EMANUEL BALAN

BISERICA ORTODOXA DIN BASARABIA. MITROPOLIA BASARABIEI, DE LA INCEPUTURI PANA IN PREZENT

2010

1

Coperta 1 -Harta mănăstirilor basarabene şi Palatul Mitroplitan din ChişinăuCoperta 4 –Stema Mitropoliei Basarabiei

2

In memoria tatalui meu.

Motto : “Cine are o limbă, are şi o credinţă; cine are o credinţă, are o biserică; cine are o biserică, are o ţară !”Grigore Vieru

3

Cuvânt înainte

Modificările şi schimbările politice din 1989 au adus un nou început şi pentru românii din Basarabia. În plan religios schimbarea a condus la reactivarea Mitropoliei Basarabiei, a cărei evoluţie a fost brutal întreruptă în 1944. Lucrarea de faţă încearcă să prezinte evoluţia vieţii bisericeşti din Basarabia încă din perioada de început a statului moldovean , trecând prin suferinţele stăpânirii ruse, între 1812 şi 1918 şi continuând cu perioada României Mari, iar mai apoi a revenirii calvarului rusesc, de fapt comunist. Încercăm într-un mod nehaustiv să prezentăm trecutul românesc, mai ales în această palmă de pământ românesc în care trecutul istoric naţional şi mai ales cel religios, a fost prea puţin cunoscut, ori prezentat în mod denaturat, cu rea voinţă. Lucrarea cuprinde pe lângă scurta istorie a bisericii româneşti basarabene şi câteva anexe interesante ce surprind aspecte importante ale vieţii religioase. Veţi regăsi şi un martirolog a Bisericii basarabene, scurte istorii ale celor mai importante mănăstiri basarabene, lista tuturor Mitropolitilor Moldovei şi Basarabiei, dar şi inventarul bunurilor aparţinând Mitropoliei Basarabiei. Pentru că, lucrarea de faţă apare în anul în care am aniversat 92 de ani de la Unirea Basarabiei cu Romania şi pentru că lansarea acesteia este pe 1 Decembrie, ziua tuturor românilor, o dedicăm şi închinăm românilor din Barasabia, clerici şi mireni, celor care luptă pentru păstrarea spiritului românesc.

Autorul

4

Capitolul 1.Introducere

"Noi nu am adus pe nimeni cu forţa la Mitropolia Basarabiei, toţi au venit prin conştiinţa lor, ca români care trebuiau să vină către biserica neamului. Totul a mers pe cale naturală. Nu am «furat» pe nimeni, pentru că preotul, biserica, parohia nu sunt ouă de găină pe care să le iei din cuibar"

(ÎPS Petru, Mitropolitul Basarabiei)

În următoarele pagini vom trata problema necesităţii întemeierii unei Mitropolii a Basarabiei precum şi contextul socio-politic în care aceasta şi-a intrat în drepturile depline, atât de mult râvnite. La data de 14 septembrie 1992, un număr însemnat de preoţi şi credincioşi ortodocşi, constituiţi într-o Adunare eparhială, au decis reactivarea Mitropoliei Basarabiei. În acest sens au trimis la Bucureşti o delegaţie cu scopul de a adresa Patriarhiei Române rugămintea de a primi Mitropolia sub jurisdicţia sa canonică, pentru ca ulterior existenţa Mitropoliei Basarabiei să fie recunoscută prin „Actul Patriarhal şi Sinodal” al Sfântului Sinod din cadrul Bisericii Ortodoxe Române, la data de 19 decembrie 1992. Ca reacţie la această recunoaştere, Patriarhia Moscovei a acuzat Patriarhia Română de amestecuri în treburile canonice ale Bisericii Rusiei şi ca măsură concretă adresează o scrisoare Patriarhiei Române cu interpretări cel puţin forţate ale datelor istorice, aducând în prim plan drepturile canonice ale Bisericii Ruse asupra Bisericii Basarabiei, care de fapt au fost necanonice, urmări ale diferitelor ocupaţii armate ale Basarabiei. Un argument adus în plus în acest sens este că în canonul 34 apostolic se prezintă cu claritate faptul că: „fiecare episcop şi credincioşii săi, vor asculta de cel mare din neamul lor”, iar moldovenii sunt români şi Patriarhul românilor este la Bucureşti. Biserica Rusă arogându-şi în acest sens de la sine jurisdicţia canonică asupra Basarabiei, mai mult, ocupaţia politică a însemnat şi ocupaţia canonică, chiar şi fără un tratat, fie el legal sau mai puţin legal. Între anii 1992-2002, Mitropolia Basarabiei a purtat o luptă acerbă cu instituţiile din Republica Moldova pentru recunoaşterea drepturilor de succesiune. Astfel că la data de 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns . Aceeaşi atitudine ostilă se regăseşte şi atunci când Ministerul Culturii şi Cultelor, la data de 16 octombrie 1992, cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 ( în urma unei scrisori a Episcopului Petru Păduraru), că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască nou Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi politică din Moldova. La Data de 8 august 1995, Episcopul Petru Păduraru, invocând articolul 235 al Codului de procedură civilă referitor la recursul judiciar în privinţa unui act al administraţiei contrar unui drept recunoscut, reclamă Guvernul în faţa Judecătoriei de

5

circumscripţie a sectorului Buicani din Chişinău. Tot Păduraru a fost cel care a solicitat anularea deciziilor de refuz în recunoaştere judecata, satisfăcând astfel cererea lui şi a emis în acest sens la data de 12 septembrie 1995 o hotărâre prin care se dispunea recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. În 15 septembrie 1995, procurorul de la Buicani a introdus un recurs contra hotărârii Judecătoriei Buicani din 12 septembrie 1995 iar la 18 octombrie 1995, Curtea Supremă de Justiţie a anulat hotărârea din 12 septembrie 1995, pe motivul că Judecătoria Buicani nu era competentă să examineze cererea de recunoaştere a bisericii petiţionarilor. În pofida acestor acţiuni de respingere a autonomiei, Curtea Supremă de Apel a Republicii a dat dreptate Mitropoliei Basarabiei, pentru ca ulterior la 19 septembrie 1997 Colegiul civil al Curţii Supreme de Justiţie a pronunţat o hotărâre prin care refuza să admită cererea Mitropolitului Petru Păduraru şi altora de a obliga Guvernul Republicii Moldova să recunoască această Biserică şi să aprobe statutul Mitropoliei. La 3 iunie 1998 Mitropolia Basarabiei, prin reprezentantul său mai sus numit, depune o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care să ia ca măsură repunerea în legalitate a Mitropoliei, ca urmare a încălcării drepturilor prevăzute de articolul 9 şi 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Conştientizând că dosarul Mitropoliei Basarabiei la CEDO urmează a fi pierdut de către Republica Moldova, Guvernul Tarlev, la 26 septembrie 2001, adoptă Hotărârea nr. 1008( hotărâre privind aprobarea modificării introduse în Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova-Monitorul oficial al Republicii Moldova nr. 116-118 din 27 septembrie 2001), conform căruia această Mitropolie a Patriarhiei Moscovei se auotdeclară succesoarea de drept a Episcopiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei. În momentul în care s-ar fi deschis procedura de restituire a acestor bunuri de către stat ar fi rezultat, în termenii acestei hotărâri de Guvern, că Mitropolia Basarabiei nu şi-ar putea redobândi aceste proprietăţi, întrucât ar fi succedată de structura locală a Patriarhiei Ruse de la Moscova, fapt ce constitue o violare flagrantă a drepturilor de proprietate ale Mitropoliei Basarabiei, creatoare şi deţinătoarea legală a acestor bunuri până la confiscarea sau naţionalizarea lor abuzivă. Hotărârea de guvern contestată este un act de dezmoştenire a Mitropoliei Basarabiei şi echivalează cu o uzurpare a totalităţii drepturilor ei, înainte ca Guvernul să admită Mitropoliei Basarabiei în legalitate şi să-i acorde protecţia prevăzută de legi, la care era şi este pe deplin îndreptăţită. Puternic contestată şi atacată în justiţie în faţa Curţii Supreme de Justiţie, care a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei, Hotărârea Guvernului Republicii Moldovei nr. 1008 din 26 septembrie 2001 a fost anulată, deoarece Curtea Supremă de Justiţie anulase, la 2 februarie 2004, Hotărârea nr. 1008 a Guvernului prin care Mitropolia Moldovei fusese recunoscută succesoarea juridică a Mitropoliei Basarabiei, dar în acelaşi timp statuase că Mitropolia Basarabiei ar putea fi doar succesoarea istorică, canonică şi spirituală a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. În noiembrie 2004, Adunarea Generală a Mitropoliei Autonome a Basarabiei a încheiat procesul de reactivare a vechilor sale eparhii sufragane ( început încă din anul 1992), având următoarele titulaturi: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. În anul 2006 Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova a recunoscut Mitropolia Basarabiei care a funcţionat până în anul 1944 inclusiv, cu eparhiile ei componente: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud

6

şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria. Această hotărâre a confirmat juridic un drept istoric şi canonic al Mitropoliei Basarabiei, după un lung şir de contestaţii puternice. Prin urmare, în luna octombrie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a luat act, cu binecuvântare, de această recunoaştere oficială a reactivării eparhiilor care au aparţinut Mitropoliei Autonome a Basarabiei. Atitudinea autorităţilor de la Chişinău faţă de Mitropolia Basarabiei a atras o mustrare din partea Consiliului Europei deoarece, potrivit Raportului internaţional cu privire la libertatea religioasă pentru anul 2005, Biserica Ortodoxă din Moldova a fost favorizată în comparaţie cu alte grupuri religioase. Aceste constatări survin Raportului Internaţional cu privire la Drepturile Omului din 2003 care făcea referire la libertatea religioasă din Moldova arătând că, deşi a reuşit să se înregistreze şi să activeze în calitate de cult recunoscut de stat, reprezentanţii Mitropoliei Basarabiei susţin că dreptul de proprietate este, în continuare, violat. Atât în 2007 cât şi în 2008 şi 2009, oficialii Mitropoliei Basarabiei au făcut cunoscute Curţii Europene situaţia precară în care se află demersurile autorităţilor moldovene privind respectarea drepturilor Mitropoliei Basarabiei. Negarea personalităţii juridice şi a dreptului la existenţă a Mitropoliei Basarabiei şi dorinţa de a o discrimina şi de a-i bloca acesteia pe viitor accesul în justiţie pentru apărarea bunurilor şi patrimoniului său au fost adevăratele scopuri urmate de Republica Moldova. În concluzie putem afirma că atitudinea oamenilor politici din fruntea Republicii Moldova, cât şi atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei este identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, această atitudine explicând şi ilustrând foarte bine situaţia din Basarabia, coordonatele pe care sunt trimise direcţiile de urmat pentru organizarea Republicii. Biserica Ortodoxă Română doreşte ca cele două Mitropolii Ortodoxe din Republica Moldova să cultive nu cearta şi conflictele, ci dialogul şi cooperarea. În acest sens, Patriarhia Română a ajutat ambele Mitropolii, oferindu-le cărţi de cult tipărite în România sau permiţând ca ele să fie retipărite în Republica Moldova. Pe lângă acestea s-a oferit posibilitatea multor tineri din ambele Mitropolii să studieze în Facultăţile de Teologie Ortodoxă din România, îndemnându-i să cultive respectul şi preţuirea atât faţă de Patria Română cât şi faşă de Patriarhia Moscovei. Sub o formă sau alta, cele două Mitropolii din Basarabia, una Mitropolia Chişinăului şi a întregii Moldove, aflată sub sutana Patriarhiei Ruse, cea de a doua, Mitropolia Basarabiei, ce ţine de Patriarhia Română, se revendică din aceeaşi rădăcină. Doar că fiecare dintre ele porneşte de la un moment diferit al istoriei.

7

Capitolul 2.

Biserica din Basarabia ca parte a Mitropoliei Moldovei până la 1812

2.1. Activitatea religioasă.

Ca şi în cazul vieţii politice, istoria Bisericii româneşti din Basarabia nu poate fi tratată unilateral, ruptă de istoria Bisericii din Moldova întreagă, Moldova lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare şi a urmaşilor lor până în 1812. Urme de viaţă creştină în teritoriile transprutene se întâlnesc încă din primele veacuri creştine. Din moment ce se acceptă teze predicării Evanghelii de către Sfântul Apostol Andrei în teritoriile dintre Dunăre şi Mare şi în cele din nordul Mării Negre, printre sciţii de aici, trebuie să admitem că el a trecut şi în partea sudică a teritoriului care s-a numit mai târziu Basarabia. Poate că vechea colonie Tyras, de la Gura Nistrului, întemeiată de negustorii din Milet, îl va fi atras şi pe primul chemat între apostoli. Din secolul al IV-lea, misionarii din cadrul Episcopiei Tomisului vor fi adus cuvântul Evangheliei şi la nord de gurile Dunării. De altfel, toate izvoarele istorico-literare şi arheologice privitoare la vechimea creştinismului la noi arată că poporul român s-a născut creştin, că strămoşii noştri n-au fost botezaţi cu forţa, din interese politico-economice, aşa cum a fost cu bulgarii, ruşii, sârbii şi ungurii, ci dintr-o pornire lăuntrică, fără nici o siluire a conştiinţei din partea vreunui conducător politic. Trebuie să reţinem mai ales că în cazul românilor de la est de Carpaţi- că ei erau încreştinaţi cu câteva secole înaintea vecinilor lor de la Kiev, care au fost botezaţi în masă, abia după anul 988. Analiza informaţiilor transmise de izvoarele scrise, coroborate cu rezultatele cercetărilor arheologice din ultima jumătate de veac, au adus o mai bună cunoaştere a realităţii istorice din primele secole ale erei creştine. În acest timp a avut loc procesul paralel de formare a poporului şi a limbii române, dar şi a procesului de încreştinare treptată a poporului român. Vom prezenta pe rând doar câteva date istorico-arheologice mai semnificative, stăruind asupra celor din stânga Prutului. La Barboşi –Galaţi s-au descoperit trei opaiţe de lut cu simboluri creştine, precum şi diferite cruciuliţe din sidef, de mici dimensiuni, inscripţii cu caracter creştin pe câteva vase de lut, toate aparţinând secolelor al II-lea şi al III-lea1. La Cetatea Albă, fosta Tyras, s-a găsit un fragment din toarta unui amfore romane, cu semnul crucii şi înainte de ardere, de la Dănceni ( raionul Străşeni ), Hliboca ( regiunea Cernăuţi) sau din localităţile din dreapta Prutului, din judeţele Vaslui, Iaşi, Botoşani, Neamţ, Bacău. Secolele al VI-VII-lea aparţin diferite cruciuliţe, vase cu însemne creştine,

1 Gh.Badea, Viaţa creştină în Moldova istorică până la Bogdan cel Bătrân Întemeietorul, Iaşi, Pim, 2009, p. 27

8

descoperite în localităţi din aceleaşi judeţe din dreapta Prutului sau la Selişte ( raionul Orhei), Hucea ( raionul Rîşcani), Dănceni ( raionul Străseni), Hanşca ( raionul Ialoveni). De exemplu la Hansca ( raionul Ialoveni) a fost găsit un obiect din os având incizate semnul crucii. Astfel de cruci incizate au fost descoperite şi la Şelişte- Nisiporeni, Hansca-Ialoveni şi Hucea-Rîşcani, aşezări de secol VI-VII.2 Alte obiecte cu caracter creştin aparţin secolelor IX-XI, descoperite la Alcedor ( raionul Rezina), Echinauţi ( raionul Rezina), Brăneşti ( raionul Orhei), Petruba ( raionul Orhei), Hansca ( raionul Ialoveni), etc, unde au fost descoperite cruci engolpion din bronz având chipuri de sfinţi incizate.3. La Cetatea Albă s-a descoperit o jumătate de cruce engolpion din bronz, având incizat chipul Sfântului Ioan Botezătorul. La Petruha-Orhei a fost descoperit un clopoţel de bronz având incizat o cruce , iar la Brăneşti-Orhei, Petruha-Orhei, Scoc-Orhei, Odaia-Rezina, au fost descoperite fusaiole de plumb şi de lut având incizii cu semnul crucii. Vase de lut incizate sau ştampilate cu semnul cruci folosite în cultul religios, au fost descoperite la Alcedar- Rezina, Hansca-Limbari-Ialoveni, Petruha- Orhei. În cele mai multe localităţi din stânga Prutului s-au găsit obiecte care aparţineau secolelor XII-XIV. De pilda, părţi din diferite engolpioane, la Cetatea Albă, Hansca (inclusiv o matriţă pentru turnat cruciuliţe), Orheiul Vechi, Soroca, Cernăuţi, Lengăuţi ( regiunea Cernăuţi), la care se adaugă cele din localităţi din judeţele Suceava, Botoşani, Iaşi, Neamţ, Vrancea. La Vasiliev, în regiunea Cernăuţi, s-au descoperit fundaţiile unui locaş de cult din piatră ( 21 x 13, 6 m) cu planul în formă de cruce greacă înscrisă, cu trei nave, naos, pronaos şi absida altarului. Fundaţiile altui locaş de cult s-au descoperit la ( regiunea Cernăuţi). Amândouă aparţin secolelor XII-XIII. Fără îndoială că în lăcaşurile de cult menţionate trebuia să slujească preoţi, ceea ce duce la concluzia că există şi o organizare bisericească4. Între secolele XIII-XIV,Arhiepiscopiile de Tomis şi Dinogeţia-Garvăn, cu celelalte 16 Episcopii sufragane, s-au constituit sub Mitropolia Vicinei. Se cunosc numele câtorva mitropoliţi: Teodor, Luca, Macarie, Chiril, şi cel mai strălucit Iachint, care în 1359, la dorinţa Voievodului Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti, şi recunoscut de Patriarhul ecumenic Calist I, a devenit mitropolit al Ungrovlahiei5. Mitropolitul Teodor de Vicina este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina, care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283, sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328). Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor”), semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit lui Dumnezeu al păzitei cetăţi Vicina”. În anul 1292, mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol, unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor”. El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII, fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său. Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi pastor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească, reunită sub conducerea unui singur voievod, este arhiepiscopul Iachint. El a păstorit doar câţiva ani la Vicina, iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la

2 Ibidem, p.32-333 Ibidem, p. 364 Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 5 Ioan Rămureanu, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în volumul De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1977.

9

Curtea de Argeş, la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab, întemeietorul Ţării Româneşti, care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa. Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească. Astfel, Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o noua mitropolie românească, cunoscută sub numele de “Mitropolia Ungrovlahiei”, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, condusă pe atunci de patriarhul Calist I. După crearea statului medieval moldovenesc, la mijlocul secolului al XIV-lea şi mai ales după înfiinţarea Mitropoliei Moldovei, recunoscută oficial de Patriarhia Ecumenică la 26 iulie 1401, jurisdicţia ei se întindea peste bisericile. Respectiv parohiile, din întreaga ţară. În timpul domniei lui Alexandru cel Bun se creează o nouă eparhie, şi anume Episcopia Romanului, pe lângă cea mai veche, a Rădăuţilor ( se pare existentă încă de la începuturile statului, cu un număr de 50 de parohii). În această situaţie, s-a ajuns la o nouă împărţire administrativ-teritorială în sectorul vieţii bisericeşti. Printre mitropoliţii Moldovei putem aminti pe Ioachim la 1454, Teoctist I la 1478, Gheorghe I la 1499, Grigore al II-lea Roşca la 1547, Grigore al III-lea la 1553, Gheorghe al III-lea Movilă la 1597-1603. Mitropolia de la Suceava avea jurisdicţie peste ţinuturile din „ţara de sus” a Moldovei: Cernăuţi, Suceava, Câmpulung, Neamţ, Dorohoi, Hârlău, Cîrligătura ( în jurul Târgului Frumos), Iaşi ( pe ambele maluri ale Prutului), Hotin, Soroca, Orhei şi Lăpuşna ( cu timpul ţinutul Hotin a trecut la eparhia Rădăuţilor). Jurisdicţia eparhiei Romanului se întindea peste ţinuturile din „ţara de jos”: Roman, Bacău, Trotuş, Adjud, Vrancea, Putna, Covurlui, Tutova, Fălciu ( pe ambele,maluri ale Prutului), Tigheciu, Tighina, Codrul, Chilia şi Cetatea Albă6. Schimbările teritoriale din prima jumătate a secolului al XVI-lea au adus şi schimbări în organizarea eparhiilor moldovene. Formarea raialelor turceşti Chilia, Cetatea Albă, Bender, Brăilei Turnu şi Giurgiu a condu la înfiinţarea Mitropoliei Proilaviei cu sediul la Brăila. Toate parohiile şi bisericile ortodoxe din raialele respective au fost subordonate Mitropoliei Proilaviei7. Titularii eparhiei, atestaţi documentar din 1580 îşi aveau reşedinţa în Brăila, deşi uneori stăteau la Galaţi, Ismail, Reniu şi Căuşani, lângă Tighina. Eparhia a dăinuit în această formă până în 1813, când s-a contopit cu eparhia Dristrei ( teritoriile din dreapta Prutului intrând în componenţa noii Arhiepiscopii a Chişinăului) iar în 1829 a fost desfiinţată, căci teritoriile fostelor raiale s-au retrocedat Ţării Româneşti. După 1598, când s-a înfiinţat Episcopia Huşilor, acesteia i-au fost atribuite ţinuturile Fălciu ( pe ambele maluri ale Prutului), Codrul Tigheciului, Lăpuşna, Orhei şi Soroca, care depindeau până atunci, de Mitropolia de la Suceava sau de Episcopia Romanului.8

Prin crearea episcopiei au survenit modificări în componenţa teritorială a celor patru eparhii ale Moldovei, astfel Mitropolia cuprindea sudul ţinutului Suceava, ţinuturile Iaşi, Neamţ, Hârlău şi Cîrligătura eparhia Roman avea ţinuturile Roman, Vaslui, Bacău, Trotuş, Adjud, Tutova, Tecuci, Putna şi Covurlui, eparhia Rădăuţi ţinuturile Suceava de nord, Dorohoi, Ţeţina şi Hotin, iar eparhia Huşilor ţinuturile Hălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca9.

6 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Chişinău, 1993, p. 1547 Cuprindea cetăţile Brăila, Ismail, localităţile Reni, Chilia, Akerman, Buceagul , Benderul, Hotinul , Dubăsari. 8 Melchisedec Şefănescu, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869, p. 979 Mircea Păcurariu, op cit, p. 224.

10

Între anii 1767-1771 a funcţionat o eparhie chiar pe teritoriile de peste Prut, a Hotinului pentru teritoriile din raiaua respectivă. Singurul ei cârmuitor a fost Amfilohie ( cunoscut şi cu apelativul „Hotiniul” ), călugărit în Mănăstirea Secu, se pare cu studii la Kiev, reprezentant de seamă al iluminismului la români, poliglot şi autor de manuale didactice . În 1771, deci în timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, când ţările noastre au fost ocupate de Rusia, eparhia s-a desfinţaţ, iar parohiile ei au fost subordonate episcopului Dositei Herescu de la Rădăuţi. După pacea de la Kuciuk-Kainargi din 1774, s-a revenit la situaţia politică anterioară, dar eparhia Hotinului nu s-a mai reînfiinţat, iar parohiile de aici au revenit la Mitropolia Proilaviei10. În cursul ocupaţiei ruse , al 10 ianuarie 1771, Mitropolitul Gavril Callimachi al Moldovei cerea ca toate teritoriile de dincolo de Prut –ocupate acum de ruşi- “care s-au socotit a fi dintru început din hotarul pământului şi din păstoria Moldovei”, să fie puse sub păstorirea episcopului Inochentie de la Huşi. Aprobarea autorităţilor ruseşti s-a dat abia în 1773, după ce Daniel al Proilaviei murise, încât Gavril Callimachi înştiinţa pe preoţi şi credincioşii din ţinuturile Ismail, Reni, Chilia, Akerman şi Bender, că i-a pus sub cârmuirea duhovnicească a episcopului Inochentie de la Huşi. După pacea de la Kuciuk- Kainargi, din 1774, s-a revenit la structura anterioară, Mitropolia Proilaviei şi-a reluat jurisdicţia peste parohiile din raialele Bender şi Hotin, precum şi peste parohiile de Nistru de exemplu, în aceste sens Mitropolitul Ioachim slujea în biserici de peste Nistru în care făcea şi hirotonii11. În 1791, deci în cursul războiului ruso-austro-turc din 1787-1791, când la cârma Mitropoliei Moldovei a fost adus Ambrosie Sebrenicov al Poltavei, s-a creat o eparhie nouă, numită „a Cetăţii Albe şi a Nistrului” ( Bedgorodskaia i Podniestrovskaia ), în frunte cu Gavriil Bănulescu-Bodoni. Noile eparhii urmau să-i fie subordonate „toate târgurile şi satele dintre Bug şi Nistru până la Marea Neagră”. Gavriil a deţinut acest titlu doar câteva săptămâni, căci la 10 februarie 1792 Sinodul Bisericii Ruse l-a numit Mitropolit al Moldovei. Dar pacea de la Iaşi din 29 decembrie 1791 a făcut să fie restabilită situaţia anterioară iar graniţa dintre Rusia şi Turcia ( recte Moldova) s-a stabilit pe Nistru. În 1793 se crease oblastia Oceacov, alipită de gubernia Ecaterinoslav. Ca Mitropolit de Ecaterinoslav cu sediul la Poltava a fost numit tot atunci Gavriil Bănulescu-Bodoni, care a păstorit până în 1799 când a fost mutat în scaunul mitropolitan de la Kiev. Se pare că în cursul acestui război, mitropolitul de atunci al Proilaviei, Chiril s-a stabilit la Dubăsari, în stânga Nistrului ( în februarie 1793 a fost numit un nou Mitropolit al Proilaviei, Partenie, care a păstorit până în 1810). În august 1793 s-a instalat o administraţie bisericească aparte în Dubăsari, sub oblăduirea Mitropoliei Poltavei. Pentru tot teritoriul dintre Nistru şi Bug, se crease, la 21 octombrie 1793 patru blagocinii( protopopiate) cu peste 60 de sate, multe cu nume româneşti, semn că au fost locuite de români. În acest sens biserica din Maxinovca era zidită de maiorul Maxim Ciorba şi credincioşii de acolo în 1778, biserica din Andreevca era ctitoria căpitanului de marină Emilian Suceveanul, în satul Cantacuzinovska erau colonizaţi moldoveni, iar biserica a fost zidită de boierii Ion şi Nicolae Cantacuzino pe locul actualului oraş Tiraspol ( ridicată în ultimul deceniu la veacului al XVIII-lea).

10 Ibidem, p. 3711 Iustin Frăţiman, Administraţia bisericească la români transnistreni între Bug şi Nistru, în RSIAB, XII, 1920, p. 21-24.

11

Viaţa spirituală era deservită de cler, români şi în cea mai mare parte cu puţină carte şi cu o situaţie materială necorespunzătoare, peste care se aflau protopopii, care puteau aveau o situaţie destul de bună. La 1812 se aflau 13 protopopi. Referitor la originea clerului, contele D’Hauterive, secretarul domnitorului Alexandru Mavrocordat, nota că „starea bisericească se alege de obicei dintre ţăranii moldoveni, fiind cei mai buni părinţi, cei mai buni soţi, cei mai buni săteni ai ţinutului”12. O statistică basarabeană arăta că din 1274 de clerici, 992 erau de neam moldovean, doi de neam unguresc, adică transilvăveni, 215 ruşi, 38 ucraineni, 9 sârbi şi 2 bulgari. O altă statistică de această dată din 1591, efectuată din porunca domnitorului Petru Şchiopu, situaţia preoţilor era următoarea: „ţinutul Soroca-48 de popi, ţinutul Hotin-95 de popi, ţinutul Chigheciului-88 de popi, ţinutul Lăpuşna-88 de popi”13. Clerul avea o poziţie privilegiată aşa cum reiese dintr-un act domnesc din 1632, prin care preoţii erau scutiţi de toate dările, mai puţin de cea a steagului, de care erau scutiţi doar preoţii de la bisericile domneşti14. La începutul secolului al XIX-lea clerul era destul de numeros în Basarabia, în majoritate de neam românesc. 2.2. Biserici şi mănăstiri dincolo de Prut*.

În Basarabia a pulsat o intensă viaţă spirituală asemenea celei din restul teritoriului românesc, s-au ridicat mănăstiri şi schituri, precum şi biserici în fiecare localitate, fie de domnitorii Moldovei, fie de boierii mari, de negustori, de preoţi şi călugări dar mai ales de credincioşii ţărani. Astfel pe malul stâncos din dreapta Nistrului, la Japca, în Soroca, iar mai la sud, la Saharna şi îndeosebi la Ţipova, în ţinutul Orheiului existau mai multe bisericuţe şi chilii. O bisericuţă asemănătoare se afla la Butuceni pe malul Răutului .Într-un act din 25 aprilie 1420 dat de Alexandru cel Bun era menţionată mănăstirea lui Vărzar din ţinutul Orhei, care mai târziu se va numi Vărzăreşti. Tot în acelaşi act este menţionată poiana lui Chiprian. Câţiva ani mai târziu tot într-un act de la Alexandru cel Bun, la 10 februarie 1429 era consemnată mănăstirea de „la Vâşnevăţ „, unde era egumen „Chiprian”. Probabil este vorba despre Mănăstirea Căpriana sau Chipriana de mai târziu, în ţinutul Lăpuşnei, cârmuită de acel prim egumen cunoscut Ciprian15. În secolul al XVIII-lea pe lângă numeroasele biserici de mir din târgurile ( mai ales din Chişinău) şi sate, în teritoriile din stânga Prutului s-au ridicat noi mănăstiri şi schituri, majoritatea în codrii Orheiului, Hârbovăţ ( Gîrbovăţ), ctitorită de boierul Constantin Carpuz, Hîrjauca, de Mihail Bulat, Rughi ( Rudi) de căpitanul Andronache Rudea şi negustorul Simion Danciu în 1777, Ţigăneşti de Lupu Gheuca şi negustorul Simion Danciu în 1777, Saharna, pe malul Nistrului, ctitorită de călugări, Condrita, de un ieromonah, Iosif în 1783, Curchi, de un credincios, Iordache Curchi sau Curcă, înainte de 1775, mănăstirea de Toader Sabău, transilvănean, ofiţer în armata rusă, călugărit sub numele de Filaret şi care a înzestrat-o cu sute de deseatine de pământ, Tabora de boierul Gheorghe Russo sau de Darie Carp, Răciula, de preoţii Andrei şi Ioan Roşca în 1797,

12 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000, p. 175-159.13 Vlad Ghimpu, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, Tyrageţia, 2000, p. 5614 Ibidem. 15 Documente privind istoria României, A. Moldova, I ( 1384-1475), Bucureşti, 1954, doc. 87, p. 76.

12

de un protopop Constantin, Frumoasa de răzeşul Efrem Jurco, devenit monahul Efremie şi stareţul Serafim la începutul secolului al XIX-lea. În 1770 a fost restaurată străveche mănăstire Vărzăreşti, de preotul Vlasie ( călugărit Varlaam), iar protopopul Constantin Măcărescu, în 1796 a ridicat tot aici o biserică nouă.( la anexe vom prezenta un scurt istoric al celor mai vechi mănăstiri de pe teritoriul Basarabiei). În 1812 existau în Moldova de răsărit 734 de biserici de lemn,16 cele mai multe biserici din lemn erau acum în judeţele Hotin, urmat de judeţele Soroca, Orhei, Lăpuşna, mai puţine în Tighina, şi doar câte una sau două În Cetatea Albă şi Ismail, deci în teritoriile fostei raiale a Benderului. Se apreciază că în 1812 existau în parohiile dintre Prut şi Nistru, 10-12 protopopi care beneficiau de o seamă de drepturi „deşugubine”. Toţi au avut un rol însemnat în viaţa satelor româneşti, mai ales cei din cuprinsul Mitropoliei Proilaviei, ţinând trează credinţa în Dumnezeu şi conştiinţa de neam.

16 P. Constantinescu-Iaşi, Biserici de lemn, în revista, Viaţa Basarabiei, II, 1933, nr. 3, p. 129-139.* O scurtă istorie a mănăstirilor basarabene în ultimul capitol.

13

Capitolul 3.

Biserica din Basarabia intre 1812-1918

3.1. Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus.

Războiul ruso-turc a debutat în 1806, când la 11 noiembrie 1806 avangarda rusă trecea Nistrul sub comanda contelui Dolgoruki, în dreptul oraşului Moghilău. Peste câteva zile, la 14 noiembrie ruşii treceau Prutul lângă Sculeni. În aceeaşi zi Hotinul era ocupat de trupele generalului Essen, iar la 24 noiembrie, Tighina de generalul Meiendorf. Celelalte cetăţi moldoveneşti, precum Cetatea Albă, Chilia etc., s-au predat fără împotrivire. Singura care avea să opună rezistenţă va fi cetatea Ismailului, care va capitula definitiv abia la 14 septembrie 1809. Intenţiile ruşilor erau explicate de Ministrul rus de externe, Budberg, afirma la 26 noiembrie 1806 că ţarul „nu are nicio intenţie de a face cuceriri pe seama turcilor; ocuparea militară a Moldovei şi Ţării Româneşti nu are alt scop decât acela de a readuce Poarta la restabilirea vechilor raporturi existente între ea şi Rusia conform tratatelor.”17. Imediat, la 12 decembrie 1806, ţarul Alexandru I adresa un manifest plin de promisiuni divanurilor principatelor. El asigura divanurile că la va păzi „de toate relele care ameninţă pământul lor” şi că le va apăra „sloboda lucrare a credinţei, desfăşurarea tuturor privilegiilor si obiceiurilor lor”18

Trupelor ruse conduse de generalul Miloradović., au ocupat pe 23 decembrie 1806 Bucureştiul, unde l-au pus domn pe Alexandru Ipsilanti. Marile puteri au reacţionat în funcţie de propriile interese, Franţa, adversara Rusiei, se apropia de Turcia, în schimb, Anglia, adversara Franţei, încerca slăbirea Imperiului otoman. La 7 iulie 1807 se încheia pacea ruso-franceză de la Tilsit. Prin articolul XXII al tratatului, Rusia se obliga să-şi retragă toate trupele din Ţara Românească şi Moldova. Dar planurile viitoare ale Rusiei şi Franţei, acum aliate împotriva Angliei, erau mult mai neliniştitoare: Imperiul otoman urma a fi împărţit între ele, cu unele generoase „cedări” şi Austriei. Deocamdată însă, se semnă un armistiţiu ruso-turc la Slobozia (24 august 1807), care prevedea evacuarea trupelor ruseşti din Ţara Românească şi Moldova. Dar acest tratat nu s-a aplicat, întrucât ţarul a refuzat ratificarea, iar ostilitatile sunt reluate in 1809. Imediat era ocupat Ismailul, apoi treceau în sudul Dunării şi în 1810 cucereau Turtucaia, Bazargicul şi Silistra. Iar la 15 aprilie 1810 ruşii notificau oficial încorporarea principatelor române. Problema era ca şi rezolvată. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia”, comunica după

17 Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986, p. 96.18 Ibidem.

14

patru zile ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams19. De altfel, arăta el la 31 iulie acelaşi an, „Valahia şi Moldova, după cum puteţi observa din extrasele gazetelor (ruseşti), sunt deja anexate la Imperiul rus”20. Situaţia ţărilor române era foarte gravă, după cum rezultă şi din această afirmaţie a contelui Rumeanţev din 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său, şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia… orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.” 21

Negocierile de pace au debutat la 19 octombrie 1811, desfăşurându-se întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, în Hanul lui Manuc. Negociatorii principali erau Italinski, Sabaniev şi Fonton din partea Rusiei, Selim, Hamid şi Galip din cea a Turciei. Multă vreme însă punctele de vedere au rămas ireconciliabile, astfel că până în martie 1812, nu se ajunsese la un acord comun. Turcii acceptau in noiembrie 1811 ca teritoriul dintre Prut şi Nistru să fie încorporat Rusiei, cu excepţia zonei sudice care cuprindea Cetatea Albă, Ismail şi Chilia, iar in martie 1812 turcii cedau si Cetatea Alba si in lunile următoare erau cedate si celelalte doua cetati. În cele din urmă, după lungi negocieri dar şi tergiversări, la 22 martie 1812, ţarul Alexandru I accepta „Prutul ca graniţă până la vărsarea lui în Dunăre.”22 În cele din urmă au cedat şi turcii, astfel că pacea ruso-turcă se încheie şi ea cu mult fast la 16/28 mai 1812, la Bucureşti. Articolele IV şi V consfinţeau sfâşierea în două a Principatului Moldovei, vasal Porţii, şi răpirea de către Rusia a largii regiuni dintre Prut şi Nistru, Basarabia. Articolele IV si V din tratat prevedeau:„Articolul IV: Prutul, de unde acest râu pătrunde în Moldova, până la vărsarea lui în Dunăre, apoi din acest loc malul stâng al acestui fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma hotarul celor două imperii, Rusia şi Turcia.Articolul V: Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este părăsită şi dată Sublimei Porţi, iar Înalta Poartă otomană lasă Curţii imperiale a Rusiei pământurile din stânga Prutului, împreună cu toate fortăreţele, oraşele şi locuinţele care se găsesc acolo, precum şi jumătate din râul Prut, care formează frontiera dintre cele două imperii”23

Prin ce au trecut românii basarabeni imediat după anexare, ne vorbeşte în cronica sa, Manolache Drăghici: „Sosind ziua fatală a expirării convenţiei de tratat, ce trebuia fieştecare să trăiască unde era să rămână desăvârşit, ceasurile acele au fost de plângeri un timp de neuitat; pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi venind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna.”24 Manolache Drăghici continuă descrierea sentimentelor românilor, “cu toate acestea, locuitorii moldoveni multă vreme au ţinut pacea încheiată la Bucureşti ca nestatornică, aşteptând dintr-o zi într-alta înapoierea pământului luat de

19 Paul Cernovodeanu, De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991, p. 12.20 Ibidem.21 Ibidem.22 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 197.23 Ibidem.24 Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a., p. 296

15

către ruşi şi întregimea hotarului ţării, precum au fost dinainte, dar s-au amăgit în ideile ce hrănia25.” În timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, ţarul Alexandru I hotărăşte înfiinţarea unui exarhat subordonat Bisericii Ruse de la Petersburg, care ar fi cuprins cele două mitropolii, a Moldovei şi a Munteniei, scoţându-le de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costache care a încercat să se opună, a fost silit să se retragă la Mănăstirea Neamţ, în locul lui, ocupanţii ruşi aducându-l din nou pe Gavril Bănulescu-Bodoni. Acesta îl înlocuieşte pe mitropolitul Dositei Filitti al Ţării Româneşti cu un oarecare Ignatie. Starea aceasta de fapt se va încheia o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti, în 1812. Prin acest tratat, Turcia cedează Basarabia, Rusia apropiindu-se tot mai mult de obiectivul suprem, stipulat de ţarul Pentru I şi urmat de toţii ţarii, Constantinopolul. Expasiunea rusă se făcea sub masca “eliberării fraţilor ortodocşi de sub păgâni”.

3.2. Activitatea religioasă.

După pacea de la Bucureşti, Mitropolitul Bodoni stabilit la Chişinău, cerea Sinodului rus la 4 noiembrie 1812 o nouă eparhie pentru teritoriul anexat. El motiva cererea de faptul că. În Basarabia sunt peste 750 de biserici, ai căror credincioşi aveau o limbă diferită de cea a imperiului .În proiectul său, Bodoni cerea să se ţină cont de tradiţiile locale, preoţii să fie scutiţi de dări pentru pământ, să aibă aceleaşi drepturi ca si clerul rusesc, iar autorităţile laice să nu aibă nici un amestec în treburile bisericii. Bodoni, spunea că noua eparhie trebuia numită „a Chişinăului şi Hotinului”, şi aceasta „deoarece Chişinăul având în această regiune o situaţie centrală, a fost destinat ca sediu pentru guvernământul civil; iar în Hotin a fost cândva episcop ocârmuitor.”26 Proiectul este aprobat de Ţarul Alexandru I în 1813 înfiinţând Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, condusă de acelaşi Gavriil Bănulescu-Bodoni. Această cerere contravenea flagrant canonului 34 Apostolic şi canonului 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes din 431, care recunoaşte îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului), de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei). Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie, care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui. Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui, pe aceasta să o dea înapoi, ca să nu se calce canoanele părinţilor, şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti»27. Însă, datorită situaţiei politice internaţionale favorabile, Rusia cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei, care fusese indisolubil legată de poporul român creştin, şi atestată juridic încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea. Anexarea imperialistă ţaristă, şi apoi comunistă a teritoriului românesc de la răsărit de Prut, dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră, nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei. Canoanele 13, 21 şi 22 ale Sinodului de Cartagina, precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic, «episcopului unei anumite eparhii să-şi

25 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 176.26 Iustin Frăţiman, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923, p. 117.27 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, p. 364

16

întindă puterea asupra altei eparhii». Încălcând canonul 16 de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă. Pentru a concluziona , putem spune că, “fiind smulsă cu forţa din trupul Principatului Moldova, Basarabia a devenit, după 1812, o colonie şi sub aspect spiritual. Regimul ţarist urmărea scopul distrugerii culturii naţionale româneşti”28

Tot în 1813, în urma memoriului lui Gavriil, care spunea că şi dincolo de Nistru „ruşi sunt foarte puţini”29, eparhiei basarabene i-a fost alipit şi teritoriul fostei Ucraine a Hanului, care aparţinuse Turciei până în 1792. Este vorba despre 77 de biserici situate dincolo de Nistru, în stepa Oceacovului dintre Nistru şi Bug: gubernia Ekaterinoslavului, oraşele Tiraspol, Ananiev, Elisavetgrad, Dubăsari şi Ovidiopol cu ţinuturile înconjurătoare, precum şi gubernia Hersonului cu oraşele Herson, Oceacov, Odesa, Olviopol şi satele din jurul lor. Localităţile româneşti de peste Nistru au aparţinut până în 1791 mitropoliei Proilavei, înfiinţată la 1640. Şi ca un suprem privilegiu, ele au fost atribuite în 1813 mitropoliei basarabene. Gavriil însă mai cerea să se acorde „clerului local aceleaşi drepturi de care se bucură clerul rosienesc.” În plus, stăpânirea civilă să nu se amestece în afacerile care priveau tagma duhovnicească, „cum aceasta se face în Rusia”; de altfel, „şi în Moldova, afară de prinţul domnitor, nimeni nu se amestecă în afacerile duhovniceşti.”30 La 1813, s-a format eparhia Chişinăului şi Hotinului, împărţită în nouă protoierii, cu 775 de biserici. Clerul număra în 1813, 812 persoane,beneficiind de unele drepturi speciale, precum scutirea de impozite şi de efectuarea serviciului militar31. Drepturile clasei clericale erau statuate şi în Aşezământul din 1818, care prevedea: „Dreptăţile şi pronomiile părţii duhovniceşti atrăgătoare de aceia în public mărturisire a credinţelor să vor păzi întru deplina lor ştire şi slobozenie. Partea duhovnicească a legii stăpânitoare a greco-răsăritului se vor folosi cu toate acele privilegii şi venituri, dobindele după hrisoavele moldoveneşti şi apoi de la înaltele ukazuri împărăteşti după unirea cu Rusia.”32 Prin acest aşezământ, preoţimea (duhovenstvo) forma una dintre cele nouă tagme sau soslovii recunoscute, pe lângă marea nobilime (dvoreanstvo), boiernaşi, mazili, ruptaşi, negustori şi târgoveţi, săteni muncitori de pământ, ţigani şi jidovi. În timpul păstoririi sale, Bodoni a organizat biserica introducând unele elemente specifice bisericii ruse. Şi-a ales un vicar, pe Dumitrie Sulima, numit episcop de Bender şi Akerman. În exercititarea atribuţiilor sale era ajutat de protopopi, ce aveau în subordine blagocini. Mitropolitul Bodoni are însă şi meritul de a fi realizat lucruri cu un profund caracter românesc.A fost preocupat şi de îmbunătăţirea şi organizarea vieţii monahale, a celor 12 mănăstiri şi 13 schituri, prin introducerea vieţii de obşte. A dorit ridicarea unei catedrale mitropolitane la Chişinău, însă piatra de temelie va fi pusă abia în 1830. Totuşi, în perioada sa au fost ridicate biserici noi în Chişinău ( Sf. Treime) şi alte localităţi, sau restaurate altele. Deşi este o figură controversată putem afirma că, deşi a făcut politica autorităţilor ruse, el a urmărit promovarea vieţii morale şi intelectuale a clerului basarabean. Moartea mitropolitului Bodoni în 1821, determină autorităţile ruse să modifice rangul bisericii, transformând-o în arhiepiscopie condusă de acum încolo de episcopi ruşi.

28 Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993, Editura Universul, Chişinău, 1995, p. 29.29 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 32.30 Ibidem, p.33.31 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 27.32 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 187.

17

Urmaşul său a fost Dimitrie Sulima33( 1821- 1844), ucrainean de origine care a accentuat procesul de rusificare. Totuşi, a continuat opera începută de Bodoni, atât prin consolidarea aşezămintelor dar şi prin integrarea mai eficientă a eparhiei basarabene la Biserica rusă, pentru că se dorea câştigarea „populaţiei moldoveneşti faţă de stăpânirea rusă şi pentru apropierea modovenilor de ruşi”34. Seminarul din Chişinău este reorganizat în 1823, fiind subordonat Academiei Teologice de la Kiev, Sulima cerând elevilor să vorbească numai ruseşte, deşi cursurile erau în limba română. Printr-un ukaz al ţarului Nicolae I din 1840, sunt reorganizate seminariile, limba de predare fiind rusa. Instrucţia se realiza prin şcolile mănăstireşti, care şi-au continuat activitatea şi după anexarea Basarabiei. Pe lângă aceste şcoli sunt organizate începând din 1839 şi şcoli parohiale cu predare în „limba moldovenească”, şi a căror număr se ridica la 326 la mijlocul secolului al XIX-lea. Tipografia va continua să tipărească cărţi şi în limba română ( Bucoavna românească-1822, 1836 sau Gramatica rusească-romănească-1827). Sulima a reuşit să ducă la bun sfârşit visul lui Bodoni, acela de a ridica o catedrală la Chişinău, care va fi sfinţită în 1836, având hramul Naşterea Domnului. Au fost ridicate biserici la câteva mănăstiri( Dobruşa, Japca, Hîncu), dar şi la Chilia, Ismail sau Bender, toate cu arhitectură rusească. La 27 martie 1844, a fost adoptat Regulamentul consistoriilor duhovniceşti, care reglementa administrarea vieţii eparhiale. Consistoriul era instituţia oficială, ce care conducea împreună cu episcopul eparhial. Sulima a fost urmat de Irinarh Popov35 ( 1844-1858), reprezentant tipic al centralismului şi birocratismului rus. În timpul păstoririi lui s-a desăvârşit organizarea bisericii basarabene după model rusesc. Preoţii au început să poarte reverende ruseşti, iar numele acestora sunt rusificate încă din seminar ( Danilevschi, Florov, Vlaicov, Popovschi, etc.), iar după terminarea seminarului, se urmărea căsătoria acestora cu fete rusoaice şi ucrainence, pentru rusificarea familiilor. A luat măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a clerului, a continuat opera de consolidare şi ridicare de noi biserici la Răciula, Suruceni, Ţigăneşti etc. La sfârşitul păstoriei lui în 1858 în eparhie erau 565 de biserici de mir, dintre care 314 din piatra si 551 din lemn, la care se mai adăuga 36 de paraclise şi 34 de biserici în 21 de mănăstiri, care erau pe atunci. În timpul păstoriei lui au fost retrocedate Moldovei 94 de biserici, care au fost cuprinse în noua eparhie româneasca a Dunărei de Jos cu scaunul episcopal la Ismail. S-au luat măsuri pentru îmbunătăţirea mijloacelor de existenţă a clerului, dar şi pentru ridicarea nivelului său cultural. În perioada 1853-1857 a zidit două clădiri pe seama seminarului, cu mijloace proprii şi cu ajutoare din partea unor mănăstiri, în care au fost instalaţi aproximativ 175 de elevi bursieri (interni)36. În martie 1858 arhiepiscopul Irinarh se retrage de la conducerea eparhie, fiind numit mai apoi arhiepiscop de Camenet-Podolsk, iar apoi de Reazan (+1877).33 Dimitrie Sulima, de origine ucrainean, nascut în 1772 în târgusorul Novaia Vodologa din guvernamântul Krakoviei. Dimitrie Sulima a absolvit Seminarul Teologic din Poltava, unde fusese profesor si rector Gavriil Banulescu-Bodoni,apoi a urmat scoala de marina din Nicolaev. Dupa 1812, Cu concursul lui Gavriil Banulescu-Bodoni, a fost numit vicar al Mitropoliei Basarabiei, iar între 1821-1844 a ocupat postul de arhiepiscop al Basarabiei.34 Boris Buzilă, op. Cit., p. 48.35 Irinarh Popov, originar din Eparhia Kursk, magistru în teologie de la Academia din Petersburg, fost episcop de Riga. În martie 1858 arhiepiscopul Irinarh se retrage de la conducerea eparhie, fiind numit mai apoi arhiepiscop de Camenet-Pdoplsk, iar apoi de Reazan (+1877).36 pr. Cezar Ţăbârnă, Istoria creştinismului (MCCXCI): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XIV), în Lumina, 17 august 2009.

18

Antonie Şokotov ( 1858-1871), urmaşul lui Popov, este iniţiatorul primelor reforme bisericeşti. În timpul păstoririi sale, sudul Basarabiei este retrocedat Moldovei prin tratatul de la Paris, din 1856.A fost creată în1864, Episcopia Dunării de Jos, cu sediul la Ismail, unde a fost înfiinţat şi un Seminar. În 1878, după Congresul de pace de la Berlin, cele trei judeţe au fost realipite la Rusia. În sudul Basarabiei erau atunci 118 biserici, iar imediat au fost reintroduse instituţiile laice şi ecleziastice ruseşti, preoţii români au fost obligaţi să înveţe limba rusă. Un lucru pozitiv a fost apariţia în 1867 a Buletinului oficial al Eparhiei Kishinevskija Eparchialnyja Vedomosti. În timpul lui Antonie Şokotov existau în Basarabia 843 de biserici, dintre care 318 din piatră şi 525 din lemn37. După cum aprecia reputatul cercetător basarabean Ştefan Ciobanu: „Până la 1871 toate actele bisericeşti, toate izvoadele făcute prin sate erau scrise în româneşte.”38 Antonie Şokotov a făcut o nouă împărţire administrativă a eparhiei, amintită mai sus, prin care desfiinţa protoieriile de judeţe. Înfiinţa în schimb 35 de ocoluri bisericeşti sau ocruguri blagocineşti. În fruntea acestor ocoluri a aşezat câte un protoiereu sau blagocin. Urmaşul său, Pavel Lebedev39 ( 1871-1882), naţionalist care a urmărit transformarea preoţilor în slujitori ai statului rus, a dus o politică de rusificare, limba română a fost interzisă în toate instituţiile şi în biserică, şi sunt închise din ordinul său peste 300 de biserici şi locaşuri sfinte. Mărturiile vorbesc de faptul că, a strâns toate cărţile româneşti şi şi-a încălzit cu ele reşedinţa arhiepiscopală40. În privinţa preoţilor s-au luat măsuri de împărţire a parohiilor ( erau 433 de preoţi parohi la 1873), şi de reglementare a folosirii loturilor parohiale. În unele parohii s-a introdus salarizarea clerului, salariile erau între 300 şi 600 de ruble anual, dar majoritatea clerului se întreţinea din loturile parohiale. Pentru ajutorarea văduvelor şi orfanilor din cler, exista „Epitropia pentru săracii din tagma duhovnicească a eparhiei Chişinăului”, iar în 1880 este înfiinţată „Casa emeritală”, care acorda pensii clericilor. O altă măsură a sa a fost retrogradarea a 169 de preoţi la rangul de simpli preoţi auxiliari, 194 au fost concediaţi, 32 pensionaţi, iar 596 de dascăli au fost concediaţi41, măsuri care au stârnit reacţia clerului basarabean. La 1882, din rândul clerului doar 9 aveau studii superioare, 521 studii seminariale, iar dintre aceştia 126 absolvise seminarile din Huşi şi Ismail. Sunt înfiinţate din ordinul său, biblioteci parohiale şi protopopeşti dar şi şcoli parohiale (circa 400), cu predare în limba rusă. Trebuie amintită activitatea unor preoţi cărturari din această perioadă, ca Nicolae Laşcov din Chişinău, Ioan Butuc, Petru Domei, s.a. În privinţa vieţii monahale, în 1863 este înfiinţată Mânăstirea Noul Neamţ. Au fost ridicate biserici noi-Vărzăreşti Curchi, Saharna, iar în marile mănăstiri au fost numiţi egumeni ruşi sau ucraineni, mulţi cu studii superioare şi profesori la Seminarul din Chişinău dar cei mai mulţi dintre călugări erau români care au păstrat vie candela românismului.37 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 230.38 Ibidem, p. 230-231.39 Pavel Lebedev ( 1828 - 1892), 23 iunie 1871- 16 iulie 1882, Catedrala din Cazan. Născut în gubernia Tver, în 1828. Venea de la Petersburg, unde fusese episcop de Lagoda. Misiunea sa era de accentuare a politicii de rusificare a Basarabiei. În 1882 este numit Exarh al Gruziei, dar este mutat la Kazan în 1887, unde va şi muri în 189240 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 228. Despre acest episod, cei mai mulţi istorici îl prezintă cu precauţie, deşi Popovschi în cartea sa, spune că despre acest episod are informaţii de la un cucernic protoiereu care aflase despre arderea cărţilor de la egumena Evghenia de la mănăstirea Răciula, ccare fusese de fată la arderea lor. 41 Ştefan Ciobanu, Basarabia. Populaţia, istoria,cultura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1992, p. 84

19

Cea mai bună descriere a lui Pavel Lebedev a fost făcută de către Nicolae Popovschi, care spune astfel: „E lucru cert că arhiepiscopul Pavel a fost un agent credincios al stăpânirii ţariste şi-n privinţa aceasta, el, în fond, nu se deosebea prea mult de înaintaşii săi – Antonie, Irinarh şi chiar de mitropolitul Gavriil: cu toţii au fost arhipăstori devotaţi Rusiei, căreia i-au slujit cu credinţă, fără nicio şovăire. Deosebirea însă era aceea, că pe când la unii (Gavriil) acest devotament rămânea într-o formă vagă, într-un spirit nebulos-romantic, specific epocii de atunci, iar la alţii (Irinarh) se manifesta printr-un îngust program practic, la Pavel, mulţumită împrejurărilor timpului, acest devotament a ajuns să ia forma unei întregi concepţii politico-sociale cu temeinice baze ideologice, care atingeau în cuprinsul lor chiar şi raporturile internaţionale…Astfel că, între arhiepiscopul Pavel şi predecesorii săi aflăm o singură deosebire: aceea că el proceda cu mai multă energie, mai hotărât şi mai consecvent. Şi acest fapt se datoreşte, în primul rând, timpului său, care cerea tuturor o voinţă tare şi o atitudine militantă, însă nu mai puţin el se datoreşte şi însuşirilor lui personale: un temperament de luptător aprig şi de înfocat patriot rus. De aici şi renumele lui de cel mai crud împilator al moldovenilor basarabeni, – pe când alţi chiriarhi, tot atât de rusificatori, au rămas cu renumele de arhipăstori blânzi, unii chiar cu aureola nemeritată de patrioţi români.”42

Următorul Episcop, Serghei Lapidevschi43 ( 1882-1891), a fost nevoit să accepte slujba în limba română pentru a calma spiritele. Interzicerea oficierii slujbei în limba română a condus la apariţia sectelor religioase, ca cea a inochentiştilor de la Balta, care propovăduia în română. Tot odată a obligat preoţii să se implice în activitatea şcolilor săteşti aflate sub oblăduirea bisericii, dar a închis tipografia din Chişinău, în 1883, motivând că „nu mai era nevoie de ea”, pentru că „în toate bisericile din eparhie a fost introdusă limba slavonă”44. Isaachie Polojenschi45 ( 1891-1982) , a fost urmat de Neofit Nevodcicov46( 1892-1898) şi Iacov Peatniţki47 ( 1898-1904). În timpul celui din urmă i-a fiinţă Societatea de Istorie şi Arheologie Bisericească din Basarabia, unde au fost realizate numeroase studii de istorie bisericească, şi societatea caritabilă „Frăţia Naşterea lui Hristos”, care avea ca

42 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 228, 230.43 Serghie Leapidevski ( 1820 - 1898), 21 august 1882- 12 ianuarie 1891, biserica Adormirea Maicii Domnului, din Lavra Sf. Serghie. Fost arhiepiscop la Cazan, s-a remarcat ca un bisericaş, adept al formelor populare d educaţie religioasă. Este mutat în 1891, arhiepiscop la Herson apoi din 1893, Mitropolit al Moscovei şi Kolomnei. 44 Boris Buzilă- Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române,Bucureşti, 1996, p. 54.45 Isaachie Polojenschi ( 1829 - 1894), 12 ianuarie 1891-21 noiembrie 1892, mănăstirea Adormirea din Tihvin. Născut în 1829, episcop de Tomsk. A păstorit doar un an, iar din cauza unui accident vascular, se retrage la mănăstirea Gârbovăţ. Este numit stareţ la o mănăstire din Novgorod, unde a şi murit.46 Neofit Nevodcicov ( 1824 - 1910), 21 noiembrie 1892- 26 ianuarie 1898, Ismail. S-a născut în 1824, într-o familie de nobili din gubernia Ekaterinoslav, fost episcop de Turkestan şi Taşchent. A avut preocupări multiple, inclusiv literare, apreciat de cercurile teologice din Rusia, a corespondat cu personalităţi importante, ca teologul Filaret, sau chiar Gogol. S-a retras la Ismail unde a trăit până la moarte.47 Iacov Peatnitki ( 1844 - 1926), 26 ianuarie 1898- 12august 1904, Cazan. Născut în Kaluga, arhiereu vicar la Kiev. În timpul păstorii sale la Chişinău viaţa culturală şi caritabilă i-a un nou avânt. Este numit apoi arhiepiscop de Iaroslav şi Simbirsk, apoi din 1916, mitropolit de Cazan.

20

scop promovarea unei bune educaţii religioase în popor, dar şi să contracareze acţiunile sectare. Tot în timpul său este reluată tipărirea de cărţi de cult în limba română. În anii 1891-1892, erau 931 de preoţi, dintre care 3 protoierei şi 8 preoţi cu studii academice, 13 protoierei şi 648 de preoţi absolvenţi de seminar teologic, 108 preoţi absolvenţi de seminarii din România, 139 de preoţi fără studii complete şi 12 fără studii teologice48. Tot către sfârşitul secolului al XIX-lea a fost stabilit şi salariul anual pentru preoţi, în valoare de 294 de ruble şi 98 de ruble pentru cântăreţi. La începutul secolului al XX-lea, episcop era Vladimir Sinikovski49 ( 1904-1908) care s-a confruntat cu urmările războiul ruso-japonez (1904-1905) şi ale revoluţiei din 1905. Pe fondul acestor evenimente, s-au conturat o serie de măsuri reformiste, firave cei drept, si care au fost înăbuşite prin instaurarea unui nou absolutism. În Basarabia pe fundalul acestor măsuri reformiste, s-a redeşteptam sentimentul naţional. Noul regulament al seminarilor din 1906 dădea posibilitatea să se studieze facultativ însă, „limba moldovenească” şi „muzica bisericească moldovenească”. Tot în acel an se redeschidea tipografia, care va publica numeroase cărţi religioase în limba română( Ceaslov, Psaltire-1907 etc.) dar si cărţi de citit, Bucoavna moldovenească ( 1908) şi Abecedarul moldovean ( 1917) prin munca lui Gurie Grosu, Constantin Popovici sau Mihail Plămădeală. Preoţii cer introducerea limbii române în biserică şi şcoală, publicaţii proprii. Congresul preoţilor din 1905, a cerut ca în satele româneşti să se ţină slujbele în română iar cursurile Seminarului din Chişinău să se ţină în limba română. În 1908 apare prima revista bisericească, Luminătorul sub redacţia lui Gurie Grosu şi Constantin Popovici. Arhiepiscopul Serafim Ciciagov50 1908-1914), nu a ţinut cont de revendicări, continuând însă politica de rusificare. Un om de mână forte, foarte abil în acţiuni. Cel socotit capul acţiunilor naţionaliste din Basarabia, ieromonahul Gurie Grosu , este ridicat la rangul de arhimandrit, iar după, exilat la o mănăstire din stepele Rusiei. Serafim era îngrijorat şi de răspândirea inochentismului, dar din punct de vedere naţional şi nu dogmatic. Predicile lui Inochentie ţinute în limba moldovenească, atrăgea mulţi români, iar Biserica oficială s-a văzut nevoită să facă unele concesii. Serafim dă dispoziţie arhiereilor vicari, ca în timpul vizitelor canonice, să slujească fie şi parţial „moldoveneşte”51. Legea din 1899, împărţea clerul, în cler alb ( protoiereii, preoţii, protodiaconii, diaconii, ipodiaconii şi dascălii) şi clerul negru, călugării ( mitropolit, arhiepiscop, episcop, şi în mănăstiri, arhimandrit, egumen, ieromonah, monah, posluşnic şi schimonah). În timpul păstoririi sale, sunt continuate activităţile sociale, dar şi economice, construirea unei clădiri în centrul Chişinăului ( 1905) cu spaţii de cazare şi prăvălii, şi a

48 Parhomovici I. Episcopul Isaachie şi activitatea sa în eparhia Chişinăului. În: RSIABC. 1927, vol. VII, p. 17.49 Vladimir Sinicovschi ( 1846 - 1917), 12 august 1904- 16 septembrie 1908, Moscova. e născuse în Tavrida. Activase ca misionar timp de 18 ani în zona munţilor Altai şi stepa Kirghiză. Fost episcop de Vladicaucaz. Ca păstor al Basarabiei s-a apropiat de români, fapt ce i-a adus schimbarea şi numirea ca arhiepiscop de Don şi Novocercask.50 Serafim Ciciagov ( 1856 - 1940), 16 septembrie 1908- 20 martie 1914. Nat în 1856. Fost colonel , provenit dintr-o familie cu tradiţie , bunicul său fusese amiral în timpul războiului din 1877-1878, îmbracă haina monahală la 46 de ani. A dus o politică de rusifica abilă în Basarabia. Fost episcop de Suhumi şi Oriol. Transferat apoi al Tver şi mai apoi la Leningrad. În 1940 este arestat de NKVD şi executat.51 Boris Buzilă, op. cit, p. 60

21

unei Case Eparhiale alături de Catedrala din Chişinău. Sunt ridicate noi biserici parohiale la Soroca dar şi mănăstireşti, la Căpriana şi Japca. Mănăstirile Japca şi Călărăşauca sunt transformate în 1916 în mănăstiri de maici. Urmaşii lui Serafim au fost, Platon Rojdestvenski52 ( 1914-1915) şi Anastasie Gribanovschi53 ( 1915-1918). Ulterior declanşării primului război mondial în 1914 şi mai ales după revoluţia din februarie 1917, basarabenii au început să ceară pe lângă drepturi politice şi drepturi bisericeşti. Astfel, arhiepiscopul Anastasie, aprobă organizarea în aprilie 1917 a congresului preoţilor, mirenilor şi dascălilor. Programul politic al Partidului Naţional Moldovenesc, din 3 aprilie 1917, conţinea şi prevederi asupra biserici ca aceasta “să-şi aibă autonomia ei, adică să se cârmuiască singură; ea să alcătuiască o Mitropolie deosebită cu arhiereu moldovean în frunte. Preoţii să fie crescuţi în limba moldovenească şi toate slujbele bisericeşti să le facă în această limbă”. Academicianul Ştefan Ciobanu, scria că preoţimea din Basarabia „ a jucat unul dintre cele mai importante roluri în mişcarea naţională„. Afirmaţia sa este susţinută de activitatea preotului Andrei Madan care organiza în fiecare duminică şezători culturale, cu lecturi din revista românească „Albina”, împrumuta cărţi româneşti enoriaşilor ori le povestea fapte din trecutul istoriei naţionale. Mănăstirile Curchi şi Dobrusa pregăteau dăscăli de cântări moldoveneşti. Pe fondul agitaţiilor bolşevice, între 25-28 mai 1917 are loc la Chişinău Congresul învăţătorilor. La acest congres, Alexie Mateevici a rostit un discurs declarând audienţei următoarele: „suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania”. Au loc pe parcursul anului 1917, numeroase congrese şi adunări profesionale care i-au în discuţie şi situaţia Bisericii basarabene. Delegaţii din plasa Lăpuşna hotărăsc în urma adunării din mai 1917, că „Biserica noastră moldovenească din Basarabia trebuie să fie de sine stătătoare”. Congresul bisericesc panrusesc de la Moscova din august 1917, ţinând cont de principiul autodeterminării popoarelor din imperiu şi ascultând cererea delegaţiei moldovene pentru autonomia bisericii basarabene, a hotărât să “ajute pe cât este cu putinţă ca popoarele sa-şi dobândească ţintele dorite”. Încercarea arhiepiscopului Anastasie Gribanovschi de a realiza o viaţă bisericească autonomă, în condiţiile proclamării independenţei Republicii Moldoveneşti în ianuarie 1918, provoacă reacţia autorităţilor române. Fuga lui Gribanovschi la Belgrad a declanşat contenciosul bisericesc româno-rus. Sfântul Sinod de la Bucureşti l-a numit interimar pe episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu, până la alegerea unui nou titular. În contextul proclamaţiei Sfatului Tării din 27 martie 1918, si a noii situaţii create, prin Decretul Regal nr. 1477, din iunie 1918, Episcopul Nicodim al Huşilor este însărcinat să conducă şi Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, până la alegerea unui nou titular.

52Platon Rojdestvenski ( 1866 -? ), 20 martie 1914- 5 decembrie 1915. Fost arhiepiscop al Americii de Nord şi Aleutinelor, după păstorirea în Basarabia este numit Exarh al Gruziei şi Mitropolit al Odessei. După 1917 se refugiază în America. 53 Anastasie Gribanovschi ( 1873 -1960? ), 10 decembrie 1915- mai 1918 .Născut în 1873, fost episcop de Holm. A fost un rigorist şi un ascet, refuzând să facă parte din Sinodul român după Marea Unire din 1918. A fost conducătorul sinodului rus din diaspora, şi a murit la Ierusalim.

22

Între 1812-1918 viaţa bisericească din Basarabia s-a desfăşurat în condiţii de deznaţionalizare, politică dusă de autorităţile ţariste. Biserica fiind una dintre instituţiile vizate, dar trebuie să remarcăm în primul rând viaţa materială a eparhie, a clerului dar şi activitatea misionară . În ciuda acestor măsuri unii preoţi au menţinut spiritul românismului prin cărţile tipărite şi serile culturale ţinute.

3.3. Biserici şi mănăstiri în Basarabia ţaristă.

La începutul secolului al XIX-lea, în 1821, la un deceniu de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus, existau în provincie 12 mănăstiri şi 13 schituri54. După cum vedea în acest capitol, în timpul ocupaţiei ruse nu a fost construită decât mănăstirea Noul Neamţ, în 1864, dar au fost desfiinţate numeroase mănăstiri şi schituri. Mănăstirile existente formau trei protoierii sau blagocinii, cu centrele la Chişinău, Orhei şi Soroca. Fiecare mănăstire avea moşii dăruite de ctitorii lor, reconfirmate prin Aşezământul din 1818 care prevedea că, averile bisericilor şi mănăstirilor adică „satele, săliştile, câşlele, păscăriile şi acareturi, aşişderea ţiganii, capitalurile de bani şi alte afierosiri prin hrisoave sau zapise, vor rămâne în veci averi ale lor şi se vor apăra pe dreptatea averilor haznalei.55„ Însă aceste averi erau reduse, cea mai bogată fiind mănăstirea Căpriana care avea moşii ce însumau suprafeţe de trei ori mai mari decât toate celelalte la un loc. Dacă la începutul ocupaţiei ruse existau circa 30 de mănăstiri şi schituri , la 1862, numărul acestora era de zece mănăstiri şi opt schituri, ca urmare a politicii de rusificare, mănăstirile fiind socotite de oficialii bisericii basarabene, drept, „cuiburi de ignoranţa”, iar călugării „vrăjmaşii limbii ruseşti si slujbei slavone”56. Numărul bisericilor era şi el mare, în 1812 erau 775 de biserici, dintre care 40 de piatră şi una de lemn, dar şi unele biserici părăsite57.Au fost construite noi biserici încât la sfârşitul secolului al XIX-lea existau 843 de biserici pe tot cuprinsul Basarabiei58. Bisericile dar şi mănăstirile au fost focare de limbă şi cultură românească. Dovadă în acest sens este folosirea limbii române la oficierea slujbei religioase aşa cum reiese din numeroasele mărturii ale epocii. Rusul Ganiţki scria: „În schitul Condriţa slujba bisericească se săvârşeşte numai în limba moldovenească şi călugării vorbesc între ei numai moldoveneşte.” Gheorghe Bivol, preot la Tătăreşti, recunoştea: „Slujba bisericească s-a săvârşit înainte şi acum în limba moldovenească.” Preotul Grigore Popescul de la Frăsineşti spunea: „În această biserică slujba bisericească s-a săvârşit întotdeauna în limba moldovenească.” Grigore Nemţean de la biserica Cuicuri-Menjira: „Slujba bisericeacă s-a săvârşit întotdeauna în această biserică pe moldoveneşte.” În descrierea mânăstirii Curchi făcută în Kişinevskaia

54 Cele 12 mănăstiri erau toate de monahi (Căpriana, Călărăşauca, Curchi, Dobruşa, Jabca, Hâncu, Gârboveţi, Hârjauca, Saharna, Horodiştea, Frumoasa, Cosăuţi. Schiturile erau, cinci de monahi, Condriţa, Lomanova, Soroca, Suruceni şi Ţigăneşti, iar opt de călugăriţe, Cărătura, Coşelauca, Hirova, Raciula, Rezina, Tabăra, Rudi şi Vărzăreşti. (Arhimandrit Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919, p. 9).55 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 241.56 Alexandru Boldur, Basarabia românească, Bucureşti, 1943, p. 76-7757 Nicolae Popovschi, Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 1931, p. 13-14; Ştefan Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia, Chişinău, 1924, p.1-358 Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 508.

23

Eparhialnâia Vedomost se scria: „Mai înainte slujba bisericească în mânăstirea Curchi se făcea în limba moldovenească, dar cu stăreţia lui Varlaam slujba se face şi în moldoveneşte şi în limba slavonă bisericească.” Preotul din satul Batâr scria că enoriaşii, fiind români, ascultau „cu neplăcere” slujba în limba slavonă, care se făcea însă numai „uneori” în biserica parohiei. Iar preotul din Găleşti scria: „Serviciul divin se face în limba moldovenească, deoarece locuitorii satului Găleşti sunt moldoveni de baştină, sincer devotaţi religiei… care, însă, cred că introducerea slujbei dumnezeieşti în altă limbă decât cea moldovenească poate cumva să schimbe învăţătura şi ordinea acelor dogme de credinţă şi orânduieli, pe care le-au moştenit de la strămoşii lor”59. La 1884, existau 1029 de biserici , din care 675 din piatră şi 354 de lemn60. În 1902 s-au construit 42 de biserici, din care 39 erau de piatră şi 3 – de lemn. Cu toate că administraţia eparhială a întreprins acţiuni pentru a repara bisericile vechi şi a construi altele noi, în satele sărace continuau să funcţioneze bisericile vechi, care nu se deosebeau de casele din jur [423, p. 107]. Pe lângă bisericile cu parohii, erau catedrale, biserici mănăstireşti, biserici de binefaceri, biserica din casa arhiepiscopală, biserici de cimitire cu sau fără parohii, capele, case de rugăciuni. Astfel, în 1907 existau biserici parohiale- 909, biserici subordonate–82, catedrale–13, biserici ale mănăstirilor–44, biserici de casă –20, biserici de cimitir–16, biserici coreligionare –3; în total – 1087 [442, p. 535]. În afara bisericilor din parohii,în catedrale, slujba era oficiată de preoţi cu funcţii înalte: protopopi, arhierei, protodiaconi etc. Spre deosebire de bisericile orăşeneşti, în catedrale slujbele se oficiau zilnic. Pe lângă preoţii titulari aici slujbele erau oficiate şi de preoţii din alte biserici ale oraşului. Şi arhiepiscopul Pavel scria în jurnalul său de călătorie prin Basarabia că, preoţii şi cântăreţii nu ştiau limba rusă. În satul Ialpujeni, „preotul N. cu puţină carte, neştiutor a limbii ruse, moldovean, catehismul însă ştie….. satul Gangura, rus, nimeni din clerici nu ştie ruseşte, …..în satul Colicăuţi, preotul N. de 37 de ani din absolvenţii seminarului, dar s-a sălbăticit într-atâta în parohia lui moldovenească, încăt vorbeşte ruseşte rău”61 . La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, existau 19 mănăstiri62, iar dintre acestea doar două primeau bani şi din averile mănăstirilor închinate, Noul Neamţ, care primea 2000 de ruble pe an şi Condriţa, care primea 6000 de ruble anual63. Mănăstirile aveau pământ, unele aveau condiţii de trai relativ bune. Curchi dispunea de aproximativ 3451 desetine 2117 stângeni, Hârjăuca – 2632 desetine 1200 stângeni, Dobruşa – 2184 desetine 159 stângeni, Hârbovăţ – 536 desetine. Mănăstirile cu proprietăţi funciare mici – Hâncu, Frumoasa, Călărăşăuca, Japca, schitul Suruceni – ca şi schiturile de maici – Hirova, Vărzăreşti, Tabăra – deţinând între 220 şi 550 de desetine, aveau o stare

59 Alexandru David, Tipăriturile româneşti în Basarabia sub stăpânirea rusă ( 1812-1918), Chişinău, 1934, p.10-12.60 Pe judeţe situaţia se prezenta astfel: „jud. Chişinău – 124 biserici (77 de piatră, 47 de lemn), jud. Orhei – 194 (137 de piatră, 57 de lemn), jud. Bălţi – 126 (69 de piatră, 57 de lemn), jud. Soroca – 127 (84 de piatră, 43 de lemn), jud. Hotin –142 (49 de piatră, 93 de lemn), jud. Bender – 81 (61 de piatră, 20 de lemn), Akkerman – 83 (80 de piatră, 3 de lemn), jud.Ismail – 92 (59 de piatră, 33 de lemn)”61 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1992, p. 118-119.62 Mănăstirile erau, Japca, Călărăşăuca, Dobruja, Frumoasa, Saharna, Hârbovăţ, Căpriana, Hâncu, de călugări şi schiturile Ţigăneşti, Suruceni şi Condriţa, de călugări şi Coşelăuca, Hirova, Tabăra, Răciula şi Vărzăreşti, de femei.63 I. Parhomovici, Episcopul Iacov al Chişinăului (1898-1904). În: RSIABC, 1928, vol. XVIII, p. 68.

24

materială modestă; iar mănăstirea Saharna şi schiturile Ţigăneşti, Răciula şi Coşelăuca – având între 65 şi 160 de desetine – cu greu se puteau întreţine64. Iosif Parhomovici oferă următoarele date despre comunităţile monahale în 1904: 5 egumeni, 2 egumene, 61 ieromonahi, 40 ierodiaconi, 4 schimonahi, 4 schimonahii, 141 călugări, 230 maici, 136 fraţi şi 91 surori. În 1907, situaţia a fost următoarea: 3 egumeni, 1 egumenă, 69 ieromonahi, 35 ierodiaconi, 4 schimnici, 4 schimnice, 146 călugări, 227 maici, 115 fraţi şi 80 de surori65 . În ciuda măsurilor îndreptate împotriva limbii române, cultura românească a supravieţuit şi aşa cum vom vedea în subcapitolele următoare biserica a continuat să fie un focar de cultură şi limbă românească.

3.4. Cultura şi învăţământul religios.

3.4.1. Viaţa culturală.

Rolul bisericii în păstrarea identităţii româneşti în timpul ocupaţiei ţariste, este foarte bine descris de către preotul Ioan Stoicov. Acesta afirmă că, atunci „Când se vorbeşte de biserica românească, se vorbeşte de neamul românesc, pentru că biserica la noi a fost în strânsă legătură cu neamul. Bucuriile neamului, după câte o biruinţă a voievozilor asupra păgânilor şi nesăţioşilor vecini se cântau între zidurile bisericilor noi, cu glasurile duhovniceşti, şi poporul în frunte cu preoţii lor mulţumeau lui Dumnezeu, iar când se abătea vreo furtună de vifor mare, năvălirile puternice ale barbarilor asupra hotarelor noastre, toţi strămoşii îşi îndreptau nădejdea lor spre «Domnul cel tare în război» şi în calea pribegiei ei purcedeau laolaltă cu aceiaşi duhovniceşti părinţi ai lor ca să le întărească inimile şi braţele cu sfintele cuvinte din cărţi şi porunci dumnezeieşti”66. Un rol important în păstrarea limbii române l-a avut Gavriil Bodoni, ardelean de origine, cel care a deschis în 1813 la Chişinău prima tipografie67 menită să editeze cărţi religioase necesare întregii provincii. Înfiinţarea acestei tipografii a avut o importanţa covârşitoare în răspândirea cărţilor religioase în limba română nu numai în Basarabia ci şi în zonele unde exista dintotdeauna populaţie românească. Activitatea tipografiei eparhiale a fost foarte rodnică, în special în primii ei ani, numai între 1813-1821 tipărindu-se în jur de 20.000 de exemplare de cărţi în limba română. Aici au apărut în româneşte Catehismul, Molitvelnicul, Psaltirea, Mineul, toate traduse din limba rusă sub îngrijirea mitropolitului Gavriil însuşi. Mai târziu vor apărea cărţi „despre datoriile preoţilor”, adică Bucoavne, precum şi Triodul, Evanghelierul, Nomocanonul, Antologia, Octoihul etc.68

Înfiinţarea Societăţii biblice ruse care avea ca scop tipărirea de cărţi în limba popoarelor din imperiu, l-a determinat pe Gavriil Bodoni să ceară în 1817 Sf. Sinod rus deschiderea unei filiale şi la Chişinău. Mai mult, trimite Societăţii, versiunile româneşti

64 Ibidem, p.182.65 Ibidem, p.181.66 Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933, p. 3.67 Anton Moraru, “Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993”, Editura Universul, Chişinău, 1995, p. 34-36, 68 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 228.

25

ale Bibliei de la 1688 a lui Şerban Cantacuzino şi pe cea de la Blaj din 1795, cu recomandarea să se folosească versiunea celei de la Blaj, pentru că, motiva Bodoni, traducerea este mai clară. Peste doi ani, în 1819, apărea în limba română Biblia , care s-a bucurat de o mare căutare chiar şi peste Prut în Principatele române. Urmaşul lui Bodoni, Dimitrie Sulima, a continuat opera culturală a lui Bodoni, deşi era rus de origine, astfel în anii, 1822, 1842 şi 1844, au apărut Bucoavnele româno-ruse. Şi urmaşul acestuia, Irinarh Popov a fost un apărător al drepturilor românilor, ordonând de exemplu de „a obliga pe părintele Muranevici să dea explicaţii catihetice în limba moldovenească, dacă enoriaşii lui nu înţeleg pe cea rusească.” Tot el scria oberprocurorului Sinodului rus: „Majoritatea populaţiei (Basarabiei) sunt moldoveni, pentru care serviciul divin se face în limba moldovenească şi astfel absolvenţii seminarilor mai îndepărtate nu pot fi întrebuinţaţi aici cu folos, din cauză că ei nu cunosc limba moldovenească”69. Între 1841 şi 1852, tipografia eparhială nu a mai tipărit cărţi în limba română , iar 1870 a început asaltul asupra bisericii basarabene şi asupra limbii române deopotrivă. Acest asalt a atins cote maxime în timpul arhipăstoririi lui Pavel, cel care a dat ordin să fie arse cărţile româneşti, acţiune criticată chiar şi de unii scriitori ruşi, precum, Durnovo, care îl caracteriza ca un „act de vandalism grosolan şi fără pereche.” (15) Iar despre scoaterea din funcţie a vechilor preoţi români, Ion Nistor relata: „Călugări şi preoţi octogenari, gârboviţi în slujba altarului dumnezeiesc, propovăduitori ai dragostei şi bunei înţelegeri între oameni, erau izgoniţi ca nişte slugi rele şi necredincioase de la altarul Dumnezeului părinţilor noştri, pentru că nu înţelegeau să-l proslăvească în altă limbă, decât în cea strămoşească, plăcută lui Dumnezeu şi îngerilor din cer.”70 Asaltul a continuat cu închiderea tipografiei în 1883 ca cererea lui Serghei adresată Sf. Sinod. Situaţia revine oarecum la normal către sfârşitul secolului al XIX –lea, iar după 1900 sub păstorirea lui Iakov Peatniţki, au apărut deja broşuri şi cărţi religioase în limba română, inclusiv o ediţie a operei monumentale „Vieţile sfinţilor”. În octombrie 1900, în răspunsul său la memoriul episcopului, Sfântul Sinod încuviinţa să se editeze la Chişinău şi broşuri cu conţinut religios şi moral „în limba moldovenească cu litere chirilice, paralel cu textul rusesc, ba şi fără el, după ce mai întâi manuscriptele vor fi înaintate spre cercetare cenzorilor.”71 Drept cenzori au fost numiţi profesorul de seminar Constantin Popovici şi preotul Mihail Ceacâr. A urmat perioada de deschidere din timpul lui Vladimir Simkevici, care a luat chiar hotărârea de a-i scoate pe moldoveni din „întunericul şi umbra neştiinţei.” Ca urmare, el a învăţat limba română şi a reintrodus, după o îndelungată absenţă, studiul ei în Seminarul din Chişinău, plătind pe profesorii acestei discipline din propriul său buzunar. În 1905, Congresul eparhial hotărăşte redeschiderea tipografiei, iar Arhiepiscopul Vladimir obţine aprobarea Sfântului Sinod pentru a tipări cărţi liturgice şi rituale în româneşte, spunând: „Dorinţa clerului de a-şi avea tipografia sa este şi dorinţa mea; mă voi bucura din tot sufletul când voi vedea îndeplinită această dorinţă.” El mai arăta că slujba bisericească trebuia făcută fiecărui popor în limba sa maternă, şi nu ca la catolici, unde se face numai în latină. După deschiderea tipografiei, Vladimir îşi exprima următoarea speranţă: „Cărţile ce se vor

69 Ibidem p. 228.70 Ibidem, p. 23271 Ibidem, p. 233

26

tipări în această tiparniţă să se răspândească cât mai repede în popor, doar s-ar mai risipi întunericul cel mare, în care zac moldovenii.”72 Astfel în octombrie 1906, era redeschisă tipografia care va publica numeroase cărţi religioase în limba română ( Ceaslov, Psaltire-1907 etc.), dar si cărţi de citit, Bucoavna moldovenească( 1908). Această perioadă de destindere nu a ţinut mult, deoarece noul arhiepiscop instalat în 1908, Serafim a fost un continuator al politicii de rusificare. Despre el, scriitorul rus , Durnovo, scria într-o epistolă că „Preasfinţitul Serafim este un nemernic în adevăratul sens al cuvântului şi un vrăjmaş al neamului românesc; el l-a doborât pe episcopul Vladimir.” De altfel, Serafim spunea că: „Basarabia şi poporul moldovenesc sunt pământ şi populaţie de guvernământ rusesc. De aceea trebuie să urmărească scopurile statului şi unificarea popoarelor prin limba rusească.” De aceea, nu este de mirare că o ţărancă basarabeancă îi spunea acestuia: „Dumnezeu care hrăneşte păsările se va ocupa şi de noi; sfinţia voastră a uitat însă că pe lângă trup noi mai avem şi suflet.”73 Părerea sa despre români reiese şi dintr-un raport trimis Sinodului rus în 1910, în care afirma referitor la lupta politică a românilor basarabeni că, „Partidul românofililor din Basarabia este compus numai din 15-20 preoţi, dar spre părere de rău, din cei mai talentaţi, puternici, muncitori, cu influenţă în eparhie. Lupt contra partidului separatist, care tinde să înveţe pe moldoveni limba cultă românească. Românofilismul în Basarabia are oarecare putere, precum şi bază. El provine din conştiinţa preoţilor că poporul nu ştie limba rusească; şcolile au dat un procent neînsemnat de ştiutori de carte rusească; masa mare a poporului nu înţelege limba rusească bisericească, de aceea când slujba se făcea pe slavoneşte, românii stăteau în biserică neînţelegând şi apoi au început să se dezveţe să meargă la biserică şi în sfârşit s-au oprit cu totul în dezvoltarea religioasă, au început să cadă în vicii şi superstiţii.”74

Viata culturală basarabeană a stat sub semnul celor care au fost la conducerea provinciei dar şi a bisericii, care au permis o activitate culturală românească sau au dus din potrivă o aprigă politică de deznaţionalizare şi rusificare.

3.4.2. Învăţământul religios.

Mitropolitul Gavriil a avut o activitate foarte fructuoasă şi în domeniul învăţământului bisericesc. Aşadar, în 31 ianuarie 1813 deschide Seminarul Teologic de la Chişinău, unde limba română era limbă obligatorie de studiu, iar în 1816 pe lângă Seminar a apărut şi un pension, prima scoală laica care pregătea funcţionarii regimului ţarist. Referitor la deschiderea seminarului de la Chişinău, Onisifor Ghibu, afirma ca, „într-o vreme, în care la Iaşi seminarul românesc tânjeşte în mod deplorabil, iar cultura greacă se bucură de o nouă înflorire, la Chişinău, mitropolitul, ardelean de origine, Gavriil Bănulescu-Bodoni, deschide în anul 1813 în condiţii incomparabil superioare un Seminar, care în timp de şase ani de zile ajunge la o organizare deplină, prin înfiinţarea succesivă a claselor: pregătitoare, gramatica, sintaxa, poezia, retorica, infima, filosofia şi teologia.”75 Cărţile necesare au fost aduse de la Blaj, dintre cele tipărite de Gheorghe Sincai.

72 Ibidem, p. 234.73 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 136-138.74 Petre Cazacu, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a., p. 33.

75 Onisifor Ghibu, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. XXVII

27

Seminarul Teologic a fost reorganizat în 1823 după regulamente ruseşti, fiind subordonat Direcţiei Academice Teologice din Kiev, iar limba română a rămas obiect de studiu şi după 1823. Noi reforme au avut loc în anii 1867-1868, când a crescut numărul elevilor proveniţi din familii de preoţi, iar din 1871 limba română a fost interzisă oficial în toate instituţiile de învăţământ laice şi religioase. Un episod semnificativ din viaţa Seminarului eparhial din Chişinău s-a petrecut în 1906, pe fondul mişcărilor de emancipare naţională de după revoluţia din 1905 din Rusia. Într-o acţiune de frondă cu dorinţele clerului basarabean, elevii au înaintat conducerii o listă de revendicări, printre care se afla şi solicitarea de a se introduce studiul limbii române ca disciplină obligatorie. Revendicările seminariştilor au avut oarecare ecou, limba română fiind introdusă doar ca obiect facultativ. În acelaşi timp, s-a cerut şi predarea unor ore de muzică bisericească românească. Peste doi ani, în 1918, o nouă revoltă a seminariştilor, a avut drept urmare, exmatricularea tutore elevilor76. Seminarului de la Chişinău i s-au adăugat alte două seminarii , cele de la Bălţi, Edineţ şi de la Ismail. Înfiinţarea Seminarului de la Bălţi a avut loc în 1869, ca urmare a deciziei cercul preoţilor din zonă, ca o nevoie de educare a copiilor de preoţi din judeţele Hotin, Soroca şi Bălţi. lipsa condiţiilor necesare învăţământului: local, capelă, internat, locuinţe pentru profesori, dar mai ales nucleul moldovenesc din Bălţi, au determinat autorităţile ţariste să-l mute în Edineţ. Cu sprijinul unor localnici şi cu sume de bani strânse de la preoţi au fost construite toate clădirile necesare. Însă, procesul sistematic de rusificare şi schimbarea frecventă a programelor analitice, a manualelor şi a bugetului mereu insuficient au adus prejudicii formării teologice a elevilor din această şcoală77. Seminarul din Ismail în schimb, a fost înfiinţat după ce sudul Basarabiei a revenit la Modova în urma Tratatului de pace de la Paris din 1856 ce a urmat Războiului Crimeei. În urma deciziei Mitropoliei Moldovei, la 1 mai 1857, lua fiinţă „o mică şcoală bisericească, jumătate primară, jumătate seminarială, pentru a pregăti tineretul în cele elementare bisericeşti, parte în limba română, parte în cea rusă“78. Conducerea şcolii a fost încredinţată arhimandritului Teoctist Scriban, aceasta fiind sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei, cea care suporta cheltuielile de funcţionare. În 1859, statul român a încercat desfiinţarea ei, dar eforturile depuse de arhimandritul Teoctist au determinat păstrarea ei ca for de pregătire a viitorilor slujitori. În noiembrie 1864, cu puţin timp înaintea înfiinţării Episcopiei Dunării de Jos, şcoala de la Ismail era recunoscută drept seminar de grad inferior. De acum, această instituţie de învăţământ era de stat şi avea menirea „de a preuţi eparhiei şi a servi la naţionalizarea elementelor eterogene din Basarabia“. Prin donaţia unei familii de creştini înstărite din Ismail, Seminarul primea un local adecvat, aproape de catedrala oraşului. După pierderea sudului Basarabiei, în 1878, seminarul de la Ismail a fost mutat la Galaţi, împreună cu centrul eparhial. În 1893, autorităţile ruseşti au înfiinţat la Ismail o şcoală bisericească, care în 1917 era mutată la Mănăstirea Noul Neamţ-chiţcani. Biserica a fost întotdeauna aproape de popor şi s-a preocupat de culturalizarea acestuia, dovadă că numeroase şcoli funcţionau pe lângă bisericii şi mănăstiri. Sunt numeroase însemnările despre existenţa şcolilor pe lângă biserici. În cele ce urmează dăm câteva mărturii. Astfel, N. Ciachir spunea: „Părintele 76 Gheorghe Radu, p. 74-75.77 Adrian Nicolae Petcu, Memoria Bisericii în imagini: Seminarul teologic din Edineţ, în Lumina, 8, februarie 2010.78 Adrian Nicolae Petcu, Memoria Bisericii în imagini: Seminarul teologic din Ismail, în Lumina, 25 ianuarie 2010.

28

Zaharia, voind să scoată pe parohienii săi din întunericul ignoranţei la lumina cărţii şi a-i îndruma pe calea deşteptăciunii, fără vreun imbold din partea cuiva, a deschis în casa sa proprie şcoala începătoare. Fiind inspirat numai din dragoste către aproapele, el întotdeauna găsea timp, pe lângă ocupaţiunea sa directă de păstor şi cea de bun gospodar, pentru ca să-i înveţe pe doritorii de carte fără vreo recompensă materială.” În analele parohiei Chipercenii de Jos se putea citi: „În Chipercenii de Jos, de mult timp există şcoală primară bisericească, pentru a învăţa carte pe copiii sătenilor cu concursul clerului local. Oamenii mai bătrâni ai satului toţi ştiu carte, ştiu să citească şi cu greu scriu moldoveneşte.” Despre un preot din judeţul Hotin se comunica precum că acesta, prezentându-se la parohie „în unul din cele mai ignorante sate”, primul lucru pe care îl făcu a fost deschiderea unei şcoli, în casa sa proprie şi cu mijloace proprii. Şi în analele parohiale şi bisericeşti din judeţul Tighina se confirma la fel faptul că clerul parohiei cutare chiar de la începutul existenţei respectivei parohii a avut grijă de a organiza o casă de rugăciuni şi odată cu aceasta o şcoală pentru a învăţa pe copii carte şi rugăciuni. În „Notiţele unui preot de la ţară” se arăta că în Basarabia în primul timp de după răpirea ei de către Rusia, „dascălii” fiind primiţi şi tocmiţi ca nişte oameni cu carte, erau obligaţi totodată să desfăşoare şi o muncă pedagogică, învăţând pe copii Bucoavna, citirea Psaltirei şi terminând cu cântarea diferitelor versuri de compunere proprie, dedicate pentru zilele mai însemnate şi zilele de sărbătoare”79. În anii 70 ai secolului al XIX-lea au fost deschise numeroase şcoli dioceziale, prima şcoală de acest fel a fost deschisă la Chişinău în 1862, urmând şi alte şcoli de acest gen. Printr-un ukaz al ţarului, în 1837, era modificat regulamentul învăţământului primar, prin care clerul din parohiile Basarabiei era chemat „să înveţe poporul carte”80. În acest ukaz se prevedea deschiderea de şcoli pentru băieţi pe lângă mănăstirile de călugări şi şcoli de fete pe lângă mănăstirile de maici. Numărul şcolilor primare bisericeşti era la 1845 de 326, dar în 1858 unele dintre ele au devenit d stat cu titlul de şcoli primare ministeriale81. Ca urmare a politicii de rusificare numărul şcolilor bisericeşti a ajuns la 27 în deceniul 6 al secolului al XIX-lea. În ciuda acestei politici situaţia nu s-a schimbat, slujba era oficiată tot în limba română iar în şcolile bisericeşti se studia tot în româneşte. Acest aspect a fost sesizat şi de contele Tolstoi, procuror suprem al Sinodului rus , în vizita sa prin Basarabia, în 1867, arătând că, „în multe biserici… oficierea se face în româneşte, şi în şcolile (religioase) învăţământul se face în româneşte.”82 Politica de rusificare a devenit şi mai agresivă, astfel că în 1884, Congresul eparhial a hotărât „Învăţământul în şcolile bisericeşti parohiale să fie numai în limba rusă; dar fiindcă poporul Basarabiei se compune din mai multe naţionalităţi: ruşi, ucraineni, bulgari, moldoveni şi găgăuzi, – este necesar ca explicarea cuvintelor neînţelese să fie în limba locală.”83 Numărul şcolilor parohiale a crescut la 57 în 1888, însă limba de predare era rusă, însă deschiderea acestor şcoli avea totuşi un avantaj pentru românii basarabeni, avantaj, foarte bine surprins de Runkevici, astfel : „Trezirea poporului şi nemaipomenita până atunci dezvoltare de binefaceri au fost o vădită apariţie şi înălţare a moralei în Basarabia. Ideea religioasă, în înţelesul propriu al cuvântului, şi sentimentele poporului 79 Ioan Stoicov, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933., p. 11-13.80 Ibidem, p. 22.81 Ibidem, p. 25.82 Ion G. Pelivan, La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919, p. 21.83 Ioan Stoicov, op. cit., p. 44.

29

au început să se lumineze şi să vieţuiască; aceasta pe lângă un şir întreg de fapte pozitive ca o puternică tendinţă a poporului spre luminarea sufletului, tot astfel şi spre însăşi activitatea spirituală mărturiseşte evlavia ridicată la slujbele bisericeşti şi îndeplinirea obiceiurilor strămoşeşti şi ţinerea cu stricteţe a tradiţiilor bisericeşti, pelerinaj, şi altele.”84 Nicolae Popovschi releva: „La sfârşitul anului 1884, în eparhia Chişinăului, existau în total 25 de şcoli parohiale-bisericeşti”[193, p. 299]. Protoiereul Ioan Stoicov susţinea că din acest număr de şcoli doar două aveau o vechime mai însemnată – şcoala de pe lângă biserica Sf. Gheorghe din Chişinău, înfiinţată în 1850, şi şcoala din localitatea Boxani, jud. Soroca, înfiinţată în 1870 [219, p. 43]. Absolvenţii acestor şcoli beneficiau de o serie de drepturi şi avantaje, chiar la satisfacerea serviciului militar [397, p. 270]. Activitatea acestora era afectată de lipsa mijloacelor băneşti, de aceea bisericile parohiale şi cele mănăstireşti trebuiau să le acorde suport financiar. Şcolile parohiale se bucurau de susţinere materială şi din partea enoriaşilor. Acestea duceau lipsă de manuale, de aceea arhiepiscopul Serghie a propus Consiliului Şcolar Eparhial să deschidă un depozit de cărţi bisericeşti la Casa arhierească sau la catedrala din Chişinău pentru a facilita accesul reprezentanţilor instituţiilor şcolarebisericeşti din eparhie [13, d. 440, f. 19].Numărul şcolilor parohiale bisericeşti se majora: în anul şcolar 1883/1884–57 şcoli, 1888/1889– 62 şcoli, 1889/1890–73 şcoli, 1890/1891–87 şcoli [219 p. 52]. În anii 1886–1887 s-au construit 16 şcoli din piatră şi 4 din nuiele lipite. Clădirile erau prevăzute cu săli de clasă pentru 70 de elevi, 2 odăi pentru învăţători, o bibliotecă, acaret [392, p. 898].Şcolile parohiale bisericeşti beneficiau de susţinerea persoanelor particulare. Părintele Chirică din judeţul Akkerman a construit un local pentru şcoala parohială bisericească, contribuind şi la întreţinerea acesteia cu 20000 de ruble; preotul V. Chiranov din judeţul Akkerman a deschis în parohia sa şcoli bisericeşti din mijloacele băneşti colectate. Preotul C. Chirica din satul Moldovca, judeţul Akkerman, a donat pentru şcoala parohială bisericească de fete 6000 de ruble [411, p. 41]. În comuna Lipcani, judeţul Hotin, preotul paroh S. Grimalschi, împreună cu proprietara Ditmor, care a dăruit o parte din cărămizi, au contribuit la construcţia unei şcoli bisericeşti cu două clase [399, p.1769]. Donaţii pentru şcolile parohiale-bisericeşti făceau şi persoanele laice: în 1888 P.Leonard a donat 1000 ruble, Grigore Şimanovici a dăruit şcolii din satul Scăieni, judeţul Soroca, o casă cuconac boieresc, iar epitropul acestei şcoli, moşierul Filip Marcoci, a donat 100 de ruble pentru a o reconstrui ca şcoală. Pericle Rodoconache a donat pentru construcţia unei şcoli parohiale din Chişinău 7900 ruble şi anual câte 500 ruble pentru întreţinere, iar Alexamdru Baltaga a oferit şcolii din Bălţi 150 de ruble [406, p. 850]. Revista eparhială bisericească arată că în Basarabia, în anul de studii 1898/1899 existau 566 de şcoli bisericeşti, din care: 260–cu o clasă, 6–cu două clase (второклассные), 300 şcoli elementare (школы грамоты) cu un personal didactic de 1000 de învăţători: 435–preoţi învăţători, 13–diaconi, 75–cântăreţi, 324– învăţători laici şi 153 de învăţătoare [410, p. 18]. În şcolile parohiale-bisericeşti învăţau 15716 elevi (12785 băieţi şi 2931 fete), iar în şcolile elementare–12793 elevi (10895 băieţi şi 2931 fete). După confesiuni, elevii se împărţeau astfel: 28321 erau creştini, 87–schismatici, 44– catolici, 7–,,sectanţi”, 2 protestanţi, 46–evrei, 2–armeni gregorieni etc. Astfel, din 28905 elevi ai scolilor bisericeşti, doar 288 nu erau creştini [8, d. 2896, f. 26].

84 Ibidem, p. 76-77

30

La începutul secolului al XX-lea, după cum menţionează Mircea Păcurariu, în Basarabia existau600 de şcoli parohiale bisericeşti [172, p. 367]. La 1 ianuarie 1904, în eparhia Chişinăului şiHotinului existau 601 şcoli, iar la sfârşitul anului – 604 şcoli [13, d. 246, f. 7].Situaţia generală pe judeţe pentru anul 1904:

Judeţul Şcoli bisericeşti Băieţi Fete TotalAkkerman 71 2445 2161 4606Bender 63 2286 809 3095Bălţi 65 2750 596 3346Ismail 87 2627 1117 3744Chişinău 102 3300 1375 4675Orhei 81 2987 860 3847Soroca 72 3148 784 3932Hotin 73 2435 552 2987Total 614 21978 8254

Un loc aparte în evoluţia învăţământului bisericesc l-au avut şcolile de pe lângă mănăstiri85.Acestea puteau fi frecventate de „posluşnicii” mănăstirilor, copiii orfani ai clericilor, copiii boierilor,răzeşilor, mazililor şi ţăranilor. Situaţia şcolară din şcolile mănăstireşti pentru 1884 se prezintă astfel: Dobruşa – 15 elevi, Curchi– 11, Hârbovăţ – 19, Hârjăuca – 10, Saharna – 21, Japca – 18, Călărăşăuca – 7, Frumoasa – 9, Hâncu– 6, Noul Neamţ – 7, schitul Suruceni – 7, schiturile de femei Tabăra – 15eleve, Hirova – 11, Răciula– 12, Vărzăreşti – 10, Coşelăuca – 24 [9, d. 2016, f. 144]. La începutul secolului al XX-lea, şcolile parohiale bisericeşti erau cele mai accesibile populaţiei, după cele ministeriale. În mediu, o şcoală ministerială revenea la 4179 de locuitori, iar o şcoală parohială bisericească – la 4540 de locuitori [395, p. 10]

3.4.3. Presa religioasă.

Presa a avut şi ea un drum sinuos, primul period bisericesc a fost Buletinul Eparhiei Chişinăului, apărut în timpul arhipăstoririi lui Antonie Sokotov. La 1 iulie 1867, apărea primul număr al acestui buletin bilingv, cu texte în oglindă, ruseşti şi româneşti. Buletinul se afla sub redacţia arhimandritului Varlaam şi a profesorului de seminar Mihail Scvostov. Cel care se ocupa de versiunea românească era Grigore Gallin, inspector la Seminarul din Chişinău86. După patru ani de apariţie bilingvă, în 1871, din ordinul arhiepiscopului Pavel este suprimată versiunea română şi abia în 1905 va fi reintrodusă. Un loc aparte în istoria presei religioase basarabene îl deţine revista Luminătorul, apărută în 1908. Apariţia revistei a fost posibilă afirmării curentului cultural- religios din rândul clericilor basarabeni, de manifestare a spiritului românesc, manifestări care sunt

85 În 1872 au fost deschise şcoli pe lângă mănăstirile: Hârbovăţ, Frumoasa, Curchi, Dobruşa, Japca, Saharna, Suruceni, Răciula, Tabăra, Hirova, Coşelăuca [193, p. 126].86 Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918, p. 31.

31

strâns legate de evenimentele petrecute în Rusia în 1905-1907. Acest curent de românism însă, nu a apărut ca urmare a acestor evenimente, el a existat din totdeauna, aşa cum am arătat până acum în cuprinsul acestei lucrări. Ideea de a scoate o astfel de publicaţie a fost discutată la Congresul eparhial din 1905, în contextul agitaţiilor revoluţionare din Rusia, când s-a găsit necesar apariţia unui organ al eparhiei ca mijloc de "a lucra contra propagandei revoluţionare in mijlocul armatelor, a lucrătorilor si poporului"87

Ideea este mult mai vechi, şi despre ea vorbeşte şi Gurie Grosu în revista eparhială în numărul din aprilie 1907. El afirmă că în calitatea sa de misionar eparhial a întâlnit mulţi preoţi care doreau o revistă a lor în limba moldovenească, pentru că, consideră Gurie, "sunt încă mulţi preoţi care nu cunosc limba rusă şi chiar nu citesc nici Vedomosti Eparhiale.'88 La Congresul eparhial din 20 septembrie 1907, a fost prezentat şi un raport al Comisiei speciale pentru alcătuirea unui program în vederea editării jurnalului bisericesc în limba moldovenească, întocmit de Gurie Grosu. Programul în cinci puncte era următorul1. În anii din urmă, preoţii parohiali au sesizat un interes deosebit pentru lectură printre enoriaşii din eparhia Chişinăului, care sunt în marea majoritate moldoveni. Mulţi dintre ei şi-au manifestat dorinţa de a contribui cu anumite mijloace întru susţinerea editării unei reviste "în moldoveneşte". Un locuitor din satul Corjova deja a jertfit pentru revistă 5 ruble. Acest interes pentru lectură ar trebui să fie îndestulat cu texte folositoare din izvorul curat al Bisericii; în acest sens, preoţii sunt datori să contribuie în măsura posibilităţilor ca cei dornici de lectură să fie feriţi de influenţe nesănătoase.2. Din numărul total de fraţi şi călugări, în marea majoritate moldoveni, puţini dintre ei cunosc adevăratele izvoare ale credinţei; printre ieromonahi şi călugări se găsesc dintre cei ce simt nevoia de a citi, însă nu au posibilitatea să citească în "limba moldovenească". Un jurnal moral-duhovnicesc în limba moldovenească le-ar fi de mare folos.3. Printre membrii clerului din eparhie se găsesc diaconi şi dascali ce nu cunosc limba rusă, căror o revistă în limba moldovenească le-ar face de asemenea mari servicii în privinţa selectării unor informaţii ce ţin de problemele credinţei creştine, cât şi despre evenimentele vieţii bisericeşti în general.4. Pe viitor se prevăd mari reforme în viaţa bisericească din Rusia, în special în administrarea vieţii parohiale. Considerîm necesar ca toţi creştinii Bisericii Domnului să cunoască acest lucru din timp, pentru a avea posibilitatea să fie pregătiţi să le accepte. O revistă moldovenească ar contribui în mare măsură.Comisia are si onoarea de a informa: Pentru editarea revistei "Luminătorul' (12 cărţi anual cu mărimea de 5 coli fiecare, câte 1500 exemplare) este necesară suma de 3 000 ruble, în această suma nu au fost incluse cheltuielile pentru hârtie şi tipar, pentru salarizarea redactorului, pentru onorariul colaboratorilor, nici pentru serviciile de poştă în distribuirea revistei.5. Pentru ca în bisericile din eparhia Chişinăului sunt lipsă cărţile "Vieţile sfinţilor" în "limba moldovenească", procurarea acestora, ca supliment la revistă, ar fi mult mai ieftină, deci, ar fi binevenit ca cei ce vor dispune de abonamente la revista "Luminătorul" să primească anual câte un volum din "Vieţile sfinţilor". S-a calculat că pentru editarea unui volum din "Vieţile sfinţilor" este nevoie de 1 000 ruble, iar pentru editarea revistei cu "adaosul" unei cărţi sunt necesare 4 000 ruble. Aceste cheltuieli uşor vor fi acoperite

87 Kisinevskie EparchialnTe Vedomosti (in continuare KEV), 1907, nr. 51-52, p. 20-2588 KEV, 1907, nr. 16, p. 557

32

dacă revista va avea anual 1500 de abonaţi cu o plată de 4 ruble pe an. Cu excepţia bisericilor care vor primi revista obligatoriu, Comisia mai contează pe un anumit număr de cititori printre parohieni. Editarea revistei s-ar putea face pe lângă "Fraţimea "Naşterea lui Hristos", cu un colegiu redacţional deosebit, membrii şi redactorii fiind aleşi de congresul eparhial; anual vor depune către congres rapoarte despre sumele cheltuite, în baza argumentelor expuse, Comisia roagă să fie găsite mijloacele necesare pentru editarea revistei (cu anexa propusa), cât şi aprobarea congresului eparhial pentru editare. Comisia mai consideră că la această cauză sfântă ar putea contribui şi mănăstirile din eparhie. Prea Sfinţia Sa, Episcopul Vladimir, ar putea să propună stareţilor de mănăstire să ajute cu 2 000 ruble fiecare89. Congresul eparhial a aprobat cererea şi proiectul de program, decizia acestuia fiind întărită de episcopul Vladimir prin rezoluşia din 22 septembrie 1907. Sinodul rus a întărit decizia episcopului prin ukazul din 20 decembrie 1907 în care se arăta că, "a se da dezlegare tiparirii pentru jurnalul cu numele "Luminatorul", in limba moldoveneasca, incepand cu anul 1908, prin Sfatul Fratimii "Nasterea lui Hristos" din Chisinau, dupa programul aratat, cu supravegherea cenzurei de catre protoiereul Spiridon Muranevici si cu numirea protoiereului Constantin Popovici si a ieromonahului Gurie ca redactori ai acestui jurnal'.90

Primul număr a apărut în ianuarie 1908, iar despre această nouă revistă , Vladimir afirma că „În sfatul frăţimii Naşterii lui Christos, chem blagoslovenia lui Dumnezeu şi din suflet doresc să blagoslovească Domnul, cu roade bune, ostenelele acestora, care iau râvna de a se osteni în lucrul luminării turmei noastre. Lumina lui Christos să lumineze pe toţi.”91 . In 1909 , Gurie este retras din fncţia de redactor şi trimis în Rusia pentru că era capul “bandei de separatişti”, cum califica Serafim, nucleul redacţional al revesitei. Persecuţiile s-au abătut şi asupra preotului Constantin Popovici care este nevoit să se retragă din serviciul de preot la catedrala din Chişinău, şi mai târziu protoiereul Iustin Ignatovici, a fost nevoit să se retragă la mănăstirea Curchi, unde s-a călugărit. În ciuda acestor acţiuni, revista a continuat să apară, iar din 1916 cunoaşte o revigorare devenind în contextul derulării evenimentelor primului război mondial, o tribună a redeşteptării naţionale. Revista a fost tribuna bisericească românească, cu un profund caracter religios, moral şi naţional până la încetarea activităţii sale în 1944.

3.5. Biserica Basarabeana si Unirea Basarabiei cu România de la 1918. Integrarea bisericii in cadrul Biserciii ortodoxe romane.

“România este patria noastră şi a tuturor românilor.E România celor de demult şi-a celor de mai apoi E patria celor dispãruţi şi a celor ce va sã vie”.Barbu Ştefãnescu Delavrancea

89 KEV, 1907, nr. 51-52, p.22-24.90 Ibidem91 Ion Nistor, op. cit., p. 235.

33

Pe 27 martie 1918 după calendarul vechi, echivalent cu 9 aprilie stil nou, a avut loc unirea Basarabiei cu România. Evenimentul s-a petrecut în contextul primului război mondial şi a celor două revoluţii ruseşti din anul 1917 (cea din februarie stil vechi, martie stil nou, care a răsturnat ţarismul, şi cea bolşevică din octombrie stil vechi, 7 noiembrie stil nou). Răsturnarea ţarismului a dat prilejul dezvoltării unei mişcări naţionale în Basarabia, unde un rol important l-a avut şi Biserica basarabeană. Rolul bisericii a fost foarte important pentru că „De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanţii ei să ţină deşteaptă conştiinţa naţională, n-ar fi fost acei fii care au făcut unirea.” În acest nou context, în 9 aprilie 1917 este înfiinţat Partidul Naţional Moldovenesc, care va coordona lupta naţională. Imediat clerul basarabean va convoca între 19-25 aprilie Congresul Extraordinar al preoţimii şi mirenilor din eparhia Chişinăului şi Hotinului. La congres au participat 250 de delegaţi, printre care reprezentanţi ai soldaţilor şi ofiţerilor, muncitorilor, organizaţiilor obşteşti şi ţăranilor şi chiar reprezentanţii „sectanţilor”. Spre deosebire de alţi ani, preşedinte al congresului a fost ales nu un reprezentant al clerului, ci o persoană laică – membrul judecătoriei de ocol Petru Gurschi. Delegaţii au discutat variate probleme, printre care: drepturile femeilor, soarta pământurilor bisericeşti, relaţiile dintre biserică şi stat etc. Preoţimea a pus în discuţie problema cârmuirii bisericii creştine în preconizata „Basarabie autonomă”, principiu formulat în comunicările deputaţilor basarabeni92. Clerul a cerut „...înfiinţarea unei mitropolii basarabene, cu chiriarh şi episcopi aleşi de congresele eparhiale din rândurile moldovenilor basarabeni; grai moldovenesc”. În urma hotărârii congresului, în aprilie 1917 a fost înfiinţat Comitetul Executiv Eparhial, cu scopul de „...a organiza viaţa bisericească eparhială pe noi baze şi a controla instituţiile eparhiale”. Avea în componenţa sa 14 clerici şi mireni – preşedinte – profesorul de liceu Nicolae Popovschi, secretar – profesorul de seminar Al. Ciulkov şi casier – preotul Ioan Ştiuca . Rezoluţia referitoare la Biserica Basarabeană, cerea consilii parohiale, alegerea preoţilor de către mirenii parohii, consilii de circumscripţie care să i-a locul protopopiatelor, adunări eparhiale ale preoţilor şi mirenilor şi autonomia bisericii cu un mitropolit şi doi episcopi. Adică „să se recunoască drepturile de autonomie a bisericii din Basarabia, în baza căreia să se înfiinţeze o mitropolie românească basarabeană iar graiul slujbelor şi în şcoli să fie cel moldovenesc”93. Adunarea a adresat şi un apel către mirenii basarabeni care afirma că „S-a săvârşit cea mai mare schimbare, care a pus începutul unei alcătuiri a vieţii noastre pe temeiul libertăţii şi fraternităţii tuturor popoarelor Marii Rusii. ... regimul vechi s-a prăbuşit. Opera consolidării statului se găseşte în mînile guvernului provizoriu”94, adunarea eparhială cheamă pe toţi cetăţenii spre „a păstra unirea duhului în legături de pace şi dragoste”. În decurs de câteva luni, din aprilie şi până în toamna anului 1917, au avut loc în Basarabia numeroase congrese şi adunări convocate de diverse

92 Boris Buzilă- Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române,Bucureşti, 1996, p. 81; Petre Cazacu-Moldova dintre Prut şi Nistru ( 1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p.242-243.33 Buzilă-op.cit., p. 82-83; Luminătorul an X, iunie 1917, p53-54; Ştefan Ciobanu- Basarabia, Chişinău 1993, p. 297; Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România 1917-1918 documente, Editura Hyperion, Chişinău, 1995, p25-27.34. Ştefan Ciobanu -Unirea Basarabiei, Chişinău 1993, p. 96-97,

93

94

34

categorii sociale şi profesionale, în cadrul cărora era abordată şi situaţia Bisericii. Pe 15 mai 1917, în casa eparhială din Chişinău, a avut loc o adunare a femeilor ortodoxe care a hotărât înfiinţarea unui comitet pentru apărarea credinţei şi clerului95. O zi mai târziu, a avut loc adunarea delegaţiilor din plasa Lăpuşna, care hotăra cu privire la biserică faptul că:„Biserica noastră moldovenească din Basarabia trebuie să fie de sine stătătoare. Arhiereii noştri nu pot fi decât moldoveni. Ei trebuie să fie aleşi de popor şi preoţime. Preoţimea trebuie să fie aleasă de către mireni. În toate satele moldoveneşti, slujba dumnezeiască să se facă numai în limba părintească.”96 Între 3 şi 26 august 1917 a fost convocat un alt congres eparhial al preoţimii şi mirenilor, la care au participat 40 de mireni, 3 delegaţi ai organizaţiilor militare, 6 delegaţi ai comitetului executiv, 11 ai instituţiilor eparhiale, 14 delegaţi ai comitetului executiv eparhial, 25 de delegaţi din partea cântăreţilor, 29 de delegaţi din partea preoţilor97. Preşedinte a fost ales Alexandru Baltaga. Congresul se deosebea de cele anterioare prin diversitatea invitaţilor. Printre aceştia erau reprezentanţi ai tuturor instituţiilor eparhiale. Acest fapt era neobişnuit nu doar pentru eparhia Chişinăului şi Hotinului, dar şi pentru alte eparhii din fostul imperiu. Multitudinea problemelor abordate necesita prelungirea lucrărilor congresului cu 5–6 zile, dar protoiereul Baltaga a ştiut să coordoneze eficient lucrările congresului pentru ca acesta să se desfăşoare în programul său obişnuit. Congresul nu a fost lipsit de unele incidente. Astfel, în câteva comunicări s-au făcut tentative de a tensiona relaţiile dintre preoţi şi mireni, dar fără succes. În primele patru zile de lucru, comisiile activau ziua, iar seara aveau loc şedinţele plenare, unde s discutau probleme generale, care depăşeau competenţa comisiilor. Deputaţii au aprobat dreptul congresului de a verifica activitatea Consistoriului duhovnicesc. Deputaţii au desemnat reprezentanţii Bisericii basarabene în Soborul Local al Întregii Rusii, care urma să aibă loc la Moscova, la 16 august 1917. Ei trebuiau să intervină pe lângă sobor pentru recunoaşterea autonomiei Bisericii basarabene ca mitropolie, fiind supusă canonic Bisericii ruseşti. Congresul a insistat asupra necesităţii predării limbii române în instituţiile şcolare eparhiale, oficierii serviciului divin în limbile slavonă şi „moldovenească” în catedrală şi în bisericile din Chişinău, în toate oraşele şi parohiile moldoveneşti. Deputaţii au audiat telegrama protoiereului Ghepeţchi, fostul membru al Dumei imperiale, în care se menţiona că aleşii în Soborul Local din Rusia trebuie să dispună de documente istorice pentru a convinge sinodul să se pronunţe asupra problemei autonomiei Bisericii basarabene . Arhiepiscopul Anastasie şi-a arătat disponibilitatea de a interveni în cadrul Soborului local în favoarea hotărârilor Congresului cu privire la autonomia bisericii din Basarabia. Prin rezoluţia nr. 3161, Anastasie a aprobat decizia de a înainta înaltului sobor proiectul de organizare a Bisericii basarabene, dar şi-a rezervat dreptul de a interveni cu unele observaţii în cadrul şedinţelor Soborului Un moment important al relaţiei din ce în ce mai strânse dintre Biserică şi forţele politice, l-a reprezentat constituirea Sfatului Ţării, la 21 noiembrie 1917, de sărbătoarea Intrării Maicii Domnului în Biserică.

95 Luminătorul, iunie 1917, p. 6196 ibidem-p.6397 Parhomovici I. Scurtă schiţă istorică despre arhipăstorii Chişinăului şi Hotinului (1914-1917):Arhiepiscopul Platon şi Arhiepiscopul Anastasie. În: RSIABC. 1929, vol. XIX, p. 73.

35

O zi importantă şi coincidenţă sau nu, în aceeaşi zi , era înscăunat la Moscova noul Patriarh, Tihon. Sfatul Ţării şi-a început lucrările printr-o slujbă la Catedrala episcopală ţinută de episcopul vicar rus Gavriil al Cetăţii Albe şi de arhimandritul Gurie asistaţi de un sobor de preoţi; cu acest prilej s-a sfinţit primul Drapel naţional, iar corul protoiereului Berezovschi a interpretat imnul naţional „Deşteaptă-te, române!”98. În intervalul de timp cuprins între constituirea Sfatului Ţării şi Declaraţia de independenţă a Republicii Moldoveneşti, la 24 decembrie 1917, poziţia biserici basarabene, dominată de militanţii pentru emancipare naţională, a urmat politica noului stat. Un rol important l-au avut în organizarea bisericii clericii ( cliroşanii) români, care doreau naţionalizarea bisericii. Publicaţia Luminătorul din decembrie 1917 anunţa constituirea la Chişinău a Uniunii clericilor moldoveni, formată de o parte a clericilor români din Chişinău. Uniunea urmărea, „dezrobirea şi luminarea neamului moldovenesc din Republica Moldovenească”. Din biroul uniunii făceau parte ( arhimandrit Gurie, protoerii C. Parfeniev, I. Andronic, preoţii C. Ursul, Ioan Ştiuca, Serghei Bejan, Ioan Bivol)99. Insistenţa cu care era reiterată ideea emancipării naţionale arată existenţa a două centre de putere în cadrul bisericii, unul în jurul ierarhului rus Anastasie şi cel reprezentat de mişcarea de emancipare naţională. Relaţiile dintre Biserică şi stat erau definite într-un material publicat în noul organ oficial al eparhiei- Golos Pravoslavnoj Bessarabskoj Cerkvi- Biserica basarabeană urma a fi “independentă în privinţa organizării sale interne”, fiind într-un raport de dependenţă cu guvernul Republicii. Potrivit documentului, Statul urma să aibă obligaţii sporite faţă de biserică, mult mai mult ca în epoca ţaristă, printre altele şi salarizarea clerului. Sub raport canonic biserica basarabeană urma să se supună în continuarea bisericii ruse, aşa cum stabilise şi Adunarea extraordinară a clericilor şi mirenilor din Eparhia Chişinăului din aprilie 1917, dar partida naţională dorea neatârnarea chiar autocefalia. Pentru a discuta acest aspect urma a fi convocat un sinod local, pregătit încă din februarie. Gruparea naţională care avea şi sprijinul guvernului a cerut ajutor BOR în privinţa neatârnării100. Astfel erau trimişi teologii C. Nazarie şi I. Ţinoca, care au luat legătura cu comitetul de convocare a sinodului. A urmat actul de 27 martie 1918 prin care: „Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum mai bine de o sută şase ani din trupul vechii Moldove, - în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam pe baza principiului ca popoarele singure să-şi hotărască soarta lor, - de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.101 După şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie în

98 Buzilă- op. cit.p.87-88; Luminatorul , an XI, decembrie 1917, p.23-26; Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1989”, Bucureşti 1989, p. 83.99 Luminătorul, an XI, decembrie 1917, p. 60-63.100 Ibidem- martie 1918, p.67101 Buzilă- op. cit- p. 9610 Ştefan Ciobanu, „Unirea Basarabiei”, Chişinău, 1993, p. 28711 Alexandru Baltagă .S-a născut la 14 aprilie 1861, în com. Lozova, jud. Lăpuşna, în familia preotului Ştefan Baltagă. După şcoala primară din satul natal, la 15 iunie 1883, a absolvit cu menţiune Seminarul Teologic de 10 clase din Chişinău, după care a lucrat doi ani ca pedagog la Şcoala Spirituala de băieţi din capitala guberniei. A fost hirotonit ca preot in 1886, pe seama parohiei Călăraşi, jud. Lăpuşna, cu hramul Sf. Alexandru Nevschi. Părintele a înfiat si crescut doi copii: Vsevolod si Margareta. În anii 1893-1895, 1898, 1902 si 1919-1925 conduce Congresele şcolare ale Basarabiei si este ales, succesiv (din 1903 până în 1918), preşedinte al congreselor eparhiale anuale din Basarabia şi între 8 martie 1905—1 decembrie 1926.Între 1918-1925 a fost membru ales al Comitetului Eparhial din Chişinău. Din 1925 a fost membru al

36

aceeaşi seară miniştri însoţiţi de o mulţime au mers spre catedrală. În catedrală arhimandritul Gurie a oficiat un serviciu divin. Slujba s-a făcut în limba română. E a doua oară când se slujeşte în limba poporului de la lovitura de stat din Rusia. La acest serviciu a asistat şi episcopul Rus, vicarul Gavrilă, ceea ce a făcut o bună impresie, dovedind că nu poate fi vorba de o neînţelegere între biserica rusească şi cea română. A doua zi 31 martie în şedinţa Sfatului Tării, la Chişinău a fost dată citirii telegrama Mitropolitului Moldovei, Pimen prin care binecuvânta neamul românesc, care, prin „hotărârea Sfatului Ţării şi a luminatului patriotism al guvernului, a decis să se lipească pentru vecinicie la trupul Patriei Mamă de la care a fost despărţită mai bine de un veac”. Mitropolitul priveşte această veste: „ca pe o dulce mîngîiere în aceste vremuri grele”. Binecuvântând norodul basarabean, îi doreşte „o viaţă liniştită şi întemeiată pe dragoste creştinească.”102 În Sfatul Ţării Biserica din Basarabia a fost reprezentată de protoiereul Alexandru Baltagă103

Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Chişinăului, iar din 1932 a devenit reprezentant eparhial în Congresul Naţional Bisericesc al Bisericii Ortodoxe Române. Între 1922-1935, a activat în calitate de preşedinte al Consiliului de administraţie al „Uniunii Clericilor ortodocşi din Basarabia”. Membru în Sfatul Ţării Congresul eparhial de la Chişinău l-a desemnat ca reprezentant al preoţimii basarabene în Sfatul Ţării, între 21 noiembrie 1917 şi 27 noiembrie 1918.În calitate de deputat în Sfatul Ţării, la 27 martie 1918, votează pentru unirea Basarabiei cu Regatul Român. Pentru slujirea sa exemplară la altar, părintelui Baltagă i-au fost conferite mai multe distincţii bisericeşti si laice. Este arestat noaptea şi anchetat la Chişinău La 31 august 1940, organele NKVD trec la arestarea părintelui Baltagă, care tocmai oficia Sfânta Liturghie în Biserica Sfântul Alexandru din Călăraşi. A refuzat să se conformeze solicitării sovieticilor de a merge la unitatea NKVD, adăugând că se va pune la dispoziţia lor numai după terminarea slujbei. Este arestat noaptea, luat din pat, neîmbrăcat şi dus la Chişinău, unde este anchetat în subsolurile sediului NKVD. Este anchetat de locotenentul Cerepanov, „anchetator superior al NKVD din RSSM”, fiind acuzat că „în anul 1918, având o atitudine duşmănoasa faţă de Rusia Sovietica, a participat activ în cadrul Sfatului Ţării şi a votat pentru înstrăinarea Basarabiei de Rusia sovietică şi pentru unirea ei cu România [...]În anii următori, fiind un cleric activ, a luptat contra mişcării revoluţionare”, conform unui document, în limba rusă, aflat la dosarul întocmit de poliţia politică sovietică în 1940-1941. Rudele părintelui susţin că, în timpul anchetei, părintele a trebuit să suporte presiunile fizice şi psihice la care îl supuneau anchetatorii sovietici, spunându-i: „Arată-ne pe Dumnezeul tău!”, faţă de care părintele Alexandru a replicat: „Atunci când tu îmi araţi mintea ta, atunci ţi-L arăt şi eu pe Dumnezeul meu!”.Părintele Baltagă este deportat în Kazan unde, la 7 august 1941, îndura moartea mucenicească. În octombrie 1995, Adunarea Eparhială a Mitropoliei Basarabiei a propus cercetarea vieţii sale pentru canonizare.

102

103

37

Reacţia bisericii din Basarabia faţă de unire a fost de obedienţă rusească, aşa cum reiese din ukazul Episcopului Gavriil referitor la modul cum urma să fie pomenită la slujbele bisericeşti familia regală română, fiind recunoscută doar unirea politică, nu şi cea bisericească.104Aceasta era poziţia oficială, dar atitudinea clerului şi credincioşilor români reiese dintr-un articol scris de protoiereul Constantin Popovici şi anume că „alipindu-ne de România politiceşte, noi, neapărat, vom fi şi bisericeşte. Aceasta o cer şi interesele bisericeşti şi politiceşti ale României. Nici Biserica Română, nici statul României nu şi-ar da unire ca să fim noi şi mai înainte legaţi bisericeşte cu Rusia şi cu Biserica rusească…”105

Era limpede că Basarabia, nu putea atârna religios de Moscova, iar înalţii prelaţi ruşi erau conştienţi că nu-şi puteau păstra scaunele, deşi Sfântul Sinod declarase oficial că îi consideră membri, invitându-i la Iaşi, la şedinţele Sfântului Sinod. Pentru a se clarifica situaţia şi a stabili relaţia în care urma să se afle biserica basarabeană faţă de cea din România, au avut loc mai multe convorbiri. Poziţia oficială a BOR era aceea că, supunerea canonică a bisericii basarabene fusese hotărâtă prin însuşi actul unirii politice a Basarabiei cu România., poziţie exprimată şi de Mitropolitul Pimen în scrisoarea către Arhiepiscopul Anastasie.106 Răspunsul lui Anastasie făcut şi în numele clerului basarabean, respinge punctul de vedere al BOR, declarând că „fără orice relaţiune cu Biserica rusă, nu se poate hotărî soarta singur Eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care e străină de dânsa”107. Patriarhul rus Tihon va remite la 23 mai 1918, o scrisoare Mitropolitului Pimen al Moldovei, prin care respingea punctul de vedere al BOR şi excludea orice analogie între 1812 şi 1918. Mai mult, afirmă că, la 1812Rusia a „eliberat acest teritoriu şi biserica sa din mâinile necredincioşilor” .108 În finalul gramatei propune o soluţie

104 Buzilă- op. cit.- p. 96105 Luminătorul, an XI, mai 1918, p.13-14106 Buzilă-op. cit., p. 98-99107 Luminătorul, 1/1921, p. 19-21.108 Luminatorul, nr. 21, octombrie 1923, p. 3-8

38

surprinzătoare, soarta bisericii basarabene să fie hotărâtă de însuşi basarabenii.109 Dat fiind situaţia creată, biserica basarabeană nemaiavând păstor, în iunie 1918, Sfântul Sinod al BOR a emis o Pastorală către clericii şi norodul Basarabiei şi prin Decretul regal 1477, Episcopul Nicodim al Huşilor este însărcinat să conducă afacerile Arhiepiscopiei până la alegerea unui nou titular.110 Cei doi Episcopi vicari Gavriil şi Dionisie au refuzat să recunoască unirea bisericii şi au părăsit Basarabia. Astfel se realiza şi unirea religioasă a bisericii basarabene cu biserica mamă, act recunoscut oficial la 30 decembrie 1919 de către Sinodul BOR. Mitropolia Basarabiei există de jure din 1925 când Sinodul BOR a luat decizia de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei, recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925.

3.6. Sectele şi fenomenul Inochentist.

Evoluţia bisericii ortodoxe basarabene a fost marcată în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX de apariţia şi propagarea fenomenului sectar. Una din cele mai vechi „secte” din Basarabia, a fost cea a rascolnicilor, adică a lipovenilor.Aceasta se ramifica în popovţî şi bezpopovţî. Zamfir Arbore în lucrarea Basarabia în secolul XIX, menţionează: „Popovţî, secta care tăgăduieşte hirotonisirea Bisericii Ortodoxe oficiale, considerând-o falsificată de la Petru cel Mare; ei au preoţi şi episcopii lor admit cele şapte taine bisericeşti, tăgăduiesc însă rezoluţiile soborului al VI-lea, precum declară falsificate toate cărţile bisericeşti corectate sub mitropolitul Nicon”111. Patriarhul Nicon a corectat cărţile bisericeşti, scrise şi copiate de călugări, în care s-au strecurat multe greşeli: semnul crucii să se facă cu două, nu cu trei degete, „aliluia” să se pronunţe de două şi nu de trei ori etc. Ca urmare a acestei acţiuni, au apărut adepţii vechilor cărţi, care au rupt legăturile cu biserica ortodoxă, considerând că biserica poate exista fără ierarhie şi fără taine săvârşite de persoane ierarhice. „Secta” care nu avea cler, ierarhie, se numea bezpopovţî. Adepţii acesteia promovau ideea că biserica oficială rusă incarnează pe Anticrist, de aceea era „mare păcat a sta la masă sau a se întâlni cu un ortodox”112. Bezpopovţî acceptau doar două taine – botezul şi spovedania – pe care le primeau de la enoriaşii aleşi de „sectanţi”. În 1884 principalele centre unde activau popovţii erau în Chişinău, Hotin, Soroca, Bălţi, Bender, Orhei, Ismail, Hrubnoe (jud. Hotin), Cahul, Chilia, Vîlcovo, Jebreni (jud. Ismail), molocanii – Chişinău, Bender, Cicimea (jud. Ismail), bezpopovţii – Chişinău. Edinoverţii erau o ramificaţie a rascolnicilor, care s-au apropiat de Biserica ortodoxă, renunţând la dogmele rascolului şi folosind cărţile vechi, însă fără îndreptări.Existau şi „sectanţi” care credeau în Dumnezeu şi considerau drept fetişism tainele bisericeşti,

109 Luminatorul, nr. 21, octombrie 1923, p. 3-8110 Luminatorul, nr. 21, octombrie 1923, p. 29-30 111 Arbore Zamfir, Basarabia în secolul XIX, Chişinău, Editura Novitas, 2001, p.267.112 A. Nica, Aspecte misionare din Basarabia, Chişinău, Cartea românească, 1942, p.17

39

ritualul bisericesc, dogmele şi rugăciunile. Adepţii acestor concepte se numeau duhoborţi113. Molocanii întrebuinţau laptele în zilele de post, admiteau tainele bisericeşti doar spiritual, nu acceptau serviciul divin, semnul crucii, îngenuncherea, rugăciunea, biserica ca edificiu de rugăciuni.Ei nu credeau în sfinţi, icoane, moaşte sfinte şi le declarau idoli114

Molocanii respectau Biblia, spre deosebire de duhoborţi, care-i opuneau Cartea vieţii – o culegere de psalmi, alcătuită de membrii „sectei” . Prîgunii s-au răspândit în Basarabia de la 1836. Lukian Petrov, venind în Basarabia, a organizat „secta” rustică, care credea în pogorârea Sfântului Duh în sufletul celor adunaţi pentru a-l primi. Serviciul divin, oficiat de prorocii „sectei”, consta în cântece religioase şi dansuri; de aici şi numele „sectei”: prîguni – săltători115 . Membrii „sectei” hlâştilor afirmau că Dumnezeu, pentru a se individualiza, se incorporează din când în când în Fiul sau Sfântul Duh şi se coboară pe pământ pentru a mântui lumea de păcate . Ei considerau că Hristos se întrupează într-un om care va deveni martir. Hlâştii dezaprobau căsătoria, iar când se adunau pentru rugăciune, se învârteau în jurul lor, până ameţeau şi, fiind în extaz, începeau a proroci. O parte din aceştia nu erau de acord cu reîntruparea perpetuă a lui Dumnezeu. Astfel a apărut o ramură a „sectei” hlâştilor, numită skapeţi (castraţi). Ei afirmau că Mântuitorul a coborât de două ori pe pământ. Prima dată, el a fost răstignit de evrei, iar a doua – înconjurat de aureola gloriei [384, p. 162]. Skapeţii credeau că ultima dată Hristos s-a întrupat într-o persoană, numită Selivanov, fiul împărătesei Elizaveta, fiica împăratului Petru cel Mare. El se ascundea deoarece atunci când a urcat pe tron sub numele de Petru al III-lea, a fost detronat de oponenţii săi . Atunci când Selivanov va apărea din nou, va mântui lumea. Stranniki sau beguni, ramificaţie a rascolnicilor, considerau un mare păcat obligaţia de a plăti impozite, de a avea paşaport, negau căsătoria şi pledau pentru abstinenţă. Mulţi din „sectanţi” părăseau satul natal, îşi schimbau numele, trăiau în păduri, pe la stâne, printre simpatizanţii lor. Fiind prinşi de autorităţi, spuneau că nu ştiu unde s-au născut, cine sunt părinţii lor, deoarece considerau căautoritatea legală este o unealtă a lui Antihrist116 Cele mai eficiente acţiuni au fost întreprinse de mişcarea misionară. La 31 martie 1886, în eparhia Chişinăului şi Hotinului s-a înfiinţat serviciul de misionar. Misionarideveneau preoţii care-şi păstrau parohiile; ei erau remuneraţi de consistoriu. Cu toată acţiunea misionară a bisericii, sectele au continuat să se extindă beneficiind şi de toleranţa localnicilor. Activitatea misionară s-a intensificat odată cu înfiinţarea frăţiei „Naşterea lui Hristos” (28 decembrie 1899). Frăţia urmărea răspândirea educaţiei morale şi religioasă printre păstoriţi şi stoparea răspândirii şi chiar eliminarea rascolului şi „sectelor” din Basarabia Cea mai importantă activitate sectară a fost Mişcarea de la Balta care a zdruncinat biserica din Basarabia şi care s-a confruntat cu un fenomen nemaiîntâlnit până atunci printre creştinii ortodocşi. Deşi fenomenul respectiv poartă numele unui călugăr, eroul principal al acestei mişcări a fost poporul dornic de adevăr şi dreptate. Revista de cultură Convorbiri literare arăta: ,,Pornită pe teren pur religios Mişcarea de la Balta, răspândindu-se cu o putere nemaipomenită şi cu o repeziciune nemaivăzută, a cuprins mai multe laturi ale vieţii poporului basarabean, destăinuind multe lucruri neaşteptate şi 113 Stefan Ciobanu, Basarabia. Monografie, Chişinău, Universitas, 1993, p.305114 Misionarul. nr. 10, 1930, , p.983115 Zamfir Arbore, op. cit., p. 464.116 Ibidem, p. 466.

40

de mare însemnătate”. La amplificarea mişcării a contribuit şi faptul că Rusia suferise înfrângere în războiul cu Japonia. Aceste circumstanţe au favorizat presentimentele apocaliptice, au trezit uimirea poporului simplu. Dacă lipovenismul şi „sectele” care proveneau din Rusia nu puteau influenţa asupra românilor basarabeni, Mişcarea de la Balta a avut ca iniţiator un moldovean.

Acesta până la călugărie s-a numit Ion Ţurcan. Inochentie a început să facă „minuni” la Balta. În consecinţă, aici a fost trimisă o comisie care a condamnat ,,...canonizarea ilegală a lui Teodosie Leviţki şi cultul lui Inochentie, despre care foile volante începuseră a scrie că ar fi ,,sfânt”, ba chiar că în el s-ar fi întrupat al treilea ipostas al Sfintei Treimi – Duhul Sfânt”117. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a alcătuit o comisie specială pentru cercetarea cazului mişcării de la mănăstirea Balta, din care făceau parte misionarul T. Volovei, medicul psihiatru A. Koţovski, medicul zemstvei T. Scordeli şi prefectul Lefter. A fost emis un decret semnat de oberprocurorul Pobedonosţev, prin care se interzicea răspândirea vorbelor despre sfinţenia ieromonahului Inochentie şi apartenenţa acestuia la Sfânta Treime. Drept sancţiune călugărul Inochentie a fost mutat la Kameneţ-Podolsk, iar apoi la mănăstirea Murom din nordul Rusiei. Acest fapt a amplificat atractivitatea „părinţelului”. Mii de moldoveni plecau la Inochentie, luând drumul pribegiei. Autorităţile eparhiale bisericeşti au trimis un grup de persoane în gubernia Oloneţ, care urma să-i aducă acasă pe peregrini. A.M. Kaciulkov, membru al Comitetului executiv al zemstvei judeţului Chişinău, telegrafia că trenul trebuia să sosească în Basarabia pe 26–27 februarie 1913, inochentiştii urmând a fi repartizaţi astfel: Chişinău – 101, Mereni – 41, Bâcovăţi – 77, Bălţi –117, Zaim – 36, Zloţi – 68, Donduşeni – 36, Călăraşi – 71, Căuşeni – 40, Moghiliov – 168, Balta – 37, Popeliuhi – 41, Lipoveţ – 37,Tiraspol – 35 etc.[3, d. 1821, f. 17] Un alt tren a adus 146 depersoane: jud. Soroca – 38, jud. Hotin – 13, jud. Bălţi – 87. Numai în satul Mărăndeni, jud. Bălţi, au fost aduse 28 de persoane . În presa epocii se menţiona: ,,Deportarea «părinţelului» la Cameneţ a atras şi mai mult atenţia maselor lui Inochentie. El a suferit pe nedrept, el este drept înaintea lui Dumnezeu, ştie inima omului, vindecă trupurile şi sufletele credincioşilor. El este mai presus decât toţi preoţii şi arhiereii, cari nu sunt păstori adevăraţi”118. După intervenţia autorităţilor, Inochentie a fost arestat şi închis provizoriu în penitenciarul de la Petrozavodsk, de unde, din ordinul Sinodului, în mai 1915 a fost exilat în Soloveţk la îndepărtatul schit Anzer şi Golgota. Aici şi-a ispăşit pedeapsa până în primăvara anului 1917, când a fost amnistiat. În iunie 1917 Inochentie a ajuns la Lipeţkoe, unde susţinătorii săi au fondat ,,raiul”, adică locul unde se vor realiza idealurile lor. La 30 decembrie 1917 a decedat şi a fost înmormântat în peşterile ,,raiului” la 1 ianuarie 1918. Adepţii săi i-au continuat cauza încă mulţi ani. Pentru a-şi putea realiza idealurile lor, inochentiştii şi-au creat ,,raiul

117 Buzilă, op. cit, p. 201118 M. Vasilache, Geneza rătăcirilor inochentiene, în, Misionarul, 1929, nr. 1, p. 53.

41

pământului” în ţinutul Ananiev, gub. Herson, lângă satul Lipeţkoe. În peşteri au fost amenajate o biserică şi o casă de rugăciuni. Inochentiştii se purtau asemenea călugărilor. Copiii învăţau a citi şi a scrie în şcoala deschisă special pentru ei. Pe lângă munca fizică, inochentiştii se rugau, respectau rânduielile bisericeşti. Рrotoiereul Andronic, fiind în vizită la Lipeţkoe, afirma că aceştia oficiau liturghia în fiecare dimineaţă la ora 3°°. Slujbele se oficiau şi în biserică, care se numea ,,corabia mântuirii”, unde propovăduitorul Grigore Grigorean putea vorbi ore în şir în româna şi rusă. ,,Raiul” de la Lipeţkoe a fost distrus de bolşevici. Noile autorităţi ,,bănuiau că Inochentie ar face printre aderenţii săi propagandă ţaristă şi de aceea îl spionau. Agenţii bolşevici se prefăceau că sunt adepţii săi şi l-au provocat să-şi dea părerea despre ţarul Nicolae al II-lea. Inochentie se zice că s-ar fi exprimat astfel: „După ce voi muri, ţarul Nicolaie al II-lea va reveni pe scaunul Rusiei”. Bolşevicii l-au ucis pe loc119. Din punct de vedere liturgic, adepţii ieromonahului Inochentie au fost ortodocşi. Aceştia, chiar fiind goniţi şi respinşi de ceilalţi creştini, întotdeauna au frecventat Biserica ortodoxă, mărturisinduse preoţilor ortodocşi şi primind de la aceştia Sfintele Taine ale Bisericii .De la Biserica ortodoxă ţaristă au moştenit calendarul iulian. Inochentiştii afirmau că „părinţelul” este a treia persoană din Sfânta Treime, ceea ce era o abatere serioasă de la ortodoxie: „El se numeşte a treia faţă Dumnezeiască, pentru că întrânsul s’au întrupat a treia faţă, Duhul adivărului, carili din Tatăl au purces. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov a interzis adunările inochentiştilor. La indicaţiile acestuia, au fost organizate adunări ale călugărilor mănăstirilor şi schiturilor basarabene, care cunoşteau limba rusă şi aveau influenţă asupra credincioşilor. Sfântul Sinod a trimis în Basarabia „pocăinţa” lui Inochentie scrisă de ieromonah în biserica „ostrovului” din Petrozavodsk, în care acesta îşi exprima regretul pentru „păcatele” sale şi îşi cerea iertare Adepţii mişcării erau împărţiţi în trei grupe: „...1) inochentişti pelerini, 2) cei ce se rugau nemijlocit lui Inochentie ca întruchipare a Sfântului duh, 3) inochentiştii bolnavi psihic”. Cei din categoria a doua aveau la gât cruci din Balta, ori „iconiţe” cu chipul lui Inochentie, lângă care se afla Sfântul Duh. „Părinţelul” avea o înfăţişare tipică pentru preoţi: „fraţii preoţi se cunosc de departe că sunt basarabeni, prin îmbrăcămintea lor, prin păstrarea tradiţională a pletelor bogate şi a bărbii orientale...”120. Se spunea că femeile din această categorie nu beau apă din acelaşi vas cu soţul şi îşi făceau mâncare separat. Reprezentanţii ultimei categorii „...aveau feţele palide, unii erau desculţi, cu haine rupte, negri sub ochi. Aveau conducători din prima grupă...”. La întrunirile respective s-au luat următoarele măsuri în scopul combaterii inochentismului: slujbele bisericeşti urmau să se facă în limba română, preoţii trebuiau să propăvăduiască în limba maternă, se interzicea venerarea moaştelor preotului T. Leviţki de la Balta, iar susţinătorii ieromonahului Inochentie să nu fie înmormântaţi după obiceiurile creştine. Preoţii condamnau mişcarea de la Balta, care ,,...cu ale sale adunări nocturne, cu refuzul de a întrebuinţa carnea, cu fete la adunări [...] este o mişcare a hlâştilor, care va îndrepta credinţa moldovenilor acolo unde şi-au găsit sfârşitul Sodoma şi Gomora”. La congresul eparhial din 1916, clerul basarabean a examinat alte metode de luptă cu inochentiştii: răspândirea unor broşuri cu informaţii despre inochentişti, deschiderea cursurilor

119 T. Simedrea , Inochentie şi inochentismu, în, BOR. 1922, nr 5, p. 359.120 G. Galaction , Zile basarabene, Chişinău, Ştiinţa, 1993, p. 142.

42

misionare sub conducerea misionariloreparhiali, introducerea în şcolile complementare a teoriei luptei cu baptiştii, molocanii şi cu alte „secte”121 etc. Istoricul Nicolae Popovschi a încercat să explice de ce inochentismul a fost atât de atractiv pentru populaţia autohtonă din Basarabia: ,,Românii basarabeni, mistici şi înclinaţi din fire spre cele religioase [...], au petrecut un veac întreg sub ruşi, găsim astfel împrejurări care, în mod firesc, trebuiau să întărească şi mai mult şi să adâncească în sufletul lor sentimentul religios”122. În această ordine de idei, istoricul Alexandru Boldur relata: „Astfel au răspuns ţăranii români din Basarabia la o politică oarbă de nesocotire a deosebirilor locale, la lipsa de suficientă cultură naţională românească în această provincie.”123. Sfârşitul lui Inochentie nu a fost elucidat. Există mai multe versiuni. Una din acestea afirma că a murit în urma incursiunii unei organizaţii asupra „raiului”. Moartea lui Inochentie nu a însemnat şi dispariţia „sectei”. Astfel, preotul T. Simedrea relata: ,,În vara anului 1919, un sat întreg de inochentişti a fost dus şi băgat în închisoarea de la Soroca”124. Inochentiştii erau ferm convinşi că ,,părinţelul” nu a murit, ci se va coborî din ceruri pentru ca să judece lumea. Un urmaş al lui Inochentie a fost Elisei Zlot din comuna Sălcuţa, jud. Tighina, care „...avea lângă sine persoane de ambele sexe cu preferinţă din tinerime, care erau ispitiţi să alcătuiască o comună de tip religios”125. În 1923 „Luminătorul” scria despre evenimentele din comuna Piatra, jud. Orhei: ,,Cei întunecaţi de la învăţătura de la Balta [...] cutreierau comune şi oraşe, silindu-se a atrage la sine mai mulţi partizani dintre acei nenorociţi moldoveni, care, fiind slabi în ale ortodoxiei şi nemulţămiţi de împrejurările vieţii, erau dispuşi la misticism”126. Pentru misionarii din Basarabia Mişcarea de la Balta a fost o adevărată piatră de încercare, deoarece ei păreau slabi şi dezarmaţi în faţa credinţei inochentiştilor. Misionarii, de asemenea, menţionau că inochentiştii erau dezinteresaţi de aspectul material al vieţii,erau buni la inimă, blânzi, binevoitori, fiind smeriţi în faţa celor mai mari.Sub presiunea exemplului oferit de predicile şi slujbele în limba română de susţinătorii inochentismului, care astfel atrăgeau sute şi mii de români basarabeni, biserica a fost nevoită să facă unele concesii. Arhiepiscopul Serafim a ordonat arhiereilor vicari „ca în timpul vizitelor canonice, să predice, fie şi parţial „moldoveneşte”127. Congresul eparhial din 1913 a hotărât propagarea Bibliei în limba română în şcolile primare şi în biserici. Potrivit ucazului lui Nicolae al II-lea din 21 iulie 1913, mirenii basarabeni au obţinut dreptul de a asculta Sfânta Liturghie în limba maternă. În activitatea lor misionară, preoţii, presaţi de structurile ecleziastice ruseşti, au reuşit parţial, să diminueze riscul răspândirii „sectelor” în Basarabia. Totuşi, lipsa elementului autohton în biserică, a provocat mişcarea de la Balta, care a sensibilizat sufletele a mii de moldoveni chinuiţi de sărăcie şi umilinţă.

121 I. Parhomovici, Scurtă schiţă istorică despre arhipăstorii Chişinăului şi Hotinului (1914-1917):Arhiepiscopul Platon şi Arhiepiscopul Anastasie., în, RSIABC. 1929, vol. XIX, p. 67.122 N. Popovschi, Mişcarea de la Balta, Chişinău, Cartea românească, 1926, p.290.123 A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Victor Frunză, 1992, p. 395124 T. Simedrea , Inochentie şi inochentismul, în: BOR. 1922, nr 5, p. 359. 125 M. Chiriţa, Falsul proroc de la Nişcani, în, Luminătorul, 1924, nr. 16, p. 36.126 Mişcarea din comuna Piatra, jud. Orhei, în Luminătorul, 1923, nr 18,p. 57127 St. Purici, Introducere în istoria Basarabiei, Suceava: Universitatea „Ştefan cel Mare”, 2006, p. 57

43

Capitolul 4.

4.1. Biserica din Basarabia intre 1918-1940Din nou la patria mamă

„Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia”- Nicolae Iorga

4.1.1. Problema recunoaşterii şi ridicarea la rang de Mitropolie.

Îndată după unirea Basarabiei cu România, Episcopul Nicodim al Huşilor este însărcinat să conducă şi Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, până la alegerea unui nou titular. Acesta a luat primele măsuri pentru integrarea Bisericii basarabene în viaţa religioasă a celei din România. Pe parcursul lunii august 1918, au avut loc sub conducerea lui Nicodim Munteanu, mai multe întâlniri cu preoţii şi profesorii din cadrul Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, în cadrul cărora s-a luat hotărârea desfiinţării vechilor instituţii bisericeşti din Basarabia, Consistoriul duhovnicesc, Sfatul eparhial, Consistoriul şcolar bisericesc şi Administraţia ecumenică. Locul acestor instituţii ruseşti a fost luat de o nouă administraţie formată din cinci direcţii, Administrativă, Şcolară şi culturală, Economică, Judecătorească şi Mitricală. Se mai hotăra organizarea parohiilor în protopopiate de judeţ ( 10 la număr) şi de cerc ( 37 )128. S-a reorganizat centrul eparhial, a fost introdusă limba română în biserici şi în Seminarul de la Chişinău şi au fost înlocuiţi unii egumeni ruşi şi ucraineni. La 30 decembrie 1919 Sinodul BOR, întrunit în şedinţă extraordinară cu toţii ierarhii din România Mare, a luat hotărârea ca „după cum s-a realizat unirea tuturor teritoriilor româneşti la Patria-mamă, tot astfel să se realizeze şi unitatea bisericească pe întreg pământul României întregite, într-o singură Biserică Autocefală Ortodoxă.”129. Sinodul a emis şi actul prin care arhiereul Gurie Grosu Botoşăneanul era numi locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului130 iar din 21 februarie 1920, arhiepiscop. Imediat după sosirea la Chişinău, este convocat la 21 februarie 1920, Congresul Eparhial Extraordinar, care a ales pe ierarhi, Gurie Grosu, ca Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului şi Dionisie Erhan ca vicar arhiepiscopal ci titlul de al Ismailului. Titularizările erau făcut de un for nerecunoscut de legile statului român, şi care nu ţineau seama nici de prevederile Cărţii

128 Dinu Poştarencu, O istorie a Basarabiei în date şi document ( 1812-1940), Cartier, Chişinău, pp.163-165.129 Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008, p. 112.130 Luminătorul, nr., 24, 1919, pp.1-2.

44

Pastorale a Sinodului din 16 iunie 1918, care prevedea că „alegerile ierarhilor bisericeşti basarabeni se va face de către Marele Colegiu Electoral”.131 Organizatorii alegerilor considerau că, acestea au fost organizate şi în baza prerogativelor obţinute în 1917 şi recunoscute de Sinodul Rus care afirma că alegerile Episcopilor din toată biserica rusă se face de către Congresul Eparhial Extraordinar132. Se mai afirma că, hotărârile sunt perfect legale, pentru că, din acel moment se putea spune că unirea a fost votată fără nici o oprelişte unirea Bisericii basarabene cu Biserica română şi că cei doi ierarhi, aleşi liber, fuseseră hirotonisiţi de Biserica română şi împuterniciţi de câtre Sf. Sinod şi guvernul român, chiar dacă cu titlul provizoriu. Aceste alegeri au provocat numeroase reacţii, iar în Senatul României unele voci cereau noi alegeri şi măsuri împotriva acestor prelaţi. Răspunsul lui Gurie faţă de aceste reacţii, rostit tot în Parlament a următorul: „noi, domnilor, nu suntem separatişti…suntem români”. Timp de aproape un an situaţia celor ierarhi a fost incertă, autorităţile religioase şi civile de la Bucureşti îi considera delegaţi, însă Chişinăul îl considera pe Gurie titular. Situaţia a fost reglementată în şedinţa Sinodului din 17 decembrie 1920, care recunoştea actul din 21 februarie 1917, iar prin Decretul regal 5481 din 25 decembrie 1920, Gurie Grosu devenea oficial arhiepiscop titular133. Instalarea la Palatul eparhial a avut loc la 15 mai 1921, la ea participând Patriarhul Miron Cristea, Ministrul Cultelor şi artelor, Octavian Goga şi alţi înalţi prelaţi. Conflictul a fost astfel stins, dar discutarea Statutului organic de unificare bisericească a provocat noi tensiuni. La o astfel de adunare, in cadrul cercului 5 protopopesc Orhei, sub influenţa unor agitatori rusofili discuţiile au fost deturnate spre discutarea chestiunii unirii bisericii basarabene cu biserica Română. Numele şi activitatea agitatorilor, preoţii Ieremia Cecan, Misail Chiriţă şi Teodosie Volovei,erau cunoscute. În ciuda acestor întâmplări, discutarea statutului nu pus probleme, iar înfiinţarea a două noi episcopii, cea de Hotin şi Ismail nu au pus probleme. Parlamentul a votat la 2 februarie, respectiv 13 martie 1923, Legea pentru înfiinţarea Eparhiilor Hotinului şi Bălţilor si a Cetăţii Albe-Ismail. Era iminentă alegerea noilor episcopi şi cum Statutul de organizare a BOR nu era adoptat, era de aşteptat ca basarabeni să aleagă ei episcopii, aşa cum se întâmplase şi în 1920 cu Gurie Grosu. Gurie Grosu procedează cu tact în această situaţie şi Congresul Eparhial Extraordinar din ziua de 13 martie 1923, decide ca “ocuparea scaunelor celor două nou înfiinţate Episcopii să se facă după Legea sinodală română”134. Această decizie era condiţionată de dorinţa ca cei şase reprezentanţi din partea Basarabiei la Congresul Sinodal, să exprime şi să susţină hotărârea unanimă a Congresului de propunere a persoanelor dorite de biserica basarabeană, Visarion Puiu şi Iuliu Scriban. Alegerile făcute pentru Eparhia de Hotin-Bălţi a dat câştig de cauză lui Visarion Puiu, dar pentru Eparhia de Cetatea Albă lucrurile nu au ieşit cum vroia delegaţia basarabeană, în ciuda protestelor acesteia. A fost ales bucovineanul Nicolae Cotlarciuc, iar cele două alegeri au fost conformate prin decretul regal 1410 din 1923. Pentru că trebuiau să aibă loc ceremoniile de înscăunare, ministrul Cultelor şi Artelor, C. Banu, trimite o telegramă lui Gurie Grosu cu rugămintea de a lua măsurile după cum crede de cuviinţă în acord cu Mitropolitul Moldovei şi Sucevei.

131 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 123.132 T. Păduraru, Însemnări din timpul Unirii. Oameni şi evenimente, p.33133 Luminătorul, nr. 1, 1921, pp. 1-3134 Luminătorul, nr.9, 1923, pp.2-3

45

Acesta a hotărât fără consultarea lui Gurie ca data de înscăunare să fie 13 aprilie 1923. Această atitudinea era urmarea faptului că Mitropolia de la Iaşi considere eparhia Chişinăului ca fiindu-i sufragană. În ciuda protestelor lui Gurie şi a recomandărilor Mitropolitului primat, Mitropolitul Pimen nu a renunţat, iar Nectarie( Nicolae)135 a fost hirotonisit la 13 aprilie 1923, la Iaşi, fără ca Gurie să fie prezent. Cei doi ierarhi erau însă înscăunaţi de Gurie Grosu la 13 mai 1923, Visarion Puiu, episcop de Bălţi şi Nicolae Cotlarciuc la 23 mai la Cetatea Albă. Înfiinţarea episcopiei Hotinului pune problema jurisdicţiei sale canonice, fiind disputată de Mitropolia Moldovei şi Arhiepiscopia Basarabiei. Situaţia a fost rezolvată în favoarea Mitropolie Bucovinei care nu avea eparhie sufragană. Protestul basarabenilor faţă de această desprindere a rămas fără ecou, până la urma fiind nevoiţi să accepte. Activitatea lui Visarion Puiu timp de 12 ani ca episcop de Bălţi a fost benefică, s-a preocupat de organizarea eparhiei a ridicat catedrala, sfinţită în 1935, o reşedinţă eparhială. Numit Mitropolit al Bucovinei în 1935, Visarion Puiu este urmat de Tit Simedrea136

până în 1940, când este numit Mitropolit al Bucovinei.

135 Nectarie Cotlarciuc (din botez Nicolae), mitropolit. N. 7 febr. 1875, in Stulpicani - Suceava, decedat la 4 iul. 1935, in Cernăuţi. Liceul la Suceava (1887 - 1895), apoi Studii superioare la Universitatea din Cernăuţi (1895 - 1899), unde obţine doctoratul in Teologie si Filosofie (pentru disciplinele istorie, filologie,filosofie) Studii de specializare la Universităţile din Viena, Bonn, Wurtzburg si Munchen (1899 - 1901). Profesor suplinitor la Liceul de Stat din Cernăuţi (1901), funcţionar la Biblioteca Universitatii (1902), Bibliotecar (1913), apoi directorul Bibliotecii (1918), Diacon al catedralei din Cernăuţi (1901), preot (1914),Protopop (1919), arhipresbiter stavrofor (1921), Docent universitar (1915). Profesor titular (1919) la catedra de Teologie practica a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, si decan in anul universitar 1920 - 1921. La 29 mart. 1923 ales episcop de Cetatea Alba - Ismail (înscăunat 20 mai 1923). La 7 nov. 1924 ales arhiepiscop al Cernăuţilor si mitropolit al Bucovinei (instalat 10 nov. 1924), păstorind pana la moarte. Delegat al Bisericii noastre la câteva Congrese ale Miscarii ecumenice din Stockholm (1925), Lausanne (1927), la Conferinţa episcopilor anglicani din Palatul Lambeth (1930), la Congresul vechilor catolici de la Viena si Bonn (1931) s.a. Autorul unor lucrări de Drept bisericesc, Filosofie, Omiletica si Liturgica. (http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/nectarie-cotlarciuc-84529.html, http://radio.trinitas.ro/) 136 Tit Semedrea- Era originar din Vlaşca, dar a slujit cu multă dăruire şi a fost alături de românii de peste Prut. După finalizarea studiilor teologice şi de drept a fost hirotonit în parohia Prunaru din Teleorman, apoi a slujit la Blejeşti-Vlaşca şi Movila-Periş, Ilfov. În vremea Primului Război Mondial a fost confesor militar, unde a slujit pe front şi a alinat suferinţelor celor care luptau pentru reîntregirea neamului românesc. După război, tânărul preot Teodor Simedrea îşi dorea să-şi continue studiile, pentru care a mers cu bursă la Montpellier şi Paris. La întoarcerea în ţară, a fost remarcat de mai marii Bisericii, dându-i responsabilităţi la Cancelaria Sf. Sinod şi ca slujitor la Catedrala mitropolitană. Pentru că a rămas văduv, în 1924 a fost chemat în treapta arhieriei ca vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, luându-şi numele de Tit. A fost director al Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiune, director şi profesor la Academia de Muzică bisericească din Capitală, secretar de redacţie la revista „Biserica Ortodoxă Română“. În 1935 a fost ales în vrednicia de episcop al Hotinului, iar în 1940 ca mitropolit al Bucovinei. Însă, din cauza tulburărilor politice din ţară, a fost înscăunat abia în martie 1941, la Suceava. După redobândirea Bucovinei, în iunie 1941, mitropolitul Tit s-a instalat la Cernăuţi. În timpul războiului, mitropolitul bucovinean a ascuns familii de evrei în reşedinţa mitropolitană, pentru a nu fi supuse măsurilor antisemite ale autorităţilor. Contraofensiva sovietică din 1944 l-a obligat pe mitropolitul Tit să se refugieze la Vatra Dornei. Ulterior, în 1945, a demisionat din postul de mitropolit care de facto nu mai exista. S-a retras la Mănăstirea Cernica, de lângă Bucureşti, unde s-a aplecat tot mai mult asupra cercetărilor de Istorie bisericească românească. La 9 decembrie 1971 a trecut la cele veşnice. (Adrian Nicolae Petcu- Tit Simedrea - Mitropolitul uitat, în Luminătorul, marti, 15 decembrie 2009).

46

Nectarie a păstorit la Ismail,doar un an, până în 1924, când este numit mitropolit al Bucovinei. I-a urmat în decembrie 1924, Iustinian Teculescu137, episcop al Armatei, şi care a păstorit până în 1932, când a trecut la cele sfinte. Activitatea lui Iustinian este legată de Seminarul Teologic din Ismail, de modernizarea şi înzestrarea acestuia. Moartea lui Iustinian a condus la Convocarea Colegiului Electoral Bisericesc. Candidaţi Dionisie Efrem care asigurase timp de un locotenenţa şi Tit Simedrea. Nici9 unul nu a întrunit 80 de voturi majoritatea cerută de art. 118 din Statut, iar votul trebuia reluat. În acel moment Patriarhul a anunţat că el şi membrii Sinodului se retrag deoarece majoritatea a fost întrunită de către un candidat, Dionisie Erhan, care nu întrunea condiţiile art. 117, adică nu era licenţiat sau doctor în teologie. Se crease u diferend, şi cu toate acestea turul doi a avut loc, fiind ales Dionisie Erhan, dar Sinodul a anulat alegerea138. Mitropolitul Gurie a propus amânarea alegerii până se va ivi o situaţie favorabilă. O nouă şedinţă a Sinodului din 11 decembrie 1933, anula alegerea lui Erhan deoarece alesul nu întrunea condiţiile art. 117din Statutul B.O.R. Situaţia favorabilă s-a ivit în primăvara lui 1934 când la propunere a Facultăţii de Teologie de la Chişinău, Universitatea din Iaşi acceptă conferirea titlului de doctor Honoris Causa lui Dionisie Erhan. Sfântul Sinod întrunit în şedinţa din 19 aprilie 1934, aprobă în unanimitate alegerea făcută pe 20 octombrie 1933, în persona lui Dionisie Erhan139 ca episcop în scaunul vacant de la Cetatea Albă140. A păstorit până la cedarea Basarabiei în 1940. Intre octombrie 1941 şi ianuarie 1944, scaunul de la Ismail nu a avut un episcop titular, fiind delegat să păstorească ca episcop-

137Iustinian Teculescu -N.1 nov. 1865, în Covasna decedat la 16 iul. 1932, în Braşov. Studii la Liceul Ţndrei Şaguna" din Braşov (1877 - 1885) şi Institutul teologic din Sibiu (1885-1888). Invăţător (1898-1894) şi apoi preot-paroh în Râşnov (1894-1901), preot şi protopop în Alba lulia (1901-1922); preşedinte al Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, încredinţat cu pregătirea Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918, senator în primul Parlament al României întregiteş episcop al Armatei, cu reşedinţa în Alba Iulia (numit în 1922), călugărit la Hodoş-Bodrog sub numele Iustinian, Hirotonit arhiereu la 18 mart. 1923, instalat 10 apr. 1923; episcop al Cetăţii Albe-Ismailului (ales 17 dec. 1924, instalat la Ismail în 21 dec. 1924), unde a păstorit până la moarte. (http://biserica.org/WhosWho/DTR/T/IustinianTeculescu.html) 138 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 143.139 Dionisie Erhan- din botez Dimitrie), episcop. N. 2 nov. 1868, în Bardar, jud. Lăpuşna, decedat la 17 sept. 1943, în Chişinău (înmormântat la monastirea Suruceni). Frate în mănăstirea Suruceni (1883), rasofor (1890), tuns in monahism în 1899, ierodiacon (1900), ieromonah (1904), stareţ al mănăstirii (1906),egumen (1915), arhimandrit (1918). A fost unul din luptătorii pentru realizarea statului naţional roman unitar. În 1918 Sf. Sinod din Bucureşti l-a ales arhiereu cu titlul "al Ismailului" (vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului). Locţiitor de episcop al Cetăţii Albe-Ismailului (1932 - 1933), apoi ales episcop eparhiot (20 oct. 1933, înscăunat 15 Mai 1934), păstorind efectiv pana in 1940; locţiitor de episcop la Argeş (1940-1941). pensionat la 1 sept. 1941. Deşi n-avea pregătire teologica, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-pastorale si culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat s.a. (http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/dionisie-erhan-87433.html )140 B.O.R. nr.7-8, 1934, p.483.

47

locotenent, Policarp Moruşca141 şi abia în ianuarie 1944, Marele Colegiu Electoral Bisericesc îl alege episcop pe Antim Nica. Dorinţa de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei s-a împlinit de jure în 1925 când Sinodul BOR a luat decizia de înfiinţare a Mitropoliei Basarabiei, recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925. O problemă adusă în discuţie a fost desemnarea sau alegerea Mitropolitului. Adunarea Eparhială, în şedinţa din 22 mai 1927 cerea ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului la rangul de Mitropolie, aşa cum prevedea Legea din 1925, iar în scaunul de arhiereu să fie ales IPS Arhiepiscop Gurie142. Prin decizia Sinodului din 21 aprilie 1928, Gurie Grosu, devenea Mitropolit al Basarabiei ( jurisdicţia acesteia cuprindea Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia Hotinului şi Bălţilor şi Episcopia Cetăţii Albe –Ismail. Decretul regal 1136 din 21 aprilie 1928 iar ceremonia de înscăunare a avut loc pe 28 aprilie în Catedrala din Chişinău..

4.1.2. Activitatea religioasă

În cei 22 de ani de viaţă bisericească românească, în Basarabia au avut loc realizări numeroase. Activităţile misionare au continuat, remarcându-se Uniunea clerului ortodox , Frăţia Naşterea lui Hristos, dar şi altele. Activitatea misionară a fost şi mai activă ca urmare a proliferării sectelor ( 19200 de adepţi ai diferitelor secte în 1930). Această activitate misionară era susţinută şi de publicaţii printre care si Revista Misionarul, apărută în 1929, publicată de preotul Alexandru Scvoznicov din Chişinău sau numeroasele broşuri apărute în colecţia Biblioteca misionarului ortodox. Viaţa monahală a contribuit şi ea la îmbogăţirea spiritului ortodox românesc. Pe lângă unele mănăstiri au apărut şcoli pentru educarea monahilor sau pregătire cântăreţilor, ca cea de la mănăstirea Dobruşa. Apar noi schituri, astfel încât numărul călugărilor ajunge la circa 2400. Au fost

141 Policarp Moruşca- (din botez Pompei), episcop. N. 20 mart. 1883, în Cristeşti - Dealul Geoagiului, jud. Alba, în familie de preot, decedat la 26 Oct. 1958, în Alba lulia. Gimnaziului în Alba lulia şi Blaj, apoi urmează cursurile Institutului teologic din Sibiu (1902-1905) învăţător la şcolile primare confesionale din Sebeş-Alba, Luduş-Sibiu şi Pâclişa-Alba (1905- 1908), preot paroh în Şeica Mare-Sibiu (1908-1919), confesor militar (1917-1918), consilier referent economic la noul Consistoriu eparhial din Cluj (1919-1920), secretar general al Asociaţiei clerului `Andrei Şaguna" din Transilvania (1920), duhovnic la lnstitutul teologic din Sibiu (1920- 1921 ), director al Oficiului de Statistică al Mitropliei Ardealului (1921), redactor al `Revistei Teologice" din Sibiu (1921-1922), director al Internatului fiilor de preoţi din Sibiu (1921-1925); În 1925 a fost tuns în monahism, sub numele Policarp, încredinţându-se stăreţia mănăstirii Hodoş-Bodrog (1925-1935), hirotonisit protosinghel (1925) şi arhimandrit (1926). La 24 ian. 1935 ales episcop misionar pentru românii ortodocşi din America (hirotonit 24 mart. 1935, înscăunat în Detroit la 4 iul. 1935), unde a păstorit efectiv până în august 1939. In această calitate a organizat eparhia (cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici şi 5 paraclise, deservite de 34 de preoţi); A iniţiat apariţia foii `Solia" şi a `CalendaruIui eparhial Solia` care apar până azi; A pus bazele reşedinţei eparhiale `Vatra Românească", cu o fermă, cămin pentru bătrâni şi un început de mănăstire. Locţiitor de episcop al Cetăţii Albe-Ismail (1941-1944), director al Internatului teologic din Bucureşti (1944 - 1945), locţiitor de episcop al Maramureşului cu reşedinţa în Sighet (1945-1946), pensionat în 1948 şi închinoviat la catedrala `Reîntregirii" din Alba lulia între anii 1955 şi 1958 stareţ al mănăstirii `Sf. loan Botezătorul" din Alba lulia. A publicat o serie de Iucrări cu conţinut moralizator sau istoric. (http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/policarp-morusca-84623.html ).142 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 160.

48

ridicate peste 100 de biserici, cum ar fi catedrala din Bălţi sau bisericile din Ismail, Soroca sau Sociteni, numărul locaşurilor de cult ajungând la 1090 în 1925, şi peste 1100 de preoţi parohi. În cele ce urmează ne vom opri asupra vieţii şi activităţii religioase, viaţă agitată, frământată, convulsii care aveau două cauze principale, mişcarea inochentistă şi trecerea la calendarul îndreptat. Mişcarea de la Balta de la începutul secolului al XX-lea a produs atracţie în rândul credincioşilor şi a fost nevoie de intervenţia autorităţilor care se temeau eventuale urmări. ( vezi capitolul trei).Succesul mişcării a fost posibil şi datorită unei incapacităţi a clerului de a vorbi credincioşilor pe limba lor. Fenomene de acest fel au fost nenumărate, ele ţinând de viziuni mistice, de preziceri ale viitorului. Astfel de evenimente au fost în vara anului 1924, în comuna Alexandrovca, Cetatea Albă, unde Elisaveta Terzi a pretins că ar fi întâlnit-o pe Maica Domnului în cariera de piatră de lângă sat143. Vestea s-a răspândit imediat, iar cariera a devenit loc de pelerinaj. Un alt eveniment din acelaşi registru a avut loc tot în 1924 dar în satul Dimitrovca, Tighina, unde o femeie vesteşte că i s-a arătat Maica Domnului. Pe lângă aceste viziuni rodul unei imaginaţii bogate şi a naivităţii celor care le dădeau crezare, s-au semnalat manifestări de religiozitate aberantă. În anul 1923, a izbucnit mişcarea de la Piatra, sat din apropierea Orheiului144, înăbuşită de autorităţi. Cuiburi de postiniochentişti au mai fost descoperite în 1926 la Pârjoleni, Lăpuşna, condus de Gheorghe Culeac, sau cele de lângă Chişinău. Până la mijlocul anilor 30 aceste acţiuni au fost intens mediatizate ca şi activităţile unor propovăduitori care băteau Basarabia în lung şi în lat. Astfel de călugări au fost, Elisei, Nicolae Bucur. Trecerea la stilul nou în 1924, când data de 1 octombrie a devenit 14, a fost greu acceptată deşi a fost intens pregătită printr-o puternică campanie de presă. În acest sens şi Sfântul Sinod a emis o Enciclică Sinodală prin care îndemna credincioşii să accepte calendarul nou. Acelaşi lucru îl va face şi Mitropolitul Gurie printr-o pastorală145. Introducerea noului stil a întâmpinat reticenţa unei populaţii conservatoare, care era convinsă că acesta reprezintă o trădare a credinţei ortodoxe. Din păcate nici preoţii nu erau convinşi de justeţea introducerii noulu stil ca de altfel şi o parte a intelectualităţii. Preoţii au reacţionat faţă de noul stil ca urmare a rezistenţei credincioşilor care nu veneau la slujbele pe stil nou, bisericile fiind goale, convocând Adunarea Eparhială în sesiune la începutul lunii decembrie 1925. Adunarea a hotărât trimiterea la Bucureşti a unei delegaţii care să prezinte Sinodului un memoriu prin care se cerea revenirea la stilul vechi. Arhiepiscopul Gurie a reacţionat cu diplomaţie chiar dacă poate se făceau asupra sa presiuni puternice, declarând că „eu nu sunt un răzvrătit, dar propaganda creşte şi turma mea se agită împotriva calendarului îndreptat”146. Starea de agitaţie a fost întreţinută şi de autorităţi care au permis ca sărbătorirea Paştelui în 1926 să se facă şi pe stil vechi. Poziţia diplomată şi poate ambiguă a lui Gurie a atras critici din partea unor membri ai Sinodului care îl acuzau că nu a condus cu mână forte Eparhia şi nu a ţinut frâiele

143 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 210144 Mişcarea a luat fiinţă pe proprietatea lui Pantelimin Ciobotar, care a construit o peşteră după modelul celui a lui Inochentie, împreună cu cei 40 de adepţi. Peştera a fost numită Noul Ierusalim, iar liderul, Alexandru Culeac se autointitula Arhanghelul Mihail. ( Luminătorul, nr. 18, anul 1923). 145 Luminătorul, nr. 23, 1924, pp.3-15.146 Buzilă, op. cit., p.222.

49

disciplinare ale clerului. Memoriul delegaţiei de la Chişinău susţinut în faţa Sinodului din decembrie 19255 nu a avut câştig de cauză, hotărârea Sinodului fiind clară în acest sens aşa cum reiese din hotărârea adoptată. În această hotărâre se mai cerea ca vlădicii locului să trimită în popor scrisori pastorale care să arate folosul calendarului nou şi să sfătuiască poporul la supunere şi ascultare147. Acest eşec al încercării revenirii la stilul vechi a domolit tagma clericilor, dar agitaţiile au continuat vârful acestora fiind între 1929-1930. În fruntea acestei mişcări filostiliste se afla preotul Misail Chiriţă transferat disciplinar de la Pituşca la Sociteni, Lăpuşna. În 1930 sătenii din Pituşca nemulţumiţi de transferarea preotului lor, au plecat spre Chişinău la reşedinţa mitropolitană pentru a-i înmâna lui Gurie un memoriu în care cereau revenirea preotului lor. Cei 400 de protestatari nu l-au găsit pe Mitropolit şi au promis că vor veni şi mai mulţi. A doua oară Mitropolitul i-a primit iar Misail Chiriţă dojenit de Gurie îşi va da seama ulterior de justeţea noului stil fiind unul dintre susţinătorii cei mai devotaţi a lui Gurie. Un alt filostilist care făcea şi agitaţie antiromâneascăă a fost Gheorghe Fotescu din comuna Alecedar, Orhei. Acesta spunea că Maica Domnului i-a cerut să slujească pe vechi. Agitaţiile sale provocate în cursul anului 1927, au condus la arestarea sa , judecarea şi condamnarea sa pentru agitaţie împotriva siguranţei statului148. Ultima încercare stilistă de a reintroduce calendarul vechi a fost cea a grupului Tzamudali-Biletki-Poleakov, grup care a încercat să internaţionalizeze problema calendarului bisericesc prin faptul că în România nu este respectată libertatea de conştiinţă şi că sunt încălcate drepturile omului, în cazul de faţă cele a minorităţii ruse. Ei au adresat o plângere Ligii Naţiunilor în care afirmau că autorităţile române au supus biserica lor ( Biserica ortodoxă rusă din Basarabia), şi le-au impus să ţină sărbătorile lor, lăsând să se înţeleagă că introducerea calendarului nou a fost un abuz al Bisericii Ortodoxe române. Acest memoriu a fost analizat de Liga Naţiunilor care a cerut informaţii suplimentare statului român, iar în final a clasat cauza. Sentinţa a fost adusă la cunoştinţa Sinodului de către Ministerul Afacerilor Externe. Între timp fără a mai aştepta verdictul Ligii, Mitropolitul Gurie a luat măsurile necesare pentru lichidarea acestei mişcări, lansând şi o carte pastorală în care se spunea că toată Basarabia se află în luptă pentru unitatea ei şi pentru ca „haina necusută a lui Hristos să nu fie ruptă”149şi îi acuză de încălcarea canoanelor religioase. S-a vorbit şi s-a scris despre spiritualitatea basarabeanului, s-au făcut comparaţii cu celelalte provincii. Mentalitatea religioasă basarabeană era diferită de cea din vechiul regat, fapt observat şi de Miron Cristea, care afirma că “în doi ani de când sunt în fruntea bisericii noastre trebuie să declar că Biserica din Vechiul Regat este mai înapoiată ca cea din teritoriile alipite.150” Mentalitatea religioasă basarabeană era una aparte aşa cum observase şi cel din urmă care afirma la un moment dat că „nicăeri ca în Basarabia semnul crucii nu era făcut mai corect şi cu mai multă evlavie, nicăeri nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci, nicăeri preoţii nu erau mai respectaţi… „151. Viaţa religioasă se deosebea şi ea, atât sub aspectul tipicului bisericesc, cât şi sub cel al portului preoţilor de influenţă rusească. Aceştia se deosebeau de cei din vechiul regat prin îmbrăcămintea de origine rusă, pletele peste umeri, influenţă pe care nu o vor părăsi prea

147 Luminătorul, nr. 1, 1926, pp.2-4.148 Misionarul, an 2, nr. 12, 1930, B.O.R., nr. 3, 1929, p.207.149 Luminătorul, nr. 11-15, 1932, pp.706-725 şi 7-8, 1939, pp. 437-443.150 Ibidem, nr. 5, 1922.151 I. Duşcian, Religiozitatea ţăranilor basarabeni, în B.O.R., an XL, nr. 1, 1922

50

repede, pentru că “secolul de viaţă, despărţită de vatra românească, sub stăpânirea moscovită… a lăsat urme de tot felul în fiinţa clerului românesc din Basarabia.152” Basarabenii au moştenit însă şi practica purtării crucii pectorale chiar după hirotonie. Toţi preoţii erau stavrofori având la piept crucea cu opt braţe, slavonă din argint. Preoţii simpli mai puteau purta încă două cruci, crucea aurită cu patru braţe, cei ce erau protoierei, o funcţie onorifică şi crucea cu pietre preţioase purtată de cei care erau iconom stavrofor. Acestea erau doar o parte dintre distincţiile preoţimii basarabene, elemente care s-au păstrat până în anii ’30.153 Nu numai arhitectura bisericilor era diferită, de inspiraţie rusă, toate fiind la fel, dar şi rânduiala slujbelor era diferită. Dintre toate slujbele se distingea cea cu arhiereu, socotit un simbol al lui Hristos, în actul liturgic. Şi cântările erau aparte, aşa cum remarca şi Onisifor Ghibu care nota: „ce stare de spirit sublimă creează aceste ectenii şi aceste cântări ale Sfintei Liturghii”154. Trebuie remarcat faptul că, şcoala muzicală religioasă basarabeană la dat pe protoiereul Mihail Berezovschi155, autor al Imnelor Sfintei Liturghii şi al Imnelor vecerniei, utreniei, cântate şi azi în toată biserica românească. Corul Catedralei din Chişinău era în perioada interbelică unul dintre cele mai apreciate, dovadă numeroasele concerte susţinute la Ateneul Român. Viaţa bisericească a Basarabiei s-a identificat în perioada interbelică cu păstorirea lui Gurie Grosu.156 Mulţi au spus că a fost omul potrivit la locul potrivit dar tot atât de mulţi

152 Gala Galaction, Zile basarabene, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993, p. 141-145.153 Buzilă, op. cit. p.249.154 Luminătorul, nr. 22, 1931, pp.1160-1161 şi Adevărul, nr. 12853, 1926.155 Mihail Berezovschi- Celebrul animator al vieţii culturale naţionale în Basarabia interbelică, Mihail M. Berezovschi s-a născut la 20.II.1868 în Căplani, jud. Cetatea Albă. Studii – Seminarul Teologic din Chişinău (1878 – 1888). Hirotonit preot la Biserica Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, după un an devine dirijor al prestigiosului cor al Catedralei din Chişinău. Studii de compoziţie şi de perfecţionare muzicală la Petersburg. La Chişinău a activat ca profesor de liceu şi catihet la Tribunalul judeţului Lăpuşna. În anii 1917 –1918 a luat parte împreună cu corul său la cele mai importante manifestări ale românilor basarabeni, susţinând astfel lupta pentru drepturile lor naţionale. Prezent la Congresul Învăţătorilor moldoveni din mai 1917, i-a învăţat cântece patriotice româneşti, alcătuind un cor al corpului didactic. Alte evoluţii ale Corului Catedralei: serbarea prilejuită de Congresul Militar Moldovenesc. La 27 martie 1918 corul lui Berezovschi a prezentat un concert festiv consacrat Actului Unirii Basarabiei cu Ţara. De mare succes s-a bucurat compoziţia „Cine va sui în Muntele Domnului”(solist M. Berezovschi).La Chişinău a publicat în şase volume creaţiile sale muzicale. Membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei „Cântecul Basarabiei”, vicepreşedinte al „Astrei” basarabene, timp de 10 ani profesor şi director al Şcolii de Cântăreţi din Chişinău şi concomitent profesor la Conservator. I-a fost elevă şi coristă celebra cântăreaţă şi artistă Maria Cebotari. S-a stins din viaţă la 05.XI.1940, Chişinău. (Bordeianu, T. -Preotul Mihail M Berezovschi, în, Luminătorul, 1943, nr7-8; Bezviconi, G., „Profiluri de ieri şi de azi”, Bucureşti, 1943.)156 Gurie Grosu, Mitropolit al Basarabiei (1918-1938). Primul mitropolit al Basarabiei a fost arhiepiscopul Gurie Grosu, născut în judeţul Tighina, în anul 1877. Era un ierarh foarte evlavios şi râvnitor pentru sfintele slujbe, pentru dreapta credinţă şi pentru mărturisirea lui Hristos. De aceea poporul îl iubea foarte mult.Apoi era foarte milostiv, iar în sărbători venea la catedrală pe un asin, precum şi Hristos, când a intrat în Ierusalim. Sfintele slujbe se făceau în catedrală cu mult fast şi întotdeauna dădea cuvânt de învăţătură cu multă înţelepciune. Pentru toate acestea, blândul mitropolit Gurie era iubit de tot poporul. Însă, în toamna anului 1938, prin lucrarea diavolului, a fost depus din treaptă de regele Carol al II-lea. Iată cum s-a petrecut aceasta. În vara anului 1938, regele şi-a izgonit soţia şi trăia în desfrânare, smintind toată ţara. Venind în vizită oficială la Chişinău, a dorit să asiste într-o Duminică la Sfânta Liturghie din Catedrala mitropolitană. Apoi, intrând regele în biserică cu fiul său, s-a aşezat în jilţul regal, după tradiţie. În momentul acela, înţeleptul mitropolit Gurie a ieşit din sfântul altar, îmbrăcat în veşminte arhiereşti, şi i-a spus cu glas tare şi cu îndrăzneală regelui: „Măria ta, nu ţi se cuvine să şezi în strana regală! Unde îţi este regina?" În clipa aceea, regele a ieşit din strană, împreună cu fiul său, Mihai, iar mitropolitul a dat

51

i-au reproşat că a fost mai mult aplecat spre cele sfinte şi că sa descurcat greu cu cele lumeşti, că nu a fost îndeajuns de autoritar. De toate acestea şi-a dat seama însuşi Gurie, dar din păcate lipsa unor colaboratori de nădejde nu au făcut ca aceste cusururi să fie compensate. În timpul păstoririi sala a fost iniţiată o puternică mişcare misionară, iar sub patronajul său s-au ţinut trei Congrese misionare în ţară. Primul la Arad, în octombrie 1928, al doilea în octombrie 1929 la Chişinău, ocazie cu care a fost lansată revista Misionarul ce a apărut până în 1943, cu o întrerupere între 1940-1941. Activitatea sa misionară cuprinde şi vizite prin şcolile Basarabiei, consfătuii privind predarea religiei în scoli, dar şi organizarea unor acţiuni caritabile. A fost acuzat însă de simpatie şi aderenţa la mişcarea legionară, însă acest lucru l-a făcut din motive religioase, pentru că aceste organizaţii aveau înscrise în programele lor principii ortodoxe. Această apropiere avea să contribuie şi ea la înlăturarea sa. Mitropolitul Gurie conducea o eparhie care avea numeroase probleme, confruntată cu tendinţe stiliste, inochentiste, cu expansiunea cultelor protestante. Mai mult de atât, Gurie era expus şi atacurilor celor care erau fideli ideii de autonomie bisericească şi nu vedeau cu ochi buni unificarea religioasă, a celor care nu erau de acord cu calendarul îndreptat, dar nici cu românismul său sincer. Conflictul a fost declanşat în 1925, când problema calendarului nou a atins faza critică şi când Gurie deşi semnase alături de ceilalţi membri ai Sf. Sinod actul de trecere la stilul nou, a fost acuzat de lipsă de fermitate. Însă, Mitropilitul Gurie comentează în felul următor aceste acţiuni de insubordonare, spunând că, „în toată viaţa mea, am înţeles să fac, cu orice risc, politica bisericească şi naţională a întregului meu neam românesc”157. Cel care era liderul grupului de stilişti, preotul Ioan Andronic, judecat de Curtea Marţială a corpului de armată din Basarabia pentru agitaţie, a fost salvat de Mitropolitul Gurie. Acest gest al Mitropolitului nu l-a făcut pe Andronic să nu fie cel mai mare duşman al celui care l-a salvat. La începutul anilor 30 , conflictul dintre Mitropolit şi clerul răzvrătit va cunoaşte două etape. Prima fază a debutat în 1934, când Mitropolitul şi-a folosit atribuţiile şi a schimbat unii protopopi cu scopul de a dinamiza viaţa bisericească. Deşi a respectat rezultatele alegerilor, a făcut şi unele numiri în afara rezultatelor, toate în concordanţă cu prerogativele sale canonice. Însă aceste măsuri au fost contestate în Adunarea Eparhială de către deputatul eparhial Dumitru Topciu158.Topciu îi reproşa Mitropolitului pensionarea abuzivă a unui preot care avea deja 52 de ani de preoţie şi numirea preotului Ştefan Cecati ca protopop. Mai mult, Gurie a fost acuzat că s-a înconjurat de o camarilă din care făceam parte şi un preot imoral,

binecuvântare de Sfânta Liturghie. La sfârşitul slujbei, regele cu suita sa a plecat în Capitală şi, după o săptămână, a depus din scaun, prin decret regal, pe blândul mitropolit Gurie, fiind silit să se retragă la Mănăstirea Cernica. Aici şi-a petrecut ultimii cinci ani de viaţă, continuându-şi aceeaşi nevoinţă din tinereţe, ostenindu-se ziua şi noaptea cu rugăciunea, cu postul, cu tăcerea, cu smerenia şi cugetarea la cele cereşti. Părăsit de oameni, dar iubit de Hristos, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în braţele Domnului, la 14 noiembrie, 1943. (http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/gurie-grosu-84292.html)

157 Mitropolitul Gurie al Basarabiei. Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic, Bucureşti, Tipografia ABC, 1937, p.36.158 Dumitru Topciu (1887, s. Tomai, jud. Tighina -1958, Bucureşti). De origine găgăuză. Absolvent al unei facultăţi de drept. Delegat în Sfatul Ţării, din partea organizaţiei naţionale a găgăuzilor şi bulgarilor. Avocat. Deputat în Parlamentul României Mari (Colesnuc 2004, 307-308).

52

Cecati, arhimandritul Antonie Harghel, numit vicar eparhial şi fratele său, preotul Andrei Grosu. Gurie a reacţionat, i-a retras lui Cecati numirea de protopop şi a hotărât dizolvarea Secţiei Administrative a Consiliului Eparhial, considerată loc de infective şi zâzanie între membrii ei. Hotărârea Mitropolitului a pus paie pe foc, decizia fiind intens mediatizată în presă, acesta a fost acuzat de conducere abuzivă şi absolutistă. Decizia Mitropolitului a mai primit o lovitură din partea Ministerului Cultelor care anula decizia lui Gurie de a dizolva secţia administrativă, decizia urmând a fi luată de Adunarea Eparhială. Decizia ministerului, atacurile îndreptate împotriva sa în Adunarea Eparhială conduceau către cea de a doua fază, cea în care acuzaţiile au căpătat caracter penal. A fost acuzat de proasta gestionare a unei păduri, de 500 ha, dată în folosinţă Arhiepiscopiei în 1924 de către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor pentru asigurarea nevoilor de combustibil, de exploatarea patrimoniului Casei Arhiepiscopale dar şi alte acuze cu iz penal. Zvonuri despre numeroase abuzuri şi ilegalităţi începuseră să fie vehiculate încă din 1935 şi răspândite în unele ziare. Situaţia s-a complicat în decursul anului 1936 când au avut loc trei anchete diferite. Una era din partea Ministerului Cultelor şi Artelor, condusă de preotul Dumitru Antal, alta din partea Sf. Sinod, formată din Episcopul Cosma Petrovici a Dunării de Jos şi de preotul C. Dron şi a treia a Consiliului Eparhial condusă de preotul Leon Trofimov. Cele trei anchete au avut constatări şi concluzii diferite, dar s-a ţinut cont de concluziile anchetei Ministerului Cultelor şi artelor, care emite o decizie în care se afirma că Mitropilitul se face vinovat de fraude şi este obligat să plătească suma de 11 407224 lei şi suma de 764050 lei cu titlul de capital. Decizia era semnată de ministrul Victor Iamandi cu nr. 186164 din 1936,4 noiembrie.159 Decizia a provocat consternarea Mitropolitului cu atât mai mult cu cât ministrul Iamandi i-a cerut să demisioneze, în caz contrar va deferi cazul Înaltei curţi de casaţie, cea care avea competenţa de a judeca demnitarii statului. Gurie refuză să demisioneze şi lasă cazul său în competenţa Sinodului, care în şedinţa sa din 11 noiembrie 1936 hotărăşte suspendarea temporară a Mitropolitului Gurie „pe timpul anchetei şi instrucţiunii judiciare făcută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra acuzelor ce i se aduc de Onor Minister al Cultelor şi Artelor.”160 O parte a opiniei publice, a intelectualităţii a clase politice a reacţionat faţă de propunerea Ministerului Cultelor şi de decizia Sf. Sinod, iar Nicolae Iorga a avut o întâmpinare în Senat faţă de acest caz. Din 1936, Mitropolitul Gurie şi-a petrecut pribegia la mănăstirile Antim şi Cernica. Cazul său a trenat mult, Înalta Curte amâna luarea unei decizii, iar în toamna anului 1941, istovit Mitropolitul Gurie se retrage oficial Interimatul a fost asigurat astfel temporar, de Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu161 şi de Episcopul Cosma al Dunării de jos iar în februarie 1938 este numit

159 Procesul şi apărarea, pp. 305-306160 Ibidem, p. 283.161 Nicodim Munteanu (n. 6 decembrie 1864, Pipirig, judeţul Neamţ - d. 27 februarie 1948, Bucureşti), pe numele său de botez Nicolae, a fost al doilea patriarh al României, membru de onoare al Academiei Române din 5 octombrie 1918. A absolvit Seminarul de la Socola ca şef de promoţie, după care a plecat la Kiev, Ucraina, în anul 1890, pentru a urma cursurile Academiei teologice din acel oraş. În anul 1895 a fost hirotonisit ieromonah (preot călugăr), numit mare ecleziarh şi predicator al catedralei mitropolitane din Iaşi, în anul 1896. Între anii 1903 - 1909 Nicodim a funcţionat la Galaţi ca director al Seminarului "Sf. Andrei". În anul 1912 arhiereul Nicodim, este numit în scaunul de la Huşi. După Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă,

53

vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului, Efrem Enăcescu, numire realizată prin decretul regal 1081/1938162 şi care va efectua sute de vizite în toate parohiile mitropoliei îngrijindu-se de viaţa bisericească basarabeană. Aşa cum promisese la instalare sa, de a păstra tradiţiile locale cu frumoasele slujbe religioase, Efrem şi-a început păstorirea cu oficierea slujbei de Duminica Ortodoxiei, o slujbă deosebită de pomeniri a martirilor ortodoxiei şi de anatemă asupra celor care o ponegreau. A reuşit să aducă pacea şi liniştea în eparhie, zguduită în ultima perioadă de scandaluri şi intrigi. A menţinut şi promovat în posturile de conducere ale eparhiei localnici, dar în egală măsură a promovat politica de armonizare a specificului local cu cel naţional. A început cu înlăturarea unor reminiscenţe ruse, înlăturarea de pe odoarele bisericeşti a simbolurilor ruse, fără însă a altera funcţia religioasă a acestor obiecte. Recomandă ca inscripţiile slavone de pe picturile murale să fie înlocuite iar, în cancelariile parohiale să fie expus portretul regelui Carol al II-lea şi a uniformizat ţinuta vestimentară a preoţilor. Cu ocazia vizitelor canonice au fost create noi parohii şi a reuşit să revigoreze viaţa monahală. Putem afirma în final că, viaţa bisericească a stat sub semnul personalităţii mitropolitului Gurie. Anul 1940 a însemnat începutul calvarului odată cu cedarea Basarabiei la 28 iunie, circa 487 preoţi au luat calea pribegiei. În acel an Mitropolia Basarabiei cuprindea 1090 de biserici parohiale şi 30 de mănăstiri. Bisericile au fost închise, vandalizate, profanate, incendiate, 57 de preoţi care nu au acceptat jurisdicţia impusă de ruşi au fost împuşcaţi sau schingiuiţi iar alţii deportaţi în Siberia163.

4.1.3. Învăţământul religios

Un eveniment important în viaţa bisericii basarabene dar şi aşteptat, a fost înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Chişinău în 1928. Menirea sa era aceea a unui centru de studii dar şi iradiere a culturii române. Însă problema înfiinţări unei Facultăţi de Teologie la Chişinău a iscat multe discuţii în Parlamentul de la Bucureşti. Cel mai frumos discurs despre însemnătatea înfiinţării acestei facultăţi, l-a ţinut Gurie Grosu în 1927. În acest discurs, Gurie Grosu spunea că „Facultatea de Teologie nu a fost simplă creaţie culturală, ci a fost un adevărat act naţional” şi continua spunând că bucuria şi aplauzele celor

a primit în iunie 1918 funcţia de locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, cu sarcina de a reorganiza Biserica din această provincie românească. Ulterior, Nicodim a revenit la Huşi, unde şi-a continuat activitatea până în anul 1923, când s-a retras la Neamţ, ca stareţ, funcţie ce o va ocupa timp de unsprezece ani. Pe 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei, cu sediul al Iaşi, ca urmare a morţii mitropolitului Pimen. În urma morţii patriarhului Miron Cristea în anul 1939, a fost chemat ca patriarh al României, dar a refuzat să candideze la această funcţie. Pentru că până la urmă Nicodim a fost nevoit să îşi depună candidatura la patriarhie, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales patriarh al României la data de 30 iunie 1939. Pe când se afla la mănăstirea Neamţ, pentru odihnă, în august 1947, patriarhul Nicodim a făcut congestie pulmonară, astfel încât în noiembrie acelaşi an a fost dus la Bucureşti cu un tren special, pentru acordarea de îngrijiri medicale. Cu tot efortul medicilor de a-l salva, patriarhul Nicodim a murit la 27 februarie 1948, în vârstă de 83 ani. (Magazin istoric - Anul XXXII, nr. 5 (374), mai 1998. )162 BOR, nr. 56, aprilie, 1938, pp.176-178, Luminatorul, nr. 4, 1938163 Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008, p. 113.

54

prezenţi la inaugurare erau îndreptate către Tara mamă cea care prin acest gest „pusese Basarabia pe picior de egalitate cu celelalte provincii româneşti.”164 Curentul de opinie favorabil înfiinţării facultăţii la Chişinău, avea un puternic adversar în persoana Mitropolitului Pimen al Moldovei care adunase în jurul său tabăra celor care se opuneau. Argumentele acestora erau prioritatea Iaşului şi faptul că la Chişinău studenţii puteau fi infestaţi de idei şi manifestări nocive religios şi naţional165.Vestea înfiinţării unei Facultăţi de teologie la Chişinău a fost trimisă pe adresa Consiliului Eparhial la mijlocul lunii august 1926, telegrama înştiinţa că, Ion Petrovici, Ministrul Instrucţiunii Publice, a aprobat proiectul de înfiinţare. Înfiinţarea Facultăţii a fost aprobată de către Ministrul Instrucţiunii Publice, Ioan Petrovici cu ordinul 97118 din 1926, ca parte a Universităţii din Iaşi. Vestea a umplut de bucurie inimile basarabenilor, iar inaugurarea solemnă din 8 noiembrie 1926 a fost o adevărată sărbătoare. Cursurile au fost urmate în anul şcolar 1926+1927 de 566 de studenţi, alături de cei tineri fiind şi preoţi bătrâni, mulţi fruntaşi ai preoţimii care până atunci nu au avut ocazia de a a-şi îmbogăţi cunoştinţele în limba română. Referindu-se la înfiinţarea Facultăţii de Teologie de la Chişinău, Nae Ionescu menţiona: „Când iată, în primăvara aceasta (1926), Sfântul Sinod hotărăşte înfiinţarea unei facultăţi teologice pe lângă Universitatea din Iaşi, în conformitate cu legea din 1910, aproape concomitent, arhiepiscopia Chişinăului cere tot ministrului de instrucţie înfiinţarea unei academii teologice în capitala Basarabiei. Iar ministrul combină cele două cereri şi, printr-o dialectică de o ingeniozitate şi o subtilitate în adevăr apreciabilă, se opreşte la o soluţie intermediară: înfiinţează la Chişinău o Facultate de Teologie depinzând de universitatea din Iaşi”. Argumentul Ministrului Instrucţiunii şi Cultelor, Ion Petrovici, care era şi profesor la Iaşi, a fost: „Basarabia românească merită să aibă o instituţie ecleziastică de grad universitar, anume o Facultate de Teologie, pentru că ea a fost cea dintâi provincie istorică românească care s-a alăturat, în martie 1918, Ţării Mamă” şi că „fondul religios, tradiţionalist şi ortodox al basarabenilor este potrivit pentru o facultate de teologie”. Desigur, dacă biserica ar fi avut un plan prealabil de a pune bazele unui învăţământ superior propriu, nu s-ar fi ajuns în această situaţie, dar „biserica noastră n-a ştiut nici ce să ceară, nici cum să ceară”. În continuare, Nae Ionescu sublinia: „Înfiinţarea noii facultăţi la Chişinău sau Iaşi nu înseamnă înfrângerea Iaşilor ori Chişinăului, ci înseamnă slăbiciunea bisericii noastre ortodoxe, care nici nu a ştiut să aibă un punct de vedere, nici nu a putut să se afirme ca un organism disciplinat, cu o fermă autoritate centrală”.

164 Buzilă, op. cit., p. 172-173.165 Ibidem, pp. 173-174

55

Primul ei decan a fost Ioan Mihălcescu166, de la Universitatea din Bucureşti. Printre decani s-a numărat şi Gala Galaction167 (Grigore Pişculescu) iar ca profesori, Ştefan Ciobanu sau Nichifor Crainic. Seminarul teologic din Chişinău a fost reorganizat în 1927, iar printre absolvenţii săi s-a numărat şi actualul Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală. Facultatea de Teologie a avut profesori dintre cei mai de elită: arhimandritul Iulian Scriban, Gala Galaction, Nichifor Crainic, fraţii Valeriu şi Cicerone Iordăchescu, Ion G. Savin, Nicolae Popescu-Prahova (decan la 1940), Constantin N. Tomescu, Constantin Fedeleş, Toma G. Bulat, Dumitru Popescu-Moşoaia, Serghei Bejan (directorul Seminarului), Ilie Tocan, Petru Constantinescu-Iaşi, Grigore Pisculescu, Ştefan Ciobanu – membru al Academiei Române, istoricul Alexandru Boldur, ebraistul Vasile Radu –

166 Născut la 24 aprilie 1874, într-o familie de preot, tânărul Ioan a urmat primele patru clase la şcoala din Pătârlagele (1881-1885), două clase la un liceu din Buzău (1885-1887), după care s-a înscris la Seminarul Teologic din acelaşi oraş, unde a continuat cursul inferior (1887-1891). Cursul superior îl absolvă la Seminarul Central din Bucureşti (1891-1895). Între anii 1895-1899, a urmat teologia în cadrul Facultăţii din Bucureşti, după care şi-a continuat studiile în vederea obţinerii doctoratului în Germania, la Berlin şi Leipzig (1901-1903). După terminarea studiilor, Mihălcescu a ocupat, prin concurs, postul de profesor agregat la Catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, din 1908 devenind titular (până în 1939). Precizăm că anterior Mihălcescu a mai activat ca preparator de limbă de greacă la Seminarul Central (1894-1900) şi secretar al Facultăţii de Teologie (1900-1901).După căsătorie, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Amza din Bucureşti (1923). A deţinut şi funcţia de decan al Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1927-1929, 1933-1936) şi al celei din Chişinău (1926-1927). În urma morţii soţiei sale (în 1935), a fost ales arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu titlul de “Târgovişteanul”. După ce a condus, ca locotenent, episcopia Râmnicului (1938-1939) şi Mitropolia Olteniei (1939), a fost ales mitropolit al Moldovei (1939) pe care a păstorit-o până în 1947, când, sub presiunea autorităţilor comuniste, şi-a dat demisia, retrăgându-se la Mânăstirea Agapia, mutându-se la Domnul în 5 aprilie 1948.Opera sa conţine aproximativ 540 de titluri: tratate de teologie dogmatică, simbolică, apologetică, istoria dogmelor, filosofia religiei sau teologie fundamentală, manuale de religie, cărţi de educaţie religioasă şi morală, traduceri din Sfinţii Părinţi, traducerea Noului Testament. Opera sa publicată cuprinde peste 15.000 pagini, iar cea în manuscris aproximativ 150.000 pagini. Din mulţimea operelor sale amintim: Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes, Compendiu de Teologie simbolică, Expunerea şi critica filosofiei religioase a lui Sabatier (în germană), Mărturisirile de credinţă şi cele mai importante mărturii de credinţă ale Bisericii greci-orientale (în germană), Curs de Teologie Fundamentală, Bhagavad-Gita. Pentru opera teologică, Mihălcescu a fost numit de contemporani “apostol al teologiei româneşti”.( Conf.univ.dr.pr. Ion Vicovan- Profesorul Ioan Mihălcescu (1874-1948), http://150.uaic.ro/personalitati/teologie-ortodoxa/ioan-mihalcescu/).167 Gala Galaction (Grigorie Pişculescu) s-a născut pe 16 aprilie 1879 în localitatea Dideşti-Teleorman. Personalitate multilaterală: profesor de teologie, romancier, nuvelist şi eseist, Gala Galaction se numără printre elitele culturii literare şi teologice româneşti .În Bucureşti a urmat Liceul „Sf. Sava” (1890-1898) şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie (1898-1899) apoi pe cele ale Facultăţii de Teologie din Capitală (1899-1903), iar Facultatea de Teologie din Cernăuţi i-a conferit titlul de Doctor în Teologie (1909). A îndeplinit unele funcţii administrativ-eclesiastice; defensor eclesiastic de Râmnic şi Argeş (1909-1922), misionar al Arhiepiscopiei Bucureştiului (1922-1926). Începând cu 1926 devine titular al Catedrei de Introducere şi Exegeza Noului Testament la Facultatea de Teologie din Chişinău unde activează până în 1941 după care se transferă la Facultatea de Teologie din Bucureşti şi predă până în 1947. Personalitate teologică multiculturală, Gala Galaction a publicat numeroase studii în specialitatea predată, articole, meditaţii, predici şi conferinţe. S-au bucurat de un mare succes literar şi prin publicaţiile sale de beletristică: nuvele, romane, cronici, note de călătorie şi articole cu tentă creştin-moralizatoare. Mai presus de toate însă s-a impus prin realizarea, împreună cu Vasile Radu, a traducerii Bibliei cu titlul „Biblia sau Sfânta Scriptură” (Bucureşti 1936). Majoritatea Bibliilor sinodale, începând cu cea din 1968 şi terminând cu ultima ediţie, sunt de fapt reproduceri ale traducerii realizate de cei doi. Prodigioasa sa operă religioasă şi literară a fost apreciată chiar din timpul vieţii şi s-a concretizat prin conferirea a numeroase premii şi distincţii bisericeşti şi civile, dintre care amintim; Premiul Academiei Române (1915), Premiul Societăţii Scriitorilor Români (1933), Medalia „Meritul Cultural” clasa a II-a (1934), Premiul Naţional Literar

56

personalităţi cultural-literare notorii, care scriau cărţi, colaborau la publicaţii, ţineau conferinţe. În Chişinău au înviorat viaţa patriotică, religioasă, teologică şi cultural-literară. Aceasta era şi destinaţia Facultăţii de Teologie. Istoria Facultăţii a cunoscut încă un moment tensionat care a dat ocazia din nou adversarilor să declanşeze campania potrivinică ce părea încheiată în 1926. Momentul a fost descoperirea activităţii subversive, comuniste, a profesorului de istoria artei Petre Constantinescu-Iaşi şi procesul desfăşurat la Chişinău în 1936. Faţă de acest scandal, Sinodul a luat totuşi o atitudine, indirect, prin trimiterea unei adrese Ministerului Instrucţiunii Publice prin care se spune că diplomele se obţin mult mai uşor ca la alte facultăţi, iar frecvenţa cursurilor nu este impusă168. Reacţia a venit şi din partea Mitropolitului Gurie, care a remis o adresă sinodală decanatului facultăţii cerând ca “preoţii să posede ştinţe temeinice, iar frecventarea cursurilor să fie obligatorie”169. În afară de Facultatea de Teologie, la Chişinău mai funcţionau şi o serie de şcoli secundare, precum Seminarul Teologic condus de Serghei Bejan, apoi de Victor Popescu. Acest seminar a fost creat în anul 1927, prin unirea Seminarului inferior cu cel superior. La unificarea acestor instituţii, corpul profesoral s-a format din ambele părţi. O parte ca Gh. Raşcu, Mihail Rădulescu, Hristache Dăscălescu, Ion Căpriţă, Anton Toma proveneau din provinciile ţării, iar cealaltă parte din profesori, precum C. Belodanov, D. Câdea, D. Cărăuş, C. Cumpătă, P. Jalodcovshi, A. Iacovlev, D. Luca, S. Orlov, D. Sălceanu, S. Macarianu, V. Mateevici, S. Zaharianov, Mihail Spinei, care proveneau din Basarabia.

Seminarul din Edinet În perioada interbelică, din rândul elevilor Seminarului s-au ridicat elemente de valoare, precum Sergiu Matei Nica, S. C. Roşca, Paul Lecca, Paul Mihail, Igor Jechiu, Iuliu Cireş, Leonid Chiriţă, Vlad Dumbravă, Ion Margine, arhiepiscopul Antim Nica, mitropolitul Antonie Plămădeală şi alţii. Se poate afirma, pe bună dreptate, că Seminarul Teologic a dat culturii şi artei româneşti contribuţii de seamă şi s-a înscris în Cartea de Aur a şcolii româneşti. A mai funcţionat şi Liceul Eparhial, condus de M. Usinevici-Dumitrescu, alături de alţi profesori de seamă, precum A. Cristi, Z. Florescu, M. Vartic, E. Isanoc, R. Parboti, E. Nagacevschi, L. Zotta, Ilie Tocan şi mulţi alţii. Şcoala Eparhială de Fete a fost condusă de Elena Alistar, notorie personalitate a vieţii naţionale din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău. Printre profesori îi amintim pe M. Dumitru, A. Eremia, A. Smolenschi şi alţii.

(1935), Premiul Naţional pentru Proză (1942). A fost membru activ al Academiei Române (1947). Recunoaşterea calităţii operei sale literare este probată şi prin permanenta reeditare. Teologul, profesorul, preotul şi scriitorul Gala Galaction (Grigorie Pişculescu) a trecut la cele veşnice la 8 martie, 1961 în Bucureşti. (Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002)168 Ibidem, p.193.169 Ibidem,p. 194.

57

Dacă Seminarul din Chişinău i-a dat pe aproape toţi făuritorii Unirii din 1918, acelaşi Seminar, ca şi cele din Ismail, Bălţi, Edineţ, ca şi Facultatea de Teologie din Chişinău şi cea din Cernăuţi, au creat, între cele două războaie mondiale, oameni de cultură, savanţi şi preoţi, buni români. Războiul comuniştilor atei i-a forţat aproape pe toţi să se refugieze în ţară. Mulţi mai ţineau încă minte ce păţiseră sub ţarism. Ceea ce se ştia despre Soviete avea darul să-i înspăimânte şi mai mult. Dar toţi cei plecaţi au trăit permanent cu speranţa întoarcerii într-o Basarabie eliberată. Ei au fost în România conştiinţa Basarabiei, chiar sub dictatura comunistă, prosovietică şi atee.

Seminarul din Ismail

4.1.4. Asociaţii, publicaţii religioase, biserici şi mănăstiri

4.1.4.1.Asociaţii şi publicaţii religioase.

O bogată activitate culturală şi bisericească a avut asociaţia preoţească de pe lângă Eparhia de Chişinău, „Uniunea clericilor din Basarabia”, care avea organul său de presă, „Raza”. În anul 1938, desfiinţându-se această asociaţie, şi-a sistat apariţia şi publicaţia. În anul 1939, preotul Vasile Ţepordei a reuşit să obţină aprobarea reapariţiei ei. Anul următor, cu ocazia ultimatumului Uniunii Sovietice şi cedarea Basarabiei, revista „Raza” a continuat să apară la Bucureşti, sub titulatura „Gazeta săptămânală de luptă a refugiaţilor basarabeni”. O altă asociaţie culturală a fost şi Căminul Cultural Parohial „Ştefan cel Mare”, care îl avea ca preşedinte, în 1940, de G. Leahu. În cadrul Mitropoliei Basarabiei funcţiona şi un Muzeu Bisericesc Presa bisericească basarabeană a fost în perioada interbelică , valori, la nivelul celei din Vechiul Regat şi din provinciile unite în 1918. Cea mai importantă publicaţie, a fost Luminătorul, organul oficial al eparhiei Chişinăului şi Hotinului. Despere apariţia acestei reviste am vorbit în capitolul trei. Până în anul 1922, revista a fost condusă neoficial de către Constantin Popovici170, devenit după 1922, oficial redactorul revistei. Apărea 170 Constantin Popovici – preot, profesor. Părintele şi-a împlinit întreitul ideal ca dascăl, preot şi patriot. Înzestrat cu o bunătate rară, cu răbdare şi înţelepciune a reuşit să sfarme îndoielile şi să întărească toate voinţele canalizându-le spre unitate. Doar cu ambiţia pentru Naţiune şi cu dorul slujirii lui Dumnezeu s-a

58

bilunar în 1200-1300 de exemplare fiecare număr având 128 de pagini, cu teme variate, de la teologie practică, traduceri, fragmente de literatură şi poezie religioasă până la documente vechi slavo-române privitoare la istoria bisericească.171 A apărut fără întrerupere, excepţie făcând ocupaţia sovietică între 1940-1941, până în 1944. După 1989, a reapărut în 1992 sub conducerea preotului Petru Buburuz. O altă revistă de valoare, a fost Misionarul, publicaţie a Misiunii Ortodoxe Române. A apărut la Chişinău între 1929-1942, editată de secţia culturală a Consiliului Eparhial Chişinău. Revista avea ca ţintă cititorii din mediul rural, articolele fiind axate pe prezentarea dogmei şi a metodelor misionare. O altă publicaţie notabilă a fost ziarul Glasul Adevărului, editată la Chişinău în anii 1929, 1931-1934, de către Societatea Frăţimea Naşterii lui Hristos. Publicaţia adresată publicului larg, trata în articolele sale viaţa bisericească şi problemele acesteia. Alte publicaţii care au apărut în perioada interbelică au fost, Însemnări creştine, revistă de orientări pastorale şi misionare (Bălţi, 1937-1940), Episcopia Hotinului, foaie oficială a acestei episcopii (Bălţi, 1926-1940) şi Biserica basarabeană, de aceeaşi eparhie (1942-1943), Buletinul Episcopiei Cetăţii Albe- Ismail (1923-1940 şi 1942- 1943), Raza, editată de „Uniunii clerului din Basarabia” o revistă de luptă şi atitudine românească apărută între 1931-1944172. Studenţii Facultăţii de Teologie aveau şi ei propria revistă, Studentul, revistă a Societăţii Culturale „Petru Movilă”, apărută între 1928 -1933, continuată cu revista Gândul neamului (1933-1934) şi cu Tribuna tinerimii (1936-1938). Existau şi alte publicaţii editate de şcolile ecleziastice printre care amintim, Limba noastră la Chişinău şi Luceafărul la Ismail, iar Liceul eparhial din Chişinău publica revista şcolară Ghiocelul.173

În perioada interbelică mai remarcăm două reviste de mare prestigiu intelectual: Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău şi Arhivele Basarabie. Revista Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, care1a apărut din 1909 şi până în 1939. Au apărut în total 24 de volume, extrem de valoroase, tratând un şir

impus tuturor celor din jur, dar mai ales viitorilor preoţi pe care i-a „păstorit” timp de 40 de ani, cu cuvântul, cu fapta, cu dragostea duhovnicească de părinte. A fost model în toate, întruchipând perfect specificul basarabean.„Cine nu şi-a deschis sufletul în faţa acestui duhovnic al duhovnicilor şi părinte al părinţilor?” (Vasile Tepordei- Scrieri alese, Ed. Flux –Chisinau , 2005, p.408)Ca preot şi român a fost perfect. Ca om a atins măsura suferinţei celei mai adânci. Ca preot şi-a desăvârşit suferinţa preamărind pe Dumnezeu prin frumuseţea slujbelor divine săvârşite. În 1908, a fondat revista „Luminătorul”, pe care timp de 10 ani a scris-o aproape singur cu litere chirilice şi slovă românească. După 1918, când cenzura bolşevică a suspendat toate foile româneşti, ”Luminătorul” nu s-a stins. În timp ce Mitropolitul Gurie era deportat pentru atitudinea lui pur românească, pedagogia marelui părinte luminător Constantin Popovici a frânt toate ispitele vremii. Prin smerenie fără să şovăiască vreodată a refuzat alegerea de episcop la Ismail, pe cea de vicar al Mitropoliei Basarabiei şi catedra de Liturgică a Facultăţii de Teologie. A muncit toată viaţa şi a murit sărac. N-a fost sat, n-a fost biserică, sau instituţie unde să nu lucrezesausănufilucratunuldinuceniciisăi.„Ori de câte ori îşi întâlnea un ucenic, dintre cei peste 40.000, pe care i-a avut, venerabilul părinte Constantin Popovici zâmbea, îl întreba ce are pe suflet şi totdeauna nu uita să se intereseze şi de cele ale pământescului naţional: „Ce-o mai fi oare şi cu soarta scumpei noastre ţări?”( ibid.p.409). N-a şovăit niciodată. A crezut permanent în Dumnezeul Stămoşilor noştri şi în dreptatea legitimă a Naţiunii noastre al cărei fiu de cinste era. A fost un om de o cinste ireproşabilă. A murit la 83 de ani, în Chişinău, pe data de 3 iulie 1943.( Gheorghe C. Nistoroiu- Mlădiţe alese ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în http://basarabialiterara.com.md/?p=4093)171 Iurie Colesnic, Basarabia necunoscută, vol. 1, Editura Universitar, Chişinău, 1993, p. 282.172 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, 1993, p.240, Păcurariu Mircea. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. – Iaşi: Editura Trinitas, 1993, pp. 116-117.173 Ibidem, p. 116-117.

59

de probleme ale istoriei şi culturii românilor174. Arhivele Basarabiei a fost cea mai prodigioasă revistă de istorie şi geografie a Moldovei dintre Prut şi Nistru. A apărut între anii 1929-1938, sub conducerea prof. univ. Toma G. Bulat şi Constantin N. Tomescu. Majoritatea materialelor publicate: documente de arhivă referitoare la istoria Moldovei şi istoria religiei din ţinut, dispoziţii, hotărâri, scrisori şi declaraţii au ca autori diverse structuri de stat, dar şi persoane particulare7. Şi astăzi, mulţi cercetători ai trecutului pământului nostru folosesc Arhivele Basarabiei drept un izvor nesecat de informaţii şi documente, „privitoare la istoria Basarabiei şi a Bisericii româneşti de aici”175.

4.1.4.2. Biserici şi mănăstiri

Potrivit datelor statistice din anul 1922, numărul parohiilor, bisericilor, capelelor şi a preoţilor din Basarabia, după judeţe, era176:

JudeţeleParohii urbane

Biserici urbane

CapeleParohii rurale

Biserici piatră

Biserici lemn

PreoţiTotal

biserici parohiiHotin 2 2 - 149 68 81 148 151 151Soroca 1 2 1 138 112 39 144 154 139Bălţi 1 1 - 125 85 53 133 139 126Orhei 2 2 - 148 155 14 155 171 150

Chişinău 14 19 14 99 81 41 166 155 113Tighina 5 5 - 88 81 8 109 94 93Cetatea

Albă10 10 - 85 85 - 111 95 95

Cahul 3 3 - 51 46 15 63 64 54Ismail 18 19 - 48 46 2 75 67 66Total 56 63 15 931 759 253 1104 1090 987

După cum se vede în tabelul de mai sus, cele mai multe parohii şi biserici urbane se aflau în judeţele Ismail, Chişinău şi Cetatea Albă, iar numărul mai mare de parohii şi biserici rurale se află în judeţele Orhei, Bălţi, Soroca şi Hotin, deci în partea nordică a Basarabiei, tot aici fiind şi cele mai numeroase biserici de lemn, fapt explicabil de prezenţa în apropiere a codrilor. Dacă am arunca o privire generală asupra Basarabiei, am vedea că regiunea codrilor este şi cea mai bogată în mănăstiri, şi mai ales judeţul Orhei, care singur are 10 mănăstiri şi două schituri, ceea ce reprezintă aproape jumătate din totalul mănăstirilor şi schiturilor

174 7. Şpac Ion. Arhivele Basarabiei, Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic. – Chişinău: Ed. Museum, 1997, p. 47.175 Păcurariu Mircea. Op. cit., p. 117176 Sergiu Mandiş, Viaţa bisericească în Basarabia ( 1918-1944), în

60

din Basarabia. După acest judeţ, urmează Chişinău, Soroca, Ismail, Tighina şi Bălţi. Singurele care nu aveau nici o mănăstire şi nici un schit erau Hotin, Cetatea Albă şi Cahul. Mai toate mănăstirile basarabene sunt ctitorii de boieri şi creştini evlavioşi, cu excepţia a două domneşti. Fiind mereu supuse nestatorniciei vremurilor, ele nu mai posedă inscripţii de întemeiere şi nici bogate colecţii de hrisoave cu privire la diferite dăruiri din partea domnilor şi boierilor ţării. O altă pricină a dispariţiei acestor inscripţii este şi faptul că stăpânirea greacă şi rusă, deşi creştine amândouă, au putut înlătura glasul românesc al trecutului lor, fiind cunoscute numai în inscripţiile de limbă slavă. Este, de asemenea, cunoscut că toate aceste lăcaşuri sfinte nu au moaşte sfinte şi nici icoane făcătoare de minuni, cu excepţia mănăstirii Hârbovaţ, care, de la sfârşitul secolului al XVIII – lea, posedă Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni. În această perioadă, mănăstirile basarabene aveau o gospodărie cu colorit rusesc. Cu toată reducerea de venituri, totuşi, monahii basarabeni gospodăreau aşa de bine, încât prin unele mănăstiri şi-au instalat lumina electrică, aveau mori, iazuri şi altele. După poziţia lor, mănăstirile basarabene sunt aşezate în trei grupe bine distincte: Grupa din judeţul Lăpuşna, formată din mănăstirile Căpriana, Condriţa, Hâncu, Suruceni şi Vărzăreşti. Grupa a doua, formată din mănăstirile Hârbovaţ, Hârjăuca, Ţigăneşti, Răciula, Tabăra, Curchi, Hirova şi Frumoasa. Grupa alcătuită din mănăstirile de pe linia Nistrului, aşezate la mari distanţe una de alta, ca: Saharna, Călărăşauca, Rugi, Japca, Noul – Neamţ. Privitor la viaţa religioasă basarabeană interbelică, folcloristul şi lingvistul, Dumitru Şandru, nota în jurnalul său impresiile sale în urma vizitei de documentare din anii 30. Printre însemnările sale sunt şi câteva referitoare la mănăstiri. Astfel, referitor la Mănăstirea Vărzăreşti notează: „…e locuită de peste 200 maici şi surori care se ocupă cu ţesutul covoarelor ( foarte frumoase), facerea lânei etc. curăţenia este exemplară. Suntem primiţi bine de maica stareţă, Egumenia.”177

O privire de ansamblu asupra lăcaşurilor de cult din perioada interbelică, adică 1930, rezultă din următorul tabel178:Judeţul Protopopiate Biserici ortodoxeBălţi 5 159Cahul 3 67Cetatea Albă 1 92Ismail 3 72Lăpuşna 5 108Orhei 4 147Soroca 4 161Tighina 3 96

4.1.5. Problema patrimoniului religios.

177 Dumitru Şandru, Binevoitori şi buni, în Magazin Istoric, nr. 3( 360), 1997, p. 8178 http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/cahul/index.html

61

Disputa patrimonială a fost unul dintre conflictele şi disputele din sânul bisericii ortodoxe basarabene. Conflictul a fost alimentat de acei clerici care erau încă tributarii mentalităţilor din biserica rusă, cea care câştigase o serie de drepturi în vâltoarea revoluţiilor de la început de secol XX. Clerul basarabean moştenise de la Rusia ţaristă puternica apartenenţă la o castă, clerul venind în ierarhia socială imediat după nobilime. Această apartenenţa însemna pe lângă onoruri formale şi privilegii materiale. În Rusia ţaristă, clerul nu era salarizat de stat, preoţii şi călugării având la dispoziţie proprietăţi de sute de hectare. Asta pe de o parte, pentru că pe de altă parte, clerul se întreţinea şi din ceea ce primeau de la enoriaşi în bani sau în natură, asigurându-le astfel un trai îndestulător. Situaţia după 1918 s-a schimbat şi prin actul Sfatului Ţării din 27 noiembrie 1918, era adoptată legea de reformă agrară pentru Basarabia. Legea expropria pământurile mănăstirilor lăsându-le însă un lot de 50 de hectare arabil, vii şi livezi, iar parohiilor un lot de 6-8 hectare de fiecare preot, diacon şi cântăreţ179. Această lege a trezit nemulţumirea clericilor basarabeni care îşi vedeau diminuate resursele funciare. Aceştia au încercat prin diverse memorii adresate autorităţilor locale şi centrale să găsească o cale de rezolvare a problemei. Chiar şi Arhiepiscopul Gurie a intervenit pe lângă organismul care administra fondul funciar cerând atribuirea a câte unui hectar de pământ fiecărui vieţuitor din mănăstiri şi împroprietărirea cu pământ, pe viaţă, a clericilor180. Într-o adresă din septembrie 1922, a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, către ministrul Agriculturii şi domeniilor se cerea a se realiza „actul de dreptate şi îndreptare” dorit de biserica basarabeană, în sensul de a se lăsa în proprietatea mănăstirilor o parte din fostul lor patrimoniu, adică 100 de ha pădure acelor care au avut mai mult, 50 de ha pădure celor care au avut sub 100 de ha iar celor care nu au avut deloc să li se dea o porţiune din pădurea unei mănăstiri învecinate care a avut înainte de reformă mai mult de 100 de ha, pentru a li se asigura „o existenţă oricât de modestă”181. Toate intervenţiile au rămas însă fără răspuns, iar curând aceste nemulţumiri nu s-au mai auzit. Locul acestei dispute a dreptului bisericii ca instituţie a fost luat de cea a dreptului clerului. În biserica rusă autoritatea eparhială era exercitată de chiriarh şi consistoriul duhovnicesc, format din secţiile şcolară, judiciară, metricală şi economică, consistoriul fiind subordonat Sf. Sinod. Activitatea filantropică desfăşurată de eparhie urmărea ajutorarea săracilor, văduvelor şi orfanilor din rândul clerului, iar cea culturală se axa pe educaţia copiilor de preoţi şi cântăreţi. Pentru a susţine aceste activităţi în afară de banii proveniţi de la stat şi Sinod, o parte proveneau din contribuţia clerului şi a donatorilor laici. Aceste instituţii filantropice şi educaţionale erau unele dintre averi. O altă avere era Epitropia eparhială, care se ocupa de protecţia văduvelor şi orfanilor din familii de preoţi, diaconi şi cântăreţi. Mai erau, tipografia eparhială, fabrica de lumânări, hotelul Suisse, Casa eparhială din Chişinău, librăria clerului, atelierul şi magazinul de obiecte bisericeşti, Casa emeritală, orfelinatul pentru copii de clerici, Casa de ajutor reciproc şi Banca clericilor, toate create în folosul exclusiv al clerului. Imediat după Unire, în 1922, administrarea, gestionarea şi folosirea lor a fost trecută la nou înfiinţata Uniune a clericilor ortodocşi din Basarabia.

179 Monitorul Oficial, nr. 258, 13 martie 1920.180 Luminătorul, nr.3, 1920, p.5.181 Ibidem, nr. 4, 1920, p.10.

62

Conflictul a fost tocmai această preluare de către o organizaţie profesională a unor bunuri de patrimoniu considerate a fi ale bisericii şi ale statului, în neconcordanţă cu statutul bisericii din România. Aşa cum reieşea din statutul acestei uniunii, scopul acesteia era desfăşurarea unor „activităţi sistematice în viaţa bisericească pastorală şi culturală”, pentru „apărarea drepturilor juridice, economice şi profesionale ale clerului şi bisericii”182. Această măsură a fost luată independent de autoritatea eparhială, iar în 1923, Ministerul Culturii şi Artelor, solicita printr-o adresă, Ministerului Justiţiei să intervină deoarece, Uniunea Clericilor ortodocşi din Basarabia este vinovată de „diferite delicte calificate de codul penal, în detrimentul statului Român, reprezentat de Ministerul de Cultură şi Arte”183. Faţă de această adresă, Ministerul de Justiţie dispune o anchetă de verificare care concluziona că predarea averilor bisericeşti de către Congresul Eparhial către Uniune a fost „ilegală prin acte cu nici o valoare juridică şi nu transmit proprietatea, dar pe baza lor, Uniunea a făcut act de posesiune asupra averilor”184. Problema a fost şi pe ordinea de zi a sesiunii Sf. Sinod din iunie 1924, cazul fiind susţinut de către Arhiepiscopul Gurie care arătat că trebuie făcută o distincţie clară între ce este a clerului şi ce este al bisericii. S-a creat ca soluţie de compromis o Eforie locală care administra aceste averi, iar regimul gestionării acestui patrimoniu s-a menţinut până în 1939, iar după 1940 problema a mai încetat să existe, revenind după 1992.

4.2. Biserica din Basarabia intre 1940-1941Basarabia în lacrimi

Tragicul an 1941 a însemnat sfârşitul României Mari. Pe 26 iunie 1941 a sosit ultimatumul cedării, şi încă o data marile puteri hotărau soarta României. Până pe 28 iunie teritoriul trebuia evacuat. Prin cea de–a doua nota ultimativa a ministrului sovietic de externe, in patru zile, începând cu orele 14.00, Basarabia trebuia evacuata. Pe 29 iunie 1940, în zori, tancurile armatei rosii au intrat în Basarabia. Trupele sovietice au trecut Prutul, punând stăpânire pe oraşul Herţa şi chiar pe o parte a judeţului Dorohoi. Cele 48 de ore de calvar au adus oceane de lacrimi, au semănat moarte, durere, despărţiri. Printre cei care au fost maltrataţi şi supuşi la umilinţe au fost şi sute de preoţi. S-au refugiat toţi ierarhii şi consilieri eparhiali, profesorii Facultăţii de Teologei, studenţii, mulţi preoţi şi călugări. Viaţa bisericească a cunoscut modificări, autorităţile sovietice au impus regimul aplicat tutoror cultelor din URSS. Până în decembrie Biserica de aici a rămas fără păstor, abia în decembrie este trimis episcopul Alexei de Tula. Prima lui maăsură a fost ca slujbele să se ţină în slavoneşte şi să se revină la stilul vechi.Autorităţile sovietice au declanşat o prigoană împotriva romănilor, fiind arestaţi şi deportaţi în Siberia circa 300 000 de basarabeni, între care şi 487 de preoţi, iar alţi au fost torturaţi şi ucişi185.

182 Ibidem, nr. 12, 1922, 183 Buzilă, op. cit., p. 273-274.184 Ibidem, p. 274.185 Basarabia desrobită, Guvernămîntul Basarabiei, iulie 1942, , graficul situaţiei cultului ortodox.

63

Atrocităţile ocupanţilor sovietice sun rememorate de martorii oculari. Arhimandritul Felix Dubceac, originar din comuna Voloave, judeţul Soroca, refugiat de la mănăstirea Rudi şi adăpostit la mănăstirea Sfânta Ana de la Rohia, apoi stabilit în Detroit, SUA, consemnează: “În a doua înrobire a Basarabiei, Stalin a dat ordin să fie deportaţi preoţii din sate, iar mănăstirile să fie prefăcute în colhozuri şi şcoli komsomoliste. Toate icoanele şi cărţile din bibliotecile mănăstirilor să fie arse. Limba şi alfabetul slavon să fie în toate şcolile primare, secundare şi universitare”186. La fel de evocatoare sunt declaraţiile făcute chiar de preoţii refugiaţi în ziua de 28 iunie1940. Iată declaraţia preotului Gheorghe Geamatan, refugiat din parohia Elisaveta, judeţul Bălţi: “Pe 28 iunie, pe când mă pregăteam să plec la slujbă, pe la orele 17.00 am văzut pe strada Bălţi–Soroca tancuri ruseşti şi, la aproximativ o oră, la vreo sută de avioane ruseşti au împânzit cerul deasupra Bălţilor şi satului. M–am întors acasă şi, luându–mi familia, am pornit pe jos spre Ştefăneşti. Când am părăsit satul, oamenii plângeau că ruşii îi ocupă. M–au oprit să–mi facă percheziţie, deşi enoriaşiimei s–au opus. Oricum, am părăsit parohia fără hrana, fără cai, fără a–mi lua ceva bani.” O altă declaraţie a preotului Teodor Armaşu din parohia Gălăţeni, judeţul Hotin: „M–am refugiat pe 28 iunie 1940, prima zi de evacuare, părăsind parohia pe la orele patru după masă, când enoriaşii m–au informat că trupele sovietice au trecut Nistrul la Neverotoveni. Nu am avut niciun transport, trăsurile şi caii din comuna au fost sechestraţi de autorităţile bolşevice. Nu a mai circulat niciun tren începând cu ora trei în noaptea de 28 iunie, astfel am fost nevoit să apuc pe un drum la întâmplare. Trăiam clipe de panică şi disperare. Am plecat pe jos cu ceva bagaje în mână. Dar, fiind suferind şi auzind huruitul tancurilor comuniste, care era asurzitor, am lăsat şi acel bagaj, bucuros că pot scăpa cu zile şi trece peste Prut. În aceeaşi zi, seara, am ajuns la Lipnic, unde în gară era un tren militar de evacuare… Astfel, pe 29 iunie 1940, la orele trei după masă, am ajuns la Iaşi. Soţia, împreună cu copilul de 7 ani, rămânând în Basarabia încă mult timp…”. Preotul Serafim Chicu, refugiat din parohia Sineşti, judeţul Bălţi, declara: „ În zilele de 30 iunie, 1 şi 2 iulie 1940 am văzut şi am simţit o atitudine făţişă antiromâneascăă, pe drumuri, la fiece pas. s–au grupat bande care săvârşeau omoruri şi jafuri, bolşevicii prezidau toate adunările cu caracter antiromânesc”. Părintele Sergiu Sofronie, paroh în comuna Dumitresti, judeţul Soroca, face următoarea mărturisire: „Sâmbăta–dimineaţa am oficiat slujba în curtea bisericii din Dumitresti. În timp ce oficiam, avioanele ruseşti brăzdau cerul cu zgomotul lor asurzitor. Am stat la masa cu enoriaşii mei, le–am dat ultimele sfaturi în calitatea mea de preot. Lumea s–a cuprins de cea mai mare durere şi mâhnire. Am venit acasa şi mi–am împachetat parţial câteva lucruri, mobila am dat–o locuitorilor din sat, iar casa am lasat–o la voia întâmplării… Arhiva am predat–o unui om de încredere. În zorii zilei, plângănd ca un copil, am pornit pe jos spre Bălţi. Tot ce auzeam erau huiduielile ruşilor despre români… Drumul până la gara Bălţi a fost umilitor, eram percheziţionat şi interogat, mai nu m–au arestat. În gară am ajuns duminică, 30 iunie, pe 2 iulie am ajuns la Ungheni, iarăşi interogatoriu, percheziţii şi lovituri. Pe 3 iulie 1940 am trecut Prutul flămând, dezbrăcat, dar calvarul rămasese deja în urmă”. Iată mai jos lista cu preoţii martiri din Basarabia:●Leonid ANTONOVICI, paroh la Iablona, judeţul Bălţi.

186 Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008, p. 118

64

●Alexandru BALTAGA de la Călăraşi, protoiereu mitrofor supranumit de Gala Galaction „Luceafăr al Bisericii basarabene” şi „patriarh al preoţilor basarabeni”.●Alexandru BOBEICĂ, econom stavrofor, profesor de religie la Liceul eparhial de fete din Chişinău.●Vasile BODRUG, paroh la Duşmani, judeţul Bălţi, a fost omorât prin împuşcare în 1941

.● Preotul BOŢAN din Lozova, Lăpuşna, a fost terorizat până şi-a dat sufletul.●Teodor BUNESCU, paroh la Zubreşti, judeţul Lăpuşna. ●Anton I. CERNĂUŢEANU din Chişinău.●Petre CERNĂUŢEANU din Chişinău.Vladimir I. CERNĂUŢEANU din Tighina a fost condamnat şi deportat fără ca să se mai întoarcă.●episcopul Teodosie CHIRICĂ.●Istrati CHIRIŢĂ, preot paroh la Pituşca, judeţul Lăpuşna, împuşcat de sovietici în 1941, în pădurea de la Păuleşti.●Alexandru CHIPEŢCHI din Chişinău.●Dimitrie CIORNEI, paroh la Clişcăuţi, judeţul Hotin, ucis mişeleşte în 1940 de organele NKVD.●Dumitru COZINSCHI, paroh la Troiţa, judeţul Tighina.●Vasile DONCILĂ, slujitor la capela Liceului de băieţi „Alexandru Donici” din Chişinău.

●Alexei DRAJINSCHI, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna.●Ion DULAP, paroh la Rădeni, judeţul Orhei.●Constantin GÂRLOVEANU, paroh la Speia, judeţul Orhei.●Mihail GHILI, paroh la Unţeşti, judeţul Bălţi, este ucis la Barnaul în anul 1942.●Nicolae GOANŢĂ, împuşcat în cap, la vârsta de 36 ani, de către sovietici la Craiova.●Alexandru GROSU, paroh la Olăneşti, judeţul Cetatea Albă.

65

●Nicolae GROSU, magistru în teologie, fost profesor la Academia Teologică din Kiev.●Petru HAGIU, protopop de Cetatea Albă.●Preotul Gheorghe HRGHEL, fost profesor la Conservatorul din Chişinău, a fost condamnat la Polul de Nord. Când Hruşciov ia propus să-l repatrieze în România, el a preferat să rămână la Chişinău, ca profesor la Conservator.. După un an, însă, a fost alungat din serviciul şi a murit mai mult de foame.●Preotul Vladimir ISTRATE, din comuna Barda- Lăpuşna, a fost omorât de hoardele de bolşevici în timpul năvălirii lor.●Gheorghe MALEAVIN, paroh la Selemet, judeţul Tighina.●Nicador MALESCHI, preot la Cetatea Albă.●Sebastian MÂRZA.●Gheorghe MIHALACHE, paroh la Căuşeni, judeţul Tighina, este deportat şi moare în anul 1940 în ţinutul Krasnoiarskului.●părintele MIZIUMSCHI, paroh la Volintiri, judeţul Cetatea Albă.●Alexandru MOTESCU, preot la Tighina.●Artemie (Auxentie) MUNTEANU, ieromonah, stareţ al mănăstirii Noul Neamţ.●Gheorghe MUNTEANU, paroh al bisericii “Regina Maria” din Ismail, este omorât în faţa catedralei din Ismail după ce a fost tuns şi bărbierit pe treptele Sfântului lăcaş.●Boris NICOLAE, paroh la Baraboi, judeţul Bălţi.●Theodor PETCU, paroh la Stohnaia, Rezina.●părintele Constantin RUGHINOV din judeţul Tighina.●Avacum RUSU, paroh la Mălăişti, judeţul Bălţi, a fost deportat în Siberia fără întoarcere.●părintele Haralambie SAMBURSCHI, din jud. Tighina.●părintele Marcel SMIROV, ucis prin împuşcare.●Anatolie SPINEI, paroh la Dolna, judeţul Lăpuşna.●mitropolitul Arsenie STADNIŢCHI.●Porfirie ŞOIMU, paroh la Parcani, judeţul Soroca.●Gheorghe TUDORACHE, paroh la Grozeşti, judeţul Lăpuşna, a fost condamnat şi deportat în Siberia.●Mina ŢĂRUŞ, paroh la Camencea, comuna Cobâlca, judeţul Orhei, a fost ucis cu multă cruzime de bolşevici în anul 1940.●Mihail VASILACHE, preot misionar din Alcedar, judeţul Orhei.●Ştefan ZAGORODNÂI, paroh la Suruceni, judeţul Lăpuşna.●Dumitru ZAHARIA, paroh la Larga Veche, judeţul Cahul, fost parlamentar ţărănist, a fost arestat şi condamnat .●arhimandritul Savatie ZUBCU, exarh al mănăstirilor din eparhia Cetatea Albă – Ismail. Lista martirilor nu se opreşte aici . Concomitent cu prigoana clericilor s-a declanşat şi prigoana antireligioasă. Printre primele decizii luate de ocupanţii sovietici, a fost împotriva bisericii. Hotărârea 142-H din 13 septembrie 1940 se referea la Cu privire la confiscarea cărţilor bisericeşti de toate ritualurile si ale sectelor religioase". Timp de zece zile au fost organizate comisii orăşeneşti şi judeţene care au început punerea în practică a Hotărârii respective187. Din

187 Tihonov Ludmila, "Politica statului sovietic fata de cultele din R. S. S. Moldoveneasca (1944-1965)", Chisinau, Prut International, 2004, p. 25

66

septembrie 1940 a început trecerea în posesia statului a oricărui bun, multe biserici au fost transformate în magazii, silozuri, garaje sau săli de spectacole, iar cele aflate în construcţie dărâmate. Paraclisul Palatului Mitropolitan a fost transformat în Palatul pionerilor, capelele unor şcoli, licee, spitale, transformate în săli de cazare, grajduri sau cazărmi. O biserică din Ismail a fost tranformată în magazie iar o capelă militară din Hotin, în latrină188. În anul1940, în Chişinău au rămas doar trei biserici, în Bălţi din şapte biserici au rămas doar patru, iar la Cahul, biserica a fost transformată în muzeu189. În cursul anului 1941 au fost închise alte biserici, aşa cum reiese din două decrete al Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din 20 februarie şi 14 aprilie 1941. Cele două decrete hotărau închiderea a zece biserici190( stenogramele decretelor la anexe). Mănăstirile au avut aceeaşi soartă, ca urmare a unei decizii a Consiliului Comisarilor Poporului al RSSM din 18 martie 1941. Mănăstirea Frumoasa a fost transformată în casă de odihnă, iar trei mănăstiri au trecut în patrimoniul Ministerului Sănătăţii, Suruceni a devenit spital, Harjauca, spital republican, iar Curchi a devenit spital pentru bolnavi de tuberculoză. Mănăstirea Harbovăţ, a fost reorganizată în azil pentru copii orfani191. Potrivit legislaţiei sovietice, patrimoniul bisericesc aparţinea statului. Credincioşii erau „chiriaşi” ai statului, iar comunitatea trebuia să facă în faţa statului dovada potenţialului financiar. Pentru ca biserica să fie deschisă enoriaşii trebuiau să suporte o taxă către stat de 3000-5000 de ruble192. Catedrala din Chişinău trebuia să dea un impozit de 24000 de ruble, în două rate. Fiscalitatea era una dintre mijloacele de lichidare a bisericii, iar când nu se mai pitea plăti, comunitatea religioasă se autodizolva. Şi preoţii erau supuşi la diverse taxe, Ei erau obligaţi să plătească un impozit de 1500 de ruble pentru dreptul de a oficia slujba. De exemplu, preotul din comuna Suceveni a plătit 3000 de ruble pentru şase luni,iar locuitorii comunei Berhomet au plătit 8000 de ruble în 1941 pentru a putea ţine slujba Învierii193. Pe lângă aceste taxe, preoţii care continuau să oficieze slujbele religioase erau obligaţi sa presteze şi diferite munci. Nu numai preoţii au avut de suferit, dar şi studenţii la teologie, mulţi dintre ei pentru a nu fi persecutaţi s-au angajat muncitori zilieri, sau au fost obligaţi prin legea sabotajului să ocupe funcţii de învăţători suplinitori cu obligaţia de a lăsa postul după un an cadrelor pregătite în acest sens194. Unii studenţi au fost arestaţi de NKVD, condamnaţi sau asasinaţi Anton Ţurcanu, Evdochin Trogun, Eugen Strambei, Nicolae Untilă, Nicolae Mereanu, Mihai Anton, Petru Mada, condamnaţi la închisoare între 8 şi 10 ani.195 Atitudinea comuniştilor faţă de preoţii basarabeni a fost destul de dură, iar sursele arhivistice arată că, la dezrobirea Basarabiei mai erau 990 de preoţi din cei 1042 şi doar 848 de cântăreţi din cei 1099196. În ciuda acestor vicisitudini, mulţi preoţi şi călugări au oficiat serviciul religios în bisericile

188 Basarabia desrobita. Drepturi istorice. Nelegiuri bolsevice. Infaptuiri romanesti", Institutul de Arte "Marvan", 1942, p. 80-93, Basarabia, 1942, 22 iunie.189 Tihonov Ludmila, Op. cit., p. 27 190 Taşca Mihai- Ororile comunismului: ocupanţii au atacat şi bisericile, www.timpul.md/article/2010/01/14/5790191 ANRM, F. 680, inv. 2, dos 62, f. 206. Basarabia desrobita, p.75192 Basarabia desrobita, p.75193 ANRM, f. 2848, inv.111, dos. 5, f. 93194 Raza, 1942, 17-24 august 195 Ibidem196 Raza, 1941, 2-16 noiembrie

67

rămase fără paroh. Comuniştii încercau prin orice mijloace să împiedice populaţia să meargă la biserică. Astfel în comuna Cimişani din judeţul Lăpuşna, în zilele de sărbătoare, puteau să meargă la slujbe doar cei trecuţi de 50 de ani, ceilalţi fiind obligaţi să meargă la săpat tranşee şi la scos cartofi197. Toate aceste acţiuni îndreptate împotriva bisericii ortodoxe nu s-au oprit aici, bisericile au fost profanate, soldaţii sovieticii intrau în biserici cu capul acoperit, fumau sau fluierau în timpul serviciului divin, iar multe morminte au fost profanate198. În condiţiile declanşării Planului Barborosa, şi a înaintării armatei germane, Stalin dă ordinul din 3 iulie 1941, prin care ordonă evacuarea din faţa inamicului. Ca urmare a acestui ordin, multe biserici au fost incendiate sau dinamitate, iar preoţii care au încercat să se opună incendierii au fost împuşcaţi, aşa cum a fost soarta preotului din satul Pituşca199. În încercarea lor de a transforma Basarabia după model sovietic, comuniştii au lovit in Biserica Ortodoxă, principalul pilon al spiritualităţii românilor. Au închis biserici şi mănăstiri, au deportat şi asasinat preoţi, au constrâns cetăţenii să nu mai frecventeze locaşurile de cult, totul pentru a face din Basarabia parte a URSS.

4.3. Biserica din Basarabia intre 1941-1944Revenirea la patria mamă

După eliberarea Basarabiei şi revenirea autorităţilor româneşti , viaţa religioasă a revenit la normal. Au început lucrările de refacere a locaşurilor de cult distruse de sovietici, a fost redeschis Seminarul Teologic din Chişinău, au reapărut periodicele bisericeşti. Cu toate acestea eparhiile au fost conduse doar de locţiitori: Efrem Enăchescu200 la Chişinău ( 1941-1944), abia în ianuarie 1944 este ales Mitropolit, episcopul Policarp Moruşca (1941-1944) la Ismail, urmat de Dr. Antim Nica, ales episcop în ianuarie 1944, şi Partenie Ciopron ( 1941-1944), la Bălţi.

197 Basarabia, 1942, 21 ianuarie198 Ibidem199 Raza, 31 mai 1942.200 Efrem Enăchescu-N. 21 mai 1893, în satul Zăvoieni, comuna Măciuca, judeţul Vâlcea, decedat la 5 dec. 1968, la Cernica. Frate în mănăstirea Frăsinei (1908), călugărit la Stănişoara, cu numele Efrem (1910), mai târziu trecut la Cozia, unde a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah: studii la Seminarul “Central" din Bucureşti (1912- 1920), spiritual la Seminarul “Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea (oct. 1921 - mai 1923), stareţ la mănăstirea Cozia (aug.1922 - ian. 1928), director al şcolii de cântăreţi de la Cozia (1925 - 1928), arhimandrit (1923). Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1923-1928), cu specializare la Montpellier (1928- 1930). Profesor - un timp director - la Seminarul “Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea (1930- 1933) şi exarh al mănăstirilor din eparhia Râmnicului (1930- 1936), SIujitor la catedrala patriarhală şi exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1936-1938). In febr. 1938 a fost ales arhiereu vicar cu titlul “Tighineanul” şi numit locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului (1938-1943); la 12 ian. 1944 ales arhiepiscop al Chişinăului şi mitropolit al Basarabiei, dar în curând a fost nevoit să se refugieze. După război a fost preot spiritual la lnternatul teologic din Bucureşti (1947 - 1948), şi stareţ la Cernica (până în 1952). (http://biserica.org/WhosWho/DTR/E/EfremEnachescu.html).

68

Viaţa religioasă a revenit la normal, în biserici limba română răsuna din nou, iar sărbătorile au fost ţinute după calendarul îndreptat. O problema ivită era aceea a lipsei preoţilor fugiţi peste Prut în urma raptului teritorial din 1940. Bisericile erau refăcute , iar în fiecare duminica aveau loc câteva sfinţiri. La 31 octombrie 1942, a fost sfinţită după restaurare, Catedrala mitropolitană din Chişinău. La acest eveniment au participat Regele Mihai, regina mamă Elena, Ion Antonescu şi mulţi basarabeni201. Au reapărut la Chişinău revistele Luminătorul şi Misionarul, la Bălţi apare revista Biserica Basarabeană, iar la Ismail îşi va relua apariţia Buletinul eparhial. Nu s-a reuşit reactivarea Facultăţii de Teologie de la Chişinău, deşi în primăvara lui 1942, un grup de preoţi au cerut reînfiinţarea facultăţii202. Activitatea filantropică a fost şi ea reluată, pe lângă cantinele pentru săraci fiind înfiinţate orfelinatele de la mânăstirea Gârbovăţ, pentru băieţi şi de fete la mănăstirea Răciula. La începutul anului 1944, Marele colegiu electoral al BOR, s-a întrunit pentru alegerea unor ierarhi în scaunele vacante. Printre acestea şi cele ala Arhiepiscopiei Chişinăului, eparhiile Hotinului şi Bălţilor, Cetăţii Albe şi Ismailului. Pentru scaunul de Arhiepiscop al Chişinăului şi Mitropolit al Basarabiei, favorit era Efrem Enăchescu, susţinut de presă şi de o serie de personalităţi culturale basarabene. La 12 ianuarie 1944, Efrem Enăchescu-Tighineanul era ales cu 106 voturi din 134 exprimate. Decretul regal 162 1944 din 21 ianuarie confirma alegerea sa ca Mitropolit al Basarabiei203. În ciuda apropierii fontului, preoţii dar şi mitropolitul Enăchescu au slujit până în ultimul moment. Deşi frontul era la 40 de km de Chişinău, Mitropolitul a slujit în catedrală în luna mai a anului 1944 şi a efectuat peste 40 de vizite canonice în bisericile şi parohiile eparhiei204. A slujit până în ultima decadă a lunii august 1944, când Basarabia a fost ocupată total de sovietici. Mitropolitul s-a refugiat la Mănăstirea Cernica, unde a şi murit în 1968, iar episcopul Nica a fost locţiitor de episcop la Galaţi apoi episcop vicar patriarhal până în 1973.

4.4. Misiunea ortodoxă din Transnistria205 1941-1944

În urma intrării României în război alături de Germania, a fost eliberată la sfârşitul lui iulie 1941 Basarabia şi Nordul Bucovinei. În spaţiul dintre Nistru şi Bug dat spre administrare românească, Patriarhia Română a înfiinţat cu acordul conducerii statului,

201 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 366.202 Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului, an 11, nr. 10 1943, pp.27-28.203 BOR, an 64, 1944, nr.1-3, p-101-104 Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului, an 3, nr. 2, 1944, p. 1.204 Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului, an 3, nr. 2, 1944, pp. 41-42.205 Guvernământul Transnistriei condus de profesorul Gheorghe Alexianu, cu capitala la Tiraspol, cuprindea 13 judeţe (Ananiev, Balta, Berezovca, Dubăsari, Golta, Jugastrul, Movilău, Oceacov, Odesa, Ovidiopol, Râbniţa, Tiraspol şi Tulcin). Erau 64 de raioane şi 2 municipii ( Odesa şi Tiraspol) cu 15 comune urbane, 18 suburbane şi 1363 de comune rurale cu 2568 de sate şi 72 de cătune.

69

Misiunea Ortodoxă Româna, cea mai mare activitate misionar-pastorală a bisericii de până la 1945. Acest teritoriu pus sub administraţie românească avea 29733 km² şi 2,3 milioane locuitori. În fruntea misiunii a fost arhimandritul Iuliu Scriban206, misiunea s-a începând în septembrie 1941. Situaţia religioasă era gravă, exista un singur preot atunci când românii au intrat în teritoriu, şi acesta în Odesa. Caracterul misiunii era temporar, având în vedere

206 Arhimandritul Iuliu Scriban, N. 31 mai 1878, în Galaţi, decedat la 4 ian. 1949, în Bucureşti. Studii la Seminarul teologic din Galaţi (1890-1893), Seminarul “Veniamin" din Iaşi (1893 - 1898) şi la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1898-1902, cu licenţa în 1903 şi doctoratul în 1920). Tuns în monahism la mănăstirea Neamţ (1904), hirotonit ieromonah, hirotonisit protosinghel şi numit superior al capelei ortodoxe române din Baden-Baden (1904-1909). în acest timp frecventează cursuri la Facultăţile de Teologie catolică şi protestantă din Strasbourg şi la cea de Filosofie din Heidelberg; tot acum hirotesit arhimandrit de mitropolitul losif Gheorghian (1906). Rechemat în Ţară şi numit director al Seminarului “Central" din Bucureşti (1909-1919), în continuare numai profesor până în 1928 (a predat Istoria bisericească şi Omiletica, mai târziu Noul Testament şi Morala); profesor de Religie la şcolile militare de infanterie şi artilerie (1910- 1916), paroh al bisericii “Sf. llie Hanu Colţii" (1918-1944), secretar de redacţie al revistei “Biserica Ortodoxă Română" (1921-1929), arhimandrit mitrofor (1924). Profesor de Omiletică şi Pastorală la noua Facultate de Teologie din Chişinău (1928-1941), transferat apoi la catedra de Omiletică şi Catehetică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1941-1943). Participant la diferite întruniri ecumenice şi interortodoxe peste hotare: Conferinţa interortodoxă în problema calendarului (Constantinopol-Istanbul, 1923), Conferinţa mondială a creştinismului practic (Stockholm, 1925), Conferinţa şi Congresul internaţional al Alianţei mondiale pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică (Praga, 1928) şi unele conferinţe regionale ale acestei Alianţe (Sinaia 1924, Cambridge 1931, Bucureşti 1933), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1936) şi altele. Teolog multilateral şi om de înalta cultură, unul dintre marii predicatori şi misionari ai Bisericii Ortodoxe Române, a militat - prin scrisul şi cuvântările sale - îndeosebi pentru rezolvarea problemelor practice care se puneau Bisericii în prima jumătate a secolului XX: apărarea şi cunoaşterea învăţăturii creştine, metode noi de pastoraţie, repunerea predicii la locul care i se cuvine, colaborarea între Biserici pentru pacea lumii, apropierea de Biserica anglicană; precursor al ecumenismului şi al preocupărilor teologice de astăzi. A publicat manuale pentru seminarii, studii de pastorale, de apologetică, volume de predici, cărţi de zidire sufletească ş.a. (http://biserica.org/WhosWho/DTR/S/IuliuScriban.html, Adrian Nicolae Petcu -Memoria Bisericii în imagini: Arhimandritul Iuliu Scriban-teologul luptător, în, Lumina, Vineri, 26 Februarie 2010)

70

Iuliu Scriban în 1939că, teritoriul era disputat canonic de Patriarhia Moscovei şi de cea Ucraineană. Încă din toamna anului 1941 a avut loc o intensă activitate misionară, unde au activat echipe conduse printre alţii de Teodor Rudiev, preot din Arhiepiscopia Chişinăului, cea a Episcopului de Huşi, Grigorie Leu, sau a Mitropolitului Sibiului şi Făgăraşului, Nicolae Colan207. Cel mai important moment al acestor misiuni, a avut loc la 21 septembrie 1941, când a avut loc în satul Sucleia slujba de sfinţire a bisericii şi botezul a 30 de prunci208. Misiunea Ortodoxă din Transnistria a fost înfiinţată la 15 august 1942, având sediul la Tiraspol, apoi din octombrie, la Odesa şi cuprindea 14 protopopiate ( Moghilev, Jugastru, Tulcin, Râbniţa, Balta, Dubăsari, Ananiev, Golta, Tiraspol, Berezovca, Oceacov, Ovidiopol, Odesa şi Odesa oraş), condusă de Arhimandrit Iuliu Scriban asistat de arhimandritul Antim Nica ca vicar209. În primul an, au fost redeschise 12 mănăstiri şi schituri ( Fântâna Mare, Sfântul Pantelimon, Sfântul Arhanghel Mihail, Sfânta Înviere, Sfântul Andrei, Sfânta Cruce din Odesa, Sfântul Antonie din Osipovca, Sfântul Mihail din Coşniţa, Sfânta Treime, Păşăţel, Berşad din judeţul Balta şi Şargorod din judeţul Movilău210. Iuliu Scriban a fost înlocuit în noiembrie 1942 cu Mitropolitul Visarion

207 Boris Buzilă, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Chişinău, 1996, p. 362; BOR, nr. 9-10, 1941, pp. 665-666208 Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria ( 1941-1944 ), Magazin Istoric, nr. 12, 2002, p. 8.209 Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008, p. 115210 Ibidem.

71

Puiu211. La sosirea sa la Odesa, situaţia era caracterizată ca fiind compromisă, drept pentru care era nevoie de o reorganizare a misiunii. A trecut la refacerea bisericilor, în special a celor din Odesa, a reorganizat tipografia din Odesa, cu ajutorul autorităţilor române a redobândit toate clădirile bisericeşti, pe care le-a refăcut. În 1943 provincia a fost organizată în trei eparhii- Balta, în nord, Tulcin, centru şi Odesa, în sud, iar pentru această reorganizare l-a chemat pe mitropolitul Vasile Stan al Maramureşului. Reorganizarea a cuprins înfiinţarea a două seminarii teologice la Odesa în limba rusă şi la Dubăsari în română, iar cu ajutorul autorităţilor la Universitatea din Odesa s-a înfiinţat o catedră de Teologie Ortodoxă condusă de arhimandritul Iuliu Scriban.

Visarion Puiu

Mitropolitul Puiu a continuat opera lui Scriban, astfel că în 1943 situaţia lăcaşelor de cult era următoarea: 474 biserici reparate şi redate cultului, 118 în curs de reparaţie si 41 de noi biserici în construcţie. Mai rămâneau 258 de biserici în ruină, dar ele urmau a fi renovate în 1944212. Cu sprijinul Societăţii Ortodoxe a Femeilor Române, la Odesa a fost înfiinţat un liceu ortodox, sub conducerea principesei Alexandrina Cantacuzino. Viaţa religioasă era deservită de 737 de preoţi. Misiunea avea şi 12 cantine sociale, dar şi o tipografie care a continuat publicarea de cărţi si broşuri religioase în limba română. În

211 Visarion Puiu, N. 27 febr. 1879, în Paşcani, jud. Iaşi, decedat la 10 aug. 1964, în Viels-Maison, lângă Chateaul-Thierry, dep. Aisne (înhumat ulterior în cimitirul Montparnasse din Paris). Studii la Seminariile din Roman (1993-1896) şi ,,Veniamin" din Iaşi (1896-1900), la Facultatea de Teologie din Bucureşti (19(X)- 1904), apoi la Academia duhovnicească din Kiev (ian. 1907-iul. 1908). Tuns în monahism la Roman (22 dec. 1905) şi hirotonit ierodiacon (25 dec. 1905), diacon la catedralele episcopală din Roman (1905-1908) şi Galaţi (1908), hirotonit ieromonah şi hirotestit protosinghel la Galaţi (6 dec. 1908), apoi arhimandrit (1 ian. 1909), şi numit tot atunci vicar al eparhiei Dunării de Jos, director al Seminarului “Sf. Andrei" din Galaţi (1 apr. 1909 - 1 Sept. 1918), apoi director al Seminarului din Chişinău (1 Sept. 1918) şi exarh al mănăstirilor din Basarabia (1 nov. 1918). Episcop la Argeş (ales 17 mart. 1921, hirotonit în 25 şi înscăunat în 27 mart.), episcop al Hotinului, cu sediul la Bălţi (ales 29 mart. 1923, instalat 13mai 1923); la 17 oct. 1935 ales mitropolit al Bucovinei (instalat 10 nov. 1935), retras în mai 1940; mai târziu mitropolit ,,al Transnistriei", cu reşedinta în Odessa (1942-1944). Datorită ultimei funcţiuni, după al doilea război mondial a fost nevoit să se refugieze din aug. 1944 în apusul Europei (Austria, Italia, Elveţia, iar din Sept. 1949 în Franţa). La 21 febr. 1946 condamnat la moarte de “Tribunalul Poporului" din Bucureşti. Sub presiunea autorităţilor comuniste, Sf. Sinod I-a depus din treaptă la 28 febr. 1950; reabilitat la 25 Sept. 1990. Din 1949 până în 1958 a condus o eparhie românească pentru Occident, având drept catedrală biserica românească din Paris.

212 Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008, p. 116

72

cadrul acestei tipografii au fost tipărite cărţi de rugăciuni dar şi revistele Transnistria Creştină, oficiosul misiunii, Duminica ş.a.213. Tradiţiile au fost reînviate, la sate preoţii împreună cu localnicii, au ţinut conferinţe în care se combăteau ideile ateiste şi sectare, au fost organizate şcolile catehetice în reşedinţele de judeţ, ca şi coruri cu repertoriu laic şi religios. Cel mai important moment al păstoririi sale, a fost marele eveniment din Duminica Ortodoxiei, 14 martie 1943. Importanţa evenimentului este deosebită pentru că, după săvârşirea serviciului divin la Catedrala din Odesa, Mitropolitul, însoţit de episcopii Efrem al Chişinăului şi Policarp al Ismailului, alături de un impresionant cortegiu de credincioşi,s-au îndreptat spre Piaţa centrală unde a avut loc o slujbă mai puţin obişnuită, anatema şi condamnarea comunismului „cele ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că lumea asta a luat fiinţă singură de la sine şi toate în ea se fac fără pronia lui Dumnezeu, după întâmplare-anatema. Tuturor celor ce au persecutat şi vor persecuta credinţa creştină, clerul şi pe credincioşii săi, prin porunci, schingiuiri şi moarte de martiri-anatema”214. Era pentru prima dată când Biserica Ortodoxă Română condamna şi blestema public comunismul, în contextul în care avea loc contraofensiva sovietică pe front după dezastrul de la Stalingrad. La sfârşitul anului 1943, înaintarea rapidă a trupelor sovietice şi zvonurile care se lansau privitor la viitorul provinciei au creat în rândul populaţiei Transnistriei o mare nelinişte. Localnicii se temeau că administraţia va fi preluată de germani. Misiunea avea să-şi retragă treptat aproape întreaga logistică, iar mitropolitul Visarion s-a stabilit în Moldova, la mănăstirea Neamţ. Conducerea a fost preluată de vicar, arhimandritul Antim Nica215 până la ocuparea fostului guvernământ de către ruşi. Deşi a fiinţat o perioadă foarte scurtă, Misiunea Ortodoxă Română din Transnistria a depus o activitate însemnată

213 Ibidem, p.117 Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria ( 1941-1944 ), Magazin Istoric, nr. 12, 2002, p. 9.214 Adrian Nicolae Petcu- 1942-1943 Mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria, în, Lumina, duminica, 13 decembrie 2009.215 Nica Antim (din botez Alexandru), arhiepiscop. N. 24 febr. 1908, în Bogzeşti-Orhei, decedat la 1 mai 1994, în Galaţi. Studii la Seminarul teologic ( 1920-1928) şi la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1932), la care a obţinut doctoratul în 1940;Studii de specializare (în 1932-1934) în Franţa (Paris şi Strasbourg), iar în 1934-1935 în Anglia şi Liban (Academia misionară `Near East School of Theology" din Beirut). Tuns în monahism, cu numele Antim (1935), hirotonit ierodiacon (1935) şi ieromonah (1936), apoi hirotonisit arhimandrit (1940). A fost prefect de studii şi director al Internatului teologic şi misionar eparhial la Chişinău (1935 - 1937);Exarh al mănăstirilor din eparhia Hotinului (1937-1940);Asistent la catedra de Pastorală de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1940), transferat la cea din Bucureşti (1941); Un timp detaşat ca locţiitor, apoi şef al `Misiunii religioase" din Transnistria, cu sediul la Odessa (1941 - 1944). La 14 ian. 1944 ales episcop de Cetatea Albă - Ismail, hirotonit la 23 ian. 1944 şi instalat la Ismail la 10 mart. 1944. Director al Internatului teologic din Bucureşti (1945 - 1947), locţiitor de episcop al Dunării de Jos (sept. 1947 - febr. 1950); Episcop-vicar patriarhal cu titlul `Târgovişteanul" şi secretar al Sfântului Sinod (1950 - 1973). La 10 iun. 1973 a fost ales episcop al Dunării de Jos (înscăunat la 19 aug. 1973);La 16 oct. 1975 Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul: " a Tomisului şi Dunării de Jos", devenind astfel arhiepiscop (înscăunat în noua demnitate la 9 nov. 1975). A făcut parte din numeroase delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici sau a fost delegat de Sf. Sinod să reprezinte Biserica noastră la o serie de întruniri cu caracter ecumenic: Conferinţele panortodoxe Rodos II 1963 şi Rodos IV Chambesy 1968, Conferinţa Lambeth 1968, prima Conferinţă mondială a religiilor pentru promovarea păcii de la Kyoto în 1970, Colocviul islamo-creştin de la Tripoli din 1976 ş.a.(dr. George ENACHE- Ierarhul Antim Nica, un domn din alte vremuri, in, Lumina, vineri, 4 iunie, 2010)

73

pe un teritoriu lovit de ateismul bolşevic şi de război. Românii – prin ajutoarele trimise din ţară, prin preoţii misionari şi cu ajutorul resurselor spirituale locale – au revigorat Biserica lui Hristos. Pe măsură ce sovieticii au revenit, i-au pedepsit pe preoţii „colaboraţionişti“, au distrus bisericile şi au jefuit tot ce construiseră românii. Pe de altă parte, după război, toţi misionarii au fost acuzaţi de puterea comunistă instalată la Bucureşti de „însuşirea din Transnistria de bunuri sovietice, pe care le-au trimis în ţară“. Dincolo de toate acestea, M.O.R. a reprezentat poate cea mai importantă misiune externă a Bisericii Ortodoxe Române. În august 1944, calvarul comunismului a reînceput şi a continuat şi mai inuman, Biserica fiind din nou victima terorii roşii.

Capitolul 5.

74

Biserica din Basarabia intre 1944-1991Teroarea roşie

Începând cu 1944 calvarul comunist a revenit şi mai fatal pentru românii basarabeni dar şi pentru biserica naţională. Victime ale regimului au fost preoţii, călugării, ierarhii, iar după 1945 tot clerul românesc. Ca măsuri de deznaţionalizare , limba rusă a fost impusă ca limbă de stat, graiul autohtonilor fiind numit „limbă moldovenească”, istoria falsificată încercând să se inducă ideea că Basarabia a fost o provincie rusească. Practic Basarabia a fost ocupată de soviete, iar Biserica basarabeană reocupată de cea rusă. Imediat , la 28 decembrie 1944, este numit chiriarh al Basarabie, episcopul Ieronim Zaharov, astfel Mitropolia Basarabiei devenea Episcopie.216 Cultele erau supravegheate de Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al URSS, în RSS Moldovenească. Acest împuternicit avea datoria printre altele de a efectua controlul asupra corectei aplicări şi respectări a legislaţiei cu privire la culte şi a controla activitatea organizaţilor religioase locale217. Atitudinea regimului sovietic faţă de Biserică reiese şi din deciziile Biroului Politic al CC al PCUS. Astfel, şedinţa Biroului Politic din 27 septembrie 1944, adopta o decizie „Cu privire la organizarea propagandei ştiinţifice de culturalizare”, decizie adoptată şi de Biroul Politic al PC din Moldova în şedinţa din 10 octombrie 1944218. Hotărârile nu aveau un caracter antireligios clar, şi cereau măsuri de „propagandă de iluminare ştiinţifică…cu explicaţia materialistă a fenomenelor naturale mai ales în localităţile săteşti”219. Integrarea RSS Moldoveneşti în spaţiul sovietic a fost îngreunată, după observaţia autorităţilor, de reticenţa populaţie. În acest sens Biroul Politic al PC din Moldova a adoptat o serie de măsuri care au intesificat presiunea ideologică. Decizia din 5 octombrie 1948, menţiona că “numărul mare de instituţii religioase , anacronismele religioase dar şi influenţele naţional-burgheze, impune amplificarea propagandei antireligioase ”220

Un rol important în propaganda antireligioasă trebuia să îl aibă şi organele de presă în special Moldova Socialistă şi Sovetskaia Moldavia. Activitatea ateistă a fost intensificată prin decizia Biroului Politic al PC din Moldova de la 3 martie 1953 care hotăra că propaganda antireligioasă are o importanţă deosebită “în procesul formării clasei muncitoare în spiritul ideilor comuniste221.”

216 Mircea Păcurariu, Basarabia, aspecte din istoria bisercii şi a neamului românesc, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1993, p. 125217 Ibidem, 218 Alexandru Donos, Regimul sovietic şi Biserica Ortodoxă din Basarabia comunizată ( 1944-1953), în Partidul, Securitatea şi Cultele 1945-1989, Editura Nemira, 2005, Bucureşti, p. 337219 Ibidem220 Ibidem, p. 339221 Ibidem, p. 341

75

Vom urmări în continuare măsurile luate de autorităţile sovietice şi activitatea Bisericii Ortodoxe . La începutul anului 1945, Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al URSS, în RSS Moldovenească, S. Volcopealov, întocmea un raport „Cu privire la activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse în RSS Moldovenească”, din care reiese situaţia religioasă. Existau 900 de biserici din care erau deservite de preoţi doar 350-370 de biserici, cauza fiind lipsa preoţilor, restul fiind deservite de diaconi sau cântăreţi bisericeşti. Funcţionau 24 de mănăstiri, 15 de călugări şi 9 de maici cu 1517 vieţuitori.222

În anii represiunii 1944-1949, dar şi după aceia, sute de preoţi şi călugări au fost arestaţi, torturaţi, ucişi sau deportaţi în Siberia, Kazahstan sau alte zone ale URSS. Printre aceştia e numără ieromonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Antonie Vustean şi alţii. Cei rămaşi erau supravegheaţi de KGB. Din cele peste o mie de biserici existente în 1944, aproximativ 500 au fost închise, printre care şi Catedrala din Chişinău. Toate bunurile bisericii au trecut în proprietatea statului. Felurite şi meşteşugite au fost mijloacele prin care au pângărit bolşevicii credinţa. La 3 decembrie 1945 în satul Medveja, Bălţi, orele 15, în timp ce săvârşea taina cununiei, s-au întâmplat următoarele lucruri “creştineşti”: nişte militari ruşi au aruncat în biserică o grenadă, iar pentru siguranţă au intrat şi a doua oară împuşcând în lumea adunată. În timp ce oamenii implorau zadarnic pe militarul Ivan Carp să intervină pentru a face ordine, 8 militari au revenit beţi şi înarmaţi cu cuţite pentru a-l omorî pe preot. Negăsindu-l, îl “pedepsiră” pe un om, care făcea de gardă şi pe nişte copii, care cântau în şcoală. Preotul Dubinschi va trimite o scrisoare împuternicitului pentru culte, Romenski. Răspunsul s-a primit abia peste un an, comunicându-i-se faptul că s-a făcut un demers la procuratură. Nu se cunoaşte nici astăzi ce a hotărât procuratura în acest caz, dar cert este faptul, că abuzurile şi crimele au continuat. Nelegiuirile săvârşite de autorităţile de stat rămâneau neobservate.223 Nimănui şi cu nimic nu putea ajuta împuternicitul Romenski, nici ţăranului Mocanu din Sîngera, care ruga să nu fie mânat la lucru măcar duminica pentru a-şi face datoria la biserică, nici stareţei Platonida Caialnic, în legătură cu faptul că, într-o noapte, soldaţii din Armata Roşie au distrus tot gardul din jurul mănăstirii Vărzăreşti. Referitor la organizarea bisericească în primii ani ai regimului comunist în Basarabia, episcopul instaurat de ruşi, Ieronim Zaharov, a stăruit să rezolve, în limita posibilităţilor, problema lipsei preoţilor în parohii, majoritatea refugiindu-se peste Prut, hirotonindu-i pe mulţi din foştii absolvenţi ai şcolilor de cântăreţi. În 1947 episcopul Ieronim a fost transferat în Riazan. Din februarie 1947 până în martie 1948, Eparhia Chişinăului îl are în frunte pe episcopul Venedict Poleacov. E relevant un caz, care exprimă atitudinea acestui ierarh faţă de creştinii autohtoni. Prin sate şi mănăstirile transformate în “artel” (cooperative de mici meseriaşi) intra foametea şi moartea. Chemat la faţa locului să vadă cum mor ca muştele călugării din mănăstirea Curchi, episcopul Benedict Poleacov găseşte cauza în pretinsele aventuri amoroase ale stareţului şi nu în cele 200 gr. de pâine pe zi, făcute din crupe de orz şi amestec cu ghindă. Puterea sovietică, călăuzită de principii obscure şi duşmănoase a declanşat un adevărat genocid împotriva basarabenilor, împotriva oricăror manifestări româneşti, împotriva conştiinţei creştine.

222 Ibidem, p. 342.223 Constantin Muşat, Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic,

76

La 1 ianuarie 1947 este prezentat un nou raport al Împuternicitul Consiliului pentru treburile bisericii ortodoxe ruse de pe lângă Sovietul Miniştrilor al URSS, în RSS Moldovenească din care reiese că existau 943 lăcaşuri de cult ortodoxe şi funcţionau 592 biserici. Raportul menţiona existenţa a 300 de preoţi şi 6 diaconi şi existenţa clerului neautorizat care nu recunoştea activitatea Bisericii Ortodoxe Ruse şi a episcopului Zaharov224. Raportul arăta că episcopul Zaharov nu se bucură de autoritate iar clerul este şi el nemulţumit de activitatea sa. Foametea organizată de conducerea sovietică, din 1946-1947, a “cosit” peste 200 de mii de vieţi omeneşti. Cu toată prigonirea credincioşilor şi a bisericii, spiritul religios în mijlocul populaţiei autohtone era foarte activ. În ianuarie 1948 într-un raport către guvernul republicii, Romenski, împuternicitul pentru afacerile bisericii ortodoxe de pe lângă Consiliul de Miniştri al URSS pentru RSSM, scria “în urma supravegherii personale şi studierii permanente a activităţii bisericii şi preoţimii, precum şi a stării de religiozitate se vede că ultima în mijlocul populaţiei băştinaşe e înaltă”. Bunăoară, de la 1 ianuarie până la octombrie 1947, în timp ce în republică bântuia foametea - adevărata tragedie a acelor vremi - în 86 de biserici din protopopiatul Chişinău au avut loc 2932 de botezuri şi 464 de cununii, iar în 22 de biserici din blagocinia Bender - 1163 de botezuri şi 180 de cununii. De o autoritate deosebită în rândul populaţiei se bucura preoţimea, oamenii apelau la sfaturile feţei bisericeşti, achitau impozitele pentru parohii. Reprezentanţii regimului aveau însă o atitudine diametral opusă faţă de cler. În condiţiile represaliilor staliniste s-au intensificat arestările şi deportările aşa ziselor “elemente naţionaliste”. Detaşamente de soldaţi, miliţieni săvârşeau câteva razii pe săptămână prin satele şi oraşele Basarabiei, venind pe neaşteptate la ore diferite de noapte sau zi, căutând “naţionalişti”, “colaboraţionişti”, “cuzişti”, persoane, care în timpul guvernării româneşti au activat şi colaborat cu organele de stat sau cu partidele ţării. Printre acestea se aflau mulţi preoţi, care deseori erau arestaţi doar pentru faptul că erau slujitori ai altarelor, umplând ei înşişi temniţele totalitarismului. Aceste acţiuni au culminat în 1949, când la data de 6 iulie, mai mult de 11342 de familii de ţărani basarabeni nevinovaţi au fost deportate. Zeci de mii de oameni au fost arestaţi, judecaţi, exilaţi în Siberia, Kazahstan şi în alte părţi ale imperiului sovietic. Printre preoţii şi călugării represaţi au fost şi ieromonahul Serafim Dabija, preoţii Gheorghe Armaşu, Ioan Sochirca, Antonie Vusean şi mulţi, mulţi alţii. Represarea feţelor bisericeşti şi a credincioşilor se motiva în fel şi chip. Că sunt rămăşiţe ale regimului vechi, de aceea trebuie lichidate; că promovează idei antisovietice în societate; că fac agitaţie în rândul populaţiei să nu achite impozite şi colectările; că instigă oamenii la sabotarea transformărilor socialiste în ţinut etc. Dacă nu erau deportaţi, clericii erau în permanenţă supravegheaţi de K.G.B., înjosiţi de către organele şi reprezentanţii statului comunist. De exemplu, în satul Caracui, raionul Cotovschi (Hânceşti), preşedintele sovietului sătesc l-a evacuat din casă, pe preotul A.D. Buruianov, casă parohială pe care o ocupa împreună cu familia. În satul Batâr, raionul Căinari, preotul Gondiu a fost lăsat fără acoperiş, casa dumnealui fiind transformată în sediu al cârmuirii colhozului225.

224 Alexandru Donos, Regimul sovietic şi Biserica Ortodoxă din Basarabia comunizată ( 1944-1953), în Partidul, Securitatea şi Cultele 1945-1989, Editura Nemira, 2005, Bucureşti, p. 343.225 Constantin Muşat, Calvarul bisericii basarabene în infernul sovietic,

77

În perioada de început a existenţei R.S.S. Moldoveneşti au fost făcute relativ puţine încercări de închidere a sfintelor lăcaşuri, dar după 1948 acestea încep să fie “lichidate” cu zecile, lăsând mii de credincioşi fără lăcaş spiritual şi îndrumare duhovnicească. În cursul anilor 1946-1948, autorităţile sovietice, cu ajutorul Episcopiei, au confiscat mii de cărţi româneşti şi bisericile şi mănăstirile ortodoxe226. Introducerea serviciului bisericesc în limba rusă, a condus la refuzul populaţiei de a o accepta. Astfel despre acest refuz vorbeşte raportul protopopului de Bender adresat episcopului Nectarie, în 3 februarie 1951227. Raportul vorbea despre starea naţionalistă şi propaganda antisovietică făcută de călugării de mănăstirea Noul Neamţ. Lupta împotriva bisericii ortodoxe a culminat în vara anului 1949, când au fost deportate elementele antisovietice. Tot în aceste context, la 8 septembrie 1949, secretarul CC al PC din Moldova, N. Coval, expedia secretarul CC al PCUS, G.M. Malecov, o notă informativă despre măsurile luate împotriva bisericii şi cerea “ să se reducă în 1949 numărul mănăstirilor, să fie închise următoarele mănăstiri- Căpriana, Hărjăuca, Hâncu, Suruceni, Pripiceni, Dobruşa, Zloţi, de călugări şi Călărăuşeuca, Tabora, Ilirova, Vărzăreşti, de maici.228 ” Pentru a duce la bun sfârşit această cerere, a fost elaborat în septembrie 1949, „Planul desfăşurării măsurilor pentru desfiinţarea mănăstirilor”, semnat de preşedintele Consiliului de Miniştri al RSSM, G. Rudi. Conform planului trebuiau desfiinţate imediat cinci mănăstiri, Căpriana, Hârjeuca, Suruceni, Zloţi şi Hâncu.229 Planul a fost atins, pentru că, pe parcursul anilor 1949-1950, au fost desfiinţate mănăstirile, Hâncu, Zloţi, Hârjeuca, Sârbeşti şi Ţipova. Chiar dacă autorităţile comuniste închideau locaşurile de cult, viaţa religioasă şi conştiinţa creştină a fost păstrată de preoţii neautorizaţi, care, deşi nu mai aveau autorizaţie de practică, ţineau slujbele în lăcaşuri de cult închise. Privitor la acest aspect, informaţii în raportul împuternicitului Romenschi din aprilie 1951. În raport se vorbeşte de existenţa unei biserici clandestine în satul Lipcani, unde preot este călugărul Iliodor Şaptefraţi, iar în satul Măgdăceşti, călugărul Eufrosim Leucă, predică că în URSS, preoţii sunt comunişti si mint poporul230. Activitatea acestor preoţi era socotită a periculoasă de către autorităţi, dovadă fiind activitatea preotului Molcianovski, din satul Hrustovaia, care a mobilizat populaţia satului pentru a redeschide biserica din localitate . Astfel de cereri de redeschidere erau numeroase, dar autorităţile sovietice au respins aceste cereri motivând că, există biserci funcţionale în aproprierea satelor. Multe lăcaşuri au fost închise, astfel că, în 1953 mai existau 544 de biserici din cele 933 existente în 1946, iar numărul de mănăstiri a ajuns la 15, faţă de 24 în 1944. O nouă etapă de persecuţii împotriva bisericii a început după 1958, când au fost închise alte 300 de biserici si cele aproximativ 20 mănăstiri şi schituri( Suruceni 1957, Căpriana 1961, Noul Neamţ 1962, Curchi, Coşilauca, Răciula, Vărzăreşti s.a.), singura rămasă deschisă fiind mănăstirea Japca cu călugăriţe de origine rusă. Noii preoţi erau şcoliţi la Seminarul din Odessa, dar şi la Academiile teologice din Zagorsk şi Leningrad şi trimişi apoi în diferite provincii ale Uniunii Sovietice tot mai

226 Alexandru Donos, Regimul sovietic şi Biserica Ortodoxă din Basarabia comunizată ( 1944-1953), în Partidul, Securitatea şi Cultele 1945-1989, Editura Nemira, 2005, Bucureşti, p. 344227 Ibidem, p. 344228 Ibidem, p. 345229 Ibidem, p. 346230 Ibidem, p. 347

78

departe de Basarabia. Majoritatea parohiilor basarabene erau păstorite de preoţi „făcuţi” din rândul cântăreţilor sau al credincioşilor. Multe parohii însă erau păstorite de preoţi de alt neam care slujeau în slavonă, stilul vechi fiind astfel reintrodus. Obiectele de cult erau cu greu obţinute de la Moscova, iar cărţile de cult în româneşte lipseau cu desăvârşire, în timp ce căsătoriile mixte au reprezentat un alt mijloc de rusificare. Sub raport administrativ în locul Mitropoliei Basarabiei a rămas o simplă Episcopie( mai târziu Arhiepiscopie), sub autoritatea Patriarhiei Moscovei. Eparhia a fost condusă de ierarhi ruşi, episcopii Ieronim Zaharov (1944-1947), Benedict Poleacov ( 1947-1948), arhiepiscopul Nectarie Grigoriev ( 1948-1969), episcopul Vartolomeu Gondarovski ( 1969-1972), arhiepiscopul Ionatan Karpolovici ( 1972-1987) şi mitropolitul Serapion Fadeev ( 1987-1989). Pentru a ne da seama de cât de dură a fost politica comunistă împotriva bisericii româneşti din Basarabia, trebuie să spunem că, în 1988 mai erau 193 de biserici, în care activau 230 de preoţi, 12 diaconi şi 114 cântăreţi. Pe fondul mişcărilor de emancipare naţională din Basarabia în anul 1989, la presiunea opinie publice, mitropolitul Serapion este înlocuit în iulie 1989. Pe 15 iulie este redeschisă Catedrala din Chişinău iar Serapion ţine predica în limba rusă. Credincioşii au cerut să vorbească în română, iar la terminarea slujbei au declanşat acţiunea de protest. Cei 26 de deputaţi moldoveni au cerut ultimativ Patriarhului Pimen al Moscovei, înlocuirea lui Serapion cu un prelat cunoscător al istoriei şi limbii româneşti, ameninţând cu autocefalia Bisericii Moldoveneşti, care era un punct în programul Frontului Popular din Moldova. Pe data de 27 august, F.P.M. a convocat prima Mare Adunare Naţională în istoria Basarabiei postbelice, la care au participat circa 800 000 de români basarabeni. „Suveranitatea naţional-statală a Moldovei trebuie să fie realizată pe deplin”, se accentuează în mod deosebit chiar în partea iniţială a Hotărîrii Marii Adunări Naţionale. Adunarea a cerut autorităţilor să legifereze limba română, să oficializeze alfabetul latin şi să repună în drepturi însemnele naţionale (Tricolorul şi Stema istorică a Moldovei).„Marea Adunare Naţională se exprimă hotărît pentru înfăptuirea cît mai grabnică a autonomiei Bisericii Moldovene” (adică pentru libertatea ei de a nu se mai supune Bisericii Ortodoxe Ruse şi Patriarhului ei – n.n.), „lucru fără de care suveranitatea statală şi naţională n-ar fi depline”, se arată în Documentul Final al Marii Adunări Naţionale. Adunarea populară s-a pronunţat pentru lichidarea urmărilor dominaţiei sovietice în Basarabia, „pentru curmarea nedreptăţilor care s-au săvîrşit în decurs de veacuri pe acest multpătimit pămînt” şi a subliniat că „numai astfel se va puteainstaura aici un climat favorabil de convieţuire, prietenie şi colaborare”.231

A fost numit astfel, secretarul Mitropoliei din Cernăuţi, Vladimir Cântăreau. Mitropolia Basarabiei a fost reactivată de Sf. Sinod al BOR la 19 decembrie 1992, iar Petru Păduraru, episcop de Bălţi şi locţiitor de mitropolit, sub jurisdicţia BOR, din decembrie 1992.

Capitolul 6.

231 Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, editia 3, Chisinau, 2007, pp. 157-158

79

Biserica din Basarabia după 1991Drumul spre Biserica Mama

„ România... îi susţine până în prezent pe naţionaliştii de la noi. Este vorba de acea Românie cu care ne judecăm acum la Strasbourg. Ca să vezi, în aceşti ani, nouă ne-au creat o mitropolie a Basarabiei subordonată patriarhului roman Teoctist.”( Preşedintele Vladimir Voronin, interviu pentru Rossiiskaia gazeta şi Trud, 2001)

6. 1. Încercarea reactivării. Conflictul cu statul moldovean.

În 1992 situaţia bisericească din Republica Moldova era paradoxală deoarece “intelectualii şi o parte din credincioşi luptau pentru independenţa faţă de Moscova, iar în interiorul Bisericii Ortodoxe din Moldova s-au creat trei grupări: prima, cea mai numeroasă, reprezintă grupa conservatoare, ce luptă în mod deschis şi din urmă cu toate metodele şi formele legitime şi nelegitime pentru păstrarea Bisericii moldoveneşti în cadrul jurisdicţiei Bisericii de la Moscova. Frica faţă de unirea cu România, pierderea fotoliilor, incapacitatea de-a munci conform legii bisericeşti adică a serapionism şovin rusesc…; a doua categorie o reprezintă susţinătorii unirii spirituale - deci, trecerea Bisericii Ortodoxe din Moldova sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Române; iar a treia direcţie o reprezintă cei care luptă pentru independenţă şi autonomie.Drumul Mitropoliei Basarabiei către recunoaştere şi legalitate a fost făcut sub focul persecuţiei, cu foarte multe semnale politice din partea autorităţilor statului.Mitropolia Basarabiei a fost acuzată că:1) a declanşat războiul în Transnistria;2) subminează autoritatea statului şi stabilitatea Republicii Moldova;3) este o „agentură străină”;4) este unealta României etc. Paralel cu agresiunea Moscovei asupra R. Moldova (Conflictul Transnistrean), a demarat şi un atac spiritual din partea Patriarhiei Moscovei, lovind în Biserica basarabeană în modul cel mai puţin creştinesc – dezbinând pe credincioşi şi corupându-i în cele mai odioase maniere pur sovietice. Începând cu primăvara anului 1992 este lansată şi abil vehiculată paradigma “românizării” şi “unificării cu România”. Ca urmare, pe plan politic s-au declanşat evenimentele regretabile de pe Nistru, iar în plan bisericesc, totul a evoluat mai lent, însă, la fel de distrugător.

Iniţiatorii şi susţinătorii acestei campanii au fost clericii din anturajul Î.P.S. Vladimir, care “atacă prin fel de fel de metode murdare pe toţi ceilalţi preoţi cu vederi naţionale şi de bună credinţă”232. Ei ţineau predici cu caracter antiromânesc, săvârşeau calomnii şi “expediau pe adresa conducerii de stat o serie de telegrame şi scrisori tip, care

232 Vlad Cubreacov, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Eparhia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în revista Alfa şi Omega, nr. 14, anul I, 16-31 august 1995.

80

emană duşmănie la adresa naţiunii române şi a Bisericii Româneşti”233. Ca reacţie la aceste maltratări (politice şi bisericeşti) Episcopul de Bălţi – P.S. Petru Păduraru – adresează la 30 iunie 1992 o telegramă Patriarhului Rus, Alexei la II-lea, prin care informează despre situaţia nefastă şi solicită ajutorul Patriarhului în soluţionarea ei, însă, Alexei al II-lea nu a binevoit să răspundă234. O săptămână mai târziu, la 5 august 1992 un grup de 53 preoţi, având ca lider pe Arhiepiscopul Vladimir, arhimandritul Marchel Mihăiescu (Râbniţa), protoiereul Vitalie Roşca (Drăsliceni, Criuleni) vin în audienţă la preşedintele M. Snegur şi prim-ministru A. Sangheli, adresându-le o scrisoare din partea a 34 clerici, prin care se scoate în evidenţă “pericolul românizării” Bisericii235. Imediat, la 7 august Î.P.S. Vladimir a convocat o Adunare Eparhială cu uşile închise în incinta Catedralei Mitropolitane “Naşterea Domnului” din Chişinău în vederea discutării acţiunilor Episcopului Petru, învinuit de naţionalism românesc. S-a discutat şi problema separării Cultelor în cadrul Ministerului Culturii (ministrul Ion Ungureanu fiind considerat pro-român) şi creării unui departament separat. Aceasta pentru a avea o independenţă totală şi pentru a avea la dispoziţia lor şi guvernul, prin acest departament separat. Au fost dezbătute şi demersurile oficiale ale Patriarhului şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Române pe lângă Patriarhia Moscovei pentru ca Arhiepiscopia Chişinăului să revină la Patriarhia Română236. Este de menţionat un detaliu important, anume că adunarea contravenea dispoziţiilor “Statutului pentru organizare şi funcţionare a Bisericii Ortodoxe Ruse”, art. al 28-lea; conform Statutului, adunarea trebuia să fie deschisă şi compusă dintr-un număr egal de preoţi şi mireni (pe când la ea au participat doar preoţi – cca. 100), şi la discuţia care se preconizase trebuia să participe şi Episcopul Petru, dar care a lipsit, împreună cu Episcopul Vichentie Moraru de Bender.

Pentru a sesiza conducerea de stat, informând-o despre politica antiromânească a lui Î.P.S. Vladimir, Episcopul Petru adresează o scrisoare oficială preşedintelui M. Snegur, la 11 august 1992. În această adresare, P.S. Petru citează decizia din 31 august 1991 a Patriarhului Alexei al II-lea despre drepturile episcopilor de Bălţi şi Bender. Conducerea rămâne, aparent, indiferentă, neluând nici o măsură pentru contracararea acestor fărădelegi. Acţiunile de represiune şi maltratare a Episcopului de Bălţi continuă prin organizarea de către Î.P.S. Vladimir a unei noi Adunări Eparhiale la Bălţi, în ziua de 24 august 1992. La ea au participat cca. 300 preoţi, care, după unele surse, au fost ameninţaţi cu pedepse grele în caz de neascultare. Iarăşi încălcându-se Statutul bisericesc, s-a decis demiterea Episcopului de Bălţi, Petru. Această hotărâre este necanonică şi contravine mai multor principii237 : Î.P.S. Vladimir prin acţiunile sale a încălcat decizia din 31 august 1991 a Patriarhului Alexei al II-lea despre drepturile episcopului de Bălţi; Episcopul nu poate fi înlocuit decât dacă îşi dă demisia sau este caterisit (canonul 16, Sinodul I şi II Ecumenice). Astfel, nu a existat nici un argument canonic pentru demisia lui P.S. Petru; Episcopul care are vreo neînţelegere cu alt episcop să se judece de Sinodul de care depind (canonul 3 de la Sardica). Vladimir. Ultimul, neavând posibilitate de a se

233 Octavian Băieş, preot, Scurt îndreptar canonic, în ziarul Ţara, nr. 45 (115), 3 noiembrie 1992.234 Vlad Cubreacov, Episcopia de Bălţi, în Alfa şi Omega, nr. 14, 31 august 1995, P.5235Octavian Băieş, preot, Scurt îndreptar canonic, în ziarul Ţara, nr. 45 (115), 3 noiembrie 1992. Petru Buburuz, Mitropolia Basarabiei, şapte ani de la reactivare, în Luminătorul, nr. 6, 1999, p. 14236 La Eparhia Chişinăului şi Moldovei, în ziarul Moldova Suverană, nr. 128 (17998), 8 septembrie 1992237 Mesajul trimis de Episcopul Petru al Bălţilor Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, în ziarul Ţara, nr. 37 (107), 8 septembrie 1992

81

apăra la adunare (fiind huiduit de unii preoţi), a procedat conform canoanelor bisericeşti şi în seara zilei de 24 august a trimis Patriarhului Alexei al II-lea un mesaj prin care anunţă despre organizarea adunării şi caracterul anticanonic, evidenţiind şi faptul că “Arhiepiscopul Vladimir a anunţat în cadrul adunării anularea hotărârii din 31 august 1991 a Sanctităţii Voastre (…). Această declaraţie a fost făcută lăsându-se să se înţeleagă că sanctitatea Voastră aţi binecuvântat-o (…). Fărădelegile sistematice din cadrul Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova exercită o influenţă nefastă asupra vieţii interne a statului nostru (...). Vă aducem la cunoştinţă că toată responsabilitatea pentru înrăutăţirea în continuare a situaţiei îi revine totalmente Arhiepiscopului Vladimir Cantarean şi adepţilor lui antiromâni politizaţi238.

A doua zi, în timp ce Episcopul Petru venise la Chişinău pentru a discuta cu Arhiepiscopul Vladimir cele întâmplate în ajun, in grup de preoţi, în frunte cu Ioan Vulpe şi Vitalie Roşca, au atacat reşedinţa episcopală de la Bălţi. Devastând Episcopia, ei au sustras documente, bani, bunuri şi sigiliile oficiale. Întorcându-se la Bălţi, Episcopul Petru constată devastarea sediului episcopal şi adresează Patriarhului de la Moscova un al doilea mesaj prin care anunţă fărădelegea comisă şi cere ocrotirea Patriarhală de la Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea faţă de dezmăţul unui grup de preoţi în frunte cu Î.P.S. Vladimir. În data de 2 septembrie 1992 au mai fost comise agresiuni în regiunea sediului Episcopal din Bălţi, autorii, fiind aceiaşi ca şi în ziua de 25 august239. În condiţiile în care Patriarhul Rus nu a luat nici o măsură, la 2 septembrie 1992 Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresează lui Alexei al II-lea o telegramă oficială prin care încearcă să-l sesizeze pentru a porni procesul de reglementare a neînţelegerilor.240 Şi acest apel a rămas fără răspuns.

Fărădelegile au continuat şi în zilele de 3 septembrie, când preoţii asediatori au venit însoţiţi de un pluton de militari ai regimului separatist. Paralel cu aceste agresiuni s-au desfăşurat şi acţiunile de dezinformare a opiniei publice: Moldova – Pres a remis spre difuzare informaţia că în ziua de 4 septembrie 1992 la reşedinţa Eparhiei Chişinăului şi Moldovei a avut loc o întrevedere între Î.P.S. Vladimir şi dl. Ion Bistreanu, însărcinat cu afaceri al României în R. Moldova. La discuţie au luat parte dl. Ion Ţurcanu, consilier cu probleme de cultură şi presă al Ambasadei României, preoţii Gheorghe Moroşan, secretar eparhial, Vitalie Roşca şi Zosim Toia, consilieri eparhiali. S-au discutat ultimele evenimente din viaţa Bisericii Ortodoxe din Moldova. Exprimându-şi îngrijorarea faţă de unele manifestări de românofilie din partea unor reprezentanţi ai clerului, Î.P.S. Vladimir a menţionat că asemenea manifestări nu au loc în Biserica Ortodoxă din Moldova ci, dimpotrivă, se fac tot mai mulţi paşi spre stabilirea relaţiilor cât mai strânse cu fraţii ortodocşi din dreapta Prutului241. Deci, la această întrevedere cu reprezentantul României, Î.P.S. Vladimir nu relatează situaţia de facto din Republică, ci induce în eroare şi asigură de prietenia sa Biserica Română. La 10 septembrie sediul Episcopiei de la Bălţi este iarăşi asaltat de preoţi din anturajul lui Î.P.S. Vladimir, însoţiţi de peste 30 indivizi din

238 Mesajul trimis de Episcopul Petru al Bălţilor Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, în ziarul Ţara, nr. 37 (107), 8 septembrie 1992 ;Vlad Cubreacov, Episcopia de Bălţi, în Alfa şi Omega, nr. 14, 31 august 1995, p.5.239 Vlad Cubreacov, op.cit.240 Adunarea Eparhială, în ziarul Moldova Suverană, nr. 114 (17984), 12 august 1992.241Antonina Sârbu, Complot împotriva conducerii, în ziarul Moldova Suverană, nr. 135 (18005), 19 septembrie 1992.

82

zona conflictului armat din Transnistria. Atacatorii au fost conduşi de Igor Glaidukevici şi Alexandr Tomazenko, cetăţeni ai aşa-zisei republici moldoveneşti nistrene, recomandaţi de demnitari importanţi din administraţia transnistreană:Liubov Vedenikova, pe atunci “ministru interimar al ştiinţei, învăţământului, culturii şi cultelor”, şi Pavel Viktorovici Voroncenko, cetăţean al Federaţiei Ruse, “specialist principal pentru problemele cultului ortodox” în acelaşi “minister”, emisar neoficial al Patriarhului Alexei al II-lea în Transnistria şi fost intendent al mănăstirii “Sfântul Daniil” de lângă Moscova”242. Deşi s-au spart porţile Episcopiei, poliţia bălţeană nu a intervenit, prin aceasta încurajând şi susţinând atacatorii. Apogeul acestor agresiuni a fost atins în ziua de 14 septembrie, când în reşedinţa Episcopiei din Bălţi a fost instalat şi împuternicit, de Arhiepiscopul Vladimir, Marchel Mihăiescu, unul dintre preoţi cei mai corupţi, românofobi şi susţinător al regimului anticonstituţional de la Tiraspol243. În rezultatul acestei “ocupări”, Episcopul Petru a fost expulzat din Eparhie, rămânând fără locuinţă, fără acte şi mijloace de existenţă. Biserica Ortodoxă Rusă, căreia Episcopul Petru s-a adresat de mai multe ori după ajutor şi protecţie, nu a manifestat nici o grijă pentru a restabili ordinea în eparhia respectivă. Organele şi autorităţile de stat ale R. Moldova au tratat acest caz cu indiferenţă şi cinism, lăsându-l pe Episcopul Petru şi susţinătorii lui pradă agresiunii din partea Arhiepiscopului Vladimir şi a preoţilor săi. Din acest moment a început prigonirea şi scoaterea forţată din parohii a preoţilor români susţinători ai Episcopului Petru. Societatea civilă însă, prin intelectualii şi credincioşii săi patrioţi, a luat atitudine, publicând în mass-media locală şi republicană diferite proteste, apeluri şi declaraţii relevante la acest caz244. În aceste apeluri se cerea:Încetarea prigonirii şi maltratării Episcopului Petru şi a preoţilor săi.Pedepsirea preoţilor din anturajul lui Î.P.S. Vladimir şi lipsirea acestuia de calitatea de

arhiepiscop al Chişinăului.Respingerea ideii separării Cultelor de Ministerul Culturii şi Cultelor.Restabilirea adevărului istoric şi canonic prin reîntoarcerea Bisericii din Moldova la sânul

Bisericii Ortodoxe Române. Însuşi P.S. Petru a adresat un “Apel către intelectualii din R. Moldova şi România, către poporul român dreptcredincios”, iar dreptcredincioşii si-au unit şi direcţionat eforturile lor de susţinere a Episcopului Petru (iar prin aceasta, de fapt, susţinerea ideii de revenire canonică sub jurisdicţia Patriarhiei Române) şi la 18 septembrie 1992 la

242 Vlad Cubreacov, op.cit. p.6243 Iată cum a fost descris atacul de câţiva martori oculari: “…un grup de preoţi din Eparhia Chişinăului au apărut la sediul episcopiei de Bălţi având în frunte pe arhimandritul Marchel Mihăiescu, Nicolae Florinschi, Zosim Toia, Evghenii Bâtcă, călugărul Rafail şi alţi cca. 30 persoane. (…) Înainte de a pătrunde în sediu…ei au fost văzuţi în timp ce consumau băuturi alcoolice în partea de nord a sediului. În jurul orei 11.00 …au pătruns pe teritoriul sediului episcopal din Bălţi, bătând, îmbrâncind, înjurând în modul cel mai vulgar pe credincioşii care se aflau pe teritoriul sediului, pentru a-l apăra de aceşti înrăiţi separatişti-serapionişti, care urmăresc scopul de a distruge unitatea bisericii noastre ortodoxe strămoşeşti. (…) noi, diaconii şi elevii Episcopului Petru, am fost îmbrânciţi, loviţi, batjocoriţi, maltrataţi, insultaţi, ameninţaţi, înjuraţi şi luaţi cu forţa de către preoţii serapionişti. Ne-au aruncat în stradă fără acte şi bagaje personale. (…) Apoi au pătruns în depozitele de materiale bisericeşti …, şi-au însuşit materiale şi bunuri de valoare…” (Declaraţia F.P.C.D., secţia Bălţi, şi Către Parlamentul Republicii Moldova, în Ţara, nr. 39 (109), 22 septembrie 1992.).244 Apel către intelectualii din Republica Moldova şi România, către poporul român dreptcredincios, în Ţara, nr. 39 (109), 22 septembrie 1992

83

Chişinău se organizează şi înregistrează Frăţia Ortodoxă “Sf. Ştefan cel Mare”, care întruneşte atât clerici cât şi mireni. Dintre obiectivele Frăţiei, menţionăm propăşirea naţiunii române şi unitatea Bisericii neamului. În aşa fel desfăşurând o activitate naţional-patriotică, Frăţia se orienta pentru a face o serie de declaraţii adresate autorităţilor civile şi bisericeşti. În aşa împrejurări, la 14 septembrie 1992, Adunarea Eparhială de reconstituire a Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi) adoptă hotărârea de a reactiva Mitropolia de până la ocupaţia sovietică şi alege pe P.S. Petru ca Locţiitor de Mitropolit, iar la 19 decembrie acelaşi an, Patriarhia Română a recunoscut oficial printr-un Act Patriarhal şi Sinodal reactivarea acestei formaţiuni bisericeşti sub jurisdicţia sa.

Astfel, putem vorbi despre o delimitare clară a societăţii din R. Moldova începând cu 1992 în două părţi: susţinătorii aşa-zisei “autonomii”, dar de fapt supunerii faţă de Moscova şi adepţii pentru revenirea Bisericii Ortodoxe din R. Moldova sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române şi reactivării Mitropoliei Basarabiei.

6.2. Reactivarea. Reacţia statului moldovean şi a Patriarhiei Ruse.

Andrei Sangheli, şeful guvernului de la Chişinău declara în scrisoarea adresată, la 1 martie 1992, Prea Fericitului Patriarh Teoctist: Reactivarea Mitropoliei Basarabiei este „un amestec în treburile interne ale Moldovei”. „Patriarhia de la Bucureşti a dovedit lipsă de stimă faţă de conducerea Moldovei şi a contribuit, prin acţiunile date, la dezmembrarea teritorială a Republicii Moldova”, declara Preşedintele Mircea Snegur, într-un discurs rostit în Plenul Parlamentului Republicii Moldova, la 24 decembrie 1992. La 8 octombrie 1992, Mitropolia Basarabiei solicită guvernului să fie recunoscută, dar nu primeşte răspuns. La 16 octombrie 1992, Ministerul Culturii si Cultelor cere guvernului un aviz favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei. Guvernul refuză să dea acest aviz, deşi Ministerul de Finanţe (la 14 noiembrie 1992), Ministerul Muncii si Protecţiei Sociale (la 8 februarie 1993), Ministerul Învăţământului (la 8 februarie 1993) şi Departamentul de Stat pentru Privatizare (la 15 februarie 1993) comunică guvernului şi preşedintelui ţării că nu au obiecţii în legătură cu recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei. Chiar şi Comisia pentru Cultură şi Culte a Parlamentului Republicii Moldova face cunoscut la 11 martie 1993 (în urma unei scrisori a episcopului Petru Păduraru) că statutul şi activitatea Mitropoliei Basarabiei sunt în conformitate cu legislaţia statului şi cere guvernului să recunoască noua Mitropolie pentru a nu agrava situaţia socială şi

84

politică din Moldova. Patriarhia Moscovei a ameninţat cu ruperea relaţiilor cu BOR dacă aceasta va recunoaşte şi sprijini biserica separatistă basarabeană. Mai mult, administrativ, Patriarhia Moscovei, încălcând Tomosul de Independenţă, acordat Mitropoliei Moldovei la 5 octombrie 1992, a decis ca în locul episcopului vicar Vichentie Moraru, trimis într-o eparhie din Siberia, să fie adus arhimandritul Iustinian (Ovcinicov), parohul bisericii “Belaia Ţercovi” din eparhia Tveri (Rusia). Acest cetăţean al Federaţiei Ruse a fost hirotonit la 1 septembrie 1995 ca episcop de Dubăsari, vicar al Mitropoliei Chişinăului şi Moldovei245. Ulterior, Sfântul Sinod al Bisericii Ruse a adoptat o hotărâre de a forma noi eparhii în Republica Moldova: la 17 iulie 1998 este formată eparhia de Cahul şi Căuşeni, condusă de atunci de P.S. Episcop Anatolie (Botnari)246, iar mai târziu, la 6 octombrie au fost create încă două eparhii noi: cea de Edineţ şi Briceni în frunte cu P.S. Episcop Dorimedont (Cecan) şi eparhia de Tiraspol şi Dubăsari, condusă de P.S. Episcop Iustinian (Ovcinicov)247. Toate aceste acţiuni pot fi interpretate drept o ingerinţă în treburile interne ale Republicii Moldova, mai ales în cazul conferirii titlului de episcop de Dubăsari şi Tiraspol unui cetăţean al Federaţiei Ruse. “Legea cu privire la culte din 1992 stabileşte că toţi ierarhii şi şefii cultelor trebuie să fie în mod obligatoriu cetăţeni ai R. Moldova”248. Privitor la relaţiile Patriarhiei ruse cu cea română, timp de trei ani aceste relaţii au fost reci, abia în mai 1996, a avut loc la Geneva prima întrevedere. În cadrul negocierilor a fost abordată în special problema jurisdicţiei canonice a Mitropoliei Basarabiei şi a rangului de Exarhat al Plaiurilor pe care îl deţine din 1995 Î.P.S. Petru, şi care conferă Mitropoliei Basarabiei dreptul de jurisdicţie canonică extrateritorială249. Au urmat alte întâlniri între cele două Patriarhii, cea mai semnificativă, a fost cea din 15 ianuarie 1999, de la Chişinău. Patriarhia Moscovei a fost reprezentată de Î.P.S. Kiril, Mitropolit al Smolenskului şi Kaliningradului, şeful delegaţiei, Î.P.S. Vladimir şi Gheorghe Armaşu, şeful Serviciului Culte al Guvernului de la Chişinău. Patriarhia Română, la rândul ei, a fost reprezentată de către Î.P.S. Daniel, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, Î.P.S. Nestor, Mitropolitul Olteniei şi de Vlad Cubreacov, membru al Adunării Naţionale Bisericeşti a Patriarhiei Române. În urma dialogului avut “s-a stabilit că până va fi găsit, de comun acord, un model reciproc acceptabil de soluţionare a diferendului canonic, relaţiile dintre cele două mitropolii vor fi trecute de la confruntare şi vrajbă la conciliere şi conlucrare. (...) Părţile locale au fost îndemnate să iniţieze un dialog pe plan local”, iar partea rusă “nu contestă, în principiu, dreptul Patriarhiei Române de a avea în dipticele sale o Mitropolie a Basarabiei; precum şi dreptul de a avea în Sinodul său un ierarh cu titlul de Mitropolit al Basarabiei”250. Dar, situaţia nu s-a rezolvat Patriarhia Moscovei, a rămas pe poziţiile sale, caracterizând reactivarea Mitropoliei Basarabiei drept o “sciziune în sânul Bisericii”. În

245 Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova în ziarul Curierul Ortodox, nr. 6 (6), 1-31 octombrie 1995, p. 3246 O nouă eparhie în Biserica Ortodoxă din Moldova, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 14 – 16 (69-71), 15 iulie – 31 august 1998, p.2247 Ziarul Clopotniţa Moldovei, nr. 38, 31 octombrie 1998, p. 1248 Patriarhul Rusiei numeşte episcopi în R. Moldova, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 181 (380), anul II, 10 octombrie 1998, p.2249 Delegaţia Mitropoliei Basarabiei la Iaşi, în revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997, p. 2250 De la confruntare şi vrajbă – la conciliere şi conlucrare, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 7 (440), anul III, 19 ianuarie 1999, p.3

85

opinia conducerii Bisericii Ortodoxe Ruse, organizarea unei eparhii pe teritoriul unei alte eparhii este o “fărădelege bisericească”. Ierarhii ruşi văd în acest diferend canonic o problemă şi un joc politic al Patriarhiei Române şi un precedent “foarte periculos”251. Guvernul Moldovei a refuzat aprobarea cererii de înregistrare a Mitropoliei Basarabiei, în ciuda faptului că comisii parlamentare din R. Moldova au făcut recomandări ferme Guvernului de la Chişinău pentru un răspuns favorabil la solicitarea Mitropoliei Basarabiei: “Comisia constată că acţiunile Mitropoliei Basarabiei şi documentele prezentate Guvernului spre înregistrarea ei nu contravin legislaţiei în vigoare şi cere oficializarea acesteia” - Hotărârea Comisiei Parlamentare pentru Problemele Culturii şi Cultelor, 11 martie 1993252, iar a doua recomandare stipula că:1. Comisia susţine demersul grupului de parlamentari cu privire la înregistrarea

Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi).2. Comisia constată că, prin amânarea de către Guvernul Republicii a înregistrării

Mitropoliei Basarabiei, se produce o flagrantă încălcare a dreptului la asociere religioasă a cetăţenilor.

3. În conformitate cu p. 2 art. 16 din Legea nr. 28 – XII din 24 mai 1990, Guvernul trebuie să examineze în mod obligatoriu prezenta hotărâre în termen de până la 10 martie a.c. (1993) şi să comunice Comisiei rezultatele” - Hotărârea Comisiei pentru Drepturile Omului şi Relaţii Naţionale, 1993253.

Însă, Executivul a ignorat şi aceste recomandări ale Legislativului, cum au fost ignorate, în continuare, cererile Mitropoliei Basarabiei de a fi legalizată (cererile din 6 decembrie 1993, 11 septembrie 1995, 13 martie 1996, 20 august 1996, 4 martie 1997, 25 august 1997, 29 mai 1998, 15 martie 1999).În Comunicatul Serviciului de Presă al Guvernului referitor la problema înregistrării Mitropoliei Basarabiei, publicat la 22 februarie 1994, se aduc următoarele motive care, după părerea guvernanţilor, împiedică înregistrarea acestei structuri bisericeşti:1. Nu există o unitate teritorial – administrativă Basarabia.2. Mitropolia Basarabiei în 1940 a fost transformată în Eparhia Chişinăului şi a

Moldovei. Toate parohiile ortodoxe din R. Moldova au fost înregistrate ca părţi componente ale Mitropoliei Moldovei.

3. Mitropolia Autonomă a Basarabiei (stil vechi) este alta decât Mitropolia istorică a Basarabiei, deoarece se deosebeşte prin titulatură şi prin sfera de activitate.

4. Pentru înregistrarea Mitropoliei Basarabiei nu există baza juridică, deoarece nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a Mitropoliei Basarabiei, nu au fost nominalizaţi fondatorii.

În baza celor relatate Guvernul R. Moldova consideră imposibilă înregistrarea Mitropoliei Autonome a Basarabiei (stil vechi)254. Toate aceste argumente invocate de Guvernul de la Chişinău nu au nici o bază reală juridică, istorică şi chiar logică pentru că: în primul rând titulatura Mitropoliei Basarabiei ce poartă un caracter istoric convenţional nu are nici o legătură cu realităţi politice prezente (spre exemplu, Patriarhia Constantinopolului din Turcia sau Mitropolia Ungravlahiei în România, denumiri folosite 251 Ziarul Ţara, nr. 91 (1069), 20 august 2002, p. 1252 Patriarhia Română, Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 80253 Ibidem, p. 76.254 Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 9 (183), 22 februarie 1994, p.8

86

de aceste Biserici, dar de mult inexistente pe harta politică a acestor state). În cazul dat, statul nu are nici un drept juridic de a stabili sau cenzura titulaturile interne bisericeşti. În al doilea rând, nu există vreun act bisericesc care ar atesta transformarea Mitropoliei Basarabiei după 1940 în Eparhia Chişinăului şi a Moldovei. Este cunoscută tuturor atitudinea Patriarhiei Române care niciodată nu a recunoscut desfiinţarea sau transformarea Mitropoliei Basarabiei după 1940. Iar referându-ne la înregistrarea parohiilor, trebuie să menţionăm că în aceste acte de înregistrare nu se indica cărei Mitropolii ele aparţin. Dacă era altfel, atunci nu avea nici un rost solicitarea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în toamna anului 2001 pentru înregistrarea tuturor proprietăţilor ce aparţin acestei structuri bisericeşti şi de a atribui parohiilor certificate de proprietate asupra terenurilor aferente bisericeşti. Şi ultimul argument al Guvernului, în care se afirmă că nu a fost prezentat procesul verbal de constituire a Mitropoliei Basarabiei şi nominalizaţi fondatorii ei, reprezintă o nerespectare de către structurile guvernamentale a Legii despre Culte, art. 15, în care se spune: “În vederea recunoaşterii, fiecare cult prezintă Guvernului spre examinare şi aprobare statutul (regulamentul) său de organizare şi funcţionare, cuprinzând informaţii asupra sistemului de organizare şi administrare, însoţit de principiile fundamentale de credinţă”255. Deci, după cum vedem, în această lege nu se spune nimic despre procesul verbal sau nominalizarea fondatorilor.

Toate aceste argumente oficiale erau menite să camufleze motivele reale ce au determinat Executivul de la Chişinău, timp de zece ani, să discrimineze Mitropolia Basarabiei. Totuşi, cauzele reale ale acestei politici anticonstituţionale pot fi întrezărite din declaraţiile unor reprezentanţi ai Guvernului. Aşa spre exemplu, într-o notă informativă a Directorului Serviciului de Stat pentru Culte, Gheorghe Armaşu, un luptător virulent împotriva Mitropoliei Basarabiei, adresată la 21 noiembrie 1994, nr. 202, lui Grigore Ojog, viceprim - ministru al R. Moldova se spune: “1. Necurmarea activităţii aşa-numitei Mitropolii a Basarabiei, va genera o destabilizare a stării de lucruri nu numai în Biserica Ortodoxă, dar şi în întreaga societate. 2. Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei (stil vechi) şi aprobarea Statutului ei de către Guvernul Republicii Moldova va conduce automat la lichidarea Mitropoliei Moldovei”256. Analizând aceste declaraţii, putem constata că acuzaţiile Guvernului R. Moldova îndreptate împotriva Patriarhiei Române şi Mitropoliei Basarabiei sunt identice cu cele ale Patriarhiei Moscovei şi Mitropoliei Moldovei şi trădează, atât implicarea Bisericii Ortodoxe din Rusia şi Moldova în politica discriminatorie a statului moldav, cât şi implicarea statului în sfera bisericească, ceea ce contravine autonomiei cultelor şi separării lor de stat. “Legislaţia în vigoare (Declaraţia universală a drepturilor omului, la care a aderat Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului din 28 iunie 1990, Legea despre Culte din 24 martie 1992 şi Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994) proclamă şi garantează pe de o parte libertatea conştiinţei şi, ca o componentă a ei, libertatea religioasă a oricărei persoane fizice – cetăţean al Republicii Moldova, pe de altă parte, libertatea de organizare şi activitate a cultelor religioase – persoane juridice, ca asociaţii ale cetăţenilor organizaţi pentru a profesa în comun credinţa sau convingerile religioase. (…) un cult religios poate să nu fie recunoscut de Guvern doar dacă practicile şi riturile lui contravin normelor de

255 Ibidem.256 Revista Alfa şi Omega, nr. 2, anul I, februarie 1995, p.6

87

drept în vigoare”257. Dar, atât Statutul, cât şi cultul practicat de Mitropolia Basarabiei sunt conform normelor legislative în vigoare şi prezintă Biserica Creştină de rit Ortodox identică, pe plan dogmatic şi liturgic cu Mitropolia Moldovei, legalizată de stat la 17 noiembrie 1993, având o unică deosebire pe plan jurisdicţional: Mitropolia Basarabiei face parte din Patriarhia Română şi pomeneşte în slujbele sale pe Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României, pe când Mitropolia Moldovei se află în continuare sub jurisdicţia necanonica a Patriarhiei Moscovei şi pomeneşte pe Sanctitatea Sa, Alexei al II-lea. Fiind o problemă interbisericeasă, acţiunile autorităţilor de la Chişinău în vederea rezolvării diferendului bisericesc prin refuzul de a recunoaşte Mitropolia Basarabiei şi stoparea activităţii acestei grupări bisericeşti “se prezintă ca o gravă încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului; precum şi ca o sfidare a Constituţiei Republicii Moldova şi a numeroaselor tratate internaţionale …la care republica noastră este parte”258.

În baza acestor constatări, Mitropolia Basarabiei, pentru a intra în legalitate, a fost nevoită să acţioneze în judecată Guvernul R. Moldova. Prima instanţă de judecată, la care s-a desfăşurat procesul în cauză, a fost Judecătoria sectorului Buiucani din Chişinău care la 12 septembrie 1995 a declarat nelegitim refuzul Guvernului de la Chişinău de a recunoaşte Statutul Mitropoliei Basarabiei259 . Însă, Guvernul a contestat această decizie la Curtea Supremă de Justiţie a R. Moldova. După un şir de procese şi sentinţe pro şi contra, litigiul dintre Guvern şi Mitropolia Basarabiei a ajuns spre examinare la Curtea de Apel a R. Moldova. La 6 august 1997, Curtea de Apel a început audierea în fond a reclamaţiei Mitropoliei Basarabiei în frunte cu Î.P.S. Petru Păduraru împotriva acţiunilor nelegitime ale Guvernului care a refuzat fără nici un motiv legal să examineze şi să aprobe Statutul acestei structuri bisericeşti. Mitropolia Basarabiei era prezentată la proces de Vlad Cubreacov, membru al Consiliului Eparhial, deputat în Parlamentul R. Moldova din partea Alianţei F.P.C.D., Anatol Telembici, membru al Consiliului Eparhial, redactor-şef al revistei “Alfa şi Omega” şi avocatul Elisei Secrieru. Guvernul R. Moldova a fost reprezentat de şeful Serviciului de Stat pentru Culte, Gheorghe Armaşu. Început la 6 august, procesul s-a desfăşurat pe parcursul a două săptămâni, în care părţile oponente îşi argumentau poziţiile sale. Ultima şedinţă a Curţii de Apel a avut loc marţi, 19 august. Completul de judecată (preşedinte – Mihai Poalelungi, judecătorii – Boris Alexandrov şi Valeriu Doagă) “a pronunţat hotărârea, în care acţiunile Guvernului sunt recunoscute ca nelegitime. În consecinţă, Executivul a fost obligat să examineze Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Basarabiei şi de a o admite în legalitate”260. Însă, sub presiunea Patriarhiei Moscovei şi Mitropoliei Moldovei care a prevăzut un război civil în cazul dacă Mitropolia Basarabiei capătă statutul legal, Guvernul R.

257 Iustin Mireanu, Ce doreşte Cezarul ?, în revista Alga şi Omega, nr. 3, anul I, 1-15 martie 1995,p.7

258 Declaraţia Societăţii pentru Drepturile omului “Concordia”, în revista Alfa şi Omega, nr.12, anul I, 16-31 iulie 1995, p. 2259 Justiţia obligă Guvernul Sangheli să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul Ţara, nr. 49 (275), 15 septembrie 1995, p. 1260 Vasile Malaneţchi, La un pas de victoria finală, în revista Alfa şi Omega, nr. 16 (62), anul III, 16-31 august 1997, p.4-6.

88

Moldova a înaintat recurs la Curtea Supremă de Justiţie. Ca şi la 18 octombrie 1995 “ultimul factor de decizie, Curtea Supremă de Justiţie din 9 decembrie 1997 anulează hotărârea Curţii Supreme de Apel care dădea câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei şi respinge cererile acesteia sub motivul “omiterii termenului de adresare în judecată” şi “caracterului neîntemeiat şi nelegal al plângerii”261 .

Astfel, epuizând toate căile interne de recurs împotriva politicii discriminatorii a statului, Mitropolia Basarabiei a fost nevoită să apeleze la forurile europene pentru a-şi apăra drepturile sale la existenţă.

6.3. Mitropolia Basarabiei la instituţiile internaţionale.

Fiind tratată antidemocratic şi discriminatoriu de către organele de stat, Mitropolia Basarabiei, încă de la sfârşitul anului 1992, şi-a rezervat dreptul de a se adresa la forurile internaţionale, inclusiv O.N.U., şi de a solicita ajutorul şi adoptarea de măsuri corespunzătoare pentru lichidarea discriminării suportate. În acest sens, P.S. Petru, Episcop de Bălţi a trimis la 26 noiembrie 1992 o adresare la “Office des Nations Unies a Geneve Centre pour les droits de L`Homme” (CH – 1211 Geneve 10 Palais des Nationes), în care informează despre cazul Mitropoliei Basarabiei şi încălcările din partea autorităţilor statului a Constituţiei R. Moldova, a Legii despre Culte, adoptată la 24 martie 1992, a Declaraţiei Adunării Generale O.N.U. din 25 noiembrie 1991, rezoluţiilor Comisiei internaţionale pentru Prevenirea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor nr. 728 F (XXVIII) şi nr. 1503 (XLVIII)262 (1, p. 4). Această adresare a Mitropoliei Basarabiei a fost urmată, în 1993, de altele. Drept reacţie, prin scrisoarea sa nr. G/SO 215/1 MOLD din 18 ianuarie 1994, Centrul O.N.U. pentru Drepturile Omului cu sediul la Geneva a informat Mitropolia Basarabiei asupra transmiterii tuturor mesajelor anterioare ale Mitropoliei către Subcomisia O.N.U. pentru Combaterea Discriminării şi Protecţia Minorităţilor, solicitând, totodată, Guvernului de la Chişinău prezentarea motivelor care împiedică înregistrarea acestei formaţiuni bisericeşti263. Intensificându-se preocuparea Consiliului Europei pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în R. Moldova, în general şi faţă de cazul Mitropoliei Basarabiei, în special, la 14 ianuarie 1995 dl. David Atkinson, preşedintele Comisiei Consiliului European pentru ţările nemembre şi dl. Cummings, deputat englez, membru supleant al Comisiei, au avut o întâlnire oficială cu o delegaţie de clerici şi mireni a Mitropoliei Basarabiei în frunte cu Î.P.S. Petru, Locţiitor de Mitropolit. Ierarhul a înmânat înalţilor oaspeţi o scrisoare oficială şi un pachet de documente referitoare la discriminarea Mitropoliei Basarabiei de către Guvern264. Ca urmare a acestei întrevederi,

261 Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002, p.3262 Ziarul Ţara, nr. 49 (119), 1 decembrie 1992, p. 4263 Curierul Creştin, în ziarul Ţara, nr. 12 (186), 15 martie 1994, p.8264 Problema Mitropoliei Basarabiei în atenţia Consiliului Europei, în revista Alfa şi Omega, nr. 1, anul I, ianuarie 1995, p. 2

89

Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat cu unanimitate de voturi Amendamentul nr. 1 (Atkison, Severinsen), conform căruia R. Moldova se angaja în vara anului 1995 să asigure libertatea completă a religiei pentru toţi cetăţenii fără nici o discriminare, şi să soluţioneze paşnic problema Mitropoliei Basarabiei. Astfel, cazul Mitropoliei Basarabiei s-a internaţionalizat, devenind o piatră de încercare pentru tânărul stat moldav în procesul de democratizare şi integrare europeană 265.Ulterior însă, Guvernul de la Chişinău a acuzat Consiliul European de comiterea unei “greşeli de ordin principial” prin acceptarea acestui Amendament. În acest mod, s-a încercat tergiversarea realizării angajamentului asumat în faţa forului european, puterea de stat refuzând categoric să-şi schimbe poziţia sa discriminatorie faţă de Mitropolia Basarabiei. Această situaţie a determinat ca la 3 iulie 1997, Biroul Adunării Parlamentare a C.E. (Consiliul Europei) să accepte spre discuţie “Proiectul de rezoluţie cu privire la libertatea Mitropoliei Basarabiei”, prezentat de Dl. Vlad Cubreacov şi 14 colegi ai săi . Rezoluţia respectivă a fost introdusă în toamna anului 1997 în agenda de lucru a Adunării Parlamentare şi a fost supusă dezbaterii la 23 septembrie într-o şedinţă a Comisiei Consiliului Europei pentru Monitorizare, care a examinat nivelul de îndeplinire a angajamentelor asumate de R. Moldova la momentul admiterii ei în Consiliul Europei şi situaţia actuală a Drepturilor Omului în acest stat. “La 16 octombrie (1997 n. a.) înalţi raportori pentru Republica Moldova, dna Josette Durrieu (Franţa) şi Dumeni Columberg (Elveţia), au avut o primă întâlnire oficială cu delegaţia Mitropoliei Basarabiei, informându-se asupra cazului”266 . În urma acestei întrevederi, Executivul de la Chişinău a fost somat de înaltul forum european să reconsidere poziţia sa nedemocratică faţă de propriii cetăţeni asociaţi în cadrul Mitropoliei Basarabiei şi să asigure drepturile lor în mod real şi deplin . Astfel, ca urmare a acestei decizii, Mitropolia Basarabiei a depus cererea de înregistrare la 29 mai 1998, dar nu a urmat nici un răspuns din partea statului, ceea ce a determinat internaţionalizarea litigiului dintre Mitropolia Basarabiei şi Guvernul R. Moldova. La 3 iunie 1998, Mitropolia Basarabiei a intentat proces Guvernului de la Chişinău la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Strasbourg. Autorităţile sunt acuzate de “violarea drepturilor şi libertăţilor noastre fundamentale, în speţă a dreptului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, precum şi încălcarea libertăţii de a ne manifesta religia şi convingerile în mod individual şi colectiv, în public, şi în particular” (Petiţia împotriva Republicii Moldova depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului, Strasbourg, 3 iunie 1998267. La 26 ianuarie 1999, Curtea Europeană a înregistrat plângerea Mitropoliei Basarabiei cu titlul definitiv “Mitropolia Basarabiei şi Exarhatul Plaiurilor şi 12 alţii contra Republicii Moldova” şi a deschis un dosar cu nr. 45 701/99268. La 10 noiembrie 1999, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (C.E.D.O.) a anunţat oficial Guvernul de la Chişinău asupra dosarului intentat. Acesta a fost primul caz din R.

265 Iurie Babii, Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează, în revista Alfa şi Omega, nr. 24 (70), anul III, 16-31 decembrie 1997, 3266 Consiliul Europei preocupat de situaţia Mitropoliei Basarabiei, în revista Alfa şi Omega, nr. 13 (59), anul III, 1-15 iulie 1997, p. 2267 Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002, p.3268 Guvernul de la Chişinău în justiţia europeană, în ziarul Ţara, nr. 9 (616), 2 februarie 1999, p.1

90

Moldova care a fost comunicat de C.E.D.O. autorităţilor moldovene. “După această informare, Curtea de la Strasbourg a somat Republica Moldova să examineze dosarul în cauză şi să recunoască oficial Mitropolia Basarabiei. În caz contrar, Republica Moldova va pierde procesul în cauză şi va fi obligată să plătească o sumă mare de bani din bugetul său. Până la data de 2 februarie 2000, Republica Moldova urma să-şi precizeze poziţia oficială privind cazul Mitropoliei Basarabiei. În caz contrar, litigiul urma sa fie examinat şi soluţionat fără a se ţine cont de opinia Guvernului. Cu două ore înaintea expirării termenului fixat, …Guvernul Republicii Moldova a expediat instanţei de la Strasbourg răspunsul său negativ, în care respinge acuzaţiile care i-au fost aduse. Noul premier de la Chişinău, Dumitru Braghiş, a declarat cu această ocazie că nici cabinetul său nu are o opinie favorabilă oficializării Mitropoliei Basarabiei şi a respins posibilitatea rezolvării acestui caz pe cale amiabilă”269.În răspunsul său, Guvernul de la Chişinău a atacat plângerea Mitropoliei Basarabiei, calificând-o drept nejustificată şi nelegală. Însă, la 7 iunie 2001 Curtea Europeană de la Strasbourg a declarat această plângere admisibilă şi legală, fixând audierea părţilor pe fond pentru 2 octombrie 2001. Într-o ultimă încercare de a tărăgăna acest litigiu, la 1 septembrie acelaşi an, ministrul Justiţiei, Ion Morei şi agentul guvernamental la C.E.D.O., Vitalie Pârlog, au adresat o scrisoare Curţii, în care au solicitat amânarea examinării pe fond a cazului Mitropoliei Basarabiei. Solicitarea a fost motivată de desfăşurarea, în timpul apropiat, a unei negocieri la nivel înalt între Patriarhia Moscovei şi Patriarhia Română, în această problemă. Însă, în agenda de lucru a Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, nu era prevăzută pentru viitorul apropiat nici o întrevedere de lucru cu Patriarhul rus270. Astfel, această solicitare neîntemeiată a Guvernului a fost respinsă de C.E.D.O.. rămânând în vigoare aceeaşi dată stabilită pentru audierea procesului. În data de 2 octombrie 2001, la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, au avut loc audierile privind dosarul Mitropoliei Basarabiei. Audierile pe fond s-au făcut în cadrul Secţiei I a C.E.D.O., de un complet de zece juraţi în frunte cu preşedinta secţiei, judecător din partea Suediei, Elizabeth Palm. Mitropolia Basarabiei a fost reprezentată de deputatul Partidului Popular Creştin Democrat (P.P.C.D.), Vlad Cubreacov, consilier mitropolitan în probleme speciale şi de avocaţii londonezi John Warwick Montgomery şi Alexandro Dos Santos, iar Guvernul R. Moldova – de ministrul Justiţiei, Ion Morei, agentul guvernamental Vitalie Pârlog şi Gheorghe Armaşu, în calitate de consilier. În timpul audierii, reprezentând poziţia oficială a R. Moldova în privinţa cazului Mitropoliei Basarabiei, ministrul Justiţiei, Ion Morei a declarat că la Strasbourg se discută “o problemă legată direct de existenţa de azi şi de mâine a Republicii Moldova ca stat independent pe harta Europei. Analizând argumentele ambelor părţi, adică ale Mitropoliei Moldovei şi ale Basarabiei, a mai spus Morei, se vede cu ochiul liber că nu există nici o diferenţă de dogmă, unica deosebire fiind de ordin politic şi administrativ. Ministrul a specificat că interesul politic şi administrativ, adică de amestec direct în treburile statului independent şi suveran Republica Moldova, este promovat de către România în spaţiul dintre Prut şi Nistru prin intermediul unor forţe moldoveneşti pro-române”271.

269 Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002, p.3 270 Plângerea Mitropoliei Basarabiei a fost admisă, în ziarul Ţara, nr. 61 (893), 12 iunie 2001, p.1271Elena Buzdugan, Ministrul Justiţiei a scandalizat C.E.D.O. printr-un discurs halucinant, în ziarul Ţara, nr. 109 (941), 4 octombrie 2001, p.1

91

Această declaraţie a scandalizat atât C.E.D.O., cât şi opinia internaţională, provocând deteriorarea imaginii R. Moldova pe plan internaţional şi răcirea relaţiilor cu România. Reacţia Bucureştiului a fost promptă şi dură; într-un comunicat difuzat de Guvernul României la 3 octombrie 2001 se precizează că “această alocuţiune conţine declaraţii inadmisibile la adresa României şi sunt în totală contradicţie cu caracterul special, privilegiat şi pragmatic al relaţiilor dintre România şi Republica Moldova, reconfirmat de mai multe ori şi de actuala putere de la Chişinău. A vorbi într-o asemenea ocazie de “expansionismul românesc” în Basarabia este o probă de iresponsabilitate care reaminteşte, totodată, de tezele “programatice” ale fostului partid comunist (bolşevic) al fostei Republici Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti de până în anul 1940.

Această încercare de politizare a cauzei Mitropoliei Basarabiei de către statul moldav nu a influenţat asupra deciziei C.E.D.O. La 13 decembrie 2001 Înalta Curte s-a pronunţat asupra culpabilităţii Republicii Moldova în chestiunea Mitropoliei Basarabiei. S-a constatat că Guvernul de la Chişinău a încălcat art. 9 (libertatea religiei) şi art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului. Decizia C.E.D.O. obliga autorităţile da la Chişinău să recunoască Mitropolia Basarabiei şi să-i plătească 20.000 euro pentru daune morale şi 7.025 euro pentru cheltuieli de judecată272.

Pentru a amâna îndeplinirea acestei decizii, la 27 februarie 2002, Executivul R. Moldova a atacat la Marea Cameră a C.E.D.O. decizia din 13 decembrie 2001 ce a dat câştig de cauză Mitropoliei Basarabiei. Însă, acest demers nu a avut nici un efect, pentru că la 27 martie 2002 judecătorii de la Marea Cameră au respins recursul Guvernului R. Moldova, privind reexaminarea cazului dat, recunoscând decizia C.E.D.O. din 13 decembrie 2001 ca ultimă şi irevocabilă. Această sentinţă a înaltului for european obliga Guvernul Tarlev să înregistreze Mitropolia Basarabiei până la 31 iulie 2002. Cu 18 zile înaintea termenului limită, Parlamentul R. Moldova a fost nevoit să adopte un amendament la Legea despre Culte, care a exclus din procedura de legalizare a cultelor şi organizaţiilor religioase aprobarea lor de către Guvern273 .

Astfel, la 30 iulie 2002, directorul Serviciului de Stat pentru Culte, Serghei Iaţco, a înmânat oficial Î.P.S. Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor certificatul de înregistrare nr. 1651, eliberat de Serviciul de Stat pentru Culte274 (17, p. 1). În acest mod a fost contracarată politica discriminatorie şi anticonstituţională a statului faţă de Mitropolia Basarabiei. Acţiunile Mitropoliei Moldovei erau justificate de faptul că, Mitropolia Basarabiei este ilegală, nerecunoscută de stat şi toate acţiunile sunt ilegale şi penale. S-a încercat şi calea dialogului, însă fără succes. Dar suferinţele Mitropoliei Basarabiei nu au luat sfârşit odată cu recunoaşterea şi intrarea ei în legalitate, deoarece a apărut o problemă nouă, problema succesiunii. Mitropolia Basarabiei trebuia recunoscută de Guvern şi ca succesoare de drept a Mitropoliei Basarabiei dinainte de 1944, mai ales că, la 26 septembrie 2001, Guvernul Republicii Moldova aprobase, prin Hotărârea nr. 1008, modificarea introdusă în statutul Mitropoliei Moldovei (supusă canonic Patriarhiei Ruse) prin care aceasta era declarată şi

272 Ziarul Ţara, nr. 140 (972), 14 decembrie 2001, p.1273 Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 8 (133), 17 august 2002, p. 2274 Mitropolia Basarabiei a intrat în legalitate, în ziarul Ţara, nr. 83 (1001), 1 august 2002, p. 1

92

recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei. La 2 februarie 2004, Curtea Supremă de Justiţie a anulat Hotărârea Guvernului nr. 1008 din 26 septembrie 2001; totuşi, chiar dacă Mitropolia Moldovei nu era recunoscută succesoarea juridică a Mitropoliei Basarabiei, actuala Mitropolie a Basarabiei era considerată doar succesoarea istorică, canonică şi spirituală a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. De aceea, la 7 mai 2004, Mitropolia Basarabiei a depus la CEDO o cerere împotriva Republicii Moldova pentru a fi recunoscută succesoarea de drept a Mitropoliei Basarabiei de până la 1944. Dosarul are nr. 23125/ 04 şi a fost comunicat Guvernului Republicii Moldova la 29 iunie 2004. Când se va obţine recunoaşterea acestui fapt vor putea fi recuperate proprietăţile şi bunurile Mitropoliei Basarabiei, confiscate sau naţionalizate. Scandalul a continuat la fel si amenintarile, in anul 2007 a fost provocat aşa-zisul scandal al eparhiilor istorice reactivate de Mitropolia Basarabiei, deşi ele erau înregistrate de mai mulţi ani de Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor, care aprobase, de asemenea, prin ordinul 33/ 22 februarie 2007, modificările şi completările la Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Mitropoliei Basarabiei, înregistrat prin ordinul 1651/30 iulie 2002. Într-un interviu acordat revistei mitropolitane “Misionarul”, în noiembrie 2007, ÎPS Mitropolit Petru al Basarabiei caracterizează astfel reacţiile violente ale ierarhilor supuşi canonic Patriarhiei Moscovei: “Sunt reacţii întârziate, exagerate, iresponsabile şi fără temei canonic. Ceea ce am făcut noi constituie o acţiune pastorală, care priveşte modul de organizare al Mitropoliei noastre... Cui serveşte incitarea la ostilitate, ură şi intoleranţă, care s-a desprins zilele acestea din gura unor slujitori-ierarhi sau preoţi?”. La 1 decembrie 2007, Vladimir Voronin, preşedintele Republicii Moldova, a declarat la postul de televiziune NIT că va contesta hotărârea CEDO din 13 decembrie 2001 şi a ameninţat cu un război religios; aceeaşi atitudine intolerantă faţă de Mitropolia Basarabiei o va reînnoi într-o declaraţie făcută pe 19 decembrie 2007, Începând cu 2 decembrie 2007, majoritatea preoţilor Mitropoliei Basarabiei au fost hărţuiţi şi intimidaţi de reprezentanţi ai Poliţiei şi ai Serviciului de Informaţii şi Securitate, iar unii preoţi, cu cetăţenie română, au primit interdicţia de a locui sau intra în Basarabia. Însuşi ÎPS Petru a fost reţinut şi perchiziţionat timp de două ore de grănicerii şi vameşii moldoveni în ziua de 26 decembrie 2007, la revenirea sa în Republica Moldova. În această situaţie, Mitropolia Basarabiei, s-a adresat, la 9 ianuarie 2008, Secretariatului General al Consiliului Europei şi Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, precum şi raportorilor APCE pentru Republica Moldova, cu rugămintea de a supraveghea modul de îndeplinire de către Republica Moldova a Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001. Cu toate acestea, atacurile autorităţilor moldovene, ale ierarhilor ruşi şi ai Mitropoliei Moldovei împotriva Mitropoliei Basarabiei şi pentru intimidarea şi izolarea ÎPS Mitropolit Petru nu au încetat şi, la 20 august 2008, ÎPS Mitropolit Petru a adresat o nouă scrisoare organismelor europene amintite mai sus. În scrisoare se arată că „presiunile şi persecuţiile deschise sunt înlocuite de reprezentanţii Statului cu diverse tertipuri procedurale sau cu forme discrete de sabotaj”. ÎPS Mitropolit reclamă blocarea procesului de înregistrare a comunităţilor Mitropoliei Basarabiei, refuzul Guvernului de a restitui Arhivele Mitropoliei Basarabiei confiscate în timpul ocupaţiei sovietice, acest refuz „creând dificultăţi în procesul de revendicare în instanţele judecătoreşti a bunurilor bisericeşti confiscate de statul sovietic şi gestionate în prezent de Guvernul Republicii Moldova”. La 1 iunie 2009, ÎPS Mitropolit Petru a adresat o nouă scrisoare Serviciului de

93

Executare a Hotărârilor CEDO din cadrul Direcţiei Generale pentru Drepturile Omului şi Chestiuni Juridice a Secretariatului General al Consiliului Europei, atrăgând atenţia asupra lipsei oricărui progres în vederea îndeplinirii Hotărârii CEDO din 13 decembrie 2001, rămasă definitivă la 27 martie 2002, şi făcând cunoscute toate încălcările de către Guvernul Republicii Moldova a hotărârii respective. A fost nevoie de 14 ani de judecată cu statul moldovean la CEDO, pentru a-şi câştiga dreptul la existenţă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 22 octombrie 2007 - care a avut drept scop definitivarea noului Statut de Organizare şi Funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, în consens cu noua Lege a Cultelor din România (Legea 489/2006) - luând act, cu binecuvântare, de hotărârea Mitropoliei Autonome a Basarabiei referitoare la reactivarea eparhiilor sale sufragane (Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Episcopia Basarabiei de Sud şi Episcopia Ortodoxă a Dubăsarilor şi a toată Transnistria), le-a înscris juridic în Statutul Bisericii Ortodoxe Române, la capitolul Organizare, unde, potrivit sistemului tradiţional de organizare a Bisericii Ortodoxe, fiecare mitropolie are în componenţă eparhii sufragane. Care va fi evoluţia Mitropoliei Basarabiei şi în noul context al puterii partidelor democratice din Moldova, vom vedea în viitor.

6.3. Mitropolia Moldovei împotriva Mitropoliei Basarabiei.

Persecutarea Mitropoliei Basarabiei a continuat şi în anii următori. La 23 iunie 1993 administraţia Mitropoliei Moldovei s-a adresat cu scrisori către prim-ministrul R. Moldova, A. Sangheli, şi către ministrul de Interne, Constantin Antoci, în care cerea să fie urmăriţi penal ierarhul şi preoţii Mitropoliei Basarabiei pentru activitatea lor “destabilizatorie şi ilegală”. În spiritul acestei cereri, la 19 iulie 1993, o dispoziţie adresată comisarilor secţiilor de poliţie îi obliga pe aceştia să ia măsuri împotriva celor care au trecut de sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei sub ascultarea canonică a Patriarhiei Române. Paralel cu implicarea forţelor de ordine în probleme religioase, membrii mitropoliei pro-moscovite au organizat în mai multe rânduri atacurile directe împotriva preoţilor şi a mirenilor din cadrul mitropoliei Basarabiei. Aşa s-a întâmplat la 22 septembrie 1993, când mănăstirea Veveriţa, Ungheni, reînfiinţată de Mitropolia Basarabiei, a fost devastată de un grup, printre care şi preoţii ai Mitropoliei Moldovei. Acest act de ostilitate a fost organizat de protopopul de Ungheni, Ioan Porcescu. Astfel, din mănăstirea Veveriţa au fost alungaţi călugării şi credincioşii Mitropoliei Basarabiei. Apogeul acestor persecuţii a fost atins în anii 1994-1996, dar nici după acest an nu au încetat chiar dacă au fost mai reduse ca intensitate. În luna martie 1994, la Cania, raionul Cantemir, au fost trimişi preoţii Mihail Ciobanu din Cârpeşti, Nicolae Zaporojan din Cociulia şi protopop de Cantemir, ambii având misiunea de a-l înlocui pe preotul Vasile Burduja cu preotul Gheorghe Butnaru. Tot la Cania, în luna iulie, Pintilie Parvan, preşedintele Comitetului Executiv al raionului Cantemir, a interzis demararea lucrărilor pentru punerea fundaţiei catedralei Toţii Sfinţii Români şi Sfântul Mare Mucenic

94

Dimitrie Izvorâtorul de Mir, motivând apartenenţa Mitropolia Basarabiei.275 La 4 august 1994 tot la Cania a sosit PS Vechentie Moraru, episcop de Tighina cu un grup de zece preoţi şi credincioşi din alte parohii, însoţiţi de prim-vicepreşedintele raionului Cantemir şi Eugenia Starciuc din partea direcţiei culte a aceluiaşi raion. Scopul era îndepărtarea preotului Burduja, dar văzând că nu reuşesc ca urmare a opoziţiei credincioşilor, au plecat276. Mai mult, la 21 noiembrie 1994, Serviciul de Stat pentru Culte de pe lângă guvernul Republicii Moldova a dat publicităţii o notă în care Mitropolia Basarabiei era acuzată că:1) îşi desfăşoară activitatea ilegal;2) preoţii ei nu respectă normele canonice;3) face prozelitism;4) propagă ideile Bisericii Ortodoxe Române;5) activitatea ei este mai mult politică decât religioasă şi este susţinută din interior (de unii deputaţi, de reprezentanţi ai opoziţiei şi ai autorităţilor locale, de unii primari etc.), dar şi din exterior (de Guvernul Român care, prin Hotărârea nr. 612 din 12 noiembrie 1993, a finanţat activitatea Mitropoliei Basarabiei cu 399,4 milioane lei);6) activitatea Mitropoliei Basarabiei este instigatoare şi provoacă tensiuni de ordin religios şi socio-politic cu urmări imprevizibile deoarece:a) nu există în Moldova o unitate administrativ-teritorială cu numele Basarabia; crearea unui grup religios cu numele Mitropolia Basarabiei este un act antistatal, nelegitim şi de negare a statului suveran şi independent Republica Moldova;b) Mitropolia Basarabiei a fost creată pentru a înlocui vechea episcopie a Basarabiei, întemeiată în 1925 (recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai 1925); dacă acest act este recunoscut valid din punct de vedere juridic sunt recunoscute efectele acestui act al unui stat străin pe teritoriul Republicii Moldova;c) existenţa Mitropoliei Basarabiei destabilizează Biserica Ortodoxă a Moldovei şi societatea moldovenească;d) recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei va duce la dispariţia Mitropoliei Moldovei etc.277. La 22 noiembrie 1994, asupra parohiei Cania, Cantemir şi a preotului paroh Vasile Burduja s-au exercitat presiuni din partea structurilor guvernamentale pe motivul apartenenţei la Mitropolia Basarabiei. Ministrul Muncii şi Protecţiei Sociale îl obliga pe preotul Vasile Burduja să părăsească în 72 de ore R. Moldova. În caz de nesupunere, părintele era ameninţat cu expulzarea forţată. Prescripţia era semnată de Eugenia Mihailov. Un alt caz s-a petrecut la 7 ianuarie 1995, când primarul satului Gârbova, Ocniţa, însoţit de un poliţist, au pătruns în incinta bisericii satului în timpul slujbei divine şi au forţat pe preotul paroh Teodor Botezatu, reprezentant al Mitropoliei Basarabiei, să părăsească localitatea. Astfel de represiuni şi discriminări din partea statului şi a Mitropoliei Moldovei au continuat până în prezent278. Un alt caz revelatoriu s-a petrecut la 30 decembrie 1994, când un grup de preoţi în frunte cu arhimandritul Marchel Mihăescu (cel care la 14 septembrie 1992 a condus atacul împotriva reşedinţei episcopale de la Bălţi), au săvârşit un atac împotriva parohiei Lipnic, Ocniţa, pentru a o readuce sub jurisdicţia Mitropoliei Moldovei. În anii 1994 şi 1995 doi clerici ai mitropoliei Basarabiei

275 Arhiva parohiei Cania, dos. 7, 1994-1995, Cahul, p. 10276 Ibidem.277 Ibidem278 Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998, p. 3

95

au murit, ieromonahul Atanasie Petcu, stareţul schitului Schimbarea la Faţă din Căpriana li părintele diacon Constantin Oglinzeanu, de la biserica Sf. Cuvioasa Teodora de la Sihla din Chişinău279. În decembrie 1994, primarul comunei Sireţi, raionul Străşeni, împreună cu câţiva adepţi ai Patriarhiei Moscovei, au încercat să demită preotul paroh din localitate protoiereul mitrofor Ioan Daghi, iar în parohia Lipnic, raionul Ocniţa, un grup de clerici şi mireni conduşi de arhimandritul Marchel Mihăiescu au încercat să intre în biserica din sat pentru a o ocupa. Chiar şi ierarhul, Î.P.S. Petru Păduraru, a suportat un atentat asupra vieţii sale. În noaptea de 3 spre 4 septembrie 1996, la parterul locuinţei mitropolitane din strada Caraciobanu din Chişinău, a fost aruncată de o persoană necunoscută o grenadă care a explodat provocând mari pagube materiale, din fericire fără jertfe umane280. Agresiunile au continuat, astfel, în 27 octombrie 1996 de Sf. Cuvioasă Parascheva, 15 preoţi ai Mitropoliei Chişinăului şi 20 de studenţi de la Teologie, au atacat şi ocupat biserica din Făleşti, preotul Esanu fiind bătut de către aceştia281.La 2 februarie 1998, părintele Gheorghe Veleşcu, parohul bisericii din Mărinici, Nisporeni, a fost atacat la poarta casei sale de trei indivizi necunoscuţi care l-au bătut, ameninţându-l cu moartea, pentru că a aderat la Mitropolia Basarabiei282. Însă, culmea acestor fărădelegi reprezintă evenimentul din 13 septembrie 1998, când în timpul Sf. Liturghii, blagocinul de Teleneşti, Nicandru Munteanu, un avangardist al mitropoliei pro-moscovite, a intrat în biserica Mitropoliei Basarabiei din Cucioaia şi a tras două focuri de armă, încercând astfel să intimideze preotul şi comunitatea respectivă283. Nici enoriaşii nu au scăpat. Un astfel de caz a avut loc în septembrie 2002, când un grup de simpatizanţi ai P.C. Moldovenesc însoţiţi şi de trei poliţişti au luat cu asalt biserica din Floreşti. Scopul era înlocuirea preotului Teodor Golban cu un adept al Mitropoliei Moldovei. Enoriaşii s-au adunat la biserică, dar au fost bătuţi de agresori şi cei 11 poliţişti. Incidentul venea la câteva luni înregistrarea de câtre Ministerul de Justiţie a Mitropoliei Basarabiei , venită în urma decizie CEDO. Incidentul a arătat că acest conflict nu a luat sfârşit În seara de 15 noiembrie 2002, reşedinţa Mitropolitului Petru a fost prădată, iar în 4 martie 2003 geamurile reşedinţei mitropolitane au fost sparte cu pietre. În vederea anihilării concurenţei şi pretenţiilor din partea mitropoliei pro-române l-a constituit cererea Mitropoliei Moldovei adresată Guvernului în care se declara că “Biserica Ortodoxă din Moldova este o Biserică independentă şi succesoarea de drept a Eparhiei Chişinăului şi a Hotinului şi a Mitropoliei Basarabiei”284. Această cerere a fost aprobată de Guvernul Tarlev prin hotărârea guvernamentală nr. 1057 din 26 septembrie 2001, fiind semnată şi de ministrul Justiţiei, Ion Morei. Respectiva hotărâre, prin care o structură locală a Patriarhiei Moscovei este recunoscută drept succesoarea canonică şi de drept a Mitropoliei Basarabiei istorice, este calificată de către Î.P.S. Petru Păduraru ca abuzivă şi contrară normelor constituţionale a R. Moldova şi a drepturilor internaţionale. De aceea,

279 Andrei Deleu, O moarte ca un semn de întrebare, în Ţara, nr. 26, 1994, p. 8 280 Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998, p. 3281 ibidem.282 Alexandru Magola, Încercarea libertăţii credincioşilor Mitropoliei Basarabiei, în Luminătorul, nr. 4, 1998, p.14.283 Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998, p.3284 Ziarul Ţara, nr. 130 (966), 30 noiembrie 2001, p.1

96

Mitropolia Basarabiei a intentat un nou proces la Curtea de Apel împotriva hotărârii Guvernului de la Chişinău din 26 septembrie 2001285. În concluzie, putem afirma că atitudinea Mitropoliei Moldovei faţă de reactivarea Mitropoliei Basarabiei este nu numai identică cu cea a Patriarhiei Moscovei, ci şi se caracterizează printr-o poziţie ostilă şi agresivă, însă toate acestea nu au împiedicat, dezvoltarea şi activitatea firească a Mitropoliei Basarabiei, care în 1999 avea în componenţa sa peste 100 de comunităţi în care slujesc aproximativ 90 de preoţi şi mai mulţi diaconi, care acordă asistenţă religioasă unui număr de peste un milion de credincioşi286.

6.4. Organizarea Mitropoliei Basarabiei.

Astăzi, Mitropolia Basarabiei există de facto şi de iure ca entitate bisericească distinctă, subiect autonom de drept civil şi canonic, având în componenta 8 protopopiate, 104 parohii înregistrate la serviciul de stat pentru culte, 5 mănăstiri funcţionale si 54 biserici în construcţie. Deşi Guvernul şi Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove încearcă să o izoleze, deşi preoţii, călugării şi credincioşi ei sunt în continuare ameninţaţi şi persecutaţi, Mitropolia Basarabiei se bucură de o influenţă tot mai mare în Republica Moldova. La 25 noiembrie 2004, 285 Ibidem, p. 2.286 Un milion de cetăţeni ai R. Moldova sunt lipsiţi de dreptul la credinţă, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998,p. 3

97

Mitropolitul Basarabiei, fiind şi Exarh al Plaiurilor, a hotărât reînfiinţarea vechii Misiuni Ortodoxe Romane din Transnistria, care şi-a început activitatea în 2005. S-a stabilit ca municipiul Dubăsari să fie centru eparhial. În decembrie 2004 a fost înfiinţată în Transnistria, în comuna Roghi din raionul Dubăsari, prima filială a Frăţiei Ortodoxe Române. În 2004, la Mitropolia Basarabiei au aderat 6 comunitati mari, urbane si satesti, din Federatia Rusa. Prima a fost comunitatea Sfanta Ecaterina din Moscova, formata din peste 20.000 de romani. De asemenea, Mitropolia Basarabiei a creat 2 parohii si o manastire cu 7 calugari in S.U.A. Şi-a reactivat mai multe structuri sufragane, dintre care cele mai importante sunt: Arhiepiscopia Chişinăului, Episcopia de Bălţi, Seminarul Teologic “Mitropolit Gurie Grosu” din Chişinău. Şi-a reactivat sau creat instituţii specializate cum ar fi Misiunea Socială “Diaconia”, Frăţia Ortodoxă Română, Arhiva Mitropoliei Basarabiei, Centrul de Pelerinaj “Emaus” şi publicaţia “Misionarul”.

Bisercii si Parohii

Nr. Parohia Hramul Judetul Raion

Preoţi şi parohi

1 Al. I. Cuza Sf. Nicolae r. Cahul Ion Ţivlea2 Anadol Sf. Gheorghe r. Reni Anatolie Curte3 Badicu

ModovenescSf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Cahul Anatolie Cristea

4 Bahu Sf. Dumitru r. Călăraşi Serafim Banari5. Baurci Sf. Nicolae Cahul Nicolae Petică6 Bădragii Vechi Sf. Gheorghe Edineţ7 Bălăbăneşti Naşterea Maicii Domnului Chişinău Gheorghe Stoica8 Boghenii Vechi Sf.Arhangheli Mihail şi

GavrilVladimir Childescu

8 Bălţi Adormirea Maicii Domnului

Petru Botezatu

9 Bălţi Toţi Sfânţi Români Bălţi Valeriu Cernei10 Cahul Sf. Pantelimon Cahul Ilie Costileanu11 Cania Catedrala Toţi Sfânţi

RomâniCantemir Vasile Burduja

12 Călăraşi Sf. Alex. Nevschi Ungheni Ioan Eşanu13 Cârlăteni Sf. Constantin şi Elena Râşcani Valeriu Ursu14 Chioselia Mare Sf. Gheorghe Cahul Marcel Corja15 Chircani Sf. Ilie şi Toţi Sfinţii Cahul16 Chişinău Sf, Cuvioasa Parascheva Chişinău Teodor Botezatu17 Chişinău Sf. Treime Chişinău Ioan Cosoi18 Chişinău Sf. Ştefan cel Mare Chişinău Ioan Ciuntu19 Chişinău Ii.Hr. Mântuitorul Chişinău Nicolae Grosu20 Chişinău Sf. Petru şi Pavel Chişinău Petru Buburuz21 Chişinău Sf. Ioan Teologul Chişinău Andrei Caramalau22. Chişinău Sf. Arhangheli Mihail şi

GavrilChişinău Valeriu Matceac

23. Chişinău Sf. Teodora de Sihla Chişinău Ioan Ciuntu

98

24 Chişinău Sf. Trei Ierarhi Chişinău Anatolie Gonciar

25 Chişinău Paraclis Sf. Parascheva Chişinău

26 Chişinău Paraclis Sf.Gheorghe Chişinău Vasile Petrov27 Climăuţi Adormirea Maicii

DomnuluiEdineţ Igor Rusnac

28 Chetrosu Sf. Cuvioasa Parascheva Drochia Ioan Codreanu

29 Corneşti Sf. Gheorghe Grigore Romanciuc30 Chircani Sf. Ilie Marin Grigore31 Cucui Petru Costaş32 Cucioaia Naşterea Maicii Domnului Bălţi Valeriu Roşca33 Cucoara Adormirea Maicii

DomnuluiCahul

34 Doina Cahul Ioan Cristea35 Donduşeni Acoperământul Maicii

DomnuluiEdineţ Roman Botezatu

36 Donduşeni Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Edineţ Marin Botezatu

38 Făleşti Sf. Nicolae Bălţi Gheorghe Eşanu

39 Floreni Acoperământul Maicii Domnului

Chişinău Veaceslav Marian

40 Floreşti Adormirea Maicii Domnului

Soroca

41 Gârbova Soroca Alex. Bologa42 Găvănoasa Sf. Constantin şi Elena Cahul Vasile Secrieru43 Ghiliceni Sf. Constantin şi Elena Bălţi Nicolae Ioniţă44 Giurgiuleşti Sf. Gheorghe Cahul Ioan Şcurea

Goteşti Anton Ciobanu45 Haghimus Naşterea Maicii Domnului Tighina Mihail Siloci46 Hânceşti Sf. Arhangheli Mihail şi

GavrilAntonie Balan

47 Hârceşti Acoperământul Maicii Domnului

Vasile Dumitraş

48 Hârbovăţ Nou Mhai Tataru49 Haghicioi Sf. Gheorghe Cahul Marcel Corja50 Horeşti Sf. Arhangheli Mihail şi

GavrilBălţi Mihai Nedelcu

51 Humuleşti Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Chişinău Marcu Ghimiciuc

52 Işcălău Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Bălţi Vadim Luciuc

53 Larga Nouă Sf, Nicolae Cahul Const. Dumitraşcu

99

54 Lipnic Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Edineţ Victor Rusu

55 Leova Sf. Ioan Lăpuşna Ion Cristea56 Manta Sf. Arhangheli Mihail şi

Gavrilr. Cahul Iulian Budescu

58

Taraclia de Salcie

Adormirea Maicii Domnului

Veaceslav Maxim

Slobozia Mare Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril

Ioan Herţa

Romanovca Acoperământul Maicii Domnului

Nicolae Tverdostup

Sâneşti Naşterea Maicii Domnului Vasile AlcazSloveanca Sf. Cuvioasa Parascheva r.

SângeriuValeriu Cernei

Orhei Sf. Vasile de la Poiana Mărului

r. Orhei Sergiu Aga

Romanovca Acoperământul Maicii Domnului

Ungheni Vasile Alcaz

Roşu Sf. Dumitrie r. Cahul Gh. Untilă

Mănăstiri si Schituri

12 Corneşti Sf. Ilie Ungheni Egumen Damaschin

Cimbiş3 Ulmu Sf. Teodora de la Sihla Ialoveni4 Durleşti Sf. Apostol Andrei Chişinău Arhimandrit Andrei

100

Caramalău5 Cahul Sf. Cneaz Vladimir Cahul Mihail Ursachi6 Cahul Sf.Treime Cahul Ieromonah Nicanor

Asargiu7 Găvănăoasa Pogorârea Sf. Duh Cahul Dionisia Niculicioiu8

101

Capitolul 7. Mănăstirile Basarabiei.

Bogată în mănăstiri, Basarabia secolului XIX era supranumită "Tebaida sudică", mănăstirile basarabene pot fi împărţite tipologic în trei grupe distincte: grupul central, cel mai numeros, include 14 mănăstiri, grupul nordic, include 6 mănăstiri şi grupul situat în lungul râurilor Nistru şi Răut — alcătuit din 5 mănăstiri. Basarabiei în virtutea vicisitudinilor istoriei este mai sărac în aşezăminte monastice. Mărturiile scrise atestă faptul, că marea majoritate a mănăstirilor actuale au existat iniţial sub formă de schituri, având bisericuţe de lemn sau locaşuri rupestre săpate în stâncă. Cu timpul aceste edificii de lemn sau schiturile rupestre au fost înlocuite cu clădiri din piatră sau cărămidă. Marea majoritate a mănăstirilor basarabene dispun atât de biserici de vară, cât şi de iarnă, de trapeze, acareturi, clădiri destinate chiliilor călugărilor, de alte anexe gospodăreşti. Istoria mănăstirilor basarabene a fost dramatică, pe lângă năvălirile din trecut a turcilor şi tătarilor musulmani, aceste vetre de spiritualitate creştină au avut mult de suferit şi după cel de al doilea Război mondial, — perioada în care autorităţile comuniste, care impuneau peste tot aşa numitul "ateism ştiinţific", au închis cea mai mare parte a locaşelor şi mănăstirilor basarabene, transformându-le în depozite, instituţii sanitaro-curative, şcoli de corecţie etc.

102

Mănăstirea Bocancea287

Siuată în satul Bocancea, comuna. Dumbrăviţa, jud. Bălţi A fost întemeiată în anul 1869, ca schit al mănăstirii Harjauca. În anul 1872 se sfinţeşte biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Mănăstirea a fost întemeiată pe locul unde ar fi trebuit să se mute obştea satului Harjauca, ce locuia prea aproape de mănăstirea cu acelaşi nume. Despre soarta acestui schit relateaza arhimandritul Melchisedec Dimitriu: "Fiind departe de manastirea Harjauca, iar dupa exproprierea din 1917 luindu-i-se tot pamantul, schitul acesta a ramas aproape nelocuit si in parasire. De aceea, in 1920 exarhul manastirilor basarabene, arhimandritul Visarion Puiu, cere Arhiepiscopiei Chisinaului ca schitul sa fie despartit de Harjauca si dat in grija unui staret propriu, care sa poata griji de aproape macar de vatra ce i s-a lasat, dandu-i-se numele Bocancea, dupa numele fostului proprietar moldovean al mosiei." De la despartirea de Harjauca schitul Bocancea a avut urmatorii stareti: protosinghelul Gurie Tautu, 1920-1923; protosinghelul Gherasim Chisca, 1923-1924; protosinghelul Dionisie Haraz - de la 1 decembrie 1924. În perioada dintre cele doua războaie mondiale schitul Bocancea a devenit independent de mănăstirea Harjauca. Primul stareţ a fost protosinghelul Gurie Tăutu. O dată cu venirea comunismului şi cu ruperea Basarabiei de patria mama, obştea se destramă, iar mănăstirea devine colhoz. Furia comuniştilor întrece orice închipuire.

287 http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ghidul-manastirilor-basarabia/manastirea-bocancea-80363.html

103

Aceştia ard icoanele şi odoarele bisericii. Stăreţia ajunge brigadă de tractoare, chiliile, grădiniţă sătească, iar biserica, depozit de cereale şi uscătorie pentru tutun. Cu timpul, mănăstirea ajunge în ruină. În 1991 se reînfiinţează ca mănăstire de maici, sub conducerea ieromonahului Bartolomeu Sârbu. Între 1994-1997 se execută lucrări de reparaţii sub patronajul mănăstirii Hâncu. În anul 1998 lăcasul redevine independent, transformându-se în mănăstire de călugări. Lucrările de construcţie şi reparaţii au loc şi astăzi, fără a afecta slujbele, care se desfăşoară după tot tipicul călugăresc. În perioada comunistă locaşul a fost devastat iar ultimul superior al mănăstirii, stareţul Esanu, a fost nevoit să se retragă peste Prut. Biserica cu hramul Sfinţii Apostoli Petru ţi Pavel a fost transformată în depozit. taretia a fost data in folosinţa, brigăzii de tractoare, iar in chiliile de langa biserica s-a instalat grădiniţa pentru copiii satului. einfiintarea schitului Bocancea are loc in 1991 de câtre ieromonahul Bartolomeu, ca mirean Victor Sarbu, iar in 1998 schitul Bocancea dobândeşte statutul de manastire.

Mănăstirea Butuceni288

În satul Butuceni, Comuna Trebujeni, jud. Orhei. Una dintre cele mai vechi, a cărei istorie începe în jurul anului 1600, în imediata apropiere a peşterilor existase un oraş medieval, desfiinţat de domnul Moldovei, Ştefan Tomşa, datorită multor prădăciuni aduse de năvălitorii de la Răsărit. Ansamblul rupestru Butuceni, aflat la câteva sute de metri de mănăstirea lui Bosie, în apropierea satului Butuceni, este alcătuit dintr-o biserică şi 11 mici chilii. Mănăstirea Butuceni a fost părăsită în anul 1816, biserica rupestră ce o deservea ajungând să fie folosită de săteni ca biserică de parohie. Datorită transformarilor făcute de aceştia, este greu de precizat cum a arătat biserica iniţială. În 1821, pe dealul de deasupra intrării în biserica rupestră s-a înălţat o clopotniţă, care se vede şi astăzi. Mănăstirea lui Bosie este unica mănăstire rupestră din Basarabia în care inscripţiile

s-au păstrat nealterate. Se pare că a fost construită în anul 1675, după cum grăieşte pisania: "Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul Orheiului, cu soţia sa şi cu copii săi, în cinstea Domnului, pentru iertarea păcatelor sale; anul 7173 (1675)". Unii specialişti consideră că Bosie doar ar fi refăcut ansamblul mănăstiresc mai vechi, aflat undeva în apropiere şi degradat datorită fragilităţii rocilor de

calcar. Mănăstirea este alcătuită din 8 peşteri ce corespondau, parţial, între ele. Biserica rupestră are aproximativ 6 metri lungime şi 4,5 metri lăţime. Printre monahii ce s-au nevoit aici, inscripţiile de pe stânci menţionează pe ieromonahii Teofil şi Varlaam şi

Poenachie de la Cotelnici. În 1915, pe cel mai înalt punct al dealului calcaros se construieşte o biserică cu hramul Adormirii Maicii Domnului. În timpul Uniunii Sovietice, biserica a fost transformată în muzeu, iar în curtea bisericii s-a construit un pavilion muzeal: întregul ansamblu de peşteri a devenit muzeu în aer liber, bucurându-se de ocrotire din partea

288http://www.istoria.md/articol/40/M%C4%83n%C4%83stirile_rupestre__Butuceni__%C5%9Fi__Pe%C5%9Ftera_

104

statului. În anul 1996, în ciuda opoziţiei lucrătorilor muzeului, biserica Adormirii Maicii Domnului, împreună cu peşterile, sunt trecute în subordinea mănăstirii nou înfiinţate.

Mănăstirea Călărăuşeuca289

Situată în comuna Călăreuşeuca, jud. Edineţ. La începutul secolului al XVIII-lea era un mic schit al mănăstirii Sfântul Sava, ce aparţinea de Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Printre ctitori se află principesa Maria Cantacuzino, donatoare a unei moşii în contul schitului şi Hagi Marcu Donici, din Târgul Moghilau, care în anul 1782 construieşte o biserică şi o clopotniţă în stil moldovenesc, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În anul 1813 schitul este transformat în mănăstire. În 1853, generalul maior Nicolae Cerchez construieşte o biserică de lemn închinăta Sfântului Mitrofan al Voronejului. Biserica este refăcută în anul 1911 în stil rusesc, din piatră, sub egumenia stareţului Ioan. În 1916, monahii sunt înlocuiţi cu călugăriţe refugiate din mănăstirea Wirow, din Polonia, din pricina Uniaţiei. În perioada interbelică, mănăstirea cunoaşte o înflorire deosebită, aici deschizându-se o şcoală şi un atelier de veşminte preoţeşti. În 1961 mănăstirea este transformată în spital pentru copii cu boli psihice. Biserica Sfântul Mitrofan devine club, iar biserica Maicii Domnului ajunge depozit al spitalului. În 1989 spitalul este evacuat, mănăstirea ajungând în ruina.

O parte din maicile plecate în 1961 se reintorc şi, împreuna cu administratorul mănăstirii ieromonahul Irinei, încep reparaţia sfântului locaş. În 1992 biserica Adormirii Maicii Domnului este redeschisă şi, peste 6 ani, se redeschide şi biserica Sfăntului Mitrofan din Voronej. Slujbele sunt ţinute mai mult în limba rusă şi, în proporţie foarte mică, în limba română.

Mănăstirea Capriana290

Situată în comuna Căpriana, jud. Chişinău, este cea mai veche mănăstire din Basarabia. Prima menţiune documentară a Caprianei este cea din 1420, când într-un hrisov al vremii mănăstirea este menţionată într-un act de stabilire a hotarelor unui boier.

289 Visarion Puiu, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919, pag. 63; Lăcaşuri sfinte din Basarabia, Ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001, p. 18; 290 Gheorghe Postică, Nicolae Constantinescu. Căpriana, Repere istorico-arheologice. Chişinău, Ed. "Ştiinţa", 1996;Nestor Vornicescu, Căpriana, ctitorie voievodală, în Magazin Istoric, nr. 1( 382), 1999, p.39-41.

105

O a doua şi mult mai importantă menţiune documentară datează din 1429 - un uric prin care Căpriana primeşte statutul de mănăstire domnească din partea domnitorului Alexandru cel Bun. În acest act lăcaşul sfânt este numit „mănăstirea de la Vâşnovăţ unde este egumen Chiprian”. Aici se aminteşte că mănăstirea este ctitoria răzeşilor din satul Mereni. Fiica unui dintre cei mai de vază oameni ai locului şi nepoată a egumenului mănăstirii, Marena, avea să devină soţia domnului. Doamna Marena a dăruit mănăstirii un preţios epitrahil brodat între anii 1427 si 1431. Este cea mai veche broderie de acest fel cunoscuta până astăzi. Pe ea erau reprezentate, pe lângă chipurile sfinte, şi portretele lui Alexandru cel Bun şi al şotiei sale. Căpriana avea în acele vremuri în stăpânire o prisacă, (stupăritul fiind pe atunci o îndeletnicire predilectă a monarhilor), o moară (sau chiar mai multe) şi o moşie formată din satele Târnauca, Cârlani, Călinăuţi, Cunila, Săndreşti şi Pârjolteni. Având statutul mănăstire domnească, aşezământul monastic s-a bucurat de grija mai multor domnitori ai Moldovei. Mănăstirea, care a fost construită la început din lemn şi a suferit de pe urma năvălirii repetate ale tătarilor sau turcilor. Ştefan cel Mare este ctitorul bisericii din piatră cu hramul Adormirea Maicii Domnului (1491 – 1496). În 1542 – 1545, domnitorul Petru Rareş a hotărât efectuarea unor ample lucrări de restaurare, după cum se consemnează în cronica lui Grigore Ureche. Alexandru Lăpuşneanu, născut în zona Lăpuşnei, a efectuat noi lucrări de întărire şi dezvoltare şi a făcut importante donaţii mănăstirii. La sfârşitul secolului al XVII-lea, mănăstirea Căpriana cunoaşte o perioadă de declin. În 1698 mănăstirea a fost închinată mănăstirii Zografu de pe Muntele Atos291. După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus (1812), mănăstirea Căpriana a trecut în 1813 în subordinea Casei Bisericii din Chişinău a nou formatei Arhiepiscopii a Basarabiei, în fruntea căreia s-a aflat mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni (1746– 1821). Acesta a întreprins importante lucrări de restaurare a bisericii de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În 1840 a fost ridicată o a doua biserică a mănăstirii, cu hramul Sfântul Gheorghe, iar în 1903 o a treia biserică „de iarnă”, cu hramul Sfântul Nicolae. În perioada sovietică, mănăstirea Căpriana, ca de altfel toate lăcaşurile de cult din RSS Moldovenească, a avut mult de suferit, averile fiindu-i trecute în proprietatea statului, pentru ca în anul 1962 ea să fie închisă şi devastată. Încă din 1949, autorităţile sovietice au încercat închiderea mănăstirii deoarece, după cum era scris într-un document al vremii: „Actualmente mănăstirea creează obstacole în procesul de colectivizare în satul Căpriana. Călugării au o atitudine duşmănoasă faţă de colhoz şi prin diverse metode caută să împiedice organizarea acestuia”. La Căpriana a existat cea mai mare bibliotecă mânăstirească din Basarabia. În ciuda declarării mănăstirii ca „monument de arhitectură ocrotit de stat”, au dispărut cărţile bibliotecii, clopotele şi numeroase obiecte de cult. În chilii a fost deschis un sanatoriu pentru copiii bolnavi de tuberculoză, în biserica „Sfântul Nicolae” s-a organizat clubul sătesc, iar biserica „Sfântul Gheorghe” a fost transformată în depozit. De abia în anul 1989, odată cu redeşteptarea naţională a românilor din Moldova, în contextul politicii mai liberale promovată de Mihail Gorbaciov, mănăstirea şi-a redeschis porţile.

291 Visarion Puiu, op cit, p. 19-20

106

Mănăstirea Condriţa292

Situată în satul Condriţa, comuna Malcoci, jud. Chişinău, a fost întemeiată în anul 1783 de ieromonahul Iosif şi de câţiva călugări din obştea mănăstirii Căpriana. A aparţinut de mănăstirea Căpriana până în anul 1918.

Prima biserică, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, a fost întemeiată în 1820, de iconomul Rafael. Între 1895-1897, prin strădania iconomului Teofan Ursu, ajutat de numeroşi credincioşi, se construieşte biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Ea dispunea de 61 de hectare de pământ arabil. În anul 1918 mănăstirea Condriţa s-a separat de mănăstirea Căpriana, căreia i s-a subordonat timp de mai bine de un secol. Imediat după dezlipirea Basarabiei de la patria mamă (în 1947), mănăstirea este închisă. Aici se deschide o şcoală de silvicultură, iar mai târziu o tabără pentru copii. Bisericile sunt transformate în depozite ori cluburi de distracţie. Este redeschisă în 1993.

Manastirea Curchi293

Situată în satul Curchi, comuna. Vatici, jud. Orhei. Unii cercetători datează mănăstirea din vremea lui Stefan cel Mare, când un vestit căpitan, Dumitraş Curtea, se călugăreşte şi ajunge primul egumen al mănăstirii. Documentele, însă, datează mănăstirea pe vremea domnitorului Alexandru Ghica. Iordache Curchiu întemeiază pe mosia sa răzeşească un schit de lemn cu hramul Sfântul Dumitru şi se tunde aici în monahism, în anul 1773. În 1809 schitul devine mănăstire. Un fost ofiţer din armata rusă, originar din Transilvania, pe nume Sabău se călugăreşte aici în anul 1810 şi zideşte biserica mare din piatră, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, în 1844 se construieşte biserica de iarnă, cu

292 Luminiţa Ilviţchi. Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Ed. "Museum", 1999, p. 95; Visarion Puiu, op cit, p. 29.293 Visarion Puiu, op. cit. , p. 35 ; Luminiţa Ilviţchi, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, ed. "Museum", Chişinău, 1999, p. 76-79

107

hramul Sfântul Dumitru. În 1872 biserica Naşterea Maicii Domnului este rezidită, iar în 1909 în cimitirul mănăstirii se ridică o biserică cu hramul Tuturor Sfinţilor, între anii 1937-1938 se zideşte o frumoasă biserică, cu hramul Sfântul Mare Ierarh Nicolae. În perioada sovietică bisericile sunt transformate în cluburi ori depozite, iar mănăstirea devine spital de psihiatrie. Cimitirul este nivelat, iar crucile distruse. În 1992 mănăstirea se redeschide, având ca administrator pe părintele Ioan Vulpe. În 1995 se înfiinţează aici un Seminar Teologic Monahal şi începe repararea bisericilor. Printre ctitorii bisericii Naşterea Maicii Domnului se numără şi MS Regele Mihai al României. În mănăstire încă mai funcţionează spitalul de psihiatrie. Mănăstirea Curchi figurează pe listele monumentelor de arhitectură UNESCO. Din punct de vedere arhitectonic, este una dintre cele mai frumoase din Basarabia, păstrând aproape nealterat stilul moldovenesc.

Mănăstirea Cuşelauca294

Situată în satul Cuşelauca, comuna Cotiujenii Mari, jud. Soroca, a fost înfiinţată ca schit în anul 1790, de către Maria Tocana din Cotiujenii Mari. Mai tarziu, cea care a ctitorit-o se călugăreşte aici, luându-şi numele de Mitrodora. Biserica de vară cu hramul Adormirii Maicii Domnului a fost construită între anii 1841-1847 de arhimandritul Nicandru şi de sora lui, schimonahia Irina. Biserica de iarnă, cu hramul Sfinţii Constantin şi Elena, a fost construită în anul 1855, în vremea schimonahiei Elena, care a stăreţit aici între anii 1848-1878. Între cele două războaie mondiale, mănăstirea a avut o perioadă de înflorire. În anul 1960, lăcaşul este închis. Multe monahii au rămas aici ca simple angajate ale colhozului înfiinţat pe teritoriul mănăstirii, privind neputincioase spre bisericile lor, transformate în cluburi ori cantine. Ruinată, mănăstirea este reînfiinţată în anul 1988, iar pe 6 septembrie 1989 se resfinţeşte biserica Adormirii Maicii Domnului. În anul 1992 a fost resfinţită şi biserica de iarnă, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Sfinte moaşte şi icoane făcătoare de minuni: Într-o raclă frumos împodobită se află moaştele monahiei Agafia Maranciuc, trecută la cele veşnice în anul 1873. Deşi paralizată, ea a vindecat încă din timpul vieţii, cu darul lui Dumnezeu, foarte mulţi oameni. Şi în prezent se fac multe vindecări minunate la mormantul ei.

294 Luminiţa Ilviţchi. op. cit. , p. 49

108

Mănăstirea Dobrusa

A fost întemeiată în 1772 de monahii Ioasaf de la Probota şi Eufimie de la Curchi, pe moşia mănăstirii Probota din Suceava. Ei construiesc o biserică din lemn cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae, terminată în anul 1775295. Peste mai bine de două secole (în 1939), pe locul ei se va construi o biserică din piatră. În 1822 se construieşte şi o biserică din piatră, ctitor principal fiind boierul Toma Cosma. In 1847 se zideşte biserica Schimbării la Faţă, folosită ca paraclis de iarnă. Episcopul Hotinului Visarion Puiu reînnoieşte bisericile şi înfiinţează aici o şcoală de cântăreţi şi o mare tipografie, de unde aveau să iasă multe cărţi de răspândire a credinţei ortodoxe, folositoare basarabenilor văduviţi atâta vreme de carte românească.

Mănăstirea este închisă în anul 1959, fiind lăsată la mâna răufăcătorilor, timp de un an de zile. În 1960, aici se instalează o casă de copii cu handicap. Biserica Schimbarea la Faţă este transformată în club, iar biserica Sfântul Ierarh Nicolae devine depozit de alimente. Cimitirul mănăstirii este nivelat, crucile sunt scoase, iar pe locul lui se construieşte un teren sportiv. Mănăstirea este redeschisă în anul 1994. În anul 1997 se termină restaurarea bisericii Schimbarea la Faţă. De curând s-a încheiat restaurarea bisericii mari, cu hramul Sfântul Ierarh Nicolae296.

Mănăstirea Hâncu297

Întemeiata iniţial ca schit, pe timpul domnitorului moldovean Duca Vodă, de câtre stolnicul Mihalcea Hancu, la dorinţa fiicei acestuia, călugărită aici sub numele de Parascheva. Datorită primejdiilor abătute asupra schitului - mai ales năvălirile tătarilor, maicile se risipesc, schitul ajungând în ruină. În anul 1771 se aşează aici ieromonahul Varlaam de la vestita mănăstire Vărzăreşti, împreună cu câţiva ucenici şi reface schitul298. În anul 1817, mănăstirea avea o biserică din lemn cu o clopotniţă lipită de corpul navei. Astăzi are două biserici: una închinată Sfintei Cuvioase Parascheva şi construită în anul 1835, cealaltă în cinstea Adormirii Maicii Domnului, construită în 1841299. Mănăstirea a ajuns cunoscută la începutul secolului al XX-lea, graţie vestitului ieromonah Sava de la Hâncu, care avea darul tămăduirilor. După ruperea Basarabiei din trupul Moldovei, mănăstirea continua să fie alcătuită, majoritar, din călugări moldoveni.

295 Visarion Puiu,op. cit., p. 37; 296 http://logos.md/harta/dobrusa.html297 Luminiţa Ilviţchi, op. cit., p.55-57298 Visarion Puiu, op. cit. , p. 45299 Lăcaşuri sfinte din Basarabia, Ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001, p. 49

109

În perioada sovietică, mănăstirea este închisă. În anul 1956, întreg ansamblul monastic devine sanatoriu TBC, aici construindu-se şi o staţiune de odihnă pentru studenţii Institutului de Medicina din Chişinău. Bisericile au fost devastate, iar apoi, folosite ca depozite. În anul 1978, biserica închinată Sfintei Cuvioase Parascheva era folosita drept club al staţiunii. În anul 1990, sanatoriul este desfiinţat, iar sfântul lăcaş îşi reia activitatea ca mănşstire de călugări. În 1992 este transformat în mănăstire de maici. Bisericile sunt reparate şi repictate. Biserica Sfintei Cuvioase Parascheva este pictată de Nicolai Panciuc, un renumit pictor de la mănăstirea Poceaevo din Ucraina. Maicile îngrijesc copiii unui orfelinat din Chişinău. Printre ctitori se numără şi Mircea Snegur, fostul preşedinte al Republicii Moldova.

Mănăstirea Hârbovăţ300

Datează din secolul al XVII-lea, fiind întemeiată, se pare, de nişte călugări din părţile Podoliei, aflaţi în bejanie din pricina Uniaţiei. În anul 1730, boierul Constantin Cartuz înnoieşte mănăstirea. Din pricina turcilor şi a tătarilor, ea are de suferit până în 1812, fiind de trei ori incendiată. Aici a trăit cunoscutul scriitor duhovnicesc Anatolie, Arhiepiscopul Moghilaului, care a semnat sub pseudonimul Avdie, trecut la cele veşnice în 1870. La 1816 monahul Serapion (în lume Ştefan Lupu) construieşte catedrala Adormirii Maicii Domnului. Soţia acestuia, Elena (născută Brăiescu) se călugăreşte şi ea într-un schit de maici. Biserica cu hramul Pogorârea Sfântului Duh a fost ridicată în anul 1870, prin eforturile obştii mănăstirii301. Celebritatea mănăstirii se datorează icoanei făcătore de minuni a "Maicii Domnului de la Hârbovăţ", - icoană comandată şi donată mănăstirii de soţia colonelului rus Nicolai Albaduiev, mort la Hârbovăţ încă în 1790. În anul 1954 lăcaşul avea înjur de 120 de călugări. Fiind printre ultimele mănăstiri rămase deschise în Basarabia, aici se adunaseră, în 1960, monahi de la toate celelalte mănăstiri închise. În 1962, este devastată de miliţie şi armată; cărţile, icoanele şi multe

300 Literatura şi Arta Moldovei; Enciclopedie, 1986, vol. II, p.411301 Visarion Puiu, op. cit., p. 42

110

obiecte bisericeşti sunt arse pe un câmp din apropiere, de forţele de miliţie şi securitate. Asediaţi de tancuri, călugării se împrăştie. Aici se înfiinţează o şcoală de copii cu handicap. Biserica Pogorârii Sfântului Duh ajunge să fie folosită ca grajd pentru animale. În anul 1992 se desfiinţează şcoala specială şi se reînfiinţează mănăstirea. Se sfinţeşte mai întâi biserica Adormirii Maicii Domnului. În scurt timp este sfinţită, după reparaţii, şi biserica Pogorârii Sfântului Duh.

Mănăstirea Harjauca302

Construită la dorinţa lui Teodosie, un bătrân cu viaţa curată de prin părţile locului, cu sprijinul a doi călugări din mănăstirea Neamţ şi al boierului moldovean Niculiţă.

Bătrânul Teodosie se călugăreşte aici în anul 1740, ajunge stareţ şi adună în jurul său mulţi călugări. Pe locul celor două biserici cu hramurile Înălţarea Domnului şi Sfântul Spiridon au existat alte două biserici din lemn, ambele cu hramul Adormirea Maicii Domnului. În anul 1819, un muntenegrean cu o cultură aleasă, Spiridon Filipovici, devine stareţ al mănăstirii, după ce petrecuse mai mulţi ani în slujba Imperiului Ţarist. El organizează frumosul parc şi lacurile din jur, construieşte biserica Înălţării Domnului (1820-1836) şi începe lucrările la construcţia bisericii Sfântul Spiridon. Este înmormântat în biserica Înălţarea Domnului. În 1846, mănăstirea devine reşedinţa arhierească. De ea este legat tristul episod consemnat de istoria Bisericii Române: arderea în sobele mănăstirii a tuturor cărţilor în limba română de la lăcaşurile de cult din Basarabia, la porunca Mitropolitului Pavel (rus de origine), în toţi anii cât timp acesta şi-a avut reşedinţa aici (deceniul IX al secolului al XIX-lea). După o perioadă de linişte şi prosperitate în timpul României Mari, mănăstirea avea să îndure noi umilinţe în perioada ocupaţiei sovietice. Închisă în anul 1959 (după alte surse în 1963), mănăstirea devine sanatoriu. Biserica mare, cu hramul Înălţarea Domnului, ajunge sală de sport. Sfântul lăcaş este redeschis în anul 1993, iar în 1994 se resfinţeste biserica Înălţarea Domnului, în care se ţin slujbele. Biserica Sfântul Spiridon a ars în 1991 şi nu a fost reconstruită până în prezent, din lipsa de fonduri. Se repară totuşi, clădirile retrocedate de sanatoriu. Viaţa monahală se desfăşoară după tipicul obişnuit.

Manastirea Japca303

302 Literatura şi arta Moldovei. Enciclopedie, Chişinău, 1986, vol. 2, p.412

111

Singura mănăstire din Basarabia care a rămas deschisă în toată perioada sovietică. Întemeierea ei se pierde în negura vremurilor. Un călugăr de la mănăstirea Deleni (din dreapta Prutului) a venit aici spre sfârşitul veacului al XVII-lea şi în stâncile de pe malul Nistrului, a săpat o biserica cu hramul Înălţarea Sfintei Cruci, întemeind un schit rupestru,

în care a vieţuit împreună cu câţiva fraţi. Al doilea întemeietor este ieromonahul Teodosie, care în 1770 reface schitul ce fusese dărâmat de un cutremur şi pustiit de hoardele tătărăşti. În anul 1825 se înălţa biserica din piatră cu hramul Înălţarea Domnului, pe cheltuiala unui mare moşier, Constantin Andronovici Stati. Se construiesc chilii din piatră, terminate pe vremea arhimandritului Onisifor. În 1849 Mihai Lobov, un mare funcţionar din Chişinău construieşte biserica de iarnă cu hramul Sfântul Arhanghel Mihail. În timpul primului război mondial, mai multe călugăriţe s-au refugiat, din Polonia rusească, în mănăstirea Lesna de lângă Holm.În urma deciziei Sfântului Sinod din Sankt-Petersburg, din 20 aprilie 1916, arhiepiscopul Atanasie al Basarabiei a dispus aşezarea călugăriţelor refugiate din Lesna la mănăstirea Japca, călugării fiind mutaţi la mănăstirea Harjauca. În 1940 maicile şi surorile au fost izgonite din mănăstire, autorităţile din localitatea Japca, cu acordul sovieticilor, au confiscat toată averea locaşului sfânt, dar în 1941, o dată cu venirea Armatei române, maicile s-au reîntors la mănăstire, primind toată gospodăria înapoi. În 1916 biserica Înălţării Domnului este lărgită, ajungând să aibă trei altare. În timpul primului război mondial, călugării sunt transferaţi la mănăstirea Harjauca, aici aducându-se călugăriţe ortodoxe refugiate de la mănăstirea Lesna, din Polonia. În 1933 se mai zideşte un paraclis. Japca a fost devastată şi era pe cale de a fi închisă în 1959 şi în 1964, însă a scăpat datorită unor intervenţii făcute la Moscova. Călugăriţele au fost obligate să lucreze la munca câmpului, într-un colhoz. De mănăstire aparţine şi schitul “Înălţarea

303 Bezvicani Gh., Manastirea Japca, judetul Soroca, Bucureşti, 1942; Ghimpu V., Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, 2000

112

Sfintei Cruci” ctitorit de Iezechil Călugărul , într-o stânca de pe malul Nistrului. Are un plan netradiţional asimetric fiind constituit dintr-un pronaos mai mare decât naosul şi altarul luate împreună. În biserică se coboara pe trei trepte. Un element esenţial al planului îl crează existenţa gropniţei, care nu a fost atestată în alte mănăstiri de cavernă. În interior tavanul este boltit.

Manastirea Noul Neamţ304

Întemeiata pe vremea domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Mai mulţi călugări de la mănăstirea Neamţ, în frunte cu duhovnicul mănăstirii, Andronic Popovici, nefiind de acord cu secularizarea averilor mănăstireşti şi cu interzicerea slujbelor în limba slavona în vechea lavră a Neamţului, trec Prutul în Basarabia care, de la 1812, fusese anexată de Imperiul Ţarist. Părintele Andronic, împreună cu ieromonahul Teofan Cristea intervin la Arhiepiscopul Chişinăului, Antonie, pentru a construi o mănăstire de călugări pe moşia Chiţcani - Copanca. În anul 1864 Sinodul de la Sankt Petersburg aproba cererea ierarhului. Se înfiinţează, astfel, mănăstirea Noul Neamţ -Chiţcani, cu hramul Înălţarea Domnului. La început, călugării au folosit biserica parohiala Sfântul Nicolae, datând din 1834. În anul 1867 se construieşte catedrala Înălţării Domnului, care a avut rolul de biserică principală a mănăstirii. În 1885, se înălţa biserica Înălţării Sfintei Cruci, iar în anul 1904, biserica Adormirii Maicii Domnului. Tot în acea perioadă s-a construit şi clopotniţa, cu 5 nivele şi o înălţime de 60 de metri, fiind cea mai înaltă din Basarabia. În anul 1917 mănăstirea a fost puternic bombardată de bolşevici. În perioada României Mari, la cererea soborului mănăstirii, aceasta a primit numele Patriarhului Miron Cristea, acesta fiind strănepot al ieromonahului - Teofan Cristea, unul din întemeietorii mănăstirii. În anul 1945, stareţul mănăstirii, Axentie Munteanu, este arestat şi trimis în lagăr, de unde nu s-a mai intors.Este închisă în 1962, fiind salvate o racla cu moaşte de la mai mulţi sfinţi şi câteva icoane. La puţin timp, este transformată în spital de tuberculoşi. Bisericile ajung depozite, iar clopotniţa devine muzeu al gloriei militare sovietice. Mănăstirea se redeschide în 1989, când încep lucrările de reparaţie la bisericile Adormirea Maicii Domnului şi Sfântul Mare Ierarh Nicolae. În anul 1991 se deschide aici un Seminar Teologic. În anul 1994 este restaurată clopotniţa. În 1999 se restaurează şi biserica Înălţării Domnului. Datorită aşezării în zona de ocupaţie transnistreană, mănăstirea a avut de suferit atât în perioada războiului din 1992, cât şi după aceasta. La mănăstire se ajunge, de cele mai multe ori, cu permisiunea organelor de control transnistriene. La ora actuală este mănăstirea cea mai vizitată şi renumită din Basarabia.

304 Gheorghita Ciocoi in Lumea credinţei , anul II, nr. 12(17)

113

Sfinte moaste: în biserica Înălţării Domnului se păstrează o raclă cu părticele din mai multe sfinte moaşte, primite în dar de la Patriarhul Chiril al Ierusalimului.

Mănăstirea Răciula

În anul 1797, de către doi fraţi, Andrei şi Ioan Rosea, preoţi din satul Paşcani ridică această mănăstire. Moşia pe care s-a construit mănăstirea a aparţinut răzeşului Lupu Stratan. La început a fost mănăstire de călugări; însă în anul 1811, în urma desfiinţării schitului Mana din apropierea mănăstirii Curchi, aici se înfiinţează o obşte de călugăriţe.

Se construiesc două biserici: a Naşterii Maicii Domnului (ridicată în 1800 şi reînnoită în 1845) şi a Sfântului Ierarh Nicolae (ridicată în 1822, reînnoită în 1880). În 1959 mănăstirea Răciuia este închisă. Au loc ciocniri între autorităţile sovietice şi maici, care sunt ajutate de localnici. În timpul incidentelor şi-au pierdut viaţa trei persoane. În anul 1990 mănăstirea se redeschide. Timp de zece ani este restaurată, astfel că astăzi a revenit la viaţă.

Mănăstirea Rudi305

Ctitorită de Fraţii Andronache şi Teodor Rudi; negustorul Donciul din Movilău. Biserica Sf. Treime a mănăstirii Rudi a fost construită în 1777, pe moşia fraţilor Andronache şi Teodor Rudi, cu mijloacele lor şi ale negustorului Donciul din Movilău (Podolia). Ea a fost finisată la 1828. Apariţia bisericii şi mănăstirii Rudi este legată de legenda existenţei în localitate a unui izvor, cu apă "făcătoare de minuni". În anul 1846, printr-o decizie a autorităţilor eparhiale, mănăstirea (pe atunci "schitul") Rudi a fost închisă. Activitatea mănăstirii a fost reluată peste 75 de ani, la 24 octombrie 1921 la insistenţa lui Visarion Puiu. Afară de bisericile de vară şi de iarnă existente deja, în această perioadă se construise 8 chilii pentru fraţi, o bucătărie, depozite, un bloc de piatră

305 Nicolae Ţâganco, Mănăstirea Rudi în buletinul Comisiunii Monumentelor istorice (secţia Basarabia), Chişinău, 1928

114

cu trei balcoane, o şcoală pentru dascăli, care în 1940 a fost transferată la Bălţi. În anul 1948 autorităţile sovietice închid din nou mănăstirea. Ea este redeschisă abia în 1992.

Mănăstirea Saharna306

Se află în apropierea Nistrului şi este înconjurată de căteva dealuri stâncoase, unele dintre ele împădurite. Schitul rupestru, aflat la aproximativ 1/2 km de actuala mănăstire, este format dintr-o biserică şi patru chilii, datând din secolul al XIV-lea. Date concrete despre vieţuirea monahală neîntreruptă în acest schit nu s-au păstrat. Actuala mănăstire a fost întemeiată în anul 1776 de monahul Vartolomeu Ciungul (Krivorucikoi). Acesta repară schitul rupestru părăsit, construieşte chilii noi şi două biserici din lemn, închinate Maicii Domnului şi Sfântului Nicolae. În acea vreme, proprietar al terenului era Enache Hristoverghi Lazu. Biserica mare, cu hramul Sfânta Treime, a fost construită între 1818-1821. În perioada sovietică, mai precis din 1964, a fost folosită ca depozit al spitalului pentru copii handicapaţi, instalat în mănăstire.

Biserica cu hramul Naşterea Maicii Domnului (paraclisul de iarnă) a fost construită în 1863. A fost transformată în club tot în 1964. Între 1990-1997 întregul complex mănăstiresc este restaurat. Se deschide biserica Naşterea Maicii Domnului. Catapeteasma bisericii Sfânta Treime este realizată de meşteri din dreapta Prutului. Schitul rupestru, cu

306 Luminiţa Ilviţchi.,op. cit., p. 82-84 ; Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Ed. UNESCO 1995, p. 38-39

115

biserica Buna-Vestire şi chiliile (în care se spune ca s-ar fi retras schimonahul Vartolomeu), sunt redeschise.

Mănăstirea Tabăra307

Există 2 ipoteze de întemeiere a mănăstirii Tabara. Conform primei, ea a fost înfiinţată în 1784 de boierul Gheorghe Russo. Conform celei de a doua, mănăstirea exista deja la acea dată, fiind întemeiată cu 5 ani mai devreme de vătaful moşiei Russo - un oarecare Darie Carp. Până la 1815 mănăstirea era de călugări; din 1815, la porunca mitropolitului G. Bănulescu-Bodoni, aici au fost transferate călugăriţele de la schitul "Fântâna Doamnei" (judeţul Orhei).

Mănăstirea întruneşte două biserici: una de iarnă, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" (1828), construită pe locul unei vechi biserici de lemn din sec. XVIII, şi una de vară, cu hramul "Sf. Treime" (1857), construită pe timpul când egumenă a mănăstirii era Agafia (1845-1860). În 1960 mănăstirea a fost închisă de către autorităţile sovietice. Au fost distruse icoanele şi cărţile bibliotecii. În biserica de iarnă a fost organizată o şcoală, iar în cea de vară - un club. Maicile au rămas însă în căsuţele din jurul mănăstirii, în speranţa redeschiderii ei. Abia în 1989 mănăstirea a fost redeschisă. După acest an s-a început restaurarea şi restabilirea ansamblului monastic. Reparaţii ale ambelor biserici ale mănăstirii au avut loc încă în anii 1906-1913, când egumenă era Eugenia. În primăvara anului 1989 a fost redeschisă biserica "Adormirea", care ulterior pe parcursul anilor 1990-1991 a fost restaurată, iar în 1998 - renovată. În anii 1991-1998 a fost reparată biserica "Sf. Treime". În 1996 a fost construit un corp de chilii pentru călugăriţe, lângă biserica Sf. Treime. Pictura interioară a bisericii "Adormirea", realizată încă în 1956, a fost reînoită în anii 90 ai sec. XX

Mănăstirea Vărzăreşti

Într-un hrisov din 25 aprilie 1420 de pe timpul lui Alexandru cel Bun este pomenită mănăstirea Kisno-Varzareva. Dar mănăstirea pe care o vedem azi este mult mai veche, fiind socotită prima, ca vechime, dintre mănăstirile Basarabiei. Devine mănăstire de călugăriţe abia în 1815, o dată cu venirea maicilor de la schitul Cosăuţi, închis în acea perioadă. Bisericile mai vechi au fost distruse de incursiunile năvălitorilor dinspre Răsărit. Biserica Sfântul Dumitru a fost construită în anul 1796, de protoiereul Constantin Macarescu. O biserică din piatră cu acelaşi hram este construită între 1859-1861, pe

307 Locaşuri Sfinte din Basarabia. Chişinău, Ed. "Alfa şi Omega", 2001, p.91-94

116

timpul stăreţiei monahiei Tecla. În anul 1868 se construieşte o altă biserică din piatră, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, sub egumenia monahiei Olimpiada Dogariu. În perioada României Mari cunoaşte o înflorire deosebită, aici ajungând să vieţuiască peste 200 de călugăriţe. În vremea sovietică biserica Sfântul Dumitru se ruinează, după ce fusese transformată în depozit. Biserica Naşterii Maicii Domnului ajunge, de asemenea, în ruină, după ce adaposteşte un club. În anul 1990, vrednicul părinte Vasile Plăcinta ia iniţiativa reînceperii vieţii monahale.

117

Capitolul 8. Anexe

Anexa 1 Numărul de biserici din eparhia Chişinăului şi Hotinului

Tabelul 1.1. Numărul bisericilor în anul 1884

Tabelul 1.2. Evoluţia numărului de biserici între anii 1883 şi 1917.

Nr. crt Judeţul 1883 1891 1909 1912 1915 1917Akkerman 85 87 87 93 95 25Bender 79 81 81 85 - -Bălţi 124 135 134 122 - 42Ismail 88 111 109 106 50 79Chişinău 111 115 114 106 36 37Orhei 160 164 166 157 - 70Soroca 119 122 120 114 98 -Hotin 143 144 144 141 31 -

Total 909 961 955 924 310 253

Pentru anii 1915 şi1917 datele sunt incomplete.

Tabelul 1.3. Numărul de biserici, pe judeţe în anul 1923.

Dicţionarul statistic al Basarabiei întocmit în baza recensământului din anul 1902,

Nr. crt Judeţul Biserici1 Chişinău 1102 Orhei 1693 Soroca 1164 Hotin 1395 Bălţi 1296 Bender 797 Akkerman 858 Ismail 104

Total 971

118

corectat prin datele actuale, statistice ale primăriilor şi prin tabelele de populaţie centralizate în anul 1922/1923, ediţie specială, 1923.Anexa 2. Mănăstiri, schituri, frăţii.

Tabelul 2.1. Situaţia în 1918.

Mănăstiri, schituri, frăţii Judeţul ObservaţiiMănăstiri de călugăriCăpriana Chişină

uÎnchinată mănăstirii Zografu din Muntele Athos

Cetatea Ismail Închinată Sfântului Mormânt din Ierusalim şi mănăstiri Caracalu din Muntele Athos

Condriţa Chişinău

Închinată mănăstirii Zografu

Curchi Orhei Dobruşa Orhei Închinată Sfântului Mormânt din IerusalimFrumoasa OrheiHărbovăţ OrheiHâncu ChişinăuHârjăuca OrheiNeamţul Nou TighinaSaharna OrheiSuruceni ChişinăuŢigăneşti OrheiMănăstiri de călugăriţeCălărăşăuca Soroca Închinată Sfântului MormântCoşelăuca SorocaHirova OrheiJabca SorocaRăciula OrheiTabăra OrheiVărzăreşti ChişinăuSchituri de călugăriBocancea Bălţi Ţine de mănăstirea HârjăucaPripiceni Orhei Ţine de mănăstirea CurchiTerapont Ismail Ţine de mănăstirea CetateaŢipova Orhei Ţine de mănăstirea SaharnaSchituri de călugăriţeBorisovca IsmailFrăţii de călugări Arhiepiscopia Chişină

uLângă reşedinţa arhiepiscopală

Via arhiepiscopală Chişinău

Casa Arhierească Ismail Lângă reşedinţa VicariatuluiFrăţii de călugăriţeAzilul orfanilor de război Chişină

119

u Ospătăria populară Chişinău V. Puiu, Monastirile din Basarabia, în RSIABC, vol, XI, 1919, p.10-11.

Tabelul 2.2. Mănăstirile de călugări

Mănăstiri Stareţul/Stareţa în anul 1918

Ieromonahi Ierodiaconi Călugări Fraţi/surori

Căpriana Ieromonahul Iacov 2 5 13 51Cetatea Arhierul Dionisie 2 2 10 30Condriţa Ieromonahul Daniil 4 2 12 16Curchi Ieromonahul Iuvenalie 14 7 35 108Dobruşa Protosinghel Dosoftei 8 4 22 25Hârbovăţ Arhimandritul

Teognost14 6 24 32

Hâncu Arhimandritul Ioachim 8 5 23 37Hârjăuca Arhiepiscopul

Anastasie11 6 5 54

Noul Neamţ Arhimandritul Gherman

13 11 53 55

Saharna Protosinghel Sofronie 11 4 10 34Suruceni Arhimandritul

Dionisie5 5 15 35

Ţigăneşti Ieromonahul Augustin 8 4 11 31

V. Puiu, Monastirile din Basarabia, în RSIABC, vol, XI, 1919, p.1-91

Tabelul 2.3. Mănăstirile de călugăriţe

Mănăstiri Stareţul/Stareţa în anul 1918

Călugăriţe Surori

Călărăuşăuca Igumena Eufrosina Aduse din Polonia de origine rusă

Hirova Călugăriţa Eufrosina 67 99Răciula Igumena Evghenia 47 213Coşelăuca Călugăriţa Neonila 35 113Jabca Igumena Nina 26 182Tabăra Călugăriţa Ana 57 164Vărzăreşti Călugăriţa Evlavia 24 111

V. Puiu, Monastirile din Basarabia, în RSIABC, vol, XI, 1919, p.1-91

120

Anexa 3. Clerul basarabean

Tabelul 3.1. Evoluţa numerică a clerului*

Anul Preoţi Cântăreţi de biserică, diaconi

1886 923 15091887 914 15251888 907 14781889 932 13791890 924 13681891 929 13321892 926 13441893 927 13211894 930 12741895 923 12191896 924 12321897 922 12011898 967 14001899 941 14441900 987 11201901 1002 12171902 989 11581903 1002 11591904 1000 1123

Tabelul 3.2. Nivelul de educaţie a clerului*

Anul Academie Seminar Seminar din România

Seminar incomplet

Fără studii

1880 10 478 124 - 2891882 9 521 126 - 2811884 9 540 125 - 2381887 9 603 121 192 61888 10 613 115 161 71898 10 735 77 134 12-şcoli normale1900 13 771 74 120 9-şcoli normale1902 12 713 105 98 20-studii parţiale

121

1903 13 820 74 92 9-şcoli normale1905 14 814 74 92 9-şcoli normale

Tabelul 3.2. Numărul de cântăreţi şi diaconi*

Anul Numărul de diaconi

Numărul de cântăreţi bisericeşti

1888 71 14111898 62 13381900 89 11311903 70 10961905 58 10671907 55 1051

* RSIABC, 1924, vol. 15, p.44, 1928, vol 18, p. 74, 183.

Anexa 4. Situaţia finaciară şi economică a bisericii basarabene*

Tabelul 4.1. Prprietatea funciară în desetine a bisericii în 1887.

Judeţul Total pământ

Arabil Făneaţă şi păşuni

Păduri Alte terenuri arabile

Necultivat

Chişinău 231 213 - 8 2 8Akerman 5036 4791 202 - 3 40Bender 4421 3681 280 4 401 55Bălţi 4431 3313 999 13 10 96Ismail 331 303 22 - - 6Orhei 99 99 - - - -Soroca 3396 3032 283 13 21 47Hotin 3130 2901 40 89 25 75Total 21075 18333 1826 127 462 327

Tabelul 4.2. Pământuri mănăstireşti pe anul 1887

Judeţul Total pământ

Arabil Făneaţă şi păşuni

Păduri Alte terenuri arabile

Necultivat

Chişinău 35201 17054 8753 6779 1580 1035Akerman 3627 1870 460 100 586 611Bender 11103 5464 4003 14 1380 242Bălţi 30190 16777 10990 1122 366 935Ismail 17699 8453 6230 1323 169 1524Orhei 24593 10391 5935 6028 690 1549

122

Soroca 44746 37821 4276 418 441 1790Hotin 10333 6107 870 2957 60 339Total 177492 103937 41517 18741 5272 8025*Статистика Российской империи XXII. Главнейшие данные поземельной статистики по обследованию 1887 года. Выпуск III. Бессарабская губерния, Санкт – Петербург: ИзданиеЦентрального Статистического комитета Министерства Внутренних дел, 1901. р. 4.

Tabelul 4.3. Venitul obţinut de pe domeniile mănăstirilor neînchinate şi închinate

Anii Suma venituri-ruble, copeici

1882 519867,001883 558077,781884 503117,071885 484986,581886 536778,401887 589821,591888 583395,391889 449677,761890 473167,421891 569214,431892 511601,801893 534726,131894 413636,811895 456837,231896 482202,881897 596431,421898 703531,861899 613447,331900 759379,131901 1133457,391902 1239338,401903 1154896,791904 913504,161905 918295,031906 1033606,221907 1393219,601908 1114104,471909 1264960,19Total 20505269,226

Tatiana Varta, Noi contribuţii la problema privind domeniile mănăstirilor închinate din Basarabia (1813-1917). Suprafaţa, orientare, capacitate economică. Consideraţii generale. în: RIM., 2004, nr. 4, p. 75.

Tabelul 4.4. Pământuri în proprietatea bisericilor în 1911

Judeţul DesetineAkerman 7441 ½Bender 6277 ¼

123

Bălţi 4999 ¼Ismail 5064 ¼Chişinău 4485 ½Orhei 5975 ¼Soroca 4146 ½Hotin 5221 ¼TOTAL 43910 ¾

Anexa 5. Învăţământul religios.

Tabelul 5.1. Evoluţia şcolilor bisericeşti în perioada 1884-1913.

Anii Şcoli de 2 clase Şcoli de o clasă Gramaticale şi duminicale

De pregătire a dascălilor

1884 11 31885 18 91886 29 111887 53 131888 66 331889 75 551890 83 931891 95 1301892 106 1591893 133 1591894 176 1821895 1 198 2341896 1 210 268 11897 1 231 281 21898 2 271 299 31899 2 311 309 51900 3 307 289 61901 3 323 271 61902 3 341 261 61903 3 372 230 61904 5 385 218 61905 5 386 214 61906 8 399 200 61907 8 408 184 61908 8 508 82 61909 9 562 40 61910 18 576 37 61911 13 584 39 61912 13 603 46 61913 13 617 38 6

124

Обзор Бессарабской губернии. Кишинёв: Издание Бессарабского ГубернскогоСтатистического Комитета, Типография Бессарабского Губернского Правления, 1884 – 1913.

Tabelul 5.1. Obiectele şi numărul de ore pentru seminarii şi şcoli duhovniceşti, conform Regulamentului din 22 august 1884.

Obiectul / Nr lectii pe clasă 1 2 3 4 5 6 Nr lectiiSf. Scriptură 4 2 4 3 3 3 19Istoria biblică 2 2Literatura rusă şi istoria ei 4 4 3 11Limba greacă 4 4 2 2 1 1 14Limba latină 4 4 2 2 1 1 14Matematica 3 3 3 9Fizica 3 3Istoria universală şi cea rusă 3 3 3 9Logica 2 2Psihologia 2 2Principiile şi o scurtă istorie a filisof 2 2Istoria generală a bisericii şi a sectel 3 3 3 3 12Liturgica 1 2 3Omiletica 2 1 1 4Teologia fundamentală 1 2 3Teologia dogmatică 3 3 6Teologia morală 2 2Pastorală 2 2 4Didactica 1 1 2Muzica bisericească 1 1 1 1 1 1 6Total lecţii săptămânale 23 23 22 23 20 20

St. Berechet, Şcoalele bisericeşti din Basarabia, în, BOR, 1923, nr. 7, p. 520.

Anexa 5. Proprietăţile Bisericii Basarabene.

În cele ce urmează prezentăm lista bunurilor ce au aparţinut Mitropoliei Basarabiei până în 1944. Din păcate lipsesc din această listă imobilele din Ismail şi Cetatea Albă, şi lăcaşurile de cult şi imobilele protopopiatelor din Chişinău şi Hotin.

I. Bunurile imobile (cladiri) ale Mitropoliei Basarabiei de până la 1944Municipiul Chişinău

125

1. Reşedinţa Arhiepiscopiei Chişinăului, Palatul Mitropolitan sau Casa Eparhială, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, numărul vechi 71, după 1940 nr. 87. Poarta se afla pe str. Carol I, nr. 27, tot acolo: Arhiepiscopia Chişinăului, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, Nr. vechi 73, după 1940 nr. 89, cu poarta la adresa str. Carol I, nr. 25 şi: Casa Eparhială, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, Nr. vechi 73-a, după 1940 nr. 91-93. Corp de clădiri pe care Mitropolia Basarabiei le dădea în chirie ca spaţiu locativ şi comercial cu suprafaţa construită de 2000 m.p. Construită după un proiect al arhitectului Gheorghe Cupcea şi dată în exploatare la 18 decembrie 1911. Până la ocupaţia sovietică a fost cunoscută cu denimirea de Casa Serafimov, după numele mitropolitului comanditar. A avut de suferit în urma bombardamentelor din august 1944, daunele estimându-se la 110.000.000 lei. A fost distrusă ulterior de autorităţile sovietice.

2. Mitropolia Basarabiei, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, nr. vechi 73, după 1940 nr. 95. Era o clădire cu două etaje, amplasată în axa Catedralei oraşului, la mijlocul cartierului, mărginit de străzile actuale Puşkin şi Mitropolit Gavriil Bănulescu-Bodoni, cu o retragere de la linia bulevardului Ştefan cel Mare. Era construită în spirit neoclasic, având o compoziţie simetrică a faţadei principale. Planul în formă de careu, avea în aripa de est o capelă. Suprafaţa totală construită era de 4150 m.p. A fost parţial distrusă de sovietici în 1941, pagubele estimându-se la suma de 155.500.000 lei.

3. Fabrica de lumânări

Se afla pe strada Alexandru cel Bun nr. 73 (în curtea Reşedinţei mitropolitane). Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 26 camere. A fost distrusă, dauna estimându-se la 3.000.000 lei.

4. Consistoriul Eparhial, str. Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, nr. vechi 73-b şi 73-Ó, numerele noi 97-99.

126

Era o clădire alcătuită din pater şi etaj. Construită în stil neoclasic, cu elemente eclectice, după un proiect al arhitectului Gheorghe Cupcea şi dată în exploatare la 18 decembrie 1911. Până la ocupaţia sovietică a fost cunoscută cu denumirea de Casa Eparhială. A avut de suferit în urma bombardamentelor din august 1944, fiind distrusă ulterior de autorităţile sovietice de ocupaţie. Pe locul acesteia a fost construită actuala Casă a Guvernului (fostul sediu al Sovietului de Ministri al RSSM).

5. Hotelul „Suisse” sau Casa de Oaspeţi a Mitropoliei, . Azi bd. Ştefan cel Mare, 148. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 8 camere, dependinţe şi alte clădiri anexe.A fost un complex din două clădiri cu două etaje, construite în stil neoclasic. Avea intrările dinspre strada Bartolomeu şi Mitropolit Gavril Bănulescu Bodoni. Hotelul «Suisse» cu întreaga clădire şi terenul pe care este construit era proprietate a Bisericii Basarabene încă din anul 1865, 25 martie, când Seminarul Teologic din Chişinău l-a cumpărat de la Ivan Timofeef Monastârski, consilier colegial, cu suma de 37.000 ruble de argint. Prin adresa nr. 4 din luna ianuarie 1927 scrisă pe foaia cu antetul Administraţiei Clădirilor Eparhiale «Suisse» (Elveţia), preotul Vladimir Aronov, administrator al acestor clădiri, punea la dispoziţia Eforiei Averilor Eparhiilor Basarabene (pentru păstrare în arhiva sa) o copie a contractului de vânzare-cumpărare a clădirilor eparhiale „Suisse” de la Ivan Monsatârski, tradusă din limba rusă în limba română. În anii 1946-1947 clădirile hotelului „Suisse“ au fost reconstruite, cu amplificarea volumului. Alungită de-a lungul bulevardului Ştefan cel Mare şi Sfânt şi scurtată de-a lungul străzii Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni, clădirea a fost orientată spre bd. Ştefan cel Mare, având un plan în formă de careu, obişnuit pentru orientarea stilistică empire stalinist din anii 50 ai secolului XX. A fost înălţată cu un etaj atic.

127

Hotelul “Suisse” sau Casa de oaspeţi a Mitropoliei Basarabiei, imagine din sec. XX

6. Banca Clerului Ortodox din Basarabia, Societate anonimă, instalată în local special. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, având 9 camere şi dependinţe în strada Ştefan cel Mare nr. vechi 126, nr. nou 108, azi str. Columna, nr.108. Monument de arhitectură de importanţă locală, introdus în Registrul de monumente al municipiului Chişinău. Din 1881 aparţinea sucursalei din Chişinău a Băncii de conturi din Odesa, care, probabil, a construit sediul acestei bănci. Edificiul după arhitectura sa, datează de la începutul secolului al XX-lea; este construit în stil eclectic cu elemente neoclasice. A fost utilizat în anii interbelici de către Banca Clerului Ortodox. Clădirea este aliniată la linia roşie a străzii, construită într-un etaj, ridicată pe un demisol. A suferit în timpul războiului, fiind refăcută în 1948. Planul casei corespunde unei instituţii publice, construite după un plan prestabilit. Demisolul spre curtea interioară, în partea căderii de relief, devine parter, având acelaşi plan ca nivelul superior. Intrarea principală în imobil era din partea bulevardului Ciolumna, amplasată asimetric, de unde printr-un tambur cu trepte, se accedea direct în sala de operaţii bancare. Un culoar longitudinal servea de legătură între sala de operaţiuni bancare cu birourile angajaţilor, orientate spre curte şi unul amplu, probabil al directorului, lateral. Faţada a fost modificată, intrarea principală a fost astupată, pentru acces fiind organizată altă intrare, din curte, prin peretele lateral. Se păstrează compoziţia asimetrică a faţadei, cu desene în plinurile dintre ferestre, rectangulare, au ancadramente simple, în care se evidenţiază plintul pervazului. În componenţa instituţiei bancare intra şi un corp de casă, construit în adâncul proprietăţii imobiliare, care comporta două apartamente de locuit.

7. Azilul de bătrâne Covaldji, situat în strada Ştefan cel Mare nr. vechi 139-141, nr. nou 135, transversal străzii Hertza. Adresa actuală este strada Columna, nr. 131, intersecţie cu strada Maria Cibotari. Proprietatea imobiliară era alcătuită din 4 corpuri de casă din piatră şi cărămidă. Din cele patru case s-au păstrat doar două, una fiind amplasată la colţ. Este alcătuită dintr-un parter, cu arhitectura modificată.

128

8. Tipografia Eparhială “Cartea Românească”, fosta Curte urbană a mănăstirii Dobruşa, strada 27 Martie (fostă Haralambie), până la 1940 nr. 42-44, în 1940 nr. 44-46. Adresa actuală este str. Alexandru cel Bun, 44-46, colţ cu str. Alecsandri. Până în 1935 a fost administrată de Uniunea Clerului Ortodox din Basarabia. Imobil mare din piatră şi cărămidă, având 25 camere şi clădiri anexe. Monument de arhitectură de însemnătate locală, un exemplu rar de curte mănăstirească urbană. Proprietatea imobiliară a fost atestată pentru prima dată în a doilea deceniu al secolului al XIX-lea, construcţia actuală fiind ridicată, probabil, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Curtea a avut o grădină, prin care, în anii 70 a fost trasată strada Alecsandri. Proprietarul originar a fost mănăstirea Dobruşa. Din 1906 aici s-a aflat tipografia eparhială, unde erau tipărite cărţi religioase şi foile ruso-române ale Veştilor Eparhiale din Chişinău. Curtea mănăstirească este aşezată în zona de jos a străzii, alcătuită din două clădiri, aliniate liniei roşii a străzii Alexandru cel Bun. Faţadele lor sunt legate prin portalul intrării, amplasat în axa de simetrie, într-un rezalit plat. Planurile ambelor clădiri sunt identice, cu galerii la faţadele posterioare. Clădirea de la stânga comportă secţii, alcătuite din câte o odaie (chilie), o antecameră şi un mic hol, cu intrări separate de pe galeria exterioară. Fiecare cameră era luminată printr-o fereastră din partea străzii. Planul clădirii din dreapta conţine câteva mici diferenţe faţă de clădirea din stânga, având un plan unghiular cu o aripă construită pe latura de sud, iar de-a lungul faţadei orientate spre stradă – o sală, folosită iniţial, probabil, pentru adunările misionarilor. În corpul acestei clădiri se afla şi o intrare laterală, care sub forma unui gang traversa întreg edificiul. Sub clădiri, în partea căderii reliefului sunt amenajate subsoluri, sub aripa unghiulară subsolul repetă planimetria parterului. Datorită destinaţiei sale hoteliere, complexului i s-a atribuit un aspect de caravan-serai, specific arhitecturii arabo-musulmane, forme în vogă la cumpăna secolelor XIX – XX, când, probabil, clădirea a fost renovată cu elemente de stilizare istorică pe baza arhitecturii maure. Decoraţia plastică, înviorată mai ales de arcatura în festoane de sub cornişă şi de arcul ogival al intrării principale, conţine şi detalii eclectice clasicizante cum ar ancadramentele la ferestre, simple ca rama de tablouri, arcul semicircular la intrarea secundară, parapetul înalt sub forma de atic, care ascunde acoperişul în pantă, orientat spre curte. Tipografia tipărea reviste, cărţi, broşuri, blanchete, reclame, programme, recipise, chitanţe şi altele pentru şcoli, cooperative, bănci, spitale, magazii, fabrici, uniuni şi alte instituţii, folosind litere române, slavone, ruse, franceze, greceşti şi ovreeşti. În incinta clădirii astăzi este adăpostit Serviciul Veterinar pentru Transport din cadrul Ministerului Agriculturii al Republicii Moldova.

9. Facultatea de Teologie, blocul vechi, strada Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, nr. vechi 75, după 1940, nr. 101. Era o clădire cu parter şi etaj, cu planul rectangular, aliniat străzii principale a oraşului, actualul bulevard Ştefan cel Mare, mărginit de străzile actuale Puşkin şi Mitropolit Gavril Bănulescu-Bodoni. Pe locul acestor clădiri a fost construită actuala Casă a Guvernului (fostul sediu al Sovietului de Miniştri al RSSM), supraveţuind de la distrugere doar Facultatea de Teologie, blocul nou.

129

Facultatea de Teologie (Vechiul Seminar Teologic) din Chişinău, imagine din sec. XIX

10. Facultatea de Teologie, blocul nou, strada Kiev (colţ cu străzile Mitropolt Gavril şi Alexandru cel Bun), actuala stradă 31 August 1989, nr. 78. Făcea parte din componenţa Casei Eparhiale, cu poarta de pe str. Mitropolit Gavril, nr.11. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter, demisol şi etaj. Are planul în formă de teu, specific edificiilor de învăţământ din a II-a jumătate a secolului al XIX-lea. A fost construit între anii 1898-1902 după proiectul arhitectului V. M. Elkaşev, cu asistenţa tehnică a arhitectului eparhial M. Sorocinski, antreprenori fiind Liechtman şi Breitman. Devizul a constituit 286.900 ruble. Iniţial aici a funcţionat Seminarul Teologic din Chişinău, iar din 1926 Facultatea de Teologie. În prezent aici se află Facultatea de Energetică a Universităţii Tehnice de Stat a Republicii Moldova, Centrul bibliotecarilor din Republica Moldova şi Secţia de Artă Plastică şi Cartografie a Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova. În anul 1903, clădirile vechiului Seminar au fost completate cu un nou edificiu mai mare, in coltul străzilor “Regele Ferdinant I” şi “Universităţii”. În acest edificiu în anul 1929 a fost instalată Facultatea de Teologie, cu contract de inchiriere între Arhiepiscopia Chişinăului şi Universitatea din Iaşi. În toamna anului 1941, Arhiepiscopia a consimţit ca localul ce a fost închiriat Facultăţii de Teologie să fie folosit de Liceul Militar “Regele Ferdinant I”, pentru durata anului şcolar 1941/1942, până îşi repară localul propriu, aprobare de care Liceul Militar nu s-a folosit. La expirarea acestui termen însa, Liceul Militar s-a instalat în acel imobil în mod definitiv, evacuând forţat şcoala Eparhiala de Cântareţi şi personalul bisericesc. Ulterior Direcţia Liceului a cerut pentru teren de exerciţiu şi grădina Arhiepiscopală, plantată cu pomi fructiferi şi având edificii pe ea. Arhiepiscopia a făcut o întâmpinare la autoritatea de Stat prin Consiliul Central Bisericesc şi pe care Mareşalul Ion Antonescu a pus rezoluţia: “Să se ajungă la înţelegere”. Înainte de a se ajunge la vreo înţelegere a apărut însă Decretul de expropriere Nr.3839 (Monitorul Oficial nr. 13 din 16/1-1943). Dreptul de proprietate al Arhiepiscopiei Chişinăului asupra acestei Vetre nu a fost contestat niciodată şi de nimeni, din contră, prin Decretul Lege Nr.2268 din 22 iunie 1938 i-a fost confirmat în mod oficial dreptul asupra tuturor proprietăţilor de pe ea.

130

11. Seminarul Teologic, strada Reni, denumită mai târziu Mihail Kogălniceanu (colţ cu strada Gogol, actuala stradă Bănulescu Bodoni nr. 2). Poarta de pe strada Bănulescu Bodoni, nr. 2. Clădirea s-a păstrat, adresa actuală este Mihail Kogălniceanu, nr. 67. Este sediul şcolii spirituale de băieţi, care a fost transformată mai târziu în Seminar Teologic. Este o clădire alcătuită din parter şi etaj, alungiră de-a lungul străzii Mihai Kogălniceanu, cu planul în formă de careu, în axa de simetrie fiind construită capela şcolii. A fost construită în spirit eclectic, în 1880. Este monument de arhitectură de valoare locală. Capela Seminarului a avut hramul Întâmpinarea Domnului şi a fost construită în anii 1879-1880, pe un teren cu suprafaţa de 2777,9 stânjeni pătraţi, după proiectul arhitectului eparhial Mihail Seroţinski. Reprezintă o construcţie din blocheţi, încununată cu 5 cupole. Între 1899 şi 1902 a fost refăcută. Între 1919 şi 1944 a aparţinut Seminarului Teologic din Chişinău. Din 1945 este deţinută de Universitatea de Stat din Chişinău, în prezent aici fiind amenajată o Capelă a Academiei Teologice a Patrairhiei Moscovei, care arenedează spaţiile de la Universitatea de Stat din Moldova.

12. Fosta casă Hitov (Fitov), proprietate a Casei Eparhiale şi a Catedralei, bd. Regele Carol al II-lea, nr. nou 79, vechi 67, poarta din strada Mihai Viteazul, 56, fost 50. Azi bd. Ştefan cel Mare, 77. Este aliniată de-a lungul bd. Ştefan cel Mare, ocupă toată lungimea

131

cartierului. Era o clădire alcătuită dintr-un parter şi etaj, construită în 1905 după un proiect al arhitectului Serocinski. În timpul celui de al doilea război mondial a fost distrusă şi reconstruită cu schimbarea soluţiei arhitecturale.

13. Şcoala Eparhială de fete, şoseaua Munceşti, sus pe o colină, vis-a-vis de gara feroviară. Imobil mare de piatră, cu parter şi etaj Întrunea săli de clasă şi internat, capelă, ateliere. Şcoala a fost distrusă, pe locul ei a apărut o uzină.

Şcoala Eparhială de fete, imagine din sec. XIX

14. Orfelinatul Clerului Ortodox Român. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu 14 camere şi dependinţe. Şoseaua (drumul) Chişinău-Hânceşti (aproape de comuna – actualmente oraşul – Ialoveni), pe dealul numit de localinici Măciuca.

15. Fabrica de albit ceară sau „Voscobelilnea”, strada Viilor nr. 40, în Circumscripţia I a oraşului, districtul II al regiunii transorăşeneşti. Imobil de piatră cu construcţii anexe.

132

16. Sediul Cârmuirii moşiilor mănăstirilor basarabene închinate. Se află la colţul cartierului mărginit de străzile actuale Mihai Eminescu şi Mihai Viteazul, nr. 52-54. În anii interbelici aici a funcţionat Şcoala normală de fete. Nu se ştie în ce împrejurări a ajuns în proprietatea acesteia. Se prea poate ca clădirea să fi fost închiriată. Astăzi este sediul şcolii cu predare în limba rusă Mihail Koţiubinsky. Este o clădire cu parter şi etaj, construită în stil eclectic, cu elemente neobizantine. Autorul proiectului, realizat la sfârşitul secolului al XIX-lea, este arhitectul Uskat.

17. Sediul Asociaţiei Femeilor Ortodoxe, strada Mihail Kogălniceanu, 60, fost 50. Adresa actuală este Mihail Kogălniceanu, nr. 58. A fost o proprietate imobiliară alcătuită dintr-o clădire cu un singur nivel, construită în frontul perimetral al străzii. În ultimul timp i-a fost adăugat un etaj.

18. Sediul Frăţiei Alexandru Nevski, strada Vasile Alecsandri, nr.14. Era alcătuit din biserica “Sfânta Născătoare de Dumnezeu, Bucuria tuturor îndureraţilor” şi un azil pentru clericii pensionaţi. A fost fondat în 1867, printre ctitori a fost şi medicul spitalului Zemstvei Ivanov. Biserica a fost construită în 1901, azi este dată în folosinţă comunităţii ucrainene, poartă hramul Sfântului Kneaz Vladimir. Monument de valoare naţională.

19. Sediul Societăţii Alexandru Nevski, fosta stradă Ion C. Brătianu nr. 40, azi strada Bucureşti nr. 44, Casă mare, cu un etaj şi jumate, între străzile actuale Armenească şi Alecsandri.

20. Proprietate a Arhiepiscopiei Chişinăului, strada General Dragalina, 63, înainte de 1940 nr. 45. Astăzi se află pe strada Bulgară, în cartierul cuprins între bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt şi Mitropolit Varlaam. Întreaga latură a cartierului a fost demolată.

21. «Casa vicarului», reşedinţă a episcopului de Cetatea Albă, imobil care a aparţinut iniţial mănăstirii Curchi. Adresa era Mihail Kogălniceanu, nr. 88, la intersecţie cu strada Marele Voievod Mihai, azi Serghei Lazo nr. 2. Este o casă alcătuită din parter şi etaj, amplasată la colţul cartierului.

22. Sediul Societăţii Basarabene de binefacere, strada Armenească 22, fără schimbare. La colţ cu strada Leova (azi strada Şciusev).

23. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Hârbovăţ, str. Bucureşti 59, vechi 53. Este o casă cu parter şi etaj, inclusă în frontul perimetral al străzii. Are un plan rectangular, perpendicular străzii. A fost construită la cumpăna secolelor XIX-XX, construită în stilul stilizărilor istorice, cu reminiscenţe neoclasice.

133

Curtea urbană a mănăstirii Hârbovăţ, imagine din sec. XIX

24. Altă Casă a mănăstirii Hârbovăţ, strada Regina Maria 19 azi Vlaicu Pârcălab 23.

25. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Condriţa, strada Bernardazzi nr. nou 23, vechi 22/24. Lângă strada Armenească. Numărul 22.

26. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Ţigăneşti, strada Armenească nr.11, fost 13. Azi nr. 13.

27. Casa sau Curtea urbană a mănăstirii Căpriana, strada Mihai Viteazul nr. 43, azi Mihai Eminescu nr. 49. Pe acest loc a fost construită Tipografia Comitetului Central al Partidului Comunist din RSS Moldovenească.

28. Casa Episcopiei Hotinului, strada General Berthelot nr. 65, azi A. Şciusev, 89. Era a cincea clădire de la colţul cu actuala stradă Mitropolit Gavriil Bănulescu Bodoni. Pare să fie demolată.

29. Reşedinţa arhiepiscopului Dionisie, strada Sfatul Ţării 59, azi Mateevici, vechi 47, înregistrat 772. În axa străzii actuale Puşkin.

30. Imobil al Frăţiei Alexandru Nevski, strada Alexandru cel Bun, azi bd. Ştefan cel Mare, 58 vechi, înainte de 1940 nr. 56. În timpul ocupaţiei sovietice a fost demolat împreună cu întreg cartierul.

Municipiul Bălţi

31. Reşedinţa Episcopilor Români din Bălţi, ctitoria Episcopului Visarion Puiu. Imobil mare din piatră şi cărămidă, cu parter şi etaj, compus din 33 camere, pentru locuinţa episcopului şi a personalului monahal, având şi 2 clădiri anexe, situate în cartierul

134

Pământeni (platoul de la liziera de nord-vest a municipiului). Ocupa un lot de 17,5 ha semănat şi parc, cu un lot gospodăresc de 9 ha, la marginea Bălţilor, obţinut de la Primăria oraşului, pe care se proiectează construcţia şi altor clădiri necesare episcopiei, precum şcoala de cântăreţi şi azilul pentru bătrâni. S-a început construcţia reşedinţei episcopale de la Bălţi şi a locuinţelor pentru monahi în 1924. Arhitect a fost Adrian Gabrielescu (domiciliat or. Bucureşti, str. Fabrica de chibrituri 8), care a primit 50.000 lei. pentru construcţia reşedinţei episcopale. A fost exprimată dorinţa ca în arhitectura reşedinţei destinaţia religioasă să se caracterizeze şi în motivele arhitectonice ale faţadei; scopul bisericesc ar fi justificat. Din Procesul-verbal cu privire la arhitectura Palatului Reşedinţei Episcopale din Bălţi, se ştie că faţadele vor fi lucrate în stil românesc. În procesul construcţiei a apărut un conflict între comanditar şi arhitect. După punerea temeliei şi facerea subsolului au stat mult timp în căutarea mijloacelor. Abia în 1930 primindu-se de la Statul Român 2.330.720 lei au putut continua construcţia. A început a doua oară în toamna anului 1930 şi a fost sfinţită la 24 noiembrie 1932 de către P.S. Episcop Visarion Puiu. Fundaţia a rămas după proiectul întocmit de A. Gabrielescu din Bucureşti, dar planul iniţial, fiind mult mai vast, a fost abandonat. Părţile laterale ale subsolului au fost păstrate. A fost elaborat alt proiect al clădirii de către arhitectul R. Mihăiescu din Bucureşti. Proiectul de acoperiş şi cheltuiala s-a făcut sub conducerea arhitectului Ionescu Berechet din Bucureşti, antrepriza Cezar Pop. Tâmplăria – de inginerul Procopovici din Cernăuţi, instalaţia caloriferului şi uzina electrică – după proiectul inginerului G. Constantin din Focşani. Toate lucrările au fost supravegheate şi conduse adesea de însuşi Episcopul Visarion Puiu. S-a cheltuit cu construcţia – 4.940.427 lei.

În Catalogul Monumentelor din Republica Moldova, palatul este prezentat astfel: Clădirea se află în mijlocul unei ample grădini. Iniţial proiectul prevedea construcţia unui monumental palat cu largi aripi laterale, dar după ridicarea parţială a parterului, din motive financiare s-a renunţat la ideea unei reşedinţe grandioase. După o lungă perioadă de sistare a lucrărilor, construcţia a fost reluată de adepţii stilului neoromânesc şi funcţionalist, care au restrâns edificiul în plan, părţile laterale nefolosite fiind transformate în terase. În centru, ridicat pe un soclu înalt, care ascunde vechile construcţii, se înalţă palatul cu parter şi etaj, cu o compoziţie asimetrică pitorească, cu acoperişuri în două pante repezi, cu învelitoare din ţiglă şi smalţ verde. Faţadele, soluţionate în spiritul stilului neoromânesc, sunt împodobite cu panouri din stuc, amplasate în jurul golurilor ferestrelor şi uşilor, sub cornişă, la balcon şi logii. Soluţionarea artistică a edificiului aminteşte de monumentele de arhitectură brâncovenească. În colţul clădirii se află un turn, care adăposteşte în interiorul său, la parter, o oranjerie şi o capelă. Odăile palatului sunt grupate în jurul unui hol central, care la parter, în caz de necesitate, putea fi inclus într-un spaţiu unitar cu încăperile de destinaţie oficială, iar la etaj putea primi o lumină naturală prin plafonul de sticlă. Încăperile palatului au fost decorate cu detalii din lemn de specii preţioase, cu obiecte de lux cum ar fi instalaţiile de iluminare interioară din sticlă de Veneţia. Mobilierul purta monogramele incizate ale primului comanditar al acestui edificiu – “VP”. Tehnici de construcţie: zidărie de piatră, plafon cu grinzi de lemn în casete, boltire sferică în capelă. Semnificaţie patrimonială: Locală, Artistică, Istorică. Stare de conservare: Bună. Date privitoare la restaurare: A fost restaurată în anii 90. Bibliografie: С. Апостол, Н.

135

Демченко и др., Свод памятников истории и культуры МССР. МАКЕТ. Северная зона. Кишинев, 1987, с.71-72.

Palatul episcopilor rom â ni din B ă l ţ i , construit de episcopul Visarion Puiu

32. Tipografia Eparhială şi depozitul de hârtie. Situată la parterul uneia dintre clădirile centrului eparhial Bălţi din fosta stradă Berthelot nr. 32.

33. Consiliul Eparhial, imobil cumpărat, cu ratificarea în decursul anilor 1928-1929, de la doamna A. Cozmopol din Bălţi, contra sumei de 2.610.500 lei.

34. Schitul Episcopiei din Bălţi. Avea 121 ha, proprietatea episcopiei. Între anii 1928-1929? s-a pus temelia şi s-a ridicat până la bolţi biserica în cinstea Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi, construită pe lângă palatul reşedinţei, care a costat – 967.430 lei. De notat că toate acestea s-au cheltuit din fondurile proprii a episcopiei.

35. Prima reşedinţă episcopală. Situată în strada Regele Ferdinand, nr. 184. Imobil cumpărat în 1930 pentru Reşedinţa Episcopului Visarion Puiu, contra sumei de 148.829 lei. Clădirea a servit drept locuinţă provizorie a chiriarhului, iar după terminarea Palatului reşedinţei este ocupat de clerici.

37. Biblioteca Eparhială. Două imobile mari din piatră şi cărămidă, unul cu 8 camere, în care a fost amenajată Biblioteca Eparhială şi Sala de conferinţe; celălalt, cu 5 camere şi dependinţe, care a servit ca locuinţă pentru funcţionarii eparhiali situată în strada Regele Ferdinand nr. 151 (colţ cu strada Berthelot).

38. Clădirea Consistoriului Eparhial Bălţi, situată în strada Regele Ferdinand nr. 251. Tot aici locuinţele funcţionarilor.

136

39. Căminul preoţesc, situat în strada Regele Ferdinand nr. 174.

40. Căminul preoţesc. Imobil din piatră şi cărămidă, cu 5 camere şi dependinţe, în care a funcţionat Căminul preoţesc şi una clădire anexă, cu 3 camere şi dependinţe, ce a servit drept locuinţă pentru administratorul Căminului preoţesc. Strada Regele Ferdinand nr. 190 (colţ cu strada Ştefan cel Mare).

41. Locuinţa vicarlui eparhial, situată în strada Regele Ferdinand nr. 249.

42. Cancelaria exarhului mănăstirilor, clădirea vecină cu curtea Catedralei, sub locuinţa clerului monahal deservent la biserica Sfinţii Apostoli din Bălţi. Casa de sub cancelaria şi birourile consistoriului Eparhial cu clădirea din curte pentru locuinţa unei părţi din funcţionari din strada General Berthelot pentru serviciul tehnic şi locuinţa arhitectului eparhial.

43. Casa bisericii Sf. Apostoli destinată, după ultima dispoziţie, pentru Cantina societăţii „Ocrotirea“ din Bălţi

44. Atelierul de lumânări şi obiecte bisericeşti, construcţia localului terminată complet în anii 1937-1938 au costat 2.066.898 lei.

45. Fabrica Episcopiei Hotinului. A fost înfiinţată în 1933.

46. Clădire simplă. Imobil din cărămidă, cu 8 camere şi dependinţe, având şi una clădire anexă, care a servit drept locuinţă pentru consilierii eparhiali. Strada Regele Ferdinand nr. 2002.

Municipiul Soroca

47. Casă de locuit

Imobil din cărămidă, cu 5 camere şi dependinţe, folosit drept locuinţă (închiriat).

Oraşul Edineţ

48. Şcoala Spirituală de băieţi

Două imobile mari din piatră şi căămidă, cu parter şi etaj, având şi 4 clădiri anexe, în care a funcţionat Şcoala spirituală de băieţi, transformată în Seminar Teologic (mutat apoi la Bălţi).

Oraşul Hotin

49. Casa Episcopală. Imobil din cărămidă, cu parter şi etaj, având 24 de camere în strada Ştefan cel Mare nr. 1. Clădirea fostei şcoli eparhiale a fost cedată reşedinţei în folosire de Ministerul Instrucţiunii Publice.

137

50. Catedrala din oraşul Hotin, 1932, a început a fi pe locul dăruit de oraş, în piaţa zisă a Basarabiei, cu o suprafaţă de 6 000 m.p., la intersecţia străzilor Vaida Voievod şi Ion Duca. Arhitect Moriz Selzer din Cernăuţi. A. Ivanov, arhitectul eparhial a prezentat planul amenajării pieţii Basarabia cu arătarea locului pentru construcţia catedralei oraşului. În ziua de 1 iunie 1935 s-a pus în prezenţa MS Regele Carol II al României în or. Hotin piatra fundaţiei viitoarei catedrale. 2 iulie 1935 ajutor pentru catedrala din Hotin 2.000.000 lei.

p.78 Suma de 10-12 milioane 1,500 de la Mitropolia Bucovinei, 1,000,000 Eparhia Hotinului, 1.000.000 Ministerul Cultelor şi Artelor, şi 1.500.000 de la Mitropolia Bucovinei la terminarea lucrărilor. Pe verso era scris “noua biserică se va construi în stilul lui Ştefan cel Mare». Catedrală era prevăzută cu 3 altare.

Alte instituţii:

51. Muzeul de Istorie Bisericească. Colecţie de obiecte, vase şi veşminte bisericeşti, icoane, manuscrise şi documente vechi, tipărituri, fotografii, decoraţii, hărţi, monede vechi etc., înfiinţată în 1906 din iniţiativa Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti Basarabene şi amplasată în 4 camere ale Casei Eparhiale, la etaj. Colecţia a fost constituită din donaţiile oferite de Casa Arhierească, de bisericile vechi, de mănăstiri şi de persoane particulare. Academia Română a donat Muzeului colecţia Documente Hurmuzachi. Alţi donatori importanţi: episcopul Visarion Puiu, preoţii T. Donos, Constantin Popovici, N. Crocos, Serghie Bejan, Nicodim Petrovici, profesorii Constantin Tomescu, Nicodim Parhomovici. Muzeul a întrunit mai multe secţii şi o bibliotecă. În anii 1923-1924 profesorul V. Curdinovschi a alcătuit Catalogul cărţilor vechi bisericeşti şi al obiectelor vechi. Muzeul a fost vizitat de Nicolae Iorga (1919), O. Tafrali, A. Lepădatu, Ion Nistor, Constantin Giurescu. În 1925 a fost vizitat de Regele Ferdinand I şi Regina Maria, când i s-a acordat Medalia de Aur la Expoziţia generală şi Târgul de mostre de la Chişinău, iar directorului muzeului, I. Parhomovici – Medalia de Argint. În 1940 muzeul a fost evacuat în interiorul României, iar în 1942 a fost redeschis în clădirea Mitropoliei Vechi, construită în 1792, fostă reşedinţă a mitropolitului Bănulescu Bodoni. După 1944 este devastat de autorităţile sovietice de ocupaţie, cea mai mare parte din exponate fiind confiscată de stat. În anii 60 clădirea Muzeului a fost demolată.

Potrivit opisului obiectelor din muzeul Societăţii istorico-arheologice bisericeşti din Basarabia, întocmit în anul 1923, aici se păstrau 903 obiecte inventariate, între care:

antimise – 29 româneşti; 3 greceşti; mitre – 8; veşminte bisericeşti – 124 (sacose – 9, omofoare – 5, paliţe – 17, epitrahile – 5, mânecuţe – 18 perechi, brâe – 12, antereu – 1, stihar – 1, feloane – 12, epitafe – 9, văzduhuri (aere şi pocroveţe) – 22, învelitoare de pe cârjele arhiereşti – 12, perdea pentru uşile împărăteşti – 1); odăjdii şi acoperăminte pentru Sfânta Masă – 6; sfinte vase – 63 (potire – 14, discose – 3, suliţe-copii – 11, steluţe – 7, linguriţe – 3; chivote şi alte obiecte – 25; analoage – 2; sfeşnice – 5; candele – 5; iconostase – 4; icoane – 126 (ale Sfintei Treimi – 7, ale Mântuitorului – 21, ale Maicii Domnului – 28, ale Sfinţilor – 44, icoane ce se închid – 7, prapuri pe muşama -2, tablouri cu caracter istorico-religios – 10, tablouri diferite – 7); cruci – 51 (pentru Sfânta Masă –

138

30, pentru procesiuni – 2, preoţeşti de purtat pe piept – 8, de purtat pe piept pentru mireni – 11); panaghii – 2; piepteni arhiereşti – 3; mătănii – 2; cununi – 2 perechi; pomelnice pe scândură – 2; harta Americii de Nord – 1; tablouri – 7; medalioane – 4, medalii – 4; decoraţii – 1; portrete – 7, cârje şi bastoane – 2; cuţite – 2; diferite obiecte – 51; monete – 387 (de aur – 2, de argint – 134, de aramă – 251).

Muzeul se afla în Chişinău, la etajul Casei Eparhiale, aşa cum rezultă din foaia de titlu a opisului obiectelor. Obiectele care se păstrau la muzeu proveneau de la diferiţi donatori atât persoane fizice, cât şi persoane juridice ale Bisericii din Basarabia: preoţi, episcopi, parohii, mănăstiri etc.

52. Arhivele Mitropoliei Basarabiei

Arhivele Mitropoliei Basarabiei şi ale Eparhiilor ei sufragane, evacuate în 1940 şi apoi în 1944 în interiorul României, au fost preluate de administraţia sovietică de ocupaţie. În cea mai mare parte acestea au fost încorporate fondului arhivistic de stat, acum aflându-se la Chişinău şi făcând parte din fondurile Arhivei Naţionale a Republicii Moldova. Arhivele Episcopiei Cetăţii Albe-Ismail au avut o soartă similară, acum fiind încorporate Arhivelor de stat din Ucraina.

II. Bunurile nemateriale şi intelectuale ale Mitropoliei Basarabiei

Stema Mitropoliei Basarabiei

Stema Mitropoliei Basarabiei a fost aprobată canonic de Mitropolitul Gurie Grosu la 7 martie 1928 şi fixată legal la 28 iunie 1930 prin Legea pentru fixarea Stemelor Mitropoliei Bucovinei şi Basarabiei, precum şi Episcopiilor: Constanţei, Hotinului şi Oradea Mare, promulgată de Regele Carol al II-lea. Descrierea stemei este următoarea: „scut de argint, cu un brâu roşu, încărcat cu un scut de mai mici dimensiuni, în care este înfăţişată icoana Naşterii Domnului. Decorurile exterioare ale scutului sunt cele obişnuite, stabilite de Comisia Consultativă Heraldică pentru Mitropoliile şi Arhiepiscopiile Regatului: scutul timbrat cu mitră episcopală de aur, o cruce şi o cârjă de aur, încrucişate, însoţite de omofoare albastre cu cruciuliţe negre şi brodate cu aur”.

După reactivarea sa, Mitropolia Basarabiei a reluat vechea stemă, însă cu o serie de modificări şi completări, cum ar fi: a) Icoana Naşterii Domnului a fost înlocuită cu Icoana Învierii Domnului; b) cruciuliţele negre de pe omofoarele albastre au fost înlocuite cu cruciuliţe de aur; c) ca element nou a fost adăugat, în partea inferioară a blazonului o eşarfă roşie imitând eşarfa din stema Patriarhiei Române pe care sunt imprimate în limba română, cu caractere majuscule specifice bisericeşti, cuvintele: „ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINĂ”, care reprezintă un fragment din Doxologia Mare.

Astfel, stema actuală a Mitropoliei Basarabiei reprezintă: un scut de argint cu un brâu roşu, încărcat cu icoana Învierii Domnului, timbrat cu mitră de aur, aşezat pe o cârjă

139

episcopală şi o cruce de aur, încrucişate, însoţite de omofoare albastre încărcate cu cruciuliţe de aur, brodate cu galon şi franjuri de aur, şi având în partea inferioară o eşarfă roşie desfăşurată în trei segmente de bază pe care sunt imprimate cuvintele „ÎNTRU LUMINA TA VOM VEDEA LUMINĂ”

Stema Episcopiei Hotinului

Aceeaşi Lege pentru fixarea Stemelor Mitropoliilor Bucovinei şi Basarabiei, precum şi a Episcopiilor: Constanţei, Hotinului şi Oradea-Mare, publicată în Monitorul Oficial nr. 142 din 30 iunie 1930 descria Stema Episcopiei Hotinului astfel: „Pe scut roşu o cetate cu poarta închisă şi 2 turnuri crenelate, de argint; deasupra cetăţii o cruce de argint cu braţele trilobate, susţinută de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, de aur; totul aşezat pe o apă de argint. Scutul timbrat cu mitra episcopală de aur şi aşezat pe o cruce şi o cârjă de aur, încrucişate, însoţite de omofoare albastre încărcate cu cruciuliţe negre şi brodate de aur.”

Titulaturile bisericeşti

Într-o scrisoare din iunie 1993 trimisă la Chişinău din partea Sectorului Comunităţi Externe al Administraţiei Patriarhale de către Prea Sfinţitul Episcop Teofan Sinaitul, Vicar Patriarhal al Bisericii Ortodoxe Române, este exprimată o poziţie oficială legată de titulatura pe care şi-o atribuie structura locală a Bisericii Ortodoxe Ruse din Republica Moldova. Această poziţie este rezumată, între altele, astfel: „Luând act de „Statutul Bisericii Ortodoxe din Moldova”, prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit VLADIMIR spre aprobare Guvernului Republicii Moldova şi ţinând seama de dorinţa dumneavoastră exprimată în scrisoarea din 15 iunie 1993, de a cunoaşte punctul nostru de vedere în legătură cu prevederile acestui Statut, vă comunicăm următoarele: 1. Denumirea de „Mitropolia Moldovei”, atribuită acestei eparhii, constituie o uzurpare a titulaturii Mitropoliei Moldovei cu sediul la Iaşi, înfiinţată încă în anul 1401, cu binecuvântarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi care funcţionează neîntrerupt de atunci şi până astăzi. Această uzurpare a titulaturii Mitropoliei din cadrul Patriarhiei Române dă naştere la confuzii şi creează în mod inutil, disensiuni bisericeşti şi etnice, ştiut fiind că sub această denumire a fost cunoscută în Ortodoxie eparhia care cuprindea întreaga Moldovă, având tot timpul reşedinţa în dreapta Prutului, mai întâi la Suceava şi apoi la Iaşi. După anul 1812, când Rusia a răpit partea Moldovei din stânga Prutului, denumirea de „Mitropolia Moldovei” s-a păstrat, în continuare, până astăzi, pentru eparhia cu reşedinţa la Iaşi.”

(Apud Iulia Chifu, Vlad Cubreacov, Mihai Potoroaca, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei si restituirea averilor bisericesti, Editura „Alfa si Omega”, Chisinau, 2004.),dar se pot consulta şi “Anuarul Eparhiei Chişinăului şi Hotinului”; (Basarabia), ediţie oficială, Tipografia Eparhială, Chişinău, 1922, pag XXVI-XXVII; “Luminătorul” nr. 5 din martie1926;.http://www.monument.md/catalog/case_locuit/355/.

140

Anexca 6

Decrete ale Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenesti din 20 februarie si 12 aprilie 1941, prin care s-au inchis 10 locasuri de cult din Basarabia. Procesele-verbale au fost dactilografiate in limba romana, cu grafie chirilica, introdusa in RSS Moldoveneasca la 12 februarie 1941.

Protocolu Nr. 3 sedintii Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti Dela 20 fevrali anu 1941.

Presedintele tov. Brovko F.G.Au fost de fata: Inlocuitoru Presedintelui tov. Gherasimenko. Secretariu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. Kisili E.T.Membrii Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. tov. Aliosin I. I. Scurtul M.V., Nicolski N.P., Danova P.I., Ipatii P.G., Negru I.F., Bursuc M.I.Dela Procuratura RSSM - procuroru tov. BondarciukDela redactia „Sovetkaia Moldavia”, tov. PoleakovLucratorii aparatului Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. tov. Afanasiev, Verbovetkii, Tinkovan.„Nr.8. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchiderea bisarisii fosta fratie in numele lui Alexandr Nevski. De intarit hotararea Sovetului Comisarilor Norodnisi a RSS Moldovenesti dela 29 decabri anu 1940 Nr. 161/630 - despre inchiderea biserisii fosta infratire in numele lui Alexandr Nevski, fiindca biserica iasta n-are nis un venit - biserica de inchis, cladirea bisarisii de infolosit pentru trebuinti culiturale. Gospodaria bisarisii de dat sectiei orasenesti de finanse.Sererea comandirului batalionului deosebit VNOS despre aseia ca de dat cladirea bisarisii pentru trebuintele batalionului VNOS - de inlaturat”.* * *„Nr.9. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre infolosirea cladirea fosta a bisarisii seminarului teolojic din or. Chisinau depe ulita Gogoli nr. 2.De intarit hotararea Sovetului Comisarilor Norodnisi a RSS Moldovenesti dela 28 X. anu 1940 Nr. 504 - Despre a inchide biserica fosta a seminarului teolojic, fiindca biserica n-are nis un venit - de inchis, cladirea ei de infolosit pentru trebuintile culiturale”.* * *„Nr.10. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchidera sinagojii Nr 6 din or. Bender. De intarit hotararea Comitetului Implinitor orasenesc din Bender dela 13. II, anu 1941, protocolu Nr. 5 - despre inchidera sinagojii Nr. 6 in or. Bender, sinagoga Nr. 6 de inchis, cladirea in care era sinagoga, Comitetul Implinitor din Benderi, s-o infoloseasca pentru trebuintile culiturale”.* * *„Nr.11. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchiderea chirhei nemtesti din or. Chisinau.In legatura cu aseia ca toti vizitatorii chirsii nemtesti din Chisinau s-au dus, chirha ca casa relijioasa nu se infoloseste – deatiat chirha nemtasca de inchis.Cladirea in care se ghesa chirha nemtasca de infolosit pentru trebuintile culiturale a orasului”.* * *„Nr.12. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchiderea biserisii depe langa inchisoarea din or. Balti.De intarit hotararea comitetului judetan din Balti dela 5 XI anu 1940 si hotararea Sovetului Comisarilor Norodnisi a RSS Moldovenesti dela 5. I. anu 1941 - despre inchiderea bisarisii depe langa inchisoarea din Balti – biserica de inchis, cladirea de infolosit pentru trebuintile culiturale”.* * *„Nr. 13. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti.

141

Despre inchiderea bisarisii grecesti din Chisinau. De intarit hotararea Sovetului Comisarilor Norodnisi a RSS Moldovenesti dela 16. X. anu 1940 Nr. 305 - Despre inchiderea bisarisii grecesti din or. Chisinau, biserica greceasca, care n-are nis un venit – de inchis, cladirea in care a fost biserica de infolosit pentru trebuintile culiturale”.* * *„Nr. 14. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchidera sinagojii in satu Nisporeni.De intarit sererea traitorimii evreesti din s. Nisporeni raionu Nisporeni, judetu Chisinau, hotarirea comitetului Implinitor raional din Nisporeni dela 13 fevrali anu 1941 si Comitetului Implinitor judetan din Chisinau dela 15 II. anu 1941 – despre a inchide sinagoga mare in s. Nisporeni, raionu Nisporeni – sinagoga de inchis, cladirea sinagojii mare de infolosit pentru trebuintile culiturale”.Presedintele Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS M /ss/. Brovko F.G.Secretariu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS M /ss/ Kiseli E.T.”Or. Chisinau* * *Protocolu Nr. 5 sedintii Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti dela 12 apreli 1941.

Presedintele tov. Brovko F.G.Au fost de fata: Inlocuitorii Presedintelui Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. Gherasimenko V. D., Onica R.D.Secretariu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. Kisili E.T.Membrii Prezidiumului Sovetului Suprem tov. tov. Aliosin I. I., Antoniuk S.I., Zelenciuk S.S., Scurtul M.V., Ipatii P.G.Inlocuitoru Procurorului a RSSM tov. DoncenkoRedactoru gazetei „Moldova Sotialista”, tov. TerescenkoLucratorii aparatului Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti tov. tov. Afanasiev, Slicari, Sorocean, Tinkovan.* * *„Nr. 7. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchidera bisarisii depe langa spitalu din Costiujeni.Biserica depe langa spitalu din Costiujeni, care n-are venit – de inchis, cladirea bisarisii de infolosit pentru trebuintele spitalului”.* * *„Nr. 8. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchidera sinagojii num. a lui Averbuh din partea deluroasa or. Soroca.De indestulat rugamintea majoritatii setatenilor, care alcatue venitu sinagojii num. a lui Averbuh din partea deluroasa or. Soroca despre inchidera sinagojii si infolosirea cladirii pentru trebuintele obstesti – sinagoga de inchis, cladirea sinagojii de infolosit pentru trebuintele culiturale”.* * *„Nr. 9. Ucazu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSS Moldovenesti. Despre inchidera bisarisii de credinta veche a lui Nicolai din or. Chisinau.De indestulat sererea vizitatorilor bisarisii de credinta veche a lui Nicolai din or. Chisinau despre inchiderea ei - biserica de inchis, cladirea biserisii de dat organizatiei Osaviahimuliui pentru clubu de motoare avtorizate”.Presedintele Prezidiumului Sovetului Suprem a RSSM /ss/ Brovko F.G.Secretariu Prezidiumului Sovetului Suprem a RSSM /ss/ Kiseli E.T.”Or. Chisinau

Sursa http://www.timpul.md/articol/ororile-comunismului-ocupantii-au-atacat-si-bisericile-5790.html

142

Anexa 7

Mitropolia Moldovei- Mitropoliţii 1387-1812

IOSIF, 1387-c.1415, recunoscut oficial de Patriarhia ecumenică la 26 iulie 1401.MACARIE, 1416-c. 1428, numit de împăratul Bizantin Manuil Paleologul. DAMIAN, c.1437IOACHIM, 1447, numit de împăratul Ioan VIII Paleologul.TEOCTIST I, 1453-† 18 noiembrie 1478, Mănăstirea Putna.GHEORGHE I, decembrie 1478- † 1 aprilie 1508,.TEOCTIST II, aprilie 1508- † 15 ianuarie 1528, Mănăstirea Neamţ.CALISTRAT, 1528-1530.TEOFAN I, 1530-† 1546, Mănăstirea Voroneţ.GRIGORIE I, 1546-1551, înlăturat.GHEORGHE II, 1551-1552.GRIGORIE II, 1552-1564, înlăturat.TEOFAN II, 23 septembrie 1564-februarie 1572, retras, şi 1578-1581, retras în Polonia., septembrie 1582-c.1588, apoi retras la Muntele Athos.ANASTASIE, februarie 1572-1577, retras.GHEORGHE III, 1588-august 1591, septembrie 1595-mai 1600, septembrie 1600-†februarie 1605, Mănăstirea Suceviţa.NICANOR, 1591-1594.MITROFAN, 1594-aprilie 1595, înlăturat.MARDARIE, aprilie 1595-septembrie 1595,înlăturat.DIONISIE PALEOLOGUL, mai-septembrie 1600, înlăturat.TEODOSIE BARBOVSCHI, 1605-† 23 februarie 1608, Mănăstirea Suceviţa.ANASTASIE CRIMCA, 15 iunie 1608- iunie 1617, înlăturat. mai 1619-† 19 ianuarie 1629, Mănăstirea Dragomirna.TEOFAN III, 1617- aprilie 1619, înlăturat.ATANASIE, 1629-† 13 iulie 1632, Mănăstirea Bistriţa.VARLAAM, septembrie 1632- aprilie 1653, retras.GHEDEON I, 1635-1659, retras. 1664- † 1671, Mănăstirea Secu.SAVA I, 1659- † 5 ianuarie 1664, Mănăstirea Secu.DOSOFTEI, iulie 1671- 1674, retras.10 mai 1675-1686TEODOSIE, 1674-1675, înlăturat.La 29 martie 1677, scaunul mitropolitan a fost mutat oficial la Iaşi.SAVA II, 1689-1701, retras.MISAIL, 1701- 1708, retras.GHEDEON II, 1708- †1722, mănăstirea Agapia.GHEORGHE IV, 1722-† 1729.ANTONIE, 1730- octombrie 1739, retras.

143

NICHIFOR, 1739-27 octombrie 1750, retras.IACOB PUTNEANUL, 13 noiembrie 1750- ianuarie 1760, retras.GAVRIIL CALIMACHI, 15 aprilie 1760-† 20 februarie 1786, biserica Sf. Gheorghe, Iaşi.LEON GHEUCA, 2 martie 1786- † 1788, biserica Sf. Gheorghe, Iaşi.Exarh arhiepiscop rus-Ambrozie Serebrenicov, 1789- 1792, numit de Sinodul Rus.GAVRIL BĂNULESCU-BODONI, 10 februarie 1792-aprilie 1792, numit de Sinodul Rus, retras în Rusia. 22 mai 1808- 16 mai 1812, retras Rusia.IACOB STAMATI, 21 iunie 1792-† 11 martie 1803, biserica Sf. Gheorghe, Iaşi.VENIAMIN COSTACHI, 18 martie 1803-20 februarie 1808, retras la Neamţ.

Arhiepiscopia Chişinăului- 1812-1918

Gavriil Banulescu-Bodoni (1746-1821), 21 august 1813- † 30 martie 1821, Căpriana.

Gavriil Bănulescu - Bodoni s-a născut în 1746 în oraşul Bistriţa din Transilvania într-o familie de nobili ruinaţi (răzeşi), refugiată aici din Moldova. Studiile primare le începe în şcoala din Bistriţa. Mai apoi, susţinut de moşul său, care observă în tânăr capacităţi deosebite, este trimis la studii, mai întâi la Şcoala normală din Semigrad unde învaţă insistent limba latina şi slavona. După aceea işi continuă studiile în Budapesta şi alte oraşe din Imperiul Austriac. La vârsta de 25 de ani îl aflăm la Academia din Kiev, fondată de compatriotul său Petru Movilă, unde ca şi în multe alte instituţii de învăţământ din această regiune, învăţământul se înfăptuieşte în limba latină. După doi ani pleacă pentru desăvârşirea studiilor în Grecia, un deziderat, de altfel, a mai multor români. În 1776 îl vedem întors în Transilvania unde lucrează în calitate de profesor la şcoala normală din Semigrad. Nemulţumit de situaţia românilor din Imperiul Austriac se întoarce la Iaşi unde este numit profesor de limba latina la şcoala Domnească. Aici se întâlneşte cu ieromonahul Nichifor Feodori mai târziu arhiepiscop de Poltava şi Astrahani, profesor de limba greacă şi filozofie care va juca un rol important în viaţa lui G. Bănulescu-Bodoni. Preţuindu-i capacităţile îl susţine în ideea de a se călugări. În acest scop este trimis la Constantinopol. După trei ani îl vedem din nou la Iaşi în fruntea catedrei de limba greacă, ca mai apoi în septembrie 1781 să fie ridicat la rangul de ieromonah. Drumurile vieţii l-au aruncat în diferite oraşe şi ţări. În 1788 este numit rector al Seminarului teologic din Poltava. În anii războiului ruso-turc 1787-1791 a fost ridicat la rangul de episcop al Benderului şi Akermanului. După încheierea păcii îl vedem în funcţia de mitropolit al Moldovei. În iunie 1792 sub strajă este condus la Constantinopol de unde este eliberat cu mari onoruri. Din 1793 este numit mitropolit al Novgorodului, ca mai apoi, în 1799, mitropolit al Kievului, de unde în 1803 va ceda funcţia din cauza sănătăţii. În 1808 este numit mitropolit al Moldovei, iar din 21 august 1813 - mitropolitul Chişinăului şi Hotinului. În această funcţie rămâne până la sfârşitul zilelor sale, când în 1821 este înmormântat la mănăstirea Căpriana. Cea mai importantă realizare a

144

mitropolitului a fost înfiinţarea la Chişinău a Seminarului teologic. În cererea sa Gavriil Banulescu-Bodoni a insistat ca în această instituţie de învăţământ limba de predare să fie limba "moldovenească naţională". Printre realizările marcante poate fi numită şi înfiinţarea tipografiei bisericeşti din Chişinău (1814) cu ajutorul căreia au fost tipărite multe cărţi bisericeşti în limba română. În clipele grele mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a stat în fruntea boierilor care luptau pentru respectarea autonomiei Basarabiei, aflată în cadrul Imperiului Rus, făcând uz de toată autoritatea de care se bucura.

Dimitrie Sulima ( 1782 -1844), 18 iunie 1821 - † 4 august 1844, Catedrala din Chişinău.

Născut în Ucraina, învăţase limba română, mai ales că în 1811 este numit vicarul lui Bodoni. A continua opera începută de Bodoni, a înfiinţat numeroase şcoli elementare, a reorganizat seminarul , în 1823. A pus piatra de temelie a Catedralei din Chişinău, unde a şi fost înmormântat.

Irinarh Popov ( 1790 - 1877), 12 noiembrie 1844 - 17 martie 1858, Mănăstirea Sf. Treime din Riazan .

S-a născut în 1790 la Kursk. A petrecut 16 ani pe lângă misiunile diplomatice ruse de la Florenţa, Roma şi Atena. Episcop de Vologda, este numit în 1844 arhiepiscop apoi episcop la Chişinău. Autor al unor cărţi de predici. Este transferat la Kameneţ-Podolsk, apoi la Reazan, unde a şi murit în septembrie 1877.

Antonie Şocotov ( 1800 - 1871), 17 martie 1858 - †13 martie 1871, Catedrala din Chişinău.

Rus născut în gubernia Harkov, la 1800.Fsot episcop de Orenburg şi Ufa, este transferat la Chişinău. S-a îngrijit de buna rânduială a bisericilor şi parohiilor, de educaţia religioasă.

Pavel Lebedev ( 1828 - 1892), 23 iunie 1871- 16 iulie 1882, Catedrala din Cazan.

Născut în gubernia Tver, în 1828. Venea de la Petersburg, unde fusese episcop de Lagoda. Misiunea sa era de accentuare a politicii de rusificare a Basarabiei. În 1882 este numit Exarh al Gruziei, dar este mutat la Kazan în 1887, unde va şi muri în 1892.

Serghie Leapidevski ( 1820 - 1898), 21 august 1882- 12 ianuarie 1891, biserica Adormirea Maicii Domnului, din Lavra Sf. Serghie.

Fost arhiepiscop la Cazan, s-a remarcat ca un bisericaş, adept al formelor populare d educaţie religioasă. Este mutat în 1891, arhiepiscop la Herson apoi din 1893, Mitropolit al Moscovei şi Kolomnei.

145

Isaachie Polojenschi ( 1829 - 1894), 12 ianuarie 1891-21 noiembrie 1892, mănăstirea Adormirea din Tihvin.

Născut în 1829, episcop de Tomsk. A păstorit doar un an, iar din cauza unui accident vascular, se retrage la mănăstirea Gârbovăţ. Este numit stareţ la o mănăstire din Novgorod, unde a şi murit.

Neofit Nevodcicov ( 1824 - 1910), 21 noiembrie 1892- 26 ianuarie 1898, Ismail.

S-a născut în 1824, într-o familie de nobili din gubernia Ekaterinoslav, fost episcop de Turkestan şi Taşchent. A avut preocupări multiple, inclusiv literare, apreciat de cercurile teologice din Rusia, a corespondat cu personalităţi importante, ca teologul Filaret, sau chiar Gogol. S-a retras la Ismail unde a trăit până la moarte.

Iacov Peatnitki ( 1844 - 1926), 26 ianuarie 1898- 12august 1904, Cazan.

Născut în Kaluga, arhiereu vicar la Kiev. În timpul păstorii sale la Chişinău viaţa culturală şi caritabilă i-a un nou avânt. Este numit apoi arhiepiscop de Iaroslav şi Simbirsk, apoi din 1916, mitropolit de Cazan.

Vladimir Sinicovschi ( 1846 - 1917), 12 august 1904- 16 septembrie 1908, Moscova.

Se născuse în Tavrida. Activase ca misionar timp de 18 ani în zona munţilor Altai şi stepa Kirghiză. Fost episcop de Vladicaucaz. Ca păstor al Basarabiei s-a apropiat de români, fapt ce i-a adus schimbarea şi numirea ca arhiepiscop de Don şi Novocercask.

Serafim Ciciagov ( 1856 - 1940), 16 septembrie 1908- 20 martie 1914 .

Născut în 1856. Fost colonel , provenit dintr-o familie cu tradiţie , bunicul său fusese amiral în timpul războiului din 1877-1878, îmbracă haina monahală la 46 de ani. A dus o politică de rusifica abilă în Basarabia. Fost episcop de Suhumi şi Oriol. Transferat apoi al Tver şi mai apoi la Leningrad. În 1940 este arestat de NKVD şi executat.

Platon Rojdestvenski ( 1866 -? ), 20 martie 1914- 5 decembrie 1915 .

Fost arhiepiscop al Americii de Nord şi Aleutinelor, după păstorirea în Basarabia este numit Exarh al Gruziei şi Mitropolit al Odessei. După 1917 se refugiază în America.

Anastasie Gribanovschi ( 1873 -1960? ), 10 decembrie 1915- mai 1918 .

Născut în 1873, fost episcop de Holm. A fost un rigorist şi un ascet, refuzând să facă parte din Sinodul român după Marea Unire din 1918. A fost conducătorul sinodului rus din diaspora, şi a murit la Ierusalim.

146

Arhiepiscopia Chişinăului , din 1928 Mitropolia Basarabiei.

Nicodim Munteanu, ( 1864-1948) , 14 iunie 1918-31 decembrie 1919 şi noiembrie 1936- iunie 1937.

Născut la Pipirig, Neamţ , episcop la Huşi, locţiitor de arhiepiscop, a fost al doilea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1939-1948), şi membru de onoare al Academiei Române

Gurie Grosu ( 1877-1943), 1 ianuarie 1920-11 noiembrie 1936. Cernica

Născut la Nimoreni, Lăpuşna în 1877, a fost mitropolit

român, primul titular al Mitropoliei Basarabiei după 100 de ani de ocupaţie rusă. Numele său de botez era Gheorghe, iar numele de Gurie l-a luat atunci când s-a călugărit. Gurie a fost un om extrem de evlavios si unul din promotorii românismului în Basarabia. În momentul când regele Carol al II-lea a făcut o vizită în Basarabia în 1930, Mitropolitul Gurie l-a împiedicat să intre în altar prin porţile împărăteşti, spunându-i că un rege poate să o facă doar având coroana pe cap şi împreună cu soţia sa legiuită, principesa Elena a Greciei, reproşându-i astfel relaţiile extraconjugale. Acest fapt nu i-a fost iertat de rege niciodată, a creat o campanie împotriva lui Gurie, exagerând cu mult cele întâmplate anterior. A fost acuzat de abuzuri şi lipsă în gestiune fiind cercetat de Curtea de Casaţie, care nu a dus niciodată ancheta la final. La presiunile regelui, Sfântul Sinod în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, l-au suspendat temporar la 11 noiembrie 1936, fără să ţină seama şi de scrisoarea trimisă de acesta. În apărarea lui nu au fost decât legionarii şi încă un înalt prelat. A studiat la Şcoala spirituală (1888-1892) şi la Seminarul teologic din Chişinău (1892-1898), apoi, între 1898 şi 1902, la Academia duhovnicească din Kiev, înfiinţată de Mitropolitul român Petru Movilă, unde a obţinut titlul de magistru în teologie. Călugărit în mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani), hirotonit ieromonah şi numit

147

“misionar eparhial” (1902), mai târziu este hirotesit protosinghel şi arhimandrit (1909). Are meritul de a fi obţinut înfiinţarea unei tipografii eparhiale (1896) şi a fi ctitorit revista “Luminătorul” din Chişinău (1908). A fost Stareţ la mănăstirea Sf. Avram din gubernia Smolensk (1909), director la şcolile normale de învăţători din Gruşevsk (1910-1914) şi Samovka (1914 – 1917), profesor de Limba română la Chişinău (1917-1918) şi un militant al românismului, în calitatea sa de ministru adjunct al Justiţiei în Guvernul provizoriu din Chişinău. La 4 iulie 1918 este ales de Sf. Sinod din Bucureşti arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei, cu titlul “Botoşăneanul” (hirotonit la Iaşi la 15 iulie 1918. În 1919 este numit arhiereu-vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului (cu titlul “de Bălţi”); la 1 ianuarie 1920 locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, la 21 februarie 1920 ales titular (înscăunat în 1921), iar din 28 aprilie1928 devine mitropolit al Basarabiei, păstorind până la 11 noiembrie 1936, când a fost pensionat.

Lucrări:

Carte de învăţătură despre legea lui Dumnezeu alcătuită după mai multe manuale ruseşti, Chişinău,1908, Bucoavnă moldovenească. Chişinău, 1909; Abecedar moldovenesc Chişinău, 1917, (în colaborare; ed. a II-a şi a III-A,cu litere latine, în 1918, ed. a VII-a în 1922), Rugăciune şi lămurirea lor, Chişinău, 1920, 44 p.; Despre omul “trupesc”, “sufletesc” şi “duhovnicesc”. Chişinău, 1924, Istoria sfântă a Vechiului şi Noului Testament, Chişinău, 1924, (şi alte ediţii); Slujirea lui Dumnezeu a unui preot bun, după Părintele loan de Cronstadt, Chişinău, 1925.

Traduceri din rusă :

Istoria mănăstirii noului Neamţ, Chişinău, 1911; M. Calnev,. Despre cinstirea sfintelor icoane, Chişinău, 1920, Alte numeroase traduceri şi adaptări din ruseşte, broşuri, articole, predici, cuvântări, pastorale, publicate mai ales în revistele ,,Luminătorul” şi “Misionarul” sau în ziarele “Cuvânt Moldovenesc”, “România Nouă” ş.a (toate din Chişinău).

Cosma Petrovici, locţiitor, episcopul Dunării de Jos, iunie 1937-februarie 1938.

Efrem Enăchescu, ( 1893- 1968), 6 martie 1938- august 1944, Cernica

Născut la Zăvoieni, Vâlcea, Frate în mănăstirea Frăsinei (1908), călugărit la Stănişoara, cu numele Efrem (1910), mai târziu trecut la Cozia, unde a fost hirotonit ierodiacon şi ieromonah: studii la Seminarul “Central" din Bucureşti (1912- 1920), spiritual la Seminarul “Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea (oct. 1921 - mai 1923), stareţ la mănăstirea Cozia (aug.1922 - ian. 1928), director al şcolii de cântăreţi de la Cozia (1925 - 1928), arhimandrit (1923). Îşi continuă studiile la Facultatea de Teologie din Bucureşti (1923-1928), cu specializare la Montpellier (1928- 1930). Profesor - un timp director - la Seminarul “Sf. Nicolae" din Râmnicu Vâlcea (1930- 1933) şi exarh al mănăstirilor din eparhia Râmnicului (1930- 1936), Slujitor la catedrala patriarhală şi exarh al mănăstirilor

148

din Arhiepiscopia Bucureştilor (1936-1938). În februarie 1938 a fost ales arhiereu vicar cu titlul “Tighineanul” şi numit locţiitor de locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului, 1938-1944. La 12 ianuarie 1944 este numit Mitropolit al Basarabiei, dar este nevoit să se refugieze în august 1944. Este numit preot la Seminarul Teologic din Bucureşti, apoi stareţ la Cernica până în 1952.

Lucrări

- Privire generală asupra monahismului creştin, 2 vol. , Râmnicu- Vâlcea 1933-1934.

- Pe urmele strămoşilor, Bucureşti, 1938.

Episcopia Hotinului-Bălţi

Visarion Puiu ( 1879-1964), 29 martie 1923- 17 octombrie 1935.

Născut în 1879 la Paşcani, de mirean Victor Pui, episcop de Argeş ( 1921-1923), apoi Mitropolit al Bucovinei ( 1935-1940), şi Mitropolit de Transnistria şi Odesa ( 1942-1943). În 1944 se refugiază în Occident , condamnat în 1946 la moarte în contumacie de Tribunalul Poporului din Bucureşti, excomunicat de Sfântul Sinod al BOR 1950, cârmuitor al Eparhiei românilor din străinătate ( 1945-1958). Nicolae Iorga l-a apreciat ca pe unul din cei mai culţi clerici ortodocşi din perioada interbelică.

Tit Simedrea ( 1886- 1971), 29 decembrie 1935-13 iunie 1940. Cernica

149

S-a născut la Naipu, Giurgiu în 1886, de mirean Teodor Simedrea. A studiat la Seminarul Nifon, apoi la Facultatea de Teologie Bucureşti şi Facultatea de Drept Iaşi şi-a continuat studiile teologice la Montpellier şi Paris între 1922-1923. Călugărit în 1924 la Cernica şi hirotonisit arhimandrit- Intre 1926-1935 arhiereu vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, cu numele de Târgovişteanul. În 13 iunie 1940 este înscăunat Mitropolit al Bucovinei . Retras în iunie 1945 şi stabilit la schitul Darvari şi Mănăstirea Cernica din Bucureşti

Locţiitor- Partenie Ciopron al Armatei , 1941-1944.

Episcopia Cetăţii Albe-Ismail- Ismail

Nectarie Cotlarciuc ( 1875-1935), 29 martie 1923- 7 noiembrie 1924. Cernăuţi.

Din botez Nicolae, născut la Stulpicani, Suceava. Liceul la Suceava (1887 - 1895), apoi Studii superioare la Universitatea din Cernăuţi (1895 - 1899), unde obţine doctoratul în Teologie şi Filosofie (pentru disciplinele istorie, filologie, filosofie). Studii de specializare la Universităţile din Viena, Bonn, Wurtzburg şi Munchen (1899 - 1901). Profesor suplinitor la Liceul de Stat din Cernăuţi (1901), funcţionar la Biblioteca Universităţii (1902), Bibliotecar (1913), apoi directorul Bibliotecii (1918). Diacon al catedralei din Cernăuţi (1901), preot (1914). Protopop (1919), arhipresbiter stavrofor (1921). Docent universitar (1915). Profesor titular (1919) la catedra de Teologie practică a Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, şi decan în anul universitar 1920 - 1921. La 29 martie 1923 ales episcop de Cetatea Albă - Ismail (înscăunat 20 mai 1923). La 7 nov. 1924 ales arhiepiscop al Cernăuţilor şi mitropolit al Bucovinei (instalat 10 noiembrie 1924), păstorind până la moarte. Delegat al Bisericii noastre la câteva Congrese ale Mişcării ecumenice din Stockholm (1925), Lausanne (1927), la Conferinţa episcopilor anglicani din Palatul Lambeth (1930), la Congresul vechilor catolici de la Viena şi Bonn (1931) s.a. Autorul unor lucrări de Drept bisericesc, Filosofie, Omiletică şi Liturgică.

Iustian Teculescu ( 1865-1932), 21 decembrie 1924- †16 iulie 132. Braşov

150

Născut Ioan, la 1 noiembrie 1865, în Covasna. Studii la Liceul Andrei Şaguna" din Braşov (1877 - 1885) şi Institutul teologic din Sibiu (1885-1888). Învăţător (1898-1894) şi apoi preot-paroh în Râşnov (1894-1901), preot şi protopop în Alba lulia (1901-1922); preşedinte al Consiliului Naţional Român din Alba Iulia, încredinţat cu pregătirea Marii Adunări Naţionale de la 1 Decembrie 1918, senator în primul Parlament al României întregite şi episcop al Armatei, cu reşedinţa în Alba Iulia (numit în 1922), călugărit la Hodoş-Bodrog sub numele Iustinian, Hirotonit arhiereu la 18 mart. 1923, instalat 10 apr. 1923; episcop al Cetăţii Albe-Ismailului (ales 17 dec. 1924, instalat la Ismail în 21 dec. 1924), unde a păstorit până la moarte. Colaborări la Telegraful Român şi alte periodice din Transilvania cuvântări şi predici srânse în volumul Pentru neam şi lege, Sighişoara, 1931.

Dionisie Erhan, ( 1868-1943), iulie 1932- 26 iunie 1940, Mănăstirea Suruceni.

S-a născut la 2 noiembrie 1868, în Bardar, jud. Lăpuşna, decedat la 17 septembrie 1943, în Chişinău (înmormântat la mănăstirea Suruceni). Frate în mănăstirea Suruceni (1883), rasofor (1890), tuns în monahism în 1899, ierodiacon (1900), ieromonah (1904), stareţ al mănăstirii (1906), egumen (1915), arhimandrit (1918).In 1918 Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române I-a ales arhiereu cu titlul “al Ismailului” (vicar al Arhiepiscopiei Chişinăului). Locţiitor de episcop al Cetătii Albe-Ismailului (1932 – 1933), apoi ales episcop eparhiot (20 oct. 1933, înscăunat 15 Mai 1934), păstorind efectiv până în 1940; locţiitor de episcop la Argeş (1940-1941). pensionat la 1 sept. 1941. Deşi n-avea pregătire teologică, a fost un bun îndrumător al activităţii misionar-pastorale şi culturale din eparhia sa, unde a înfiinţat o tipografie, un orfelinat ş.a. A scris diferite articole în periodicele basarabene.

Locţiitor- Policarp Moruşca ( 1883-1958), 1 septembrie 1941-ianuarie 1944.

Născut la 20 mart. 1883, în Cristeşti - Dealul Geoagiului, jud. Alba, în familie de preoţi. Gimnaziului în Alba lulia şi Blaj, apoi urmează cursurile Institutului teologic din Sibiu (1902-1905) învăţător la şcolile primare confesionale din Sebeş-Alba, Luduş-Sibiu

151

şi Pâclişa-Alba (1905- 1908), preot paroh în :eica Mare-Sibiu (1908-1919), confesor militar (1917-1918), consilier referent economic la noul Consistoriu eparhial din Cluj (1919-1920), secretar general al Asociaţiei clerului Andrei Şaguna" din Transilvania (1920), duhovnic la lnstitutul teologic din Sibiu (1920- 1921 ), director al Oficiului de Statistică al Mitropliei Ardealului (1921), redactor al `Revistei Teologice" din Sibiu (1921-1922), director al Internatului fiilor de preoţi din Sibiu (1921-1925);

In 1925 a fost tuns în monahism, sub numele Policarp, încredinţându-se stăreţia mănăstirei Hodoş-Bodrog (1925-1935), hirotesit protosinghel (1925) şi arhimandrit (1926). La 24 ian. 1935 ales episcop misionar pentru românii ortodocşi din America (hirotonit 24 mart. 1935, înscăunat în Detroit la 4 iul. 1935), unde a păstorit efectiv până în august 1939. In această calitate a organizat eparhia (cu 6 protopopiate, 44 parohii, 62 filiale, cu 43 biserici şi 5 paraclise, deservite de 34 de preoţi); A iniţiat apariţia foii `Solia" şi a `CalendaruIui eparhial Solia` care apar până azi; A pus buzele reşedinţei eparhiale `Vatra Românească", cu o fermă, cămin pentru bătrâni şi un început de mănăstire. Locţiitor de episcop al Cetăţii Albe-Ismail (1941-1944), director al Internatului teologic din Bucureşti (1944 - 1945), locţiitor de episcop al Maramureşului cu reşedinţa în Sighet (1945-1946), pensionat în 1948 şi închinoviat la catedrala `Reîntregirii" din Alba lulia între anii 1955 şi 1958 stareţ al mănăstirii `Sf. loan Botezătorul" din Alba lulia. A publicat o serie de Iucrări cu conţinut moralizator sau istoric.Decedat la 26 Oct. 1958, în Alba lulia.

Antim Nica, ( 1908-1943), 14 ianuarie 1944- vara 1944.

Născut la 24 februarie 1908, în Bogzeşti-Orhei, decedat la 1 mai 1994, în Galaţi. Studii la Seminarul teologic ( 1920-1928) şi la Facultatea de Teologie din Chişinău (1928-1932), la care a obţinut doctoratul în 1940; Studii de specializare (în 1932-1934) în Franţa (Paris şi Strasbourg), iar în 1934-1935 în Anglia şi Liban (Academia misionară “Near East School of Theology” din Beirut). Tuns în monahism, cu numele Antim (1935), hirotonit ierodiacon (1935) şi ieromonah (1936), apoi hirotesit arhimandrit (1940). A fost prefect de studii şi director al Internatului teologic şi misionar eparhial la Chişinău (1935 – 1937); Exarh al mănăstirilor din eparhia Hotinului (1937-1940); Asistent la catedra de Pastorală de la Facultatea de Teologie din Chişinău

152

(1940), transferat la cea din Bucureşti (1941); Un timp detaşat ca locţiitor, apoi şef al “Misiunii religioase” din Transnistria, cu sediul la Odessa (1941 – 1944). La 14 ian. 1944 ales episcop de Cetatea Albă – Ismail, hirotonit la 23 ian. 1944 şi instalat la Ismail la 10 mart. 1944. Director al Internatului teologic din Bucureşti (1945 – 1947), locţiitor de episcop al Dunării de Jos (sept. 1947 – febr. 1950); Episcop-vicar patriarhal cu titlul “Târgovişteanul” şi secretar al Sfântului Sinod (1950 – 1973). La 10 iun. 1973 a fost ales episcop al Dunării de Jos (înscăunat la 19 august 1973); La 16 octombrie 1975 Episcopia a fost ridicată la rangul de Arhiepiscopie, cu titlul: ” a Tomisului şi Dunării de Jos”, devenind astfel arhiepiscop (înscăunat în noua demnitate la 9 noiembrie 1975). A făcut parte din numeroase delegaţii sinodale care au vizitat alte Biserici sau a fost delegat de Sf. Sinod să reprezinte Biserica noastră la o serie de întruniri cu caracter ecumenic: Conferinţele panortodoxe Rodos II 1963 şi Rodos IV Chambesy 1968, Conferinţa Lambeth 1968, prima Conferinţă mondială a religiilor pentru promovarea păcii de la Kyoto în 1970, Colocviul islamo-creştin de la Tripoli din 1976 ş.a.

Eparhia Chişinăului după 1944

Ieronim Zaharov , 3 decembrie 1944-1 februarie 1847, † Rostov.Benedict Poleacov, 18 februarie 1947-3 iunie 1948, † Chişinău.Nectarie Grigoriev, 7 iunie 1948- † 9 martie 1969, Moscova.Vartolomeu Gondarovschi, 20 martie 1969- 2 octombrie 1972, † Orlov.Ionatan Capolovici, 2 octombrie 1972- 12 mai 1987, retras, † Mukacevo.Serapion Fadev, 12 mai 1987- 6 iulie 1989, retras.Vladimir Cantareanu, 6 iulie 1989-

153

Anexa 8.

Documente privitoare la reactivarea Mitropoliei Basarabiei.

154

155

urmeaz a basarabia 1 si img 2 si 3- inca 14 pagini.

156

Bibliografie

I. Documente. Arhive.

1. Documente privind istoria României, A. Moldova, I ( 1384-1475), Bucureşti, 1954.2. ANRM, F. 680, inv. 2, dos 62, f. 206. 3. Arhiva parohiei Cania, dos. 7, 1994-1995, Cahul.

II. Periodice.

1. Adevărul, nr. 12853, 1926.2. Alfa şi Omega, 1995, 1997.3. Basarabia, 1942, 1991.4. B.O.R. , 1929, 1934, 1938, 1941, 1944.5. Buletinul Arhiepiscopiei Chişinăului, 1943, 1944.6. Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice (secţia Basarabia), Chişinău, 1928.7. Clopotniţa Moldovei, 1998.8. Curierul Ortodox, 1995, 1998, 2002.9. Flux, 1998, 1999.10. Kisinevskie EparchialnTe Vedomosti (KEV), 1907.11. Lumina, 2009, 2010.12. Luminătorul, 1917, 1918, 1919, 1920, 1921, 1922, 1923, 1924, 1926, 1931, 1932, 1938, 1939. 13. Magazin Istoric, 1997, 1999, 2002.14. Misionarul, 1929, 1930.15. Moldova Suverană, 1992.16. Monitorul Oficial al României, 1920.17. Raza, 1942.18. RSIABC, 1919, 1924, 1927, 1928, 1929. 19. RIM, 2004.20. România Socială, 2001.21. Ţara, 1992, 1994, 2001, 2002.22. Viaţa Basarabiei, II, 1933.

III. Lucrari generale si speciale

1. Adunarea Eparhială, în ziarul Moldova Suverană, nr. 114 (17984), 12 august 1992. 2. Apel către intelectualii din Republica Moldova şi România, către poporul român dreptcredincios, în Ţara, nr. 39 (109), 22 septembrie 1992. 3. Arbore, Zamfir , Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898. 4. Arbore Zamfir, Basarabia în secolul XIX, Chişinău, Editura Novitas, 2001, . 5. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Patriarhia Română, 1993.

157

6. Iurie Babii, Problema Mitropoliei Basarabiei se internaţionalizează, în revista Alfa şi Omega, nr. 24 (70), anul III, 16-31 decembrie 1997, 3 7. Badea, Gh., Viaţa creştină în Moldova istorică până la Bogdan cel Bătrân Întemeietorul, Iaşi, Pim, 2009. 8. Basarabia desrobită, Guvernământul Basarabiei, iulie 1942, graficul situaţiei cultului ortodox. 9. Basarabia desrobita. Drepturi istorice. Nelegiuri bolsevice. Infaptuiri romanesti", Institutul de Arte "Marvan", 1942.10. Băieş, Octavian , preot, Scurt îndreptar canonic, în ziarul Ţara, nr. 45 (115), 3 noiembrie 1992.11. Berechet, St., Şcoalele bisericeşti din Basarabia, în, BOR, 1923.12. Bezviconi Gh., Manastirea Japca, judeţul Soroca, Bucureşti, 1942.13. Bezviconi, G., „Profiluri de ieri şi de azi”, Bucureşti, 1943.14. Boldur, Alexandru, Basarabia românească, Bucureşti, 1943.15. Boldur, Alexandru, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Victor Frunză, 1992.16. Bordeianu, T. -Preotul Mihail M Berezovschi, în, Luminătorul, 1943, nr7-8.17. Botezatu Veaceslav- Izvorul neamului, Rimini, Italia, 2008.18. Buburuz, Petru, Mitropolia Basarabiei, şapte ani de la reactivare, în Luminătorul, nr. 6, 1999, p. 14.19. Buzdugan, Elena, Ministrul Justiţiei a scandalizat C.E.D.O. printr-un discurs halucinant, în ziarul Ţara, nr. 109 (941), 4 octombrie 2001, p.1.20. Buzilă, Boris, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.21. Cazacu, Petre, Moldova dintre Prut şi Nistru ( 1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992.22. Cazacu, Petre, Câteva date din istoria Basarabiei, Bucureşti, f.a..23. Cernovodeanu, Paul , De dragul păcii, Rusia nu va restitui nimic, în Magazin istoric, Bucureşti, nr. 5/1991.24. Ciobanu, Ştefan, Basarabia. Populaţia, istoria,cultura, Chişinău, Ed. Ştiinţa, 1992.25. Ciobanu, Ştefan, Biserici vechi din Basarabia, Chişinău, 1924.26. Ciobanu, Ştefan, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Chişinău, 1992.27. Ciobanu, Stefan, Basarabia. Monografie, Chişinău, Universitas, 199328. Chifu Iulian, Cubreacov Vlad, Potoroaca Mihai, Dreptul de proprietate al Mitropoliei Basarabiei si restituirea averilor bisericesti, Editura „Alfa si Omega”, Chisinau, 2004.29. Chiriţa, M., Falsul proroc de la Nişcani, în Luminătorul, 1924, nr. 16.30. Cojocaru Vioara, Mitropolia Basarabiei de la reactivare până în prezent ( 1992-2001), Iaşi, 2001, lucrare de licenţă.31.Colesnic, Iurie, Basarabia necunoscută, vol. 1, Editura Universitar, Chişinău, 1993.32. Constantinescu-Iaşi, P., Biserici de lemn, în revista, Viaţa Basarabiei, II, 1933, nr. 3.33. Consiliul Europei preocupat de situaţia Mitropoliei Basarabiei, în revista Alfa şi Omega, nr. 13 (59), anul III, 1-15 iulie 1997, p. 2.34. Crihan, Anton, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991.

158

35. Cronica unui calvar, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998, p. 3.36. Cubreacov, Vlad, Cronica evenimentelor şi acţiunilor antilegale de la Eparhia de Bălţi (vara şi toamna anului 1992), în revista Alfa şi Omega, nr. 14, anul I, 16-31 august 1995.37. Cubreacov, Vlad, Episcopia de Bălţi, în Alfa şi Omega, nr. 14, 31 august 1995, p.5.38. Deleu Andrei, O moarte ca un semn de întrebare, în Ţara, nr. 26, 1994, p.4.39. Declaraţia Societăţii pentru Drepturile omului “Concordia”, în revista Alfa şi Omega, nr.12, anul I, 16-31 iulie 1995, p. 2.40. De la confruntare şi vrajbă – la conciliere şi conlucrare, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 7 (440), anul III, 19 ianuarie 1999, p.3.40. Delegaţia Mitropoliei Basarabiei la Iaşi, în revista Alfa şi Omega, nr. 17 (67), anul III, 1-15 septembrie 1997, p. 2.41. Dicţionarul statistic al Basarabiei întocmit în baza recensământului din anul 1902,corectat prin datele actuale, statistice ale primăriilor şi prin tabelele de populaţie centralizate în anul 1922/1923, ediţie specială, 1923.42. Donos, Alexandru, Regimul sovietic şi Biserica Ortodoxă din Basarabia comunizată (1944-1953), în Partidul, Securitatea şi Cultele 1945-1989, Editura Nemira, 2005, Bucureşti.43. Duşcian, I., Religiozitatea ţăranilor basarabeni, în B.O.R., an XL, nr. 1, 1922.44. Enache, George, Ierarhul Antim Nica, un domn din alte vremuri, in Lumina, vineri, 4 iunie, 2010.45. Europa, Rusia şi geopolitica Ortodoxiei între Prut şi Nistru, în revista România socială, nr. 2, 2001, preluat de ziarul Ţara, nr. 1 (979), 3 ianuarie 2002, p.3.46. Frăţiman, Iustin, Administraţia bisericească la români transnistreni între Bug şi Nistru, în RSIAB, XII, 1920.47. Frăţiman, Iustin, Studiu contributiv la istoricul mitropoliei Proilavia (Brăila), Chişinău, 1923.48. Galaction G., Zile basarabene, Chişinău, Ştiinţa, 1993.49. Ghibu Onisifor, De la Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926.50. Ghid de monumente şi situri istorice din Republica Moldova, Ed. UNESCO 1995.51. Ghimpu Vlad, Biserici şi mănăstiri medievale în Basarabia, Chişinău, Tyrageţia, 2000.52. Guvernul de la Chişinău în justiţia europeană, în ziarul Ţara, nr. 9 (616), 2 februarie 1999, p.1.53. Ilviţchi. Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Ed. "Museum", 1999.54. Iorga Nicolae, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, 1918.55. Istoria Basarabiei de la începuturi până la 1989”, Bucureşti 1989.56. Justiţia obligă Guvernul Sangheli să recunoască Mitropolia Basarabiei, în ziarul Ţara, nr. 49 (275), 15 septembrie 1995, p. 1.57. Lăcaşuri sfinte din Basarabia, Ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001.58. Literatura şi Arta Moldovei, Enciclopedie, 1986, vol. II.59. Locaşuri Sfinte din Basarabia, Chişinău, Ed. "Alfa şi Omega", 2001.60. Magola, Alexandru, Încercarea libertăţii credincioşilor Mitropoliei Basarabiei, în Luminătorul, nr. 4, 1998, p.14.

159

61. Malaneţchi, Vasile, La un pas de victoria finală, în revista Alfa şi Omega, nr. 16 (62), anul III, 16-31 august 1997, p.4-6.62. Mesajul trimis de Episcopul Petru al Bălţilor Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Alexei al II-lea, în ziarul Ţara, nr. 37 (107), 8 septembrie 1992.63. Mireanu, Iustin, Ce doreşte Cezarul ?, în revista Alga şi Omega, nr. 3, anul I, 1-15 martie 1995,p. 3.64. Mitropolia Basarabiei a fost înregistrată, în ziarul Curierul Ortodox, nr. 8 (133), 17 august 2002, p. 2.65. Mitropolia Basarabiei a intrat în legalitate, în ziarul Ţara, nr. 83 (1001), 1 august 2002, p. 1.66. Mitropolitul Gurie al Basarabiei. Procesul şi apărarea mea. Denunţarea complotului apocaliptic, Bucureşti, Tipografia ABC, 1937.67. Anton Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria 1812-1993, Editura Universul, Chişinău, 1995.68. Muşat, Mircea, Ardeleanu, Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983.69. Nica, A., Aspecte misionare din Basarabia, Chişinău, Cartea românească.70. Nistor, Ion, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991.71. Nistoroiu, Gheorghe C., Mlădiţe alese ale Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, în http://basarabialiterara.com.md/?p=4093).72. Parhomovici I., Episcopul Isaachie şi activitatea sa în eparhia Chişinăului. in, RSIABC. 1927, vol. VII.73. Parhomovici I., Episcopul Iacov al Chişinăului (1898-1904). in, RSIABC, 1928, vol. XVIII.74. Parhomovici I., Scurtă schiţă istorică despre arhipăstorii Chişinăului şi Hotinului (1914-1917): Arhiepiscopul Platon şi Arhiepiscopul Anastasie. in, RSIABC. 1929, vol. XIX.75. Parhomovici, I., Scurtă schiţă istorică despre arhipăstorii Chişinăului şi Hotinului (1914-1917): Arhiepiscopul Platon şi Arhiepiscopul Anastasie., în, RSIABC. 1929, vol. XIX. 76. Patriarhul Rusiei numeşte episcopi în R. Moldova, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 181 (380), anul II, 10 octombrie 1998, p.2.77. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.78. Păcurariu Mircea. Basarabia, aspecte din istoria Bisericii şi a neamului românesc. – Iaşi: Editura Trinitas, 1993.79. Păcurariu, Mircea, Dicţionarul Teologilor Români. Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002. 80. Pelivan, Ion G., La Bessarabie sous le régime russe, Paris, 1919.81. Petcu, Adrian Nicolae, Memoria Bisericii în imagini: Seminarul teologic din Edineţ, în Lumina, 8, februarie 2010.82. Petcu, Adrian Nicolae, Memoria Bisericii în imagini: Seminarul teologic din Ismail, în Lumina, 25 ianuarie 2010.83. Petcu Adrian Nicolae, Tit Simedrea - Mitropolitul uitat, în Luminătorul, marti, 15 decembrie 2009.

160

84. Petcu Adrian Nicolae, Memoria Bisericii în imagini: Arhimandritul Iuliu Scriban-teologul luptător, în, Lumina, vineri, 26 februarie 2010.85. Petcu, Adrian Nicolae, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria ( 1941-1944 ), Magazin Istoric, nr. 12, 2002.86. Petcu, Adrian Nicolae, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria ( 1941-1944 ), Magazin Istoric, nr. 12, 2002, p. 9.87. Petcu Adrian Nicolae, 1942-1943 Mitropolitul Visarion Puiu în Transnistria, în, Lumina, duminica, 13 decembrie 2009.88. Plângerea Mitropoliei Basarabiei a fost admisă, în ziarul Ţara, nr. 61 (893), 12 iunie 2001, p.1.89. Plugaru Ştefan, Candu Teodor, Episcopia Huşilor şi Basarabia ( 1598-1949), Iaşi, 2009, Editura Pim. 90. Politica externă a României. Dicţionar cronologic, Bucureşti, 1986.91. Popovschi, Nicolae, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Chişinău, 2000.92. Postică, Gheorghe, Constantinescu Nicolae, Căpriana, Repere istorico-arheologice. Chişinău, Ed. "Ştiinţa", 1996.93. Poştarencu, Dinu, O istorie a Basarabiei în date şi document ( 1812-1940), Cartier, 2008, Chişinău. 94. Problema Mitropoliei Basarabiei în atenţia Consiliului Europei, în revista Alfa şi Omega, nr. 1, anul I, ianuarie 1995, p. 2.95. Puiu, Visarion, Mănăstirile din Basarabia, Chişinău, 1919, pag. 63; Lăcaşuri sfinte din Basarabia, Ed. Alfa şi Omega, Chişinău, 2001.96. Puiu, Visarion, Monastirile din Basarabia, în RSIABC, vol. XI, 1919.97. Purici, Ştefan, Introducere în istoria Basarabiei, Suceava: Universitatea „Ştefan cel Mare”, 2006.98. Radu Gh., Basarabia pământ românesc. Aspecte istorico-documentare, legături fraterne judeţul Neamţ-Basarabia, vol I, Editura Cetetatea Domnei, Piatra Neamţ, 2008.99. Rămureanu Ioan, Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti, în volumul De la Dunăre la Mare. Mărturii istorice şi monumente de artă creştină, Galaţi, 1977.100. Sârbu, Antonia, Complot împotriva conducerii, în ziarul Moldova Suverană, nr. 135 (18005), 19 septembrie 1992.101. Simedrea T., Inochentie şi inochentismu, în, BOR. 1922, nr 5.102. Stafi, Ion, Spovedaniile Basarabiei, editia 3, Chisinau, 2007.103. Stoicov, Ioan, Istoricul învăţământului primar bisericesc în Basarabia sub dominaţia rusă (1812-1917), Chişinău, 1933.104. Şandru, Dumitru, Binevoitori şi buni, în Magazin Istoric, nr. 3( 360), 1997, p. 8.105. Şpac Ion. Arhivele Basarabiei, Chişinău. Enciclopedie. Editor Iu. Colesnic, Chişinău: Ed. Museum, 1997.106. Ştefănescu, Melchisedec, Cronica Huşilor şi a Episcopiei cu asemenea numire, Bucureşti, 1869.107. Taşca Mihai- Ororile comunismului: ocupanţii au atacat şi bisericile, www.timpul.md/article/2010/01/14/5790.108.Teodor Dan Gh., Creştinismul la est de Carpaţi de la origini până în secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991.

161

109.Tihonov Ludmila, "Politica statului sovietic fata de cultele din R. S. S. Moldoveneasca (1944-1965)", Chişinău, Prut Internaţional, 2004.110. pr. Ţăbârnă Cezar, Istoria creştinismului (MCCXCI): Biserica Ortodoxă Română din Basarabia în perioada 1812-1918 (XIV), în Lumina, 17 august 2009.111.Ţâganco Nicolae, Mănăstirea Rudi în Buletinul Comisiunii Monumentelor istorice (secţia Basarabia), Chişinău, 1928.112. Ţepordei Vasile, Scrieri alese, Ed. Flux –Chişinău , 2005.113. Un milion de cetăţeni ai R. Moldova sunt lipsiţi de dreptul la credinţă, în ziarul Flux, Cotidian Naţional, nr. 215 (414), anul II, 26 noiembrie 1998.114. Un nou episcop vicar în Biserica Ortodoxă din Moldova în ziarul Curierul Ortodox, nr. 6 (6), 1-31 octombrie 1995, p. 3.115. Varta Tatiana, Noi contribuţii la problema privind domeniile mănăstirilor închinate din Basarabia (1813-1917). Suprafaţa, orientare, capacitate economică. Consideraţii generale. în RIM., 2004, nr. 4.116. Vornicescu Nestor, Căpriana, ctitorie voievodală, în Magazin Istoric, nr. 1( 382), 1999, p.39-41.117. Xenopol Alexandru D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IX, Bucureşti, f.a.

IV. Site-uri.

1. http://basarabialiterara.com.md/?p=4093.2. http://biserica.org/WhosWho/DTR/T/IustinianTeculescu.html.3. http://biserica.org/WhosWho/DTR/E/EfremEnachescu.html4. http://biserica.org/WhosWho/DTR/S/IuliuScriban.htm5. http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/ghidul-manastirilor-basarabia/manastirea-bocancea-80363.html6. http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/dionisie-erhan-87433.html7. http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/gurie-grosu-84292.html8.http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/nectarie-cotlarciuc-84529.html, http://radio.trinitas.ro/9. http://www.crestinortodox.ro/dictionarul-teologilor-romani/policarp-morusca-84623.html10.http://www.istoria.md/articol/40/M%C4%83n%C4%83stirile_rupestre__Butuceni__%C5%9Fi__Pe%C5%9Ftera11. http://logos.md/harta/dobrusa.html12. http://www.monument.md/catalog/case_locuit/355/. 13. http://romaniainterbelica.memoria.ro/judete/cahul/index.html14. www.timpul.md/article/2010/01/14/579015. http://www.timpul.md/articol/ororile-comunismului-ocupantii-au-atacat-si-bisericile-5790.html16. http://150.uaic.ro/personalitati/teologie-ortodoxa/ioan-mihalcescu/.

162

Imagini vechi cu viaţa religioasă basarabeană

Dionisie Erhan si Gurie Grosu

Biserica Sf. Constantin si Elena Ceremonie la Rezina

163

Casa de Oaspeti ai Mitropoliei sau Hoteluo Suisse, imagine din sec. XIX Scoala Eparhiala

Chisinau-1928

Chisinau Catedrala Kichineff, periaoda tarista

164

Biserica Sf. Pantelimon-Chisinau Biserica Sf. Dumitru

165

Seminarul Teologic, Chisinau

Manastirea Dobrusa

Chisinau –Casa Eparhiala

166

Manastirea Garbavot

167

168

169

1932. Catedrala din Balti

170

Saharna

171

Gurie Grosu si Dionie Erhan

172

Sfatul Tarii-1918

173

Imagini actuale.

Casa de oaspeţi a Mitropoliei Basarabiei, vedere actuală din bd. Ştefan cel Mare

Casa Hitov sau Fitov, proprietate a Mitropoliei Basarabiei, vedere actuală

Biserica Seminarului Teologic din Chişinău, vedere actuală din curtea Seminarului

174

Biserica din Boghenii Vechi.

Biserica din satul Ghiltosu.

175

Manastirea Durdulesti

Manta Cahul.

176

Cimitirul eroilor romani de la Tiganca, Cahul.

Ca tedrala “Toti Sfintii Romani” din Cania

Si vagonul unde intre 1995 si 2002 s-a slujit la Cania

177

Multumiri Prea Cucernicului Parinte Vasile Burduja, parohul catedralei “Toti Sfintii Romani” din Cania , un roman adevarat si un slujitor devotat al credintei ortodoxe, pentru sprjinul acordat in documentarea acestei carti.

178

Cuprins

179