Biserica în faţa persecuţiilor şi literatura teologică

- lucrare de seminar -

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: Persecuţiile împotriva creştinismului

1. Consideraţii generale

2. Cauze religioase

3. Cauze politice

4. Cauze moral – sociale

5. Cultul împăratului

CAPITOLUL II: Legislaţia şi procedura de judecată

CAPITOLUL III: Persecuţiile

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

2

INTRODUCERE

Pentru a vorbi despre persecuţiile religioase trebuie să facem o

diferenţiere pe secole. Astfel in secolul I a fost o perioadă de acalmie, spre

deosebire de secolul II şi III. Cu excepţia lui Nero, ceilalţi împăraţi romani

au dat dovadă de o oarecare toleranţă religioasă, uneori o atitudine neutră

faţă de noua religie pe care unii o confundau chiar cu religia iudaică.

Această discontinuitate a persecuţiilor a permis creştinismului să se

dezvolte în secolul II iar spre începutul secolului III chiar să se maturizeze.

Creştinismul a fost intâmpinat de romani cu aversiune, ca o religie ilicită.

Pentru Tactitus era o „religie odioasă”. Suetonius considera pe creştini

duşmani publici. Pentru Plinius cel Tânar, creştinismul e o superstiţie

nocivă. Pentru Celsus, care imputa desele revizuiri ale textelor sacre,

creştinismul era o religie aculturală destinată sărăcimii şi sclavilor.

Totuşi, e ciudat că, prigoniţi ca un pericol public în primele 2 secole,

creştinii sunt prea puţin cunoscuţi de scriitorii romani: Suetonius,

publicându-şi „Vietile Cezarilor” prin anul 122, face o confuzie grosolană

scriind despre Claudius că "a expulzat din Roma pe evrei, care se agitau

mereu, instigaţi de Christus", tocmai el care trebuia să fie bine informat, în

funcţia sa de secretar „ab epistulis latinis” în cancelaria imperială. 

3

CAPITOLUL I

PERSECUŢIILE ÎMPOTRIVA CREŞTINISMULUI

1. Consideraţii generale

În primele trei secole ale istoriei Bisericii, vestirea Evangheliei s-a

lovit de ostilitate atât din partea iudeilor cât mai ales din partea păgânilor şi

autorităţilor Imperiului Roman. Creştinii au fost persecutaţi cumplit în

perioada dintre domnia împăraţilor Nero (54 – 68) şi Constantin (306 –

337)1.

În urma ostilităţii din partea iudeilor au apărut primii martiri precum

arhidiaconul Ştefan şi mai apoi Apostolul Iacov a lui Zevedeu. După anul 44

evreii au reuşit să – i ridice şi pe păgâni împotriva creştinilor astfel că după

anul 50, împăraţii romani au luptat împotriva creştinilor. Din această cauză a

crescut foarte mult numărul martirilor. Aceştia au suferit cu un curaj demn

de admirat toate torturile şi pedepsele fanatismului lumii păgâne.

Mulţi martiri au făcut din suferinţele lor să se nască mulţi alţii care să

creadă în Hristos. Astfel mulţi dintre martorii celor torturaţi, văzând

răbdarea şi credinţa în Hristos a celor torturaţi au trecut la creştinism2.

Pe vremea fiecărui împărat s – au înregistrat prigoane, unele având

caracter local, altele caracter general. Creştinii care se aflau în afara ariei

Imperiului erau liberi. Cei care se aflau în interiorul Imperiului erau

persecutaţi de împăraţii romani. După unii istorici Biserica a fost persecutată

1 Pr. Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992 , p. 522 Psb 11

4

de doar 6 împăraţi iar după alţii au existat 9 mari persecuţii, ori noi ştim că

nu au fost puţini cei care au persecutat Biserica3.

Până pe vremea împăratului Deciu (249 – 251) persecuţiile împotriva

creştinilor au avut un caracter local apoi s – au transformat în persecuţii cu

caracter general, ţinând până în vremea împăratului Constantin cel Mare

(306 – 337) care a dat libertate de cult creştinilor prin edictul de la Milan din

anul 313.

Pentru a înţelege modul cum s –au desfăşurat trebuie să înţelegem

cauzele care au dus la declanşarea lor. S – a stabilit că au fost patru cauze

principale care au declanşat persecuţiile şi anume: moral – sociale,

religioase, politice şi cultul împăratului4.

La începutul primei perioade, de la Nero şi până la Domiţian, creştinii

au fost socotiţi o sectă iudaică uneori fiind confundaţi cu ei. De la Domiţian

ei sunt deosebiţi de iudei şi persecutaţi ca religie nouă şi nepermisă. Până la

Deciu, creştinii au fost urmăriţi mai mult din iniţiativa mulţimii păgâne, sau

a unor guvernatori. De la Deciu însă, persecuţiile sunt dezlănţuite de

autorităţile romane şi dobândesc un caracter general.

Deciu este primul împărat roman care a aprobat un edict de persecuţie

generală contra creştinilor, care s – a aplicat în tot Imperiul Roman. De acum

statul roman încearcă să distrugă Biserica iar creştinismul pe tot timpul

persecuţiilor a fost socotit religie nepermisă5.

2. Cauze religioase

3 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., Istoria Bisericească Universală, Editura IBM al BOR, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 724 Ibidem, p. 735 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 53

5

Lumea antică era brăzdată de culte politeiste. Creştinismul a apărut ca

o religie nouă în care nu se făceau discriminări de natură socială, rasială sau

politică. Acesta a încercat să elimine toate celelalte religii şi de aceea a

întâmpinat ura tuturor6.

Credinţa creştină era socotită o apostazie de la religia strămoşească.

Necunoaşterea şi neînţelegerea învăţăturii creştine, mai ales întruparea lui

Dumnezeu, învierea morţilor, ducea la acuzaţii grave împotriva

creştinismului şi de aceea acceptarea lui era socotită apostazie de la legea

strămoşească. Din cauza neînţelegerii acestei învăţături, cultul creştin era

socotit o magie7.

Pentru toate calamităţile şi nenorocirile care se abăteau asupra

Imperiului erau vinovaţi creştinii din cauza dispreţului pe care îl aveau

aceştia faţă de zei.

3. Cauze politice

În Imperiul Roman toate religiile şi cultele păgâne erau libere să se

manifeste. Strânsa legătură dintre religie, stat şi viaţa publică scotea şi mai

mult în evidenţă contrastul dintre păgânism şi ceştinism, mai mult

transforma combaterea politeismului şi a păgânismului de către creştini în

atitudine duşmănoasă faţă de stat şi societate, ceea ce era posibil din cauză

că între zei erau şi protectori ai statului8.

Până să combată politeismul şi idolatria, creştinismul a fost tolerat dar

prin combaterea politeismului şi idolatriei statul şi chiar filosofii vremii au

6 Ibidem7 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 758 Ibidem

6

combătut creştinismul, ba mai mult doreau distrugerea lui. Critica aspră a

jertfelor păgâne şi a idolatriei întărâta şi mai mult pe păgâni.

4. Cauze moral – sociale

Creştinismul a apărut în sânul lumii antice unde moralitatea lipsea cu

desăvârşire. Roma şi Corintul erau centre de prostituţie astfel că s – a ajuns

ca prostituţia să se practice până şi în temple în numele zeilor. Prejudecăţile

şi ura păgânilor se manifestau în aprecierile lor asupra vieţii morale a

creştinilor. Păgânii căutau să – i acuze pe creştini de fapte neomeneşti, şi

asta din cauză că nu le –au înţeles învăţătura9.

Clasele sociale erau bine determinate, sclavii aveau mai puţine

drepturi decât animalele, familia era desconsederată. Creştinismul a

promovat egalitatea în faţa lui Dumnezeu, fapt care a făcut religia creştină să

nu fie văzută cu ochi buni. Totuşi ea s – a răspândit în rândul maselor de jos

tocmai din cauză că le dădeau speranţe.

Din cauză că refuzau unele lucruri precum serviciul militar, de a primi

funcţiuni, creştinii erau socotiţi inutili şi mai mult consideraţi periculoşi pe

motiv că îşi omoară copiii, acuzaţii venite din cauză că nu înţelegeau Sfânta

Euharistie10.

5. Cultul împăratului

Cultul împăratului a fost între cauzele persecuţiilor una din cele mai

de seamă. Datorită multitudinii religiilor din Imperiul Roman, unitatea

9 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 5410 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 75 - 76

7

acestuia a avut de suferit. De aceea împăraţii s – au gândit să găsească o

formă de cult valabilă pentru întregul imperiu. Aşa a apărut cultul

împăratului care constituia o adevărată religie de stat şi era o obligaţie

cetăţenească.

După moartea lui Iulius Caesar, Senatul l – a declarat zeu şi i s – a

făcut o statuie asemenea celor făcute zeilor. Împăraţii care au urmat lui s –au

declarat încă din viaţă „Dominus ac deus” adică „Împărat şi zeu” şi au cerut

supuşilor să li se închine şi să facă temple unde să se închine11.

Creştinii refuzau cultul împăratului astfel că acest refuz era socotit ca

un act de împietate şi o ofensă la adresa instituţiei imperiale.

11 Ibidem

8

CAPITOLUL II

Legislaţia şi procedura de judecată

Ca să poată fi tolerate, cultele străine trebuiau să fie îngăduite prin

lege însă creştinismul ca religie superioară, promovând o moralitate înaltă,

nu a putut fi suportat de starea politică, morală şi socială în Imperiu.

La început creştinii au fost persecutaţi în baza legii numită „a celor 12

table”, lege care interzicea religiile străine şi magia, precum şi printr – o lege

a lui Traian care interzicea adunările nocturne şi mai mult se pedepseau. Din

secolul III s – au emis legi speciale şi edicte imperiale ce aveau ca ţintă

creştinismu 12.

În timpul persecuţiilor, creştinii erau aduşi în tribunale păgâne şi erau

obligaţi să – şi abjure credinţa şi să aducă sacrificii zeilor. Refuzul lor era un

motiv pentru a fi condamnaţi la închisoare, dar din cauză că închisorile erau

pline şi aici toţi erau la un loc, după o vreme s –a trecut la pedepse

corporale, în funcţie de starea socială. Cei care erau bogaţi erau lipsiţi de

bunuri şi apoi închişi sau exilaţi iar cei săraci erau torturaţi13.

Treptat pedepsele s – au înmulţit mai ales de pe timpul lui Nero. De

acum închisoarea era mai grea şi mai lungă, pedepsele corporale s – au

înmulţit şi erau tot mai grele. Cele mai grele torturi au fost de pe timpul lui

Diocleţian şi a urmaşilor lui.

CAPITOLUL III12 Ibidem13 Voicescu, Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina în secolele III–IV, după Eusebiu de Cezareea, în STnr. 5 – 6, Bucureşti, 1982, p. 418

9

Persecuţiile

Primul împărat persecutor e socotit Nero. Înaintaşul lui, Claudiu, a

luat o măsură care a atins indirect pe creştini: a alungat din Roma pe iudei în

anul 49 pentru tulburările ce se petreceau între ei din cauza lui „Chrestus” în

care istoricii îl recunosc pe Hristos.

Nero (54 – 68)

La început Nero a fost indiferent faţă de creştini el fiind o

personalitate destul de controversată a istoriei. Domnia lui era o continuă

criză poilitică şi un spectacol revoltător. Contra lui izbucneau revaolte pe

care le înăbuşea în sânge. Cea mai mare nemulţumire contra lui a fost la anul

64 când Roma a fost mai mult de jumătate distrusă de un incendiu14.

Opinia publică îl socotea vinovat pe Nero pentru incendiu dar chemat

fiind în faţa Senatului, Nero a fost sfătuit să dea vina pe creştini. Drept

urmare a început prigoana împotriva creştinilor. Aceştia erau vânaţi din toate

părţile şi aruncaţi la animale, puşi să lupte cu gladiatorii, arşi de vii pe rug,

răstigniţi, unşi cu smoală şi folosiţi ca torţe vii ce luminau noaptea grădinile

împăratului.

Se spune că aici au murit şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel sub Nero15.

Aceste scene de groază au rămas neşterse din amintirea creştinilor care au

fost persecuţii nu doar în Roma ci şi în afara ei de către păgâni.

După Nero a urmat o perioadă de lupte pentru tron. Împăratul

Vespasian a distrus Ierusalimul în anul 70 şi creştinii au fost nevoiţi să

părăsească cetatea. Mai târziu aici s-a construit un castru roman Aelia

Capitolina. Până în vremea lui Domiţian, 81-96,, persecuţiile au avut mai mult

14 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 5515 Ibidem

10

un caracter local şi au izbucnit din râvna unor proconsuli sau demnitari

romani16.

Domiţian (81 – 96) e fiul lui Vespasian şi e primul împărat care s - a

autodivinizat numindu – se „Dominus ac deus”. Domiţian a tins să

centralizeze administraţia Imperiului şi să – l facă o monarhie absolută.

Acesta a văzut conspiraţia peste tot ajungând acolo încât a crezut până că şi

membrii familiei lui îi doreau moartea17. Insuccesele din războiul cu dacii l –

au făcut să creadă că cineva este vinovat, iar el a dat vina pe creştini şi aşa au

început persecuţiile împotriva lor în Asia.

Printre persecutaţi s –au numărat şi rude de –ale sale suspectându – i ca

făcând parte din opoziţie. A avut de suferit exil ultimul dintre ucenicii direcţi

ai Mântuitorului, Sf. Ioan Evanghelistul, care a fost exilat în însula Patmos.

Persecuţia lui Domiţian a fost un de capriciu de scurtă durată la

sfârşitul domniei lui (95 – 96). El a fost ucis în urma unui complot. Noul

împărat Nerva (95 – 96) a graţiat pe cei condamnaţi de Domiţian şi n – a luat

în considerare acuzaţiile aduse creştinilor. Astfel creştinii au avut doi ani de

pace18.

Traian (98 – 117) urmaşul lui Nerva avea calităţi rare şi se bucura de o

mare încredere şi cinste. Era un bun general şi administrator şi era iubit de

trupe. Deşi bun şi drept, Traian a fost un împărat persecutor. A dat primul

rescript care se păstrează, privitor la procedura faţă de creştini. La început,

împăratul Traian nu a purtat grija creştinilor19, dar primind informaţii din

16 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 7717 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 5618 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 7819 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Martirii din Palestina, vol. I, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1987, p. 136

11

partea proconsulului Bitiniei, Pliniu cel Tânăr, că în Bitinia există mulţi care Îl

cinstesc pe Iisus Hristos ca zeu, Traian a poruncit să fie persecutaţi20.

De pe vremea lui există acea zicală enunţată de Traian: „non licet esse

christianus” – nu se cuvine să mai existe creştini.Traian a trimis Proconsulului

Pliniu cel Tânăr o scrisoare cu caracter de rescript considerată prima

reglementare cunoscută cunoscută a judecării creştinilor21. Persecuţia a făcut

martiri şi în alte provincii. Mai cunoscuţi sunt epicopul Ignatie al Antiohiei şi

episcopul Simeon al Ierusalimului.

Sub Adrian (117 – 138) s – a menţinut situaţia creată de Traian,

Adrian asemănându – se cu Traian la caracter. Era iubitor de cultura şi de

ordine. Şi acesta primeşte o scrisoare de la un guvernator din provincie şi îi

răspunde în sensul rescriptului lui Traian. Lui Adrian i s – au adresat primele

scrieri apologetice creştine şi anume Quadratus şi Aristide22. S – au înregistrat

o serie de persecuţii în Asia Mică în urma cărora au fost mulţi martiri23.

Evreii se răscoală sub conducerea unui fals Mesia numit Bar - Cochba

şi îi persecută pe creştinii din Ierusalim.Romanii au cucerit Ierusalimul şi au

construit pe ruinele lui un oraş păgân numit Aelia Capitolina.

Antonin Piosul (Antoninus Pius, 138 – 161) urmaşul lui Adrian a fost

un împărat paşnic, înţelept şi cu o viaţă morală mai aparte. Acesta nu a dat

nici un edict de persecuţie dar totuşi au avut loc persecuţii datorită poporului

şi a unor guvernatori din provincie24.

Persecuţia a fost declanşată în Orient şi Asia în anul 155. Cea mai

cunoscută este persecuţia de la Smirna unde au murit 11 creştini şi a fost

eliberat un apostaziat25. La cererea poporului a fost martirizat şi episcopul 20 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 7821 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 5622 Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 14623 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 7924 Ibidem25 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56 - 57

12

Policarp al Smirnei. După o mărturie a lui Eusebiu de Cezareea, Antoninus

Pius, a scris „tuturor grecilor” (provincia Ahaia) interzicând tumultul contra

creştinilor26.

Marc Aureliu (161 – 180) numit şi Marcus Annius Verus, a fost un

împărat foarte cult şi filosof stoic. Ca reprezentant al filosofiei stoice el a scris

lucrarea „Către sine însuşi”. A urât creştinismul deoarece nu accepta filosofia

stoică. Pentru prima dată imperiul a fost atacat de popoarele migratoare şi a

încercat ca să menţină liniştea în înteriorul graniţelor27.

Pe vremea lui imperiul a fost bântuit de ciumă provocată de o secetă

cumplită, armata a slăbit şi a fost nevoit să înroleze sclavi în armată. Datorită

acestei situaţii visteria statului s-a golit şi a fost obligat să vândă tezaurul casei

imperiale. În mijlocul acestor nevoi el aruncă vina pe creştini. Au suferit

moarte Sf. Iustin Martirul şi Filosoful şi Cecilia (la Roma), Carp, Papil şi

Agatonic (în Pergam). Persecuţia a continuat şi în Galia unde în anul 177

înregistrăm martiri la Lyon. Lui Marc Aureliu i se atribuie totuşi un edict de

toleranţă pentru creştini28.

Comodus (180 – 192) fiul lui Marc Aureliu a fost opus tatălui său,

violent, crud, vicios, barbar, îi persecuta pe creştini doar din dorinţa de a-i

persecuta. Înregistrăm martiri la Scili 12 creştini în iulie 180, la Roma a fost

decapitat Apolonius, socotit părintele creştinilor, probabil în anul 184 şi în

alte părţi cum ar fi Asia Proconsulară, Frigia, Siria29.

După câţiva ani de persecuţie, Comod, a lăsat pe creştini în pace. Cu

înlăturarea lui Comod prin asasinare, s – a schimbat situaţia generală a

26 Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 158 - 16027 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 56 - 5728 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 8029 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 57

13

Imperiului Roman, venind pe tron împăraţi neromani, din provincii,

deschizându – se astfel o lungă criză politică.

După moartea lui Comodus au fost lupte pentru tron şi a urmat o

perioadă de criză ce a durat până către sfârşitul secolului al III –lea. Tronul

este disputat de mai mulţi pretendenţi, proclamaţi împăraţi de trupele lor,

puterea armatei se macină în revolte şi lupte interne, tezaurul statului e sleit de

războaie, construcţii, lucrări de apărare. Criza de stat este nu numai politică şi

militară ci generală: financiară, economică, socială, culturală, chiar şi

religioasă30.

Septimiu Severus (193 – 211) era african romanizat proclamat de

armatele romane din Africa prin înlăturarea rivalilor săi. Căsătorit cu fiica

unui preot păgân din Siria a pus bazele unei dinastii imperiale noi în cadrul

căreia femeile şi cultele orientale au jucat un rol important31.

După câţiva ani de pace de la începutul domniei lui Septimiu Sever a

izbucnit persecuţia în Africa împăratul însuşi devenind persecutor. Interzice

prin decret orice formă de prozelitism a iudeilor şi creştinilor. Persecuţia nu a

fost generală ci mai ales în Alexandria, în Egipt şi în Africa32. Au murit mulţi

martiri pe vremea lui Septimiu Sever dintre care amintim pe Leonida tatăl lui

Origen şi sf. Irineu de Lyon martirizat în anul 20233.

Lui Septimiu Sever i – a urmat cei doi fii ai săi Caracalla şi Geta.

Aceştia se urau de moarte, ură în urma căreia Caracalla l – a ucis pe Geta în

braţele mamei lui în anul 212. Sub Caracalla a izbucnit persecuţia în Africa34.

În 217 a murit şi el în urma unui complot. Lui i – a urmat Macrin care însă a

avut o domnie scurtă şi fără pericol pentru creştini. Eliogobal (218-222) dă

30 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 81 - 8231 Ibidem, p. 82 - 8332 Eusebiu de Cezareea, op. cit., p. 22433 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 57 - 5834 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 83

14

libertate tuturor cultelor reuşind să introducă cultul zeului Mithra în care a

vrut să supună toate cultele.

Dinastia Severilor se stinge în 235, o dată cu moartea lui Alexandru

Severus (222-235). Pe vremea lui a apărut Constituţia Ateniană – s-au emis

două decrete de persecuţie, încercându-se interzicerea creştinilor. Este ucis de

un complot şi este proclamat împărat MaximinTracul (235-238), împărat

barbar, crud, ce i-a persecutat pe creştini în baza tradiţiilor inaintaşilor săi; a

dat un edict pentru omorârea conducătorilor Bisericii35. Au fost omorâţi cei

doi episcopi rivali Ponţian şi Ipolit la Roma. După moartea lui Maximin

Tracul, creştinii au avut 11 ani de pace.

Filip Arabul (244 – 249) a fost tolerant şi binevoitor cu creştinii. El şi

soţia sa erau în corespondenţă cu Origen. Ieronim spune despre Filip Arabul

că ar fi primul împărat creştin. Cu toate acestea pe vremea lui izbucneşte o

persecuţie foarte violentă contra creştinilor din Egipt36.

Deciu (249 – 251) a fost un împărat capabil, iubit de trupe. Acesta a

ajuns la domnie într –un timp de pericol pentru Imperiu şi de aceea a dorit

restaurarea şi consolidarea Imperiului. Pentru salvarea Imperiului a numit ca

cenzor pe Valerian spre a supraveghea moravurile societăţii. De la Deciu,

începe a treia perioadă a persecuţiilor contra creştinilor.

Din dorinţa lui de reformă, a ieşit ideea lui Deciu de a distruge

creştinismul socotindu – l un element negativ în Imperiu. El a dat un edict de

persecuţie generală prin care creştinii trebuiau să se prezinte în faţa

tribunalelor păgâne, să se lepede de credinţă şi să aducă jertfe zeilor romani,

iar dacă refuzau erau chinuiţi şi ucişi. Au suferit moarte martirică Alexandru

al Ierusalimului, Fabian al Romei, Vavila al Antiohiei şi mulţi alţii37.

35 Voicescu, Mihail, op. cit., p. 41636 Ibidem, p. 41437 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 86 - 88

15

Datorită persecuţiei violente mulţi creştini au apostaziat împreună cu

clerici, alţii au negat că ar fi creştini, iar alţii au reuşit să fugă şi să se

refugieze ajutaţi fiind de credincioşi. Reprimirea celor căzuţi (sau lapşi) –cei

care s-au lepădat- în Biserică l-a determinat pe Sf. Ciprian să ţină numeroase

sinoade în Cartagina.

După puţină linişte, urmaşul lui Deciu, Trebonius Gallus (251 – 253)

reia persecuţia fie prin aplicarea edictului lui Deciu, fie printr – un nou edict.

Acesta s –a mulţumit să – i trimită pe creştini în închisori. Creştinii s – au

dovedit a fi mult mai curajoşi38.

Valerian (253 – 260) a fost colaboratorul lui Deciu. La începutul

domniei ei i – a tolerat pe creştini dar la îndemnul unui demnitar Valerian a

declaşat persecuţia. Printr – un edict din august 257, Valerian porneşte un

război împotriva creştinilor. În anul următor (258), împăratul şi senatul dau un

nou edict care agravează măsurile celui dintâi39.

Au murit mulţi martiri dintre care amintim pe Episcopii Sixt II al

Romei şi Ciprian al Cartaginei. În 260 Valerian a fost luat prizonier în

războiul cu perşii şi a murit în captivitate.

Gallienus (260 – 268) fiul şi urmaşul la domnie al lui Valerian,

convins de zădărnicia persecuţiilor acordă pace creştinilor şi a dat un rescript

de toleranţă, comunicat prin scrisori episcopilor, el fiind primul împărat care

face un astfel de rescript40. Textul rescriptului nu s – a păstrat dar se cunoaşte

sensul lui: creştinii erau liberi să se adune pentru cult, Biserica primea

bunurile confiscate.

După o perioadă de pace, Aurelian (270 – 275), a reînceput persecuţia

împotriva creştinilor. Pentru a rezista popoarelor migratoare care loveau

38 Ibidem39 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 5940 Voicescu, Mihail, op. cit., p. 416

16

imperiul din toate părţile, Aurelian a luat măsuri printre care erau şi măsuri cu

caracter religios. A adoptat cultul soarelui făcând din el religia împăraţilor.

În primii ani de domnie, Aurelian a fost tolerant cu creştinii, însă la

sfârşitul domniei sale, prin 274, a dat un edict de persecuţie a creştinilor

deoarece îi credea vinovaţi pentru că populaţiile migratoare au lovit imperiul.

Acest edict nu a fost pus în aplicare în toate provinciile pentru că a murit în

anul 27541.

Diocleţian (284/285 – 305) este cel mai însemnat dintre împăraţii

ilirieni. Cu Diocleţian (284-305) începe o nouă eră în istoria persecuţiilor.

Pentru o mai bună guvernare împarte imperiul în două cu prietenul său

Maximianus Herculius (în 286), care primeşte Apusul, stabilindu-şi reşedinţa

la Roma, iar Diocleţian Răsăritul, cu capitala la Nicomidia42.

Pe vremea lor s-a realizat şi o reformă administrativă, imperiul fiind

împărţit în patru prefecturi: Orient şi Iliric în Răsărit, Italia şi Galia în Apus.

Acestea au fost apoi împărţite în câte trei dieceze, iar apoi în 96 de provincii.

Imperiul îşi păstra unitatea deoarece legile se dădeau în numele ambilor

impăraţi; fiecare şi-a ales câte un cezar, Diocleţian pe Galerius, iar Maximian

pe Constantin Chlorus, în 293.

Cu toate că Diocleţian era un păgân înfocat a fost tolerant cu creştinii

retrăgându-se din viaţa publică la palatul său din Nicomidia unde petrecea în

banchete şi petreceri. Cezarul Galeriu însă, era fanatic şi intolerant. Mama sa,

originară din localitatea Romura (azi Reşca în Oltenia), l – a influenţat pe fiul

ei, Galeriu să persecute pe creştini.

În urma unei victorii împotriva perşilor (297), Galeriu a vrut să cureţe

armata de elementul creştin astfel încât au fost mulţi martiri (veteranul Iuliu,

41 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 89 - 9042 Ibidem, p. 90 - 91

17

Hesichius, Nicandru, Marcian, Pasicrat şi Valentinian în Durostorum). Sub

influenţa lui Porfiriu care a scris o lucrare în 15 cărţi împotriva creştinilor,

Diocleţian aprobă persecuţia generală şi emite decrete de persecuţie sub

lozinca radicală: nomen christianorum deleto (numele creştinilor să fie

nimicit43.

Primul edict s – a dat la 24 februarie 303, edict care prevedea

distrugerea bisericilor, interzicerea adunărilor, arderea cărţilor sfinte,

confiscarea averilor. În timpul persecuţiei au murit tânărul Astion şi preotul

Epictet în Halnyris şi chiar episcopul Antim al Nicomidiei (creştinii de aici au

fost băgaţi cu forţa într-o biserică căreia i dat foc).

S – au mai dat două edicte, în aprilie şi în septembrie 303, prin care se

dorea distrugerea clerului. În anul 304 s –a dat al patrulea edict de persecuţie

care era cel mai grav şi prin care s – a declarat război creştinismului şi

nimicirea lui44. Martirii au fost numeroşi mai ales în Orient, Italia, Africa,

Provinciile sud-dunărene, Sciţia Minor dintre care amintim pe Sf. Chiril,

Chindeas şi Dasius la Cernavodă, Sf. Gheorghe în Capadochia, Sf. Irineu şi

Dimitrie la Sirmium, doctorii Cosma şi Damian în Cilicia şi mulţi alţii45.

În 305, împlinindu-se 20 de ani de domnie comună, Diocleţian (+316)

şi Maximian hotărăsc să se retragă şi lasă pe cei doi cezari să devină

imperatori. Galeriu îl alege ca cezar pe Maximian Daia un ofiţer barbar, iar

Constantin Clorus pe Flavius Severus.

În 306, Constantin Clorus moare şi în locul lui armata îl proclamă

împărat pe fiul său, Constantin cel Mare (306 – 337). În acelaşi timp, tot in

Apus se autoproclamă împărat Maxenţiu, fiul lui Maximilianus Herculius şi

43 Ibidem, p. 9244 Voicescu, Mihail, op. cit., p. 41845 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p. 61 - 62

18

ginerele lui Galeriu. În 307, Flavius Severus este înfrânt de Maxenţiu şi se

sinucide.

În Răsărit sub Galeriu şi Maximian Daia, persecuţia continuă. Prin 311,

Galeriu cade grav bolnav şi dă un edict de toleranţă la 30 aprilie 311, creştinii

având dreptul să-şi practice liber religia cu condiţia să se roage pentru el şi

pentru stat. La scurt timp Galeriu moare46.

La moartea lui existau proclamaţi patru împăraţi: Maximian Daia în

locul lui Galeriu, Liciniu, cumnatul lui Constantin alături de Maximian, iar în

Apus Maxenţiu şi Constantin (cel Mare). Maxenţiu şi Maximian se aliază

împotriva celorlalţi doi. În 312 Maximin Daia este înfrânt de Licinius, iar

Constantin se îndreaptă spre Roma în octombrie 312 pentru a-l alunga pe

Maxenţiu47.

Tradiţia ne spune că înaintea luptei celor doi de la Podul Vulturului de

lângă Roma ziua în amiaza mare s-a arătat pe cer crucea Mântuitorului

înconjurată de cuvintele: „in hoc signo vinces" (prin aceasta vei învinge). În

urma acestui semn şi a unui vis în care Mântuitorul l – a îndemnat pe

Constantin să pună pe steaguri semnul crucii, pe care Constantin l – a pus sub

forma monogramei lui Hristos (XP). Constantin cel Mare a avut mare

încredere în victorie şi a câştigat bătălia deşi armata lui Maxenţiu era mai

numeroasă.

Din acest moment Constantin s – a alăturat cu totul creştinilor astfel

încât a acordat libertate deplină creştinismului prin Edictul de la Mediolanum

(Milan) din februarie 313. Acest edict cuprinde: garantarea libertatăţii

religioase tuturor cultelor din imperiu, libera trecere a fiecărui cetăţean roman

la creştinism, înapoierea tuturor bunurilor confiscate de la creştini în timpul

46 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 94 - 9547 Ibidem, p. 95 - 96

19

persecuţiilor, etc. Edictul de la Milan acorda creştinilor nu numai libertate ci

le asigura şi sprijinul împăraţilor iar creştinismul a devenit religie permisă în

Imperiul roman48.

În 314 începe conflictul dintre Constantin şi Liciniu. Constantin îl

înfrânge pe Licinius în 314 şi este obligat să-i cedeze lui Constantin Iliricul -

rămânând doar cu Orientul. Liciniu se supără şi începe persecuţia în Orient.

Au suferit 40 de mucenici la Sevasta care au fost aruncaţi iarna într-un lac din

Armenia. În 323 izbucneşte un nou război între ei încheiat, în 324, cu

prinderea, judecarea şi decapitarea lui Licinius; Constantin devine astfel

singurul împărat peste tot imperiul până la moartea sa (+337). Pe vremea lui

creştinismul s-a bucurat de linişte49.

CONCLUZII

Persecutiile au avut serioase urmari pentru Biserica. In perioada

primelor secole, pana la edictul de la Milan din 313, dat de Constantin cel

48 Pr. Eugen Drăgoi, op. cit., p.62 - 6349 Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., op. cit., p. 95 - 96

20

Mare (306-337), iar in Rasarit si dupa aceea, Biserica a dat cel mai mare

numar de martiri, cinstiti pana azi ca sfinti.

Contrar asteptarilor masurilor luate de imparatii romani contra

crestinilor si a urii lumii pagane, cu cat crestinii erau mai persecutati, cu atat

numarul lor crestea. Curajul martirilor in fata mortii a facut pe multi pagani

sa treaca la crestinism.

Intr-adevar, martirii crestini au suferit cu curaj neinfricat, care a uimit

lumea greco-romana, toate torturile si pedepsele inventate de fanatismul si

brutalitatea lumii pagane, care ura pe crestini, dispretuia credinta lor intr-un

Dumnezeu spiritual si invizibil, lua in deradere credinta si speranta lor in

invierea mortilor si viata viitoare, si nu avea nici o pretuire pentru viata lor

curata si sfanta.

BIBLIOGRAFIE

21

1. Rămureanu, Pr. Prof. Ioan I., Istoria Bisericească Universală,

tipărit cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, Editura IBM al BOR, vol. I, Bucureşti, 1975

2. Vasilescu, Pr. Prof. Dr. Ioan, Istoria Romei, în ST, revista

institutelor teologice din Patriarhia română, anul XXX, nr. 3 – 4, Bucureşti,

1977

3. Voicescu, Mihail, Situaţia creştinilor din Palestina în secolele III–

IV, după Eusebiu de Cezareea, în ST, revista institutelor teologice din

Patriarhia română, anul XXXIV, nr. 5 – 6, Bucureşti, 1982

4. Drăgoi, Pr. Eugen, Istoria Bisericească Universală, tipărit cu

binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Iustinian, Patriarhul Bisericii

Ortodoxe Române, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1992

5. Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, Martirii din Palestina,

carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul

Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, traducere, note şi comentarii de Pr. Prof. T.

Bodogae, Editura IBM al BOR, Bucureşti, 1987

22