BLRJ - documente.bcucluj.rodocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/...nici această misiune...

BLRJ

ANUL XVI. IULIE-AUG. 1936 NR. 7-8.

Ai d Y /"A

cultura creştina COMITETUL DE DIRECŢIE:

Victor Macavelu, preşedinte; Ioan Agârbiceanu, Ioan Bălan, Nicolae Brtnzeu, Alexandru Lupeaau, Tltus Mulai, Zenovie Pâclişanu, Augustin Popa, Aloisia Tăutu, membri. — Secretar de redacţie: Dumitra Neda. i l i i l i i l i i l i i l i t » i i i i i i i i i i i i i i i i i i i i t i i t l r « l i i i i i i i i i i i i i i i ( i i i l i i « i t l l i i i i l i i i i t I i i l i r l i i i i i t i i I i i » i i t u i i i » i w i i l M i i i i i i l i [ i i i i i i i i i i i i i i i i i i i H l i l l n i i

Abonamentul Un an Lei 300 Instituţii, autorităţi şi străinătate „ 500 Preoţi, profesori, învăţători, studenţi „ 250 Exemplarul „ 25

Redacţia şi Administraţia: BLAJ I I I I I I I I I I I M I I I i n i M I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I i n i l l l l l l l l I l l i n i l l I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I i a i l l l l l l l l l l I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I I M I M I I I I I I I M I M I I I I I I I N I I I I I I I I

S U M A R U L AUGUSTIN POPA: Contra violentei Z. PÂCirANU: Mărunţişuri istorice IOAN MICLEA: Zeităţi moderne NICOLA E BRÎNZEU: Luptele religioase In Banat EM1LIAN LEMENY: Sf. Pavel şi misterele păgâne Dr. NICOLAE POPA: Sugestia tn practica politică (încercare de critică socială) DUMITRU NEDA: Bolşevism şi Creştinism A. LUPEANU-MELIN: Sufletul romanesc din şcoalele Blajului

OAMENI Şl FAPTE Prima enciclică despre cinematograf (A. P ) . — N. Iorga şi literatura ro

mână modernă (Radu Brateş) — Acţiunea Catolică tn veacul al IV-lea (Liviu ChinezuJ — Locul morţii lui Qheorghe Şincai (Z. Pâclişanu) — Medici catolici şi „medici creştini" (Dr. Nicolae Popa) — Spectre hajdudoroghiste (D. K.) - înaintea serbărilor „Astrei" (A. P.).

ÎNSEMNĂRI Liturghierul Mitropolitului Teofil al Bălgradului (A. L.). — Unde sunt

actele vechilor sinoade? (Z. P.). — Insecte de-acum 200,000 veacuri (D. N.). — Epitaful lui Timoteiu Cipariu CA. L.). — Contia exagerării sportive (A. P.),

CRONICI Basilianii la Nicnla (n) — „Pax Romana" tn congres (a) — Sensul

Olimpiadei (a) — Acţiunea Cat. Spaniolă (n) — Naţionalizarea industriei de războiu (a) — Lumină din Africa (n) - Ravagiile sterilizării (a) - Ho-tărtrile dela Yelehrad (n) - Caleidoscop confesional (a) — Sporesc idealiştii (ni - Sionism şi fascism (a) — Spovedania şi medicina (a> — Neliniştea omului modern (a) — Democraţie tn Rusia? (a) — Misiuni ambulante (n 1.

BIBLIOGRAFIE VIROIL VATAŞIANU: Pictorul Octavian Smigelschi (Al.). — N. BRÎNZEU:

Sămănătorul 1. (Liviu Chinezu).

ANUL XVI IULIE-flUGUST 1936 NR. 7-8X1

CULTURA CREŞTINA R E V I S T A L U N A R A

CONTRA VIOLENŢEI

ln cartea tulburată a frământai Hor noastre pentru o Românie mai bună s'a scris, de curând, o pagină neagră. Infinit de tristă; nespus de tuşinoasă.

Zece tineri, fanatici ai unui nou crez politic, au dat buzna, ziua în amiaza mare, în spitalul Biâncovenesc din Bucureşti, în camera unde zăcea bolnav un fost tovarăş de credinţă al lor. Fără vorbă de clacă, ei au descărcat 3 5 de gloanţe în trupul firav al bolnavului, şi imediat, re bene gesta, au ieşit în stradă şi s'au îmbrăţişat, extaziaţi de gloria acestei bravuri fără seamăn. Au pus doar o pecete nouă, de sânge cald şi linăr, pe steagul ce poaită deviza nobilă: „Hristos, Regele, Naţiunea".

Conştiinţa neamului s'a cutremurat, în adâncurile ei, în faţa acestui tablou sinistru. El înfăţişează cu adevărat „ceva nou* în analele noastre. O barbarie crâncenă şi laşă, cu totul străină de sufletul bun şi creştinesc al Românului. Dezolantă, fiindcă vrea să uzurpe aureola eioismului; monstruoasă, în chip deosebit, fiindcă se săvârşte în numele lui: „Hristos, Regelui şi Naţiunei".

Noi însă, aci, nu vrem să ne facem judecători ai faptei fioroase. Sunt atât de ascunse şi de complicate tainiţele sufletului omenesc, atât de învolburate drumurile tinereţii exaltate, încât Dumnezeu singur poate vedea just în labirintul lor întunecat. A Lui este judecata; şi dreptatea Lui n'are greş. — Ci constatăm, simplu, fapta, şi dăm glas durerii pe care, împreună cu neamul întreg, o simţim în faţa ei. Compătimim, deopotrivă, viaţa tinără care s'a stins în chip atât de tragic, şi atât de inutil, precum şi pe nenorociţii „eroi" cari şi-au încărcat sufletul cu un păcat teribil şi de pe mâna cărora nu se va mai usca sângele fratelui lor, care

386 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

strigă răsplătire la cer. Sunt victime şi ei. Victimele entusiaste ale unei rătăciri fatale, de care nu numai ei şi nu în primul rând ei sunt vinovaţi. Nu vrem să scuzăm în nici un chip crima, atât de urttă, atât de abominabilă; trebue totuşi să recunoaştem, că executorii ei nu sunt decât unelte, mai mult sau mai puţin responsabile, ale unei psihoze care se cultivă de atâţia ani în ţara noastră şi care începe a-şi da acum roadele, spre stupefacţia înfiorată a întregei suflări româneşti.

Tocmai prin aceasta, revolverele dela spitalul Brâncovenesc capătă importanţa unui adevărat semn al vremii. Răpăitul lor sinistru marchează o etapă în evoluţia spiritului nostru public. Fulgerarea lor ucigaşă este o măsurătoare dreaptă a tăriei ce mai are actuala noastră organizare de stat. In acelaşi timp, ea deschide perspective tulburătoare pentru viitor. — In această lumină vrem să privim noi drama sguduitoare dela Bucureşti. Fapta, în sine, nu ne interesează. Odată săvârşită, ea aparţine justiţiei de pe pământ şi judecăţii lui Dumnezeu. Ne interesează însă substratul sufletesc social din care s'a născut. Trebue să examinăm mai de-aproape starea mecanismului colectiv care produce astfel de explozii alarmante. Pentruca să putem scoate învăţămintele ce se impun, şi să putem lua măsurile necesare până când mai e încă vreme. Dacă mai este!

Constatarea ce se desprinde limpede din acest examen de fond al situaţiei generale este dezolantă. Ea priveşte felul cum funcţionează aparatul puterii noastre publice. — Rostul şi datoria principală a Statului este să păzească ordinea, pacea colectivităţii, să asigure viaţa, drepturile şi averea cetăţenilor. Dacă nu împlineşte nici această misiune minimală, indispensabilă, îşi pune în joc existenţa însăşi. Asasinarea lui M. Stelescu, considerând întregul complex de circumstanţe în care s'a produs, pune un mare semn de întrebare privitor la felul cum îşi împlineşte puterea noastră publică această datorie primordială.

Fiindcă aci nu e vorba de un simplu asasinat criminal. Crime se pot şi se vor săvârşi totdeauna, oricât de bine ar fi organizată forţa poliţienească a unui stat. Totdeauna cei răi vor găsi posibilitatea de a înfrânge o lege ori alta. In ascuns, fireşte. — Situaţia este însă, acum, cu totul alta. Nu e vorba de o faptă ticluită în ascuns, care scapă de vigilenţa poliţiei. Ci în faţa autorităţilor de stat, în plin congres studenţesc, s'au dat sentinţe de moarte şi s'au constituit, pe loc, echipe de execuţie. Se cunoşteau de toată lumea atât cei „condamnaţi", cât şi cei sortiţi să fie ucigaşi. To-

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 387

tuşi, autoritatea publică nu s'a simţit datoare să ia vreo măsură. Cei puşi pe „lista neagră" au rămas fără pază, iar viitorii asasini au fost lăsaţi în plină libertate, ca să-şi poată împlini mandatul fioros.

Ce tiebue să-şi spună cetăţenii în faţa acestei enigme? Mai pot ei avea linişte şi siguranţă deplină în mijlocul valului de săl-bătăcire generală în care înotăm ? Ce încredere mai pot ei avea în forţa publică, caie nu vrea ori nu poate să ocrotească nici măcar vieţile ameninţate deschis, cu surle şi fanfare, de către cete constituite în plină publicitate pentru supiimarea lor? Nici chiai atunci când cei luaţi la goană cei direct, stăruitor, scutul poliţiei, arătând precis primejdia caie-i urmăreşte?!

Răspunsul la aceste întrebări fiieşti îl dau faptele. Zi de zi creşte numâiul diferitelor „fronturi", „gărzi", „legiuni" etc. constituite milităieşte, cu sau fără uniforme, dar cu misiunea declarată de-a pune forţa organizată în serviciul apărării unor dreptul i sau a validităiii unor credinţe cari altfel, se vede, n'ar putea răs-bate. — Toate acestea, fireşte, în [dispreţul legilor existente. Cu ştirea cârmuirii şi spre stricarea sufletului mulţimilor, cari tot mai mult se conving că „legile îşi pierd puterea", că „nu mai sunt tari ca altădată", şi că, în ultima analiză, nu dreptul ci forţa primează. — Nimic mai uşor de înţeles decât uriaşul pericol pe care-l reprezintă această vădită slăbire a autorităţii. Din moment ce există atâtea grupuri de cetăţeni organizate milităreşte, cu singurul rost de a înlocui puterea dreptului şi a convingerii cu argumentul ciomagului şi al glonţului, liniştea şi echilibrul corpului social a dispărut. Dacă nu azi, apoi de sigur mâine, diferitele „fronturi" se vor găsi faţă 'n faţă, pe baricade, căutând să-şi dovedească cu măciuca dreptatea programului salvator de ţară. — In chip fatal deci acest „ceva nou" din viaţa noastră publică va duce la ceva foarte vechiu, cunoscut în istoria antică şi în cea foarte modernă şi actuală, sub denumirea de „răsboi civil". Quod Deus avertat!

De sigur, Statul însuşi este chiemat în primul rând să-şi dea seamă de acest periculos declin al autorităţii sale şi să ia toate măsurile pentru a da legii, ordinei, dreptului tăria necesară. Pen-truca pacea să fie asigurată şi încrederea cetăţenilor în puterea de stat restabilită. — Nu mai puţin adevărat este însă că prin simple măsuri poliţiste, de constrângere externă, oricât de drastice ar fi, acest rezultat nu se va putea atinge. Răul nu-i de suprafaţă, ci porneşte din adâncurile spiritului public. Căci şi în viaţa colectivă, ca şi în cea particulară: mens agitat molem. Realităţile şi

2"

m CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

stările de fapt nu sunt decât ptoiecţiunea în afară a stării de spirit care trăieşte în cetăţeni şi care dirijează în permanenţă acţiunile lor. Răul, prin urmare, aicia este: e bolnav spiritul nostru public. Se sbate în frigurile exaltării mistice, ori buimăceşte desorientat şi copleşit de frica necunoscutulut. E firesc că, în această atmosferă de zăpăceală înspătmântată, fapta energică, afirmarea categorică, pasul hotărîl şi neşovăitor stoarce admiraţie, capătă prestigiul de miracol salvator. Pentru nervii bolnavi, viteza însăşi e un calmant, indiferent de direcţia în care aleargă maşina.

Iată origina rătăcirii de astăzi, care răstoarnă scara valorilor, confundă barbaria cu eroismul, dreptul cu forţa. Şi, pornit din aceste isvoare tulburi ale haoticelor prefaceri prin care trece lumea noastră, cultul violentei n'a găsit la noi nici rezistenţa necesara, nici o îndrumare şt canalizare cuminte- Dimpotrivă, a fost încurajat şi alimentat aproape oficial. Sporturile, educaţia fizică, cu toate organizaţiile şl formele ei variate, au încetat de a mai fi simple mijloace pentru menţinerea sănătăţii şi vigoarei trupeşti; ele sunt un scop în sine, o obsesie adevărată pe sufletul tineretului. Din zi în zi, limbajul presei şt al discuţiunilor se face tot mai Jare", mai strigător, mal barbar. O continuă şl progresivă sălbâtâcire a gândului, a vorbei, după care urmează descărcarea fatală în fapta violentă. Iar aceasta în loc să fie reprimată şi detestată, se împodobeşte cu cununa eroismului, pentru a deveni nou isvor de exaltare a pornirilor barbare. — Ce mirare dacă, în acest climat, avântul tineresc clocotitor, dornic de fapte mari, de sacrificiu, de eroism, apucă drum greşit şi cu cele mai bune Menţiuni sjărşeşte în abe-raţiuni condamnabile? Ce jace statul, şcoala, presa, pai t>dtil politic, ce fac părinţii înşişi pentru a îndruma în albie bună, sănătoasă, această energie generoasă, care vrea să zidească, să realizeze? Doar tinerii toţi, şi aceia cari săvârşesc fapte nesocotite, sunt fiii şi elevii noştri, credincioşii noştri. Dacă noi, cu toţii, ne am face întreaga datorie de conducători şl de educatori, de sigur că faţa vieţii noastre publice ar fi cu toiul alta. Aşa cum ar trebui să fie.

E timpul suprem ca măcar acum, în ceasul al 12 lea să ne dăm seama de povârnişul pe care lunecăm şi să facem toiul pentru a nu cădea în prăpastie. Toţi cei cari au o răspundere în viaţa publică, toţi cari deţin locuri de conducere mal mari sau mai mici, dela guvern până la ultimul preot şi dascăl şi, în chip deosebit fiecare părinte de familie, trebue să facă totul pentru îndreptarea răului de care suferim. Cu toate prilejurile şl în toate chipurile, cu fapta, cu scrisul, cu vorba, şi în şcoală şt de pe amvonul bisericilor, trebue să se răspândească mereu porunca iubirii creştine, duhul păcii, al blândeţei, al bunei înţelegeri. De sigur, fiecare are dreptu,


şi datoria de a lupta pentru mai binele neamului şi al ţării, poate propovădui un nou ideal politic, poate cere reforme şi îndreptări sociale şi economice. Total însă şi totdeauna în marginile dreptăţii şi cu armele luminii. Trebue să înţeleagă odată toţi creştinii, că spiritul violenţei este în contradicţie esenţială cu legea Iul Hristos, care este legea iubirii. Că este o teribilă rătăcire şi o mare blasfemie a propovădui pe Hristos cu revolverul şi cu ciomagul, a săvârşi crime în cinstea Celui ce a fost Bunătatea însăşi. Este infinit de trist ca, după două mii de ani de creştinătate, duhni păgân, cu cea mai specifică trăsătură a lat, poate reînvia cu atâta furie. Este desolant, să-l vezi furişăndu-se până şi la unele altare, făcându-şi cuiburi şi în unele scoale di teologie ortodoxă. Ucenici de-ai Iul Hristos, viitori preoţi, mai înainte de a jertfi sângele Domnului la altar, varsă sângele unui fost camarad, care personal nu le-a făcut nici un rău. Şi se mândresc cu această ispravă. E ceva monstruos. Şi deosebii de îngrijorător.

* Ce răspundere înfricoşată au părinţii, dascălii, gazetarii şl preoţii/

Formarea spiritului public e în mâna şi puterea lor. O datorie a lor. Ei trebue să facă pe toţi să înţeleagă adevărul adânc al cuvintelor pe care P iu s XI, pe atunci arhiepiscop la Milano, le scria credincioşilor săi: „Conjurăm pe toţi oamenii inteligenţi şi oneşti, să alunge din discuţtunile economice şi politice orice spirit de violenţă şi de teroare. Este doar un fapt al experienţei, că violenţa provoacă violenţă şi că aceste conflicte întunecă prestigiul legii, al autorităţii, care e păzitoarea ordinei; şi în acelaş timp, ele pregătesc răsboiul între fraţii şi fiii aceleaşi ţări. — In nici un caz, nu-i îngăduit particularilor să se transforme în executorii justiţiei, spre a apăra, chipurile, binele comun contra autorităţii constituite, căreia îi revine această sarcină*. — In nici un caz violenţa nu-i creştină, nu-i bună, nu-i îngăduită. Ea duce la violenţă, la sfâşieri, la răsbot civil. Toţi cei cari au urechi de auzit să audă şi să înţeleagă. Şi să lucreze în consecinţă. Pentru că România de mâine să poată ft mai bună, mai dreaptă, mai creştină decât cea de azi. Mai aproape de Hristos,/

AUG. POPA

MĂRUNŢIŞURI ISTORICE

i.

In anul 1919 publicasem în Cultura Creştină şi în broşură aparte micul studiu despre Vech i le m ă n ă s t i r i r o m â n e ş t i din A r d e a l . Lucrarea cuprindea o înşirare în ordinea alfabetică — un îel de Schematismus — a 107 mănăstiri ardelene, dând pentru fiecare din ele puţinele date, cea mai mare parte inedite, pe care le-am putut culege în cursul cercetărilor mele privitoare la alte chestiuni din trecutul românesc. Publicând atunci acel studiu, îmi dam mai bine decât oricine seama, că el e cu totul necomplet şi că o lucrare temeinică nu poate fi făcută decât după descoperirea unui nou material documentar şi după o serie întreagă de noi studii şi cercetări. De-aceea începeam lucrarea cu rugămintea adresată tuturor, mai ales preoţilor şi învăţătorilor, de-a comunica tot ce ştiu din tradiţie sau din însemnări păstrate în bisericile româneşti, privitor la o mănăstire sau alta pentruca, în felul acesta, prin munca tuturor să putem dispune de întreg materialul necesar la scrierea unei bune monografii a vechilor noastre mănăstiri.

Din nenorocire apelul meu n'a găsit răsunetul — n'aş putea spune aşteptat, fiindcă mari iluzii nu mi-am făcut, ci, în orice caz — dorit. Materialul publicat de-atunci încoace este atât de puţin încât întregirile cari s'ar putea face pe baza lui informaţiunilor date de mine înainte cu 17 ani sunt cu totul neînsemnate. Dl Ştefan Meteş reia studiul mănăstirilor româneşti în marea monografie apărută înainte cu câteva luni ')• Lucrarea d-sale, evident, e mai pretenţioasă şi, o recunosc cu cea mai mare plăcere, cu mult mai completă. Autorul se ocupă de toate mănăstirile româneşti de sub vechea stăpânire ungurească, pe când eu m'am ocupat numai de celea ardelene, lăsând la o parte mănăstirile din jud. Arad, din Banat, Bihor, Satmar şi Maramureş. Apoi

') ŞTEFAN METEŞ: Istoria mănăstirilor româneşti din Transilvania şi Ungaria. Sibiu 1936, pp. CXXVIII 366. Preţul 250 Ici.


d-sa, înainte de a vorbi de fiecare mănăstire în parte, dă în lunga introducere (pp. I—CXXVIII) o serie de inîormaţiuni cu caracter general, privitoare la răspândirea şi numărul mănăstirilor, la ctitorii şi averile lor, la lupta călugărilor pentru păstrarea şi întărirea ortodoxiei, la relaţiile acestora cu principatele române, la rolul lor în desvoltarea literaturii şi culturii româneşti şi privitor la viaţa internă a mănăstirilor. Sunt capitole scrise cu îngrijire şi cu multă căldură dar, în acelaşi timp, şi cu prea pronunţată pornire confesională, care putea lipsi fără a pierde nimic din valoarea lor.

In partea a doua a cărţii, d. Meteş ne dă istoria, aşa cum poate fi dată azi, a mănăstirilor singuratice, grupate după judeţe. E o lucrare deosebit de migăloasă şi cea mai mare parte ingrată. Ici-colo informaţiile d-sale pot fi întregite cu lucruri care, fiind inedite, nu-i puteau îi cunoscute. In Alba-Iulia cunoaştem trei mănăstir i : 1) cea veche, zidită de Mihai Viteazul; 2) cea din Maieri — şi 3) mănăstirea din Lipoveni. Existenţa acesteia din urmă e certificată de scrisoarea din 27 Iunie 1761 a episcopului .ftaron către bar. Dietrich, în care-1 roagă, că dacă trebuesc distruse „mănăstirile scandaloase" (scandalosa monasteriola) să fie cruţate unele, cum e cea din Alba-lulia Lipoveni, la care s'ar putea aşeza câţiva călugări buni dela mănăstirile ce se vor desfiinţa')• — Privitor la mănăstirea din Maieri d. Meteş spune că a fost zidită de episcopul Haron după 1761. Ea e mai veche. Intr'un ordin circular trimis clerului la 11 August 1762, pentru strângerea venitelor vlădiceşti, P. P. Haron scrie: „nu încetăm a ne sârgui spre întemeierea şi folosul încredinţatei turme: pentru aceea şi cea părăsită şi mai pustiită mănăstirea mitropoliei noastre dela Bălgrad ne-am a-pucat ajutorându-ne Domnul a o întemeia, care cugetând cu ceva a o şi înzestra" 2 ) . Până la 1761 mănăstirea a fost, un timp, în mâna ortodocşilor şi numai atunci i-a fost restituită vlădicului unit. Hsta o spune Haron însuş în scrisoarea din 7 Septemvrie 1762, adresată lui Kern, administratorului Hunedoarei: „dum de restaurando altero Carolinae tem-plo, monasterio dicto, anno superiore a raptoribus schismaticis nobis restituto cogitarem"...3). La 1774 — cum rezultă dintr'un

') Orig. Arhiva Mitropoliei din Blaj. *) Orig. ibidem. V Orig. ibidem.


raport al lui Grigoric Maior — mănăstirea avea două grădini, una veche şi una cumpărată de ea cu banii proprii (propriis sumptibus), apoi două vii primite în dar dela cineva. Mănăstirea avea numai trei căsuţe (domunculos): în una era şcoală, în a doua sta învăţătorul şi în a treia servitorii. Avea la această dată un călugăr şi un frate laic

In Daia română (Jud. Alba) în afară de mănăstirea veche de care am vorbit şi eu în studiul citat şi de care vorbeşte şi d. Meteş, mai era una întemeiată de cunoscutul protopop Gheorghe Dăianul, notarul soborului vlădicesc, mort la 1700. Iesuitul Baranyai în predica rostită la înmormântarea aceluia, spunea că protopopul „a zidit pe cheltuială proprie în pădurea din Daia o biserică frumoasă de piatră şi lângă ea o mănăstire mică pentru călugări" 8 ) .

Mănăstirea din Geoagiul de sus (Jud. Alba) a fost distrusă, cu toate intervenţiile lui P. P. Aaron, de generalul Bucow. Vlădica cerea că dacă nu poate fi cruţată, averea ei să fie dată mânăstirei din Alba-Iulia. Cererea nu i-a fost Împlinită. Mănăstirea a fost desfiinţată iar poporul a năvălit în ea şi a jefuit-o. O parte din avere a fost ocupată de proprietarul ungur Halmagyi, iar alta de feciorul lui Ladislau Toldi. De-aceea la 12 Octomvrie 1763 Aaron scrie vice-co-mitelui comitatului să ordone o investigaţie severă pentru descoperirea jefuitorilor mănăstirii. Averea imobilă, care consta dintr'o pădure, livadă de 15 care de fân, o livadă mare cu pomi şi o vie de 25 hectolitrii de vin, a ocupat-o episcopul catolic din Alba-Iulia. La 1741 egumenul şi „purtătorul de grije" al ei era „smeritul între ieromonahi Teodo-sie", căruia episcopul Klein îi dă în Iulie autorizaţie să a-dune milă pentru repararea mănăstir i i ' ) .

Privitor la mănăstirea din Râmeţi (Jud. Alba) adaog pe lângă cele cunoscute de d. Meteş următoarele : 1760 erau în ea doi călugări trimişi de episcopul Aaron. Amândoi au

l) Rapoartele lui Maior din 12 Ianuarie şi 16 Iunie 1774. ibidem. ') Maga koItse'geVel a Dăllyai erdoben sz6p kotcmploraot, e's mcllette

a kaliigyereknek klastromocskăt epite. BARANYAI PAL, Imago vitae el mortis II. Nagyszombat 1719, p. 583.

*) Specificatio monasieriorum reductorum etc; Specificatio omnium el sin-gulorum monasieriorum in hoc Transylvaniae principatu etc; Pars protocolli epi-scopalis de anno 1141; scrisorile lui P. P. AARON din 30 Iunie şi 12 Octombrie 1762 şi o Species facti din 26 August 1763 redactată pe baza declaraţiilor egumenului Sofronie dela Magina, — toate în arhiva mitropoliei din Blaj.


trecut, de frică, la ortodoxie 1). La 30 Iunie 1762 episcopul a intervenit la Bucow să o cruţe, iar dacă nu se poate, averea ei să fie dată mănăstirii Bălgradului. Mănăstirea n'a fost cruţată. Averea mobilă a fost, ca şi a celei din Geoagiul de sus, parte jefuită de popor, parte dusă la Blaj de Sofro-nie egumenul Maginei, iar cea imobilă a fost ocupată de episcopul din Alba-lulia. Aceasta consta din loc arător de 99 galete, livadă de 119 care de fân, 3 păduri, 3 grădini, 2 mori şi două teascuri. La 24 Septembrie 1762 Aaron scrie episcopului ocupant să le restitue episcopiei unite, căreia mănăstirea i-a fost supusă canoniceşte de veacuri (a saecu-lis). Peste câteva zile (30 Septembrie) îi scrie şi lui Bucow arătând pe larg drepturile bisericei româneşti asupra acelor averi. Intervenţia a rămas zadarnică. De-aceea la 7 Aprilie al anului următor scrie mitropolitului din Calocea şi prima-telui din Strigon. Rezultatul a fost acelaş. Şi tot fără rezultat au rămas şi intervenţiile următoare din 24 Maiu şi 15 Iunie 1763 către primatele 2 ) .

Mănăstirea dela Sângeorz (Jud. Bistriţa Năsăud), numită Pocrov, a fost întemeiată pe la mijlocul veacului al 18-lea de popa Constantin, care, probabil, a fost şi întâiul stareţ al ei şi care în călugărie se numia Climents). Cea dintâi amintire a ei o avem din 2 Ianuarie 17554).

La mănăstirile din jud. Făgăraş trebue, cred, adăogată şi aceea din Hurez. La 20 Aprilie 1751 ieromonahul de aci Onoîrei (ca preot de mir se numia Oprea) lasă prin testament feciorului său mai mic, popa Samoilă, casa, curtea, grădina, căldarea de fert bere (serfozo iistet a hozzâvalâ serfozo hăzzal egyutt), pământurile arătoare şi livezile. Ono-frei spune în testament că e călugăr de 9 ani 6 ) .

Acum pot preciza şi anul întemeierii mănăstirii din Sacadate (Jud. Sibiu): 1737. Asta rezultă din scrisoarea dela 26 Iunie 1757 a lui P. P. Aaron către guvernul ardelean în care spune că mănăstirea de-aci, care 20 de ani a servit cultului greco-catolic şi a fost întemeiată cu autorizaţia lui Klein, nu poate îi nici demolată nici dată ortodocşilor 6).

l) A. BUNEA, Petru Pavei Aaron şi Dionisie Novacovici, p. 339 ') Toate aceste scrisori sunt în arhiva mitropoliei din Blaj. •) Revista Ţara de sus, No. 1 (1921), pp. 9-10 ') Arhiva Someşană, No. 11, p. 91. °) Originalul l-am văzut la răp. preot Dănilă Sas. •) Orig. Arhiva Mitropoliei din Blaj.


La judeţul Turda trebue adăogată şi mănăstirea din Sălciua de jos. E amintită de Rednic în Conscripţia din 1765. In acest an ea împreună cu locul arător de două galete şi livadă de două care de îân era ocupată de ortodocşi.

In mănăstirea dela Santău (Jud. Sălaj) se găsia pe la 1762 un călugăr „popa Ianos" care a trecut la ortodoxie. De aceea proprietarul satului, un anume Betski, 1-a alungat din mănăstire. „Popa Ianos" a plecat ducând cu el odăjdiile, vasele şi cărţile bisericeşti. La 19 Martie 1762 P. P. Aaron scrie bar. Dietrich că după ce toate bisericile din împrejurimi au fost date ortodocşilor, să lasă mănăst irea pentru uzul uniţilor, îngăduind în ea doi preoţi bătrâni alungaţi din alte părţi, cari să iacă slujbă în locul apostatului Ianos. Baronul Dietrich i-a împlinit cererea. Se vede însă că preoţii cari s'au aşezat în ea nu erau prea cu frica lui Dumnezeu pentrucă Rednic îi numeşte in Conscripţia sa din 1765 scan-daloşi. La 30 Ianuarie 1772 egumenul de aci, Grigorie, este autorizat de vlădica Grigorie Maior să strângă milă pentru repararea bisericii mănăstirii. La 24 Noembrie 1773 acelaş vlădică intervine Ia contele Karolyi rugându-1 să-i dea lemne, iar la 10 Decembrie 1775 îl roagă să o ajute să-şi poată cumpăra un clopot fiindcă pe cel care 1-a avut 1-a pierdut în cursul răsmiriţei lui Soîronie. In 1774 avea un singur călugăr. Averea era: un loc arător de 10 galete şi o livadă de 10 care de fân ')•

Privitor la mănăstirea dela Vad (Jud. Someş) sunt de acord cu d. Meteş: ea nu a fost întemeiată de Ştefan cel Mare, cum se crede, ci de Petru Rareş. Documentul din 1553 din arhivele Statului din Budapesta, pe care l-am copiat şi eu în va ra anului 1915, spune limpede că ea e „monaste-rium vayvodae" adică a acestui din urmă domn.

Să trecem acum la mănăstirile din Maramureş. Mănăstirea Bârsana avea la 1777 patru călugări: grecul Barnaba, Atanasie, Partenie şi Ieronim. Cei dintâi trei se aflau acolo din 1776 iar cel din urmă era sosit de curând"). In 1787

') Autorizafia din 30 Ianuarie 1772 a lui MAIOR tn Biblioteca centrală din Blaj, celelalte scrisori în Arhiva Mitropoliei de acolo.

8) Raportul din 5 Maiu 1777 a lui IEROTEU SARKADI, egumenul mănăstirii Uglea către episcopul Andrei Bacsinszki al Muncaciului. Orig. la autorul.


avea numai doi călugări, cinci servitori şi 10 vite ')• In curând mănăstirea a fost desfiinţată iar bunurile ocupate de fisc. La 12 Iulie 1791 acestea au fost predate de funcţionarul fiscal (cameralis provisor) Leopold Dombrady ordinului călugăresc al Sf. Vasile reprezentat prin Ioanitius Basi-lovits, autorul cunoscutei cărţi Fundatio Kariatovicsiana, care era „protoegumenul" mânăstirei din muntele Csernek (lângă Muncaci) 2). La sfârşitul anului 1756 ori începutul lui 1757 diacul Lupul şi credinciosul Ştefan Pintea din Budeşti cumpăra dela „popa Grigoraş" dela mănăstirea Bârsana un Minologhion cu 30 floreni. Banii au fost daţi de Ştefan Pintea şi „cu a sa jupâneasă Bud Mânuţa" 3).

Privitor la mănăstirea din Biserica Albă, o veche însemnare, fără dată, — sigur din veacul al 18-lea — aflătoare în posesiunea mea, spune că a fost întemeiată de o fecioară cu numele Mylicza (Milita). Din motive necunoscute, adunarea judeţului ţinută la 26 Aprilie 1662 delegă, la cererea Românilor, pe pretorul din Sighet să caute cărţile şi scrisorile mănăstirii 4 ). In 1725 egumenul ei era Antonie, care avea la această dată vrâsta de 60 de ani 5 ) . La 1777 era nelocuită. Averile ei aduceau ordinului s. Vasile un venit anual de 12 floreni"). Deductio citată din 1787 o numeşte monasterium desertum.

Existenţa mânăstirei din Budeşti e certificată nu numai de tradiţie ci şi de o inscripţie de pe o Psaltire rusească aflată în una din bisericile de aci (biserica din Josani), Psaltire dăruită mănăstirii de Cice Ştefan. Inscripţia spune: „cine o va pierde dela mănăstire să fie blestemat de 318 părinţi sfinţi"').

Privitor la timpul înfiinţării mănăstirii din Giuleşti avem o indicaţie vagă în actul din 2 Septembrie 1753, prin care

') Deduclio monasteriorum ordinis s. Basilii Magni in Marmatia exi-stentium, scrisă în 1 7 8 7 de egumenul dela Uglea ANTONIE KOZAK, care în acelaş timp era şi superiorul tuturor mănăstirilor maramureşene, Orig. la autorul.

') Procesul verbal de predare în original la autorul. 3) ION BÎRLEA: însemnări din bisericile Maramureşului. Bucureşti 1909,

p. 5 7 .

') A. CZIPLE: Documente privitoare la episcopia din Maramureş; în Analele Academiei române, memoriile secfiunei istorice seria 11, tom :-8, p. 304.

5) DULIŞOVICI: Istoriceskia certai etc. Ungvar 1874, III, p. 66. «) Raportul citat al lui IEROTEIU SARKADl,

I. BÎRLEA, o. cit., p. 58.


moştenitorii lui Pop Lupul cedează satului Qiuleşti mănăstirea întemeiată de bunicul lor. Moştenitorii pun condiţia că dacă mănăstirea ar fi desfiinţată, averile să le revină lor. Satul acceptă donatiunea şi însărcinează cu săvârşirea slujbelor bisericeşti în ea pe preotul Ioan venit din Transilvania Cea dintâi amintire a ei e din 13 Maiu 1695 când episcopul Iosiî Stoica dă, din ea, o singhelie (act de hirotonie) unui preot 2 ) . Preoţi în mănăstirea Giuleştilor a sfinţit Stoica şi în 17048). La 1777 era nelocuită iar de averile ei dispuneau moştenitorii întemeietorului. In 1787 avea un călugăr, patru servitori şi douăsprezece vite.

Şi mănăstirea Ieudului a fost întemeiată de un particular, pentrucă la 1777 neavând nici un călugăr, averile ei le îolosiau „successores îundatoris* 4). Deductio a Iui Antonie Kozak din 1787 o numeşte „monasterium desolatum". Tot aşa e numită şi cea din Săcel.

Nelocuită era la 1777 şi mănăstirea Moiseiului, ale cărei averi, ca şi ale celei precedente, le îolosiau erezii ctitorilor dela 1762, anul întemeierii ei. In 1787 era locuită de un preot de mir. Dintr'o însemnare publicată de I. Bîrleas) rezultă că la 1732 egumenul mănăstirii era un anume lor est.

In afară de mănăstirile cunoscute de d. Meteş, în Maramureş mai găsim şi pe aceasta : 1) mănăstirea Bedeului care la 1777 avea doi călugări, pe Ilarion Pleşa şi pe Spiridon Molnar, cari, amândoi, petreceau acolo de 12 ani. La 1787 avea numai un călugăr, trei servitori şi şase vite. In 1791 era înşirată între „monasteria abolita"; 2) mănăstirea Drăgo-eştilor. Din această mănăstire a dat episcopul Dosofteiu la 25 Ianuarie 1731 „carte de popie" preotului Ionaşcu din Săcel e). 3) Mănăstirea Bereneului (Huszt-Baranya). Era aşezată în pădure la depărtare de trei ceasuri spre apus dela oraşul Hust. întemeietorul ei a fost popa Ioan Cazacul din Selişte (Seliştea Maramureşului!) căruia oraşul îi vinde spre acest scop un teren pentru suma de 40 floreni. Mănăstirea avea hramul Intrării în biserică. întâiul ei egumen a fost înteme-

') Originalul la autorul. s) N. IORGA: Inscripţii ardelene şi maramureşene. I, p. LI. 8) HODINKA ANTAL: A Munkâesi puspoksăg okmănytâra. Ungvar 1911,

p. 450 şi 451. 4 ) Raportul citat al lui Ieroteiu Sarkadi. *) O. cit., p. 163. ") Revista „Răvaşul" din 1907, p. 683-84.


ietorul însuş. La 11 Aprilie 1721 trei fraţi îi dăruesc neşte lazuri. La 27 Februarie 1727 contele Mihail Teleki dă mănăstirii dreptul — egumen era acelaş Ion Căzacu — să zidească o moară pe oricare din cele două râuri cari curg pe lângă ea 1 )- La 22 Iunie 1763 familia Puica îi vinde un laz pentru suma de 9 floreni. Egumen era acum Meletie. La 1777 avea doi călugări: pe Benedict Varjanka şi pe Nechiîor. întâiul se găsia acolo de 9 ani, al doilea de şapte. In 1787 avea numai unul, apoi cinci servitori şi treizeci de vite. O descriere amănunţită a ei o avem din 1791, făcută de protoegumenul I. Basilovits 2). — 4) Mănăstirea din Irholf. Aci petrecea şi sfinţea preoţi în toamna anului 1728 vlădica maramureşean Dosoî-teiu 3 ). La 1787 era nelocuită, „non incolitur" spune Deductio citata. 5) Mănăstirile dela Uglea. Căci aci se găsiau două mănăstir i : una „vetus et ab immemorabili fundatum" scrie o „Conscriptio" din 1783, iar a doua nouă, întemeiată abia de câţiva ani, sigur după 1777, pentrucă raportul din acest an al lui Ieroteiu Sarkadi vorbeşte numai de una. întemeietorii mănăstirii noi au fost călugării mănăstirii celei vechi. Terenul l-au primit dela comuna Uglea, care a îngăduit întemeierea ei numai cu condiţia ca cea veche să nu fie părăsită ci să petreacă în permanenţă în ea un călugăr, care să facă zilnic slujbele obicinuite. Fiind cea nouă îica celei vechi, ele formau un singur „corpus morale", cu un singur egumen şi cu averile comune. Mănăstirea veche era de lemn. Avea două chilii şi o bucătărie, o locuinţă pentru servitori, două grajduri pentru 16 vite. Hramul bisericii era înălţarea Domnului. Era mică: abia putea cuprinde 40 de persoane. Mănăstirea cea nouă era şi ea construită din lemn. Avea trei camere, o sufragerie şi o bucătărie. In curtea ei se găsia locuinţă pentru servitori, o şcoală cu două încăperi, grajd pentru 20 de vite şi o stupină cu loc pentru o sută de stupi. Biserica era de lemn şi putea cuprinde 30 de persoane. Hramul: Naşterea P. Y. Măria. Mai târziu s'a zidit alături o biserică nouă, în care încăpeau 300 de persoane.

Călugării dela Uglea erau, pare, oameni cu avere, pentrucă la 22 Martie 1778 cumpără o moară cu un teren mare în jurul ei pentru suma de 110 floreni; la 18 Octomvrie al ace-

') E vorba de valea Izei. ') Actele la autorul. a) A. CZIPLE, o. cit, p. 366.


Iuiaş an împrumută unor locuitori 37 floreni 17 creiţari luân-du-le ca garanţie o parte din moşie cu dreptul de a o folosi până la restituirea banilor; la 1 Iunie 1781 împrumută 76 floreni altor locuitori cu aceleaşi condiţiuni şi împrumuturile se repetă mereu (cunosc vre-o 11 cazuri) 1).

întâia amintire despre mănăstirea Uglea o avem din toamna anului 1686, când egumenul ei era Gherasim') . La 1710 a fost jefuită de pseudo-vlădica Ion Circa „care bunurile aflate acolo le-a luat pradă şi Ie-a dus" 3). In ea rezida episcopul Dosofteiu şi de aceea se numia Ugleanul (Ugolski). La 1777 avea 7 călugări şi anume egumenul Ieroteiu Sarkadi, Serafion Orosz, Martin Popik, Benedict Ribovics, Justin Ciceri şi diaconii Iulian Praghi şi Simion Lupess. Numărul lor scăzuse în 1787 la 5 (unul în mănăstirea veche şi patru în cea nouă). In acest an întâia avea 5 servitori şi 44 vite, iar a doua 9 servitori şi 30 de vite.

In schimb nu cred în existenţa mănăstirii din Pelrova. Documentul din 2 Iunie 1643 se explică prin cel din 28 Maiu 1652 şi deci donaţiunea familiei Petrovai a fost făcută mânăstirei din Rona. E sigur un lapsus afirmaţia d. Meteş, că d. N. Iorga ar afirma în Studii şi documente (XII, p. LIII) că episcopul Serafim ar îi locuit în 1715 în mănăstirea de aci. D. N. Iorga spune numai că locuia în Petrova, îără a aminti mănăstirea. Dimpotrivă, cu câteva rânduri mai jos scrie că „Seraîim stătu în vechea lui protopopie — deci nu mănăstire — dela Petrova".

Aceste sunt întregirile pe care le pot face acum la recenta carte a d. Meteş, a cărei lectură e atât de interesantă şi atât de utilă.

II.

In corespondenţa Iui Gh. Bariţiu păstrată în „Biblioteca centrală arhidiecesană" din Blaj se găsesc două scrisori deosebit de interesante privitoare la solicitudinea, pe care tânărul principe Carol I — regele glorios de mai târziu — o purta culturei româneşti din Transilvania. Scrisoarea întâia

') După documentele aflătoare în posesiunea autorului. ") /. BASILOVITS, Brevis notitia fundationts Th. Koriatovits 11 Casoviae

1804 appendix. 8J A. CUPLE, o. cit., pp. 327, 329 şi 334.


este adresată de ministerul instrucţiunii şi cultelor episcopului unit din Lugoj, Alexandru Dobra. Textul ei e următorul: România — Ministerul Instrucţiunii Bucureşti 23 Decem-publice şi al Cultelor — Divisiunea brie v. 1867. Comptabilităţii — Oficiul Clerului

No. 13.964. Prea Sfinţite,

Măria Sa Domnitorul Carol I, simţindu-şi datoria ce ca guvern liber român şi creştin are către biserica română creştină de pretutindeni; vin din ordinea Măriei Sale a pune la disposiţiunea Prea Sfinţiei Voastre suma de 333 florini şi 33 creiţari în o poliţă asupra cassei Petrocochino din Viena pentru cumpărarea de vase sacre la biserici şi ajutoare de scoale.

Multa iubire pentru Români în inima Domnitorului nostru şi a guvernului său ; puţinul ce putem face azi pentru sfânta şi atât de mult timp bântuita biserică de preste Car-paţi, să nu se măsoare pe iubirea inimilor ci pe puterile noastre.

Fie ca binecuvântările P. S. Voastre să aducă dela ce-riuri glorie şi vieaţă Domnitorului nostru. Măria Sa şi noi ne punem sub sfânta umbră a bisericii ce păstoriţi.

Al P. S. Voastre prea plecat fiu spiritual. p. Ministru

Directorul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice

V. A. Ureche Prea Sfinţiei Sale Episcopului greco-unit

Alexandru Dobra în Lugoj (Bănat).

Ajutoare similare au fost trimise şi celorlalţi episcopi români-uniţi şi ortodocşi — din Transilvania. Asta rezultă din scrisoarea lui V. A. Ureche către Gh. Bariţiu, din 31 Ianuarie v. 1868. Reproducem şi din ea următoarele rânduri foarte caracteristice pentru împrejurările şi, mai ales, pentru oamenii de atunci :

„Odată cu tratele pentru Oradea şi Lugoj eu am fost trimis sume analoge şi celorlalte episcopii. Consistorul dtn Blai îmi răspunde cu multă unire românească. Dela celelalte n 'am ştiri... Ba da, am dela celeberimul Domn Şaguna înapoiată trata cu invitaţia prea puţin românească şi urbană de a i-o


retrimite prin agenţia nemţiască (adică prin consulatul austriac. Nota Red.) Asta nu va îi!".

Cum am spus, scrisoarea e foarte caracteristică pentru îelul de a gândi şi lucra al unora din oamenii acelor vremi.

III.

Anul î n t e m e i e r i i şcoa le i l a t i n o - g e r m a n e n u m i t ă şcoa lă n o r m a l ă d in Năsăud e r a p â n ă a c u m n e c u n o s c u t . Domnii Virgil Şatropa şi ii. Drăganu spun în monograîia „Istoria şcoalelor năsăudene (Năsăud, 1913, p. 13): „în care an s'a înfiinţat această şcoală nu se ştie exact, însă de sigur între anii 1770—1777 şi nu mai târziu, ceeace se poate dovedi din raportul generalului Christian Rall şi al comisarului belic Gottfried G. Obst, cari, trimişi să inspecteze regimentele de graniţă româneşti, în raportul lor de data Sibiu 20 Maiu 1777 amintesc şcoala normală din Năsăud".

Azi, anul se poate preciza exact: şcoala a început să funcţioneze la / Iulie 1771. La 13 Martie colonelul Baron Erzenberg scria episcopului Rednic, că după stăruinţe de aproape trei ani a reuşit să obţină dela consiliul de răsboiu din Viena înfiinţarea unei scoale la Năsăud şi să ceară pentru conducerea ei un călugăr dela Blaj, care „hic in Naszod principia latinae linguae et praecepta Dei et praecepta Regis etc. iuventutem valachicam ad bonos et christianos mores deceret". De aceea îl roagă pe vlădica să-i trimită pe 1 Maiu un călugăr bun. Acesta va avea locuinţă şi 15 îloreni pe lună.

Călugărul trimis a fost Ieronim Kalnoki, întors dela studii din Roma în 1769 de-odată cu Ambrosie Szadi şi Vasile Keresztesi, cum rezultă din scrisoarea din 6 Octombrie a episcopului Rednic către Propaganda Fide, care trimite pe alţii trei în locul lor. La 7 Maiu 1771 Kalnoki raportează institutului amintit, al cărui elev a fost, „cum autem nune Cae-sareo-Regia et apostolica Sua Majestas Regina nostra (e vorba de Măria Teresia) pro materna solicitudine, qua in suos îideles fertur subditos, novas scholas in novo districtu militari Naszodiensi instituendas iam clementer resolverit, in quibus îilii militum e natione valachica conscriptorum in litteris, pietate et bonis moribus instituerentur et e nostro ordine pro hoc munere obeundo religiosus expetitus sit, visum est Illustrissimo Domino nostro episcopo me desig-


nare..." Kalnoki anunţă apoi, că „initium operis capiam Dco adjuvante in principio mensis lunii". Intr 'adevăr şcoala a şi început la această dată, pentrucă la 23 Maiu 1772 Kalnoki scrie Congregaţiei de Propaganda Fide: „ego ad hune di-strictum militarem Rodnensem... pro tradendis linguae latinae îundamentis Inclytae huius 2-ae Legionis Valachicae juventuti transpositus, in praesentem diem a 1-a lunii anni elapsi eidem îini satisfacere conor".

Data e deci sigură: / Iunie 1771. Din scrisoarea aceasta a lui Kalnoki vedem, că la început şcoala avea 30 de elevi la limba latină, al căror număr creştea mereu şi 40 la limba germană. Din aceşti 70 de elevi, scrie Kalnoki, între cari se gâsiau şi flăcăi mari, abia a aflat câte unul care să ştie face bine semnul s. Cruci. De aceea pe lângă limba latină le preda Joia şi Dumineca şi catehismul.

Intr'un raport despre situaţia elevilor crescuţi din venitele domeniului vlădicesc al Blajului, trimis în 1772 guvernului ardelean, despre Kalnoki se spune că e „iuventutis militiae limitaneae in Naszod institutor".

IV.

R ă s p â n d i r e a Unirii în Săla j . — Marele rol al popularului vlădică dela Blaj Gregorie Maior în răspândirea unirii cu Roma este cu totul necunoscut, deşi aceasta este aproape în întregime opera lui. Reacţiune ortodoxă a lui Sofronie, venită după aceea a călugărului Visarion Sărai şi după sguduirea prin care a trecut biserica unită în urma exilului lui Inochentie Micu Klein, a redus la câteva zeci de mii numărul familiilor unite. Meritul refacerii unirii este aproape în întregime al episcopului Maior. Raportul întocmit de comisarii Ladislau Szentmarjai şi Ioan Kallai, cari l'au însoţit pe acesta în visitaţia sa din vara anului 1776 m satele fostului comitat Crasna, raport al cărui original se găseşte în posesiunea mea, ne dă tabloul localităţilor împreună cu numărul familiilor convertite cu acel prilej. Acest tablou este următorul :

2

402 CULTUrlA CREŞTINA Nr. 7-8

Numele satului 2 s - B E i ?

S § B S5J! °

Numele satului

Bocşa română . . . . Bădăcin Glurtelec Haghig Lompitt Pereceiu Vârşolt Badon Guraslău Recea Căţelul unguresc . . . Căţelul românesc . Câmpulung Vaja (?) Şimleu Cehul Silvaniei . . . Naşfalâu Boziaş Valcăul uaguiesc . . . Valcăut român . . . . Poptelec Fizeş Lazuri Subcetate laz Giumelcis Aleuş Drighin Ha'măsd Horovatul român cu Petenia

99 49 60 69 31 94 29 52 37 60 30

110 22 5

56 46 25 30 83 47 32 50 26 33 50

110 40 60

112 49

Şeredeu . . Stârciu . . . Hurez . . . Poniţa . . . Pria . . . . Pleşca . . . Boian . . . . Cizer . . . . Mal . . . . Sârbi . . . . Tusa . . . . Sâg . . . . Ban . . . . Bănişor . . Peceiu Marin . . . Hususău . Cosniciul de jos Cosniciul de sus Cerişa . . . lp Marca . . Şurnal Gâlgău . . . Pâţâlul mic . . Doh . . . . Maladia . . . Criştelec . Crasna

In total dela 13 August până la 1 Septembrie (1776) episcopul Maior a convertit 3203 familii în vechiul comitat al Crasnei. Este o cifră care impune respect şi azi, după 160 de an i !

V.

D e s p r e l e g ă t u r i l e R o m â n i l o r a r d e l e n i cu c e l e d o u ă p r i n c i p a t e r o m â n e ş t i Munten ia şi Moldova s'a scris, relativ, puţin. Studiul lor, un studiu amănunţit, care se privească problema sub toate aspectele ei, ar fi de cea mai mare importanţă şi utilitate. Dau aci o mică contribuţie, care nu e lipsită de interes. In archiva Mitropoliei din Blaj se păstrează un tablou al preoţilor români hirotoniţi „în străini", adică înafară din Ardeal şi trecuţi la Unire între anii 1754—56. Numărul lor e de 345, dintre cari 160 au fost hirotoniţi în Moldova ori Muntenia. Cei mai mulţi sunt din judeţul Hunedoara, Solnoc-Do-bâca (Someşul de azi), Sibiu şi Alba. Nu lipseşte însă nici


Secuimea. Astfel găsim, din judeţul Trei Scaune, pe popa Ioan din Zagon, pe Bucur din Gidofalva, pe Andrei din Boros-ugo şi pe Gheorghe din Arcuş, toţi hirotoniţi m Muntenia. Găsim apoi pe popa Niculaie din Şaşa, districtul Chioa-rului, sfinţit în Moldova. Tot aci au fost sfinţiţi şi preoţii Grigorie din Huduc şi Mihailă din Şacalul de munte în judeţul Mureşului. Din judeţul Turzii găsim pe Andrei din Măhaci, Pintea din Gheţa şi Ioan, Mihailă şi Gheorghe din Sânmartin, hirotoniţi în Muntenia. Târnava Mică e reprezentată de preoţii Ionaşcu din Şona, Oanea şi Dumitru din Deag; Târnava mare de Ioan din Valendorf, Ioan din Paloş, Mateiu din Vecerd, Niţu şi Moise din Calbor, hirotoniţi şi ei în acelaş principat al Munteniei, afară de cel din Deag hirotonit în Moldova; iar fostul comitat al Zărandului de Neagul din Bucureşti hirotonit şi el tot acolo (Muntenia). Judeţul Hunedoara e reprezentat de 49 preoţi, cari toţi au fost hirotoniţi în Muntenia, afară de unul singur, hirotonit în Moldova. In schimb, cei din fostul comitat Solnoc-Dobâca, reprezentat cu preoţii din 34 de sate, au primit darul în Moldova afară de cel din Apatin, care a fost hirotonit în Muntenia. Şi tot în Moldova au fost hirotoniţi şi preoţii Pârvu din Urminiş şi Ioan din Racâş în judeţul de azi al Sălajului, asemenea şi Vasile din Salva, Dumitru din Răbrişoara, Sava din Rebra mare şi Grigorie din Rebra mică în părţile Bistriţei. Cei din judeţul Sibiului au fost hirotoniţi, cum e firesc, în Muntenia; găsim însă unul, pe Stan din Racoviţa, hirotonit în Moldova. Tot în Muntenia au fost hirotoniţi şi cei 13 preoţi din ţinutul Făgăraşului trecuţi, în răs timpul amintit (1754-56), la unire, precum şi cei 21 din judeţul Alba.

VI.

Privitor la Români i supuş i i e r a r h i e i s â r b e ş t i păr. N. Brînzeu a publicat, în cei din urmă doi numeri ai acestei reviste, câteva inîormaţiuni, pe cari cititorii le-au urmărit, sigur, cu interes. Atrag atenţiunea amiculni meu Brînzeu asupra scrisorilor păstrate în t raducere latinească în Collec-tio maior manuscriptorum historicorum a contelui Iosif Ke-măny din arhiva Societăţii Muzeului ardelean din Cluj (A. Tom. XXVIII, pp. 591—603). Sunt scrisori trimise de un mare număr de mireni şi preoţi din Bănatul, abia eliberat de sub stăpânirea turcească, generalului Steinville şi iezuitului Re-

2*


gai, în care se plâng de cumplitele persecuţii din partea episcopului sârb. Nenorociţii cer episcop „care să fie sub ascultarea sfintei maicei biserici a Romei precum este şi în Ardeal".

Reproduc aci scrisoarea din 11 Februarie 1721 trimisă lui Regai:

„Pricina smeritei noastre scrisori către Sfinţia Ta este mai întâi să cerem mila lui Dumnezeu pentru viaţa şi sănătatea Sfinţiei Tale. înştiinţăm apoi şi rugăm pe Sfinţia Ta, fiindcă şi înainte de aceasta am venit la înţelepciunea Sfinţiei Tale şi ne-ai povăţuit, să-Ţi spunem că îmbrăţişăm şi mărturisim din suflet sfânta Unire, după cum am făgăduit şi mai înainte şi suntem gata să o ţinem, dar din cauza pismaşului de vlădică al acestor părţi nu putem, pentrucă înţelegând el că ne-am făcut uniţi ne încarcă cu tot felul de sarcini. Pe unii îi lipseşte de darul preoţiei fiindcă zice că sunt păgâni; altor preoţi le rade capul şi barba de jumătate; pe alţii îi bate până îi omoară ; pe alţii îi prinde de piedicele cailor aşa ca un picior al preotului să fie legat de un picior al calului şi nu îngăduie ca cineva să le dea pâine ori apă acestor preoţi; pe alţii îi sărăceşte cu atâtea pedepse şi îi face sâ-şi ia lumea în cap cu familie cu tot, fiindcă stoarce dela ei sute de floreni. Pe cei mai săraci îi afuriseşte şi nu lasă pe preoţi să-i înmormânteze ci îi îngroapă fără preot ca pe vite. Ne închide bisericile cu anii, încât oamenii mor fără împărtăşanie şi alte multe ca acestea, cu care nu putem obosi cu toate pe Sfinţia Ta. Sfinţia Ta le va vedea totuş în altă scrisoare în care Te rugăm să nu mai rămână între noi tiranul acesta ca să facă tulburări între nenorociţii de preoţi din pricina sfintei Uniri, fiindcă şi mai înainte aceste părţi bănăţene s'au ţinut de mitropolia Ardealului. Rugăm apoi iarăş pe Sfinţia Ta şi dorim şi aşteptăm mila Sfinţiei Tale, precum ne-ai făgăduit mai înainte că te vei face apărătorul nostru în această cauză sfântă, în care iată am trimis pe protopopul nostru să poată vedea Sfinţia Ta mai limpede din cele ce-Ţi va spune Domnia sa tot traiul nostru cu acest tiran, iar nu vlădică. De aceea rugăm pe Sfinţia Ta în numele lui Dumnezeu să nu uite lacrimile bieţilor preoţi, fiindcă noi am aşteptat şi dorim în tot timpul să avem milă dela Sfinţia Ta. Prin această smerită scrisoare rugăm pe Prea Milostivul Dumnezeu pentru sănătatea Sfinţiei Tale, iar Sfinţia Ta să-şi facă milă cu noi.


Ai Sfinţiei Tale cei mai smeriţi şi plecaţi robi toţi, preoţi ale căror nume le vom scrie în altă scrisoare, jeluindu-ne de toate cele ce am pătimit, în anul 1721 Februarie 11".

Urmează o altă scrisoare, în care fiecare preot îşi înşiră cele ce a pătimit dela vlădica sârbesc. Câteva mostre: „Mie, popa Pavel, mi-a tuns jumătate capul şi barba şi m'a lovit de moarte fiindcă n'am avut destule nunţi dela care să-i dau bani"... „Pe mine, popa Petru şi popa Ioan, m'a bătut şi m'a ţinut trei zile în piedică — ce era „piedica" am văzut mai sus! — fiind el beat. Pe popa Moise l'a lovit cu 200 de toiege şi 1-a afurisit pentrucă nu i-a dat 100 de florini şi a murit afurisit. Iar pe mine, popa Petru, m'a afurisit şi m'a gonit fără nici o vină din biserică şi m'a legat în lanţuri şi cu piedici şi m'a bătut până mi-a curs sângele pe nas şi pe gură fiindcă a auzit că sunt unit şi tot ce am avut am fost silit să vând ca să-i dau 30 de galbini şi o casă ce preţuieşte 6 galbeni".

Preoţii se mai plâng că „pe Români sau pe Yalachi îi numeşte păgâni şi zice că n 'au Dumnezeu... Şi nu îngăduie să înveţe oamenii carte decât dacă îi dau câte un galben sau un împărătesc şi mai mulţi oameni sunt afurisiţi decât blagosloviţi". Scrisoarea încheie cu cuvintele: „Acestea le mărturisim noi preoţii cu sufletele noastre vărsând şiroaie de lacrimi înaintea Sfinţiei Tale".

Scrisoarea e datată în Caransebeş în anul 1721 Februarie 11 şi e semnată de 12 preoţi în frunte cu protopopul „Petru din Sebeş".

Z. PÂCLIŞANU

ZEITĂŢI MODERNE

Abisurile sufletului omenesc sunt atât de imense încât nici o cunoştinţă, nici o frumuseţă şi nici un bun din lumea aceasta, — ba nici toate împreună nu pot să le umple. Locul divinităţii în sufletul omenesc n u l poate ocupa nimeni şi nimic, ori cât s'ar strădui omul. Dovada ne-o serveşte istoria, care în cursul veacurilor ni-1 arată pe om setos de divinitate; iar nu invers, cum i-s'a părut unui diletant necredincios, că „zeilor li-e sete".

Lumea fizică, cu toate minunăţiile ei, nu este atât de perfectă, încât să poată satisface pe deplin exigenţa de perfecţiune; adevărul, obiect al raţiunii omeneşti, se sesizează atât de cu greu şi, prin relativitatea iui pământească, îmboldeşte într'una mintea să scruteze după adevărul adevărat, fără umbra îndoielii, adevărul absolut. Binele după care însetează omul n'a fost nici când de ordin natural, fiindcă acest bine putea — cel mult pe un moment — să mulţumească fizicul omului, dar niciodată şi pedeantregul, psihicul lui.

Uzul raţiunii deşteaptă în om sentimentul religios, care-şi cere în mod imperios obiectul adoraţiunii sale. Nu ne Interesează deocamdată faptul că omul folosindu-se în mod greşit de raţiune va ajunge la aberaţii religioase foarte grave, ci constatăm principial, că de sub imperiul sentimentului religios — precum n'a putut scăpa omul epocilor primare, aşa nu se poate debarasa nici omul veacului al douăzecilea. Ori în ce chip savant s'ar încerca înăbuşirea trebuinţei religioase, nereuşita îi este garantată. Trebuinţa sufletească a omului de adevăr, dreptate, frumuseţe şi moralitate, poate fi înăbuşită şi stăpânită; trebuinţa religioasă a omului încă poate fi canalizată în direcţii greşite ori chiar ridicule, însă ştearsă sau cu totul sufocată — niciodată.

* Raţionalismul veacului al XIX, e drept, a crezut că £ra religiei

e perimată. Omul acestui veac, mândru de raţiunea sa infalibilă, se poate dispensa şi poate trage cu buretele peste sentimentul religios, ca peste un ce neglijabil. El nu mai are ce căuta afară de lumea aceasta. Aci locuieşte şi aci trebue să-şi aranjeze raiul sufletului său. S'a dat un mare avânt cercetărilor fizice, rezultatele cărora au fost aplicate în tehnica industrială şi economică. Aşa a început mirajul fericirii omeneşti; o fericire isvorîtă din fizică şi pentru


fizic. Dar s'a constatat îndată că fericirea este de ordin metafizic şi că s'a comis o mare greşală când s'a început descifrarea marei cărţi a naturii fizice, fără o cât de elementară cunoaştere a metafizicii- Ori, raţionalismul cu toate anexele lui avea un suveran dispreţ pentru metafizică fiindcă faza ei trecuse; se intrase deabinele în faza pozitivistă în care n'aveau ce căuta astfel de preocupări. Teoreticianul acestei concepţii este Aug Comte, care în .Legea dinamismului social* sau a celor trei stări ale umanităţii: teologică, metafizică şi pozitivă, decretase faza pozitivistă ca demonstrată, fară drept de apel.

Cu toate că fizica, cu suma adevărurilor furnizate de ea şi cuprinse sub numele de Ştiinţă (cu „Ş" mare!) separată de meta-fiiică, este o carte scrisă cu hieroglife indescifrabile. Simţul religios nu se putea satisface cu acest surogat; iar încercările de a fi satisfăcut în acest chip au dat naştere la o mulţime de absurdităţi.

Cineva a zis că omul este o fiinţă metafizică şi religioasă. Şi a avut dreptate. Dacă nu i-se satisface trebuinţa sufletească metafizică şi religioasă, nu mai e om întreg. Lumea este atârnată chiar fără voia ei de metafizică, fiindcă este puterea centripetă care dacă nu {ine în echilibru puterea centrifugă a lumii fizice, se prăbuşeşte în neant. Intre ele trebue să fie raport de egalitate. Dacă e mai mare puterea centripetă, în ordinea morală avem eroismul virtuţilor, dacă e inferioară fată de puterea centrifugă, viaţa morală e foarte scăzută. Lumea raţionalismului era deslegată de metafizică, de Dumnezeu, aşa că: „Prin metafizică a început distrămarea— scrie E. Caro. Totul este atârnat de ea, morala, destinul omenesc, însăşi arta, prin legături aproape invizibile, cari totuşi nu sunt mai puţin tari. Dacă ea este zdruncinată, zdruncinarea se întinde până la extremitatea lanţului de idei, dacă ea este flexibilă şi cedează, se întâmplă ca şi cu cheia de boltă a unui monument care trage în căderea sa toate părţile edificiului cari converg spre ea şi pe cari le t i n e atârnate de un centru imobil" »)•

Privirea raţionalistului nu se mai îndrepta spre zările unei alte lumi, îndată ce a părăsit scara minţii cu care se putea apropia de ele, metafizica. Ea s'a îndreptat numai spre lucrurile lumii înconjurătoare. Insă trebuinţa de Dumnezeu a rămas aceeaşi, fiindcă firea esenţială a omului este inmobilă, nu vrea să se schimbe de dragul teoriilor lui; şi neavând în cer pe Dumnezeul cel adevărat a început opera mare a fabricării de dumnezei cărora să se închine.

Popoarele vechi erau politeiste, ele îşi împlineau trebuinţa de dumnezeu într'un chip care pe noi ne pune azi pe gânduri. Ele îşi

V La: P. DE LA BOVLLAYE, S. L: ltsus Lumttn du Monde 1934 p. 37.


fabricau zeităţile din materia însufleţită — animalele — ori din materia neînsufleţită.

Omului necredincios de astăzi i-se par toate acestea aberaţii. El, care nu mai adoră nici pe Dumnezeul Creştinilor, cum ar putea să se degradeze la adorarea unor astfel de lucruri? Omul modern necredincios nu o face aceasta. Dar adoră el alte zeităţi tot atât de absurde. E adevărat, el nu-şi fabrică zeii din lut, piatră, aur, ori argint şi nici nu-i ciopleşte cu rindeaua şi cu dalta, de aceea nici nu sunt atât de colţuroşi; el şi-i fabrică cu creerul, cu mintea. Zeii Iui sunt din domeniul raţiunii; mai subtili, dar tot atât de fantoma* tici, inconsistenţi şi fără viaţă, ca şi zeii popoarelor păgâne.

Locul lui Dumnezeu, în sufletul omului de azi, îl vor ocupa pe rând diferitele concepţii ce-şi va fi format despre lume şi viaţă. In locul lui Dumnezeu atotştiutorul, va adora pe zeiţa „Ştiinţă", în locul Dumnezeului credinţii, zeitatea „Raţiune". Dumnezeul binelui va fi înlocuit cu „Plăcerea", în locul adevărurilor imutabile, el vrea vecinicul şi neîntreruptul „Progres" !)• Pentruca astăzi să presteze cult de adoraţiune zeităţii „Naţiunea, personificată în dictatori, ca Ducele, Fiihrerul şi Stalin.

Vom prezenta cetitorului aceste zeităţi, pe la cari aleargă necredinciosul de azi, cu gândul că ele îl vor ferici.

Fruntea seriei o ţine zeitatea ce răspunde la numele de:

Şt i in ţă ,

a cărei cult ne este cunoscut sub numele de ştientlsm. El are rădăcini vechi, deşi nu a fost practicat cu ardoare şi n'a fost socotit că poate înlocui cultul lui Dumnezeu decât începând cu veacul al XIX. înainte de această dată încă se cultiva ştiinţa şi erau oameni foarte distinşi în slujba ei, însă ea n'a început a fi adorată ca fiinţă personală şi divină decât aproape de zilele noastre.

Odată cu disgraţia în care a căzut metafizica, s'a crezut că singură raţiunea este chemată a furniza, cu propriile-i mijloace, o explicare raţională a lumii şi a-i formula legile imanente. Ce era de făcut tn această situaţie cu „hipoteza": Dumnezeu? Cauza primă a lucrurilor numai avea nici o importanţă; pentru explicarea lumii sunt suficiente cauzele secundare, iar legile naturii sunt îndestuli-toare pentru exiginţele critice ale cunoaşterii 2).

Odată cu filosofia a fost discreditată şi religia, trecând-o pontifii ştientismului în rândul basmelor mitologice. Pontifii acestei false

') /. DE COURBERWE: Les dieux vermoulus, „Spes", Paris 1934, p. 13. *) C. SERT1LLANGES: Les Sources de U Croyance en Dieau, cit. la

Courberive p. 25,


religii — cu mici deosebiri — sunt: Kant, Comte, Huxley, Littre, Spencer şi Haeckel. Noua divinitate este Înălţimea sa Necunoscutul. Zona divinului este interzisă investigaţiilor. Datoria noastră este de a organiza fenomenele, căci noi suntem scufundaţi în cercul lor strâmt. Acesta este rolul ştiinţei pozitive, înafară de care există numai himere 1).

Dar totuşi a început un răsbaiu de exterminare contra acestor himere inexistente ale cultului creştin. Nu s'a cruţat nimica pentru a discredita religia cu care se fericise — şi se fericeşte încă, în ciuda lor — lumea, până atunci. Când armele cinstite ale zeiţei Ştiinţa erau slabe, pentru a birui, unul din pontifii noului cult a recurs la înşelăciuni degradante. Este cazul lui Haeckel, despre care Brunetiere zice — referitor la inepţiile lui cu privire la Imaculata concepţiune: „Acest mare savant este un mare aventurier ori un mare nebun?" In cartea sa „Dumnezeu şi Ştiinţa" Prof. Elie Cyon raportează câteva mărturii ale dispreţului universal în care căzuse Haeckel. Improbitatea sa ştiinţifică a fost demascată în public. El zicea că ar fi demonstrat în mod ştiinţific că omul descinde din monera primitivă în 22 de etape, nici una mai puţin. Or, el înşelase, fabricând însuşi 30% din „documentele" sale. O religie îşi are profeţii pe care-i merită 2 ) .

Cu Introducerea noului cult, s'a procedat la despoierea celui vechiu de tot decorul lui. — Minunile? sunt din punct de vedere ştiinţific curate imposibilităţi, deoarece legile inexorabile ale universului nu permit nici o derogare; ori, minunile sunt contrare a-cestor legi de fier. Natura nu face nici o concesie în această privinţă, nici chiar de dragul lui Dumnezeu. Profeţiile? sunt broderii ale imaginaţiei exaltate ale unor semiţi visători, egale în valoare cu cele ale Pytiei din Delphi, fiindcă omul îşi trăieşte toată viaţa în prezent; dacă face planuri cu privire la ceeace o să urmeze, aceste sunt hipoteze. Deci Ştiinţa, cu o religie care are în sine astfel de elemente, nu poate fi decât într'un perpetuu răsboiu. Noi vrem să extirpăm supranaturalul din viaţa omului: vrem să-1 aducem la realitatea imediată, s ă i facem uşor şi plăcut traiul aci pe pământ-Iată cultul ştiinţei, religia viitorului, care va aduce raiul vechei religii, din cer pe pământ. Intraţi în noul templu cu încredere, aci totul e încercat, experimentat şi calculat: merge de minune.

In oraşele mari s'au clădit nouile temple în cari să se oficieze cultul ştienţismului. In locul turnurilor cu cruce s'au înălţat în nori coşuri din care ziua şi noaptea se ridică coloanele de fum. In

l) J. COURBER1VE, op. cit. p. 27. V Citat de EiMIEU: Le naturalistne deoant la science, p. 221, in: Coor-

berive p. 28.


lăuntrul lor se găsesc mai mulţi preoţi decât adoratori. Sunt îmbrăcaţi în halat alb, masa altarului este plină de eprubete de diferite mărimi şi forme. O balanţă infinitesimală îşi ridică talerele în semn de tămâiere. Manivele, rotiţe, cârlige, biele, resorturi şi flacoane cu săruri şi cu lichide, în culorile curcubeului, sunt tot atâtea icoane. Luminile de ceară de odinioară s'au stins, în locul lor arde cu fum înţepător lampa cu spirt, deasupra căreia preotul nou ţine cu cleştele jertfa.

In numele acestui cult se osândeau — chiar din partea profanilor în ale ştiinţei — toate dogmele şi adevărurile sapra-natu-rale. „Scientla dixit" nu suferea contrazicere, cu ea, se credea la un moment, că se va putea răsturna totul din lume.

A putut fi înlocuit Dumnezeu cu idolul ştiinţei? întrebând sufletul omenesc, el răspunde fără înconjur: Ştiinţa

nu-i o fiinţă reală, ea este un nume, o etichetă având iniţiala majusculă. Ştiinţa la singular, este o abstracţie, sunt ştiinţe... savanţi cari nu sunt infaliblli. Dar Ştiinţa, acest mit, acest sărman cerşitor, încă nu şi-a găsit obiectul formal, deci ea nu-i poate satisface: 1 nici spiritul; 2 nici conştiinţa; 3 şi nici inima, aşa încât la ce-mi foloseşte noua religie ? i) când aceste lipsuri deşi doresc tare să mi-Ie satisfac, ea nu e în stare.

Ştiinţa este o cunoaştere prin cauze, din care naşte certitudinea. A fost o gravă eroare, când i-t'a restrâns sensul, numindu-se ştiinţifice numai faptele verificabile prin experienţa de laborator. Pentrucă, vorba unui mare savant geolog, membru al Academiei de Ştiinţe din Paris: „Toate legile noastre ştiinţifice, când se reduc la origine, razimă ca şi religia pe afirmaţii neverificabile şi sunt ca şi dânsa, enunţate prin sentiment, desvoltate prin logică şi consacrate prin rezultatele lor experimentale*. — „Ştiinţa razimă pe un act de credinţă sentimentală şi corespunde unei trebuinţe inăscute a spiritului omenesc care caută să claseze fenomenele, să le găsească „pentruce", să le atribue o înlănţuire logică. Numărul afirmaţiilor prejudicioase, cari suntem în stare a le verifica, este infim* *).

Ştiinţa îşi are rosturile sale, singurele pe care este chemată să Ie împlinească şi singurele pe cari le poate împlini cu demnitate. S. Toma a spus care este rostul ştiinţei. Virtutea intelectuală a ştiinţei perfecţionează facultatea noastră de „a şti", de a căuta cauzele şi a le înlănţui, până ajunge la ultima cauză. Cu aceasta i-s'a epuizat rolul, după cum îşi termină rolul arta, arătându-ne frumosul şi morala, binele. A pretinde ştiinţei să stâmpere setea de

') J- COURBERIVE, op. cit. p. 30. •) L. DE LAUNAY: Le Chirstianisme p. 9, 25.


infinit, să rezolve — nu toate — ci o bună parte din marile enigme ale universului, însemnează a-i cere un lucru pe care nu 1-a avut niciodată.

Zeitatea Ştiinţă, între alte multe insuficienţe, are una care cel puţin ea n'ar fi iertat să o aibe: neştiinţa.

E un fapt pe care adevăraţii oameni ai ştiinţei îl spun la răspântii, că ştiinţa nu numai că nu „ştie" totul, dar că e incomparabil mai mare numărul celor neştiute decât a celor ştiute şi afară de aceasta, chiar dintre cele din urmă, câte se ştiu numai la supra-aţă. Cu alte cuvinte, Ştiinţa nici nu e atât de atotştiutoare cum vreau s'o prezinte fanfaronii nemiruiţi cu adevăratul mir al ştiinţei. Şi că nu-i imposibil — din punct de vedere al ştiinţei — să fie multe lucruri cari îi scapă ei. Insă dacă ştiinţa nu-şi acopere în întregime nici chiar numele, pentrucă tace la multe întrebări ce i-se pun, dacă ea nu se achită pedeantregul nici de adevăratul ei rol, atunci cum ar putea împlini roluri cari n'au a face cu atribuţiile ei?

Nu ne rămâne deci, decât să ne stamparăm setea de ştiinţă a sufletului nostru cu privire la marile întrebări ale existenţei, la acelaşi isvor, la care s'au stâmpărat strămoşii noştri, la Dumnezeul lui Amp6re, Volta, Faraday etc.

Z e i t a t e a „ R a ţ i u n e "

Ştiinţa a încercat înlocuirea Iui Dumnezeu, fiindcă existenţa lui depăşeşte sfera ei de cercetare experimentală şi singură ea se simţea chemată să umplă cu demnitate golul rămas în sufletul omului. Achitându-se ştiinţa de acest rol într'un mod detestabil, contra dominaţiei sale s'a produs repede complot, care a dus la detronarea ei de pe altar. Cea mai chemată de a ocupa această demnitate a fost Raţiunea. Ea este ochiul pururea de veghe, care observă, aseamănă, deosebeşte, înlănţuie, sistemizează lucrurile din lume. Ea singură, se crede — este măsura lucrurilor şi unicul instrument al adevărului. In afară de raza ei visuală, tot ce nu intră în ţeava lunetei sale şi tot ce depăşeşte diametrul lentilei sale, este ori Inexistent ori inconceptibil, absurd. Adevăruri sunt numai cele găsite cu raţiunea naturală, deci: afară de ordinea naturală a lucrurilor, altceva nu mai există. Ordine supranaturală şi adevărurile de acest fel trebue respinse pentrucă din punct de vedere al raţiunii sunt inadmisibile. Minuni, Taine, Supranatural, Credinţă, Dogme şi Revelaţie — piese bune de trecut la muzeul de antichităţi a cugetării copilăreşti.

— Dacă n'am avea credinţă în Raţiune, în ce ne-am mai putea încrede? Ea singură îşi este suficientă, nu trebue să ţină seamă, ba trebue chiar să se opună credinţei supranaturale, care nu poate fi mijloc de a ajunge la adevăr. — Divinitatea viitorului este sin-


gură Raflanea; iar cultul ei raţionalismul. — Aşa s'a născut noua divinitate.

Raţionalismul a cunoscut zile de glorie în vremea promotorilor revoluţiei franceze, când La Deesse „Raison", întrupată în artista operei din Paris, a fost înălţată pe altarul catedralei din Notre-Dame, spre a fi adorată de cei ce se foloseau în mod „raţional" de raţiune. Că de cât iraţional au fost capabili adoratorii Raţiunii, istoria nici până azi nu poate răspunde. Că extremele se ating prin opoziţie, pare un adevăr verificabil în cazul raţionalismului. In numele Raţiunii suverane s'au comis cele mai neînchipuite nebunii. Templele credinţei vechi au fost incendiate: preoţii deportaţi ori ucişi, dacă nu voiau să se inroleze prin jurământ între slujitorii zeităţii noui.

Cultul ei — adevărat că sub altă înfăţişare — mai tânjeşte şi astăzi. întâlneşti şi acuma oameni cari nu se pot împăca cu adevărurile revelate şi cu tainele, fiindcă Raţiunea nu le pricepe. Şi totuşi, ele există şi din ele îşi hrănesc necesităţile religioase milioanele de indivizi, cari încă se folosesc de raţiune. Există, şi raţionaliştii nu le pricep. Oare pentruce? — Una din două: Ori pen-trucă sunt absurde, ori pentrucă ele cuprind adevăruri cu mai multe dimensiuni decât cele cunoscute numai cu mintea; iar pentru priceperea lor, opaiţul raţiunii fiind prea slab, se cere ca lumina minţii naturale să fie intensificată şi tonificată de o lumină de aceeaşi specie cu adevărurile pe cari vrea să le cunoască. Aceasta însă este un dar ce vine de sus. Dacă ar fi adevărată prima supoziţie, atunci ar trebui să renunţăm la raţiune, pentrucă cei ce-şi întocmesc viaţa după aceste sublime „absurdităţi", se dovedesc mai cuminţi, decât cei ce folosesc în viaţă exclusiv raţiunea.

Dar să privim mai de aproape această divinitate. Raţiunea, care nu diferă de intelect sau inteligenţă: este

acelaşi lucru în limbajul obicinuit, ori dacă vreţi, nu este între ele altă deosebire decât între potentă şi act; inteligenţa este ochiul intelectului, iar raţiunea, egală cu intelectul, este facultatea inorganică. prin care sufletul percepe obiectele întrucât sunt imateriale ')• Nici raţionaliştii nu susţin că raţiunea ar fi o fiinţă vie, personală şi supremă. Fiindcă nu există .Raţiune", ci numai raţiuni — facultăţi sufleteşti foarte relative, supuse greşelii, iar a diviniza această raţiune omenească însemnează în ultima analiză, a diviniza omul în general. Insă omul în general, este o noţiune fără viaţă independentă; pe acest om îl găseşti în fiecare fiinţă umană, fără să-1 poţi vr'o dată indentifica în cineva. Aşa şi cu Raţiunea: a o pune în locul

') FARGES-BARBEDETTE: Cours de Philosophie Scolastique, Paris, 1933, voi. I p. 458 şi 467.


lui Dumnezeu nu e altceva decât a declara pe toţi oamenii cu raţiune, dumnezei. Aci însă suntem în plin politeism, de care se feresc şi raţionaliştii, doar din cauza lui Dumnezeu au recurs la Raţiune.

Raţionalistul scăpat — chiar cu riscul acestui compromis desonorant — din sfera de influinţă a lui Dumnezeu, n'a socotit a fi sub demnitatea lui, să alerge fără odihnă pe la toate lucrurile, ru-gându-le să-i fie de aci înainte obiecte ale adoraţiunii sale. Fiindcă omul nu poate fi fără Dumnezeu.

Zeiţa cu ochii străvezii a existat cioplită din marmoră de Păros; dar zeiţa Raţiune e mai goală de suflet chiar decât aceea. Zeiţa Minerva, dacă era lovită cu ciocanul în coastă, răsuna a plin, aceasta răsună ca butoiul gol, a cărui ecou se repetă de zeci de ori.

După ce omul modern a oficiat slujbe în templul Raţiunii -zeiţă, a simţit că nici aci nu poate rămâne, pentrucă nu e fericit. Nu s'a odihnit până ce nu a ridicat vălul de pe faţa zeiţei Raţiune să vadă cine şi ce este. Mirarea lui a fost tot atât de mare, ca şi a tânărului din Sais, care ridicând vălul de pe faţa zeiţei Isis, a văzut că în dosul lui se ascunde o mare minciună şi că îi trebue mult mai mare credinţă ca să poată crede în ea, decât să creadă în Dumnezeu, care în loc să-şi acopere faţa s'a revelat.

Aşa a fost chemată în faţa tribunalului suprem al raţiunii omeneşti Raţiunea zeitate, care nu era altceva decât un produs al raţiunii sale. Ea a fost aspru judecată, uitându-şi bietul om că osândindu-o, se osândeşte pe sine. Dar n'are a face, doar şi aşa era pe calea inconsecvenţelor. Sentinţa: „Discreditul raţiunii înseşi. După ce atâtea teorii şi sisteme sunt propuse în numele filosofiei, istoriei, exegezei savante, nu e mare ispitire a considera inteligenţa incapabilă de adevăr? După ce un profesor susţine după plac pro şi contra sau îşi modifică concluziile după fazele lunii, vrând să substitue raţiunea cu altă facultate. — Cu care? Anumite scoale filosofice şi secte religioase: iluminiştii, teosofii, antropozofii şl spiri-tiştii au riscat şi riscă aventura" *)•

Ce e oare aceasta, dacă nu isbitură de ciocan aplicată în faţa zeităţii „Raţiune". Vina? O au cei ce i-au atribuit un rol pe care ea nu şi 1-a arogat niciodată. Ea trebue să rămână instrument de cunoaştere a lumii văzute şi a lumii nevăzute întrucât Dumnezeu vrea s'o ajute.

Mulţimile înstrăinate de Dumnezeu nu s'au dat totuşi bătute: au înlocuit „Raţiunea" cu un nume şi mai răsunător — nume ce se exprimă printr'un îndoit salt mortal al limbii:

') P. DE LA BOULLAYE, op. cit. p. 14


P r o g r e s

Sunt într'adevăr surprizătoare realizările actuale în toate ramurile activităţii omeneşti. Am depăşit cu mult cele mai optimiste presupuneri. Ori în ce parte ne aruncăm privirea, constatăm o schimbare care parcă n'are nici o legătură cu trecutul. In filosofie, ştiinţă, artă, tehnică — concepţii şi metode noui au apărut. Sunt toate aceste atât de strălucitoare succese ale geniului şi perseverenţei omeneşti, încât omul beat de mândrie a ajuns la convingerea că legea fatală a vieţii noastre pe această planetă este înaintarea, dela simplu la compus, dela condiţiile grele ale vieţii la o cât mai mare comoditate, dela lupta perpetuă a omului contra puterilor oarbe ale naturii la totala lor stăpânire. Acest mers înainte, numit Progres, continuă fără încetare a ameliora în mod cantitativ şi calitativ viaţa omenească...

Cari sunt legile ce-1 cârmuiesc, drumul urmat de progres; spre ce tinde; are mersul accelerat, ori încet; urmează progresul o linie dreaptă şi orizontală, ori prezintă multe zic-zacuri — poate chiar căderi? — este o chestiune pe care apologeţii progresului nu o discută, fiindcă ei constată numai faptul progresului, care pentru ei este un adevăr axiomatic, fără să aibă lipsă de dovezi.

Cei mai mulţi caută cauza progresului în evoluţie, (care dea-semenea este un fel de „passe-partout", o divinitate bună pentru explicarea oricăror îndoieli moderne), iar cauza evoluţiei în sine. Materia anorganică, viaţa individuală, familiară şi societatea cu toate formele ei, au evoluat, fiindcă în natura lor este închis „elanul vital" al lui H. Bergson, tendinţa vieţii de a se desfăşura necontenit spre forme din ce în ce mai superioare. Şi nu e prea departe vremea când toate formele actuale de viaţă, toate credinţele vor fi înlocuite cu altele superioare: e legea fatală a progresului. De sine înţeles că unei vieţi atât de înaintate, unei atât de mari schimbări, nu-i mai corespundea o religie învechită din simplul motiv că nu-i „nouă*. Viitorul se ya închina unei alte divinităţi; el va practica o religie a ritmului vremii: «Religia Progresului".

Ca să ne putem da seama cât de puţin de faptul cum a ajuns lumea actuală să se lege de cuvinte goale de înţeles şi să le înşire în temple, e necesar să cercetăm starea psihologică a omului de azi.

Odată ce omul, mulţumită progresului realizat în domeniul tehnicei, a început lupta cu legile timpului şi ale spiritului — în sufletul lui s'au născut fermenţii unei trepidaţii, a unei chinuitoare nerăbdări, omul a prins gustul vitezei, al schimbării Tehnica a des-voltat la maxim această nouă trebuinţă sufletească a omului. Aşa a luat naştere sbuciumul recordului în schimbare. N'a fost scutită


o singură faţă a vieţii omeneşti de schimbare. Schimbare în modul de a se îmbrăca, clădi case, a face educaţie copiilor, în moravuri. S'au schimbat concepţiile despre lume: pentru unii singura realitate e materia; pentru alţii ideea; iar între aceste două extreme se orân-duiesc cele mai bizare păreri, imaginabile şi neimaginabile. Singura realitate care rezistă febrei de înoire a fost religia, cu adevărurile ei cari au acelaş curs Ia bursa valorilor tuturor veacurilor. Dar aceasta era de neiertat. Ea încă trebuia schimbată, ba chiar înlocuită; numai din simplul motiv al noutăţii.—Schimbare de dragul schimbării. — Nimeni însă n'ar putea ţine un Ioc atât de însemnat în viaţa schimbată a omului, decât tocmai zeul schimbării vecinlce: „Progresul".

Cum se prezintă noua zeitate în noul ei rol? De comun, se consideră Progres orice schimbare, deşi nu-i

adevărat. Schimbarea se cuprinde în noţiunea Progresului numai atunci când ea aduce o ameliorare în plus, numai când se produce cu adevărat un pas înainte. Ori, se ştie că cele mai multe schimbări nu sunt decât mişcări pe loc, ori în lături; dacă nu chiar înapoi. Am putea cerceta o mulţime de astfel de „progrese", — cari de fapt nu sunt decât mişcări în loc şi aşa n'au nimic a face cu progresul adevărat, — dacă ne-ar permite spaţiul. Luăm un singur exemplu, din împărăţia modei. Femeile şi-au acoperit totdeauna capul cu năframă sau pălărie. Pălăriile au avut în toate vremurile bordurile foarte mici, mijlocii sau foarte mari; au fost ridicate uneori în sus, alteori aplecate în jos. Pălăria a fost aşezată pe cap: orizontal, vertical ori oblic; a acoperit ceafa, ochii sau urechile (rar de tot vârful capului) şi dupăce a făcut înconjurul capului în salturi echi-libristice, s'a rentors de unde a plecat, însemnând — pe nedrept — pentru femei, fiecare fază, un moment al progresului.

Când e vorba să ne facem o idee despre progres, deasemenea trebue să-1 deosebim de evoluţia, cu care de obiceiu se confundă. Fiindcă „declinul, bătrâneţea, chiar moartea încă este evoluţie şi societatea nu scapă mai mult decât indivizii, legii decadenţei;"1) însă decadenţa nu mai e progres.

Mai trebue să spunem că o altă pricină pentru care se găsesc atâţia adoratori ai Progresului, este noutatea. „Ceeace e recent, e fără îndoială mai perfect decât toate datele similare ale trecutului. Nu trebue deci să cauţi a fi adevărat, ajunge să fii modern*).

Se va spune că însăşi natura are oroare de împietrire şi de vid — vorba lui Pascal. — I. Maritain în cartea „Theonas" spune

') E. SCHERER: Le Temp cit. la I. Courbertve op cit. p 162. *) M BRILLANT: Vie Catolique 28 Martie 935.


că această tendinţă către „altceva* se razimă pe apetitul „materiei" de-a încerca succesiv toate „formele". Natura nu se eternizează niciodată în forme realizate, ea urmăreşte într'una alte experienţe. Universul este un şantier de încercări!). Natura are acest curs stabilit de Legiuitorul ei; însă această evoluţie nu e Progresul căruia i-se închină omul modern. Zeitatea concepută de el este opera exclusivă a ingeniozităţii şi a zburdălniciei iui. Acest progres n'are început; n'are cauză şi este indefinit; aceasta caracterizează idolul Progres.

Cu privire la realitatea existenţei progresului şi la extinderea lui, unii oamenii au încă ceva de spus. Şi anume: Că progresul e departe de a fi o lege fatală, automatică a vieţii şi că în toată întinderea nu e un Japt dat. Cursul istoriei şi a civilizaţiei reprezintă mai curând o linie frântă, ondulatorie, chiar după Turgot şi Condorcet, apologeţii lui *). Iar pentru a-i sesiza sufletul trebue să-1 deosebim în progres spiritual şi material, numai aşa vom putea trage concluzii logice. Făcând aceasta, constatăm existenţa unui real progres material, tehnic, industrial. Pe acest teren omul a creat adevărate minunăţii. Progresul acesta a îmbunătăţit simţitor traiul omului şi poate acestui fapt i-se datoreşte adorarea de care se împărtăşeşte.

In ce priveşte cunoaşterea lumii fenomenale, în ştiinţele matematice, fizice şi naturale se observă un progres, însă foarte lent; literile şi artele sunt în decadenţă faţă de trecut.

In filosof ie şi morală? „Dacă urmăriţi cât de puţin mişcarea ideilor, nu veţi putea să nu recunoaşteţi: şi una şi alta sunt în plină criza. Mai mult, criză vizează mai cu seamă însăşi raţiunea 3). In morală s'au făcut incontestabile schimbări şi înnoiri, dar — vorba lui Bruneti6re: „în morală noutăţile sunt aproape totdeauna vesele"4). Aşa s'a întâmplat şi acuma: mai curând s'ar putea vorbi de regres moral. Căci nu trebue să se uite un adevăr, care pare a deveni o axiomă: „Progresul material nu va putea conduce nicicând la fe ricirea perfectă, căci se opune foarte adesea perfecţiunii morale. Se pare chiar că gradul de valoare morală este în raport invers cu bunăstarea materială" 5).

Dar chiar dacă atât pe teren spiritual, cât şi material ar fi indiscutabil progresul; chiar dacă raţiunea omenească ar fi atins de fapt, cele mai Înalte culmi ale filozofiei sănătoase; dacă ea în curs

»} /. COURBERIVE op. cit p. 161. *) J. COURBERIVE, op. cit. p. 164. ») P. DE LA BOVLLAYE op. cit. p. 55. •) J. COURBERIVE, op. cit. p. 167. *) Aceeaşi pagină.

Nr. 7 -8 CULTURA CREŞTINA 417

de veacuri n'ar fi trecut decât din record în record; iar pe feren material, omului i-ar fi asigurată cea mai mare fericire, nici atunci nu s'ar fi putut dispensa de Dumnezeu. Ba, numai atunci, când pe teren sufletesc şi moral omul s'ar găsi într'un adevărat progres faţă de trecut, atunci ni-se pare, ar simţi mai cu multă ardoare setea de „dincolo". Pentrucă atunci pământul nu l-ar putea mulţumi nici cât îl mulţumeşte astăzi; s'ar considera profund umilit adorând zeităţi fantastice. Insă tocmai fiindcă de un atare progres încă nu poate fi vorbă, de aceea se mulţumeşte cu o credinţă idolatră. Pare paradoxal, dar nu este totuşi: Fiindcă progresul infinit care să înlocuiască pe Dumnezeu nu există, de aceea este adorat; căci dacă ar exista, această înaintare, depăşire a omului, l-ar apropia de Dumnezeu. Scurt: din pricina regresului, omul de azi adoră progresul care nu există în limita dorită de el.

Ce dovedeşte aceasta? Că omul, în căutarea lui Dumnezeu, s'a oprit pe un moment la un templu gol. Oprirea lui va fi de scurtă durată. Va face un pas, doi, mai departe şi în fine, când setea de Dumnezeu îl va arde şi mai tare, va ajunge din nou în postul doririlor sale, la Dumnezeu. — Până atunci va mai intra într'un templu şi va mai adora o divinitate:

S t a tu l şi Na ţ i unea întrupate în persoana „dictatorilor".

Concepţia creştină a normalizat echitabil atât datorinţele membrilor unui Stat între sine, cât şi raporturile lor către Dumnezeu. In: „Daţi împăratului ce este a împăratului şi lui Dumnezeu, ce este a lui Dumnezeu", se cuprinde cea mai sănătoasă concepţie politică. — Filosofia pozitivistă, îndreptând privirea omului numai spre lumea văzută, a ridicat pe altar numai dorinţele omului faţă de Stat, reprezentat prin împăraţi. Aşa a dăinuit câtăva vreme. Apoi, fiindcă nu i-a reuşit eliminarea trebuinţei de Dumnezeu şi a prestării de cult, despoind pe Dumnezeu de cultul datorat, 1-a învestit cu el pe Cesar.

In această calitate, Cesarul — învestit cu atribute divine — nu putea tolera ca supuşii săi să adore pe altcineva, decât pe el însuşi. Poate aici este a se căuta geneza urgiei şi a prigoanei contra tuturor acelora cari persistau în închinarea la adevăratul Dumnezeu. Dictatorul vedea în cultul prestat Iul Dumnezeu o micşorare a Prestigiului său.

In statul în care cultul lui Dumnezeu este împiedecat, nu există decât două libertăţi: de a batjocori pe Dumnezeu şi de a-şi da chiar viaţa pentru Caesar. Individul nu există ca persoană; el este o rotiţă neînsemnată în marele angrenaj al Statului. El n'are nici un

3


drept fată de Stat; pe când statul are toate drepturile fa{ă de el. „Eu nu pot admite din partea mea ca Statul să fie vr'o dată lezat în suveranitatea sa prin contractele încheiate cu o categorie oarecare de cetăţeni. — Suveranitatea naţională nu este limitată de nimic, nici de contractele pe cari le-au făcut indivizii între ei, nici de acele pe cari indivizii le-au încheiat cu Statul" Aşa cuvântează D. Leo Blum. De aci urmează că Statul este creatorul justiţiei şi nu numai distribuitorul ei; Statui este creatorul moralităţii şi nu păzitorul ei, fiindcă peste el nu există nimic, nici ordine morală şi nici o ordine supranaturală. Norma supremă a justiţiei fiind Statul, toate actele lui nu sunt numai legale, ci şi drepte. De aci până la tiranie, nu-i departe.

Politica creştină dă un altfel de răspuns acestei probleme, „într'un sens societatea este pentru individ; viaţa socială este mediul vital unde se desfăşoară progresul omului normal. De altă parte fiind fals că binele comun este suma intereselor particulare, Statul are dreptul de a pretinde indivizilor anumite sacrificii făcute binelui comun" 2), Aci omul este pentru stat, iar statul încă este pentru individ; dincolo, nu există această reciprocitate.

In statul ateu Dumnezeu a fost înlocuit cu acela care întrupează statul. Membrii acestui stat vrând nevrând trebue să se închine unei divinităţi în carne şi oase.

Că în ce aberaţii a căzut omul modern, care crede că se poate dispensa de vechea religie creştină, o spune cu tristeţe unul din acei proroci care a contribuit prin scrisul său la cultul nouilor divinităţi A. Huxley. Iată ce zice în articolul „Science et Reii-gion" publicat în „Les Nouvelles Litteraires" din 25 April 1936: „Scopul urmărit de credincioşii religiilor actuale este material — ei se forţează a augmenta puterea naţională, de a prigoni pe Evrei sau alte elemente »fără valoare rasială*. In fine îngerii şi sfinţii vechilor religii sunt înlocuiţi în cazurile superstiţiilor «pozitiviste» prin fiinţe reale. — Lor le trebue adevărat „Duce", adevărat .Fuhrer", adevărat „Ghazi", oameni în carne şi oase. — Pozitivismul a dat naştere la o nouă formă de idolatrie, la o nouă „religie a impera-torilor". Oameni cari răspundeau printr'un surâs de dispreţ acelora cari i-ar fi întrebat dacă cred în Dumnezeu, primesc fără să scuipe ideea divinităţii patriei lor şi a infalibilîtăţii inspirate omului care momentan se găseşte la putere. Cu prilejul ultimei mele călătorii în Italia, puteam ceti în ziare deschiderea unui mare pelerinaj făcut de şase mii de persoane la locul naşterii lui Mussolini. Dictatorul

') In Camera deput. 20 Nov. 1925. *) J. COURBERiVE, ap. cit. p. 229.


încă în viaţă, face — nu fără succes — concurenţă sfinţilor. — In Germania, mă asigură — persoana afirmă că a văzut lucrurile cu ochii — că se transportă adesea infirmi într'un Ioc unde puteau atinge sau cel puţin să vadă pe Adolf Hitler, în trecerea sa. Nu mal există religie în Rusia, cel puţin în mod oficial. Insă nenumăraţi pelerini, nu vreau să vadă mai puţin cadavrul înbalsamat al lui Lenin, de cum mergeau odinioară să viziteze moaştele făcătoare de minuni". — Orice om cu judecată va vedea câştigul şl pierderea obţinută prin noua religie.

* * *

Omenirea a achiziţionat cu o scrupuloasă meticulozitate, veac de veac, toate cunoştinţele referitoare la viaţa practică. Tot ce servea ca mijloc potrivit pentru realizarea unei vieţi tihnite s'a adiţionat şi apoi a fost pus în practică. Aşa se explică faptul, că pe teren tehnic şi economic, niciodată nu s'au repetat experienţele odată eşuate; pe acest teren omul a învăţat nespus de mult din şcoala trecutului.

Pe teren ideologic — fără exagerare — putem afirma că omul nu s'a cuminţit şi n'a învăţat nimica dela trecut, dacă nu cumva se va numi înaintare repeţirea sub alte etichete a unor probleme de mult apuse. Toate concepţiile moderne — terminate în „ism", afară de creştinism, nu sunt altceva decât încercări de reînviere a unor cadavre în care n'a clocotit niciodată viaţa adevărată şl din care pricină omenirea ca pe nişte unelte fără întrebuinţare, de mult le-a trecut în rimitirul „marilor* „frumoaselor", dar mincinoaselor concepţii.

Ce a învăţat omul modern din experienţele religioase ale veacurilor apuse? Osândeşte politeismul şi superstiţiile unor popoare „inculte", în vreme ce el est mult mai de plâns. Păgânul şi barbarul, când adora idolii de lut, îşi împlinea o trebuinţă adâncă a sufletului său, care nu căuta să o sufoace. Şi necunoscând pe adevăratul Dumnezeu, se închina zeilor falşi. Necredinciosul de azi vede gre-şala trecutului, cunoaşte pe Dumnezeu şi totuşi se căzneşte să edifice temple şi pagode zeilor creiaţi de imaginaţia Iui înfierbântată.

A cercat să trăiască fără Dumnezeu, dar i-a fost cu neputinţă. Tribunalele revoluţionare ale Parisului şi ale Leningradului — nu noi — au decretat că sufletul omului e adeijer". „Toţi oamnii au un, ori mai mulţi dumnezei, chiar şi ateul, laicul şi necredinciosul, pentrucă fiecărui om îi trebue în virtutea tendinţelor celor mai exigente, un ideal, o raţiune mai înaltă pentru a trăi" Insă dacă este firească adorarea unei divinităţi, nu e mai puţin adevărat că

') /. BUŞEAU: Crise de Temp nouveaux p. 400. a*

420 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-8

satisfacerea sentimentelor religioase nu o poate da decât Dumnezeul creştinilor.

In zilele noastre pare a se convinge omul încă odată, că Ştiinţa, Raţiunea, Progresul şi Statul divinitate, nu sunt decât baloane umflate de marea lui îngâmfare. Toate sunt găunoase şi viermănoase. Şi dacă vrea să fie scutit de o situaţie pe cât de tragică, pe atât de comică, nu-i rămâne decât oprirea la cel dintâi şi cel din urmă, la Alfa şi Omega al creştiailor.

Sunt semne, că luptele ce s'au deslănţuit astăzi cu vehemenţă în jurul problemelor religioase, se vor termina cu marele crepuscul al tuturor zeităţilor şi după el va apare aurora de Paşti vecinie reînviată a lui Isus-Hrlstos.

IOAN MICLEA

LUPTELE RELIGIOASE ÎN BANAT

Ca un omagiu centenarului, ce acum s'a sărbătorit, al Unirei Românilor din Lugoj — eveniment ce a avut urmări atât de fericite pentru Banat şi pentru întreg neamul românesc de dincoace de Carpaţi — vom continua expunerile noastre istorice, cari lămuresc vieaţa religioasă a Banatului de sub trecutele vremuri ale robiei. De data aceasta vom arăta, ceeace în studiul trecut abia am atins: dificultăţile cu cari a avut de luptat desrobirea religioasă, a cărei zori au răsărit atât de târziu în Banat. Şi ca expunerea noastră să fie cu atât mai obiectivă, vom lăsa să vorbească un contimporan: vom reproduce din memoriul făcut către episcopul Dobra, de fostul luptător naţionalist, avocat şi deputat dietal Aloi-siu Vlad, Ia anul 1855.

Dupăce autorul arată, că prin unirea dele Chizdia (1832), Iz-vin (1833) şi mai ales dela Lugoj (1836), ghiata a fost spartă, Românii s'au trezit. Şi măcar că ierarhia sârbească a întrebuinţat toate mijloacele, chiar cele mai urîte defăimări asupra uniţilor, nu-mindu-i păgâni, mai răi decât Iudeii, ne mai admiţând îngroparea morţilor în cimitirele comune, totuşi nu a putut împiedeca progresarea Unirei, oricât de încet, dar cu paşi siguri. Ea a prins rădăcini şi graţie faptului, că unii preoţi români persecutaţi şi maltrataţi de vlădicii sârbi, au căutat refugiu prin trecerea la Unire.

Totuşi, merită o specială consideraţie piedecile cari stăteau în cale. Ele sunt arătate de Al. Vlad în următoarele:

a) Ignoranţa Românilor neuniţi, neputând şi neştiind deosebi adevărul de neadevăr.

b) Neobosita energie a ierarhiei sârbeşti, care n'a cruţat nici o osteneală, nici o chieltuială, ca să poată reţine şi pe mai departe oile cele bune de muls în staulul neunirei, şi pentru aceea numai decât, cât ce auzea numai ceva, că undeva se fac nişte mişcări pentru a trece la Unire, deloc mişca şi punea în lucrare totul, pentru a putea înnăbuşi mişcarea. Dacă vedea că vre-un preot cauzează mişcările, deloc îi da brâu roşu şi bietul popă cădea în mrejă; dacă urzitorul era dascăl, atunci îl făcea popă fără de chieltuială, şi el era al lor; dacă era sătean, îi promiteau că-1 fac judele (primarul) satului, şi fiind mulţi Sârbi în diregătorii co-


mitatense (judeţene), îşi împlinea promisiunea. Iară dacă toate încercările acestea erau fără de efect şi oarecare comunitate se ruga la comitat pentru esmiterea (delegarea) unei comisiuni, care să-i primească la Unire, atunci ierarhia „Acheronta movebat", ca să poată deveni barem un Sârb din asesori (asesorii comitatului!), membru la comisiune. Şi la ziua hotărîtă se ivea episcopul respectiv la faţa locului, împreună cu 20—30 de popi îmbrăcaţi în veşminte bisericeşti, ruga pe oameni ca să nu-şi părăsească religia părinţilor săi, blestema pe toţi aceia cari vor trece la uniune, ba blestema şi rodul pământurilor satului şi sămănăturile (în Pesac!) la întâmplarea că comunitatea va trece la Uniatuşie sau cum zice D. Şiaguna, la Uniaţie; şi dacă vedea, că toate acestea nu ajută nimica, atunci închidea biserica, episcopul lua chieile la sine (în Secaşi), protesta, făcea împreună cu arhimandriţii şi preoţii prezenţi, larma cea mai mare, preoţii umblau din casă 'n casă, episcopul cu arhimandriţii cerceta pe principali, pe gazdele (gospodarii) de căpetenie, le promitea toate, şi cu toate mijloacele cari le stăteau la dispoziţiune, îi desmânta, până când le succedea de sau toţi oamenii se retrăgeau, sau barem cea mai mare parte se lăsa de Unire (în Belinţ, Cebza, Pesac, Vălcani şcl.). Putea apoi după aceea, bietul protopop din Timişoara sau Lugoj, reprezenta (raporta) la Episcopul, la Consiliul, la împăratul, la Comitat, reprezentaţiunile sau reclamaţiunile sale sau nu aveau nici un efect, sau foarte puţin şi acesta aşa de târziu, de nu folosea nimic, căci aceia, cari au fost trecuţi la Unire, văzând că nu au nici un scut, se retrăgeau şi se lăpedau de Unire. In urma căreia ierarhia sârbească rămânea învingătoare...

c) A treia piedecă a Uniunei a fost marea sumă (marele număr) de proprietari, nobili şi diregători sârbi.

Sârbii în număr de 35 mii de familii, sub poveţea (conducerea) patriarhului sârbesc din Ipek Arseniu Cernovici, s'au aşezat în 1690 în Slavonia, Bacica şi în o parte a comitatului Torontal, aşa dară în cea mai roditoare parte a imperiului austriac. — Românii din contra, în urma multelor bătăi cu Turcii, Grecii (?), Tătarii şi alte popoare barbare, s'au retras în evul de mijloc între munţi, şi sub poala munţilor în comitatul Carasului (Caraş-Severi-nului de mai târziul), al Timişului şi în modernul (actualul) teritor al regimentului grăniceresc român bănăţean, aşa dară în o periferie şi dacă nu cu totul, dară totuş mai puţin roditoare decât a Sârbilor. — Sârbii având cap bisericesc şi în urma multelor bătăi cu Turcii, ostaşi buni, au dobândit dela împăratul Leopold I privilegii foarte frumoase, între cari cel de căpetenie a fost: ierarhia sârbească recunoscută"...


Aici autorul arată cum au ajuns Românii din Banat robi ai ierarhiei sârbeşti, excluşi dela marele act al Unirei dela Alba-Iulia în 1700. Apoi continuă: „Aşa dară ierarhia sârbească a dat Românilor preoţi pentru plată bună, sub masca religiei au făcut până de curând, colecte pela toate bisericile române neunite, şi au adunat un fond aşa numit naţional sârbesc, unde şi ei mult au dat, dară mai mult decât Sârbii au contribuit (Românii), — însă nici un fenic (Pfennig=ban) nu s'a ajutat nici o familie românească; şi fiindcă nobilii Români, cari au mai fost în Banat, în bătăile Ungurilor cu Turcii au pierit, după reîntoarcerea administraţiunii comitatense în Banat în anul 1779 nu au fost cine să reprezinte pe Români în adunările nobililor, şi fiindcă în diregătoriile Statului şi ale comitatului numai nobili au putut încape, Românii bănăţeni nu au avut nici un amploiat de stat sau de comitat din sânul său, ci s'au băgat sub aripile nobililor Sârbi, aşteptând scutinţă dela aceştia; dar fiindcă acestora le-a păsat mai mult de punga lor şi de interesele sârbeşti, Românii nu s'au ales cu nimica. Numai dupăce s'a făcut întâia trecere la Unire în Chizdia, numai atunci le au plesnit nobililor Sârbi prin cap, ca să se intereseze de soartea Românilor, fireşte, din interesul lor propriu, însă aceasta aşa de fin o au ştiut ascunde, încât credulitatea Românilor o putură amăgi.

Sârbii în cumpărarea satelor au urmat o sistema strictă. Cari au fost mai avuţi, şi-au cumpărat sate în Bacica şi în Torontal, iară cei mai puţin avuţi în Timişoara (adecă Timiş) şi în comitatul Carasului, unde satele fiind mai mici şi pământul mai neroditor, cu puţini bani şi-au câştigat avuţii, în urma cărora orice Sârbuleţ care din neguţător de porci sau de piparcă şi de altele, şi-au a-gonisit vre-o două-trei miişoare de florini în argint, dacă nu putea singur, cu trei-patru alte familii însoţit câştiga donaţiune regească spre oarecare sătuţ, numai ca să fie nobili, să aibă încurgere (influenţă) şi drept la adunările nobililor, şi pruncii lor să poată a-junge domni la comitat, fiind convins oricare paterfamilias sârb că atunci copiii şi nepoţii săi se vor îngriji de sine şi vor uzua (folosi) ocaziunea de a se înavuţi de pe spinarea şi din lana Românului prost. In urma acestei foarte iscusite sisteme, multe familii nobile sârbeşti s'au aşezat între Români, sau mai bine zis, pe spinarea şi grumazii Românului, şi fiindcă la început nici dintre Unguri nu au fost familii nobile în Banat, ci din părţile slovăceşti ale Ungariei sau din sânul Armenilor din Gherla a venit câte un Slovac sau Armean de au ocupat posturile amploiaţilor comitatelor, Sârbilor le a fost foarte uşor lucru a ajunge domni la comitat, şi măcar că în urma restauraţiunilor (realegerilor) avea a se teme că v or pica din diregătorie la trei ani, totuş nu se lăsau nici decum

424 CULTURA CREŞTINA Nr. 7- 8

ci mai vârtos după ce au început a se face partide între nobili, parte partide personale, parte politice, diferite, au fost aşa de vicleni şi cuminte, de totdeauna s'au însoţit cu partidul mai tare, în urma căruia ajungeau la domnie; iară dacă totuş nu ieşeau la cale cu planurile lor, atuncea însoţiţi cu alţi îngeri căzuţi (adecă: diavoli), totdeauna putea să formeze oposiţie puternică în contra partidului dela putere.

Pentru aceea deloc (numai decât) dupăce a început trecerea la Unire în Banat, Sârbii nobili, fiind favorizaţi de soartea lor, în adunările comitatelor Torontal, Timiş şi Caras fiind pretutindeni în număr mare, cu un curaj şi zel altmintrelea din partea lor lăudabil şi demn de imitat, au întrebuinţat toate mijloacele, care le au stat la dispoziţie, pentru a nimici încercările de fundamentare (înetemeiare) a Unirei, nefiind cine să le pună stavilă; căci nobililor Unguri din Torontal nimic, iar celor din Timiş... prea puţin le păsa de cauza Unirei ca de un lucru străin pentru ei, nu au ţinut de demn a se sfădi şi certa cu nobilii Sârbi pentru o nimica toată, cu atât mai puţin, că vedeau şi se convingea despre aceea, că şi guberniul şi Curtea numai mijlocit şi pe departe ajuta cauza Uni-unei, prin ridicarea parohiilor, curaţiilor, şcoalelor unite şi prin dotarea preoţilor şi învăţătorilor greco-catolici...

... Purtând teamă, că dacă se vor uni Românii, vor căpăta preoţi culţi, pe cari nu-i vor putea domni (stăpâni) ca pe cei proşti, şi pruncii acestora sau şi ai altor Români învăţând pela Academii şi liceuri, mai pe urmă vor răpi diregătoriile comitatului dinaintea lor şi a pruncilor lor, au demonstrat (dovedit) în privinţa Unirei o pasivitate, şi mai târziu nepăsarea. In urma cărei circum-stări Unirea nu a putut face nici o propăşire, ci a vegetat numai".

In cele următoare distinsul luptător naţional român arată hotărîrile şi măsurile luate de Românii ortodocşi din Banat la 1848 în privinţa totalei independenţe de ierarhia sârbească şi cum după eşecul acelor încercări, pe vremea când se scria memoriul, la 1855, „au început a-şi ridica ochii către Episcopia Lugojului, au început a trata cauza Unirei cu mai mare preţuire decât cum au făcut-o mai înainte. Şi într'adevăr — scrie Al. Vlad în Memoriul său a-dresat episcopului Dobra — astăzi cea mai mare parte a inteligenţei este pentru Unire, şi dacă nu tocmai din convingere pentru bunătatea credinţei, ci din ură asupra ierarhiei sârbeşti şi din oare care egoism într'atâta scuzabil, încât inteligenţii (intelectualii), cari fără vina lor au picat afară din diregătorii, nutresc o speranţă de a putea ajunge prin intrepunerea (intervenţia) Măriei Tale pentru ei, la locurile mai înalte, iarăş în oare careva diregătorie la stat,


sau căpătând Măria Ţa domeniu, ampliaţi economiceşti (funcţionari agricoli), sau în cancelaria diecezană"...

Urmează câteva puncte, în cari autorul arată condiţiite de viitor ale Unirei în Banat. „Uniunea are în Banat viitor strălucit, şi în contra ei „neque portae inferi praevalebunt" dacă:

1. Episcopul din Lugoj va avea vază.., 2 canonicii vor fi la înălţime.., 3. ritul şi canoanele orientale se vor observa.., 4. preoţii şi învăţătorii uniţi vor fi superiori celor neuniţi.., 5. dacă se va face că în caz de trecere a 2/3 părţi a locuitorilor să treacă şi biserica împreună cu casa par. etc. „Aceasta este conditio sine qua non, căci dacă va rămânea ordinaţiunea ministerială — bazată pe legea XX din 1848, N. B. — până acum în vigoare, adecă, că numai atunci pot uniţii primi biserica, dacă toţi se unesc, atunci nu este nici o vorbă de înaintarea Unirei, dupăce ierarhia sârbească putând dispune de un fond de şeasă milioane floreni argint, totdeauna vor putea cumpăra vre-o câteva familii din orice sat, ca să rămână şi mai departe neuniţi, pe cum s'a întâmplat şi până acum în mai multe comunităţi (în Vermeş, Valea-Lungă, Hisiaş e tc" .

Aici urmează o profesiune de credinţă a autorului, ce merită să fie tipărită cu litere de aur:

„Eu nu sunt fanatic, nici iubitor de proselitism cu orice preţ. înainte de toate voiesc fericirea naţiunei mele, care de 1500 ani sufere cele mai grele patimi, dar fiindcă în circumstările de acum nu am nici o speranţă pentru înaintarea şi fericirea ei, decât prin Unirea credinţei a câştiga Unitatea naţională dela Prut (! încă nu emisese Eminescu lozinca dela Nistru!) până la Tisa, cu toată inima îmbrăţişez cauza ei, ca ceva ce poate duce naţiunea la înflorirea oftată şi fericirea meritată..." Urmează înşirerea condiţiilor de înflorirea a Unirei:

6. „Dacă toţi acei diregători (funcţionari) de stat din sânul naţiunei sârbeşti, cari astăzi pela Locutenenţa c. r. din Timişoara, pela pretura apelaţională (Oberlandes-Gericht), pela judeţul regional (Landes-Gericht) din Timişoara, pela pretura (Kreis-Gericht) din Lugoj, pela judecătoriile comunale (Bezirks-Amter) din Lugoj, Bocşa, Făget, Oraviţa, Timişoara, Ciacova, Vârşeţ, Modoş şi Denta; Şi în urmă toţi acei amploiaţi de stat sârbi, cari sunt aplicaţi la capitanatele de cerc (Kreis-Hauptleute) din Lugoj şi Timişoara, vor fi mutaţi din ţinuturile curate sau barem excluziv româneşti, în astfel de ţinuturi, unde locuesc Sârbi sau alte popoare, şi în locul lor se vor denumi sau Români curaţi, sau dacă aceasta nu se potriveşte cu principiile guberniului, Nemţi, Poleci (Poloni) şi Bemaci (Boemi), cari nu au nici o antipatie, nici asupra Unirei, nici asupra uniţilor.


7. Dacă Românii uniţi se vor emancipa cu totul de sub influenţa ierarhiei Latino-catolice... (Această din urmă condiţie asupra căreia autorul memoriului stăruie mai pe larg, era realizată deja prin reînfiinţarea Mitropoliei de A. Iulia).

In ultimul capitol al Memoriului său, Aloisiu Vlad descrie caracterul poporului român din Banat, popor iscusit, cu moravuri uşoare, alcoolizat, şi pe care dacă vrei să-1 ai sub conducerea ta, trebue ridicat, şi asta nu o poate face decât Unirea.

„Fireşte că — încheie Memoriul său Al. Vlad — orice început e greu, cu atât mai grea va fi stârpirea radicală a unui rău ca acesta, cu atât mai vârtos, că preoţii neuniţi, cari vor trece la Unire, dacă vor vedea că au de a păzi (observa) o subordonaţiune strânsă, vor ameninţa cu trecerea înapoi la neunire, — însă începutul trebue să se facă, şi mai bine de curând decât mai târziu, fiindcă poporul numai atunci va onora Unirea, dacă va vedea deosebirea între ierarhia unită şi neunită, căci poporul român bănăţean este capabil de cultură şi de orice bine; şi dacă va vedea că numai popii cel blestemaţi sunt pedepsiţi, cu atât mai tare vor îmbrăţişa Unirea. Faxit Deus!"

Ceeace a salvat cauza ortodoxiei, dar şi a Românismului în Banat, a fost despărţirea ierarhică a Românilor de Sârbi, despărţirea ce fără Unire nu ar fi avut loc.

Prin aceasta, mişcările religioase la poporul 3 niânesc din Banat, la care episcopia Lugojului şi-a fixat o situaţie bine consolidată, au întrat în făgaşul lor adevărat, sub comandamentul intereselor pur morale, a căror valabilitate nici odată nu încetează.

NICOLAE BRÎNZEU

SF. PAVEL ŞI MISTERELE PAGANE

Raţionalismul teologic nu-i nou. A existat din primele vremuri ale creştinismului. Şi de atunci dăinueşte mereu şi nu vrea să moară. — Dogma lui fundamentală a fost şi a rămas mereu una şi aceeaşi: distrugerea supranaturalului, coborîrea religiei lui Hristos în rândul simplelor fenomene religioase produse de spiritul omenesc. Au variat însă, şi variază mereu, căile şi metodele prin cari s'a căutat atingerea acestei ţinte. Ele au luat forme mereu nouă, potrivite cu spiritul diferitelor epoci şi adaptându-se neîncetat diferitelor faze prin cari trece în chip firesc ştiinţa omenească.

Astăzi, drumul de predilecţie al raţionalismului german este acela care poartă cunoscuta denumire de: „Religionsgeschichtliche Methode". Creştinismul e desvoltarea firească a religiilor mai vechi, un amestec din doctrinele religioase ale epocei în care s'a născut. Numai metoda de investigare e nouă, şi în această teorie. Fondul e vechiu. încă în 1775 Herder, apoi Richter în 1819 afirmau c'au găsit urmele mai multor dogme creştine în religiile Perşilor şi ale Inzilor. Renan, Ursener, dar mai ales Bauer (în „Christus und die Caesaren") merg mai departe, cu îndrăsneală tot mai mare, pe acest drum. Evangheliile toate ar fi apocrife, Isus persoană mitologică, iar concepţia dogmatică morală în legea creştină: derivatul filosof iei greco-romane. Vechiul creştinism în esenţă nu ar fi decât un conglomerat de influenţe primitive: profetismul iudaic, doctrina rabinică, gnosticismul oriental şi filosofia grecească şi-au dat toate contribuţia lor la crearea portretului lui Isus din Evanghelii'). Vechile misterii păgâne, în deosebi, au avut o înrâurire mare a-supra creştinismului primitiv. Din ele a împrumutat doctrina galileo-iudaică multe noţiuni, idei, forme determinate şi tipice, chiar funcţiuni rituale şi ceremonii sacre. Multe fapte mitologice din viaţa lui Isus s'au explicat din aceste mistere. Isus mort şi înviat nu este decât mitul lui Osiris şi legenda lui Adonis. Ideea mesianică e de origine mitologică. In întregul bazin oriental al

'J Cf. PFLEIDERER: Vorbereitung des Christentums in der griechischen philosophie. Halle 1904.


mării Mediterane există credinţa în Dumnezei morţi şi reînviaţi i). I E de prisos să amintim, că aceste divinităţi simbolizează fenomenele J vegetaţiei din Orient, sau sunt simple divinităţi astrale; de aci credinţa în moartea şi învierea lor; şi de aceea credinciosul s'a identificat cu Dumnezeul lor şi a crezut în propria sa reînviere. — S'a studiat apoi influinţa misterelor mitriace asupra misterului liturgic creştin, şi a doctrinei budiste asupra caracterului contemplativ alui Mesia.

Baza noului cult creştin ar fi, deci, legea vechilor prooroci, îmbogăţită cu concepţiile eschatologice-apocaliptice, budiste, împreunate cu vechiile demonologii, cari evident toate îşi trag originea din sincretismul veacurilor precedente; cari toate, intrate în sfera elenismului, au luat o nouă formă, o nouă cristalizare prin speculaţiile despre Logos, morala stoică, dualismul psicologic, speculaţiile grecilor despre viaţa de dincolo şi tendinţa sacramentală a religiei misterelor. Dar cum s'a făcut din aceste elemente varii o nouă religie? Cum s'a ajuns dela misterele păgâne la doctrina creştină? Cine este autorul sintezei realizate? Raţionaliştii răspund, în cor: sf. Pavel. Propriu zis, el este întemeietorul creştinismului nostru. Prin spiritul lui viu s'au filtrat vechile misterii, transformându-se în sacramente şi rituri creştine*). Scrisorile lui către Galateni şi Romani, apoi cele către Corinteni, Efezeni, Coloseni şi Tesaloniceni, precum şi cele pastorale, ar avea anumite pasagii cari arată limpede dependinţa de vechile misterii şi felul cum s'a format spiritul şi concepţia teologică a Iui Pavel sub influinţa sincretismului mediteranian. Fireşte, în analizarea acestui proces nu toţi raţionaliştii sunt de acord. Cel mai mare răsunet le-au găsit părerile lui Reitzenstein (în: Die hellenististischen Mysterienreligionen, ihre Grundgedanken und Wirkungen) şi Loisy (In: Revue d'histoire et de litterature religieuse). Reitzenstein susţine că nu mult înainte de începutul erei creştine elenismul s'a transformat în credinţa magilor şi-a Investigării stărilor exstatice. (Este a se nota obscuritatea a-proape voită în desvoltarea ideilor din partea lui Reitzensteinl). Nu se mai adoară, ca şi odinioară pe timpul lui Plato, un Dumnezeu ci zei făuriţi de oameni, cari mor şi reînviază: Osiris, Adonis. Osiris sau Horus se uneşte cu divinitatea prin credinţă, el devine Zeu. După literatura hermetică, această mixtură e Logos, omul-Dumnezeu, fiu al lui Dumnezeu, el însuşi Dumnezeu. Misionarii acestei noui concepţii au fost trimişi în toate părţile pământului; religia devine universalistă. Asta mai ales în Italia, la începutul

V BftRTHELOT în Prechristian Belief in the Resurrection, Chicago, 1916. V Cfr, EICHHORN: Das Abendmalh im Neuen Testament,

kr. y-s 420

sec. II-a înainte de Hristos. In afară de revelaţia primitivă, transmisă prin tradiţie credinciosului în extaz, într'o unire mai apropiată cu divinitatea, are favorul revelaţiilor particulare, privilegiul viziunilor, a săvârşirii minunilor şi mai ales elevarea lui la un stat mai înalt de sfinţenie. Iată ce a influinţat nu numai asupra limbajului teologic al lui Pavel, ci a fost piatra de temelie a întregei lui construcţii doctrinare.

Dar „o atare construcţie artificială făcută din elemente împrumutate ale deosebitelor religii, cari n'au existat niciodată şi mai ales în epoca sfântului Pavel" 1), n'a găsit alţi aderenţi decât pe apostatul francez Loisy. Ceilalţi raţionalişti s'au abătut mult dela părerile lui Reitzenstein, fără să fi părăsit însă „dogma" fundamentală comună tuturor, asupra căreia studiile au continuat cu ardoare.

Rezumatele cercetărilor din ultimii ani asupra chestiunii pauline în legătură cu religiile misterelor le-a publicat într'un foarte temeinic studiu rezumativ, M. J o n e s : St. Paul and the Mysteiy Religions (în The New Testament în the twentieth Centuri, Lon-don). Socotim folositor să reţinem, în scurt, concluziile şi constatările la cari ajunge.

Concepţia centrală a sf. apostol Pavel, doctrina sa despre sacramentele creştine, misticismul său, nu se datoresc în mod exclusiv contactului cu religiile misterelor elenistice şi orientale. S'a servit ce e drept de termenii derivaţi din limbajul misterelor. Ele însă au cu totul alt înţeles, alt conţinut la Pavel. Până şi unii protestanţi şi raţionalişti încarnaţi recunosc acum pe faţă că locul pe care îl ocupă Isus Hristos în gândirea şi experienţa lui Pavel n'are nimic comun cu religiile misterelor şi e imposibilă orice comparaţie între aceste două sisteme de doctrine şi idei. Aşa că savantul păr. Lagrange O. P. a putut afirma (în: Le sens du christianisme d'apres Pexegese allemande): Doctrina misterelor n'a fost împrumutată de către apostolul Pavel din Corpus hermeticum; doctrina spiritului e la Pavel coincidenţa profeţiilor vechi şi a faptelor istorice de manifestare ale lui Isus. Botezul creştinilor diferă în mod esenţial de purificările păgâneşti. Ceea-ce operează prin botez nu e o forţă naturală, nici puterea divină. Nu este nici un raport real între zeii cari suferă, mor şi reînviază şi între Isus Hristos mort şi reînviat pentru mântuirea noastră. Mai mult: nici o persoană mai mult sau mai puţin divină,ca Atis, n'au fost, mai ales pe vremea lui Isus, divinităţi cari au murit şi au reînviat. Niciodată suferinţa sau moartea unor divinităţi n'au fost acceptate în vederea mântuirii oamenilor, nici n'au fost privite ca folositoare pentru această mântuire. Asemănarea riturilor între cu-

') SCHWEITZER: Geschichte der paulinischen Forschung, IUbingen 1912.


minecarea creştinilor şi între consumarea victimelor jertfite idolilor există, dar e o vagă şi îndepărtată asemănare de ordin cu totul extern.

Lucrurile fiind atât de clare, pe ce se întemeiază totuşi în-căpăţinarea raţionaliştilor de a apropia pe Pavel de concepţiile religioase păgâne? Şi cu ce se dovedeşte? Răspunsul nu-i greu. Ei cu toţii, au la bază o greşită interpretate a cuvântului mister. La Pavel se află, adecă, cuvântul „mysterion". Dar cu un înţeles specific, determinat. Cu totul altceva sunt misteriile păgâne. La autorii clasici „mysterion" e un lucru tăinuit, ascuns (aşa la Marcu Aureliu, Teodoret). In Sfânta Scriptură, mister e taina lui Dumnezeu în raport cu mântuirea neamului omenesc prin Isus Hristos; care „mysterion" nu mai e taină, nu mai e necunoscut, fiind acum descoperit (Ep. Romani XVI, 22). Mister apoi e înţelesul simbolic, tipic al Sf. Scripturi (Efeseni V, 32; II Tesal. II, 7). In limbajul filosofic mister e taina unui lucru, în cel biblic e ritul simbolic ce produce darul sau graţia pe care o exprimă. In adevăr, vechea Vulgata redă pe „mysterion" din textul Alexandrin adeseori cu „sacramentum" ')• Misterul păgân în esenţă nu e altceva decât misterul Zeului mort şi reînviat pentru a mântui pe aceia, care-i sunt uniţi prin un rit de iniţiere, după cum se întâmplă în ritul lui Osiris şi Adonis. Fără îndoială şi Pavel se proclamă unit cu Dumnezeu şi cu Hristos ; Hristos trăieşte în el şi el în Hristos; s'a restignit cu Hristos, s'a botezat prin moartea lui şi a înviat împreună cu el; 1-a văzut, i-a primit revelaţia şi a fost înălţat până la al treilea cer. Ce nevoe e să se recurgă la misterele păgâne pentru a se explica această psihologie? Osiris şi Atis au fost simple sau fiinţe existenţe simbolice; Isus pentru Pavel e o persoană istorică şi reală. Ce identitate prezintă moartea simbolică a acelor divinităţi cu moartea efectivă şi învierea reală a Mântuitorului? Moartea şi învierea îndepărtatelor divinităţi păgâne n'au valoare meritorie, nici eficacitatea mântuirii.

Principial deci aşa zisa „Religionschichtliche Metode" e în întregime falsă şi greşită. — întâi, fiindcă clădeşte pe anacionisme patente. Intr'adevăr, pentrucă o formă religioasă să aibă înrâurire, asupra alteia, trebuie ca prima să fie existat înaintea celei de a doua, sau să fie cel puţin contimporane. Prin urmare orice contact al creştinismului cu mitracismul se exclude „a priori". Mitra, Zeul barbar din Orient, purtat de sclavi şi de soldaţi, a intrat în panteonul Roman pe timpul împăratului Commodus, ajungând la apogeu în veacul al IlI-lea după Hristos. In anul 248'), mitracismul e încă o

V Cfr. PRAT, Teologia di San Paolo, voi. II. •) ORIQEN, Contra Celsum VI. 23

Nr. 7-S CULTURA CREŞTINA 431

sectă necunoscută şi obscură, o cantitate neglijabilă. Organizat în grupuri autonome, cu cel mult 100 adepţi, de unde femeile erau excluse, niciodată n'a atins spre universalitate; părăsit, în curând, dispare în uitare şi indiferenţă generală. Cum se poate pretinde că Pavel s'ar fi lăsat influenţat de o asemenea formă religioasă abscură şi tardivă? 1) Apare şi mai mult anacronismul dacă se caută o dependinţă a doctrinei lui Pavel de celelalte religii orientale cu ale lor cărţi hermetice şi papirii magici, aşa cum face Reitzenstein. Papirii magici nu sunt mai vechi de sec. III - IV după Hristos, deşi conţin documente mai vechi. Cărţile hermetice, în starea lor actuală, încă nu sunt mai vechi de sec. IV sau cel mult al IlI-lea. Par a fi compuse între anii 313 şi 330, căci cel dintâi care le aminteşte e Lactanţiu: „Consideraţi întâi pe Plato apoi pe Stoici, pe Filo, creştinismul, gnosticismul, neoplatonismul; toate aceste le amestecaţi cu alte concepţii şi idei egiptene şi veţi avea ceva asemănător cu Hermes Trimegistul aşa după cum îl avem noi azi" *). •

Prezintă apoi, în rândul al doilea, întregul sistem al lui Reitzenstein un ceic viţios. Căci toate practicile născute din instinctul religios al omului au între ele o mare asemănare. In toate părţile lumii. Spălarea rituală în toate locurile e considerată ca o purificare. La banchetul sacru unde se consumă jertfă, cei invitaţi se consideră oaspeţi şi împreunăşezetori cu divinitatea pe care o onorează. Din această analogie însă nu se poate trage concluzia, că există între ele legătură de dependenţă. Ar fi un enorm sofism dacă unei atari asemănări, care are la origine comunitatea firii omeneşti, s'ar atribui rolul unei relaţii de dependenţă.

In urmă, metoda are multe paralogisme. Mulţi se cred în situaţia de a cunoaşte religiile orientale în acelaş grad cum le-a cunoscut Pavel din Tars. Dar, în afară de cultul Maicii Zeilor, cu totul străin de doctrina lui Pavel, toate celelalte culte şi misterii ne sunt cunoscute din documente posterioare veacului I. d. Hristos. Pentru studiul misterelor isiace, în afară de Sf. Părinţi ai bisericii, aproape unicul isvor datează din jumătatea a doua a veacului II: „Azinul de aur" a lui Apuleu. Dar şi aici nu poţi deosebi realul de imaginar, credinţa adevărată de ironica deriziune. Nemai fiind însă biserica în acest timp în faşă, nu poate fi vorbă de vre-o înrâurire reală.

Au fost însă şi misterii păgâne, pe cari Pavel le-a cunocut, ele fiind răspândite, clandestin, în întreg imperiul roman. Totuşi,

') HARNACK: Mission und Ausbreitung des Christentums, Leipzig 1906. ') STOCR: Hermes Trimigistus, în Ecycl. Of. Religion and Ethics tom.

VI 1913.


nu s'a inspirat din ele. Pavel avea o repulsiune adâncă pentru! tot ceeace e adoraţie şi aducere de jertfă în onoarea idolilori Orice imitaţie voită a acestor religii este, deci, pentru el, impo-l sibilă. Dar, poate, inconştient, prin adaptarea limbajului lor, uti-| lizat de Pavel pentru exprimarea ideilor sale? Nu, nici aşa. In-j tregul vocabular al misterelor păgâne e străin de graiul lui Pavel. Nu vorbeşte niciodată de initiare în cele sfinte, de iniţiator, de contemplare mistică (a nu se confunda cu viziunea beatifică), cuvinte ce atât de des apar în terminologia religiilor misterelor. Nu numai „mysterion" al lui Pavel e străin de cel păgân, dar întregul său lexicon teologic îşi are obârşia în Vechiul Testament, încă de tânăr, Pavel a cunoscut cărţile sfinte. Legea şi Profeţii sunt baza mentalităţii sale religioase. Fiind chemat de către Mântuitorul, a avut parte de revelaţia nemijlocită a Evangheliei. Spiritul său e închegat în mod desăvârşit din aceste două concepţii: Iudaism şi revelaţia nouă. Restul nu putea fi decât un palid înveliş extern. Pavel, „vas ales" şi apostol, purtând stindardul nou de luptă în lumea mai ales păgână, a trebuit să combată concepţiile şi ideile păgânilor, chiar cu limbajul lor, aşa cum a vorbit în Areopagul din Atena şi la adunările din Corint. Influenţat de gândirea elenistă, Pavel n'ar fi ajuns niciodată la acele sublime idei dogmatice şi morale, cari cu atâta putere şi hotărîre sunt expuse în scrierile sale; şi iarăşi, sub înrâurirea riturilor orientale, în loc de o elevată mistică, reformatoare a sufletului, renovatoare a omului în care lucrează darul Spiritului Sfânt, Pavel ne-ar fi dat un ritual cu magice exhibiţii, uneori inmorale, care în loc să ridice întreaga omenire, ar fi mărit şi mai mult dezastrul în care se adâncise lumea păgână.

Concluzia este, deci, limpede. In stadiul de azi al cercetărilor ştiinţifice obiective nu se mai poate vorbi serios de împrumuturi doctrinale pe care le-ar fi făcut sf. Pavel din misterele păgâne. Religia creştină e o învăţătură nouă şi teologia Apostolului Neamurilor e cer şi pământ faţă de băiguelile sărace ale diferitelor mistere păgâne. Chiar şi atunci când pentru exprimarea în grai omenesc a noului crez al mântuirii el întrebuinţează, uneori, termeni ce se găsesc şi în dicţionarul diferitelor scoale filozofice sau curente religioase contimporane, conţinutul lor, la sf. Pavel, este cu totul altul, cu totul nou. Aşa, cum nouă este bazilica creştină, chiar şi dacă la construcţia ei s'a utilizat pietre sau elemente arhitectonice de ale lumii vechi.

EMILIAN LEMENY

SUGESTIA ÎN PRACTICA POLITICA MODERNA

- ÎNCERCARE DE CRITICA SOCIALA —

In studiul său La Democraţie (Paris, Libr. Delagravc, 1933) profesorul Facultăţii de Drept dela universitatea din Hamburg, Rudolf Lauri, constată cu multă competintă că atunci „când un individ îşi însuşeşte scopurile dela altul, refle-xiunea rezonată poate juca un rol tot atât de important, sau chiar mai important decât sugestiunea. Cu cât însă massele cari acţionează sunt mai considerabile, cu atât este mai mare în general cota-parte care revine sugestiunii şi mai mică cea care revine reîlexiunii"... „Conştiinţa colectivă, ca fundament al Statului, se reduce în mare parte la sugestie şi, în o parte relativ minimă, la acceptarea rezonată a scopurilor". „Cum democraţia, între toate regimurile, este Statul în care conştiinţa colectivă este baza cea mai largă şi frica baza cea mai strimtă a supunerii, urmează că tocmai în Statul democraţiei, sugestia, ca manifestare masivă, posedă o importanţă capitală", (p. 66).

Să reţinem din acest citat rolul foarte important pe care îl joacă sugestia în formarea conştiinţei colective pe care se întemeiază orice Stat şi, în locul al doilea, faptul că, mai ales în Statul democratic, sugestia are o importanţă capitală Şi ne vom da seama de un grav cerc vicios care constitue fundamentul democraţiei. (înţelegem, fireşte, „democraţia" cum vom arăta mai jos, în sens larg, indiferent de forma regimului în care e concretizată: monarhie constituţională, republică, ori chiar fascism).

In adevăr, dacă Statul democratic se întemeiază pe conştiinţa colectivă; dacă aceasta, la rândul ei, este o sugestie care invadează conştiinţa masselor şi dacă sugestia £ste opusul reîlexiunii rezonate, apare limpede toată iluzia m care trăim că, adică, poporul joacă un rol important în conducerea Statului democratic. Analizând în concret, această i l u Z i e devine şi mai evidentă.

4


In regimul democratic existent, e consacrată practica de a enunţa probleme şi de a le desbate în faţa masselor. Ne găsim însă, prin aceasta, într'o gravă lipsă de proporţie, — cauză fundamentală a iluziei numite democraţie. De-o parte este oratorul care pune problema şi care, dacă nu se mărgineşte numai la generalii ăţi persuasive, o şi rezolvă, teoreticeşte, în modul cel mai fericit posibil. De altă parte este massa poporului, care doreşte binele, care îşi dă uşor adeziunea celui ce-i promite binele, dar care este incapabil să pătrundă în adâncul problemelor şi, cu atât mai mult, să cunoască angrenajul lor în vieaţa de Stat. Evident că, în confruntarea acestor doi factori — conducători şi conduşi — ai vieţii de stat, lipseşte proporţia absolut necesară ca să putem vorbi despre o conştiinţă colectivă şi o voinţă generală întemeiată pe cunoaşterea realităţii, atunci când poporul îşi dă adeziunea. De fapt, în conştiinţa colectivă există un singur postulat: binele; voinţa generală a poporului urmăreşte un singur obiectiv: binele; binele în general sau binele în frânturi, aşa cum îi este prezentat sau i-se promite. Adeziunea lui se dă aşadar în vederea binelui pe care îl vrea realizat, dar pentru cunoaşterea în întregime a căruia nu are nici capacitatea nici elementele necesare. Şi este atât de adevărat acest lucru încât vedem că în faţa poporului partidul politic ca atare nu contează decât în măsura în care realizează ceva şi că regimul politic însuşi îi este indiferent dacă prin el se realizează binele. Ceeace face de altmintrelea ca voinţa generală să aflueze când spre un partid, când spre altul, iar conştiinţa colectivă să adere în mod eroic chiar şi la regimurile dictatoriale.

Neputând vorbi deci despre o conştiinţă colectivă rezonată, nu vom putea afirma nici că poporul are un rol efectiv în organizarea şi conducerea Statului. Hcest rol revine conducătorilor şi fiind vorba de democraţie, partidelor politice. ftcestea, prin experienţe autorizate, actualizează în conştiinţa poporului un scop ce trebue atins, sugestionează massele asupra binelui ce se va realiza, pentru ca să poată obţine o majoritate în numele căreia să preia puterea. Dar nici actualizarea scopului de urmărit, nici aprecierea importanţei sociale a binelui afişat şi cu atât mai mult, nici opera de organizare şi guvernare nu intră în atribuţia poporului şi nici măcar în a acelei majorităţi pe care se întemeiază guvernarea. Toate acestea aparţin grupului restrâns al condu-


cătorilor partidului politic, care pe calea arătată aici a ajuns să deţină puterea. Conştiinţa colectivă în materie de organizare a Statului şi de guvernare fiind cu totul subordonată conducătorilor, înţelegem că au numai un rol fictiv, iluzoriu. Şi aş adauge aici, dacă mi-ar fi permis să întrebuinţez o frază vulgară, dar plastică şi adecuată, că democraţia ca regim politic este prin excelenţă regimul în care „se duce cu zăhărelul". Pentrucă, după cum am arătat, poporul (de-mos) nu deţine nimic efectiv din ceeace constitue puterea (kratos). In statele moderne cele mai democratice, dealtmin-trelea, se recunoaşte că nu mai există o guvernare a poporului prin popor, ci numai o guvernare pentru popor ')•

Dacă acum, am voi să insistăm asupra deosebirei ce există între regimul democratic şi un regim aristrocratic, am arăta că o deosebire esenţială între ele nu există. Şi într 'unul şi în celalalt puterea reală se află în mâinile unui grup restrâns, variind doar criteriile de selecţionare a acestui grup. De asemenea s'ar putea arăta că o deosebire esenţială — reală, nu teoretică — nu există nici între regimul democrat şi antidotul său actual: fascismul. Acesta, ca şi celalalt, se întemeiază pe o conştiinţă colectivă şi guvernează în numele unei voinţe generale tot atât de puţin rezonate, tot atât de mult supuse sugestiei. Dar scopul nostru aici nu este nici să pledăm pentru un regim împotriva celuilalt, nici să aruncăm sau să exagerăm discreditul în care sunt ţinuţi oamenii politici din partea multora. Scopul nostru este să facem să se vadă consecinţele pe planul creştin ale faptului că guvernările şi organizarea Statelor se întemeiază pe sugestie şi, fiind vorba de democraţie, pe sugestionarea masse-lor în mod activ. Hcest scop credem că îl vom putea atinge dacă vom fi discutat mai atâi asupra principiilor, cari sunt cuprinse în mod necesar în ideologia oricărui partid politic.

* * *

Ţinta unui regim politic nu poate îi, în ultimă instanţă, decât organizarea în anumit fel a Statului, din punct de vedere social şi politic. Chiar un regim comunist, deşi în concepţia comunistă „statul" trebue să dispară, nu se poate dispensa de o organizare. Dar aceasta nu este posibilă dacă cei chemaţi să o îndrumeze şi să vegheze la realizarea ei nu o vor

') Cir. R. HUBERT: Le Principe d'Ăulortte' dans l'Organization Dâmocra-tique, Libr. I, Gamber, Paris, 1926 pp. 9 - 1 3 .

3»

436 CULTURA CREŞTINĂ Nr. 7-

îace în numele unui ideal care rezumă însăşi concepţia de vieaţă, dacă apoi nu se vor întemeia pe o ideologie « trasă din experienţa socială şi dacă nu vor ţine seama contingentele actuale ale statului pe care vreau să-1 organize: Nimic omenesc şi ordonat nu poate îi creat în concret îe coordonarea acestor două fete ale naturii omeneşti, care manifestă pe un plan spiritual prin activităţi şi necesiţi spirituale şi pe un plan material prin necesităţi şi activitt fizică.

Un partid politic, exponent al unui regim, nu poate îa nici el abstracţie de acest imperativ al naturii. Când i măreşte preluarea puterii, o îace în numele unui progra în care lasă să se vadă, cel puţin sumar şi inexplicit, co ceptia de vieaţă din care se inspiră, în care comprimă ide logia favorită pe care o scoate din experienţă şi în cai reîerindu-se la stările actuale, stabileşte obiectivele imedia ce trebuesc atinse.

Se înţelege că ceeace pare mai important din punct ( vedere practic în programul unui partid politic este idei logia care serveşte de izvor apropiat din care se inspir organizatorii. In această ideologie se cuprinde deosebire cea mai maniiestă şi de multe ori singura deosebire dinţi programele diferitelor partide politice. Ea însemnează prii cipii de organizare verificate în măsură mai mare sau m; mică prin experienţa din trecut, sau cel puţin verificate h potetic prin conjunctura actuală. De aceea ea este acom< dativă şi oportunistă; principiile ei nu conţin nimic absolu nimic deîinitiv. - In strânsă legătură cu stadiul de organ zare al unui stat, ea îmbracă forme corespunzătoare. Rş încât dacă un partid politic ar nesocoti acest stadiu pri ideologia pe care o împărtăşeşte, ar îi considerat revoluţie nar şi aplicarea ei nici nu ar putea-o îace îără a provoc tulburări mai mari sau mai mici. Dacă, de pildă, într 'o mo narhie constituţională, care este una din multele îorm existente ale regimului democratic, un partid ar încerca tre cerea la iorma republicană, acest lucru nu s'ar putea eîectui fără revoluţie.

Dar oricât de importantă şi oricât de caracteristică esti această ideologie care constitue scheletul ştiinţific al pro gramelor politice, ea nu este întru totul şi numai sinteză < experienţei sociale. Dacă ne vom gândi bunăoară, că o re voluţie, în ordinea faptelor, însemnează o răs turnare a unoi


stări politice sau sociale, ne vom da seama că o revoluţie nu este posibilă dacă, în prealabil, nu s'a produs o răsturnare în însăşi ordinea ideilor. Este în firea lucrurilor ca ideea să premeargă faptei. Or, răs turnarea ideilor presupune o răsturnare de valori: ceeace, ieri a fost considerat bun, drept, cinstit, adevărat, necesar, e t c , — astăzi, dacă e cazul, îl considerăm rău, nedrept, necinstit, neadevărat , inutil etc. Prin aceasta însă depăşim ordinea experimentală şi ne ancorăm adânc în ordinea morală, inseparabil legată de concepţia supremă ce avem despre vieaţă şi, în ultimă analiză, despre om. — Este evident deci că şi ideologia unui partid politic, chiar şi în cea mai practică parte a sa, nu se va putea întemeia numai pe judecăţi făcute în mod ştiinţific pe baza experienţei sociale. In elaborarea unui program politic, chiar în partea lui practică, va avea un foarte mare rol, deşi poate numai instinctiv, prin o dispoziţie sufletească necontrolată, concepţia pe care conducătorii politici o au despre rosturile şi scopul ultim al elementului social care este omul. Cu alte cuvinte, ideologia unui partid politic cuprinde în mod inevitabil atât principii extrase din judecăţi făcute pe baza experienţei sociale, cât şi principii întemeiate pe judecăţi cari exprimă latura transcendentală a lucrurilor. Şi este de notat că aceste din urmă, deşi mai puţin aparente şi de o importanţă mai puţin recunoscută, sunt totuşi cele mai importante şi cele mai imperative în neîncetata trudă de organizare a omenirii.

Acest fapt apare foarte lămurit dacă ne referim la momentele istorice. In aceste momente de răscruce a istoriei vedem că pivotnl schimbărilor îl constitue tocmai orientarea transcendentală a celor ce le provoacă. Prin biruinţa creştinismului, de exemplu, organizarea societăţii este străbătută de o nouă concepţie despre om, care, ca fiu al lui Dumnezeu spre care ţintesc toate străduinţele şi suferinţele, câştigă o nouă valoare, o nouă demnitate. — Prin revoluţia franceză şi având în vedere idealurile ei de libertate, egalitate şi fraternitate, nu s'a făcut altceva decât s'a definit în mod laic concepţia despre om adusă de creştinism. Dar cum nu se poate contesta că în concepţia autorilor intrau şi alte considerente decât cele din perioada premergătoare, cum nu se poate contesta anume că revoluţia franceză a fost făcută în numele ştiinţei de care poate dispune omul, ne explicăm de ce a scos pe încetul conceptul de Dumnezeu

438 CULTURA CREŞTINA Nr. 7 - 8

din preocupările de organizare a statelor. Ne explicăm de ce locul lui îl ia conceptul de Umanitate. Acest concept ex primă absolutul spre care se îndrepta omenirea. Prin revo luţiile de după răsboiul modial şi în special prin revoluţia bolşevică, vedem că conceptul Dumnezeu este de-adreptul repudiat, iar conceptul umanitate e căzut în desuetudine Acum, indiferent dacă această desuetudine însemnează o simpl " eclipsă, o amânare din necesităţi practice sau o repudiere întrezărim cum se conturează o nouă concepţie despre dem nitatea şi valoarea omului. Aceasta rezultă din creditul mul mai important decât în epoca precedentă ce se acordă pu terii creatoare a omului, a omului stăpân al naturii şi î acelaş timp produs material al ei. Concepţia materialist care stă la baza regimului bolşevic orientează în acest sens organizarea societăţii, şi o explică.

In ideologia unui partid politic, exponent al unui regim, va trebui prin urmare să deosebim, fiindcă le găsim îmbi-nându-se în permanenţă, deoparte principii de acţiune extrase din experienţa socială, de altă parte principii cari rezumă concepţia de vieaţă a conducătorilor. In timpuri de linişte socială, acestea din urmă, discutate doar în cercurile mai înalte, sunt învăluite, esenţa lor rămâne obscură pentru massa poporului, importanţa lor cade pe al doilea plan, primul plan în atenţiunea generală fiind ocupat de preocupări p r ac tice. In obscuritatea în care ajung şi din care, pentru massa generală a celor conduşi, nici nu au parvenit să iasă vreodată, ele constitue ceva de sine înţeles, ceva necontestat. Ele trăesc sub forma unei ambianţe spirituale, alimentată de sigur din partea doctrinarilor, ambianţă foarte necesară de altcum şi extrem de utilă pentru dominarea masselor.

* * *

Cunoscând, în liniile esenţiale, conţinutul oricărui program de partid, ne putem apropia cu un pas de subiectul acestui studiu. Programele partidelor politice cuprind principiile de guvernare şi organizare a Statului. Este evident deci că în ele vom putea descoperi şi obiectul asupra căruia se poate produce eventual sugestiunea masselor. Totuşi noi nu abordăm încă această chestiune. Socotim utile în prealabil alte precizări. Acestea — în legătură cu sugestiunea.

Definiţia cea mai simplă a sugestiunii şi cea mai adecuată din punctul de vedere al consideraţiunilor noastre — este cea care se desprinde din citatul cu care introducem


prezentul studiu. Sugestiunea este o însuşire, o acceptare a unor scopuri pe care le fixează altul şi asupra cărora nu rezonezi. Este important de ştiut cari sunt motivele pentru cari îţi însuşeşti scopurile fixate de altul, precum şi cauzele cari te împiedecă să rezonezi. Toată politica, în regimul democrat, la aceasta se reduce: să se fixeze scopuri (de sine înţeles, pentru a fi atinse) şi acestea să fie acceptate de popor.

Aşa dar, cari sunt cauzele pentru cari acceptăm scopurile propuse de altul?

înainte de toate nu poate fi vorba de o acceptare a lor până ce acest altul nu le-a fixat el însuşi. Dar într'o organizare cu scop politic şi social cum este partidul politic, a cărui raţiune de a îi constă tocmai în enunţarea şi realizarea neîntreruptă a unor scopuri generale, acestea sunt preconizate de unul sau mai mulţi — dar totdeauna puţini la număr — protagonişti, cari prin puterea şi în măsura spiritului lor au desluşit, în o situaţie politico-socială dată, obiective a căror eventuală realizare concordă în oarecare măsură cu necesitatea de a se organiza. Depinde de factorul personal — aproape imposibil de definit şi în care calităţile intelectuale şi morale se întregesc cel puţin cu ceea ce se numeşte şansă, noroc — depinde de îactorul personal pe care îl realizează aceşti protagonişti, că scopurile preconizate de ei să îie luate în considerare în massele poporului. Şi dacă acest factor personal l-am exprima printr'o noţiune mai uzitată, ca de ex. prin noţiunea de autoritate, am putea conchide că una din cauzele pentru cari acceptăm scopurile propuse de un partid politic o constitue autoritatea conducătorilor lui. — Dar depinde şi de concordanţa pe care o simt massele între dorinţele lor şi obiectivele ce se enunţă.

Când protagoniştii unor idei de organizare ajung să fie cunoscuţi şi apreciaţi pentru valoarea lor personală şi când de altă parte, scopurile pe cari le afişează găsesc rezonanţă într 'un grup de oameni sau într'o clasă socială, un partid politic poate să ia naştere şi prin urmare se oîeră ocaziunea de a-ţi însuşi scopurile pe cari el le preconizează. Apare însă limpede că motivele cari te îndeamnă să aderi la scopurile şi în general la ideologia acestui partid sunt de provenienţă dublă. Unele sunt allogene, întemeiate exclusiv pe creditul moral, altele autogene, născute din concordanţa scopurilor spre cari nizueşti tu însuţi, cu scopurile aîişate de partid. Propaganda politică îace în mod constant această


distingere pentru a câştiga partizani. Ea exaltează ca l i tă ţ i le! personale ale conducătorilor proprii, denigrând în acelaş timp I pe cei ai altor partide şi demonstrează că scopurile tale sunt 1 cuprinse şi vor putea îi înfăptuite numai prin ideologia şi I cadrele partidului respectiv. |

Precizarea acestei duble origini a cauzelor pentru cari | acceptăm scopurile propuse de altul era necesară. Ea ne | indică dubla origine a sugestiei sub imperiul căreia am putea | eventual să cădem. Dar tot atât de necesar este să analizăm 1 şi cauzele pentru cari cineva acceptă scopurile propuse de J altul, fără a rezona asupra lor. I

In această privinţă trebue să remarcăm înainte de toate j că nimeni nu acceptă scopurile propuse de altul, îără ca o ; necesitate, mai mult sau mai puţin stringentă, să-1 determine. Nimeni nu iscăleşte o poliţă şi cu atât mai puţin o poliţă în ; alb, dacă nu-1 împinge nevoia. Or, vieaţa socială este cea ,; dintâi necesitate care îl stăpâneşte pe om. Omul este, prin natură, social; iată un adevăr cunoscut şi recunoscut. De-câteori i-se prezintă ocaziunea unei organizări, care în esenţă nu este decât realizarea acestui imperativ natural, el poate să participe eventual. In complexitatea vieţii sociale de astăzi, când circumstanţe pozitive de drept şi de îapt stânjenesc sub nenumărate îeţe libera exercitare a impulsului natural de organizare, individul, ca şi massele, este de multe ori silit să adere la organizare. Putem spune chiar că e totdeauna silit în oarecare măsură. Rşa că acceptarea scopurilor propuse de altul, în speţă de un partid politic, se îace datorit unei tare, în care ceeace este natural este grevat de tot artificiul societăţii.

Dar este evident că, dacă prin natură şi circumstanţe suntem împinşi către organiza şi chiar către o anumită organizare, cauzele acceptării nerezonate a scopurilor propuse de iniţiatorii unei organizaţii nu trebuesc căutate în acest fapt. Silit sau liber, în măsura în care circimstanţele sociale te constrâng sau îţi permit, nimic nu te împiedecă să rezonezi. De altă parte, o acceptare în această materie implică totdeauna o consimţire, un asentiment, care la rândul său implică şi el o judecată, un raţionament, ori cât ar îi acesta de redus şi sumar. Prin urmare nu putem vorbi de o acceptare nerezonată — şi deci nici de sugestie — a scopurilor sociale şi politice propuse de un partid, câtă vreme mai avem o fărîmă de libertate de a alege între partidele ce ni-se oîeră


şi câtă vreme la baza alegerii pe care o îacem găsim o ori cât de redusă raţionare. In aceste cazuri putem vorbi eventual de constrângere sau chiar de tiranie, şi de eroare, dar nu de sugestie.

De sugestiune poate îi vorba numai când acceptăm scopurile propuse de altul îără ca un raţionament să ne ilumineze însuşi asupra lor. Ori acest lucru este posibil. E posibil să aderăm, să ne dăm asentimentul la ceva ce nu cunoaştem >). Fiind vorba despre scopuri sociale şi politice, este posibil să le admitem şi să ţinem la ele îără a raţiona asupra lor. In regimul democratic această posibilitate devine fapt pe care observaţiunea ni-1 arată ca îoarte îrecvent. Poporul când aderă la programul unui partid politic o îace, după cum am arătat în introducere acestui studiu, în vederea binelui, dar el nu analizează, îiindcă nu este capabil să analizeze programele politice în întregul lor complex. Astîel, pe lângă scopurile pe cari le sesizează şi asupra cărora poate raţiona, el acceptă şi pe celelalte scopuri fixate în program şi pe cari le ignorează.

„... In Statul democratic, spune profesorul Laun în textul citat, sugestia ca manifestare masivă, posedă o importanţă capitală". După consideraţiunile de mai sus credem că putem susţine că nu numai în masse poate avea loc sugestiunea. Individul independent de îebra masselor, individul care, cum se spune, nu îace politică, poate deveni şi el subiect al suge-stiunii, ori chiar cetăţeanul cult care nu se ocupă de proîe-siunea lui poate îi victima unei sugestiuni în acel, pentru el, unic moment de preocupare politică în care îşi îndeplineşte elementara datorie de a-şi da votul. Pentrucă şi el poate ignora scopurile, în totalitatea lor, în programul partidului îavorit.

Rezultă din cele premergătoare că, deşi nu unica, dar una dintre condiţiile esenţiale pentru ca sugestia să poată avea loc este ignoranţa. Zicem condiţie, nu cauză. Dar dacă vom considera că în îenomenul sugestiei doi sunt iactorii cari participă şi anume cel ce sugestionează şi cel ce este sugestionat şi dacă vom remarca apoi că dintre aceşti îactori numai primul este activ pe când al doilea e pasiv, ne vom da seama că sugestiunea se va produce cu atât mai uşor cu cât cel ignorant va îi şi el mai activ. Ori, în regimul de-

l) Cir. IOSEPH DE TONQUEDEC: La critique de la connaissance, Paris 1929. Cap. Lc jugement p. 194 şi urm,

442 Nr. 7-8

mocratic care, după cum am arătat, se întemeiază pe iluzi puterii şi voinţei poporului, ignoranţa acestuia este împinsă de-a dreptul, spre acţiune. Aşa încât ignoranţa trebue consi derată nu numai ca o condiţie ci şi ca o adevărată cauză sugestiunii în regimul democratic. Evident, noi nu căutăm aci să arătăm cauzele sugestiunii. Dar iiind ignoranţa pusă la contribuţie în mod activ prin practica democratică, vom înţelege ce rol important joacă — atât prin latura ei negativă cât şi prin sentimentul poporului că el este cel care deţine puterea şi dispune. Intemeindu-ne apoi pe faptul că poporul e ignorant, vom putea sesiza în linii mari domeniile asupra cărora se pot resimţi consecinţele nedorite ale sugestiunii masselor. Aceasta, revenind la conţinutul ideologic al programelor partidelor politice.

In programul unui partid politic am deosebit principii de acţiune extrase din o dublă sursă: din concepţia de vieaţă a conducătorilor şi din experienţa socială. Pentru a contura domeniul asupra căruia se pot resimţi aceste consecinţe, e suficient deci să ne întrebăm: Ce ştiu massele, cât sesizează chiar majoritatea intelectualilor devotaţi, în subordine, ai unui program politic, din ceeace se cuprinde transcedental în ideologia unui regim? — Răspunsul conform cu realitatea nu poate fi decât foarte scurt: nimic. Mulţimile muncitoreşti, de pildă, pe cari se sprijină comunismul, după ce prin suge-stiune ajung să adere la ideologia acestuia, cu siguranţă că nu cunosc nimic din fundamentul filosofic al doctrinei comuniste. Tot astfel poporul francez, aclamând ideea de libertate, care mai apoi a dus democraţia franceză la duşmănia Statului faţă de Biserică, nu aclama, cu certitudine, acest din urmă fapt. Mulţimile de atunci, ca şi cele de astăzi, indivizii neamestecaţi în luptele politice şi sociale, cu excepţiuni neînsemnate din punct de vedere numeric, sugestionaţi pentru programul unui partid, dau conducătorilor acestuia posibilitatea de a acţiona „în numele" poporului", chiar când concepţia lor de vieaţă nu este identică cu a acestuia şi de-a o traduce în practică atunci când ajung la putere.

Dar aci mai trebue să facem o observaţie, pe care o găsim şi în următorul citat aflat în cartea „Psychologie des Foules" (1913 p. 53) alui Gustave Le Bon: „Numai făcându-mă catolic, spunea Napoleon la Consiliul de Stat, am putut termina răsboiul Vendeei; făcându-mă musulman m'am stabilit în Egipt, făcându-mă ultramontan am câştigat pe preoţii din


Italia. Dacă aş guverna un popor de evrei, aş restabili templul lui Solomon". însuşi Gustave le Bon i) notează că „toţi oamenii de guvernământ ştiu astăzi ce este eronat în ideile fundamentale (ale mulţimilor), dar influinţa acestora fiind încă foarte puternică, ei sunt obligaţi să guverneze după principii în adevărul cărora ei au încetat să mai creadă".

Printre ideile fundamentale ale masselor Le Bon numără şi pe cele religioase. Noi vom adauge că orice concepţie de vieaţă exprimă o credinţă religioasă. Dar este evident că dacă un partid politic anunţă o concepţie de vieaţă pe care însuşi poporul o împărtăşeşte şi dacă conducătorii acelui partid „se fac" a o împărtăşi şi ei, deşi „au încetat să mai creadă", sugestionarea masselor este cu atât mai adâncă, fiindcă se întemeiază nu numai pe ignoranţă ci şi pe rea credinţă. Faptul este frecvent şi foarte important. II găsim în împrejurarea că multe partide democratice îşi însuşesc programe afirmativ creştine în cari — după cum se dovedeşte când ajung la realizări — nu cred. Consecinţele cari pot urma sunt evidente.

Acelaş lucru se întâmplă în mare măsură şi în ce priveşte ideologia practică, principiile care rezumă experienţa ştiinţifică a partidelor politice. Acţiunea de lămurire a poporului prin întruniri şi publicaţiuni poate da ce, e drept, unele idei vagi asupra lor, dar e foarte îndoelnic că massele pot sesiza şi raţiona pe baza acestora asupra conţinutului real al lor. Sugestionate totuşi din partea unui partid, massele le vor accepta, iar partidul ajuns la putere va acţiona „în numele poporului". Acest fapt poate îi iarăşi plin de consecinţe.

Intr'un singur domeniu se pare că sugestiunea masselor nu poate avea consecinţe morale. Şi anume în domeniul realizărilor concrete. Când un partid politic anunţă în programul său îapte concrete a căror realizare o promite şi dacă în aceste îapte nu sunt angajate principiile de cari am vorbit mai sus, poporul dându-şi adeziunea, o îace pe baza unei voinţe exprese. Pentru împroprietărire şi conversiune bună oară, ţăranii şi-au dat asentimentul, acestea constituind o revendicare a lor. Tot aşa pentru votul universal etc. Dar dacă principiile asupra cărora am insistat sunt angajate, consecinţe nedorite pot să aibă

•) Op. cit. p. 50.


loc. Dacă un partid, de exemplu, anunţă în programul său că va respecta sau chiar va susţine Biserica, dar în realitate nu are de gând să respecte în acţiunea lui de guvernare doctrina ei, nici să-i înlesnească îndeplinirea misiunii pentru care a fost creată, conducătorii partidului socotindu-o doar ca pe o instituţie subordonată Statului, de sine înţeles că adeziunea la acest program poate îi iarăşi plină de consecinţe.

* Nu credem necesar să insistăm mai mult, arătând cari

sunt domeniile în cari pot urma consecinţe nedorite pe urma sugestiunii poporului de către partidele politice. Dar din cele arătate până aci credem că se vede, că acestea pot urma în special în domeniul religios, în domeniul concepţiei de vieaţă. Faptul este îoarte important de a îi remarcat şi impune multă atenţie şi o acţiune hotărîtă din partea celor ce mărturisesc concepţia de viaţă creştină. In deosebi în ţara noastră, unde partidele politice, atât cele ce se numesc democratice cât şi cele „îascizante" şi cu tendinţe dictatoriale, uzează în propaganda lor de noţiunea „creştin" sau se declară sprijinitori ai bisericii creştine; unde — ca şi în alte ţări de altmintrelea — partidele politice, indiîerent că se numesc democratice sau dictatoriale, caută să preia puterea şi să se menţie la guvern prin câştigarea adeziunii poporului, datoria tuturor celor buni este să stea strajă neadormită. Să stărue mereu, pentrucă spiritul creştin să îie o realitate vie în gruparea politică din care îac parte. Şi să grijască mai ales ca, la guvern, partidul să nu se abată dela liniile creştine îixate în ideologia programatică pe care a înîăţişat-o mulţimilor. — Nu vorbim, îireşte, de grupările politice duşmane spiritului religios şi bisericii. In aceasta, din capul locului, creştinii n 'au ce căuta. E datoria tuturor să le combată.

Dr. NICOLAE POPA

BOLŞEVISM ŞI CREŞTINISM

Veşnic de veghe la postul său de păzitor al dreptei credinţe şi de îndrumător într'ale vieţei celei cu adevărat după rânduială dumnezeiască, Sf Părinte a semnalat de repetate ori, şi cu deosebită îngrijorare, primejdia mare a zilei: bolşevismul. Puternica enciclică socială, de răsunet mondial, „Quadragesimo Anno* (15. V. 31), priveşte în faţă şi demască fără milă acest duşman feroce a tot ce-i creştin şi divin. Comunismul, odrasla socialismului (aşa se precizează în numita enciclică) „urmăreşte, în doctrina şi acţiunea sa, nu în taină şi pe căi lăturalnice, ci pe faţă, la lumina zilei, şi cu toate mijloacele, chiar şi cu cele mai violente, un dublu obiectiv: cea mai implacabilă luptă de clase şi totala dispariţie a proprietăţii private. Spre ajungerea acestui scop nu-i nimic ce n'ar îndrăzni; nu e nimic ce ar respecta. Unde a pus piciorul în prag, se arată de o sălbătăcie şi de o inumanitate de necrezut, încât rămâi înlemnit, după cum dovedesc îngrozitoarele masacre şi ruinele ce se ridică, în mormane uriaşe, pe întinderi fără margini în Europa Răsăriteană şi în Asia. Că în ce măsură e adversar şi duşman declarat al sfintei Biseric', şi chiar şi al lui Dumnezeu, o arată, vai! cu vârf şi îndesat, experienţa şi o ştiu cu toţii prea bine. Nu socotim chiar de loc a fi necesar să mai atragem luarea aminte a bunilor fii ai Bisericei asupra naturii, pe cât de impii pe atât de injuste, a bolşevismului. Cu toate acestea Noi nu putem privi decât cu profundă durere nesocotinţa acelora cari, neluând în seamă a-ceastă primejdie ce bate la uşă, şi dedându-se unei pasivităţi de Iaşi, îngăduie să se răspândească în toate părţile doctrine ce tind, prin violenţă şi asasinate, la distrugerea întregei societăţi. Merită mai ales să fie osândiţi pentru inerţia lor, cei ce întrelasă să suprime ori să schimbe stări de lucruri cari exasperează spiritele masselor şi pregătesc astfel calea spre răsvrătire şi spre prăbuşirea societăţii".

Aşa pune la punct chestia bolşevismului Capul Creştinătăţii într'o scrisoare menită Urbi et Orbi. Şi cotidianul Vaticanului, semioficiosul 90sservatore Romano", pe temeiu de date şi fapte riguros controlate, face zi de zi adeverirea cuvântului pontifical. Care cuvânt, la rândul său, n'a încetat şi nu încetează să răsune


mereu în pustiul atâtor conştiinţe aţipite, pe cari însă ţine să le trăiască Ia realitate cu orice preţ. Pentrucă altfel se apropie prăpădul pus la cale de duşmanul comun: bolşevismul, care „ameninţă totul; ameninţă lumea întreagă, până şi sanctuarul familiei, statul şi societatea...; încearcă să pătrundă pretutindenea, precum, durerel a şi pătruns în atâtea locuri, fie prin violenţă, fie prin intrigă, fie prin sforărie, mergând până la îmbrăcarea aparenţelor celor mai bune intenţiuni. Şi multă lume, din nefericire, se lasă trasă pe sfoară până la a nu mai vedea, respectiv până la a se purta ca unii ce nu mai văd primejdia comună, în faţa căreia asistă impasibili dacă nu printr'alta, apoi printr'o conivenţă negativă, decumva nu se trece pozitiv la manifestări direct în profitul real al acestei forţe ce ameninţă totul şi care are un program de ruină socială" (Alocuţia din 11. 5. 36).

A doua zi după aceea, în 12 Maiu c, cu prilejul inaugurării Expoziţiei Mondiale a Presei Catolice, acelaş Vicar al Domnului, care e şi un fiu al veacului său, atrage din nou atenţia lumii creştine, în calitate de fiu al acestui veac, — cum însuşi a ţinut să remarce — asupra pericolului roşu. „Cel dintâiu, cel mai mare şi cel mai general pericol e, fără îndoială, comunismul sub toate aspectele şi pe toate treptele sale. Pentrucă ameninţă totul, acaparează totul, se infiltrează pretutindenea, făţiş ori pe furiş, atacând: demnitatea individuală, sfinţenia familiei, ordinea şi siguranţa societăţii şi mai cu seamă religia, mergând până la negarea fără perdea a lui Dumnezeu şi in deosebi a religiei catolice. O bogată şi, din păcate, foarte răspândită literatură scoate mereu în relief acest program. Pilde trecute în faptă, ori numai încercate, în anumite părţi de lume (Rusia, Mexico, Spania, Uruguay, Brasilia) întăresc celea de mai sus. — Primejdie de proporţii universale. Şi încă de o universalitate mereu şi fără ocol proclamată şi lăudată, pusă apoi în practică, desvoltată pe calea unei propagande ce nu cruţă nimic. Universalitate cu atât mai primejdioasă, — şi acesta e cazul mai nou, — cu cât îşi însuşeşte atitudini mai puţin violente şi în aparenţă mai puţin impii, ca astfel să poată pătrunde şi în ambianţe altminteri mai puţin accesibile şi să poată obţine — cum se şi întâmplă aievea, — conivenţe de necrezut, ori cel puţin tăceri şi o toleranţă de-un nepreţuit avantaj pentru cauza răului şi cu cele mai funeste urmări pentru cauza binelui*. — Se poate vorbi mai precis şi mai categoric? Şi să nu se uite că toate acestea le-a spus Piu XI nu pentru un cerc restrâns de intimi, ci pentru toată lumea ce cugetă şi simte creştineşte, şi cu ferestrele larg deschise şi cu glas înalt, dela înălţimea Vaticanului, ca să audă şi surzii.


I. Rămâne în veci adevărată vorba Psalmistului: Adânc pe adânc

cheamă (Ps. 41, 8)... Liberalismul, cu sistemul său economic ce crează mulţimile proletare') şi cu teoriile sale ideologice privitor la drepturile poporului, libertatea şi egalitatea tuturor, neatârnarea omului de Dumnezeu, de legile lui, de biserică şi de conştiinţă, a dus fatal la socialism2). Iar odată ajunşi aci, nu trebuie decât un pas şi suntem în plin bolşevism.

Pasul ştim că s'a făcut. Şi acum suntem în faţa alternativei: ori acceptăm pe toată linia şi realizăm spiritualitatea creştină, ori vom fi covârşiţi de puhoiul comunist materialist. Creştinătatea e provocată să facă dovada faptelor, nu a dulcegăriilor retorice. Pentrucă altfel e ameninţată să fie extirpată de forţa brutală a materialismului în vijelioasă şi necruţătoare acţiune.

Să nu se uite: bolşevismul nu-i nimic altceva decât extrema stângă, revoluţionară şi fanatică, a socialismului. Temeliile doctrinare le sunt aceleaşi. Lenin e ucenicul lui Marx şi Engels. Armatura doctrinară a bolşevismului e marxismul, cu teoria sa despre materialismul economic şi istoric3). Iar cu aceasta s'a spus totul. Odrasla seamănă întru toate cu părintele său. Atâta doar că-1 întrece în violenţa vorbei şi în sălbătăcia executării planului. încolo obiectivul e acelaş: distrugerea actualei aşezări sociale, ca să fie clădită alta, după alte principii.

Acele principii le cunoaştem. S'au rostit dela atâtea tribune, s'au dat tiparului de atâtea ori şi s'au răspândit cu atâta neostoită râvnă, că le ştie şi frunza şi iarba. „Alles Sein ist Materie = Tot ce fiinţează e materie", susţine Engels, corifeul socialist. Prin urmare: suflet, viaţă viitoare, Dumnezeu şi tot ce comportă aceste noţiuni — nu înseamnă nimic. Sunt simple fleacuri. Ca şi religia» Ca orice religie. După a dânsului înţelepciune: „Ori de ce religie ar fi vorba, aceea nu-i altceva decât reoglindirea fantastică a acelor forţe în capetele oamenilor, cari le stăpânesc existenţa zilnică; o reoglin-dire în care forţele terestre prind forma suprapământescului". Religia e o „mască", un „costum" şi se va stinge de sine când nu

*) Proletari se numiau în vechea Roma cetăţenii cari, fiind săraci lipiţi pământului, a trebuit să fie scutiţi de dări în bani către stat, rămânând să se achite de datorinţele către patrie prin singura lor avere: copiii, proles. (Cicero, De republica, II, 22, 40).

V Cf. I. BIEDERLACK S. J.\ Die soziale Frage*. Innsbruck, 1913, pag. 84-85.

') Cf. N. BERD1AEFF: Probleme du Communisme. Paris, 1933. Pag. 17-19.

448 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8 !

va mai avea ce să reoglindească Liebknecht, mai practic, deşfig. simulează indiferentism faţă de religie, totuşi arată căi ce crede c|F ar duce grabnic la lichidarea ei: „La ce bun să vâslim în imenşi»? tăţile ceriului şi să declarăm războiu lui Dumnezeu — care stăpâ* . neşte acolo sus, în văzduh? Mai bine să punem mâna pe stat, şL atunci religia nu ne va mai da bătaie de cap. Nu încape îndoială că trebuie să luptăm şi împotriva acesteia din urmă, dar nu aşa făţiş ca împotriva statului. Trebuie să mobilizăm şcoala în contra bise- -ricii, pe dascăl împotriva preotului. Partidul nostru e partid de ştiinţă. Decât: ştiinţa e duşmana religiei. Ştiinţa să poarte numai grijă de şcoli bune: acesta-i cel mai bun mijloc de folosit împotriva religiei. In ce mă priveşte, ţin să mărturisesc fără reticenţe: eu sunt ateu. Dar pentru moment trebue să declar că între exigenţele noastre nici una nu e aşa practică, ca acest principiu: Religia e chestie privată" 2).

Aici o mică paranteză. Vorba cu: „Religia e chestie privată" e o simplă vorbă lată, în care nici un socialist ce se respectă n'a crezut şi nu crede. Der Zimmerer, una din revistele socialiste germane, nu mai lasă în această privinţă nici o nedumerire. „Propoziţia: «Religia e chestie privată*, trecută şi în programul partidului social democrat, e tâlcuită de unii, precum se ştie, în sensul acela că socialdemocraţia nu trebue să se ocupe cu probleme religioase; şi cel ce ar face-o, ar greşi împotriva programului de partid. Ei bine, propoziţia împricinată nici n'a avut nici nu are înţelesul ce i-se atribue. Cel ce observă niţel mai bine programul, află numaidecât că postulatul: religia trebue declarată chestie privată, se cuprinde în partea a doua a programului, unde sunt înmănunchiate principalele noastre pretenţii faţă cu actualul stat de clase. Tocmai de aceea propoziţia respectivă nu vrea să zică nimic altceva decât că statul trebuie să privească religia ca o chestie privată; că prin urmare, statului nu-i stă în voie să facă cheltuieli pentru nici o comunitate religioasă; că statul n'are dreptul nici să favorizeze, nici să nedreptăţească vre-o religie... Socialdemocraţia, în calitatea sa de concepţie de lume, nu poate avea faţă de biserică nici o altă poziţie decât că respinge mijloacele ei de a înşela lumea şi atacă cele mai multe învăţături ale ei" 3). Pe asigurări ca aceasta, a lui Bebel, într'o pagină a celebrei sale opere: Die Frau: „Noi nu desfiinţăm

V Cf. ENGELS: Diihrings Umwălzung der Wissenschajt, pag. 304; Ludwig Feuerbach pag. 65; 305; „Neue Zeit" 1894, fia: Dr. FR. KL1MKE: Sozialismus und Christentum. Innsbruck, 1919, pag. 4 5j.

*) Protocolul Congresului de Halle lb90. Pag. 175 sq. ») Cf. K6LN. VOLKSZE1TUNG, Nr. 230 din 1902. (La: KLIMKE, o. c.

pag. 17-18).


nici pe Dumnezeu, nici religia (parcă asta dela bunăvoinţa sindicaliştilor ar atârna! D. N.); dar când va ajunge socialismul la putere, religia va dispare de sine", n'a clădit nici un creştin cu scaun la cap. Şi nici nu poate clădi. Odată ce pentru socialişti nici chiar jurământul nu-i cuvânt ce ar trebui ţinut faţă cu nesocialiştii. A spus-o doar însuşi Bebel în congresul partidului, la Ltibeck: „Noi, socialdemocraţii, am declarat-o şi în camera saxonă: jurăm, dar socotim jurământul o formă goală... de care nu ne împiedecăm când e să votăm..." Şi se ştie şi vorba cinică a lui Troelstra, un alt matador socialist: „De şase ori am jurat credinţă reginei, dar asta încă nu înseamnă mărturisire politică"1). Şi, de sine înţeles, nici cuvânt care să oblige.

Obligator în cadrele acestui curent a fost socotit un singur lucru: să se primească şi să se însuşiască vederile lui Karl Marx, evreul exacerbat. Vederile acestuia însă, în ce priveşte religia, sunt cele arhicunoscute: „Omul îşi formează religia şi nu religia pe om". (Idee copiată după Feuerbach). „Religia e un opium pentru popor". Tocmai de aceea: „Suprimarea religiei, carea e un bine iluzoriu al poporului, e un postulat al adevăratului său bine". „Religia e numai soarele iluzoriu care se învârte în jurul omului numai atâta vreme cât acesta nu se mişcă în jurul său" 2).

In lumina acestor orientări e de înţeles dispreţul afişat de adepţi de-ai lui Marx, mai vorbăreţi decât el, faţă de religie şi de tot ce este în legătură cu ea. Un anumit Rlgault se grozăvia în 1871 că de-ar fi el prefect de poliţie numai douăzeci şi patru de ore, şi-ar începe slujba cu aceea că ar lansa un mandat de arestare în contra cetăţeanului zis Dumnezeu.. Pe-un registru comunard un preot era trecut ca un oare care ce se dă de servitor al unui anumit individ numit Dumnezeu. Vollmar îşi bate joc de Pronie, ca de un cuvânt stupid şi fără sens. Preoţii sunt prezentaţi, in bloc, drept minciuni ambulante, iar biserica razim şi unealtă a capitalismului exploatator şi robitor3). In aceeaş vreme fiind cea mai odioasă piedecă în calea emancipării proletarilor din jugul preju-diţiilor şi a celor ce-i asupresc. Mântuirea fireşte că nu poate veni decât pe calea realizării în întregime a doctrinei marxiste; doctrină foarte nimerit caracterizată de cineva: desăvârşită parafrază a crezului mesianic evreiesc').

') La Klimke o. c. pag. 6. ») RUGE-MARX: Deutsch-Franzâsische Jahrbăcher. Paris, 1844. pag. 71. ») Cf. A. M. WE1SS. O. P. — L. Collln: Apologie du Chrtatianisme. Paris-

Lyon. voi. VII. pag. 100. 104. «) Cf. Dr. FEjâR LAJOS: Zsiddsăg. Budapest. Pag. 129-131.

5

CULTURA CREŞTINA Nr. 1-8

Şi spiritul acesta de vrăşmăşie faţă de religie, îndeosebi faţă de catolicism, se menţine şi se cultivă şl astăzi. „Socialismul, scrie marxistul belgian M: Koullsher1) — chiar şi dacă nu-i antireligios, e, incontestabil, anticatolic... In domeniul învăţământului, în domeniul legislaţiei, privitor la familie, în domeniul educaţiei, acţiunea catolică se opune acţiunei socialiste. Şi de aceea a zice că cineva poate fi catolic şi socialist în acelaş timp, înseamnă a nu cunoaşte adevărul". Aşa stând lucrurile, urmarea e limpede: răsboiu de exterminare împotriva celui ce nu-i chip să fie înduplecat. Fără scrupule şi fără alegere de arme, orice armă fiind binevenită, dela ex-pectoraţia de club şi până la bârfeli date tiparului şi încăerări sângeroase pe stradă. Se are în vedere atâta: să iasă biruitoare teza marxistă. In acest scop e permis orice. Cel mai puţin lucru e minciuna. De aceea: să se susţină sus şi tare despre catolicism, că operează mână în mână cu capitalismul, că religia e o temniţă; că Fr. Mauriac scriind Viaţa lui Isus aşa cum a scris-o !), a oferit lumii cugetătoare un dureros spectacol de renunţare a raţiunii omeneşti la deprinderea drepturilor sale, la nevoia sa de a şti, de a explica, de a înţelege; eă religia, — trivial ridiculizată — e o afacere bănească; preoţimea o şleahtă de farsori; organizaţiile catolice o primejdie pentru binele obştesc; şi alte insanităţi de acestea8). Pe acest „front" socialiştii, de orice colorit ar fi, — şi sunt mulţi şi de multe colori*) — una sunt. Ştiu ei bine: calumniare audacter semper aliquid haeret.

II.

In arta de a bârfi şi în furia de a stârpi tot ce-i drag şi sfânt sufletului credincios, pe socialdemocraţi nu-i întrece nimeni, afară de fraţii lor mai „avansaţi" şi mai consecvenţi principiilor de bază ale mişcării marxiste: bolşevicii. Aceştia au atins culmea. Docili, şi ataşaţi fără nici o rezervă, funestului răsvrătit împotriva lui Dumnezeu şi a ordine! sociale, — lui Lenin — cârdăşia aceasta a de* venit o forţă mondială destructivă.

Manifestul Comunist al lui Marx şi Engels, dela 1847, era incendiar în fraze şi sugestii. Practica bolşevică cu graiul, în scrisi şi cu fapta, întrece însă tot ceeace s'ar fi putut prevedea atunci.

') Cf. M. KOULISHER: L'tglise devant le socialisme. Pag. 60-62. s ) Cf. /. MICLEA: Cum se scrie viaţa lui Isus. («Cultura Creştină*. Nr. 8, 1936). *) Amănunte la toate acestea vezi în Dossiers de F Action Populaire, No. 368 din 25. VII. 36 (pag. 1619 -1640). *) Cf. I. MESSNER: Die soziale Frage der Gegenwart. Innsbruck, 1934. Pag. 390-422.

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ

Grosolănie în formă, barbarie în fond: asta-i caracteristica tacticei leniniste. „Trebuie să combatem religia: iată Abecedarul marxismului integral". Aşa declară Lenin, sinistrul papă al marxismului integral. Gândul lui este să aşeze aici pe pământ împărăţia omului în locul împărăţiei lui Dumnezeu. In vederea acestui scop sunt a se folosi orice mijloace, fără nici o consideraţie la moralitatea ori imoralitatea lor. „Trebuie să fim gata, — zice numitul corifeu — la orice jertfe şi, la caz de lipsă, chiar şi la a ne folosi de orice cale ne estegcu putinţă: de şiretlicuri, artificii, metode ilegale; gata a tăcea ori a disimula adevărul; scurt: noi ne scoatem morala din interesele luptei de clase». Cu alte cuvinte: pentru morala comunistă nu există decât un singur normativ: interesul material. Şi cine se opune acestui interes e duşman ce trebuie sdrobit. Fireşte, în primul rând ideea lui Dumnezeu şi religia, care, după Lenin e „un fel de absint de proastă calitate, în care sclavii capitalismului îşi îneacă figura lor de om şi dreptul ce-1 au de a duce o existenţă convenabilă, demnă de o fiinţă omenească". „Un milion de mâr-şăvenii, de fărădelegi, de violenţe şi de contagiuni fizice sunt cu mult mai puţin primejdioase, pentrucă sunt cu mult mai bătătoare la ochi, decât cea mai fină, cea mai spirituală şi cea mai pură idee a lui Dumnezeu". »Marxismul = materialism, şi ca atare este inexorabil duşman religiei". Nimic mai logic, după această ideologie, ca lupta de exterminare a tot ce-i credinţă suprafirească şi religie, dat fiind că — tot după Lenin — „la spatele fiecărei icoane a lui Hristos, ca şi îndărăptul fiecărei statui a lui Buddha, nu se zăreşte altceva decât gestul brutal al capitalului i ) \ De aici ura aceea implacabilă, sintetizată în brutalul principiu: „Materialismul dialectic aruncă în bălegar canalia idealistă ce apără pe Dumnezeu". Nici Dumnezeu, nici apărători ai dumnezeirii, nu-i trebuie lui Lenin. Şi când Hegel, idolul său filosofic2), pledează pentru ideea lui Dumnezeu, ucenicul revoltat notează: „A luat în apărare acest nevolnic de Dumnezeu, canalia idealistă!" s).

Rigid, calculat, intolerant şi dispreţuitor de forme şi oameni, dar dârz şi exasperant de stăruitor întru a înfăptui pe deantregul ceeace şi-a propus odată, ucenicul lui Hegel şi al lui Marx e un îndrumător şi un organizator de o perspicacitate, fermitate şi consecvenţă satanică. El a ştiut ce vrea. A vrut să-şi înfăptuiască

l ) Cf. P. DE BRUIN-KOLOGR1VOF: Le matMalisme dlalectique. (In: Essai d'une Somme catholique contre les Sans-Dieu, pag. 461—466, passim).

') Dintre literaţi, lui Lenin i-au plăcut Zola şi Jack London, iar dintre cugetători Hegel. Logica acestuia a studiat-o cu peana în mână şi notele marginale ale leaderului roşu se cetesc cu veneraţie în lungul şi latul Sovietiei.

') Cf. N. BERD1AEFF, o. c , pag. 111.' 5*


gândul pe care 1-a spus fără ocolişuri, şi a isbutit să-1 infiltreze în minţi şi în inimi cum nici un alt răscolitor de masse n'a mai făcut-o. Aşa îl arată opera sa, bolşevismul în acţiune. Aşa apare şi din lă-sământul său literar. Pentru multe alte linii caracteristice, fie câteva dintr'un articoi-program scris de dânsul în 1922 pentru numărul de pe Martie al revistei „Sub steagul marxismului*. E atât de revelator acest cuvânt, ascultat şi urmat în fosta împărăţie a ţarilor, ca şi în alte părţi de lume unde se vesteşte şi se trece în faptă acelaş crez marxist integrali

Stăpânit de ideea fixă: religia, „vodka poporului", trebuie stârpită, cel dintâiu lucru pe care-1 leagă de sufletul celor dela numita revistă e aeela de a nu uita că revista lor trebuie să fie un organ al materialismului militant, având ca primă datorinţă demascarea „lacheilor diplomaţi ai popimii", indiferent că aceştia vor reprezintă ştiinţa oficială ori vor fi simpli franctirori, zişi publicişti democraţi, ideal-socialişti, ori mai ştiu eu cum! Şi le mai inculcă ceva: să fie organ viu al ateismului militant, nu nişte luptători adormiţi, cari nici ei nu ştiu ce vreau. Trebuie tradusă şi răspândită în masse literatura ateistă dela sfârşitul veacului XVIII, (după sfatul lui Engels). Drept că se obiecţionează că-i învechită, neştiinţifică, naivă, etc. acea literatură. „Nimic însă mai rău ca aceste pretinse ştiinţifice sofisme, — lămureşte Lenin — în dosul cărora în realitate nu se ascunde altceva decât pedanterie ori o totală neînţelegere a marxismului. Sigur, se află multe lucruri neştiinţifice şi naivităţi în scrierile ateiste ale veacului XVIII, dar nimeni nu opreşte editorii acestor scrieri să le prescurteze, ori să le provadă cu scurte notiţe, în cari să se arete progresele ce le-a făcut critica ştiinţifică în scărmănarea religiei, cu provocare Ia cele mai noui opere privitoare la chestie, etc. Ar fi cea mai mare şi cea mai fatală greşală ce-ar putea-o săvârşi un marxist, să creadă că uriaşele masse populare de milioane de inşi (mai ales meseriaşii şi ţăranii), cari sunt osândiţi de actuala societate la întunerec, ignoranţă şi prejudiţii, s'ar putea elibera din acest întunerec numai în urma lămuririlor marxiste. Masselor acestora le tre-buieşte dat cel mai variat material de propagandă ateistă; trebuie să le fie făcute cunoscute fapte de pe cele mai diferite tărîmuri ale vieţii; trebuiesc bătute toate căile pentru a ajunge în intimitatea lor, pentru a le trezi interesul, ca să poată fi desmeteciţi din somnul sacru, sgâlţăiţi din teate părţile, în cele mai deosebite chipuri; ş. a. m. d." 1). Vede şi el că aceste pretenţii, şi altele pe

V Cf. WALDEMAR O URI AN: Der Bolschewismus. Freiburg i. Breisgau. 1931. Pag. 2 4 2 - 2 4 4 .


cari le formulează, sunt greu de îndeplinit şi vor da loc la... poticneli şi greşeli. Dar ţine să adaugă şi aceea că: „Numai acela nu greşeşte, care nu face nimic O"-

Să nu se opriască în drum, ori în câte gropi şi-ar da, ci să for(eze mereu înaintarea spre ţinta bine fixată, nesinchisindu-se de opreliştile unei conştiinţe burgheze ultradelicate: iată mentalitatea pe care s'a priceput de minune, cel dintâiu şi cel mai tipic dictator roşu, s'o inspire adepţilor săi. „Nici o odihnă şi nici o reverie pe frontul antireligios!" le strigă în urechi Jaroslavsky-Gu-belmann tovarăşilor roşii. Reorganizarea propagandei, perfecţionarea combatanţilor împotriva religiei e un imperativ atotstăpânitor în aceste cadre. „Să se arate prăpastia care separă ştiinţa de religie; să fie ajutate mulţimile să treacă această prăpastie, — asta-i problema ce se impune (marxiştilor) pentru viitor... Lupta împotriva religiei e lupta pentru socialism" susţine acelaş evreu, corifeu bolşevic. Căruia i-se ataşază şi Lunaciarsky, comisarul dela Instrucţiunea publică, precizând şi mobilul luptei angajate: „Noi urîm creştinismul şi pe creştini, şi chiar şi cei mai buni dintre ei trebuiesc socotiţi ca cei mai mârşavi duşmani ai noştri* *)

Ce a însemnat şi ce înseamnă această ură organizată, conştientă şi intrepidă, e carte deschisă unei lumi întregi. Veacurile viitoare vor pomeni cu groază de răstimpurile cât a fost la putere bolşevismul într'o parte sau alta a globului. Puţinele noastre rânduri de sumară orientare nu prind decât frânturi dintr'o infimă parte a prăpădului roşu.

Maimuţărind pe alţii, ucenicii lui Lenin au ticluit şi ei un Abecedar al Bolşevismului, care aduce aminte, prin precizările sale succinte, de catehismul creştin. Una din aceste precizări de mâneca re la drum sună aşa: „Religia şi bolşevismul sunt incompatibile atât în teorie cât şi în practică". Şi faptele impun constatarea că rar s'a întâmplat în istoria omenirii să se fi ţinut seamă cu atâta „scrupulozitate" de vre-o indicaţie, cum s'a ţinut de aceasta. întreagă organizaţia de stat în Sovietia e alcăuită în aşa fel ca religia să nu aibă loc. A fost declarată aliată a capitalismului şi pepinieră a tot felul de superstiţii păgubitoare. Deci: duşmană de moarte a doctrinei şi regimului sovietic. Şi e tratată în consecinţă. Povestea cu libertatea cultică şi de conştiinţă n'o ia nimeni în serios 8). In realitate situaţia e următoarea:

Preoţii sunt cetăţeni fără drepturi politice. Instrucţia religioasă ») T. a., pag. 245. 2J Cf. P.DE BRU1N-KOLOGRÎVOF, o. c. pag. 484-486. *) Cf. Cultura Creştină, No. de pe Ianuarie c , articolul: Libertate so

vietică.


le este Interzisă. Asociaţii evlavioase nu se îngăduie. Bisericile li-se lasă credincioşilor, cu chirie, spre folosinţă, până la buna plăcere a autorităţilor locale de stat. Cea mai mică aparenţă de infidelitate faţă de regimul dela putere e pedepsită cu surghiun şi întemniţare. Int'aceea se lucrează de zor şi metodic pentru „luminarea" masselor. (Chipurile, la cererea acestora.) Şi totdeauna cu scopul de a discredita preoţimea şi credinţa. Teme şi „argumente" sunt berechet. Aşa, bună oară, a fost tema neputrezirii trupurilor anumitor sfinţi. înţelepţii stăpânirii au folosit-o more proprio. Într'o adresă din 25 August 1920, a Ministerului de Justiţie, se poate ceti: „La îndemnul şi în urma cererilor stăruitoare ale masseior muncitoare (i) în guberniile... au fost desgropate optsprezece aşa zise cadavre neputrezite. Aceste desgropări s'au făcut în prezenţa mulţimilor muncitoare şi a preoţimei, a medicilor specialişti şi a autorităţilor sovietice şi s'a descoperit o serie de lucrături şarlata-niceşti, cu ajutorul cărora slujitorii cultelor trăgeau pe sfoară mulţimile muncitoare". — Foametea din 1921 de pe Volga a fost prilej binevenit să fie sechestrate toate valorile bisericeşti... ca să se vină într'ajutor infometaţilor. Copiii şi copilele de preoţi, întrucât nu întrerup legăturile cu părinţii, sunt eschişi dela şcoalele mai înalte»)-

Şi fiindcă veni vorba de şcoală: se fac toate sforţările imaginabile şi de neînchipuit, pentru câtigarea tineretului şcolar pe seama comunismului şi ateismului militant. S'au şi luat toate măsurile ca dascălii să corăspundă acestui desiderat al regimului. Cunoscutul Lunaciarsky a declarat-o categoric în şedinţa celui de al doilea congres al Ateiştilor, ţinut în 1929: „La noi învăţământul nu poate fi decât comunist; care va să zică nu poate fi altfel decât antire-ligios." Şcoala face şi ea parte din ansamblul mijloacelor ce trebuiesc neapărat larg utilizate în slujba idealului bolşevic. „Şcoala, — scrie Lucaciewsky într'al său Nou Manual Antireligios — realizează educaţia antireligioasă; presa, cinematograful, radio, literatura, arta sovietică luptă şi ele împotriva religiei". Iar în congresul Institutelor Ştiinţifice Antireligioase, ţinut la Moscova în 13—15 Iunie 1934, s'a fixat principiul: „Educaţia comunistă a copilului cuprinde in chip obligatoriu educaţia antireligioasă" i ) , Obligament, de care forţele didactice se achită cu vârf şi îndesat. Asta încă începând cu şcoala primară 3). Ca să se continue apoi cu organi-

') Cf. Waldemar Gurian, o. c , pag. 8 3 - 8 8 . ') Ca să se vadă ce roade a dat această şcoală, să se cetească romanul-

copie de pe natură: Costa Riabţev de Ogniev, tradus şi In româneşte. *) Cf. J. DE BIVORT DE LA SAD£E: Le mouvement des Sans-Dieuet

son Action dans le monde, 1917 1936, (in Essai d'une Somme catholique, pag. 601-517).


zaţiile Pionierilor Roşii şi a Komsomolţtlor (Tinerimea Roşie), întregiţi de Uniunea Ateiştilor Militanţi, toate aceste şi alte organizaţii similare având sute de mii, — ba milioane — de membri devotaţi cu trup cu suflet1). Dacă se va adauge acum aportul gazetelor, revistelor şi cărţilor tipărite şi răspândite în măsură fantastică, precum şi conferinţele fără de număr, proiecţiunile cinematografice, lipsa de conştiinţă în propaganda „culturală" sovietică*) şi mijloacele de constrîngere, folosite din belşug şi fără remuşcărl de conştiinţă din partea autorităţilor, se va înţelege cum s'a ajuns ca „Sfânta Rusie* să se prefacă în, relativ, destul de scurtă vreme, în împărăţia lui Antihrist3). In care glas de clopot nu mai cheamă pe pravoslavnici la închinare; Duminecile şi sărbătorile creştine sunt zile de lucru; altarele puţine, câte au mai rămas, numai anevoie apucă Ia lumânări; muribunzii trec din viaţă fără mângâierile religiei; copiii, chiar şi cei cari se bucură de căldura unui cămin părintesc, cresc fără frică de Dumnezeu şi fără ruşine de oameni; haimanalele se înmulţesc în chip îngrozitor4); stăpânirea îşi ţine de

l) Ibidem, pag. 521 se notează că în 1 Maiu 1932 Uniunea ateiştilor militanţi număra şepte milioane de membri bărbaţi şi un milion şi jumătate băeţi.

*) La Jaroslaw un propagandist, după cuvântare, arată publicului o icoană a Iui Hristos şi întreabă apoi icoana: >Spune-ne nouă Hristoase: eşti pentru, ori contra Uniunii Ateiştilor>. Şi deodată icoana se luminează; în jurul coroanei de pe capul lui Hristos încep se joace in toate culorile curcubeului inscripţii ca acestea: »Inscrie-te repede în Uniunea Ateiştilor!*, >Trăiască taummaturgul Emelian!* (aluzie la Jaroslawsky, preşed. Uniunii Ateiştilor). La câţiva vreme icoana a început să lăcrimeze. — Ce a urmat să poate prevedea: conferenţiarul a arătat, In râsetele adunăturii din sală, că totul nu-i decât o panglicărie chemică, dacă vrea cineva să-i zică aşa. — încheierea: aşa-s toate >minunile« povestite, ori fabricate de popi... (Cf. W. Gurian, o. c , pag. 281).

*) După statisticele oficiale ruseşti, la începutul revoluţiei comuniste Biserica Ortodoxă Rusă număra 50,960 preoţi, 17,480 călugări, 15,210 diaconi, 45,705 ţârcovnici şi 52,032 călugăriţe. Mai dispunea apoi această biserică de 46,457 biserici; 21,647 capele; 487 mănăstiri de bărbaţi; 419 mănăstiri de călugăriţe; 4 academii teologice; 36 seminarii; 40,000 scoale poporale şi 150 scoale bisericeşti pentru copiii preoţilor. — Astăzi? Abia câteva sute de >ministri ai cultului* mai funcţionează oficios, ceialalţi sunt ucişi, agonizează in surghiun ori tânjesc de azi pe mâne, slujind pe ascuns şi vagabondând în lungul şi latul Sovietiei. Clădiri bis. puţine au scăpat de distrugere ori de afectare spre scopuri profane. Biserica Romei, care avea în Rusia, la 1917, nu mai puţin de 13 milioane credincioşi cu 8 episcopi şi 800 preoţi, 514 biserici, 580 capele şi opt seminarii teologice, in Maiu anul trecut mai avea sub stăpânirea lui Stalin 73 preoţi în viaţă, dintre cari 14 erau deja deportaţi în lagărele Solovki, iar alţi 13 erau ar staţi. (Cf. Bivort de la SaudCe, o. c. pag. 529 -540). - »Mai malt spirit militant, mai multă intransigenţă antireligioasă!* a strigat, bine de curând, tovarăşul Jaroslavsky c'ar fi de lipsă în Urnea >fericită« de dânsul şi de ceialalţi tovarăşi,

*) Prof. M. BERG a adunat într'un volum (Was sagt Sowjet-Russland von sich selbst? M. Qladbach, 1930) o mulţime de mărturisiri comuniste despre sti-

456 CULTURA CREŞTINA Nr 7-S

a sa datorinţă să îmbărbăteze tot ce ar putea să destrame şi S a

sfărîme credinţa în cele sfinte şi mai presus de fire: procesiuni groteşti, caricaturizând rândueli, lucruri şi persoane bisericeşti; ilu-traţli blasfeme1); mărci şi.timbre anticreştine; cântece şi cuplete imorale. In schimb merge până acolo că opreşte sub grea pedeapsă să fie expuse prin vitrine ceva obiecte ce ar putea aduce aminte trecătorilor de celea sfinte2). Intr'aceea pustiul sufletesc se întinde; familia se destramă; moravurile se sălbătăcesc în aşa măsură că-i pune pe gânduri şi pe regisorii acestei tragedii fără pereche'); neîncrederea împrumutată e tot mai stăpână pe conştiinţe; personalitatea şi libertatea individuală tot mai reduse; sclavia tot mai întinsă; tirania celor dela cârmă tot mai pronunţată. In locul raiului nădăjduit se constată cu oroare că odată cu bolşevismul s'a înstăpânit iadul asupra întinderilor fără margini ale pământului atâta vreme împodobit de crucea moscovită. — Panait Istratt al nostru, atras şi el de mirajul „fericirilor" leniniste, după ce le-a cunoscut la faţa locului, a rămas profund decepţionat, cum cu atâta durere destăinuie în „Spovedania unui învins". — Spovedanie de-un dramatism sguduitor. Şi totodată o critică incisivă şi convingătoare.

iile din Sovietia. Intre altele se află acolo şi declaraţia văduvei lui Lenin: >Avem vre-o 7 — 8 milioane de copii ai nimănui, dintre cari abia 80,000 au putut fi aşezaţi tn azile*. (Cf. Card. Faulhaber: Rufende Stimmen in der Wiiste der Gegcnwart. Freiburg i. Breisgau, 1931. Pag. 17).

') începând cu 4 Ian. 1923, revista ilustrată, pentru tinerime, Ateul în Uzină, a apărut cu un chip pe copertă, care reprezenta un muncitor sdravăn, urcat pe o scară sus-sus, cu un ciocan In mână. Sub el, alandala: clopote, minarete, cupole de biserici dărîmate. Muncitorul era urcat până in nori, de unde se'holbau la vale, tremurând de frică, Isus, Jahve, Allah, Dumnezeu Tatăl şi un zeu păgân, cărora voinicul cu ciocanul le striga ameninţător. >Am gătat cu ţarii pământului; acum o să vedem de ceriu!* Alţi numeri ai aceleiaşi reviste, cu tiraj de 70.000 de exemplare, a purtat in lumea tineretului alte mâsgălituri infame, de calitatea acesteia. — Tovarăşul M. Rezvuşkin, «inspirat* de bravada lui Buckarin: «Trebuesc răsturnate dinastiile ceriului, toate categoriile şi ierarhiile... Şi cei mai de frunte din aceşti dumnezei trebuiesc aduşi, ca fiind responsabili de toate relele, in faţa tribunalului sovietic*, s'a grăbit şi a scris o piesă intitulată: ^Dumnezeu osândit*, care a Rlcut ocolul Sovietiei, pretutindenea amuzând massele proletare cu cele mai bădărane şi mai respingătoare inepţii la adresa Celui Preaînalt. (Cf. O. GOYAU: Dieu chez les Soviets. Paris, 1929, p. 161-179)'

») Cf. Dr. A. LAUBENHEIMER: Und du siehst die Sowjets richig... Berlin, 1935, pag. 155. Şi W. Gurian. o. c. pag. 85.

*) A făcut vâlvă cazul studentei Maruska Larkow, «căsătorită* in ultimii cinci ani... de 19 ori. Şi acum, la vârsta de 25 de ani, a vrut să încheie a 20-a căsătorie. Autorităţile sovietice nu i-au îngăduit însă. Şi chiar şi petiţia, înaintată lui Stalin însuşi, a căpătat răspuns negativ. (Cf. Osservatore Romano, 2*-6. 36). Caşul studentei M. Larkow ne fiind unicul, nu e mirare că elementele de bun simţ, după cum anunţă agenţia „Ofinor", au pornit o reacţiune vie împotriva batjocorei ce se face din căsătorie. Autorităţile vrând-nevrand a trebuit să se sesizeze şi ele.

f

CULTURA CREŞTINA 457

III. Fenomenul leninist e realitate. Mai mult decât atât: „E o

forţă", cum a zis Sf. Părinte către card. Lie'nard, episcopul de Lille. Şl încă e forţă redutabilă, în faţa căreia trebuie să te opreşti îngândurat. Pentrucă i o putere organizată, stăpânită de acelaş spirit sectar şi gata la orice. „Oamenii aceştia — vorba aceluiaş Pontifice Roman, — orice s'ar zice, dar au un ideal; sunt străbătuţi de el şi ştiu, la caz de lipsă, să sufere pentru el. ba chiar şi să-şi expună viaţa pentru a-1 apăra". Decât, o atare mişcare nu-i dintre acelea cari să poată fi bagatelizate. Mai ales când se iau în seamă imensele teritorii ruseşti deja cutropite *) şi celelalte teritorii, metodic subminate, în toate părţile lumii8), gândul, mărturisit sus şi tare, al matadorilor comunişti fiind: câştigarea lumii întregi pentru ideologia şi aranjamentul social al lor. Sunt prea cunoscute vorbele Iui Stalin, actualul dictator al unui aglomerat de soviete cu mai bine de 160 milioane de supuşi: „Eu sunt împotriva religiei, pentrucă sunt pentru ştiinţă... Suntem siguri că vom curaţi mândra noastră patrie de superstiţiile ignoranţei, de intoxicaţie, de „apa vieţii" duhovniceşti, care-i religia. Ba suntem siguri şi de aceea că vom debarasa lumea toată de aceste imundiţii".

Şi nu se poate zice că totul n'ar fi decât o sporovăială retorică. Faptele grăiesc dimpotrivă că bolşevismul a întrat în milioane de capete şi inimi. Făcând bilanţul alor zece ani de „apostolie" ateistă, leaderii acestui curent constată că deşi în Rusia nu-i moartă de tot religia, visul lui Lenin: materialismul marxist în cea mai avansată accepţie a cuvântului3) a făcut progrese uimitoare. Peste cincizeci de milioane nu mai recunosc nici o religie. Noul curent a captat până şi elemente pân'aci recalcitrante. „Bătrâni, cari o viaţă întreagă s'au rugat la dumnezei (I) şi la sfinţi şi credeau în raiu şi în iad, acum au rupt pentru totdeauna cu religia şi au devenit atei zeloşi". Au fost deajuns zece ani (susţine Jaroslavsky în şedinţa din 7 Februarie c.) ca povestea cu poporul rus „teoforic"

') Rusia europeană are o suprafaţă cât restul Europei laolaltă, iar Siberia sovietică, dacă-i vorba de extindere, face cât patruzeci de Franţe. (Msgr. d' Herbigny S. I. într'o conferinţă ţinută anul acesta la Zurich).

*J Numai in Franţa partidul comunist are 34,445 nuclee locale cu 714,000 adulţi şi 25,000 tineri ca membri. Cotidianul bolşevic L'Humanite, apare peste săptămână în 250,000 exemplare, iar Dumineca în câte 350,000 exemplare. In afară de aceasta mai apar 39 gazete comuniste In provincie cu un tiraj de 1,735,000 exemplare. (Cf Hirnok, Cluj, Nr. 7 - 8, 1936).

*) După Lenin: «Materia e principalul; cugetarea, conştiinţa, senzaţia sunt produsul unei evoluţii foarte înaintate*. «înlăturarea dualismului (spirit şi trup) consistă în aceea că se susţine cumcă spiritul nu există independent de trup, că el e ceva secundar, e o funcţie a creerului, a reoglindirii lumii dinafară*. (Cf. /. Messner, o. c, pag. 307).

Nr. 7-8


să fie dată de minciună. In înstrăinarea de credinţa părinţilor femeile ţin pas cu bărbaţii. Paraşutista Nirta Kamneva, istorisind experienţa primului său salt, face, în aceeaşi şedinţă, declaraţia mult grăitoare: „In clipa când m'am deslipit de avion, mărturisesc c'am avut o uşoară tresărire a inimii". (Un glas: „Ţi-ai adus aminte de Dumnezeu?") „Nici vorbă, nu m'am gândit la Dumnezeu. De altfel asta-i de tot firesc. Tinerimea de vârsta mea ştie tare puţin de Dumnezeu". De sine înţeles că cuvintele Ninei au fost acoperite de aplauze furtunoase, intensificate apoi de telegramele aderenţilor din Sovietia şi din străinătate. (Una venia dela organizaţia ateiştilor esperantişti din insula Formosal). Veacul lui Stalin a creat „rasa stalinistă de oameni cu desăvârşire devotaţi operei socialiste, învăţaţi cu o răbdare şi cu o disciplină de fier, entuziasmaţi pentru strădaniile socialiste, intransingenţi şi inflexibili în principiile lor, dar la fel de plini si de dragoste faţă de om, de nevoile şi grijile sale. Pământul sovietic odrăsleşte eroi", afirmă numitul Jaroslavsky, preşedintele congresului menţionat mai sus. Cari „eroi" nu mai sunt „sclavi ai lui Dumnezeu, vermi ai pământului, praf şi cenuşă, ci creatori ai unei lumi noui". Cu toţii activând în slujba unui ideal ce va să cuprindă globul întreg. „Experienţa noastră religioasă — scrie Lucaciewsky — slujeşte de lecţie proletarilor atei din lumea toată"'), — Cum, din nefericire pentru omenime şi pentru milenara clădire culturală-spiritulă creştină, vedem că se şi întâmplă sub ochii noştri, înspăimântaţi de aceea ce se petrece ori unde „tovarăşii" îşi înfig piciorul.

Primejdia e veche. Roma papală a văzut-© şi a demascat o din bună vreme. Piu IX, încă în 1846, lovind prin enciclica „Qui pluribus" în duşmanii numelui creştin cari, deschizându-şi gura spre hule nu se ruşinează a învăţa că Tainele Sfintei Biserici sunt palavre şi ticlueli omeneşti, şi că învăţătura Bisericei Catolice se împotriveşte binelui obştesc, evident că loveşte în crainicii socialismului, pe atunci în înjghebare şi el. Mai târziu, în 1864, acelaş Pontifice Roman, va fixa lapidar şi va osândi, prin enciclica „Quanta cura", alăturea de naturalism, şi comunismul cu socialismul, timbrat drept „funestissimus error", plin de opinii impii şi slujind sforăriilor unor şarlatani ordinari („fallacissimi homines") ce uneltesc împotriva drepturilor sfinte ale Bisericii lui Hristos în ce priveşte învăţământul şi educaţia tineretului, şi ponegresc în toată forma şi pe toate căile atât clerul secular cât şi cel monahal 3).

») Cf. D. C. LIALINE: V Antireligion in U. R. S. S. (Les Sans-Dieu). In »Iremkon«. Tom. XIII. Nr. 3 din 1936, pag. 312—318.

') Cf. H. DENZINGER-BANNWART: Enchiridion Symbolornm •». Friburgi Brisgoviae. 1921, pag. 436 şi 461-462.


Pe aceleaşi urme merge şi Leo XIII, cu a sa enciclică „Quod apostolici muneris" (1878), dar mai ales cu epocala „Rerum novarum* (1881), care a pus la punct aberaţiile „Capitalul8-ui lui Marx şi a celorlalte elucubraţii elaborate de oficina marxistă. Cu prilejul apariţiei acestui act pontifical, protestantul Hiibler n'a pregetat să observe: „Pe cerul istoriei s'a adaus un capitol nou, o epopee nouă la gloriile Romei creştine: Papalitatea şi Proletariatul". Liniile trasate de Vicarul Domnului au fost linii de lumină, arătând calea ce trebuie urmată ca să se iasă cu bine din haosul social creat de liberalism şi intenţionat augmentat de socialism, şi să se niveleze prăpastia săpată de capitalism între îmbogăţiţi şi sărăciţi.

Problema a reluat-o Piu XI, care a insistat mereu să se revină la ordinea socială voită de Dumnezeu, ca să se evite catastrofe altfel inevitabile. Quadragesimo Anno (1931) e un monument de superioară, evanghelică prevedere, bun simţ şi echitate socială. Şi totodată e răspunsul limpede al Capului Creştinătăţii la învinuirile de reavoinţă ce s'au adus şi se aduc creştinismului din partea celor ce i-au jurat pierirea1)-

S'a zis, şi se repetă mereu: Preoţimea catolică în frunte cu Papa, sunt complicii capitaliştilor. Răspunde Sf. Părinte: „Vedem deoparte o mulţime imensă de proletari, de altă parte un mic număr de bogaţi prevăzuţi cu resurze imense... ceeace dovedeşte până la evidenţă că bogăţiile îngrămădite aşa de peste măsură în vremile noastre de industrialism sunt rău repartizate. ... Se comite o violare a ordinei când capitalul nu angajază muncitorul decât cu scopul de a exploata după placul şi în profitul său întreg regimul economic, neţinând seamă nici de demnitatea omenească a muncitorilor, nici de caracterul social' al activităţii economice, nici chiar de justiţie şl de binele obştesc".

S'a zis, şi se repetă mereu, că Papa e pentru dictatura economică. Răspunde Sf. Părinte: „Dictatura economică ce a luat locul liberei concurenţe abunăseamă nu-şi poate împlini această funcţiune (să aşeze adecă viaţa economică sub legea unui principiu într'a-devăr just şi eficace); ea poate acest lucru cu atât mai puţin cu cât, necumpătată şi violentă cum e dela firea sa, ea însăşi, pentru a fi folositoare oamenilor, are lipsă de o frînă energică şi de o cârmă înţeleaptă, pe care însă n'o găseşte în sine însăşi".

S'a zis şi se repetă mereu că Biserica propovădueşte o resemnare desonorantă pentru muncitori şi binevenită pentru cei ce le storc vlaga fără milă. Răspunde Sf. Părinte stigmatizând pe cei ce

») Ambele enciclice: «Rerum Novarum* şi «Quadragesimo Anno«, au apărut în româneşte la Iaşi («Presa Bună*) sub titlul: Problema muncitorească. — Toile, lege!


„deşi se zic a fi catolici, abia de-şi mai aduc aminte de sublima lege a justiţiei şi a iubirii... şi, lucru şi mai grav, nu se tem să apese pe muncitori, mânaţi fiind de duhul câştigului. Mai mult: sunt şi de aceia cari abuzează până şi de religie, cercând să-şi acopere cu numele ei nedreptele lor stoarceri de venite, pentru a se scăpa de reclamaţiile deplin justificate ale muncitorilor lor".

S'a zis şi se repetă mereu... Ei, dar ce nu s'a zis şi ce nu zic cei ce nu vreau să vadă si să recunoască adevărul? Zadarnic este orice cuvânt către aceştia. In faţa răului comunist altceva avem de făcut: armts arma opponenda La organizare să-i opunem organizare; presei să-i opunem presă; solidarităţii, — solidaritate; activităţii, — activitate. Cea mai grandioasă realizare pe planul acestei concepţii este Acţiunea Catolică, una dintre cele mai măreţe opere sociale ale actualulni Pontifice Roman. La pace, ori la armistiţiu cu bolşevismul nici gândi nu se poate un creştin în toată firea. S'a vădit doar de repetate ori că vorbele dulci plecate din lagărele roşii nu sunt decât miere ca să prindă muşte 1). Când bagă de seamă că se trezesc şi să întăresc şi ceialalţi, dânşii nu întârzie să-şi arate colţii. Cum au făcut-o şi în Spania sf. Ignaţiu de Loyola, desbuimăcită aproape de ora douisprezece, din toropeala ce-o cuprinsese2). Războiul ce-1 poartă acum naţionaliştii cu gu-

') Dintr'o scrisoare confidenţială, a Internaţionalei comuniste, adresată «bărbaţilor de încredere» din Brasilia (în Noemvrie anul trecut), dar apucată pe mâini indiscrete, s'a aflat că în capitolul despre «Pregătirea revoluţiei roşii*, li-se dădeau tovarăşilor următoarele îndrumărir 1. Doctrina revoluţionară comunistă să fie desbrăcată de orice element internaţional şi să fie mascată după gust naţional. 2. Să se promită: O împărţire mai dreaptă a bogăţiilor; naţionalizarea mijloacelor de comunicaţie; apărarea familiei şi a libertăţii religioase; apărarea evreilor; carnpanie vie pentru pace. Se impune şi ocolirea cuvântului: comunism. In capitolul al doilea despre «Perioada premergătoare pregătirei* se precizează cu privire la agitaţii: «Orice prilej pentru agitaţie trebue folosit; şi când nu se prezintă, trebuie creat. Probleme dc rasă, religie, ştiinţă şi educaţie, — toate acestea pot sluji agitaţiei; fiecare agitaţie e bună pentru noi şi bine venită*. — Şi tovarăşul Harry Berger, de nu era prins şi deţinut la Montevideo, cu îndrumări cu tot, se achita întocmai. (Cf. Schdnere Zukunft. Ho. 36, din 7 Iunie c , pag. 964).

*) Organizarea politică-socială a catolicilor spanioli nu se putea să fie pe placul comuniştilor. Aceia însă şi-au văzut de lucru. Cu sfârşitul anului 1935 «Acţiunea Catolică* număra 273.000 membri şi membre. Propaganda slovei tipărite fusese şi ea intensă: se răspândiseră peste un milion de tipărituri volante lămurind chestii sociale; mai bine de 1000.000 exemplare din «Catehismul Acţiunii Catolice* şi alte 173000 broşuri tratând în lumină creştină probleme la ordinea zilei. Mai aranjaseră apoi «acţioniştii* şi 153 adunări muncitoreşti foarte cercetate şi deschiseră şi o «Şcoală socială muncitorească* cu 300 participanţi. «Frontul Naţional* câştigase şi el 250.000 membri devotaţi, etc. etc. (Cf. Schdnere Zukunft, 8. 3. 36. pag. 603).

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINA 46l

vernamentalii e lupta celor nemolipsiţi încă de lepra comunistă, împotriva satanismului cinic, distrugător şi asasin, şi pentru apărarea comorilor unei culturi creştine multiseculare, cum a ţinut să declare, cu primejdia capului, şi savantul Uanamuno, până acum nu tocmai mare prietin al credinţei creştine şi al catolicismului. — Fiii iui Lenin, caşi duhurile întunerecului, numai atunci simulează bunăvoinţă, când nu pot sugruma şi sdrobi, ori când o prudenţă diabolică le dă se înţeleagă că, în interesul cauzei lor, e de preferit toleranţa violenţei şi chipul blândeţelor revărsării urii1).

IV.

Boşevismul şi creştinismul; ori mai bine zis: bolşevismul şi catolicismul, — de ortodoxie marxiştii leninişti nu se prea împiedecă 2) — sunt două lumi angajate în luptă titanică. Altele le sunt vederile privitor la atribuţiile statului, proprietate, învăţământ, educaţie, rolul femeii în societate, rostul şi drepturile bisericii, e tc; altele metodele; altele obiectivele. Cum se poate vedea din orice Manual de sociologie scris de mărturisitori ai crezului roman. Şi cum, dealtfel, trebuie să-i apară limpide la prima ochire oricărui creştin care-şi cunoaşte bine Evanghelia. Nu se poate doar' să nu-i bată la ochi incompatibilitatea între credinţa creştină curată şi între o doctrină ce poartă stigmatul alor trei erezii: naturalismul, ateismul şi materialismul, devenind printr'asta negaţia religiei creştine, şi a oricărei religii. Căci e cu neputinţă să fie cineva cu Hristos şi în acelaş timp să fie împotriva supranaturalului, împotriva lui Dumnezeu şi împotriva spiritului3). Fericirile creştinis-

') In vremea din urmă veşti din Kremlin au acreditat părerea că în Sovie-tia religia ar începe să răsufle mai uşurată. Şi de fapt prigoana făţişă s'a mai domolit. Motivul? Când se credea că s'a gătat cu «superstiţia* religioasă, reprezentată de biserica legală, stăpânirea s'a trezit în faţa unui sectarism mistic cu mult mai viguros ca biserica oprimată şi cu mult mai primejdios pentru regimul actual. Acest sectarism >amorf, insesizabil şi admirabil ascuns sub aspectele cele mai osebite a pătruns şi în ambianţele crezute a fi deja imbibate de ateism*, cum remarcă cineva. Sectele acestea mistice sunt acum citadelele sentimentului religios, nu vechea biserică, umilă şi resemnată, pe care şi din această pricină, bolşevismul înţelege s'o lase >să moară de moarte naturală* cum se exprimă corifeii ateişti (Cf. /. Danzas: L'Eglise russe dans Ia tourmente. (»Vie Intelec-tuelle*. 25. V. 36).

') Bolşevicilor «ortodoxia le apare ca forma cea mai de jos a creştinismului, cea mai pasivă, cea mai superstiţioasă şi mai obscurantistă. Aşa că-i uşor de biruit-o*. Berdiaeff, o. c. pag. 163).

*) Cf. CHRIST1ANUS: Comunisme et catholicisme. (»Vie Intelectuelle* No. 7 - 8 . 36).


mului sunt cele ale Vorbirii de pe munte; „fericirile" leninisto-staliniste sunt cele ale materiei şi forţei brute. Creştinismul ţine la adevăr mai presus de toate şi faţă cu oricine, între orice împrejurări. Marxismul, prin rostul lui Kautsky, proclamă alte principii: „Una dintre cele mai însemnate (datorinţe) este datorinţa veracităţii. (Wahrhaftigkeit) faţă de tovarăşi. Faţă de duşmani însă n'a fost recunoscută niciodată aceasta datorinţa" — Şi să se noteze că leniniştii l'au trecut pe Kautsky în lista celor ce nu sunt marxişti sadea!

Cu aşa potrivnic are de luptat Biserica vie a Bomnului. Cu ce perspective? — Taina viitorului. Totuşi o nădejde se poate formula: creştinismul va birui. Dacă va învăţa din păţania ortodoxiei ruse, şi îşi va impune să fie consecvent cu încheierile trase din celea învăţate.

Care a fost vina pravoslaviei moscovite? „N'a realizat adevărul său în vieaţa socială, (— cuvântul e al cugetătorului rus Ber-diaeff —); ci, ori s'a înfofolit într'o simbolică convenţională de teo-craţii cari au vrut să ignoreze libertatea, condiţia primă a oricărei realizări veritabile, ori apoi a practicat un sistem de dualism, cum s'a întâmplat în vremile din urmă, când puterea creştină a slăbit. Comunismul a apărut atunci ca o pedeapsă, ca dovada adulterării adevărului autentic"2).

Cum să se poarte deci războiul împotriva acestui flagel apocaliptic? Răspunde acelaş valoros teolog şi gânditor rus ortodox: „Împotriva comunismului materialist integral nu se poate ridica decât creştinismul Integral*). Nu un creştinism retoric, bătând câmpii, decadent, — ci un creştinism regenerat, realizându-şi veşnicul său adevăr într'un concept de viaţă universală, de universală cultură, de justiţie socială universală. Tot viitorul societăţilor creştine atârnă de faptul: înţelege-va creştinismul; ori mai bine zis: creştinii, să respingă mâna de ajutor a capitalismului şi a unei societăţi nedrepte; să încerce în sfârşit, neamul creştinesc, să realizeze în numele lui Dumnezeu şi a lui Hristos, adevărul pe care bolşevicii îl traduc în faptă în numele unei colectivităţi atee, în numele raiului pământesc. Dacă clasele muncitoreşti au fost ogoare foarte pregătite pentru a primi impietatea şi ateismul militant, care e cu adevărat „opium pentru popor", cei mai mari vinovaţi nu sunt agitatorii socialismului revoluţionar: vinovaţii sunt creştinii înşişi, vechea lume creştină.

') Cf. Kautsky într'un articol din >Neue Zeit< XXV, 1, 6. — La: Fr. Rlimke, o, c. pag. 6.

') Cf N. Berdiaeff, o. c. pag. 43. ") Sublinierea e a noastră.


Nu religia creştină, vezi bine, ci adepţii săi cari, de cele mai multe ori, s'au dovedit a fi falşi creştini. Binele care, în loc de a se înfăptui în viaţă, se schimbă într'o retorică convenţională şi se ascunde la spatele răului real şi a injustiţiei efective; da, binele acesta nu poate decât să provoace revolta împotriva lui, şi încă o revoltă legitimă. Creştinii epocei burgheze au creiat un echivoc care a adus cel mai grav prejudiţiu cauzei lui Hristos în sufletele celor oprimaţi" •)•

*

Berdiaeff are în vedere stările din patria naşterii sale. Adevărul spuselor dânsului însă e vechiu şi, cu mici variante, a fost şi e valabil pretutindenea sub soare. In haină biblică s'ar prezenta aşa: Plerirea ta din tine Israilel Şi: Duşmanii omului căsenii iui.— Cel ce au urechi de auzit să auză, până ce nu-i prea târziu. Şi, prevenind prăpădul ce ne pândeşte din deaproape şi pe noi Românii, să repetăm cu toţii, stăruitor, cu căldură, şi cu un mic adaus, ruga bă-trină şi sfântă: „De foc, de ciumă, de foamete, de cutremur... de războiul cel dintre noi, şi... de bolşevism: păzeşte-ne Doamnei" Căci altfel teamă-ni-e că ne va cutropi puhoiul şi pe noi.

Mai ales că resorturile morale ne sunt atât de slăbite, apărarea abea schiţată, iar surpătorii digurilor noastre de rezistenţă în metodică şi progresivă ofensivă. Şi ar trebui să trăim în planeta Marte, ori să fim cloroformizaţi de desperat, ca să nu ne dăm seama că ne paşte primejdia prăpădului roşu. Avertismentul Preasf. luliu al Clujului, dela congresul eparhial din acest an, ţinut Ia Şieu-Măghieruş: „Ţara ne este împânzită de agenţi comunişti, de «tovarăşi devotaţi* cari, cu un fanatism rar şi cu credincioşie slugarnică s'au înrolat sub «drapelul roşu*, mânuit de cei ce au răstignit pe Hristos prin strămoşii lor, şi cari vor distrugerea statelor, naţiunilor, bisericilor şi a tot ce este civilizaţie şi cultură creştină", a fost impus de intuiţia tragic de serioasei realităţi. — Se va sesiza şi va acţiona, conştient, demn şi unitar, întreg neamul creştinesc şi românesc din această ţară (în Ardeal Forul şi Agrul, mână în mână) în faţa ura-ganuiui ce se desinează la orizont? Ori aşteeptă, divizat şi învrăjbit, deslănţuirea furtunei? — Să nu fiel

Rămâi cu noi Doamne, că de cu seară este, şi s'a plecat ziua... DUMITRU NEDA

') Ibidem, pag. 46—47.

SUFLETUL ROMÂNESC DIN ŞCOALELE BLAJULUI

In preajma zilei de 15 Mai 1883, elevii din clasele superioare ale liceului de băeţi din Blaj au hotărît să salveze Piatra Libertăţii, pe care o ameninţau valurile noroioase şi nărăvaşe ale Târnavei Mari. Hotărîrea a fost spontană şi lucrativă. Sub scutul nopţii de 14 spre 15 Mai, tinerii însufleţiţi au găsit animalele de tracţiune necesară şi lanţuri, executând, cu preciziune şi cu bravură, româneasca datorie faţă de simbolul desrobirii noastre naţionale. Problema n'a fost de loc uşoară. Blocul de piatră era formidabil şi mult adâncit în pământ.

In zorii zilei, razele aurii ale soarelui primăvăratic au putut saluta culorile dragi ale sufletului românesc, pe creştetul monumentului salvat!

Agenţii guvernului patriotic dela Budapesta şi-au făcut şi ei datoria, cu aceiaşi repezeală şi promtiludine. Denunţul a plecat încă în ceasurile dimineţii. Şi aparatul de stat s'a sesizat fără greş, la iniţiativa Ministerului de interne.

La 19 Iunie sosea la Blaj din Budapesta Magnificenţa Sa Domnul Boncz Ferencz, cu următorul ucaz în buzunar, pe care îl dăm în traducere româneaseă fidelă:

„Magnificenţei Sale Francisc Boncz, consilier ministerial, directorul regesc al fundafiunilor publice. — Nr. 1008 prezi-dial. - Conform avizului Nr. 506 din 3 1. c. al D-lui Ministru de interne, la Blaj, în judeţul fllba Inferioară, în noaptea spre 15 Mai, circa 30 elevi din clasele 6, 7 şi 8 ale gimnaziului de acolo, au aranjat o serbare demonstrativă.

S'au transportat în tăcere deplină la piatra de pomenire, aflătoare pe livada libertăţii („Câmpul Libertăţii") întru aducerea aminte de 15 Mai 1848 şi, aceasta, fiind ameninţată să fie săpată şi dusă de râul Târnava, au aşezat-o mai în» lăuntru cu circa 60 paşi dela mal, arborându-i drapelul na-


ţional român. Dimineaţa era arborat un asemenea drapel şi pe catargul aflător în curtea şcoalei.

In cursul dimineţii, ariile executate pe livada libertăţii de către orhestra populară ieşită acolo (Marşul românesc, Imnul popular românesc şi Cântecul libertăţii,), au fost secundate cu cântec domol de către candidaţii de preoţi din grădina Seminarului, care se află la depărtare de 600—800 paşi.

La această serbare demonstrativă este părtaşă şi direcţiunea.

Fiind necesară în această afacere o anchetă energică şi imediată, învit pe Magnificenţa Ta ca, plecând numai decât Ia Blaj, să cerceteze acolo, în chipul cel mai riguros, transgresiunea.

In acest scop veţi lua pe lângă DVoastră, la Cluj, pe secretarul cunoscător de limba românească al direcţiunii regeşti regionale, despre ce direcţiunea va fi avizată concomitent.

Pentru orientare, comunicăm Magnificenţei Tale actele cari au intrat până acum în această chestiune, aci aflătoare.

Referatul despre rezultatul anchetei şi subşternerea părerii DVoastră o aştept cât mai neîntârziat.

Budapesta, 7 Iunie 1883"*).

Directorul liceului era atunci Ion Micu Moldovanu. Ancheta s'a făcut cu străşnicie cumplită. Profesorii şi

elevii vizaţi au fost martirizaţi, cu ancheta, zile dearândul. Magnificenţa Sa trona în castelul mitropolitan şi în fiecare ceas neliniştea cu noui porunci şi intimidări pe „vinovaţi", inclusive direcţiunea şi blajinii dascăli bătrâni.

Rezultatul anchetei: nul. Nu s'a găsit nici un suflet slugarnic şi trădător, care să frângă consemnele simţământului românesc. Nici chiar când Magnificenţa Sa a proprit toate certificatele de fine de an ale elevilor.

N'a lipsit însă gestul eroic, făcut de elevul Teodor Pantea din clasa IV, care a recunoscut arborarea drapelului pe catargul din curtea liceului. Simplu, curajios, b rav :

— Eu am inîipt steagul! Şi eu m'am bucurat cel dintâi văzându-i fluturarea biruitoare deasupra şcoalelor noas t re !

*) După copia înmânată direcţiunii liceului, âzi tn dosar special la Biblioteca Centrală Arhidiecezană.

6


Elevul Pantea a fost exclus, fireşte, din toate şcoalele secundare din Ungaria şi a găsit repede cărarea salvatoare, spre „ţara" dorită de peste Carpaţi. Mai trăiesc de sigur contimporani, cari îi cunosc soarta.

Obiectivul principal al anchetei : cine a făcut mutarea pietrii? — a rămas nerezolvit până astăzi. Cum acolo a rămas, pentru vecie, înfiptă în glia sfântă, Piatra Libertăţii, unde au aşezat-o „necunoscuţii vinovaţi".

Rezultat neîndoielnic al cercetărilor: In toamna acelui an directorul Ioan M. Moldovanu nu

mai figurează în fruntea institutului şi îi urmează Ioan An-tonelli. Moldovănuţ, care, mai târziu, la 1900, când era pre-pozit capitular şi fusese candidat mult dorit la scaunul mitropolitan, lăcrima de bucurie la Constanţa, când se lansa vaporul „România" al ţării mame, se desparte definitiv şi de şcoală, rămânând numai stâlp al capitlului mitropolitan.

Tot ca document dăm aci şi lista completă a elevilor din clasele anchetate:

Clasa VI: Abel Pop, Adrian Raţiu, Alex. Mărginean, Alimpiu

Oprea, Aurel Domşa, Aurel Tincu, Beniamin Papiu, Corne-liu Moşneag, Cosma Rusu, Demetriu Axente, Demetriu Dan, Demetriu Moisin, Emanoil Ordean, Emiliu Cormoş, Eugen Solomon, Eugen Răduţiu, Gavril Maior, George Muntean, George Pop, George Yamoş, Gregoriu Nestor, Ioanichie Ola-riu, Ioan Bucur, Ioan Mera, Ioan Mosora, Ioan Muntean, Ioan Petrişor, Ioan Puşcariu, Ioan Şara, Iosif Arieşan, Iosif Oprea, lovita Băbuţiu, Izidor Rusu, Laurenţiu Petricu, Marcu Lazar, Matei Tataru, Nicolae Dobrota, Nicolae Groze, Nicolae Pop, Octavian Pop, Petru Gorea, Simeon Haneşiu, Simeon Zăhan, Ştefan Banfi, Teodor Nagy, Teodor Raicu, Teoîil Dan, Traian Pop, Valeriu Florian, Virgil Oros.

Clasa VII: Adalbert Caşolţian, Ambroziu Cheţian, Atanasiu Bologa,

Aurel Balint, Aurel Ciato, Aurel Pascu, Avram Suciu, Basiliu Hopârtean, Basiliu Smigelschi, Emiliu Bianu, Eugen Bran, Ieronim Pascu, Ioan Bunea, Ioan Comşa, Ioan Crişan, Iuliu Crainic, Iuliu Mera, luliu Socol, Iuliu Trata, Iuniu Brut Hodoşiu, Nicolau Moga, Nicolau Şara, Nicolau Şerban, Octavian Boeriu, Petru Cheţian, Petru Suciu, Samoil Ţetcu, Simeon Pintea, Simeon Tescariu, Valeriu Nobili.


Clasa VIII: Alexandru Circa, Alexandru Densuşianu, Alexă Staicu,

Aurel Hulea, Aurel Harşianu, Basiliu Dancu, Basiliu Oprişiu, Basiliu Şerbu, Basiliu Ternovean, Basiliu Vlassa, Constantin Cosorea, Demetriu Scurtu, Emil Moldovan, Gabriel Pipoşiu, Horaţiu Nicolescu, Ioan Baciu, Iosiî Scurtu, Iustin Ioanovi-ciu, Mihail Bardoşi, Nicolau Opreanu, Petru Simu, Sabin Secula, Şoîron Olteanu, Titu Domşa*).

* încă un amănunt semnificativ: Când la 1908 mâini sacrilege au aruncat în aer cu

dinamită vechiul simbol al desrobirii Ardealului, cel care a avut curajul să adune piatra risipită şi să-o îmbrace în betonul ocrotitor, refăcând monumentul, a fost prepozitul capitular Ion Micu-Moldovanu, directorul dela 1883 al liceului de băeti anchetat.

Şi asta cu 10 ani înainte de înfăptuirea României Mari! Tot cu titlu de document, prea necesar astăzi, când

atât de uşor se învăluie în uitare trecutul, amintim dintre celea multe — întreagă serie! — drapelul dela 10 Mai 1914, arborat de elevi pe clopotniţa catedralei dela Blaj, cu următorul consemn:

Curând va bâte ceasul, Carpafii se 'nfioară!**)

Acest steag, simbol al desrobirii, în sensul căderii graniţei din Carpaţi, este o realitate. L-au văzut sute de persoane, dintre acelea cari au înfruntat baionetele jandarmilor unguri, trimişi să-1 înlăture.

A. LUPEANU-MEL1N

*) Din dosarul anchetei, la Biblioteca Centrală. **; Mărturia contimporanilor cari trăiesc printre noi.

6*

O A M E N I ŞI F A P T E

PRIMA ENCICLICA DESPRE CINEMATOGRAF Soarta lumii se decide în mintea oamenilor. „Opinia

publică" este suprema putere de pe pământ. Formarea ei, educarea conştiinţelor este, prin urmare, problema esenţială a vremii. — De aici importanţa covârşitoare a presei. Uriaşa desvoltare la care a ajuns, graţie tehnicei moderne, a îăcut-o din „mare putere" ce era până bine de curând, aproape atotputernică. De aceea stăruie atâta Sfântul Părinte dela Roma asupra acestei probleme. De aceea s'a organizat grandioasa expoziţie mondială a presei catolice, care este în aceste zile marea atracţie a Vaticanului.

Dar presa n'a rămas lungă vreme singura stăpână pe piaţa spiritului. S'a ridicat, în faţa ei, un concurent, tot mai de temut pe zi ce t rece: cinematograful. Umbrele de pe pânză grăiesc mulţimilor cu putere neînchipuit de mare. Pătrund în tainiţele sufletului omenesc pe multe porţi deodată, ca furtuna, care nu-ţi lasă răgaz de rezonat şi de ales. Fascinează. — Modern, în înţelesul întreg şi bun al cuvântului, Papa Pius XI a înţeles fantastica putere a ecranului. A văzut că şalele de cinematograf sunt uzine în care se dospeşte aluatul sufletesc al veacului. Trebuesc deci, cu orice preţ, puse în slujba binelui. Nu trebuesc lăsate în exploatarea Satanei. — Din această preocupare a răsărit noua enciclică „Vigilanti cura", care pune în lumină extraordinara misiune a filmului şi dă îndrumări precise pentru spiritualizarea lui. împrejurarea că ea se publică tocmai în timpul expoziţiei presei, arată şi ea voinţa Papei de a i-se da problemei aceeaşi importanţă ca şi tiparului.

Noua enciclică este adresată în prim rând episcopilor din patria filmului, America. Ea se îndreaptă însă, cu putere obligatorie, către întreg clerul şi poporul credincios de pe glob. — Pleacă dela admirabilele rezultate pe care le-a atins, pentru ridicarea nivelului moral al filmului, campania dusă, sub îndrumarea episcopatului american, de cunoscuta „Legiune


a decenţei* („Legion of decency"). Papa îşi exprimă mulţumirea pentru străduinţele ei. Deodată, şi în legătură cu experienţa realizată acolo, vede sosit momentul pentru a da orientări în materie întregului rotogol catolic. Vrea să privească problema în întregul ei, şi sistematic, nu numai tangenţial şi numai din un anumit punct de vedere, cum a fost cazul mai înainte în enciclica „Divini illius magistri" şi în alocuţiile adresate reprezentanţilor presei cinematografice în anii 1934 şi 1936.

Problema este, într 'adevăr, de Importanţa capitală. Este absolut necesar, ca „toată arta, ştiinţa, şi chiar tehnica şi industria omenească, cu toate progresele lor, cari toate sunt daruri dela Dumnezeu, să fie îndreptate spre mărirea Lui şi spre mântuirea sufletelor". Aşa trebuie să fie mai ales cinematograful, al cărui rost distractiv şi educativ, cu formidabila lui putere de influenţare a sufletelor, este arătat magistral în partea a doua a scrisorii. — Papa^ aprobă deschis rolul distractiv al cinematografului. „Recrearea, cu variatele ei forme, a devenit în vremea noastră cu atât mai necesară, cu cât oamenii sunt mai trudiţi cu afacerile şi grijile vieţii. Să fie însă cuviincioasă, sănătoasă, morală. Să fie un factor pozitiv al înălţării spre simţeminte nobile. Poporul care în ceasurile lui de odihnă se dedă distracţiilor ce ofensează sentimentul sănătos al decenţei, onoarei, al moralei, şi cari dau prilej la păcate, mai ales tineretului, se găseşte m mare pericol de a-şi pierde mărirea şi puterea sa naţională". — Principala distracţie a masselor astăzi este cinematograful. E accesibil tuturor, nu numai celor bogaţi. II înţeleg toţi. Graiul chipurilor, viu, intuitiv, îl primesc fără rezonare, fără discernământ. E extraordinar de interesant. Are şi farmecul muzicii. Produce o adevărată fascinaţie.

De aceea puterea lui, în bine şi rău, este imensă. Filmele imorale comp, aproape irezistibil, sufletele. Mai ales tineretul. Fiindcă ele „sunt o proslăvire a pasiunilor rele; prezintă viaţa în lumină falşă; întunecă idealul; distrug iubirea curată, respectul pentru căsătorie şi familie. Foarte uşor ele pot trezi prejudicii în singuratici şi neînţelegeri între popoare, între clase sociale şi rasse". De aceea suprema grijă a ceasului de faţă este a face ca „filmul să nu mai fie o şcoală a pierzării, ci să se prefacă într 'un mijloc preţios al educaţiei şi al înălţării omenirii". — Fiindcă el poate fi şi isvor de binecuvântare. Poate da nu numai su-


medenie de cunoştinţe folositoare din toate domeniile, ci poate cultiva marile ideale ale adevărului şi virtuţii, poate adânci sentimentele de pace între neamuri, clase şi rasse. „Astfel el poate contribui efectiv la instaurarea în lume a unei noui ordine sociale, mai drepte".

Ce e de făcut pentru a ridica filmul la această înaltă apostolie? Papa dă îndrumări şi sugestiuni practice, în acest scop. — Cenzura oficială, existentă în unele state, este insuficientă. Nu poate îi vorba nici de crearea unei noui industrii a filmului, care să fie stăpânită perfect de spiritul creştin. Trebue deci influenţată în bine producţia existentă astăzi. — In acest scop, Păstorii sufleteşti vor face, înainte de toate, un apel la toţi catolicii cari au ceva rol mai important în această industrie; proprietarii caselor, directori, autori şi artişti. Pe toţi să-i facă atenţi la datoria de conştiinţă ce au de a da filme bune, morale. Ei trebue să ştie, că au o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu şi a naţiunei. — Vor căuta apoi sa îndrumeze şi să înveţe marele public catolic. Exemplul american a arătat că are mare efect făgăduinţa pe care păstorii sufletelor o vor lua dela credincioşii lor, că „nu vor cerceta nici o reprezentaţie cinematografică ce vatămă credinţa şi morala creştină. Această promisiune să se facă în forme cât mai impresionante, an de an, în biserică sau în şalele diferitelor asociaţiuni pii." — Se vor îngriji fireşte, în acelaşi timp, să pună în gardă pe credincioşi privitor la calitatea morală a filmelor. Liste cari să apară des, regulat şi foarte îngrijit, vor arăta publicului cari filme „pot îi văzute de toţi, cari numai cu rezerve, cari sunt stricăcioase şi pozitiv rele". Aceste liste se pot publica regulat în cotidianele catolice. Le va întocmi şi publica un birou permanent al cenzurării filmelor, care trebue înfiinţat în fiecare ţară. Să facă parte din el numai oameni de perfectă încredere şi deplin competenţi în materie. El se poate încadra în „Acţiunea Catolică". In fiecare ţară trebue înfiinţat acest oficiu al filmului, fiindcă împrejurările şi situaţiile se prezintă altfel dela popor la popor. Să fie pus sub conducerea unui preot numit de episcop, care să ia parte activă la lucrări.

Luând aceste măsuri — accentuiază de încheiere Papa — şi grijind de executarea lor conştiincioasă, episcopii lumii împlinesc o mare operă de apărare a moralei, întărind prin aceasta puterea de viaţă a naţiunei din care fac parte,


„Vor găsi aprobarea şi colaborarea tuturor celor buni, nu numai a catolicilor ci şi a celor de altă credinţă. Vor îndruma pe căi sigure de înălţare marea putere internaţională pe care o reprezintă filmul, spre ţinta aleasă a întăririi idealurilor cavalereşti şi a normelor de viaţă sănătoasă".

Fie ca gândurile Sfântului Părinte trup să se facă şi „Vigilanti cura" să însemneze începutul unei ere noui în lumea umbrelor de pe ecran!

h. P.

N. IORGA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ MODERNĂ Contribuţia d-lui N. Iorga la mişcarea sămănătoristă a fost

latifundiară. Deşi, la început, Sămănătorul n'a fost sub directa d-sale conducere, principiile de bază ale mişcării şi iniţiativa luptei subt steagul lor, d. Iorga a avut-o. Nu mai puţin a influenţat d. Iorga asupra evoluţiei altor reviste fixate în aceeaşi sferă ideologică.

Noi Ardelenii am fost o preocupare constantă a d-lui Iorga. Nu numai întrucât colabora la realizarea idealului pe care noi, aici, îl sfinţeam cu lacrimi, — dar chiar prin permanenta atenţie pe care o arăta educaţiei noastre, prin grija de lucrurile noastre şi pasiunea de a indica sufletului nostru o direcţie justă, în concordanţă cu marile interese şi aspiraţii ale neamului.

Nu vom repeta aici lucruri arhicunoscute, dar nu cred lipsit de interes a aminti marea influenţă pe care a exercitat-o d. Iorga asupra revistei Luceafărul. încă la apariţia ei (1 Iulie 1902), printr'o scrisoare, d. Iorga îi fixează câteva linii de orientare:

„Asupra Românimii înstrăinate prin altă viaţă de stat, vor-biţi-ne! Tipăriţi poezii populare, poveşti, amintiri. Nu imitaţi, fiindcă nu aduce nici un folos, nu vă lăsaţi ispitiţi de lucrurile ce aţi cetit la alţii. Scrieţi dela Dvoastră din ţară şi din sufletul românesc de acolo".

Această pază a sufletului românesc anima fiecare acţiune, fiecare gest al d-lui Iorga. Nu rareori lupta d-sale ia un caracter moralist, de violenţă polemică, de ofenzivă împotriva a tot ce putea să îndepărteze sufletul naţional dela urmărirea idealului întregirii: fie că aceasta era tentaţia culturii streine, sau acţiunea dizolvantă a literaturii pornografice. De aceea intervenea uneori cu sfaturi, relevând literatura bună, îndemnând la citirea ei, la solidarizarea cu vieaţă pe care ea o pune în lumină.

Pentru cei din provinciile supuse veghea d-sale era şi mai atentă. Aici pericolul era şi mai mare şi dezagregarea avea uriaşe consecinţe. Int'un număr din Luceafărul (1 Ian. 1905) d. Iorga scrie


un articol: „Ce trebue a se ceti? (Sfaturi Românilor din Ardeal)", în care precizând zona de influenţă a cărţilor bune (mai ales bune pentru momentul istoric de atunci) fixează inventarul autorilor care indică linia organică a literaturii noastre. — „Cele mai bune din cărţile bune (spune d. Iorga) sânt acelea cari dela început au fost scrise în limba ta, cari au fost scrise în ţara ta, în neamul tău, în sufletul tău. Pe acelea când le ceteşti, te cunoşti mai bine pe tine însuţi, te întregeşti, te îmbogăţeşti în toată fiinţa ta şi, totdeodată, te legi mai strâns, ca printr'un jurământ ce nu se poate călca niciodată, cu toţi aceia cari, dintre oamenii cei nesfârşiţi de mulţi de pe lume, samănă mai tare cu tine, având graiul, mintea şi simţirea ca şi ale tale, şi, între atâta străinătate, neîncrezătoare şi duşmană, sânt aplecaţi pentru aceasta, oricare ţi-ar fi numele şi starea şi locul de naştere, să te iubească, să te ajute, să-ţi facă bine". Plecând dela aceste puncte de reper, recomandă pe cronicari, pe Bălcescu, Russo, Alexandri, Eminescu — „acel om cu viaţă nenorocită, dar cu nemuritoare glorie, care a pătruns mai deplin în firea neamului şi a scos din ea elementele celei mai înalte frumuseţi" —, Slavici, Creangă, N. Gane, T. Maiorescu, I. L. Cara-giale, Delavrancea, Vlahuţă, Şt. I. Iosif, Mihail Sadoveanu, Brăteseu-Voineşti...

Sunt 30 de ani de-atunci. Transformările pe care le-a adus răsboiul mondial, s'ar părea, au anulat nevoia de a interveni direct în orientarea culturii noastre. Idealul naţional realizat, pericolul unei devieri a destinului nostru a dispărut. Şi totuşi. Revista „Cuget clar" — noul „Sămănător", anunţă d. Iorga, vine să releve din nou direcţia greşită pe care e îndreptată literatura de azi. Deastădată pericolul care o ameninţă este imoralitatea, pornografia. D-l Iorga identifică pe cei care contribue la stricarea gustului, la batjocorirea bunului simţ, la crearea unei atmosfere de „spital literar". Le spune pe nume: Tudor Arghezi, Eugen Lovinescu... Le stabileşte răspunderile şi-i atacă cu toate armele ce-i stau la dispoziţie: conferinţe, articole, epigrame, ironii. Revista Cuget clar (apărută la 15 Iulie 1936) reprezintă continuarea acţiunii începută la Sămănătorul. O luptă de unul singur, pentru toţi. S'au schimbat împrejurările istorice, dar n'au dispărut toate cauzele pentru care s'a aprins flacăra dela Sămănătorul. Unele chiar au luat proporţii ameninţătoare. Vestigiile vechei lupte îi dau d-lui Iorga îndemn. Dela dispariţia Sămănătorului — „anarhia s'a înstăpânit pe literele româneşti", prea marea libertate a dus la dezordine, lipsa unei personalităţi care să fixeze anumite criterii de judecată a favorizat


îndrăzneala şi exagerarea. Nu spun că nu au înflorit frumuseţi care răscumpără absenţa unei mişcări disciplinate, dar o mai înaltă conştiinţă a rolului pe care-1 joacă aceşti scriitori în vieaţă unui neam n'ar strica. Faţă de sufletul românesc chemat la o vieaţă creatoare — răspunderile sunt mari. Nu ştiu dacă d. Iorga va şti să evite exagerarea, să identifice exact răul (spiritul evreesc în literatură îşi are partea lui de vină!), pentru o mai bună convingere, să evite condamnarea totală a unui scriitor, — însă prestigiul d-sale în această reacţiune împotriva literaturii pornografice, alături de sufletul curat al neamului, e un enorm câştig. Apelul d-sale, drastic, e semnificativ: „De atunci (dela încetarea Sămănă-torulniX), cu toate încercările mele, sporadice şi de o blândeţă care nu trebuia, din „Neamul Românesc Literar", din „Ramuri" şi „Drum drept", anarhia s'a înstăpânit pe literele româneşti şi de pe urma ei s'a ivit curentul de flecăreală cu vorbe mari, de exhibiţii de monstruozităţi, de apeluri la apetiturile bestiale, care sub o critică de lovinesciană neînţelegere şi interesată toleranţă, ni-a dat era care merită să fie pecetluită în frunte cu fierul roşu: »Arghezii«.

Contra sălbătăcirii sufletului românesc revin la o luptă fără cruţare la vârsta când mi s'ar putea recunoaşte, în altă atmosferă, un drept la odihnă.

Dar, când sănătatea morală a neamului mieu e în joc, reiau vechea mea misiune în credinţa că nu e pentru mine o datorie mai imperioasă decât aceasta.

Voiu semnala literatura bună, voiu târî la prăbuşirea meritată pe aceia care e tot aşa de proastă subt raportul estetic, pe cât de otrăvită supt cel moral, şi sânt sigur că-mi va răspunde conştiinţa tuturor oamenilor de bine".

Dar şi opoziţia va fi grozav de înzestrată. Şi va mai avea şi favorul de a fi lipsită de scrupul şi de discreţie — şi de a se pune supt egida idealului de progres al literaturii noastre, de contem-poraneizare cu cultura apuseană.

Acum câţiva ani d. Nichifor Crainic a dat un semnal de a-larmă (chiar pe d. Tudor Arghezi 1-a stigmatizat); cu şi mai puţin răsunet a apărut studiul d. Const. Emilian: Anarhismul poetic. Astăzi d. Iorga reia vechea luptă. — Ce bine ar fi, pentru succesul acţiunii, dacă ar dispune de mijloace noi, de toată armatura spiritului modern!

RADU BRAŢEŞ


ACŢIUNE CATOLICA ÎN VEACUL AL IV-LEA Dela sf. Pavel, care laudă şi salută în epistolele sale pe cei

şi pe cele (femei, deci mireni) ce se osteneau cu el în vestirea evangheliei, până la actualul pontifice Pius XI, care a răscolit întreagă Biserica prin chemarea mirenilor la marea mişcare a acţiunei catolice, definită de El „colaborarea mirenilor la apostolatul ierarhic", n'a fost vreme în care preoţii conştii de menirea lor să nu înţeleagă, că nu se poate desfăşura o influinţa rodnică în bine asupra celor păstoriţi de ei altfel decât alegând şi formând pe cei mai docili, cari la rândul lor să acţioneze în jurul lor în familie, între prieteni, etc." ostenind întru Domnul", pentru sfinţirea tuturor.

Acum, mai recent, P. S. Tromp S. 1. a scris o carte cu titlul: De Corpore Christi mystico et Actione Catholica ad mentem S. Johannis Chiysosotomi (Roma, Pont. Univ. Gregoriană) în care scoate în relief ideia acelui mare Dascăl al Bisericii şi adânc cunoscător al Apostolului neamurilor, despre importanţa covârşitoare a apostolatului mirenilor, fie ca reacţiune împotriva răului, fie ca acţiune de cucerire în lumea binelui.

Baza acestei învăţături este la sf. Ioan, ca şi la măiestrul său Pavel, dogma fundamentală a întregului creştinism: Biserica este trupul mistic al lui Isus Hristos, capul acestui Trup. Din acest Cap izvoreşte seva de viaţă a iubirii dumnezeeşti, care ne leagă pe toţi, nu ca pe un prieten de prietenul său, ci ca pe un membru viu de alt membru viu, pentrucă toţi suntem botezaţi, ca să formăm un singur trup în Hristos.

In primul plan, lucrarea dumnezeiască în biserică se desfăşoară în ţesătura nervoasă, care e imediat sub influxul de vieaţă, lumină şi putere a Capului Hristos, în sfânta ierarhie, care-i factorul esenţial al întinderii Bisericii printre neamuri, instrumentul cel mai obişnuit de cucerire a lumii pentru Hristos, prin cele trei puteri: de-a învăţa, de-a sfinţi şi de-a conduce.

Prin acele trei puteri biserica lui Hristos lucrează asupra marei mulţimi a sufletelor. In imediatul ajutor al acestei ierarhii trebue să fie — nu prin sfat, ci din o necesitate care izvoreşte logic din doctrina asupra Trupului mistic — apostolatul mirenilor. „Prin coheziunea mirenilor, zice sf. Ioan, se nutreşte trupul bisericii. Un membru care ar ţine pentru sine tot nutremântul, şi nu l-ar comunica membrelor vecine, şi-ar strica lui însuşi, şi ar corupe tot restul trupului.." De aceea... „dacă, fără invidie, vei face să treacă hrana şi la alţii, vei câştiga folos pentru tine şi pentru ei".

Care-i norma de acţiune a mirenilor, şi care este câmpul?


întâi, o vieaţă exemplară: „Fiecare trebue să ducă numele lui Hristos în faţa regilor şi a neamurilor". Apoi grija mântuirii altora: „Nimic nu-i mai rece, decât un creştin care nu se îngrijeşte de mântuirea altora. De aci vin toate relele, că socotim lucru strein ceeea ce aparţine trupului nostru." De aceea regula fundamentală a creştinismului social, este: „Caută ceea ce ajută comunităţii".

Câmpul de acţiune a mireanului creştin este identic cu cel al ierarhiei bisericeşti, căci acţiunea mirenilor nu este decât prelungirea, întregirea şi coeficientul indispensabil al acţiunei preoţeşti. Iată de ce normele practice sunt:

1. In câmpul doctrinei: „Instrueşte-te mai întâi pe tine însuţi. Dacă vei învăţa tot ce ţi-a poruncit Hristos să ţii, vei avea mulţi imitatori. Ca o luminare care, dacă e aprinsă, poate aprinde altele nenumărate, dar dacă va fi stinsă, nici şie-şi nu-şi poate da lumină, cu atât mai puţin va putea aprinde altele"... Apoi ceeace ştii, împrăştie în jurul tău, şi mai întâi în familie: „Casa ta să devină o biserică în care să se aşeze Spiritul Sfânt"... întorşi dela biserică, „bărbatul să repete ceeace a auzit: soţia să înveţe copiii, copiii să asculte; ba nici servitorii să nu rămână lipsiţi de lecţie..." Iar dacă în jurul tău, afară de familie, sunt necredincioşi ori eretici, nu da înapoi! Iubeşte persoanele, ureşte numai greşelele lor. Aproprieţi-i cu dragostea. Cu cei împietriţi nu discuta, decât din necesitate. Celor ce doresc adevărul, spune-1 cu toată căldura, dar cu minte, pe rând, acomodându-te după starea şi puterea fiecăruia. Dar mai ales dacă vrei ca învăţătura ta să prindă, trăieşte-o! — „N'ar mai fi nici un păgân în lume, dacă creştinii ar fi într'adevăr creştini. Paul a fost singur şi ce număr imens de păgâni a tras după sine! Dacă toţi creştinii ar fi ca Paul, câte lumi ar fi putut convertii"

2. In domeniul sfinţirii de sine şi a deaproapelui: Mirenii au oficii şi drepturi quasi preoţeşti prin botez, prin obligaţia de-a lupta împotriva răului pentru câştigarea virtuţii, dar mai ales prin participarea activă la sf. liturghie şi prin împărtăşirea cu aceleaşi taine. Cât de conştiu trebuie să se hrănească din toate acestea! — Nu vor uita apoi, că rugăciunea lor pentru preoţi aduce acestora daruri nepreţuite, spre binele tuturor. — Alte funcţiuni minunate de preoţie spirituală sunt iubirea aproapelui, căci săracii sunt altarul cel de toate zilele al credincioşilor, şi grija de suflete acolo unde nu poate ajunge preotul, căci nimic nu e mai preţios ca un suflet nemuritor. A spune despre un suflet: Ce am cu el, ce-mi pasă? e tc , înseamnă — după Sfântul nostru — a deveni de o cruzime diabolică, vrednică de toate pedepsele. — Mirenii, aprinşi de iu-


birea sufletelor, sunt ehiemaţi să intre şi să facă bine acolo unde preotul nu poate intra, în crişmă, în case lumeşti, în casele concubinilor, etc, ca să apropie sufletele acelea nenorocite de preoţi şi prin ei, de Dumnezeu.

3. In conducerea bisericii, mirenii au legătură cu conducerea ierarhică. La sfinţirile de preoţi li-se cere cuvântul. Mai mult, ei au dreptul şi datoria de-a promova disciplina creştină peste tot, dar mai ales la funcţiunile sacre. „îngrijiţi-vă de fraţii voştri, atra-geţi-i, învitaţi-i. Ştiu că aţi făcut aşa adesea, dar asta n'are valoare, dacă nu continuaţi până îi convingeţi şi îi atrageţi...".

Din cele schiţate până aci apare cât de adâncă, clară şi practică era ideia Sf. Ioan Gurădeaur despre participarea activă şi conştie a mirenilor la apostolatul ierarhic. Mai apare şi aceea că în Biserica lui Hristos se păstrează nu numai credinţa şi tradiţiile ei sfinte în toată puritatea, ci trăiesc în ea neîncetat şi diferitele forme de activitate apostolică.

De aceea, alipindu-ne cu desăvârşită dragoste de ea să realizăm cu drag sugerările ce ni-le face prin sfânta ei ierarhie, tru-dindu-ne din răsputeri să formăm în jurul fiecărei biserici echipe militante de membri ai acţiunei catolice (A. G. R. U.), ca să fim în spiritul apostolic al bisericii, care vrea să imprime şi vremurilor noastre ritmul adevărului veşnic.

LIVIU CHINEZU

LOCUL MORŢII LUI GHEORGHE ŞINCAI

într'un articol despre „O carie a lui Gheoighe Şincai" publicat de păr. Ilie Daianu în No. 17—20 al „Gazetei Cărţilor" se vorbeşte din nou despre locul morţii marelui şi nefericitului învăţat. Păr. Daianu scrie: „ultima versiune pe care mi-a comunicat-o regretatul Francisc Hossu Longin câteva zile înainte de moartea sa, este că (Şincai) ar fi fost înmormântat în comuna Bobota din judeţul Sălajului. Poate va fi având temei această presupunere, dar dovezi convingătoare nu mi-a comunicat, deşi poate a avut". Păr. Daianu îşi exprimă nădejeea că cercul studenţesc de acolo — din Bobota — care a luat iniţiativa ridicării unui monument lui Şincai, va lămuri această chestiune „pentrucă — continuă Sfinţia Sa — este de neînchipuit ca un cerc de tineri serioşi să ridice monument la un pretins mormânt al istoricului Şincai fără să justifice cu dovezi istorice această procedură".

Să vedem, mai întâi, pe ce se întemeia presupunerea lui Francisc Hossu Longin că Şincai ar fi murit în Bobota din judeţul


Sălajului. In 1862 Hossu Longin a vizitat această comună. Pe atunci în locul pietrei de azi se găsea o veche bisericuţă de lemn şi în jurul ei un mic cimitir unde se îngropau fruntaşii satului. Preotul Gael, un bătrân de 80 de ani, 1-a condus pe Hossu Longin în acel cimitir şi i-a arătat un loc, dela intrare la dreapta, spunându-i „Uite nepoate, aici este înmormântat marele Şincai, care a murit venind dela Oradea". In 1816, anal morţii lui Şincai, Gael avea 47 de ani! Acest lucru Pa spus bătrânul preot şi fostului profesor din Cluj, Victor Rusu, născut şi crescut în Bobota şi al cărui bunic după mamă, Ignatie lpian, era la acea dală — 1816 — paroh acolo: Intr'o scrisoare din 22 Maiu 1882 Rusu scrie: „şi mie mi-a enarat (Gael) cum l-au ajuns pe bătrânul Şincai neputinţele şi slăbiciunile pe drum, lângă isvorul lui Alexi (tatăl episcopului, care era morar la moara din sus de Bobota) cu dăsagii în spate şi că ar fi murit la nenea meu (bunicul după mamă) care 1-a şi îngropat cu pompă mare de s'a mirat tot norodul". Convingerea despre moartea lui Şincai „sub garduri" s'a menţinut mult timp. Astfel la 10 Septemvrie 1860 Aloisiu Vlad, autorul cunoscutei lucrări A român ne~p 6s ugye (Lugoj 1863), al cărui tată, fost preot în Abramuţa (jud. Bihor) era bun prietin cu Şincai — avea dela el şi o călimară, care acum e în Biblioteca Centrală din Blaj — scrie lui T. Cipariu că „nemuritorul Şincai... pentru unele atacuri care le-a avut cu sora episcopului Vulcan, aşa numita Măcinica, a fost silit să părăsească curtea episcopească (din Oradea) unde-şi aflase după atâtea suferinţe şi persecuţiuni un loc de repaos, carele însă fu silit în urma intrigilor numitei femei a-1 lăsa şi a lua lumea în cap, ca mai pe urmă să moară sub garduri".

Cum vedem informaţia lui Aloisie Vlad, care o deţinea dela tatăl său, prietin bun al lui Şincai, se potriveşte cu aceea a bătrânului Gael despre moartea lui „cuprins de neputinţe şi slăbiciuni" la isvorul lui Alexi de lângă satul Bobota şi cu înmormântarea lui în acel sat chiar. Bătrânul acesta, cum am văzut, ştie şi locul unde a fost înmormântat.

Informaţiile acestea sunt însă răsturnate de extractul din matricola morţilor parohiei greco-catolice din Kelecseny (jud. Abauj în Cehoslovacia, aproape de oraşul Cosice) publicat în ziarul Concordia din 1866 (No. 51), iar mai nou reprodus de d. N. Iorga în Istoria literaturii române în secolul XVIII (observaţii, adausuri, îndreptări p. 55). Extractul eliberat la 20 Iunie 1866 de parohul Ioan Szedlak, spune că Georgius Sincay, de 75 de ani (?), a fost înmormântat în Szinye de Andreas Koleszar, parohul din Kelecseny. Dar ceeace încurcă şi mai mult lucrul e faptul că extractul a fost pu-

4?8 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

blicat în Concordia chiar de protopopul Grigorie Gael, fiul bătrânului Gael din Bobota, care i-a arătat în vara anului 1863 lui Hossu Longin locul din vechiul cimitir al acestui sat unde a fost înmormântat Şincai. De altă parle Victor Rusu spune în scrisoarea amintită că murind bătrânul Gael iar mai târziu, în 1870, şi fiul său Grigorie, lucrurile rămase de ei au fost vândute la licitaţie în favoarea erezilor şi din cărţile vândute cu acest prilej cea mai mare parte a cumpărat-o el, Rusu. Intre ele, a găsit una, care a fost proprietatea lui Şincai, fiindcă era scris pe ea: „In usum scho-larum Balasfalvensium emit Georgius Gabriel Sinkay ord. s. Basilii Magni anno 1777". Rusu indică şi titlul cărţii: „M. Val. Martiolis Epigrammata".

Nădăjduim şi noi, că tinerii studenţi din Bobota înainte de-a ridica monumentul la mormântul lui Şincai, vor lămuri contradicţia dintre tradiţia indiscutabilă şi dintre tot atât de indiscutabilul extract din matricola morţilor parohiei greco-catolice din Kelecseny.

Z. PÂCLIŞANU

MEDICI CATOLICI ŞI „MEDICI CREŞTINI"

Cu aproximativ trei luni şi jumătate înainte de apariţia acestor rânduri am primit din partea unui distins coleg al meu invitaţia de a lua parte la o adunare a medicilor creştini.

Invitaţia — tipărită — purtând antetul „Asociaţia medicilor creştini" mi-a deşteptat din primul moment tot interesul. Nu ştiam de existenţa unei astfel de asociaţii şi mă bucuram anticipat de un eveniment în sânul corpului medical român, care, cu ocaziunea recentei legiferări asupra avortului, nu se dovedise a fi condus de principiile moralei creştine.

Dar bucuria mea nu putea dăinui prea mult. Iu invitaţie se specificau problemele ce aveau să fie desbătute şi cari, aşa cum erau enunţate, nu depăşesc preocupările strict profesionale ale medicilor. Mai mult, se putea constata că denumirea de „creştin" nu figura decât cu un înţeles etnic, pentru a exclude pe cei ce s'ar crede eventual „români", fără a fi şi creştini. Adunarea, era clar, avea să desbată probleme profesionale într'un spirit de exclusivism etnic, socotit necesar astăzi şi de către medici ca şi de către alte organizaţii profesionale şi de atâţia oameni politici. Odată mai mult mi-am dat seama că „se ia în deşert" numele de creştin şi, în consecinţă, n'am participat la adunare.

Cam la aceeaşi dată (28 Maiu—3 Iunie) se ţinea la Viena un congres internaţional al „medicilor catolici", la care — pe lângă


Austria — erau reprezentate: Germania, Anglia, Belgia, Spania, Franţa, Olanda, Ungaria, Italia, Elveţia, Polonia şi Asociaţia internaţională a studenţilor catolici: Pax Romana. Cu un an înainte (1935) se ţinuse un congres similar la Bruxelles; în 1934 se prăs-nuise la Paris cincizeci de ani ai societăţii Sf. Luca a medicilor catolici francezi. încă în 1930 a început — la Budapesta — seria reuniunilor internaţionale ale medicilor catolici, cari, după cum se va vedea din cele ce urmează, sunt animate de cu totul alte preocupări decât cele pe cari le-am constatat la tânăra „Asociaţie a medicilor creştini" din România.

Ştiind acestea, am făcut, vrând nevrând, o apropiere între cea ce se întâmplă la noi şi ceeace se întâmplă în alte ţări alături de cari ne mândrim că stăm în atâtea privinţe, şi mai ales nu ne-am putut înăbuşi un sentiment de adâncă umilire, văzând că până şi noţiunile celor mai înalte idealuri le trivializăm, şantajând cu ele conştiinţele pentru a le câştiga unor acţiuni cu cari acelea nu au nimic a face.

Cred că nimeni nu va presupune că suntem împotriva organizării profesionale a medicilor. Medicii, ca şi alte categorii sociale, îşi au nevoile lor, împotriva cărora nu pot lupta cu şanse de succes decât organizaţi. Dar se cade, este loial şi corect, să se spună lucrurilor pe nume evitându-se confuziunile ademenitoare, de pe urma cărora nu poate rezulta decât răul.

Când spunem „asociaţia studenţilor creştini", a „avocaţilor sau a medicilor creştini", în mod normal nu ne putem reprezenta decât asociaţiuni al căror scop şi metode traduc în practica vieţii doctrina creştină. In Franţa marilor frământări sociale, asociaţiile studenţilor „catolici", ale muncitorilor „catolici", ale medicilor „catolici" şi ale atâtor altor organizaţiuni similare, se caracterizează tocmai prin adoptarea principiilor şi metodelor creştine ca bază a acţiunilor lor, în opoziţie cu principiile şi metodele organizaţiilor respective inspirate de comunism. Nu vom găsi acolo acest abuz, pe cale de a se generaliza Ia noi, prin care organizaţiile profesionale simulează o luptă de concepţii religioase-morale, în realitate fiind vorba de altceva.

Vrând nevrând, aşadar, am pus faţă în faţă mentalitatea altor neamuri şi o anumită mentalitate proprie nouă, de sub imperiul căreia nu ne putem smulge; nu voim să ne smulgem nici în aceste vremuri, cari, mai presus de orice, pretind o clarificare a noţiunilor pentru a se putea ajunge la claritatea situaţiunilor. Şi am constatat că în ţările apusene, datorită mentalităţii lor, noţiunea „creştin" este foarte clară şi că duce deja la situaţiuni de asemenea clare.


In faţa invaziunii materialismului comunist, vedem cum răsar sămă-nătorii doctrinei creştine: pe tărîmul, muncii al organizării sociale, al educaţiei şi îndrumării tineretului, al ştiinţelor, artelor şi al filozofiei. Şi nu e vorba acolo, aşa cum se spune cu un sens peiorativ, de o reacţiune. Nu. într'o organizaţie socială din care creştinismul ca potenţial social a fost de mult alungat de oficialitate, solidarizarea ce se face în jurul ideei creştine nu poate fi considerată reacţiune. Organizaţiile catolice nu apără actualele stări sociale cu cari s'ar declara mulţumite sau pe cari le-ar considera corespunzând în totul doctrinei creştine. Ele acţionează opunând principii şi arătând fapte convingătoare; ele creiază, încet, cu multă răbdare şi trudă o nouă ordine, singura adevărată ordine socială. Pătrunzând tot mai adânc doctrina creştină şi documentate tot mai precis asupra stărilor sociale, ele fac opera primilor creştini, fac apostolat într'o societate care şi-a pierdut îndreptarul şi care trebue renăscută. Organizaţiile catolice acţionează creând elementele societăţii de mâine.

* * *

In această lumină ni-se prezintă asociaţiile medicilor catolici, cari în ţările apusene poartă numele Sf. Luca, evanghelistul şi medicul. întemeiaţi pe fundamentul moralei creştine, ele se stră-duesc să pună la dispoziţia membrilor tot ce poate servi acestora spre o cât mai mare desăvârşire ştiinţifică şi morală. Dela simpla recomandare — foarte utilă de multeori — a unor bune cărţi de deontologie medicală, până la amenajarea unor săli de studiu, totul întră în programul de activitate al acestor asociaţii. Ca exemple concrete să nu amintim decât „Conferinţa Laennec" din Strasbourg, care reuneşte într'un local special 70 studenţi în medicină, la dispoziţia cărora stau: o bibliotecă tehnică, săli de lucru pe echipe, conferinţe preparatoare pentru internat, conferinţe de deontologie medicală etc, şi „Asociaţia universitară a studenţilor catolici în medicină" din Barcelona, care în primul ei Buletin, apărut de curând, îşi anunţă instalarea într'un mare imobil, în care se va găsi o bibliotecă, se vor ţine cursuri, conferinţe, va funcţiona o catedră de morală medicală, etc.

In altă ordine de preocupări a acestor asociaţii să nu amintim iarăşi în concret decât excelenta conferinţă a doctorului Biot, competent om de ştiinţă, despre Moravurile medicale în faţa moralei creştine şi tema: Secretul medical, foarte importantă din punct de vedere profesional şi social-moral, pusă îi discuţia reuniunilor profesionale cu ocaziunea congresului „Pax Romana" dela Salzbourg-Viena. Să mai adaugem că asociaţiile similare se înmulţesc an de


an şi că, de pildă, conferinţa Laennec numără astăzi 800 de studenţi şi 700 de medici şi profesori dela Facultatea de Medicină din Paris şi ne vom da seama de puterea de viaţă a acestor aso-ciaţiuni şi de valoarea socială pe care o reprezintă.

Mai presus de toate însă spiritul adânc creştin al acestor organizaţii apare în congresele internaţionale. Cele mai acute probleme ale timpului sunt desbătute în aceste congrese. La Viena, în acest an, s'a discutat problema eugeniei şi a sterilizării, demon-strându-se toată fragilitatea teoriilor ştiinţifice cari servesc ca bază sau ca pretext la sterilizarea eugenică şi arătându-se consecinţele dezastruoase şi sigure pe cari le va avea această metodă. De sigur că în opoziţie cu acest eugenism negativ şi distrugător, creator de noui deschilibruri — pe care îl vedem preconizat şi de toţi medicii români cari se ocupă de aceste chestiuni — s'a evidenţiat necesitatea şi importanţa eugenismulut pozitiv: omul sănătos la corp şi la suflet se poate forma numai prin educaţie morală, igienă, reforma mediului şi a instituţiunilor sociale. Şi prin aceasta, reprezentanţii catolici ai ştiinţei medicale au recunoscut că doctrina catolică exprimată prin enciclica Casti connubii este absolut conformă cu ştiinţa veritabilă medicală şi au dat un prim răspuns dorinţei actualului Papă, care a cerut medicilor să dovedească pe tărîm ştiinţific că Biserica nu a greşit nici din punct de vedere biologic când a repudiat concepţiile asupra eugeniei contrare moralei.

Pentru mentalitatea românească va apare apoi cu totul neobişnuit faptul ca într'un congres de medici să se discute şi problema misiunilor. Această problemă s'a discutat totuşi în congresul din Viena, şi încă foarte amplu, dupăcum se vede din multele rapoarte făcute de medici cu funcţiuni universitare. S'au discutat în deosebi şi s'au luat hotărîri importante privitoare la ajutorul medical în opeia misionară.

Nu insistăm aici mai mult asupra acestor discuţiuni. Amin-tindu-le vrem să ne întoarcem iarăşi la stările dela noi şi să relevăm, un fapt de care credem că ar trebui să se sesizeze însăşi forurile bisericeşti.

Este vorba de spovedirea şi împărtăşirea bolnavilor giavi. In multe din spitalele pe cari le cunosc — ca să nu spun în toate — această problemă nu intră de loc în preocupările personalului medical. Bolnavi neştiutori de gravitatea boalei lor, dar condamnaţi după toate prevederile ştiinţei, se sting fără asistenţa preotului. Bolnavul, needucat de cele mai multe ori din acest punct de vedere, şi în genere ataşat de viaţă, nu-şi dă seama de moartea care se apropie. Dar nimeni nu se găseşte care să-1 prevină într'o

7

CULTUrM CREŞTINA Nr. 7-8

formă sau alta despre obligaţiile ce are faţă de sufletul său; nimeni nu se gândeşte să anunţe pe preotul care deserveşte spitalul şi a cărui primă obligaţie este tocmai să asiste pe muribunzi. Spiritul laic şi materialist, Introdus în învăţământul şi practica noastră medicală, recoltează aici primele fructe. Medicii noştri „creştini" — onoare eventualelor excepţiuni — nu se gândesc nici măcar la acest lucru.

* * *

Nu mai lungim aceste fugare însemnări şi reflexii.. Totuşi se impune o concluzie: România are nevoie de medici creştini, are nevoie de o asociaţie a medicilor creştini, cu scopul precis de a servi prin ştiinţă doctrina creştină şi de a lealiza în practica medicală morala creştină. Asociaţia care se întitulează „a medicilor creştini" din România nu îndeplineşte acest rol. El trebue totuşi îndeplinit. Şi credem că, între atâtea distinse personalităţi medicale cari fac parte din AGRU, se poate găsi omul cu credinţă, cu autoritate şi cu putere de organizare, care să iea asupra sa această iniţiativă. — II dorim din tot sufletul. Şi cât mai curând.

Dr. NICOLAE POPA

SPECTRE HflJDUDOROGHISTE

Vlădicia de Hajdudorogh, nefericitul făt maghiaro-politicianist, înfăşat în scutece cu autografe eclesiastice stoarse prin abilităţi diplomatice, ne-a pricinuit scârbă destulă. Dreptatea dumnezeiască, prin dispoziţiile papale de după războiu, pentru noi Românii uniţi 1-a osândit la moarte. Şi fiindcă, de strigis quae non sunt nec mentio fiat, l-am lăsat sub lespedea amintirilor negre. Unde ar şi fi rămas, dacă Observatorul din Bucureşti (No. 5—6 din 1936, pag. 230—236) nu ar fi tras de păr la lumină vechiul spectru, prezentându-1 ca un monstru viu, bisericesc, unit, care înghite mii şi mii de Români uitaţi de fraţii lor de limbă şi lege, şi de biserica ai cărei fii sunt. Aşa însă fireşte că trebuie să privim In faţă această sperietoare şi s'o arătăm în realitatea ei reală, nu fantastică. Ceeace şi facem în temeiul informaţiilor ce ne-am câştigat mânaţi numai de dorinţa de a vedea totul aşa cum a fost şi este (oricât ne-ar durea) şi nu ticluind, parte din închipuire, parte din isvoare necontrolate, stări de lucruri inexistente, ori privite printr'o prizmă croită pe exagerare. — Amicus Plato, amicus Aristoteles, sed magis amica veritas. De aceea, câteva observaţii obiectiv lămuritoare.


1. Scrie d. Petre Petrinca în rândurile sale de buletin social dela numita revistă că episcopia de tristă pomenire, înfiinţată în 1912 prin bulla „Christifideles* a fost pusă sub patronajul primului „sfânt martir" maghiar Ştefan. Ştie însă toată lumea, cât de cât iniţiată într'ale istoriei ungureşti, că sf. Ştefan, regele încreşti-nător al ungurilor n'a fost martir, ci „confessor fidei", mărturisitor de credinţă.

2. Se mai spune, tot acolo, că episcopia de Hajdudorogh ar fi avut „6 capitole", şi 40.000 de credincioşi. — Adevărul e că nici când n'a avut nici un „capitol", ci numai un capitlu de 6 canonici, iar suflete, în 1930, avea 212.000, dintre cari, la anul din chestie, cel mult 10.000 de vorbiau româneşte. (Mai ales în parohiile Nir-Adon, Leta-Mare, Poceiu, şi Bedeu). Alte vre-o 20.000 vorbiau ruteneşte ori slovăceşte (prin jud. Borsod, Abauj şi Zemplen). Restul nu vorbiau decât ungureşte.

3. Afirmaţia că am fi avut pe malul drept al Tisei puternice parohii române unite cari s'ar fi maghiarizat în ultimii 50 de ani, nu e prea rezistentă. Cel puţin nu in forma în care se face. Trista realitate e alta. Şi anume: O seamă de parohii române din Ugo-cea, Bereg şi Maramureş s'au contopit pe îndelete în puhoiul slav ce le-a năpădit pământul, din care pe atâţia i-au ridicat voevozii descălecării moldovene. Slavizarea acelor aşezări româneşti s'a făcut deci într'o vreme când erau ortodoxe, şi cu mult înainte de a se fi visat măcar de vlădicia dela Hajdudorogh.

4. Protestele Românilor din jud. Hajdu împotriva episcopiei funeste din punct de vedere român-creştin n'au rămas neascultate din simplul motiv că nu s'au făcut. Şi nu s'au făcut pentrucă în acel judeţ pe timpul când ar fi fost să se facă nu mai erau decât puţini Români în chiar Hajdudoroghul care se făcea luntre şi punte să aibă scaun vlădicesc, maghiar unit, nu să fie scăpat de el. Bătrânul cântăreţ de strană Lelesz] care, până la moartea sa, cânta în fiecare Sâmbătă vecernia în româneşte (ştia cântările fără de carte!) şi căruia i-s'a îngăduit acest lucru numai din respect pentru bătrâneţele sale, îşi durmia în liniştea cimitirului somnul de veci încă de prin anii 1880. Iar alţii, între puţineii care poate că simţeau ca el în tainiţele inimii lor, n'au ridicat glas de împotrivire.

5. Până după războiul mondial în parohiile de origine română au fost numiţi preoţi români. S'a început înlocuirea lor, pe teritoriul actualei eparhii, cu elemente străine, numai după aceea.

6. In Ungaria de azi parohii române nemaghiarizate se află patru: Bedeu, Leta-Mare, Nir-Adon şi Poceiu. Toate cu preoţi. Când

7*


deci d. Petrinca vorbeşte de 16 parohii române unite, dintre cari 13 ar fi fără conducători sufleteşti, probabil că se gândeşte la parohii române ortodoxe fără preoţi şi aflătoare în jud. Bihor, Arad şi Cenadul maghiar. Bedeul aparţinea, pană la încheierea Concordatului între România şi Sf. Scaun, eparhiei orădane, iar parohia română unită din comuna Batania, maghiarizată deabinelea, aparţinea vlădiciei Lugojului. — Viitorul tragic al acestor ostroave române într'o mare străină şi şovină, ca şi a celorlalte picături de aceeaş factură latină în mijlocul unei lumi turanice, e de prevăzut.

7. Povestea cu Iosif Siegescu „conducătorul spiritual al bisericii Românilor uniţi din Ungaria de după războiu" face impresia că-i ticluită numai ca să încurce şi mai tare pe cei neorientaţi, şi să fie razim anumitor bănueli strigate sus şi tare în alte organe de publicitate. Fapt e că răp. Dr. Siegescu a fost comisar guver-nial pentru minoritatea română, din nefericire pentru ea, rămasă în Ungaria postbelică. — Asta şi nu altceva.

8. Se insistă în articolul menţionat asupra congresului Ma-gosz-ului (== Magyar gorog-katholikusok Orszâgos Szovetsege) ţinut la Hajdudorogh în 23 Sept. 1935, subliniindu-se forţa de foc mistuitor (de Români uniţi) a gieco-catolicismului maghiar în trecut, şi cu atât mai vârtos în viitor. — Câteva precizări şi aici: Congresul din chestie a formulat postulatul organizării tuturor greco-catolicilor din actuala Ungarie sub jurisdicţia episcopului de Hajdudorogh (cu sediul în Nyiregyhâza). Asta pentrucă toate formaţiile parohiale gr. catolice ce se află înafară de cele cuprinse în bula de înfiinţare a episcopiei de tristă pomenire, sunt afiliate parohiilor latine din localitatea respectivă. Decât: în atâtea centre comerciale şi industriale din jurul Pestei, dintre Dunăre şi Tisa, precum şi de dincolo de Dunăre (vechea Panonie), se află o mulţime de parohii greco-catolice cu multe-multe mii de suflete deja deplin maghiarizate. La acestea s'au gândit în primul rând con-gresiştii. Şi sigur şi la cele 25 - 30 parohii ortodoxe române şi sârbeşti maghiarizate, cari şi astăzi stau neorientate şi fără o eparhie proprie. Pentru cele 2 parohii române unite: Bedeu şi Batania, cu cele câteva sute de suflete ale lor, de bună seamă că nu făceau vorbăria care au făcut-o. (Celelalte 3 parohii române unite pomenite aparţineau Hajdudoroghului dela înfiinţarea lui).

9. Dealtfel nici congresiştii hajdudoroghişti nu văd rostul maghiarizator al eparhiei lor decât într'un viitor ce se pierde în lumea viselor. Adecă în cazul când mişcarea revizionistă de azi şi-ar atinge scopul: A revizio bekovetkezte eseten... Dar fiind că „Gura lumii-i slobodă", de ce să nu se sloboadă la vorbă şi d.


Dr. L. Vladimir? Mai ales că a fost sigur, în prealabil, de două lucruri: că nici un fir de păr de pe cap nu i-se va clătina şi că furtunoase aplauze va secera de va „ieşi pe teren" aşa cum a ieşit...

10. Hajdudoroghul a fost o creaţie meschină a politicei de maghiarizare. Ca atare, sigur, ar fi „activat" în sensul păcatului întru care s'a zămislit. Dacă ar fi avut zile. Să nu uităm însă faptul că atunci când ia fiinţă, află deja terenul „lucrat" de politica maghiară de stat. In teritoriile de sub jurisdicţia ep. Miklosy — caşi în Secuime — opera de maghiarizare o săvârşiseră alţi factori, nu această episcopie-păpuşă odioasă. Scârţăitul sinistru al încheieturilor ei artificiale n'a făcut decât să treziască din toropeală pe acei fraţi ai noştri cari rămăseseră încă nerăpuşi de otrava ce omorîse pentru limbă şi neam atâta norod ce ne aparţinuse în acele părţi acum de jalnice consideraţii pentru noi. Cum mai sunt şi altele în Bucovina, Basarabia, Grecia, Albania, Sârbia, Bulgaria, şi chiar şi în Banatul Românesc de astăzi, unde am îndurat desastre naţionale incomparabil mai mari chiar în urma „apostoliei" slavo-greco-ortodoxe neasemănat mai conştiente şi mai „forte" decât a nevolnicului de greco-catolicism maghiar. Despre acelea însă nu se vorbeşte. In schimb se flutură mereu icoana parohiilor române unite din jud. Ung, Bereg (cari n'au aparţinut Hajdudoroghului), Jâsz-N. -K.-Szolnok (cu o parohie română ortodoxă la Karczag) şi Bekes (iarăşi fără nici o parohie română unită), parohii, zice-se, înghiţite de „uniatismul" maghiar, în totala nepăsare a bisericii noastre. — Lămuririle de mai sus învederează şi ele câtă lipsă de autodocu-mentare şi autocritică se află în câte o afirmare pripită ce ar vrea să pară cuvânt serios.

D. N.

ÎNAINTEA SERBĂRILOR „ASTREI"

„Astra" împlineşte 75 ani de viaţă. Vârstă venerabilă în sine, dată fiind scurta respiraţie hărăzită, în general, contingenţelor omeneşti. Respectabilă mai presus de toate, dacă ne gândim la vâltorile fără seamăn a vremilor, pe care le-a umplut. Timpuri de sguduiri şi de răsturnări , de încordări epopeice, cari au încheiat proecte seculare şi au croit drum nou istoriei noastre sbuciumate. Este un fel de miracol dacă, în mijlocul acestor furtuni, făclia aprinsă la 1867 ca să lumineze cărările destinelor româneşti de dincoace de Carpaţi, nu a putut îi stinsă, ci a rămas mereu aprinsă


strajă neadormită a marilor noastre idealuri spre care trebue să tindem.

Se cade, prin urmare, să fie prăznuit după cuviinţă acest soroc al vremii. El trebue să fie un moment de recu-gere naţională, de recapitulare a istoriei, de care trebue să legăm trainic, indisolubil, toate rosturile noastre de mâine. — Serbărite Jubilare care se vor desfăşura la Blaj, în 12—14 Septemvrie, aşa sunt plănuite. Cu acest gând, în acest spirit, în linii mari şi de mare strălucire. Ele vor reuşi, sperăm, să fie o demnă încoronare a trecutului, punând în lumină întreaga vrednicie şi întreg rostul providenţial al celui mai vechiu cămin cultural, pe care îl avem.

Rr îi, deci, inutil să anticipăm, căutând să înviem noi această icoană. Altul este mobilul acestor puţine rânduri . Şi anume: viitorul. Am vrea, adecă, să fie serbările anunţate nu o încheiere, ci mai curând un început. Nu numai pentru „Astra", ci pentru sufletul românesc al Ardealului, cu care ea se confundă.

E o constatare pe cât de tristă pe atât de banală : am ajuns la o grea răspântie. Nu de mult „Astra" însăşi a t ras clopotul în dungă. într 'un „apel" sguduitor a cercat să răs colească toată simţirea şi tot instinctul nostru de viaţă. Ne-a arătat, că umblăm pe margini de prăpăstii. Suntem în plin proces de disoluţie sufletească. E în primejdie întreg patrimoniul nostru spiritual şi moral. Şi cu el, însăşi viaţa neamului se găseşte la răscruce. Mor bunele obiceiuri din bătrâni, se strică portul şi cântarea, graiul şi horele; moare cinstea şi omenia; slăbeşte mereu respectul autorităţii, cinstirea cărunteţii, tăria legilor lui Dumnezeu şi puterea rân-duelilor omeneşti. Stricăciune şi desmăţ, grosolănie şi violenţă, frivolitate şi egoism sălbatic, sete de plăceri şi de trai uşor: sunt trăsăturile caracteristice ale vremii. — Dacă vom continua aşa, mergem la dezastru sigur. Ceeace trebue oprit cu orice preţ.

Serbările dela Blaj pot şi trebue să însemneze marea trezire la realitate. Şi marea înfrăţire a tuturor la efortul salvator care nu mai poate întârzia. — Dărăpănarea vizibilă a vieţii economice ne-a prilejit, în toamna trecută, un reconfortant moment de deşteptare ardelenească. Congresul economic al Ardealului a avut darul de-a alarma pe toţi, dela vlădică până la opincă, şi de-a-i înfrăţi pe toţi, peste toate deosebirile de alt ordin, în voinţa comună de-a mântui


marile interese materiale ale provinciei. Acum sunt în joc interese neasemănat mai mari şi mai sfinte: însuşi sufletul care trebue să cârmuiască şi să s tăpânească toate avuţiile şi aşezările colectivităţii. Este deci inomis necesar, ca serbările jubilare dela Blaj să fie un impunător congres al spiritului ardelenesc, ajuns la o strâmtoare care ne-ar putea fi fatală.

Iată obiectivul propriu al adunării din Septemvrie. Trebue să se concentreze în el toată suflarea românească. Pentru a-i da glas şi tărie, trebuie să vie la congres toţi cari pot, şi mici şi mari. Trebue să pornească, din această mare concentrare a tuturor intelectualilor, din noua însufleţire pe care o vor duce de aci în toate colţurile plaiurilor ardeleneşti, un puternic curent de înoire, un vânt de înviorare şi de înălţare generală. Un nou val de idealism trebue să pună în mişcare sate şi oraşe, ca să ne putem smulge din toropeala ce ne-a învăluit.

Centru de animare şi de îndrumare Ya rămâne, în chip firesc, „Astra". Astfel va căpăta şi ea nouă viaţă. Se va aduna în jurul ei, din nou, ca pe vremuri , tot spiritul de jertfă şi de muncă al celor buni. Nu va trebui a tunci să se mai teamă de tot mai stăruitoarele încercări de înăbuşire, pe cari le fac acum instituţii răzimate exclusiv pe puterea de seducţie a banului. Ardealul va înţelege, că „Astra" îace parte din zestrea spirituală pe care a moştenit-o dela părinţi şi pe care trebue s-o lase, curată şi puternică, nepoţilor. Generaţia noastră nu poate lua asupra sa ignominia de-a îi stins îocul sacru, păstrat cu atâtea jertfe şi cu atâta îolos opt decenii dearândul.

Dacă se va înţelege această poruncă a istoriei, serbările dela Blaj îşi vor împlini rostul cu vârî şi îndesat. — Dar numai a şa !

A. P.

Î N S E M N Ă R I

Liturghlerul Mitropolitului Teofil al Bilgradului (1692—97)

Biblioteca centrală arhidiecezană din Blaj are un manuscript slavonesc, format 4°, scris pe hârtie foarte bună, groasă, lustruită, care îţi dă impresia de pergament (Damasc). Manuscriptul este legat în table tari de lemn, cu piele imprimată. Cuprinde 25 fascicole, numerotate cu slove chirilice dela 1—25. Pagini 200 Foa'e de titlu nu are. Textul Începe la pag. 9., în care sub şirul 7, începe numerotarea fascicolelor cu a.

Pagina 9 are un irontispiciu frumos în 4 culori: auriu, roşu, verde şi albastru. Grafia textulului este uncială, ioarte regulată, frumoasă. Urmează iniţiale minunate, în aceleaşi culori semnalate mai sus, iar unele numai cu roşu

Fascicolul 1 de text, are numai 7 foi, iar în cuprinsul volumului mai sunt feţe albe, ca pag. 32, 33, 34 şi altele. Textul sfârşeşte Ia pag. 396, tn fascicolul 25.

In fascicolul 1; foaia 5, pe verso, pag. 18, se află o însemnare cu slove aurite, notând numele cărţii: S[viata]ia Liturgia Fis. racola greaşnagt Ermonaha Gervasia ot Putna.

Nota sfârşeşte cu un semn asemănător lui 3, deci 7000=1492, de unde s'ar putea face deducţia că acest liturghier s'a scris în Mănăstirea Putna, de ieromonahul Gervasie, în timpul lui Ştefan cel Mare. Deducţia o face Ion Micu Moldovanu, dela care a moştenit biblioteca manuscriptul.

Interesant este că ultima foaie din fascicolul 3, pag. 49—50, este pergament veritabil şi încă de foarte bună calitate.

'Ultima foaie din fascicolul 9 (p. 145—146) este ruptă, rămânând numai o mică parte, un colţişor cu rest dintr'un frontispiciu lat. Urmele pe pagina anterioară, albă, trădează un început de capitol.

Pe foaia a 6-a din fascicolul 22 (p. 347) începe dedesupt şi se cotinuă pe foile următoare această inscripţie:

»Adecă ac[i]astă sfanţi, carte, anume liturgie, au cumpiratauâ Toadtr Olteanul, dirept $ florinţi j şiştăci, dela GUgorii Coşarcă din Bărgăn în trag în Bistriţa la Sfvjtil Jhiodor fi a dat pomană popii,


lui Ştefan din Dumitri Mică, ca săi hiepemană dumisalfej, lui loader şi femeii dumisale Jodorii şi llenii. Şi au fost la aldămaş Protopop Ktfor din Mititei şi Protopop David din Uifalău. Şi Popa Oniga din Runcu. Şi Onul gludele din Dumitra Mică. Şi alţi oameni buni. Iar Popa Ştefan ca să Jve dator să pomenească aceste suflete ce sint scrise.

Eu Popa Ioan din Ragla am scris eapisul, anii dela roj. iâ8p*. Pisania continuă: *După aciaia au căzut tn manile Preasfinţitului Arhipiscului şi

Mitropolitului nostru Kir Jheofil. Apoi Sfinţia Sa au dat o la mor tea sa bisearecifi] cei mici dn Maerifi] Bălgătadulm . pentru căci şi Sfinţia sa se odihneşte in b'seareca aceaia. Aceasta o amu scrisu eu păcătosul şi nedestoini'u robu lui Dumttzeu Iosif, cu mâna mea cia păcătoasă'.

(A. L) *

Unde sunt actele vechilor sinoade? Acteie vechilor sinoade româneşti au preocupat, sau au trebuit

să preocupe, pe toţi cercetătorii trecutului bisericii noastre ardelene. Biserica română din Ardeal era, înainte de unire, o biserică quasi sinodală şi deci sinoadele se ţineau foarte des. Din hotărârile lor abia cunoaştem pe celea din 1675 de sub vlădica Sava Brancovici, păstrate de Petru Maior şi publicate de Cipariu în Acte şi Fragmente (pp. 145—154). Din actele sinodale de după unirea cu Roma asemenea cunoaştem puţine (acestea au fost publicate de I. M. Moldo-vanu in cunoscutele sale Acte Sinodali). Unde sunt celelalte? Răspunsul era şi este şi azi simplu: acteie s'au păstrat în arhiva vlădi-ciei Blajului; deci au trecut deodată cu aceasta la Făgăraş, apoi la Blaj. Arhiva Blajului a fost distrusă de Unguri în revoluţia din 1848—49, când au pierit cea mai mare parte a vechilor noastre documente.

Realitatea este cu totul alta: în 1848—49 actele vechilor sinoade nu se mai găsiau la Blaj. La 1 Maiu 1846 guvernul ardelean a cerut episcopuiui Ioan Lemeoy cu adresa No. 4852 să-i trimită *protocolla celebratarum inde a tempore amplexae sacrae unionis synodatum in archivio episcopali reperibilia, împreună cu ordinele prin care s'a îngăduit ori s'a prohibit ţinerea sinoadelor. Dintr'un exces de zel, ori dintr'o inadvertenţă — condamnabilă şi una şi alta — episcopul a trimis la 1 Iunie 1846 nu numai «protocoalele* cerute, ci a trimis deodată cu actele sinodului din 1698 şi 1700 şi un mare «protocol* care cuprindea actele sinoadelor din 1610—1742. Trimiterea lor nu a satisfăcut guvernul ardelean şi de-aceea la 25 Iunie 1846 cu adresa No 7028 a cerut să i-se trimită şi actele sinoadelor din 1791, 1792, 1821, 1832, 1833 şi 1838. Episcopia a executat şi acum ordinul, cu promptitudine.


Ce imensă bogăţie de informaţiuni trebue să cuprindă actele, mai ales acelea din veacul al 17-lea 1 Archiva fostului guvern ardelean se găseşte azi la Budapesta. Ea are un indice admirabil. Pentru cercetători români este insă inaccesibilă. Odată şi odată totuşi poate va avea cineva norocul să scoată la lumină şi această comoară. Noi tot ce putem face acum este, să dăm această scurtă şi precisă indicaţie. (Z. P.)

*

Insecte de-acum 200,000 de veacuri.

Scoarţa pământului e o carte cu mii de pagini pline de taine. Geologii, pe cât li ajută puterile şi Împrejurările, descifrează când una, când alta din aceste taine prinse şi împietrite în slove de rămăşiţe din epoce geologice încheiate de mii şi sute de mii de veacuri.

Aşa a făcut acum de curând d. F. Quie'vreux. care a ţinut să descopere şi altora, într'o conferinţă rostită la Mulhouse, rezultatul cercetărilor sale paleontologice asupra unui strat de argilă scos în Alsacia dela o adâncime de 700 metri. Suprafaţa zăcământului studiat în laborator cu lupa, ori cu microscopul binocular — după cum relatează A. Glory în La Croix (28. 7. 36) — a fost de 250 metri pătraţi. S'au studiat cu totul 756 rămăşiţe de plante şi 983 specimene de insecte. Ca mărime cele mai multe din aceste insecte nu trec de 2—3 milimetri; o duzină ating 4 milimetri, iar un specimen are 24 milimetri. S'au conservat surprinzător de bine până şi cele mai mici amănunte anatomice. Microfotografia arată bine de tot perii de pe picioare şi de pe abdomen, structura ochilor compuşi şi nervura aripilor.

Faptul conservării acestor insecte (păduchi de arbori, muscu-Hţe şi un fel de gărgăriţe) se explică aşa că micile lor corpuscule, luate şi purtate de vânt, îndată ce au căzut pe suprafaţa lagunei de ape mai sărate ca ale Mirii Moarte, au încetat să mai vieţuiască. Mediul însă fiind absolut antiseptic, neînsemnatele lor cadavre au fost ferite de descompunere. Aşa se face că ne-au parvenit, după 20 de milioane de ani, în starea menţinută mai sus.

De notat că d. Quilvreux n'a ajuns încă la sfârşitul studiului său paleontologic. Ceeace a comunicat până acum e rodul numai al or doui ani de muncă. Mai are însă de lucru. Până acum a constatat un fapt: Specimenele clasificate deja sunt aşa de proaspete şi de întregi, ca cele păstrate în muzee. Afară de aceea au aceleaşi caracteristice ca speciile din zilele noastre; aceleaşi afinităţi; aceleaşi trăsături de familie şi de speţă. »Prin urmare — încheie A. G. — n'a avut loc nici evoluţia nici progresul în ereditate*. Cel puţin în ce priveşte aceste gângănii. D. N.


Epitaful lui Timotei Cîpariu Părintele filologiei române nu se bucura de-o sănătate prea

solidă. Contimporanii 11 păstrează in amintire de statură mijlocie, cu trupul firav, slăbuţ de constituţie. Faţa galbenă, filiminie, datorită desigur necurmatelor nopţi de veghe pe cari le petrecea îatre bucoavnele şi manuscriptele prăfuite ale vastei sale biblioteci. Pătimea şi cu stomacul, dovadă urciorul cu apă amară dela Tiur, pe care i-1 aducea zilnic un elev ucenic, trimis anume. Spre bătrâneţe nici nu mai putea sta timp îndelungat la masa de scris, între hârtii, ci zăcea lungit pe canapea, cu cartea în mână, acoperit şi'n lunile caniculare cu blana albă de urs polar, cum aveau toţi canonicii blăjeni pe vremuri şi cari de-atunci au şi ieşit din uz şi s'au pierdut pentru totdeauna.

E de înţeles deci că marele cărturar cu o sănătate atât de şubredă, să nu fi avut speranţe de o viaţă prea lungă. Chipul implacabilei morţi îşi fiutura statornic aripile de umbră în chilioara cu miros de lumânare şi de hârţoabe îngălbenite. Insă Timotei Cipariu era un om echilibrat sufleteşte, împăcat cu nestarea lumii şi cu ale existenţei legi imutabile. O aştepta cu împăcare şi seninătate.

Intre hârtiile rămase dela dânsul păstrăm un ioiu învechit, cu slova măruntă, frumos caligrafiată, propria scrisoare, purtând data: PJ2i Martie 1 8 6 7 . Foiul cuprinde epitaful pe care şi-l-a scris însuşi marele cărturar al Blajului pentru cazul morţii sale, pe care, probabil, atunci, la 1867, avea motivul să o simtă mai aproape ca totdeauna.

Epitaful este, din cuvânt în cuvânt, următorul: D M

T. CIPAR11 H1C JACET ANGUSTO CONCLUSUN TEGMINE CORPUS

DE QUO NUNC CINERES OSSAQUE SOLA MANENT . SP1R1TUS ATQUE ANIMAE MELIOR PARS ASTRA PETIV1T

DUM REDEAT CORPUS VIVIFACERE SUUM DISCITE MORTALES TEMPUS NON TEMNERE V1TAE

HOC BREVE, LONGA NIM1S TEMPORA MORTIS ERUNT VIXIT ANNOS LX...

MESES... DJES... Atâta dorea T. Cipariu să i-se sape, drept amintire, pe piatra

sa funerară, la 1867, în cazul când moartea i-ar fi curmat firul existenţei pământeşti. Viaţa i-a fost însă mult mai binevoitoare. Cipariu a mai trăit până la 1887, atingând frumoasa vârstă de 82 ani,

El a fost Înmormântat cu mare jale, în cimitirul bisericii parohiale, iar la cap i-a fost înălţată o frumoasă cruce de marmoră albă, cu inscripţie românească. Epitaful de mai sus, de care foarte pro-


babil contimporanii n'aveau ştire, n'a fost trecut pe piatra de pomenire. El a rămas îngropat în dosarele prăfuite şi a ieşit ia iveală abia în zilele noastre.

Veneratul capitlu mitropolitan a fost înştiinţat şi, după informaţiile ce a<rem, se vor lua măsuri ca frumosul epitat să fie trecut cu pietate, la locul ce i-se cuvine.

N'ar strica, deodată, să fie nemurită acolo şi o strofă măcar din admirabila odă pe care i-a închinat-o, la moarte, poetul Coşbm, sub titlul »Non omnis moriar«:

Propunem strofa finală: » 7?ei scânduri ţi-o movilă de glii nu pot «'ascundă Pe un om iubit de o lume, pe un om de fapte mari; On neam întreg, ce plânge, sti gata să răspundă Că'n veac va recunoaşte, cu inimă profundă,

Pe marele Cipariu!* (A. L)

*

Contra exagerării sportive

Cultul fizicului începe a fi adevărată psihoză. Exagerare cu atât mai periculoasă, cu cât ea însemnează o brutală răsturnare în în scara valorilor propusă de mintea sănătoasă şi de creştinism deopotrivă: preferă materia şi trece spiritul pe planul doi.

In legătură cu cea mai nouă manifestaţie mondială a învierii vechiului »ideal olimpic*, nu va fi de prisos să notăm, că nici chiar în Grecia păgână apoteozarea muşchilor n'a reuşit să întrunească deodată unanimitatea sufragiilor. In >Osservatore Romano* (30. VI. 36.). Genaro Rispoli publică savuroasele proteste ale filosofului

Xenophams (v. VI. a. Chr.), întemeietorul »şcoalei eleatice*; sau a «seminţiei eleatice*, cum i-a zis Platon. El a biciuit nu numai luxul contimporanilor şi vorbăria deşartă care agitau inutil viaţa cetăţenească, ci (in fragmentul 2, reconstituit de profesorul dela Berlin Diels) spune textual:

»Cel ce birueşte în Olimpia ori pe malurile lui Pisav, prin iuţi-mea picioarelor, ori in concursul de 5 (pentatlon), ori în luptele dureroase cu pumnii, ori la altă întrecere teribilă: unul ca acesta dobândeşte de obicei glorie mare printre cetăţeni, i-se dă loc de cinste la jocuri, e hrănit pe cheltuială publică şi capătă daruri cari îi fac bucurie. Şi totuşi, el nu merită aceste onoruri în măsura în care le merit eu. înţelepciunea noastră e mai preţioasă decât forţa oamenilor şi a cailor; şi nu e just a preferi forţa faţă de înţelepciunea

CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8

cea bună. Din pomenitele victorii ale forţei, statul nu câştigă o mai bună rânduială, nici magaziile lui nu se umplu*.

Fost-a Xenophanes şi un susţinător si monoteismului, cum susţin despre el Sf. Clemente şi Zalîer, nu e tocmai sigur. Dar privitor la exagerările sportive a vorbit cât se poate de clar. Şi înţelepfeşte.

(A. P.)

® C R O N I C I

BasiHanli la Nîcula Praznicul Adormirii Preacuratei, din

acest an, se înscrie în istoria eparhiei clujene ca un punct deosebit de luminos. Mulţumită înţelegerii superioare a Preasf. Iuliu şi a sfetnicilor săi, Mănăstirea Niculei a fost predată fiilor Sf. Vasile cel Mare, făcându-se astfel îndestul şi unei dorinţe cucernice a marelui arhiereu Vasile cândva Hossu.

Prin aceasta numărul vetrelor de lumină în sânul neamului nostru — cum atât de nimerit numeşte Înaltul ierarh clujan mănăstirile — se înmulţeşte cu una nouă, respectiv se împrumută noui şi bine dovedite forţe unui vechiu şi venerabil focar duhovnicesc, spre care şi până acum s'au îndreptat, an de an, cu gândul de Închinare, mii şi mii de pelerini cucernici, din apropiere şi din depărtări. Oar asta se întâmpla odată la an, la praznicul de hram. Ca dup'a-Ceea drumul sfântului lăcaş să nu mai fie bătătorit de mulţimi până la anul. Pentrucă-i lipsiau, încă de mult, lăcui-torii fireşti: cuvioşii ieromonahi şi monahi.

De acum insă situaţia s'a schimbat. Zidurile sfinţite şi chiliile chinoviceşti işi au paznicii şi prietenii legaţi locului prin aspre juruinţe monahiceşti. Păr. egumen Atanasie Maxim e dintre călugării trecuţi prin multe probe de foc şi dovedit în totdeauna preotul şi monahul ce ştie ce vrea şi ştie să vrea. Organizator de mâna întâiu şi om cu vederi largi, de bună seamă că şi aci va crea un centru puternic de înaltă

spiritualitate, ce se va revărsa pe o rază ce va trece departe peste graniţele eparhiei ce-i va sălăşlui noua cetăţuie basiliană. — Lucru de care nu putem decât să ne bucurăm din inimă şi, binecuvântând clipele în cari s'au zămislit intenţiile şi s'au perfectat bunele voinţe ce au dus la încheierea de praznicul Adormirii trecute, să dorim noului aşezământ religios: viaţă lungă-lungă şi haruri cereşti fără număr. — Aşa să fie! (n).

„Pax Romana" fn congres >Pax Romana* se numeşte, precum

se ştie, puternica organizaţie internaţionali a universitarilor catolici din toată lumea. Este afiliat la ea şi >Astru* studenţilor noştri. Nu ştim însă dacă tinerii noştri au găsit mijloacele necesare pentru a putea trimite o delegaţie la deosebit de importantul congres al asociaţiei, care se desfăşoară, tocmai în aceste zile ale începutului Iui August, în trei oraşe istorice ale Austriei: Salzburg, Klagen-furt şi Viena. Ar fi adus cu ei multă lumină sufletească, atât de necesară mai ales in aceste vremuri de zăpăceală generală. — Tocmai din acest motiv derivă şi importanţa specială a congresului însuşi: atmosfera generală ce apasă peste lume. Parcă totul se tulbură. Pentru a salva pacea şi cu ea civilizaţia, e nevoie de spiritul lui Hristos.

«Combatem spiritul anticreştin, voim să-1 stârpim din conştiinţa populară

494 CULTURA CREŞTINA Nr. 7-8"

europeană — a spus, la o şedinţă a congresului pomenit Însuşi Preşedintele Austriei, d. Miklas, — fiindcă numai dela reîntoarcerea spiritului creştin mai poate depinde pacea socială şi ordinea politică*. Iar acest spirit nu se va putea reface fără o colaborare vie a elitei mirenilor din toate ţările şi fără o Întărire a sentimentului de frăţietate creştină a tuturor. Acest gând 11 serveşte admirabil >Pax Romana* şi congresul ei actual. De aceea el se bucură de binecuvântările şi a-tenţiile speciale ale Sfântului Părinte însuşi, care prin Card. Pacelli a trimis congresiştilor o scrisoare plină de minunate sugestii şi îndemnuri. «Sfântul Părinte — zice scrisoarea — s'a bucurat de luminoasele perspective, pe care nu poate să nu le deschidă, pe planul apostolatului intelectual catolic, acest ansamblu de şedinţe, de studii şi de rugăciuni* pe cari le prevede programul congresului. Laudă, în chip deosebit, importanţa ce se acordă «exer-ciţiilor de pietate*: «nota de pietate cu adevărat indispensabilă succesului în această întreprindere apostolică de regenerare creştină a societăţii, şi mai ales a lumii universitare. Rămâne totdeauna adevărat cuvântul Mântuitorului: «fără de mine nu puteţi face nimica*. Cu ajutorul Lui însă acest congres va fi «un puternic instrument de evangelizare şi de progres printre muncitorii spiritului*. Se va întări astfel «Acţiunea catolică*, rolul căreia creşte mereu. Fiindcă: «dela soluţionarea catolică a importantelor probleme culturale ce se pun pentru conducătorii de mâine, depinde soarta civilizaţiunii noastre întregi*! O menţiune specială, încă, de laudă pentru congres, merită atenţiunea deosebită pe care o acordă, în studiile sale, «ire-sistibilei puteri pe care o are astăzi, pentru evangelizarea lumii, cinematograful, radio şi presa*. Probleme pe cari Papa însuşi a ţinut să le pună la ordinea de zi a întregei lumi catolice, prin expoziţia presei din Vatican şi enciclica «Vigilanti cura*. împreună

cu Sfântul Părinte, dorim să biruiască in lume spiritul şi gândurile pe care le cultivă «Pax Romana*. Pentru salvarea civilizaţiei, (a).

Sensul Olimpiadei La 1 August au început la Berlin

marile «jocuri olimpice*, cari ţin încordată atenţiunea întregei lumii. Pregătite de lungă vreme, ele au luat într'adevăr proporţii grandioase. Au reuşit să aibă participarea tuturor ţărilor civilizate ale lumii, cari acuma urmăresc zi de zi, cu înfrigurare, isprava diferitelor echipe. Astfel olimpiada este un adevărat eveniment mondial. Nu numai din punct de vedere sportiv, ci dintr'unul mai înalt. Acuma, când duşmăniile de tot felul ridică tot mai multe ziduri despărţitoare între popoare, olimpiada a reuşit să realizeze o concentrare şi unificare a gândurilor şi interesului tuturor, şi încă asupra unei realizări pacifice, de progres simplaminte uman.

Nimeni nu va contesta această parte bună a serbărilor sportive dela Berlin. In mijlocul procesului progresiv de izolare a ţărilor, trebue să ne bucurăm de orice firicel care reuşeşte să mai strângă spiritele într'un interes, într'un ideal comun. — Nu-1 putem însă nici suprapreţui. Dacă acesta este ultimul refugiu al «civilizaţiei albe*, situaţia e ca şi disperată. Sportul, educaţia fizică în margini raţionale, îşi are, de sigur, valoarea şi drepturile sale. Dar nu este un scop în sine, ci un mijloc. Pe scara valorilor, nu poate avea decât locul al doilea. Ar fi trist dacă omenirea numai în acest plan scăzut, al materiei, ar mai putea avea teren de întâlnire şi concepţii unitare.

Evident, idealul olimpic, aşa cum l-au conceput grecii cei vechi, nu însemnează o simplă cultură a fizicului. Ci e un ideal integral. Ţinteşte formarea personalităţii omeneşti întregi, în care se armonizează perfect spiritul, bunătatea frumseţa, puterea. Aşa îl înţelege şi Baronul de Coubertin, care a reînviat pentru vremile noastre ideea olimpică. El reclamă o «legătură strânsă între

Nr. ?-8 CULTURA CREŞTINA 495

puterea trupească şi cea spirituală, spre progresul şi onoarea omenirii*. — Dar chiar dacă, prin imposibil, s'ar realiza acest ideal al «omului nobil*, in sens umanist, ar fi totuşi o copcie prea slabă pentru a servi drept legătură de unire între popoarele lumii. L-a avut, doar, şi a crezut în el umanismul individualist al v. 19. Şi unde am ajuns cu el? La distrămarea ştiinţelor, între cari nu mai este armonie, la o haotică desorganizare a culturii, in care nimeni nu se mai poate orienta. La slăbirea autorităţii, până la anarhie, în stat şi societate. La monstruozităţile capitalismului bancar şi industrial care, în numele libertăţii, a înăbuşit omul.

Altfel de unire trebue să se realizeze intre popoare, pe alt plan, pe alte temeiuri, pentru a se putea salva edificiul civilizaţiei apusene, azi în prăbuşire. Legăturile formale numai externe, ca: sportul, moda, comunicaţiile, interesele economice, etc. îşi pot avea şi ele importanţa lor. Nu vor putea însă păstra unit ceeace in interior, in lumea sufletească, este despart't. Aici este nodul chestiunii. Toată civilizaţia este o realizare externă a lumii noastre sufleteşti. Aceasta trebue, deci, să fie unificată, armonizată. Ceeace nu se poate obţine decât pe plan supraterestru, în domeniul religiei. Trebue să stăpânească aceeaşi concepţie de viaţă, acelaşi fel de judecare a rosturilor şi idealurilor umane, aceeaşi s:ară de valori. Ceeace numai religia poate da. Şi încă religia, care a şi creat actuala civilizaţie. — Nimeni să nu se sperie. Această adevărată unire a minţilor şt concepţiilor nu însemnează internaţionalism. Dimpotrivă. Naţiunile trebue să-şi des-volte cât mai mult personalitatea, specificul lor. Numai aşa vor fi sănătoase, puternice. Şi numai din astfel de unităţi se va putea realiza un organism sănătos al tuturor popoarelor. Tot aşa cum o echipă sportivă, e cu atât mai puternică, cu cât sunt mai voinici indivizii cari o compun.

Iată cum idealul olimpic trebue în

cadrat în idealul creştin. Suprema învăţătură care se desprinde şi din jocurile dela Berlin este: îndărăt la Hristos I — Poate n'a fost fără inreres mai adânc împrejurarea, că «flacăra olimpică*, torţa aprinsă pe muntele Olim-pului din raze de soare şi purtată din mână in mână până la Berlin, abia a ajuns până In Jugoslavia. Aici, pe drum, între Nis şi Belgrad, s'a stins. Poate e un semn şi acesta: Peste «jocurile olimpice* este cineva care poartă jocul întregului univers, (a).

Acţiunea Cat. Spaniolă

Târziu, ce-i drept, dar cu cele mai îndreptăţite nădejdi de bine, elementele creştine conştiente din peninsula iberică au început să se organizeze în cadrele Acţiuni catolice. Din datele publicate în Anuarul, scos în primăvară, de acesta organizaţie, reiese că Ia sfârşitul anului 1935 numărul membrilor şi membrelor numitei organizaţii atingea cifra de 273.000, împărţiţi In patru grupe mari: Asociaţia Bărbaţilor; Femeilor; Tinerilor, Tinerelor.

Munca desfăşurată de această oştire «bene ordinată* e dintre cele mai respectabile. Au răspândit peste un milion tipărituri volante privitor la probleme sociale; o sută mii exemplare din «Catehismul Acţiunii Catolice*; şi mai bine de 170000 alte lucrări valoroase din punct de vedere creştin.

La dosarul aceleiaşi acţiuni mai sunt apoi a se număra şi cele 153 adunări muncitoreşti foarte cercetate. Precum şi Înfiinţarea «Şcoalei sociale muncitoreşti* cu 300 ascultători. In afară de aceasta s'au ţinut în toate eparhiile congrese de studii religioase-apologetice, iar în Madrid a fost ridicat de tineretul academic acţionist un Cămin şi o Centrală studenţească, al cărei scop este să mijlocească studenţilor ce călătoresc in străinătate acces în cercurile catolice din străini Şi dacă se va mai adauge că Frontul Naţional Muncitoresc, înjghebat în 1934 în Madrid, a câştigat în


primul an al existentei sale 250,000 de membri, s'a spus destul ca să se înţeleagă că în Spania catolică s'a început să se activeze metodic şi cu succese ce indrituesc cele mai mângăitoare nădejdi.

De prisos să se spună că preoţimea îşi are partea leului in elaborarea directivelor şi în susţinerea mişcării. — Tâlcul furiei bolşevice împotriva a tot ce-i bisericesc, ori are legături cu biserica şi oamenii ei, aici, în trezirea şi ascendenţa nebănuit de viguroasă a activiştilor creştini, trebuie căutat, (n).

Naţionalizarea industriei de răsbol

Luna trecută, Parlamentul francez, la propunerea guvernului socialist al Iui L. Blum, a votat o lege primită de ţară cu satisfacţie aproape unanimă. S'au naţionalizat, adecă s'au etatizat, toate industriile de răsboi. Aceasta în interesul politicii pacifiste, antimilitariste, pe care Franţa vrea s'o facă şi mai categoric decât până acuma. — Ciudat este însă că aceeaşi măsură au luat-o încă mai de mult statele cu regimuri autocratice, în scop exact contrar, în vederea politicei lor imperialiste, militariste. — Şi soluţia acestei vădite contradicţii e pe cât de simplă, pe atât de surprinzătoare: şi unii şi alţii au dreptate. Naţionalizarea e bună pentru amândouă politicile.

Nu incape îndoială, că naţionalizarea fabricelor de armament favorizează politica militarismului militant. A dovedit-o răsboiul mondial, când statele beligerante s'au văzut nevoite a etatiza a-ceastă industrie spre a mări producţia. O recunoaşte, — într'un articol pomenit de «Osservatore Romano* (12. VIII 36) — şi deputatul englez Philip Noel Baker, mare antimilitarist şi fost secretar al conferinţei desarmării, care afirmă că dacă Anglia n'ar fi recurs la această măsură, în 1915, ar fi pierdut răsboiul. — E şi explicabil. întreprinderea particulară e mai circumspectă, fuge de risc, e supusă concurenţei. Ori experienţa răsboiului o arată, că o producţie rapidă,

aşa cum cer necesităţile răsboiului nu se poate obţine decât lucrând cu principii! deadreptul antieconomice. Ceeace poate face Statul, pentru care cheltuiala nu contează atunci când e vorba de salvarea sa sau de biruinţă; nu pot face însă particularii. — Dacă totuşi planul uriaş de înarmare, pe care I-a pus în lucrare acum câteva luni Anglia, se execută într'un sistem mixt, aceasta se datoreşte numai dificultăţii de a transforma deodată întreaga industrie de armament particulară întt'una de stat. Dar aici se tinde şi aici se va a-junge în curând.

Nu mai puţin convingătoare sunt însă şi argumentele tezei contrare, în temeiul cărora pretinde etatizarea politica pacifistă, a desarmării. Ele au fost puse în evidenţă cu prilejul desbaterilor din Camera franceză. Acelaş pacifist Baker, care ajunse la concluzia de mai sus, are şi următoarea remarcă: »Am urmărit de aproape, scrie el, lucrările aproape ale tuturor comisiunilor şi subcomisiunilor cari s'au ocupat cu reducerea ori limitarea înarmărilor şi m'am convins că fabricanţii de arme deprind o adevărată presiune în favorul augmentării înarmărilor şi contra oricărei politici de pace*. Pacifismul lui Brhnd a fost înfrânt de »Comite des Forges* iar cel al lui Stresemann de interesele fabricelor Krupp, Thissen, Hugenberg. Toate încercările făcute la Geneva pentru a-bolirea aviaţiei militare, au fost bombardate şi doborite de către constructorii avioanelor de răsboi. — E firesc. Industria existentă nu avea să moară, ci să se desvolte încă şi să producă beneficii tot mai mari. Chiar cu riscul uluitor, ca armele tăurite pentru o comanda străină, într'un viitor răsboi să se folosească împotriva ţării care Ie-a produs. — De aceea este concludentă argumentarea lui Leon Blum: guvernul vrea să aibă sub a sa comandă industria de răsboi, pentru a putea pune in a-plicare politica de desarmare în toată libertatea, şi în oricare moment potrivit, fără să fie împiedecat de obstaco-

Nr. î -8 CULTURA CREŞTINA

lele subterane puse de interese particulare.

Aşa se pune problema din cele două puncte de vedere opuse. Considerentele de ordin tehnic duc la concluzia inevitabilă: naţionalizarea industriei armamentului e mai ducătoare la scop şi într'un caz şi într'altul. Ea nu rezolvă problema etică a păcii şi a răsboiului, nu poate determina statul in chip necesar la o politică a păcii ori a răsboiului, a dreptului ori a forţei. Ci şi într'un caz şi într'altul, dă puterii publice să-şi ajungă cu mai multă siguranţă şi mai eficace obiectivul propus, fie de pace, fie de răsboi. Şi într'un caz şi în altul: naţionalizarea industriei de răsboi se impune, (a).

Lumină din Africa Catolicismul, graţie străduinţelor pe

cât de neobosite pe atâta de înţelepte, ale misionarilor săi, se poate zice că trăieşte zile de aur în depărtatul Congo belgian. Nu de mult, după informaţiile agenţiei fides (20. 6. 36), a avut loc la Leopoldville o conferinţă a superiorilor misionari din acele părţi, făcând cele mai îmbucurătoare constatări sub toate raporturile. Chiar şi sub al presei catolice pentru autohtoni.

Din raportul ep. De Cleiq s'a văzut că slova creştină catolică e cetită cu nesaţ. Mai mult: s'a resimţit lipsa publicaţiilor de specialitate. Şi începând cu 1 Ianuarie 1936, numitul episcop a şi început să scoată în vicariatul său apostolic publicaţia Nzubuetu în limba luba, destinată părechilor de căsătoriţi şi celor ce se pregătesc pentru căsătorie. Asta cu scopul ca băştinaşii să fie perfect orientaţi privitor la această taină mare.

Tipăritura din chestie apare Ia două luni în 3100 exemplare. Trebuie remarcat însl că tirajul notificat nu înseamnă şi numărul celor ce-i sorb învăţăturile. Negrul adecă e mai obişnuit să asculte decât să cetiască. Iar cetirea în acele părţi de lume se face Cu glas înalt, aproape totdeauna în cer

curi şi adunări numeroase. Drept cl şi articolele, — cele mai multe scrise de negri — sunt turnate Într'o limbă potrivită lumei cetitoare, (şi, ascultătoare) recrutată, cea mai mare parte, din rândurile celor ce au ficat cit de câtă carte In şcoalele aşezământului misionar, (n).

Ravagiile sterilizării »KulturundPolitik«, în numărul său de

pe Iulie c. rezumă concluziile unui mare articol din >Manchester Guardian* privind rezultatele atinse în Germania cu sterilizarea infirmilor. — Ziarul englez constată, mat întâi, că destul de des se operează persoane, a căror boală nu este incurabilă. După datele oficiale, publicate în revista «Deutsche Justis*, au fost osândite la sterilizare, in anii din urmă, nu mai puţin de 86.0*0 persoane, şi 75% din acestea an şi fost operate. Acum se cere sterilizarea alor 1.200.000, adică 2% din totalul populaţiei. Congresul medicilor, ţinut la Rel-chenbach, propune, pe deasupra, ca s i fie sterilizaţi încă în şcoală copiii cari se dovedesc incapabili. Asta ar însemna sterilizarea a 2*5% a copiilor. — >M(ln-chener medizinische WochenschrifU ştie, că operaţia nu i tocmai atât de simplă cum se spune. Mor 2% din femeile supuse intervenţiei chirurgicale; iar după operare 5% cad în turburări psihice incurabile, (a).

Hotărîrile dela Velehrad Cehoslovacia înţelegătoare şi recu

noscătoare, a comemorat anul acesta, in cadre sărbătoreşti, aniversara morţii St. Metodiu, întâmplată acum 1051 de ani. Festivităţile din chestie, ce ar fi fost să se ţină anul trecut, s'au desfăşurat în Iulie c. în Velehrad, vechea reşedinţă a SS. Metodic şi Chirii, apostolii Slavilor. Peste 50,000 de credincioşi, între cari 200 bisericani aparţinând tuturor neamurilor slave, 3 episcopi uniţi şi — pentru primadată (cum remarci ScMnere Zuhunft, 2. 8. 36) şi un episcop ortodox, alăturea de mai mulţi

8


Ierarhi latini, — au luat parte la aceste serbări grandioase, cari au fost totodată şi al VH-lea congres unionistic internaţional întrunit în acea localitate istorică, inaugurat şi prezidat de ep. Dr. Precan în prezenţa card. Kaspar (car« a vorbit despre mişcarea chirilo-metodiană ca negaţie a bolşevismului) şi a reprezentanţilor guvernului şi a ministrului instrucţiunii;

Deschis cu binecuvântarea Sf. Părinte, congresul a lucrat în trei secţii; dogmatică, liturgică şi istorică, cu conferenţiari de renume: Spacil, Salaville, Dvornik, şi alţii mulţi. După fiecare conferinţă s'au ţinut discuţii amănunţite. Seara au avut loc meditaţii religioase. De încheiere s'au luat o seamă de hotărîri, una mai practică şi mai însemnată ca alta. Aşa s'a decis (după „Osservatore Romano" 10-11. 8. 36) ca:

1. Proximul congres unionistic internaţional să aibă loc la Velehrad în 1939, când va fi centenarnl acordului din 1439 dela Florenţa. 2. In viitoarele congrese să fie desbătute şi probleme de slujbă apostolică. 3. In proximul congres să se raporteze care-i starea bisericei ruse printre emigraţi şi cum stă religia ortodoxă in Rusia de azi? 4, Totdeauna să se facă referade şi asupra statului actual al mişcării unio-nistice. 5. Congresul va ruga chiriarhii latini să deie posibilitate credincioşilor lor să cunoască ritul răsăritean, având de grijă să se ţină slujbe răsăritene în seminariile latine, în oraşe şi aiurea, ca spiritul rugăciunii pentru unirea bisericilor să se întăriască. 6. Se decide o propagandă vie pentru rugăciuni în scopul beatificării ep. Slomsek, apostolul ideii chirillo-metodiene, 7. Se ho-tăreşte ca în toate seminariile teologice din Cehoslovacia să se înfiinţeze asociaţia «Apostolatul Sf. Chirii şi Me-todie». 8. Zilelor morţii S. Chirii (U Februarie) şi a sf. Metodie (6 Aprilie) să li-se facă rândueli proprii şi să fie considerate ca zile de sărbători legate în lumea slavilor catolici. 9. Să fie apărată cu toată tăria şi pretutindpnea,

indisolubilitatea şi sfinţenia căsătoriei, mai ales când e vorba de legislaţiile diferitelor ţări. 10. Zilnic să se facă rugăciuni la sf. liturghie pentru Rusia tiranizată şi pentru încetarea pericolului ateist ce ameninţă lumea toată.

Noi Românii am lipsit dela acest congres unionistic internaţional. Ceeace, sigur, nu va mai fi cazul peste 3 ani, când va fi proxima întrunire similară ce-i de prevăzut că va fi de proporţii şi mai grandioase, dată fiind deosebita însemnătate istorică a momentului unionistic ce se va comemora şi prăz-nui atunci, (n).

Caleidoscop confesional Din «Frankfurter Zeitung< reţine

revista vieneză >Kultur und Polilik* (Iulie) date interesante privitor la destrămarea confesională a Germaniei. — încă în 1907 s'au aflat în imperiul german mai mult decât 200 denumiri confesionale. Rezultatele recenzămân-tului din 1933 sunt, totuşi, surprinzătoare. Fărimiţarea în confesiuni, grupe confesionale, secte, concepţii de viaţă etc. a crescut vertiginos. In afară de confesiunile mari, se găsesc denumiri şi organizaţii independente ca acestea: «Messios», «Religia străbună», >Etica<, «AntichrisU, «Religia naturii», «Religia proprie», «Darviniani», «Spiritualişti», «Sindicalişti» ş a . — Numai în Berlin s'au declarat 600.000 fără confesiune. Şi fărimiţarea trebue s i fie, în realitate, şi mai mare decât arată statistica. Ultimii doi ani şi-au dat şi ei partea lor de contribuţie (a).

Sporesc idealiştii Paralel cu duhul egoismului ce se

înstăpâneşte în măsură înspăimântătoare peste tot mai multă lume, se înmulţesc şi cresc şi cetele celor cârmuiţi în tot ce zic şi in tot ce fac de spiritul lâpădării de sine din dragostea către Hristos şi prin aceasta şi către aproapele. După cum rezultă din calcule făcute în temeiul datelor publicate de Annuario Pontificio, în ultimii 16


ani numărul călugărilor, — chiar şi fiind vorba numai de bărbaţi — a crescut faţă de trecut cu 35°/0.

Statistica ce urmează (cu cifrele din paranteză reprezentând starea numerică din 1919) o dăm după Vita Ecclesiae (15 6.36/ Amăsurat acestei statistici, la sfârşitul anului 1935, Societatea lui isus număra 24,270 (17,121) membri; aici şi la celelalte tagme ce vor fi înşirate în-ţelegându-se: preoţii, fraţii laici şi novicii. Franciscanii: 22,527 (19.000,); Frafii Şcolilor Creştine: 15,125(14,630): Capucinii: 12,613 (10,071); Salesienii: 10,917 (4,179); Benedictinit: 9,070 (6,457); Dominicanii: 6,700 f4,476); Redempto-riştii: 6,239 (4,500); Oblaţii Neprihănitei Zămisliri: 4.955 (3,110); Lazariştii: 4,874 (30000); Misionarii Neprihănitei Zămisliri: 4,063 (2,600); Trapiştii: 4,417 (3,131); Pasioniştii 2,895 (2,600); Misionarii de Issoudun ai sf. Inimi: 1.928 (900); Mercedarii: 1,700 (749); Asumpţioniştii: 1,164 (665); Părinţii albi din Africa: 1,112 (500); Sulpicienii: 489 faţă de 430 în 1919.

Faptul e din cale afară îmbucurător pentru orice conştiinţă creştinească. Tâlcul acestui reviniment eroic-ashetic: cuminecarea deasă incă din fragedă pruncie; zelul în continuă creştere a elitelor catolice practicant, şi interesul tot mai mare pentru misiuni. Pentrucă să se noteze şi aceea: toate tagmele înşirate mai sus activează, fiecare în felul său, şi pe terenul misionar, (n.)

Sionism şi Fascism Excelenta revistă austriacă *Monat-

schrift far Kultur und Politik* rezumă un temeinic articol al lui Corrado Te-deschi, publicat în «Gerarchia*, în care se analizează foarte complicata problemă a Sionismului. Deosebit de interesantă este paralela pe care o face autorul între mişcarea sionistă şi fascism, găsind între ele asemănări isbi-toare.

Sionismul nu are nici o asemănare cu comunismul sau internaţionalismul, nici in program nici în ţelurile urmă

rite, a) Se întemeiază, întocmai ca şi fascismul italian, pe o revalorizare a noţiunii de patrie şi vrea realizarea ei. — b) Evrevii sionişti cultivă vechile tradiţii naţionale, învie «Legea* care reprezintă codul vieţii lor religioase şi morale; sunt însă revoluţionari in materie socială şi economică. La fel, fascismul este în acelaşi timp tradiţionalist şi revoluţionar. — c) Sionismul este contra despărţirii neamului în clase sociale, nu cunoaşte nobili şi plebei. Şi fascismul este o mişcare proletară, care cuprinde sub numele de proletari sau muncitori toate elementele producătoare ale naţiunii; pe muncitorii manuali, meseriaşi, profesori, savanţi şi gânditori deopotrivă. Din acest motiv nu admit, nici unul nici altul, o «luptă de clasă* ci vor realizarea unităţii, dusă până la totalitarism, prin corporatl-vism, (a).

Spovedania şi medicina ln revista parisiană »La Documenta-

tion catholique*, doctorul Henri Bon scrie un foarte interesant articol, intitulat: «Medicina şi Sacramentele*. îşi pune, între altele, întrebarea, dacă poate fi socotită taina spovedaniei şi ca un leac pentru trup?

Se ştie, că cei mal de seamă psycho-terapeuţi ai vremii au aprecieri deosebit de elogioase despre binefacerile uşurării sufletului în spovedanie pentru sănătatea trupului. Aşa doctorii Ray-mond, Janet, Fiessinger, Descuret, ş. a. Cei dintâi doi declară pe faţă, că a-ceste efecte ale spovedaniei sunt atât de mari, încât ea pare inventată dea-dreptul de un doctor genial pentru vindecarea diferitelor boale de natură psihică. Fiessinger spunea: «Este absolut sigur, că în toate stările de depresiune sufletească, spovedania are efectul unui adevărat balsam vindecător, care face să dispară senzaţiile de frică şi trezeşte din nou sentimentul dispărut al speranţei*. Citatele ar putea fi încă sporite. Dar n'are rost. Atâta numai vom mai pomeni, că adeseori, în cazuri deo-

8»


scbit de grave, doctorii înşişi cari se ocupă cu acest ram de medicină, îşi trimit pacienţii la spovedanie.

De aci, şi din experienţa cotidiană, constatarea e nelndoioasă: spovedania are o mare Importantă in tămăduirea bolilor de natură sufletească, nervoasă. Ar fi totuşi o impietate faţă de demnitatea divină a sacramentului a căuta să-1 coborlm la rangul unui simplu mijloc terapeutic. Confesarul nici odată nu poate fi socotit ca un psiho-analist oarecare. Preoţii nu sunt doctori, ci împărţitori ai harului divin. Dacă totuşi, de însănătoşirea sufletului se leagă uneori şi un efect vindecător pentru durerile trupeşti, aceasta trebue socotit ca un efect secundar. Se verifică şi aci, intr'o formă specială, adevărul cuvântului evangelic: «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adauge vouă!* (a).

Neliniştea omului modern

Cu prilejul intrării sale în Academia francezi, Oeorges Duhamel a vorbit despre isvorul marei nelinişti care agită lumea noastră. Şi a ajuns la concluziuni limpezi, cari au valoarea unui adevărat document al vremii.

Lapidar, Q. Duhamel a constatat, că •noi suntem, tn acelaş timp, făuritorii, beneficiarii şi victimele civilizaţiei noastre*. Inventăm mereu, pentru a avea tot mai multe plăceri. Dar tot cu armele noastre şi distrugem. Civilizaţia noastră este un monument gigantic pe care 1-a clădit omul spre propria-i e-xaltare, dar în care s'a şi închis ca într'un mausoleu regal. A trecut timpul beatitudinii înşelătoare în care ne-a legănat optimismul ştienţismului. «Fericitul veac XIX deslegase toate problemele*. «Pronunţat de glasuri entusiaste, cuvântul civilizafie avea un sunet delicios şi perfect liniştitor. In curând însă s'a văzut, că «fiecare cucerire trebue Începută din nou*. Problemele rezolvate In laboratoarele ştiinţei cu recete socotite definitive, reapar cu amploare

şi complexitate neaşteptată. Aceasta fiindcă marea nelinişte umană îşi are rădăcina în spiritualitatea omului, în sufletul neîmpăcat fiindcă nu reuşeşte să fie asemenea modelului divin. Nu ne trece peste această dramă filozofia agnostică din care optimismul a căutat zadarnic să facă o religie pozitivă. Neliniştea a rămas. Încă odată «răul ni-se prezentase sub aparenţele binelui*. Aici stă criza civilizaţiei noastre, care este încă in primejdie. Să ne dăm însă seama, că nici odată problema «nu va fi mai simplă, mai limpede, mai fericită. Nici odată nu vom avea în ea încredere perfectă*.

Singurul mijloc pentru restabilirea e-chilibrului şi a liniştei este: creştinismul. El e o «doctrină ce răspunde la toate nevoile. Conţine o metafizică. E riguroasă şi coerentă. Are răspuns la întrebările cele mai arzătoare. Te ajută să trăieşti şi să mori. E probată de veacuri, şi chiar şi cel ce se depărtează de această învăţătură, poate continua a o considera cu respect şi admiraţie. Dar pentru a fi eficace, reclamă obedienţă perfectă*. — Astfel creştinismul nu e numai o răscumpărare a vieţii, ci şi o doctrină a vieţii, care n'are numai valoare teoretică, ci şi una verificată de lungă experienţă.

Practic, reîntoarcerea la spiritul creştin, singurul care dă o disciplină şi un sens marei nelinişti umane, se manifestă în respectul faţă cu valorile tradiţionale în opoziţie cu ilusiunile renovatoare. «Tradiţia numai arareori încântă spiritele vii şi îndreptate spre viitor. De aceea trebue să fie avut o viaţă grea pentru a înţelege că, în a-gitaţia distrugătoare a lumii, conservarea e o creare. Intre o idee seducătoare şi una prudentă, poate e firesc că energiile tinere optează pentru temeritate... E posibil, că în anumite ceasuri ale lumii transfermarea revoluţionară a spiritualului sau a vremelnicului să pară cu adevărat oportună. Atunci însă când, stăpânită de frenezie, societatea omenească pare a nu mai cunoaşte

Nr. 7-8 CULTURA CREŞTINĂ 501

nici un fel de tradiţie in afară de cele ale disordinei, toată energia sănătoasă trebue să se conserve mântuirii echilibrului*.

In marele sbucium al zilelor noastre, care nu şi poate găsi punctul de echilibru decât pe stânca adevărului creştin, cuvintele lui Duhamel au semnificaţia unei chiemări la cuminţenie. Şi la salvare, (a).

Democraţie Tn Rusia? Tot mai des se pot citi în gazete

veşti despre o «revenire la normal* a stărilor din Rusia sovietică. Se spune, că se fac, din zi în zi, concesiuni tot mai mari cerinţelor democratice şi burgheze ale omului. Se lasă cetăţenilor bunuri în proprietate privată. Cu anumite restricţii, se deschid bisericile străvechi. S'au luat măsuri severe de o-crotire a familiei, oprindu-se avortul şi îngreunându-se divorţul. Mai mult: noua constituţie dă ţării o structură larg democratică. Aşa de ex. ea prevede ocuparea funcţiunilor publice prin alegere şi concurs liber.

Este, de sigur, şi o parte de adevăr în această înfăţişare anouilor stări din Rusia roşie. Dar oricine cunoaşte, şi numai superficial, ideologia marxistă işi dă seama, că aici nu poate fi vorba decât de o manevră abilă, menită să înlăture anumite dificultăţi momentane ce stau in calea realizării integrale a idealului bolşevic. La acesta nu s'a renunţat. Ţelul este şi acuma înfăptuirea lui. Şi, se ştie, concepţia lui de viaţă este materialismul istoric, iar dogma supremă dictatura proletariatului. Nici vorbă nu poate fi, prin urmare, de vreo împăcare cu religia şi nici de organizare democratică a vieţii de stat. Ci cel mult de concesiuni provizorii şi, de cele mai multe ori iluzorii. Aşa, de ex., toleranţa relativă de care începe a se bucura religia ortodoxă îşi are tâlcul său. Năbuşirea brutală a ei a produs, cum era de aşteptat dela un suflet in permanenţă agitat de probleme religioase ca cel

rusesc, o extraordinară reflorescenţă de secte extravagante şi fanatice, cari au început a fi o reală primejdie pentru ţară. Pericol cu atât mai mare, cu cât nu putea fi urmărit nici împiedecat. Sectarii adecă lucrează în ascuns şi prin fanatism. — Iar în ce priveşte «democratizarea* constituţională, ea este pur formală. O aparenţă, menită să inducă in eroare opinia publică a altor ţări şi să înlesnească pătrunderea comunismului in ele. In realitate, cu toate dispoziţiile democratice ale legii, în Rusia nu va ajunge nici un burghez funcţionar in post de răspundere. Mai mult chiar: nu va ajunge nici un marxist de altă nuanţă mai moderată, decât cea bolşevică, totală. înainte de toate, burghezi nici nu prea sunt in fericita Rusie. Au fost stârpiţi. Ori au fugit din ţară. Apoi, nici un nebolşevic nu va avea curajul, din capul locului, să-şi pună candidatura la vreun post de alegere. Asta ar însemna, după legile sovietice, imediata lui împroce-suare pentru trădare sau sabotare a Statului, pentru care pedeapsa cea mai uşoară e exilul. Poate ajunge însă uşor şi la glonţ.

Aşa dară toată parada cu «democratizarea* Rusiei e o simplă gogoriţă. Democraţie pe hârtie, pentru străinătate. In ţară a rămas şi pe mai departe: dictatura proletariatului, (a).

Misiuni ambulante Idee americană, realizată in America

de preoţi din familia călugărească a Sf. Vincenţiu. Se ţin pentru necatolici in străzile şi prin parcurile oraşelor statului Missouri. Anul acesta vara, întreagă, 12 preoţi ţin atari misiuni in 42 oraşe.

Tactica misionară a celor 12 e aceasta: Sunt împărţiţi în 6 grupuri de câte doi. Călătoresc în automobile aranjate potrivit scopului călătoriei. In fiecare oraş stau câte o săptămână. Cuvântările le ţin seara, de pe tribune anume improvizate. După o introducere muzicală de un sfert de oră, şi o scurtă


rugăciune, se începe cu răspunsuri la întrebările făcute în prealabile pe biletele strecurate intr'o cutie de lemn ce stă la dispoziţie pentru aceasta. După aceea se tratează probleme ce interesează auditoriul. Apoi se răspunde la întrebările ce eventual s'ar pune verbal, pe loc. Ca totul să se.încheie iarăşi cu o scurtă rugăciune.

Cu prilejurile acestea se împărţesc foi şi alte tipărituri bune. Anul acesta misionarii aceştia unici în felul lor vor tipări o gazetă: >Vestea cea bună* pe care, în toamna anului în curs, vor îm-părţi-o gratis. Ce mirare acum dacă, in urma acestei apostolii s'au înregistrat mai multe convertiri? Nici că se putea, ca o atare apostolie să n'aducă roade, (n),

B I B L I O G R A F I E

V1RGIL VĂTĂŞIANU: Pictorul şi Drotleff, Sibiu 1936. Pagini 86.

Pictorul Smigelschi, decedat în cea mai frumoasă vârstă a bărbăţiei, când gloria deplin meritată îl consacrase cu sărutul său, a rămas totuşi un mare neîndreptăţit, un uitat. Faima de neîntrecut mânuitor al penelului şi îndrăzneţ înoitor al picturii noastre bisericeşti, pe care şi-o eluptase pe bună dreptaie, aproape nu i-a supravieţuit. Bulgării de ţărână din cimitirul Blajului, unde s'a dorit să odihnească, se părea că i-au înmormântat şi curata aureolă cu atâtea frământări câştigată.

Clasicul împodobitor al catedralei mitropolitane din Sibiu nu mai era pomenit aproape deloc. Un inventar de cartoane la muzeul „Astrei", câteva şire într'o lucrare pentru streini a d-lui Oprescu la MalmO în Suedia, unde Smigeschi este înşirat după Mirea, Kimon Loghi, Vermont, Arta-chino, Verona, Costin Petrescu şi Si-monidi, o duioasă lacrimă de amintire a d-lui Emanoil Bucuţa şi însemnările d-lui C. Petranu dela Cluj, — aproape tot ce s'a scris despre mult regretatul după moartea sa!

Câtă bucurie pentru admiratorii săi, când pot să ia notă de recenta lucrare a d-lui Virgil Vătăşianu, secretarul Academiei Române dela Roma, pe care ne facem o plăcere să-o anunţăm în fruntea acestor şire!

Dl Vătăşianu, condeiu competent şi abil, îndeplineşte o operă nu numai

Octavian Smigelschi. — Krafft Preţul? de mare utilitate ci şi o faptă bună, pentru care trebue să-i fim adânc recunoscători, desgropând din uitare marile figuri ale penelului ardelenesc, începând cu Mişu Popp dela Braşov (>Ţara Bârsei* 1932, Nr. 4) şi conti-nuând2 acum, cu Smigelschi.

Monografia biografică şi critică a d-lui Vătăşianu, plină de căldură şi de suflet, pe lângă întreg aparatul specialistului sigur de meseria sa, înfăţişează în linii complete şi 'n aprecieri juste, viaţa plină de sbucium a artistului şi urmăreşte, pas de pas toate fazele de evoluţie ale atât de dotatului fiu de notar din Ludoşul-Mare de lângă Sibiu, care a început-o cu creionări de-o remarcabilă compoziţie din viaţa satului natal şi s'a ridicat până sus la fericita sinteză a celor trei elemente, bizantin, italian şi românesc, cari şi-au dat mâna în monumentalele frescuri din catedrala dela Sibiu, cum a remarcat atât de just d. Bucuţa în »Gând Românesc» 1935, No. 10.

Analiza d-lui Vătăşianu se întinde dela: Primele orientări, Portrete, Peisaje, Subiecte româneşti dela ţară, Idealismul, Pictura religioasă cu cartoanele pentru catedrala unită din Blaj, Zugrăvirea catedralei ortodoxe din Sibiu, Zugrăvirea bisericii unite din Rădeşti, Proiectele pentru capela Râ-koczy din Budapesta, până la Ultimele

Nr. ?-8 CULTURA CREŞTINA 503

lucrări, de deplină maturitate, în cari „calităţile specifice ale lui Smigelschi apar... potenţate, iar alături de ele se relevă tot mai mult simţul plastic* (pag. 82'.

Drept concluzie a cercetărilor sale, d, Vătăşianu găseşte că *numele lui Smigelschi nu tnsamnă numai un pictor mai mult în istoria artei româneşti şi mai ales a celei ardelene, ci înseamnă şi un capitol în evoluţia picturii noastre' (pag. 83).

»[...] Catedrala din Sibiu, cu toată pictura i neterminată, a rămas un monument de-o importanţă netăgăduită: o creaţie artistică şi un îndreptar, în care, lăsând la o parte ceeace interesează numai opera personală a lui Smigelschi, s'au exemplificat forţele vii ale stilurilor apusene în raport cu trebuinţele noastre artistice şi mai ales calităţile decorative ale bizantinismului modern» (pag. 86).

«...rămâne stabilit că din 1905 încoace a devenit posibilă o artă religioasă românească modernă, o artă în care individualitatea artistului să aibă dreptul a se manifesta".

»Şi dacă lui Smigelschi nu i-s'ar

N. BRÎNZEU: Sămănătoiul. 1935. Editura Autorului. Pag.

Sămănătorul Cuvântului Domnului, Preotul, ca şi cei ce se pregătesc pentru această misiune, au primit în primul semestru al acestui an un manual, adecă o carte pe care trebue s'o ia în mână şi să nu o depună definitiv niciodată în bibliotecă, ci să şi-o însuşiască neîncetat, trecându-o în inimă şi în suflet pentru zidirea proprie şi a celor ce le sunt încredinţaţi. — Ca-tehetica neobositului canonic Brînzeu merită, de fapt, această cinste şi atenţiune, întâi pentru râvna şi autoritatea celui ce a scris-o, apoi pentru conţinutul cărţii şi, în sfârşit, pentru dureroasa — deşi în parte scuzabila realitate a ignoranţei gene-

datora decât atât, numele lui ar fi toluşi primul cu care începe capitolul picturii noastre religioase moderne* (pag. 86).

In temeiul concluziilor atât de competente ale d-lui Virgil Vătăşianu, de-aici dela Blaj. din Mica Romă a neamului nostru, de care pictorul Smigelschi era atât de legat sufleteşte, ne place să remarcăm, că «forţele vii ale stilurilor apusene în raport cu trebuinţele noastre artistice, au fost găsite de pictorul Smigelschi pe aceleaşi cărări ale Romei străbune, pe cari le-au bătătorit, cu atâta fotos pentru naţia noastră, şi luceferii şcoalei ardelene, Gheorghe Şincai, Petru Maior, şi întreagă ceata lor de reînvietori ai sufletului nostru latin!

Noua carte a d-lui Vătăşianu, împodobită şi cu splendide reproduceri fotografice, merită toată atenţia şi o recomandăm călduros, nu numai admiratorilor regretatului pictor Smigelschi, ci tuturor celor ce doresc orientări temeinice în câmpul cam părăginit al istoriei noastre culturale şi artistice.

Al.

Tom. I. (Catehetică). — Lugoj, 352. Preţul: Lei 140.

rale în această materie a celor chemaţi.

Să ne oprim aci numai asupra motivului al doilea: cartea. într'o Introducere de 20 pagini, Autorul insistă asupra magisterului şi asupra istoriei învăţământului în general, şi ne arată cum se confundă in istorie originea suprafirească a învăţământului intenţionat cu obligativitatea lui, prin necesitatea ca fiecare om să cunoască legea lui Dumnezeu şi cele necesare pentru mântuirea sa. Mai apare de aci, cum această obligativitate este constantă de-a lungul veacurilor, cum se precizează ea prin magisterul divin al Bistricii creştine, din care se naşte şcoala


regulată ca o emanaţie firească, cum dreptul natural şi pozitiv de-a educa pe care îl are acest magisteriu, nimeni nu are dreptul să-1 uzurpe. Iată de ce este întemeiată nostalgia noastră după pierderea şcoalei confesionale, pe care nimic nu o poate înlocui, şi care, chiar de aceea, va trebui să renască Ia timpul său.

După Introducere, R. schiţează — cum e foarte firesc să facă un scurt (80 pag.) dar îndesat tratat de pedagogie generală şi didactică practică, în care — în concordanţă cu tot ce are mai bun pedagogia modernă — adăugând specificul creştinesc, pune educaţia în funcţiunea formaţiunii omului mai ales în vederea scopului ultim (cap. I, 1), precizează calităţile pedagogului (.2), calităţile educaţiei (3) şi felurile ei: educaţie fizică, numită de R. „corporală" (cap. II), intelectuală (cap. III) şi morală (cap, IV). Frumos şi normativ pentru zilele noastre este tratatul temeinic despre educaţia corporală. Dacă gimnastica, sporturile şi dansurile de azi sunt prea des dăunătoare e-ducaţiei integrale, este pentrucă nu sunt raţionale şi nu sunt în acord cu principiile moralei creştine.

Tratatul despre educaţia intelectuală şi cel despre educaţia morală cu toate elementele lor psihologice, şi cu mijloacele formative ale sufletului, încheie mănunchiul de idei indispensabile ce trebuia să ni se dea înainte de-a intra în materialul propriu al catehezei. Tot ac> însă trebuesc adause câteva principii de „didactică practică" şi de „metodică" (cap. Y), pentrucă nu ajuge ca educatorul bun să aibă cultura generală şi cea profesională suficientă, nu ajunge să aibă un caracter moral superior, dragoste pentru copii răbdare şi resistentă fizică îndestuli-

toare, ci trebue să aibă şi un foarte pronunţat tact pedagogic prin care, iolosindu-se de toate cele amintite mai sus, să se ştie afla în fiecare conjectură în care îl pun copiii de nenumărate ori, când trebue să aibă fineţea de-a prinde şi de-a localiza toate nuanţele raporturilor pe care le are cu ei, pentru a putea salva orice situaţie spre augmentarea autorităţii sale şi spre binele copiilor, cu o mare promptitudine de adaptare a metodelor Ia starea sufletească a elevilor (treptele formale).

In partea a doua a cărţii R. aplică cu o adâncă pricepere toate noţiunile anterioare la catehet şi la catehism. - Catehetica, istoria ei, persoana catehetului, importanţa materiei, sunt noţiuni generale explicate aci. Zidirea adevăratei catehe-tici se aîlă în „principiile de bază", care înalţă nespus de mult concepţia pedagogică naturală, punând toate preocupările catehelului pe planul înalt al misiunii sale de-a forma mai întâiu virtutea supranaturală, producătoare de viaţă creştinească, lucru pe care pedagogia generală laică îl ignorează cu desăvârşire.

Toate acestea trebuiesc luate în mână, studiate, meditate, asimilate şi propuse. In cazul acesta roadele vor fi neîndoielnice. — Nu mai trebue spus, deci, că R. numai aşa va putea îi răsplătit pentru marele serviciu pe care 1-a adus catehezei româneşti, dacă cartea va fi luată ca manual de fiecare preot, pentrucă numai aşa va putea propune adevărurile veşnice după aşteptările Bisericii, a cărei bunăstare este, sigur, unicul obiectiv al scrisului Părintelui canonic Brînzeu.

Liviu Chinezu

Tipografia Seminarului Teologic gr. cat. Blaj.

Date post:	25-Oct-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	0 times
Download:	0 times

BLRJ - documente.bcucluj.rodocumente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/...nici această misiune...

Documents