Ahrweiler, H., Ideologia politică a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 2002.

Bréhier, L., Les institution de l’Empire byzantin, Paris, 1970. Bréhier, L., Civilizaţia bizantină, Bucureşti, 1994. Brezeanu, S., O istorie a Bizanţului, Bucureşti, 2005. Canning, J., A History of Medieval Political Thought, 300-

1450, London and New York, 1996. Daşcov, S., Dicţionar de împăraţi bizantini, Bucureşti, 1999. Vasiliev, A. A., Istoria Imperiului Bizantin, Iaşi, 2010. Удальцова, З., Идейно-политическая борьба в ранней

Византии, Москва, 1974.

I. Premisele genezei statale bizantine. II. Ideologia politică („teologia imperială)

şi organizarea de stat a Imperiului Bizantin.

III. Instituirea raporturilor dintre „sacerdotium” şi „imperium”. Disputele religioase (cristologice).

IV. Epoca lui Iustinian I cel Mare. Restaurarea „imperiului universal”.

V. Urmaşii lui Iustinian I.

TERMENI şi CONCEPTEImperiul Bizantin - termenul convenţional aplicat Imperiului Roman de limbă greacă din Evul Mediu, care avea capitala la Constantinopol. În anumite contexte, pentru perioada anterioară căderii Imperiului Roman de Apus, Bizanţul este numit şi Imperiul Roman de Răsărit.Denumirea de Imperiu Bizantin a fost inventat în 1557 de către germanul Hieronymus Wolf (lucrarea Corpus Historiae Byzantinae) în scopul de a deosebi istoria antică romană de Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu.Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία - Romanía sau Βασιλεία τῶν Ρωμαίων - Basileía tōn Rōmaíōn; în latină: Imperium Romanorum.

1). Domnia lui Diocleţian (284-305). Reformele administrative au împărţit imperiul în pars Orientis şi pars Occidentis. 2). Epoca lui Constantin cel Mare (306/324-337). Factori decisivi: „edictul de la Milano” (313), Sinodul I Niceea (325) şi recunoaşterea creştinismului drept cult licit în Imperiu; fondarea Constantinopolului (330); inaugurarea monarhiei creştine cu aspiraţii universale (324). 3). Domnia lui Teodosiu I (379-395) → victoria creştinismului împotriva păgânismului; divizarea Imperiului în VEST şi EST (395).4). Dispariţia Imperiului în Apus (476) şi trimiterea însemnelor imperiale la Constantinopol → recunoaşterea de drept a basileului bizantin ca unic împărat roman și ca succesor legitim al caesar-ilor romani. Imperiul din Răsărit devenea depozitarul tradiţiilor imperiale romane.

5). Domnia lui Istinian I (527-565). Factori: reformele, Corpus Iuris Civilis, „secolul de aur” în cultură, restaurarea Imperiului Roman (între 533-555).

Periodizarea istoriei BizanţuluiÎn pofida controverselor prezente în literatura de specialitate istoria bizantină este divizată, convenţional, în trei mari perioade:I. Perioada romano-bizantină (secolul IV - jumătatea secolului VII; cca 330-641).II. Imperiul grec medieval (jumătatea secolului VII - secolul XI; cca 641-1081).III. Decăderea Imperiului Bizantin (sfârşitul secolului XI – jumătatea secolului XV; cca 1081-1453).

NB: Tranziţia de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin - monarhie greco-orientală al cărei fundament a fost ideologia creştină - a fost graduală. Deja în secolul IV s-au conturat o serie de elemente în această direcţie, care redau esenţa „fenomenului Bizanţ”.

FACTORII:1). Domniile lui Diocleţian şi Constantin cel Mare cu reformele efectuate au avut intenţia de a consolida Imperiul Roman, marcat de criza secolul III. Reformele au fost mai profunde în planurile economic, social şi instituţional.ECONOMIE: Pentru prevenirea abandonării loturilor şi a consolidării numărului de contribuabili statul a acordat micilor producători scutiri fiscale, dreptul de proprietar etc. Paralel, sunt extinse domeniile coroanei.

Prin decretul din 332, colonii sunt legaţi de pământ, dar păstrează libertatea juridică.

Meşteşugarii şi negustorii urbani din corporaţii sunt legaţi de meseriile lor şi sunt responsabil fiscal cu bunurile pe care le deţin.

Statul introduce un control mai eficient asupra producţiei şi exercită monopol asupra ramurilor importante – armament, minerit, producerea mătasei, industria navală etc.

Reforma fiscală a stabilit criteriul dublu al stabilirii impozitului – pământul (jiugatio) şi persoana (capitatio).

Noul sistem monetar are la bază moneda de aur solidus (nomisma, în greacă, gr. cca 4,50 gr.

NB: Solidul a rămas în vigoare până la sfârşitul statului bizantin.

Diocleţian pune capăt temporar crizei, instituind în plan politic regimul tetrarhiei - 2 augusti şi 2 caesari . Constantin cel Mare după ce îl înlătură pe ultimul coîmpărat, în 324, instaurează regimul monarhiei de model greco-orienal, cu fundament creştin şi aspiraţie spre universalism. Reforma ADMINISTRAŢIEI CENTRALE a decurs gradual în secolele IV-VI și a vizat înlocuirea confederaţiei de cetăţi în frunte cu Roma - respublica romana -, cu un stat centralizat, dotat cu instituţii şi funcţionari de inspiraţie orientală (persană). Funcţionarii -birocraţi, care înlocuiesc vechile magistraturi romane, sunt organizaţi ierarhic, sunt numiţi nu aleşi, şi supuşi direct voinței împăratului.

2). Fondarea noii metropole imperiale Constantinopolul este de importanţă cardinală pentru evoluţia de la Imperiul Roman la Imperiul Bizantin. La baza deciziei lui Constantin cel Mare au stat raţiuni de ordin strategic, economic, social-politic şi ideologic. Sub aspect geografic, Constantinopolul, situat pe ţărmul european al Bosforului, între Cornul de Aur şi Marea Marmara, este un oraş maritim prin excelenţă. Oraşul era invulnerabil dinspre mare. Apărarea pe uscat era asigurată de ridicarea fortificaţiilor succesive (Theodisius II, Anastasios) şi de funcţiile defensive ale provinciilor Scithia Minor şi Chersones (Europa) şi de rolul cetăţilor Nicomedia şi Niceea (Asia). Constantinopolului obține statutul de thalassocraţie – controlul axei comerciale Marea Negră – Marea Mediterană.

Spre nord, prin strâmtoarea Bosfor, metropola deţinea cheile pătrunderii în Pont - zonă vitală pentru aprovizionarea capitalei.

În sud, prin Dardanele, Constantinopolul controla traficul din estul Mediteranei. Aici stăpânirea insulelor Rhodos, Cipru şi Creta era de importanţă capitală.

Declinul Occidentului şi transformările din zona Mediteranei prin deplasarea centrului de greutate al vieţii economice a Imperiului în partea orientală, de asemenea, au contat în stabilirea capitalei.

Provinciile bogate din Orient (faţada mediteraneană, Egiptul, Siria, Palestina, Asia Mică) intens urbanizate şi foarte populate, cu o populaţie predominant elenizată şi creştină, au prezentat baza social-politică şi ideologică al regimului instituit de Constantin cel Mare şi urmaşii săi.

A contat politic şi transferul, la răscrucea secolelor III-IV, a reşedinţelor imperiale din Occident spre Orient: Roma→Milano→Trier→Salona→Thessalonic→Sirmium→Serdica→Nicomedia→Antiochia→Constantinopol.

Controlul axei Pont-Mediterana şi a drumurilor terestre care se încrucişau la Constantinopol a transformat Bizanţul într-o putere continentală, ceea ce a facilitat tendinţele sale universaliste.

CĂI STRATEGICE: În Europa: antica via militaris („drumul ţarului”) pornea din

Constantinopolul→Adrianopol→Philipopolis→Sofia→Niş→Belgrad – este calea spre Balcani şi Europa Centrală.

Prin Cornul de Aur→Gurile Dunării→Varna→Tomis – se comunica cu spaţiul nord pontic.

Via Egnatia - Constantinopol→Thessalonic→Dorazzo – asigura lecătura cu Adriatica, Italia şi restul Occidentului.

Asia: vechile drumuri „ale Indiilor” , care porneau dun Sardes şi Ephes, sunt înlocuite în perioada bizantină de artera ce pornea din Constantinopol→Niceea→ Dorylaion→Ikonion.

Din Ikonion o ramură trecea prin Heracleea→trecătorile munţilor Taurus→Cilicia→valea Eufratului→Oceanul Indian;

Altă ramură urca spre nord-est în Caesareea Cappadociei→Eufrat→Theodosiopolis→Armenia→Persia – unde făcea joncţiune cu „drumul mătăsii”, care venea din China

NB: Sub aspect strategic Constantinopolul era mai eficient în lupta împotriva goţilor şi perşilor - două mari probleme ale imperiului în secolul IV.

3). Oficializarea creştinismului şi asigurarea unei poziţii privilegiate între cultele Imperiului Roman a constituit un alt factor capital în constituirea civilizaţiei bizantine. „Edictul de la Milano” din 313, reţinut de tradiţia creştină ca decisiv în triumful creştinismului (Eusebius din Caesareea, Istoria ecleziastică, Laudae Constantini), reprezintă, de fapt, confirmarea de către Constantin şi Licinius a edictului de toleranţă emis de Galerius pentru provinciile apusene, la Serdica, în 311. Ca efect, Constantin cel Mare şi-a asigurat suportul social, fiscal, militar şi ideologic al provinciilor orientale în guvernarea imperială. Dinastiile Constatiniană şi Theodosiană, prin prerogativele deţinute şi demnităţile de pontifex maximus (deţinută până la Theodosiu I), defensor pacis, isapostulos, au intervenit suveran în afacerile Biserici creştine abia constituite.

Organizarea primelor trei Sinoade Ecumenice, care au pus bazele doctrinare ale religiei creştine, au stabilit structura Bisericii şi au fondat patrimoniul ei, au instituit pentru un mileniu raporturile dintre imperiu şi sacerdoţiu în Bizanţ.

NB: Fondarea noii capitale a Imperiului Roman la Constantinopol a pus în circuit noi idei fundamentale pentru ideologia bizantină.

Constantinopolul, construcţia căruia a început în 324, a fost creat după modelul Romei: 7 coline, un forum, capitoliu, columnă, palate, senat şi teritoriu privilegiat (scutit de impozite).

La inaugurarea solemnă a noii capitale, pe 11 mai 330, au fost emise medalii de aur cu imaginea Romei şi a Constantinopolului sub formă de busturi cu cască şi lauri, acoperite de mantia imperială, dar noua metropolă deţine sceptrul – simbolul puterii.

În contextul noilor valori spirituale creştine sugestivă este ideea, în contrast cu cetatea de pe Tibru, că orașul Constantinopol este desemnat ca Noua Romă sau Roma Secunda, şi văzut adesea ca „Noul Ierusalim” şi „oraşul Fecioarei”.

CONCLUZIE - faptele majore evidenţiate au creat în secolele IV-VI premisele fuziunii elementelor constitutive ale civilizaţiei bizantine: „o sinteză originală a tradiţiei imperiale romane, a elenismului, a culturii greceşti şi orientale şi a spiritualităţii creştine”.

În secolele IV-VII Bizanțul oferă modelul unui stat riguros centralizat, bazat pe o economie monetară, în care ponderea o are oraşul, cu o societatea aflată în proces de grecizare şi ale cărei valori esenţiale sunt imperiul, patria şi othodoxia.â

Prin ideologie în cazul Bizanțului avem în vedere totalitatea ideilor şi concepţiilor filosofice, morale, religioase și politice, care reflectă, într-o formă teoretică, sistemul complex de guvernare, societatea şi raporturile de putere stabilite în cadrul ei, teritoriul asupra căruia se exercită puterea, interesele şi aspiraţiile unei categorii sociale.

Gândirea politică bizantină este o sinteză de concepţii din Orient şi din lumea greco-romană, la fundamentarea căreia au contribuit filosofii stoici, cei neoplatonicieni şi teoreticienii creştini.

Ultimii, substituindu-se înaintaşilor săi, au preluat esenţialul din teoriile lor politice pentru a pune bazele unei „teologii imperiale” (Eusebius din Casarea, Istoria ecleziastică; Idem, Laudae Constantini etc., şi Părinţii Biserici Răsăritene).

IDEILE CENTRALE Crestinismul a oferit un element de sacralitate Bizanțului. Imperiul

era privit de către romei ca modelul desăvârşit al organizării unui stat, o realizare perfectă a armoniei şi ordinii politice.

Ideea imperiului se fundamenta pe teorii politice - cultul puterii imperiale fiind trăsătura principală a ideologiei de stat.

Pentru monarhia creştină, care începe cu Constantin cel Mare, consistenţa în teoretizarea cultului imperial este dată de ideile din Scriptură.

Figurile unor conducători ai poporului lui Dumnezeu – Moise, Saul, David, Solomon – constituie surse pentru construirea ideologiei monarhice creştine, pentru întărirea valenţelor sale providenţiale şi cvasi-sacerdotale.

Riturile conexe ceremonialului imperial în Bizanţ utilizează din plin figuri şi simboluri din Vechiul Testament cât şi marile teme: alegerea providenţială, eliberarea poporului şi conducerea lui către un „pământ al făgăduinţei”, victoria asupra duşmanilor, sensul comunional al mântuirii etc.

În reprezentările iconografice din tablourile votive împăratul apare ca un nou David , un rege-mag (vezi mozaicul bisericii San Vitale din Ravenna, sec. VI)

IUSTINIAN, DONATOR, ŞI CURTEA SA (BAZILICA SAN VITALE, RAVENNA) IUSTINIAN ÎN TRIUMF ASUPRA BARBARILOR

Potrivit acestei doctrine Imperiul este emanaţia lui Dumnezeu însăşi şi are pe pământ o misiune providenţială, care constă în a supune toate popoarele universului cunoscut şi a le creştina.

În noua ordine, pax romana, a cărei misiune era de a impune ordinea şi pacea peste tot unde este tulburată, este substituită de pax christiana→ideea forţă a centralizării şi a expansiunii externe a Bizanţului.

Instituţia şi puterea imperială, ca şi Imperiul, este considerată de origine sacră – monarhia creştină sacră - iar împăratul, care exercită puterea în numele lui Dumnezeu, este deasupra oamenilor şi egalul apostolilor (isapostoulos).

Sunt argumente carea le-a permis bizantinologilor să vorbească despre teocraţie bizantină.

Monarhul bizantin este considerat „imaginea lui  Dumnezeu şi asemănător lui  Dumnezeu”.

Ceremonialul de curte oferă privitorului o vagă idee despre Dumnezeu; – iluzia unei medieri între cer şi pământ.

Curtea şi aparatul administrativ – imaginea ierarhiei ce emană de la Dumnezeu;

Cel mai important moment al consacrării - mirungerea/oncţiunea, prin care monarhul primea atât puterea care-i era specifică, cât şi misiunea sa. Făcea din acesta un principe davidian „unsul Domnului“.

Oncţiunea accentuează sacralizarea instituţiei monarhice, în primul rând, apoi a monarhului.

Teoria monarhică s-a bazat pe o dihotomie conceptuală a prototipului faţă de individ; unii autori au identificat în structura persoanei monarhului „două corpuri” – cel natural, preluat de cel politic, care împreună formează persoana sa juridică.

În virtutea prerogativelor sale – comandant militar, judecător suprem, legislator unic, reprezentant al supuşulor săi, apărător al Bisericii şi al ortodoxie etc. - împăratul, în teorie, are putere universală şi absolută.

Potrivit autorilor bizantini, împăratul se identifica cu legea, întruchipa „izvorul justiţiei”. Conform dreptului roman legile şi sancţiunile statului au autoritatea supremă asupra tuturor supuşilor, instituţiilor, înclusiv religioase, iar reprezentantul juridic absolut al statului este împăratul.

Iustinian, care reformează dreptul roman pentru ca să nu intre în contradicţie cu principiile evanghelice, instituie practica ca prevederile Sinoadelor Ecumenice să aibă valoare de lege.

Conceptul autorităţii absolute a împăratului este reflectat şi de diferitele reprezentări:

apariţia împăraţilor în procesiuni sugera „teofanie”; portretele lor idealizate, stereotipice, ilustrează o ideologie monarhică ideală.

Aureola (înţeles ca simbol al înţelepciuni, iluminare divină) din reprezentările împăraţilor sugerează un genius imperatorius - puterea de a stăpâni şi legifera.

Noţiunile de ordine (taxis) şi oikonomia aveau valoarea de principii universale, acoperind toate virtuţile şi principiile care determină Creaţia, şi în acest sens, conducând Biserica şi Statul.

Din acest considerent a existat o ierarhie socială strictă, toată subordonată împăratului, calificat ca Kosmocrator (stăpân al lumii), supus doar Pantocratorului Hristos (Împăratul cerului şi al pământului, Împăratul veacurilor).

Calitatea singulară a împăratului bizantin în lumea creştină este reliefată şi de însemnele puterii absolute şi universale.

Dacă în tradiţia romană esxista deferenţă între coroană (simbol al victoriei) şi diademă (însemn al suveranităţii) din secolul V, din raţiuni politice are loc unificarea celor două coroane într-un singur semn sfinţit de Biserică – coroana imperială (stemma, kamelaukion).

Prin sfinţire, asemenea altor însemne (inelul) coroana devenea parte din „corpul împăratului”.

Puterea imperială era dată împăratului prin intermediul patriarhului, care în ceremonia de învestire, în altarul Sf. Sofia, făcea o rugăciune specială de sfinţire a coroanei (stemma) şi a mantiei imperiale de purpură (clamis).

NB: Deşi consacrarea patriarhală era obligatorie în legitimarea puterii imperiale, cu toate acestea împăratul bizantin era considerat un om a lui Dumnezeu, unul providenţial, ales din popor pentru a-l guverna şi încoronat de Hristos.

În realitate, însă, puterea absolută imperială a cunoscut în practică anumite limitări, impuse de factorii politici „constituţionali” – senat, armată, popor (populaţia Constantinopolului), biserică, legislaţie, tradiţie, ori de raportul de forţe constituit la moment.

PIESE ALE COSTUMULUI MONARHIC VASILE II, ÎNCORONAT DE ÎNGERI

Coroana - expresiaperfecţiunii şi a întregului; Sceptrul şi globusul,

complementare coroanei, - simbolizează universul circular şi axul; putere universală, jurisdicţie;

Cupa – imaginea bolţii cereşti inversate;

Un simbol al fecundităţii şi fertilităţii.

O singură bucată de stofă de formă circulară simbolizează cerul; forma pătrată – simbolizează pământul;

Costumul perforat de un orificiu pentru cap - deschiderea centrală prin care trece axa cosmică, simbolizată de monarh.

Încălţările se disting, cel mai adesea, prin formă şi culoare;

Cizmuliţele de purpură – o prerogativă a împăraţilor bizantini;

Centura – simbol al stăpânirii sexuale, al puterii genitale; al libertăţii; şi al unei relaţii cu un superior divin, politic sau spiritual.

Tronul - este simbolul universal trimiţând la actul de justiţie;

Sabia / armele - datoria suveranului de a-şi apăra supuşii și Biserica.

de a face dreptate, a institui ordinea şi pacea acolo unde este tulburată.

Regimul politic din perioada romano-bizantină, în pofida tendinţei spre autocraţie şi absolutism, păstrează unele elemente ale ideii romane a suveranităţii poporului.

Ideea se exprima în practică prin activitatea Senatului, a poporului organizat în deme şi a armatei, a căror rol esenţial consta în alegerea împăratului. Potrivit ideologiei bizantine împăratul este alesul lui Dumnezeu, a căruia voinţă este revelată de acordul unanim al armatei, senatului şi poporului.

NB: În practica bizantină, deşi legile nu prevedeau succesiunea ereditară la tron, impunându-se elecţia imperială, acest fapt nu a împedicat menţinerea puterii în cadrul unor dinastii (Heraclizii, Isaurienii, Macedonenii, Comnenii etc.). Raportul real al forţelor ce se înfruntau decideau între un candidat sau altul.

Senatul – are rol consultativ în exercitatea puterii imperiale, indeosebi în legislaţie şi justiţie. În perioada vacanţei tronului dispune de întreaga putere în stat.

Populaţia Constantinopolului (poporul imperial prin excelenţă) era cea căreia împăratul trebuia să-i comunice voinţa şi să-şi justifice politica. În Hippodrom, poporul organizat în deme (la origine organizaţii sportive), a dobândit un caracter social-politic; influente fiind demele „albaştrilor” (ortodocşi) şi „verzilor” (monofiziţi).

Administraţia centrală a evoluat în secolele IV-VI de la confederaţia de cetăţi în frunte cu Roma (respublica romana) la regimul unui stat centralizat, dotat cu instituţii de model persan.

Funcţionarii –birocraţi, care au înlocuit treptat vechile magistraturi romane, erau sunt organizaţi ierarhic, numiţi și destituiți de către împăratului.

Administraţia centrală era constituită în perioadă din numeroase birouri – oficia – conduse de magister officiorum, principalul funcţionar civil din Bizanţ. Gestiona domenii ca arsenalele imperiale, poşta imperială, poliţia de stat, primirea solilor străini etc. Personalul subordonat – peste 1200, la mijlocul secolului V.

Alte dregătorii importante: şeful Cancelariei (quaestor sacri palatii) – elabora legile şi le contrasemna alături de împărat;

Finanţele imperiale erau gestionate de către doi comiţi: comes sacrum largitionum (finanţele publice) şi comes rerum privatarum (administratorul domeniului privat al împăratului).

Sediul administraţiei centrale era Magnaura (palatul sacru imperial) - locuinţa privată imperială şi centrul administraţiei. Este evidentă creşterea importanţei în viaţa politică a sacrum cubiculum – instituţie de origine persană ocupată de eunuci.

În domeniul Administraţiei locale se înlătură distincţia dintre provinciile imperiale şi senatoriale. Italia îşi pierde statutul privilegiat, în timp ce administraţia provincială a fost supusă autorităţii unice a împăratului .

Cele 4 prefecturi – Orient, Illyricum, Italia, Galia - divizate în 14 dioceze →117 provincii - formau o administraţie provincială centralizată, cu un sistem ierarhic distinct.

Autoritatea militară în provincii revenea lui magistrum militum, asistaţi de duces, în timp ce afacerile publice erau gestionate de prefecti pretorium (atribuţii cvasi-imperiale).

În rândul demnitarilor de stat o larga autoritate la nivelul metropolei o avea prefectul (eparhul) de Constantinopol, iar în mediul polulaţiilor balcanice şi din zona micrasiatică – patriarhul de Constantinopol.

ARMATA romană cunoaşte transformări. În condiţiile asediului Imperiului de către barbari, vechiul sistem al limes -ului este abandonat.

Legiunii romane i se reduc efectivele pentru a spori în mobilitate, iar cavaleria, organizată după modelul populaţiilor răsăritene, va deveni treptat nucleul armatei bizantine şi forţa ei de şoc.

Armata de frontieră → concentrată în interiorul oraşelor fortificate (civitates), este formată din soldaţi-ţărani din zonele de frontieră (limitanei). Ei aveau obligații militare pentru lotul primit de la stat și deţinut ereditar.

Armata centrală, mobilă (exercirus comitatensis), alături de corpul de gardă din Constantinopol (scholae palatine), intervenea, la nevoie, în orice punct al Imperiului.

Conducătorii celor 4 armate armate din prefecturi (magistri militum), alături de comandanţii din provincii (duces), numiţi şi destituiţi de împărat, alcătuiau o ierarhie militară, disctinctă de cea civilă.

Societatea medievală este o societate creştină - respublica christiana - în care visul de unitate religioasă şi politică a dominat sensibilitatea medi evală.

În epoca lui Constan tin cel Mare s-au conturat primele trăsături ale organizării „temporale” a Bisericii creștine. Structurilor administrative li s-au suprapus o administraţie ecleziastică.

Pentru creştinii secolului IV, monarhia imperială devine cadrul dezvoltării instituționale a Bisericii. Împăratul, în virtutea misiunii sale providenţiale, are datoria de a asigura protecţia Bisericii şi puritatea doctrinei sale.

În fundamentarea raporturilor dintre imperiu şi sacerdoţiu trăsătura dominantă a vieţii religioase a fost supunerea ordinului eclezias tic faţă de puterea imperială.

În pofida controverselor istoriografice, acceptăm ideea că principiul separaţiei între Biserică şi Stat în administrarea societăţii aparţine epocii moderne şi nu este propriu Evului Mediu, nici în Bizanţ, nici în Occident.

Dinamica relaţiilor dintre imperium şi sacerdotium, una dintre problemele complexe ale societăţii medievale, oferă perspectiva înţelegerii reprezentărilor asupra puterii în Evul Mediu și a formelor de legitimare ei.

În Bizanţ, cât şi în Ocidentul, aceste raporturi îşi au originea în statul roman păgân. Împăratul este pontifex maximus, titlu și prerogative deținute începând cu Constantin cel Mare și până în 378.

Împăratul este, totodată, defensor pacis în Imperiu şi poartă răspunderea asigurării securităţii supuşilor, oriunde pacea este tulburată.

Din această dublă responsabilitate trebuie văzută intervenţia lui Constantin în disputele religioase, ce au precedat convocarea, prezidarea, contrasemnarea deciziilor şi aplicarea lor cu ocazia Primului Conciliu Ecumenic din 325, din Niceea.

Pentru protecţia şi privilegiile oferite de Constantin cel Mare Biserica creștină l-a recompensat cu sanctificarea lui şi cu recunoaşterea calificativului de „egalul apostolilor” (isapostolos), şi „noul Pavel”.

Constantin cel Mare şi-a asumat şi calitatea de „episcop al celor din afară”, calificativ asociat cu titlul său de pontifex maximus al tuturor cultelor. Prerogativa a vizat conducerea de către împărat a bisericilor „din afara” celei creştine, dar şi eforturile de a converti noi populații la religia lui Hristos.

Sfântul Augustin este gânditorul care a subliniat obligaţia Bisericii de a se supune puterii imperiale şi a afirmat cu tărie principiul coexistenţei celor două puteri – temporală şi spirituală.

Tema centrală din De civitate Dei (Despre cetatea lui Dumnezeu) este o demonstrație a caracterului providenţial al Romei, care, prin virtuţile sale, a contribuit la constituirea acesteia. Episcopul insistă asupra supunerii faţă de puterea civilă din dra goste pentru Dumnezeu, chiar şi dacă aceasta este, uneori, o putere nedreaptă.

Plecând de la aceste două principii, care disting două puteri şi două cetăţi, doctrina augustiniană s-a modelat în sensul unei colaborări tot mai strânse între auto ritatea civilă şi cea religioasă.

De fapt, distincţia aceasta are un caracter fundamental mistic: cetatea terestră, a diavolului, şi cetatea divină, a lui Dumnezeu, se întrepătrund într-o „mix tură” constituită de societatea civilă, care contribuie, în felul ei, la realizarea perfecţiunii divine.

Creştinul, susține autorul, nu este scutit de obli gaţiile care-i revin cetăţeanului - ordinea este stabilită de Dumnezeu. Astfel, autoritatea Imperiului este insti tuită de Dumnezeu şi împăratul trebuie să răspundă în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce întreprinde în privinţa credinţei creştine.

Astfel, teologia politică care culminează cu Sfân tul Augustin s-a străduit să justifice întrepătrunderea instan ţelor civile şi religioase şi să asigure supremaţia împăratului. „Dumnezeu alege sufletul împăraţilor care au rangul cel mai înalt”, scria Eusebiu din Caesarea în Istoria ecleziastică (a. 314).

Totuşi, doctrinele celor doi gânditori creştini conţin și elemente ale dualităţii puterii, ceea ce a dat naştere diverselor interpretări asupra distincţiei dintre temporal şi spiritual.

Odată organizată, Biserica îşi fortifică autoritatea proprie. Împă ratul creştin este membru al Bisericii şi, în această calitate, trebuie să i se supună. La anumiţi părinţi ai Bisericii se manifesta deja o oarecare dezaprobare faţă de atotputernicia autorităţii im periale: Athanasios, patriarhul Alexandriei; Sf. Ambrozie; papii Gelasius, Sf. Grigore cel Mare etc.

În raport cu Occidentul medieval în Bizanţ şi în Europa Orientală, pe care a dominat-o cultural şi ideologic în Evul Mediu, relaţiile dintre imperiu şi sacerdoţiu au fost fundamentate în epoca lui Constantin cel Mare şi Theodosiu I, şi dezvoltate de Iustinian I în spiritul principiului „simfoniei”.

Soluţia este propusă de Justinian şi exprimată în Novela VI (Corpus Juris Civilis): „Sacerdoţiul şi Imperiul sunt două daruri preţioase pe care Dumnezeu le-a lăsat oamenilor din dragostea Sa nemărginită. Sacerdoţiul priveşte lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare şi le guvernează; şi unul şi celălalt, provin din acelaşi principiu, dirijând cursul vieţii umane”.

Cele două clauze ale creştinismului - temporalul şi spiritualul - formează un tot întreg, între care este greu de stabilit o delimitare. Imperiul şi biserica acţionează solidar pentru menţinerea unităţii instituţiei ecleziastice şi pentru fericirea şi salvarea comunităţii creştine; una responsabilă cu „corpul”, cealaltă cu „sufletul” credinciosului.

Fundamentul acestui raport al monarhului creştin cu sacerdoţiul l-au constituit ideologia imperială de inspiraţie themistiană, dogma bizantină a unităţii dintre sacerdoţiu şi imperiu, modelele biblice ca sursă de legitimare a autorităţii lor, caracterul sacru al instituţiei monarhice etc.

Astfel, în Răsăritul ortodox autoritatea monarhului a stat în permanenţă sub semnul unei dualităţi a puterii (seculară şi spirituală) pe care acesta o exercita. Monarhul creştin devine o figura „cvasi-sacerdotală” (alesul lui Dumnezeu). De la Carol cel Mare toti monarhii creştini din Occident au invocat originea puterii lor „gratia Dei” (prin gratia lui Dumnezeu).

Biserica Ortodoxa era asociată la conducerea politică a statului reieșind din funcția sa socială determinantă. Ortodoxia, fiind religie de stat, constituia partea integrantă a ideologiei politice a timpului. Imperiul era responsabil de păstrarea dogmelor bisericeşti şi a demnităţii sacerdotale.

În principiu, Eclesia (Biserica) reprezenta în Europa medievală o instituţie globală (plan ecumenic şi naţional) - un sistem de instituţii ecleziastice, cât si o placă turnantă în procesul de implantare de institutii civile. De asemenea, exercita un cvasi-monopol asupra culturii, învăţământului şi asistenţei sociale în Europa medievală.

Autonomia bisericilor ortodoxe din Răsărit a permis exercitărea puterilor – pastorală, sacramentală şi jurisdicţională.

Epoca disputelor religioase, unde locul central revine problemei naturii Mântuitorului Hristos, debutează la începutul secolului IV, în contextul transformării creştinismului în religie oficială a Imperiului Roman.

Alături de aspectele religioase în condiţiile când dogma creştină era în curs de sistematizare, luptele cristologice reflectă şi motive clare de ordin politic, ideologic şi social.

CAUZE1) Fundamentarea raporturilor dintre imperiu şi sacerdoţiu în

spiritul „simfoniei” romano-bizantine. Pentru o anumită perioadă tânăra Biserică creştină, având

nevoie de protecţia statului, va accepta tutela imperială.

Odată cu consolidarea organizării, a constituirii patrimoniului Biserica va repune în discuţie problema distincţiei dintre temporal (puterea statului) şi spiritual (puterea sacerdoţiului) în sensul unei delimitări a prerogativelor.

2) Adoptarea de către Biserică ca model de organizare a structurilor statului roman. Se crează o ierarhie clericală, fapt ce duce la pierderea caracterului ei democratic din perioada apostolică. În cadrul comunităţilor creştine se agravează antagonismele dintre marea masă a credincioşilor şi conducerea bisericii.

3) Lupta pentru supremaţie în cadrul Bisericii dintre episcopii de Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim şi Constantinopol şi opoziţia primilor patru faţă de poziţia episcopului Noii Rome. Deși acesta a apărut ultimul în această ordine, autoritatea sa a crescut grație sprijinului oferit de împăratul de la Constantinopol.

4). Tensiunile dintre marea masă a contribuabililor şi a elitei sociale din imperiu ca rezultat al politicii fiscale spoliatorii a Constantinopolului faţă de provinciile orientale (cele mai populate şi bogate din imperiu).5). Opoziţia culturii populaţiilor orientale faţă de tendinţa de grecizare a întregului Imperiu promovată de Constantinopol. Poate fi înţeleasă ca lupta pentru păstrarea identităţii lor culturale.

Principalele mişcări eretice şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii

EREZIE – (etim.: greşeală, eroare, rătăcire) doctrină sau credință religioasă care ia naștere în sânul unei biserici, abătându-se de la dogmele consacrate și care este condamnată de Biserica oficială.

NB: SINOADE ECUMENICE - au fost organizate pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin discuţii. Majoritatea conciliilor au fost locale, deşi in unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o largă acceptare - cele Sapte Concilii Ecumenice.

Deciziile lor reprezintă temelia învătăturii creştine acceptate de ramurile răsăriteană şi apuseană a Bisericii, prin faptul că deciziile acestor Sinoade au fost luate sub călăuzirea Duhului Sfânt.

La aceste Sinoade Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guvernează administrarea Bisericii. Biserica Romano-Catolică acceptă ca ecumenice şi unele sinoade ulterioare, organizate numai de autoritătile romano-catolice.

Prima etapă a disputelor cristologice (325-431, Sinoadele I-III) Arianismul – fondator preotul alexandin Arius, apărut la

începutul secolului IV – prezintă prima erezie cu impact asupra Imperiului creştin.

Pornind de la o interpretare neoplatoniciană a dogmei creştine Arius susţine că dintre membrii SFINTEI TREIMI numai Dumnezeu poartă marca divinităţii, nefiind nici creat nici născut.

Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, El nu este egal cu Tatăl, deci ocupă un loc intermediar între Dumnezeu şi lumea creată.

Punând în discuţie divinitatea lui Hristos, Arius argumenta că dacă Iisus a fost născut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar dacă a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu.

Împotriva acestei interpretări s-a ridicat Athanasios, devenit episcop de Alexandria, care susţinea că cei doi membri ai Treimii sunt de aceeaşi fiinţă (homousios).

În acest contex a fost convocat Sinodul I de la Niceea, pe 20 mai 325. Conciliul, prezidat de Constantin cel Mare, a luat 20 de hotărâri, printre care: condamnă arianismul şi proclamă dogma lui Athanasios ca ortodoxă („drept credincioasă”); proclamă primele rânduri din Crez; stabileşte Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) şi regula ţinerii Paştilor.

NB: În pofida acestuia fapt, arianismul este susţinut de oficialităţi: Constantin cel Mare este botezat de episcopul arian Eisebius din Nicomedia, iar Constanţiu II îl adoptă ca religie de stat, în 359.

În domnia lui Theodosie I cel Mare s-a produs o reacţie decisivă împotriva arianismului. În spiritul tradiţiei deja stabilite, el convoacă, în 381, la Constantinopol Sinodul II Ecumenic.

Conciliul condamnă definitiv arianismul şi ideile lui Macedonie şi a lui Apolinarie despre Treime. Este formulată în varianta finală doctrina Sfintei Treimi şi deplina umanitate a lui Hristos -„un Dumnezeu în trei ipostaze”; Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatal şi cu Fiul, de aceeasi fiinta cu Aceştia. Aceasta a devenit baza învăţăturii creştine.

Crezul de la Niceea este definitivat. Sinodul a stabilit că episcopul de Constantinopol are

întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei, al cărei episcop deţine întâietate onorifică în lumea creştină.

La circa jumătate de secol de la Sinodul II, disputele cristologice sunt reluate cu mai multă vigoare în Orient.

Se înfruntă NESTORIANUSMUL, doctrină formulată de Nestorius, patriarhul Constantinopolului, şi şcoala din Alexandria.

Nestorius, urmând linia lui Arius, ajunge la concluzia în privinţa naturii lui Hristos – două naturi, două ipostaze, dar o singură persoană.

Faptul că-i refuză Fecioarei Maria calitatea de „născătoare de Dumnezeu” (Theotokos) şi o recunoaşte doar pe cea de „născătoare de Hristos” (Cristotokos), poate fi înţeles că optează pentru poziţia secundă a naturii umane a Mântuitorului în raport cu cea divină.

Acestei doctrine i se opune MONOPHYSISMUL, doctrina mistică dezvoltată pe linia lui Athanasios şi a Părinţilor Cappadocieni, care subliniază natura divină a lui Hristos, lăsând pe un plan secundar natura Lui umană.

În formularea lor radicală, natura umană „este absorbită ca o picătură de apă în ocean” de cea divină: „o singură persoană, o singură natură” (monophysis).

Theodosiu II (408-450) acceptă, sub influenţa curţii, organizarea Sinodului III, la Efes, în 431.

Sub presiunea lui Cyril, episcopul Alexandriei („faraonul Egiptului”), curtea imperială acceptă condamnarea nestorianismului, prigoana monophyziţilor şi întăreşte Crezul niceo-constantinopolitan.

NB: Cu acest eveniment se încheie prima etapă a disputelor religioase, dar fără a se pune capăt controverselor doctrinale.

Etapa II a disputelor cristologice – cca 451-681 (Sinoadele IV-VI) Sinodul IV organizat, în 451, la Calcedon de către împăratul Marcian şi cu spriginul papei Leon I, condamnă dogma monophysită şi acceptă depunerea lui Dioscor, episcop de Alexandria. La Calcedon apiscopii au decis că Hristos reuneşte „două naturi inseparabile într-o singură persoană” unite "în mod neamestecat, neschimbat, nedespărtit şi neîmpărtit„. Canonul 28 al Sinodului IV proclamă egalitatea între episcopii de Roma și de Constantinopol, papa păstrând prioritate onorifică graţiei vechimii scaunului său apostolic, dar reaprinde opoziţia între cei doi şi protestele patriarhilor de Alexandria şi Antiohia.

Principalii beneficiari ai Sinodului IV; papa, care primeşte şi jurisdicţie în Apus; patriarhul Constantinopolului (jurisdicţie în Anatolia şi Tracia) şi cel al Ierusalimului (jurisdicţie în Palestina).

cei nemulţumiţi au fost Populaţia din Patriarhatele Alexandriei şi Antiohiei au discreditat teogia Sinodului calcedonean, nemulțumiți de noul statut pentru Constantinopol, care nu avea reper în tradiţia Bisericii.

Încercarea lui Zenon de a concilia ortodoxia cu monophysismul în cadrul decretului de uniune (Henotikon), a agravat conflictul doctrinar, alimentat de cauze sociale şi culturale.

NB: Politica ecleziastică a Constantinopolului, promotoare a ortodoxiei, va conduce în veacul V la o ruptură tot mai accentuată cu provinciile orientale, al cărei impact a fost crearea în Armenia, Siria şi Egipt a unor biserici monophisite „naţionale”, cu o ierarhie proprie, după model ortodox.

Politica ecleziastică a lui Iustinian I (527-565) în direcţia compromisului dintre ortodocşi şi monophysiţi, dintre Roma şi Constantinopol a suferit, în linii generale, eşec.

Pe 5 mai 553, împăratul a convocat la Constantinopol Sinodul V Ecumenic, prezidat de Eutihie, patriarhul Constantinopolului. Disputele personale dintre episcopi şi amestecul statului în problemele teologice şi bisericeşti au împiedicat luarea unor hotărâri de comun acord.

Conciliul a condamnat ca eretice scrierile a trei episcopi nestorieni - Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir, Iba din Edessa -, fapt acceptat cu greu de către papă.

Sinodul a mai confirmat învătătura Bisericii privind dubla natură a lui Hristos - El este Dumnezeu desăvârsit şi Om desăvârsit.

Epoca disputelor cristologice se sfârşeşte cu deciziile Sinodul VI Ecumenic, organizat la Constantinopol între 680-681. Convocat la insistenţa împăratului Constantin IV (668-685) şi prezidat de patriarhul Sergios, el va aduce pacea în Biserica Bizanţului.

Ca rezultat al eforturilor de compromis a lui Heraklios (631, 638), în condiţiile pericolului persan apoi arab, s-au răspândit doctrinele „monoenergismul” - Hristos, două naturi, o singură energie; şi „monotelismul” – „Hristos două naturi inseparabile, o singură voinţă”.

Sinodul VI a condamnat controversa monotelistă. S-a stabilit că „Hristos a avut două firi cu două moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morţi şi urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vieţii. Fiecare fire îsi exercită propria ei voie”.

„Cele două firi distincte şi activitătile lor specifice au fost în mod tainic unite în una Persoană Dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos”.

Importanţa Sinoadelor Ecumenice Hotărârile Sinoadelor Ecumenice au fost luate sub inspiraţia

Duhului Sfânt, şi nu a vreunui slujitor al Bisericii. Toate Sinoadele ecumenice s-au ţinut în Răsărit, convocarea lor

fiind determinată de cauze religioase dar şi nereligioase. Au fost convocate de împăraţii bizantini, creând o tradiţie în

acest sens, iar hotărârile lor au fost investite cu puterea legilor de stat.

Sinoadele au combătut mişcările eretice, care ameninţau securitatea statului şi unitatea Bisericii.

Ele nu au favorizat pe episcopul Romei, ci au urmărit o politică de conciliere între anumite tendinţe pentru refacerea unităţii dogmatice, canonice şi cultice a întregii Biserici creştine.

După o serie de domnii importante în Răsărit – Theodosiu I, Arcadios (395-408), Anastasios (491-518) - Imperiul romano-bizantin atinge apogeul dezvoltării în domnia lui Iustinian cel Mare (527-565).

Iustinian – personalitatea care sub aspectul realizărilor şi a efectelor de durată asupra civilizaţiei bizantine a inugurat o epoca– „secolul lui Iustinian (518-610)”.

De origine tracică, asociat la domnie de unchiul săi Iustin (518-525) ca coîmpărat, Iustinian îşi începe domnia la 36 de ani, dar nu fără anumite dificultăţi.

În guvernarea imperiului el a beneficiat de sprijinul unei femei ambiţioase – controversata împărăteasă Theodora (†546).

*** (Theodora, mozaic din basilica San Vitale, Ravenna)

La începutul secolului VI Bizanţul îşi revenise de pe urma şocului produs de barbari. Politica lui Anastasios, remarcabil adminstrator, a lăsat statului o visterie plină, condiţii care îi vor permite lui Iustinian să se concencentreze asupra problemelor cardinale.

Opozanţii regimului, facţiunile „verzilor” şi „albaştrilor”, au organizat în 532 o revoltă în Constantinopol –NIKA (învinge), sub pretextul aducerii la tron a lui Hepatios, nepot a lui Anastasios.

Împăratul este salvat graţie poziției hotărâte a Theodorei şi acţiunilor militare a generalilor săi fideli, Belisarie şi Narses, care au înăbuşit revolta (victime între 3000-5000).

O altă problemă a domniei a fost ciuma bubonică - decembrie 541. Necunoscută în zona Mediternei ea a provocat victime enorme (cca 200.000 în Constantinopol; între 3 şi 5 mln în Imperiu).

După acest eveniment Iustinian îşi pune în aplicare cele două obiective majore ale sale: 1) restabilirea integrităţii teritoriale şi prosperitatea Imperiului; 2) impunerea unei ortodoxii în care împăratul putea decide asupra dogmelor şi a organizării Bisericii.

În politica ecleziastică, deşi Iustinian a căutat o soluţie de compromis convocând Sinodul V, nu a reuşit să-i împace pe ortodocşi cu monophisiţi. Persecuţiile împotriva ultimilor vor avea efecte nefaste pentru statul bizantin după moartea împăratului.

Reforma dreptului roman, care l-a impus pe Iustinian cel mai mare legislator al Evului Mediu, a vizat, în condiţiile transformărilor produse în secolele IV-VI, să redea imperiului ordinea şi prosperitatea prin sistematizarea legislaţiei.

Pentru înlăturarea confuziei din legislație (Codexul Theodosian), împăratul l-a împuternicit pe eminentul jurist Trebonian să conducă comisiile de jurişti, care, între 528-533 şi 535-565, a reunit într-un cod şi a sintetizat toate legile imperiale în vigoare de la Hadrian până în secolul VI.

Celebrul Corpus Juris Civilis (denumire dată în sec. XII de juriştii din Bologna) era format din patru secţiuni, primele trei redactate în latină, ultima în greacă: Codex Iustinianus, Pandecte (Digeste), Institutiones şi Novele (legile curente).

Legile reflectau visul unei ordini creştine mondiale în direcţia concepţiei bizantine a „simfonei” din societate şi biserică.

Întemeiate pe legislaţia canonică ele vizau aspecte ale moralei şi disciplinei clerului, patrimoniul Bisericii, drepturile episcopilor în societate, acțiuni împotriva ereticilor şi aspecte ale societăţii laice.

Reforma administrativă a lui Iustuinian, relizată din iniţiativa prefectului pretoriului Ioan de Capadocia, a urmărit consolidarea regimului absolutist, în condiţiile când puterea împăratului era inegal respectată, şi a forţei defensive a statului.

O serie de Novele prevedeau acțiuni împotriva funcţionarilor corupţi; sunt lărgite atribuţiile şefului poliţiei Constantinopolului (pretor plebis); este instituită funcţia de questor, care îi supraveghea pe cei care vizitau capitala.

Pentru a micşora pericolul la nord de Dunăre, Justinian a grupat provinciile Scythia şi Moesia (resurse economice reduse) cu provinciile maritime Cipru şi Egeea, comandate de un questor.

Iustinian s-a remarcat și ca un monarh activ în zona vieţii spirituale şi culturale a imperiului: autor de tratate religioase, ctitor de biserici, întemeitor de episcopii şi organizator de sinoade.

Secolul lui Iustinian constituie o perioadă de înflorire culturală fără precedent, în care au fost cultivate literatura, istoria şi arta.

În Istoriografie s-au impus: Procopiu din Cesareea, Războiul cu goţii; Idem, Istoria secretă; Agathie, Despre împărăţia lui Iustinian; Mauriciu, Arta militară; Teofilact Simocata, Istorie bizantină. Domnia împăratului Mauricius (582-602) etc.

Arta perioadei (construite cca 90 de edificii civile şi religioase), este dominată de principala basilică a Bizanţului - Hagia Sophia, construită pe locul vechiului edificiu al lui Constantin.

Construită între 522-527, operă a lui Isidor din Milet şi Antemios din Tralles, Sfânta Sofia impresionează prin forţă și armonia proporţiilor (H-51 m.; L-77 m; l-71,3 m; cupola Ø 31 m.). Complemetare sunt decorul luxos din interior (pavaje cu marmoră, mozaic policrom) şi obiectele de cult etc.

HAGIA SOPHIA, ISTANBUL INTERIORUL CATEDRALEI

FECIOARA MARIA ÎNTRE CONSTANTIN CEL MARE ŞI IUSTINIAN

Sfânta Sofia este una dintre cele mai mari creaţii arhitecturale, un monument în care rezumă un ansamblu de metode şi idealuri artistice.

Ca element arhitectural cupola va deveni caracteristica arhitecturii bizantine, marcând naşterea uni nou stil.

Stilurile medievale „goticul” şi „arabescul” se vor inspira din arta iustiniană.

A fost dominată de visul măreţ a lui Iustinian de a restaura Imperiul Roman în cadrele sale universale, unde prioritate a fost acordată recuceririi provinciilor occidentale. Pentru aceasta a fost utilizată o mare parte a resurselor statului.

În EST, având nevoie de libertate de acţiune în Mediterană, Iustinian încearca să rezolva problema persană prin semnarea Păcii eterne din 532. Conform tratatului încheiat cu regele Chosroe I, Bizanţul achita un tribut de 11.000 de livre de aur în schimbul apărării de către perşi a Caucazului.

În 540, încălcând pacea, perșii invadează Armenia, Siria, Iberia şi obţin majorarea tributului (31.000 solidi) prin Tratatul din 562.

NB: Victoriile perşilor în Orient marcau începutul perioadei marilor expansiuni în detrimentul Bizanţului.

IUSTINIAN TRIUMFÂND ASUPRA BARBARILOR (LUVRU)

La Dunărea de Jos, Bizanţul a încercat să blocheze invaziile aliaților slavi, bulgari şi huni cutriguri.

Astfel, au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia, Muntenia şi din Banat (Drobeta, Sucidava, Turris, Turnu Măgurele, Liderata).

Urmează o altă etapă a romanizării teritoriilor de la nord de Dunăre

IUSTINIAN - PRIMUL ÎMPĂRAT REPREZENTAT PE MONEDE ÎNTRE CRUCI

Cu scop defensiv au fost construite în Balcani şi la Dunărea de Jos zeci de fortificaţii (Sucidava, Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Constantiniana, Tomis, Callatis etc.).

Acordând prioritate Occidentului, Iustinian începe recucerirea „regatelor barbare”, formațiuni care au uzurpat teritoriului Imperiului.

REGATUL VANDAL, CCA 455 După pacea semnată cu

perşii, generalul Belizarie cucereşte, în 533-534, regatul vandalo-alan din Africa de Nord. Ultimului rege vandal, Gelimar, este adus în lanțuri de aur la Constantinopol.

Teritoriul cucerit este organizat într-o prefectură a pretoriului, divizată în 6 provincii, inclusiv Sicilia.

REGATUL OSTROGOT (493-555) Revoltele populaţiei berbere

din nordul Africii sunt înfrânte definit către a. 546.

Mai dificilă şi complexă a fost supunerea Italiei ostrogote.

Începând cu a. 535 Belizarie, exploatând criza politică de după moartea lui Theodoric cel Mare, ocupă sudul şi centrul peninsulei, inclisiv Roma şi Ravenna.

CUCERIRILE LUI IUSTINIAN ÎN VEST (GALBEN)

Urmează o contraofensivă a regelui got Totila (542-550), care anulează aceste cuceri.

În etapa finală, între 552-562, general Narses, cu o armată de 20.000 de mercenari, supune din nou Italia.

Pragmatica sanctio din 554 viza includerea Italiei în hotarele Imperiului Bizantin.

Între anii 550-554, Constantinopolul, profitând de un conflict intern al vizigoţilor din Spania, cucereşte sud-estul regatului, inclusiv oraşele Cartagina, Sevilla şi Cordoba.

NB: Chiar dacă numai o parte a Imperiului Roman fusese recucerită, Justinian a reuşit, cel puţin, să transforme Marea Mediterană în ceea ce era altă dată: un lac roman.

Un bilanţ în privinţa teritoriului şi al populaţiei Imperiului Bizant, raportat la anii 457 şi 565, arată că Bizanţul a fost în ascensiune: de la 1,27 mln km₂, şi cca 16 mln locuitori (a. 457) la 2,06 mln km₂ şi o populaţie de cca 19,5 mln. (sursa: W. Treadgold, Oscurtă istorie a Bizanţului, Bucureşti, 2003).

Apreciată în ansamblul ei, domniei lui Iustinian I nu i se poa te contesta grandoarea şi nici prestigiul fără egal pe care aces ta l-a dat monarhiei.

Domnia lui Iustinian I este responasibilă de criza Imperiului romano-bizantin din deceniile următoare?

Perioada dintre 565-610 a fost una dificilă pentru Bizanț: grave probleme de ordin financiar, tul burări sociale, disensiuni religioase în Ortient, anarhie ca reacţie la regimul absolutist etc. Ioan de Efes scria că sunt semnele unui apropiat sfârşit al lumii.

În plan extern, Imperiul este ameninţat la toate frontierele sale de barbari: vizigoţii în Spania, maurii în Africa, longobarzii în Italia, avarii şi slavii în Balcani, perşii în Asia.

Moştenirea grea a lui Iustinian n-a permis urmaşilor să valorifice grandioasele proiecte de restaurare a Imperiului Roman în pofida politicilor interne de economii, de reorganizare a fiscului, armatei, administraţiei.

Mereu în defensivă, Iustin II (565-578), Tiberiu (578-582) şi Mauriciu (582-602) s-au străduit să menţină Imperiul în limitele fixate de Iustinian. Bătăliile cele mai grele le-au dus avut de purtat în Orient şi la Dunăre.

În Est, conflictul cu perşii, dezastruos sub Iustin, va fi reluat sub Mauriciu. Motivele: nerespectarea de către Iustin a tratatului din 562, protecţia Armeniei (spaţiu strategic în Caucaz şi furnizor important de militari pentru Bizanţ), o posibilă alianţă cu turcii. Ultimii doreau să medieze comerţul cu mătase chineză, ocolind Persia.

IUSTIN II (565-578) În 572 a început războiul cu

perşii, succesele alternând cu eşecurile militare. Cucerirea persană a cetăţii strategice Dara (Siria) a avut asupra lui Iustin II un efect profund.

Un armistiţiu pentru Mesopotamia, dar nu şi pentru Armenia, a fost obţinut de Tiberiu, în 782, în schimbul unui tribut apreciabil.

REGATUL LONGOBARD (ORANGE) ÎN 572

Iustin II are eşecuri militare în Balcani şi în Italia. Pentru a-i controla pe gepizi, care ocupase-ră Sirmium, el i-a trimis împotriva lor pe vecinii lor din vest, longobrazii, şi apoi pe cei din est, avarii.

Longobarzii, profitând de problemele Bizanțului, cuceresc, începând cu a. 568, cea mai mare parte a Italiei.

Imperiul păstrează din cuceririle iustiniene - Veneţia, Istria, Ravenna, Roma, Neapole şi Calabria

MAURICIU (582-602)

În pofida eșecurilor, succesorii lui Iustinian au organizat o puternică defensivă prin crearea exarhatelor de Africa şi de Ravenna. Această instituţie a stat, probabil, la stat la baza viitoarelor theme.

Dintre succesorii lui Iustinian cel mai destoinic, probabil, a fost Mauriciu.

A continuat conflictul cu Persia, obținând anumite succese. În 591, a susţinut candidatura la tron a lui Chosroe II, care va ceda Bizanțului orasele Martyropolis, Daras şi întreaga Armenie.

Problemele cele mai mari ale Imperiului ţin de Balcani. Avarii, sub hanul Baian, se instalează la Sirmium, pe râul Sava, devastează Tracia, Dalmaţia şi reclamă tribut împăratului, în 582.

Pe la 580, slavii, în alianţă cu avarii, s-au stabilit la sud de Dunăre.

Avarii şi slavii au cucerit cetăţi la Dunăre, au asediat Thesalonicul, în 584, jefuesc Balcanii, între 586-587. Pericolul persistă - în 591 avarii ajung sub zidurile Constantinopolului.

NB: Până în 602 Bizanțul a fost în stare să reziste presiunilor slave și să nu le prmită instalarea masivă în Balcani.

Retragerea armatei bizantine a lui Comentiolus, din 586-587; (Teophanes Confesorul) → expresia „ torna, torna, fratre” - dovadă a existenţei unei limbi romanice orientale; sau cea mai veche urmă a limbii străromâne.

În 598 și 601 generalul Priscus, readus în fruntea armatei bizantine, îi zdrobeşte pe avarii conduși de hanul Baian, despresurează orașul Tomis și îi alungă dincolo de Tisa.

Campania este compromisă prin înlocuirea talentatului general Priscus cu Petru, incapabilul frate al lui Mauricius.

În 602, sla vii străpung limesul danubian, pătrund în valuri în Peninsula Bal canică până în Macedonia şi la Marea Adriatică, schimbând pentru totdeauna structura demografică a peninsulei.

Mauricius ordonă forţelor de pe Dunăre să treacă la nord şi să ierneze acolo. Trupele refuză executarea ordinului, se răscoa lă şi proclamă ca împărat pe centurionul Phocas (602-610), un trac romanizaţ care, în fruntea oştilor sale, porneşte împotriva Constantinopolului.

Mauricius nedispunând de forţele necesare a apelat la miliţiile demelor care, nemulţumite de politica sa fiscală, îl alungă.

Phocas a fost primit triumfal la Constantinopol. Mauricius a fost ucis cu întreaga familie, după care sângerosul împărat a început seria răzbunărilor, îndeosebi, împotriva marii aristocraţii.

Noul împărat, devenit de curând nepopular, nu s-a putut menţine decât prin teroare.

HERAKLIUS I (610-641) ÎN LUPTĂ CU ARABII

Chosroes II s-a angajat să-l răzbune pe Mauricius şi a reluat războaiele. Cucereşte teritorii din Mesopotamia, Siria, Asia Mică şi în 608 ajunge la Calcedon.

În acest context, în 610 Heraklius, fiul exarhului din Cartagina, debarcă cu o armată în Constantinopol, îl execută pe Focas şi inaugurează o lungă domnie.

HERACLIUS (610-641) ŞI FII SĂI CONSTANTIN III ŞI HERAKLONAS

Sub dinastia Heraclizilor (610-717) începe să se condolideze principiul succesiunii dinastice la tron.

Deşi nu s-a impus principiul primogeniturii, puterea era concentrată în familia de împăraţi, unde unul deţinea demnitatea de basileopator (tatăl împăraţilor), fapt ce îi asigurara autoritatea efectivă asupora celorlalţi coîmpăraţi şi asupra supuşilor Imperiului.

În istoria Bizanţului, secolul al VII-lea reprezintă perioada unor crize grave, un moment decisiv în care era în pericol însăşi existenţa Imperiului. După pericolul Persiei a apărut cel al arabilor islamizaţi, mult mai ameninţător. În consecinţă, se impunea o transformare care să dea statului bizantin stabilitate şi siguranţă.

Guvernarea lui Heraklius este dominată de două mari probleme. În Balcani migraţia slavă atinge Adriatica, în vest, Peloponezul și Arhipelagul, în sud şi Asia Mică, în est.

Stăpânirea Bizanţului în Balcani se reduce asupra unor cetăţi de coastă, mai importante fiind Constantinopolulul, Thessalonicul (al doilea oraş ca importanţă după capitală) şi la unele insule din interiorul Thesaliei. Suprapunându-se populaţiei traco-romane şi grecești, slavii pun bazele unor formaţiuni politice - „sclavinii”.

Pericolul cel mai mare vine din Orient, unde armata persană condusă de generalii Sahrbaraz şi Şahinşah, a cucerit în decurs de un deceniu provinciile cele mai importante ale Bizanţului.

În 612 ocupă Antiohia şi Cezareea, urmat de Damasc, în 614. Pe 5 mai 614, perşii cuceresc Ierusalimul, jefuesc alături de evrei oraşul şi biserica Sfântului Mormânt (victime cca 65000 creştini). La Ctesifon a fost dusă Sfânta Cruce a lui Hristos şi relicvele cele mai de preţ ale creştinismului.

NB: Căderea Ierusalimului a sensibilizat întreaga lume creştină, lupta dobândind, de ambele părţi, caracterul unui război sfânt.

După căderea Siriei şi Palestinei, în 617, perşii încep cucerirea Egiptului (terminată în 620) și ajung la Calcedon. În vara lui 617, avarii au apărut în faţa Constantinopolului, longobarzii sunt în ofensivă în Italia, iar Imperiul îşi pierdea şi posesiunile din Spania.

Copleşit de atâtea dezastre, cu un imperiu aproape înjumătăţit, Heraklius era decis să părăsească Constantinopolul şi să transfere sediul puterii în Africa. Acest plan nu s-a realizat datorită influenţei consilierului său, patriarhul Sergios (610-638).

Contraofensiva bizantină dintre a. 622-628 a fost pregătită de reorganizarea armatei (înzestrată gratuit cu arme şi uniforme), de crearea în est a primelor theme şi de reorganizarea finanţelor. Paralel, a încheiat armistiţiu cu avarii din Tracia, s-a aliat cu armenii şi cu chazarii dintre Volga şi Caspică.

Glorioasa expediţie condusă personal de împărat (de la Theodisiu I nici un împărat nu a participat în campanii) a fost comparată cu cea a lui Alexandru Macedon, iar Heraklius apare ca cel mai mare strateg roman de la Traian încoace.

Heraklius obţine în 622 prima victorie şi-i obligă pe perşi să părăsească Anatolia. O altă campanie, din 624, se termină cu recucerirea provincia persane Atropatene (Azerbaidjan) și a Armeniei, în 625.

Soarta Imperiului a fost decisă în vara lui 626. În timp ce împăratul se afla în Orient, o coaliţie persano-avaro-slavă ajunge la Constantinopol. Apărarea capitalei a revenit patriarhului Sergios. Şahrbaraz şi-a fixat tabăra pe ţărmul asiatic al Bosforului, în timp ce avarii aliat, slavii, bulgarii şi gepzii au împresurat zidurile Constantinopolului, la 27 iulie.

În august, flota slavă a fost, iar avarii au ridicat asediul. Perşii s-au retras pe ţărmul Asiei Mici datorită interceptării de către bizantini a unei scrisori în care regele Chosroe II ordona executarea lui Şahrbaraz.

Cu această ocazie p-atriarhul Sergios a compus Imnul Acatist, dedicat Fecioarei Maria, căreia locuitorii oraşului îi atribuiau biruinţa asupra duşmanului. Imnul a pătruns în Liturghia ortodoxă şi este cântat şi azi.

Primind noi întăriri, cu o armată de circa 70.000 ostaşi, Heraklius trece la ofensivă, cucerind în 627 vechea capitală Ninive. Ajuns la porţile capitalei Ctesifon, în 628, el negociază „pacea eternă” cu noul rege persan Kavad II, care l-a asasinat pe Chosroe II.

După moartea regelui Kavad, Şahrbaraz, adevăratul stăpânitor al Persiei, accepă în 630 restituirea Siriei, Egiptului şi a Sfintei Cruci, pe care Heraklius I a adus-o triumfător la Ierusalim, aşezând-o în biserica Sfântului Mormânt.

NB: Acesta a fost primul război sfânt dus de lumea creştină şi un prolog al Cruciadelor de mai târziu.

În 629, Heraklius îsi ia titlul oficial de basileus (gr.=rege al regilor), demnitate purtată de regele persilor. Schimbarea titlului imperial este înţeleasă ca un semn al noii conştiinţe „elenice”.

Noul titlu era de fapt: pistos ev Xristo Basilevs (rege care are credinta in Hristos), un complement adus titlului tradiţional roman - imperator sau avtocrator.

Strateg, cuceritor în numele creştinităţii şi reîntregiuitor al ţării, Heraklius î-şi foloseşte răgazul obţinut pentru a restabili controlul asupra provinciilor orientale şi a rezolva enervanta problemă monophisită. Cele două doctrine propuse - „monoenergismul” şi „monothelismul” – se lovesc de rezistenţa populaţiilor orientale, conduse de influentul patriar al Ierusalimului, Sofronie.

În această situaţie agitată începe marea ofensivă a arabilor islamizaţi, a cărui primă victimă a fost Bizanţul. Între 634 și 642 sunt pierdute privinciile orientale.

În 634, armatele califului Umar (locţiitor al trimisului lui Alah pe pământ – Muhammad) atacă Siria. Trupele bizantine sunt înfrânte la Agnadain (634); urmează cucerirea Damascului, în 635.

Dezastrul bizantin de la Yarmuk, din 636, l-a determinat pe Heraklius să renunţe definitiv la Siria. Ierusalimul a capitulat în 637, după ce a fost apărat cu înverşunare de patriarhul Sofronios. Locuitorii au reuşit să ducă din oraş Sfânta Cruce încă înainte de atac.

Califul Umar personal a semnat actul de predare a orasului, garantând libertatea de cult pentru creştini. Din acest moment Ierusalimul a devenit, alaturi de Mecca si Medina, al treilea oras sfânt al islamului.

NB: Astfel, rezultatele operei militare ale lui Heraklius erau anulate pentru câteva secole.

Cauzele cuceririlor arabo-musulmane: Fanatismul religios şi activitatea prozelitismului musulman

al arabilor. Profetul lor Muhammad, care a unificat toţi arabii într-un stat, le-a dat dat un crez şi un scop bine definit în expansiunea islamului prin aşa-numita doctrină a Jihadului – lupta comună pentru salvarea comunităţii musulmane (umma) împotriva necredincioşilor;

Epuizarea resurselor statuluzi bizantin în confruntarea decisivă de câteva decenii cu Persia Sasanidă;

Conflictele religioase din Imperiu. Lipsa toleranţei religioase a Constantinopolului ortodox în raport cu provinciile orientale, în marea lor parte adepte a monophisismului.

Opoziţia dintre Constantinopolul elenizat şi populaţiile semitice din Orient.

NB: Pentru locuitorii din aceste provincii, musulmani, care la început au practicat toleranţa religioasă, însoţită şi de respectarea tradiţiilor şi instituţiilor locale, au fost văzuţi nu ca cuceritori, ci mai degrabă eliberatori.

Organizarea defectuoasă şi slăbiciunea corpului de militari mercenari al armatei bizantine.

Secolul VIIa schimbat profund Imperiul Bizantin. În 641 el deţinea cca 1,15 mln km₂ în raport cu 2,07 mln km₂ din anul

565. Populaţia s-a redus de la 19,5 mln locuitori, din 565, la 10,5 mln locuitori în 641. Din punct de vedere geografic, Imperiul detinea în Occident doar câteva posesiuni loiale, în Italia; Orientul se va reduce la Asia Mică şi la Grecia. Balcanii sunt aproape complet controlaţi de slavi, iar Grecia va fi supusă unei slavizări masive. Pierderile în Occident au tranformat ideea romana în utopie. Timp de secole Siria (industrie înaltă) şi Egiptul (grânarul Romei) au fost cele mai importante din Mediterana Orientală. Peirderea lor se va resimți dureros la Constantinopol.

Importanţei economice se adaugă şi aportul acestor provincii adus civilizatiei bizanine - artă, teologie, literatură . Bizanţul pierdea cea mai bună parte a patrimoniului său.

Cu toate acestea, din punct de vedere etnic şi religios se înregistrează o sensibilă omogenitate. Pierderea provincilor monofizite însemna şi pierderea unor opozanţi obstinanţi în privinţa politicii de conciliere. Consecinţele vor fi vizibile la Sinodul de la Constantinopol din 681, când Constantin IV a condamnat monotelismul şi a restaurat ortodoxia.

Tot dispar și rivalităţile dintre patriarhatul de la Constantinopol, pe de-o parte, şi cei de Alexandria, Ierusalim sau Antiohia, de cealalta. Ortodoxia orientală a devenit de acum încolo strâns grupată în jurul Patriarhei de la Constantinopol – protectoarea ei.

Ca urmare a acestei concentrări teritoriale şi etnice Imperiul Bizantin a căpătat un alt caracter: el devine în mod defintiv un Imperiu grec.

Din secolul VII limba greacă a devinit limba oficială în administraţie şi în armată; titlurile funcţionarilor se elenizeazăca.

Dispare treptat prefectura pretoriului. Apar noi instituții: stratiotikon (afacerile armate), genikon (cheltuielile publice), idikon (cheltuielile Curții), logothetul (poşta imperială).

CONSTANTIN IV ŞI SUITA SAZIDURILE LUI THEODOSIU I, CARE AU REZISTAT PRIMULUI ASEDIU ARAB AL

CONSTANTINOPOLULUI (674-678)

BIZANTINII ATACĂ CORĂBIILE ARABE CU AJUTORUL „FOCULUI GRECESC”

IUSTINIAN II (685-695; 705-711)(SOLID BIZANTIN)

LEON III ISAURIANUL (717-741)ŞI FIUL SĂI CONSTANTIN V (741-775) MIHAIL III BEŢIVUL (842-867)

VASILE I ŞI FIUL SĂU LEON SCENĂ DIN VIAŢA LUI VASILE I, DE IOAN SKYLITZES

CONSTANTIN VII PORFIROGENETUL (913-959) ŞI MAMA SA ZOE

ROMAN I LECAPENOS (COÎMPĂRAT 920-944)

NIKIPHOR II PHOCAS (963-969) IOAN TZIMISKES (969-976)

VASILE II (976-1025) ALEXIOS I COMNENUL (1081-1118)