E P I S C O P I A O R T O D O X Ă R O M Â N Ă D I N E U R O P A O C C I D E N T A L Ă

ACOPERITĂ CANONIC DE

ÎNALT PREA SFINŢIA SA NATHANIEL

ARHIEPISCOP DE DETROIT ŞI AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE DIN AMERICA

BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ DIN PARIS

S F I N Ţ I I A R H A N G H E L I M i h a i l , G a v r i i l ş i R a f a i l

9 BIS RUE JEAN DE BEAUVAIS • 75005 PARIS Tél./Fax: 01 43 54 67 47

B u l e t i n

A n u l X L I I I • N r . 2 0 • a p r i l i e 2 0 0 6 ( s e r i e n o u ă )

2

SCRISOARE PASTORALĂ LA

SFINTELE PAŞTI 2006 Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drepcredincioşilor creştini

ai Episcopiei noastre de Dumnezeu-păzite,

Har, Milă şi Pace de la Hristos Domnul Cel Înviat,

iar de la noi părintească dragoste şi arhiereşti binecuvântări.

“Că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor.”

(Faptele Apostolilor, 24:15)

Iubiţi credincioşi,

Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

“Nu vă înspăimântaţi! Căutaţi pe Iisus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată

locul unde L-au pus. Dar mergeţi şi spuneţi ucenicilor Lui şi lui Petru că va merge în Galileea, mai

înainte de voi; acolo Îl veţi vedea după cum v-a spus” (Marcu 16:6-7).

Acestea sunt cuvintele adresate celor trei femei de acel “tânăr îmbrăcat în veşmânt alb” care a stat la

intrarea mormântului gol, al Domnului nostru Iisus Hristos, atunci când au ajuns acolo ca să ungă

pentru ultima dată trupul Său cel răstignit. Începând de atunci, credincioşii au schimbat între ei

acest uimitor şi unic anunţ: Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat! Din Sfânta Evanghelie de la Sfântul

Apostol şi Evanghelist Matei, noi ştim că apostolii L-au întâlnit pe Iisus în Galileea unde Le-a

vorbit, şi a rămas cu ei 40 de zile. La Înălţarea Sa la ceruri, El le-a spus lor, şi prin ei, şi

nouă:“…iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20).

Ca şi creştini, noi credem şi afirmăm că Iisus “S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”

(Crezul), unde, mijloceşte pentru noi. Sfântul Ignatie, Episcopul Antiohiei (aprox. între 35-107)

care a fost ucenic al Sfântului Ioan Evanghelistul, în drum către propriul său martiriu la Roma, sub

domnia împăratului Traian, a scris un număr de epistole în care subliniază despre credinţa sa în

învierea lui Iisus şi a toată omenirea. “Eu Îl ştiu în trup şi după înviere şi cred că este. Când a venit

la Petru şi la cei dimpreună cu el, le-a zis: “Luaţi, pipăiţi-mă şi vedeţi, că nu sunt demon fără de

trup”. Şi îndată sau atins de El şi au crezut, unindu-se strâns şi cu trupul şi cu duhul Lui. De asta

au dispreţuit moartea şi au fost găsiţi mai presus de moarte. După înviere a mâncat împreună cu ei

şi a băut cu ei, ca unul în trup, deşi duhovniceşte era unit cu Tatăl” (Ignatie către Smirneni 3:1-3).

Astăzi, sărbătorim această Duminică a Duminicilor, acest mare “praznic al praznicelor şi

sărbătoare a sărbătorilor întru care lăudăm pe Hristos în veci” (Canonul Pascal) ca fiind înviere a

vieţii şi nimicire a morţii! Sfântul Ignatie de asemeni, ne reaminteşte de motivul pentru care

creştinii nu ţin ziua Sâmbetei evreieşti, ci ţin ziua Domnului (Duminica): în pomenirea învierii Sale

din morţi şi a vieţii celei noi, care a izvorât din Iisus, prin moartea Sa.

Sunt unii care, şi azi ca şi de-a lungul secolelor, au încercat să explice evaziv despre învierea lui

Iisus Hristos, ca fiind un eveniment pur şi simplu imaginat de urmaşii de mai târziu ai Domnului.

Însă, la baza creştinismului stă credinţa în învierea Domnului Iisus. Acel “tânăr îmbrăcat în alb”,

îngerul Domnului de la mormânt, dar şi apostolii şi toţi discipolii, au mărturisit ceea ce au văzut. Ei

au transmis învăţătura generaţiilor următoare care, la rândul lor au făcut la fel. Învierea lui Hristos

din mormânt, va fi învăţată fără încetare în vecii vecilor.

3

Să analizăm aşadar experienţa trăită de fariseul Saul, Sfântul Pavel de mai târziu, acelaşi care s-a

întors din a persecuta discipolii lui Iisus, în cel mai mare apostol al lui Hristos pentru neamuri.

Sfântul Pavel a mărturisit înaintea guvernatorului roman Felix: “Că va să fie învierea morţilor: şi a

drepţilor şi a nedrepţilor” (Fapte 24:15). Saul/Pavel a fost acuzat că este “ca o ciumă şi urzitor de

răzvrătiri printre toţi iudeii din lume…” (Fapte 24:5), acuzaţie la care el a răspuns: “Şi-ţi

mărturisesc aceasta, că aşa mă închin Dumnezeului părinţilor mei, …având nădejde în Dumnezeu,

pe care şi aceştia înşişi o aşteaptă, că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a nedrepţilor”

(Fapte 24:14-15). El a continuat să repete guvernatorului, ceea ce a spus şi în faţa sinedriului:

“Decât numai pentru acest singur cuvânt pe care l-am strigat stând între ei, că pentru învierea

morţilor sunt eu astăzi judecat de voi” (Fapte 24:21).

Mai târziu, în faţa lui Festus, alt guvernator, Pavel spunea: “De ce se socoteşte la voi lucru de

necrezut că Dumnezeu înviază pe cei morţi?” (Fapte 26:8). După ce el şi-a descris propria lui

convertire de a crede în Iisus Hristos pe drumul Damascului, Pavel a spus: “…am stat până în ziua

aceasta, mărturisind la mic şi la mare, fără să spun nimic decât ceea ce şi proorocii şi Moise au

spus că va să fie: că Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească

lumina şi poporului şi neamurilor” (Fapte 26:22-23). Regele Agripa care era prezent, a spus către

Pavel: “Cu puţin de nu mă îndupleci să mă fac şi eu creştin!” (Fapte 24:28). Mulţumim

Milostivului Dumnezeu că suntem botezaţi în Hristos şi, ca şi creştini, păstrăm tare credinţa

apostolilor, şi dăruim aceeaşi închinare pe care şi părinţii noştri au dăruit-o lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi, acea secţiune a Sfintei Scripturi pe care noi o numim Vechiul Testament, ne

mărturiseşte despre marea lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o cu poporul Său cel ales şi

“promisiunea pe care El a făcut-o lui Avraam şi urmaşilor lui pentru totdeauna”. Conţine de

asemeni expuneri ale profeţilor şi sfinţilor de Dumnezeu inspiraţi, în a cărora înţelepciune, vorbele

lor sunt miezul promisiunii Mântuitorului ce va să vină, Emanuel (Dumnezeu este cu noi). Acest

Mântuitor sau Mesia, a binevoit a se naşte din Fecioară şi, pentru mântuirea omenirii, a suferit

moarte fără stricăciune. Prin moartea şi învierea Sa, aducând înviere tuturor. Despre această

suferinţă, slujitorul lui Dumnezeu, marele prooroc Isaia, spunea foarte clar: “Dar El a luat asupră-

Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat… Dar El fusese străpuns pentru păcatele

noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin

rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat” şi mai mult, …Domnul a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile

noastre ale tuturor” (Isaia 53:4-6).

Să ne amintim ceea ce alt de Dumnezeu inspirat, Proorocul Iezechiel a spus în profeţie despre

oasele uscate împrăştiate pe câmp: “Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu, oaselor acestora: Iată Eu voi

face să intre în voi duh şi veţi învia…. Deci am proorocit eu cum mi se poruncise, şi a intrat în ei

duhul şi au înviat şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iezechiel

37:5,10). Din aceste două texte ale Vechiului Testament, înţelegem că şi înainte de venirea lui Iisus

Hristos, exista credinţa în învierea din morţi.

În epistola întâia către Tesaloniceni (Tesalonicul de azi), Sfântul Pavel reaminteşte neamurilor

convertite care s-au întors la credinţa cea adevărată în Dumnezeul Cel Viu: “…v-aţi întors la

Dumnezeu, de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat. Şi să aşteptaţi pe Fiul Său

din ceruri, pe Care L-a înviat din morţi, pe Iisus, Cel ce ne izbăveşte de mânia cea viitoare” (I

Tesaloniceni 1:9-10). Prin cuvântul “Cel Viu”, profetul vrea să spună că, de la închinarea la piatră,

lut şi metal, s-au întors la credinţa în Creatorul nematerial, Cel pe care Iona îl descria marinarilor

care l-au aruncat peste bord, ca pe Dumnezeul cerului “Cel care a făcut marea şi uscatul” (Iona

1:9). Iubiţi credincioşi, şi noi trebuie să ne păzim şi să nu ne facem idoli din preocupările materiale,

prin secularizare şi hedonism, idoli care să înlocuiască pe adevăratul şi Dumnezeul Cel Viu al

părinţilor noştri.

4

Această epistolă către Tesaloniceni, a fost scrisă prin anul Domnului 49, aproximativ zece ani după

răstignire şi înviere. Deci, vedem că asta este ceea ce Biserica a crezut din început; că Iisus este viu

şi se va întoarce pe pământ. Dar să nu cădem într-o eroare gândind că generaţia noastră cere un

“mesaj modern”, o Evanghelie diferită. Aceasta poate fi greşeala gândirii că generaţia noastră nu are

nevoie de mântuirea prin Iisus Hristos, pentru că noi, azi, suntem mai deştepţi, sau am făcut nu ştiu

ce “progrese” faţă de generaţia anterioară. Natura umană este vătămată de la căderea lui Adam, şi

noi toţi suntem urmaşii lui Adam. Din acest punct de vedere, nu este nici un progres al omenirii de-

a lungul anilor. Tot născutul are nevoie de mila lui Dumnezeu pentru a înfrânge slăbiciunea

omenească. Nu există o ameliorare colectivă a umanităţii. Fiecare generaţie, fiecare persoană

trebuie să răspundă aceleiaşi chemări la viaţă sau la moarte. Pentru aceasta, fiind născuţi în carne,

trebuie să fim născuţi şi în Duh, prin Sfântul Botez, şi să trăim o nouă viaţă în Hristos, nădejdea

noastră.

Avem viaţa celor care au trăit înaintea noastră, spre încurajare. Ei şi-au recunoscut limitele umane,

acceptând mila lui Dumnezeu să le dirijeze vieţile în speranţa vieţii veşnice şi binecuvântate ce va

să fie. Ei au trăit adevărul profund al învierii din morţi. Şi noi, trebuie să ne trăim vieţile noastre,

bazate pe credinţa în Iisus Hristos, în înviere şi judecata de apoi şi să le transmitem mai departe

copiilor noştri, prin exemplul nostru.

În timpul slujbei de înmormântare ţinute la căpătâiul oricărui creştin ortodox, clerici sau credincioşi,

sunt cântate următoarele cuvinte ale Sfântului Pavel către Tesaloniceni: “Fraţilor, despre cei ce au

adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că

de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi

va aduce împreună cu El” (I Tesaloniceni 4:13-14). Oare nu este aceasta cea mai confortabilă

declaraţie de auzit? Aceste cuvinte de mare speranţă şi de încredere în Dumnezeu, ar trebui să ne

îndrepte viaţa. Cu siguranţă că noi, creştinii ortodocşi, avem această speranţă, care se va împlini, aşa

cum Dumnezeu însuşi ne-a promis; dar, noi trebuie să trăim această speranţă, oră de oră, zi de zi şi

an de an fără să oscilăm.

Aici este un preţ al învierii, după cum ne avertizează Sfântul Pavel: “Nu vă amăgiţi: Dumnezeu nu

Se lasă batjocorit; căci ce va semăna omul, aceea va şi secera. Cel ce seamănă în trupul său însuşi

stricăciune, din trup va secera stricăciune; iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţa

veşnică. Să nu încetăm de a face binele, căci vom secera la timpul său, dacă nu ne vom lenevi. Deci

dar până avem vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi”

(Galateni 6:7-10).

Trăim în această eră, dar, suntem încurajaţi să ne reamintim de cuvintele “Cât pentru noi, cetatea

noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care va schimba la

înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce

are de a-Şi supune Sieşi toate” (Filipeni 3:20-21). Aici sunt bazele declaraţiei din Crez, că noi

aşteptăm din nou pe Domnul să vină din ceruri să ne schimbe şi să ne dea “… moştenire

nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi” (I Petru 1:4).

Continuitatea învăţăturilor apostolilor, a fost asigurată prin proprii lor discipoli. La scurt timp după

ce Sfântul Pavel a scris epistolele lui, Sfântul Clement discipolul Sfântului Petru, Papa Romei de

mai târziu (+99), martir de asemenea sub conducerea Împăratului Traian, spunea: “…cei care au

fost desăvârşiţi în dragoste, potrivit harului lui Dumnezeu, au loc între binecredincioşii care se vor

arăta la venirea împărăţiei lui Hristos. Că scris este: „Intraţi în cămări pentru foarte puţină vreme,

până va trece urgia şi mânia Mea; şi-Mi voi aduce aminte de o zi bună şi vă voi scula din

mormintele voastre‟” (I Clement 50:3-4). Astfel, ştim că prin apostoli şi discipolii lor, Biserica

întotdeauna a învăţat şi crede în adevărata înviere a Domnului Hristos din morţi.

5

Următorii lui Iisus Hristos au murit mărturisind credinţa lor în înviere. La fel au murit toţi

Apostolii, cu excepţia lui Ioan Evanghelistul. După perioada apostolică au fost o mulţime de

mucenici de-a lungul timpului, incluzând chiar zilele noastre. Patronul primului nostru ierarh

Episcopul Policarp Moruşca, a fost Sfântul Policarp, Episcopul Smirnei (aprox. între 69-155),

discipol al Sfântului Ioan Evanghelistul şi mare mucenic, sub Împăratul Marcus Aurelius. În

epistola către Filipeni, el îndemna: “Dacă Îi vom plăcea (lui Iisus) în veacul de acum, vom primi şi

pe cel ce va să fie, precum ne-a făgăduit, că ne va scula din morţi; iar dacă vom vieţui în chip

vrednic de El şi vom crede, vom şi împărăţi împreună cu El” (Filipeni 5:2).

În rugăciunea “Antifonului al Treilea” de la Dumnezeiasca Liturghie, ne rugăm aşa: “…dându-ne

nouă, în veacul de acum, cunoştinţa adevărului Tău şi, în cel ce va să fie, viaţă veşnică dăruindu-

ne.” Deşi noi vă putem prezenta tot mai mulţi mărturisitori ai adevărului, nu este nevoie să mergem

mai departe. Vă îndemnăm să citiţi vieţile sfinţilor, minunatele, marile şi în acelaşi timp, smeritele

învăţături ale Bisericii. Ceea ce am prezentat în Scrisoarea noastră Pastorală este suficient, credem,

să punem în mişcare şi să întărim speranţa noastră, să ne îndreptăm viaţa noastră şi să împărtăşim cu

ceilalţi motivul pentru bucuria noastră de a sărbători Ziua Pascală.

În această mare zi a sărbătorii Creştine, să strigăm împreună Sfintei Treimi: “Îţi aduc

mulţumiri…că fac şi eu parte…din învierea şi viaţa veşnică a sufletului şi a trupului” (Martiriul lui

Policarp 1:42), pentru că noi ca şi Creştini, ştim: “Că va să fie învierea morţilor: şi a drepţilor şi a

nedrepţilor,” (Fapte 24:15). Astfel, mare este bucuria de a ne saluta între noi, “Hristos a Înviat!

Adevărat a Înviat!”

+ NATHANIEL

Din milostivirea lui Dumnezeu,

Arhiepiscop de Detroit şi al Episcopiei Ortodoxe Române din America

6

Notaţi în agendele dvs.:

19-21 Mai – IPS Nathaniel la Paris

7

Oameni buni

untem întâi oameni, fiinţe umane cu

inteligenţă, adică înzestraţi cu cuvântul

dat de Dumnezeu. Apoi creştini: din

creştinătate cum se zice – zicea un român de-

al nostru pripăşit prin Franţa altădată. Sigur că

şi francezii sunt oamenii lui Dumnezeu: din

creştinătate! Fie ei catolici, protestanţi,

baptişti, anabaptişti (pe aceştia Voltaire îi

considera şi mai creştini!...).

De câtăva vreme sunt şi ortodocşi în

Franţa destul de numeroşi – mai ales originari

din Europa orientală şi sud-estică – deci

francezi creştini ortodocşi. (nu „marxişti

ortodocşi”, căci şi aceştia există printre cei

„vechi republicani”, adică republicani

„vrednici” şi foarte învăţaţi pentru a-l fi citit

pe Karl Marx!...). Creştini ortodocşi ca grecii,

bunăoară, sau ruşii, unii polonezi, armenii,

iugoslavii (sârbii) şi românii, bineînţeles,

adică şi greco-catolicii care, alături de noi în

timpurile noastre ne-au ajutat să păstrăm

biserica noastră ortodoxă din rue Jean de

Beauvais, cu ierarhia ei specifică, în libertate,

cum şi noi de altfel i-am cunoscut şi am

colaborat cu Uniţii din Occident pentru a

menţine flacăra credinţei şi a românismului

nostru tradiţional.

Sigur că din „creştinătate” fac parte –

adică din umanitatea omenită de Dumnezeu

(Care ne-a înzestrat cu darul de a cuvânta…) -

şi cei care, dintre neamurile semănate aici pe

Pământ în Franţa, şi cei care se zic „fără

credinţă” în Dumnezeul creştinilor (fie aceştia

botezaţi catolic sau ortodox sau reformaţi)

sau fără credinţă nici în Iehova, nici în Allah.

Într-un fel sunt „deişti” toţi aceştia care

nu se zic: atei!, ci liber-cugetători. Ca Voltaire

care prin Panglos (maestrul de filozofie al lui

Candide) ne arată că toţi oamenii şi toate

fiinţele şi lucrurile au un rost în lumea asta;

iar, că destinul nostru pe pământ este: să

creştem şi să ne înmulţim în pace şi armonie,

nu să ne batem în război şi dezordine unii cu

alţii. Astfel „iubeşte pe Dumnezeu şi pe

aproapele tău ca pe tine însuţi!” - aşa gândim

şi ne comportăm în viaţa de toate zilele cam

toţi cei care venim din centrul şi estul

Europei: creştineşte. Nu suntem catolici sau

reformaţi, nici baptişti sau anabaptişti, sau

adventişti, suntem totuşi noi românii mai

aproape de francezii catolici sau protestanţi,

ce ne-au dat nouă creştinilor ortodocşi ajutor

şi bucurii aici în străinătate.

Că doar nu ruşii pravoslavnici sau

sovietici ne-au adus vreodată ceva bun! Ne-au

luat şi pământul şi oameni, şi ne-au

„halucinat” sufletele noastre: acolo în ţara

mamă România. Din ţara noastră mamă ne-au

răpit provincii vechi de umanitate – adică de

omenie românească şi de creştinătate:

Basarabia, Bucovina, ţinutul Herţa. Mai mult,

de peste o jumătate de secol ne-au luat

tezaurul nostru (depozitul în aur al Băncii

Naţionale) şi l-au dus la Moscova. Ca să-l

protejeze de barbari, se zice… Iar de atunci

tot acolo este ce-a mai rămas din el. Însă

barbar este cine fură şi jefuieşte bunul

material şi moral al unui popor! Hoţ!

Temnicer! zicea Eminescu. Doamne păzeşte

poporul român şi ţările româneşti de toţi

năvălitorii, de unde vor fi venit. Cu gând

necurat, nu creştineşte.

Titus Bărbulescu

S

8

La loi spirituelle dans la vie quotidienne

1. C’est quoi la loi spirituelle ?

Ce syntagme de « loi spirituelle » ou de la loi qui est spirituelle, n’est pas étrange à notre esprit.

Nous avons l’intuition qu’il est lié à la « vie spirituelle », à la « vie nouvelle » que le Christ nous a

donnée, et qu’il est en quelque sorte opposé à la loi ancienne, à la loi charnelle, à la loi matérielle

même.

Mais dans le Nouveau Testament, cette expression, qui a fait plus tard carrière dans la pensée

des Pères, apparaît une seule fois, je crois, dans l’Epître de saint Paul aux Romains, chapitre 7.

Dans ce passage, assez intrigant d’ailleurs, saint Paul parle d’une opposition et d’une lutte

même entre la chair et l’esprit (image largement reprise plus tard par les Pères et par

l’hymnographie de l’Eglise), d’une lutte entre la loi spirituelle et la loi du péché qui agissent dans

l’homme.

Voila un fragment de ce passage de l’épître aux Romains :

7:14 Nous savons, en effet, que la loi est spirituelle; mais moi, je suis charnel,

vendu au péché.

7:15 Car je ne sais pas ce que je fais: je ne fais point ce que je veux, et je fais ce que

je hais.

7:16 Or, si je fais ce que je ne veux pas, je reconnais par là que la loi est bonne.

7:17 Et maintenant ce n‟est plus moi qui le fais, mais c‟est le péché qui habite en

moi.

7:18 Ce qui est bon, je le sais, n‟habite pas en moi, c‟est-à-dire dans ma chair: j`ai

la volonté, mais non le pouvoir de faire le bien.

7:19 Car je ne fais pas le bien que je veux, et je fais le mal que je ne veux pas.

7:20 Et si je fais ce que je ne veux pas, ce n‟est plus moi qui le fais, c`est le péché

qui habite en moi.

7:21 Je trouve donc en moi cette loi: quand je veux faire le bien, le mal est attaché à

moi.

7:22 Car je prends plaisir à la loi de Dieu, selon l`homme intérieur;

7:23 mais je vois dans mes membres une autre loi, qui lutte contre la loi de mon

entendement, et qui me rend captif de la loi du péché, qui est dans mes membres.

7:24 Misérable que je suis! Qui me délivrera du corps de cette mort?...

7:25 Grâces soient rendues à Dieu par Jésus Christ notre Seigneur!... Ainsi donc,

moi-même, je suis par l`entendement esclave de la loi de Dieu, et je suis par la chair

esclave de la loi du péché.

Mais là je veux préciser tout de suite que les Pères de l’Eglise ont entendu ce passage non pas

pour les baptisés, mais pour les juifs incrédules et non baptisés. Voilà ce qui dit saint Marc le Moine

dans son dialogue sur le baptême :

« Ceux qui les comprennent mal et se trouvent dans l‟erreur [de considérer que le

péché pousse en nous après le baptême malgré nous, n.n.] gauchissent ainsi le reste

9

des Ecritures. Reprends ce chapitre plus haut et tu découvriras que saint Paul ne parle

pas de sa situation après le baptême, mais qu‟il tient le rôle des Juifs incrédules et non

baptisés, pour les persuader que, sans la grâce du Christ donnée au baptême, il est

impossible de vaincre le péché. Il dit : „Malheureux homme que je suis, qui me

délivrera du corps de cette mort ?‟ ; et il ajoute : „Je rends grâce à Dieu par notre

Seigneur Jésus-Christ‟ (Rom. 7, 24), parce que „la loi est spirituelle, et moi je suis

charnel, vendu au péché‟ (Rom 7, 14) »1.

Nous voyons donc déjà que cette « loi spirituelle » est directement liée au baptême. Et

effectivement saint Paul lui-même, quelques versets plus loin dit : « En effet, la loi de l’esprit de vie

en Jésus Christ m’a affranchi de la loi du péché et de la mort. » (Rom 8, 2).

Et avec cela nous y sommes : la loi spirituelle est précisément cette « loi de l’esprit de vie en

Jésus Christ », c'est-à-dire la loi du Christ gravée sur le cœur par l’Esprit2 au baptême, ou la grâce

du Saint-Esprit à l’œuvre dans le cœur du baptisé3.

Or, la loi spirituelle est tout simplement la loi du Christ, dont la quintessence est ce qu’Il a dit

dans l’évangile selon saint Jean :

13:34 Je vous donne un commandement nouveau: Aimez-vous les uns les autres;

comme je vous ai aimés, vous aussi, aimez-vous les uns les autres.

13:35 A ceci tous connaîtront que vous êtes mes disciples, si vous avez de l‟amour

les uns pour les autres.

2. La loi spirituelle : premiers développements

Mais, maintenant, appliquer cette loi spirituelle tout court « de l’amour » dans la vie

quotidienne demande un certain nombre de précisions et d’explications, et le recours aux nuances et

finesses de l’esprit, qu’on ne trouve pas dans les Evangiles, tout simplement à cause du fait que les

Evangiles veulent surtout faire passer le message de la « bonne nouvelle »4, plus que guider les

fidèles dans leur combat intérieur.

Le seul endroit des Evangiles qui est effectivement un enseignement direct et explicite en lui-

même sur la loi spirituelle, c’est peut-être le 5e chapitre de l’évangile selon saint Matthieu, où, après

avoir énoncé les béatitudes, le Seigneur lance un nombre de six perfectionnements5 de l’ancienne

loi, perfectionnements qui la métamorphosent complètement.

Tous ces perfectionnement ont la même structure, à savoir qu’ils commencent par l’énoncé

d’un précepte de l’ancienne loi – « Vous avez appris qu`il a été dit » – et continuent par une

correction ou transfiguration, si vous voulez, par un adversatif : « Mais moi, je vous dis » etc.

Je vais prendre deux de ces perfectionnements pour vous montrer leurs développement ultérieur

dans la pensé de l’Eglise.

Le 5e perfectionnement : renoncer à son droit

Matthieu 5, 38-42 :

5:38 Vous avez appris qu‟il a été dit: oeil pour oeil, et dent pour dent.

1 Marc le Moine, Le baptême, 993 A, dans : Marc le Moine, Traités spirituels et théologiques (= Spiritualité orientale,

41), Bellefontaine, 1985, p. 97. 2 Ibidem, 993 B, p. 97.

3 Marc le Moine, De ceux qui pensent être justifiés par leurs œuvres, 137. Dans : Marc le Moine, Traités spirituels et

théologiques (= Spiritualité orientale, 41), Bellefontaine, 1985, p. 56. 4 Jean écrit dans son évangile : « Mais ces choses ont été écrites afin que vous croyiez que Jésus est le Christ, le Fils de

Dieu, et qu`en croyant vous ayez la vie en son nom. » (Jean 20, 31). 5 Qui se retrouvent en partie chez saint Luc, chapitre 6.

10

5:39 Mais moi, je vous dis de ne pas résister au méchant. Si quelqu‟un te frappe sur

la joue droite, présente-lui aussi l‟autre.

5:40 Si quelqu‟un veut plaider contre toi, et prendre ta tunique, laisse-lui encore

ton manteau.

5:41 Si quelqu‟un te force à faire un mille, fais-en deux avec lui.

5:42 Donne à celui qui te demande, et ne te détourne pas de celui qui veut

emprunter de toi.

Et maintenant tournons-nous vers les Pères pour le développement de cette loi spirituelle.

Prenons un seul exemple, des Pères du désert, plus précisément de saint Antoine le Grand :

Des frères vinrent chez l‟abbé Antoine et lui dirent : « Donne-nous une parole qui

nous dise comment nous sauver ? » Le vieillard leur dit : « Vous connaissez

l‟Ecriture1. Il en va bien pour vous ». Mais ils dirent : « De toi aussi nous voulons

l‟entendre, Père. » Le vieillard leur dit : « L‟Evangile dit : Si quelqu‟un te frappe sur

la joue droite, tends-lui aussi l‟autre. » (Mt. 5, 39). Ils lui dirent : « Nous ne pouvons

faire cela. » Le vieillard leur dit : « Si vous ne pouvez pas tendre l‟autre, au moins

supportez que l‟une soit frappée. » Ils lui dirent : « Nous ne pouvons même pas cela. »

« Si vous ne pouvez même pas cela, reprit le vieillard, ne rendez pas le mal que vous

avez reçu. » Ils lui dirent encore : « Cela non plus, nous ne le pouvons. » Le vieillard

dit alors à son disciple : « Fais-leur une petite bouillie, car ils sont malades. » Puis il

dit aux frères : « Si vous ne pouvez ceci ni ne voulez pas même cela, qui ferai-je pour

vous ? Il faut des prières. »2

Ces frères ont été sans doute un peu provocateurs, et saint Antoine à sont tour plein d’humour,

mais nous voyons ici le développement en plusieurs degrés de ce précepte, de cette loi spirituelle

que le Seigneur a lancée : « Si quelqu’un te frappe sur la joue droite, tends-lui aussi l’autre » (Mt. 5,

39).

Le 6e perfectionnement : aimer ses ennemis

Prenons un dernier exemple, à partir du 6e perfectionnement, qui est celui d’aimer ses ennemis

(Mt. 5, 43-48). Le voila :

5:43 Vous avez appris qu`il a été dit: Tu aimeras ton prochain, et tu haïras ton

ennemi.

5:44 Mais moi, je vous dis: Aimez vos ennemis, bénissez ceux qui vous maudissent,

faites du bien à ceux qui vous haïssent, et priez pour ceux qui vous maltraitent et qui

vous persécutent,

5:45 afin que vous soyez fils de votre Père qui est dans les cieux; car il fait lever son

soleil sur les méchants et sur les bons, et il fait pleuvoir sur les justes et sur les injustes.

5:46 Si vous aimez ceux qui vous aiment, quelle récompense méritez-vous? Les

publicains aussi n`agissent-ils pas de même?

5:47 Et si vous saluez seulement vos frères, que faites-vous d`extraordinaire? Les

païens aussi n`agissent-ils pas de même?

5:48 Soyez donc parfaits, comme votre Père céleste est parfait.

Voyons maintenant un développement néo-testamentaire de saint Paul. Voila ce qu’il dit aussi

dans l’épître aux Romains, chapitre 12 :

12:20 Si ton ennemi a faim, donne-lui à manger; s`il a soif, donne-lui à boire; car

en agissant ainsi, ce sont des charbons ardents que tu amasseras sur sa tête.

1 Les Pères du désert se préservaient de parler avec leurs propres mots pour ne pas s’enorgueillir.

2 Antoine 19, dans : Les sentences des Pères du désert. Collection alphabétique, Solesmes, 1981, p. 17-18.

11

12:21 Ne te laisse pas vaincre par le mal, mais surmonte le mal par le bien.

Il me semble que cette sentence de saint Paul est très-très forte.

« En agissant ainsi, ce sont des charbons ardents que tu amasseras sur sa tête. »

Dieu est amour, et bonté, et beauté, et lumière. Et on se demande des fois : Comment est-ce

possible que l’enfer existe, et que des gens soient brûlés dans les feux de l’enfer ? Et les Pères nous

disent que l’enfer n’existe pas en tant que lieu, mais qu’il est surtout un état d’esprit de celui qui ne

supporte pas le bien, la lumière, la bonté, la beauté, l’amour. Pour l’un l’amour lui fait du bien, pour

un autre le même amour le brûle ! Et on voit ça dans notre propre vie, de tous les jours : des fois on

ne supporte pas un reproche, même s’il est fait à juste titre et avec amour.

C’est dans ce sens là qu’il nous faut entendre ce mot fort et profond de saint Paul : On ne se

laissant pas vaincre par le mal (c'est-à-dire ne par rendre le mal pour le mal et entrer dans la logique

et le moulin du mal), alors on amassera de l’amour et de la beauté et de la bonté et de la lumière sur

la tête de celui qui nous a fait le mal. Plus ou moins, cet amour va le brûler comme des charbons

ardents, mais cela n’est pas une punition, mais une voie de purification, que chacun de nous

expérimente, plus ou moins, dans sa propre vie.

3. La loi spirituelle chez saint Marc le Moine

Bien évidement, tous nos Pères ont développé la loi spirituelle, par leur vie et leur expérience

dans le Saint Esprit, mais je veux vous ouvrir l’appétit pour un d’entre eux, saint Marc le Moine,

dont nous avons fêté la mémoire le 5 mars.

Saint Marc le Moine, ou Marc l’Ermite, ou encore Marc l’Ascète, est un des grands spirituels

orthodoxes du Ve ou VI

e siècle, dont les milieux monastiques byzantins du X

e au XIV

e siècle nous

ont laissé en héritage une exhortation, un dicton qui dit : « Vendez tout et achetez Marc » !

Marc le Moine a écrit un nombre d’œuvres dont quatre ont été reprises dans la Philocalie de

saint Nicodème l’Agiorite : La loi spirituelle, De ceux qui pensent être justifiés par leurs œuvres, Le

baptême et Lettre à Nicolas. Vous pouvez les trouver en français soit dans la Philocalie, soit dans le

n° 41 de la collection « Spiritualité orientale » de l’Abbaye de Bellefontaine, soit dans le nos

445 et

455 de la collection « Sources chrétiennes ».

Je présenterai quelques traits de la spiritualité de Marc le Moine, fondamentaux pour l’esprit de

vie en Jésus Christ, c'est-à-dire pour la pratique de la loi spirituelle dans la vie quotidienne.

Le fondement de la vie spirituelle

Pour saint Marc le Moine le fondement de la vie nouvelle, de la vie spirituelle, c’est le baptême,

dans un sens très concret. Le baptême opère quelque chose de très réel en nous : par le baptême le

Christ lui-même s’installe dans le plus profond de notre cœur1, comme Roi, et jette en dehors « tout

esprit mauvais et impur qui s’y cache »2, pour que l’homme « ne soit plus en enfant de la chair,

mais en héritier du Royaume », d’après les expressions qu’on utilise jusqu’aujourd’hui dans le rituel

du baptême.

Marc use de l’image du Temple pour parler de l’homme. Il dit :

Le Temple est l‟enceinte sacrée, crée par Dieu, du corps et de l‟âme ; l‟autel qui est

dans le Temple, c‟est le siège de l‟espérance, sur lequel la pensée première-née de tout

événement, offerte par l‟intellect comme un animal premier-né, est immolée en

sacrifice propitiatoire pour celui qui l‟offre, si toutefois il la présente sans tache.

Ce Temple possède aussi une partie plus intérieure, derrière le voile, où le Christ,

le premier, est entré pour nous, et où il demeure en nous, selon ce que dit l‟apôtre : 1 Diadoque de Photicée aussi développe cette idée : Cent chapitres, 77.

2 Aussi Diadoque : Cent chapitres, 76.

12

« Ne savez-vous pas que le Christ habite en vous, si toutefois vous n‟êtes pas

réprouves ? » (II Cor. 13, 5). Cette partie est précisément l‟espace le plus intérieur,

caché et pur du cœur, et s‟il ne s‟ouvre pas sous l‟action de Dieu et de l‟espérance

universelle de l‟âme et de l‟esprit, il est impossible de connaître avec certitude celui

qui y habite, ni de savoir si nos sacrifices spirituels sont agrées ou non. […]1

Il n’est pas nécessaire maintenant de retenir tous les détails de cette image de l’homme comme

Temple, mais surtout l’essentiel, à savoir que par le baptême le Christ s’est réellement installé dans

le plus profond de notre cœur. Là, Il frappe à la porte du cœur par la grâce et attend qu’on lui ouvre,

d’après l’image de l’Apocalypse :

3:20 Voici, je me tiens à la porte, et je frappe. Si quelqu‟un entend ma voix et ouvre

la porte, j`entrerai chez lui, je souperai avec lui, et lui avec moi.

3:21 Celui qui vaincra, je le ferai asseoir avec moi sur mon trône, comme moi j`ai

vaincu et me suis assis avec mon Père sur son trône.

3:22 Que celui qui a des oreilles entende ce que l`Esprit dit aux Églises!

La loi spirituelle, les commandements, la vertu

Si on commence à œuvrer avec cette grâce du baptême par la pratique des commandements,

alors on entre dans la logique de la loi spirituelle, qui n’est pas la logique charnelle, ni celle de ce

monde, mais qui peut même s’oppose des fois aux lois extérieures. En fait, on accomplit la loi

spirituelle non pas parce qu’elle et logique – l’amour n’est pas logique –, mais tout d’abord parce

que la foi, ce quelque chose intérieur et mystérieux, nous pousse à le faire. Puis, une fois qu’on a

appliqué le commandement, on le fait parce qu’on a goûté la paix qui en suit :

Le Seigneur se tient caché dans ses propres commandements et on Le trouve dans la

mesure on Le cherche.

Ne dis pas : « J‟ai pratiqué les commandements et je n‟ai pas trouvé le Seigneur ! »

Tu as souvent trouvé la connaissance avec la justice et ceux qui le cherchent avec

droiture trouveront la paix.

La paix, c‟est la délivrance des passions. On ne la trouve pas en dehors de l‟action

du Saint-Esprit, selon ce que dit le saint Apôtre.2

Puis il avertit :

La pratique des commandements n‟est pas la vertu, même si elles tirent l‟une de

l‟autre l‟origine de leurs bienfaits.

La pratique des commandements consiste à faire ce qui est prescrit, la vertu, dans

la conformité de l‟acte avec la vérité.3

Et encore :

Il est des commandements qui s‟adressent à certains et d‟autres qui s‟adressent à

tous. Il est prescrit à certains de partager avec celui qui n‟a pas, à d‟autres il est

prescrit de renoncer à tous leurs biens.

Il est une opération de la grâce que méconnaissent les débutants, et une autre de la

malice qu‟ils confondent avec la vérité. Il est bon de ne pas trop scruter de telles

choses à cause de l‟erreur possible qu‟elles contiennent, ni, cependant, de les

condamner, à cause de la vérité ; mais il faut s‟en remettre en tout à Dieu dans

l‟espérance. Lui sait en effet l‟utilité des deux.

1 Marc le Moine, Le baptême, 996 B-C, p. 99.

2 La loi spirituelle, 191-193, p. 26.

3 La loi spirituelle, 194-195.

13

Celui qui veut traverser la mer spirituelle doit avoir de la patience, de l‟humilité, la

pratique de la veille et la tempérance. S‟il s‟acharne à vouloir passer sans ces quatre

vertus, il troublera son cœur sans réussir à traverser.

Méthode de lutte contre les trois géants : oubli, ignorance, négligence

Dans la lettre à Nicolas, Marc le Moine attire l’attention sur une triade de géants du Mauvais :

[…] l’ignorance, la mère de tous les maux, l’oubli, sa sœur, son associée et son

auxiliaire, la négligence, qui tisse dans l‟âme un vêtement et un voile ténébreux de

nuages noirs ; elle affermit et fortifie les deux autres, leur fournit leur consistance en

introduisant le mal à l‟état endémique et en enracinant dans l‟âme particulièrement

insouciante. Le reste des passions croît et se fortifie grâce à la négligence, l‟oubli et

l‟ignorance. Elles s‟appuient mutuellement et ne peuvent tenir les unes sans les autres.

La puissance des forces ennemies se manifeste par elles, ainsi que la vigueur des

princes du Mauvais […]1

Alors, Marc se propose à Nicolas de lui montrer « une méthode merveilleuse et une pensée

spirituelle qui ne requiert ni fatigue corporelle ni combat, mais se sert de la peine que se donne

l’âme, d’un intellect et d’une disposition d’esprit attentive à elle-même pour produire la crainte et

l’amour de Dieu » pour « aisément mettre en fuite la phalange des ennemis »2.

Et cette méthode consiste à poursuivre la trace les trois géants mentionnés, dès qu’ils

s’insinuent dans l’âme, et de les frapper par les armes de justice correspondantes :

le souvenir bon et excellent selon Dieu, supputant tout ce qu’il y a de vrai, de noble, de

juste, de pur, d’aimable, d’honorable, tout ce qu’il peut avoir de bon dans la vertu et la

louange humaine

la science illuminée qui tient l’âme éveillée et lui fait chasser d’elle-même la ténèbre de

l’ignorance

un désir plein de vertu et de beauté, qui chasse la négligence impie qui enracine le

mal dans l’âme

« Tu acquerras ces vertus, non par l’effort de la simple et seule volonté, mais grâce à la

puissance de Dieu et à la synergie de l’Esprit-Saint, jointes à une attention sans défaillance et à la

prière. »3

4. Fin de l’ignorance

Je tiens de terminer avec ces paroles, car durant la Divine Liturgie, dans les prières dites

sécrètes, le prêtre invoque au moins deux fois la miséricorde de Dieu pour « l’ignorance du

peuple ». « Peuple », laos (gr.), sommes nous tous, clercs et non clercs, le peuple de Dieu. Nous,

prêtres, ne sommes pas des gnostiques, ceux qui savent. Chacun de nous se trouve ignorant devant

le mystère de Dieu. Et chacun de nous peut retracer en lui-même le chemin des Pères, ce que j’ai

essayé de faire, un peu en désordre.

Père Iulian Nistea

Avril 2006 4

1 Lettre à Nicolas, 1049 A, p. 147

2 Lettre à Nicolas, 1048 D, p. 147

3 Ibid., p. 148

4 Causerie à Lyon, le 9 avril 2006. Pour écouter en format audio sur l’internet, allez sur : www.echo-orthodoxe.net

14

A fost odată… (Titus Bărbulescu, Cîndva, Amintiri din Tinereţe)

… Se aflau la Paris, în vremea aceea – prin

anii 1946-47-48-49 – destui, chiar numeroşi

români de calitate! O spun acum, când scriu

aceste rânduri, căci atunci, în perioada imediat

după război (după cele două războaie purtate de

români, primul contra năvălitorilor din Est: Ruşii!,

al doilea contra năvălitorilor din Vest: Nemţii!,

amândouă pierdute de altfel de noi – nu de „marii

noştri aliaţi”!!! Din al doilea război: Ruşii…)

Astfel, îndată după acest al doilea Război mondial

(1939-1945) cam toţi românii - fugari prin

Europa, „ fugiţi”, „ refugiaţi” din România, sau

ascunşi prin ţară: la munte! la mare! – au cunoscut

exilul, şi ca întotdeauna, exilul interior: la

puşcărie sau liber să te uiţi sus în cer, aşteptând

să-ţi vină un răvaş prin porumbelul călător! –

exilul acesta interior, la tine acasă! a fost foarte

dureros. Iar din ianuarie 1948 Republica populară,

apoi socialistă România, adică republică sovietică

(!) – cam toţi care refuzam să ne întoarcem în ţară

– eram calificaţi de către noii guvernanţi româno-

sovietici din ţara-mamă sau de către reprezentanţii

diplomatici, consulari ai răspublicii de atunci, ca

„fascişti”, „fugiţi” din ţară, acolo în ţară fiind

priviţi ca legionari, adică prieteni şi aliaţi devotaţi

cu Hitler – cu axa Hitler-Musolini-Japonia –

luptători voluntari contra ruşilor – „eliberatori ai

Europei de sub jugul fascist”.

În ceea ce mă priveşte, sigur că fusesem

luptător pe front! Pe frontul de onoare, întâi contra

ruşilor, apoi contra nemţilor – mobilizat în armata

regală română, care a fost pe front mobilizată

contra lor: întâi contra ruşilor: am pierdut! – fiind

aliaţi cu al treilea Reich nazist – apoi contra

Nemţilor; aliaţii noştri, Ruşii de astă dată, au

câştigat! Şi noi, împreună cu ei! … pare-se – În

fapt, am pierdut din nou. Şi oameni şi pământ.

Răpit de aliaţii noştri. Am pierdut – în pierderi

umane - cam 250 000 de ofiţeri, soldaţi, dispăruţi

pe frontul de onoare contra Reich-ului al treilea

(Hitler) – în Transilvania, în Ungaria, în

Cehoslovacia – adică mai mulţi soldaţi români au

căzut pentru eliberarea Europei de sub fascişti

decât soldaţi americani, participând la acest război

mondial, ajutând masiv pe ruşi… Şi pe aliaţi. Pe

aliaţii occidentali. Am pierdut în plus ca pământ

cam o cincime din teritoriul românesc: Basarabia,

Bucovina de Nord, ţinutul Herţa. Adică Moldova

noastră dintre Prut – Nistru – Marea Neagră.

Anexate, aceste trei teritorii de limbă şi lacrimă

românească, de către Uniunea Republicilor

Socialiste Sovietice (URSS) cu care eram aliaţi!!!

Iar când am încercat să protestăm – în culisele

Păcii din Paris (1947) – unde s-a petrecut şi

legiferat acest „rapt de aliat” săvârşit de Stalin/

Molotov – ni s-a răspuns din partea anglo-

americanilor (Churchill, Truman) ceva cu

indiferenţă – un fel de „ni se fâlfâie!” Cred că în

Franţa s-ar înţelege mai uşor durerea românilor

comparând pierderea Alsaciei, Lorenei… şi

Franche-Comté în plus, în favoarea germanilor.

(În ipoteza unui război viitor în care francezii ar fi

aliaţi cu germanii)!...

…Şi în Franţa, de altfel, în Franţa de atunci

care urmase Franţei ocupate de germani, adică

statului francez prezidat de Mareşalul Pétain, din

anii 1946 – 47 – 48 începu prigoana împotriva

celor care participaseră cu cuvântul sau cu armele

la acest război . Existase, în timpul regimului

mareşalului Pétain o „legiune de voluntari

francezi (adică o divizie) care s-au dus şi

participat cu armele în războiul contra

bolşevicilor” – şi numeroşi au fost morţii şi răniţii

din această divizie de voluntari (numită

Charlemagne). Ţin minte cum în timpul războiului

nostru de reîntregire – contra ruşilor! fraţii mei

mai mari - amândoi mobilizaţi şi trimişi pe front:

răniţi grav; unul după trecerea Nistrului, altul la

Stalingrad - mi-au povestit şi unul şi altul cum s-

au cunoscut – pe frontul de Est – cu ofiţeri/

soldaţi din Divizia Charlemagne – În vreme de

repaus, de refacere în spatele frontului – bând ceai

fierbinte, la gura sobei!... La Stalino-înaintea

Stalingradului – un tânăr, foarte tânăr1 i-a recitat

fratelui meu, la cantină:

« Oh ! Combien de marins, combien de

capitaines

Qui sont partis joyeux pour des courses

lointaines,

Dans ce morne horizon se sont évanouis !

Combien ont disparu, dure et triste fortune !

Dans une mer sans fond, par une nuit sans

lune

Sous l’aveugle océan à jamais enfouis ! »

(Victor Hugo, Océano Nox)

1 Şi el o fi dispărut acest tânăr voluntar francez pe

frontul de est – căci în ţara lui – Franţa –după pace toţi

ca el au consideraţi «colaboratori» cu ocupantul

german!!! unii, chiar pedepsiţi! Trădători!...

15

Regimul politic instaurat la Vichy, sub

preşedinţia mareşalului Petain şi Prim ministru

Laval – a durat 4 ani. Din aprilie 1940 – până în

august 1944 ( la noi, în 23 august 1944, are loc

lovitura de stat regală făcută de regele Mihai I –

adică schimbarea de regim politic şi de alianţe

militare – şi de război! De astă dată suntem aliaţi

cu URSS şi în război contra Germaniei

hitleriste…)

Franţa de atunci – l’Etat Français cu capitala

la Vichy – sub preşedintele Mareşal Pétain ( dar

sub ocupaţie germană, a învingătorului din

1940…) este în foarte bune relaţii externe cu

România – monarhie constituţională având ca şef

de stat pe generalul, apoi pe Mareşalul I.

Antonescu – ca şi cu Finlanda, care este condusă

de mareşalul Mannerheim.

Şi una şi alta – România şi Finlanda – sunt

angajate într-un război de reîntregire naţională

contra Uniunii Sovietice, care ne-au rupt trupul

ţării, anexând cu violenţă teritoriile noastre

româneşti: Basarabia, Bucovina de nord. Iar

Finlandei i-au răpit Carelia1.

În august 1940 – prin dictatul de la Viena,

Ardealul de nord va fi atribuit? Ungariei (condusă

de regentul Horthy). Iar în septembrie 1940 în

urma unei conferinţe – din Craiova – Cadrilaterul

va fi atribuit Bulgariei (Caliacra, Durostor, adică

Dobrogea de sud cu Balcicul).

În urma loviturii de stat din 1944, Mareşalul

Antonescu este arestat, predat ruşilor şi expediat

în Rusia… În România: răsturnarea alianţelor –

cam pe la sfârşitul lui septembrie 1944. Trecem de

partea aliaţilor anglo-americani! în fapt înglobaţi

în Armata Roşie (URSS), în război contra

Germaniei naziste (Axei germano-italo-

japoneze). Întâi 12 divizii, apoi 16, româneşti sunt

mobilizate şi luptă pe frontul din Transilvania,

Ungaria, Cehoslovacia – frontul de vest. Alături

de ruşi, adică Armata Roşie „eliberatoare” a

Europei de sub ocupaţia nazistă.2

1 a. Finlanda n-a continuat războiul după ce a realipit

Carelia la patria mamă.

b. La ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 adresat

regelui Carol al II-lea al României, acesta a cedat!

Oricum, trupele ruseşti au început să ocupe teritoriile

româneşti îndată după ultimatum – n-au aşteptat

răspunsul regelui Carol al II-lea! Nici negocieri! 2 Cam 150 000 de soldaţi şi ofiţerii lor – noi divizii

formate în ţară destinate să plece pe frontul de est –

armată de tineri instruiţi să lupte contra ruşilor, vor fi

luaţi în captivitate de ruşi ( care spunându-le că este

pace! îi dezarmează, apoi îi vor lua prizonieri,

trimiţându-i în fundul Rusiei. Nu vor mai reveni înapoi

în România nici jumătate dintre ei – unii vor fi

remobilizaţi în armata rusă contra germanilor.

Soseau aşadar, în vremea aceea, mulţi

români, pribegi la Paris, refugiaţi din ţara unde –

odată cu guvernul Groza (prin 1946-1947

Sovietele puseseră stăpânire: repede! şi brutal! nu:

încet – încet! pe toate pârghiile de comandă şi de

jaf organizat al avutului material şi moral al

românilor). Cred că planul – nu cincinal, ci planul

de bază de devastare şi înstrăinare a patrimoniului

românesc teritorial, cultural, etno-lingvistic – cum

s-ar putea spune – a durat o generaţie, cam 20-25

de ani. Cu alte cuvinte un (o) copil (ă) de cinci ani

în 1945 – un (o) adult (ă) în 1970 – în puterea

vârstei! Acest om şi această femeie au fost

halucinaţi şi formaţi – adică transformaţi

ideologic (?!), cultural (?), social – bineînţeles! de

regimul bolşevic instalat peste toate ţările

româneşti după 1945! Din fericire peste toate

ţările româneşti! căci în felul acesta puteam avea

contact unii cu alţii – de dincoace şi dincolo de

Prut – numeroşi români, majoritatea intelectuali,

studenţi, scriitori, învăţăcei, foşti luptători pe front

– unii în Rusia, alţii în Vest, în Transilvania,

Ungaria, Cehoslovacia. Veneau! Veneau! din ţară:

ţara-mamă! Sau din alte ţări: Italia, Germania,

Spania, Portugalia, Turcia… Alţii din Africa!

Foşti în Legiunea Străină, imediat după război, cu

contract de: trei ani… Veneau… la Biserica

Ortodoxă Română din Paris (9 bis rue Jean de

Beauvais). Sau în preajma ei. Sau la Uniţi (greco-

catolici), 38 rue Ribera – la biserica înfiinţată de

părintele Surdu (alături de Zăpârţan, Goia, ş. a.)

carele a plecat în ţară – să-şi vadă familia – prin

anii 1947. N-a mai revenit din ţară decât 30 de ani

mai apoi – judecat, condamnat, chinuit, pentru că

nu se lepădase de părintele lui întru Hristos şi şef

spiritual = Papa!... Cum i se cerea…

La Biserica Ortodoxă Română din Paris – 9

bis Rue Jean de Beauvais – Paris Ve – sau în

păreajma ei: Cartierul Latin, i-am cunoscut pe

românii din exil… Ne-am cunoscut căci toţi ne

trăgeam din aceeaşi ţară şi naţie românească. Ne-

au văzut de aproape, uneori chiar legat cu multă,

durabilă prietenie, colaborare în lucrul şi

activitatea pe care o aveam de făcut unii cu alţii.

Sau de ajutor reciproc ce ni-l dam unul altuia.

Căci toţi eram – unii mai mult, alţii mai puţin -

într-o: „străinătate!” oarecum amicală: …”latina

gintă e regină!” cum ar fi spus poetul Vasile

Alecsandri adresându-se poetului Frédéric

Mistral… „într-ale lumii ginte mari” în versuri

formulate în româneşte, în provensală, în

franţuzeşte3.

3 În 1878, la Montpellier, în cadrul sărbătorii lui

Frédéric Mistral, marele poet de limbă provensală,

Vasile Alecsandri este laureat pentru poezia lui:

Cântecul Gintei Latine, compus în româneşte şi tradus

16

Din păcate, aici în străinătate, în Franţa, am şi

învăţat – cu mare surprindere, de altfel! – cât de

slavofili – în general! şi de rusofili în particular!

sunt francezii. Monsieur Tout le Monde! Cum se

spune adică x,y de toate zilele – omul mijlociu –

(Ion-Ion – cum se numea la noi cel care

reprezenta majoritatea cuminte, oportunistă,

conformistă) – era zilnic desenat în caricatura

ironică-satirică semnată Ion Anestin…) în ziarele

bucureştene… din anii 1940…).

Să revenim la slavofilia evidentă pe care o

manifesta francezul mijlociu, cel puţin aici la

Paris, după cât pot – am putut - să-mi dau seama.

Totuşi, în literatură, în artele frumoase, în muzică

mai ales, mi se pare normal să iubeşti cu pasiune

Concertul pentru vioară al lui Ceaikovski – sau

Sheherezada de Rimski-Korsakov, sau de

Musorski: Expoziţie de tablouri sonore ş.a.

Sau, din literatură, bineînţeles, Război şi Pace

de Tolstoi – sau Idiotul de Dostoievski … Cine

poate fi indiferent la lectura lor?... Însă, să asculţi,

prin metrou, câteodată prin vreo piaţă /piaţetă din

Montmartre un cor, sau poate un singur cântăreţ

interpretând romanţe, dar şi cântece de război –

celebrând victoriile Armatei Roşii, bunăoară! care

nu prea sunt toate exemplare! În România,

Armata Roşie, aliată cu armata regală română –

începând cu septembrie octombrie 1944 – a

năvălit peste noi: civili şi militari ca nişte hoarde

barbare! Mi-aduc aminte cum prin Bucureşti,

Ploieşti, apoi prin Transilvania – trupele ruseşti

(împreună cu poliţia lor politică) prădau şi

schingiuiau pe cine se opunea. Tot ce era

podoabă, apă de colonie, parfum, bunuri materiale

erau furate. În plină casă de oameni aşezaţi – care

nu puteau să-i refuze, fiind aliaţi! Făceau focul în

mijlocul salonului cu scaunele si uşile din casă,

frigeau carne ca pe maidan. Apoi femeile, fetele

care nu puteau să fugă, să se ascundă erau violate,

batjocorite…

Sigur că gândindu-mă la aceste haite de lupi

din România de atunci – văzând şi auzind cum

sunt sărbătoriţi în Franţa - aplaudaţi, chiar

făcându-se chetă în public pentru a se da o

recompensă „artiştilor” şi mai ales „vitejilor

soldaţi antifascişti” care au scăpat Franţa de

nemţi, această situaţie mi s-a părut grotescă. Iar

nouă românilor şi finlandezilor, de altfel, ne-au

luat pământurile, bunurile, ne-au stăpânit ca pe

nişte sclavi, trimiţându-ne pe mulţi dintre noi în

lagăre de muncă forţată, câteodată în lungă şi fără

întoarcere călătorie: Pohod na Sibir!

În fine, n-am înţeles niciodată această

în provensală de Mistral. Frédéric Mistral va lua

premiul Nobel pentru literatură în 1904.

simpatie excesivă a poporului francez pentru

politica comunistă sovietică. Pentru imperialismul

lor neostoit faţă de cei ocupaţi militar şi exploataţi

economic de către ei. Nouă românilor, vreme de o

jumătate de secol 20 ne-au devasta ţara şi

patrimoniu nostru istoric cultural. Nu numai că

ne-au răpit o cincime din pământul nostru

românesc şi ne-au furat fără ruşine Tezaurul în aur

masiv şi giuvaericalele Băncii noastre naţionale:

sub pretextul că îl duc şi îl pun la adăpost în

Rusia, atunci, în vreme de război – de unde n-a

mai venit înapoi niciodată! Dar mai mult, ne-au

tulburat gândirea, filozofia politică, morală. Rusia

comunistă – zisă politică – „marea aliată a

puterilor occidentale contra barbariei fascisto-

naziste” ne-a halucinat mintea a două generaţii de

români în perioada asta de o jumătate de secol 20!

Să dea Dumnezeu să se deştepte într-o zi toată

suflarea românească „din somnul cel de moarte”!

Altă minciună: aici în străinătate, rusofilii

comunişti ne-au făcut reputaţia că noi românii

suntem „persecutori de străini! prigonitori

xenofobi! intoleranţi cu minorităţile noastre

naţionale”!!!???

Mai precis: din timpul regimului politic

instaurat la Vichy – de Mareşalul Petain, având ca

Prim-ministru pe Laval, când România întreţinea

relaţii economice strânse cu Franţa (este vorba

aşadar de România mareşalului Antonescu cu

Franţa Mareşalului Pétain). Şi unul mi altul, dintre

aceşti coducători de stat, au protejat – pe cât era

posibil atunci, într-o Europă dominată de Hitler,

populaţia evreiască. În particular pe evreiii

pământeni. Născuţi în Franţa, deci francezi. Pe de

altă parte pe cei născuţi în România sau în Ţările

Româneşti: Basarabia, Bucovina, Moldova,

Ardealul, Maramureş, Banatul, Crişana, Oltenia,

Muntenia, Dobrogea – deci aceştia sunt români.

(În Franţa se pare – povesteşte Jean d’Ormesson

în: Une fête en larmes – Paris 2005 – că Mareşalul

Pétain, în discursurile lui cele mai patetice,

apărându-şi compatrioţii lui de persecuţii rasiste,

rostea texte formulate de consilierul lui

Emmanuel Berg, scriitor francez de origine

evreiască). Iar despre Mareşalul Antonescu în

România în care stăpânea real, fără provinciile

care fuseseră cedate de Carol al II-lea, raportul Dr.

W. Filderman conchide : “În nici o ţară dominată

de Nazişti n-a supravieţuit o aşa de mare proporţie

a populaţiei evreieşti”.1

Mi-aduc aminte de ce puteam cunoaşte – ca

1 v. Dr. W. Filderman: « Situaţia numerică a Evreilor

din România”, în Jurnalul de Dimineaţă. Bucureşti, 10

August, 1946, concluzie reluată de Dr. Sabin Manuila

şi Dr. W. Filderman în Populaţia Evreească din

România, New York, 1958.

17

mentalitate, spirit, şi tot felul de sentimente pe

care le exprimau oamenii în general – de toate

culorile – întâlniţi-întâlnite (căci mai mult femeile

erau vorbăreţe şi atente la ce se petrece în jurul

lor). Mi-aduc aminte ce gândea şi spunea fiecare,

în ce ne priveşte pe noi – tineretul de atunci –

«răniţi în războaie» - în vizită, în trecere, în

căutare de situaţie în Franţa. Ce gândea – moral,

politic, cultural – un indigen, adică francez

«născut nu făcut» - din Franţa. Ce ştia, sau voia să

ştie despre noi?... Despre ţările din Estul – Sud-

estul Europei? Despre problemele, războaiele

noastre - acestea evident! atunci prin anii 1946-

56 – nu erau aceleaşi ca ale lor.

În Franţa – sovietele în general, adică ruşii şi

blestemata lor revoluţie zisă socialist-comunistă –

aveau bună presă. Victoria lor în ultimul război

mondial contra lui Hitler: Stalin l-a bătut pe Hitler

- Şi bine i-a făcut! rezuma câte cineva morala

istoriei noastre contemporane, adică ne-a eliberat

de sub jugul inuman fascisto-nazist. Cine?

Sovietele şi aliaţii occidentali: anglo-americani,

canadieni, francezii liberi ai lui De Gaulle,

polonezii (căci ei au fost primii atacaţi în acest al

doilea război mondial, primele victime)…

Brigăzi internaţionale de culoare ideologică şi

formaţie comunistă, alcătuite din multe şi

numeroase popoare şi ţări din Europa, toată

Europa, ocupate de Hitler, persecutate, închise în

puşcării, lagăre de concentrare, ba chiar de

exterminare! – Suntem în fine liberi să dansăm, să

cântăm!... Să-i pedepsim pe foştii colaboratori =

les collabos! – cu inamicul hitlerist!... Cam aşa

gândeau, se comportau – şi gândeşte şi astăzi M.

Tout le monde, adică Ion-Ion francez (Jean Foutre

– cum se spune vulgar).

Şi astfel, prin culoarele metroului, prin pieţe

publice şi tot felul de spaţii unde puteau să se

adune ceva lume şi curioşi – fără să împiedice

traficul normal şi circulaţia celorlalţi – mulţi,

multă lume manifestau, cântau, dansa, îşi

exprimau public simpatia pentru «eliberatorii

sovietici», «viteaza Armată Roşie», luptători,

luptătoare pentru eliberarea Europei de sub

«ghearele hidrei facsisto-naziste». (N.n. nu ştiau

că l’hydre de Lerne, şarpe fabulos din mitologie,

nu putea să aibă gheare).

Nu puteai spune un cuvânt contra ruşilor

eliberatori. Parcă eram toţi, aici în Occidentul

liber la picioarele «tuturor ruşilor» …şi Marelui

Stalin – Ţarul Roşu… (Când Picasso îi va face un

portret, totuşi lui Stalin nu-i va place – Îl va

trimite la muzeul din Leningrad – unde se află şi

acum, fără a fi expus).

Am încercat de mai multe ori să vorbesc

despre ruşi în general, şi comunişti sovietici în

particular, cam aşa: - Cred că ce-au făcut ruşii în

ţarile ocupate de ei, de Uniunea Sovietică, adică

numărul de victime inocente este de zece ori mai

mare decât victimele inocente asasinate de călăul

dictator al Reichului al treilea. Şi Stalin ca şi

Hitler sunt responsabili – primul de vreo 50 de

milioane de morţi chinuiţi, arşi, sau îngropaţi de

vii! – al doilea de vreo zece milioane de victime,

inocente, chinuite, arse în cuptoare, îngropate în

vreo groapă comună. Milioane de morţi! – nu pe

front, căci acolo pe câmpul de onoare se luptă

faţă-n faţă două armate adverse – nu pe front

aşadar, ci în lumea civilă, umană, care de drept şi

umanitate ar trebui să fie! aici s-au stins de foame

sau torturaţi într-un arhipelag de gulaguri, cum se

spune, milioane de persoane umane. Supuse,

nesupuse persoane zise deplasate: unii, unele în

fundul Siberiei – alţii prin Europa orientală – în

lagăre de muncă, de moarte lentă. Lumea aceasta

concentraţionară,cum se spune, adică milioanele

de victime inocente! Este mai numeroasă lumea

de inocenţi asasinaţi/asasinate de Stalin decît

lumea de inocenţi asasinaţi de Hitler. Este

adevărat că evreii au fost prigoniţi şi exterminaţi

în masă de Hitler. Stalin – care nu a făcut nici o

deosebire culturală, cultuală sau de culoarea feţii

(în franceză se spune: «pas de différence raciste,

culturelle ou cultuelle» şi călăii lui, adică Poliţia

Politică KGB, Armata Roşie, anumite formaţii

specializate ale acesteia, au asasinat cu milioanele

de oameni - feţe omeneşti de toate naţiile, religiile

şi culorile. Cu grămada. În gloată. Alţii,

supravieţuitori, au fost deplasaţi în masă din

locurile naşterii lor. Mă gândesc la atâţia: la sutele

de mii de români moldoveni deplasaţi cu sau fără

familie! Din Bucovina sau Basarabia lor natală

spre Estul, Nord-estul şi Sud-estul tuturor

Rusiilor. Iar în locul lor acasă, în Moldova şi

Bucovina natală, vin să se aşeze alte neamuri.

Cele mai multe asiatice. Să facă o ţară pestriţă.

Căci pestriţă – adică amestecată ca limbă şi etnie

– şi, pe cât posibil în vârstă (tineretul şi familiile

viguroase, ţăranii chiaburi, vor fi toţi deplasaţi

spre marele Est) trebuie să fie - sau să devină

populaţia şi teritoriile luate în primire de noii

stăpâni sovietici. Este vorba de Basarabia,

Bucovina de Nord, ţinutul Herţa şi de circa 6

milioane de moldoveni, vorbind moldoveneşte.

Adică româno-moldo-valahi – cum spunea Şincai

– vorbind româneşte. Ca Ion Creangă, ca Mihai

Eminescu – şi probabil ca Ştefan cel Mare –

altădată acum 500 de ani! Aceştia trei sunt de

altfel artiştii, eroii moşi strămoşi ai fraţilor noştri

desţăraţi din aceste trei provincii şi ţări româneşti.

Răpite de vecinii noştri zişi pe aici prin Occident

„mari aliaţi care ne-au scăpat, adică eliberat de

sub jugul fascisto-nazist, etc.”

18

Astfel, îndată după Yalta 1945, s-a instalat

pacea în Europa occidentală. Aliaţi ai sovietelor,

cu care şi noi am fost la un moment dat aliaţi.

Aliaţi în războiul contra Reich-ului al treilea

hitlerist (din 12 septembrie 1944 până la 10 mai

1945) pe frontul din Transilvania, Ungaria,

Slovacia. Am pierdut cam 250 000 de soldaţi,

ofiţeri, civili, mobilizaţi şi angajaţi pe acest front

de onoare: de eliberare a acestor pământuri şi

populaţii de sub ocupaţia nazistă. Din această

Europă centrală şi orientală peste care va domni

cam o jumătate de secol XX pax sovietica – pacea

sovietică!...

Noi, românii ajunşi la Paris, în vremea aceea,

ne întâlneam la şi în jurul Bisericii Ortodoxe

Române din 9 bis, rue Jean de Beauvais; de

asemenea pe rue Serpente, într-o sală de

conferinţe, închiriată din generozitatea prinţului

Nicolae ( la urmă era plătită din vânzarea

bijuteriilor prinţesei Ioana, soţia lui, la fel de

generoasă pentru cauza culturii româneşti în

pribegie). Numeroşi exilaţi, săraci ca Ion

(Creangă) şi Mihai (Eminescu) în bojdeuca de pe

dealul Ţicăului din Iaşi, ne adunam la poalele

colinei Sfânta Genoveva, într-un Centru

Românesc de Cercetări, întreţinut material de

prinţul Nicolae şi Biserică (ortodoxă şi unită din

exil). Preoţii uniţi Zăpârţan, Surdu şi Goia, foarte

aproape de românii necăjiţi, răniţi în războaie,

suferinzi prin spitale, colaborau cu Biserica

noastră Ortodoxă, în mod foarte activ, cu

asentimentul total al înaltei ierarhii romano-

catolice.

Acest Centru Românesc de Cercetări, cu

sediul la Biserica ortodoxă Română din Paris, era

animat de numeroşi intelectuali români refugiaţi

în Occident, profesori, scriitori, unii foşti

consilieri culturali din timpul guvernării

antonesciene: ca bunăoară Emil Cioran, Eugen

Ionescu, Mircea Eliade sau alţii ca Nicolae

Herescu, fost preşedinte al Uniunii Scriitorilor din

România (autor al poeziei Adio libertate,

publicată ulterior în revista Anotimpuri, nr.1). Alţi

scriitori şi intelectuali refugiaţi în Paris: Paul

Costin Deleanu, Octavian Vuia, Horia Stamatu,

Nicu Caranica (delicatul profesor de franceză din

Cluj), sculptorul Puiu Anastase, etc. au contribuit

la începuturile acestui centru. Mircea Eliade,

primul preşedinte, Nicolae Herescu, Emil Cioran,

Vintilă Horia, Eugen Ionescu şi Constantin Virgil

Gheorghiu (acesta, autorul romanului Orei 25,

publicat în 1946 la editura Plon, a cunoscut un

mare succes de librărie, cu un tiraj de peste un

milion de exemplare). Cu vremea unii s-au risipit,

alţii veneau proaspăt din ţară, mai tineri „învinşi

din războaie”, alţii din ţările învecinate cu Franţa,

refugiaţi mai vechi. Toţi săraci, puneau mâna la

treabă, dezinteresat – nici unul nu era celebru sau

celebrat atunci! Secretarul de şedinţă şi lucrări era

Octavian Buhociu, harnicul folclorist (mai târziu

va obţine un doctorat de ştiinţe umane la

Sorbona). Nota tot, se exprima bolovănos, scria

cuviincios şi cu miez. Se ţineau conferinţe,

expoziţii de artă, colocvii universitare. Se primeau

cu simpatie noii veniţi, intelectuali, artişti români

în trecere prin Paris. Ce minunat îl comenta pe

Dante, pe text, profesorul şi poetul Nicu Caranica,

venit din Italia, apoi stabilit la Paris. Citea

admirabil poezie clasică italiană, franceză,

românească. Uneori, din opera personală, câte un

amplu poem, în vers lung, mlădios ritmat pe

sunete şi cuvinte româneşti, ordonate parcă

profund muzical; „contrapunctate” repetitiv, ca

după o partitură de Bach, în limbă şi armonie

mult-dulce românească. Veneau şi participau la

discuţii savantul şi zglobiul lingvist A. Juilland,

ciracul acestuia, Lache Morcovescu.

„Hermeneuţi” ca S. Cerbu, R. Leibovici, care îl

însoţeau pe Mircea Eliade. Tineri atunci –

scriitori, jurnalişti ca Th. Cazaban, V. Ierunca;

„filosofi în iarbă”, ca C. Amăriuţei. În trecere prin

Paris, poetul V. Posteucă, care se cam supăra din

când în când de „atâta filosofie”: - „Filosofia

adevărată este să înveţi a muri”! Nu ştiu cine a

spus-o!”

„A spus-o Montaigne” – suflai atunci la

urechea junelui meu vecin, studentul Costa Tâcu,

venit – adică fugit recent din România – care, la

rândul lui rosti tare şi sonor să fie auzit de toată

asistenţa:

A spus-o el, Montaigne! Şi toată lumea

aplaudă cu veselie.

(va urma)

19

Programul Sărbătorilor de Paşti 2006 Săptămâna Sfintelor şi Mântuitoarelor Patimi şi Săptămâna

Luminată

Ziua Sărbătoarea / Evenimentul Ora

Vineri,

14 aprilie 2006

Liturghia Darurilor mai-înainte

sfinţite

17.00: spovedanie

18.00: Liturghia Darurilor

20.00: spovedanie

Sâmbătă,

15 aprilie 2006 Sâmbăta lui Lazăr (pomenirea morţilor)

09.00: Utrenie

10.00: Sfânta Liturghie a

sfântului Ioan Gură de Aur

18.00: Vecernie

Duminică,

16 aprilie 2006

† Duminica Floriilor

Intrarea Domnului în Ierusalim 09.00: Utrenia Duminicii

10.00: Sfânta Liturghie

duminică seara: începutul Săptămânii Patimilor 19.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Luni,

17 aprilie 2006

Sfânta şi Marea zi de Luni Se face pomenire de fericitul Iosif cel Frumos

(Facere 37) şi de smochinul care s-a uscat prin

blestemul Domnului

(17.00: spovedanie)

19.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Marţi,

18 aprilie 2006

Sfânta şi Marea zi de Marţi Se face pomenire de cele 10 fecioare din Sfânta

Evanghelie

(17.00: spovedanie)

19.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Miercuri,

19 aprilie 2006

Sfânta şi Marea zi de Miercuri Se face pomenire de femeia cea păcătoasă care

a uns cu mir pe Domnul Iisus Hristos.

(17.00: spovedanie)

19.00: Denie

(după slujbă: spovedanie)

Joi,

20 aprilie 2006

Sfânta şi Marea zi de Joia Se face pomenire de:

sfânta spălare a picioarelor

cina cea de taină

rugăciunea cea mai presus de fire

vânzarea Domnului nostru Iisus

Hristos „La ce trebuie săbii, oameni rătăciţi?

Pentru ce cu beţe la Domnul veniţi?

Oare nu de voie în lume-a venit

Şi prin a Sa moarte El ne-a mântuit?”

(09.00-10.00: spovedanie)

10.00: Sfânta Liturghie a

Sfântului Vasile cel Mare

(aducerea în biserică a pâinii ce

se numeşte „paşti”)

Denia celor 12 Evanghelii (17.00: spovedanie)

Ora 19.00

20

Vineri,

21 aprilie 2006

Sfânta şi Marea Vineri Se prăznuiesc sfintele şi mântuitoarele şi

înfricoşătoarele patimi ale Domnului

Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus

Hristos: scuipările, lovirile peste faţă, palmele,

insultele, batjocoririle, haina de porfiră, trestia,

buretele, piroanele, suliţa şi înainte de toate

crucea şi moartea pe care le-a primit de

bunăvoie pentru noi

10.00: Sfânta Taină a

Sfântului Maslu

12.00: Punerea în mormânt

18.00: Prohodul Domnului

(cu ocolirea bisericii)

[ în această zi nu se

spovedeşte ]

Stih la Răstignire:

Deşi mort pe cruce,

Eşti viu Dumnezeu,

Căci tu eşti, Cuvinte,

Fiul lui Dumnezeu

Stih la tâlharul cel

recunoscător:

Când tâlharul a strigat:

„Doamne, pomeneşte-mă!”,

Atunci Raiul încuiat

Uşile şi-a descuiat

Sâmbătă,

22 aprilie 2006

Sfânta şi Marea zi de Sâmbătă În această sfântă şi mare zi prăznuim

îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi

pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind

chemat din stricăciune, a fost mutat spre viaţa

veşnică.

Ostaşi, degeaba mai păziţi mormântul,

Căci pe Cel ce-i Viaţa, nu-L ţine pământul.

(09.00-10.00: spovedanie)

10.00: Sfânta Liturghie a

Sfântului Vasile cel Mare

(cu împărtăşirea copiilor)

22.00: Slujba Învierii (împărţirea „paştilor”)

Duminică,

23 aprilie 2006

† Învierea Domnului

Sfintele Paşti

10.00: Dumnezeiasca

Liturghie a Învierii

Domnului

18.00: A 2-a Înviere

(vecernie, cu citirea

Evangheliei în mai multe

limbi)

Luni,

24 aprilie 2006 † Sfânta zi de luni a Sfintelor Paşti

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie 18.00: vecernie

Marţi,

25 aprilie 2006

† Sfânta zi de marţi a Sfintelor

Paşti

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie

Vineri,

28 aprilie 2006

† Izvorul Tămăduirii

(harţi)

09.00: utrenie

10.00: Sfânta Liturghie

Redactori responsabili :

Prof. Dr. Titus Bărbulescu, Pr. Iulian Nistea