPECTĂM ŞI O OMAGIEM. După inaugurarea statuii, am făcut o fotografie (anexată aici) în care directorul şi

cu mine ne aflăm la mijloc, înconjuraţi de trei din echipa de lucru. Aşa s-a împlinit dorinţa directorului C. Olteanu şi, după douăzeci şi şase de ani, încă mai există acel “Rupător de geam”, din oţel inoxidabil, astăzi acoperit de tufişuri şi de crăcile unor arbori, încât de abia se mai vede.

După “fuga” mea din ţară în America, tovarăşii de atunci, pentru că pe mine nu puteau să se răzbune direct, s-au răzbunat cumplit pe operele mele, începând cu cele două busturi “Teodor Diamant”, pe care le-au făcut bucăţi, apoi şi pe bietul meu “Rupător”. Dar pe acesta, fiind din oţel greu, nu au putut să-l distrugă. În schimb, geamul dintre braţele lui a fost şi el făcut ţăndări, iar numele meu a fost răzuit cu ură de pe placa unde era scris. Şi aşa răzuit a rămas până astăzi, fără ca nimeni să intervină pentru... repunerea lui în drepturi. Iată de ce, în această carte, încerc să cer cu insistenţă nu numai ca plăcuţa cu numele meu şters să fie refăcută cum a fost concepută (adăugându-i-se şi numele directorului C-tin Olteanu pe ea, căci dumnealui a fost cel care a iniţiat-o), dar, pentru că fabrica a trecut într-un regim nou de proprietate, această statuie, doresc să fie demontată şi scoasă din locul unde se află acum dosită după copaci şi mutată, la un loc vizibil, în parcul din faţa fabricii, pe un soclu mai înalt, în apropiere şi cu faţa la calea ferată, remontându-i-se şi geamul spart care se afla între braţele modelului de oţel, deoarece peste 90% din locuitorii oraşului nici nu ştiu de existenţa statuii. Este dorinţa mea expresă pe care o las cu limbă de moarte comunităţii, pentru că această lucrare este făcută cadou nu numai fabricii dar şi tuturor cetăţenilor din oraşul Boldeşti-Scăien, ţării întregi.

LUPOAICA ROMANĂ DE LA SCĂIENI (“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ŞI REMUS)

Puţin ştiu că celebrul simbol al Romei, vestita lupoaică alăptând pe copiii

legendari Romulus şi Remus, existentă la Muzeul Pallazo dei Conservatori de pe Capitoliul din capitala Italiei, a avut o copie identică şi la Scăieni, expusă într-un loc public. De fapt, lupoaica originală era o sculptură de bronz etruscă datând din anii 500-480 î.d.Hr., iar gemenii au fost adăugaţi (lucraţi) mai mult ca sigur de sculptorul şi pictorul italian Antonio del Pollaiuolo (1432-1498), să fie în rezonanţă cu legenda întemeierii Romei... Această statuie mai are replici asemănătoare la Bucureşti, în Piaţa Romană, la Timişoara în piaţa Operei şi la Cluj, în centru, precum şi în alte ţări. Dar eu ţineam neapărat să existe una şi în localitatea noastră; şi pentru că o asemenea copie, adusă din Italia, cum sunt cele din oraşele amintite, costă câteva zeci de mii de dolari

109

una, am decis să o sculptez eu gratis şi nu numai că am realizat-o la aceeaşi scară cu originalul, dar am şi expus-o în public în locul de unde putea fi văzută cel mai bine de mii şi mii de oameni (vezi fotografia). Acest loc era peronul gării din Scăieni pe unde treceau zilnic numeroase trenuri pline de călători şi navetişti. Ei au văzut-o acolo timp de aproape doi ani.

Cel mai vizibil şi mai ferit spaţiu pentru postarea statuii “Lupa capitolina” era o coloană înaltă de 10 m din faţa pergolei de cărămidă de pe peronul gării. Când a fost gata, m-am rugat de mulţi să mă ajute să o urc acolo sus, dar nimeni nu mă ajuta, iar statuia era grea de peste 200 kg şi de abia patru oameni o puteau transporta. Adevărul este că am comis un abuz instalând o lucrare de artă fără să cer vreo aprobare. Ştiam însă că nu voi obţine niciodată aşa ceva, în acelaşi timp fiind sigur că odată instalată, nimeni nu o va mai putea da jos din poziţia unde o căţărasem. În plus, eu sunt omul surprizelor şi voiam să fac locuitorilor o frumoasă surpriză... Aşa s-a şi întâmplat, iar ajutorul a venit de la cine nici nu mă aşteptam. Această persoană a fost un miliţian de la postul de miliţie din Scăieni, regretatul serg. maj. Gheorghe Bârjoveanu, un moldovean sufletist, care răspundea şi de circulaţia auto pe teritoriu. El mi-a adus de nu ştiu unde o macara cu braţ lung şi trei oameni să mă ajute. Platforma de metal a sculpturii, lucrată la IFLGS ca şi scheletul lupoaicei, a fost legată de braţul macaralei iar eu, căţărat pe o scară înaltă, o aşteptam sus. Când grupul statuar a ajuns în dreptul meu, am răsucit cu ambele mâini platforma agăţată cu cabluri de oţel, rotind-o până s-a potrivit pe capătul plat al coloanei, încât după retragerea cablurilor şi a macaralei, lupoaica parcă fusese pusă acolo de când lumea... Arăta superb şi era prea frumoasă spre a supravieţui şi a se lua la întrecere cu surorile ei din Roma, Bucureşti, Timişoara sau Cluj! Multe lucruri frumoase sunt perisabile... Dar pentru că erau două coloane, lucrasem şi pentru cealaltă coloană ceva specific CFR-ului, şi anume un vultur mare, majestuos, cu aripile desfăcute - Vulturul Feroviarilor - stând pe o roată de tren (acesta a fost şi motivul pentru care şeful gării mi-a aprobat postarea celor două sculpturi acolo.) Am fost anunţat că cineva de la televiziune le filmase. Şi eu le-am filmat cu un aparat de amatori de 8 mm, dar nu am făcut decât două poze cu lupoaica şi nici una cu frumosul vultur. Deoarece ştiu că şi alte persoane au fotografiat aceste două sculpturi, m-aş bucura să-mi trimită cineva şi mie o copie.

Tot drăgălaşul de Gheorghiţă Bârjoveanu m-a ajutat, cu aceeaşi macara, să instalez o altă sculptură - un înger de aproape o jumătate de tonă - sus pe acoperişul capelei de la cimitirul din Scăieni. Voi vorbi imediat şi despre această sculptură la care ţineam foarte mult. Dar... n-a fost să fie, fiindcă nu este după cum vrea omul, ci după cum vrea Domnul. Cutremurul din 4 martie 1977 le-a nimicit într-o clipă pe toate trei! Ambele coloane s-au rupt de la bază şi ambele sculpturi s-au fragmentat în bucăţi. Chiar atunci, la ora 21,27, peronul gării era plin de navetişti şi s-ar fi putut întâmpla o nenorocire. Cei care se aflau prin apropierea coloanelor căzute, au luat piesele găsite. Unul capul lupoaicei, altul pe Romulus, altul pe Remus... Mie îmi rămăsese doar capul îngerului, dar şi acela a dispărut, iar la câteva minute după cutremur, lumea venea pe rând la poarta mea să-mi dea în serie veştile triste, care sunau ca nişte condoleanţe, unele spuse chiar pe un ton mucalit, căci românii noştri ştiu să facă haz de necaz în orice situaţie: “Domnule profesor, ne pare rău, dar trebuie să vă spunem că lupoaica

110

dumneavoastră s-a sinucis la cutremur”... Sau: “Vulturul ce l-aţi sculptat la gară a fost ajutat de cutremur să-şi ia zborul la ceruri...” “Îngerul de la cimitir a căzut la doi metri de o babă, care şi acuma se închină şi îşi scuipă în sân că a scăpat...” Ce puteam face? Le răspundeam prin aceeaşi întrebare: “A căzut vreo statuie de-a mea pe cineva?” Toţi răspundeau că nu: “Ei, atunci este bine, fiindcă altminteri aş fi avut vieţile unor oameni pe conştiinţă... Căci statui - slavă Domnului! Să fim noi sănătoşi, c-o să facem altele...” Dar vorba vine, întrucât adevărul este că nu am mai putut face altele de aceeaşi anvergură, deoarece nici fondurile, nici condiţiile nu-mi mai permiteau aşa ceva, spre a nu mai aminti de faptul intempestiv că o conductă urâtă şi uriaşă barează, la înălţime, prin faţa capelei, exact locul unde aş putea repune un alt înger în locul celui pierdut.

În fond, unde şi cum le lucram eu pe toate? La capătul autobuzului local, care făcea cursa Blejoi-Boldeşti, în punctul

“grajdurile comunale”, la locul de întoarcere de la grajduri, în ţigănie, era o fabrică de teracotă şi la acea fabrică mă împrietenisem cu fraţii Badea Nicolae (da, pe amândoi fraţii îi chema Nicolae!), responsabilii fabricii, care făceau zilnic naveta tocmai de la Periş. Ei mi-au permis să folosesc spaţiul lor - şi le mulţumesc şi acum dacă mai trăiesc... Acolo aveam materia primă - pământ de teracotă cât pofteam, caolin de cea mai bună calitate şi un ditamai cuptorul (subteran) în care încăpea o şarjă de până la peste 1000 de plăci pentru sobele de teracotă... Eu lucram zilnic, cot la cot cu “pământarii” care, văzându-mă sculptând, începuseră să mă îndrăgească şi-mi admirau munca. După orele de curs de la şcoală, dădeam fuga la fabrică, de obicei cu autobuzul, dar uneori şi cu bicicleta şi astfel îmbinam munca intelectuală de la catedră cu cea fizică din atelier.

Lupoaica am construit-o pe un schelet gros de oţel, îmbrăcat în caolin. De câteva ori a trebuit, ca meşterul Manole, să reiau lucrarea de la început, fie pentru că materialul crăpa, fie pentru că era prea moale şi umplutura modelată cădea. Eu aveam un bibelou mic cu “lupa capitolina” (statueta lupoaicei) drept model, şi m-am jurat să nu mă las până ce lupoaica mare nu va ieşit perfect asemănătoare cu cea mică, deci la fel cu cea de la Roma! De asemenea, mă ghidam şi după nişte fotografii mărite ale originalului, luate din diferite unghiuri. Când lucrarea a fost gata, am lăsat-o cam o lună să se usuce, apoi am dat-o cu smalţ umed de teracotă iar după uscarea completă, am coborât-o cu frânghii la cuptor. A ars mai mult de 24 de ore, iar când am scos-o era o frumoasă lupoaică lucioasă de teracotă, de culoare maronie închisă. Când s-a răcit, am dat-o cu două straturi de bronz ce nu se mai curăţă niciodată, imitând culoarea închisă a bronzului învechit, după o reţetă secretă ce o aveam de la un sculptor iugoslav. Pentru cine se întreabă dacă o sculptură de caolin ars poate avea aceeaşi durabilitate cu cea de bronz adevărat, dacă este expusă în aer liber, îi răspund: în Egipt, China şi Japonia asemenea sculpturi au rezistat mii de ani, indiferent de intemperii, motiv pentru care în Germania se pot vedea asemenea statui expuse în aer liber. Singura grijă este ca ele să nu fie trântite cu putere ori lovite cu duritate.

111

ÎNGERUL JUDECĂŢII La acelaşi atelier am lucrat din caolin şi “Îngerul Judecăţii”, o sculptură frumoasă

reprezentând un înger înalt de 1,65 m, cu aripile lipite de corp şi cu o trompetă lungă până la pământ. (Vezi fotografiile). Drept bază de susţinere era un drug gros de lemn care, după coacere, s-a transformat în cenuşă, sculptura rămânând cu un gol prin mijloc. Ca model, mi-au slujit nişte schiţe de-ale mele, unele poze cu îngeri, dar şi o fată care lucra la acea fabrică. Unii “colegi” de atelier îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios: “Dom’ profesor, n-o mai luaţi pe asta drept model pentru înger, că o să se facă ţăndări imediat după ce îl scoateţi afară din cuptor...” Într-un fel, au avut dreptate, dar statuia a rezistat peste un an de zile şi a ajuns acolo unde voiam - adică sus, pe capela cimitirului - deşi, în final, tot s-a făcut ţăndări, însă nu din cauza modelului viu, ci din cauza cutremurului... Îmi părea rău şi o iubeam, fiindcă era cea mai mare statuie de porţelan din ţară, glazurată cu smalţ alb! Din ea n-a mai rămas decât soclul de ciment şi un ciot găunos în care anual îşi fac păsările cerului cuib. (Deci tot a fost bun la ceva!)

Ca să iasă un înger de porţelan alb, aveam nevoie, desigur, de smalţ alb, pe care numai la o fabrică de porţelan din Bucureşti, unde lucra maistrul Diaconu Ovidiu (Videl), din Scăieni, cu ajutorul lui, l-am putut procura. După ce îngerul s-a uscat, l-am glazurat cu alb şi vreo şapte inşi l-am lăsat încet cu frânghiile în cuptor. Acolo a ars 48 de ore la peste 600 de grade Celsius. În fiecare seară visam că opera mea s-a făcut bucăţi. Aveam mari emoţii. După ce s-a oprit coacerea, s-au desfăcut uşile uriaşului cuptor şi primul care a coborât să-l vadă a fost meşterul Badea Nicu, apoi fratele lui, Badea Niculae, şi amândoi au strigat de acolo, de jos: “Dom profesor, nenorocire! Jale maree!... Îngerul la care v-aţi chinuit atâta s-a crăpat la jumătate, în două!” Auzind asta, îmi venea să plâng şi am sărit repede în groapa de lângă cuptor, lângă ei. Amândoi au început să râdă: “O, staţi liniştit... Staţi liniştit, că uite: este o splendoare de înger! Este de un alb care vă ia ochii! Dar nu-l atingeţi că vă arde rău!” Exact aşa era şi i-am îmbrăţişat pe amândoi. Când am ieşit sus, am sărbătorit evenimentul cu un mic chef. Toţi se bucurau. A doua zi, şeful atelierului m-a invitat să intru în cuptor. “Se poate intra într-un cuptor de 500 grade Celsius?” - l-am întrebat. “Dacă vă zice cineva că nu se poate, eu vă spun că se poate, căci nu este prima dată când intru să văd cum s-a copt marfa. Totul este să păşiţi pe placa rece pusă de mine acum, să nu vă apropiaţi de pereţi şi să vă ţineţi respiraţia pentru 7-8 secunde şi să nu aveţi nimic de nailon pe dumneavoastră. Atâta se poate sta.” Şi a intrat. Apoi am intrat şi eu pentru 4-5 secunde. Pereţii dogorau şi am simţit că mor, dar am ieşit repede fără să mi se întâmple nimic. Nici măcar părul nu mi s-a pârlit. Pe urmă mi-a explicat maestrul cum stă treaba: “Temperatura este, într-adevăr, foarte mare - excesiv de fierbinte, însă ea nu este flacără să te ardă şi dogoarea nu are timp să-ţi prăjească pielea ca flacăra sau ca apa opărită... Cam asta era explicaţia că se poate rezista câteva secunde la peste 500 de grade Celsius într-un cuptor încins la roşu... Incredibil, dar adevărat!”

Când îngerul s-a răcit, l-am tras zece inşi afară cu frânghiile, după care am făcut cu toţii o poză în jurul lui. (Vezi poza.) În aceeaşi zi, el a fost transportat pe

baloturi de paie la capela cimitirului, aflată lângă strada principală şi l-am instalat pe acoperişul ei. Pe soclul de beton, unde îi îngropasem baza sculpturii, singurul care a

112

rămas intact, era scris: “Dedicat fetiţei mele, Codrina Maria Tatiana, şi naşei sale, Maria Petre, Fecioara de la Parepa. Anul 1975”. Era anul când se născuse Codrina, prima noastră fetiţă. (Despre Fecioara de la Parepa am dat amănunte care pot fi găsite la pagina unde descriu biserica de la Seciu. Când şi când, staţiile de televiziune transmit filmul cu ea şi cu crucea uriaşă apărută pe cerul senin la înmormântarea ei.)

În primele zile, multă lume a venit să-mi privească “Îngerul Judecăţii”. Unii chiar se închinau în dreptul lui, ceea ce mi-a displăcut, căci nu voiam să fie idolatrizat. Dar după câteva săptămâni, nimeni nu-l mai băga în seamă; localnicii se obişnuiseră foarte repede cu el. Vorba lui Goethe: “Un curcubeu care stă mai mult de un sfert de oră pe cer, nu mai este privit de nimeni...” După momentele pasagere de laudă şi felicitări, au sosit însă şi momente mai dure, poate prea dure. Imediat ce “binevoitorii” m-au pârât la organe pentru isprăvile făcute, tovarăşii de la partid şi de la Inspectoratul de învăţământ s-au sesizat şi m-au chemat la ordine să le dau explicaţii cum un profesor care pictează icoane şi sculptează îngeri mai poate să facă şi educaţia comunistă a elevilor? Inspectorii şcolari mă urmăreau şi ei.

Deşi cutremurul îmi distrusese această sculptură, dispariţia ei tot nu i-a potolit pe cei care se porniseră contra mea, căci anchetele la sediul securităţii din Ploieşti şi ameninţările abia începuseră şi se înmulţeau în progresie geometrică. Am fost anchetat în serie şi ore întregi de colonelul de securitate Dumitru, care răspundea de sectorul Boldeşti-Scăieni, de căpitanul Cursaru, de colonelul Pescaru şi de colonelul Ion Dumitru, şeful Securităţii Prahova. De toţi aceştia mi-am bătut şi eu joc în romanul “Oaspeţii din Elizeu”, păstrându-le numele, apărut în Editura Eminescu (Bucureşti, 2004), epuizat din librării într-o singură săptămână.

Pe lângă acuzaţiile cu operele religioase mi s-au adus şi altele, mai grave, de natură politică, de legături secrete cu străinătatea, cu posturile de radio străine ş.a., ceea ce nu era departe de adevăr. Cercul ameninţărilor se strângea în jurul meu şi într-o împrejurare mi s-a turnat otravă într-o ceaşcă de cafea (pe care nu o băusem toată, dar în urma căreia inima mi-a fost grav afectată pentru ani de zile). Atunci am luat decizia să scap din gura lupului. După emigrarea mea ilegală din ţară, toţi prietenii, rudele şi cunoscuţii mei apropiaţi au fost minuţios anchetaţi. Când, după Revoluţie, am revenit şi am vrut să stau de vorbă cu ambii colonei Dumitru, am aflat de la fostul col. Cornel Păltânea, şeful SRI Prahova, că şi unul şi celălalt s-au dus după... Lupoaică şi după Vulturul meu de la gară, trebuind, deci, să-i caut la cimitir. M-am lăsat păgubaş să-i mai anchetez acolo, ştiind că judecata mea ar fi fost mai mică şi mai nedreaptă decât aceea la care au fost ei supuşi imediat după trecerea Styxului.

BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT În 1971 am sculptat un bust al lui Teodor Diamant, după modelul căruia am făcut

un tipar spre a mai turna încă unul. Ambele busturi, reconstituite din imaginaţia mea, au fost realizate din ghips dentar (vezi pozele). Unul era la primărie - vorba lui Caragiale - altul la şcoală... (dar şi la Catedrala din Ploieşti, în faţa altarului, am avut expusă, timp de peste două decenii, o sculptură reprezentând macheta Sfântului Mormânt. Cine vrea

113

o poate vedea după ce îl anunţă pe preot, căci i s-a schimbat locul). De la primărie au mai fost plimbate, pe la Clubul Boldeşti, pe la Casa de cultură din Scăieni. Iar când, după Revoluţie, m-am întors în vizită în ţară, n-am mai găsit nici urmă de ele. Un bust se spune că a fost distrus din cauză că autorul fugise din România şi despre celălalt că fusese distrus de unul din cutremure. Aşa o fi. Cert este că nu a mai rămas nici unul, decât amintirea lor frumoasă în aceste fotografii pe care le public în monografia de faţă. Alte reproduceri cu sculptura mea apăruseră în “Magazinul istoric” Nr. 2 (95), 1975, la pag. 25, şi într-o revistă americană care vorbea despre socialismul utopic (nu deţin această revistă). Aşa cum au dispărut busturile, la fel de misterios a dispărut şi macheta casei lui Mihai Eminescu, (vezi poza) realizată de mine după casa de la Ipoteşti a poetului.

PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURĂ Mai corect era să fi scris: “Portretele lui Mihai Eminescu de pe Casa de Cultură”,

fiindcă nu a fost numai unul, ci trei asemenea portrete pe această instituţie din oraşul Boldeşti-Scăieni. (V. pozele; prima poză color a fost făcută de un italian care a trecut prin Scăieni, căci pe vremea aceea fotografiile color erau o raritate la noi).

Primul portret a fost pictat în vara anului 1974, după ce, cu o daltă, am spart tencuiala până la cărămidă, creând un spaţiu oval unde urma să lucrez portretul. Spaţiul a fost retencuit de mine cu ciment fin peste care am pictat în ulei portretul, stând căţărat pe o schelă înaltă, improvizată de pe care am şi căzut odată. Portretul, îl înfăţişa pe Luceafăr, la vârsta de 19 ani, după fotografia de la Praga şi reproducerea acestui portret a apărut pe coperta cărţii mele “Geniu sublim - Mihai Eminescu”, unde este reprodus scenariul meu de film cu acelaşi nume, scris în 1965/66 şi achiziţionat, prin contract oficial, de Studiourile Cinematografice Buftea, în 1967 (scenariu publicat la Western Publishing, Chicago, în 1996). Sub acest tablou de pe faţada Casei de cultură am copiat iscălitura mărită a poetului, iar sub iscălitură prima strofă din poezia “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”:

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor? Braţele-ţi nervoase arma de tărie, La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Imaginea picturii respective a fost transmisă de mai multe ori la TVR şi

reprodusă prin diferite publicaţii, inclusiv în acelaşi “Magazin istoric” citat mai sus (la pag. 32), specificându-se că este cel mai mare portret al lui Eminescu din ţară, singurul de acest fel expus pe un zid exterior. Deşi a rezistat perfect timp de 26 de ani, tabloul mai întâi a fost văruit, apoi a fost spart cu dalta şi distrus din iniţiative criminale, pentru aceleaşi motive pentru care mi s-au distrus şi busturile lui Diamant. Acest gest m-a ambiţionat şi mai mult. În 1991, am lucrat în America un alt portret Eminescu, pe o pânză cauciucată, pe care am aplicat-o în locul portretului distrus. Pe pieptul

114

Luceafărului se află harta României Mari, în culorile tricolore, înconjurată de luceferi. Sub noul tablou exista aceeaşi frumoasă semnătura mărită a lui Eminescu şi, sub ea, citate din “Ce-ţi doresc eu ţie”, alături de un fragment din poezia “Doină” :

Din Hotin şi pân’ la mare, Vin muscalii de-a călare, Îndrăgi-i-ar ciorile Şi spânzurătorile...

În anul 2000 am scos acest tablou şi l-am făcut cadou Editurii Eminescu din Bucureşti, înlocuindu-l cu cel de-al treilea portret, lucrat în America, tot pe o pânză cauciucată. Acest al treilea portret este ceva mai mare decât primele două, având diametrul ovalului de 2,35 m, însă i-am păstrat iscălitura şi cele două citate de la al doilea portret, şi ele scrise pe acelaşi tip de pânze, pictate cu uleiurile cele mai scumpe şi mai rezistente la intemperii. Ultima pictură seamănă cel mai mult cu primul portret care a fost distrus intenţionat. Mă bucur să constat că nuanţele culorilor s-au păstrat destul de bine până la apariţia acestei cărţi. Şi acest tablou a fost filmat şi transmis de un post local de televiziune.

PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RĂSPOP (1888-1952) Ilie Răspop era un intelectual de vază, strănepotul lui Octavian Goga şi a venit la

Scăieni ca primar pentru scurt timp, între 1938-1940. Dar în aceşti doi ani şi-a dovedit o hărnicie fără seamăn, căci, din iniţiativa lui, s-au construit Căminul cultural, Biserica nouă, Monumentul Eroilor, Baia comunală, Dispensarul veterinar; a extins electrificarea comunei şi gazeificarea ei, a extins liniile de apă în comună şi a construit un trotuar modern de la gară până la şcoală. Pentru aceste merite, pentru că locuitorii l-au respectat şi iubit, am considerat că ar trebui menţionat şi cinstit în vreun fel şi, de aceea, în 1978, i-am pictat acest portret pe care l-am aşezat deasupra uşii principale de intrare în Casa de cultură de la Scăieni. Portretul a fost dezvelit cu o frumoasă festivitate, la care a participat fiica dumnealui, Maria Albulescu, cu întreaga familie, locuitori ai oraşului şi un grup de pionieri. După plecarea mea din ţară, şi acest tablou a fost dat cu var, dar l-am recondiţionat, şi în prezent el arată destul de bine, păstrându-şi neschimbat culorile, mai ales că în locul ferit unde se află, nu bate deloc soarele şi nu i se alterează coloratura.

Sub tabloul rotund cu portretul, am scris următoarele:

ILIE B. RĂSPOP (1888-1952)

CTITOR AL ACESTUI LĂCAŞ DE CULTURĂ, AL BĂII COMUNALE, DISPENSARULUI VETERINAR, AL MONUMENTULUI EROILOR ŞI AL ALTOR REALIZĂRI EDILITARE ÎNFĂPTUITE CA PRIMAR AL

SCĂIENIULUI, DIN 1938 PÂNĂ ÎN 1940, CÂND A FOST ÎNLĂTURAT DE LEGIONARI. CINSTE LUI !

(PORTRET EXECUTAT ÎN ANUL 1978 DE PROF. CRISTIAN BĂLAN.)

115

PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCĂIENI Această capelă cu clopotniţă datează din acelaşi an cu biserica nouă, fiind

lucrată după planul arhitectului Toma Socolescu. Proiectantul a lăsat nişte spaţii libere speciale, sub formă de nişe ovale, pentru a fi pictate. Contrar unor opinii lipsite total de informare, fostul preot Vlad Babi a fost acela care m-a rugat să pictez acele spaţii. Deci n-am făcut acest gest din propria-mi iniţiativă precum celelalte lucrări de artă. De aceea, în anul 1980, la Scăieni, am executat pe un panou de p.f.l. o primă pictură, reprezentând “Judecata supremă”, în care, în planul ceresc, cel de sus, înfăţişam pe Tatăl Ceresc, pe Fiul, Sf.Duh, pe Sf. Fecioară Maria, pe cei 12 apostoli şi un sobor de îngeri, sub ei scena raiului, cu tunelul de lumină ce duce spre Eden, iar în partea stângă scene terifiante din iad. Preotul Babi mi-a mulţumit şi l-a sfinţit. Acest tablou, expus ploilor şi razelor solare, s-a degradat însă repede şi a trebuit să-l dau jos. Părintele m-a rugat să-l înlocuiesc cu o Sf. Icoană a Mântuitorului. Aceasta am lucrat-o în America, în aprilie 2000, pe o pânză foarte scumpă, cauciucată, dar preotul nu a mai apucat să o vadă, fiindcă s-a îmbolnăvit grav şi nu după mult timp a decedat. Trebuia, aşadar, să-i împlinesc dorinţa acestui preot respectat de comunitate şi de aceea, în vara aceluiaşi an, am pictat şi aplicat Sf. Icoană cu Mântuitorul pe frontonul capelei, având titlul grecesc IISUS PANTOCRATOR (Iisus Atoatecreator), înfăţişându-L pe Mântuitorul nostru cu braţele rănite întinse ca să ne binecuvânteze. Vestmintele Mântuitorului sunt tricolore: roşu, galben, albastru. Fondul este un cer plin de stele luminoase. În mâna-I dreaptă Iisus ţine Soarele, în stânga Luna. Sub mâna dreaptă se află Sfânta Fecioară Maria cu mâinile îmbinate pentru rugăciune, privindu-Şi Fiul cu ochii în lacrimi. (V. poza) Sub mâna stângă a Mântuitorului am pictat un om păcătos, căci Iisus pentru păcătoşi S-a jertfit, iar dacă vreunul a spus că acest chip seamănă cu mine - foarte bine (măcar de-ar fi aşa!). Predominant însă este tabloul central. Am ţinut foarte mult să pictez un Iisus frumos, cu ochii albaştri cum spun toţi vizionarii care L-au văzut.

În octombrie-decembrie 2000, am pictat în America un alt tablou religios, dacă vreţi o icoană simbolică, aplicată şi ea pe capelă, în care personajul central este Sf. Fecioară Maria cu Pruncul în braţe, încadrată de doi îngeri mai mari, doi mai mici şi alţi patru îngeraşi pe norii din colţul stâng, sus, care ţin o eşarfă scrisă în latină: Sfântă Maria, roagă-te pentru România! Şi este, cu adevărat, nevoie să se roage pentru ţara noastră, a cărei hartă (cu România Mare, cum era odată) are deasupra coroana de spini, simbolul suferinţelor noastre istorice încă nesfârşite. Peste Munţii Carpaţi, pe hartă este crucea cu Iisus răstignit. În tablou, sângele Lui se scurge pe harta ţării noastre şi cine are ochi de văzut înţelege ce simbol adânc este acesta.

Sfânta Precista ţine în mâna stângă Biblia, iar un înger ţine tot în mâna stângă Noul Testament, scris cu litere ebraice. Tabloul, după cum se vede, este o compoziţie mai modernă, îmbinând elementele clasice ale picturilor religioase occidentale cu cele răsăritene, mai puţin pregnante. Acest tablou a fost sfinţit în Biserica ortodoxă Română “Naşterea Domnului”, din Chicago, de preotul Simion Pavel, în anul 2000.

În nişele din dreapta şi stânga tabloului i-am pictat, în anul 2001, pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în stil neobizantin. Sf. Petru ţine în mâini cheile raiului şi Cartea Vieţii, iar Sf. Pavel un citat din scrierile lui notate în limba greacă: “Harul Domnului nostru

116

Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi!” Când am lucrat la compoziţia religioasă alegorică, am mers şi după exemplul marelui Nicolae Grigorescu care, atunci când zugrăvea sfinţii de la Mânăstirea Zamfira, şi-a ales ca model, tinerii din sat sau chiar membrii familiei lui. Nu cred că am comis o blasfemie când am urmat acelaşi procedeu clasic, folosit şi cu sute de ani în urmă de toţi pictorii iconari din Europa.

Între marele tablou de sus şi compoziţia alegorică de jos, în spaţiul liber din jurul micuţei nişe ovale, am scris, din Luca, 24;36, salutul lui Iisus adresat ucenicilor când le-a apărut după înviere: PACE VOUĂ ! - folosind un sistem de litere, inventat de mine, cu fluturaşi metalici mobili care tremură la cea mai mică adiere a vântului, deci litere mobile.

Am considerat necesar ca în spaţiul curb de deasupra icoanei cu Iisus, în spaţiul de sub icoană şi în cel de deasupra compoziţiei alegorice, să transcriu trei citate fundamentale din Biblie, nişte versete de aur, cu scopul ca oamenii, ori de câte ori le privesc, să se familiarizeze cu ele, să li se imprime în minte şi să le memoreze. Nu ştiu dacă bunele mele intenţii au contribuit cât de cât la educaţia religioasă a localnicilor, îndeosebi a copiilor, dar de un lucru am fost sigur - şi el mi-a fost confirmat, de câteva ori şi de mulţi martori: înainte faţada acestei capele de la cimitir părea goală, pustie, mohorâtă şi nimeni nu se închina când trecea pe lângă ea. După decorarea acesteia cu picturi religioase şi cu citate din Biblie, multă lume, bătrâni şi tineri, se închină cu evlavie, când trec prin dreptul ei. Chiar dacă există critici care, pentru un motiv sau altul, nu pot fi de acord cu munca mea, măcar la acest lucru să se gândească - la faptul evident că ceva, ceva, în mentalitatea şi-n sufletul unor oameni, s-a schimbat în urma efortului ce l-am depus în această direcţie... Criticii mei nici nu-şi pot imagina câtă energie trebuie investită ca să lucrezi asemenea tablouri şi ei nici măcar nu ştiu cu ce eforturi fizice şi financiare sau cu ce riscuri deosebit de mari poţi trece, din vest în est, de vamele foarte severe în ultimul timp, din cauza terorismului, şi cât de greu obţii aprobările patrimoniului american, foarte chiţibuşar atunci când vrei să ieşi cu orice lucrări de artă peste graniţă, înainte de a te urca cu ele în avioane. Este tare uşor să bârfeşti, să critici şi să jigneşti, dar mult mai greu să înlocuieşti lucrări ca ale mele - bune, rele, cum or fi - cu lucrările altuia, mai elevate, care nici nu ar vrea să audă să lucreze ceva gratis în România, mai ales dacă este şi artist profesionist. Eu nu am pretenţia că sunt artist profesionist şi nu am cerut niciodată vreun leu sau vreo altă recompensă pentru vreuna din picturile şi sculpturile mele expuse public, dimpotrivă: le-am lucrat cu tot sufletul, cu dorul faţă de locurile natale, cu dragostea caldă faţă de oamenii de acolo, faţă de conorăşenii mei şi poate că am investit sume serioase în realizarea lor, fără să apelez vreodată la sponsori.

Pentru a încheia descrierea acestor icoane, trebuie să specific aici că în colţul din stânga lor, pe ramele aplicate ale tabloului meu votiv, după cum se vede şi în reproducerea anexată, sunt scrise nişte explicaţii pe care le transcriu mai jos aşa cum au fost afişate:

DETALII DESPRE FAŢADA CIMITIRULUI “ETERNITATEA” DIN SCĂIENI:

“Capela cimitirului “Eternitatea” din oraşul Boldeşti-Scăieni s-a realizat după planurile

marelui arhitect român Toma Socolescu, cel care a proiectat şi clădirea bisericii “Sfinţii Împăraţi

117

Constantin şi Elena” din localitate, catedrala “Sf. Ioan” din Ploieşti, “Halele Centrale” din acelaşi municipiu şi multe alte construcţii arhitectonice din ţară, renumite prin frumuseţea lor.

Faţada capelei a fost împodobită cu şase lucrări artistice de inspiraţie religioasă (două din ele dispărute), executate gratuit, de-a lungul anilor, de profesorul Cristian Petru Bălan (cunoscut de localnici sub numele de Puiu Bălan), din Scăieni, în prezent cetăţean american domiciliat în Chicago-Glen Ellyn, Statele Unite ale Americii. Între tablouri, pictorul a citat, pe zid ori pe pânză, câteva versete de aur din Biblie.

Vă prezentăm, pe rând, toate aceste lucrări, în mici detalii: 1. Pe soclul de sus - doar soclul a mai rămas - fusese aşezată sculptura “ÎNGERUL

JUDECAŢII”, înaltă de 1,65 m şi grea de 450 kg, lucrată tot de Cristian Petru Bălan, din caolin glazurat cu smalţ ceramic alb. Lucrarea, concepută în 1975 la Boldeşti, a fost distrusă de cutremurul din 4 martie 1977, împreună cu alte sculpturi ale aceluiaşi autor(“Lupoaica romană”, “Vulturul feroviarilor”, aşezate pe două coloane de10 m înălţime, pe peronul gării Scăieni şi bustul lui Teodor Diamant). Sculptorul intenţionează să reediteze “Îngerul Judecăţii” dacă autorităţile locale decid înlăturarea conductei rămasă în prezent fără nici o folosinţă şi care opturează faţada cimitirului în dauna esteticii acestei localităţi.

2. În nişa ovală de sub curbura acoperişului se află o lucrare pe pânză, pictată în ulei şi culori acrilice, intitulată “IISUS PANTOCRATOR” (Iisus Atoatecreator, Împăratul lumii), executată în America în aprilie 2000 şi lipită pe zid. Ea a înlocuit vechea pictură “JUDECATA DE APOI”, făcută în ţară cu 25 de ani în urmă de acelaşi autor pe o placă de pefele, şi care s-a degradat din cauza intemperiilor. Sub braţele întinse ale Mântuitorului se află Fecioara Maria şi o figură umană cu mâinile împreunate pentru rugăciune. Iisus susţine în mâinile Sale Soarele şi Luna, simbolizând că, împreună cu Tatăl, este Creatorul Universului.

3. În locul unde era intrarea principală a fost postată “PREABINECUVÂNTATA ŞI SFÂNTA FECIOARĂ MARIA, REGINA ROMÂNIEI, CU PRUNCUL IISUS ÎN BRAŢE”, o compoziţie picturală complexă şi alegorică, executată în America şi lucrată în acrilic şi ulei (oct.-dec. 2000). Ea are ca figură centrală pe Sfânta Fecioară, Preafericita Mamă a lui Iisus, înconjurată de îngeri şi îmbrăcată în tricolorul românesc.

AUTORUL A DECIS CĂ ACESTE PICTURI SUNT DEDICATE ANIVERSĂRII A 2000 DE ANI DE LA NAŞTEREA MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, DEDICAŢIE FĂCUTĂ ÎN NUMELE LOCUITORILOR ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ŞI, DE ASEMENEA, ÎN NUMELE POPULAŢIEI DIN ÎNTREAGA ROMÂNIE.

Pentru acest motiv, în tabloul de jos, Sf. Fecioară Maria a fost postată pe un soclu, deasupra hărţii României Întregite, peste care se află o coroană de spini, ca simbol al suferinţelor neamului nostru în aceşti 2000 de ani. Un îngeraş oferă Madonei trei flori de culoarea tricolorului naţional. În mijlocul hărţii se află Crucifixul, iar sângele lui Iisus se revarsă peste Munţii Carpaţi, spre a ne aminti că Mântuitorul S-a jertfit şi pentru noi românii. Mai înainte de a fi aduse în ţară, aceste picturi au fost expuse în câteva biserici româneşti şi americane din SUA (ortodoxe, catolice, protestante ori neoprotestante) şi prezentate în câteva programe ale posturilor de televiziune americane, fiind văzute de milioane de americani şi întrunind aprecierile lor unanime. De asemenea, ele au fost reproduse în culori de mai multe publicaţii americane şi româneşti, lăudate şi descrise pe larg pentru simbolistica lor originală. Celelalte icoane sunt:

4. SF. APOSOL PETRU - în nişa din stânga faţadei. (Aceasta s-a furat, dar... a fost returnată şi relipită, probabil pentru că persoana care luase icoana citise avertizarea de mai jos).

5. SF. APOSTOL PAVEL - în nişa din dreapta faţadei cimitirului. Ca şi icoanele alăturate lor, picturile cu Sf. Apostoli au fost lucrate în acrilic şi ulei, în America, în aprilie 2001, aduse în România în vara aceluiaşi an şi lipite, ca şi precedentele, pe zid. Dacă ar fi fost expuse în interiorul vreunei biserici ori al vreunui muzeu, aceste lucrări pe pânză ar fi durat cca 5-600 de ani, dată fiind rezistenţa culorilor bazate pe uleiuri extrafine şi polimeri. Expunerea lor în exterior

118

însă, sub bătaia razelor soarelui, a vânturilor, ploilor, zăpezilor, cutremurelor ori din cauza poluării atmosferice, face ca perenitatea culorilor să fie redusă substanţial, la maximum 15-20 de ani, existând totuşi posibilitatea reconstituirii lor ulterioare. Fără recondiţionări, picturile de faţă nu pot fi garantate mai mult.

Avertizăm pe cei ce vor tenta să le profaneze că, fiind tablouri votive, sfinţite de preoţi, cu jurăminte sacre în faţa lui Dumnezeu, vor fi, fără excepţie, aspru pedepsiţi nu numai de legile omeneşti, dar în primul rând de cele divine, garantându-le virtualilor răufăcători că, mai rău decât i-ar urmări cel mai rău blestem, asemenea indivizi nelegiuiţi vor avea cumplit de suferit toată viaţa lor, atât ei cât şi familiile lor. Fără excepţie, nici un profanator de icoane nu a rămas nepedepsit. Este un foarte cunoscut şi temut legământ al Bisericilor ortodoxe şi catolice din întreaga lume.

Bine ar fi ca ori de câte ori trecem pe-aici şi vedem versetele de aur biblice, consemnate între cele două tablouri, să le citim cu evlavie, să încercăm a le memora şi să înălţăm atunci în gândul nostru o scurtă rugăciune către Dumnezeu, pentru noi, pentru familiile noastre, pentru prietenii noştri, pentru sufletele celor pe care-i îndrăgim, pentru sfârşirea suferinţelor Ţării noastre iubite, căci procedând astfel, vom simţi şi mai deplin harul şi măreţia ajutorului ceresc, protecţia divinităţii.

Iată cele trei versete de aur de pe faţada acestei capele: 1. EU SUNT ÎNVIEREA ŞI VIAŢA. CINE CREDE ÎN MINE CHIAR DACĂ AR FI MURIT

VA TRĂI ! ŞI ORICINE TRĂIEŞTE ŞI CREDE ÎN MINE NU VA MURI ÎN VECI! (Ioan, 11,25). 2. VENIŢI LA MINE TOŢI CEI TRUDIŢI ŞI ÎMPOVĂRAŢI, ŞI EU VĂ VOI DA ODIHNĂ!

(Matei, 11,28) 3. ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA, CĂ L-A DAT PE UNICUL SĂU FIU,

CA ORICINE CREDE ÎN EL SĂ NU PIARĂ, CI SĂ AIBĂ VIAŢĂ VEŞNICĂ! (Ioan, 3,16) Fie ca aceste sfinte icoane să ne aducă îndurarea Preabunului Părinte Ceresc pe care,

dedicându-I-le, Îl rugăm să ne apere de rău localitatea noastră, Boldeşti-Scăieni, şi întreaga Românie! Fie ca mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu să ne protejeze cu milă şi dărnicie pe toţi - acum şi pururea şi în vecii vecilor - amin!”

Atâta despre singurele opere de artă afişate public în oraşul Boldeşti-Scăieni.

119

CAPITOLUL VIII. Tradiţii locale, obiceiuri păstrate din bătrâni

Oraşul Boldeşti-Scăieni se află într-o zonă a ţării noastre cu un bogat patrimoniu cultural, cu bogate tradiţii etnice şi cu frumoase obiceiuri păstrate din bătrâni. În general, judeţul Prahova se poate lăuda că a fost binecuvântat cu o paletă bogată şi diversă de asemenea moşteniri preţioase, mai pregnantă în zonele de deal şi de munte. Desigur, schimbarea rapidă a nivelului de cultură, accelerat de mass-media modernă, urbanizarea şi industrializarea rapidă a acestei localităţi, precum şi afluxul continuu de nou veniţi din alte zone, nu neapărat cu gândul să se stabilească definitiv aici, au diminuat vizibil tradiţiile locale, dintre care cele mai multe au dispărut pentru totdeauna. Chiar dacă s-a întâmplat aşa ceva, nu avem dreptul să omitem acele tradiţiile populare şi să nu le descriem măcar în linii generale cum au fost, mai ales că ecoul unora dintre ele încă se mai păstrează prin diferite familii.

La un moment dat, numărul băştinaşilor a început a fi depăşit de cel al “veneticilor”, apăruţi atât din localităţile sudice ale ţării, cât şi din cele nordice, încât populaţia aceasta nouă nu era deloc unitară, ci se compunea din grupuri de origini sociale şi etnografice foarte variate din punctul de vedere al obiceiurilor, al deprinderilor şi al concepţiilor de viaţă, formând un adevărat mozaic în care noii veniţi au fost nevoiţi să renunţe la obiceiurile din locurile natale şi să adopte altele noi, acceptate de toată lumea, adică obiceiurile locale. Cu cât oraşele sunt mai noi, cu atât se adoptă obiceiuri cu un grad mai mare de universalitate. Vom înţelege mai bine toate aceste tradiţii dacă ne vom referi la principalele momente ale vieţii sociale de pe teritoriul oraşului pe care îl analizăm. Aş vrea să încep cu descrierea celui mai de neuitat eveniment din viaţa oamenilor, care este căsătoria...

În trecut, ca şi astăzi, prilejul de întâlnire al tinerilor erau horele, balurile, nunţile, slujbele religioase. Atât la Boldeşti cât şi la Scăieni, cu satele aferente ambelor foste comune, horele şi balurile aveau loc aproape săptămânal. Pe vremea când erau cârciumi, horele se ţineau ziua în bătătura lor ori în salonul cârciumii, începând de pe la prânz până la lăsarea amurgului, de obicei sâmbăta sau duminicile după amiaza. Lăutarii cântau: brâul, breaza, sârba, ardeleanca, jianul, polca şi, începând de la finele sec. al XIX-lea - valsuri şi tangouri. La mijlocul şi sfârşitul secolului al XX-lea apar dansurile occidentale, în deficitul celor populare. Dar la hore şi sârbe, flăcăii - uneori şi fetele - chiuiau, strigau comenzi şi ţâpurituri, unele cu conţinut ironic. În restul săptămânii, petrecerile continuau la claca de porumb, după culesul viilor etc. Acolo tinerii se cunoşteau şi dacă se plăceau, relaţiile lor se extindeau şi la relaţiile dintre cele două familii, la părinţii tinerilor. Dacă se decideau pentru unirea vieţilor, tinerii cereau consimţământul părinţilor şi numai după aprobarea lor hotărârea se definitiva. Fetele se supuneau cel mai mult deciziei parentale. Când părinţii erau de acord, începea perioada de logodnă. Ceremonia logodnei avea loc cu o masă de petrecere la una din casele tinerilor şi la ceremonie participau mai multe rubedenii şi prieteni. Cu această ocazie, se alegeau naşii, se schimbau inelele, se întocmea foaia de zestre şi se stabilea nunta (cam la 2-4 săptămâni viitoare). În trecut, foaia de zestre era semnată de ambele familii şi uneori legiferată şi la tribunal.

120

Căsătoria civilă era următorul pas şi se oficia la primărie, cu participarea tinerilor, a părinţilor acestora, a rudelor şi prietenilor. Cu o zi-două înaintea nunţii, tatăl sau fratele ginerelui mergea pe la casele oamenilor cu plosca sau sticla de vin făcând invitaţii verbale pentru nuntă, iar viitoarea mireasă împărţea bomboane în acelaşi scop pe la prietenele ei. Mai târziu, acest tip arhaic de invitaţii au fost înlocuit de invitaţiile tipărite. Petrecerea nunţii, de obicei, ţinea de sâmbătă până marţea, dar partea cea mai solemnă era cununia religioasă de la biserică unde preotul le citea din Biblie, le punea verighetele şi pirostriile de încununare, după care urma “Isaia dănţuieşte”, dansul ortodox ritual, cu opriri, păstrat de la evrei, în care se prindeau de mână mirii, preotul, naşii, împreună cu părinţii copiilor. În porţile tinerilor se prindeau brazi, lăsaţi acolo mai multe zile. Tot cu bradul în frunte, având o batistă şi poleială în vârf, începea convoiul nuntaşilor care mergeau pe stradă chiuind cu lăutarii după ei. La salon, după miri, urmau domnişoarele şi cavalerii de onoare. Unul din flăcăii de onoare purta bradul cu care începea dansul “nuneasca”. La nuntă toată lumea se prindea în horă, în mijlocul căreia se învârteau multe perechi de nuntaşi. Dansul “Periniţa”, cu sărutări pe obraji (rareori pe gură), era atrăgător, tipic românesc şi de nelipsit... Spre dimineaţă, până la dezbrăcatul miresei, aceasta arunca peste cap buchetul de flori - obiceiul acesta văd că există şi în America - şi fata care îl prindea prima se zice că va fi următoarea mireasă (aici trebuie să vă spun că, aflat ca invitat la o nuntă cu asemenea obiceiuri, buchetul aruncat de mireasă zbura drept spre mine şi era gata să-mi pice mie în cap, obligându-mă să-l prind din zbor şi să-l arunc înapoi miresei...) Înainte vreme ospăţul de nuntă era mai sărac decât astăzi - varză, gulie, carne de oaie, ţuică vin - rareori sarmale, iar darul de nuntă - cratiţe, oale, bani - se striga în gura mare de unul din lăutari. În asemenea situaţii, aceia care dăruiau puţin se simţeau umiliţi de cei care se umflau în pene că au oferit cel mai mult. Astăzi mesele de nuntă sunt foarte săţioase, diverse, cu nelipsitele sarmale, fripturi, cu tortul miresei şi, spre ziuă, cu faimoasa ciorba de potroace. Momentul ofertei darului, cu strigături, ca la reclame, începuse să devină jenant. De aceea, în zilele noastre, la Boldeşti-Scăieni, rareori se mai strigă darul de nuntă, fiindcă, în general, plicul cu bani, la fel ca în America, este înmânat discret mirelui, miresei sau persoanei apropiate lor care adună darurile. Este, desigur, un gest mai civilizat.

Naşterea pruncilor era şi ea un eveniment deosebit de important al ambelor familii, fără să se facă discriminări între întâiul născut şi ultimul. Fiecare localitate - Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu - avea moaşa sau moaşele ei. În aceste localităţi, moaşele îngrijeau femeile gravide şi gospodăria lor înainte de naştere şi câteva zile din perioada de lăuzie a tinerelor mămici, principala atenţie acordându-i-se noului născut. Astăzi nimeni nu le mai caută, fiindcă gravidele merg la maternitate unde naşterile sunt supravegheate de medicii obstetricieni şi de asistentele lor (cărora, prin tradiţie, li se spune, uneori, moaşe, deşi moaşele erau foarte empirice şi fără studii comparabile cu cele ale asistentelor de la maternitate). În aria aceasta de judeţ nu a existat niciodată credinţa că la noul născut apar ursitoarele care, pasămite, vin să menească viitorul copilului...

Botezul era un alt prilej de mare sărbătorire în familie, căci la botez sunt chemaţi numeroşi invitaţi pentru o petrecerea de bucurie organizată în acest scop. De obicei, naşii de nuntă deveneau şi naşii de botez, însă astăzi nu se mai respectă neapărat

121

această obligaţie. Înainte vreme, naşii aveau datoria să le facă educaţia religioasă a finilor lor până la maturitate, când minorii, deveniţi majori, înţelegeau semnificaţia botezului. Copiii aparţinând cultelor neoprotestante nu au naşi, pentru că aceste confesiuni religioase consideră că botezul trebuie făcut numai la vârsta maturităţii, cum S-a botezat şi Iisus, când tinerii vin ei singuri să ceară botezul, deoarece nou născuţii nici nu ştiu că sunt botezaţi iar naşii copiilor mici nu fac nicicum o educaţie religioasă finului lor, fiindcă ei înşişi, în majoritatea cazurilor, nu au o educaţie teologică. Naşul, într-adevăr, în secolele trecute, avea acest rol de iniţiator al vieţii creştine şi, în plus, avea un mare rol şi în alegerea numelui noului născut, păstrând, printre altele, dreptul să-i pună pruncului numele ce-l poartă el sau soţia lui, propunere discutată înainte cu părinţii noului născut, iar pentru a-i împăca pe toţi, copilul primea câte două-trei nume: al naşului, al părinţilor, al vreunui prieten cu nume frumos. În acest oraş, în trecut, predominante, la băieţi, erau numele Ion, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Petre, Dumitru şi Vasile, iar la fete Maria, Ioana, Constanţa, Georgeta, Elisabeta, Nicoleta şi derivatele (apocoristicele) lor. Astăzi predomină numele Alexandru (Alex), Andrei, Cristian, Eduard etc. - respectiv Alexandra, Andreea, Alina, Daniela, Cristina, Monica, Melania ş.a., cu seria derivatelor diminutive, ca să nu mai vorbim de moda importării numelor după eroii din filmele americane sau după denumirile unor actori şi cântăreţi celebri: Mannix, Elvis, Madonna ş.a. (iar la ţigani: Mercedes, Dolărel, Diamanta etc.). Există încă înrădăcinată credinţa că numele dat copilului ascunde o forţă magică şi determinantă a norocului în restul vieţii lui. Mai nou, s-a extins moda ca prunculeţul să aibă mai mulţi naşi (doi-trei!), bine aleşi şi, dacă se poate, oameni cât mai bogaţi şi mai influenţi în societate. La doi, trei ani copilului i se taie moţul, oferind iarăşi ocazia de o nouă petrecere în familie, obicei care a început să dispară în familiile de intelectuali cu pretenţie.

Înmormântarea. Este evenimentul cel mai trist din viaţa oricărei familii de români. Dacă în occident plânsul la mort este făcut în surdină, fără tragice exteriorizări, iar uneori fără îmbrăcăminte cernită, în România, deci şi în oraşul nostru, moartea unei fiinţe dragi este percepută ca o tragedie supremă, cei rămaşi în urmă neputându-se abţine să nu-şi strige durerea până la ceruri, în gura mare, cu lungi vaiete şi sfâşietoare cuvinte rostite cu voce tare printre lacrimi fierbinţi. Cu cât fiinţa era mai tânăra, mai frumoasă, sau cu cât moartea a survenit mai surprinzătoare, în urma vreunei tragedii fulgerătoare, cu atât jalea expandată sonor este mai mare, mai cutremurătoare şi mai nesfârşită. Prin aceste părţi nu au existat bocitoare plătite care se prefac că plâng. Doliul însă se poartă mult timp.

Biserica are obligaţia să anunţe comunităţii dispariţia unei persoane prin dangăte rare, sacadate, de clopot, fără ca familia decedatului să plătească această obligaţie. Totuşi, s-au semnalat unele cazuri când vreun preot local nu a permis să se tragă clopotul pentru vreo persoană decedată, pentru motivul că mortul sau familia lui nu şi-a achitat taxele la biserică; după achitarea taxei, clopotul se auzea imediat sunând. (Aici, în America, bisericile ortodoxe sau catolice nu mai au voie să tragă deloc clopotele, nici pentru sărbători, nici pentru morţi, fiindcă aşa au cerut comunităţile evreilor, ale musulmanilor, ale budiştilor sau ale altor confesiuni care, vezi Doamne, se simţeau... ofensate de dangătul clopotelor creştine! Sperăm să nu se importe şi în România legi din acestea, sub pretextul că... aşa este “corect din punct de vedere politic”, cum deja

122

cer acum unii români care, de dragul “corectitudinii politice”, insistă să se scoată şi icoanele din şcoli.)

Imediat după ce se constata decesul, cineva străin de familie trebuie să scalde mortul, cât este moale, cu apă caldă şi săpun (apa aceea era aruncată după casă), apoi îl îmbracă cu veşmintele cele mai bune şi îl aşează, cu mâinile încrucişate pe piept, pe o masă ori direct în cosciugul pregătit cu pânze albe, cu capul spre răsărit, aşezat pe o pernă. Se aprind în jur câteva lumânări. Există obiceiul să se lege mortul sub bărbie cu o faşă spre a nu rămâne cu gura deschisă, după care îi închide ochii, punându-i câteva monede pe pleoape şi le lasă aşa mai mult de o oră. În Boldeşti-Scăieni există femei specializate în asemenea operaţii pe care acestea le fac în urma unei plăţi oarecare. Tot ele bărbieresc mortul, dacă este bărbat, sau piaptănă persoana, aranjându-i părul, dacă este femeie, iar dacă este fată tânără, o îmbracă în mireasă, dacă este flăcău, în ginere. Foarfeca, pieptenul şi briciul folosite erau puse în cosciug şi rămâneau acolo definitiv. Între anii 1920-1930, bărbaţii morţi în localitatea aceasta - cu excepţia tinerilor şi copiilor - erau îngropaţi cu aşa numita “căciulă de mort”, obicei dispărut (uneori căciula este înlocuită cu o pălărie, şapcă sau bască, iar femeilor li se pune o basma). În cosciug li se mai pune, deseori flori frumoase, o icoană, 5-6 covrigi şi bani, pentru... plata celor “9 vămi” prin care trece sufletul spre rai. Mortul este ţinut trei zile, nopţile făcându-se priveghi în jurul lui, asistat de rude, vecini sau prieteni. Ora înmormântării era 14-15, astăzi devansată spre orele 12-13, când, la casa decedatului, sosesc preotul cu dascălul, cu omul care duce steagul bisericii şi cu cel care duce crucea. Atunci încep funeraliile propriu-zise. Preotul face slujba citind “stâlpii”, iar când slujba s-a terminat, mortul este scos din casă cu picioarele înainte, moment în care se sparge oala cu care s-a turnat apa folosită la scăldat. Dacă era vas metalic, atunci se sparge un pahar sau o cană de faianţă. Până la biserică, ordinea cortegiului funerar la Boldeşti-Scăieni este următoarea: în frunte - steagul bisericii, apoi crucea cu numele decedatului/decedatei scris pe ea, sfeşnicul cu lumânări arzând, purtătorii de coroane, femeile cu coşul în care se află coliva şi colacii, preotul şi dascălul, cosciugul transportat “pe pat”, în căruţa cu boi sau cai, (uneori cu dricul iar astăzi cu vreo maşină de la vreo întreprindere), iar în urma lor coloana lungă formată din rude, prieteni şi oameni din localitate. La răspântii preotul se opreşte, cădelniţează şi recită versete pentru pomenirea mortului, în timp ce o rudă aruncă pe margine bani sau bomboane învelite în poleială. Copiii şi săracii le caută. Groapa se sapă în ziua înmormântării. Dacă cu ani înainte a fost înmormântat altcineva, i se scot osemintele acelui decedat spre a fi puse într-un sac alb ce va fi stropit cu vin sfinţit şi pus apoi la capul cosciugului. Mortul este totdeauna îngropat cu faţa spre răsărit, iar crucea este pusă spre apus, deci la capul mortului. După ce cosciugul a fost lăsat pe fundul gropii, preotul aruncă cu sapa sau cu lopata primii bulgări de pământ şi rosteşte: “Se pecetluieşte acest mormânt până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos!” (când, potrivit religiei ortodoxe, catolice, protestante şi unele religii neoprotestante, toţi morţii vor învia). După aceea, participanţii la funeralii merg la casa mortului unde are loc un mare parastas şi unde se fac danii pentru cei săraci care mulţumesc totdeauna numai în limba slavonă: “Bog da prosti! (Bogdaproste)”=Dumnezeu să-ţi dea milă!”... Salutul în casa mortului şi la parastas nu mai este “bună ziua” sau “bună seara”, ci “Dumnezeu să-l/s-o ierte!” (Neoprotestanţii nu

123

folosesc acest salut, deoarece ei spun că Dumnezeu nu-l mai iartă pe mort, după ce a murit, ci îl iartă numai în funcţie de credinţa şi faptele lui săvârşite atunci când era viu.)

Doliul durează şase săptămâni, timp în care nu se fac nunţi în familie, bărbaţii nu se bărbieresc nouă zile, uneori cu extindere până la 40 de zile. După înmormântare urmează un serial de pomeni comemorative: de 9 zile, de trei săptămâni, de şase săptămâni, de trei, şase, nouă ani, cronologie care este respectată cu stricteţe la Boldeşti-Scăieni, cu excepţia protestanţilor şi neoprotestanţilor care nu fac parastase şi pomeni, afirmând că rugăciunile celor vii pentru cei decedaţi nu sunt ascultate de Dumnezeu, Creatorul luând în considerare numai zestrea morală a vieţii oamenilor, doar pe perioada cât aceştia au trăit o adevărată viaţă creştină. Altfel spus - cu ce credinţă şi valori morale au adunat în sufletul lor, cu acelea pleacă să se înfăţişeze la înalta Judecată a lui Hristos. Rugăciunile celor vii nu-i mai pot ajuta cu nimic pe cei plecaţi dintre noi şi de aceea, ele fiind zadarnice, neoprotestanţii nici nu le mai fac. În schimb, ortodocşii şi catolicii aduc argumente că Dumnezeu poate ierta oamenii şi după ce au murit, fiindcă înaintea Lui nu există diferenţă între vii şi morţi, sufletul fiind viu şi etern. Deci, rugăciunile pentru morţi trebuie făcute.

Pe vremea când, la schela Boldeşti, exista fanfara condusă de prof. Ion Cucu Bănăţeanu, la unele funeralii, ea însoţea cortegiul mortuar cântând “Marşul funebru” de Fryderyk (Frederic) Chopin (1810-1849).

SĂRBĂTORILE DE PESTE AN Dacă am putea să dăm timpul înapoi cu nişte decenii şi să urmărim ca într-un

film cum respectau bătrânii noştri, din actualul oraş, sărbătorile de peste an, am rămâne, cred, uimiţi şi încântaţi de frumuseţea lor. Astăzi numărul acestora nu a dispărut de tot, dar s-a împuţinat considerabil. În acelaşi timp, conţinutul lor s-a superficializat, s-a diluat şi simplificat, iar în ultimii ani, în afară de mersul cu pluguşorul, celelalte se practică din ce în ce mai rar şi se observă că nici nu sunt încurajate de cineva priceput spre a fi revitalizate. Dimpotrivă, cunosc un cadru didactic din oraş care se opunea cu vehemenţă şi-i certa pe elevii care mergeau cu steaua, cu colindele sau cu moş ajunul... Aşa stând lucrurile, la fel cum s-a întâmplat în multe ţări din occident, probabil că ele vor dispărea de tot, dacă nu vor exista condiţii să fie continuate. Vechile sărbători agrare, practicate primăvara, vara sau toamna, deja au dispărut. Până acum 55-60 de ani se mai practica aşa numita Joia furnicilor, în săptămâna brânzei, dinainte de postul Paştelui, când cei din casă mâncau brânza pe gunoi ca să nu vină furnicile în casă. Este greu să înţelegem altă semnificaţie subsidiară a ei şi, la drept vorbind, nici nu avem de ce să regretăm că pier fără urme asemenea obiceiuri păgâne ca Joia furnicilor... Un alt obicei profan, care era însă estival, se numea “Paparudele”, practicat de ţigănci tinere, semidezbrăcate, acoperite doar cu frunze de bozii, care, în vreme de secetă, dansau în bătăturile oamenilor, se învârteau şi băteau din palme invocând ploile, cântând şi strigând: “Paparudă-rudă/ Vino de ne udă/ Cu găleata plină/ Ploile să vină,/ Daţi cu apă rece/ Ploile să-nece!”. Atunci gospodarii râdeau şi aruncau pe ele cofiţe cu apă făcându-le ciuciulete, după care le ofereau bani. Şi obiceiul “Paparudelor” a dispărut, împreună cu

124

un alt obicei profan, de iarnă, numit “Brezaia”, unde existau două personaje comice Moşul şi Brezaia. Fără să am vreo confirmare sigură, am auzit că, prin zona noastră ar fi existat şi o sărbătoare, de origine slavă, a îndrăgostiţilor (în ziua de 3 martie/24 februarie), cu nume slavon “glavovreatenie”, dar românii o pronunţau greşit românizând-o în “dragobete”, nume nu prea frumos, pe care unii, forţând lucrurile, ar vrea acum să o extindă şi să o facă românească. Ei bine, nu este românească, ci evident slavonă. Cu adevărat românească este doar “mărţişorul” - 1 martie. De fapt, mai mare priză la tineri, în comparaţie cu dragobetele, văd că are sărbătoarea anglo-americană a îndrăgostiţilor, “Ziua Sfântului Valentin” (Valentine’ Day), care a prins deja rădăcini extensibile în România. Poate va rămâne, poate nu. Viitorul va decide.

Putere mai mare de rezistenţă au avut, desigur, tradiţiile legate de sărbătorile religioase şi cele din preajma Anului Nou. Ele sunt străvechi, sunt frumoase, adânc consolidate în conştiinţa naţională şi continuă să aibă o mare valoare moral-creştină şi, totodată, o deosebită valoare artistică, dacă ne gândim numai la exemplul corului “Madrigal”, apreciat în toată lumea, pentru prezentarea unor colinde populare româneşti prelucrate şi devenite comori naţionale şi perle ale muzicii universale, cu care ne mândrim pretutindeni. Colindele religioase româneşti au constituit o inepuizabilă sursă de inspiraţie nu numai pentru poeţi ca Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri sau George Coşbuc, dar şi pentru compozitori de muzică corală ca Ioan D. Chirescu, D. G. Kiriac, Gh. Cucu, Paul Constantinescu, C-tin Brăiloiu, Timotei Popovici, Ion Vidu ş.a.

Până prin 1916, prin Boldeşti, Scăieni, Balaca şi Seciu, se strângeau băieţi cu armata făcută şi o luau de la un capăt la altul al satului cu “Bună dimineaţa”, atât flăcăii, băieţii mai mari, cât şi copiii mai mici. Mergeau de la ora 6 până la 9 dimineţa, apoi seara, de pe la orele 16 la 17, când li se alăturau şi fete de 16-17 ani. Se formau cete mari de colindători şi erau primiţi cu mare bucurie, mai ales dacă era toată lumea acasă. Ei ziceau doar atâta: Bună dimineaţa la Moş Ajun! - şi primeau în schimb de la oameni mere, covrigi, biscuiţi, colaci, turte, nuci sau bani. Toţi aveau traiste făcute din şervete agăţate după gât, în care îşi puneau darurile primite. În ultima vreme, cu acest colind merg doar copiii mai mici, seara, fete şi băieţi, organizaţi pe mici cete, repartizate pe străzi şi cartiere care cântă: “Bună dimineaţa la Moş Ajun!/ Am venit şi noi o dată./ La un an, cu sănătate,/ Şi la anu-o să venim,/ Sănătoşi să vă găsim...” Este o tradiţie infinit mai frumoasă decât colindele americane cu “Halloween”-ul (13 oct.), când copiii vecinilor mei se îmbracă în strigoi, în schelete de morţi, în diavoli, Dracula, lilieci negri etc. şi încep să colinde din casă în casă rostind doar trei cuvinte: “Treat or trick!” = Ne trataţi sau vă speriem! - după care primesc dulciuri.

Cu “Steaua” se colinda prin localitate timp de trei săptămâni: de la Sfântul Nicolae până la Crăciun. Mergeau numai băieţii mai mari. Steaua, susţinută de o coadă, avea cinci-şase colţuri, făcute din carton acoperit cu poleială. Razele stelei erau fixate pe o sită plasată în centru iar pe sită se lipea o iconiţă cu scena Nativităţii. Colţurile erau unite între ele cu un rând sau două de sârme cu fluturaşi de poleială sau hârtie creponată de diferite culori. Nu odată se întâmplau conflicte între colindătorii “stelişti”, când copiii veniţi din altă parte a satului, purtând bâte să se apere de câini, intrau să colinde pe străzile colindătorilor din cartierul lor. Aceştia îi somau pe intruşi: “Închină steaua!” ceea ce însemna: cedaţi-ne terenul şi plecaţi pe străzile voastre (aceasta

125

deoarece gazdele refuzau să primească trei-patru şiruri de colindători, la rând). Dacă ceata adversă nu voia, se luau la bătaie şi le rupeau steaua, iar dacă intruşii erau mai mulţi, mai mari şi mai puternici, atunci aceştia refuzau să se predea şi răspundeau imediat cu violenţă distrugându-le steaua. De aici se ajungeau la procese între părinţii copiilor implicaţi în dispută, dracul băgându-şi coada şi dând altă turnură unei frumoase tradiţii creştine. Prin anii 1944-45, la Scăieni, un asemenea conflict luase o aşa mare amploare încât s-a transformat într-un război în miniatură între “suseni” şi “joseni”, conflict prelungit până spre vară, când scăienarii de pe deal, bine organizaţi de un băiat Ruli Sorescu, în urma unei bătălii cu pietre, reuşise să ia câţiva prizonieri dintre cei din vale (joseni) şi să-i închidă într-o mică peşteră artificială din vălceaua aflată în spatele casei lui Sorescu şi nu i-a eliberat până ceilalţi nu au eliberat pe un prizonier de-al lor. Acestea nu erau “ganguri” de tip occidental, dar ar fi devenit un fel de ganguri dacă nu interveneau autorităţile să-i potolească.

Un an, doi mai târziu, eu, împreună cu alţi copii (Popescu Emil, Beregoi Ion, Dinu Constantin şi Costache Vasile ş.a.) am făcut o mică echipă de teatru, ne-am îmbrăcat în costume speciale şi, cu steaua în frunte, am pornit să colindăm cu “Irozii” prin Scăieni, fiecare având cunoscutele roluri de teatru popular: Irod împărat, Gaşpar, Baltazar, Melhior (cei trei crai de la Răsărit) ori Moşul, Pruncul. Cu “Irozii” noştri noi am avut atunci mari succese pe la casele oamenilor, unde interpretam această mică scenetă pseudo-biblică în versuri, după care cântam “Steaua sus răsare” urmată de fragmente din alte colinde şi eram chiar aplaudaţi, bine răsplătiţi şi întrebaţi ai cui suntem...

Până în anii ‘40, cu “Sorcova” mergeau copiii cei mai mici, de la Crăciun până la Sfântul Vasile, îndeosebi în seara de revelion şi a doua zi dimineaţa, de 1 ianuarie. Deseori prichindeii erau însoţiţi de părinţi. Tot în ajunul Crăciunului se mergea cu “Cântecele”, (copiii întrebau: “Primiţi cu cânticili?”) şi când erau acceptaţi, ei prezentau derivate de colinde: “Nouă azi ne-a răsărit”, “Florile mărului”, “Astă seară-i seară mare” ş.a. “Cântecele” se terminau invariabil cu: “Dragă domnişoară,/ Ieşi puţin afară;/ Dă-ne un covrig,/ Că murim de frig!/ Ori eşti ocupată/ Ori eşti supărată/ De nu vrei să ieşi,/ Să ne mulţumeşti!/ La anul şi la mulţi ani!...”

În dimineaţa Anului Nou se mergea cu “Grâuşorul” (când colindătorii, purtând în mâini farfurioare cu grâu încolţit, aruncau cu boabe pe prispa gospodarilor, menind a recolte bune: “Grâu de toamnă, grâu de vară/ Deie Domnul să răsară!”) sau când ţiganii mergeau cu “Vasilică” (a nu se confunda cu “Vasilca”!), ţinând în braţe primii miei născuţi, pe care, după ce puneai bani, îi mângâiai să-ţi aducă noroc...

Pe când era prof. Tănase Bălan director, la şcoala din Scăieni, el a organizat, câţiva ani la rând, până s-au împiciorogănat comuniştii la putere, colinde şcolare cu elevii şcolii Scăieni, care mergeau cu toţii să colinde gratuit, prin toată comuna, străbătută de grupuri mari de copii, veniţi din partea şcolii.

Prin anii ‘40 s-au abandonat colindele cu “Vasilca” (în care se specializaseră doar ţiganii ce purtau pe-o tavă un cap de porc) şi “Iordănitorii” (practicat de Sf. Ion, de grupuri de 20-30 de flăcăi la un loc, dintre care unul purta frigarea şi altul căldăruşa de la biserică, primind carne, cârnaţi pentru frigare şi bani).

Cel mai spectaculos din toate tradiţiile sfârşitului de an şi ale debutului în noul an era, desigur, “Pluguşorul”, a cărei vechime este cam egală cu cea a poporului român,

126

începuturile trebuind căutate în sărbătorile agrare ale romanilor, poate şi ale dacilor. În oraşul nostru acest obicei avea două variante: “Pluguşorul mic”, la care participau doar 2-3 băieţi (un urător cu clopoţelul în mână şi 1-2 băieţi care pocneau cu biciul); a doua variantă fiind “Plugul mare”, la care participau un grup mare de flăcăi, cu buhaiul, cu bicele şi cu zurgălăi, având un brad montat pe un plug tras de cai sau boi. Rareori se mai vedea prin Boldeşti, Scăieni, Balaca sau Seciu urători cu “Plugul mare”, pentru motivul că nu prea mai existau animale de tracţiune, dar veneau urători cu plugul tras de cai din comunele vecine şi erau bine primiţi.

Văzând cât de impresionant este “Plugul mare”, pe vremea cât eram profesor la Scăieni, m-am gândit să organizez şi eu cel mai mare pluguşor din câte au fost vreodată pe-acolo. Şi l-am realizat! Am pregătit o clasă întreagă pentru acest spectacol, îmbrăcându-ne absolut toţi în frumoase costume naţionale, am făcut rost de o pereche de boi mari şi frumoşi, de la C.A.P. Scăieni, şi de un plug nou cu brad împodobit cu ghirlande. Apoi am pornit pe străzi, cu alai mare, cu toţii împreuna, fete şi băieţi, înarmaţi cu zeci de zurgălăi, cu multe talăngi şi cu mulţi mânuitori de bice pocnitoare cu pleasnă de borangic în vârf. Mai aveam şi două buhaiuri urlătoare, improvizate din putini mari. Aceasta era în ajunul Anului Nou 1973, într-o zi geroasă şi fără zăpadă, când am umplut străzile de pocnete ca de pistoale şi de hăulituri, peste care, la fel de puternic, suna prelung tulnicul meu pe care-l adusesem din Ţara Moţilor, din comuna lui Avram Iancu. Lumea se mira, toţi făceau ochii mari, fiindcă nu mai văzuse nimeni pe aceste plaiuri un aşa pitoresc tămbălău. (Vezi pozele anexate). Urările nu se spuneau de unul singur, ci de un cor întreg, ca în dramele antice greceşti... Pe toţi oamenii am reuşit atunci să-i scoatem afară din case, pe prispe, pe la porţi, iar cei care ne primeau, vrând-nevrând, se simţeau obligaţi să ne dea bani mai mulţi ca de obicei, fiindcă - de! - şi noi eram foarte mulţi... Şi, în plus, eram un pluguşor “oficial”. Eram pluguşorul şcolii! Nimeni nu ne-a ignorat... Acela a fost, de fapt, şi ultimul mare pluguşor din istoria oraşului nostru şi din seria “Plugului mare”, tras de boi, căci de atunci până astăzi nici că s-a mai văzut aşa ceva, dar nici alţi boi cu patru picioare nu mai existau în toată localitatea. Şi, Doamne, ce boi frumoşi şi blânzi mai erau aceia, trăgând plugul în pas solemn, amândoi fiind parcă rupţi din picturile lui N. Grigorescu, mai ales că noi le împodobisem jugul cu flori roşii de hârtie şi cu cetine de brad, le făcuserăm copitele cu cremă şi le vopsiserăm coarnele cu lac, poleindu-le la vârf cu poleială aurie!... Când pluguşorul nostru s-a terminat, mulţi copii, înainte de a merge acasă, şi-au luat pe rând rămas bun de la bouleţi, mângâindu-i cu drag, sărutându-i pe ochi, lăcrimând şi îmbrăţişându-le gâtul ros de jug - un gest suprem de mulţumire şi de adio, deoarece cu toţii ştiam că aceste animale bătrâne şi nevinovate, care munciseră ani mulţi trăgând poveri grele, erau programate să fie tăiate în ziua de 3 ianuarie, la abatorul din Ploieşti, unde aceşti boi cuminţi fuseseră deja vânduţi. Cred că măcelarii şi parlagiii de la abator nu mai văzuseră în viaţa lor boi aduşi la tăiere cu cornele poleite în culori de aur şi cu copitele date cu cremă...

Tot din seria obiceiurilor locale fac parte şi respectarea sărbătorilor religioase mari, care au fost puternic reînvigorate astăzi, după o jumătate de secol de ateism furibund, ce impusese după sine oprelişti religioase severe. Acum putem vorbi liber despre obiceiurile de la aceste sărbători creştine mari: Paştile, Crăciunul, Sfânta Marie,

127

Sfântul Gheorge, Sfântul Nicolae, Sfântul Vasile, Anul Nou, Sfântul Ioan. După Revoluţie, toată lumea le respectă parcă şi mai mult, îndeosebi cei ce-şi sărbătoresc patronimul şi nu mai puţin femeile evlavioase şi bătrânii. De Paşti, fiecare vrea să aibă pe masă un miel făcut la cuptor, un cozonac umplut cu nucă şi un pahar de vin. În toate familiile se înroşesc ouă. Unii ştiu şi acum să le încondeize cu frumoase linii geometrice.

La Scăieni, de Sfintele Paşti, era nea Istrate care venea cu dulapul cu policioare pe care în unii ani îl instala şi prin Boldeşti. Copiii plăteau cu un ou patru ture, dacă nu aveau bani. Seara, sătenii mai cu dare de mână mergeau la cârciuma lui Niculescu din Scăieni, să asculte tarafe de muzică populară. Cârciumi similare erau atât la Boldeşti cât şi la Balaca. Vinerea după Paşti, de Izvorul Tămăduirii, oamenii din localitate, luau cu ei ouă roşii, brânză şi cozonaci şi plecau la Mânăstirea Ghighiu unde se rugau şi luau apă sfinţită.

Obiceiul era (şi se mai respectă) ca înainte de Paşti şi de Crăciun să se lase sec. Prin 1900-1910 străchinile de pământ în care se mânca “de dulce”, căci avusese în ele carne şi grăsime, se spălau bine cu apă caldă şi leşie şi erau urcate pe toată perioada postului în pod. La acelaşi regim de purificare şi odihnă erau supuse şi lingurile de lemn. Din pod se coborau altele nefolosite - tacâmurile cele cuvioase şi curate, tacâmuri de post - care erau folosit numai pe întreaga perioadă a postului. Dacă rămânea mâncare de dulce în surplus, ce nu putea fi consumată, ea era dată la câini şi la porci. Existau mai multe posturi peste an şi majoritatea locuitorilor le respectau cu sfinţenie, obicei care a renăscut în ultimii ani: postul Sfintei Marii, care dura două săptămâni; Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel - o săptămână; postul Crăciunului - şase săptămâni; postul Paştelui - şapte săptămâni. “Câşlegile”, lungi de şase-şapte săptămâni, nu dădeau numai prilejul consumării porcului afumat din podul casei, unde căpăta culoarea de rugină şi gust deosebit, dar şi libertatea pentru celebrarea nunţilor şi a botezurilor. În calendarul posturilor, erau şi câteva zile permisive (de harţi), cu dezlegare la peşte, de exemplu. Aşa numita “Săptămână a brânzei” constituia un antrenament pentru postul cel mare, respectat în cel puţin prima şi ultima săptămână din cele şapte, pe care unii bătrâni le respectă, cu nealterată cuvioşenie, până în zilele noastre. Cum se ştie, Biserica Ortodoxă Română, care este o biserică de rit greco-ortodox, cere ca săptămânal să existe două zile de post - miercurea şi vinerea. De Blagoveştenie, cuvânt slavon care înseamnă Buna Vestire, a fost şi a rămas obiceiul să se consume peşte.

În oraşul nostru toţi localnicii îi respectă pe cei plecaţi în veşnicie - bunici, părinţi, fraţi, surori, copii, rude, prieteni. Există un respectat cult al morţilor, a căror amintire este evocată de ziua morţilor, sâmbăta moşilor, în preajma Rusaliilor, când poporenii fac pomeni, se duc la biserică, la cimitire să cureţe mormintele, să pună flori, să aprindă lumânări şi candele la mormintele celor dragi, rugându-se pentru sufletele lor să li se ierte păcatele.

În trecut, mai existau două sărbători respectate - Drăgaicele şi Marinele. Ultima a fost uitată şi nici acum nu am aflat de unde îi vine numele şi care îi era specificul. De Drăgaică (24 iunie, naşterea Sf. Ioan Botezătorul) se ţineau bâlciuri şi târguri pe la Mizil şi prin alte părţi. Tot atunci gospodinele care se pregăteau, peste cinci zile, de sărbătorirea Sf. Petru, scoteau la aer scoarţele, velinţele, saricele, scurteicile şi tot avutul pe care l-ar putea ataca moliile - şi tot ele, respectând cu sfinţenie tradiţia, dăruiau

128

săracilor, pui, cireşe, castraveţi, şi alte produse de trufandale, căci vechile datini opreau pe cei habotnici să mănânce din aceste produse înainte de a împărţi. Şi “moşii” erau onoraţi cu frumoase acte altruiste de binefacere faţă de cei nevoiaşi, ceea ce denotă caracterul de nobleţe al vechilor români. De “moşi”, fiecare gospodărie îşi cumpăra un număr de vase - în special oale de pământ, de 1 litru fiecare - numărul oalelor fiind egal cu numărul strămoşilor din arborele genealogic care se mai putea reconstitui. În respectivele vase se turna apă curată, iar de coada acestor vase femeile în vârstă legau fire de “iarba mare”, o plantă cu dungi albe la mijloc, pe care o intercalau printre bucheţele de rosmarin şi calomfir. Femeile tinere legau alte plante: muşcate, trandafiri şi scânteioare. Pe capacele vaselor se aşezau frunze late de tei, de nuc sau de viţă de vie peste care se aşezau colaci, orez cu lapte, păsat sau prăjituri făcute din grâu îndulcit cu miere sau cu zahăr. Femeile bătrâne făceau mare scandal dacă vreo localnică se abătea de la tradiţie, încercând să strice această datină pe care noi, oamenii cu telefoane mobile la ureche şi cu acces la internet, probabil că le considerăm nu numai inutile, ci de-a dreptul stupide. Dar poate că pe vremurile acelea îşi aveau şi ele rostul lor, nu atât de ordin practic ori religios, cât de natură disciplinatorie pentru nevolnicul spirit.

Tradiţia portului românesc, a locuinţelor şi a artei culinare: Din păcate, portul naţional muntenesc a dispărut întru totul încă de acum o sută

de ani din acest oraş. Auzeam pe anumiţi bătrâni că bunicii lor mai purtau opinci, cioareci şi zeghe munteneşti lungi, cojoace şi zăbunuri, dar nici în fotografii nu le-am mai găsit. Femeile bătrâne poartă şi astăzi broboade ori şaluri de culoare închisă peste cap, în special iarna. Până şi căciulile din piei de oaie au devenit o raritate. Cât despre casele vechi, de tip muntenesc, cu prispe lungi, cu tindă şi o cameră în dreapta şi alta în stânga, majoritatea au fost demolate şi înlocuite cu construcţii noi, moderne. Au mai rămas doar câteva din acest tip. Arta culinară s-a diversificat şi ea. Primăvara mulţi preferă mâncarea de urzici şi ştevie cu usturoi; în zilele de post predomină mâncarea de fasole (ciorbă, iahnie, fasole prăjită cu sosuri şi rântaşuri), mâncarea de cartofi, varză tocată, uneori orez gătit de post. În celelalte zile, majoritatea gospodinelor ştiu să pregătească diferite tipuri de ciorbe, foarte gustoase (ele sunt predominante), acrite cu fructe, cu borş, mai rar cu sare de lămâie. S-au răspândit mult ingredientele industriale şi prafuri preparate/semipreparate, vândute la magazine - vegeta, secretul gustului, borş instant - care, în afară de faptul că se prepară rapid, şi dau gust mâncărurilor, au dezavantajul că conţin multă sare, exces de E-uri conservante şi colesterol. Multe familii preferă supe în loc de borşuri sau alternează cele două feluri. Se consumă multă carne de pasăre (de curte sau din comerţ), dar şi de vită. La fripturile de porc nu s-a renunţat şi chiar este un exces în consumarea cărnii de porc. Toate gospodinele ştiu să gătească sarmale în foi de varză şi de viţă, cu gust excelent. Peştele este din ce în ce mai solicitat, nu atât pentru ciorbe cât, mai ales, pentru a fi prăjit pe grătar sau în tigaie. Cam toate gospodinele ştiu să prepare “salata Beuf”, cozonaci şi o diversitate de prăjituri, chiar şi torturi, mai cu seamă în preajma sărbătorilor. Prin tradiţie, mesele mari încep cu servirea unui păhăruţ, două de ţuică şi se încheie cu un păhăruţ, două de vin. “Profesioniştii” depăşesc adesea acest număr de păhăruţe, de fapt pahare serioase...

129

CAPITOLUL IX. Asistenţa medicală

Schela Boldeşti şi Fabrica de geamuri Scăieni au impus necesitatea unei

asistenţe medicale serioase în aceste două localităţi industriale. Pe când alte comune nu aveau nici un serviciu medical, la Boldeşti deja se înfiinţase un spital, iar la Scăieni existau două dispensare, unul al comunei şi altul în clădirea Fabricii de geamuri. Încă de acum şapte decenii, fostul primar Ilie Răspop a înfiinţat şi un dispensar veterinar la Scăieni, cum nici o comună din judeţ nu avea aşa ceva. După unirea celor două comune, în 1989, a apărut şi un mare cabinet medical particular, un cabinet dentar şi două farmacii. Să le descriem, pe scurt:

SPITALUL BOLDEŞTI Spitalul Boldeşti, înfiinţat în 1953, şi-a datorat existenţa Schelei Boldeşti şi a avut

o perioadă maximă de eflorescenţă între anii 1966-1983, când avea peste 50 de paturi, sală modernă de operaţie, servicii de urgenţă, autosanitară de salvare, secţie de boli interne, chirurgie, oftalmologie, ORL, radiologie, maternitate şi farmacie.

Acolo au lucrat medici de elită care au recondiţionat sănătatea a mii de oameni şi au salvat sute de vieţi. Numele acestor medici nu ar trebui niciodată uitate: Ion Marghescu - medic chirurg; Dinu Disescu - medic internist; Stelian Ambruş - medic oftalmolog; Aurelian Rădulescu - specialist ORL; dr. Schaffer - radiolog. La fel de apreciaţi şi iubiţi medici au fost Tiberiu Negruţiu, Valeria Pop, Mihaela Voiculescu (stomatolog), Ion Vianu, Puiu Huidovici, Ion Râmniceanu, Sandu Ralea, Corneliu Comăniţă şi Alexandru Dinescu. Toţi salariaţii de la schelă şi de la alte întreprinderi îi apreciau. În nobila lor activitate, pusă în slujba vieţii oamenilor, medicii respectivi au fost ajutaţi de numeroşi asistenţi dintre care unii au lucrat pentru perioade prea scurte şi nu-i putem menţiona. Dintre asistenţii care au profesat acolo mai mulţi ani în şir, amintim pe Silvia Darie-Mănăstireanu (la ORL), iar la interne pe Cecilia Petrescu, Cleofira Mihalcea, Iulia Tudorache-Blebea şi Aurelia Damian. La maternitatea din acest spital, în ziua de 12 ianuarie 1975, s-a născut fetiţa mea, Codrina Maria Tatiana. Fiind prima naştere a soţiei mele Dorina, ca toate naşterile primipare, a fost mai dificilă şi atât mama cât şi copilul au fost cu înalt profesionalism ajutate ca naşterea să se termine cu succes, de o foarte apreciată asistentă (moaşă), regretata Antoaneta Lazăr, care era atunci angajată la acest spital. Nu pot să nu-i trec numele în această carte, mai ales că, în toată cariera ei, dânsa nu avut nici o pierdere a vieţii vreunui nou-născut.

În anul 1967, la iniţiativa profesorului de ed. fizică Nicolae Vălimăreanu, am lucrat, împreună cu dumnealui şi cu prof. de sport Radu Petre, un film sonor despre oraşul Boldeşti-Scăieni, după un scenariu scris de mine, cu excelente montaje şi developări tehnice făcute de prof. Vălimăreanu. Filmul dura aproape două ore de proiecţie şi noi prezentasem, pe rând, scene din activitatea întreprinderilor de atunci, a şcolilor, scene din viaţa socială, artistică, sportivă etc. Printre altele, am fost desemnat eu să surprind activitatea acestui spital şi mi s-a permis să filmez o operaţie de fibrom

130

uterin pe care medicul Ion Marghescu a făcut-o unei paciente. Am filmat toată scena, timp de aproape o jumătate de oră şi am realizat câtă precizie şi măestrie dovedise acest regretat chirurg, căutat de pacienţii veniţi de la Bucureşti după el. Din păcate, într-un incendiu care a avut loc în laboratorul şcolii de sus, întregul film, păstrat acolo într-un dulap, a luat foc şi s-a pierdut. Ar fi fost un documentar de excepţie care ar fi întărit cu multe imagini capitolele acestei monografii.

De aici, din America, nu pot să ştiu ce s-a întâmplat şi cine a decis ca acest minunat spital să fie desfiinţat. Pentru o perioadă necesară unor reparaţii capitale, uşile lui au fost închise, dar nu cu mult timp în urmă, în locul lui a apărut o nouă unitate medicală care se numeşte acum...

UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARĂ (UAMS) SAU SPITALUL DE RECUPERARE SOCIALĂ BOLDEŞTI-SCĂIENI

Directorul acestui spital de recuperare (UAMS), care depinde acum de

conducerea oraşului, este medicul Leonard Tudoran care a pus la punct noua instituţie, creând condiţii excelente pentru pacienţii internaţi acolo. Unitatea dispune de 30 de paturi, de o cantină cu bucătărie modernă şi de saloane curate şi bine încălzite. Doctorul Tudoran este ajutat de încă două colege, dr. Georgeta Arnăutu şi dr. Georgeta Buxbaum. Acest spital, reprofilat, este creat după modelul unităţilor spitaliere din occident care îngrijesc persoanele în vârsta. Aici sunt internaţi pacienţii bătrâni de la Spitalul judeţean din Ploieşti care nu pot fi ţinuţi acolo mai mult de trei zile, iar la Boldeşti pot fi internaţi doar pentru un timp de asemenea limitat, de trei luni, plătind o taxă modică. De fapt, cam toţi aceşti bătrâni se află într-o stare critică sau chiar irecuperabilă şi aici sunt aduşi pentru o ultimă încercare de a le prelungi viaţa sau de a sfârşi în condiţii profund umanitare. Până în ultima clipă, bătrânii sunt trataţi cu cea mai mare grijă... Totuşi, totuşi - chiar aşa stând lucrurile - pentru cei câţiva bătrâni nu era deloc nevoie de o clădire atât de mare, ci de un spaţiu mult mai mic. Ministerul Sănătăţii ar trebui să creeze de urgenţă un asemenea spaţiu, iar clădirea să redevină ceea ce a fost: “Spitalul oraşului Boldeşti-Scăieni”, eventual privatizat, pentru care s-ar găsi imediat, în ţară sau în străinătate, cineva care să-l ia în custodie. Primăria şi populaţia oraşului ar trebui să se adreseze guvernului şi să ceară cu insistenţă acest lucru.

DISPENSARUL BOLDEŞTI Se află într-o clădire nouă, terminată nu demult, pe Calea Unirii, şi este dotat cu

tot utilajul necesar unui dispensar modern, cu program pentru deservirea adulţilor, a femeilor gravide şi a copiilor. A fost în grija direcţiei patrimoniului de a înfiinţa şi dota acest nou dispensar.

131

DISPENSARUL SCĂIENI

Se află în sectorul Scăieni, str. Colinei 41, în localul fostei primării din vechea comună Scăieni. La dispensarul din Scăieni, în prezent, este medic Şoneriu Dorin. La înfiinţare, acolo au funcţionat ca medici: dr. Maria Dancău, dr. Maria Cristescu, dr. Viorica Lupu, dr. Ana-Maria Streianu (toate patru medici pediatru) şi dr. Doina Enescu, medic internist. Asistent principal era Gheorghe Piţa, detaşat ulterior într-o funcţie superioară, la Sanepid, pe lângă Direcţia de Sănătate Prahova. La acest dispensar au funcţionat şi trei asistente medicale: Valeria Pahonţu, Victoria Roşu şi regretata Mariana Albulescu, dispărută la o vârsta foarte tânără. Colaboatoarea dispensarului era moaşa Niculina Vâlsănoiu.

ALŢI MEDICI DIN ORAŞ: Dr. Carmen Buzatu şi dr. Elvira Manoliu, care sunt şi

medici de familie. Doctorul Alin Scarlat, medic internist, cu cabinet particular excelent dotat tehnic, foarte căutat şi de pacienţii din oraş dar şi din alte judeţe. Cu cabinete medicale individuale mai figurează dr. Georgeta Buxbaum, dr. Carmen Nemerovschi şi dr. Doru Şoneriu. Există şi doi medici stomatologi: Constantin Dinu, cabinetul particular fiind zilnic solicitat, şi Daniela Călinescu, de asemenea, o doctoriţă solicitată non-stop de mulţi pacienţi din oraş şi din afara oraşului, având şi un modern cabinet stomatologic la etajul propriei locuinţe.

* Cu mult regret consemnez aici un act care s-a dovedit a fi în afara oricăror

principii deontologice, încălcând flagrant, prin natura lui, Jurământul Hipocratic depus de medici la absolvirea facultăţii. Notez cazul respectiv în această carte, fără nici o plăcere, cu real regret şi cu sinceră tristeţe, fără să dăm vreun nume, căci nu vrem să jignim pe nimeni, ci să corectăm unele atitudini, pentru ca astfel de greşeli să nu se mai repete niciodată pe viitor în Boldeşti-Scăieni, mai ales când, la mijloc, este vorba de viaţa oamenilor.

Iată despre ce este vorba: în rarele mele reveniri în România, chiar în faţa casei mele, am găsit întins la pământ pe un cetăţean din Scăieni, pe care am aflat că îl chema Ciorobea... (Cine doreşte mai multe amănunte poate verifica acest caz stând de vorbă cu familia respectivului, care este uşor de găsit.) Lângă el se afla soţia lui care striga cu disperare după ajutor. Nimeni nu se afla atunci în jur. Am întrebat-o ce s-a întâmplat şi mi-a spus că soţului ei, pe când conducea maşina spre casă, i s-a făcut dintr-o dată rău, dar a apucat totuşi să tragă autoturismul pe dreapta, după care el s-a prăbuşit cu faţa la pământ, aproape fără viaţă. Aşa l-am găsit şi eu. Am întrebat-o pe soţie dacă dânsul băuse cumva ceva înainte de a-i veni rău. Mi-a spus că nu şi că nu i-a mai fost niciodată rău, că este pentru prima oară când îl vede leşinând în halul acesta. Am încercat să-l resuscitez de grabă şi, după vreo zece minute, a deschis ochii, dar tot nu putea vorbi... Am sunat imediat pe medicul la care mă refer, m-am recomandat, explicându-i că este un caz foarte grav. Mi-a spus, sec, să chem salvarea de la Ploieşti, fiindcă dumnealui, la ora aceea, nu are timp de aşa ceva, căci îl aşteaptă nişte pacienţi. I-am explicat că este o foarte mare urgenţă, care nu suportă amânări, şi că nici o salvare nu poate veni, întrucât podul de la Blejoi este închis şi aflat pentru o oră în reparaţii. Respectivul medic mi-a trântit telefonul în nas. L-am sunat din nou lung, dar nu a mai vrut să-mi răspundă.

132

Apelând la un trecător, împreună cu soţia lui, l-am luat pe dl. Ciorobea pe sus şi l-am adus la mine în casă. I-am făcut respiraţie artificială şi presopunctură. După vreo oră a deschis ochii şi a vorbit cu greu spunând că îi este foarte rău şi să chem pe medicul... (i-a spus numele). Am anunţat Salvarea de la Ploieşti şi nu a venit nici după două ore. Soţia mi-a mulţumit şi am rugat pe mai mulţi cetăţeni să-l transporte acasă la el, la blocuri, căci nu era departe de mine. Pentru că a doua zi m-am întors în America, nu am putut afla ce s-a mai întâmplat cu cetăţeanul respectiv, pe care l-am lăsat totuşi în stare gravă. Sper că mai trăieşte. Atâta ştiu, că soţia lui plângea şi că era extrem de supărată pe doctorul în care îşi pusese toată speranţa şi care a refuzat categoric să îl ajute. “Cum de pot exista asemenea doctori, domnule profesor?” m-a întrebat printre sughiţuri de plâns biata femeie, foarte dezamăgită şi speriată de soarta soţului ei. La fel mă întreb şi eu acum: cum de pot exista asemenea doctori, fraţii mei români, pe binecuvântatul spaţiu mioritic unde vrem să-i convingem pe toţi că suntem oamenii cei mai buni la suflet? Oricum, pentru medicii care practică cu nonşalanţă asemenea refuzuri, în situaţii de maximă urgenţe, nu există scuze!

FARMACIILE DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI

Există două farmacii în acest oraş, amândouă pe aceeaşi stradă din Boldeşti: Farmacia “Elixir”, cea mai veche, înfiinţată în 1979 de dr. Livia Protopopescu, proprietara farmaciei, şi farmacia “Ermia”, înfiinţată la 7 dec. 1993, unul asociaţii şi din fondatorii ei fiind dl. Lucian Nicola şi locată la adresa: Calea Unirii, Bloc 21 A. Această farmacie este deservită de şase salariate: Georgeta Ţuică, dirigintă farmacistă, Maria Tănase, farmacistă, Ana Atena Nicola, asistentă principală şi alte două asistente, Georgiana Dinu şi Florentina Iordache.

Ambele farmacii sunt riguros controlate de forurile superioare şi găsite totdeauna bine îngrijite, într-o perfectă curăţenie şi ordine, aprovizionate cu cele mai noi produse farmaceutice româneşti şi străine, unde toţi cetăţenii sunt trataţi cu multă deferenţă, primind, fiecare în parte, toate explicaţiile necesare pentru felul cum trebuie administrate medicamentele respective.

DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEŞTI-SCĂIENI

În clădirea de pe Calea Unirii nr. 2, construită de primarul fostei comune Scăieni, Ilie B. Răspop, a funcţionat vechiul Spital veterinar, care era şi centru de reproducţie bovină şi unde cetăţenii din împrejurimi apelau pentru vindecarea păsărilor şi animalelor bolnave. În prezent, dispensarul aparţine dr. Emilia Heroiu. În trecut, dispensarul era deservit de medici veterinari şi asistenţi veterinari foarte bine pregătiţi. Locuitorii reţin cu recunoştinţă numele lor: dr. Maria Voinea, dr. Eliade Rădulescu, dr. Dan Drugea, iar dintre asistenţi: Georgeta Anton, Lucica Puşcaşu, Maria Roşca, Eugen Popa, Ştefan Georgescu. Dispensarul acesta are şi o anexă unde sunt adăpostiţi şi relativ bine îngrijiţi circa 20 de câini vagabonzi care, sperăm, aşteaptă să fie adoptaţi de cineva şi nu ucişi fără milă.

133

CAPITOLUL X. Diverse

COOPERATIVA MEŞTEŞUGĂREASCĂ “ARTA METALULUI” Pe strada Gloriei nr. 2 bis, se află cooperativa meşteşugărească “Arta Metalului”.

Investiţii pentru înfiinţarea ei s-au făcut încă din anul 1972, dar cooperativa are ca zi oficială de naştere prima zi a Anului Nou 1979. Pe data de 3 ianuarie, în acel an, au intrat pe poartă şi au ocupat locurile de muncă din ateliere şi birouri un număr de 150 de oameni: fierari, sudori, forjori, corpul TESA (care cuprindea 8% din salariaţi) ş.a.

Din 1972 până astăzi, timp de 35 de ani, această cooperativă a ajuns o întreprindere serioasă şi vestită, pentru produsele ei finite, nu numai în toată ţara, dar în primul rând în străinătate, unde avea majoritatea contractelor de export.

“Arta Metalului” a produs - şi mai produce încă - piese de fier forjat, confecţii metalice, feronerii, coturi şi curbe forjate, piese turnate din aluminiu sub presiune şi, cândva, chiar şi piese de bronz. Toate acestea treceau prin mâinile iscusite ale unor adevăraţi artişti în modelarea la cald a metalelor, folosind recuzita din marile ei ateliere: forje mecanice, forje manuale, noduri, ciocane pneumatice, aparate de sudură, prese metalice de ştanţare, prese de amputizare ş.a.

Până în 1989, exportul nu ocupa mai mult de 20-30%, însă, după acest an, a început să crească de la 45% până la 85%, ceea ce nu era puţin.

În anul preajma anului 2000, şi puţin după acest an, numărul angajaţilor ajunsese între 200 şi 230. Atunci aveau loc acţiuni iniţiate de Camera de Comerţ a României, care au facilitat conducerii cooperativei “Arta Metalului” să participe la un Europarteneriat, pentru stimularea exportului. Aceste fructuoase acţiuni au adus cooperativei venituri de milioane de dolari.

Cooperativa îşi deschisese câteva debuşee bănoase prin toată Europa, partenerii principali de export fiind Germania (care, timp de 35 de ani, a importat, an de an, piese de feronerie), Olanda, Franţa, Italia, Suedia, dar şi alte ţări.

Din păcate, în anul 2007, atât numărul salariaţilor s-a redus (astăzi având doar 100), cât şi al producţiei - care a ajuns doar la jumătate din ceea ce se fabrica şi exporta în anii de vârf.

Cu toate acestea, există suficiente şanse şi speranţe ca “Arta Metalului” să treacă într-o etapă nouă de producţie şi să supravieţuiască. Trebuie însă recunoscut faptul că adevăratul creator, părintele şi sufletul acestei valoroase întreprinderi locale a fost inginerul Ion Nicolae (n. 17 IV 1947), care s-a aflat în funcţia de preşedintele al respectivei cooperative tehnice, deci directorul ei, din prima zi a acestei fabrici de bijuterii lucrate din fier şi oţel, până recent, în ziua pensionării lui. Dumnealui se preocupa serios de bunul mers al întreprinderii lui, mergând prin toată Europa, căutând locuri de desfacere, prezentând partenerilor săi cataloage cu piesele metalice lucrate la Scăieni şi semnând contracte pentru vânzarea acestor lucrări deosebit de frumoase, toate fiind de înaltă calitate, elaborate după pretenţiile şi gusturile clienţilor din Uniunea Europeană.

134

După plecarea directorului Ion Nicolae, cooperativa şi-a redus vizibil ritmul dar, cum spuneam, sub noua conducere, a început din nou să dea iarăşi semne că va redeveni ceea ce a fost.

FERMA S.C. ECOFERM BOLDEŞTI-SCĂIENI (CRESCĂTORIA DE PORCI ŞI DE VITE “CRIS TIM”)

Când scriu despre această crescătorie, am înaintea mea trei ziare mari care

abordează acelaşi subiect: cel mai mare ziar american de limba română, “Meridianul românesc”, din California (numărul 480, din 7 oct., 2006), unde s-a publicat articolul “Cetăţenii străini numesc oraşul prahovean Boldeşti-Scăieni “cel mai împuţit oraş din Europa!”; ziarul “România liberă” (numărul 5073, din 8 nov. 2006), cu articolul “Boldeşti-Scăieni - oameni şi porci: oraşul cu “aromă” de hazna”, semnat de Mihnea-Petru Pârvu, din redacţia ziarului - şi ziarul “Prahova”, din Ploieşti, (numărul 4839, din 27 sept. 2006), cu articolul “La Boldeşti-Scăieni, sute de familii trăiesc într-o cocină”, semnat de ziarista Gabriela Ioniţă.

Nu întâmplător aceste trei articole lasă, încă din titluri, să se înţeleagă că în localiatea respectivă ceva, ceva rău se întâmplă - şi anume un rău cauzat de o crescătorie imensă de porci situată în intravilanul oraşului Boldeşti-Scăieni. Aria de 16,27 ha, ocupată de fermă, a fost luată de Cristim de la proprietarul ei, ing. Toma Călinescu, fiul marelui ing. agronom August Călinescu, primul proprietar al acestui teren şi prieten cu savantul Nicolae Iorga. Inginerul Călinescu şi acum se află în litigiu cu crescătoria de porci. De fapt, crescătoria are un nume mai nobil: Ferma S. C. ECOFERM, acest ultim cuvânt dorind să spună că este o fermă care respectă regulile ECOlogice, “Ecofermul” fiind o secţie a marelui producător de mezeluri CRIS-TIM. Oare aşa să fie?

Când vorbim de ecologie, de condiţii ecologice, ne imaginăm nişte legături curate, impecabile, dintre fiinţele vii şi mediul ambiant, respectat până la divinizare. Dar tocmai aceasta este problema, că o fermă uriaşă, alcătuită din 40.000 de porci (din care vreo 9.000 sunt la Ecoferm Boldeşti-Scăieni), plus 200 de vaci lactante - raportând numărul mare al animalelor la cei numai 11.500 de oameni din oraş, precum citează ziarele, este de la bun început un meci pierdut pentru bieţii locuitori care fac reclamaţii disperate pretutindeni, trebuind să le îndure zilnic mirosurile - dar ce mirosuri: duhori sufocante, simţite puternic, în special vara. De ce oare? Pentru a răspunde la această întrebare, este suficient să dăm citate alternative din cele trei articole...

“Am luat şi noi legătura - scrie ziarul “România liberă” - cu primarul oraşului, Dumitru Ion, care spune că reclamaţiile sunt reale: „Şi noi, la primărie, primim, zilnic, sesizări în legătură cu mirosurile emanate de crescătoria de porci. Firma Ecoferm, secţie a societăţii Cris-Tim, crescătorie de porci şi vite, are autorizaţie provizorie (subl. noastră) de mediu, deoarece se află în program de modernizare. Până la finalizarea acestui proiect, pe durata căruia societatea este obligată să cumpere utilaje performante cu care să transporte dejecţiile animalelor, nu putem face nimic. (...) Când este foarte cald, mirosul fecalelor fermentate ajunge până în centrul oraşului. I-am sesizat pe cei de la

135

Ecoferm”. Ziarul de la Bucureşti mi-a citat şi cuvintele mele de indignare, adăugând: “În asentiment cu profesorul sunt şi fostul primar al urbei, Jean Popescu, şi alţi doi viceprimari, Gheorghe T. Gheorghe şi Ştefan Pahonţu. La fel, şi doctoriţa Emilia Herescu, unul din medicii veterinari care fac analizele la animalele de la Ecoferm: Vara, spre seară, intensitatea e maximă”. Am încheiat citatul din ziarul “România liberă”.

Ziarul “Prahova” aminteşte declaraţia comisarului-şef al Gărzii de Mediu Prahova, Ştefan Popescu: “Noi am dat amenzi de fiecare dată când am fost în control la această fermă. Vom efectua încă unul săptămâna aceasta în urma căruia cei de aici vor fi din nou sancţionaţi.”

Ferma a promis că imediat după la 1 ianuarie 2007, când se va termina modernizarea, mirosurile nu se vor mai simţi, dar în martie 2007 mirosurile veneau la fel ca şi mai înainte, poate cu 5-6 procente mai reduse! Crescătoria şi-a înlocuit filtrele anemice, care nu opreau nicidecum mirosurile fetide, cu cele mai bune filtre pe care le-a găsit, şi a construit o lagună modernă pentru dejecţii, departe de fermă. A făcut tot ce s-a putut. Tehnic vorbind, mai mult chiar că nu se mai poate, iar rezultatul este aproape nul, fiindcă se ştie: nici un filtru şi nici o lagună din lume, oricât de performante, nu ar putea opri miasma dejecţiilor porcine, motiv pentru care în orice ţară din lume asemenea mari crescătorii se amplasează la distanţe de 20-30 km departe de orice localitate, şi nu în arealul citadin! Singura soluţie este ca şi Ecofermul să se mute în altă parte şi să rămână în locul fermei secţia de fabricat mezeluri foarte bune care exista înainte şi pe care, după o scurtă funcţionare, conducerea de la Bucureşti a desfiinţat-o.

“Pe timpul comunismului - scrie ziarul american “Meridianul românesc”, sub semnătura lui Cristian Petru Bălan - acolo se aflase o fermă mică de porcine aparţinând “Gospodăriei locale a Comitetului Judeţean p.c.r.” - popular, supranumită simplu “porcii partidului” - care totuşi nu mirosea atât de insistent iar uneori deloc (...) Deoarece ferma de astăzi este despărţită de casele locuitorilor din oraş doar de o şosea, locuinţele lor, aflate la numai câteva zeci de metri de imensa cocină, sunt primele asfixiate, zi şi noapte, de mirosul fecalelor de porci, miros atât de îngrozitor, încât te apucă leşinul.”

La ancheta făcută de ziarul România liberă, ing. zootenist Petru Şiman, şeful fermei de la Boldeşti-Scăieni, a declarat despre miros (citez din ziar): “Nici mie nu-mi place. Garda de Mediu ne-a amendat cu 35 de milioane pentru mirosuri. Luăm măsuri. În acest moment, nu avem autorizaţie de la Mediu - spune franc inginerul zootehnist.” Mai departe, şeful fermei promite solemn şi se scuză cu cinism: “Pe cuvântul meu de onoare că de la vară n-o să mai miroase. În Ţara Românească mai sunt ferme care miros, da’ nu s-a auzit de atâta scandal ca pentru ferma asta. Plătim taxe şi impozite de un miliard şi jumătate pe an şi sigur că miroase puţin. Niciodată acest miros (n.r. - de fecale de porc) n-a îmbolnăvit pe nimeni şi nu va îmbolnăvi pe nimeni.”

Ziarista Gabriela Ioniţă, de la cotidianul “Prahova”, scrie cu indignare: “Încercând să luăm legătura telefonică cu reprezentanţii acestei ferme, una dintre angajate ne-a spus că “nu are voie să spună nimic” şi ne-a închis telefonul în nas.”

Şeful fermei, ing. Petru Şiman, afirmase că mirosul fetid care asfixiază oraşul nu a îmbolnăvit pe nimeni, dar actele normative ale O.U.G Nr. 152/2005 - privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, aprobată prin Legea Nr. 84/2006, arată că aerosolii proveniţi de la asemenea dejecţii pot fi foarte nocivi, deoarece sistemul respirator al

136

fiinţei umane, inhalând zilnic emisiile azotului amoniacal, slăbesc sistemul imunitar. Mirosul sesizat de glandele olfactive nu s-ar simţi dacă nu ar proveni din emisiunile secundare ale H2S în condiţiile incubaţiei vii micoorganice care se formează din contact cu aerul şi cu solul cald, iar hidrogenul sulfurat atacă lent şi alveolele pulmonare, chiar când concentraţia lui este în cantităţi mai mici. Dar trebuie adăugat că aerosolii din dejecţii mai conţin fosfor total, detergenţi sintetici biodegradabili şi nebiodegradabili, proveniţi de la spălarea coteţelor; au, de asemenea, sulfuri şi hidrogen sulfurat pur, sulfaţi şi sulfiţi; Cu, Zn, azot amoniacal, bacterii coliforme, escherichia coli, streptococi fecali (enterococi), hidrocarburi de petrol - toate sub formă de materie în suspensie, de aerosoli purtaţi de vânt la mari distanţe. Nu este o simplă întâmplare că cele mai multe cazuri de îmbolnăviri se numără în familiile din vecinătatea fermei.

Probabil că fondatorii fermei nu au prevăzut cât de puternică va fi reacţia şi rezistenţa localnicilor din acest oraş, chiar dacă au fost din capul locului bine intenţionaţi... Dar cine sunt fondatorii acestei ferme?

“Cris-Timul (sau Cristimul), cum se scrie în ultimul timp, este o afacere de familie”. Aşa declară Radu Timiş, preşedintele grupului Cris-Tim. Dacă nu ar fi comis imensa greşeală de a amplasa ferma lui pe aria unui oraş frumos, altă dată cu aer curat, un oraş cu rapidă dezvoltare teritorială, deteriorându-i grav echilibrul ecologic prin amplasarea cu ghinion (pentru localnici) a unei ferme “ecologice”, dacă ar fi ales alt loc, relativ tânărul om de afaceri Radu Timiş (42 de ani) ar merita sincer felicitat şi de locuitorii din Boldeşti-Scăieni (acum supăraţi pe el) pentru iscusinţa, talentul şi ambiţia de a porni o afacere cu mezeluri de la zero şi de a ajunge în scurt timp primul mezelar din ţară. Dar timpul nu este pierdut să-şi corecteze greşeala de rea amplasare, fără a fi păgubit nici dumnealui nici localnicii.

Cristina Timiş, împreună cu soţul ei Radu Timiş, în anul 1992, aveau un micuţ chioşc alimentar, de cca. 10 metri pătraţi, în cartierul Militari din Bucureşti, pe care l-au botezat CRIS-TIM (de la Cristina + Timiş). Paisprezece ani mai târziu, Radu Timiş ajunge să conducă una din cele mai mari companii specializată în prelucrarea şi comercializarea cărnii (18% din mezelurile româneşti) şi în care declara că a investit tot profitul obţinut. Astăzi adresa societăţii este Bd. Bucureştii Noi, Nr. 140, Bucureşti. Cifra anuală a Cristimului depăşeşte acum 100.000.000$. Societatea are peste 1500 de angajaţi, fiind susţinută în prezent de toate companiile membre ale sale şi anume:

1. S.C. ECOFERM, care are 4 ferme pentru creşterea porcilor, bovinelor, ovinelor, o fermă piscicolă şi unele de culturi vegetale, pe o suprafaţă de 200 ha. Aici este şi ferma cu pricina din Boldeşti-Scăieni.

2. CRISTIM 2 PROD. CO. 3. “RECUNOŞTINŢA” PRODCOM IMPEX, localizată la Filipeştii de Pădure, jud.

Dâmboviţa, cu peste 1500 de angajaţi care lucrează în patru fabrici de mezeluri, livrând 150 de tone produse pe zi, din care se vând 100 t/zi, prin 15 magazine Cristim, din care două în Capitală. La Filipeşti a investit peste 2 milioane de euro, jumătate printr-o finanţare Sparad.

4. SENSCONSTRUCT, o societate imobiliară şi de construcţii. 5. Centrul de Logistică de la Mogoşoaia, cu o depozitare de 120 t/zi, care va

deservi 1800 de magazine din Bucureşti, Muntenia, Italia şi Grecia.

137

Reclamele făcute de Cristim arată că această societate comercială fabrică cele mai bune produse de parizere, cremwurşti, cârnaţi, pateuri, şunci, produse carnate crud-uscate, mezeluri fiert-afumate, vegetale, diverse - prin tehnologiile cele mai avansate, având cel mai modern laborator fizico-chimic din România pentru analizele zilnice ale tuturor şarjelor.

Vânzând aceste produse în cantitate de 540.000-560.000 t/an - compania a ajuns la o afacere de peste 200 milioane de euro pe an, dând la o parte o mulţime de concurenţi mai mici. Dar să nu vă imaginaţi că acest Cristim nu mai are de înfruntat concurenţi serioşi pe piaţa românească. Aceştia sunt ALDIS-Călăraşi, ANGST RO, CAROLI şi CAMPOFRIO, ultima susţinută de compania miliardară americană SMITHFIELD FOOD, USA. “Ca să supravieţuieşti pe această piaţă, declara Radu Timiş, trebuie să fii agresiv, pentru că nu te baţi cu firmele locale, ci pe o piaţă europeană. Fără brand, nu însemni nimic. Dacă nu ai brand, nu ai putere de negociere cu supermarketurile şi nu poţi vinde.” Cu asemenea ambiţii, Cristimul a produs 150 t de mezeluri pe zi în 2006, sperând să ajungă la 200 t/zi în 2007 şi 300 t/zi în 2010. Ne-a convins că este în stare.

Şi totuşi, în afară de greşeala cu alegerea oraşului Boldeşti-Scăieni, ca loc pentru creşterea porcilor, Radu Timiş a mai comis o greşeală tot atât de mare, când a lansat o marcă “Salamul săsesc” fără să o înregistreze, ceea ce i-a atras o penalizare după conflictul cu CAMPOFRIO şi ANGST, care o aveau deja înregistrată, deşi poate că nu ei o inventaseră. Penalizarea a fost de 7 milioane de euro, deci cam a IX-a parte din averea sa. Destul de mult !

Din cauză ca Uniunea Europeană, în urma unei monitorizări solicitate de cetăţenii din Boldeşti-Scăieni, l-ar putea obliga să închidă ferma de porci şi vite de la Scăieni, i-am sugera d-lui Timiş, preşedintele S.C. Cristim, să mute porcii (nu vitele) de pe aria oraşului Boldeşti-Scăieni, şi să facă în acel loc o modernă fabrică de produse lactate, de care este mare nevoie în judeţul Prahova, dar şi să reînfiinţeze secţia de salamuri. S-ar crea şi noi locuri de muncă pentru cetăţenii disponibilizaţi din acest oraş. Oricum, un asemenea transfer de animale ar costa mult mai puţin decât pierderea celor 7 milioane de euro şi i-ar aduce un mare câştig.

Pentru că deţinem câteva date mai vechi despre ECOFERM SRL de la Boldeşti-Scăieni (Şos. Ploieşti-Vălenii de Munte nr. 16), le reproducem şi în monografia de faţă:

Anul 2004 Anul 2005 Suprafaţa fermei: 65 ha 86 ha Bovine: 98 capete 121 capete Porcine 6259 capete 7259 capete Salariaţi permanenţi 145 144 Menţionăm că vacile de aici sunt aduse din Franţa (la inaugurarea instalării lor în

grajdurile moderne de la Scăieni a fost prezent însuşi ministrul francez al agriculturii) şi mai menţionăm, de asemenea, că în timpul zilei, pentru mărirea producţiei de lapte, vacile sunt tratate non-stop, cu... muzică clasică (Mozart, Chopin, Vivaldi), fapt cu totul

138

real şi cu rezultate vizibil eficiente. Porcii de acolo nu sunt serviţi cu muzică, fiindcă fac ei şi aşa destulă muzică atunci când le este foame. Astăzi se pare că porcinile fermei depăşesc 10.000 de capete (nu avem date statistice).

În anul 2004 ferma a beneficiat de ajutor financiar de la bugetul de stat, în sumă de 1.890 mii RON, adică 5,3% din sprijinul financiar acordat judeţului. În 2005 a primit mai mult: 2.198 mii RON (5,7% din sprijinul total acordat judeţului Prahova). Din aceste sume, 1.253 mii RON au fost subvenţii pentru producţia marfă pentru tineretul bovin, junici şi porci - iar 844 mii RON au fost subvenţii pentru laptele livrat la procesare.

Preţ net al fermei, în 2005, a fost 236,6 mii RON, pe când cifra de afaceri/UVM a fost 5.741,1 RON faţă de 1.465,2 RON în anul 2004.

Redresarea activităţii în 2005-2006 a fost determinată de aplicarea unor politici manageriale performante, ale căror decizii au condus la creşterea numărului de animale, de la 1956 de capete (din care porcine 1878 şi bovine 78, la finele anului 2004), la 2275 capete (din care 2178 porcine şi 97 bovine). De asemenea, suprafaţa furajeră a crescut de la 65 ha la 86 ha. Astfel, nu numai că S.C. Cristim Boldeşti-Scăieni a acoperit pierderile, dar s-a reuşit chiar să se obţină un profit net de 223,6 mii RON şi o rată a profitului de 1,7% faţă de -53% cum fusese în anul 2004.

Datorită rezultatelor înregistrate în 2005 - 224 mii RON profit net - pierderea subvenţiilor din cifra de afaceri/UVM a ajuns la un nivel rezonabil de 16,8%, faţă de nivelul 66,0%, înregistrat în anul 2006.

După cum vedeţi, am arătat aici şi faptele rele şi faptele bune ale faimoasei ferme S.C. Ecoferm/Cristim, găzduită pe ghimpii de la Boldeşti-Scăieni, fără să putem intra în cifrele de afaceri exacte din anii 2006-2007, care, fireşte că sunt altele. Avem însă convingerea că şi acelea demonstrează tot un progres satisfăcător şi că cifrele menţionate de mine aici au fost întru totul reale, demonstrând hărnicia şi ambiţia familiei Timiş. Chiar dacă patronul afirmă, plin de optimism: “Am această firmă pentru 100 de ani - trei-patru generaţi după mine” - şi îi dorim succes şi o perpetuare chiar mai lungă de un secol - dar dacă localnicii din oraşul care îi cere să-şi transfere de acolo ferma de porci, nu vor fi ascultaţi, plânsetele lor vor ajunge până la ceruri şi nu se ştie cu ce feed-back divin se pot întoarce toate suspinele şi lacrimile lor...

Dar cum anul 2007, în calendarul chinezesc, este “anul porcului”, care aduce numai surprize şi mari schimbări, să rămânem cu toţii optimişti!

RAMPA ECOLOGICĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI Prin Hotărârea Nr. 55/19.IX.2001, Consiliul Judeţean Prahova a aprobat

realizarea a patru rampe ecologice de deşeuri menajere în acest judeţ, după cum urmează:

1. Rampa ecologică de la Boldeşti-Scăieni, cu o capacitate totală de înmagazinare de 750.000 tone de deşeuri, extinsă la 800.000 t, urmând ca anual să primească 78.000 de tone - care, prin intermedierea a 10 staţii de transfer, va deservi toate localităţile din sudul judeţului, pentru o populaţie de 580.000 de locuitori, din care 320.000 sunt de la oraşe şi 260.000 din rural. Alături de cele de la Bucureşti-Rudeni-

139

Chitila, de cel de la Costineşti şi de cel din rada portului Constanţa, rampa din Boldeşti-Scăieni este unul din cele mai mari depozite de gunoi din ţară, pare-se chiar mai mare decât acestea.

2. Rampa de la Băneşti, cu o capacitate de 10.868 t/an, destinată deşeurilor industriale.

3. Rampa de la Băicoi, cu capacitate mică. Ea deserveşte 49.000 de locuitori. 4. Rampa de la Vălenii de Munte, cu o capacitate de 19.345 t/an. Pe teritoriul judeţului Prahova au fost identificate 106 depozite menajere

neamenajate, pe o suprafaţă de 48,5 ha, cu o depozitare anual de cca. 400.000 t. În medie, în judeţul Prahova se produc anual cca. 3,3 milioane tone de deşeuri, mai multe ca în alte judeţe ale ţării.

O atenţie deosebită i s-a acordat marii rampe ecologice de la Boldeşti-Scăieni, graţie poziţiei favorabile pentru propunătorii care, plăcându-le terenul, au făcut prospectul, defavorabile însă pentru localnici, deoarece rampa se află în apropierea râului Teleajen, pe aria sectorului Scăieni, la aproape 3 km sud de oraşul care, în viitor, implicit se va extinde şi spre această zonă.

În pofida protestelor vehemente făcute de locuitorii acestui oraş, iniţiate de Rodica Popescu, Jean Popescu, Toma Călinescu, Gheorghe Gheorghe şi alţii, rampa a fost inaugurată oficial, în prezenţa autorităţilor judeţene şi locale, în luna septembrie 2001, când s-a specificat că limita de depozitare a deşeurilor în acest loc este de 78.000 metri cubi pe an, dar, anual, vedem că s-au depozitat 80.000 m.c., din care numai municipiul Ploieşti, singur a depozitat 75.900 m.c., în medie. Transportul spre rampă se face pe o cale de acces de cca. 2 km, pe un drum agricol asfaltat, însă cele mai multe transporturi gunoiere vin de la distanţă.

Pentru proiectul lucrării de depozitare şi pentru construirea rampei ecologice, Consiliul Judeţean Prahova a apelat la Societatea comercială S.C. IRIDEX GROUP IMPORT-EXPORT S.R.L. Această societate administrează, de la înfiinţare până în prezent, groapa ecologică de la Scăieni. Ca materiale de depozitare, acolo se transportă deşeuri menajere şi asimilate, deşeuri stradale şi inerte, deşeuri industriale asimilate, zise fără noxe toxice.

Proprietarii investiţiei spuneau că rampa, întinsă pe câteva ha, a fost dotată cu instalaţii moderne de compactare, balotare şi împachetare a deşeurilor, în scopul realizării unui impact minim asupra factorilor de mediu. Trebuie să menţionez că groapa ecologică nu are incineratoare cu module ecologice de deşeuri nepericuloase.

Deşi ni s-au dat asigurări ferme că această rampă nu aduce nici un fel de prejudiciu mediului şi populaţiei, fiind întru totul foarte... ecologică (aici autorităţile cred că au abuzat prea mult de acest termen, deoarece el a devenit un adjectiv eufemistic acoperitor şi destul de relativ în atari discuţii). Cercetând mai amănunţit aceste afirmaţii, am dat peste o documentaţie a S.C. IRIDEX, nefăcută deloc public, care a fost înaintată la conducerea A.M.P. Prahova, deoarece a fost solicitată insistent de această conducere. Citind-o cu atenţie, am descoperit şi cealaltă faţă a “adevărului ecologic”, care nu putea fi deloc ascuns specialiştilor ecologişti de la Protecţia Mediului. Astfel, documentaţia IRIDEXULUI înaintată AMP-ului, este nevoită să recunoască, în termeni

140

destul de cinstiţi, că nici o rampă ecologică din lume nu poate oferi garanţii de acurateţe de sută la sută...

Din lecturarea ei, am aflat că depozitul degajă în zonă emisii continui de metan şi bioxid de carbon - principalii constituenţi ai gazului rezultat de depozitarea deşeurilor menajere, produşi de microorganismele prezente în depozitele de servire în condiţii anaerobe. Potrivit aceleiaşi documentaţii, cantitatea cea mai mare de noxe se elimină în primii cinci ani (presupunând că nu s-ar depozita zilnic alte deşeuri). Specialiştii angajaţi la IRIDEX par oameni cinstiţi, întrucât, în aceeaşi documentaţie, mai recunosc deschis că în cazul în care gazul nu este evacuat deja gata controlat din depozit, atunci migrarea şi depozitarea acestuia pot prezenta o serie de riscuri majore. Printre acestea, pericol de incendiu prin autoaprindere, vara; pericol de explozie, degajări de mirosuri neplăcute, dar şi compuşi toxici, afectarea componenţei biologice a solului prin reducerea concentraţiei de oxigen. Conform Studiului de Impact, există un real pericol de explozie prin posibila apariţie a acumulării de gaze ce contribuie la efectul mondial de seră.

Poziţionat fiind nu departe de firul râului Teleajen, zonă străbătută continuu de curenţi puternici de aer, şi luând în consideraţie schimbarea climaterică pe glob, cu intensificarea vânturilor turbionare, uneori extrem de puternice în România, deşeurile infectate pot fi zburate de vânt de pe rampă dacă baloturile nu sunt bine fixate în folie. De asemenea, apele uzate pot contacta pânza freatică şi râul din apropiere. Din păcate, documentaţia în discuţie nu arată cum se pot combate mirosurile infecte degajate de această groapă ecologică şi care ajung aduse uneori de vânt până în oraş.

Au trecut mai bine de cinci ani de când există această rampă şi, între timp, s-a văzut că nu se respectă clauzele de funcţionare, întrucât rampa este supra-alimentată, depăşindu-se cantitatea tonajului depozitat anual. Deşi rampa nu este destinată deşeurilor industriale, acestea sosesc deseori acolo, mascate bine printre deşeurile menajere, fără putinţa de a fi descoperite; deşeurile reciclabile sunt adesea amestecate cu cele nereciclabile, iar deşeurile toxice sunt uneori strecurate iresponsabil printre cele netoxice. Orice deşeuri poluante ar trebui transportate doar de o societate autorizată pentru activităţi cu deşeurile ambalate şi etichetate, dar s-au făcut şi abuzuri. Cel mai mare din toate a fost un transport fictiv, păgubind statul cu sute de mii de euro, când S.C. WILLIS S.R.L., a lui William Brânză, a încasat bani pe nişte transporturi fictive spre această rampă, ele trebuind să fie aduse de la Termo Brazi.

Deoarece eu trăiesc în America, o ţară care este nu numai cea mai mare producătoare de excelente bunuri materiale, dar şi de gunoaie grosiere de tot felul (inclusiv morale), am văzut cum procedează americanii cu aceste aşa-zise rampe ecologice după ce acestea se umplu până la refuz, căci orice rampă, la urma urmelor, tot se va umple peste poate. Când s-a ajuns la acest punct, de fapt, de aici încolo încep marile transporturi spre ea: zi şi noapte, sute de camioane basculante, escavatoare şi compresoare muncesc câţiva ani cărând milioane de tone de pământ şi roci, pe care le deversează şi compresează în straturi peste fosta rampă, până ce aceasta este îngropată totalmente sub o pătură groasă de cel puţin 50 de metri de pământ. Uneori se toarnă şi beton. Aşa apar nişte mari dealuri artificiale, ridicate în plin câmp, şi dacă cineva a stat în apropiere şi se întoarce după un număr de ani, nu mai poate recunoaşte locul acela, deoarece ajunge plin de coline frumoase şi împădurite cu diferite esenţe de

141

copaci şi cu brâuri de flori. Peisajul, care înainte era scârbos, urât mirositor şi cu totul dezolant, devine, prin intervenţia mâinii umane, un loc cu adevărat frumos şi demn de admirat. Dar - atenţie! Totdeauna la poalele acelui deal există nişte pancarde cu avertismente scrise, specificând clar şi sub ameninţarea legii, să nu se construiască locuinţe pe aceste coline sau la poalele lor şi să nu se foreze în aceste locuri, deoarece, din profunzimea lor, pot izbucni gaze toxice periculoase, iradieri şi mirosuri insuportabile, închise acolo ca într-o cutie, sub un capac gros de pământ, roci şi beton. Deocamdată, la Boldeşti-Scăieni gazele şi odorurile nu pot fi puse sub nici un capac şi ele zburdă libere în afară...

Cum am mai arătat şi în altă parte, nu numai mirosurile dau năvală de la rampa noastră, în special vara, dar şi roiuri nesfârşite de muşte, multe venind infectate. Până să existe rampa, erau muşte puţine în zonă. Acum ele s-au înmulţit, creând probleme în sezonul cald. S-a observat că pescăruşii şi ciorile au şi ele o mare predilecţie pentru gunoaie. Aceste păsări se pot vedea tot mai des vizitând rampa de gunoi, iar ciorile şi-au găsit un adevărat rai în întreaga zonă urbană. Deopotrivă, zburătoarele de acest fel pot colporta diferiţi germeni patogeni, inclusiv gripa aviară care a apărut în Balaca. În mod inexplicabil, comparativ cu localităţile mai îndepărtate aflate împrejur, mortalitatea a crescut în Boldeşti-Scăieni în perioada 2002-2006. Nu ţin neapărat să sperii lumea şi să fac o conexiune hazardantă între existenţa acestei mari rampe ecologice şi creşterea mortalităţii. Totul s-ar putea să fie o simplă coincidenţă, dar un studiu ştiinţific, la faţa locului, nu ar fi rău să fie înfăptuit, în primul rând pentru liniştirea populaţiei din acest oraş asaltat de mirosuri.

BAT SERVICE S.A. BOLDEŞTI-SCĂIENI În Scăieni, pe Str. Gloriei nr. 4, se află o firmă veche de şase decenii, cunoscută

înainte sub numele de Baza Tubulară, unde, prin anii ‘60, şef era regretatul maistru Nică Petre, firmă care astăzi se numeşte “BAT Service S.A.” Dintr-un loc de simplă depozitare, pe arii întinse, a utilajului petrolifer (ţevi, materiale de construcţie sonde), BAT-ul a devenit astăzi unul din cele mai importante servicii de transport agabaritic din ţară şi depozit de materiale petrochimice. Compania răspunde la telefonul 244-210-810 şi primeşte zilnic comenzi ferme pentru:

- sisteme de conduce şi pompe; - sisteme de siguranţă şi protecţie pentru industria de petrol-gaze; - instalări de materiale tubulare şi instalaţii de foraj; - închirieri de materiale tubulare şi instalaţii de foraj; - reparări de materiale tubulare de instalaţii de foraj; - comercializarea diferitelor tipuri de ţeavă polietilenă; - oferte de scule şi instrumente de foraj de exploatare; - transportarea lor la adresa solicitată. Compania afirmă că se află în căutare de noi braţe de muncă în domeniul

transporturilor agabaritice.

142

ABATORUL DE PĂSĂRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL” În urmă cu 45 de ani s-a înfiinţat un abator de păsări la Scăieni, aparţinând

statului şi fiind administrat de o fermă avicolă din Băicoi. El avea câteva mii de tăieri de păsări pe zi, în special pui de găină până la un an. Exista o secţie de sacrificare a păsărilor pe bandă, care erau trimise apoi la secţia de curăţare mecanică a penelor, sfârşind la secţiile de eviscerare şi împachetare. Anexat abatorului, se afla, şi încă mai există, un modern şi spaţios depozit de congelare de unde carnea sortată şi împachetată lua drumul exportului în proporţie de 60%. O parte din piepţi şi pulpe mergeau la secţia de afumat, unde se fabricau sortimentele “Picarom”, foarte căutate pe piaţă. Viscerele şi fulgii nu se aruncau ci mergeau la etaj, la secţia de coacere şi pulverizare, transformându-se în îngrăşăminte concentrate pentru animale, păsări sau pentru crescătoriile de peşti. De la această secţie, unde se măcinau deşeurile organice calcinate, se emana un miros greu, de-a dreptul insuportabil, care se răspândea zilnic peste tot sectorul Scăieni şi cartierul Balaca (la Boldeşti nu se simţea decât rareori).

Cele cca 80 de muncitoare de la abator, deşi controlate la ieşire, găseau metodele cele mai subtile să scoată ilegal pe poartă bucăţi de carne pentru propriile familii sau pentru vânzare, într-o perioadă când era criză mare de carne pe piaţă. Abatorul devenise foarte productiv şi aducea un serios venit ţării.

Pentru nimic în lume nu înţelegem de ce, după Revoluţie, AGRISOL-ul s-a asociat cu trei businessmani libanezi, domnii Youssef Tainos Laoun, Charbel Elias Laoun (probabil fraţi) şi Sarkis Elias Sarkis. Banca Transilvaniei le-a sărit imediat în ajutor cu împrumuturi noi. Decizia de asociere nr. 89 a fost reînnoită la 19 mai 2005 prin Societatea Civilă a avocaţilor Radu, Tărăcilă, cu o autorizaţie integrată de mediu legală şi cu autorizaţia ANPC - Autorizaţia Naţională pentru Protecţia Consumatorilor. Astfel, la poarta abatorului, lângă steagul românesc şi al Uniunii Europene, fâlfâie acum biruitor şi steagul libanez... Este drept că libanezii au mai modernizat puţin abatorul, dar de data aceasta, câştigul de pe produse se împarte între beneficiarii libanezi şi statul român, primii având obligaţia să găsească distribuitori ale produselor abatorului în străinătate, exportul preferenţial fiind ţările arabe.

Cifra de afaceri a AGRISOLULUI a crescut de la 10 milioane de euro în 1999 la peste 25 milioane în 2005, la un capital social iniţial de 4.928.000 RON. În prezent se lucrează cu un personal mai redus decât înainte şi nu totdeauna se fac tăieri. Sacrificiile au fost cu totul oprite atunci când la Scăieni şi Balaca s-au semnalat focare de febră aviară H5N1 şi când au fost sacrificate toate păsările din zonă ale cetăţenilor care declarau furioşi că nimicirea lor este inutilă, fiindcă au fost eutanasiate păsări foarte sănătoase.

Controalele actuale la poarta abatorului sunt deosebit de severe, încât nu se mai poate fura nimic (sau cel puţin aşa se pretinde). Produsele de bază ale AGRISOLULUI de la Scăieni sunt: carcase cu pui congelaţi, produse derivate de pui şi furaje concentrate. Deşi s-au introdus filtre noi şi mai moderne decât cele vechi, există totuşi zile când mirosul de la secţia de concentrate (miros greţos de găinaţ ars!) se simte când şi când pe aceeaşi arie pe care era prezent zilnic şi mai înainte. Din cauza aceasta, localnicii se plâng în continuare şi sunt foarte nemulţumiţi, mai ales când ei au auzit şi

143

zvonul că această societate ar intenţiona să construiască în apropiere şi o mare crescătorie de raţe... Multe zvonuri însă ar putea fi neadevărate.

Sediul central al S.C. AGRISOL INTERNATIONAL RO. S.R.L. se află în Scăieni, Str. Morii nr. 38, tel. 244-211.821. Recent, la poarta abatorului s-a înfiinţat şi un magazin de vânzare a cărnii de pasăre, cu preţ de abator.

FIRMELE MICI DIN ORAŞ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN, LUX MOB, PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT,

BAZA DE APOVIZIONARE FLOREŞTI În Boldeşti-Scăieni, cu excepţia vechii Baze de Aprovizionare Floreşti, care a

dispărut deja, cum au dispărut varniţele şi Sticlăria - acestea erau peste drum de gară - sau Fabrica de pâine (dar se va redeschide curând o alta nouă, în acelaşi loc), au apărut, în schimb, câteva firme noi şi este de prevăzut ca numărul lor să crească în viitor. Ele au diferite profiluri şi câteva se luptă cu greutăţi inerente începutului în business, făcând necesare eforturi să nu colapseze. Dacă vor rezista concurenţei, după intrarea ţării noastre în Uniunea Europeană, ele ar merita sprijinite de bănci, încurajate de forurile locale, urmărite cu atenţie şi descrise într-un material special de studiu economic. Deocamdată, din cifrele de afaceri şi din capitalul lor social afişat, nu putem să spunem altceva decât că, în majoritate, au demarat bine, că promit să devină companii serioase, cu tendinţe de extindere şi de aceea trebuie să le acordăm încredere şi să le dorim succes, întrucât ele contribuie la consolidarea economiei locale, întărind şi profilul industrial al oraşului Boldeşti-Scăieni.

Voi menţiona fugitiv indicatorii lor financiari de evoluţie şi rezistenţă, care sunt definiţi de cifra de afaceri şi de capitalul lor social.

ROM FOR (Str. Liliacului nr. 19), cea mai mare şi mai veche dintre ele, cu capital american, în 1992 pornise cu o cifră de afaceri de 1 milion de euro, capitalul social fiind de 2.793.067 RON;

DANCOR COM (Str. Gloriei), în 1995, cifra de afaceri era de 500.000 euro; capital social 5000 RON;

TECAR-SAN (Şos. Ploieşti-Văleni), în 2001, cifră de afaceri 1-2 milioane euro; capital social 500 RON;

LUX MOB (Şos. Ploieşti-Văleni nr. 23), în 2003, cifra de afaceri era de 500.000 euro; capital social 200 RON; PRODSIG cooperează cu LUX MOB.

GAFTOS PRODUCTION (Str. Bucovului nr. 79), în 2004, cifra de afaceri 500.000 euro, capital social 200 RON;

INVEST MANAGEMENT (Str. Morii 38), aceeaşi firmă cu AGRISOL, aceiaşi indici financiari.

MORILE DIN ORAŞ: Există două mori, una etajată, pe şoseaua Ploieşti – Văleni, care aparţinea trustului de panificaţie Ploieşti şi care lucrează angro (en gros). Aceasta a fost cumpărată recent de un cetăţean turc. A doua moară se află pe Calea Unirii, lângă dispensarul veterinar, aparţinând d-nei Caty Pahonţu. Este o moară mică, cu valţuri.

144

Se înţelege că, la ieşirea acestei cărţi din tipografie, indicii respectivi vor fi deja depăşiţi, fiindcă ei sunt arătaţi aici doar cu un simplu scop orientativ şi comparativ pentru evoluţiile viitoare ale acestor mici companii locale care, în viitor, ar putea deveni cu adevărat mari.

145

CAPITOLUL XI. Primăria oraşului Boldeşti-Scăieni

În baza legii nr. 215 din 23 aprilie 2001 - a administraţiei publice locale - oraşul

Boldeşti-Scăieni este unitate administrativ-teritorială cu distinsă personalitate juridică. Posedă un patrimoniu şi are iniţiativă în ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale, exercitând, în condiţiile legii, autoritatea în limitele administrativ-teritoriale stabilite.

Administraţia publică a oraşului Boldeşti-Scăieni, la fel ca oraşele americane din jurul meu, la fel ca primăria oraşului Glen Ellyn, statul Illinois, unde locuiesc, se întemeiază pe principiile autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor, administraţiei publice locale, legalităţii şi consultării cetăţenilor în probleme locale de interes deosebit.

Consiliul local şi primarul funcţionează ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă toate treburile publice din oraş, în condiţiile prevăzute de lege.

Primarul oraşului Boldeşti-Scăieni se numeşte Ion Dumitru (n. 10 mai 1940, în Boldeşti), fiul unui muncitor petrolist. Este profesor gradul I, de ştiinţele naturii, cu o vechime de 41 de ani în învăţământ, absolvent al Facultăţii de biologie-geografie din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, promoţia 1965. Este căsătorit cu profesoara Dumitru Elisabeta (n. 31 martie 1942), profesoară gr. I de ştiinţele naturii, fostă colegă de grupă la aceeaşi universitate. Au o fiică, Alina-Paula, absolventă a Colegiului de Institutori, din Blaj, secţia engleză, şi un nepot, Vasilescu Alin Alexandru, elev cl. a X-a la Liceul de Administraţie şi Turism din Ploieşti. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcţia de primar din partea Partidului Conservator (fost Partidul Umanist) şi a fost ales, în 2004, cu o mare majoritate de voturi. Pe parcursul mandatului său, a fost şi continuă să fie foarte apreciat de alegătorii care i-au acordat această încredere, pentru spiritul său gospodăresc şi pentru comportamentul lui deosebit de politicos faţă de toţi cetăţenii.

În activitatea sa, primarul se consultă periodic, pentru orice problemă importantă, cu Consiliul Local al Primăriei din Boldeşti-Scăieni, alcătuit din 17 membri care pot aproba sau nu unele decizii locale. Ei au fost aleşi din reprezentanţii a cinci partide politice, după cum urmează:

Din partea PARTIDULUI LIBERAL: Biţă Paul, Isbăşoiu Constantin, Marinescu Florin;

Din partea PARTIDULUI CONSERVATOR: Bibescu Ion, Dinu Nelu, Stăncescu Gheorghe, Tănase Răzvan Ionuţ;

Din partea PARTIDULUI DEMOCRAT: Marinescu Ion, Mirea Mihai, Popescu Ion, Stârceanu Anca;

Din partea P.S.D.: Enache Vasile, Gheorghe Nicolae-Ţârlea, Stăncescu Petruţa, Vlăsceanu Cristu;

Din partea P.R.M. : Lupu Viorel, Samoilă Nicolae. În România există şi funcţia de vice-primar. La Primăria din Boldeşti-Scăieni,

vice-primar este dl. prof. Petcu Paul Dorian (n. 15.02.1962), profesor de fizică, iar ca

146

secretar este d-na Marinescu Florina Neli (n. 21.09.1947), absolventă a Facultăţii de Drept Bucureşti. Şef serviciu financiar, contabilitate este d-na Elena Ionescu, cu o veche experienţă în această solicitantă branşă. Secretară este Georgescu Liliana, iar dactilograf-arhivar Moraru Mihaela.

Pentru ca o persoană să poată fi înscrisă în programul de audienţe, aceasta trebuie să depună o cerere la Registratura Primăriei, în care să precizeze motivul solicitării audienţei, să specifice numele, adresa şi telefonul sau să se adreseze pe e-mailul primăriei: pbs@opticnet.ro. Adresa primăriei este str. Podgorie nr. 2, Boldeşti-Scăieni, cod. 105300, iar telefon/fax: 0244-211.287; 0244-211.1363; 0244-211.275.

Relaţiile cu publicul sunt de luni până vineri, între orele 8,30-16,30, iar programul de audienţe este afişat după cum urmează:

Luni: d-na Marinescu Florina Neli, secretara oraşului; Marţi: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar; Miercuri: dl. prof. Petcu Paul Dorian, viceprimar; Joi: dl. prof. Dumitru Ion, primarul oraşului. La primăria oraşului se fac înregistrări pentru naşterea copiilor (termenul fiind 15

zile după naşterea lor); înregistrări ale căsătoriei; înregistrări ale decesului (în termen de 3 zile de la decesul unei persoane).

Ultimii patru primari ai oraşului Boldeşti-Scăieni, înainte de Revoluţie, au fost următoarele persoane (în paranteză sunt notaţi anii cât au funcţionat în această funcţie):

Marinescu Aurică (1968-1979); Ciungradi Silviu (1979-1981); Gheorghe Dumitru (1981-1988); Bengea Nicolae (1988-1989). După Revoluţie, pentru că era o perioada politică postrevoluţionară încă în

fierbere, nu s-au mai ţinut alegeri, căci împrejurările nu permiteau aşa ceva. Dar era nevoie de primar şi trebuia numit cineva care să nu fi fost membru de partid şi să aibă studii superioare. Noile organe de conducere ale judeţului Prahova l-au numit ca primar interimar pe un specialist în economie, cu studii superioare, care nu fusese membru de partid, dl. Popescu P. Jean, din Scăieni. Cu dumnealui începe seria nouă de primari, în condiţii în care oraşul trăia o nouă epocă de libertate, post comunistă şi post ceauşistă. Iată pe toţi primarii acestei noi perioade, următorii fiind aleşi prin vot democratic:

Popescu Jean (1991-1992); Dobre Valeriu (1992-1994); Moroianu Gheorghe (1994-1996); Enache Vasile (1996-2004); Dumitru Ion (2004-până în prezent).

DIRECŢIA DE PATRIMONIU A ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI După revoluţie, guvernul a decis ca primăriile să fie degrevate de multitudinea de

sarcini care le împiedicau să se descurce bine pentru rezolvarea lor. Prin hotărârea de descentralizare a serviciilor publice a primăriilor, s-au înfiinţat direcţiile de patrimoniu

147

local. În oraşul Boldeşti-Scăieni sediul acestei direcţii se află pe str. Bucovului nr. 3, în clădirea fostei băi comunale, construită de primarul Ilie Răspop, în anul 1938. Este meritul primului director al patrimoniului local, dl. Cristu Vlăsceanu, de a fi renovat vechea clădire a băii transformând-o în frumosul sediu al patrimoniului, aflat în spatele statuii lui Teodor Diamant. De asemenea, a următorului director, dl. Enache Vasile, care a continuat modernizarea şi dotarea birourilor cu toată recuzita necesară. Actualul director al instituţiei, dl. Albert Sebastian Nicolae, numit în funcţie în iunie 2004, continuă cu succes activitatea predecesorilor dumnealui şi rezultatele muncii patrimoniale se văd atunci când parcurgi străzile oraşului.

Direcţia patrimoniului s-a înfiinţat în anul 2001 şi principala sarcină a acestei importante instituţii este gospodărirea oraşului. În acest scop, există o armată întreagă de salariaţi - 54 la număr - care se îngrijesc de estetica şi curăţenia localităţii. Lângă biroul direcţiei sunt birourile tehnico-administrative. Contabil-şef este Mariana Nedelcu. Referent contabil, încă de la înfiinţare, este Iosif Elena, o expertă în domeniu, având o solidă experienţă şi lucrând cu alte două specialiste în contabilitate, Alexandru Viorica şi Ilie Rodica, împreună cu alte salariate de la partea tehnică, Voicu Filofteia, Moraru Mariana ş.a.

S-au făcut numeroase lucrări concrete în acest oraş - nimeni nu le poate contesta - , deşi au mai rămas încă multe lucruri de pus la punct. Dacă în urmă cu nişte ani, ici-colo abia zăreai câte un bec la stâlpii de pe stradă, astăzi nu există nici o diferenţă dintre străzile Capitalei şi cele din Boldeşti-Scăieni, în privinţa iluminatului public. Dar nu numai problema luminii pe străzi stă în grija patrimoniului, ci o mulţime de alte capitole legate de gospodărire: drenări de canale, asfaltări de drumuri, procurarea şi distribuirea materialelor de curăţenie, alimentarea cu apă, plantări de arbuşti şi de flori cu plante aduse din serele proprii de lângă clubul Boldeşti, toaletarea plantelor, măturarea străzilor şi a trotuarelor, procurarea de investiţii pentru bunul mers al şcolilor din oraş, al grădiniţelor, al Casei de cultură, al bibliotecii, al UAMS-ului (Unităţii de Ajutor Medico-Sanitară), contactul permanent cu primăria locală, reglarea noilor contracte de salubritate şi încă multe, multe altele.

Cu toate acestea, se pare că direcţia de patrimoniu a lăsat în părăsire marele parc de lângă Clubul Boldeşti. La fel, unele străzi mai lăturalnice şi chiar parcurile Agrisol. Câteva persoane s-au accidentat sau erau să se accidenteze grav şi să cadă în gurile de canal de unde s-au furat capacele de metal şi care mult timp au rămas deschise fără ca să fie înlocuite imediat cu altele, eventual, cu capace de beton căci pe acestea ştim că nu le mai fură nimeni. Trotuarele - şi ele - sunt deplorabile! Dar problema cea mai urgentă şi cea mai gravă, pentru care vedem că patrimoniul nu mişcă nici un pai şi nu se zbate nici un pic este demontarea totală a monstruoasei conducte aeriene, lungă de cca 2 km, care, de câteva decenii, urâţeşte cumplit sectorul Scăieni, pe acolo pe unde ea a fost fără cap montată. Conducta porneşte de la punctul de evacuare a refulărilor termice, de la cuptoarele de topit sticlă, şi merge aşa pe nişte străzi, pe lângă blocuri, cotind prin faţa cimitirului şi luând-o paralel cu Calea Victoriei, până la intrarea în Boldeşti unde, pasămite, trebuia să încălzească blocurile. Dar a cedat de la primele probe. Şi ce urâtă este! Acea conductă nu a funcţionat niciodată, nu a fost niciodată nimănui de nici un folos, dimpotrivă, a însemnat un ruşinos, un uriaş şi

148

costisitor rateu tehnic al epocii Ceauşescu. Scuza că... să vedeţi, aşa scrie într-un contract (comunist!) că nu avem voie să... până nu expiră contractu’... Ei bine, o asemenea scuză este stupită! De aceea, conducta va trebui demontată imediat, cu orice risc! (Este un subiect copios de reportaj TVR pe toate canalele de televiziune.) Din demontarea ei, din vânzarea fierului vechi, Direcţia patrimoniului ar avea bani să mai înfiinţeze încă două-trei parcuri în oraş. E nevoie să chemăm pe americani ori pe ruşi să o demonteze? Ţiganii din Boldeşti, specialişti în demontat fiare, ar putea-o face să dispară în numai câteva ore, dacă le-am spune doar atâta: şo pe ea!...

STEMA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ESTE JUMĂTATE DIN STEMA A.R.L.U.S. ŞI DIN STEMA COMUNISTĂ A C.G.M.-ULUI!!

O altă mare ruşine a localităţii este dizgraţioasa stemă a oraşului Boldeşti-

Scăieni. De aceea, aţi văzut? eu nici n-am reprodus-o pe coperta cărţii mele, ci am folosit o stemă mai veche, care într-adevăr spune ceva, deşi s-ar mai putea cizela şi aceasta vreun pic... Oricum, era o stemă logică, bogată în simboluri şi chiar frumuşică. Atunci care este problema cu stema nouă? Vă voi convinge, în paragrafele de mai jos, că este o problemă de imagine foarte gravă, poate cu mult mai gravă decât aceea cu conducta monstruoasă despre care am scris mai sus. Pentru a înţelege mai bine în ce constă acea gravitate, trebuie să descriem puţin stema impusă aleatoriu. Urmăriţi imaginile...

Prin tradiţie şi prin lege, fiecare judeţ, fiecare oraş trebuie să aibă o stemă, un simbol grafic, care să spună ceva despre istoria, frumuseţea şi bogăţiile acelor locuri. Cei care proiectează stemele localităţilor (membrii Comisiei Naţionale de Heraldică) se presupune că ar avea cunoştinţe solide în domeniul lor (heraldica este o disciplină auxiliară a istoriei care se ocupa cu studiul blazoanelor, a stemelor). Fiecare desen dintr-un blazon sau dintr-o stemă trebuie să simbolizeze ceva. De ex., pe stema judeţului Prahova, când vedem o sondă, o distilerie de petrol şi o capră neagră, înţelegem cu toţii că simbolizează industria petroliferă şi bogăţia faunistică a judeţului; când pe stema judeţelor Suceava, Cluj-Napoca ori pe cea a municipiului Târgovişte apar nişte turnuri de cetate cu creneluri, se înţelege că acolo au fost nişte cetăţi, nişte relicve medievale, dar pentru nimic în lume nimeni nu pricepe ce caută oare turnul de cetate, semănând cu o coroană şi ornată cu creneluri, pe stema oraşului Boldeşti-Scăieni?... Am avut noi vreodată vreo cetate istorică pe aceste meleaguri? Poate n-ar fi fost rău, dar ştim că n-am avut... Heraldiştii noştri însă au cugetat altfel. Ei s-au gândit la un fel de standardizare a stemelor, nu ca aici in SUA, unde fiecare stat şi oraş îşi poate alege liber forma stemei, fără standardizări impuse prin reguli din afară. Dar heraldiştii români au vrut să aplice forme STAS ca în tradiţiile regimului trecut şi au spus: haide să le dăm tuturor stemelor româneşti un contur comun - şi anume o formă de scut cu simboluri pe el, iar deasupra scutului să aşezăm o coroană cu creneluri (care ar fi semnul nobleţei poporului nostru).

Dacă este vorba de o comună, deasupra stemei trebuie să apară un singur crenel; dacă este vorba de un oraş, coroana să aibă trei creneluri; dacă este municipiu,

149

atunci să i se pună cinci creneluri, iar dacă este judeţ - şapte creneluri. Conform acestui principiu, însăşi stema ţării trebuia să aibă coroane cu creneluri - şi uite că nu are! Dar fie: să rămână oraşul nostru încoronoat cu trei creneluri, căci treacă-meargă, fiecare doreşte să avem un oraş de oameni nobili. Dar ce are de a face nobleţea coroanei cu scaiul? Cele două noţiuni se bat cap în cap, fiindcă nobleţea se împacă minunat cu imaginea florilor suave: cu crinii, cu trandafirii, cu frunzele de laur, nu cu ghimpii... Heraldiştii - dacă într-adevăr, au fost heraldişti cei care au desenat stema cu pricina - trebuia să ştie că, în limbaj simbolic, scaiul, ciulinele de scai, este, în orice parte a lumii, simbolul sărăciei, iar ei ne-au trântit o ciumăfaie de scai, înnobilat şi el cu o coroniţă de petale roşii pe cap, şi nu orice scai, ci unul plin de ţepi mari, veninoşi şi lipicioşi, pe un fond, tot cenuşiu, crezând că - gata! - cu asta au şi explicat ştiinţifico-băbeşte numele de “Scăieni”, care nici pe departe nu vine de la “scai”, ci de la “Săcuieni”, căci secuienii nu erau secui, ci românii alungaţi din Ardeal, veniţi aici din zona secuilor şi stabiliţi pe aceste meleaguri. În plus, măria sa scaiul ocupă, prin “colosala” lui importanţă istorică, un sfert din stema oraşului. Îţi vine să plângi (de înţepăturile lui), nu alta.

Însă greşeala cea mai mare este că, pe celălalt sfert al blazonului, pe cel de jos, chiar pe cel de bază, genialii creatori ai stemei au furat pur şi simplu părţile de jos ale stemelor comuniste ale asociaţiei staliniste A.R.L.U.S. şi ale C.G.M.-ului - respectiv, imaginile celor două mâini strânse tovărăşeşte pe fond roşu - şi le-au transplantat, absolut intacte, la baza (!) stemei oraşului nostru... Aşadar, se pot face transplantări nu numai de organe sau de părţi de organe, ci şi de părţi de steme comuniste... Cred că toate persoanele mai în vârstă îşi amintesc detaliat şi cu scârbă de acele blestemate blazoane ale regimului dictatorial. Cine o fi aprobat această inepţie? Probabil cineva din comisia de heraldică judeţeană.

Ei bine, domnilor, este prea mult, fiindcă nu putem admite aşa ceva! Noi nu mai avem nevoie de simboluri comuniste, asta să fie clar. Iată pentru ce va trebui să protestăm şi să respingem cu hotărâre această stemă blasfematoare pentru noul oraş, inclusiv pentru scăienari! Nu sunt heraldist de profesie, dar m-am ocupat cu heraldica, nu din punct de vedere profesionist, ci în calitate de profesor de istorie şi de pasionat amator. Sunt printre puţinii care posedă o mare colecţie de steme şi de steaguri din toate ţările lumii şi am aproape gata o carte în care am colecţionat imnurile de stat ale tuturor ţărilor din lume, cu notele muzicale şi cu textele imnurilor pe care le-am tradus toate în româneşte, iar în acea carte există şi mici explicaţii heraldice.

Pe timpul când “Republica Populară Română” devenise o jecmănită colonie rusească, se înfiinţase la Bucureşti “Asociaţia Română de Legături cu Uniunea Sovietică”, pe scurt, A.R.L.U.S., care avea ca bază a stemei mâinile strânse tovărăşeşte pe un fond roşu, exact cele două mâini din stema aprobată anii trecuţi pentru Boldeşti-Scăieni, în stema comunistă mâinile îmbinate strâns simbolizând prietenia “frăţească şi de nezdruncinat” dintre poporul român şi “marele frate sovietic”... Aceleaşi mâini tovărăşeşti se puteau vedea şi pe stema sindicatelor comuniste din fosta R.P.R. - adică pe stema C.G.M, “Confederaţia Generală a Muncii” (1945-1953). Imaginile dintre stemele comuniste şi stema oraşului nostru sunt absolut identice! Ce vreţi mai mult?

Toate fostele ţări comuniste se feresc, ca de foc, de simbolurile care le-au nenorocit existenţa şi... hopa, tocmai la noi, la Boldeşti-Scăieni, s-au găsit nişte “minţi

150

luminate cu bec roşu”, colindate de stihiile comunismului, să ne propună o stemă-model! Cu excepţia ciorchinelui de strugure aflat între cele 4 frunze gălbejite din jurul lui, nici un alt element nu aminteşte de alte bogăţii locale, de industrie, de sonde, de petrol, de fabrica de geamuri, de falanster - ca şi când noi toţi din acest oraş am locui sub un turn cenuşiu de cetate medievală unde, la umbra lui, cultivăm marea bogăţie a cetăţii... frumoşii scaieţi verzi! Halal blazon! O idee mai iraţională, mai stupidă, nici că se putea imagina, iar în acest sens, da! - autorii acestui blazon al creaţiilor neroade ar merita, într-adevăr, premiul întâi!

De altfel, nu de geaba a protestat domnul primar Ion Dumitru, cerând să se înlocuiască stema oraşului, dar propunerea i-a fost tratată cu indiferenţă, chiar dacă şi în ziarul Adevărul o ziaristă, Georgiana Bratu, i-a luat apărarea în articolul despre schimbarea stemei oraşului. Poate că acest caz trebuia reclamat la Tribunalul Suprem, spre a decide schimbarea de urgenţă a simbolului noului oraş.

Acum cred că s-a înţeles clar de ce am reprodus pe coperta cărţii stema ce provenea dintr-o propunere mai veche care este, cum vă spuneam, o imagine destul de logică, frumoasă şi corectă, reflectând, în mod vizibil, bogăţiile oraşului Boldeşti-Scăieni.

OFICIUL POŞTAL DIN BOLDEŞTI SCĂIENI Pe vremea cât erau comune, Scăieniul avea poşta lui, veche de peste 150 de

ani iar Boldeştiul poşta lui, chiar dacă nu dispuneau de clădiri proprii, fiind adăpostite de case particulare. Cunosc bine doar pe diriginţii poştei din Scăieni: Beuca Traian, Darie Chiril, Hoancă Ecaterina, funcţionari cinstiţi, devotaţi întru totul slujbei lor, căci făceau nu numai pe poştaşii, dar ei trebuia să expedieze zilnic la tren, la vagonul poştei, colete cu mandate poştale, saci de bani, colete rapide etc; trebuia să fie şi centralişti-telefonişti la PTTR, şi specialişti în codul Morse, să recepţioneze şi să distribuie stive zilnice de ziare, de pachete, să colecţioneze abonamente radio ş.a. Atunci ei munceau zi lumină, de multe ori până noaptea târziu, câteodată chiar şi duminica.

La numai câtva timp după înfiinţarea noului oraş, poşta de la Scăieni (unde corespondenţa era şi este imensă, datorită întreprinderilor de acolo) s-a desfiinţat şi, pentru economia ţării, s-a hotărât să existe o singură poştă, numai cea de la Boldeşti, cetăţenii din unele zone din Scăieni trebuind să meargă pe jos chiar şi 6 km (3 dus şi 3 întors) pentru a putea expedia o simplă recomandată. În acest scop, s-a construit la Boldeşti o clădire specială, destul de mare (pe Calea Unirii 54), dar nicidecum bine împărţită, fiindcă este departe de a avea un aspect de poştă modernă europeană. La etajul clădirii a funcţionat o mare centrală telefonică, până ce aceasta s-a mutat la Vălenii de Munte. Poşta are în prezent şaptesprezece salariaţi, aflaţi sub conducerea d-lui diriginte Jipa Ion. Poate ar mai fi nevoie de un funcţionar la ghişeul de primirea taxelor de plată, pentru evitarea aglomeraţiei, fenomen care se întâmplă des producând mari nemulţumiri cetăţenilor care aşteaptă deseori la cozi lungi.

Nu pot să-mi explic, totuşi, pentru ce, în zilele noastre, unele scrisori trimise de mine din America nu au ajuns deloc la destinaţia persoanelor din raza acestui oficiu poştal şi nici atunci când, de la această poştă, am expediat o recomandată spre

151

Moldova, ea nu a ajuns nici până astăzi acolo unde am trimis-o. Încă nu ştiu pe cine să dau vina, fiindcă experienţe similare am avut şi cu unele oficii poştale din Bucureşti. Oare aşa o fi funcţionând toate poştele din România?

GARA SCĂIENI, HALTA BOLDEŞTI ŞI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAŞ

În anul 1908 a fost terminată şi dată în folosinţă calea ferată Ploieşti Sud-Vălenii

de Munte, începută în 1904. A fost un şantier bănos pentru echipele de muncitori aleşi din locuitorii satelor de pe traseul viitoarei linii de tren. Era o cale ferată particulară: C.F.P.V. - Calea Ferată Ploieşti Văleni, a unor acţionari străini şi români. Atât gara Scăieni, cât şi halta Boldeşti, la început, erau nişte simple gherete. Prin anul 1936 s-a construit la Scăieni o gară-tip, asemănătoare ce cele de la Blejoi, Lipăneşti şi Scăioşi. Patru ani mai târziu, s-a făcut şi cocheta haltă de la Boldeşti. După 1940, pe această linie circula regulat, din oră în oră, un tren automotor rapid, cu vagoane vopsite în galben, fabricate la Arad, care făceau curse dus-întors de la Ploieşti-Sud la Mâneciu Pământeni, unde, vara, excusioniştii veniţi din Bucureşti şi din toată ţara, coborau şi luau “trenuleţul de plăcere”, decovilul, (de fapt, un trenuleţ forestier, pe linie îngustă) care îi transporta până la Cheia. Prin 1955 decovilul a fost desfiinţat iar rambleul lui a fost transformat în şosea pentru maşini. Treptat, cursele cu automotorul s-au rărit şi în locul automotoarelor s-au introdus trenuri lungi pentru călători, având trei clase: cl. I, cl. a II-a şi cl. a III-a, pentru motivul că se înmulţise mult numărul navetiştilor. Elevilor navetişti li se rezervase un vagon special, numai pentru ei, numit “bou vagon”, fiindcă nu avea bănci. Vara călătorii mergeau sus pe vagoane şi mulţi nu scoteau bilete, fiindcă pe acolo nu-i prea controla “naşul”. Uneori trenurile veneau atât de aglomerate, că nici pe scări sau între tampoane nu aveai loc. Aşa, pe scări, abia ţinându-mă de bare, am mers eu şi alţi copii, ani de-a rândul, inclusiv iarna, fiindcă făceam naveta de la Scăieni la Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti. De multe ori, nu aveam unde mă urca, nici măcar pe scări (de pe care odată am căzut când trenul abia pornise, fiind totuşi norocos că am scăpat doar cu nişte julituri), şi în asemenea zile eram nevoit să lipsesc de la şcoală.

Când C.F.P.V.-ul a dispărut, asimilat de CFR, au dispărut şi automotoarele. În locul lor, garniturile erau trase de o locomotivă mare, importată din Germania, care atingea 100 km/oră şi pe care localnicii au botezat-o “Nemţoaica”. Ea depăşea în viteză automotoarele. Astăzi linia redevenise particulară, cum a fost în trecut, dar, după câteva luni acest fragment feroviar a revenit la stat. Totuşi, numărul trenurilor s-a redus drastic: doar câteva pe zi. Cauza? SNCFR-ul este concurat teribil de companiile de autobuze care circulă des, în toate direcţiile, până în cel mai umil cătun.

În 1974 s-a demolat gara veche şi s-a construit gara nouă din Scăieni, după planurile arhitectului ploieştean Vasile Grecu - o gară frumoasă, dar astăzi mai mult pustie, fiindcă numărul trenurilor s-a redus drastic. (De-a lungul a mai multor luni, gara Scăieni, ca şi toate gările de pe linia Ploieşti Nord – Văleni, a fost decuplată de la reţeaua de curent electric şi în interiorul gării s-au folosit lămpi cu gaz). Noroc cu prăvălioara “Artis”, deschisă non-stop pe peron, care mai animă, cât de cât, cu lume,

152

locul pustiu de acolo, deşi ghereta aceea de lemn nu are darul să contribuie cu nimic la estetica oraşului.

Arhitectul Grecu, proiectantul gării, era foarte căutat de oamenii de la ţară, căci le proiecta case simple, frumoase şi nu prea costisitoare. El locuia în Ploieşti, pe Str. Ştefan Greceanu, şi avea o casă cu balcon. Era un domn în vârstă, cu părul alb; purta părul tuns castron, care îi acoperea urechile, având oarecum o înfăţişare de femeie bătrână. Când un ţăran i-a sunat la poartă, arhitectul a ieşit în balcon şi ţăranul i s-a adresat politicos: “Sărut mâna, cucoană... Domnul arhitect Grecu este acasă?”.

Majoritatea navetiştilor din Boldeşti-Scăieni folosesc microbuzele şi autobuzele care circulă foarte des, prin toate localităţile. Staţia CFR Scăieni are două cantoane, cinci linii de manevră, o linie de trimitere spre fabrica de geamuri; are o barieră lângă gară (cea veche, bariera dinspre nord, care continua str. Victoriei, peste linie, spre str. Distileriei, a fost în mod nejustificat desfiinţată în urma cu 60 de ani). Gara are şi o staţie de cântărire a vagoanelor, o rampă de descărcare şi încă o linie moartă, de intare la Baza Floreşti.

În Boldeşti-Scăieni, începând cu anul 1950-1952, s-au introdus autobuzele schelei pentru navetişti, funcţionari şi copiii petroliştilor. Astăzi cursele dintre Boldeşti-Scăieni şi Ploieşti le fac nişte microbuze speciale care circulă regulat, cam din jumătate în jumătate de oră, mai rare fiind sâmbăta şi duminica. De obicei, ele sunt aglomerate, călătorii suplimentari, contrar legilor, stau în picioare. Fiind un oraş cu mulţi navetişti, micobuzele ar trebui înlocuite toate cu autobuze. Există curse de microbuze şi spre Seciu. Nu se află staţii de taximetrie.

An de an, numărul posesorilor de autoturisme din acest oraş creşte. Când localnicilor li se termină benzina, ei nu mai trebuie să alerge după ea până la staţiile din preajma Ploieştiului, deoarece s-a înfiinţat o mare benzinărie “Petrom” pe şoseaua Ploieşti-Văleni, la intrarea în Boldeşti.

UNITĂŢI UTILITARE ÎN BOLDEŞTI-SCĂIENI În afară de 8-9 bodeguţe şi 2 restaurante, există numeroase unităţi comerciale

mărunte în acest oraş, pe aproape toate străzile principale, multe fiind mici prăvălioare sau dughene înfiinţate de persoane cu spirit comercial mai mult sau mai puţin nativ sau de oameni ambiţioşi care au dispus de ceva bani împrumutaţi de pe la bănci şi le-au deschis cu mari speranţe de afaceri frumoase. Cam toate vând aceleaşi produse: pâine, covrigi, sucuri, uleiuri, dulciuri, ţigări, săpunuri, produse cosmetice mărunte, ape minerale, vin şampanizat, lichioruri, banane, citrice etc., desigur, cu preţuri ceva mai mari decât magazinele universale din Ploieşti. Câteva vând şi produse alimentare: mezeluri, ouă, lactate, fructe, zarzavaturi, vara - îngheţată. Soarta lor nu se ştie însă de azi pe mâine - cea mai bună dovadă fiind faptul că unele au dispărut deja, dând faliment nu după câţiva ani, ci chiar după câteva luni. Din această cauză nu voi aminti aici decât numai pe câteva din ele, pe cele care au rezistat timpului sau care, consolidându-se, promit că vor mai rezista.

153

Patronii care se ambiţionează să mai înfiinţeze asemenea prăvălioare ar trebui să nu uite de o lege nescrisă a comerţului: cu cât apar mai multe unităţi similare în acelaşi loc, cu atât mai puţini clienţi vor avea şi cu atât mai mari sunt şansele de a da faliment, concurenţa reciprocă fiind una din cauzele anihilărilor reciproce.

Cu toate acestea, nu putem face abstracţie de restaurantul “Sonda” din Boldeşti, frumos decorat în interior şi cu mâncăruri gustoase, bine preparate, cumpărat recent de noul proprietar, Horia Hoţoiu, nici de restaurantul-bar “Grădina Parc”, patronat de Tudose Gabriel, din parcul de lângă clubul Boldeşti. Imitaţii mai slabe ale lor se mai află în complexul comercial de la blocurile din Scăieni, la bodega din Balaca de la răscrucea străzilor Bucovului cu Morii şi încă două, trei aflate pe Şoseaua Ploieşti-Vălenii de Munte. Există, de asemenea, două cofetării în Boldeşti, din care una, cu un patron turc din Dobrogea, tânărul Musa Samir, o unitate care are prăjituri mai bune decât cele produse la cofetăria “Scala” din Bucureşti. Magazinele cele mai aprovizionate - cu o gamă foarte diversă de produse alimentare - sunt ale lui Catrinoiu Gheorghe şi Tronaru Ion (Tron Prod SRL), ambele în centrul Boldeştiului, “Altis” SRL (non-stop); altul la complexul comercial “Omnia”, de la blocurile Scăieni. Unele sunt mai vechi, altele mai noi: Panait SNC (non-stop), Ficus SRL, SC Ulgerox SRL (non-stop), Vostan SRL, Magazin de 38, SC Ziua Com, chioşcul de ziare Caliope ş.a. Pe lângă cele din Boldeşti, se află magazine de menaj, de lenjerie, de carne, peşte şi fructe, toate cu vitrine (din păcate sărăcuţ şi neprofesional amenajate). Nici Seciu nu duce lipsă de asemenea prăvălii, foarte necesare acolo. Şi pe lângă Fabrica de geamuri Scăieni există două unităţi comerciale, care sunt la zi cu aprovizionarea: Magazin de desfacere, SC Elysmarc Nicolae SNC (non-stop).

Se preconizează, în viitor, construirea unui mare complex comercial în acest oraş, asemănător cu cele din Ploieşti. Apariţia lui va însemna scurtarea vieţii micilor magazine din oraş.

UNITĂŢI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAŢIEI Aici trebuie să menţionăm serviciile de distribuire a apei, gazelor şi luminii din

oraş, cu birourile lor de încasare a taxelor, precum şi CEC-ul din Boldeşti, chioşcurile de ziare, cooperativa de consum şi de credit “Albina”, Romtelecomul S.A., clubul de noapte “Night Club”, cu servicii de internet şi jocuri electronice, Agenţii Loto 29-38 Boldeşti, str. Unirii, bl. 27, Agenţia Loto şi ziare Scăieni de pe str. Bucovului nr. 21 (sub patronatul d-nei Minea Victoria, în acelaşi spaţiu cu gogoşeria), frizeriile şi alte servicii mărunte, cu adrese schimbătoare. Din păcate, oraşul nu are o piaţă ca alte oraşe, existând încă destui vânzători ambulanţi pe străzile şi piaţetele din apropierea blocurilor, unde aceştia vând, vara, legume, fructe, lapte. Nu credem că, odată intraţi în UE, acest tip de comerţ va mai putea continua.

Spre deosebire de noi, locuitori al oraşului Glen Ellyn, din America, unde toate chitanţele de plată ale familiei mele (bill-uri, în engleză), ne sosesc lunar prin poştă (şi tot prin poştă le achităm), când îmi plătesc “bill”-urile în România, trebuie să stau la o coadă lungă la gaze, la lumină sau la birourile de distribuire a apei. Din fericire, şi la

154

Boldeşti-Scăieni, se încearcă sistemul american şi sunt convins că nu va trece mult timp până va exista şi în România aceeaşi procedură de plată ca în Statele Unite sau în ţările vestice din Uniunea Europeană, adică prin poştă sau prin Internet. Până atunci, pentru plata gazelor, trebuie să mergem la birourile S.A. SCDGN Distrigaz sud-est A, pe str. Dealului 42; pentru lumină la ELECTRICA MUNTENIA NORD S.A. S.D.F.E.E. PLOIEŞTI, str. Pieţii nr.1; pentru apă la JOVILA CONSTRUCT S.R.L., str. Podgoriei nr. 14. La Televiziunea prin cablu deocamdată este greu de spus unde trebuie făcută plata, fiindcă biroul se mută de colo-colo.

Când eşti tânăr, nu este o problemă să stai în picioare la cozi şi să pierzi o jumătate de zi pentru achitarea acestor consumuri. Mai tragic este când întâlneşti acolo bătrâni, veniţi de la distanţe mari şi care stau mult timp în picioare, la rând, să-şi achite datoriile la zi, căci altminteri acestea cresc; mai ales vara este foarte greu, când te sufoci de cald, sau iarna, când te congelezi de frig.

Vor trebui, deci, eliminate cât mai rapid aceste situaţii jenante, dacă se poate, chiar anul acesta (2007).

155

CAPITOLUL XII. Contraste dureroase sau discrepanţa

dintre Boldeşti şi Scăieni

Iată că am ajuns să dezbat un capitol destul de delicat al monografiei mele, pe

care, oricât aş dori să-l ocolesc, nu va fi cu putinţă, căci există un contrast izbitor între cele două sectoare ale oraşului, între Boldeşti şi Scăieni. Acest lucru este atât de vizibil şi de scandalos, încât nimeni nu îl poate nega, nici boldeştenii, nici scăienarii; cu atât mai mult el sare în ochii oricărui vizitator străin care, încă din primele minute, după ce a străbătut în goană, cu maşina, ambele localităţi, va trage o concluzie logică şi implacabilă: Boldeştiul arată ca un oraş în devenire - Scăieniul ca o comună veche, asfaltată şi nimic mai mult. Ba pe mulţi oaspeţi i-am auzit că există sate chiar mai frumoase şi cu un aspect mai urban decât sectorul Scăieni. Oare acesta este un motiv care să ne bucure? Oare eu am putut să mă bucur când l-am auzit pe un boldeştean tachinând pe un cetăţean din Scăieni când îi spunea: Scăieniul tău a ajuns veceul Boldeştiului?! De aici era să se işte o bătaie, fiindcă patriotismul local este pretutindeni în vogă.

Aş vrea să fiu, de la început, bine înţeles: subsemnatul, autor al acestei cărţi, nu sunt nici scăienar, nici boldeştean. E sunt sibian - Sibiul meu fiind, în acest an, Capitala Culturală a Europei - iar în momentul de faţă sunt cetăţean american care şi-a păstrat cetăţenia română şi declar oricui că sunt mândru atât de cetăţenia americană, ţara cea mai avansată a lumii, în splendoarea căreia locuiesc în deplină libertate de peste două decenii, cât şi de nobila cetăţenie română. Neîndoios, America mi-a deschis toate punţile spre cunoaştere absolută, fiindcă aici este un loc binecuvântat de Dumnezeu unde am învăţat şi văzut lucruri atât de minunate şi de utile pe care probabil că în nici un alt loc de pe Terra nu mi le-aş fi putut însuşi, însă când păşesc pe spaţiul mioritic al României, vorba papei Ioan Paul al II-lea, este ca şi când aş intra în Grădina de Aur a Maicii Domnului. Contrar acuzaţiei unei cucoane nevrotice şi penale din Scăieni care, cunoscându-mă prea puţin, mi-a reproşat că dispreţuiesc locul de unde am plecat, în pofida unui asemenea screamăt periferic, vă declar aici tuturor că, înainte de toate, eu mi-s foarte mândru mai ales de faptul că sunt, în primul rând, Român, că indiferent de limbile străine pe care le vorbesc şi în ce ţară trăiesc, am rămas Român, că voi fi Român şi voi muri Român, îndrăgostit nebuneşte de România, cu toate plaiurile ei, cu toate luminile şi umbrele ei, mai mult ca de orice altă noţiune materială din această lume trecătoare. Am făcut totul pentru a dovedi acest lucru. Însăşi cartea de faţă, pe lângă multe altele pe care le-am publicat, este tot o dovadă a dragostei mele pentru Ţara Mamă din care m-am rupt. De-a lungul paginilor ei se poate vedea clar nu numai preţuirea mea aleasă pentru aceste minunate plaiuri prahovene, ci pentru tot poporul nostru, pentru toată cultura şi istoria lui măreaţă, plină de glorii strălucite, chiar dacă aceste glorii au răsărit din sânge şi din lacrimi amare şi sfinte. S-a afirmat de multe ori că orice monografie dedicată unei localităţi este, de fapt, un capitol necesar al istoriei ţării noastre. Conştient de acest adevăr, am scris monografia localităţii Boldeşti-Scăieni cu un mare dor şi profund respect faţă de oamenii ei; am scris-o şi pentru că sosise de mult

156

timpul să o scrie cineva. Speram că vreun băştinaş din partea locului se va apleca peste pagini să o redacteze. Văzând însă că anii se scurg cu repeziciune şi că nimeni nu are timp să se consacre unui asemenea studiu nu prea simplu de cărat în spinare, am vrut să văd dacă cineva din exil o poate face iar acela am decis să fiu chiar eu. Nu am auzit pe nimeni din exil să mai încerce aşa ceva, pentru că în străinătate nu ai toate datele la îndemână ca în ţara ta.

Viaţa în exil este o experienţă dureroasă şi complexă care, în primul rând, te învaţă ce este acela dorul de Patria natală; iar eu nu am ales exilul dintr-o simplă aventură, ci pentru a-mi salva viaţa ameninţată de monştrii comunişti. Nu trecuse nici un an de zile, când trăiam în Austria şi încă de acolo dorul de România devenise ucigător. Ca şi Anteu, din mitologia grecilor antici, numai atingerea cu pământul ţării mele, îmi dă forţa deplină să trăiesc şi să creez, iar acesta este motivul pentru care bateriile inimii şi ale sufletului meu se încarcă numai şi numai atunci când vin anual în România.

De la miile de kilometri depărtare, unde mă aflu când scriu aceste rânduri, nu pot face nici o diferenţiere între Scăieni, Boldeşti, Sibiu, Bucureşti, Ploieşti, culmile Carpaţilor, ţărmurile Mării Negre şi oricare altă parte a României mele. Pe toate le iubesc la fel, toate fiind ca o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos, despre care nu poţi spune că îi iubeşti numai colţul de sus, numai imaginea unei mâini sau numai colţul de jos - ci o adori pe toată, în ansamblu, fără diferenţieri. La fel, iubesc cu aceeaşi devoţiune şi Boldeştiul, şi Scăieniul, şi Seciu, şi Balaca - căci aş dori să fie componentele aceluiaşi trup teluric: oraşul Boldeşti-Scăieni... Vă mărturisesc că mai mulţi prieteni am avut din Boldeşti decât din Scăieni, căci am preţuit foarte mult Boldeştiul şi oamenii lui, şi că ţin foarte mult la el.

Dar în acelaşi timp, cum Creatorul a pus atâta frumuseţe în componenţa fiecărei părţi a corpului omenesc - unde capul are frumuseţea şi măreţia lui, trupul frumuseţea şi măreţia lui, unde toate elementele sunt armonios alcătuite - tot aşa în componenţa unei localităţi nu ar trebui să existe dizarmonie... Din păcate, există o dizarmonie foarte vizibilă şi creată artificial de oameni nepricepuţi sau rău intenţionaţi, între Boldeşti şi Scăieni, pornind chiar de la arhitectonica modernă şi de la planul de urbanizare. Dar la început nu a fost aşa. Înseamnă că cineva s-a făcut vinovat sau vinovaţi de părtinire, de această discrepanţă urbanistică, foarte vizibilă, şi iată de ce...

Haideţi, încă de la început, să punem mână pe rană - sine ira et studio - şi, dând timpul cu nişte ani buni înapoi, vom constata că toată ponderea industrială, toată puterea financiară era atunci (dar chiar şi acum) localizată exclusiv în Scăieni, fiindcă Boldeştiul, în afară de schelă, nu avea nici o industrie. Atunci când s-a decis urbanizarea localităţilor, cuantumul financiar din veniturile întreprinderilor din Scăieni mergea cu părtinită prioritate pentru urbanizarea Boldeştiului. Nu ştiu cine a decis această mişcare, încă din start, generând sursa discrepanţelor. Rezultatul? Priviţi numai ce blocuri, de tipul celor din Bucureşti şi Ploieşti, s-au construit la Boldeşti, mai zvelte, mai înalte, cu apartamente mai spaţioase şi mai moderne, cu magazine având vitrine la parter - şi comparaţi-le cu jerpeliturile celor câteva blocuri trântite fără nici o noimă la Scăieni. Era mai mare nevoie să fie mărită artificial populaţia Boldeştiului decât cea a Scăieniului? Nu era nevoie, dar construind acolo blocuri mai impunătoare şi cu mai multe etaje, deja s-a produs un dezechilibru în ponderea umană, făcându-se un pas fundamental spre

157

urbanizarea sectorului respectiv, al celui nordic şi creându-se un decalaj de populaţie, un dezechilibru de forţe...

Când s-a decis ca să fie încălzite blocurile de la Boldeşti cu energie termică adusă prin conducta de la fabrica de geamuri, acea energie a fost dirijată imediat tot spre Boldeşti, deşi conducta trecea numai la câţiva paşi de zidurile blocurilor de la Scăieni, unde nu s-a încercat nici măcar o mică derivaţie de branşare spre ele (dar am văzut, că instalaţia aceasta tot nu a mers), însă reţinem ideea de părtinire. Când s-a solicitat necesitatea construirii unei şcoli noi la Scăieni, banii s-au repartizat imediat pentru o şcoală mare şi modernă la Boldeşti, Scăienii putând să rămână încă mult timp fără şcoală nouă, dacă nu ar fi fost proteste şi nu s-ar fi tras mari semnale de alarmă. Reţinem din nou ideea de părtinire. Când scăienarii au cerut să li se construiască o poştă nouă, li s-a desfiinţat şi poşta veche pe care o aveau, construindu-se o poştă nouă, unică, pentru tot oraşul, tot la Boldeşti, însă contribuabile erau tot întreprinderile de la Scăieni. Dispensarul cel mai modern s-a construit la Boldeşti, nu la Scăieni; muzeul pe care îl va avea oraşul se face la Boldeşti, nu la Scăieni. Reţinem iarăşi ideea de părtinire nedreaptă - şi aşa mai departe, căci exemplele, desigur, ar putea continua... Cui (quid) prodest?=Cui foloseşte? În felul acesta Boldeştiul a devenit capitala cătunizatelor Scăieni, Seciu şi Balaca, fiindcă acolo, la Boldeşti, sunt: primăria, spitalul, poşta, telefoanele, CEC-ul, farmaciile, cofetăriile, farmacia veterinară, lanţul de magazine, restaurantele, fotograful, muzeul, benzinărie, Romtelecomul, centrul de plată al gazelor, centrul de plată a luminii, centrul de plată al televiziunii pe cablu, centrul de plată al apei şi canalizării ş.a. La fosta comună Scăieni - care îşi avea înainte primăria ei, poşta ei, serviciile ei proprii de plată - n-au mai rămas absolut nimic, nimic din toate acestea, decât mirosul de la crescătoria de porci, de la abatorul de păsări şi de la marea groapă ecologică unde tot judeţul îşi varsă deşeurile de gunoi... Imensă nedreptate!

În câteva ocazii solemne, la care am asistat în ultimii ani, cum ar fi Ziua eroilor, atât unii lideri localnici, cât şi oaspeţii străini invitaţi să ia cuvântul în faţa unei mari mulţimi, vorbeau numai despre... “oraşul Boldeşti” şi numai despre “oraşul Boldeşti” (reţineţi: nu mai pronunţau deloc numele de “Scăieni”, scris în stil analfabetic şi în batjocură “Scăeni”!)... Nu exagerez cu absolut nimic când afirm aşa ceva, căci am videoclipuri cu înregistrarea sonoră a discursurilor, şi dacă ne gândim că sutele de milioane de dolari erau produse de marile fabrici din Scăieni şi de sondele (care, majoritatea, tot pe teritoriul Scăieniului se aflau), atunci nedreptatea este strigătoare la cer, este înjositoare şi pentru mulţi extrem de jignitoare, mai ales dacă analizăm speranţele şi entuziasmul naiv investite de locuitorii din Scăieni, care credeau sincer că dacă se unesc cele două comune într-un oraş mare şi puternic, vor avea şi ei parte de nişte avantaje în plus faţa de cele avute înainte. A fost exact invers - o amară dezamăgire! Unde mergem, continuând pe această cale, oameni buni?

Datorită acestui fapt, eu care militasem cu insistenţă pentru formarea acestui oraş, tot eu m-am adresat fostului preşedinte al României, Emil Constantinescu, într-o discuţie personală cu d-lui, cu cererea să renunţăm la acest experiment, la acest mare fiasco făcut în defavoarea sectorului Scăieni, punând serios în discuţie separarea celor două localităţi, deci “divorţul” dintre ele. Dacă Teodor Diamant ar trăi astăzi, sunt convins că ar plânge sau ar chema pe urmaşii falansterienilor pe metereze... Eu îi cerusem

158

fostului preşedinte să se înfiinţeze două oraşe separate, fiecare cu conducerea lui, cu primăria lui şi cu bugetul lui, spre a da posibilitate localităţii Scăieni să-şi revină din decăderea jalnică în care a intrat. Eram, fireşte, susţinut şi de alţii ca mine - de ing. Toma Călinescu, de ing. Gheorghe Gheorghe, de înv. Emil Popescu, de familia fostului primar Jean Popescu şi de mulţi alţii, care făceau parte din această categorie a dezamăgiţilor, categorie absolut majoritară. Propunerea, cum era de aşteptat, mi-a fost respinsă, după cum preşedintele însuşi a fost respins de cei care au crezut prea mult în promisiunile lui.

Ce rămâne atunci de făcut? În primul rând să se ceară conducerii judeţului Prahova ca repartiţia fondurilor să favorizeze, pentru o perioadă de timp, sectorul Scăieni, modernizând cu prioritate acest sector, în toate domeniile rămase în urmă; să se construiască o poştă şi în Scăieni; să existe şi aici o farmacie, o piaţă, o cofetărie, un restaurant modern şi luxos, nu cârciumi ordinare; să existe secţii ale serviciilor de plată utilitare; să se construiască un mare magazin universal sau un mall care să uşureze viaţa localnicilor; să se încurajeze înfiinţarea de noi magazine, cu cele mai diverse profiluri utilitare; să se refacă trotuarele, total deteriorate, pe care nu se poate merge, deşi poliţia rutieră strigă zilnic prin megafoane pietonilor să nu mai circule pe străzi, ci numai pe trotuare; să se construiască un mare parc, cu lac artificial, cu o arenă în aer liber, la poalele pădurii din Scăieni, spre câmpul care se termină la Balaca; să se înfrumuseţeze sectorul prin plantări de noi arbori decorativi, cu straturi de flori ş.a.

Având în vedere că, în următorii 50-80 de ani, dacă Terra aceasta va supravieţui cu bine schimbărilor vizibile din natură, în mod implicit Boldeştiul şi Scăieniul au şanse mari să devină cartierele de nord ale Marelui Municipiu Ploieşti sau Marii Meropole Ploieşti, ajunsă până aici. (Deja, în afară de Oradea, Iaşi şi Constanţa, la ora actuală, există încă 9 proiecte de constituire a zonelor metropolitane, inclusiv Ploieştii, care vor asocia toate localităţile din jurul municipiilor, pe o rază de 30 km.) Atunci această localitate îşi poate pierde, în viitor, statutul de oraş de sine stătător, ajungând să fie două cartiere moderne şi de elită, poate chiar cartiere rezidenţiale, luxoase, incluse în aria Ploieştiului. La nivelul tehnologiei viitoare, care se va dezvolta sub auspiciile epocii respective, ele vor căpăta, oricum, o altă înfăţişare, faţă de cum arată acum, conform gusturilor urbanistice specifice acelei perioade. Însăşi populaţia care va trăi în acele decenii va deveni mult mai evoluată din punct de vedere material, intelectual şi tehnologic, şi mult mai eterogenă în comparaţie cu noi cei de la debutul veacului al XXI-lea, care am trăit şi mai trăim încă o epocă destul de zbuciumată şi plină de multe neajunsuri materiale şi contradicţii, din care ne zbatem din răsputeri să ieşim, fără să găsim soluţia ideală, atâta timp ne îndepărtăm cu vinovăţie de poruncile divine.

159

CAPITOLUL XIII. Artişti, cântăreţi, muzicieni

S-a spus că, în localităţile cu profil industrial, cum este oraşul Boldeşti-Scăieni,

trebuie să ne aşteptăm ca numărul artiştilor să fie mic. Opinia nu este departe de adevăr, deoarece în acest loc găseşti mai de grabă un număr mare de oameni pasionaţi de calcule şi de tehnică decât de artă. Cu toate acestea, există câteva persoane care s-au făcut cunoscute, pe plan local sau chiar la nivel de ţară, în domeniul muzicii vocale, instrumentale sau în domeniul muzicologiei. Cei mai cunoscuţi sunt: Ligia Dună, Florentin Dună, Miltiade Păun, Mircea Dumitrache, Puica Bălan, Dumitru A. Iosif, Titi Iosif, Costache Marian, Ovidiu Pascu, Ion (Nelu) Păun, Jean Pandele, Vasile Pandele, Dimitrii Paşuk, Elena Licu, Petre Petcu, Ion Nistor, Ion Pârvu, fraţii Bratu (dar poate că mai sunt şi alţii de care eu încă nu am auzit).

Aş începe cu Miltiade Păun (1928-2002), asistent universitar la Conservatorul de Muzică din Bucureşti, director la Direcţia Muzicală din Ministerul Culturii, prin anul 1958, secretar literar la Teatrul de Operă şi la Teatrul de Operetă din Bucureşti, libretist şi autor al cărţii “Opereta” (Ed. Muzicală, Buc., 1969). Voi vorbi, mai pe larg, despre Miltiade Păun şi cei doi fraţi Dună, la capitolul “Personalităţi de seamă din Boldeşti-Scăieni”.

Ligia Dună (n. 19 aprilie 1970, Scăieni - solistă a Teatrului de Operetă “Ion Dacian” din Bucureşti, pe rol de soprană, prezentă în numeroase spectacole transmise de Radioteleviziunea Română.

Florentin Dună (n. 19 iunie 1969, Scăieni), profesor de vioară în Germania, la Berlin, unde şi-a susţinut şi masteratul, membru al unui cuartet german de coarde care a obţinut numeroase premii internaţionale. Este fratele Ligiei Dună.

Mircea Dumitrache (1925-2006), succesorul prof. Ion Cucu Bănăţeanu, despre care am vorbit înainte pe larg, dirijor de orchestre şi fanfară, fost copil de trupă, excelent interpret la trompetă, la acordeon şi la orgă electronică. După pensionare, foarte căutat pentru a cânta la diferite ocazii.

Dumitru A. Iosif (1911-2003), specialist în predarea lecţiilor de mandolină şi chitară, a lucrat cam toată viaţa punându-şi întregul talent de interpret la mandolină şi chitară în slujba copiilor. Ca nimeni altul, a învăţat zeci de copii să cânte bine la aceste instrumente, formând câteva orchestre cu ei şi participând la concursuri în care a obţinut totdeauna locul întâi.

Puica Bălan (Victoria Pascu - n. 3 oct. 1949, Poienarii Burchii, Prahova), a debutat la Televiziunea Română şi la radio încă de la vârsta de 17 ani, intepretând melodii populare. A participat la concursuri pe ţară şi a obţinut premii şi diplome. A continuat să cânte muzică populară şi muzică uşoară acompaniată de diferite orchestre, sub bagheta unor cunoscuţi dirijori şi violonişti ca Ionel Budişteanu, Marin Cioacă, mergând prin toate regiunile ţării, cu excepţia Moldovei. A fost chemată să cânte la ospeţele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ale lui Nicolae Ceauşescu date în cinstea preşedintelui Franţei, Charles De Gaulle, atunci când acesta ne-a vizitat ţara, în 1967 şi

160

a aplaudat-o. La Crama Seciu i-a cântat lui Henri Coandă care a sărutat-o pe frunte după concert.

Ovidiu Pascu (n. 10 martie 1968, Boldeşti), fiul d-nei Puica Bălan, pentru că a moştenit o voce frumoasă, a fost deseori solicitat pentru diverse ocazii festive, unde prezintă atât piese de muzică uşoară, cât şi populară, însoţit de diferite orchestre. A cântat la TVR Prahova.

Dumitru D. Iosif (Titi Iosif, n. 1 apr. 1946), fiul lui Dumitru A. Iosif. A fost director al Clubului (1970-75); talentat interpret la chitară şi mandolină, organizator de orchestre şi de concerte pe raza oraşului Boldeşti-Scăieni.

Marian Costache (1947-1996), fără să aibă studii speciale în domeniul muzicii, a fost cel mai bun baterist din tot oraşul, motiv pentru care a fost solicitat de toate orchestrele locale şi regretat de toţi pentru pierderea prematură a acestui talent înnăscut al ritmurilor sonore.

Ion (Nelu) Păun, cu domiciliul în Scăieni şi la Piteşti, este solist de muzică populară al orchestrei “Doina Argeşului” din Piteşti, având o voce cuceritoare, înregistrată pe casete şi CD-uri cu principalele piese de succes din concertele susţinute cu această mare orchestră prin toată ţara şi peste hotare. Trebui să menţionez că aceşti trei Păuni - vezi următorii doi - nu sunt rude între ei.

Ilie Păun, trompetist de elită în toate orchestrele locale, frate cu Miltiade Păun. A fost şi trompetistul fanfarei lui Cucu Bănăţeanu.

Virgil Păunescu, zis şi Puiu Păun (1932-2006), alt trompetist solist al fanfarei lui Cucu Bănăţeanu.

Jean Pandele, vechi membru al orchestrei şi fanfarei lui Ion Cucu Bănăţeanu, unde era toboşarul formaţiilor, este în acelaşi timp un deosebit de talentat acordeonist, interpret al pretenţioaselor valsuri franceze în acord cromatic. Este şi cel mai bun patineur din oraş pe patinele cu role.

Vasile Pandele, baterist şi saxofonist în câteva orchestre de pe raza oraşului, frate cu Jean Pandele.

Elena Licu, domiciliată în Balaca, solistă a Corului armatei din Ploieşti. Era o soprană cu o voce de o largă amplitudine, datorită căreia putea interpreta, într-o manieră distinsă, diferite arii de operă şi operetă din repertoriul clasic universal. Păcat că vocea ei splendidă nu i-a fost valorificată după cum ar fi meritat.

Petre Petcu, domiciliat în Scăieni, de asemenea, a fost solist al diferitelor orchestre populare sau de muzică uşoară, mai mult sau mai puţin cunoscute. Dacă ar fi fost sprijinit, acest tânăr cu voce frumoasă ar fi ajuns mai departe.

Ion Pârvu, un saxofonist apreciat pentru frumoasele piese interpretate cu multă măiestrie la acest instrument. De asemenea, dânsul era trompetist în orchestra lui Cucu Bănăţeanu.

Ion Nistor, cel mai bun interpret la trombon din tot oraşul. Fraţii Bratu - Nicu şi Florică - primul, acordeonist iar Florică interpret la

mandolină. Au prezentat împreună frumoase piese muzicale prezentate deseori în public.

Cristina Panaitescu – solistă vocală cu repertoriu din muzica populară şi uşoară.

161

Bogdan Albulescu (n. 22.03.1978, la Ploieşti), deşi nu este cântăreţ, îl cităm printre artiştii din acest oraş fiind un bun actor dramatic angajat la Teatrul Mic, la Teatrul Naţional şi la Teatrul Casandra din Bucureşti. El a terminat liceul I.L. Caragiale din Ploieşti, Facultatea de Drept din Bucureşti dar şi Institutul de Artă, Teatru şi Cinematografie (I.A.T.C.).

162

CAPITOLUL XIV. Activitatea sportivă din Boldeşti-Scăieni

Terenurile de sport din acest oraş au dat ţării doi mari fotbalişti, jucători în echipa

naţională şi mari antrenori - pe Viorel Mateianu şi Valeriu (Vivi) Răchită. Despre ei voi oferi amănunte la capitolul “Personalităţi de seamă din Boldeşti-Scăieni”. Fără o puternică bază materială sportivă, destul de modernă, indiferent de faptul că era veche, poate că nu ar fi existat asemenea personalităţi sportive de elită, deşi ele nu au fost singurele. Atât în trecut, cu peste 60 de ani în urmă, cât şi în prezent, aici sportul preferat - într-adevăr, sportul rege - era şi a rămas fotbalul. Spre fala întregului judeţ, au existat câteva echipe de fotbal cu jucători minunaţi pe care ar fi păcat să-i dăm uitării. Fotbaliştii formaţi în această zonă nu a fost nevoie să se ridice de pe terenuri improvizate, aflate undeva pe maidane lăturalnice, deoarece atât Fabrica de geamuri Scăieni, cât şi Schela Boldeşti, aveau echipe în divizia C şi frumoase terenuri proprii de fotbal, în special modernul şi bine îngrijitul stadion de la Boldeşti. Comparativ cu acesta, terenul de fotbal al Fabricii de geamuri, recent vândut cu fabrică cu tot, a ajuns să arate pe an ce trece tot mai abandonat.

Baza sportivă a schelei mai cuprindea: o sală de şah (aici repurtau frumoase victorii un mare şahist din Boldeşti, regretatul şi simpaticul Ionel Damian, împreună cu partenerul lui permanent, Nelu Slăboiu), o sală de ping-pong, apoi un splendid teren de tenis de câmp, un teren de volei, o popicărie, cabine vestiare şi un mare ştrand, împărţit în două jumătăţi de un baraj separator de ciment: prima jumătate fiind pentru neînotători şi cealaltă jumătate pentru înotători, acesta din urmă săpat mai adânc şi dotat cu o trambulină înaltă de 3 m. Ambele bazine de înot au fost construite (1940) în pantă: primul are şi trepte de intrare în apă, adâncimea maximă fiind 1,20 m. Bazinul pentru înotători, în dreptul trambulinei, are adâncimea de 3,50 m.

Toate aceste terenuri de la Boldeşti există şi astăzi şi sunt din nou bine îngrijite. Doar micuţul bazin pentru copilaşii de 4-5 ani a fost desfiinţat, fără nici un motiv. Şi la Fabrica de mucava era un bazin de înot, părăsit însă de mai mulţi ani. În curtea fostei Baze de Aprovizionare Floreşti, cam în spatele întreprinderii Arta Metalului şi a Bazei Tubulare din Scăieni, se construise, acum 65 de ani, un alt bazin modern de înot, desfiinţat, cu câteva decenii în urmă, sub pretextul că nu avea scurgere. El a fost transformat, din păcate, într-un bazin de colectare a lichidelor reziduale petroliere, apoi astupat.

Pe terenul de fotbal al schelei, atât pe timpul războiului, cât şi după război, se antrenau zilnic fotbaliştii de la Schela Boldeşti. M-am interesat de numele lor şi, de la un fost jucător, Pilică Ion (Mânzu), am putut reconstitui, în mare, formaţiuni întregi ale fotbaliştilor schelei Boldeşti, împărţiţi pe mai multe manşe cronologice... Fiind nişte sportivi de elită, numele lor merită să rămână amintite în această carte. Cel mai vechi dintre ei a fost Pelinescu Titus, portarul echipei - frecvent pe teren la meciurile dintre anii 1937-1949, dar, sporadic, a mai apărat şi după acea perioadă de vârf. În total, au fost patru manşe, incluzând grupuri mai constante sau mai puţin constante de jucători, cea mai veche (bătrânii) fiind manşa întâi - şi cea mai adulată de public.

163

MANŞA I (anii ‘50) MANŞA a II-a (anii ‘60) Titus Pelinescu (portar) Augustin Ghioca, zis Tolo (stoper) Jean Berilă (portar) Nicolae Stroe Ion Marinscu-Pisica (portar) Matei Vlăducă Gheorghe (Ghiţă) Armean (fundaş) Puiu Dragomirescu Gheorghe Teşcula (fundaş) Constantin Diaconu, zis Tanana Gheorghe Anghel, zis Cairo (înaintare) Vasile Vancea Vasile Georgescu (stoper) Victor Iofter (mijlocaş) Jean Boieru (mijlocaş) Nicolae Pilică, zis Boly (extr. dreapta) Ion Pilică, zis Mânzu (extr. stângă, frate cu Boly) MANŞA a III-a (anii 60-65) MANŞA a IV-a (anii 65-80) VIOREL MATEIANU (înaintare) Ilie Dragnea (portar) Haralambie Eftimie Nicolae (Puiu) Doman Constantin Ţârcovnicu Ion Voinea (stoper) Ion Tănase Stelică Julea Vasile Gheorghe, zis Gică Ion Pilică, zis Mânzu (extremă dr.) Constantin Niculae, zis Nei Ion Stroe, zis Paganel Nicu Teodorescu

Ică Filipoiu Ion Loghin (frate cu Irina Loghin) Vasile Olteanu

Aceştia au fost fotbaliştii din generaţia de aur a sportivilor de la Schela Boldeşti.

Câţiva dintre ei au trecut deja în lumea celor drepţi, dar s-ar merita ca numele tuturor să fie menţionate undeva, pe o placă comemorativă aplicată înăuntru sau afară, pe Clubul mic de la Boldeşti.

LIDIA BELEA, O FETIŢĂ DE 16 ANI DIN SCĂIENI, PILOT DE AVION Desigur, inginera Lidia Belea (n. 2 mai 1957, Slănic, Prahova), astăzi nu mai are

16 ani, însă de mică visa să fie pilot de avioane, motiv pentru care, la Strejnic, a urmat o şcoală de pilotaj. La 16 ani, curajoasa fetiţă deja pilota perfect avioanele uşoare de sport, însoţită de instructorul de zbor care, mai târziu, avea să-i devină soţ, însă brevetul l-a luat la 18 ani, deoarece numai la acea vârstă se putea primi un brevet de pilot. Cetăţenii din Boldeşti-Scăieni, admirau deseori o avionetă rapidă care le săgeta deseori cerul, zburându-le peste case şi făcând loopinguri spectaculoase şi mici acrobaţii prin aer. În carlinga avionului acela se afla Lidia, singură, care deseori cobora foarte jos avionul pe deasupra casei părinteşti de lângă pădurea Scăieni... La 20 şi 21 de ani a

164

câştigat toate concursurile de aterizare la punct fix şi a făcut câteva salturi curajoase cu paraşuta. Ca studentă a Facultăţii de Foraj-extracţie a Institutului de Petrol şi Gaze din Ploieşti, a continuat să piloteze încă doi ani, îndemnând, la rândul ei, şi pe alte colege de facultate să-i urmeze exemplul.

FEDERAŢIA ROMÂNĂ DE RADIOAMATORISM (YO9A) În oraşul Boldeşti-Scăieni există şi un radioamator sportiv, dl. Sandu Doru,

membru al Federaţiei Române de Radioamatorism care are indicatorul YO9A şi al Federaţiei Prahova (ZYO7Z-Repetor), de Radioamatori. Îl felicităm! Toţi radioamatorii din lume - câteva zeci de mii - îl pot contacta. Staţia dumnealui are următoarele indicative tehnice:

PREFIX INDICATIV CLASA NUME DOMICILIUL CXY YO9CXY a III-a Sandu Doru Boldeşti-Scăieni

Ştim că YO9CXY emite/recepţionează, alternativ, pe unde scurte, în funcţie de

momentele favorabile ale ionosferei, în benzile de 13 m, 16 m, 19 m, 25 m, 31 m, 41 m şi 49 m, fără să cunoaştem exact derivatele frecvenţelor (bănuim, în spaţiile rezervate numai radioamatorilor), ca să-l putem recepţiona, dar îl putem repera şi prin www.hamradio.ro. De aici, din oraşul Glen Ellyn, din America, îl salut cu un simbolic QSL american din partea staţiei vecine cu mine W9CCU, specializată şi în comunicări meteo, pe 103,5/145,390 KHz, aşteptând un QSL card de la YO9CXY-Boldeşti-Scăieni...

165

CAPITOLUL XV. Industria din oraşul Boldeşti-Scăieni

Se ştie că judeţul Prahova este judeţul cu cele mai multe oraşe din ţară, 13 la

număr, toate aceste oraşe, cu excepţia oraşului nostru, având un vechi statut de urbanizare. Deşi Boldeşti-Scăieni era cel mai tânăr din toate, fiind înfiinţat în 1968, el a avut o dezvoltare economică uluitor de rapidă, încât numai la doi ani de la înfiinţare, de pe locul ultim a propulsat pe locul al treilea în ceea ce priveşte ponderea economică, imediat după Ploieşti şi Câmpina. Între anii 1970-1980, din cele treisprezece oraşe (12 fiind cu mult mai mari), Boldeşti-Scăieni - iată, ocupa deja locul al treilea, imediat după Ploieşti şi Câmpina, loc în care s-a menţinut timp de zece ani! Nu a fost acesta un miracol? Sigur că a fost, iar acest miracol s-a putut întâmpla numai datorită faptului că această localitate dispunea şi încă mai dispune, într-o oarecare măsură, de o puternică bază industrială, condusă de oameni destoinici. Astăzi, din păcate, forţa lui economică nu mai este aceeaşi. Chiar şi numele unor întreprinderi s-a schimbat.

În oraş existau patru unităţi industriale de anvergură şi alte câteva mai mici. În ordinea tradiţiei locale, ele sunt: Întreprinderea de Geamuri Scăieni, Fabrica de mucava Scăieni, Schela Boldeşti şi Întreprinderea de Foraj şi Lucrări Geologice Speciale (IFLGS), urmate de Arta Metalului, Baza Autotubulară (BAT), ARTEMA Plast SRL (din 1996), Abatorul de păsări, Firma Ecoferm Cris-Tim şi alte câteva firme mai mici. Un caz special este firma PETROMSERVICE S.A. şi veţi vedea de ce. Vom descrie toate aceste unităţi, pe rând.

ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCĂIENI (IGS) La început se numea simplu: Fabrica de Geamuri Scăieni (FGS), apoi când,

pentru o perioadă, ajunsese cea mai mare fabrică de geamuri din ţară, i s-a zis Întreprinderea de Geamuri Scăieni (IGS); după care a căpătat nişte nume instabile, fugitive şi... friabile, ca şi sticla produsă acolo, gata a fi din nou schimbate şi fragmentate peste noapte, ca urmare a diminuării puterii ei productive şi de vânzare: SCAIGLAS S.A, s.c., SCAIGLASS SRL, S.C. GES S.A. SCĂIENI, S.C. TRANSFEROVIAR (??!) S.R.L. (“firma mamă” care a cumpărat-o pentru a-i mai adăuga un nume: GES GLASS SRL) şi Dumnezeu ştie ce alte nume noi de “botez” va mai căpăta, biata fabrică, peste o altă perioadă de timp... Evident, denumirile finale sunt neinspirate din punctul de vedere al pretenţiilor de branduri europene. În America, schimbarea numelui unei firme mijlocii aduce cheltuieli şi pagube de zeci de milioane de dolari, iar a unei firme mari de sute de milioane. Dacă îşi schimbă numele de trei ori, întreprinderea respectivă poate ajunge la faliment. Se pare că şi în România schimbarea numelor unei firme a început să coste. Poate că nu chiar din această cauză fabrica de geamuri de la Scăieni a cunoscut crize endemice... Cert este că de când s-a închis secţia de la Blejoi, producţia de sticlă de la această întreprindere fostă de elită, s-a redus simţitor, ca şi numărul salariaţilor de acolo. Nu ştim dacă şi calitatea produselor finite. Acestea să sperăm că nu, căci

166

longevitatea oricărei întreprinderi depinde cel mai mult de valoarea produselor ei şi a mediului de marketing.

Se ştie că sticla este un element de bază al oricărei construcţii şi locuinţe omeneşti. Fără sticlă, nu ne-am putea imagina civilizaţia modernă. Totdeauna a fost nevoie de fabricarea ei. Localitatea Scăieni îndeplinea prin excelenţă toate condiţiile să se înfiinţeze pe teritoriul ei o asemenea fabrică, deoarece dispunea de braţe de muncă, de gaze bogate de sondă şi se afla nu departe de cariera de nisip fin de la Vălenii de Munte, de unde această materie primă se putea transporta lesne pe calea ferată, lângă care s-a decis să se construiască această fabrică. Prin apropiere trecea linia electrică de înaltă tensiune de la posturile TRAFO ale schelei Boldeşti; nu departe, erau şi nişte puţuri de joasă adâncime pentru apă industrială.

În România mai existau trei fabrici de geamuri: Fabrica de sticlă de la Azuga cu gaz metan, Societatea Anonimă Mediaş, înfiinţată în 1918, şi Fabrica de sticlă Ardeleana, care avea o capacitate de producţie de 2000 m. p. geam tras, pe an. Ulterior, necesitatea de geamuri a fost suplimentată de încă trei fabrici similare mai mici: Fabrica de sticlărie, geamuri, becuri electrice din Putna, Fabrica de sticlărie Turda şi Fabrica de geamuri Ploieşti. Alte fabrici nu existau, iar cererea de geamuri era din ce în ce mai mare. (Astăzi, bineînţeles, că mai există încă două mari fabrici de geamuri, la Buzău şi Târnăveni, dar atunci ele nu se înfiinţaseră.)

Localitatea Scăieni oferea locul optim pentru construirea unei noi şi mari fabrici. În aprilie 1934 a început construcţia primului cuptor de topire şi de tragere a geamului, fiind înregistrată sub numele de Industria Română de Geamuri Scăieni, constituită ca societate anonimă prin actul constitutiv şi prin statutele publicate în Monitorul Oficial nr. 56, din 10 aprilie 1934. Sediul societăţii era la Bucureşti, capitalul social fiind fixat la 8.500.000 lei, la nivelul anului 1934, împărţit în 17.000 de acţiuni nominative a câte 500 de lei fiecare.

Fabrica de la Scăieni era, de fapt, prima industrie de geamuri românească din Vechiul Regat. Documentele de arhivă ne arată că, neavând personal românesc specializat în industria sticlei, s-a recurs la doi specialişti germani, ing. Kristionsent şi ing. costr. tehnic Warteschi. Ei au proiectat cuptorul care avea următorii parametri: L=10 m; aşezat direct pe pământ, fără camere regeneratoare (ardere, topire, limpezire) care erau comune şi, bineînţeles, cam primitive, în comparaţie cu complexitatea tehnologiei de astăzi controlată electronic. Capacitatea totală maximă de producţie proiectată era de 2400-2800 m.p. geam tras (de 3 mm grosime) în 24 de ore. La început, ruperea geamului se făcea manual, cu mari riscuri de accidentare (ele nu au putut fi totdeauna evitate). Peste patru ani, în 1938, se montează o a doua maşină de tras geam, de tip Fourcauld, capacitatea cuptorului crescând la 1.000.000 mp/an, depăşind producţia celorlalte firme similare din ţară. Urmare beneficiilor obţinute şi subscripţiei acţionarilor, în anul 1941 capitalul social a ajuns la 60.000.000 lei, sumă destul de rezonabilă. De-a lungul anilor, această capacitate a crescut progresiv. La fel, numărul salariaţilor. Fabrica avea hale de producţie, unde erau amplasate liniile tehnologice, depozitul de materii prime, depozitul de mărfuri, rampă auto, rampă de cale ferată, atelier de prelucrări mecanice, atelier de reparaţii utilaje, laborator chimic de analize. În 1940 fabrica mai funcţiona şi cu o linie de încărcat butelii, dar după 1948 s-a unit cu secţia de la Blejoi,

167

care aparţinuse fraţilor Vernescu, şi care avea un cuptor de geam colorat. Tot în acea perioadă s-a înfiinţat şi secţia de vată de sticlă/vată minerală.

Prima etapă de refacere a avut loc în anii 1955-1960, iar etapa a doua între 1961-1965, când s-au construit încă trei cuptoare cu tragere orizontală, deci cu risc mai mic de periclitate. Iniţial, fabrica pornise numai cu 60 de muncitori, dar după un deceniu deja avea 800, apoi, în 1965, avea 1200 de oameni în producţie.

În urma cutremurului din 1977, s-a simţit necesitatea executării unor serioase lucrări de refacere a capacităţii de producţie, prin asimilarea de noi tehnologii pentru tragerea geamului, având loc conversia primelor maşini de tras geam de pe vechiul procedeu Fourcault pe altul mai avansat, procedeul Atachi, pe bază de brevet japonez, accelerând dinamica producţiei fizice la principalele sortimente finisate. În 1998 s-a trecut la construirea unei linii moderne franceze de geam float, care se lucra exclusiv pentru export. În 1999 se exporta peste 80% din totalul producţiei. Având un buget favorabil, fabrica a putut construi un liceu industrial, un club, o cantină, un cămin pentru nefamilişti, căi de acces asfaltate, linie ferată interioară, apoi şi un hotel, rămas neterminat. Acesta, finisat, ar putea deveni acum hotelul oraşului, căci este nevoie de aşa ceva.

Întrucât, în perioada 1991-1993, utilajele erau în cea mai mare parte uzate fizic, dar mai ales moral, se impunea necesitatea unor investiţii, cât şi implementarea unor noi tehnologii care să se ridice la nivelul celor utilizate în ţările avansate ale lumii, pentru producerea geamului. Ca urmare, din fondul de investiţii s-a realizat o instalare de securizare a geamului cu încălzire mixtă (gaze naturale şi energie electrică), urmată, în peioada 1997-1999, de realizarea unei instalaţii de producere a geamului prin tehnologia float-glass, despre care am amintit mai sus.

Deşi dinamica producţiei fizice îşi propunea un ritm ascendent sau măcar constant, urmărind graficele dintre anii 1993-2000, observăm că dacă la “geam laminat” ea s-a menţinut oarecum constantă, la sortimentul de “geam tras” a scăzut îngrijorător. La fel în producţia de “metri pătraţi bază”, cauza, după opinia autorului acestei monografii, fiind concurenţa, diminuarea cererii de pe piaţa internaţională şi contractele nepatriotice ale unor companii româneşti de construcţii cu societăţile occidentale care le condiţionau regimul de finanţare numai dacă acceptau să importe geam tras de la firmele lor apusene, chiar dacă costul geamului lor era mai ridicat. Dacă, de pildă, în trecut, vânzarea geamului tras şi laminat mergea strună pentru că, prin contractul din cadrul fostului CAER, ţările din fostele state comuniste erau obligate să cumpere cantităţile de geam românesc, indiferent de calitatea lui, conform acelor contracte, astăzi nu putem obliga nici o firmă din ţară, cu atât mai puţin cele de peste hotare, să cumpere produsele fabricii de la Scăieni. De aceea, spre a scăpa de faliment, a trebuit să se caute noi soluţii salvatoare pentru comercializarea produselor de geamuri, de vată de sticlă şi de alte produse de sticlă etc., şi s-a ajuns la colaborarea cu o firmă americană. Astfel a luat fiinţă S.C. SCAIGLAS-S.R.L., în care S.C. GES S.A. Scăieni deţinea 60% din capital. Această firmă şi-a concentrat toată atenţia pe producerea şi comercializarea geamului securizat, mult mai solicitat pe piaţă decât geamul clasic. Graţie geamului securizat, întreprinderea a mai luat o gură de oxigen întăritor şi vedem că încă mai trăieşte, deşi nu există garanţii absolute de supraviţuire continuă, totul depinzând de

168

mediul de marketing care, la rândul lui, cuprinde un ansamblu de factori, de natură economică, socială, culturală, juridică, politică, demografică, ecologică, unii deveniţi destul de nefavorabili. Societatea S.C. GES S.A. Scăieni se confruntă în prezent cu un mediu extern nefavorabil, chiar turbulent, care a făcut ca întreprinderea să lucreze uneori la limita de avarie. După aproape o jumătate de secol de comunism, nouă ne lipsea în totalitate experienţa dinamicii capitaliste şi a sistemului de privatizări. De aceea, trecerea la privatizare poate fi un salt dureros, plin de contradicţii antagoniste, aparent ireconciliabile, motiv care a făcut ca o parte din întreprinderile de geam din România, inclusiv cea din Scăieni, să fie restructurate, în acest proces de privatizare şi chiar de lichidare.

Prin acelaşi proces de şoc trec şi furnizorii de materii prime, rupând ritmul de coordonare a producţiei. Furnizorii de materii prime pentru fabrica de la Scăieni sunt S.C. Sticloval Vălenii de Munte (furnizoarea de nisip), S.C. Uzina de produse chimice Govora (furnizoarea de sodă calcinată) şi Exploatările miniere din Harghita, Braşov şi Hunedoara (furnizoarele de dolomit, calcar, feldspat şi alabastru).

În mod indubitabil, perioada de înflorire a Întreprinderii de Geamuri Scăieni a fost ajutată de Grupul Şcolar de Industria Sticlei (liceul industrial) din localitate, furnizorul noii generaţii de sticlari. Celelalte categorii de salariaţi au fost recrutate prin organizarea de interviuri, atât pentru posturile din producţie cât şi pentru personalul TESA. În ceea ce priveşte numărul de personal, redăm mai jos situaţia scriptică la data de 31 mai 1999:

Din care la SCĂIENI la secţia BLEJOI ________________________________________________________________ Total personal 1390 1240 150 Muncitori 1340 1091 150 Personal tehnic 50 149 0 ------------------------------------------------------------------------------------------------------------ maşinişti 28 28 0 personal CAF 70 70 0 personal de deservire generală 30 30 0 personal cercetare proiectare 4 4 0 ________________________________________________________________ Pe compartimente, exista următoarea structură a salariaţilor: TESA 102 salariaţi Complex 186 SME 193 Aprov., desfacere, administraţie, CTC, laborator 149

169

Geam laminat 160 Geam tras Blejoi 188 Geam tras Scăieni 246 Prelucrări 42 Geam cristal 83 Confecţii lăzi 41 ________________________________________________________________ Analizând evoluţia în ultimii ani a numărului scriptic de personal, se observă o

scădere a acestuia în anul 1997, ca urmare a pensionării masive în condiţiile decretelor-lege nr. 60/190 şi nr. 70/1990. De asemenea, s-au sistat angajările, fiind închise două cuptoare (cuptorul 2 şi cuptorul 3).

Îmi pare rău că nu dispun de graficul cu personalul fabricii dintre anii 2001 şi 2007, dar urmărind tabelul de mai jos, veţi deduce că, dacă atunci numărul salariaţilor scădea într-un ritm relativ lent, în ultimii şapte ani reducerea s-a accelerat iar numărul salariaţilor s-a redus cu şi mai mare viteză, ajungându-se în prezent la peste 50%, faţă de ceea ce era atunci:

________________________________________________________________ personal 1995 1997 1998 1999 2000 ________________________________________________________________ TOTAL PERSONAL, 2154 2037 1842 1450 1390 DIN CARE: muncitori 1925 1811 1648 1389 1208 pers. tehn. productiv 101 97 63 61 50 maiştri 49 44 39 36 28 personal CAF 82 83 93 88 70 pers. cercet. proiectare 16 16 5 6 4 pers. devenire generală 30 30 33 29 30 ________________________________________________________________ Clienţii fabricii de la Scăieni au contribuit şi ei la ridicarea şi coborârea

prestigiului fabricii. Există clienţi interni şi clienţi externi. Fiecare fabrică de geam are zona ei de distribuire, ferindu-se să intre în “parohiile” celorlalte fabrici, evitând, deci, conflictele comerciale. Astfel, fabrica de la Scăieni, vindea/vinde produsele ei către firme din Piteşti, Câmpulung-Muşcel, Târgovişte, Găieşti, Bacău, Oneşti, Botoşani, Dorohoi, Brăila, Constanţa. Câmpina, Bucureşti, Braşov, Covasna, Oradea etc., respectiv către clienţi ca S.C. DAKO DISTRIBUTION S.R.L. CONSTANŢA, S.C. MOBREAL S.R.L. VĂLENII DE MUNTE, S.C. CRISTAL BRAD S.R.L. BUCUREŞTI, S.C. STORAD EXIM S.R.L. PLOIEŞTI, S.C. ACHETRANS S.R.L. POSEŞTI, numărul acestor clienţi micşorându-se în prezent.

În ceea ce priveşte piaţa externă, aceasta este foarte restrânsă, datorită concurenţei, China comunistă acaparând, practic, tot globul, deşi geamul chinezesc este

170

categoric mai slab calitativ decât cel de la Scăieni, dar este vândut mai ieftin. Cu toată această concurenţă în creştere, fabrica de la Scăieni, în ultimii ani, încă a mai putut exporta produsele de sticlă securizată în ţări ca Turcia, Grecia, Bulgaria, Republica Moldova (Basarabia), Ungaria, Serbia, către clienţi precum DEMGEXIM-Grecia, KEM WOOD-Bulgaria, GOTCEV-Bulgaria, PTOP-VICTORIA-Macedonia, VORMICEL-Republica Moldova, INDIGENA-Republica Moldova, TARDINT-Serbia, UMRAMIYE-Turcia.

Un factor frenator în evoluţia acestei fabrici a fost totdeauna concurenţa internă, deseori neloială. Cităm concurenţii cei mai persistenţi din această categorie: S.C. GEROM BUZĂU (concura/concurează pe sectorul de geam prelucrat) şi S.C. OMEGA PROD COM TÂRNĂVENI (care concura pe sectorul geamului ornament şi geamul armat). La concurenţa lor se adaugă afluxul firmelor străine de geam care vând produsele lor în ţara noastră, venind din ţări ca Turcia, Cehia, Ungaria, Polonia, Franţa, ca să nu mai vorbim de geamurile aduse din China, Indonezia, Coreea de Sud sau Iran, mai ieftine dar de cea mai proastă calitate.

În istoria lungă de peste 73 de ani a Fabricii de Geamuri din Scăieni, s-a folosit nu numai o mare energie umană, soldată uneori cu accidente şi sacrificii, dar şi cu enorm de multă energie termică şi electrică, cuptoare sigure şi solide pentru folosirea materiei prime în vederea procesului topirii; cuptoare ultramoderne electrice sau termice cu gaze pentru recoacerea geamului, dar şi o tehnologie modernă bazată pe mecanisme sofisticate şi comandate electronic, structuri adiacente de amestecuri chimice sub presiune în care, de ex., la secţia fluide, azotul lichid joacă un rol esenţial. În asemenea puncte importante s-au construit structuri calculate să reziste şi la seisme de gradul 8 pe scara lui Charles Richter, asemenea secţii având un personal supercalificat de dirijare şi supraveghere, de grija şi măiestria cărora depinde nu numai siguranţa de perfectă funcţionare a procesului, uneori periculos, de fabricare a sticlei, dar de priceperea acestor tehnicieni operatori depinde nu numai viaţa colectivului, ci însăşi existenţa neafectată a întregului mediu înconjurător, spre a nu se întâmpla evenimente posibil catastrofice. Am înţeles, de la d-na operatoare Camelia Voinea, care lucrează cu devoţiune într-un asemenea loc de mare responsabilitate, cu adevărat vital, că datorită înaltei calificări a personalului, la această fabrică nu se va întâmpla niciodată nimic rău. Singura mare neplăcere întâmplată recent acolo şi în toate secţiile a fost reducerea numărului de salariaţi, trecerea lor pe listele de persoane intrate în şomaj care, neştiind altă meserie decât aceea de sticlari, avută de o viaţă, va fi foarte greu să-şi găsească imediat alt loc de muncă. Din totalul efectivului de salariaţi 80% aveau studii medii, iar restul angajaţilor prezentau studii superioare de specialitate (numai 10% erau vârstnici, iar 60% cu vârste între 30-50 de ani, 30% până în 30 de ani. Din totalul salariaţilor 77,26%, deci marea majoritate, sunt calificaţi sticlari, fiind dificil sa se reprofileze în alte joburi într-un timp scurt.) În 1991 cifra de afaceri a fabricii era de 10-26 milioane de euro, cu un capital social de 6,3 miliarde RON. În 2005 cifra de afaceri a scăzut între 10-20 milioane de euro, iar capitalul social la 4.928.000 RON în 2006 întreprinderea, în urma unei licitaţii, a fost achiziţionată la un preţ minim de firma S.C. Trans Expedition Feroviar S.R.L. din Bucureşti, str. Economul Cesărescu, nr. 1-9 (director general Cristi

171

Rădulescu, owneri Vasile Didilă şi Gruia. În ultimă instanţă, însă, licitaţia pentru această fabrică a fost câştigată de un nou patron, dl. Tahir.

Am dori ca noul director al acestei foarte utile întreprinderi, să facă necesare eforturi de a menţine faima de care ea se bucura înainte, sub directori deosebit de întreprinzători, cum au fost neuitaţii ingineri Mircea Vasiliu, Vasile Dragoş, Constantin Olteanu, Stelian Grecu, Ion Nagy (dir. adm.), Mircea Popescu (dir. comercial) ş.a. Noii conduceri şi edililor oraşului le mai dăm un sfat: să se uite pe zidul fabricii de lângă linia ferată, pe unde trec zilnic trenurile, şi să şteargă odată, pentru vecie, lozinca aceea comunistă - “Trăiască Republica Populară Română, scumpa noastră patrie!” - care zace acolo, neatinsă, sfidând anacronic timpul de peste 60 de ani... Este o poveste adevărată în legătură cu ea: lozinca a fost scrisă de un zugrav moldovean (se numea Doroftei, fără să fie rudă cu campionul la box) care, după ce a scris-o, montase deasupra ei o stea roşie, electrică, din geam vopsit, care lumina noaptea. În timp ce o monta, scara s-a rupt şi, în căzătură, zugravul a murit pe loc. Este, cum s-ar spune, o lozincă cu blestem. Nu ştim dacă din cauza aceasta nu a îndrăznit nimeni să o şteargă... Sau - cine ştie - poate că se intenţionează să fie păstrată nealterată pe acel zid ca să devină un zid al plângerii pentru cei nostalgici ori, poate, spre a i se atribui locului valori istorice, pentru generaţiile viitoare, ca un fel de memento, cu semnificaţii muzeistice, să se ştie ce a fost înainte. În acest caz, fabrica însăşi are şanse serioase să devină o piesă de muzeu, o clădire părăsită precum arată acum fosta fabrică de sticlă de la Blejoi sau, în cel mai fericit caz, un muzeu al sticlei, vizitat de fantome...

ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEŞTI-SCĂIENI - CAHIRO S.A. Este cea mai veche întreprindere din oraş şi una din cele mai vechi din ţară.

Astăzi i s-a dat un nume destul de neinspirat, cam greu de pronunţat în româneşte, dacă nu de-a dreptul arăbesc: CAHIRO!... Când ascult cel mai mare post de radio egiptean, el începe programul în limba arabă astfel: “Hunaa al-CAHIRO... Sayyidati ua sadati as-sallamu alaykum!”=“Aici CAIRO...Doamnelor şi domnilor, pacea să fie cu voi!” Cine ar fi crezut vreodată ca fabrica de mucava din Boldeşti-Scăieni să primească numele capitalei Egiptului şi încă în pronunţie arabă? (Fără măcar să aibă în ea vreun capital de la băncile egiptene)? Am înţeles că noii stăpâni nu ştiu limba arabă şi că s-au gândit să formeze un nou cuvânt, dar au nimerit-o cu oiştea-n gard - alipind forţat silabele din alte trei cuvinte: CArtonHÎrtieROmânia (dar hârtie nu se mai scrie cu “î”, domnilor, ci cu cu “â” - iar după numele propus de dv., ar trebui să zicem “hirtie”, căci vedem scris CaHIro !) În fine, dacă tot nu le plăcea denumirea veche, care avea o respectabilă etate de 118 de ani, puteau găsi o alta, cum ar fi: FABCARO=fabrica de carton românească FAMURO=fabrica de mucava românească iar dacă şi astea par caraghioase, atunci oricare alta, dar nu rostită pe arăbeşte - CAHIRO !... Să lăsăm problemele filologice şi să descriem acum această întreprindere...

În 1789, Luis Robert construieşte în Franţa prima maşină de fabricat hârtie cu sită ţesută de cupru. La un secol după maşina lui Robert, în ziua de 24 august 1889, se înfiinţează, la Scăieni, fabrica de hârtie, pe o suprafaţă de 5 ha, având ca vecini, la vest,

172

şoseaua Ploieşti-Vălenii de Munte, la sud, moşia lui Bălăceanu, Eforia Spitalelor, la est, şi la nord tot moşia lui Bălăceanu.

Iniţial, fabrica avea două corpuri de clădire, în care s-a mutat întreaga instalaţie de fabricat hârtie, clădirea aceasta fiind cu un etaj. De la început, această întreprindere a beneficiat de scutiri de vamă pentru materialele de import (clorură de calciu, culori minerale etc), cum scutite erau şi celelalte fabrici de hârtie şi celuloză existente la acea dată: Fabrica de la Buşteni, “LETEA” Bacău şi Fabrica de hârtie de la Câmpulung.

Materia primă, la înfiinţare, erau paiele, din care se fabricau 300.000 kg hârtie, cartoane perforate, celuloză - toate livrate în ţară, dar şi în două ţări importatoare: Austria şi Germania.

Primul proprietar a fost Esra Penhas, în baza hotărârii Tribunalului Judeţean Prahova, nr. 2422 şi 423 din 1888, înălţând fabrica pe un câmp cumpărat de la Mauriciu Blank, proprietar de terenuri, cumpărat de acesta, la rândul lui, de la Petre Bălăceanu. După zece ani de activitate, fabrica este cumpărată de ing. A. Tehener. La scurt timp, este scoasă la licitaţie şi va fi cumpărată, în 1899, de ing. Zahareanu, pentru suma de 420.000 lei. Inginerul Zahareanu mai era proprietar şi al fabricii de pastă celulozică de la Cheia-Mâneciu Ungureni, pe care, în 1892, o va anexa fabricii de la Scăieni .

La finele secolului trecut, fabrica de mucava deţinea magazii, pivniţe, locuinţe pentru muncitori, ateliere pentru reparaţii, cazane de abur, clădirea de serviciu a patronului (directorului) şi alte instalaţii utile producerii de hârtie.

În baza legii de protejare a industriei româneşti din 1912, cu avantaje pe 30 de ani, fabrica de la Scăieni are un număr de 120 de lucrători (faţă de 50 cu cât pornise iniţial). De asemenea, avea capital imobiliar de 609.751 lei, deţinea instalaţii de 600.000 lei, valoarea producţiei fiind de 400.000 lei. În timpul primului război mondial întreprinderea nu a putut lucra şi a fost închisă până în 1920.

În anii de criză 1933, fabrica îşi reduce producţia relansată din plin în 1922, la jumătate, reprezentând 3,22% din totalul de hârtie pe ţară.

Între anii 1935-1973, numărul de salariaţi a crescut de la 800 la 1300, iar producţia de la 15.000 tone la 23.000 de tone, prin modernizarea instalaţiilor sau înlocuirea celor vechi, uzate.

În 1945 fabrica a fost naţionalizată de comunişti. Documentele arată că din 1969 şi până în 1985, capacitate fabricii a crescut la 268.000 tone, producându-se carton duplex, hârtie igienică sanitară, carton suport tapiţerie auto, hârtie de ambalaj, confecţii de carton pentru cca 400 de beneficiari interni şi externi (industria de încălţăminte, de textile, alimentară, auto ş.a.m.d.). Vă rog să reţineţi că această creştere spectaculoasă a producţiei nu se datora atât celulozei obţinută din lemnul pădurilor, cât miilor de tone de cărţi sosite zilnic, şi ani de-a rândul, în gara Scăieni (un nou tip de materie primă), de unde veneau camioanele să le încarce pentru topit (abia mai târziu s-a construit o linie ferată care să meargă direct în fabrică). A fost perioada crâncenă de librocid, de “ardere pe rug” a cărţilor, trimise la distrugere din ordinul regimului stalinist al lui Gheorghiu Dej, apoi al lui Ceauşescu, începând din anii 1949 până în 1989, când milioane şi milioane de cărţi, confiscate din biblioteci particulare ori de la toate marile biblioteci publice, veneau la Scăieni pentru... reciclat (topit). Ele erau aruncate în vagoane fără nici un discernământ, încât fabricile de hârtie, inclusiv cea de la Scăieni, deveniseră mari

173

abatoare culturale, unde au fost distruse imense valori, irecuperabile. Ediţii întregi de opere de Eminescu, toate cele zece Istorii ale României scrise de Iorga, Istoria literaturii române din 1941 a lui George Călinescu, Opere de V. Alecsandri, Coşbuc, Goga, Lucian Blaga, opere filosofice, traduceri din marii clasici ai lumii etc., etc. - toate, toate acestea erau trimise la topit, pentru motive minore. De exemplu, cărţile cu poeziile lui Eminescu erau interzise numai pentru că aveau între filele ei, poezia antirusească “Doina”. Din ordinul lui Ceauşescu au sosit zeci de mii de Biblii şi cărţi de rugăciune la topit pentru a se fabrica din ele... hârtie igienică! Regretatul părinte Gh. Calciu Dumitreasa, cunoscut ca mare disident anticomunist care a zăcut două decenii prin închisori, a trimis la ONU un sul de hârtie igienică fabricat la Scăieni din pagini de Biblii, în care se mai cunoşteau texte fragmentate din cărţile sfinte! Pe când eram copil, împreună cu mulţi colegi de-ai mei de clasă, “furam” cărţi de la maculatură din vagoanele prost păzite şi astfel reuşisem să-mi fac o bibliotecă aleasă, cu opere de mare valoare. Cei care descărcau vagoanele de maculatură de la fabrică, mai piteau dintre ele şi le vindeau. De aceea, descărcătorii au fost aleşi numai din persoanele analfabete, să nu ştie ce valori treceau prin mâinile lor! Când s-au pornit cercetările prin case după cărţile luate de oameni de la maculatură, o parte, învelite bine în cartoane, le-am îngropat, de frica raziilor, dar când le-am dezgropat, deja putreziseră, fiindcă, pe atunci, nu apăruseră foliile de plastic... Distrugerea a mii de biblioteci întregi din ţară a fost un mare “auto da fe”, una din cele mai mari crime anti-culturale din istorie, din întreaga lume. Astăzi, la maculatură vin vagoane cu “genialele” opere ale lui Gh. Gheorghiu Dej şi ale lui Ceauşescu. Deci, roata istoriei s-a întors, iar acele cărţi din anii de teroare comunistă, care au fost procurate cu greu de la maculatura din Scăieni, se vând acum pe la anticariate cu preţuri fabuloase...

În anul Revoluţiei 1989 fabrica aducea 376.000 lei zilnic, cu un personal de 1950 de salariaţi. După 1989, în condiţiile apariţiei economiei de piaţă, s-au început primele privatizări, dar cei rămaşi la putere în instituţiile statului n-au acordat atenţie modernizării fabricii, din lipsă de fonduri, ceea ce a cauzat o involuţie în producţia de materiale finite, fenomen specific şi la celelalte întreprinderi cu profil similar.

În 2001, întreprinderea a fost cumpărată de S.C. ALEXANDRION, din Grecia (proprietara firmei de băuturi alcoolice), având şi o necunoscută cotă-parte de capital românesc despre care pe Internet s-a scris că aparţine unui fost prim-ministru din România. N-am putut verifica această aserţiune. Din păcate, noua firmă a dispus reducerea activităţii şi a personalului la un număr de 130 de oameni, existând o producţie de zece ori mai mică decât în anul 2000. Lăudabile au fost realizările tehnice şi sociale pe timpul când fabrica se afla sub direcţia inginerului Gheorghe Genel Costache, când Întreprinderea de mucava Scăieni s-a aflat la apogeul perioadei ei de aur.

Nu mă pot abţine să nu amintesc că, în urmă cu un an de zile, făcând cumpărături prin magazinul “Interex” din Ploieşti, m-am mirat văzând că lumea se înghesuia să cumpere suluri de hârtie de toaletă cu preţ redus, pe care scria cu litere mari tipărite: HÂRTIE IGIENICĂ “SCĂIENI” - adică făcută la CAHIRO! Vai, ce distinsă “onoare” pe biata noastră localitate!

174

SCHELA PETROLIFERĂ BOLDEŞTI Oriunde ai fi forat terenul înainte, pe suprafaţa oraşului Boldeşti-Scăieni, ai fi dat

fie de apă sărată fierbinte, fie de gaze, fie de petrol, toate trei reale bogăţii, fiindcă zona aceasta este un pământ binecuvântat de Dumnezeu nu numai la suprafaţă, dar şi în adâncime. Din arhive aflăm că, în 1836, fraţii Năstase şi Matache se judecau cu 12 locuitori boldeşteni pentru păcură. Cu toate acestea, nu la Boldeşti a început exploatarea petrolului.

Primele puţuri de păcură (de fapt, izvoare de suprafaţă) s-au descoperit la Păcureţi şi Izeşti, în 1676, apoi la Podeni, în 1747, la Matiţa, în 1813, puţuri cu adâncime maximă de 300 m. Între 1900-1920 s-a trecut la exploatarea ţiţeiului prin sonde, prima sondă fiind ridicată la Păcureţi, în anul 1901. Ea fusese forată la adâncimea de 469 m. În anii următori apar pe rând sonde de foraj şi extracţie la Scăioşi, Urlaţi, Ceptura, Copăceni, Apostolache, toate în perimetrul schelei Boldeşti. Fraţii Schumberger au făcut prima investigaţie geologică a unei sonde pe structura Boldeşti, în 1929. Acest lucru vor atrage societăţile nou născute Astra Română, Steaua Română, Româno-Americană, Sospiro, Creditul Minier. În 1933 se forează pentru prima dată în România la 2540 m adâncime - record pentru Europa - în urma forajului rezultând o producţie de cca 40 vagoane/zi. De-a lungul anilor, Schela Boldeşti se dezvoltă rapid, ajungându-se, în 1955, să se asigure 20% din totalul de producţie pe ţară.

Între 1951-1965, s-au descoperit şi extins alte zăcăminte de ţiţei, în noi şi noi localităţi: Podeni, Urlaţi, Urziceni, Predealul Sărari, Poseşti şi Bărăitaru. În 1970 s-a dat în exploatare prima sondă de gaze la Sinaia de Mizil.

În general, concesionarea terenurilor petrolifere a condus la obţinerea unor câştiguri mari, nu neapărat de către proprietari, cât mai ales de către misiţi şi de tot felul de alţi intermediari care au speculat acest domeniu bănos de activitate. Totodată a apărut şi o concurenţă mare între societăţi pentru achiziţionarea terenurilor care au înghiţit o sumedenie de parcele de la ţărani, pe preţuri de nimic. Schela Boldeşti, unde exploatarea meoţianului s-a extins, este un exemplu tipic în acest sens. Prima societate petroliferă care a achiziţionat terenuri a fost Regatul român (devenită Astra română din 1 ianuarie 1911). Ea a instalat baterii, cazane cu aburi şi turle de foraj de lemn. Tot ea a săpat prima sondă la Boldeşti, descoperind meoţianul productiv de aici. Forajul adevărat a început abia în 1933. Între 1921-1940 se cam terminase împărţirea terenurilor petroliere dintre societăţi, cele mai mari terenuri revenind Astrei Române (3318 ha) şi societăţii Sospiro (2181 ha). Continuarea exploatării meoţianului de către stat, după actul naţionalizării comuniste din 11 iunie 1948, găsea zăcământul produs în proporţie de aprox. 70%.

Când ruşii ne-au cerut să le plătim despăgubirile de război prin bogăţiile noastre naturale, ei au înfiinţat marea societate sovieto-română de petrol - “Sovrompetrol” (românii îi ziceau “Săvăluămpetrol”) care a găsit straturi şi mai bogate, forând în sarmaţian. Sovieticii nici nu mai aveau unde să depoziteze petrolul furat din România şi îl pompau la ei, direct în pământ, prin sondele lor. Între 1932-35 s-a exploatat mai mult meoţianul iar între 1952-54, mai mult sarmaţianul pe care era profilat majoritatea sondelor, folosindu-se sisteme noi de poziţionare a sondelor la suprafaţă. Sondele s-au

175

săpat prin turbină hidraulică, doar una prin turbină electrică. În forajul rotativ hidraulic - Rotary, acţiunea de deblocare şi sfărâmare a rocii se face cu ajutorul unei sape acţionată de la o sursă de energie de suprafaţă. Mişcarea de rotaţie a sapei este obţinută prin intermediul unei garnituri de prăjini încastrate într-o masă rotativă de suprafaţă şi acţionată - prin transmisie - de la un motor (care înainte era o maşină cu abur iar acum cu motor diesel). Pompele cu noroi (şpülung) se folosesc să micşoreze indicele de frecare şi să răcească coloana. Turlele de foraj de lemn au fost înlocuite cu cele de metal. Când liftingul de gaze şi ţiţei înceta, era semn că petrolul va trebui scos prin instalarea de pompe canadiene. Acestea extrag şi mai mult petrol dacă în stratul de adâncime se injectează apă sub presiune de la sondele de injecţie. La început, apa era adusă din puţurile de la Recea (care era dedurizată), ulterior, cu apa sărată de la alte sonde care era pompată sub presiune de la staţia de Recuperări din Scăieni. Pe teritoriul schelei existau separatoarele care separau apa sărată de ţiţei, iar la secţia dezbenzinare era un prim proces de distilare. Tot la Scăieni, pe str. Distileriei, se înfiinţaseră nişte băi cu apă sărată şi caldă de tratament antireumatic, în fond, foarte preţioase ape geotermale, băi în prezent desfiinţate fără rost, căci ele puteau fi extinse şi modernizate. De ce nu au nemţii aceste ape?

La schela Boldeşti, în total se săpaseră 493 de sonde, din care: 31 la dacian, 293 la meoţian, 167 la sarmaţian şi numai 1 la helveţian (cu destinaţie la oligogen). La ponţian nu deţin date. Adâncimea medie a sondelor productive era de 2450 m, la meoţian, şi 2350 m la sarmaţian, dar s-a ajuns şi la 2530 m. Desigur, s-a mers şi mai departe: sonda 94 AR atinsese 3013 m la meoţian, iar sonda 700 PM la 3032 m, la sarmaţian, dar ştim că s-a putut fora la peste 4000 m. Se spune că există unele studii şi prospecţiuni la adâncime, deocamdată secrete, care au dovedit că România ar sta pe o adevărate mare de petrol şi dacă s-ar fora la 10.000 m, s-ar descoperi pungi largi de petrol cu mai mult ţiţei decât are acum Irakul... Vom avea nevoie de o asemenea tehnologie de foraj care există în prezent doar în SUA.

Trebuie menţionat ca întreg materialul de foraj folosit la schela Boldeşti era fabricat la noi în ţară, la Uzina 1 Mai Ploieşti. Aceste sape de foraj au gradele cele mai mici de deviere de la linia verticală. În mod normal, în timpul forării, se produc devieri, şi cu cât devierea este mai mare, cu atât forajul durează mai mult. Şi sondele de la Boldeşti au tendinţa naturală de a devia în sens perpendicular pe direcţia straturilor, şi anume spre axul anticlinalului, cele de pe flancul sudic cu talpa spre nord şi invers, pentru acelea de pe flancul nordic. Trebuie să menţionez faptul că, în forajul cu turbină hidraulică, gaura sondei deviază circa 40-60 grade în stânga direcţiei pe care ar fi avut-o cu masa rotativă. După forare se trecea la tubing, apoi la perforări (împuşcături cu explozibil), pe straturi. Aici aveau un cuvânt greu de spus specialiştii în carotaj. Uneori împuşcăturile se simţeau şi la suprafaţă, căci provocau microseisme artificiale.

Sondele de ţiţei de la schela Boldeşti exploatau zăcământul prin trei sisteme diferite: erupţie naturală, erupţie artificială sau gazlift şi pompaj, iar mai modern prin metode “secundare” (apă sărată sub super-presiune). În perioada iniţială, sondele au pornit eruptiv, cu debite maxime de 740 tone/zi de la meotic (sonda 206 RA) şi 450 tone/zi de la sarmaţian (702 SRP). Continuarea producţiei sondelor prin gazlift se face prin folosirea gazelor de la separatoarele sondelor de ţiţei, după care au fost

176

dezbenzinate şi apoi recomprimate în staţiile de compresoare care, atingând presiuni mari, sunt utilizate direct la gazlificare. Pentru comprimarea gazelor existau trei staţii de compresoare, care refulau gazele în trei conducte magistrale de presiuni diferite. Sondele tinere funcţionează prin gazlifting între 3 şi 23 de ani (sonda 10 St.R., care a dat o producţie record de 594.000 de tone de ţiţei). Când gazliftingul încetează, petrolul este extras prin metoda pompajului. Pompajul prin pompele canadiene este acum predominant: peste 75% la sondele de pe raza schelei Boldeşti. Când sondele se înfundă, se deparafinează cu un cuţit răzuitor (şaibăr) adăugat pe tubing şi el merge până la 1000 m adâncime, după care se curăţă prin emulsii conţinând detergenţi speciali de sondă. În ce priveşte gazele de la separatoare, care lucrează la o presiune de 2,5 -3,2 atm. acestea sunt colectate şi pompate pe o conductă magistrală la staţia de dezbenzinare de la Scăieni. Gazele superflue erau trimise populaţiei pentru consum sau fabricilor din Scăieni care le foloseau la centralele lor. Dacă înainte aceste gaze aveau o cantitate de apă sub formă de vapori în conţinutul lor, cauză pentru care iarna gazele acelea îngheţau, astăzi există o staţie de dehidrolizare a gazelor, tot la Scăieni, care sunt apoi distribuite curate spre ardere fără dificultăţi.

În schela Boldeşti, dezvoltarea activităţii de foraj-extracţie s-a început cu aprox. 80 de ani în urmă, de un grup de câteva societăţi cu capital străin. Ele au venit cu un personal de conducere şi specialişti din afară, care se înţelege că erau puţini. Se simţea nevoia formării unor cadre de specialişti localnici, căci primele echipe de sondori, maiştri şi maiştri-şefi (“chirovnici” cum li se spunea atunci), erau aduşi de la alte schele. Lărgirea şi dezvoltarea schelei a impus formarea de multe categorii de muncitori, tehnicieni, funcţionari şi ingineri. Mai întâi au fost atraşi ţăranii muncitori din localitate şi comunele învecinate, chiar din cele de la munte. Ei au învăţat repede să lucreze la sonde, au urmat şcoli şi, prinzând dragoste de sondărit, au devenit maiştri şi brigadieri, electricieni, constructori-montaje etc. O parte s-au stabilit la Boldeşti şi astfel atât numărul de locuitori ai aşezării a crescut, dar şi numărul de angajaţi la schelă s-a mărit. În 1932 erau 24 de ingineri, 83 maiştri sondori-şefi şi ajutori, 288 sondori de extracţie, 989 total tehnicieni, 128 de funcţionari administrativi - în total: 1512 salariaţi, din care 21 aduşi din străinătate.

În 1946 erau 1506 muncitori şi salariaţi, în 1968 - 3200 muncitori şi salariaţi. Cu trecerea anilor, deşi se spera ca acest număr să se dubleze, el a început să scadă în primul rând pentru faptul că secţia de foraj începuse să fie dezactivată, apoi a fost oprită.

Organizarea tehnică-administrativă a schelei Boldeşti a variat, de-a lungul anilor, în funcţie de condiţiile social-economice şi statale. Oricum, Societatea Astra Română era lidera schelei. În general, fostele societăţi aveau în schelă o conducere unică pentru foraj şi extracţie, care lucra în legătură cu o direcţie tehnică în unul din oraşele Câmpina sau Ploieşti şi o direcţie generală la Bucureşti. Conducerea schelei o avea directorul, după care urma un inginer-şef de exploatare pentru partea tehnică, ajutat de o serie de ingineri şefi de servicii şi un administrator pentru problemele de contabilitate şi cele administrative. Personalul tehnic-administrativ era obligat să locuiască în schelă, creându-i-se toate facilităţile, în primul rând locuinţe. Muncitorilor, de asemenea, li s-au oferit cantine, dormitoare, băi, un club, terenuri sportive, bibliotecă ş.a. Tinerii ingineri erau de la început bine plătiţi şi bine primiţi, chiar dacă erau folosiţi 1 an - 1 an şi

177

jumătate ca ingineri stagiari, îndrumaţi zilnic, dar şi ţinuţi sub strictă supraveghere, prin rapoarte lunare de comportare, până primeau aprobarea de a rămâne definitiv în posturi.

După naţionalizarea comunistă de la 11 iunie 1948 şi mai ales în perioada de activitate a Societăţii tâlharilor sovietici de la “Sovrompetrol”, adică 1948-1956, schela a fost fărâmiţată în “oficii”, după modelul dictat de Moscova. De ea răspundea un director rus iar, sub el era directorul român care dădea raport lunar scris politrucului sovietic şi supraveghea următoarele departamente: foraj, extracţie, recuperare secundară, construcţii şi montaje, gaze şi dezbenzinare, transporturi, bunuri sociale ş.a. Muncitorii cumpărau hrană raţionalizată (pâinea, uleiul, zahărul etc.) vânzându-se pe cartele. Cu cartelele roşii (muncă grea, adică sondorii), puteau cumpăra mai mult (o pâine întreagă), cu cartelele verzi, de funcţionar (numai o jumătate de pâine, nu mai mult!). Conducerea oficiilor era formată dintr-un colectiv de trei persoane: director, inginer-şef şi contabil; numai la “extracţie”, în conducere, era şi geologul-şef. Dar, în mod strict secret, răspundea de activitatea lor politică secretarul de partid al schelei, apoi şeful Biroului 1 (cu documente militare strict-secrete - şi în acea perioadă, la BDS, şef era C-tin Muşat), iar mai presus de toţi, deci şi de director (nu însă de directorul rus, fireşte) era ofiţerul de securitate al cărui nume nu trebuia ştiut decât numai de directorul schelei şi de şeful Biroului de Documente Secrete (BDS-Biroul Unu)...

Pe linie ierarhică, activitatea din schelă era subordonată unui trust cu reşedinţă teritorială centrală pentru mai multe schele, respectiv la Ploieşti pentru Schela Boldeşti, care, la rândul lui, era subordonat unei direcţii generale la Bucureşti şi Ministerului Petrolului. Până în Revoluţie, schela devenise o întreprindere numai de extracţie, subordonată trustului de la Ploieşti, pe când forajul se separase devenind şi el o întreprindere dependentă de acelaşi trust. Revoluţia a prins schela cu o schemă mai simplificată. Conducerea era formată numai dintr-un colectiv format din trei persoane: director, inginer-şef şi contabil-şef care se considera un fel de director financiar. Subordonate lor erau aproximativ aceleaşi servicii şi secţii, de mai înainte, coordonarea lucrărilor făcându-se pe baza unui plan actual de producţie, buget de venituri şi cheltuieli, preţ de cost, plan şi fond de forţe de muncă, precum şi pe baza unui plan de investiţii şi reparaţii capitale, fixat de trust.

Schela Boldeşti era compusă din cinci secţii complexe, din care două corespunzătoare vechii schele, secţiile de producţie lucrând după aceiaşi indicatori de plan ca şi schela, însă repartizaţi de conducerea schelei şi de comitetul de direcţie. Ele erau formate dintr-un număr de 2-3 brigăzi complexe, de întreţinere şi intervenţie la sonde, plus un număr apreciabil de muncitori calificaţi şi maiştri în serviciile auxiliare de: mecanică, electrică, transporturi, gaze şi compresoare, inclusiv echipe de muncitori pentru întreţinerea drumurilor de acces la sonde. La conducerea schelei s-au aflat directori pricepuţi şi, mai exact spus, presaţi puternic să muncească cu teamă şi dăruire pentru randamente superioare şi mărirea producţiei acestei importante întreprinderi. Amintesc numele lor: Ion Stan, Vasile Ardeleanu, regretatul Nicolae Metea (colegul meu de bancă, în primele clase primare făcute în Ceptura-Prahova, comuna lui natală), Corneliu Danţov. Nu mai ştiu pe alţi directori. Ştiu însă că ing. Vasile Ardeleanu era o fire cam dură, categorică şi bătăioasă care, voind ca lucrurile în petrol să meargă şi mai bine, atunci când, pentru rezultatele frumoase, a fost promovat ca ministru al petrolului,

178

s-a dus curajos la Ceauşescu să-i vorbească despre corupţia găsită în minister şi să-i dea sfaturi ce să facă... Rezultatul? Dictatorul, care nu accepta decât sfaturile Leanăi lui, a devenit furios, l-a dat imediat pe uşă afară şi l-a destituit. Astfel ing. Vasile Ardeleanu a intrat în istoria României ca ministrul cu cea mai scurtă domnie: doar 26 de zile, nici măcar o singură lună - la fel ca Papa Pius al III-lea - care a fost papă tot 26 de zile, în anul 1503, după care a murit subit! (Inginerul Ardeleanu însă nu a murit, ci se zice că l-a blestemat pe Ceaşcă să ajungă acolo unde a ajuns. Şi se vede că a avut gura aurită...)

Astăzi la întreprinderea boldeşteană s-au moştenit toate componentele lăsate în urmă de vechii stăpâni: birourile care erau destul de moderne, atelierele mecanice, atelierele electrice, cele de reparaţii ale utilajelor, garaje, secţia de transporturi grele şi uşoare, magazii, depozite, laboratoarele, staţia de pompieri, centrala telefonică şi multe altele.

Schela Boldeşti era una dintre cele mai importante unităţi petroliere din ţară şi din Europa, graţie zăcămintelor sale foarte bogate în ţiţei şi gaze şi a unui petrol de cea mai bună calitate. Ea a îmbunătăţit enorm condiţiile de viaţă ale populaţiei locale, urbanizând-o înainte de a fi devenit oficial un oraş; a accelerat şi susţinut apariţia unor alte întreprinderi în oraş - fabricile de geamuri, de mucava, varniţe (acestea din urmă dispărute), fabricile de cărămizi din vecinătate, a creat un nou centru cultural; a ajutat enorm buna funcţionare a rafinăriilor de la Ploieşti, Câmpina ş.a.m.d. Din acest motiv, foştii lideri politici o aveau în centrul atenţiei, o vizitau şi se mândreau cu această schelă la oaspeţii străini, aducându-i aici să o vadă. Aşa a făcut Gheorghe Gheorghiu-Dej care i-a adus pe Tito şi pe liderul comunist german, Walter Ulbricht, la Scăieni şi la Boldeşti să vadă cum se forează sondele. Aici a venit Ceauşescu şi consoarta lui, dar au plecat supăraţi şi cu coada între picioare că scăienarii şi boldeştenii nu se prea înghesuiau să-i aplaude...

Astăzi persoane de la cârma ţării şi de la Ministerul Petrolului, probabil pentru motivul că schela nu mai produce petrol ca înainte, dintr-un subsol stors fără milă de aurul negru până la ultimele picături (deşi acest aur nu s-au terminat de tot!), astăzi, pentru acest motiv sau pentru altele ştiute numai de ei, s-a decis în pripă ca schela să nu mai depindă de ea însăşi ci să aibă un alt pupitru de comandă, la Schela Băicoi. În baza Hotărârii guvernului nr. 692 din 7 oct. 1994, privind înfiinţarea de societăţi comerciale cu capital integral de stat prin reorganizarea unor subunităţi din cadrul Regiei Autonome a Petrolului “Petrom” Bucureşti, s-a decis ca Schela Boldeşti să devină o unitate petroliferă subordonată. Poate că s-au grăbit luând o asemenea decizie nu îndeajuns justificată şi peste câţiva ani se va vedea cât de mare a fost greşeala. Aşa se face că acum birourile schelei sunt pe jumătate pustii, culoarele goale, multe uşi închise, restul secţiilor nu mai clocotesc nici ele de efervescenţa impresionantă care era mai înainte. Doar ing. Florin Marinescu, şeful unităţii, care răspunde de noul satelit al schelei Băicoi (unde este director ing. Ghiţă), se zbate din răsputeri ca rămăşiţele schelei Boldeşti să nu moară de tot şi realizează că este tare greu acest lucru, fiindcă multe forţe locale s-au diminuat. Personalul fostei schele este şi el mult mai redus, de la 3000 la 600. Schela nu mai are nici secţie de foraj, chiar dacă în ultimii ani s-au mai forat două-trei sonde. Activitatea febrilă a epocilor strălucite de dezvoltare a zăcămintelor de

179

ţiţei de la meoţian şi sarmaţian s-a dus de mult. Aici va continua, cu mai puţin entuziasm, doar exploatarea unor sonde vechi, ajunse la un grad înalt de epuizare.

Oricum, ca întreprindere eroină, schela şi-a făcut până acum pe deplin datoria şi se poate retrage încet, încet, şi foarte glorioasă, la pensie, împreună cu oamenii care au deservit-o. Poate că aşa vor sfârşi toate schelele petrolifere din lume, mai ales că în zilele noastre tehnologia mondială face eforturi imense să înlocuiască combustibilul lichid, benzina, motorina, kerosenul - fără îndoială, factorii poluanţi de bază ai sec. al XXI-lea - cu care încă mai merg automobilele, avioanele, rachetele cosmice, trenurile, vapoarele etc. - cu o altă energie, cu alte motoare convenţionale, tatonând cu febrilitate noi energii alternative, dar să nu uităm: de petrol nu ne putem despărţi totuşi chiar atât de uşor. Bine, bine - nu-l vom mai arde, spre a evita să mai poluăm planeta... Poate chiar am făcut o imensă crimă că ne-am bătut joc de el transformându-l în fum. Însă ce ne facem, că el încă mai stă la baza chimiei mondiale a polimerilor şi nu-l văd chiar atât de curând eliminat din cursă... Fiindcă din petrol, din preţiosul aur negru, obţinem 99% din masele plastice existente în lume, iar lumea modernă nu cred că ar mai putea fi numită modernă fără aceste mase plastice care au devenit a doua natură a omului. Masele plastice domină totul! Doar priviţi puţin în jur: telefonul mobil sau fix, televizorul, radioul, pixul, jucăriile, CD-urile, microcasetele, filmele, benzile de magnetofon, peste 60% din obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, automobilele, avioanele etc., etc. - toate, toate acestea sunt făcute integral din plastic sau au componente indispensabile din mase plastice, deci din petrol! Iată de ce încă mai este nevoie de petrol, de mult petrol! Din lupta pentru petrol poate lua foc toată planeta, Doamne fereşte! Iată de ce încă mai este nevoie de Schela Boldeşti, mai ales că, în perspectivă, pare foarte posibil ca adevăratele straturi explodând de ţiţei să se afle, cum spuneam, la 10.000 m profunzime sau mai adânc. Aici în America s-a forat deja la această adâncime şi s-a găsit petrol mult şi foarte bun. Poate va veni timpul să forăm şi în Boldeşti la această adâncime, vizitată imaginar de Jules Verne în romanul “Călătorie spre centrul pământului”. Iar dacă nu-l vom găsi, atunci trebuie să ne gândim serios cum să inventăm cel mai bun petrol artificial...

O ÎNTREPINDERE PETROLIFERĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI INTRATĂ ÎN GURA MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A.,

SUCURSALA BOLDEŞTI La nivelul declarativ, PetromService S.A., înfiinţată în Bucueşti, la data de

02.02.02, a fost gândită ca o entitate închisă care să servească exclusiv interesele salariaţilor din Petrom, ce urmau a fi disponibilizaţi ca urmare a restructurării gigantului petrolier autohton; de asemenea, urmărea micşorarea substanţială a impactului negativ asupra mediului. Cotidianul “Curentul”, apoi şi alte ziare din Capitală, sunt de altă părere. “Curentul”, bunăoară, susţine că a intrat, recent, în posesia unor documente care atestă, fără tăgadă, faptul că Petromservice S.A., înfiinţată pe scheletul Petro Serv, sucursală a SNP Petrom (patronată de Austrian OMW), al cărui patrimoniu a fost “externalizat” cu dedicaţie pe mai nimic către firma “năşită” de către controversatul

180

sindicalist miliardar Liviu Luca, îşi are ca sursă principală de venit SNP PETROM, cauzându-i acesteia mari prejudicii. Ziarul respectiv încearcă, prin documente declarate ferme, să demonstreze modalitatea prin care PETROMSERVICE-ul lui Luca a reuşit să căpuşeze activitatea SNP PETROM, în complicitate cu directori ai acestei companii, aflaţi într-un vizibil conflict de interese. Afacerea a ajuns, în 2004, la urechile Curţii de Conturi, percepută de aceasta ca un canal de exteriorizare şi subtilizare a unor uriaşe profituri ilegale, cu manevre inteligente făcute prin intermediul unor firme străine ca Elbahold Limited, din Cipru, sau Comac Lmtd. Astfel, dezvăluie ziarul “Cotidianul”, sute de milioane de euro au fost vânturaţi în Cipru, via Petromservice, prin tandemul de interese Sorin Ovidiu Vîntu-Liviu Luca. De aceea, spune ziarul, sucursala PETROMSERVICE S.A. de la Boldeşti, alături de cele din Târgovişte, Craiova, Piteşti şi Moineşti, au lovit dureros în economia naţională, fără să aducă vreun beneficiu localităţilor respective.

Pentru a astupa gura presei libere, patronii marii companii se zice că au decis vânzarea acestei companii către aceiaşi stăpâni austrieci ai petrolului românesc, deci către AUSTRIAN OMW, stăpânul Petromului. (Dar vă amintiţi când neocomuniştii strigau până răguşeau: “Nu ne vindem ţara?”). Până în prezent, problema nu a fost pe deplin limpezită, iar în opinia mea, subiectul respectiv ascunde interese nu tocmai ortodoxe, care nu pot fi dezvoltate mai mult într-o monografie precum cea de faţă, dar nici nu putea fi ocolită, dat fiind faptul că una din sucursalele importante ale Petromservice-ului S.A. se află în oraşul Boldeşti-Scăieni, pe Aleea Clubului la nr. 7, având şi o secţie de intervenţii (Secţia I), pe Str. Viilor nr. 3.

ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX... Nici această întreprindere nu a scăpat de avatarul schimbării numelor - în titlu le-

am amintit şi pe cele vechi - iar schimbarea numelor în serie îmi aminteşte de un caz real, petrecut pe vremea când eram eu elev la Liceul “I.L. Caragiale” din Ploieşti - actualul Colegiu “I.L. Caragiale”.

Iată întâmplarea: într-o bună zi, la domnul director de atunci al liceului, prof. Andrei Vijoli, a venit un părinte extrem de furios, să se plângă de faptul că bietul băiatul lui, elev la una din clasele a X-a din acel liceu, un adolescent silitor care avea note bune la aproape toate obiectele, era în fiecare an lăsat corigent la unul şi acelaşi obiect (o limbă străină) de trei profesoare la rând, probabil înţelese între ele să-l tracaseze - şi barem nici măcar nu era vorba de un obiect de bază. Însă toate trei voiau probabil să-l umilească sau să-şi bată joc de el. Protestul tăticului nemulţumit suna cam aşa: “Domnule director, vă rog să priviţi carnetul de note al băiatului meu şi să vedeţi că are numai medii de 8 şi de 9 la principalele obiecte, dar la păcătoasa asta de limbă străină din 4 şi din 5 nu mi-l mai scoate, încât a trebuit să-i pun meditator ca să nu mi-l lase iarăşi corigent. Şi cred că toate astea se întâmplă, fiindcă în fiecare an a avut o altă şi o altă profesoară - şi le-a spus numele la toate trei -, fiecare doamnă cu metodele ei, cu pretenţiile ei, care mai de care mai severe, încât mi-a zăpăcit de tot copilul... Şi de-aia am venit la dumneavoastră, să vă anunţ, înainte de a cere o anchetă de la minister. Că

181

de o aşa persecuţie, eu nici că am mai auzit...” Directorul l-a ascultat cu atenţie, mustăcind, apoi l-a calmat cu următoarea explicaţie: “Stimate domn, v-am înţeles, dar nu e nevoie să mai reclamaţi la minister, că rezolv eu problema asta... Şi să ştiţi că băiatul dumneavoastră nu a schimbat trei profesoare, cum spuneţi... A avut aceeaşi şi aceeaşi profesoară în fiecare an, numai că atunci când preda la clasa a VIII-a ea purta un nume, când preda la a IX-a şi-a luat un alt nume, fiindcă a divorţat, şi când predă anul acesta, are iarăşi un alt nume, fiindcă s-a recăsătorit a treia oară. Dar este una şi aceeaşi profesoară, căsătorită în fiecare an cu altul... M-aţi înţeles?” Tăticul a rămas cu gura căscată şi a plecat resemnat, renunţând la alte reclamaţii.

Istorioara sună a anecdotă, dar o ştia tot liceul şi este absolut adevărată, fiindcă acea persoană mi-a fost şi mie profesoară, iar ca istorioara aceasta să aibă şi un happy-end, vă anunţ că respectivul elev “persecutat” şi-a însuşit atât de bine limba aceea străină, încât a mers în ţara unde ea se vorbea şi a terminat acolo o facultate tehnică, revenind în ţară cu funcţii mari pe la Ministerul Comerţului Exterior... Deci, concluzia: tot răul spre bine. Să vedem acuma ce se întâmplă când schimbi un nume de cinci ori la o întreprindere, fără să aibă nimic de a face cu vreun divorţ...

La început, FORADEXUL de astăzi, înfiinţat în 1939, se numea “Administraţia Comercială pentru Prospecţiuni şi Explorări Miniere” (ACEX). Până la începutul anului 1991, societatea s-a numit succesiv: “Întreprinderea de Stat pentru Exploatări Miniere” (ISEM), apoi în “Întreprinderea Geologică de Explorări” (IGEX), apoi în “Întreprinderea pentru Foraje şi Lucrări Geologice Speciale” (IFLGS), iar din 1991 s-a transformat în societate comercială pe acţiuni, S.C. “FORADEX” S.A., înregistrată în Registrul Comerţului al Muncipiului Bucureşti cu nr. 140/1864/1504/1991. Numele actual provine de la Foraj-Exploatări...

De la înfiinţare până în prezent, obiectivul principal de activitate al societăţii l-a constituit: executarea de prospecţiuni şi explorări geologice pe teritoriul României, prin lucrări de foraj, minerit şi alte metode specifice pentru descoperirea de noi rezerve de ţiţei, gaze, ape geotermale şi alte resurse minerale (cărbuni, minerale, roci utile etc.) cât şi crearea de mijloace tehnice specifice activităţii de foraj, cu precădere pentru lucrări speciale. Rezultatele cercetărilor geologice ale S.C. FORADEX S.A. s-au concretizat prin:

- descoperirea şi evidenţierea a 850 de zăcăminte exploatabile de petrol, gaze, ape geotermale, minerale şi potabile, dioxid de carbon, minereuri de fier, aur, argint, uraniu etc.;

- evidenţierea primului zăcământ de petrol şi gaze din Marea Neagră, prin iniţierea programului “offshore” în România, în anul 1975.

Ca realizări tehnice deosebite, pot fi menţionate: - fabricarea în ţară, pe baza licenţei Christensen-SUA, începând din 1970, a

sculelor de foraj cu diamante naturale tip “surface set”, destinate forajului geologic şi celui petrolier; betoanelor uşoare şi greu armate (cca. 300.000 de bucăţi coroane şi 4000 de bucăţi sape);

- punerea la punct a tehnologiei şi echipamentului destinat forajului cu diametru mare (de 500 mm şi adâncime de 400 m);

182

- executarea prin foraj a suitorilor şi puţurilor de aeraj cu instalaţii proiectate şi realizate de societate;

- fabricarea echipamentelor destinate cercetării geologice şi geotermice pentru platformele marine şi pentru substanţele minerale utile solide.

Trebuie să amintesc că, până aici, am vorbit despre S.C. FORADEX S.A., la modul general, deoarece secţia de la Scăieni are o vechime de numai 63 de ani, dar şi ea a lucrat cu toate forţele umane de care dispunea – cca. 600 de salariaţi - pentru consolidarea unui domeniu strategic al economiei naţionale, cel al explorării şi exploatării resurselor de substanţe minerale. Activitatea întreprinderii poate fi pe scurt exemplificată prin următoarele mari realizări: descoperirea zăcămintelor de petrol şi gaze de pe platforma continentală a Mării Negre; cercetarea geologică şi hidrogeologică a zăcămintelor de lignit din Oltenia; zăcămintele de fier de la Ghelar; zăcămintele de cupru de la Moldova Nouă; peste 930.000 m foraţi în domeniul petrolului şi gazelor naturale, prin folosirea celor 365 de sonde realizate în România, inclusiv la această unitate, destinate ţării noastre, Republicii Moldova şi Kazahstanului; cca. 400.000 m foraţi în România care au dus la identificarea a peste 100 acvifere de apă exploatabilă, de asemenea 740.000 m foraţi pentru alimentarea cu apă potabilă în România şi cca. 400.000 m în Libia şi Zambia; peste 3.800.000 m de foraje destinate cercetărilor geologice de substanţe minerale solide, realizaţi în România, Peru, Tanzania şi Zambia; peste 360.000 m foraţi pentru valorificare apelor geotermale, din care 340.000 m în ţară şi restul în Grecia şi Tunisia; producerea uneltelor de forajare de dimensiuni mari, până la diametru de 4000 mm, şi până la 400 m adâncime; producerea şi comercializarea sapelor şi coroanelor de foraj cu diamante naturale, sintetizare sau PDC etc., etc.

Menţionăm că o bună parte din aceste realizări s-a făcut cu personalul acestei secţii de la Scăieni. De peste şaizeci de ani, această întreprindere cu hale mari, luminoase, cu macarale rulante, cuptoare şi ateliere mecanice complexe, plină de strunguri, contribuia zilnic la îndeplinirea contractelor interne şi externe, sub conducerea unor directori devotaţi trup şi suflet acestui loc de muncă. Aceştia erau ing. Ion Berbecaru, care fusese mai înainte şeful platformei de foraj marin de la Constanţa şi Nicolae Toma, al doilea director al fostului IFLGS, amândoi colaboratori cu direcţia centrala de la Bucureşti unde director general era ing. Iancu Feldman. Atunci contractele mergeau strună şi echipele IFLGS-ului lucrau simultan în ţări ca Marea Britanie, Germania, Grecia, Republica Sud Africană, Peru, Zambia, Tanzania, Ghana, Libia, Algeria, Yemen, Peru, Turkmenia ş.a. şi veniturile erau mari.

După 1991, FORADEX-ul de la Scăieni este condus de ing. mec. Dan Păduroiu. Contabil şef este Lia Petre. Ing. Violeta Cazacu, care este angajată de mulţi ani acolo, mi-a spus că, în prezent, secţia de la Scăieni mai lucrează cu 57 de salariaţi. Prin efortul lor unit şi calificările superioare ce le au, această echipă mică încearcă să egaleze recordurile şi rezultatele strălucite din anii precedenţi, mai ales că s-au semnat noi contracte cu ţările enumerate mai sus, iar numărul lor este din nou promiţător. În concluzie, întreprinderea de la Scăieni a pierdut câteva sute de salariaţi buni, din care a păstrat numai 57, pe care însă i-a calificat să devină cei mai buni. O pierdere de personal dureroasă, dar întreprinderea de la Scăieni nu s-a predat, nu a dispărut şi încă mai lucrează. Deci... tot răul spre bine!

183

ARTEMA PLAST SRL, BOLDEŞTI-SCĂIENI În timp ce majoritatea întreprinderilor din acest oraş se plâng că întâmpină

serioase dificultăţi, zbătându-se să supravieţuiască şi să-şi păstreze salariaţii, iată că pe teritoriul oraşului a apărut şi o întreprindere nouă, al cărei director fondator, inginerul Gheorghe Comănescu, un tânăr plin de energie, se arată foarte optimist şi încearcă să-şi transforme firma în unitatea de profil cea mai mare din ţară, hotărât să-şi mărească numărul de angajaţi - şi aceasta cât mai curând. Este o veste foarte bună.

Imediat după Revoluţie, inginerul Gheorghe Comănescu a înfiinţat o firmă privată pe care a numit-o GEMATO, în cadrul căreia a abordat diferite activităţi: comerţ, producţie, turism, diferite alte servicii. A fost un prim pas. În anul 1996, a înfiinţat actuala Societate ARTEMA PLAST SRL, ca urmare a asocierii firmei GEMATO cu firma italiană de mase plastice ARTEMA PLAST SRL. În acest scop, a fost cumpărat un teren pe care s-a construit sediul noii companii. El se află pe Şoseaua Ploieşti-Văleni nr. 26, în oraşul Boldeşti-Scăieni.

Domeniul de activitate abordat de noua societate este fabricarea ambalajelor flexibile pentru industrie şi în special pentru industria alimentară. Cine face cumpărături prin marile magazine din ţară, prin noile malluri, primeşte deseori produsele alese în nişte sacoşe foarte elegant decorate, cu litere frumos scrise şi cu imagini comerciale viu colorate, având un design bine gândit şi făcut cu mult gust. Ei bine, acelea sunt sacoşele fabricate la ARTEMA PLAST, unul din seria de numeroase alte produse folosite la ambalarea mărfurilor.

An de an, această firmă s-a dezvoltat armonios, ajungând astăzi una din cele mai importante întreprinderi industriale cu acest profil din România, care dispune de un utilaj modern, de personal calificat şi de un număr în creştere de lucrători, în bună parte calificaţi la locul de muncă. Firma română, în cadrul componentelor ei, speră să definitiveze atragerea unui mare grup industrial italian din domeniu. Probabil că aceasta a şi fost cauza pentru care, în aeroportul din Milano, l-am văzut pe inginerul Comănescu angajat în discuţii febrile şi prieteneşti cu partenerii lui italieni pe care ştiu că îi vizitează foarte des. Cooperarea cu firma italiană va permite firmei din Boldeşti-Scăieni să-şi mărească de câteva ori capacitatea de producţie, să diversifice foarte mult gama de produse şi să devină astfel cea mai mare întreprindere cu acest profil din România - “şi de ce nu, din toată Europe de est”, mi-a specificat odată, cu multă încredere, patronul companiei.

M-am bucurat sincer să aud aceste cuvinte din gura unui fost elev de-al meu de elită cu care mă mândresc şi pe care îl văd decis să facă tot ceea ce îi stă în putinţă pentru a dezvolta şi alte activităţi în oraşul Boldeşti-Scăieni, în special prin atragerea de noi investitori străini. Nu rămâne decât să-l felicităm călduros pe inginerul Gigi Comănescu şi să ne dorim să avem cât mai mulţi oameni ca el, care să-i urmeze nobilul său exemplu.

184

CAPITOLUL XVI. Rezistenţa anticomunistă în Boldeşti-Scăieni

- 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVĂ GENERALĂ MUNCITOREASCĂ DIN ROMÂNIA, ÎNSOŢITĂ DE UN MARE PROTEST PE STRĂZI, CU 6 ANI ÎNAINTEA GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAŞOV ! - Din localitatea Boldeşti-Scăieni nu s-au ridicat partizani ca generalul Ion Aldea,

colonelul Uţă, ca ţăranca Elisabeta Rizea ori ca întreaga familie a lui Toma Arnăuţoiu - ori ca mulţi, mulţi alţi eroi cunoscuţi şi necunoscuţi - care să lupte cu arma în mână, ca partizani ai rezistenţei anticomuniste, pe culmile Făgăraşului, prin Munţii Vrancei, în Munţii Banatului, în Munţii Apuseni ori ai Dobrogei, bătându-se cu trupele securităţii criminale şi căzând eroic în aceste lupte. Acei partizani eroi, atunci când au fost prinşi, au fost batjocoriţi, schingiuiţi cu cruzime şi mulţi dintre ei ucişi în cumplitele temniţe comuniste. Şi, totuşi, la Boldeşti şi Scăieni am avut luptători extrem de curajoşi care să le semene...

Despre eroii partizani şi despre alţii ca ei am scris o carte, un “Dicţionar al eroilor căzuţi victime ale comunismului în România”, pe care am publicat-o la Chicago, în 1993, după cum, în acelaşi an, am mai scris şi o altă carte, despre schingiuitorii lor - “Dicţionarul criminalilor politici comunişti din România”, pe care am publicat-o în editura “White Wings”, din Glen Ellyn, Illinos, SUA. Desigur, ca scriitor, eu căutam să descriu, dacă se poate, şi faptele unor eroi locali, deci, aleşi chiar din oraşul unde locuiam... Şi nu mi-a trebuit mult timp să-i caut şi să-i găsesc. Iar după ce i-am gasit, am relatat amănunţit, atât prin ziarele din ţară, cât şi prin jurnalele americane, tot ce ştiam că au făcut ei. Aveam avantajul că pe aceştia eu îi cunoşteam personal şi am putut sta de vorbă cu toţi. Astfel, am aflat nemijlocit toate acţiunile de bravură făcute de fiecare în parte. Pentru că nu toată lumea cunoaşte aceste amănunte, extrem de interesante, despre lupta lor temerară, m-am decis să le reproduc şi în monografia de faţă, deoarece veţi vedea că, într-adevăr, se merită a fi ştiute, fiind nişte pagini deosebit de dinamice, reale şi glorioase din istoria localităţii. Dacă nu le-aş reaminti, cu siguranţă că ele s-ar pierde şi ar fi mare păcat să fie uitate. De aceea, consider că trebuie neapărat să le ştie toată lumea, atât contemporanii, cât şi urmaşii noştri.

Chiar dacă eroii mei, fiind foarte tineri, aproape nişte copii, nu au apucat să lupte prin munţi cu hoardele comuniste înarmate, asta nu înseamnă că, la o scară mai mică, nu au încercat şi ei aşa ceva, imitându-i, într-un fel, destul de bine şi de curajos, pe faimoşii partizani anticomunişti români din munţi pe care îi aveau ca exemplu, căci şi tinerii din Scăieni, ca şi partizanii, tot cu arma în mână au luptat, trăgând în miliţieni şi în securişti şi rănindu-i. Dar scena nu se petrecea undeva prin Munţii Făgăraşului, ci chiar pe dealurile dimprejurul localităţii. Cruciada lor a durat ore întregi, până ce curajoşii răzvrătiţi au fost prinşi...

Mai înainte de a povesti isprăvile lor, trebuie să specific că, în Boldeşti-Scăieni, rezistenţa anticomunistă a fost de două feluri: una pasivă (o rezistenţă în surdină sau chiar ascunsă) şi alta activă (pe faţă).

185

Ca pretutindeni în ţară, cetăţenii din această localitate industrială se arătau foarte nemulţumiţi de viaţa precară pe care majoritatea populaţiei a dus-o timp de o jumătate de secol, atât sub regimul stalinist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi sub dictatura lui Ceauşescu. Nici astăzi nu pot spune că cetăţenii de acolo sunt mai mulţumiţi, pentru că tot foştii comunişti se pare că îi conduc - nu neapărat toţi cei aflaţi la scara guvernamentală - însă acum aceşti “foşti” sunt infinit mai şireţi, mai versaţi, mai puternici, mai bogaţi, mai îndrăzneţi şi mai corupţi decât erau înainte şi, în plus, cu dosarele vechi prelucrate şi falsificate, au învăţat să interpreteze perfect rolul de anticomunişti, de foste victime ale comunismului - mă rog, lupul păru-şi schimbă, dar năravul ba...

Acum 40-50 de ani, familiile care aveau aparate de radio riscau şi făceau eforturi să asculte, seară de seară, plini de iluzii şi de speranţe, promisiunile de libertate făcute în limba română de posturile de radio “Vocea Americii”, “Europa liberă”, “BBC-Londra”, “Radio Paris”, “Radio Madrid”, “Radio Roma” sau chiar “Radio Ankara”, chiar dacă emisiunile erau bruiate continuu... Din munţii Carpaţi emitea, după amiezile şi seara, prin anii 1959-60, un post de radio clandestin numit “Radio România Viitoare”, pe unde scurte, care, fiind bruiat, îşi muta frecvenţele din minut în minut, la fel ca şi postul de radio clandestin bulgar, “Radio Gorianin” din Balcani. Bancurile anticomuniste, cu ruşii, cu Stalin, cu Dej sau cu Ceauşeştii amândoi, făceau deliciul naţiunii şi erau pe buzele tuturor. Pe la cozi, oamenii erau nervoşi, se certau între ei pe locuri, pe alimente, ridicau vocea şi îndrăzneau câteodată să învinuiască direct conducerea. Pe timpul lui Dej, mereu apăreau pe porţile (pe atunci din lemn) ale Fabricii de Geamuri Scăieni, portretele regelui Mihai I şi ale lui Iuliu Maniu, bine lipite (erau afişate cam pe la 3-4 dimineaţa) şi cu toată paza, niciodată nu au fost prinşi cei care riscau să le afişeze. Iar aceşti temerari au fost fraţii Mircea, Puiu şi Nicu Angelescu, vecinii fabricii. Era, totuşi, vorba de un risc enorm, deoarece, fiind vorba de două localităţi muncitoreşti cu potenţial mai mare de nesupunere, poliţia secretă politică, securitatea, se afla infiltrată peste tot, fie direct, fie prin agenţii ei turnători care, imediat ce auzeau că unii localnici nemulţumiţi acţionau contra statului comunist sau numai că ridicau tonul mai mult decât trebuie, înaintau raporturi scrise sau telefonice la securitate şi aceasta trecea pe loc la acţiuni drastice, cum a păţit Gh. Petrescu (1917-2001), şeful serviciului salarizare de la Schela Boldeşti, care a fost bătut de securitate numai pentru că un “binevoitor” adusese la securitate un ziar vechi militar care îl lăuda pe Petrescu că, pe când luptase pe frontul de est, el distrusese cinci tancuri ruseşti. Mai târziu, M.I. voia să facă uitate numele schingiuitorilor. (Printre cele 270.000 de dosare ale membrilor de partid şi turnătorilor securişti vinovaţi, topite la fabrica de mucava din Scăieni, din ordine date de sus, de teamă să nu fie desconspiraţi, s-au aflat şi unele dosare grele ale unor cozi de topor locale - conf. ziarului “Ziua” nr. 1216 din 2406, 1988).

Petrescu nu a fost singura victimă de acest fel. În urma unor astfel de turnătorii, au fost anchetaţi mai mulţi scăienari şi boldeşteni, dintre care cel mai rău au păţit-o doi prieteni de-ai mei: şeful protecţiei muncii de la Schela Boldeşti, Jean Pandele, şi specialistul în lucrări de foraj marine, Matei Grigore (Mielu Soroiu), primul din Boldeşti, al doilea din Scăieni.

186

Jean Pandele a fost turnat la securitate de un secretar u.t.c., atunci când fusese auzit povestindu-le sondorilor despre cum a fost furată Basarabia de ruşi. N-a trecut mult timp după aceste discuţii şi Jean Pandele s-a trezit la serviciu cu un ofiţer de securitate, Lazăr, de la sediul securităţii din Ploieşti. Securistul a venit îmbrăcat civil, i-a vorbit frumos, chiar foarte politicos, şi l-a rugat cu amabilitate pe Jean să-l ducă înapoi la sediul securităţii cu maşina, iar Jean s-a conformat întocmai. Când s-a văzut în biroul lui, securistul Lazăr, s-a scuzat câteva momente, s-a dus în biroul vecin de unde a venit îmbrăcat cu un halat muncitoresc şi deodată s-a transformat brusc într-o fiară turbată: şi-a sumecat mânecile şi, începând să urle şi să înjure de mama focului, a tăbărât cu pumnii şi cu picioarele asupra boldeşteanului, bătându-l minute întregi fără oprire şi făcându-l lac de sânge. Ancheta a durat zile de-a rândul. Ştiind că Jean este un foarte bun acordeonist, i-a zdrobit degetele, încercând să i le rupă. Abia a scăpat cu viaţă, după ce a făcut o sumedenie de declaraţii scrise prin care promitea să nu mai spună nimănui că Basarabia este românească. Ultima oară, anul trecut, când l-am văzut pe Pandele, mi-a spus că Lazăr o duce bine-mersi, nederanjat de nimeni, cu o pensie mai mare decât salariul unui profesor universitar!

Mielu Soroiu, care povestea colegilor ce mai spun posturile de radio “de peste gârlă” şi care îl tot critica pe Ceauşescu, a păţit-o şi mai rău. Desigur, la sediul securităţii din Ploieşti, a fost şi el bătut câteva zile de-a rândul, lovindu-l cel mai mult peste testicule, iar la anchetele făcute ore întregi, a fost ţinut pe un scaun special, sub care se afla “Răducu” (aşa se numea în limbaj conspirativ aparatul de iradiat cu doze mari). Aceasta se întâmpla în preajma anului de graţie 1989. După acele anchete dubioase, Mielu s-a îmbolnăvit de un cancer galopant în regiunea anală, cu metastaze la penis, victima murind în chinuri amarnice după ce penisul i-a fost amputat. Înainte de a muri, l-am vizitat acasă unde l-am găsit în pat. Atunci el mi-a povestit cu glasul stins tot ceea ce ceea păţise. Întors în America, eu am publicat un amplu material despre această crimă, alături de alte mari crime ale fostei securităţi ploieştene, iar articolul l-am expediat familiei. Nici în momentul de faţă, fiul său, Paul Matei, nu a putut obţine dosarul cu ancheta făcută de fosta securitate tatălui său, deşi încearcă acest lucru de peste 16 ani!

Se cunoaşte un singur caz de agent securist pedepsit “de reacţionari” cu moartea, pe un câmp dintre Scăieni şi comuna vecină Pleaşa, la marginea Scăieniului. Este vorba despre băiatul poştarului Stănescu, din Pleaşa, un tânăr cu mustaţă, frumos şi înalt, având înfăţişarea unui star cinematografic, despre care se spunea că este securist şi că arestase pe nişte muncitori de la întreprinderile de ceramică de la Bucov. Nu s-a putut afla niciodată cine l-a asasinat. Sincer vorbind, mi-a părut rău de frumuseţea lui, mirându-mă că acel tânăr putuse să fie atât de rău.

În timp ce ruşii ne furau zi şi noapte petrolul, prin societatea “Sovrompetrol”, aproape toate sondele cu pompă canadiană de pe aria Boldeşti-Scăieni, erau zilnic sabotate prin oprirea curentului electric de la şaltărul central al dinamurilor electrice care puneau în mişcare pompele. Până veneau operatorii de serviciu ca să repornească motorul pompelor, treceau nişte ore bune în care sondele stagnau şi nu mai scoteau petrol. Cu toată paza intensă, nici până astăzi nu se ştie cine sabota, pe rând, toate sondele având acest sistem.

187

Prin anii 1978-79, la clubul Schelei petrolifere Boldeşti, sosise prietenul cel mai bun al lui Nicu Ceauşescu, Ion Traian Ştefănescu, să-i muştruluiască pe muncitorii petrolişti că nu merge bine producţia. Mă aflam şi eu în sală. Ştefănescu, deşi un bun şi foarte inteligent intelectual, bazat pe vocea lui de tunet şi pe faptul că era prim secretar al c.c al u.t.c., ministrul tineretului (ulterior prim secretar la jud. Sălaj şi Dolj), bazat pe marea sa putere politică, folosea faţă de muncitori un vocabular dur, execrabil, vorbindu-le de sus, cu aroganţă şi total dispreţ, neavând nici un respect pentru ei: “Bă, la voi aicea nu se munceşte suficient şi de-aia merge treaba prost în schela voastră!...” În clipa aceea, sutele de muncitori din sala au protestat cu glas tare; unii l-au fluierat, alţii l-au huiduit. Un sondor l-a apostrofat fără frică: “Vă rugăm, tovarăşu’, să ne vorbiţi frumos, că noi nu suntem nici “bă” şi nici “voi”... Noi muncim din greu de dimineaţa până seara la sonde şi vrem să fim respectaţi, şi nu ne vorbiţi ca unor slugi, cum le vorbeau boierii!” “Aşa-i! Aşa-i!” - îl aprobau toţi din sală. Ştefănescu o cam sfeclise şi mitingul nu a putut continua până nu şi-a schimbat stilul de vorbire. Şi eu am fost admonestat verbal de acest ministru pe când făceam practica agricolă cu copiii în viile de la IAS Boldeşti-Scăieni, la cules de struguri. Din senin, a apărut acolo o maşină neagră sosită pe drumul de acces între vii, din care a coborât acest ştab însoţit de primarul din Boldeşti şi de încă doi tovărăşei de la judeţ, veniţi în control să vadă cum muncesc elevii. I.T.Ş. îl întreabă încruntat pe un copil de clasa a V-a: “Câte găleţi ai făcut tu, puştiule, de dimineaţă până acum?” “Cinci găleţi, iar norma este de zece găleţi. Aşa ne-a spus tovarăşul diriginte”, a răspuns copilul. “Trebuiau cinsprezece! - i-a dat el răspunsul - Cine-i dirigintele, dumneata?” - mi s-a adresat secretarul mie. “Da, eu le-am spus numărul găleţilor - 8 pentru elevii mici, 12 pentru cei mari. 15-20 găleţi este norma pentru studenţi. Şi vă rog să priviţi de la ce distanţă cară copiii găleţile până la benă. Eu nu pot să le cer mai mult la copiii ăştia mici şi slăbuţi”. “Cine-i proful ăsta de-mi răspunde aşa obraznic?” l-a întrebat I.T.Ş. pe primarul Dumitru Puişor. “Este profesorul care l-a pictat pe Eminescu pe Casa de cultură”. Ştefănescu a făcut un gest de mirare şi a plecat fără să salute pe nimeni.

Dacă nu era revoluţia, Nicu Ceauşescu, care voia să-l debarce pe taică-su şi să-i ia locul, numindu-l pe bătrân într-o funcţie moartă (de secretar general onorific al p.c.r.), Tr. Ştefănescu era propus de Nicu ca vice-prim ministru sau chiar premier în fruntea ţării condusă de el, căci fiul dictatorului plănuise cu maică-sa o “lovitură familială de stat”, pentru a deveni el preşedinte. Dar nu i-a mers. La Revoluţie însă, Ştefănescu nu mai ştia unde să se ascundă de frică.

În ziua de luni, 18 decembrie 2006, în prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale de “Analiza dictaturii comuniste din România” (în aşa-numitul “Raport Tismăneanu”), care condamna cu vehemenţă comunismul, citit în sesiunea Parlamentului de preşedintele Băsescu, Ion Traian Ştefănescu era printre primii citaţi pe lista neagră a foştilor mari lideri comunişti, învinuiţi de crimele din România, dar lui puţin îi mai pasă, fiindcă el şi-a păstrat titlul vechi de profesor universitar, funcţionând acum la Academia de Ştiinţe Economice, specializat în probleme de drepturile muncii şi ale muncitorilor, fiindcă tare mult îl doare grija faţă de dragii lui muncitori... Cine-l cunoaşte spune că foloseşte acelaşi vocabular moştenit din trecut. Şi, totuşi, trebuie să menţionez aici şi o faptă bună a lui Tr. Ştefănescu care l-a ajutat pe un prieten de-al meu, scriitorul

188

Nicolae Mihai, să-şi publice un excelent roman respins de toate editurile, pe criterii politice.

O tulburare mult mai mare decât cea din sala Clubului, s-a produs în ziua de 14 noiembrie 1981, pe la orele 11 dimineaţa. În acea zi, toţi muncitorii de la Întreprinderea de Foraj şi Lucrări Geologice Speciale (IFLGS) din Scăieni, actualul FORADEX, s-au revoltat spontan şi, uniţi, au declarat grevă generală (grevele, se ştie, erau strict interzise pe vremea aceea, fiind socotite crime politice).

Mai întâi greviştii s-au strâns în curtea fabricii. Apoi toţi muncitorii din uzină, ca la o comandă, au ieşit pe poarta întreprinderii şi au pornit hotărâţi în mare grup pe străzi, strigând curajoşi: “Vrem pâi-ne! Vrem pâi-ne!” Era, de fapt, şi o lozincă mascată de protest, împotriva politicii de opresiune, dar ei ştiau că punând accentul pe lipsa de pâine, protestul lor nu va fi interpretat neapărat ca o mişcare politică, deşi mişcarea avea evidente conotaţii politice. De câteva zile, nu se mai găsea aproape deloc pâine pe piaţă şi nu s-a mai adus pâine nici la chioşcul din incinta fabricii. Coloana mare de vreo 270 de muncitori, s-a îndreptat mărşăluind vreo 3 km cu dârzenie, pe şoseaua Ploieşti-Văleni, apoi pe str. Petroliştilor, scandând cererea lor neîncetat, până ce au ajuns în centrul oraşului, în faţa primăriei. Grupului, format iniţial numai din demonstranţii grevişti, li s-au alăturat numeroşi trecători şi angajaţi ai societăţilor din împrejurimi. În final, se adunaseră cca. 1000 de demonstranţi. Cu toţii erau foarte decişi să ajungă la primăria oraşului.

Informatorii din cadrul primăriei l-au anunţat pe primarul Silviu Ciungradi ce avalanşă mare se apropie şi neştiind pe ce traseu au luat-o greviştii, primarul s-a urcat grăbit în maşină, hotărât să plece la Ploieşti pe şoseaua naţională. Pe drum, însă, ghinion! El a dat chiar de masa compactă a demonstranţilor. Maşina i-a fost oprită şi luată pe sus de muncitori. Primarul a ieşit din ea afară. Greviştii nu numai că l-au întors din drum, ci, după ce fugarul a primit câteva ghionturi anonime, a fost pus în fruntea coloanei, fiind obligat să strige alături de demonstranţi “Vrem pâine!”, pe tot traseul, până în dreptul primăriei. Ajunşi acolo, a avut loc un consiliu la care au participat primarul, consilierii şi reprezentantul greviştilor, Sandu Stelian. Ca temă de discuţie a fost cauza care a declanşat această grevă. La fel era să păţească şi plutonierul de miliţie Cremeneanu, care era responsabil pe această zonă, dar el a fost mai norocos, deoarece a putut fugi cu maşina. Între timp, a apărut acolo intempestiv şi... Ion Traian Ştefănescu, împreună cu colonelul Pescaru, şeful adjunct al securităţii din Prahova, cu care începuse să se ciondănească, fiecare pretinzând că reprezintă cuvântul partidului şi că ştie ce decizie să ia. La un moment dat, Pescaru i-a replicat lui Ştefănescu: „Tu să taci, fiindcă noi ştim ce avem de făcut !” Nu ştim cine îi anunţase, căci vestea ajunsese până la Ceauşescu, iar Ştefănescu fusese trimis cu porunca să restabilească imediat ordinea. Cu Pescaru sosiseră o mulţime de alţi securişti, în civil, înarmaţi, care înconjuraseră clădirea primăriei şi pe toţi greviştii, decişi să intervină cu forţa dacă va fi nevoie. Întregul Inspectorat M. I. de la Ploieşti intrase în alertă şi camioanele cu miliţieni şi securişti erau pregătite să meargă la Boldeşti-Scăieni pentru intervenţie. Aşteptau doar un semnal să pornească, dacă va fi nevoie. Delegatul greviştilor, Sandu Stelian a explicat limpede că trebuie să li se acorde mai multă atenţie muncitorilor şi să li se aducă pâine, ca să poată munci.

189

Ştefănescu a telefonat pe loc la Bucureşti şi a primit răspunsul că, pentru a nu agrava situaţia, cererea muncitorilor va trebui pe deplin împlinită. Aşa le-a răspuns şi el primarului şi lui Sandu Stelian. Acesta a ieşit afară, s-a urcat pe o pubelă metalică de gunoi şi s-a adresat colegilor săi, strigându-le că problema a fost rezolvată iar cererea le va fi, în următoarele ore, îndeplinită, rugându-şi colegii să se întoarcă la uzină. Oamenii s-au întors potoliţi, mergând agale la locurile de muncă, însă nu au început lucrul până nu au sosit maşinile cu pâine, mezeluri şi carne. Într-adevăr, au venit atunci câteva maşini supraîncărcate şi au descărcat la IFLGS pâinea cea mai bună, pachete întregi de mezeluri şi carne de cea mai bună calitate, chiar mai multă marfă decât puteau cumpăra muncitorii. Concluzia: deci, iată că se putea! De atunci, IFLGS era prima întreprindere din oraş unde se aducea totdeauna marfă, înaintea altor puncte de desfacere. Din păcate, Sandu Stelian a fost ore întregi anchetat la sediul securităţii din Ploieşti, iar dacă nu a fost arestat se datorează faptului că pentru el a intervenit Gheorghe Deliu, vărul său şi ministrul metalurgiei din acea perioadă.

Greva a fost, aşadar, o reuşită deplină şi a demonstrat nu numai faptul că “unirea face puterea”, dar şi că regimul comunist se temea serios de furia maselor. Vestea despre greva din Boldeşti-Scăieni şi despre succesul ei s-a răspândit cu repeziciune în toată România, în primul rând, prin posturile de radio occidentale. Evident, succesul ei a încurajat şi pe muncitorii de la Întreprinderea de Autocamioane “Steagul roşu”, de la Braşov, care au ales, nu întâmplător, exact aceeaşi zi - 14 noiembrie 1987. Ea a început la acele uzine în seara zilei de 14 noiembrie, la schimbul al III-a, şi a continuat toată noaptea, când schimbul nu a lucrat deloc, iar dimineaţa, pe 15 noiembrie, la fel ca la Boldeşti-Scăieni, şi tot pe la orele 11, sutele de muncitori au ieşit în stradă îndreptându-se spre primărie şi spre sediul partidului, strigând lozinci anticomuniste. Uzina fiind mai mare, se înţelege că şi numărul demonstranţilor era mult mai mare, dar şi organizarea grevei era mai bună şi cu o listă de mai multe revendicări, predominând nu cele economice ci cele politice. Greva aceea luase, încă de la început, aspectul unei răscoale anticomuniste şi s-a lansat cu ciocniri serioase cu miliţienii şi securiştii, cu devastarea sediului p.c.r., a depozitelor alimentare ale ştabilor (unde s-a văzut ce bunătăţi consumau ei), cu ruperea tablourilor lui Ceauşescu şi aruncarea lor pe geam în stradă, deşi revolta s-a terminat cu o mulţime de arestări şi deportări. Cum era de aşteptat, ea a fost înfrântă de masiva intervenţie militară securistă, dar a pregătit solid terenul pentru marea revoluţie ce va avea loc peste numai doi ani, când regimul dictatorial a fost aruncat jos de la putere printr-o revoluţie naţională.

În lanţul acestor evenimente, muncitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni, au aprins prima scânteie, vizibil anticomunistă, fiindcă a fost prima grevă muncitorească din ţară, cu o masivă ieşire pe străzi din toată perioada dominaţiei comuniste. A fost prima treaptă, primul pas revoluţionar spre libertate şi mă mir cum, până la aceste consemnări ale mele, nimeni nu a pus vreodată mână să descrie amănunţit această grevă extrem, extrem de importantă în contextul rezistenţei naţionale anticomuniste din România. Nu a fost un fapt comun oarecare, peste care să-l trecem cu uşurinţă şi cu nepăsare la index! Ne-am dovedi nepăsători şi nerecunoscători, am fi demni de condamnat, dacă l-am omite din paginile de istorie ale ţării noastre. Până atunci, nu se mai întâmplase aşa ceva în regimul dictatorial din România, chiar dacă mici opriri de la lucru s-au mai

190

produs uneori, ici şi colo, însă acelea au fost numai în interiorul uzinelor. IFLG-esiştii au riscat şi au ieşit vitejeşte în stradă - iniţiind o fază nouă, una publică, un pas, într-adevăr, mic, poate nu lipsit de o anumită timiditate, dar care, în viitor, va încuraja enorm, prin reuşita lui, pornirea la luptă cu paşi mai mari şi mai vijelioşi... Acesta este marele merit al grevei de la Scăieni din anul 1981 şi ea va rămâne în istorie! De aceea propun ca în Piaţa Petroliştilor din faţa primăriei oraşului să fie pusă o placă comemorativă în care să se specifice greva şi demonstraţia muncitorilor de la IFLGS.

Tot pe teritoriul acestei localităţi a avut loc şi prima luptă cu arme de foc, nu în munţi, cum luptau partizanii, ci chiar în interiorul localităţii, între trupele securităţii şi o mică gherilă anticomunistă alcătuită de un grup de tineri curajoşi, destul de bine instruiţi şi organizaţi de un tânăr de 19 ani, Gheorghe C. Nicolae Ţârlea-Castellano, absolvent al Liceului agricol din Valea Călugărească. Gheorghe Nicolae-Ţârlea (a nu se confunda cu actualul consilier Gheorghe Nicolae Ţârlea, o rudă omonimă a lui Castellano) a devenit o figură legendară în Scăieni, prin organizarea a două acţiuni extrem de curajoase, cum nimeni înaintea lui nu a îndrăznit pe susnumitele meleaguri. Să urmărim, pe rând, aceste importante şi palpitante evenimente...

În toamna anului 1966, Nicu Ţârlea-Catellano (n. 10.08.1948) bate la poarta vecinului său Ilie Savu (I.D.), un băieţel de 16 ani, firav şi bruneţel, cu care era bun prieten, spunându-i că vrea să discute amândoi ceva important. Atunci Nicu i-a destăinuit un plan secret ce-l avea mai demult în cap, în legătură cu organizarea unei armate de rezistenţă naţională anticomunistă în munţi, cum fuseseră grupurile de partizani anticomunişti formate imediat după ocuparea ţării de către ruşi. “N-ai văzut că bestiile comuniste ne-au luat totul: pământul, boi, cai, oi, vaci, toate vitele, obligându-ne să ne înscriem la colhozurile CAP? Nu se poate să-i lăsăm aşa! Eu cred că formând un mic nucleu militar în munţi, mai târziu vom atrage şi armata ţării de partea noastră, căci ne vor ajuta cu siguranţă şi occidentalii - şi ne vom elibera de comunişti!”

Era un plan pe cât de eroic, pe atât de infantil, aproape imposibil de materializat, dar în care adolescentul Nicu Ţârlea credea cu toată convingerea şi vom vedea că o parte din planul lui, primele începuturi “logistice”, vor fi, totuşi, pline de succes, ceea ce îl va stimula şi mai mult să le continue. În plus, Nicu avea o carismă a lui aparte şi o mare putere de convingere. Era un excelent organizator, iar Iliuţă îl asculta încântat, cu gura căscată, fiindcă totul semăna cu un palpitant scenariu din filmele americane de aventuri (ulterior ei îşi aleseseră chiar şi nişte nume conspirative, inspirate din aceste filme, Nicu zicându-şi “Sfântul”, Iliuţă “Fantomas”). Planurile strategice erau gata. Trebuia găsiţi restul luptătorilor... “Mai întâi am încercat cu prietenul nostru, Ticuţă Lucian (Manghiniţă) (19 ani), să-l atrag în această treabă”, îl încuraja Ţârlea pe Ilie. “Deşi lui îi plăcea propunerea mea şi era întru totul de acord cu mine, mai târziu însă mi-a mărturisit că nu are curajul să se angajeze la aşa treabă dificilă şi riscantă. Cine nu riscă nu câştigă, i-am răspuns eu. Lucian mi-a urat succes şi s-a exprimat că mai indicat ai fi tu decât el... Şi, iată, de aceea am venit acum la tine...” Iliuţă, i-a mulţumit pentru încredere, i-a jurat că va fi fidel viitorului grup de luptători şi a acceptat bucuros să-l ajute în acest măreţ plan secret, care l-ar fi inspirat pe romancierul Constantin Chiriţă să mai scrie un roman pentru tineret, tot aşa de bun ca şi “Cireşarii”.

191

Amândoi au căutat, în continuare, alţi aliaţi ai “Armatei Prahovene de Luptă Contra Comunismului”. Şi i-au găsit. Ei erau: Nicolae Gheorghe, zis Baronul (n. 8.12.1952), vărul lui Nicu (15 ani), Gheorghe Constantin, zis Puişor (n. 17.08.1951), fratele lui Nicu (16 ani) şi Urzică Vasile (1950-2005), care pe atunci avea 17 ani şi jumătate. “Sfântul”, comandantul lor, le-a cerut să jure că vor lupta până la victoria finală şi că nu vor trăda.

Planul mai avea şi o altă variantă, în cazul că lupta gherilieră ar fi prematură, grupul va încerca să pună în aplicare un atac de răpire - şi anume băieţii să pândească elicopterul care stropea viile de la IAS, să pătrundă în el şi să-l oblige pe pilot să-i transporte peste hotare, revenind de acolo paraşutaţi pentru a organiza grupe anticomuniste de partizani în munţi. Dar şi pentru acest plan era nevoie de arme. Aceasta era o primă necesitate.

De aceea “Sfântul” a început instruirea grupului, explicându-le tuturor că îi aşteaptă o misiune grea, dar foarte importantă pentru întreaga ţară care, cu siguranţă, că li se va alătura şi îi va susţine, că micul nucleu va deveni cu timpul o armată mare şi puternică şi că planul este fără riscuri... Cea mai fezabilă variantă nu mai părea aceea cu elicopterul, ci varianta cu urgenţa formaţiunii de partizani. Ca atare, ei vor trebui să se retragă înarmaţi în munţi, cam prin locurile pe unde luptaseră înainte partizanii anticomunişti. În vederea acestui lucru, vor fi necesare următoarele: procurarea de arme, de corturi, de rucsacuri, de telefoane fără fir pentru comunicare la distanţă, de conserve alimentare, de îmbrăcăminte de munte şi îmbrăcăminte groasă de iarnă, de pături, medicamente, cutii medicale cu componente de prim-ajutor şi, mai cu seamă, de bani, de cât mai mulţi bani. O bună parte din acea recuzită fusese deja procurată. Chiar şi o sumă bună de bani. Necesitatea cea mai urgentă erau însă armele. De unde arme?

Nicu Ţârlea juca fotbal în echipa de juniori a “Petrolului” din Ploieşti şi i-a explicat lui Ilie că el cunoştea perfect sălile stadionului. I-a mai spus că într-una din săli văzuse, cu câteva zile în urmă, depozitul de arme şi că ştie sigur cum se poate ajunge în depozit, fără mari probleme. Planul era să dea o lovitură în sala de arme a stadionului, şi să ia de acolo câte arme şi muniţii va putea căra fiecare. Zis şi făcut... În martie 1967, au pornit-o amândoi la Ploieşti. Pe la orele 8-9 seara, au ajuns la porţile înalte ale stadionului. Închise. Trebuia escaladate. Le-au escaladat cu bine, deşi aveau în spinare rucsacurile îndesate cu lanterne, pături, cleşti, bomfaiere, mini-răngi, şperacle, şurubelniţe ş.a. Nicu cunoştea perfect toate interioarele. Nu a fost o mare problemă forţarea uşii de la sala cu arme. S-a lucrat cu mănuşi să nu lase urme de amprente... Odată acolo, trebuia alese armele cele mai bune. Au luat din ele 5 puşti mari şi 3 pistoale automate. Alte pistoale nu mai erau. Gloanţele se aflau împachetate în cutii de carton, fiecare cutie conţinând 50 de cartuşe. Cutiile ar fi fost incomode la transport, aşa că au fost desfăcute şi toate gloanţele deşertate în rucsacuri. Au luat peste 3000 de gloanţe, căci atâtea au încăput în raniţele lor. Puştile au fost învelite în pături şi legate peste umăr cu câteva curele, astfel încât păreau că transportă nişte chitare... Pe la ora unu noaptea erau din nou în stradă, după ce au şters urmele şi au închis uşile la loc, să nu se cunoască imediat sustragerea armelor. Nu au făcut nici câţiva paşi, că le-a ieşit înainte un miliţian şi doi elevi de la şcoala de miliţie. Nicu s-a dus curajos spre ei, i-a

192

salutat zâmbind şi le-a spus că sunt nişte artişti instrumentişti din alt oraş şi căutau drumul spre Gara de sud. Foarte amabili, miliţienii le-au arătat drumul spre gară.

Băieţii, cu inimile ticăind, bucuroşi că au scăpat, le-au mulţumit cu acelaşi zâmbet amabil şi au mers pe drum înainte, dând însă colţul spre Gara de nord. Au trecut de bariera de lângă rafinăria Vega şi au mers pe jos, în toiul nopţii, numai pe lângă linia ferată şi prin locuri unde să nu întâlnească oameni, până la pod la Blejoi; au trecut apoi podul şi şi-au continuat calea pe poteca din lunca paralelă cu linia ferată până la Balaca. După aceea, au mers grijulii, tot pe drumuri ocolite, până au ajuns acasă. Pe la 3-4 dimineaţa erau la casele lor din Scăieni, foarte mulţumiţi de reuşita perfectă a acţiunii lor. Au dormit câteva ore, apoi au reluat programul de instruire cu grupul “micii armate de eliberare”. Spargerea a fost sesizată abia după un mare număr de ore şi dispariţia armelor a declanşat din partea securităţii o deosebită îngrijorare şi o alertă de anvergură. S-au început cu disperare cercetările, dar neexistând urme clare şi nici un fel de amprente, nu s-au putut depista deloc vinovaţii. Între timp, pe dealul Seciului, târziu noaptea, băieţii făceau exerciţii de tragere la ţintă, învăţând bine să mânuiască armele. Antrenamentul a durat cca. două luni. Se apropia ziua plecării spre munţi. Armele, cartuşele şi restul echipamentului urmau a fi cărate cu o căruţă trasă de nişte cai procuraţi ilegal de Puişor, până la poalele munţilor, toată încărcătura trebuind bine mascată sub un material transportabil oarecare, nebătător la ochi. Dar este o vorbă: socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, fiindcă s-a întâmplat ceva neprevăzut...

Mama lui Urzică Vasile a constatat că fiul ei lipseşte foarte des de acasă şi de la şcoală. Când, într-o zi, căutând ceva prin casă, a găsit întâmplător pistolul ascuns, şi-a întrebat băiatul de unde are arma. Vasile nu a vrut să-i spună, dar nici maica-sa nu a vrut să i-o înapoieze, ci a plecat cu ea şi a predat-o miliţiei, crezând că în felul acesta îi face un mare bine băiatului. Miliţia din Scăieni avea deja semnalmentele de calibru şi de marcă ale armei şi a anunţat Inspectoratul judeţean al M.I. că au pus mâna pe capătul firului în povestea cu armele furate de la stadion. Acest lucru a schimbat brusc cursul evenimentelor care s-au precipitat în defavoarea virtualilor partizani. Când băieţii au auzit că pe urma lor s-a trimis un mare număr de securişti, s-au retras cu toţii repede pe dealul plin de numeroase tufişuri, înţelegându-se între ei să nu stea grămadă, ci ascunşi la distanţă mai mare unul de altul, iar în cazul că se va trăgea asupra lor, să deschidă şi ei focul din mai multe unghiuri, aproape simultan, astfel încât atacanţii să aibă impresia că luptă cu o armată întreagă şi să nu urce la ei.

Chiar aşa s-a întâmplat. Înainte de a deschide focul, securiştii au folosit un difuzor porta-voce, cu o considerabilă putere de amplificare, prin care, îndreptându-l în toate punctele cardinale, strigau răspicat: “Predaţi-vă, fiindcă sunteţi înconjuraţi de mulţi trăgători înarmaţi şi nu deschideţi focul! Nu aveţi scăpare! Predaţi-vă!”. Au repetat apelul de mai multe ori. Nici un răspuns, în afară de ecourile megafonului... Atunci au recurs la o altă stratagemă: au pus-o pe mama lui Vasile să strige, cu voce mai mult plângând: “Vasile, mamă, haide, mămico, de te predă că nu-ţi face nimeni nimic! Coboară şi vino acasă!” Nimeni nu se mişca. Tatonarea aceasta a durat ore întregi. Între timp, au mai sosit întăriri, însoţite de un câine lup care tot lătra spre direcţia celor ascunşi. La un semnal, toţi securişti încep să urce şi să descarce focuri de avertisment în aer. Când s-a

193

apropiat prea mult de băieţi, aceştia, precum s-au înţeles, au început şi ei să tragă numeroase focuri din toate părţile. Securiştii, la început, s-au speriat şi au repliat. După un timp, au pornit iarăşi la deal, de data aceasta un ofiţer, folosind o armă SKS, trăgând cu ea împrăştiat, fiindcă băieţii, după ce deschideau focul, îşi schimbau imediat locul, aşa cum îi instruise “Sfântul”. Rafalele armei automate începuseră să şuiere foarte aproape de Ţârlea. Atunci acesta, ca să-l potolească pe trăgătorul cu armă automată, pe care îl vedea bine, a ţintit în el şi a tras. Securistul a fost rănit şi a început să se vaiete, strigând după ajutor. Colegii lui s-au oprit din tragere şi au venit să-l salveze pe rănit. După ce ofiţerul rănit a fost transportat de colegii lui la vale, aceştia s-au întors foarte furioşi şi toţi au început să mitralieze numai cu focuri automate, încât focurile băieţilor nici nu se mai auzeau. Un ofiţer a strigat: “Prindeţi-i vii sau morţi!” Era o hărmălaie de nedescris, care semăna cu o scenă de atac din cel de al doilea război mondial. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, securiştii au folosit şi nişte detonanţi fumigeni, un fel de grenade, care făceau să răsune văile ca nişte canonade de tunuri. Câinele lup lătra continuu spre tufişurile băieţilor. Bătălia a durat vreo două ore. Evident, lupta era inegală, iar partizanii amatori, cărora li se cam terminaseră cartuşele, au realizat că nu se pot bate cu nişte profesionişti care erau numeroşi şi foarte bine dotaţi cu SKS-uri automate. Apoi din nou s-a auzit prin difuzor vocea plângând a mamei lui Urzică: “Aoleu, Vasile mamă! Mai trăieşti? Vino jos, Vasile, că acolo sus poţi fi împuşcat!” Vasile a ieşit din tufiş cu braţele ridicate, semn că se predă. Ceilalţi, văzând cum stă treaba, au făcut la fel. Nici unul din ei nu fusese rănit. Pe Iliuţă l-au găsit mai greu, fiindcă se ascunsese pe lângă Parcul Petrolier 803. Planul măreţ al tinerilor partizani, “de eliberarea patriei de sub jugul comunist”, a eşuat în mod lamentabil aici. Pe moment, nu au fost bătuţi, ci au fost aduşi la sediul miliţiei aflat vizavi de şcoală. Atunci elevii, aflaţi în recreaţie, i-au văzut pe securişti şi pe miliţieni cum îi urcă pe luptători într-o dubă care a demarat rapid cu ei spre Ploieşti. Tot drumul, tinerii au fost bătuţi, acuzându-i că sunt criminali şi ucigaşi, fiindcă au omorât pe un ofiţer de securitate. Mai târziu, s-a aflat că ofiţerul nu a murit, căci nu avea răni prea grave.

De aici începe calvarul lor. Ancheta de la securitate a durat două săptămâni, zi de zi. Erau mutaţi de la subsol la etaj cu şuturi în spate şi cu cătuşe la mâini. La ochi li se puneau ochelari de tablă, să nu vadă pe unde merg. Au fost condamnaţi într-un proces politic, în care s-a cerut pedeapsa cu moartea pentru Nicolae Gheorghe Ţârlea, iar pentru ceilalţi, fiind minori, sentinţa a fost închisoare între un an şi trei ani. Nu după mult timp, mass-media din occident a condamnat cu asprime regimul lui Ceauşescu care condamnă copiii la moarte în procese politice, şi aceasta tocmai când România începuse să se mai reabiliteze oarecum în faţa occidentului. Imediat, procesul s-a reluat şi s-a rejudecat la Tribunalul judeţului Prahova, de data aceasta ca un proces de drept comun. Judecata a durat peste şase luni, devenind greu de descifrat, fiindcă părinţii acuzaţilor le-au pus ca apărători pe cei mai buni avocaţi, care au subliniat caracterul de aventură ludică a evenimentelor de pe deal, în care erau implicaţi nişte minori. Drept urmare, sentinţele s-au îndulcit mult: Nicu Ţârlea a primit 8 ani, fratele sau, Puişor, 3 ani şi jumătate, Ilie - un an şi trei luni, iar ceilalţi numai un an. Totuşi, perioada de detenţie nu a fost uşoară. La securitate stăteau câte doi în celulă (al doilea fiind un fals deţinut care îi tot trăgea de limbă pe condamnaţi). Paturile din celulă erau din ciment, acoperite

194

cu o saltea subţire. Veceul se afla în celulă, iar mesele erau foarte sărace şi insuficiente. Tinereţea din ei însă i-a făcut să reziste cu bine tuturor încercărilor, iar după Revoluţie, acestor tineri li s-a schimbat brusc statutul: din “mari bandiţi, criminali trădători şi mari duşmani ai poporului şi ai orânduirii socialiste”, au devenit “mari eroi, luptători pentru libertate”, lăudaţi de toţi... Întorsăturile vieţii sunt uneori ciudate.

Interesant este că Gheorghe Nicolae-Ţârlea Castellano, după ce a scăpat din detenţie, deşi semnase o declaraţie prin care se angaja ferm că se va cuminţi, deşi ştia bine că este urmărit pas cu pas, a început o nouă campanie de luptă anticomunistă, finalizată, de data aceasta, cu mai mari izbânzi pentru el şi cu mai puternice lovituri date comunismului, fără ca urmăritorii lui să-l mai poată înfrânge. În a doua campanie anticomunistă, Nicu Ţârlea, acum mai maturizat şi cu o fermă experienţă de luptător neînfricat, va ieşi întru totul victorios, motiv pentru care am publicat despre el mai multe articole în presa americană şi în cea din Românie. Trebuie spus că atitudinea revoluţionară şi curajoasă de răzvrătit contra nedreptăţii îşi are originea în familie. Străbunicul său, Grigore Ion, este faimosul „erou de la Griviţa” (Războiul de independenţă 1877) care a smuls steagul turcesc şi a pus în locul lui steagul românesc pe reduta de la Griviţa, iar tatăl lui Nicu Ţârlea Castellano este sergentul Gheorghe N. T. Constantin, fiul primarului din Scăieni Gheorghe Niţă (primar 16 ani, între 1902-1918) care a primit numeroase decoraţii pentru că a făcut tot frontul 1937-1945, fiind lângă mareşalul Ion Antonescu când acesta a dat ordin: „Români, treceţi Prutul !”.

În încheiere, am să citez câteva fragmente din articolul: “Nicolae Gheorghe Ţârlea - un erou care a băgat spaima în comunişti”, publicat la rubrica “Dezvăluiri” a ziarului ploieştean “Telegraful de Prahova”, din 27 mai 1998...

“În 1967 Nicolae Gheorghe Ţârlea a fost condamnat la temniţă grea. Personal, după ce tinerii au fost prinşi (unii din ei erau copii, foşti elevi de-ai mei de la şcoala Scăieni, unde le fusesem profesor), am fost şi eu anchetat la sediul securităţii din Ploieşti, bănuit că sunt probabil unul din organizatorii grupului respectiv, dacă nu chiar şeful lor din umbră. Nu aveam însă nici o legătură cu această tentativă de highjacking decât dovada că securiştii m-au găsit pe lista alcătuită de acuzaţi, consemnat acolo în calitate de traducător, în cazul când elicopterul ar fi ajuns în Vest. Anchetatorii securişti m-au pus să dau mai multe declaraţii despre participarea mea la acel grup şi mă vor ancheta de mai multe ori, pentru că tot nu credeau că nişte copii pot fi atât de bine organizaţi. Dar organizatorul principal fusese tot curajosul Nicu Ţârlea şi nu eu. (...) Pe parcursul a cinci ani, între vârsta de 19 şi 23 de ani, Ţârlea trecuse prin următoarele închisori: Ploieşti, Bucureşti, Văcăreşti, Fortul nr. 13 Jilava, Deva, Galaţi, Poarta Albă, Chilia şi Periprava. Puţini români au gustat din “dulceaţa” bătăilor securiste la o vârsta atât de tânără, ca Nicu Ţârlea. (...) Voi cita, în continuare, din însemnările acestui erou pe care îl cunosc de pe când era copil: “...Ascultam şi urmăream în fiecare zi tot ce se întâmpla în jur; vorbeam cu mama şi cu fratele meu, Puiu, afirmând că cineva trebuie să se ridice, să protesteze, să facă ceva împotriva dictaturii! Dar cine? Şi cum? Prin revoltă în masă nu se putea; condiţiile nu erau coapte, iar securitatea înăbuşea totul încă din nucleu. (...) Singura cale accesibilă era o acţiune individuală, pe risc propriu, şi declanşată cât mai curând. Ea ar fi dat aripi nemulţumirilor generale ale populaţiei, fiind ca un bulgăre mic de zăpadă, care, începând să se rostogolească, devine avalanşă. A

195

fost un risc enorm, bazat pe un mare curaj, pe care poate numai divinitatea mi-l poate insufla. A fost un sacrificiu al meu, al familiei mele, al localităţii Scăieni, unde locuiam, al Mălăieştiului, unde locuia mama, al Ploieştiului, din apropierea acestor aşezări, al Prahovei, care trebuia să dovedească prin ceva concret că ţara a început să se mişte. Cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am reuşit!” Îndemnul la rezistenţă trebuia făcut prin manifeste.

Nicu Ţârlea s-a apucat să elaboreze manifestele. Le-a lucrat manual, acasă, la Scăieni şi la Mălăieşti. Textul lor suna: “Români! Luptaţi prin toate mijloacele posibile pentru răsturnarea dictaturii comuniste! Jos dictatorul Ceauşescu!” - şi era semnat “Armata Republicană Prahoveană”. În diagonală, pe suprafaţa manifestului, figura tricolorul românesc. Odată multiplicate, manifestele au fost împărţite în două: cu distribuirea primei jumătăţi a fost însărcinat cumnatul lui Nicu Ţârlea, Nicolae Liţoiu, un tânăr de 22 de ani, angajat la Uzina Mecanică Plopeni. El a răspândit manifestele prin toată uzina, începând cu uşa directorului şi până în fiecare secţie. Cealaltă jumătate a manifestelor a fost răspândită personal de autorul lor, prin toate gările municipiului Ploieşti, precum şi în diferite trenuri. O parte din ele a fost aruncată de la terasa cofetăriei aflată la ultimul etaj al magazinului “Omnia” din Ploieşti, exact în faţa clădirii administrative, numită de ploieşteni “Casa Albă”, unde era şi sediul partidului.

Securitatea se alertase şi intrase în febra nebună a căutărilor, fără să găsească pe nimeni. Tot în acele zile, Nicolae Gheorghe adresase o scrisoare către primul secretar al organizaţiei de partid a judeţului Prahova, Ilie Câşu, prin care protesta, din partea ploieştenilor, pentru apropiata vizită a lui Ceauşescu la Ploieşti, anunţată în august 1981, arătând că dictatorul criminal nu are ce căuta în acest oraş şi nici în alte aşezări ale Prahovei. Securitatea intrase în panică şi a început pretutindeni cercetări masive. Se luau probe scrise, amprente, îndeosebi în rândul intelectualilor, al elevilor şi al studenţilor. Atunci mi s-au solicitat şi mie trei probe caligrafice şi de amprente, de către nişte ofiţeri de securitate care m-au scos din ore afară de la Şcoala nr. 17 din Ploieşti, spre a-mi dicta un text oarecare.

Ceauşescu totuşi a venit la Ploieşti, apoi în oraşul Boldeşti-Scăieni, la Plopeni, pe valea Prahovei, dar a fost o vizită pe fugă, privind înfricoşat la populaţia care nu-l aclama, cu excepţia grupurilor de securişti puşi să urle lozinci la apariţia delegaţiei. Pe blocuri şi în balcoane, stăteau miliţieni înarmaţi, care păzeau să nu se întâmple ceva. Nicu Ţârlea îi pregătise lui Ceauşescu, la Ploieşti, surpriza surprizelor - nişte bombe, care nu aveau explozibil să ucidă, nici măcar să rănească, ci un explozibil artizanal, dar care bubuiau mai tare decât bombele de avion. Auzindu-le, Ceauşescu, care totdeauna se temea de atentate cu bombe, ar fi făcut stop cardiac auzindu-le.

Bombe artizanale pentru dictator Bombele trecuseră probele de “laborator”, fiind testate pe deal, la Scăieni, apoi

alte probe, cu declanşări programate prin ceas, experienţe la scară redusă, făcute în locuri izolate, pe valea Teleajenului, pe Valea Vărbilăului şi pe Dealul Mălăieşti. În ciuda speculaţiilor, materialul exploziv nu provenea de la Uzina Plopeni, nici de la cea de la Găvănel. Înainte de a transporta bombele în centrul Ploieştiului, Nicu Ţârlea a cercetat cu atenţie locul unde să le poată amplasa, dar, atât ziua cât şi noaptea, centrul Ploieştiului era strajnic păzit de patrule de securişti şi miliţieni. A fost imposibil să fie

196

aduse acolo şi montate pentru a-l primi “fierbinte” pe Ceauşescu. Riscul era prea mare şi ar fi intrat cu siguranţă în gura lupului. Trebuiau găsite alte momente, eventual după trecerea delegaţiei prezidenţiale din august. Pentru detonare s-au ales datele de 12 şi 15 septembrie, în ajunul începerii anului şcolar, când Ploieştiul forfoteşte de elevi şi de studenţi. Exploziile, fiind inofensive, erau menite să acţioneze psihic, să creeze o atmosferă de protest “sonor”. Fuseseră planificate cinci explozii succesive, una la “Casa Albă” (pe o coloană de susţinere, în formă de Y, între unghiul celor două laturi), una în cartierul Nord al Ploieştiului, una în incinta unei librării centrale, una la Procuratură şi una lângă lozinca “Trăiască PCR” de pe acoperişul Cinemascopului. Practic însă nu s-a putut monta decât bomba de la sediul partidului şi cea de la librărie. Ele au fost instalate personal de Nicu Ţârlea, fiecare fiind însoţită de un ceas programat să le detoneze la ora prânzului. Bubuiturile au fost infernale şi s-au auzit în tot oraşul. Întregul centru a fost zguduit din temelii şi toate geamurile dimprejur s-au spart, dar nimeni nu a fost rănit. “Nici la bombardarea Ploieştiului de către americani nu s-au auzit aşa puternice bubuituri”, spuneau bătrânii. “Tocmai serveam masa, îmi povestea vărul meu care locuia în centrul oraşului, în blocul de lângă sediul partidului. Când s-a auzit bubuitura, farfuria cu ciorbă a săltat în sus pe suprafaţa mesei...” Imediat au apărut securiştii, pompierii, miliţienii, armata. “Era ca şi cum s-a răscolit într-un cuib de viespi. Exploziile veniseră după campania cu afişe. Efectul a fost teribil. Pentru scurt timp, magazinele începuseră să se umple cu bunătăţi. S-a vorbit foarte mult în presa străină şi la posturile de radio occidentale, iar lumea a căpătat curaj. Pentru exil, a fost un motiv în plus de a ataca şi mai puternic dictatura comunistă”, notează Nicolae Gheorghe în însemnările sale.

Încep arestările Prima victimă a fost Manu Gheorghe, un tânăr de 20 de ani, care lucrase înainte

la I.U.P.C. Băicoi, bănuit că ar fi furnizat focoasele, şi care atunci era încorporat în Garda Naţională, la U.M. 02546 din Drumul Taberei. El a fost transportat la sediul Securităţii din Calea Rahovei, unde a fost bătut de ministrul Tudor Postelnicu, ajutat de şeful arestului, col. Vasile Vasile. Tribunalul Militar Bucureşti, prin sentinţa nr. 33, dosarul 127/1982, îl va condamna pe Manu Gheorghe la 8 ani închisoare, în baza articolului 167, aliniatele I, III şi IV din Codul Penal. Evident, Manu era complet nevinovat, dar va executa 64 de luni în Penitenciarele Rahova şi Aiud. Apoi anchetele s-au îndreptat cu repeziciune spre Uzinele Metalurgice Plopeni, întrucât aici era o secţie specială care producea muniţie. În urma cercetărilor de la Plopeni, în ziua de 20 septembrie 1981, a fost ridicat Nicolae Liţoiu, cumnatul lui Ţârlea, care distribuise afişele în toată uzina, şi a fost bătut la sediul Securităţii din Ploieşti de maiorul Ion Traşcu, avansat ulterior la gradul de colonel. Şeful securităţii din Ploieşti era col. Dumitru Popa, care mă va ancheta mai târziu şi pe mine. Tânărul Liţoiu (22 de ani) a fost condamnat la 20 de ani detenţie şi a stat după gratii 87 de luni, trecând prin închisorile din Prahova, Aiud şi Jilava. Ţârlea dispare la timp, dar Liţoiu nu a mai putut scăpa de arestare.

Doi binevoitori s-au oferit să-l ajute pe Nicu Ţârlea să fie scos din zona de urmărire, ducându-l într-o noapte la Constanţa. Cei doi erau Costel Lucian şi Costel Liviu Ionescu, tatăl şi fiu. Numai pentru simpla încercare de a-l ajuta pe cel urmărit, tatăl şi fiul vor fi arestaţi de Securitate, acuzaţi de gravă complicitate şi condamnaţi de TMB, în ziua de 14 aprilie 1982, primul la 5 ani închisoare, iar fiul la 20 de ani închisoare. Tatăl a

197

executat 16 luni, iar sentinţa dată fiului nu s-a mai aplicat. Pus provizoriu în libertate, pentru a fi capcană de prindere a altor implicaţi, Costel Liviu Ionescu se întâlneşte în secret cu Nicu Ţârlea şi, întrucât asupra lor plana pericolul arestării, ambii se decid să părăsească de urgenţă ţara, mai ales că autorul bombelor de la Ploieşti fusese deja declarat “inamicul public nr. 1%, căutat febril de securişti şi miliţieni în toată ţara, pe toate drumurile, fotografiile lui, faţă-profil, fiind distribuite pretutindeni.

Drumul exilului Cu mare prudenţă, ei ajung până la Drobeta Turnu Severin. Au reuşit apoi să

treacă în Iugoslavia, de unde sârbii i-au transportat până la graniţa cu Italia, sfătuindu-i să înainteze cel puţin 20 km pe teritoriul acestei ţări, apoi să se predea poliţiei, ceea ce au şi făcut. La Udine, poliţia i-a înregistrat şi i-a trimis la Roma. Poliţia romană i-a transferat în lagărul de refugiaţi de la Latina, unde au ajuns pe 21 octombrie 1981. Fiind sigur de acordul azilului, Nicu Ţârlea s-a grăbit să sune pe cei de acasă şi să le spună unde se află. În mod ironic, urmăritul i-a felicitat pe securişti pentru nereuşita de a-l prinde... Imediat, punctele de pază de la Scăieni şi Mălăieşti ale Securităţii sunt retrase şi urmărirea tinerilor pe teritoriul României încetează. Dar, din acel moment, se declanşează războiul diplomatic între Bucureşti şi Roma. Ceauşescu intervine personal pe lângă guvernul italian, ca tinerii fugari să fie imediat extrădaţi, fiind nişte... “ucigaşi de rând şi criminali periculoşi”. El încearcă şi prin Interpol să-i scoată din Italia, dar nu reuşeşte. Atunci îl trimite pe Ştefan Andrei, ministrul de externe, la Roma, să insiste pentru extrădare, sub motivul că italienii apără nişte criminali sângeroşi. De fapt, Nicu Ţârlea fusese deja condamnat la moarte, în contumacie, de TMB şi, odată adus în ţară, ar fi fost executat. Spre a-i oferi o oarecare satisfacţie ministrului de externe de atunci, Nicu Ţârlea şi Costel Liviu Ionescu sunt, pentru 24 de ore, puşi sub stare de arest şi cercetaţi mai amănunţit de italieni, dar anchetatorii se lămuresc că au de a face cu refugiaţi politici autentici şi nicidecum cu criminali de drept comun, refuzând categoric extrădarea lor. Îi eliberează cu condiţia să se prezinte zilnic la Poliţie. În apărarea celor doi fugari au intervenit de urgenţă câţiva reprezentanţi ai exilului românesc. Imediat, Costel Liviu Ionescu părăseşte Italia, stabilindu-se în Franţa, iar Nicu Ţârlea primeşte viza de intrare în America în ziua de 18 februarie 1982. El este scos din lagăr şi trimis la o familie de italieni, capul familiei fiind de profesie detectiv. În ziua de 11 mai 1982, sponsorizat de Biserica Catolică, Nicu Ţârlea pleacă din Roma cu un avion al Companiei americane TWA şi aterizează la New York, unde stă o lună. Din ofertele făcute de statul american, preferă Dakota de Nord, oraşul Bismark.

În America, Nicolae Gheorghe Ţârlea va continua lupta împotriva comunismului, având legături permanente cu mari personalităţi ale exilului, cu posturile de radio anticomuniste, cu presa liberă de aici, căreia îi oferă informaţii detaliate despre rezistenţa naţională din patria lăsată în urmă. Devine membru al Uniunii Mondiale a Românilor. Revista “Ţara şi Exilul” publică un articol despre bombele de la Ploieşti; la fel ziarul “Micro Magazin”, din New York. Noul venit scrie articole la “Stindardul” din Germania, la “Cuvântul românesc” din Canada; se oferă voluntar în campania de alegere a preşedintelui Ronald Reagan, de la care primeşte mulţumiri personale. La Bismark îşi realizează unul din visurile sale, urmând o şcoală de pilotaj. În 1987 părăseşte Bismark-ul, venind în Richmond, Virginia. Apoi urmează cursurile a două şcoli

198

de detectivi, ambele în Washington D.C. În timpul Revoluţiei din 1989 din România, a manifestat în faţa Ambasadei române din Washington, alături de părintele Gheorghe Calciu, şi a cerut să lupte ca voluntar pe baricadele anticomuniste. Plecarea în România i-a fost însă refuzată”.

Aici se termină citatul din articolul publicat de mine în “Telegraful de Prahova”, precum şi episodul rezistenţei oraşului Boldeşti-Scăieni împotriva comunismului. Dacă fiecare localitate din ţară s-ar fi opus dictaturii cum s-au opus cetăţenii din această localitate, cu siguranţă că am fi rupt şi mai devreme lanţurile asupririi comuniste.

La numai câţiva ani după Nicolae Gheorghe Ţârlea, simţindu-mă zilnic urmărit de Securitatea din Ploieşti, fiind deseori anchetat la sediul ei de pe str. Vasile Lupu nr. 60, apoi chiar otrăvit de agenţii securităţii, am decis să-mi salvez viaţa şi în ziua de 12 august 1985 am părăsit şi eu ilegal ţara, împreună cu soţia. Din Ungaria, falsificând ambele paşapoarte, am trecut în Austria (securitatea şi vameşii maghiari au descoperit falsul pe unul dintre ele - cealaltă falsificare o făcusem perfect - şi ne-au arestat, dar ulterior ne-au eliberat şi ne-au lăsat să trecem). La Viena, primele zile am dormit prin parcuri şi prin gară, apoi ne-am predat poliţiei care ne-a internat în lagărul de refugiaţi de la Traiskirchen, care ne-au ţinut 21 de zile sub arest, ca suspecţi, apoi, constatându-se cine suntem, ne-au detaşat într-o secţie mai sigură a acelui lagăr, care să ne ferească de spionii şi atacanţii comunişti români ce forfoteau pe lângă lagăr căutând să-i lichideze pe cei notaţi pe listele lor. Această secţie specială se afla ascunsă în oraşul de munte Gloggnitz, NiederOsterreich, de unde, după aproape un an de zile şi după ce am fost chemat personal de ambasadorul american la Viena, am obţinut viza de emigrare în SUA, ca refugiaţi politici. Cu sponsorizarea vărului meu, prof. dr. George Nicolae şi soţia sa Mariana Lorisa, am venit în SUA, cu compania aviatică PANAM, aterizând la aeroportul “Kennedy” din New York, pe data de 22 aprilie 1985. A doua zi, pe data de 23 aprilie, de la aeroportul “La Guardia”, am decolat spre Chicago unde am ajuns după mai bine de trei ore de zbor. Drumul ne-a fost plătit de Organizaţia Mondială a Bisericilor (The Church World Service).

Din Chicago am început demersurile pentru aducerea fetiţelor noastre, de 10 şi 11 ani, rămase acasă cu bunicul lor, prof. Tănase Bălan. Autorităţile comuniste au refuzat să ni le trimită, iar convorbirile telefonice cu fetiţele ne erau întrerupte de fiecare dată de securitate, încă de la primele cuvinte. Când am apelat la unul din vecinii noştri să le comunice copiilor o urgenţă, acesta a răspuns furios: “Ia mai lăsaţi-ne în pace, că nu vrem să vă cunoaştem cine sunteţi!” şi ne-a închis telefonul. Mai mult decât atât: am fost surprinşi chiar şi de atitudinea unor profesori, foşti colegi de-ai mei de la şcoala Scăieni, unde Codrina şi Ozana erau eleve în clasa a V-a (nu le divulg aici numele acelor dascăli care şi ei aveau copii, spre a nu fi blamaţi public), deoarece la revederea cu ele ni s-au plâns cât au fost de persecutate şi că, o dată li s-a strigat în faţă: “copii părăsiţi şi lăsaţi pe drumuri de părinţi trădători şi fugari, care habar nu au de voi!”, obligându-le pe fete să se apere plângând şi să răspundă “cu obrăznicie” că nu este adevărat ce li se spune. Una din ele a fost chiar bătută, încât bunicul lor, prof. Bălan Tănase, fost director al şcolii respective, s-a văzut obligat să vină la şcoală să protesteze şi să le ia apărarea. În final, ele nici nu au mai fost primite la şcoală.

199

Pe de altă parte, securitatea îi ancheta pe prietenii mei de acolo. Spre a ne aduce copiii, am cerut ajutor Crucii Roşii din Austria, Crucii Roşii Americane, organizaţiilor internaţionale de protecţia copiilor, dar intervenţiile lor pe lângă guvernul român nu au fost luate în seamă. Am făcut şi proteste publice în centrul Chicago-ului, însă nici acestea nu ne-au ajutat cu nimic. Ne-am adresat atunci preşedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, arătând că fetiţele noastre sunt mici, sunt singure, că bunicul lor este internat în spital şi că nici nu mai au din ce să-şi mai gătească de mâncare, hrană căpătând sporadic, de la unii vecini şi rude, ceea ce era absolut adevărat. Preşedintele american ne-a răspuns, prin soţia sa Nancy Reagan, că vor interveni imediat pentru aducerea lor. Intervenţia a fost promptă şi de bun augur, deoarece am primit vestea bună că atât lor, cât şi bunicului lor, li s-a aprobat cererea de reîntregirea familiei. Le-am trimis biletele de avion şi a sosit ziua plecării spre America. Dar securiştii tot securişti diabolici au rămas, căci au recurs la o ultimă răzbunare împotriva mea...

Era în ziua de 24 noiembrie 1986, Thanksgiving Day (Ziua mulţumirii) şi ne aşteptam fetiţele şi bunicul lor la marele aeroport O’Hare din Chicago - o mulţime de peste 40 de persoane, români şi americani, cu multe buchete de flori în mâini, inclusiv reprezentanţi ai presei şi televiziunii locale. Cu câteva ore înainte, în timp ce avionul se afla în zbor deasupra Atlanticului, primisem un telefon din România în care aud vocea plângândă a tatălui meu care povestea cum bestiile cu chip de om şi-au bătut joc de el. Mai întâi l-au lăsat să se urce în avion şi tocmai când motoarele porniseră şi aeronava era gata de decolare, un “organ” s-a urcat la bord şi a întrebat cine este domnul Bălan, fiindcă “se găsise ceva în neregulă” şi trebuie să coboare imediat. Codrina şi Ozana au început să plângă şi să ţipe: “Nu-l luaţi pe bunicu’, nu-l luaţi pe bunicu’ !” - o scenă care a mişcat şi intrigat pe toţi pasagerii, mulţi fiind străini - dar au fost potolite cu vorbe blânde de o stewardesă. Toate asistentele de bord au venit repede la ele să le consoleze, fetiţele noastre trecând din clipa aceea sub îngrijirea lor care le-au mai susţinut cât de cât moralul. Totuşi ele au călătorit restul drumului singure şi plângând. După ce avionul decolase cu fetiţele noastre, i s-a spus bunicului lor de către securiştii din aeroport că în geamantanul său i se găsise... “corpul delict”: “o carte religioasă interzisă (?!) - romanul “Cămaşa lui Cristos”, de Lloyd C. Douglas, roman celebru, tradus în mai toate limbile lumii, care nu avea absolut nimic subversiv în conţinutul lui!! Un motiv mai diabolic, mai stupid, nici că se putuse găsi şi se vedea de la o poştă că era vorba de o răzbunare murdară, de un şantaj criminal făcut nici măcar cu o brumă de inteligenţă. Ajuns acasă, am pus imediat mâna pe telefon şi am sunat la sediul Inspectoratului M.I. din Ploieşti. La şantaj am răspuns prin şantaj...

Eram perfect informat că doi dintre liderii securităţii prahovene se urau de moarte din cauza unei funcţionare drăguţe de acolo care trăia cu amândoi, căci se certaseră cumplit între ei, cu mâinile pe pistoale. Ca să-i conving că ştiu bine cazul, le-am pronunţat numele fiecăruia şi le-am spus că voi divulga acest secret, întâi la Ministerul de Interne, apoi prin radio şi presă - şi asta în cel mai scurt timp - dacă nu i se permite tatălui meu sa ni se alăture. Ameninţarea a avut efectul trăsnet, fiindcă numai după trei zile bunicul fetelor era cu noi în America. Aici dânsul nu a rămas definitiv, căci după revoluţie s-a întors în ţară. Securitatea ne-au mai produs şi alte necazuri (condamnarea noastră la cinci ani închisoare, în contumacie, confiscarea casei, a tuturor bunurilor,

200

percheziţii la casa din Scăieni etc), dar nici nu-mi mai face plăcerea să mai amintesc de ele şi să insist asupra acestor lucruri urâte şi murdare, pe care numai un regim terorist le putea întreprinde.

Iar timpul a trecut repede. Sufleteşte şi materialiceşte, noi ne-am redresat. A trebuit să luăm totul de la început, de la zero... După trei ani de domiciliere în metropola Chicago, din statul Illinois, ne-am mutat în suburbia Wheaton, apoi la vest de Wheaton, la Glen Ellyn, orăşele foarte liniştite, bogate şi splendide, ambele suburbii ale marii metropole. Aici, în liniştitul Glen Ellyn, ne-am cumpărat o casă proprie, situată în frumosul parc-pădure Arboretum, unde locuim şi astăzi şi unde ne-au vizitat o mulţime de prieteni din Boldeşti-Scăieni şi din toată ţara. Dumnezeu ne-a ajutat să facem faţă dificultăţilor inerente începutului şi nu avem cuvinte să-I mulţumim.

201

CAPITOLUL XVII. Persoane de onoare ale oraşului

Din oraşul Boldeşti-Scăieni s-au ridicat câteva personalităţi care au făcut sau fac

în continuare mare onoare localităţii respective, prin întreaga lor activitate depusă de-a lungul anilor în slujba acestei comunităţi, prin distinsa profesie pe care o au, prin titlurile ştiinţifice şi onorifice, cât şi prin recunoaşterea lor ca personalităţi marcante pe plan naţional sau internaţional. Sunt convins că această listă este incompletă, însă cu ajutorul dumneavoastră, al cititorilor, sper ca ediţia a doua a monografiei să-i cuprindă pe toţi. Deocamdată prezint ceea ce mi s-a adus la cunoştinţă, etalându-i în prim-plan pe cei pe care îi cunosc personal, fiind sigur că înfăţişez date a căror realitate este verificabilă. (Fireşte, unii dintre cititorii cărţii nu vor fi de acord cu includerea unor persoane pe această listă, dintr-un motiv sau altul şi pot veni cu exemple contestatare. Este dreptul lor să creadă altfel, dar autorul monografiei de faţă declară limpede că este foarte greu să împace toate opiniile şi să evalueze la centime toate caracterele umane. La urma urmelor, nimeni nu este perfect în lumea noastră şi nu pot fi excluse nici impresiile ori informaţiile aparent corecte.)

În final, după câteva nominări din această primă categorie, voi prezenta şi activitatea personalităţilor locale mai în vârstă sau a celor plecate dintre noi şi voi începe această rubrică cu subtitlul:

De pe micuţa stradă a Păcii din Scăieni au răsărit câteva nume mari În spatele gării Scăieni există o străduţă care face joncţiunea cu alte două străzi

mai mari, la capetele ei: str. Bucovului şi str. Zorelelor. Este Strada Păcii. Pe această stradă, din 4-5 case, foarte, foarte aproape una de alta, au răsărit şase persoane minunate, caracterizate nu numai prin inteligenţă, ambiţie şi hărnicie, dar şi printr-o forţă de muncă creatoare ieşită din comun, una dintre ele dovedind un spirit de sacrificiu suprem, cum rareori se poate vedea într-o viaţă de om. Este vorba de ing. Alexandru Parianu, astăzi în vârstă de 77 de ani. Vecinele lui, parcă mai ieri nişte şcolăriţe nu numai frumoase, dar cuminţi şi deosebit de studioase, veneau când şi când să-l viziteze. Ele au ajuns acum mândria întregului oraş. Toate au crescut, au învăţat cu pasiune şi astăzi tot mai multă lume vorbeşte numai laudativ despre ele.

Cam toţi românii îndrăgostiţi de cultură au auzit despre Zeca Daniela-Buzura, directoarea postului de Televiziune Culturală, şi destul de mulţi au aflat despre fostele ei colege de şcoală generală, surorile Stan, toate trei absolvente a două facultăţi, toate trei cu titlul de doctor în ştiinţe (Cornelia, Rodica şi Lidia), precum şi de vecina lor, fosta lor colegă de şcoală, procuroarea Oana Alexandru, care în curând va avea şi ea titlul de doctor în drept. Tot pe această stradă stă o reputată specialistă în restaurări de obiecte istorice de artă şi pictoriţă de icoane pe sticlă, State-Iliescu Veronica. Operele ei artistice vor fi prezentate în lista cetăţenilor cu contribuţii de seamă din acest oraş.

Dacă editorul care a adunat în “Cartea recordurilor”, faptele cele mai ieşite din comun ar fi cunoscut acest lucru, cred că ar fi menţionat această stradă în cartea lui,

202

deoarece rareori se întâmplă ca dintr-un spaţiu atât de mic, de pe o singură străduţă, uitată de toţi, să răsară asemenea personalităţi dotate cu un aşa mare har de la Dumnezeu. Şi toţi aceşti distinşi colocatari ai străzii au fost elevi ai şcolii din Scăieni, dintre care cinci sunt fostele mele eleve, pline de tinereţe şi înţelepciune, cu care mă mândresc împreună cu toate celelalte cadre didactice care le-au educat, deşi primul merit este în mod categoric al acestor fete. Vom vedea că, la acest subcapitol, mai există şi alţi foşti elevi ai acestei şcoli, aşa cum există şi foşti elevi, la fel de merituoşi, ai Şcolii nr. 1 din Boldeşti. Să-i prezentăm, pe scurt, pe fiecare în parte:

Inginerul Alexandru Parianu s-a născut la 13 mai 1929 în comuna Castelul, din judeţul Constanţa, fiind fiul lui Vasile Parianu, muncitor, şi al Elenei, casnică. De mic s-a mutat la Scăieni, unde a învăţat primele clase primare. Între anii 1940-1944, a continuat studiile la Liceul comercial “Spiru Haret”, apoi la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel”, ambele din Ploieşti. A urmat Facultatea de Tehnologia Ţiţeiului, din cadrul Institutului de Petrol din Bucureşti, devenind, în 1955, inginer tehnolog în petrol. Fiind unul din absolvenţii eminenţi, a fost repartizat din prima zi de serviciu pe o funcţie de răspundere, ca diriginte de şantier la Blocul de ulei de la Brazi, după care, în urma unor inovaţii tehnice făcute, a fost avansat ca inginer operator la desalinizarea ţiţeiului din cadrul Rafinăriei Teleajen. Când s-a înfiinţat moderna staţie de deparafinare, inginerul Parianu a fost numit inginer şef la secţia de Instalaţii de deparafinare la aceeaşi rafinărie. Şi de data aceasta tânărul inginer lucra la un complex de invenţii care reduceau timpul de deparafinarea ţiţeiurilor. O altă avansare, venită din partea conducerii centrale de la Bucureşti, a fost aceea de inspector tehnic la Banca Română de Investiţii. Întrucât la întreprinderea “Petrochim” din Ploieşti era însă mare nevoie de nişte îmbunătăţiri tehnice urgente, inginerul a fost solicitat la acest nou loc de muncă unde multe instalaţii nu funcţionau bine şi se lucra cu ele defecte.

Această întreprindere se afla locată în zona Blocurilor Nord de la Ploieşti, lângă întreprinderea de detergenţi DERO. Dacă inginerul Parianu ar fi ştiut peste ce mare necaz va da acceptând acest transfer, ar fi rămas în continuare pe postul de inspector tehnic la bancă. Dar e greu să ne cunoaştem viitorul...

Într-o zi nefastă, în ziua de 15 august 1959, pe la orele 18, când dânsul făcea o verificare de rutină, cu câteva minute înainte de ieşirea din tură şi de plecarea acasă, nişte muncitori îl anunţă alarmaţi că s-au spart ventilele cu gazul izopetan lichid, un gaz extrem de inflamabil, mai ales în apropiere de flăcări. Cel mai mult lichid se scurgea dintr-o coloană principală şi jeturile lui erau împrăştiate cu putere în toate părţile. Se ştia ce urma în minutele următoare: o explozie uriaşă a întregii coloane care ar fi antrenat alte explozii catastrofale, în lanţ, ale rezervoarelor din vecinătate, din cauză că, în apropiere, ardea focul de la cuptorul de la staţia de polimerizare. Izopetanul era dirijat prin conducte la un catalizator care polimeriza izopetanul în faza întâi de cauciucare (această staţie se va transfera ulterior la Oneşti).

Când au văzut cum curg ventilele şi că se măreşte jetul, cei din jur, cu excepţia a câţiva, au rupt-o la fugă. Cel mai mult curgea ventilul nr. 1. Inginerul a alergat spre el şi l-a închis, dar până să-l închidă fusese deja stropit cu lichid pe pantaloni şi pe mâini. Mai puţin lichid se scurgea din ventilul nr. 2, din apropierea cuptorului, dar chiar acesta era cel mai periculos punct detonant. Tocmai când voia să fugă spre ventilul al doilea,

203

gazele lichide care îl stropiseră pe corp, s-au aprins şi inginerul Alexandru Parianu a devenit o torţă vie. Urlând de durere, s-a trântit cu spatele pe iarba şi s-a tăvălit cu flăcările pe el. Cel mai curajos a fost inginerul Sturm, un coleg de serviciu, care a avut prezenţă de spirit să-i tragă repede pantalonii. Focul i s-a stins, însă avea arsuri de gradele II, III şi IV pe toată suprafaţa trupului (75%), mai puţin pe faţă. Chiar aşa ars, ştiind că tot va muri, s-a ridicat în pielea goală, numai în chiloţi, şi a mai fugit 30 m să oprească pompa care alimenta izopetanul lichid, oprind instalaţia de polimerizare, dar şi scurgerea ventilului care se îndrepta spre cuptor. În felul acesta explozia nu a mai avut loc. Nu numai toată întreprinderea a fost salvată de la dezastru, ci întreg oraşul, iar dacă nu chiar tot Ploieştiul, atunci tot cartierul de nord aflat lângă Petrochim a fost salvat; mii de vieţi s-au aflat atunci în mare pericol fără ca oamenii nici măcar să ştie acest lucru. Bravul inginer făcuse un gest măreţ de sacrificiu. Dar trupul lui, din nenorocire, devenise o rană vie. Salvarea a sosit după câteva minute, însă medicii de la serviciul de salvare nu-i mai dădeau absolut nici o şansă de supravieţuire.

Părinţii inginerului au fost distruşi, fiindcă Sandu era unicul lor copil, iar accidentul lui le-a scurtat mult viaţa. Până în ultima lor clipă, dânşii au făcut tot ce au putut să-i aline suferinţele. Soţia inginerului, când l-a văzut în ce hal arată, s-a speriat şi a fugit - şi dusă a rămas până astăzi, încât la cumplitele-i răni fizice i s-au mai adăugat şi alte răni sufleteşti. Medicii de la spital l-au trimis să moară acasă. Părinţii sufereau şi ei eroic alături de fiul lor. Îl ungeau zi şi noapte cu “leacuri băbeşti” - naturiste, cum le zicem noi astăzi: albuş de ou, miere, ceară de albine topită cu ulei, seu topit cu ceară, în care dizolvau antibiotice etc. Zilnic îi făceau băi cu ceaiuri de plante. După câţiva ani, rănile începuseră să i se cicatrizeze, deşi multe plesneau la cea mai mică mişcare, iar trupul i-a rămas chircit în poziţia de stat cu genunchii ridicaţi. Durerile şi usturimile îi erau însă cumplite, insuportabile. Ani de-a rândul tânărul acesta a urlat de durere. Când a putut să mişte puţin mâna stângă, inginerul a cerut cărţi să citească. “Citirea Bibliei şi a rugăciunilor, l-au ajutat să trăiască” - aşa spuneau părinţii lui. A urmat o serie de patru operaţii dificile făcute la spitalul din Azuga de marele medic osteolog Gheorghe Meghea. Graţie lui, după câţiva ani, Sandu a putut să-şi întindă picioarele şi să stea în şezut. Acolo, la acel spital, a cunoscut-o pe cea de a doua soţie a sa, pe directoarea unei grădiniţe din Ploieşti, Mioara Iordănescu, nepoata sculptorului Ion Iordănescu. Ea a fost îngerul lui păzitor şi sufletul de aur care i-a insuflat inginerului dorinţa de a supravieţui. De 49 de ani, inginerul-erou stă lungit în pat, numai cu faţa în sus. Rareori a putut să fie ridicat şi pus cu dificultate într-un cărucior cu roate. Poate ar fi avut nevoie de tratament în străinătate, dar mijloacele lor materiale sunt extrem de modeste. Pensiile mici nu li se ajung nicicum. De-a lungul acestor ani, rareori a putut fi scos afară. Cât timp au stat la Scăieni, Mioara îşi mai plimba soţul cu căruciorul. De când au părăsit strada Păcii şi s-au mutat la bloc, la Ploieşti, au trecut câţiva ani buni şi de atunci Alexandru nu a mai putut fi coborât pe scări afară, de la etajul întâi, decât numai de câteva ori. În cei 49 de ani de suferinţă, inginerul a citit însă enorm de multă literatură: religie, filosofie, artă, beletristică, ştiinţă, matematici superioare etc.

Sandu Parianu, cu care am fost prieten de-a lungul întregii lui suferinţe, a devenit nu numai o persoană extrem de înţeleaptă, plină de multă carismă - a devenit un sfânt. Suferinţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Cine stă de vorbă cu el, descoperă un

204

mare înţelept, un filosof autentic şi un om de o bunătate şi modestie rară, care te fascinează când te prinzi cu el în discuţiile elevate, pe orice subiect doreşti. Dacă îi spui că a fost un erou, se supără şi schimbă vorba.

Despre dânsul au apărut câteva articole elogioase prin ziarele locale, (unul dintre ele este impresionantul articol “A merge”, scris de poetul Corneliu Şerban în Flamura Prahovei), care îi puneau în evidenţă marele său eroism, însă acest lucru l-a cam deranjat. “N-a fost nimic excepţional... Am făcut doar ceea ce trebuia făcut”, răspunde el cu simplitate. Când a aflat că a devenit unul din eroii romanului meu “Dincolo de curcubeu”, am observat că nu s-a bucurat prea mult, deşi mi-a mărturisit că romanul i-a plăcut.

Părerea mea este că enormul său sacrificiu trebuia, oricum, să fi fost şi mai mult scos în evidenţă, după cum şi sacrificiul soţiei lui, Mioara Parianu, merita din plin să fi fost făcut cunoscut. Puţini cunosc istoria aceasta. Viaţa lor, oricum, este şi va fi totdeauna un subiect de filme, de telenovele nesiropoase şi reale, iar eroismul celor doi ar fi trebuit prezentat întregii ţări. Iată pentru ce inginerul Alexandru Parianu s-a remarcat ca o personalitate de onoare şi de frumoasă excepţie în oraşul Boldeşti-Scăieni, un simbol al demnităţii şi sacrificiului suprem, un erou respectat şi iubit de toţi.

Daniela Zeca-Buzura - Nici nu-mi vine să cred că fetiţa aceea micuţă, cu ochi

frumoşi şi cu voce blândă (n. 01.11.1966), care-mi citea acasă la ea sau la mine din caietul ei de poezii adolescentine, a devenit directoarea Televiziunii Culturale Române, singurul post serios de TV românesc, pe care îl urmăresc deseori şi aici în America pe Internet, cu mult interes. A muncit enorm de mult copilul acesta, dăruit de Dumnezeu cu talent şi elocinţă, până a ajuns în cercurile cele mai rafinate ale elitiştilor români, fără să se intimideze de prestanţa lor. După cele peste 200 de interviuri luate unei diversităţi de mari intelectuali din ţară, a acumulat o experienţă atât de bogată în acest domeniu, încât a simţit nevoia să elaboreze primul manual de “Jurnalism de televiziune” din istoria României. Cartea, destinată profesioniştilor de televiziune, dar şi studenţilor de la facultăţile de jurnalism, trecând în revistă principalele genuri ale audio-vizualului, a apărut în vara anului 2006 în colecţia “Media” a Editurii Polirom din Bucureşti.

Este o reală plăcere şi destindere să o urmăreşti pe lectorul universitar dr. Daniela Zeca-Buzura, conducând discuţiile în stil peripatetic, cu somităţile culturii contemporane de la noi, etalându-ne o artă nouă, necunoscută înainte, aceea a interviurilor radiofonice sau de televiziune profund elevate şi deosebit de originale, care au darul să fascineze atât pe telespectatorul/ascultătorul cel mai exigent, cât şi pe interlocutorul însuşi - dar chiar şi pe oamenii cei mai simpli. În prezent, Daniela este lector univ. dr. asociat la Catedra de Jurnalism a Universităţii din Bucureşti. Vechea ei pasiune, scrisul, se pare că a trecut din nou pe prim plan. Este o poetă de o rară sensibilitate, dovedind aceasta prin volumul ei de versuri “Orfeea”, cu care a debutat în 1993; este o romancieră care s-a impus prin lansarea, în anul 2000, a romanului ei “Îngeri pe carosabil” şi mai este o excelentă memorialistă, membră a Uniunii Scriitorilor şi a Uniunii Ziariştilor din România. Teza de doctorat din anul 2002, “Melonul domnului comisar”, conţine pagini antologice.

205

Daniela a devenit cunoscută şi prin seria de articole apărute în publicaţiile “Viitorul Românesc”, “Ora”, “Convorbiri literare”, “Caiete critice”, “Luceafărul”, “Ramuri” etc., prin numeroasele emisiuni de radio pe care le-a realizat. Apariţia ei elegantă pe micile ecrane, cu vocea deosebit de caldă şi explicită, a făcut-o cunoscută prin sutele de emisiuni de autor, precum “Cafeneaua artelor”, “Librăria pe roţi” ori emisiunea “Ceva de citit”.

Am survolat cu privirea un manual american similar, de teorii şi concepte pentru realizarea unor emisiuni TV, dar comparativ cu “Jurnalismul” Danielei Zeca-Buzura, el mi s-a părut sărac în modalităţile de punere în practică a conceptelor clasice şi moderne, prin exemple, exerciţii utile şi aplicaţii, cât şi prin texte inedite, în care profesionişti ai programelor româneşti de televiziune, precum Robert Turcescu, Marius Tucă, Eugenia Vodă, Lucia Hossu-Longin, Irina Păcuraru ş.a, împărtăşesc din experienţa lor. Pentru emisiunile sale de televiziune, autoarei i-a fost decernat Premiul Naţional de Televiziune pe anul 1997, acordat de Uniunea Scriitorilor şi Fundaţia “Scrisul Românesc”, distincţie acordată, la acea dată, moderatorilor Octavian Paler şi Nicolae Manolescu. Să nu uităm că Daniela este încă foarte tânără şi că mai are destul de multe de spus, de abia de acum încolo... Oricum, de când scăienara noastră este directoarea staţiei TVR Cultural, ea a ridicat mult ştacheta gustului estetic al românilor, dar şi prestigiul acestei televiziuni care are ca vedete numai personalităţi de primă mână ale vieţii culturale din România, reuşind să integreze armonios TVRC în simfonia televiziunilor culturale europene.

Când dânsa, în urmă cu câţiva ani, m-a vizitat acasă la Scăieni, cu distinsul ei soţ, Mihai Buzura, fiul cunoscutului scriitor Augustin Buzura, m-am bucurat foarte mult. De atunci eu nu am mai văzut-o decât pe micile ecrane. Când am să o întâlnesc, poate că am să-i pun o întrebare care mă roade: Daniela, de ce ţi-ai vândut frumoasa ta casă de la Scăieni, de pe strada Păcii nr. 4, fără să mai treci spre a-ţi revedea locurile copilăriei? Dar poate că... o să mă răzgândesc şi nu o să-i mai adresez niciodată această întrebare, de teamă ca nu cumva, la rândul ei, să nu mă întrebe şi ea: De ce ai părăsit frumoasa ta ţară ducându-te peste mări şi ţări?

La urma urmelor, fiecare am avut motivele noastre personale. Dar oriunde ne-am duce, locurile copilăriei nu le vom putea smulge niciodată din sufletul nostru...

Surorile Stan: Din casa modestă a unui muncitor harnic, care era şi căruţaş în

timpul liber (Stan I. Ion, căsătorit cu Elena, o mamă eroină, cu un înalt spirit de sacrificiu), s-au născut cinci copii-minune - trei fete frumoase, astăzi fiecare cu două facultăţi şi cu doctorate luate, precum şi doi flăcăi, la fel de inteligenţi (Abel şi Daniel), unul profesor de sport şi ziarist, celălalt un excelent mecanic auto, care au făcut părinţilor şi localităţii o foarte mare cinste. După căsătorie, fetele şi-au schimbat, desigur, numele:

Cornelia Raicea (n. 14 ian. 1966, la Ploieşti) este cea mai mare dintre fraţii Stan. Aş începe însemnările mele despre ea cu o mică istorioară... Pe când Cornelia era elevă la liceul “Mihai Viteazul” din Ploieşti, soţia mea, Dorina, şi Cornelia se întorceau amândouă în aceeaşi maşină mică spre Scăieni, venind acasă. Şoferul gonea cu o viteză mult peste viteza normală şi deodată o maşină a miliţiei o ajunge din urmă şi o opreşte, lucrătorul de la circulaţie cerându-i conducătorului prins în culpă, carnetul. Când

206

miliţianul furios dă cu ochii de frumoasa elevă blondă din maşină, care-l ţintea cam speriată cu privirile ei albastre, dintr-o dată mutra lui încruntată i se transformă într-un zâmbet larg, inima i se înmoaie şi îi dă şoferului carnetul înapoi spunând: “Ai noroc cu domnişoara asta frumoasă de lângă dumneata, fiindcă altminteri îţi luam carnetul. Nu ştiu de ce toţi şoferii când au fete frumoase lângă ei, accelerează totdeauna vitezele. I-aţi carnetul înapoi şi mergi cu viteza normală.”

Acuma şi eu, ca şi miliţianul din România, mi-am pus de câteva ori aceeaşi întrebare: de ce bărbaţii când au fete frumoase lângă ei apasă mai tare pe accelerator, iar răspunsul pe care mi l-am dat ar fi că, într-un asemenea anturaj, conducătorii auto vor să-şi mărească prestigiul demonstrând bărbătoşi una din agilităţile lor, ca semn că dispune şi de restul celorlalte.” Dar jocul poate fi periculos. Grecii antici aveau despre privirile oamenilor un cuvânt: “kalokagathia”, care s-ar traduce în româneşte prin “frumuseţe şi bunătate”. Cam aceasta au fost dintotdeauna privirea şi sufletul Corneliei. Însă la ea era mult mai mult, căci la caracterul ei blând trebuie adăugat şi surplusul de inteligenţă şi seriozitate, o caracteristică transmisă genetic tuturor fraţilor ei, cu toţii educaţi într-o curăţenie de spiritualitate exemplară, izvorâtă din modelul viu, de mucenicie, al mamei, combinată cu unele asperităţi restrictive venite din direcţii paterne. Rezultatul a fost excelent, întrucât a stimulat impulsul voliţional al tuturor copiilor, căci toţi sunt un produs exemplar nu atât al unei atmosfere familiale rigide, ci în primul rând al seriozităţii. Numai aşa se explică felul cum aceste fete au răspuns cu acelaşi sacrificiu sacrificiului făcut de părinţi, efortul finalizându-se cu rezultate admirabile, într-un fel de întrecere ambiţioasă la care Cornelia a dat startul.

După terminarea liceului, tentată de dragostea pentru motoarele maşinilor, Cornelia s-a înscris la Facultatea de Transporturi, din cadrul Universităţii Politehnice Bucureşti, pe care a absolvit-o cu brio, primind diploma de inginer specialist în automobile. A continuat cu masteratul în management, ceea ce i-a permis să se înscrie la doctorat. Teza de doctorat se baza pe cercetările originale întreprinse de tânăra ingineră în ateliere şi în laborator, având titlul “Cercetări privind reducerea transmisibilităţii vibraţiilor de la motor la cabina autocamionului”, demonstrând practic că asemenea trepidaţii, destul de dăunătoare ansamblului auto, specifice mai ales motoarelor diesel, pot fi mult reduse. Conducătorul lucrării era prof. dr. ing. Gheorghe Frăţilă, un cunoscut specialist în domeniu. În urma unor concursuri pretenţioase, după o stagiatură de asistenţă, a devenit Senior Lector la Facultatea de Transporturi din cadrul aceleiaşi universităţi politehnice şi, desigur, drumul ei nu se va opri aici, dorind să concureze pentru funcţia de conferenţiar iar mai târziu pentru aceea de profesor universitar. Nici o barieră nu îi poate rezista. De acest lucru putem fi siguri, chiar dacă, după căsătoria cu un campion la tir al României, Iulian Raicea, şi după aducerea pe lume a două fetiţe minunate, Alexia-Teodora şi Anastasia-Ioana, grijile dăscăliţei universitare se împart între familie şi facultate. Acest lucru nu a împiedicat-o să participe la congresele internaţionale din Europa sau să colaboreze la Buletinul INFO SIAR (Societatea Inginerilor de Automobile din România), să publice o serie întreagă de articole de specialitate, precum şi cărţi tehnice de mare căutare pentru specialişti: “Combustibili pentru automobile”, Edit. Printech, Buc., 2000, împreună cu colegul ei, ing. C. Ioz; “Documente, tabele şi date bază pentru MS Office Applications”, o carte de

207

computerologie cu elemente introductive şi de bază în MS Word, apărută în Editura MATRIX, Buc., 2005. În engleză, a publicat lucrarea “A model for theoretical studies of the dynam behavior of truck structures”. Capacitatea de a demonstra abilităţi profesionale şi-a etalat-o la cursul ei de combustibili, lubricanţi şi materiale speciale pentru automobile pe care îl predă studenţilor ca director de curs, descriind compoziţia combustibililor, specificităţile lor fizice şi chimice. Acest curs se bucură în continuare de mare succes.

Angrenată în atâtea direcţii, este greu să înţelegem cum această fiinţă tentată să devină un spirit universal, a mai făcut o facultate de cibernetică şi a mai urmat încă o Facultate de Teologie interconfesională din cadrul Institutului Teologic Ortodox Bucureşti, pregătind scrierea unor cărţi care să abordeze şi o tematică aferentă acestor studii. Evident, specialista Cornelia Raicea nu are astâmpăr, combustibilii pe care îi descrie şi îi analizează ea în laboratoare aprinzându-i spiritul avid ce se vrea propulsat tot mai sus, nu din orgolii, ci din setea nestinsă de a şti şi de a ne fi tuturor de folos.

Pentru mulţi spiritul universal al lui Leonardo da Vinci s-a dovedit o boală care se ia, contaminând acum şi sexul frumos.

Rodica Puşte (n. 14 IV 1967, la Ciorani, PH), surioara Corneliei şi a Lidiei, aflată acum în America, cu soţul ei Adrian, geolog şi asistent universitar, la două ore şi jumătate de zbor cu avionul de la Chicago, păstrează în sânge, la fel ca surorile ei, dorinţa de a coborî ştiinţa din cer pe pământ şi de a o stăpâni în totalitate. După terminarea şcolii generale din Scăieni, a studiat la Liceul de chimie nr. 4 din Ploieşti, pe care l-a absolvit în 1986.

Între anii 1989-1984, urmează facultatea de Biologie, Geografie şi geologie, din cadrul Universităţii Bolyai-Babeş din Cluj-Napoca. Între 1994-1995 face masteratul şi devine Master în geologie, la aceeaşi facultate clujeană. Nedorind să întrerupă tradiţia lansată de sora ei mai mare, între 1998-2002, urmează Facultatea de istorie şi Filozofie a aceleiaşi universităţi, absolvind-o cu teza de licenţă “Iubire şi euharistie” (2002), lucrare unanim apreciată de comisie şi care am dori să fie publicată. Se înscrie la doctorat şi obţine titlul de Doctor în geologie. Între 1996, până în prezent, a lucrat pe postul de cercetător principal gradul 3 la Institutul de Geologie din Bucureşti, filiala Cluj, de la care a cerut concediu fără plată pentru perioada cât va sta în Statele Unite.

Deşi avea două facultăţi terminate, Rodica a vrut să mărească numărul lor la patru, începând încă două facultăţi pretenţioase, pe care le-a urmat în paralel un an (1996-1997), dar pe care, în final, s-a văzut nevoită să le abandoneze din lipsă de timp: Facultatea de Psihologie din Oradea şi Facultatea de Automatizări şi Calculatoare din cadrul Universităţii Tehnice Cluj-Napoca.

Rodica Puşte este autoarea a 15 lucrări de specialitate publicate în ţară şi străinătate şi a fost invitată să participe la cinci şcoli de vară, la Budapesta, Munchen şi Luebek, Germania. Prin concurs, dânsa a câştigat 3 granturi şi a avut 11 contracte în care a lucrat. Alături de vecinul ei, ing. Alexandru Parianu, Rodica este una din eroinele romanului meu “Dincolo de curcubeu”. Totdeauna m-am simţit onorat să corespondez cu dânsa prin e-mailuri şi să avem rarissime colocvii când se nimereşte să vizităm amândoi Scăienii de care şi ea şi eu suntem despărţiţi pentru mult timp.

208

Lidia Stan-Ghioltan (n. 11.12.1968, com Ciorani, Prahova), sora cea mai mică din cele trei surori - ultima, dar tot la fel de... prima - cu un an mai mică decât Rodica, a terminat şcoala generală din Scăieni, unde i-am fost diriginte, fiind una din cele mai bune eleve ale şcolii. Era un copil inteligent, ambiţios şi de o cuminţenie exemplară. La fel de bună s-a dovedit şi în perioada studiilor medii, făcute la Liceul “Mihai Viteazul” din Ploieşti, pe care l-a absolvit în 1987.

Conform tradiţiei lansată de Cornelia şi continuată de sora ei Rodica, Lidioara nu s-a lăsat mai prejos până nu a terminat două facultăţi, una cu profil tehnic, cealaltă cu profil umanist. În anul 1993 a absolvit Facultatea de Textile-Pielărie din cadrul Universităţii Tehnice “Gh. Asachi” din Iaşi, apoi în 2002 a absolvit Facultatea de Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii Bolyai-Babeş din Cluj-Napoca, unde studiaseră şi surioarele ei.

Doctoratul l-a susţinut anul trecut (2006), cu o teză din domeniul ingineriei industriale cu aplicaţii practice: “Contribuţii privind studiul confortului în corelaţie cu parametri îmbrăcămintei, condiţiile de stare pentru adolescenţi şi factorii principali de micro sau macro climat”.

Căsătorită în capitala Ardealului cu ing. electronist Ghioltan-Stan Sorin Ioan (n. 28.02.1969), Lidia este inginer-profesor la Colegiul Tehnic Napoca” din Cluj şi apariţia ei la Scăieni este un prilej imens de bucurie pentru bătrânii care, din cinci copii, nu au mai rămas cu nici unul pe acasă, toţi fiind răspândiţi în toate punctele cardinale, rareori fiind prilejurile când se pot aduna cu toţii împreună. Deşi aflaţi departe unii de alţii, ceea ce îi uneşte pe toţi clipă de clipă este marea nădejde şi credinţă pe care întreaga familie şi-a pus-o în Creatorul Suprem, pentru că reuşitele exemplare ale acestei familii binecuvântate se datoresc în primul rând tradiţiei familiale şi credinţei de care nici un copil nu s-a dezis, Lidia fiind un model în această privinţă.

Oana Alexandru (n. 7 aug. 1968, Buc.) este colega de clasă a Lidiei care de mică dorea să ajungă juristă ca mama ei, Gabriela Rădulescu, care îşi iubea fetiţa ca pe ochii din cap, nu numai pentru motivul că era unicul ei copil, dar pentru că era să o piardă. În urma unei operaţii extrem de dificile şi riscante la care fetiţa a fost supusă, Oana nu numai că a scăpat, dar s-a dezvoltat foarte normal, recăpătându-şi puterea de muncă şi voinţa de a se depăşi pe sine însăşi. Ca şi colega ei de clasă, Lidia, cu care se afla în permanentă întrecere - fenomen ce le-a stimulat pe amândouă - Oana va fi o elevă şi studentă de elită.

A urmat Liceul pedagogic din Ploieşti, terminat în 1987, după care s-a înscris la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, pe care a absolvit-o în 1993 cu note maxime. Ultima funcţie - cea pe care o deţine şi în prezent - este procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Ploieşti.

Dacă Oana şi-a amânat puţin obţinerea doctoratului în drept, aceasta se datorează faptului că, la Procuratură, are un program foarte încărcat, cu procese dificile care o solicită peste programul de lucru, iar acasă o aşteaptă soţul ei, managerul echipei Petrolul Ploieşti, şi cei doi copilaşi, Maximilian-Alexandru, elev în cl. a VII-a la Liceul de informatică şi fetiţa, Bianca-Amelia, elevă în cl. a III-a. Oana este proprietara celei mai mari săli de fitness din Ploieşti, iar acest lucru asigură familiei o bună stabilitate financiară.

209

Marian Zamfirescu (n. 19 ian. 1975, Moreni) - aşa cum Şcoala din Scăieni se mândreşte cu personalităţile descrise mai sus, Şcoala din Boldeşti se mândreşte, printre alţii, cu inginerul fizician Marian Zamfirescu, specializat în optică, laseri, spectroscopie şi fizica nanostructurilor. După absolvirea Liceului “I.L. Caragiale” din Ploieşti, în 1992, se înscrie la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Fizică, pe care a absolvit-o în 1998, iar un an mai târziu îşi va susţine masteratul în ştiinţe, devenind asistent cercetător la NILPRP-Bucureşti (Institutul Naţional de Fizica Laserelor, Plasmei şi Radiaţiilor), de pe lângă Institutul de Fizică Atomică din Măgurele. În 2003 îşi ia doctoratul în Franţa, la Universitatea “Blaise Pascal” din oraşul Clermond Ferrand, cu o teză în fizica materialelor, pregătită acolo timp de trei ani. Perioada de studii ştiinţifice este mai îndelungată: şase luni la Strasbourg, doi ani în Italia, pentru post-doctorat. Din 2005 până în prezent este membru al NILPRP cercetând opticile nonlineare, laserii ultrarapizi şi cristalele fotonice. Între 2003-2005, în Italia, a lucrat la INFM - “Instituto Nazionale per la Fisica della Materia, Dipartamento di Fisica Paolo Scientifico, Universita degli studi di Firenze”, cercetând spectroscopia ultra-rapidă a semiconductorilor nanostructuraţi. Inginerul Marian Zamfirescu este autorul unor cercetări vaste şi minuţioase, ca urmare a experienţei ştiinţifice din ţară şi străinătate, în domeniul nanostructurilor, incluzând spectroscopia temporal-rezolvată, microscopia confocală, microscopia forţei atomice. În prezent accentul este pus mai cu seamă pe creşterea nanostructurii şi pulsurilor de laser ultra-rapide, pe facilităţile acestui tip de lasere şi pe nanotehnologie în general.

Singur, sau în colectiv cu alţi cercetători români, francezi, italieni, ruşi, japonezi britanici etc., fizicianul boldeştean este autor/coautor a cca 20 de lucrări ştiinţifice de bază, tratând despre dinamica de recombinare a purtătorilor de sarcină în structurile semiconductoare, metode optice de nanostructurare, fizica microcavităţilor, fizica nitridelor bazate pe microcavităţi, studii ale nanostructurilor fotonice prin laseri ultrarapizi ş.a. Parte din ele le-a făcut deja cunoscute prin diferite comunicări ştiinţifice, în reuniuni cu specialişti din acest domeniu. Fizicianul atomist, dr. în Fizica Materialelor, Marian Zamfirescu are, în continuare, planuri frumoase, programate pe o perioadă de un an de zile, între lunile martie 2006-februarie 2008, cuprinzând cercetări foarte avansate, prin optimizări şi implementări de tehnici noi, absolut originale, în domeniul structurilor investigate, cu numeroase aplicaţii în scrierea structurilor fotonice şi ale materialelor semiconductoare.

Iată că din oraşul Boldeşti-Scăieni se ridică şi un viitor mare savant al microstructurilor atomice, cu care nu numai părinţii şi foştii lui dascăli se pot mândri, ci întreaga comunitate din care tânărul doctor fizician s-a ridicat prin eforturi demne de admirat.

Gabriel Năstase (n. 6 apr. 1963) este, din ianuarie 2007, directorul PETROM-ului din Ploieşti şi fostul purtător de cuvânt oficial al PETROM-ului, companie privatizată în ultimele luni de mandat ale fostului guvern. Ea se află sub acţionariatul companiei austriece OMV. Întrucât austriecii aveau nevoie de o personalitate competentă, ei s-au orientat la inginerul boldeştean Gabriel Năstase, bazaţi pe experienţa lui şi pe faptul că fusese unui dintre cei mai buni studenţi ai Universităţii din Ploieşti, Facultatea de Petrol, absolvită în anul 1978. Gabriel, după absolvirea celor opt clase la Şcoala din Boldeşti, s-a înscris la Liceul industrial de la Scăieni, iar de acolo reuşise la examenul de admitere

210

la Facultatea de petrol şi gaze ploieşteană. Iniţial, după absolvirea facultăţii, aceasta l-a repartizat la Schela petroliferă Boldeşti, pe funcţia de şef al forţei de intervenţie, serviciu unde a lucrat până în anul 1980. Din acest an a fost chemat de Societatea Naţională Petrom care l-a recrutat pentru importanta funcţie de purtător al ei de cuvânt, devenind principala verigă de comunicare dintre marea societate privată şi restul colaboratorilor sau chiar dintre ea şi mass-media. Când această funcţie a dispărut, fiind preluată de alte subsecţii, ing. Gabriel Năstase a fost numit într-o funcţie mult mai responsabilă, aceea de director PETROM, cu mari puteri decizionale. În perioada când era purtătorul de cuvânt al susnumitei companii, Gabriel a solicitat aprobarea unei oferte de 200 milioane lei vechi necesari pentru ridicarea noului Monument al Eroilor din Piaţa Petroliştilor. Propunerea i-a fost aprobată şi suma a ajutat mult la finisarea acestei lucrări.

Dumitru Negoiţă este singurul sportiv din oraşul Boldeşti-Scăieni, medaliat cu o medalie de aur. Cel care şi-a pus tot sufletul în descoperirea şi antrenarea tânărului Negoiţă ca aruncător de suliţă a fost profesorul său de educaţie fizică Nicolae Vălimăreanu, de la Şcoala nr. 1 Boldeşti-Scăieni. Negoiţă este în mod cert creaţia profesorului Vălimăreanu - el însuşi fost campion naţional la aruncatul suliţei - care, văzând în elevul lui mult dinamism şi multă voinţă, l-a poreclit “Motor”. Iar acest motor a funcţionat atât de bine încât, din diplomele câştigate, şi-ar putea croi câteva costume de haine - bineînţeles, din hârtia lor care este de cea mai bună calitate, purtând parafele unor mari organizaţii sportive din ţară şi din străinătate, cum ar fi cele din Bucureşti, Stara Zagora, Iugoslavia, Kobe (de aici medalia de aur luată la Universala din Kobe), Japonia ş.a. Dar Dumitru Negoiţă a preferat să-şi decoreze toţi pereţii casei cu frumoasele sale diplome. Ceea ce a impresionat pe mulţi a fost faptul că Motor, la rândul lui, a nutrit ambiţia ca şi cei doi copii ai săi, Maria-Nicoleta, şi Alexandru-Dory să devină aruncători şi medaliaţi. Şi, într-adevăr, ei au mers pe urmele tatălui campion. Astăzi fetiţa lui este printre cele mai bune suliţare din ţară (54,24 m), iar Alexandru-Dory, s-a situat printre primii cinci aruncători, ambii copii fiind antrenaţi sistematic de tăticul lor, devenit unul din marii antrenori români la aruncatul cu suliţa, alături de profesorul Nae Vălimăreanu. De câteva ori am asistat la orele lor de antrenament şi, fiind prieten cu maestrul său, i-am prezis lui Motor că într-o zi va ajunge un mare campion, ceea ce s-a adeverit. Oraşul din care a ţâşnit şi el spre înălţimi precum suliţele lansate din mâinile lui puternice, se mândreşte atât cu numele său, cât şi cu cei doi copii Negoiţă, neîndoios, alţi viitori mari campioni ai României în acest sport frumos şi vechi de câteva mii de ani.

ALŢI CETĂŢENI DE ONOARE: Stoica Teodorescu (1887-1973): Profesorul Teodorescu s-a născut în Boldeşti şi,

analizând cărţile lăsate în urma sa, conchidem că este unul din cercetătorii de bază ai istoriei prahovene, un mare îndrăgostit de plaiurile acestor locuri. Lui îi datorăm “Monografia oraşului Câmpina” (1924), “Unitatea geografică şi etnografică a pământului şi poporului românesc” (1925), “Monografia comunei Telega” (1926), “Monografia liceului “Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti - 75 de ani de la înfiinţare: 1864-1939”. Această ultimă monografie a fost publicată în 1940. Ceea ce ne surprinde este faptul că, deşi

211

boldeştean prin naştere, profesorul Teodorescu nu a conceput o monografie despre locul lui natal. Ne-ar fi fost de mare folos la monografia de faţă, fiindcă suntem sigur că ar fi scris despre Boldeştii vremii lui lucruri pe care noi nu le cunoaştem, după cum eu, dacă nu aş încerca o descriere a Boldeştiul şi Scăieniul vremii mele, cu localităţile anexe, urmaşii noştri ar şti mai puţin despre aceste localităţi, peste 50-100 de ani...

Sever Voinescu, ambasadorul României la Washington D.C., capitala Statelor

Unite, este considerat, de asemenea, locuitor al oraşului Boldeşti-Scăieni, de vreme ce are o frumoasă casă în acest oraş, lângă Casa Seciu, în care locuieşte când şi când...

Sever Voinescu este jurist si ziarist, fost Coordonator al Programului Guvernamental de Afaceri Externe din cadrul IPP (Institutul Politicilor Publice) din Bucureşti. În acelaşi timp, este bine cunoscut în calitate de jurnalist la ziarul Cotidianul şi la cel mai prestigios jurnal cultural Dilema Veche. Are o extensivă experienţă în probleme de afaceri guvernamentale. În 1997 s-a retras din practicile juridice interne pentru a deveni consilier în probleme externe de natură europeană pe lângă Secretariatul General al Guvernului Român. În anul 2000 a debutat în cariera diplomatică externă devenind Prim Consul General al României la Chicago unde l-am întâlnit de câteva ori. Ca nou ambasador român în America, tânărului diplomat Sever Voinescu îi revin câteva misiuni considerate grele, pentru că atât România cât şi Statele Unite trec printr-o perioadă dificilă şi destul de încordată pe plan extern, datorită războiului din golf şi ameninţărilor terorismului islamic care sunt îndreptate deopotrivă atât contra Americii cât şi contra României, de fapt, contra întregii omeniri civilizate.

Cristian Pârvulescu (n. 9 ianuarie 1965 în Ploieşti) este profesor universitar,

doctor în politologie, ziarist şi bun mânuitor al frazei rostită sau scrisă pe româneşte. Ca politolog, s-a remarcat în presă şi prin multe programe televizate. A devenit un frecvent comentator al vieţii sociale şi politice din România, considerat unul dintre cei mai buni şi carismatici analişti, date fiind neutralitatea şi spiritul său critic lipsit de angajament politic. Cristian este fiul Constanţei Pârvulescu, profesoară de limba română la şcolile din Boldeşti şi Scăieni. Tatăl său era medic expert în medicina legistă. În copilărie, a trăit şi în casa bunicilor de pe strada Podgoriei, din Boldeşti, unde locuia şi mama lui. Bunica sa era cunoscuta învăţătoare Ioana Mocanu de la Şcoala nr.1 Boldeşti. C.P. a absolvit Facultatea de Filosofie a Universităţii Bucureşti (1989) şi s-a format la şcoala de politologie franceză, remarcându-se în România ca una din vocile importante ale societăţii civile şi unul din liderii de opinie din generaţia tânără care cerea independenţa de politic şi democratizarea societăţii în primii ani de după Revoluţie. Din 1999 este preşedintele celui mai mare ONG - Asociaţia Prodemocraţia. Ca analist politic s-a pronunţat pentru corectitudinea şi transparenţa finanţării partidelor şi a actualului politic, dar şi pentru diminuarea rolului lor în ceea ce priveşte iniţiativele guvernamentale, aceasta fiind o cauză a ineficienţei politice. A condus multe seminarii şi şcoli de vară privind modificarea Constituţiei şi a legii partidelor. Este, de altfel, unul din experţii în domeniul ştiinţelor partidelor sau partidologiei.

În prezent, activează ca profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative unde susţine cursurile de Politică Comparată şi Instituţionalism

212

Politic, iar din decembrie 2005 este decanul Facultăţii de Ştiinţe Politice. Personal, am mare încredere că drumul ascensiv al lui Cristian Pârvulescu nu se va opri aici.

Horia Gane - poet, scriitor, publicist de mare sensibilitate (n. la 10 aprilie 1936, la

Scăieni). Toţi iubitorii de poezie din România au apreciat frumoasele lui poeme iar cine i-a cunoscut familia - tata: Samoil Gutman, care era muncitor, iar mama, Fani Sigler, casnică - au putut afla nenorocirile acestor părinţi harnici şi nevinovaţi, care au suferit cruzimile unei deportări nedrepte din Bucovina de Nord (Gura Humorului), în Transnistria, numai pentru motivul că erau evrei. În 1935, pentru o scurtă perioadă, părinţii se stabilesc la Scăieni, unde, în anul 1936, se naşte H. Roşu-Gutman, viitorul poet care îşi va alege pseudonimul Horia Gane. El va urma Şcoala elementară (1945-1949) şi Şcoala Profesională textile (1950-1952) la Buhuşi. Tot în acel oraş, se va angaja ca muncitor la Fabrica de Postav (1951-1953). Între 1954-1956 frecventează cursurile Facultăţii Muncitoreşti din Bucureşti, echivalente studiilor liceale, apoi va intra la Facultatea de Limba şi Literatura Română (neterminată) a Universităţii din Bucureşti (1956-1960).

Împreună cu alţi colegi, Horia Gane înfiinţează primul cenaclu literar studenţesc, la care citeşte, printre alţii, poetul Nicolae Labiş. Va avea servicii de bibliotecar la Bucureşti, la Şantierul Naval Olteniţa, va fi director la Biblioteca Raională din Urziceni, la Bibl. Jud. Bacău, apoi coregraf pentru dansuri naţionale, redactor la o staţie de radioficare, instructor de brigăzi artistice (1967-68), corector la revista Ateneu (1970-74), muncitor la fabrica “Proletarul” din Bacău etc. Va debuta la Scrisul bănăţean (1956), din Timişoara, iar editorial cu volumul de versuri Lumină întârziată (1967). Va colabora la multe reviste literare: România literară, Luceafărul, Viaţa Românească, Tribuna, Ateneu, Cronica etc. Opera: Lumină întârziată, versuri, Buc., 1967; Dimineaţa noului venit, roman, Buc., 1974; Plante gânditoare, poezii, Buc., 1977; Melior, poeme, Buc., 1981; Puntea de hârtie, poeme, Buc., 1986; Frageda fire, poezii pentru copii, Buc. 1990; Calm, pus deoparte, antologie de autor, Bucureşti, 2002.

Ne bucurăm că Horia Gane este sănătos şi continuă să scrie. Aşteptăm să-l întâlnim odată şi în Boldeşti-Scăieni unde i s-ar face o primire festivă, după cum merită.

Aurică Marinescu: Primul primar al noii localitaţi s-a născut la Boldeşti în ziua de

3 noiembrie 1930, într-o familie de muncitori. A studiat Liceul Militar Mânăstrea Dealului, din care s-a transferat la Liceul “Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, continuându-şi studiile superioare la Academia de Studii Economice (ASE) la Bucureşti, devenind economist. A lucrat la Schela Boldeşti pe postul de şef contabil (director economic). A fost primar al comunei Boldeşti din anul 1969. În 1968, când se unesc comunele Boldeşti cu Scăieni, devine primul primar al noului oraş, calitate în care şi-a dovedit toată destoinicia. Cetăţenii l-au considerat unul dintre cei mai valoroşi lideri din câţi a avut acest oraş. Despre dânsul s-a mai scris în această carte. Dupa ce a ieşit la pensie, dispariţia soţiei sale, Mimi, i-a slăbit mult starea de sănătate. S-a stins în ziua de 17 septembrie 2005, regretat de întreaga comunitate.

213

Ion Dumitru, actualul primar al oraşului, s-a născut la 10 mai 1940 în Boldeşti, în familia unui muncitor petrolist. Este absolvent al Facultăţii de Biologie Geografie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, promoţia 1965. Este profesor gr. I, cu o vechime de 41 de ani în învăţământ, în prezent pensionar. În primul an după absolvire, a fost profesor la şcolile generale din Gornetul Cuib, apoi la Teişani, după care a funcţionat ca profesor la Seciu, timp de 23 de ani, unde a fost şi director. Înainte de a se pensiona, a funcţionat la Şcoala nr. 1 Boldeşti-Scăieni unde era profesoară gr. I soţia sa, Dumitru Elisabeta Mona (născută la 31 martie 1942 la Blaj, având numele de domnişoară Sevestrean), fosta lui colegă de facultate şi de grupă. Au o fată profesoară, Alina Paula, şi un nepot Alin Alexandru. Profesorul Ion Dumitru a candidat la funcţia de primar din partea P. Conservator (fost Umanist Român) şi a fost ales primar în 2004, cu vot majoritar. Iniţiativa principală de a se ridica un monument al eroilor în faţa primăriei a venit din partea dumnealui, conform însemnărilor dintr-un proces-verbal. În Boldeşti este apreciat de boldeşteni pentru felul cum conduce oraşul iar colaboratorii lui de la primărie spun că adevărata casa a primarului a devenit Primăria unde se zbate să rezolve problemele oraşului care uneori sunt foarte complicate.

Alte amănunte despre primarul Ion Dumitru pot fi găsite la capitolul despre primăria oraşului Boldeşti-Scăieni.

Iulian Gheorghe Bach este Comisar şef de poliţie, Inspector şef al Inspectoratului

de Poliţie al Judeţului Prahova. Este domiciliat în Scăieni, pe strada Falansterului, şi de când s-a mutat în această localitate, s-a ataşat mult de oamenii şi de viaţa acestor locuri pe care, cât îi stă în posibilităţi, le ajută. S-a născut la 4 iunie 1956 în com. Balta Doamnei, jud. Prahova. Este căsătorit şi are doi copii. Studiile militare şi civile l-au calificat pentru viitoarele funcţii în care a fost promovat, ultima fiind actuala poziţie primită în luna aprilie 2006, după ce, cu un an înainte, în martie 2005, prin dispoziţia Şefului I.G.P.R., fusese desemnat pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice funcţiei de inspector şef al Poliţiei Judeţene Prahova.

Iulian Gheorghe Bach a absolvit Şcoala de ofiţeri activi a M.I. - arma poliţie - specializarea: investigarea fraudelor (1985). A continuat cu Facultatea de Poliţie - Academia de Poliţie “Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, profil - Ştiinţe juridice (1995), după care a absolvit foarte importante cursuri post-universitare (“Drept civil”, la Fac. de Drept a Universităţii Bucureşti - între 1995-96); curs de management poliţienesc, curs de Drepturile Omului, de computere, de “Analiză tranzacţională”, la Şcoala de agenţi de poliţie “Vasile Lascăr”, Câmpina ş.a. Prin şcoli şi-a însuşit noţiuni de limba rusă şi engleză. Ar trebui să ne iasă din cap ideea că poliţiştii de astăzi, care trec prin atâtea şcoli, sunt echivalentul miliţienilor de ieri, cărora nu li se cerea mai mult decât forţa pumnilor. Desigur, pentru a căpăta asemenea atribuţii, viitorul lider de poliţie s-a distins prin nişte merite, promovând examene pretenţioase şi urcând toate treptele necesare, comparative, dacă vreţi, cu treptele de grade militare. Astfel, Comisarul şef Iulian Bach a pornit-o de la nivelul de simplu ofiţer de poliţie economică din cadrul Poliţiei oraşului Boldeşti-Scăieni (1985-1990), devenind pentru şapte ani Şeful poliţiei acestui oraş (1990-1997). Între 1997-2001 a fost avansat ca Prim-adjunct al Şefului Poliţiei Municipale Ploieşti, iar între 2001-2005 Adjunct al Inspectoratului şef, funcţie din care a

214

fost promovat în postul ocupat în prezent. Aici îndeplineşte o serie întreagă de activităţi, pe care le-aş numi mari responsabilităţi, într-o perioadă când, după Revoluţie, mulţi cetăţeni se consideră atât de liberi încât fac cam ceea ce vor, iar unii chiar se întrec să încalce legile. Atribuţiile noului şef sunt: coordonarea activităţii Serviciului Poliţiei de Ordine Publică, Serviciului Poliţiei Rutiere, Serviciului Transporturi, controlul a şase birouri de poliţie comunală, în calitate de Adjunct al Şefului Inspectoratului Şef al Poliţiei de Siguranţă Publică din anul 2001 şi până în prezent.

Inspectorul Şef este şi coautor în editarea lucrării “Noua legislaţie rutieră completă”, apărută în 2003, şi a lucrării “Timpul de muncă”, lucrare de licenţă (1995). Pentru serviciile aduse, a primit o Diplomă de Onoare în anul 2001 şi Semnul Onorific “În Serviciul Armatei”, în 2002.

Vasile Enache (n. 28.06. 1958, Măgurele Prahova) - medic veterinar şi fost

primar al oraşului Boldeşti-Scăieni, între 1 iunie 1996 şi 1 iunie 2004. După terminarea şcolii generale din com. Măgurele, a urmat Liceul Agricol din Râmnicu Sărat, secţia veterinară (1973-1977), când a devenit tehnician veterinar. Între 1984-1989, a urmat Facultatea de medicina veterinară din Bucureşti, din cadrul Universităţii Agricole. Între 31 decembrie 1989 şi iunie 1996 lucrează ca şef al Gospodăriei agro-zootehnice la UM 0443 Boldeşti, ca şef de laborator al oficiului de reproducere. La alegerile pentru postul de primar al oraşului Boldeşti-Scăieni, obţinând majoritatea voturilor, devine primarul oraşului, viceprimari fiind Cristu Vlăsceanu şi C-tin Năstase. După acel mandat, între 2005-2007, devine director EGA Metal Ploieşti. În 2004 a terminat o a doua facultate, de Administraţie Publică SNSPA.

În urma activităţii de primar, în oraşul Boldeşti-Scăieni au rămas următoarele obiective realizate: modernizarea clădirii primăriei; înfiinţarea Direcţiei patrimoniului (prima de acest fel din ţară); demararea construcţiei şi de şcoli la Boldeşti şi Scăieni; monumentul eroilor de la Boldeşti; fundamentarea unui muzeu al oraşului, nedeschis încă; dispensarul nou de la Boldeşti; creşa de la Boldeşti; asistenţa socială pusă la punct; continuarea asfaltării şi reparării infrastructurii unor străzi ş.a. Fostul primar este căsătorit cu Mioara Enache, funcţionară la oficiul de gaze, şi au doi băieţi: Mirel Mircea Cătălin, ing. la SN Petrom Prahova, şi Liviu Adrian, student an. V la Biotehnologie medical-veterinară, profesie similară cu aceea a tatălui său.

Cristu Vlăsceanu (n. 22.04.1954, Ţintea-Băicoi, Prahova). Şcoala generală a

absolvit-o la Ţintea, continuând studiile la Liceul din Băicoi. Este absolvent al IANP Bucureşti, Universitatea Agricolă şi de Medicină Veterinară, Facultatea de economie agrară (1993). De asemenea, a urmat şi un curs postuniversitar de administraţie publică, terminat în 2004 la Universitatea Petrol şi Gaze Ploieşti (UPGP). Între 1990-2001, a fost ales viceprimar, iar din 2001 până în 2004 a desfăşurat o splendidă activitate în cadrul patrimoniului local, fiind directorul-fondator al Direcţiei Patrimoniului din Boldeşti-Scăieni, prima instituţie de acest fel din ţară. Impetuos şi plin de dinamism l-a susţinut în activitate pe primarul Vasile Enache, în toate realizările din perioada acelui mandat de primariat: construcţii de şcoli, dispensar, canalizarea centrului Boldeşti până la Scăieni, monumentul ş.c.l.

215

Cristina Stoicescu - fosta elevă a Şcolii nr. 2 cu clasele I-VIII din Scăieni, Cristina

Stârceanu din Balaca, este actualul şef al secţiei de Medicina muncii de la Spitalul judeţean Prahova din Ploieşti. Ea s-a născut la 25 ianuarie 1969 în Ploieşti şi după terminarea Liceului “Mihai Viteazul” (1983-1987), va reuşi printre primii la Facultatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti, pe care o va absolvi în 1995, ca medic internist. Este căsătorită cu medicul Dănuţ Stoicescu, absolvent al aceleeaşi facultăţi. Au doi băieţei.

Rezidenţiatul a fost făcut între 1994-1998 în medicina muncii, iar următorii cinci ani (1999-2004) a fost un timp necesar de specializare în pneumologie. Deşi amândoi soţii fuseseră repartizaţi la Bucureşti, după o perioadă de lucru în spitalele din Capitală, au cerut să fie transferaţi la Ploieşti. După cum vedem, Cristina a revenit la vechea ei specializare din medicina muncii, care este o branşă destul de responsabilă a medicinii moderne din zilele noastre, tânăra doctoriţă fiind acolo, ca şi în viaţa de toate zilele, un model de corectitudine. În serviciul pe care îl are acum, duce şi o importantă activitate de cercetare. Sora Cristinei, ing. Niculina Voinea (n. 4.09.1959, Scăieni), absolventă a Universităţii Politehnice Bucureşti, este specialistă în ingineria proceselor chimice la Schela Boldeşti, mamă a doi copii, Andrei şi Răzvan, studenţi la Facultatea de Informatică.

Nicolae Moianu (n. 7 aug. 1941 la Ariceşti Rahtivani, jud. Prahova) este unul

dintre cei mai prolifici arhitecţi români din generaţia sa, autor de lucrări splendide, extrem de cunoscute de milioane de oameni care, din păcate, le văd, le folosesc, dar numai câţiva se întreabă cine o fi fost autorul lor... Vă dau numai trei exemple din lucrările lui şi o să vă convingeţi că am dreptate. Sute de mii de cetăţeni trec anual prin faţa Gării de Sud şi văd acolo o mare şi frumoasă fântână arteziană, apărută în 1969 lângă monumentul eroilor, dar cine ştie că autorul ei este arhitectul Moianu, care a trăit mai toată viaţa la Scăieni? Zeci de mii de turişti români şi străini, când vizitează Satul de Vacanţă de la Mamaia, admiră frumuseţea şi originalitatea “Hanului Prahova”, dar câţi ştiu că a fost conceput mai întâi pe planşeta arhitectului Moianu? De asemenea, zeci şi zeci de mii de oameni circulă sau se plimbă pe frumosul Bulevard CFR din Giurgiu, dar câţi ştiu oare că modernul bulevard este tot opera lui? (La drept vorbind, cu câţiva ani în urmă, admiram şi eu acest bulevard, dar nu ştiam că este opera con-orăşeanului meu.) Şi tot aşa, putem înşira o lungă listă cu o serie de alte lucrări minunate create de arhitectul din Scăieni, însă, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar pe cele mai apropiate, mai accesibile, dintre ele, fiindcă multe sunt răspândite pe o arie largă, prin ţară.

Voi începe cu marea şi noua şcoală etajată din Boldeşti, care are 12 săli de clasă, 4 laboratoare, 4 alte săli pentru clasele I-IV, o mare sală de sport (15 x 30 m) şi o înfăţişare impunătoare. Întregul centru al oraşului Mizil este proiectat tot de acest arhitect, apoi întregul cartier Micro-14 din Buzău, precum şi cartierul Costieni din Râmnicu Sărat. La fel - Policlinica “Cina” de pe Str. Andrei Mureşanu, din Ploieşti, cinematograful-cineplex “Modern”, cu două săli, de pe Şoseaua Vestului (construit în 1975), din acelaşi municipiu, Sala Polivalentă de 1000 de locuri, de la Plopeni (1984-

216

1985), Casa de cultură Plopeni (1980), Hotel-Park din Băile Govora etc., etc., spre a nu mai vorbi de atâtea şi atâtea renovări, printre care Casa Cămărăşiei din Slănic Prahova, Hanul Roşu de la Vălenii de Munte (acesta, din păcate, incendiat cu rele intenţii de nişte criminali mafioţi), proiectări de case particulare, cimitire ş.a. La toate aş mai putea adăuga şi propria lui casă - nu aceea părintească din Scăieni, pe care a vândut-o - ci eleganta vilă din Seciu, aceasta fiind locuinţa de vară a marelui constructor care locuieşte acum mai mult în Ploieşti. Până să iasă la pensie, arhitectul Moianu era cunoscut şi ca “violonistul Moianu”, fiindcă interpreta piese clasice la vioară; i se mai spunea şi “pictorul Moianu”, căci a pictat o serie de minunate tablouri care, fotografiate şi adunate, ar putea alcătui astăzi un frumos album de artă ce ar merita să fie publicat. Pentru că am copilărit cu Nicuşor, cum îi ziceam eu în copilărie, îmi amintesc cum îl chibiţam când el picta, până într-o zi când mi-a zis-o în faţă: “Decât să te uiţi la mine, mai bine pune mâna şi încearcă să faci şi tu o pictură!” “Nu, că nu pot şi... nu ştiu cum”, i-am răspuns eu. Atunci Nicuşor mi-a dat în mână o pensulă şi tuburi cu ulei, mi-a pus în faţă o bucată de carton pregătit pentru a fi pictat, a luat din perete icoana Sfântului Nicolae, patronul casei şi al lui, şi mi-a răspuns: “Ai să poţi!”. Şi l-am “greşit” destul de bine. Astfel am devenit şi eu pictor - numai datorită lui.

Arhitectul Moianu a făcut acelaşi liceu ca şi mine - Liceul “I.L. Caragiale” din Ploieşti (1959-1965), apoi Facultatea de Arhitectură de la Institutul de Arhitectură “Ion Mincu” din Bucureşti (1959-1965); a urmat studii de urbanism şi proiecte de arhitectură, apoi a lucrat ca arhitect la DSAPC Ploieşti (1965-1968), devenit I.P.P. (Institutul de Proiectări Ploieşti). De acolo a ieşit la pensie în anul 2004. Este căsătorit cu o reputată profesoară de franceză, Constanţa Florica Moianu şi au o fată care a absolvit Facultatea de Ştiinţe Juridice din Bucureşti, avocata Oana Moianu.

În cartea de faţă sunt şi reproduceri după picturile acestui distins arhitect român. Ligia Dună (n. 19 apr. 1970) Despre Ligia am mai vorbit când am prezentat

talentele muzicale ivite din acest oraş. Ea debutase ca pianistă, însă profesoara ei de canto a descoperit că are o voce de excepţie şi a îndemnat-o să studieze canto. După absolvirea Conservatorului de muzică din Bucureşti, a fost repartizată ca soprană la Teatrul de Operetă “Ion Dacian” din Capitală. Până acum a avut roluri interpretative, ca soprană, în următoarele operete: “Frumoasa din pădurea adormită”, de Marius Ţeicu (rolul Barzei Berta), “Hello Dolly”, de Jerry Hems (rolul Irenei Malloy), în opereta “Farmecul operetei” de Emmerich Kalman şi în “Opereta, dragostea mea”. Anul acesta pregăteşte şi alte roluri.

Florin Dună (n. 9 iun. 1969) Şi pe fratele Ligiei l-am prezentat la capitolul despre

talentele muzicale ridicate din acest oraş. El locuieşte în Berlin. Ca şi sora lui, a terminat Liceul de muzică din Bucureşti şi conservatorul “Ciprian Porumbescu”. Este un foarte talentat violonist. Predă cursuri de vioară în limba germană la o şcoală de muzică din capitala Germaniei. Mai nou, intenţionează să publice un curs de vioară.

Miltiade Păun (n. 3 oct. 1928 la Pleaşa, Prahova - decedat la 29 iulie 2002 la

Scăieni), absolvent al Liceului Militar din Predeal, dar având înclinaţii muzicale, a

217

continuat studiile la Conservatorul din Bucureşti. A fost oprit acolo ca asistent. Peste câţiva ani, devine director la Direcţia de muzică din Ministerul Culturii, colaborator extern la revista “Muzica”, secretar muzical la agenţia de impresariat artistic ARIA, secretar literar muzical la Operă şi Operetă, director la “Electrecord”, autor de librete muzicale, co-autorul cărţii “Opereta Ghid”, împreună cu Titus Moisescu (Ed. muzicală, Bucureşti, 1969). A condus ansambluri româneşti peste hotare. Prieten cu marele tenor Ion Dacian care îl va cununa cu Elena Nicolae din Scăieni şi care le-a cântat la nunta ce a avut loc în această localitate. Are un băiat inginer, Ionel Păun, care locuieşte tot la Scăieni. Alte amănunte sunt descrise la capitolul despre talentele muzicale ale oraşului.

Rusu Dragoş (n. 21.06.1963) este un fost elev al Şcolii din Scăieni care, după

absolvirea Facultăţii de Economie Industrială din cadrul ASE (1989), a mai urmat Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice Bucureşti, susţinându-şi masteratul în ştiinţe economice la ASE – Finanţe-bănci şi a devenit director general în cadrul Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală ANAF. Este doctor în Finanţe-bănci. A fost vicepreşedinte şi comisar la Garda Financiară Centrală, preşedinte de Antrepozitare Fiscală, director general al Direcţiei Generale de Inspecţie Financiar-Fiscală din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. De pe această poziţie a devenit primul luptător cu reţelele mafiote, declanşând atacuri bine documentate contra firmelor fantomă, contra valului de evaziuni fiscale din ţară, cerând intensificarea expertizelor (în special în vânzările la negru de băuturi alcoolice de marcă, a tutunului fin din import prin folosirea banderolelor false netimbrate corespunzător şi fără elemente de siguranţă specifice). S-a ocupat cu verificarea produselor impuse accizării, inclusiv a foliilor holografice care au - sau, mai bine zis, care trebuia să aibă - mai multe niveluri de securizare, deoarece chiar şi acestea se falsificau, fiind necesar introducerea obligatorie a controlului şi verificării cu lampa ultravioletă a etichetelor holografice. Rusu Dragoş, în prezent director în Ministerul Finanţelor, a contribuit concret la combaterea acestui flagel care păgubeşte bugetul de stat cu sume de ordinul miliardelor de euro (peste 50% din valoarea bugetului de stat). Este căsătorit cu Raicu Angela Iuliana (n. 21.07.1961), absolventă a ASE 1988. Au doi copii: Andreea – studentă anul I la Universitatea Hiperion şi Corina Teodora, elevă clasa a II-a.

Nicolae C. Gheorghe Ţârlea-Castellano (n. 10.08.1946): Pentru lupta cu arma în

mână împotriva comunismului, descrisă la capitolul respectiv, pe acest fost elev al Şcolii din Scăieni l-am trecut pe lista cetăţenilor de onoare.

Ilie Duţu (n. 20.05.1951): Pentru lupta împotriva comunismului, descrisă la

capitolul respectiv, pe acest fost elev al Şcolii din Scăieni l-am trecut pe lista cetăţenilor de onoare.

Costin Pelinescu (n. 8 iulie 1936) este inginer, profesor, fost inspector general-

adjunct al Inspectoratului de Învăţământ al Municipiului Bucureşti şi inspector general şef al Secţiei de Învăţământ din Sectorul 1 al Capitalei. Tatăl său este cunoscutul portar al echipei de fotbal a Schelei Boldeşti, Titus Pelinescu.

218

Şcoala generală a făcut-o la Ploieşti şi la Scăieni iar studiile medii la Liceul “Spiru Haret” din Bucureşti (1954). A continuat cu studii la Institutul Politehnic din Bucureşti (actuala Universitate Politehnică), absolvită în 1966 cu titlul de inginer mecanic. După o perioadă de stagiatură ca profesor inginer de tehnologie la Grupul şcolar de construcţii metalurgie, unde a fost şi director, a fost recrutat, în 1972, la Inspectoratul Şcolar Bucureşti, în funcţiile amintite. Între 1985-1998 a fost inspector şef la Sectorul 1 Bucureşti. De asemenea, a fost ales ca Preşedinte pe ţară a Federaţiei Sportive de Înot. Are două lucrări publicate în domeniul sociologiei.

Inspectorul general Costin Pelinescu a venit şi continuă să vină deseori în vizită în Boldeşti-Scăieni, locuri de care îl leagă cele mai frumoase amintiri din copilărie. În şcoala generală a fost colegul meu de clasă, unul dintre fruntaşii la învăţătură pe şcoală. Ca inspector general a fost, de-a lungul anilor, unul din cei mai apreciaţi şi respectaţi inspectori din învăţământul bucureştean, apreciat de toţi directorii de licee şi şcoli generale pentru imparţialitatea şi corectitudinea sa exemplară despre care, de-a lungul anilor, s-au scris frumoase articole de laudă.

Viorel Mateianu: Unul din cei mai mari fotbalişti şi antrenori de fotbal, juristul

Viorel Mateianu, s-a născut la 1 iunie 1938 la Lipăneşti, Prahova. Deşi primele clase le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul “I.L. Caragiale” la Ploieşti (abs. 1956) şi studiile de drept civil la Facultatea de Drept din Cluj şi Bucureşti, ca sportiv el s-a născut la echipa de fotbal a schelei Boldeşti. Viorel trăia zilnic în Boldeşti, venea zilnic pe jos de acasă la terenul de fotbal din Boldeşti şi deseori se recomanda că este fotbalist boldeştean. De aici, fostul centru-înaintaş al echipei boldeştene a fost remarcat şi recrutat mai întâi în echipa Petrolului din Ploieşti, apoi, între 1954-1970 în alte mari echipe, succesiv, la Progresul CSPS, Progresul Finanţe-Bănci Bucureşti, Universitatea Cluj, Steaua-CCA, apoi din nou la Progresul Bucureşti, echipa purtătoare a “felinarului roşu”, pe care a adus-o în prima linie din divizia A, Viorel jucând ulterior în ambele echipe naţionale - cea de juniori şi de seniori - şi participând în turnee naţionale ori internaţionale, care i-au şlefuit talentul până la nivelul de mare vedetă internaţională şi l-au transformat în idolul numărul unu al spectatorilor din întreaga ţară. “Vio” era cel mai bun dribleur al fotbalului românesc din toate timpurile, rapid şi imbatabil în fente zigzagate de tip sud-american, fiind adesea comparat cu marele brazilian Pele. S-a spus despre el, pe drept cuvânt, că, în calitate de antrenor de elită, a revoluţionat fotbalul românesc prin metode ştiinţifice şi idei de joc personale. Ca jucător extrem de dinamic, odată minge intrată în iureşul paşilor săi, nu se oprea decât în poarta adversarului, motiv pentru care, de mai multe ori, manageri ai marilor echipe occidentale i-au oferit sume tentante de sute de mii de dolari încercând să-l achiziţioneze în formaţiile lor. Dar Viorel le-a respins pe toate cu demnitate, chiar dacă în patria sa, adeseori a fost nedreptăţit din invidia unor potentaţi, într-un fel nemeritat şi dureros, creându-i o stare psihică ce a contribuit considerabil la îmbolnăvirea lui. Abia în preajma decesului, după revoluţie, i s-a oferit - destul de tardiv - titlul de “maestru al sportului”. V.M. a fost nu numai un mare fotbalist român, dar şi unul dintre cei mai buni antrenori, ridicând, între anii 1978-1980, echipa F.C. Maramureş Baia Mare la nivelul unei imbatabile echipe de club european (amintim că la Baia Mare clubul sportiv îi poartă numele. După asemenea rezultate, Federaţia Română de Fotbal l-a

219

“împrumutat” pentru trei ani (1970-73) echipei germane TUS Wansee din Berlinul Occidental, unde, de asemenea, Viorel Mateianu a făcut minuni pe teren. Necazurile trăite în relativ scurta sa viaţă (moartea unicului fiu care de abia se căsătorise, un prim accident vascular), nu l-au mai ajutat să reziste la al doilea stroke cerebral şi în ziua de 25 nov. 1996, a plecat dintre noi, cu trei ore înaintea meciului echipei “Steaua” în cupa UEFA, pe care o iubea şi voia să o vadă evoluând pe teren. A lăsat în urmă pe iubitoarea lui soţie, jurista Mihaela Mateianu, redactor la ziarul Libertatea, şi doi nepoţi, astăzi studenţi - Dănuţ şi Viorel Mateianu-2, care locuiesc la Boldeşti cu Dana, mama lor, profesoară de matematică la şcoala din această localitate. Fiindu-mi bun prieten şi coleg de liceu, am apucat să-l vizitez acasă la Bucureşti, unde ne-am îmbrăţişat cu emoţie când ne-am revăzut după mai bine de patru decenii. Am scris despre el în ziarele americane, iar acum consemnez trecerea lui prin lume şi în această monografie care este închinată locului pe care Viorel îl iubea atât de mult.

Vivi Răchită: (n. 30 mai 1970 la Boldeşti-Scăieni). A fost elev al Şcolii din

Scăieni. Alături de Viorel Mateianu, Valeriu Răchită este unul din cei mai de seamă fotbalişti şi antrenori români. Pe undeva, chiar li se aseamănă soarta şi stilul lor de lucru. Ar fi multe punct comune care îi apropie - chiar şi iniţialele de “V” de la “victorie” - dar şi multe diferenţe. Dacă Viorel era centru-înaintaş, Vivi era “back”, adică fundaş, despre care mulţi au spus, în perioada când a mai evoluat la Steaua, că are ceva din Prodan, cu excepţia unor mici gafe de care fireşte că nu poate scăpa nici un fotbalist. Obţinuse o medie foarte bună (8,48) într-un meci cu Bistriţa, cam prin vremea când el juca la Steaua. De fapt, Răchită a fost preferatul spectatorilor cam în toate echipele şi meciurile în care a jucat - şi se poate mândri că are un palmares de jucător formidabil, evoluând în vreo opt echipe bune, în decursul a numai câţiva ani. Dacă ne gândim că a pornit de pe simulacrul de stadion al IGS-ului, de lângă casa lui din Scăieni, şi a ajuns cu repeziciune pe marile stadioane ale ţării şi ale Europei, aceasta nu e lucru puţin.

Între anii 1990-1996 a jucat la Petrolul; între 1989-1990, 1996-1999, 2002-2005, deci în trei rânduri, ajunsese să fie idolul steliştilor, căci Vivi se dedicase trup şi suflet echipei “Steaua” şi poate că ar fi rămas acolo mai mult timp dacă nu ar fi intrat în conflict cu Gigi Becali. După plecarea de la echipa roş-albaştrilor, a mai perindat pe la Plopeni şi pe la Oneşti, apoi în capitala Turciei, în echipa Ankaragükü, iar din Turcia la Farul Constanţa, apoi la echipa Litex, din Bulgaria şi, în sfârşit, la Universitatea Craiova... A jucat ca fundaş şi în echipa naţională. Cele mai mari foloase, Răchită cred că le-a adus echipei ploieştene Petrolul, unde s-a remarcat ca un bun şi devotat antrenor. Din această funcţie, s-a retras în mod festiv, în august 2005, când i s-a şi organizat un “meci festiv” special, susţinut în cinstea lui, un meci de retragere, cu participarea formaţiilor din anul 1995 ale Petrolului şi Rapidului, finalistele acelui an.

Incontestabil, Valeriu Răchită este unul din marii fotbalişti ai ţării, motiv pentru care consider că merită să intre pe lista de onoare a oraşului Boldeşti-Scăieni.

220

O PRIMĂ LISTĂ CU CETĂŢENII CARE ŞI-AU ADUS CONTRIBUŢII DE SEAMĂ ÎN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI,

SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICĂ, RIDICAREA LOCALITĂŢII Deoarece această listă este alcătuită de la mare distanţă de ţară, fără să existe

posibilitatea de a fi întru totul completată cu datele necesare, nici verificată sută la sută, precum autorul şi-ar fi dorit, sunt dator cu nişte explicaţii. Mai întâi m-am izbit de criza de spaţiu şi de timp, dar şi de imposibilitatea de a intra în contact direct cu o mulţime de locuitori care sunt sigur că meritau să figureze pe ea şi pe care încă nu am putut să-i contactez, deşi am încercat aşa ceva. (Câteva plicuri cu date personale expediate din ţară nu au ajuns la mine în America, probabil oprite de SRI, căci au văzut că erau liste care transmiteau date personale din România în America şi, de aceea, aş avea dreptul să spun că acest serviciu de informaţii mi-a făcut un mare deserviciu, deoarece mi-a sabotat lucrarea de faţă. Credeam că am scăpat de cenzurarea scrisorilor, obicei criminal moştenit de pe vremea dictaturii comuniste. Se vede treaba că mai avem mult până să ne aliniem la cerinţele UE.) De aceea, trebuie să îmi cer scuze de la persoanele aparţinând acestei categorii şi care sper să mă înţeleagă că, deocamdată, nu figurează aici, nu din rea voinţă, ci din simplul motiv că, în ciuda unor eforturi făcute, până la tipărirea cărţii, cerută urgent de editură, nu am putut afla totuşi numele lor şi celelalte amănunte. De asemenea, însăşi uitarea, uneori, ne joacă feste...

Sunt sigur că lista trebuia să fie cu mult mai mare, fiindcă majoritatea cetăţenilor şi-au adus obolul la ridicarea localităţii. Cauzele omisiunilor respective rămân, totuşi, motive serioase, vizavi de preţuirea fiecărui locuitor în parte, pentru care îi rog pe cei care lipsesc din această succintă enumerare şi se consideră neîndreptăţiţi, ştiind că au contribuit cu ceva concret la ridicarea spirituală sau materială a oraşului, să aibă răbdare şi să-mi comunice numele lor pe următoarea adresă: Prof. Cristian Petru Bălan, str. Bucovului nr.19, Boldeşti-Scăieni, jud. Prahova, cod. 105300 (sau prin e-mail: cristianbalan1@yahoo.com). Observaţiile şi adăugirile îmi vor fi comunicate electronic aici, în Statele Unite. În afară de nume, i-aş ruga pe aceşti solicitanţi să specifice profesia, domiciliul şi care anume a fost contribuţia lor principală la consolidarea bunului renume al acestei localităţi. Dacă explicaţiile vor fi plauzibile, după verificare, numele lor vor fi cu certitudine incluse în ediţia a doua a acestei monografii. Le mulţumesc încă de pe acum cu anticipaţie.

Deocamdată, în această primă ediţie, avem informaţii despre următoarele persoane, domiciliate în Boldeşti-Scăieni. Din păcate, câteva sunt decedate (numele însemnate cu o cruciuliţă), dar aceasta nu înseamnă că nu meritau a fi amintite. Toate numele sunt menţionate în ordine alfabetică (oferind şi unele amănunte în cazul că activitatea lor a fost necesar a fi subliniată):

Prof. univ. Alecu Ioan-Nicolae (n. 09.07.1945, Bucureşti), fost preşedinte AGA în cadrul S.C. “Agros” Boldeşti-Scăieni, între 1990-1999; +Albulescu Mariana (asist. med., n. 21.12.1953, Ploieşti – m. 19.12.1996), Albulescu Şerban (n. 19.07.1949), electronist, Albulescu Doina (n. 12.05.1955), economistă, Albulescu Bogdan (n. 22.03.1978), actor Teatru Naţional Bucureşti, Albulescu Andreea (n. 31.10.1980), economistă, ing. Ion Nicolae Alexandru, ing. Ion Angelescu, +Margareta Angelescu, ing. +Mircea Angelescu,

221

Nicolae Angelescu, +Petrache (Petre) Angelescu, ing. Petre (Puiu) Angelescu, Georgeta Anton (tehnician veterinar), Gh. Antonescu, Liliana Antonescu, Ion Anton, Silviu Andrei Antonoiu, prof. Steliana Apostu, ing. Vasile Ardeleanu, Daniela Aron (asist. medicală), Valentin Aron, prof. Natalia Atanase, +Corneliu Axente, ing. Ion Baraonici, Titi Bădica, +Ion Bălan, Puica Bălan, ing. geolog Bărbătescu, Coca Beuca, +Traian Beuca, Daniela Bică, C-tin Belea, ing. Lidia Belea-Mitu, ing. Aurel Bilciurescu (preşedintele unei companii de import-export), ing. Doina Bilciurescu (n.1949), ing. Olga Bilciurescu (n.1957), Mariana Bilciurescu, prof. Ana Biţă, +prof. Ion Biţă, Paul Biţă, Stelian Biţă, +Gheorghe Bîrjoveanu, ing. C-tin Blebea, Ana Bocioacă, Gh. Bratosin, Paulina Bratu, Elena Buiac, Simion Buiac, ing. Valeriu Carp, Marilena Carp, Gheorghe Catrinoiu, Antoanta Cazacu, ing. Violeta Cazacu, Tiberiu Ceauşu, +înv. Gheorghe Cătălin, ing. Gabriel Călinescu, medic stomatolog Daniela Călinescu, Puiu Călinescu, Filofteia Căproiu, Simona Cârcioiu, Stelian Cârcioiu, Cristina Cernat, +Dumitru Cernat, +Emilia Cernat, C-tin Cheşca, Niculina Chiriac, ing. prof. Doina Marina Chiriţă, prof. Constantin Chiriţă, Ion Chivăran, Rodica Chivăran, Cristina Ciobanu, Natalia Ciobanu, Gabriel Cioc, Rodica Cioc, Ciorobea Daniela, farm. Valeria Ciupercă, econ. Cristina Ciulei, Florin Ciulei (n. 15.09.1969), admin. Şc. nr. 1 Boldeşti, Ion Ciulei, Florica Ciulei, Vasile Ciulei (n. 22.04.1941), abs. Fac. Electromecanică, Ciulei Fănică (n. 8.10.1967), sudor, Ciulei-Gurău Irina (n. 15.01.1963) economistă şi patron de magazin, Ion Constantin, ing. Ciprian Costache, Iulian Costache, Elena-Luminiţa Costache, ing. Stelian Croitoru, col. sec. Ion Croitoru, Florin Croitoru, Cucu Croitoru, +Crozzolo Alexandrina, Gheorghe Danciu, +Chiril Darie, Valeriu Darie, prof. Elena Darie, Ion Darie, Mariana Darie, ing. Mihai Darie, Petre Darie, Virginia Darie, Cornel Diaconu, +Elena Diaconu, +Ion Diaconu, Fivi Diaconu, +Ovidiu Diaconu, înv. Constanţa Diaconescu, ing. Dan Diaconescu, prof. Dana Diaconescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Ion Dima, prof. +Emilia Dincă, econ. Ion Dincă, prof. Constantin Dinu, prof. Ion Dinu, prof. Maria Dinu, ing. Viorel Dinu, ing. +Nanu Dragu, prof. Mona Dumitru, Gh. Duma, Cristian Petre Dumitrache, Eremia Dună, ing. Gh. Dună, Eugenia Duţu-Mihăilescu, ing. Gheorghe Enache, ing. Liana Enache, ing. Enescu Traian, înv. Enescu Veronica, Carol Fechete, Virgil Fechete, Floarea Fechete, Ana Filip, Adrian Filostache, Ioana Filostache, Florea Daniela, Elena Frecăuţeanu, Teodor Frecăuţeanu, prof. Eugenia Filote, Ionuţ Filote, ing. Gheorghe T. Gheorghe, Rosika Gheorghe, Constantin Gheorghe, prof. Tatiana Gheorghe, Alexandra Georgescu, ing. Marian Georgescu, Adriano Valeriu Geotti, Corneliu Geotti, +Maria Goţonoga, prof. +Platon Goţonoga, +Leon Grigore, +Nicolae Grigore, Marilena Grigore, +Tamara Grigore, econ. +Valerică Hancu, prof. Hanganu Maria, Ecaterina Hoancă, Eugenia Ilie, Gh. Ilie, ing. Mircea Ilie, Benone Ionescu, econ. Elena Ionescu, cant. Ştefan Ionescu, Constantin Iosif, Elena Iosif, C-tin Isbăşoiu, Stelu Ivan, +Antoaneta Lazăr, Maria Leucă, Elena Leucă, Elena Licu, Maria-Lala Licu, Nicolae Licu, înv. Vera Licu, Ion Loghin, înv. Florica Manea, Elena Manole, Ilie Manole, Miruna Manole, Valentin Manole, Aurel Marin, +Constanţa Marin, ing. Petre Marinescu (inginer pensionar, fost director a Uzinei de maşini şi utilaje din Giurgiu), Elena Matei, +Grigore Matei, Marian Matei, +Niculina Matei, Paul Matei, C-tin Mateescu, ing. text. Teodora Mateescu, Valeriu Mateescu, Ion Mazilu, Bogdan Metea, ing. Corina Metea-Pătrănescu, Elena Mihai, Cleofira Mihalcea, Cristian Mihalcea, Ing. Aurelian Mihăilescu, ing. +Elena Mihăilescu, ing. Constanţa

222

Mihăilescu-Dragu, prof. Dorina Mihăilescu, Victoria Minea, Petre Mitiţă, prof. Cireşica Marciu, educ. Elisabeta Marciu, înv. +Ioana Mocanu, Maria Musceleanu, Ştefan Musceleanu, farm. Ileana Munteanu, Ion Munteanu, econ. Maria Munteanu, Aurelia Mureşanu, +Mircea Mureşanu, Musa Samir (proprietar cofetărie), Laura Musa, Elisabeta Nagy, Mihai Năstase, Gheorghe Neguţ, dr. Nemerovschi Carmen, înv. +Constantin Nichita, Elena Nichita, asist. farmac. Ana Atena Nicola, Lucian Nicola, Gheorghe Nicolae, Bodola Nicolescu, Lizica Nicolescu, C-tin Nicolescu, Puiu Olaru, Valeria Pahonţu, Adrian Pantelimonescu, Maria Pantelimonescu, Roxana Pantelimonescu, +Ioan Paraschivescu, Valeria Paraschivescu, Oniţiu Eugenia, Vanda Oprea, Ovidiu Pascu, ing. Corina Metea-Pătrânescu, dr. Doru Pârvan, prof. Constanţa Pârvulescu, econ. Lia Petre, +Maria Petre, +Nică Petre, Romeo Petricioiu, Ion Pilică, econ. Adrian Petre Popescu, +C-tin Popescu, înv. Eugenia Popescu, ing. prof. Emilia Raluca Popescu, Steliana Popescu, Caius Aurelian Piţa, Eduard Mihai Piţa, asist. med. Gheorghe Piţa, Eugenia Piţa (maistru cofetar cu practică îndelungată în Germania), +Ion Piţa, Eugen Popa, Florica Popa, Ileana Popa, Liviu Popa, Lucica Popa, Manole Popa (fost viceprimar), Marius Popa, Olguţa Popa, +Puiu Popa, econ. +Constantin Popescu, +Paraschiva Popescu, +Petre G. Popescu (fost notar, primar de centru), Mihai Predescu, farm. Livia Protopopescu, Lucia Puşcaşu, Victor Puşcaşu, Aurelia Radu, C-tin Radu, Dr. Luiza Radu, Radu Dumitru (Conu’ Mitică, figură pitorescă a oraşului, prin nota distinsă de eleganţă a vestmintelor sale), prof. Petre Radu, Elisabeta Radu, Eugenia Lelia (Gina) Radu, ing. Gh. Răchită, jurist Gabriela Rădulescu, Georgeta Rădulescu, Ion Rădulescu, Jana Rădulescu, Dorina Rădulescu, col. Mircea Rădulescu, Paul Rădulescu, Relu Rădulescu, Ion Roşca, Lucica Roşca, +Răzvan Roşca, Aurelia Samoilă, Nicolae Savu, Ana Săndulescu, dr. Alin Scarlat, Elena Scărlătescu, Jean Scărlătescu, +Lică Scărlătescu, ing. Elisei Scirenco, Mihaela Scirenco, Pavel Scirenco, ing. Floru Secreţeanu, ing. Nelu Slăboiu (Pavel), Silvia Sorescu, prof. Abel I. Stan, Daniel I. Stan, Elena I. Stan, Aurel Stan, prof. Fabiola Stan, ing. Sever Stan, Ioan I. Stan, înv. Ioana Stan, Valentin Stanciu, Ana State, +Gheorghe State, Mariana State, prof. Petre State, Veronica State, înv. Georgeta Suditu, prof. ing. Constanţa Tănase (directoarea Liceului industrial Scăieni; v. Liceul), econ. +Corneliu Tănase, +Aurelian Tănăsescu, prof. Florica Tănăsescu, Ilie Tănăsescu, Remus Tănăsescu, +Ilie Teodorescu, dr. Valentin Teodorescu, Elena Teodorescu, C-tin Teodoru, Alexandru Tolomei, Aurică Tomescu, ing. Ion Tomescu, C-tin Tomescu, +Nicolae Tomescu, Petre Tomescu, +Vasile Tomescu, Ioan Tronaru, Gheorghe Tudor (fost director cămin cultural, consilier primărie), Severa Tudor, ing. Florin Turbatu, tehn. oper. Camelia Voinea, Marius Voinea, Mădălina Voinea, ing. Niculina Voinea, econ. Mariana Urdea, +Vasile Urzică, prof. Cezarina Vasile, ing. Dorin Vasile, Lucica Vasile, Petre Vasile, înv. Georgeta Vasilescu, Grigore Vasilescu, înv. Mariana Vasilescu, ing. Sorin Vasilescu, +Niculina Vâlsănoiu, Octavian Vişan, Maria Vodă, Alexandru Zamfirescu, Emil Zamfirescu, Silvia Zamfirescu, Mirela Zeca, +Tănase Zeca, Ion Zîrnea. (Lista va continua, cu corectarea omisiunilor, în ediţia a II-a).

FOŞTI PRIMARI ŞI AJUTOARELE LOR : +Tănase Vasilache (v. mai jos:

fondatori), +Ilie B. Răspop (v. mai jos: fondatori), +Popa Manole, Maria Musceleanu

223

(fostă secretară şefă a primăriei oraşului, un model de conştiinciozitate), C-tin Năstase, Cristu Vlăsceanu, +Stela Chivăran, Gheorghe T. Gheorghe, (v. mai jos: foşti lideri locali), jurist Dumitru Piţa, Gh. Tudor, Ştefan Pahonţu.

FOŞTI ŞI ACTUALI LIDERI DE INSTITUŢII LOCALE ŞI ÎNTREPRINDERI :

Col. Petre Răduţă (n. 01.01.1946 la Valea Sălciei, Buzău). După terminarea

Şcolii generale din comuna natală, a urmat Liceul din Râmnicu Sărat şi Şcoala Militară din Bucureşti (1964-1967). Are gradul de colonel. S-a înscris la Universitatea Bucureşti, urmând Facultatea de Drept şi Filosofie (1970-1979) pe care a terminat-o cu titlul de Diplomat în Drept. Este căsătorit cu prof. de matematica Alexandra Răduţă (n. 15.03.1951, la Râmnicu Sărat), licenţiată a Facultăţii de matematică din cadrul Universităţii “Al. I. Cuza” din Iaşi. Au doi copii: Cristian Răduţă, sculptor (prezentat la artiştii locali) şi Georgeta Răduţă, asist. univ. la catedra de matematică a Universităţii Ploieşti, (n. 24.03. 1976), căsătorită cu ing. Valentin Maniu. Georgeta şi Valentin au doi copii. Colonelul Petre Răduţă a lucrat în cadrul Ministerului de Interne, în fosta miliţie, fiind detaşat la Buzău, Mizil, Văleni şi Boldeşti-Scăieni unde a fost comandantul Postului de miliţie orăşenesc (1973-1985). În prezent, este pensionar, dar, avându-se în vedere înalta sa calificare şi experienţă, a fost numit comandantul Poliţiei comunitare din Boldeşti-Scăieni, de la înfiinţare (2005) până în prezent. (Vezi. cap. poliţia locală). Trebuie menţionat faptul că atunci când Securitatea a aflat că Petre Răduţă a avut nişte relaţii mai strânse cu familia mea “fugită în America”, a fost mutat din postul ce-l avea în Boldeşti-Scăieni, la Slănic Prahova. Abia după revoluţie a fost repus în drepturi. Ing. Florin Marinescu (n. 28.12.1954, Ploieşti), actualul şef al “Unităţii Boldeşti”, cum se numeşte reminiscenţa fostei şi glorioasei Schele petrolifere Boldeşti care, de la peste 3000 de salariaţi, a mai rămas cu vreo 300, se străduieşte, pe cât îi stă în putinţă, să menţină această unitate la linia de plutire. Eradicarea Schelei Boldeşti s-a produs prin Hotărârea nr. 692 din 7 oct. 1994 privind înfiinţarea de societăţi comerciale cu capital integral de stat prin reorganizarea unor subunităţi din cadrul Regieiei Autonme a Petrolului “Petrom” Bucureşti. Inginerul Florin Marinescu continuă munca începută de pe când lucra la fosta schelă. Experienţa îndelungată îl ajută în acest efort pe care îl duce cu speranţa că va fi din nou posibil ca “Unitatea Boldeşti” să redevină ceea ce a fost - Schela petroliferă Boldeşti - nicidecum o anexă a Schelei Băicoi. După absolvirea cursurilor elementare la Boldeşti, apoi a claselor V-VIII la Liceul Caragiale din Ploieşti, a urmat Liceul militar “Dimitrie Cantemir” din Breaza. Nu şi-a ales cariera militară ci a vrut să devină inginer petrolist. De aceea a urmat cursurile Institutului de petrol şi gaze din Ploieşti (1976-1981) pe care le-a absolvit cu titlul de inginer. A lucrat în fosta schelă Boldeşti din 1981 până în prezent, 2007, având mai multe responsabilităţi: inginer şef de brigadă, şef de secţie, şef de producţie, până la funcţia actuală - supervizor intervenţii, şef de unitate.

Constantin Năstase (n. 24.07.1936, com. Corbii Mari, Dâmboviţa, fosta Tudor Vladimirescu). Sudii elementare şi gimnaziale în comuna natală (cl. I-VI la Corbii Mari, cl. a VII-a la Tudor Vladimirescu). A urmat o şcoală profesională de electricieni la Târgovişte, fiind repartizat la Schela Boldeşti unde a lucrat până în 1955. Din 1955 până

224

în 1958 a urmat o şcoală de maiştri, lucrând ca maistru la schelă până în 1959. În acel an a fost ales preşedinte de sindicat pe schelă de unde a fost trimis la o şcoală de partid de un an de zile după care este numit instructor teritorial pe fostul raion Ploieşti. În 1969 revine la schelă. Conducerea schelei îl trimite la Academia Ştefan Gheorghiu unde se specializează în probleme economice. Va lucra, în continuare, în cadrul asociaţiei sindicale din Ploieşti, apoi ca director comercial la Întreprinderea de aparataje electrice din Ploieşti, iar de aici va fi cerut ca director comercial timp de zece ani la Măgurele. Revine la schela Boldeşti de unde va ieşi la pensie în 1995. A candidat la alegerile pentru primărie din partea PSD şi va deveni viceprimar între anii 2001-2006, pe vremea când era primar dr. Vasile Enache. În această perioadă s-a avut ca sarcină colectivă două obiective principale: construirea şcolii noi de la Scăieni şi a sălii de sport de la Şcoala cu cl. I-VIII nr. 1 Boldeşti-Scăieni, dotarea lor cu 52 de computere (35 la Boldeşti, 17 la Scăieni); de asemenea, asfaltarea a 14 km de străzi, construirea monumentului ş.a. Este căsătorit cu educ. Adriana Năstase (vezi A. N.) şi au doi copii Gabriel şi Mihai (v. G.N.).

Ing. prof. Gheorghe Genel Costache (n. 30.03.1942 la Măgurele, Prahova), fostul director al Fabricii de mucava Scăieni, este fiul Paraschivei şi al preotului surghiunit de comunişti, Teodor Costache, după cum arată cartea “Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste”, de Vasile Manea, Editura Arhiepiscopiei Alba Iulia (Reîntregirea). După terminarea şcolii generale de la Lipăneşti, inginerul a urmat Liceul I.L. Caragiale din Ploieşti (1960). Dar, fiind “băiat de popă”, a întâmpinat mari dificultăţi cu înscrierea la facultate. A trebuit să se angajeze ca muncitor strungar, după trei ani de şcoală tehnică, la Uzinele “Steagul Roşu” din Braşov. Mai avea colegi 14 fii de preoţi, ca şi el, aceştia fiind tot strungari... A fost luat în armată la tancuri. Cu certificat de muncitor, a urmat Facultatea de mecanică, din cadrul Politehnicii Bucureşti (1968) şi a primit repartiţia la Uzinele de fibre sintetice “Republica” din Săvineşti, lângă Piatra Neamţ. În 1969 se transferă ca diriginte de şantier la Fabrica de mucava din Scăieni. Din 1987 până în 2001, devine directorul general al acestei fabrici care acum a fost rebotezată CAHIRO. Deci, la această fabrică, a lucrat 32 de ani, timp în care a fost şi profesor de tehnologie la Liceul industrial din Scăieni. Inginerul Costache a fost trimis de trei ori în Mongolia, unde a stat mai bine de un an de zile, construindu-le acolo o fabrică de mucava, deoarece acea ţară nici nu ştia ce sunt acelea cutiile de carton. A fost medaliat cu cea mai înaltă medalie a muncii mongolă, personal de Yumjaaghiin Ţedenbal (1916-1991), şeful statului. În afară de două surori, Mariana (1933-1980) şi Elena (administrator la o grădiniţă), fostul director mai are un frate, Silviu Costache (n. 4.06. 1949, Ploieşti), fost secretar al primăriei în perioada când Aurică Marinescu era primar. Silviu fusese operator chimist la Brazi. El a terminat şcoala generală la Lipăneşti, liceul seral la Boldeşti şi Universitatea, Fac. de drept administrativ, la Sibiu. În prezent este jurist la Ploieşti, doctor în economie. Ceilalţi doi fraţi ai lui Genel Costache au decedat: Costache Marian (1946-1996), absolvent al Liceului industrial Scăieni, un expert electrician auto şi fost operator de cinematograf (v. talente muzicale locale) şi Ionel Costache (14.10. 1936-09.03.2004), absolvent al Liceului seral Boldeşti (1968) şi al unei şcoli de maiştri (1978), fost director al Clubului de la Schela Boldeşti, care, graţie măiestriei sale actoriceşti, a ajuns la locul întâi pe ţară într-un concurs artistic.

225

ALŢI CETĂŢENI DE FRUNTE AI LOCALITĂŢII: Ing. Mihai Moraru, fost ministru al petrolului, în regimul trecut, provenit din

Balaca. Ing. Toma Călinescu (n. 22.04.1928, Ploieşti) este inginer constructor şi

proiectant arhitectură. După terminarea liceului şi a Institutului de construcţii din Bucureşti (1962-1968), a lucrat ca inginer constructor la aşa numita Casa Albă din Ploieşti, până la pensie. Este autorul unor frumoase construcţii (casa ing. Alexandru, de pe str. Păcii din Scăieni, casa familiei Vâlcu, de pe str. Liliacului, casa dr. Daniela Călinescu de pe str. Monumentului, casa dr. Scarlat, de pe str. Monumentului - toate din Scăieni; a lucrat la proiectul clădirilor Omnia, Fabrica de pâine de la bariera Rafinăriei Vega ş.a.).

Inginerul Călinescu este un militant neobosit pentru drepturile cetăţeneşti ale locuitorilor din Scăieni, sprijinind orice activitate a autorităţilor dusă în această direcţie, venind cu numeroase iniţiative frumoase şi deosebit de utile, acceptând până şi “sacrificarea” propriei case pe care a lăsat-o ca mulţi ani să fie lăcaşul dispensarului localităţii Scăieni. Fraţii inginerului sunt: Mihai Călinescu (n. nov. 1929, Ploieşti, inginer constructor; Alexandru Puiu Călinescu (n. 1932, Ploieşti, şofer, desenator tehnic. Copiii lui, trei la număr, au făcut cinste familiei sale Daniela Călinescu (n. 20.06. 1970 la Scăieni) este medic specialist stomatolog, absolventă a Facultăţii de Medicină din Constanţa (1995), având cabinet propriu, luat zilnic cu asalt de pacienţi locali sau din afara localităţii; Gabriel Călinescu (n. 14.11.1956, Ploieşti), inginer constructor, absolvent al Institutului de construcţii, Bucureşti, facultatea de construcţii. Posedă o firmă proprie de instalaţii. Are două fete, amândouă absolvente a liceului de muzică, Bianca-Andreea fiind pianistă la Viena; sora lui Gabriel, Gina (n. 10.09.1955 Ploieşti) este profesoară la Toronto, în Canada.

Popa Manole (1936-1993) regretatul viceprimar, a fost foarte ataşat de scăienarii pe care îi reprezenta şi a fost totdeauna purtătorul lor de cuvânt în primărie.

Ciungradi Silviu (primar între 1979-1981), în ciuda faptului că a avut ghinionul să fie primar pe timpul grevei de la IFLGS, cu care, de altfel, a cooperat foarte echitabil, rămâne un primar care era vestit pentru fineţea sa de a sta de vorbă cu cetăţenii şi de a le oferi sprijinul solicitat de cei care îşi puteau justifica solicitările.

Econ. Popescu P. Jean (primar între 1991-1992) a fost primul primar al oraşului numit după Revoluţie, acoperind perioada cea mai dificilă, când întreaga ţară era încă destul de debusolată. De aceea lui îi revenise sarcinile cele mai încâlcite pe care, din fericire, le-a depăşit cu bine, lucrând foarte conştiincios şi fiind deosebit de apreciat, mai ales că era primul primar care nu aparţinuse fostului partid de la guvernare. Deşi ceruse sprijin din partea conducerii judeţene, aceasta nu l-a ajutat după cum dorise, aşa că a trebuit să se descurce singur. După un an de zile de primariat, nu a mai vrut să continue această muncă, din cauză că a constatat lipsa de cooperare a autorităţilor superioare, aşa că nu şi-a mai depus candidatura pentru continuarea mandatului.

226

Moroianu Gheorghe (1993-1996) este al doilea primar provenind din Scăieni şi a căutat să facă totul pentru ridicarea acestui sector al oraşului, îndeosebi pentru cartierul Balaca pe care l-a ridicat mult.

Pahonţu Ştefan rămâne ca unul dintre cei mai activi viceprimari. În bună parte, lui i se datorează estetizarea oraşului. A ajutat pe cetăţeni, oferindu-le sfaturi şi planuri moderne pentru remodelarea locuinţelor. Era văzut zilnic controlând curăţenia străzilor şi discutând cu cetăţenii să-şi înfrumuseţeze faţadele caselor şi curţilor din partea străzilor.

Ing. Gheorghe T. Gheorghe (n.30.06.1931 la Scăieni), după terminarea Liceului Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti, a urmat Facultatea de mecanică textile din Iaşi (1955). Directorul Î.G.S. ing. Mircea Vasiliu, l-a angajat ca inginer la fabrica de geamuri, unde ing. Gheorghe a inventat şi pus în producţie “sticla spongioasă” şi geamul armat. În 1989, ing. Gheorghe devine preşedintele local al PNŢCD iar între 1994-1995 devine viceprimar al oraşului, demonstrând că este o personalitate cu iniţiative originale şi practice.

Gheorghe Dumitru (primar între 1981-1988) era unul dintre cei mai tineri primari din judeţ şi meritul lui principal este că, având relaţii la judeţ mai concrete decât ceilalţi predecesori ai lui, a obţinut fonduri şi sprijin direct, destul de consistent. De asemenea, s-a înconjurat de un consiliu comunal în care predomina tineretul şi i-a mobilizat pe toţi cu sarcini concrete, îndrumându-i şi controlându-i pe fiecare în parte.

Dobre Valeriu (primar între 1992-1994) a fost unul dintre primarii care au colaborat îndeaproape cu conducerea schelei Boldeşti, obţinând sprijinul schelei în multe probleme gospodăreşti.

Prof. filos. Constantin Dinu (n. 24.02.1936, Scăieni) a urmat clasele primare şi gimnaziale la Scăieni, Liceul “I.L. Caragiale” la Ploieşti (1950-1954). În 1963 a absolvit Facultatea de filosofie din cadrul Universităţii Bucureşti. Pe când a făcut armata, pentru comportament excepţional, a fost trimis la un curs pe care l-a terminat cu gradul de locotenent, ceea ce i-a facilitat intrarea în partidul de la putere. Desemnat de conducerea uteceului pe judeţ, va deveni secretar cu probleme de şcolarizare şi pioniereşti, inclusiv pe linie de educare a tineretului, activitate pe care nu era voie să o desfăşoare decât profesorii calificaţi. După ce, printr-o înţelegere, organizaţia pionierilor s-a rupt de organizaţia uteceului, funcţionând independentă, sub conducerea Consiliului naţional judeţean, profesorul Constantin Dinu este numit şeful unei Comisii de comunicări ştiinţifice pe teme de educaţie şi filosofie, unde ţine 31 de comunicări ştiinţifice în faţa unor profesori universitari specialişti. Uneori a fost nevoie să se documenteze în străinătate (într-o bibliotecă universitară din Praga) pentru elaborarea materialelor, toate apreciate de un auditoriu format din specialişti. Altă funcţie avută a fost cea de inspector şef al corpului de control al preşedintelui consiliului popular judeţean de atunci. Între timp, fiind profesor gr. doi, a păstrat legătura cu învăţământul, predând ore (plata cu ora) de filosofie la liceele din Ploieşti: Liceul I.L. Caragiale, liceul Mihai Viteazul, liceul Nichita Stănescu ş.a. În ultimii ani, a lucrat în informatică, timp de 14 ani, în calitate de analist programator de sistem electronic. În 1990 a trecut la catedră, de unde s-a pensionat în 1996. A publicat în revista “Viitorul social” materialul “Critica social-economică a lui Virgil Magiaru, elaborată pe baza cuvântărilor lui de la Liga Naţiunilor pe când era ministru de externe.” Prof. Constantin Dinu are două fete: Dr.

227

vet. Cristina-Denisa Dinu (n. 1988, Bucureşti), absolventă a Facultăţii de medicină veterinară din Bucureşti, având şi masteratul în branşă, în prezent lucrând în administraţia de stat. Cealaltă fată, Loredana-Irene (n. 1970 la Ploieşti), a absolvit Facultatea de biochimie şi domiciliază în Italia, căsătorită cu italianul Imes, fiind mama unui copil de patru ani. Soţia prof. C-tin Dinu, Viorica Bălan (n. 18.03. 1936, Focşani), absolventă a Liceului pedagogic, este învăţătoare pensionară.

Ing. Florin Turbatu (n. 01.06.1965, Ploieşti), în 2001, a deschis, pe str. Liliacului nr. 7, un foarte solicitat birou, “S.C. Conturimob”, de proiectări şi de copiat documente prin sistem xerox. Inginerul Florin Turbatu a studiat clasele primare şi gimnaziale la Scăieni, Liceul industrial tot la Scăieni, după care a urmat Institutul politehnic din Bucureşti, Facultatea de metalurgie (abs. 1990).

Prof. rusă Platon Goţonoga (19.11.1916-29.03.2005), director al Şcolii generale nr.2 Boldeşti-Scăieni, între 1 sept. 1963 şi 1 iulie 1980, absolvent al Institutului “Maxim Gorki” din Bucureşti. A fost căsătorit cu Maria Goţonoga (n. 10.10.1924-22.08.2001). Au avut două fete: Rodica şi Gabriela. (V. mai jos, ing. Rodica Dinescu).

Înv. Constantin (Titel) Vasilescu (n. 07.01.1924, la Scăieni), frate cu inginerul Gheorghe, cunoscut mai ales prin buna dispoziţie pe care o împrăştia totdeauna în jurul său, chiar şi atunci când era bolnav; este învăţătorul cel mai în vârstă din oraş, căruia i-a trecut prin mâini mai multe generaţii de elevi. Pe vremea cât a fost director la Şcoala cu cl. I-IV din Balaca, urmându-i, în 1956, învăţătorului Frecăuţeanu, s-a îngrijit pentru mărirea spaţiului şcolii, pentru îngrădirea curţii şi dotarea claselor cu materiale didactice noi. După terminarea Şcolii Normale de 8 clase de la Bârlad şi a Liceului teoretic, a peregrinat prin şcolile ardelene de lângă Beiuş. A urmat un an ca student la Universitatea Bucureşti, Facultatea de drept, (1947) dar, fiind socotit “fiu de chiabur”, a fost dat afară din facultate împreună cu numeroşi alţi studenţi ca şi el. În 1956 vine ca învăţător şi director al şcolii de la Balaca, post din care va ieşi la pensie. Este căsătorit cu Georgeta Vasilescu (n. 18.02. 1938, la Şarânga, Buzău), învăţătoare gr. I, care a funcţionat la şcoala din Scăieni până la pensionare. Au doi copii: Sorin Vasilescu (9.09.1958) inginer petrolist, absolvent al facultăţii de petrol şi gaze din Ploieşti şi Lizeta Vasilescu (n. 09.11. 1967), inginer informatician, absolventă a Facultăţii de informatică, Bucureşti. Lizeta este căsătorită în Italia şi locuieşte acolo cu soţul ei, revenind anual la Scăieni.

Prof. Ion Dinu (n. 30.11.1945), profesor de limba română la Şcoala nr. 2 Boldeşti-Scăieni despre care procesele verbale ale inspecţiilor făcute în acea instituţie consemnează elogios că predă orele de limba română la un înalt nivel profesional, ca şi sora lui, Maria Dinu, profesoară de matematică.

Medicul Teodorescu Valentin (n. 15.01.1951), absolvent al Liceului I.L. Caragiale Ploieşti (1965-1969) şi al Universităţii de Medicină Carol Davila, Bucureşti (1969-1975) fost director medical al Spitalului Sinaia, medic şef (1987-2007), specialist în boli interne (1987-1990). Căsătorit cu ing. petrolistă Valentina Teodorescu, au doi copii: Letitia Gabriela, absolventă a Şcolii Naţionale de Ştiinţe Politice şi Administrative Bucureşti şi Maximilian Mihai, absolvent al Universităţii Româno-Americane, specializată în marketing şi management. Ing. Valentina Teodorescu a urmat şi dânsa Universitatea Româno-Americană Facultatea de Economie a Turismului şi Universitatea Ploieşti,

228

Facultatea de Contabilitate, specializată în Informatică şi Gestiuni. General rez. de brigadă Teodorescu D. Stelian (n. 15.05.1932, Boldeşti),

profesor la Academia Militară Bucureşti. Prof. dr. univ., Ionescu Mihai (n. 13.01.1956, Ploieşti), de la UPG Ploieşti, şeful

catedrei de hidraulică. Are 2 copii: Alexandru – student anul III la automatică şi Andre – clasa a IX-a.

Ing. Ionescu Nicolae-Claudiu (n. 5.11.1959, Ploieşti), inginer petrolist pe Platforma Maritimă „Gloria”. Are 2 copii: Luminiţa, clasa a IX-a şi Cezar, clasa a V-a.

Ing. Ioan Ionescu (n. 11.09.1924, com. Bătrâni, PH), fost şef de secţie la schela Boldeşti. Soţia d-lui este învăţătoarea Ionescu Mândruţa (n. 8.08.1932, Ogretin, PH), absolvent al Liceului Pedagogic Ploieşti. S-a pensionat după 35 de ani de vechime.

Ing. chimist Murăşan Iuliana (n. 31.07.1960, Ploieşti) manager la firma de Protecţie a Mediului, Ploieşti.

Ing. chimist Murăşan Nicolae (n. 25.11.1959. Braşov), manager la firma Unilever Ploieşti. Soţii Murăşan au 2 copii: Diana Elena – studentă la Conservator, facultatea de Muzicologie anul I, Bucureşti; şi Radu Florian – clasa a XII-a la Liceul de Artă, Ploieşti.

Ing. Ioan-Liviu Todoran, născut la 24 iunie 1958, Ţagu – Bistriţa Năsăud, absolvent al Facultăţii de automatică, Universitatea Bucureşti. Este inginer la firma personală ArtSoft S.R.L. Ploieşti.

Director economic Valeria Todoran (n. 20.05.1960, Scăieni), absolventă a ASE, fostă directoare a Băncii Transilvania Ploieşti, pe care a condus-o timp de 10 ani. În prezent, timp de 4 ani, este directoare la Banca Românească Ploieşti.

Ing. Dima Ion (n. 21.06.1946, Băneşti, PH), absolvent al Institutului Agronomic Bucureşti, Facultatea de Horticultură, 1970.

Ing. Dima Valeria (n. 1.12.1949, Scăieni), absolventă a aceleeaşi facultăţi în 1974. Soţii Dima au doi copii studenţi: Dragoş şi Bogdan.

Ing. Dan Mogoş (n. 4.04.1970, Segarcea-Vale, Teleorman), absolventă a ASE, Facultatea de economie agrară 1994, proprietaru firmei DANCOR, Scăieni, fondată în 1998. Ing. Crenguţa Mogoş (n. 19.12.1942, Pârscov, Buzău), absolventă a Liceului I.L. Caragiale Ploieşti (1991) şi a ASE Bucureşti, Facultatea Management Industrial, soţia lui Dan Mogoş.

Din persoanele cu funcţii trecute sau actuale, mai cităm pe: Dinu Neacşu (fost deputat în fosta Mare Adunare Naţională), Ilie Mircea (fost

director la Jovila Construct, alimentarea cu apă a oraşului); econ. Jean Boeru, şef contabil schela Boldeşti; +Ion Ioniţă (fost deputat în MAN pe timpul lui Petru Groza), Ion Jipa (în prezent, dirigintele oficiului PTTR), jurist Gh. Pavel (fost judecător la Judecătoria Ploieşti; a suferit persecuţii sub regimul comunist); educ. Adriana Năstase, fostă directoare la Grădiniţa Boldeşti nr. 4 (1961-1990). econ. Ion Nagy (fost director economic al I. Geamuri Scăieni); Prof. Georgeta Necula, fost director al Şcolii generale nr. 1 Boldeşti-Scăieni; prof. C-tin Chiriţă (director al Grupului Şcolar Industrial “1 Mai” Ploieşti); Nică Petre (1930-1992), fost director al BAT; ing. Nicolae Ion, prof. Simion Pop, fost director al Şcolii Seciu); ing. Artur State (specialist în fibre optice), ing. Cristian Tomescu (director tehnic la Romtelecom), prof. Gh. Necula (fost director al Liceului industrial Scăieni. Vezi Liceul Scăieni; col. Alecse Olteanu (n. 17 mai 1929 în Boldeşti-

229

Scăieni) fost locţiitor al şefului Inspectoratului Jud. Teleorman în 1970. În 1977 ajunge şef-plin al securităţii la Teleorman, până an 1978.

Prof. Silviu Diaconescu (n. 21.05.1921, la Podenii Vechi, Prahova), fost director la şcolile din Boldeşti, Scăieni şi Seciu, personalitate distinsă prin toate iniţiativele şi lucrările sale pe plan de învăţământ şi de conducere îndelungată a tuturor şcolilor din oraş (singurul profesor care a fost director la toate şcolile generale din Boldeşti, Scăieni şi Seciu), respectat de toţi cetăţenii. Împreună cu soţia sa, distinsa înv. Constanţa Diaconescu, a avut trei copii ingineri: Lioara-Aurelia Bodan, (n. 19.09.1947), mulţi ani directoare la Liceul Scăieni, Octavian Diaconescu (n. 27.07.1946 – m. 30.12.1932), inginer specialist în turboreactoare (în unele articole apărute în străinătate s-a scris că a fost asasinat de securitate în faţa uzinei Turbomecanica din Bucureşti unde avea o funcţie de răspundere) şi Dan Diaconescu (n. 27.07.1946 în Podenii Vechi), inginer naval pe vapoare comerciale, fost coleg cu preşedintele Traian Băsescu.

Prof. mat. Dumitru Arcanu, fost director al Şcolii nr. 1 cu cl. I-VIII şi al Liceului seral Boldeşti, între 1968-1980;

Prof. ist. Eugenia Filote, absolventă a Universităţii Bucureşti Facultatea de istorie, fostă directoare a Şcolii nr. 1 cu cl. I-VIII Boldeşti-Scăieni, între 1 sept. 1980-8 sept. 1989;

Prof. Georgeta Nicula, fostă directoare între anii 1989-2000; Înv. Emil Petre Popescu (n. 12.10.1937, Scăieni), fost director la Şcoala cu cl. I-

IV de la şcoala Fundeni, Făget, Prahova. După absolvirea liceului teoretic a satisfăcut stagiul militar într-un detaşament de muncă DGSM (Direcţia Generală a Serviciului Muncii, pentru că era fiu de „chiabur”. Acolo a fost repartizat ca învăţător la una din şcolile de alfabetizare ale unităţii militare. În doi ani a alfabetizat complet peste 200 de soldaţi, motiv pentru care a fost recompensat de conducerea detaşamentului respectiv. În 1960, lăsat la vatră, a funcţionat ca profesor suplinitor necalificat la Şcoala generală din comuna Gura Viitoarei, lângă Vălenii de Munte, apoi la Şcoala generală din Gornetul Cuib. Între 1963-1965, a urmat Institutul Pedagogic de doi ani din Buzău, după care a fost numit învăţător-director la Şcoala cu cl. I-IV din Fundeni, comuna Scăioşi (Făgetu) Prahova, apoi la Şcoala Seciu. Învăţătorul Emil Popescu a funcţionat peste 30 de ani la Şcoala generală Scăieni de unde s-a pensionat la 1 sept. 2000, cu gradul didactic I, după 42 de ani de învăţământ. Soţia sa, înv. Eugenia-Victoriţa Popescu (născută Sorescu la 2.03.1944, în comuna Şoimari) a urmat Şcoala Pedagogică de 6 ani din Buzău, absolvită în 1965, funcţionând ca învăţătoare la Şoimari şi Surani. În 1968, se transferă la Şcoala generală Scăieni, unde a excelat cu elevii dumneaei la olimpiadele de română şi matematică, iar cu formaţiile şcolare de teatru a obţinut locul al doilea pe judeţ. Înv. Eugenia Popescu a fost mulţi ani conducătoare de cerc pedagogic şi a colaborat cu articole la revista Tribuna şcolii. S-a pensionat la 1 septembrie 2002. Soţii Popescu au trei copii: Popescu Camelia-Anca, căsătorită Bucur (n. 2.09.1967), absolventă a Universităţii Petrol şi Gaze Ploieşti, Facultatea de Inginerie Mecanică şi Electrică, specializată în Utilaj Petrolifer (1996). Este şefă de birou administrativ la Casa de cultură a studenţilor din Ploieşti, fiind căsătorită cu ing. Bucur Cristian şi au un copil, Vlăduţ de 3 ani şi jumătate. Cealaltă fiică este ing. prof. Emilia Raluca Popescu (n. 12.10.1948), absolventă a Liceului I.L. Caragiale Ploieşti în 1997 şi a Universităţii

230

Tehnice Gheorghe Asachi din Iaşi, Facultatea de Textile-Pielărie, specializarea Filatură-Ţesătorie (1998). Este ing. prof. gradul I la Catedra de Industrie Uşoară de la Grupul Şcolar Agromontan „Romeo Constantinescu” din Vălenii de Munte, unde a obţinut calificativul foarte bine în fiecare an şi unde i s-a decernat diploma de excelenţă din partea primăriei oraşului Vălenii de Munte pentru elevii ajunşi pe locul I la concursurile pe meserii. Ultimul copil al învăţătorilor Popescu este Adrian Petre Popescu (n. 10 mai 1980m Ploieşti), absolvent al Liceului Nichita Stănescu, profil Chimie-Biologie şi al Universităţii „Valahia” din Târgovişte şi al Universităţii de Petrol şi Gaze Ploieşti, Colegiul de birotică (2003). În prezent este angajat ca specialist la Vodafone Ploieşti. Din mâinile învăţătorilor Emil Popescu şi Eugenia Popescu, ambii cu gr. I, au ieşit unii din cei mai străluciţi intelectuali din oraşul Boldeşti-Scăieni, câţiva ajunşi în înalte funcţii din conducerea statului. Adesea foştii elevi vin să le mulţumească pentru felul cum i-a învăţat şi educat.

Ing. Ion Nicolae (n. 17.04.1947, Scăieni) director/preşedinte al cooperativei Arta Metalului Scăieni timp de 28 de ani. A absolvit şcoala generală la Scăieni, Liceul uzinei “1 Mai” Ploieşti, la seral şi Institutul politehnic Bucureşti. A înfiinţat sute de locuri de muncă pentru mulţi cetăţeni din acest oraş. (Vezi amănunte la cap. industria locală). Are doi copii: Silviu Nicolae, profesor la Bucureşti, absolvent al Facultăţii de filozofie (v. scriitorii din oraşul Boldeşti-Scăieni) şi Gabriel Nicolae, doctorand în calculatoare, la Dallas, Texas, SUA.

Ing. Victor Drăgoi (cercetător fizician la Inst. de Fizică Atomică Măgurele); Ing. Florin Georgescu (n. 29.01.1940 la Câmpina) este fostul director tehnic al

Uzinei de utilaj petrolifer “1 Mai” din Ploieşti. A absolvit Liceul “I.L. Caragiale” din Ploieşti (1956), după care a urmat Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti (1967), cu titlul de inginer foraj-extracţie. Mai întâi a fost şef de secţie la Uzina “1 Mai” Ploieşti, apoi, din 1987 până în 1998, directorul tehnic al uzinei. A fost trimis în delegaţii în Grecia, Germania, Italia, Ungaria, Rusia etc. Este căsătorit cu Alexandra (Sanda) Georgescu (n. 25.10. 1939 la Giurgiu). În oraşul natal, dânsa a terminat Liceul teoretic (1956), iar la Bucureşti Şcoala tehnică de chimie (1959). A lucrat ca tehnician chimist la Institutul de cercetări şi inginerie tehnologică Ploieşti. Soţii Georgescu au doi băieţi ingineri: Cristin-Florin Georgescu (n. 30.12.1970. Ploieşti), absolvent al Liceului “Mihai Viteazul” şi al Universităţii de petrol Ploieşti, Facultatea de petrol şi gaze (1996). Este inginer la o firmă de burse de valori Bucureşti - firma “Confident”. Vivian Georgescu (n. 18.08.1969 la Ploieşti), a urmat aceleaşi şcoli, apoi Facultatea de petrol şi gaze, secţia electromecanică (1996). Lucrează ca inginer la Uzina “1 Mai” Ploieşti.

Ing. Nicolae Metea (n. 16.05.1936, Ceptura de Sus, Prahova - m. 30.05.2005 la Boldeşti), fost director general al Schelei Boldeşti. Coleg cu prof. Cristian Petru Bălan în clasele I-III la Şcoala primară din Ceptura de Sus. Şcoala medie tehnică de petrol a absolvit-o la Ploieşti (1955), iar facultatea la Institutul de petrol şi gaze, Facultatea de geologie tehnică, Bucureşti. (1961-1966). La început, a lucrat ca tehnician principal la Schela de foraj Zemeş, Moineşti, apoi ca tehnician geolog la Schela Modârzău. Ca inginer petrolist, a lucrat în mai multe locuri, ultima oară la Schela Boldeşti, unde a fost, mai întâi, inginer geolog, şef şantier, apoi director între 1977-1987. La pensie ieşise în 1990. Căsătorit cu Ana Bocioacă (n. 13.01.1942-m.10.09.2004), absolventă a fostului

231

Liceu A. Toma din Ploieşti, actualul Colegiu “Mihai Viteazul”, şi a unei şcoli tehnice de trei ani de drumuri şi poduri. Soţia a funcţionat ca tehniciană la primăria oraşului până la pensionare (1967-1997). Fratele ei, Mircea Bocioacă (n. 05.04.1950) a fost angajat ca maistru militar la Strejnic. Soţii Metea au avut doi copii: Bogdan Metea (n.16.12.1968), absolvent al Liceului auto. Ploieşti, electrician auto şi ing. Corina Metea-Pătrănescu (n. 15.12.1981, Ploieşti), absolventă a Liceului economic Ploieşti (în prezent, Colegiul Virgil Magiaru) (1996-2000) şi a Universităţii de Petrol Ploieşti, Facultatea de petrol şi gaze (2000-2005), continuată cu un an postuniversitar de Studii aprofundate de inginerie de zăcământ (2005-2006).

Ing. Stelian Croitoru (n. 1935, Scăieni) fost director tehnic adjunct al Schelei Boldeşti.

Iulian Costache (20.07.1878, Scăieni), inspector de specialitate gradul 1 A, la Primăria municipiului Ploieşti, secţia Grădina zoologică din Parcul Bucov. Este fiul lui Marian Costache şi al Elenei-Luminiţa Costache. A urmat clasele elementare şi gimnaziale la Şcoala nr. 2 Boldeşti-Scăieni şi Liceul industrial din Scăieni, iar studiile superioare le-a făcut la USAMV (Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară) Bucureşti, cu specializare în Managementul dezvoltării rurale în inginerie economică - funcţii de conducere globală. Fratele său, econ. Ciprian Costache (n. 04.02.1973, Scăieni), după aceleaşi studii ca ale lui Iulian, a urmat Facultatea de finanţe şi management de la Universitatea “Spiru Haret” din Ploieşti. În prezent, lucrează la Compania Wiltelski, cu contracte de lucru în Marea Britanie. Practic, Ciprian face naveta între Scăieni şi Londra de câteva ori pe an. Fraţii Costache au o soră medic stomatolog, Luiza Radu (n. 01.01.1972, Scăieni). Dânsa a făcut aceleaşi şcoli ca şi fraţii ei, apoi, la Bucureşti, a urmat Universitatea “Titu Maiorescu”, Facultatea de medicină dentară (2006), lucrând în Capitală, la Clinica de stomatologie şi la Centrul de investigaţii radiologice “Maxdent”, cel de al doilea job. Luiza este căsătorită cu preotul Cristi Radu, (n. oct. 1968) din Scăieni, preot de mare har duhovnicesc, care a fost preot în Geneva, Elveţia, trimis acolo cu o bursă de Facultatea de Teologie din Bucureşti - Facultatea de Ortodoxie Greco-ortodoxă. Au locuit amândoi un an la Geneva. Acum sf. sa este preot la biserica din comuna Blejoi, jud. Prahova.

Prof. Valeriu Teodorescu (directorul Şcolii Seciu cu cl. I-VIII; V. Şc. Seciu); Prof. Silviu Paul Pantelimonescu (n. 26 dec. 1943), alături de ceilalţi colegi ai lui,

profesori de matematică, Ion Bilciurescu, Maria Dinu şi Fabiola Stan, pot fi socotiţi printre cei mai buni dascăli de matematică din judeţ, dacă îi judecăm după rezultatele impresionante ale foştilor lor elevi, orientaţi de aceşti profesori să aprofundeze matematica, urmarea fiind faptul că mulţi din elevii lor, ulterior, au devenit cunoscuţi cercetători, profesori în învăţământul mediu şi universitar, ingineri, şefi de instituţii etc. Prof. Paul Pantelimonescu a fost şi director al Şcolii cu clasele I-VIII nr. 2 din Boldeşti-Scăieni între 01.07.1980-01.02.1990.

Ing. Sorin Dinescu (n. 17 iunie, 1940) a fost mulţi ani Şeful Departamentului Termotehnic la IPIP (Institutul de Proiectaăi Petrolifere Ploieşti), implicat în proiectarea rafinăriilor: Piteşti, Midia, Teleajen, Brazi, Banias-Siria, Anatolia, Turcia. A emigrat în Canada (1988) unde lucrează la SNC Lavalin, companie de investiţii a teritoriilor petrolifere din nordul Albertei, cotate pe locul doi în lume după Arabia Saudită. Este

232

Senior Mechanical Specialist. Soţia sa, Rodica Dinescu (n. 3 Februarie 1946), a terminat Institutul Politehnic Bucureşti, facultatea de Electronică, promoţia 1968. A lucrat la Ploieşti alături de soţul ei, la IPIP, unde era şef colectiv Calculator. În Canada a lucrat la IBM ca System Implementor, în prezent la TransCanada ca şef instalare sisteme de operare şi alt soft specific la servere care monitorizează acest proces. Fiul lor, Adrian Dinescu (n. 4 oct. 1968), absolvent al Fac. de Mecanică, Institutul Politehnic Bucureşti şi Facultatea Mecanică la Michigan University-Kalamazoo USA (1994) este Manager la Concernul MAGNA Windowmotion Toronto - firmă implicată în construirea automobilelor din Detroit USA, Malaiezia şi China. Fiica lor, Alina Dinescu (n. 10 ian. 1974), căsătorită Warner, a terminat University of Iowa, USA (2001) şi lucrează la firma Rockwell Collins Rapids Iowa, firmă de soft şi echipamente aviaţie, inclusiv pentru compania TAROM. După cum vedem, o familie de scăienaro-boldeşteni foarte realizată, care face cinste oraşului nostru.

Med. farm. Ţuică Georgeta (n. 1956), absolventă a Facultăţii de farmacie Bucureşti; Med. farm. Maria Tănase (n.1955), absolventă a Facultăţii de farmacie Bucureşti şi Ana-Atena Nicola (n. 01.04.1946, Boldeşti), tehn. farm., absolventă a Şcolii tehnice de farmacie Ploieşti şi a Liceului de farmacie Ploieşti (1969), împreună cu soţul ei, Lucian Nicola (n. 1945, Ploieşti), cu toţii împreună, au înfiinţat, prin asociere, Farmacia “Ermia” din oraş care este de mare ajutor populaţiei locale prin gama largă de medicamente aflate zilnic în stocul farmaciei.

PREOŢII LOCALI: +Ioan Vlaiculescu, +Vlad Babi, C-tin Banu, +D. Bercaru,

+Vasile Cazacu, Marian Dincă (în Noua Zeelandă), +Lică Dinescu, +Ionescu, C. Petre, +Ion Piţa, Cristi Radu, Grigore Simion. (Vezi biserici.)

ARTIŞTI PLASTICI, TINERI ZIARIŞTI ŞI SCRIITORI :

Nicolae Moianu (v. cetăţeni de onoare), fraţii Stoica (V. arta în B.-Sc.) Cristian Răduţă (n. 17 apr. 1982, Bucureşti) sculptor profesionist care a

domiciliat la Scăieni. A absolvit Liceul de arte plastice din Ploieşti şi Universitatea de Arte Plastice din Bucureşti, Facultatea de Sculptură (2005). Studii postuniversitare de arte plastice la Paris iar în prezent în Italia, la Roma (2006-2007), cu o bursă “Vasile Pârvan” oferită de “Academia di Romania” din Roma. A avut câteva expoziţii în Bucureşti, Paris şi Roma, cu diferite lucrări de sculptură modernă. A ilustrat unele cărţi de versuri ale scriitoarei Viorica Răduţă din Ploieşti.

Veronica State-Iliescu (n. 16 aug. 1950, Scăieni), specializată ca restauratoare de artă şi pictor de icoane pe sticlă (reproduceri după icoane vechi din sec. XVIII ş XIX). Mare colecţionară de artă rară, valoroasă. A fost restauratoare a Muzeului Naţional de Istorie Bucureşti, specializată în obiecte de podoabă. Revista Tribuna României nr. 7 din 1 aug. 1986, apreciază că „Veronica Iliescu este una din cele mai vechi restauratoare ale muzeului fiind foarte exigentă cu bijuteriile. Ea a ţinut să aibă în expoziţia de restaurări un minunat Crucifix din argint aurit datând din secolul al XII-lea şi descoperit la Dobârca”. Dânsa a restaurat Tezaurul de la Peretu, care este considerat o capodoperă a

233

artei metalurgice realizată de marii maeştrii. Cea mai delicată restaurare pe care Veronica Iliescu a executat-o au fost piesele Traco Getice turnate din argint dublate cu foiţe de aur. În prezent, restauratoarea se ocupă cu pictarea de icoane pe sticlă, copii de pe icoanele din sec. XVII şi XIX, ca de pildă „Maica Precista” şi „Cina cea de taină”, precum şi lucrări de inspiraţie personală.

Rodica Vlăsceanu (n. Dragomir, 9 iunie 1952, Scăieni-Balaca), Şcoala generală absolvită la Scăieni, după care a urmat Liceul de arte plastice din Ploieşti, absolvit în 1970. Specializare în pictură la Şcoala populară de artă de pe lângă Palatul Culturii din Ploieşti, cu maestrul Ovidiu Paştina (n. 20.11.1934), fost Preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România. A lucrat pictură şi grafică (portrete, compoziţii şi peisaje) şi a participat la expoziţii colective în saloane de artă din Prahova. Soţia fostului viceprimar Cristu Vlăsceanu.

Cristina Ciulei (n. 18 aug. 1968, Piteşti), economistă şi pictor de icoane pe sticlă. A terminat şcoala generală şi liceul la Piteşti şi ASE, - Academia de Ştiinţe Economice - la Bucureşti, în 1990. Subiecte preferate: Sfântul Petru, Sfânta Fecioară Maria cu Pruncul, Sfântul Vasile, Naşterea Domnului, Învierea, lucrate în serie, în stilul tradiţional al vechilor iconari pe sticlă din România. S-a căsătorit la Scăieni cu Florin Ciulei (n. 15 sept. 1969). Cristina a donat la instituţii 15 frumoase icoane pe sticlă.

Silviu Nicolae (n. 1.12.1975, Scăieni) poet de mare talent cu capacităţi de a deveni o voce dinstinctă în marea poezie modernă românească. A urmat cursurile Facultăţii de Filozofie din Cadrul Universităţii Bucureşti, cu masteratul din 1999, prof. la Liceele din Ploieşti şi Bucureşti, a publicat un prim grupaj de poeme în „Facla literară” (1999) şi a debutat cu volumul de versuri „O zonă Zoster interzisă”, editura Vinea, Bucureşti, 2000. Cităm: „Ciopli-voi în copacii minerali / sufletul tău coconi de diamant / Va mirosi în jur a portocali / Când ei (plesnind) vor recita din Kant”. Silviu Nicolae a fost sufletul cenaclului literar „String” din Scăieni.

Abel Stan (n. 19.07.1973, Boldeşti-Scăieni) absolvent al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj. Profesor de sport la Şcoala cu cl. I-VIII din Matiţa Prahova şi ziarist la Ploieşti. A descoperit că bătrâna Victoria Ghiţă (n. 20.06.1889, Ariceşti-Zeletin) care avea 110 ani şi 3 luni era cea mai bătrână persoană din România. Fratele profesorului Abel Stan este Daniel Stan (n. 28.03.1970), absolvent al Liceului seral Boldeşti-Scăieni. El a adus inovaţii la motoarele cu ardere internă.

Daniela Neagu este elevă în ultimul an la Liceul Pedagogic din Ploieşti, o fată de o sensibilitate literară deosebită, un talent real, dar cu inima-i de înger împovărată de apariţia ei nedorită într-o familie cu probleme, despre care revista Formula As, nr. 528 (din 15-21 ian. 2004), la rubrica “Acasă”, scrie un foarte mişcător articol “Un înger căzut vrea să zboare”. Deşi doreşte să scrie versuri şi proză, visul Danielei este să ajungă inginer geolog, fiind o pasionată colecţionară de roci şi de pietre rare. Ne-am bucura ca ea însăşi să ajungă o piatră rară, cu străluciri de diamant.

REPREZENTANŢI AI REZISTENŢEI ANTICOMUNISTE DIN BOLDEŞTI-

SCĂIENI: Petrache (Petre) Angelescu (1906-1973) - funcţionar la Asigurarea Românească între 1936-1943, fost secretar local PNŢ, arestat şi dus la Canalul Dunăre-

234

Marea Neagră între 1951-1953. Mircea Angelescu (1932-2006), fost director comercial la Gara de Sud Ploieşti, ISAR şi IMUT Buzău; Petre (Puiu) Angelescu (131.01.1933-2004), Nicolae Angelescu (n. 07.12.1936 Ploieşti); Ghorghe Petrescu (1917-2001); Nicolae Gheorghe Ţârlea, Nicolae Gheorghe (Bărbosu), Gheorghe Constantin (Puişor), Vasile Urzică (1950-2005), Jean Pandele, Mielu Soroiu (Grigore Matei). Despre toţi am vorbit la cap. tratând rezistenţa locală anticomunistă.

MILITANŢII LUPTĂTORI PENTRU DREPTURI LOCALE: O listă care cuprinde localnici bătăioşi pentru drepturi cetăţeneşti şi teritoriale, pentru fondări de noi locuri de muncă, coordonatori şi organizatori de excursii de documentare în locuri istorice: ing. Toma Călinescu, Gheorghe T. Gheorghe, Ştefan Pahonţu, ing. Ion Tomescu (şef cadre la schelă, şef de secţie care a angajat mulţi muncitori), înv. Emil Popescu, înv. Titel Vasilescu, prof. Silviu Diaconescu, ing. Gheorghe Genel Costache, ing. Ion Nicolae, ing. Codruţa Mogoş, ing. Dan Mogoş, ing. Gheorghe Comănescu (v. întreprinderile locale), Ioan Tronaru (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldeşti), Gheorghe Catrinoiu (a oferit locuri de muncă în magazinul său din Boldeşti), Rodica Popescu (militantă pentru organizarea de proteste contra celor ce au poluat oraşul cu mirosuri infestate la aşa-zisa rampă ecologică; organizatoare de excursii); Tot organizatoare de excursii mai sunt Puica Bălan, din Boldeşti (îndeosebi cu pensionarii) şi Aurelia Radu, din Scăieni, tot cu pensionarii sau alţi cetăţeni dornici de a cunoaşte frumuseţile ţării.

BĂTRÂNII FONDATORI: Bălăceanu Manolache (v. capit. Falansterul), Teodor Diamant (v. capit. Falansterul), Petre Bălăceanu (strănepotul lui Manolache), +Ilie B. Răspop (v. capit. opere de artă),

Tănase V. Gheorghe, zis şi Vasilache: (1889-1969) A fost de profesie croitor, apoi proprietarul unei mici prăvălioare. Fiind un om foarte întreprinzător, scăienarii l-au ales primar în primele decade ale secolului trecut. Contează ca unul dintre primarii care, la primăria din Scăieni, au avut cele mai multe numiri succesive în această funcţie, între anii 1930-1936, aceste mandate de primariat, întrerupte, depinzând de timpul când PNŢ, al cărui membru era, venea la putere în parlamentul ţării. Ori de câte ori veneau liberalii, primarul Tănase V. Gheorghe era schimbat cu un primar liberal, dar readus când ţărăniştii redeveneau lideri politici. În acea perioadă de alternanţă, dânsul a avut o misiune destul de dificilă, de reîmpărţirea marii moşii ce aparţinuse lui Petre Bălăceanu şi care, prin lege, trebuia distribuită localnicilor după dispariţia moşierului. Întrucât Scăieniul ducea o mare criză de apă, Tănase Gheorghe a iniţiat săparea a două fântâni în comună. O tentativă a unei firme germane de a înfiinţa o fabrică de cauciuc sintetic la Scăieni a eşuat, în parlamentările ei cu primăria locală, pe motiv că propunătorii cereau extensie mare de teren din fosta moşie a lui Bălăceanu, invocându-se şi poluarea cu miros de cauciuc. Fabrica de anvelope s-a construit atunci la Floreşti (Întreprinderea Banloc).

Petre G. Popescu (n.1898), fost notar al comunei Scăieni şi primar de centru pe mai multe comune. La vârsta de 18 ani a plecat ca voluntar în Războiul de întregire a neamului (1916-1918), luptând eroic la Mărăşeşti şi Mărăşti, unde au supravieţuit 300 de soldaţi din cei 3000 de colegi ai regimentului Dorobanţi. După război, Petre Popescu a urmat şcoala de notari, fiind notar timp de 35 de ani, sub 12 primari din Scăieni, colaborator principal al celui mai bun primar, Ilie Răspop. Datorită rezultatelor obţinute, a

235

fost ales preşedinte al Asociaţiei Notarilor din jud. Prahova şi vicepreşedinte al Asociaţiei Notarilor din România. A condus comisia de unificare a legilor din vechiul regat cu sediul la Braşov. În 1930 a reuşit la concursul de primari de centru devenind, timp de 6 ani, primar de centru peste comunele Prahovene Surani, Boldeşti, Lipăneşti, Pleaşa şi Măgurele. În 1950 a fost dat afară din serviciu de comunişti, iar în 1952 a fost alungat cu familia din propria casă, confiscată de comuniştii locali. Mai târziu şi-a recăpătat casa ţinându-se cont că fusese erou cu multe decoraţii din primul război mondial.

Jean Popescu (n. 19.06.1933, Scăieni). După absolvirea Liceului I.L. Caragiale în 1952, unde a fost coleg de clasă cu Nichita Stănescu şi Eugen Simion (preşedintele Academiei Române), a urmat ASE Bucureşti, devenind economist, şef la BAUPS Ploieşti (Baza de Aprovizionare de Utilaj Petrolifer). În 1990, a fost numit primar până în 1992 când, din motive personale nu a mai putut candida la alegeri. Jean Popescu s-a distins ca un activ militant pentru drepturile cetăţenilor din oraşul Boldeşti-Scăieni, ca şi fratele lui Constatin Raul Popescu (n. 29.09.1934 - m. 14.03.1993), dispărut prematur. El fusese absolvent al Şcolii medii tehnice din Ploieşti (1952), devenind tehnician proiectant la Institutul de Proiectări Miniere din Bucureşti, apoi mecanic şef la Întreprinderea Valea Telejeanului din Vălenii de Munte, iar în cele din urmă şef al serviciului de transporturi ICIL Ploieşti, de unde s-a pensionat în 1990.

August Călinescu (13 oct. 1893-31 oct. 1978) a fost un mare inginer agronom din jud. Prahova. Locuia la Scăieni şi era foarte apreciat de prof. univ. Gh. Ionescu-Şişeşti (1885-1867), întemeietorul ICAR-ului (Institutul de Cercetări Agronomice din România) şi de savantul Nicolae Iorga (1871-1940), pe când inginerul era Şeful Regionalei Agricole din Vălenii de Munte. Participase ca reprezentant al judeţului la împroprietărirea ţăranilor în 1923. Dânsul mai funcţionase şi ca şef al Consiliatului Agricol Ialomiţa. Absolvent de frunte al Şcolii Naţionale de Agricultură Bucureşti-Herăstrău, actuala Universitate Agricolă, agronomul Călinescu era un mare îndrăgostit de natură şi un mare fermier. Şi-a construit o fermă-model la Scăieni, care va deveni baza Ocolului Agricol Scăieni. Aceasta va coordona ocolurile agricole subordonate din Valea Călugărească, Băicoi şi Ţintea. Inginerul August Călinescu a fost printre primii români care au introdus maşini agricole mecanizate în jud. Prahova: tractoare, combine, batoze, trioare ş.a., ajutând şi pe agricultorii din comună. Comuniştii l-au declarat chiabur şi i-au confiscat toată averea, ferma transformându-i-o în Gospodăria de partid Prahova. Actuala fermă ECOFARM/CRIS TIM se află pe pământul lui, prin legile noi urmând a fi moştenit de fiul său, ing. Toma Călinescu, dar care se află, în continuare, în conflict cu noii proprietari.

Înv. Constantin Nichita, unul din primii directori ai şcolii din Boldeşti, apreciat de inspectorat ca unul din învăţători cei mai buni de pe valea Teleajenului.

Înv. Nicolae Tănase (1905-1979, n. la Homorâciu, Prahova), învăţător, căsătorit cu înv. Adriana Filcescu (învăţătoarea mea în clasele III-IV), absolventă a Şcolii Normale din Arad şi care a predat la Şcoala elementară Scăieni, între 1924-1965. Soţii Tănase au fost consideraţi de localnici întemeietorii noii şcoli elementare din comunna Scăieni. Nicolae Tănase a absolvit Şcoala Normală din Ploieşti, după care a funcţionat ca învăţător în Baraolt, jud. Covasna. Între 1924-1941 va funcţiona ca învăţător la Şcoala elementară Scăieni, unde va fi şi director, apoi va fi luat pe front, unde va lupta având gradul de căpitan. Vor avea doi copii: Cornel şi Natalia. N. T. se va despărţi de

236

învăţătoarea Adriana Filcescu (n. Drajna de Sus, PH -15.05.1906-27.05 1982, Scăieni), în ciuda faptului că în faţa comunităţii dânşii contau ca unii dintre cei mai buni învăţători. Lui N.T. i s-a datorat crearea grădinii model din anexa şcolii, considerată cea mai frumoasă grădină din tot judeţul, dar din care astăzi nu a mai rămas nici o urmă. Învăţătoarea Adriana Filcescu (n. în Drajna de Sus la 15.05.196 - 27.05. 1982, Scăieni) a făcut Şcoala normală din Arad, după care a funcţionat ca învăţătoare la Scăieni între 1924-1965. Cornel Tănase (1928-1987), după studiile elementare de la Scăieni, Liceul Sf. Petru şi Pavel, Ploieşti, a studiat la fără frecvenţă ASE Bucureşti şi a fost numit ca şef al Serviciului de informatică la Cooperaţia din Ploieşti. Este tatăl marii artiste Carmen Tănase (n. 18.01.1961, Ploieşti) de la Teatrul Odeon Bucureşti. Natalia Tănase, căsătorită cu ing. + Anton Atanase. Natalia (Păpuşa) Atanase (n. 10 iulie 1934 la Scăieni -m. 2003), după studiile elementare din comuna natală, urmează Liceul “Despina Doamna” - L.D.D. - din Ploieşti, apoi Institutul pedagogic de 3 ani, continuat la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Biologie (1958), devenind profesoară de biologie, mai întâi predând zece ani la Scăieni, apoi la Şcoala generală nr. 3 din Ploieşti, condusă de subsemnatul, după care a predat la Liceul Pedagogic din Ploieşti (1970-1980) şi la Liceul economic din Ploieşti (1980-1991). Un an a locuit în Libia, la Tripoli, cu soţul ei.

Prof. Tănase I. Bălan (1911-1999). Despre el, fostul inspector şef al raionului Ploieşti, prof. de matematică Gheorghe Nedelea, în cartea sa “Din istoricul unor şcoli prahovene”, vol. I, Editura PRINTEURO, Ploieşti, 2005, la pag. 191-192, sub titlul “Profesorul Tănase Bălan - exemplu luminos de dascăl autentic”, scrie următoarele: “În toamna anului 1945 este numit directorul Şcolii din Scăieni (01.09.1945-01.09.1963) - distinsul învăţător Tănase Bălan, care s-a străduit să transforme şcoala primară într-o şcoală generală cu clasele I-VIII şi a obţinut fonduri pentru construirea unui nou local de şcoală. Între timp, a devenit profesor de limba română şi istorie. Născut la 22 aprilie 1911 în satul Blidarele, comuna Cârligele, judeţul Vrancea, într-o familie de ţărani săraci, era fiul lui Ioan D. Bălan, unul dintre eroii devotaţi care au luptat la Mărăşeşti în primul război mondial, devenit primar la Cârligele. Viitorul dascăl a urmat şcoala primară în satul natal, apoi Şcoala normală din Focşani, fiind în fiecare an elev premiant. La absolvirea şcolii, a obţinut titlul de învăţător şi a funcţionat în primii ani în Moldova, apoi mai mult în Transilvania, la şcolile din Clopotiva şi Râu de Mori, judeţul Hunedoara, lângă Sarmisegetuza. Acolo s-a căsătorit cu Margareta Vasilescu, o colegă de la şcoala unde funcţionau amândoi ca învăţători, având doi copii. La Râu de Mori a fost directorul şcolii până în anul 1938, când se mută în comuna Ceptura, jud. Prahova. Acolo îi moare unul din copii, Maria-Doina. Tănase Bălan a funcţionat ca învăţător atât la Ceptura de Jos cât şi la Ceptura de Sus, timp de şapte ani, după care este numit ca director la şcoala din Scăieni. Aici devine şi directorul căminului cultural, care a obţinut rezultate excepţionale cu echipele de coruri, teatre şi dansuri naţionale, ajunse la concursuri de mai multe ori la finala pe ţară. Şcoala pe care o conducea devenise una dintre cele mai bune din Prahova, fapt pentru ca a fost păstrat ca director până la pensionare, la 1 sept. 1963. S-a stins din viaţă în ziua de 17 martie 1999, întreţinându-se prieteneşte, până în ultimele clipe ale vieţii, cu toţi cei care îl vizitau, răspunzându-le întotdeauna cu aceeaşi căldură, cu aceeaşi blândeţe şi prietenie ce i-au fost caracteristice în întreaga viaţă. (...) Soţia domniei sale, remarcabila învăţătoare Margareta Bălan (n. 31.03.1902 în oraşul

237

Bereşti, jud. Galaţi), deşi orfană de mamă de la vârsta de 14 ani, şi-a crescut mai mult dânsa cei şase fraţi mai mici, până la terminarea liceelor şi facultăţilor, s-a ostenit nespus pentru instruirea şi educarea elevilor, fiind foarte apreciată de aceştia. După pensionare, a continuat să funcţioneze ca profesoară de muzică la Măneciu-Pământeni. Foarte conştiincioasă în muncă, îi ajuta întotdeauna pe cei aflaţi în dificultăţi materiale. Şi-a încheiat viaţa exemplară la aproape 82 de ani, la 15 octombrie 1983, în Scăieni. (...)

Prin comportarea respectuoasă faţă de fiecare cetăţean, prin inteligenţa şi calmul proverbial, prof. Tănase Bălan şi-a cucerit o bună reputaţie prin toate locurile prin care a muncit. Mii de oameni i-au apreciat devotamentul faţă de meseria aleasă, talentul său didactic incontestabil, blândeţea şi bunătatea faţă de toţi românii. Figura domniei sale de dascăl de elită va rămâne neştearsă în memoria foştilor elevi, a părinţilor acestora, a colegilor şi prietenilor, fiind pentru toţi un exemplu luminos de dascăl autentic, devotat întru totul nobilei meserii pe care şi-a ales-o.” Este consemnarea unui inspector şef, recunoscut prin corectitudinea lui destul de drastică şi pretenţioasă, care i-a controlat şcoala de mai multe ori.

VECHII ŞI NOII EMIGRANŢI: Violeta Aljizawi - boldeşteanca Violeta Zamfirescu - s-a căsătorit cu libianul Abdulatif Aljizawi, fost student la IPG Ploieşti, care ajunsese ing. prof. în înv. universitar din Tripoli, Libia, unde a decedat în urma unui accident. Violeta s-a repatriat; ing. Petrică Angelescu şi soţia sa Olimpia Angelescu, din Scăieni, şi-au urmat pe fiica lor, ing. Adriana Angelescu, în Quito, Ecuador, ţara soţului ei, fost coleg de facultate la IPG Ploieşti. Acolo Adriana a fost ucisă într-un accident de circulaţie. Părinţii îndureraţi se repatriază, iar fiul lor, Adrian Angelescu, se stabileşte în Toronto, Canada. Nicolae Angelescu, frate cu Petrică, a emigrat în Germania. În apropierea vârstei de pensie, a revenit în ţară. Familia mea a emigrat în SUA: Cristian Petru Bălan şi soţia, Dorina Bălan (dr. în cosmetologie estetică), Codrina Bălan (graduată a Universităţii din Chicago, cu specializări la Sorbona, Franţa şi Florenţa, Italia), Ozana Bălan (cu masterat la Universitatea din Bloomington, Indiana), directoare „Muzeului Apelor” din Chicago; noi nu ne-am repatriat. Econ. Rodica Darie, din Scăieni, absolventă a ASE, Bucureşti, este şefa unui mare birou din Washington, D.C.; preotul Marian Dincă, din Boldeşti, s-a stabilit cu familia în capitala Noii Zeelande, Wellington. Mă aflam în Auckland, fosta capitală a Noii Zeelande, de unde l-am contactat şi m-a invitat să-l vizitez. Familia de ingineri, Sorin Dinescu, Rodica Dinescu, din Scăieni; ei locuiesc în Calgary, provincia Alberta, în Canada, dar promit să revină în ţară după pensionare. Tatiana Mihalcea-Cotillard, din Scăieni, s-a căsătorit în Franţa, cu Alain şi locuieşte în Saint Brieuc, unde va rămâne definitiv. Ing. Liliana Tatu (Bahlmann) s-a căsătorit cu ing. neamţ Hubert Bahlmann, în Germania, revenind doar în vizite anuale în Boldeşti-Scăieni; la fel, Violeta Popescu, stabilită în Italia, revine când şi când în ţară. Dr. Raluca Pascu (Serrano), căsătorită în SUA, vizitează rar oraşul de unde a plecat. Boldeştencele Florentina Savu-Aguletti şi Nely Cârcioiu, stabilite în Franţa, revin doar ca vizitatoare în Boldeşti. Ing. Lizeta Vasilescu, căsătorită în Italia, de asemenea, revine doar în vizită la părinţii din Scăieni. La fel, biologul Loredana Irene Dinu-Imes. Surorile Constantin, arhit. Constantin Liliana (Glasser) şi ing. Constantin Valeria (Busnakowsky), căsătorite şi stabilite definitiv în Toronto, Canada, datorită serviciilor cărora li s-au dedicat acolo cu pasiune, revin rar să-şi viziteze părinţii din oraşul Boldeşti-Scăieni

238

ş.a.m.d. V-am oferit aceste câteva exemple, din multe altele, spre a dovedi că persoanele

care au părăsit ţara, în marea majoritate a lor, chiar dacă ar dori să revină în locurile de baştină, obişnuindu-se cu noile locuri unde îşi formează noi relaţii, noi prieteni - această obişnuinţă care le devine cea de a doua natură - le diminuează dorinţa de repatriere. Uneori necazurile îi cheamă definitiv acasă, alteori bucuriile. Alţii nu mai vin deloc. Acesta este şi fenomenul care li se întâmplă multor români care şi-au găsit în ultimii ani de lucru în ţările din Uniunea Europeană şi decizia lor nu poate fi condamnată, mai ales dacă acel loc de muncă este excelent şi le permite să-şi cumpere case în ţările de adopţiune.

MARI PERSONALITĂŢI DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE CARE, ÎN DECURSUL TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITĂŢILE BOLDEŞTI ŞI SCĂIENI SAU NUMAI AU

TRECUT PRIN ELE FĂRĂ SĂ LE VIZITEZE AMĂNUNŢIT Fiind o zonă foarte bogată şi bine aranjată peisagistic, fiind, de asemenea, un loc

de pasaj rapid spre Vălenii de Munte, spre staţiunea turistică Cheia şi spre Braşov, prin cele două localităţi, de-a lungul timpului, au trecut sau - mai spre zilele noastre - chiar s-au oprit să viziteze faimoasa Cramă Seciu, o mulţime de mari personalităţi din ţară şi din străinătate, şefi de state, miniştri, ambasadori, oameni de artă şi ştiinţă, scriitori, artişti etc. Dinspre Ploieşti, nici nu se poate trece pe un alt drum mai scurt spre Văleni decât, obligatoriu, traversând pe teritoriul Scăieniului şi Boldeştiului. Încă înainte de construirea vilei de la Casa Seciu, localităţile Boldeşti şi Scăieni au fost vizitate de mari oameni de seamă, de numeroase delegaţii străine, atât în trecut, cât şi în prezent. Să trecem, deci, în revistă câteva din aceste nume celebre, indiferent de poziţionarea lor politică...

Pe drumul care merge dinspre Ploieşti spre Vălenii de Munte şi spre Ardeal, de-a

lungul timpurilor, au trecut: Ştefan cel Mare, Domnul Moldovei (care a distrus Cetatea Teleajenului de pe

dealurile din Scăieni); Mihai Viteazul, Domnul Ţării Româneşti al Moldovei şi al Ardealului; gen. Ioan Kemeny (principe al Transilvaniei (1661-1662), cdt. trupelor lui Gheorghe Rakocsi I; Constantin Brâncoveanu (1688-1714), domnul Munteniei; N. Mavrogheni (1786-1791); Ion Ghica (1817-1897), Domnitorul Ţării Româneşti; Gh. Bogdan Duică; Gustave Eiffel (1832-1923), ing. francez care a construit Turnul Eiffel. Când a venit în vizită la prietenul său ing. Gh. Pănculescu din Vălenii de Munte, în 1879, s-a oprit să admire peisajul sălbatic pe atunci, din actuala aşezare Boldeşti-Scăieni; Regele Carol al II-lea; Mareşalul Ion Antonescu (1882-1946); I. Agârbiceau, N. Cartojan; B. Şt. Delavrancea; N.N. Tonitza, pictor; Nicolae Grigorescu, pictor Horia Stamatu (1912-1989), poet şi ziarist legionar; Oscar Han (1891-1976), sculptor; C. Moisil; Moses Gaster; Vasile Pârvan; Mihail Sadoveanu; I. Simionescu; Al. Vlahuţă; A. D. Xenopol (1847-1920); M. R. Paraschivescu; Corneliu Vadim Tudor; Vasile Brezeanu, actor; G. Călinescu; Nicolae Manolescu; Octavian Paler; Andrei Pleşu; Gabriel Liiceanu; Horia Patapievci; Mircea Cărtărescu; Valeriu Sârbu (1931); Mircea Maliţa (n. 1927); Chivu

239

Stoica; Regele Mihai I; Corneliu Zelea Codreanu (1899-1938), lider politic, fondator al mişcării legionare; Ion Iliescu, preşedintele ţării; Emil Constantinescu, preşedintele ţării; Nicolae Furdui Iancu; Gheorghe Zamfir; Gheorghe Turda; Ion Dichiseanu şi mulţi alţii (vezi numele lor la pozele anexă).

Localităţile Boldeşti şi Scăieni, printre multe somităţi din ţară, în majoritate lideri

politici de la Bucureşti, au mai fost vizitate de: Dimitrie Anghel (1872-1914), poet clasic român, care a venit de mai multe ori în

vizită la fratele său, Constantin D. Anghel (1867-1935), prefectul judeţului care avea un conac la Scăieni. Ştirea o am de la fiica prefectului, d-ra Viorica Anghel, prietena mamei mele, care mi-a povestit despre vizita unchiului ei la Scăieni. Acolo, în livada din faţa casei, a scris impetuosul D. Anghel celebrul poem “Balul pomilor”. Iată un citat din această gingaşă poezie: “Ce e de spumă sus pe ramuri, se face jos de catifea,/ Şi astfel umbrele căzute pe pajişte par mantii grele/ Zvârlite de dănţuitorii ce au rămas numa-n dantele,/ În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.” În acea grădină am stat mult de vorbă cu acad. D. Panaitescu-Perpessicius. Despre geneza poeziei “Balul pomilor” am publicat un articol în Flamura Prahovei, nr. 5979 din 13 mai 1971. Tot în acea grădină veneau adesea prietenii prefectului, conducătorii socialişti Iosif Nădejde şi Paul Bujor. Continuăm lista cu vizitatorii de seamă a acestor localităţi: Nicolae Iorga (1871-1940), istoric, scriitor, om politic. A cercetat bisericile din Scăieni şi Boldeşti; Mateiu Caragiale (1885-1936), scriitor, fiul lui I.L. Caragiale; Gheorghe Eminescu (1889-1987), col. rez., nepotul de frate al poetului naţional M. Eminescu, istoric. Era prieten cu Cristian Petru Bălan cu care se vizita reciproc. Atunci nepotul Luceafărului a fost adus să viziteze Şcoala de la Scăieni şi Clubul de la Boldeşti unde a vorbit mulţimii adunate; Pârvu Mutu (1657-1735), vestit pictor de biserici. A pictat biserica (dispărută) de la Boldeşti; Patriarhul Iustin al Bisericii Ortodoxe Române; Patriarhul Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române; Gheorghe Gheorghiu-Dej, primul secretar al partidului comunist român; Mareşalul Iosip Broz Tito (1892-1980), mareşal, preşedintele Iugoslaviei; Walter Ulbricht (1893-1973), preşedintele Consiliului de Stat al fostei R. D. Germană; Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu, preşedintele fostei RSR şi consoarta lui; Henri Coandă (1886-1972), inventator de reputaţie mondială; Acad. D. Panaitescu Perpessicius (1891-1971), cu care am stat multe ore de vorbă la Scăieni şi acasă la dânsul, la Bucureşti; Ioan Socolescu (1856-1924), arhitect; Toma Socolescu (1883-1960), arhitect; Justin Capră, inventator român, colaborator al lui Henri Coandă şi vechi prieten al lui Cristian Petru Bălan, care vine anual acasă la prof. Bălan, când el îşi vizitează casa de la Scăieni; Nicolae Simache (1905-1972), profesor, istoric, director de muzee prahovene; Nichita Stănescu (1933-1983), poet, colegul de clasă al fostului primar Jean Popescu; Acad. Eugen Simion (n.1933), preşedintele Academiei Române, colegul de clasă al fostului primar Jean Popescu; tenorul Ion Dacian, care a cântat la Scăieni, Maria Petre (Fecioara de la Parepa, naşa de botez a Codrinei Bălan şi a Ozanei Bălan). Întrucât, la nivelul de conducere a Bisericii Ortodoxe Române, se discută posibilitatea sanctificării în viitor a acestei fiinţe deosebite, redau aici câteva date biografice ale Mariei Petre. Ea s-a născut în satul Parepa-Ruşani, com. Colceag, Prahova, în ziua de 22 sept. 1923 şi a decedat în casa ei în ziua de 5 iunie 1996, la vârsta de 73 de ani. De mică, era o copilă

240

foarte evlavioasă. În ziua de joi, 29 august 1935, la sărbătoarea Tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, într-o zi senină, zi mare de post, când fetiţa nu împlinise 12 ani, după ora prânzului, dânsa a avut o revelaţie copleşitoare, când, dintr-un nor care s-a coborât din cer asupra ei, luând forma unui tunel plin de mii de îngeri, ca în gravura lui Gustav Dore din cartea lui Dante “Divina comedie”, a apărut o figură de lumină puternică. Maria, care se afla la marginea lacului din spatele casei, a căzut în genunchi. Fiinţa de lumină i-a vorbit cu un glas blând, spunându-i că a ales-o pentru sfânta misiune de a fi un exemplu a credinţei adevărate şi pentru a sfătui pe oameni să se întoarcă la credinţă. I s-a cerut ca în acel loc să se facă o fântână şi o biserică. La început, Maria s-a speriat, dar lumina vorbitoare a atins-o şi copila s-a calmat, rămânând aşa câteva ore, timp în care s-a strâns în jurul ei o mulţime de lume. Cei care încercau să o atingă erau aruncaţi de o forţă invizibilă înapoi. Din clipa aceea, Maria putea vindeca bolnavii de cele mai grele boli şi putea prezice evenimente care s-au realizat. A fost vizitată de patriarhul Miron, iar, la bătrâneţe, de patriarhul Teoctist. La înmormântarea ei, o cruce albă, imensă, televizată în direct, a apărut deasupra cortegiului de preoţi şi de oameni, iar crucea nu a dispărut decât atunci când Maria Petre a fost aşezată în mormânt. Într-o noapte, acoperişul mânăstirii construită la locul apariţiei, pe malul lacului, a luminat puternic, vecinii crezând că arde mânăstirea. În acel loc s-au mai petrecu şi alte minuni. Alţi vizitatori ai oraşului: prof. univ. Vladimir Zamfirescu, pictor, coleg de clasă cu autorul acestei cărţi; Savel Ştiopul, regizor; Toma Caragiu (1925-1977), actor; Matilda Caragiu-Marioţeanu (n. 1927), prof. univ., sora lui Toma Caragiu, venită la Scăieni în inspecţia de grad. I pentru prof. Cristian Petru Bălan; Corneliu Şerban, poet (n. 1937), coleg de clasă cu autorul cărţii de faţă; Zigu Ornea, scriitor; Nicolae Mihai (1932-2001) romancier, prieten cu autorul acestei cărţi; Vasile Nicolescu (1929-1990), poet; C-tin Enciu, prof. lui Nichita Sănescu, al lui Eugen Simion, al lui Toma Caragiu şi al lui C.P. Bălan; Mihai Apostol, prof. şi prolific istoriograf prahovean; Nicolae Boaru, directorul Bibliotecii Judeţene “N. Iorga”, Ploieşti; prof. Emil Vasilescu (n. 01.01.1907 la Tg. Bujor-m. 27.06.1971, Ploieşti), compozitor, profesor, dirijor, publicist. Şcoala Normală la Tg. Mureş (1927), Conservatorul de Muzică tot la Tg. Mureş, prof. de muzică la Liceul I.L. Caragiale Ploieşti (1954-pensionare), autorul “Simfoniei ploieştene”, a operei “Corina”, compoziţii pt. vioară, pian, coruri mixte, lieduri etc. A înfiinţat Corul Ansamblului CFR, Corul Primăriei Ploieşti, Corul Sindicatului Învăţământ; autor de cărţi de câtece şi coruri “Carte de cântece şi coruri şcolare” (1936), “Moş Cocoloş” (1940) etc. Este unchiul prof. Cristian Petru Bălan, fratele înv. Margareta Bălan; econ. George Vasilescu (1904-1983), inspector general al CFR, apoi director general al Ministerului Telecomunicaţiilor, frate cu înv. Margareta Bălan; prof. Leonida Vasilescu-Brezeanu (n. 28.10.1938, com. Teişani), fiul prof. Emil Vasilescu, compozitor, profesor de muzică, dirijor al orchestrei populare Flacăra Prahovei Ploieşti, folclorist, publicist. Compune muzică de scenă, de estradă, operete, muzică vocal-simfonică, de cameră, corală. Editează antologii muzicale cu folclor prahovean (“Mândră floare-i Prahova”, “De pe plaiuri prahovene”, “Flori din Prahova” etc; Carmen Tănase (n.18.01.1961, Ploieşti), actriţă, a urmat IATC - Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică Bucureşti (1980-1984) la clasa Prof. Olga Tudoreche, colegă cu Oana Pellea şi cu Radu Duda, Alteţa Sa, principele de Hohenzollen. Tatăl şi bunica ei, trăind la Scăieni, având mormintele la Scăieni, Carmen

241

a venit şi a stat de multe ori în această localitate; Maria Tănase; Maria Lătăreţu; Irina Loghin; Angela Moldovan; Romica Puceanu; Ileana Sărăroiu; Ion Luican; Ileana Constantinescu; Ion Bogza; Ştefan Lăzărescu; Nelu Huţu. Dintre sportivii care şi-au sărbătorit victoriile la Casa Seciu, îl amintim pe marele campion mondial de box la categoria semiuşoară, posesorul “Centurii cu diamante”, Leonard Doroftei, adus de colegul său care l-a recrutat de la juniori, boxeurul Dan Codescu ş.a. Aceştia - şi încă mult mai mulţi, nedescoperiţi de mine, au călcat pe frumoasele meleaguri ale mult căutatului oraş Boldeşti-Scăieni. Puţine orăşele atât de mici au fost vizitate de oameni atât de mari...

242

Concluzii

Cititorii care survolează cu privirea unele sau altele din capitolele acestei monografii, sau cei care le parcurg cu răbdare cronicărească, la rând, vor ajunge, cu siguranţă, la o concluzie clară: citind paginile respective, oraşul Boldeşti-Scăieni va fi înţeles şi va fi văzut într-o altă lumină; realităţile şi oamenii lui vor capătă alte aprecieri, alte dimensiuni şi - cine ştie - poate chiar şi o anumită aură strălucitoare.

Dintr-o localitate din Prahova, mai mult sau mai puţin cunoscută, ea va fi percepută de orice lector interesat, ca un punct geografic destul de important pe harta ţării noastre - şi, în multe privinţe, chiar ca un punct unic. Desigur, când m-am decis să scriu această monografie, m-am gândit în primul rând să o redactez mai mult pentru localnici, dar, pe măsură ce avansam în cercetarea documentelor, mi-am dat seama că aş face o greşeală să nu lărgesc mai mult aria descriptivă şi să nu o adresez oricărui cititor din România, din orice judeţ, deoarece unele capitole se referă la problemele generale ale ţării, iar alte capitole m-am străduit să le prezint ca pagini necesare a fi incluse în însăşi Istoria României, cum sunt acele informaţii inedite despre Falansterul de la Scăieni, prezentat aici într-o lumină nouă, alta decât fusese înfăţişat sub interpretările ideologice impuse de regimul comunist; sau cum sunt paginile de revoltă muncitorească din Boldeşti-Scăieni şi de luptă armată cu organele securităţii, de care nici o istorie contemporană nu pomeneşte, pentru că nu fuseseră făcute cunoscute de nimeni înaintea mea. Aşadar, pe spaţiul acestei localităţi, pierdute undeva pe valea Teleajenului, s-au petrecut evenimente istorice deosebite, demne de ştiut de fiecare român.

Lăsând la o parte importanţa ei economică şi industrială pentru întreaga ţară, care este şi va rămâne un factor indiscutabil, valoarea localităţii am urmărit să fie percepută şi în întreaga ei complexitate social-istorică, suficient de amplificată, atât de un trecut istoric impresionant, cât şi de prezenţa în contemporaneitate a noului oraş, aflat într-un rapid proces de schimbare, importanţă la care a contribuit în primul rând valoarea însăşi a multor cetăţeni care au trăit aici, care provin de aici sau care trăiesc aici în zilele noastre. Pe cât a fost posibil, m-am străduit să scot în evidenţă cât mai multe din aceste valori, cu numeroase exemple concrete alese din viaţa zilnică. Nu a fost uşor să le găsesc de la distanţa de peste 10.000 de kilometri şi după o lipsă din ţară de peste 22 de ani.

Oricum, Dumnezeu a aşezat localitatea descrisă de noi într-un loc destul de binecuvântat şi de bogat. Oamenii au valorificat mai mult sau mai puţin acest uriaş avantaj. Peisajul natural intercolinar, de o splendoare unică, este departe de a fi fost valorificat în întregime, precum ar fi trebuit. Un american care a venit la mine şi a privit peisagiile locale din jur, mi-a spus: “Cristian, dacă ar exista acest loc frumos în America, fii sigur că s-ar face investiţii colosale şi s-ar scoate din el o perlă, o staţiune balneo-climaterică de prim rang”. Poate a vrut să mă flateze şi să-mi gâdile puţin patriotismul meu local, vizibil pentru el, dar m-am gândit că s-ar putea, totuşi, să aibă dreptate. Ştiu, de pildă, că la Ţintea există nişte băi termale pentru tratarea reumatismului. Ei bine, apele termale saline care fuseseră folosite acum cincizeci de ani la băile improvizate de pe strada Distilăriei din Scăieni, mi s-au spus de nişte specialişti că erau mult mai bune

243

şi mai puternic curative decât apa din băile de la Ţintea. Dar cineva a avut grijă să desfiinţeze acele băi scăienare. Nici acum nu este târziu să fie repuse în funcţie...

Nici de bogăţiile subsolului nu s-ar spune că locuitorii boldeşteni şi scăienari ar fi profitat cât trebuie, căci, în trecut, aurul negru de sub pământul lor era folosit mai mult de străini decât de ei, realitate deosebit de tristă care vedem neputincioşi că, iată, continuă şi astăzi, toate companiile petrolifere fiind acum în mâna austriecilor, date lor printr-un contract criminal de un fost premier neocomunist care a fost deja adus în faţa justiţiei fără a păţi totuşi mai nimic. Inechitatea acestui contract a fost arătată şi de preşedintele Băsescu, fără să poată interveni nici el cu ceva concret spre a-l anula. Dacă numai 5% din preţul petrolului scos din sondele locale ar fi fost folosit pentru modernizarea localităţii, vă garantăm că s-ar fi putut pava cu marmură trei oraşe de mărimea acestui oraş.

Frumuseţea peisajului local a atras scriitori care l-au vizitat cu inters (poetul Dimitrie Anghel, Mateiu Caragiale, Nicolae Iorga, Dumitru Panaitescu Perpessicius, Gheorghe Eminescu, Zigu Ornea, Nicolae Mihai, Corneliu Şerban, Vasile Nicolescu, Nichita Stănescu), iar oameni cu spirit practic au ales întinderile de teren locale să ridice pe ele solide întreprinderi. Oraşul devenise o mică citadelă industrială. Ne doare sufletul să vedem şi să spunem acum că toată industria locală din Boldeşti-Scăieni, elaborată cu greu şi cu mari sacrificii, de-a lungul zecilor de ani, a început să moară sub ochii noştri şi că locuitorii lui tineri au plecat deznădăjduiţi în bejanie, prin străinătăţuri, ca să-şi poată întreţine familiile. Desigur, situaţia este specifică multor alte aşezări, nu numai acestui oraş - şi de ea se fac vinovaţi neocomuniştii care făceau spume la gură strigând cu ipocrizie: “Nu ne vindem ţara!” - dar iată că ne-au vândut-o în propriul lor folos, spre a acumula averi fabuloase, procurate necinstit din avutul statului român, sărăcindu-ne şi distrugându-ne valorile naţionale. Zilnic creşte numărul miliardarilor răsăriţi din rândul acestor vampiri hidoşi şi, toţi la un loc, bazaţi pe forţa banilor, cumpără pe justiţiari, încurajează corupţia, încalcă moralitatea creştină, sfidează cu nonşalanţă legile şi, la urma urmelor, ei sfidează masa populaţiei sărace care este majoritară şi care spera cu entuziasm că Revoluţia le va aduce frumoasele schimbări visate, chiar dacă au existat şi câteva cuceri de libertăţi evidente. Dar ei - aceşti neomafioţi - au distrus industria înfloritoare, ei au vândut bogăţiile subsolului companiilor străine, ei au devalorizat băncile, ei au privatizat (vândut) străinilor cele mai valoroase terenuri, fermele, crescătoriile de porci, vite şi păsări - tot ce s-a mai putut vinde spre folosul lor. Din păcate, oraşul Boldeşti-Scăieni nu a scăpat de tentaculele acestei caracatiţe mafiotice. Nu mi-a fost teamă să arăt deschis acest lucru în lucrarea de faţă.

Grija mare a edililor din prezent şi din viitor este să creeze condiţii care să schimbe radical această situaţie. Să fim convinşi că se pot găsi şi căi concrete de rezolvare a ei. Un prim pas, chiar unul destul de urgent, ar fi ca oraşul Boldeşti-Scăieni să dispună de un ziar propriu, de un organ de presă distribuit gratis fiecărui locuitor, care să mobilizeze populaţia şi să trezească conştiinţa oamenilor în orice domeniu - economic, material şi spiritual - paralel cu existenţa unui post de radio şi de televiziune local, care să difuzeze ştiri locale, necenzurate, ştiri din ţară şi de pretutindeni. În Chicago, am putut înfiinţa atât o publicaţie locală, “Datoria românească”, cât şi un post local de televiziune pentru românii americani, “Suflet românesc”, care au mers bine ani

244

de zile (“Datoria” mai apare şi acum), dar dorinţa mea de a face aşa ceva şi la Boldeşti-Scăieni nu este realizabilă, deoarece eu nu trăiesc acolo. Las altora mai tineri împlinirea acestui deziderat şi sunt convins că se vor găsi iniţiatori. Trebuie umblat la buget pentru asemenea priorităţi şi trebuie apelat insistent chiar şi la bugetul statului. Forţa mass-mediei este uriaşă; ea va fi vocea cetăţenilor din oraş şi, în primul rând ea va uni pe toţi locuitorii frumoasei aşezări să-i accelereze evoluţia şi lupta pentru drepturile cetăţeneşti inalienabile. Tocmai de aceea, nu putem încheia aceste pagini pe un ton pesimist.

Lumea evoluează rapid, tehnologia de asemenea. În oraş există destule resurse materiale şi umane ce pot fi valorificate. În perspectiva viitorului, ştim că Boldeşti-Scăieni va arăta ca un oraş ultramodern, cu totul diferit de felul cum îl cunoaştem noi astăzi. Fără îndoială, el va fi un cartier nordic al viitoarei Metropole Ploieşti. Ceea ce am dori cu toţii este ca urmaşii urmaşilor noştri să nu uite că aceste generaţii - numite fără exagerare generaţii de sacrificiu - au pus bazele fundamentale ale noii cetăţi. Ei vor trebui să fie mândri că am existat şi că am trăit înaintea lor pe aceste blânde meleaguri ale visurilor ce trebuie împlinite, construindu-le o pistă de decolare spre viitor.

Autorul s-a străduit să ofere tuturor cititorilor o mică enciclopedie despre oraşul pe care cu drag l-a descris, în speranţa că va fi şi va rămâne o carte de referinţă, chiar dacă au mai rămas încă multe de spus.

Urarea mea, pentru prezentul şi viitorul Boldeşti-Scăieni, este una de bun augur: EXCELSIOR! - TOT MAI SUS!

Cristian Petru Bălan Membru al Uniunii Scriitorilor din România Membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte Româno-Americană Chicago/Glen Ellyn, 8 martie 2007

245

About this book

Author Christian Petru Balan was born in 1936 in Sibiu, Romania. A former teacher in both Romania and the United States, as well as a painter and sculptor, his published works include novels, plays, screenplays, books of poems and various dictionaries. His latest book, "The Monograph of Boldesti-Scaieni," is the first book dedicated exclusively to documenting the history of the city where he spent most of his life before moving to the United States, where he has been residing with his wife Dorina and their two daughters for more than twenty years.

Boldesti-Scaieni is an agrarian-industrial city of 11,485 residents located in Prahova County. It is located 80 kilometers north of Romania's capital, Bucharest, and 10 kilometers north of the county seat, Ploiesti. The city officially formed in June 1968, through the unification of Boldesti and Scaieni, two towns with rich individual histories. In Scaieni, the engineer Teodor Diamant (1810-1841)-a young disciple of the French socialist Utopian Charles Fourier (1772-1837) - and his friend Manolache Balaceanu (1807-1842) founded an agrarian-industrial Utopian community based on egalitarianism called a phalanstere where the locals worked together for mutual benefit. The Scaieni phalanstere lasted only one year, after which it was forcibly dissolved by the authorities of the day.

The author describes the evolution of the city from historical, economic, political, social, cultural and artistic vantage points, with an emphasis on its industrial transformation and its cultural development. The two formerly modest towns, located in the picturesque undulating region along the Teleajen River valley where residents practiced agriculture, viticulture and cattle raising, were transformed by the discovery of petroleum in the heart of their hills. With the onset of petroleum extraction, the towns grew quickly and local industry expanded to include a glass factory - at one time the largest in Romania - and a paper mill in Scaieni, while the headquarters of the oil extraction operation were located in Boldesti. The accompanying population boom -mostly industrial workers - led to the construction of new residential buildings, stores, and schools.

The city's main tourist attraction is Crama Seciu, a beautiful villa that crowns a hilltop and is home to a winery and restaurant and which attracts hundreds of Romanian and foreign visitors every year. More recently, the city's picturesque areas have become a favorite vacation home destination.

In conclusion, the author shows the potential that the city of Boldesti-Scaieni has to become one of the most beautiful and prosperous locations in Romania.

246

Despre cărţile scriitorului Cristian Petru Bălan

“Sânge spaniol” e, neîndoios, un prea frumos efort şi nu odată m-am surprins minunându-mă de fermitatea cu care povesteşti, de siguranţa cu care zugrăveşti tablouri din natură. (...) Povestea se desfăşoară nu numai nestingherită, dar admirabil, chiar surprinzător de perfectă. Stilul însuşi e de o viguroasă prioritate.” (Text publicat).

(Acad. Dumitru Panaitescu-Perpessicius (1891-1971). Scriitor şi critic literar

despre nuvela “Sânge spaniol”, scrisă la vârsta de 25 de ani.) “M-am delectat citind scenariul dumitale închinat unchiului meu Mihai Eminesu şi

achiziţionat de cinematografia română. L-am citit cu emoţie şi entuziasm. Sincere felicitări.”

(Col. Gheorghe Eminescu (1894-1989), nepotul de frate al marelui poet; scriitor

şi memorialist, despre scenariul de film “Geniu sublim - Viaţa lui Mihai Eminescu”, scris în 1967.)

“Romanul “Dincolo de curcubeu”, scris de C.P. Bălan, este un bun exemplu de

tratare literară a unor probleme de conştiinţă cu mijloacele simple ale polemicii de idei. Lumii efemere ale veleitarismului şi minciunii i se opune, fără exces de pedanterie, umanismul iubirii, pocăinţei şi iubiri de neam.”

(Prof. Univ. Dr. Aurel Sasu în “Dicţionarul scriitorilor români în Statele Unite şi

Canada”, Editura Albatros, Bucureşti, 2001.) “Pentru cine a citit cărţile lui Cristian Petru Bălan - în special excelentul roman

“Dincolo de curcubeu” - faptul că el se lansează şi în genul aforistic nu constituie o surpriză.”

(M.N. Rusu, critic şi istoric literar despre cartea de aforisme”Cioburi de cristal”.) “Excepţional!” (Marele poet Ion Alexandru (1941-2000) despre romanul “Dincolo de curcubeu”.) “Scris într-o manieră incitantă, cu personaje şi acţiuni oglindite prin alternanţă

sau în planuri paralele, cu o tehnică a contrapunctului menită să finalizeze momentele de înaltă tensiune, cu un limbaj colorat şi savuros, de expresie neaoşă românească, până la cea savantă, cu dialoguri şi comentarii subtile, erudite, romanul “Dincolo de curcubeu” surprinde şi captează, de la prima până la ultima pagină, amintind întrucâtva de tehnica şi mijloacele de realizare artistică a romanului “Sertarul cu aplauze” de Ana Blandiana.”

247

(“George Băjenaru, scriitor şi critic literar, în cartea “Cititor în exilul creator”, Editura “Danubius”, Bucureşti, 201.)

“Rareori mi se întâmplă să iau o carte în mână şi să nu o pot lăsa, citind-o cu

nesaţ până la capăt..” (Ioan Dan (1922-2003), mare romancier român.) “Cristian Petru Bălan - traducător mai ales din limbi romanice, artist plastic

patriotic şi religios cu teme române şi americane, precum şi pasionat OZN-ist, este un poet eclectic care se roagă pentru resurecţia virtuţilor naţionale şi pentru înlăturarea răului abătut peste ai săi.”

(“Istoria literaturii române de azi pe mâine” de Marian Popa, critic literar, Editura

Fundaţia Luceafărul, Bucureşti , 2001, pag. 120.) “O carte care surprinde cititorii, în primul rând prin modalităţi, tehnici şi formule

artistice mânuite într-un mod cu totul original.” (Prof. Constantin Enciu despre romanul „Oaspeţii din Elizeu”; Meridianul

românesc din 23 mai 2004. Prof. Enciu este fostul profesor al lui Nichita Stănescu, Eugen Simion, Toma Caragiu şi Cristian Petru Bălan.)

248

Bibliografie selectivă

– Marele dicţionar geografic al României (1898-1902), 5 vol. de Gr. Tocilescu, G. I. la Hovari gen. C.I. Brătianu.

– Contribuţii la istoricul oraşelor Ploieşti şi Târgovişte, 1969, de prof. Nicolae Simache.

– Dicţionar topografic şi statistic al României, de D. Frunzescu, 1872, tip. Statului Bucureşti.

– Dicţionar istoric al judeţului Prahova, de Mihai Apostol, Societatea Culturală Ploieşti, editura Mileniul III, 2004,.

– Comentarii şi contribuţii la Dicţionar(ul) istoric al judeţului Prahova, de Octavian Onea, editura Pygmalion, Ploieşti, 2006.

– Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române (DOOM), al Academiei Române, ediţia a II-a, editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

– Falansterul de la Scăieni, de Zigu Ornea şi Ion Cojocaru, editura Politică, Bucureşti, 1966.

– Ion Ghica, Opere vol. I, Bucureşti, ESPLA, 1956.

– Magazin istoric nr. 2, feb. 1985.

– Micul dicţionar enciclopedic, editura Cartier, 1999.

– Micul dicţionar enciclopedic MDE, editura Enciclopedică şi editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.

– Din istoricul unor şcoli prahovene, vol. I, de prof. Gh. Nedelea, editura Printeuro, Ploieşti, 2005.

– Contribuţii la istoria petrolului românesc, de Boncu M. Constantin, editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1971.

– Oameni care au fost, vol. I şi II, de Nicolae Iorga.

– Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova. Date noi privind industria petrolieră din judeţul prahova în jurul anului 1900, de Mihai Racheru şi E. Negulescu.

– Industrializare şi urbanizare, cercetare de psihosociologie concretă la Boldeşti, sub redacţia prof. univ. Traian Herseni, editura Academiei R.S.R. 1970 (258 pagini).

– Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţului Prahova.

– Monografia unui sat, de Henri N. Stahl, editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1939.

– Rucăr (monografie), de prof. Gherghe Pârnuţă, Bucureşti, 1972.

249

Cuprins

De sub pulpana lui Sevastos*) (prefaţă) ....................................................................... 5

Cuvânt înainte................................................................................................................. 7

CAPITOLUL I. Istoricul localităţii: primele menţionări documentare....................... 11

CAPITOLUL II. Cadrul geografic, climateric, peisagistic, arheologic şi botano-faunistic al oraşului Boldeşti-Scăieni............................................................ 18

CAPITOLUL III. Înfiinţarea oraşului Boldeşti-Scăieni. Despre numele acestui oraş........................................................................................ 31

CAPITOLUL IV. Falansterul de la Scăieni................................................................... 36 STATUILE LUI DIAMANT ŞI FILMUL ARTISTIC DESPRE FALANSTER .......................48

CAPITOLUL V. Localităţile Boldeşti şi Scăieni în timpul celor două războaie mondiale........................................................................................................................ 52

CAPITOLUL VI. Populaţia oraşului Boldeşti-Scăieni. Poliţia locală......................... 55

CAPITOLUL VII. Cultura în oraşul Boldeşti-Scăieni .................................................. 61 MUZEUL ORAŞULUI........................................................................................................61 ŞCOLILE ORAŞULUI .......................................................................................................61 ŞCOALA DIN BOLDEŞTI .................................................................................................63 GRĂDINIŢELE DIN BOLDEŞTI ........................................................................................65 ŞCOLILE DIN SCĂIENI ....................................................................................................66 ŞCOALA DE LA SECIU ....................................................................................................70 GRĂDINIŢA DE LA SECIU ...............................................................................................72 GRUPUL ŞCOLAR INDUSTRIA STICLEI BOLDEŞTI-SCĂIENI ......................................72 ŞCOALA MILITARĂ DE SUBOFIŢERI POMPIERI “PAUL ZĂGĂNESCU” BOLDEŞTI-SCĂIENI.........................................................................................................74 CLUBURI, CĂMINE CULTURALE, CASE DE CULTURĂ ................................................75 CLUBUL BOLDEŞTI .........................................................................................................75 CASA DE CULTURĂ SCĂIENI.........................................................................................79 BIBLIOTECA DE PE LÂNGĂ CASA DE CULTURĂ SCĂIENI..........................................83 CASA DE COPII ORFANI DIN SCĂIENI ..........................................................................84 BISERICILE DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI.............................................................85 BISERICA “SF. ARHANGHELI MIHAIL ŞI GAVRIL” DIN BOLDEŞTI ..............................85 BISERICA “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” DIN SCĂIENI .........................................87 BISERICA “SFINŢII ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA” DIN BALACA........................89 BISERICA “SFÂNTA TREIME” DIN SECIU......................................................................91 BISERICILE CREŞTINE DUPĂ EVANGHELIE ................................................................92 CIMITIRELE......................................................................................................................95 CASA SECIU ....................................................................................................................96 LUCRĂRI DE ARTĂ DIN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI ................................................99 MONUMENTUL EROILOR DIN SCĂIENI (1916-1919) ..................................................100 MONUMENTUL EROILOR DIN BOLDEŞTI ...................................................................102

250

STATUIA LUI TEODOR DIAMANT.................................................................................105 STATUIA “RUPĂTORUL DE GEAM” ..............................................................................106 LUPOAICA ROMANĂ DE LA SCĂIENI (“LUPA CAPITOLINA” CU ROMULUS ŞI REMUS) ..........................................................................................................................108 ÎNGERUL JUDECĂŢII.....................................................................................................111 BUSTUL LUI TEODOR DIAMANT..................................................................................112 PORTRETUL LUI MIHAI EMINESCU DE PE CASA DE CULTURĂ ..............................113 PORTRETUL PRIMARULUI ILIE RĂSPOP (1888-1952) ...............................................114 PICTURILE RELIGIOASE DE PE CAPELA CIMITIRULUI SCĂIENI..............................115 DETALII DESPRE FAŢADA CIMITIRULUI “ETERNITATEA” DIN SCĂIENI: .................116

CAPITOLUL VIII. Tradiţii locale, obiceiuri păstrate din bătrâni .............................. 119 SĂRBĂTORILE DE PESTE AN ......................................................................................123

CAPITOLUL IX. Asistenţa medicală.......................................................................... 129 SPITALUL BOLDEŞTI ....................................................................................................129 UNITATEA DE AJUTOR MEDICO-SANITARĂ (UAMS) SAU SPITALUL DE RECUPERARE SOCIALĂ BOLDEŞTI-SCĂIENI ............................................................130 DISPENSARUL BOLDEŞTI ............................................................................................130 DISPENSARUL SCĂIENI ...............................................................................................131 FARMACIILE DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI .........................................................................132 DISPENSARUL SANITAR VETERINAR BOLDEŞTI-SCĂIENI ......................................132

CAPITOLUL X. Diverse .............................................................................................. 133 COOPERATIVA MEŞTEŞUGĂREASCĂ “ARTA METALULUI”......................................133 FERMA S.C. ECOFERM BOLDEŞTI-SCĂIENI (CRESCĂTORIA DE PORCI ŞI DE VITE “CRIS TIM”) ......................................................................................................134 RAMPA ECOLOGICĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI............................................................138 BAT SERVICE S.A. BOLDEŞTI-SCĂIENI ......................................................................141 ABATORUL DE PĂSĂRI S.C. “AGRISOL INTERNATIONAL RO SRL” .........................142 FIRMELE MICI DIN ORAŞ: ROM FOR, DANCOR COM, TECAR-SAN, LUX MOB, PRODSIG, GAFTOS, INVEST MANAGEMENT, BAZA DE APOVIZIONARE FLOREŞTI.......................................................................................................................143

CAPITOLUL XI. Primăria oraşului Boldeşti-Scăieni ................................................ 145 DIRECŢIA DE PATRIMONIU A ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI.................................146 STEMA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI ESTE JUMĂTATE DIN STEMA A.R.L.U.S. ŞI DIN STEMA COMUNISTĂ A C.G.M.-ULUI!! ..............................................................148 OFICIUL POŞTAL DIN BOLDEŞTI SCĂIENI..................................................................150 GARA SCĂIENI, HALTA BOLDEŞTI ŞI MIJLOACELE DE TRANSPORT DIN ORAŞ..151 UNITĂŢI UTILITARE ÎN BOLDEŞTI-SCĂIENI ................................................................152 UNITĂŢI SPECIALE DE DESERVIRE A POPULAŢIEI ..................................................153

CAPITOLUL XII. Contraste dureroase sau discrepanţa dintre Boldeşti şi Scăieni......................................................................................................................... 155

CAPITOLUL XIII. Artişti, cântăreţi, muzicieni........................................................... 159

CAPITOLUL XIV. Activitatea sportivă din Boldeşti-Scăieni.................................... 162

251

CAPITOLUL XV. Industria din oraşul Boldeşti-Scăieni ........................................... 165 ÎNTREPRINDEREA DE GEAMURI SCĂIENI (IGS) .......................................................165 ÎNTREPRINDEREA DE MUCAVA BOLDEŞTI-SCĂIENI - CAHIRO S.A........................171 SCHELA PETROLIFERĂ BOLDEŞTI.............................................................................174 O ÎNTREPINDERE PETROLIFERĂ DIN BOLDEŞTI-SCĂIENI INTRATĂ ÎN GURA MASS-MEDIEI: PETROMSERVICE S.A., SUCURSALA BOLDEŞTI ...........................179 ACEX- ISEM - IGEX- I.F.L.G.S. - FORADEX... ..............................................................180 ARTEMA PLAST SRL, BOLDEŞTI-SCĂIENI .................................................................183

CAPITOLUL XVI. Rezistenţa anticomunistă în Boldeşti-Scăieni ............................ 184 - 14 NOIEMBRIE 1981 - PRIMA GREVĂ GENERALĂ MUNCITOREASCĂ DIN ROMÂNIA, ÎNSOŢITĂ DE UN MARE PROTEST PE STRĂZI, CU 6 ANI ÎNAINTEA GREVEI DE LA 14-15 NOIEMBRIE 1987 DE LA BRAŞOV ! - .......................................184

CAPITOLUL XVII. Persoane de onoare ale oraşului ................................................ 201 ALŢI CETĂŢENI DE ONOARE: ......................................................................................210 O PRIMĂ LISTĂ CU CETĂŢENII CARE ŞI-AU ADUS CONTRIBUŢII DE SEAMĂ ÎN ORAŞUL BOLDEŞTI-SCĂIENI, SPRIJININD, PRIN MUNCA LOR ZILNICĂ, RIDICAREA LOCALITĂŢII ..............................................................................................220 FOŞTI PRIMARI ŞI AJUTOARELE LOR ........................................................................222 FOŞTI ŞI ACTUALI LIDERI DE INSTITUŢII LOCALE ŞI ÎNTREPRINDERI ..................223 ALŢI CETĂŢENI DE FRUNTE AI LOCALITĂŢII: ............................................................225 PREOŢII LOCALI............................................................................................................232 ARTIŞTI PLASTICI, TINERI ZIARIŞTI ŞI SCRIITORI : ..................................................232 MARI PERSONALITĂŢI DIN ŢARĂ ŞI DIN STRĂINĂTATE CARE, ÎN DECURSUL TIMPULUI, AU VIZITAT LOCALITĂŢILE BOLDEŞTI ŞI SCĂIENI SAU NUMAI AU TRECUT PRIN ELE FĂRĂ SĂ LE VIZITEZE AMĂNUNŢIT ...........................................238

Concluzii ..................................................................................................................... 242

About this book .......................................................................................................... 245

Despre cărţile scriitorului Cristian Petru Bălan....................................................... 246

Bibliografie selectivă.................................................................................................. 248

Cuprins........................................................................................................................ 249

252

DE ACELAŞI AUTOR:

DINCOLO DE CURCUBEU (Roman politic si religios), 406 pag., ediţie de lux. Editura „North America", Chicago, 1992.

AMPLIFICĂRILE TĂCERII (poeme). Editura „Liberty", New York, 1993.

NESTINSA LUMINĂ (poeme religioase) Editura „Atlantic World", Washington, D.C., 1993.

VIAŢA LUI IISUS (Prezentata in secvenţe istorice şi cronologice). Editura „Holy Cross", San Francisco, 1993.

DICŢIONARUL PARTIDELOR POLITICE DIN ROMÂNIA. Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.

DICŢIONARUL CRIMINALILOR POLITICI COMUNIŞTI DIN ROMÂNIA. Editura „White Wings", Glen Ellyn, USA, 1993.

UN DICŢIONAR AL EROILOR CĂZUŢI VICTIME ALE COMUNISMULUI DIN ROMÂNIA. Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.

STROPI DE ROUĂ (Colecţie de poezii pentru copii. Volum colectiv.) Editat de A.B.R. - USA, Chicago, 1987.

DESPERATION ABOARD (Scenariu de film, în limba engleză, despre soarta vietnamezilor refugiaţi.) Editura „Yellow Bird", Chicago, 1993.

VISURI COSMICE (poeme cosmice). Editura „California", Hollywood, USA, 1994.

CIOBURI DE CRISTAL (4000 de maxime şi cugetări, scrise intre 1955-1981). Editura „Pheonix", Glen Ellyn, USA, 1996

GENIU SUBLIM (Mihai Eminescu) - Un scenariu de film prezentând viaţa lui Eminescu, din copilărie pană la plecarea sa in eternitate, scris in 1965-1966 şi contractat cu Cinematografia Română, Studiourile Cinematografice Buftea, in 1967. Editura „Western", Chicago, 1996.

JURNALUL ACADEMIEI ROMÂNO-AMERICANE (ARA), Editura ARA, California, USA, 1998, 1999.

ZBORUL DESTINULUI (roman) Editura „Eminescu", Bucureşti, 2003.

VAGABOND PE MAPAMOND (Jurnal de călătorii) Editura WINDOWS, Glen Ellyn, 2003.

OASPEŢII DIN ELIZEU (romani) Editura „Eminescu”, Bucureşti, 2004.

TEATRU (Ispită şi virtute şi Neprihănitului Iov), Bucureşti, 2006

STINDARDE TRANSPARENTE, Editura Premier, Ploieşti, 2006.

MONOGRAFIA ORAŞULUI BOLDEŞTI-SCĂIENI, Editura Premier, 2007.

253

SUB TIPAR:

DICŢIONAR ROMÂN-MULTILINGV

(Un dicţionar inedit, în 26 de limbi moderne: română, franceză, spaniolă, italiană, portugheză, engleză, germană, olandeză, suedeză, daneză, norvegiană, polonă, cehă, sârbo-croată, maghiară, finlandeză, turcă, indoneziana, swahili, esperanto, rusă, greacă, ebraică, arabă, idiş, japoneză); Editura „International", Los Angeles, 2003. Premieră editorială absolută.

GATA DE TIPAR:

EMINESCU ŞI FOLCLORUL - Studiu filologic, scris în 1964, având două prezentări făcute de prof. univ. ID. Bălan, de la Universitatea Bucureşti şi de prof. univ. Mihai Zamfir, de la Universitatea Bucureşti şi Lisabona, Portugalia. (Editura Academiei Româno-Americană de Ştiinţe şi Arte, ARA, California, USA.)

TRIDIRAME - Carte color cu imagini tridimensionale vizibile de pe suprafeţe plane.

DICŢIONARUL IMNURILOR DE STAT ALE ŢĂRILOR LUMII (Ed. muzicală, Bucureşti).

În pregătire: UN BLESTEM NUMIT YALTA (Roman istoric. Aprox. 500 pag.) LET'S GLORIFY AMERICA! (Poeme patriotice despre America; în limba

engleză).

SPONSORI

Autorul le mulţumeşte cu distinsă gratitudine celor care au sponsorizat această monografie, consilierilor primăriei din oraşul Boldeşti-Scăieni: Biţă Paul, Isbăşoiu Constantin, Marinescu Florin; Bibescu Ion, Dinu Nelu, Stăncescu Gheorghe, Tănase Răzvan Ionuţ; Marinescu Ion, Mirea Mihai, Popescu Ion, Stârceanu Anca; Enache Vasile, Gheorghe Nicolae-Ţârlea, Stăncescu Petruţa, Vlăsceanu Cristu; Lupu Viorel, Samoilă Nicolae, în frunte cu primarul Ion Dumitru şi viceprimarul Paul Dorian Petcu. De asemenea, cartea a mai fost sponsorizată de următorii: ing. Gheorghe Comănescu, managerul companiei Artema Plast, col. Petre Răduţă; Ioan Tronaru, George C. Nicolae Castellano, din S.U.A., directorul economic Dragoş Rusu din Ministerul Finanţelor, înv. Emil Popescu, ing. Toma Călinescu, ing. Dan Mogoş, Lucian şi Atena Nicola, Gheorghiţă Catrinescu. Tuturor le aducem calde mulţumiri.