BIOLOGIE ANIMALA - curs si lucrari practice-Şef lucr. dr. Ovidiu

1

BIOLOGIE ANIMALA

- CURS PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ -

Partea I

Coordonator de disciplină şi tutore: Lector dr. O. Popovici

Telefon: 201507

e-mail: [email protected]

2

Tematică:

SUBREGNUL PROTOZOA

1.Increngătura PROTOZOA – Clasele: Flagellata, Sarcodina, Sporozoa, Neosporidia şi Ciliophora

(caractere generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi

mediul de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

Filogenia protozoarelor.

SUBREGNUL METAZOA - caractere generale ;

Diviziunea DIPLOBLASTE,

Subdiviziunea PORIFERA,

2. Increngătura PORIFERA (caractere generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă,

adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

Subdiviziunea COELENTERATA – caractere generale

3. Increngătura CNIDARIA. Clasele: Hydrozoa, Scyphozoa şi Anthozoa (caractere generale, cicluri de

dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă, importanţă

teoretică, importanţă practică).

4. Increngătura ACNIDARIA (CTENARIA) – caractere generale.

Diviziunea TRIPLOBLASTE – caractere generale.

Subdiviziunea ACOELOMATA – caractere generale.

5. Increngătura PLATHELMINTHES. Clasele: Turbellaria Trematoda şi Cestoda. (caractere generale,

cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă,

importanţă teoretică, importanţă practică).

6. Increngătura NEMATHELMINTHES (ASCHELMINTHES). Clasele: Rotatoria, Gastrotricha

Nematoda Kinorhyncha Nematomorpha şi Acanthocephala (caractere generale, cicluri de dezvoltare,

mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă, importanţă teoretică,

importanţă practică).

7. Increngătura NEMERTINI - caractere generale, biologie.

Subdiviziunea COELOMATA – caractere generale.

Grupa PROTOSTOMIA – caractere generale.

8. Increngătura MOLLUSCA. Clasele: Polyplacophora, Monoplacophora, Aplacophora şi Gastropoda,

Lamellibranchiata şi Cephalopoda (caractere generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de

viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

9. Increngătura ANNELIDA. Clasele: Archiannelida Polychaeta Oligochaeta şi Hirudinea (caractere

generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul

de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

10. Increngătura ARTHROPODA – caractere generale.

Subîncrengătura CHELICERATA. Clasele: Merostomata, Arachnida şi Pantopoda (caractere

generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul

de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

Subîncrengătura MANDIBULATA. Clasele: Crustacea Miriapoda şi Insecta (caractere generale,

cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă, adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă,

importanţă teoretică, importanţă practică).

11. Increngătura ECHINODERMATA. Clasele: Crinoidea, Holothurioidea, Asteroidea,

Ophiuroidea şi Echinoidea (caractere generale, cicluri de dezvoltare, mediul de viaţă, modul de viaţă,

adaptări funcţionale la modul şi mediul de viaţă, importanţă teoretică, importanţă practică).

3

Obligaţiile minime ale studenţilor - Consultarea unei bibliografii minime în vederea însuşirii noţiunilor din curs - Participarea la toate lucrările de laborator şi la verificările de pe parcursul anului şcolar

Modul de stabilire a notei finale: 50% din notă este reprezentată de verificările pe parcurs (în număr de două)

Teme de licenţă:

Subiecte despre metodele de colectare, sistematica, morfologia şi anatomia insectelor, în special al insectelor parazitoide din suprafamiliile Proctotrupoidea, Platygastroidea şi Ceraphronoidea.

4

CUPRINS SUBREGNUL PROTOZOA

1.Increngătura PROTOZOA

SUBREGNUL METAZOA Diviziunea DIPLOBLASTE,

Subdiviziunea PORIFERA,

2. Increngătura PORIFERA

Subdiviziunea COELENTERATA 3. Increngătura CNIDARIA.

4. Increngătura ACNIDARIA (CTENARIA)

Diviziunea TRIPLOBLASTE

Subdiviziunea ACOELOMATA

5. Increngătura PLATHELMINTHES

6. Increngătura NEMATHELMINTHES (ASCHELMINTHES)

7. Increngătura NEMERTINI

Subdiviziunea COELOMATA

Grupa PROTOSTOMIA

8. Increngătura MOLLUSCA

9. Increngătura ANNELIDA

10. Increngătura ARTHROPODA

Subîncrengătura CHELICERATA

Subîncrengătura MANDIBULATA

11. Increngătura ECHINODERMATA

5

Regnul Animal

Se împarte în 2 subregnuri: Protozoa şi Metazoa.

1. Subregnul Protozoa

Subregnul Protozoa cuprinde o singură încrengătură – Protozoa (protos – primul, primitiv;

zoon - animal). Scurt istoric: Denumirea de protozoare a fost introdusă în ştiinţă pentru prima dată de

Goldfuss în 1817. Protozoarele cuprind organisme unicelulare eucariote. Sunt considerate cele mai simple animale, corpul lor fiind reprezentat printr-o singură celulă, care îndeplineşte toate funcţiile vieţii. Sunt întâlnite cu preponderenţă în mediul acvatic, dar se cunosc şi numeroase specii care trăiesc în pămînt umed, precum şi specii care trăiesc în sau pe alte organisme. Diversitatea habitatelor a dus la o diversificare specifică foarte mare în cadrul acestui grup, în prezent fiind cunoscute aproximativ 60000 de specii.

Studiul protozoarelor a început după anul 1674, după perfecţionarea microscopului de către Leeuwenhoek. Acesta este primul cercetător care observă protozoarele şi le numeşte animalcule (animale mici), motiv pentru care este considerat părintele protistologiei.

Dimensiuni: majoritatea speciilor sunt microscopice. Cea mai mică specie cunoscută este Anaplasma marginale cu dimensiuni de aproximativ 1micrometru (10-6 m), parazită în hematii la bovine; Porospora gigantea are dimensiuni de până la 10 mm şi parazitează în intestin la homari, iar unele specii de numuliţi pot atinge dimensiuni de până la 10 cm în diametru. Structura corpului – este deosebit de simplă, corpul fiind alcătuit din: membrană, citoplasmă şi nucleu.

Membrana: în cazul flagelatelor, sporozoarelor, cnidosporidiilor şi ciliophorelor conţine constituienţi tari, motiv pentru care forma corpului la reprezentanţii acestor clase este aproximativ constantă. În cazul sarcodinelor aceşti constituienţi lipsesc, iar forma corpului la reprezentanţii acestui grup este într-o continua schimbare, deoarece în permanenţă sunt emise pseudopode. La nivelul membranei are loc un intens schimb de substanţă între citoplasmă şi mediu. Membrana este cunoscută şi sub denumirea de membrană plasmatică (plasmalemă). În unele cazuri, alături de membrană poate exista şi un înveliş secundar de natură celulozică în cazul flagelatelor, chitinoasă sau silicioasă în cazul tecamoebienilor, sau proteică în cazul gregarinelor.

Citoplasma: este constituită din 2 zone: - o zonă subţire situată chiar sub membrană numită ectoplasmă. Aceasta este lipsită de

granulaţii şi privită la microscop este translucidă, motiv pentru care a fost denumită şi hialoplasmă. - o zonă situată în interiorul celulei, înconjurând nucleul, numită endoplasmă. Conţine

numeroase granulaţii, motiv pentru care e numită şi granuloplasmă. Granulaţiile pot fi vii (organitele celulare) sau moarte (substanţe de rezervă, incluziuni etc.).

Nucleul – este individualizat. La exterior prezintă anvelopa nucleară. Celula care reprezintă în cazul protozoarelor întreg organismul îndeplineşte toate funcţiile

acestuia: funcţia de relaţie, funcţia de nutriţie şi funcţia de reproducere. Deplasarea: se realizează cu ajutorul flagelilor, pseudopodelor şi al cililor. Nutriţia: - o parte dintre protozoare se hrănesc autotrof (holofitic), iar altele se hrănesc

heterotrof (holozoic). Protozoarele heterotrofe se pot hrăni prin: fagocitoză, pinocitoză, osmoză, acest din urmă mod fiind întâlnit cu precădere la speciile parazite. În cazul acestora substanţele nutritive din gazdă intră în parazit pe întreaga suprafaţă a corpului.

Respiraţia: - schimbul de gaze are loc pe întreaga suprafaţă a corpului. Excreţia: are loc în cea mai mare măsură pe întrega suprafaţă a corpului. Substanţele de

excreţie sunt eliminate şi cu ajutorul vacuolelor exretoare, numite şi vacuole pulsatile. Totuşi, principalul rol al vacuolelor pulsatile este cel osmoregulator.

Reproducerea: poate fi asexuată şi sexuată. Reproducerea asexuată se poate realize prin: diviziune binară longitudinală la Euglena,

diviziune binară transversală la Paramaecium, diviziune multiplă – la majoritatea protozoarelor. Reproducerea sexuată: este reprezentată prin: conjugare (caz în care organismele

implicate fac schimb doar de material nuclear), formare de gameţi urmată de copulare.

6

1. 1. Clasa Flagellata (Mastigophora)

Caracterul principal al organismelor din această clasa este prezenţa unuia sau a mai

multor flageli. Reprezentant caracteristic: Euglena gracilis. - este un flagelat care se hrăneşte mixotrof; dimensiunile corpului cuprinse între 0,1 – 0,2 mm; forma corpului – naviculară (ascuţită la ambele capete). Înmulţirea: se reproduce asexuat prin diviziune binară longitudinală (fig. 1). Iniţial se divide nucleul. Acesta se divide după un plan perpendicular pe axul longitudinal, apoi se divid şi blefaroplaştii. Flagelii nu se divid. În urma diviziunii vor rezulta 2 euglene fiecare cu câte un flagel, dar cu câte 2 blefaroplaşti. În faza imediat următoare, fiecare euglenă îşi va forma câte un flagel scurt. Flagelul scurt de la individul intrat în reproducere se lungeşte. În momentul în care condiţiile de mediu devin neprielnice, Euglena se închistează. În aceste condiţii flagelul dispare, iar forma corpului devine aproximativ sferică. Acest stadiu poartă numele de palmella. În această fază se poate hrăni şi reproduce. În cazul în care se reproduce, o face printr-o diviziune multiplă. Există şi flagelate la care se întâlneşte reproducerea sexuată. În acest caz, 2 indivizi identici joaca rolul de gameţi. Deoarece gameţii sunt reprezentaţi prin indivizi întregi, această înmulţire se numeşte hologamie. Deoarece indivizii sunt identici, gameţii se numesc izogameţi. Nucleul rezultat în urma hologamiei se numeşte sincarion. Acest tip de înmulţire este întâlnit la Scytomonas pusilla. Un astfel de proces sexual se numeşte copulaţie.

Fig.1.1: Diviziune binară longitudinală la Euglena sp.

După modul de nutriţie, clasa Flagellata este împărţită în 2 subclase: Phytoflagellata şi

Zooflagellata. Existenţa organismelor mixotrofe reprezintă o punte de legătură între Regnul Vegetal şi cel Animal, reflectând unitatea lumii vii. Subclasa Zooflagellata cuprinde următoarele Ordine: Euglenoidina, Protomonadina, Polymastigina, Hypermastigina, Opalinida şi Rhizomastigina.

1.1.1. Ordinul Protomonadina (protos – primitive; monados – cea mai simplă unitate vie) – grupează flagelate de dimensiuni mici ce posedă 1 sau 2 flageli. Sunt puţine cazuri în care numărul flagelilor este mai mare. Nutriţia este holozoică. Majoritatea speciilor sunt acvatice, dar se cunosc şi numeroase specii parazite. Unele specii sunt coloniale. Ex.: Bodo saltans – specie liberă întâlnită în ape dulci, bogate în substanţe organice, sau în excremente. Contribuie la epurarea apelor. Este prevăzută cu 2 flageli.

Costia necatrix: specie parazită pe peşti. Aspect piriform, faţa ventrală este uşor scobită. De pe faţa ventrală plecă 2 flageli. S-au observat şi forme cu 4 flageli, dar se consideră că acestea reprezintă doar stadii din procesul de diviziune. Când atacul este puternic, produce mortalitate îndeosebi la puiet.

Familia Trypanosomatidae – grupează specii în majoritate parazite. Prezintă 1 flagel. Corpul este subţire, alungit, răsucit în spirală (trypanon – spirală; soma - corp). Blefaroplastul poate ocupa diverse poziţii faţă de nucleu. În cazul în care blefaroplastul este situate posterior faţă de nucleu, flagelul este orientat spre partea anterioară a corpului şi este unit de peretele corpului printr-o membrană foarte fină, formând o membrană ondulantă.

Trypanosoma gambiense (1.2.A) – parazită în sânge, lichidul cefalo-rahidian, sau în ganglionii limfatici. La om provoacă “boala somnului”. Dimensiuni cuprinse între 16 – 31 micrometri. Este transmisă de “musca ţeţe” (Glossina palpalis). În tubul digestiv al muştei, parazitul suferă numeroase diviziuni longitudinale rezultând numeroşi indivizi foarte subţiri. Din tubul

7

digestiv, parazitul ajunge în glandele salivare. Aici, după numeroase alte diviziuni se transformă într-un stadiu numit critidie (1.2.B). Acest stadiu se deosebeşte de tripanosoma prin poziţia blefaroplastului, care este situate în spatele nucleului. După alte diviziuni, parazitul se transformă în metatrypanosomă (stadiu infestant). Parazitul se găseşte şi la antilopă fără însă să-i provoace vre-un rău. Este întâlnit în Africa tropicală şi ecuatorială.

Trypanosoma cruzi – parazitează în sânge, în diverse umori, dar şi intracelular (în celule glandulare, musculare şi conjunctive). Provoacă boala numită Chagas care se manifestă prin umflarea tiroidei şi a splinei, idioţenie, paralizie şi în cele din urmă moarte. Când parazitul este intracelular devine rotund, iar flagelul este foarte scurt. Acest stadium poartă numele de Leishmania (1.2.C). Parazitul se transmite prin excrementele ploşniţei Triatoma megista. Boala se întâlneşte din sudul SUA până în sudul Argentinei. Parazitul se întâlneşte şi la câine, pisică,

şobolani, tatu, fără ca la aceste animale să le provoace vre-un rău. 1.1.2. Ordinul Polymastigina: - grupează flagelate care posedă cel puţin 4 flageli. Când sunt mai mulţi, aceştia sunt grupaţi câte 4. Tot timpul, cel puţin 1 flagel este orientat către partea posterioară a corpului, fiind numit “flagel recurent”. Acest flagel este folosit pe post de cârmă. În interiorul celulei, la mulţi reprezentanţi se pot găsi formaţiuni scheletice alcătuite fie din microfibrile, fie dintr-o baghetă numită axostil.

Ex: Lamblia (Giardia) intestinalis – parazitează în duoden la om, dar se găseşte şi la şoarece, şobolan, câine, pisică. Parazitul are dimensiuni de 10 – 20 micrometri, aspect piriform, cu partea anterioară rotunjită şi cu cea posterioară ascuţită. Parazitul se transmite sub formă de chisturi în special din apă. Boala produsă se numeşte giardioză şi se manifestă prin diaree, flatulenţă, dureri abdominale. La copii se manifestă prin intoleranţă la lactoză, lipsa poftei de mâncare, vărsături. În stadiul cronic, boala se manifestă prin: insomnie, dureri de cap, tulburări de atenţie, ameţeli etc.

1.1.3. Ordinul Hypermastigina: - grupează flagelate de dimensiuni mari. Unele pot atinge 0,5 mm. Prezintă numeroşi flageli. Trăiesc în simbioză cu termitele, fiind găsite în intestinal acestora, unde digeră celuloza. În unele cazuri, greutatea hypermastiginelor reprezintă 20 – 30% din greutatea termitei. Ex: Trichonympha chattoni la termite.

1.1.4. Ordinul Opalinida: Au corpul acoperit în totalitate cu cili, însă nu prezintă peristom. Hrănirea se realizează prin osmoză sau prin pinocitoză pe întreaga suprafaţă a corpului. În interiorul corpului pot fi observaţi numeroşi nuclei identici. Opalina ranarum: - trăieşte parazită în intestinal posterior şi în cloac la Rana ridibunda şi la Rana temporaria. Are dimensiuni de aproximativ 0,3 mm. S-a remarcat o corelaţie între ciclul de reproducere al parazitului şi dezvoltarea gazdei. Ciclul de dezvoltare al acestui parazit poate fi urmărit în figura 1.3.

1.1.5. Ordinul Rhizomastigina: grupează flagelate care prezintă atât pseudopode cât şi flagel. Sunt

1.2. Diverse stadii de Trypanosoma: A – stadiul tripanosoma; B – stadiul

crithidie; C – stadiul leishmania

1.3. Dezvoltarea la Opalina ranarum

8

specii dulcicole.

1.2. Clasa Sarcodina

Grupează protozoare ce se deplasează şi se hrănesc cu ajutorul pseudopodelor. La numeroase grupe corpul este protejat la exterior de un înveliş secundar sau prezintă structuri scheletice: la Foraminifere există o cochilie calcaroasă, la Testaceae există un ţest de natură gelatinoasă, pseudochitinoasă sau silicioasă, la Acanthari există un schelet format din acantină (sulfat de stronţiu cu silicat de aluminiu şi de calciu).

1.2.1. Ordinul Amoebina: grupează sarcodine nude (nu au corpul protejat de o cochilie sau de un ţest). La majoritatea speciilor pseudopodele sunt scurte şi late (lobopode), motiv pentru care grupul este cunoscut şi sub denumirea de Lobosa. Majoritatea speciilor trăiesc în ape dulci, dar se cunosc şi specii ce trăiesc în pământ umed sau în corpul altor organisme realizând relaţii de comensalism sau fiind patogene.

Ex.: Amoeba proteus – este o specie comună, des întâlnită în ape dulci, pe mâl sau pe vegetaţia acvatică. Prezintă un număr redus de pseudopode.

Entamoeba histolitica – trăieşte în intestinal gros la om şi şobolan. Şobolanului nu-i face rău. În cazul oamenilor provoacă o afecţiune cunoscută sub denumirea de dizenterie amoebiană. Netratată, această afecţiune este mortală în 40% din cazuri.Parazitul este cunoscut sub 3 forme: magna, minuta şi chist.

Forma magna – este hematofagă, provoacă ulceraţii în formă de “buton de cămaşă” în special la nivelul intestinului gros, dar şi la nivelul duodenului, ficatului, plămânului şi al creierului. Ulceraţiile sunt produse cu ajutorul unor enzime de tipul hialuronidazei, tripsinei şi pepsinei. Această formă se înmulţeste prin diviziune binară, pe parcursul căreia vor rezulta indivizi din ce în ce mai mici, ajungându-se la forma “minuta”. Această formă se închistează, iar chisturile sunt eliminate la exterior în acelaşi timp cu excrementele. Un om bolnav poate elimina până la 300 milioane chisturi pe zi.

1.2.2. Ordinul Testacea (Arcellinida, Thecamoebina) - grupează sarcodine la care corpul este protejat de un ţest ce poate fi de natură

gelatinoasă sau psudochitinoasă. În unele cazuri, ţestul poate fi impregnate cu resturi provenite din mediul extern. În alte cazuri, ţestul poate fi de natură silicioasă. Acest ţest prezintă un singur orificiu numit pseudostom sau pilom prin care ies pseudopodele la exterior. Acestea sunt de tipul lobopodelor sau al filipodelor. Sunt organisme acvatice dulcicole. Prosperă în apele din turbării datorită pH ridicat al acestora. Se cunosc şi specii care trăiesc în muşchi.

Arcella vulgaris – ţestul este de natură pseudochitinoasă, iar pseudopodele de tipul lobopodelor.

Înmulţirea se realizează prin diviziune binară. La formele la care cochilia este moale, aceasta se divide odată cu organismul. La formele cu ţest tare, după diviziune, 1 individ rămâne în ţest, iar celălalt îl părăseşte şi-şi fomează altul. La Euglypha, plăcile silicioase sunt preformate în citoplasmă, astfel încât individual care va părăsi ţestul mamă va avea plăcile gata formate.

1.2.3. Ordinul Foraminifera Cuprinde sarcodine marine, la care corpul este protejat de o cochilie de natură calcaroasă,

alcătuită din una sau mai multe camere (loje). Structura cochiliei, a pseudopodelor – vezi lucrări practice.

Reproducerea: se poate realize atât pe cale sexuată cât şi asexuat (fig. 1.4.). Reproducerea asexuată: nucleul se divide de numeroase ori rezultând numeroşi nuclei. Fiecare dintre nuclei ou formaţi se înconjură cu citoplasmă, îşi formează o membrană proprie, apoi prin mişcări amiboide părăsesc cochilia mamă şi-şi formează cochilii proprii. Acest process de reproducere asexuată poartă numele de schizogonie, iar indivizii rezultaţi în urma acestui process se numesc schizozoizi. Schizozoizii prezintă mişcări amiboide. Sunt cunoscuţi şi sub denumirea de spori deoarece dau naştere la noi indivizi fără a copula între ei. Individiul care intră în procesul de reproducere asexuată se numeşte schizont.

Din schizozoizi vor rezulta indivizi la care loja embrionară este mai mare decât loja embrionară a formelor parentale. Aceşti indivizi cu loja embrionară mare intră în procesul de reproducere sexuată reprezentată prin formare de gameţi, acest tip de reproducere fiind numit gamogonie, iar indivizii ce intră în procesul de reproducere sexuată poartă numele de gamont.

9

În procesul de reproducere sexuată nuclel se divide de mai multe ori rezultând numeroşi nuclei mici. Aceştia se înconjură cu protoplasmă îşi formează câte 2 flageli şi se transformă în gameţi. Aceşti gameţi sunt identici motiv pentru care au fost denumiţi izogameţi. Ei părăsesc cochilia parentală, iar la exterior copulează 2 câte 2 formând zigoţii. Zigotul în etapa imediat următoare îşi va forma o cochilie proprie. S-a remarcat că loja iniţială a zigotului este mai mică decât loja iniţială a gamontului. Se poate remarca că în cadrul aceleiaşi specii există 2 tipuri de indivizi diferiţi din punct de vedere morfologic. Unii indivizi au loja embrionară mare, alcătuind genereţia macrosferică, alţi indivizi au loja embrionară mică, alcătuind generaţia microsferică.

1.2.4. Ordinul Heliozoa (animale sori). Corpul lor are aspect de sferă, înconjurat de numeroase pseudopode dispuse regulat. În interiorul corpului citoplasma este putenic diferenţiată într-o zonă externă (zonă corticală) şi o zonă internă (zonă medulară). Zona corticală este puternic vacuolizată. La nivelul acestei zone sunt întâlnite 1 sau 2 vacuole pulsatile. La nivelul zonei medulare

există 1 nucleu la Actinophrys sol şi Acanthocystis aculeata sau numeroşi nuclei la Actinosphaerium eichorni. Filamentele axiale în cazul speciei Actinophrys sol se sprijină direct pe nucleu, iar în cazul speciei Acanthocystis aculeata pe o granulă centrală. Formaţiunile scheletice sunt mai rar întâlnite, fiind de natură silicioasă. În cazul speciei Acanthocystis aculeata aceste formaţiuni sunt reprezentate prin nişte plăcuţe cu ţepi (acanthus – spin, ţep). Specia Actinosphaerium eichorni posedă între 20 – 500 nuclei.

Sunt specii acvatice, dulcicole, extreme de puţine sunt specii marine. Majoritatea sunt specii libere, nefixate de substrat.

Reproducerea asexuată: poate avea loc prin: diviziune binară, diviziune multiplă (merogamie), înmugurire (la Acanthocystis aculeata).

Reproducerea sexuată: este reprezentată printr-un fenomen cunoscut sub numele de autogamie pedogamică şi poate fi urmărită în fig. 1.5.

1.2.5. Ordinul Acantharia Reprezentant caracteristic:

Acanthometra elastica – are aspectul unei sfere cu diametrul de 40 - 50 micrometri. Din corpul animalului ies la exterior 20 de baghete de acantină (substanţă alcătuită din sulfat de stronţiu, silicat de aluminiu şi silicat de calciu) dispuse perfect regulat. Aceste baghete

pătrund până în centrul corpului unde se unesc într-un punct comun. Citoplasma este clar diferenţiată în ectoplasmă (zona pericapsulară) şi în endoplasmă

(zona capsulară). În afara baghetelor, la suprafaţa corpului mai pot fi remarcate numeroase pseudopode

dispuse radiar, întărite de filamente axiale (motiv pentru care sunt numite axopode). În numeroase cazuri, la nivelul ectoplasmei pot fi remarcate alge din grupul Zooxantella care realizează simbioze cu acantarii.

Fig. 1.4. Dezvoltarea la Foraminifere

Fig. 1.5: Autogamia pedogamică la Actinophrys sol

10

Reproducerea poate avea loc atât sexuat cât şi asexuat. Reproducerea asexuată este mai rar întâlnită. Când animalele se reproduce asexuat are loc si dublarea baghetelor de acantină. Reproducerea sexuată are loc prin formare de gameţi.

1.2.6. Ordinul Radiolaria (radiolus – rază mică) - grupează specii exclusiv marine. Se aseamănă foarte bine cu heliozoarele, de care se

deosebesc prin faptul că sunt marine, dar şi prin faptul că posedă o capsulă centrală. Reprezentant caracteristic: Thalassicolla nucleata – măsoară aproximativ 5 mm. Este o

formă solitară, ce duce o viaţă pelagică. Corpul este aproximativ sferic, la suprafaţa corpului putând fi remarcate numeroase pseudopode dispuse regulat.

Citoplasma este clar diferenţiată în endoplasmă (capsula centrală) şi în ectoplasmă. Membrana capsulei centrale prezintă numeroase orificii dispuse regulat pe întreaga sa suprafaţă prin care endoplasma comunică cu ectoplasma. Din ectoplasmă doar o zonă foarte subţire este hialină, această zonă fiind situată în imediata vecinătate a capsulei centrale, motiv pentru care este denumită zonă (pătură) pericapsulară. Restul ectoplasmei este foarte puternic vacuolizat. Vacuolele conţin o substanţă cleioasă sau uleioasă care este mai uşoară decât apa. Datorită acestei substanţe vacuolele constituie un fel de flotor al animalului.

Reproducerea: - are loc doar pe cale asexuată. Până în acest moment nu au fost observate procese legate de înmulţirea sexuată. La formele lipsite de schelet sau cu un schelet simplu, reproducerea asexuată este reprezentată prin diviziune binară. La formele cu schelet complicat, reproducerea asexuată se realizează prin diviziune multiplă (merogamie).

1.3. Clasa Sporozoa

Grupează protozoare parazite. Majoritatea parazitează mai multe gazde, în momentul când trec de la o gazdă la alta, aceste organisme se închistează dând naşter unor forme numite spori, de unde şi numele clasei. Datorită modului de viaţă parazit, structura corpului este foarte simplificată. Hrănirea se realizează prin osmoză pe întreaga suprafaţă a corpului. Organitele de deplasare apar doar în anumite momente ale ciclului de dezvoltare şi atunci sunt reprezentate prin pseudopode sau prin flageli. Nu posedă vacuole pulsatile.

1.3.1. Ordinul Gregarina: Trăiesc parazite în intestin şi în organele genitale la nevertebrate. Fiind parazite extracelulare pot atinge dimensiuni relativ mari. Atunci când sunt observate, apar în număr mare având aspect de turmă (gregarinus = de turmă).

Specie caracteristică: Stylorhynchus longicollis – parazit în intestinul de la Blaps. Corpul parazitului este lung, viermiform, alcătuit din 2 regiuni: o regiune anterioară numită protomerit şi o regiune posterioară numită deutomerit. Deutomeritul este mai bine dezvoltat decât protomeritul. Limita dintre aceste 2 regiuni este marcată la exterior de un şanţ circular. Protomeritul are aspect alungit, în partea sa anterioară prezintă o dilatare cunoscută sub denumirea de epimerit. De regulă la nivelul epimeritului sunt prezente organe de fixare, cu ajutorul cărora parazitul se ataşează de peretele intestinal al gazdei.

Nutriţia – prin osmoză pe întrega suprafată a corpului. Respiraţia – anaerobă. Energia necesară menţinerii vieţii este procurată prin

descompunerea paraglicogenului. Excreţia – nu au vacuole pulsatile. Excreţia se realizează prin difuzie pe întreaga suprafaţă

a corpului. Reproducerea: este caracterizată prin alternanţă de generaţii sexuată (gamogonică) şi

asexuată (sporogonică). Poate fi urmărită în fig. 1.6. 1.3.2. Ordinul Coccidia Cuprinde specii de dimensiuni mici, parazite intracelular. Au o constituţie extrem de simplă:

citoplasmă şi nucleu mare. Reprezentant caracteristic: Eimeria schubergi – parazitează în celulele epiteliului intestinal

la urechelniţă. Dezvoltarea acestui parazit poate fi observată în fig. 1.7.

11

Fig. 1.6: Dezvoltarea la Stylorhynchus longicollis

Fig. 1.7: Dezvoltarea la Eimeria schubergi

1.3.3. Ordinul Hemosporidia: Cuprinde specii parazite în globulele roşii de la vertebrate. Se deosebesc de coccidii prin faptul

că în anumite stadii ale dezvoltării iau aspect amiboid, iar în globulele roşii provoacă apariţia unui pigment negru, rezultat al degradării hemoglobinei.

Au întotdeauna 2 gazde diferite (sunt heteroxene). Reprezentant caracteristic: - Plasmodium falciparum - ciclul de reproducere (fig. 1.8): Schizogonia – sporozoidul este introdus în corpul omului de către ţânţar, care atunci când

suge sânge, injectează în corpul omului salivă. In acest stadiu, parazitul se localizează la nivelul celulelor hepatice şi în măduva osoasă. La nivelul ficatului sau al măduvei osoase individul se transformă în trofozoid, apoi în schizont, intrând în procesul de schizogonie şi infestând din ce în ce mai multe celule hepatice. După ce acest ciclu a avut loc de câteva ori la nivelul celulelor

12

hepatice, parazitul este capabil de a ataca hematii (această parte poartă numele de ciclu exoeritrocitar).

Pătruns în hematie, parazitul ia forma unei mici amibe. Aceasta intră în procesul de schizogonie, dând naştere la mai mulţi schizozoizi care se dispun în formă de rozetă. In hematiile infestate apar nişte granule de pigment negru, cunoscut sub numele de hemozoină. După un timp, hematia infestată se distruge, punând în libertate schizozoizii care vor ataca alte hematii. Punerea în libertate a parazitului are loc simultan din toate hematiile parazitate, iar în acel moment, bolnavul are un acces de febră datorat toxinelor produse de parazit. (acest ciclu – ciclu eritrocitar).

Gamogonia – După ce schizogonia s-a repetat de mai multe ori, unii schizozoizi pătrunşi în hematii se transformă în gamonţi. Dacă un ţânţar (Anopheles maculipennis) suge sânge de la un bolnav de malarie, în intestinul acestuia toate formele sunt distruse, mai puţin gamonţii. Gametociţii femeli se transformă prin eliminarea a 2 globule polare în macrogameţi. Gametociţii masculi formează la periferie nişte prelungiri digitiforme. In aceste prelungiri pătrund nucleii rezultaţi din diviziunea multiplă a nucleului gametocitului mascul. Aceste prelungiri se detaşează, transformându-se în microgameţi. Copulaţia are loc tot în intestinul tânţarului. In urma copulaţiei rezultă zigotul. Acesta are o formă alungită şi este mobil, motiv pentru care este numit oochinet. Oochinetul migrează în peretele tubului digestiv de la ţânţar unde se închistează.

Sporogonia – nucleele oochisturilor se divid de mai multe ori, fiecare nucleu rezultat se înconjură cu o masă de citoplasmă, fără să-şi formeze însă o membrană proprie. In interiorul acestor mase de citoplasmă nucleii se divid de numeroase ori, nucleii rezultaţi se dispun la periferia acestor mase de citoplasmă, constituind numeroşi sporozoizi. Prin spargerea celulelor infestate, sporozoizii sunt puşi în libertate în cavitatea generală a ţânţarului. De aici parazitul migrează în glandele salivare ale ţânţarului, de unde este inoculat cu saliva din nou la om.

Provoacă boala – febra terţă malignă. Schizogonia durează 24 – 28 ore.

Fig. 1.8: Ciclul de dezvoltare la Plasmodium falciparum

1.4. Clasa Cnidosporidia (Neosporidia)

Grupează atât specii parazite intracelular, cât şi specii parazite extracelular. Sporii se

remarcă prin prezenţa unor capsule polare (asemnătoare cu cnidoblastele). Deoarece trofozoidul prezintă mişcări amiboide, clasa a mai fost denumită şi Amibosporidia.

13

Reprezentant caracteristic: Myxobolus pfeifferi - Parazitează la peştii de apă dulce, invadând aproape toate organe corpului, dar în special muşchii. Ciclul începe cu parazitul în stare de trofozoid. Acesta se hrăneşte, creşte, nucleul său se măreşte şi se divide de numeroase ori, rezultând mai mulţi schizozoizi. Din aceşti schizozoizi o parte se vor transforma în celule germinative. Formarea sporilor este prezentată în fig. 1.9.

Când gazda moare, sporii sunt puşi în libertate şi sunt luaţi de alţi peşti cu hrana. Ajunşi în intestin capsulele polare explodează fixând sporii de mucoasa intestinală, apoi germenul amiboid pătrunde printre celulele gazdei prin mişcări amiboide, se înmulţeşte schizogonic şi se răspândeşte în întreg corpul.

1.5. Clasa Ciliophora (Infusoria)

Sunt cele mai superioare protozoare; se deplasează cu ajutorul cililor; sunt organisme heterocariote, adică au cel puţin 2 nuclei, diferiţi între ei atât morfologic cât şi fiziologic (macronuclei cu rol în viaţa vegetativă şi micronuclei cu rol în reproducere).

1.5.1. Subclasa Ciliata: prezintă cili pe tot parcursul vieţii lor. Reprezentant caracteristic: Paramaecium caudatum (paramekes - lungăreţ). Reproducerea: se realizează asexuat şi sexuat. Asexuat se realizează prin diviziune binară transversală. Intervalul cuprins între 2 diviziuni

e cuprins între 12 – 24 ore. Sexuat se reproduce printr-un proces caracteristic numit conjugare (fig. 1.10). Aceasta

durează aproximativ 12 ore. 2 indivizi se lipesc unul de celălalt prin peristoamele lor, între aceşti 2 indivizi constituindu-se o punte de legătură. Macronucleii din fiecare individ dispar. Micronucleii din fiecare individ se divid de 2 ori rezultând în fiecare individ câte 4 nuclei. In fiecare individ, 3 nuclei dispar, rămânând în fiecare individ doar câte un nucleu. Nucleul rămas se divide la rândul său încă o dată constituindu-se astfel 2 nuclei în fiecare individ, aceşti nuclei fiind cunoscuţi sub denumirea de pronuclei. Unul dintre pronuclei este staţionar, adică rămâne în individul în care s-a format, iar celălalt este migrator, deplasându-se prin puntea de legătură dintre indivizi, în individul alăturat. După realizarea acestui schimb, în fiecare individ vor exista pronuclei de origini diferite. Pronucleii se vor contopi rezultând un sincarion. După acest proces, indivizii se despart unul de celălalt.

După separarea indivizilor, sincarionul se divide de 3 ori rezultând 8 nuclei, care vor evolua diferit: 4 se transformă în micronuclei, iar ceilalţi 4 în macronuclei. Din cei 4 micronuclei, 3 se degenerează şi dispar, deci în această fază Parameciul, va conţine 4 macronuclei şi un micronucleu. Micronucleul se divide, iar diziunea sa este urmată de diviziunea Parameciului. Macronucleii nu se divid ci se vor repartiza in mod egal 2 la un individ şi 2 la celălalt. (rezultă 2 Parameci cu câte 2 macronuclei şi câte 1 micronucleu). Urmează o nouă diviziune asemănătoare cu precedenta, din ea rezultând 2 parameci, fiecare cu câte un micronucleu şi un macronucleu. Dacă parameciul este împiedicat să se reproducă sexuat, după aproximativ 50 – 60 de diviziuni asexuate, intră într-un proces complex cunoscut sub denumirea de endomixie. In acest proces, macronucleul dispare, iar micronucleul se divide de 2X dând naştere la 4 nuclei. Dintre aceştia 3 dispar, iar cel care rămâne, se comportă ca un sincarion. 1.5.2. Subclasa Tentaculata (Suctoria): Grupează specii fixate de substrat ce au cili doar în stadiile tinere ale dezvoltării lor. Preiau hrana din mediul extern prin «sugere» spre deosebire de ciliate care iau hrana «prin vârtej». Pe suprafaţa corpului prezintă un sistem de tentacule. Acestea sunt de 2 tipuri: tentacule sugătoare care au aspectul unor tuburi, fiind străbătute pe toată

Fig. 1.9: Formarea sporilor la Myxobolus pfeifferi

14

lungimea lor de un canal, iar la capătul liber prezintă o dilatare şi tentacule prehensile ce au aspectul unor ţepi lungi şi foarte ascuţiţi, cu ajutorul acestora prada este imobilizată şi ucisă cu ajutorul unor substanţe veninoase.

Fig. 1.10: Conjugarea la Paramaecium caudatum

Întrebări de verificare şi aprofundare a cunoştinţelor:

Care sunt caracteristicile protozoarelor ?

Care sunt caracteristicile Flagelatelor ? Cum se reproduc Flagelatele? In cate grupuri pot fi împărţite Flagelatele în funcţie de numărul de flageli? Ce flagelate sunt parazite şi ce boli produc? Ce relatii se stabilesc între termite şi hipermastigine ? Prin ce se deosebesc opalinele de ciliate ?

Care sunt caracteristicile sarcodinelor ? Care sunt principalele grupe de sarcodine ? Ce sarcodine sunt parazite si ce boli produc ? Cum se reproduc foraminiferele ? Cum se reproduc heliozoarele ? Explicaţi cum se deplasează specia Acanthometra elastica.

Prin ce se caracterizează sporozoarele? Care sunt principale grupe de sporozoare ? Care este alcătuirea corpului la Stylorhynchus longicollis? Explicaţi ciclul de dezvoltare la specia Stylorhynchus longicollis. Explicaţi ciclul de dezvoltare la specia Eimeria schubergi. Explicaţi ciclul de dezvoltare la specia Plasmodium falciparum.

Prin ce se caracterizează cnidosporidiile?

15

Explicaţi ciclul de dezvoltare la Myxobolus pfeifferi?

Prin ce se caracterizează cilioforele ? Care sunt principalele grupe de ciliofore ? Explicati cum are loc reproducerea sexuată la ciliofore.

2. Subregnul Metazoa

Grupează animale pluricelulare. Dimensiunile acestora sunt foarte variate, astfel încât se întâlnesc unele rotifere, unii nematelminti sau chiar himenoptere ce au dimensiuni comparabile cu ale protozoarelor. În opoziţie cu aceste cazuri, întâlnim metazoare ale căror dimensiuni depăşesc 30 metri (unele reptile fosile, balena albastră, unele meduze etc.). Metazoarele se deosebesc de protozoarele coloniale datorită unui fenomen cunoscut sub numele de integralitate. Datorită acestui fenomen, în cazul metazoarelor celulele se diferenţiază morfologic şi funcţional pentru a îndeplini anumite funcţii devenind astfel interdependente. Celulele metazoarelor se vor grupa în ţesuturi, iar acestea în organe. Sistemele reprezintă complexe de organe acelaşi fel (ex.: sistemul nervos; sistemul osos etc.), în timp ce aparatele sunt complexe de organe diferite (ex.: aparatul locomotor). Reproducerea se poate realiza atât pe cale asexuată cât şi pe cale sexuată. Reproducerea asexuată îşi pierde din importanţă pe măsură ce urcăm pe scara evolutivă, la grupele superioare fiind foarte rar întâlnită şi manifestându-se în special prin fenomene de poliembrionie. Reproducerea sexuată – dacă se realizează prin participarea a 2 indivizi de sex diferit se numeşte amfigonie. Există însă şi specii la care nu există masculi, in acest caz reproducerea realizându-se printr-un proces cunoscut sub numele de partenogeneză. Din procesul de fecundaţie (contopirea ovulului cu spermatozoidul) va rezulta zigotul (celula ou). Oul, in functie de cantitatea de vitelus (substanţă nutritivă pentru embrion) pe care o conţine, poate fi de mai multe tipuri (fig. 2.1): ou alecit (oligolecit) (nu conţine sau conţine o cantitate mică de vitelus), ou mixolecit (conţine vitelus răspândit uniform în întreaga masă a citoplasmei), ou centrolecit (conţine o cantitate foarte mare de vitelus localizat central, caz în care citoplasma (ovoplasma) se găseşte la periferia oului), ou telolecit (posedă o cantitate foarte mare de vitelus, iar ovoplasma este împinsă la unul din polii oului. Se va constitui în acest caz un ou la care pot fi remarcaţi 2 poli şi anume: un pol vegetativ (ocupat cu vitelus) şi un pol animal (ocupat cu ovoplasmă)).

Oul va suferi numeroase diviziuni în urma cărora vor rezulta celule numite blastomere. Procesul de constituire a blastomerelor poartă numele de segmentaţie. În urma

procesului de segmentaţie va lua naştere o formaţiune numită morulă ce are aspectul unei mure. În funcţie de tipul de ou, segmentaţia poate fi totală (afectează ouălele oligolecite şi pe cele mixolecite), sau parţială (în cazul ouălelor centrolecite şi telolecite).

Segmentaţia totală (fig. 2.2): întreaga masă a oului participă la procesul de segmentaţie. Poate fi egală (subegală) sau inegală.

Segmentaţia totală egală (A) – în urma acestui proces vor rezulta blastomere cu dimensiuni aproximativ egale.

Segmentaţia totală inegală (B) – în urma acestui proces vor rezulta blastomere mari şi mici.

Fig. 2.2: Segmentaţia totală: A – egală; B – inegală

Fig. 2.1: Tipuri de ou, întâlnite la metazoare: A – ou oligolecit ; B – ou mixolecit ; C – ou centrolecit ; D – ou telolecit

16

Segmentaţia parţială: în cazul ouălelor centrolecite este superficială, la procesul de segmentare luând parte doar ovoplasma. În cazul ouălelor telolecite va avea loc o segmentaţie discoidală, la polul animal formându-se un disc germinativ.

Blastomerele din morulă se vor dipune periferic dând naştere următorului stadiu cunoscut sub denumirea de blastulă (fig. 2.3). Aceasta are aspecul unei sfere cu peretele constituit dintr-un singur strat de celule (blastomere).

Dacă blastula prezintă blastocel (o cavitate centrală), este numită celoblastulă. În unele cazuri pereţii blastulei sunt lipiţi între ei, iar blastocelul dispare. Acest tip de blastulă e numit steroblastulă.

Blastula va evolua într-o larvă mai complex structurată numită gastrulă. Aceasta este alcătuită din 2 foiţe celulare: ectoblast (la exterior) şi endoblast (la interior). Procesul prin care ia naştere o gastrulă poartă numele de gastrulaţie.

Fig. 2.3: Formarea blastulei

Gastrulaţia se poate realiza pe următoarele căi:

1. Gastrulaţia prin invaginaţie (fig. 2.4): La un moment dat într-o anumită porţiune a blastulei apare o mică depresiune care se adânceşte şi se extinde treptat. Porţiunea din blastulă invaginată va constitui endoblastul. În acest caz, endoblastul delimitează intestinul primitiv numit arhenteron. Arhenteronul comunică cu exteriorul printr-un orificiu numit blastopor (gura gastrulei). În evoluţie, acest blastopor se poate transforma fie în orificiul bucal (in cazul protostomienilor), fie în orificiul anal (în cazul deuterostomienilor). 2. Gastrulaţia prin acoperire (fig. 2.5): Este întâlnită în cazul blastulelor constituite din blastomere mici şi din blastomere mari pline cu vitelus. În acest caz, blastomerele mici se divid mai repede decât blastomerele mari, acoperindu-le pe acestea din urmă. În urma acestui tip de gastrulaţie va rezulta o gastrulă lipsită de arhenteron, numită sterogastrulă.

Fig. 2.5: Gastrulaţia prin acoperire

3. Gastrulaţia prin imigrare (fig. 2.6):

Fig. 2.4: Gastrulaţia prin invaginaţie

17

Din pereţii blastulei se desprind atât blastomere mari cât şi blastomere mici ce migrează în blastocel. Procesul continuă până când blastocelul se va umple cu celule. În acest mod se va constitui o gastrulă lipsită de arhenteron, numită parenchimulă. In cazul celenteratelor, parenchimula va evolua într-un alt tip de larvă numită planulă. În acest caz, celulele din interiorul parenchimulei se vor organiza într-o singură foiţă celulară situată exact sub ectoblast. Planula se mai poate forma şi direct din blastulă printr-un fenomen numit delaminare, care constă în faptul că celulele blastodermului se divid către interior.

În cazul metazoarelor superioare, între ectoderm şi endoderm apare o a treia foiţă celulară numită mezoderm.

Mezodermul poate să apară pe mai multe căi, dintre acestea mai des întâlnite sunt următoarele:

1. Pe cale teloblastică În acest caz, la

începutul procesului de gastrulaţie, în regiunea blastoporului apar 2 celule numite teloblaste (celule determinative). Aceste celule vor evolua în 2 saci celomici.

Sacii celomici delimitează o cavitate celomică (fig. 2.6). Această cavitate celomică va lua treptat locul cavităţii primare a corpului. Cavitatea celomică comunică cu exteriorul doar prin intermediul aparatului excretor şi al celui genital.

Sacii celomici – pereţii acestora dinspre exterior (de lângă pereţii corpului) poartă numele de somatopleure, iar pereţii interni (de lângă pereţii intestinului) poartă numele de splanchnopleure. În partea dorsală a corpului, sacii celomici formează un mezenter dorsal, iar pe partea ventrală, un mezenter ventral.

2. Pe cale enterocelică După formarea gastrulei, arhenteronul înmugureşte, dând naştere la 1 – 3 perechi de vezicule ce vor evolua mai departe în saci celomici.

Subregnul Metazoa se împarte în 2 diviziuni, în funcţie de numărul de foiţe sau pături celulare care intră în componenţa corpului:

- Diviziunea Diploblaste - Diviziunea Triploblaste

Diviziunea Diploblaste se împarte în 2 subdiviziuni: I. Subdiviziunea Porifera – peretele corpului este străbătut de numeroşi pori, iar digestia este în întregime intracelulară. Cavitatea corpului nu are

rol în digestie, fiind numită cavitate paragastrală. II. Subdiviziunea Coelenterata – cavitatea corpului comunică cu exteriorul printr-un singur orificiu, iar digestia începe la nivelul cavităţii corpului, numită din acest motiv cavitate gastrală. Subdiviziunea Porifera cuprinde o singură încrengătură – încrengătura Porifera.


Prin ce se caracterizează metazoarele ? Ce tipuri de ou pot fi întâlnite la metazoare ? Explicaţi procesul de segmentaţie. Explicaţi procesul de gastrulaţie.

Fig. 2.6: Gastrulaţia prin imigrare

Fig. 2.6: Secţiune transversală printr-un Coelomat

18

2.1. Încrengătura Porifera (Spongiaria, Spongia)

Spongierii, cunoscuţi şi sub denumirea de “bureţi de mare” sunt cele mai simple metazoare.

Datorită modului de viaţă fixat, formei lor şi slabei reacţii la acţiunea diverşilor excitanţi externi, mult timp au fost consideraţi plante. Sunt animale marine, în marea lor majoritate, dar se cunosc şi specii dulcicole. Trăiesc fixaţi de substrat şi au dimensiuni foarte variabile, de la câţiva mm la 1,5 m. Sunt cunoscute atât specii solitare cât şi specii coloniale. Sunt singurele metazoare lipsite de orificiul bucal în mod primar. Hrana intră în corpul lor adusă de apă prin numeroşi pori inhalanţi împrăştiaţi pe întreaga suprafaţă a corpului. Deci, aceste animale se hrănesc cu particule organice microscopice ce sunt antrenate în interiorul corpului de curentul de apă ce le străbate în permanenţă organismul. Acest curent este provocat prin mişcarea flagelilor celulelor ce captuşesc cavitatea corpului. Nu au loc procese legate de digestie la nivelul cavităţii corpului, digestia fiind în întregime intracelulară. Din interiorul corpului, apa este evacuată la exterior printr-un orificiu larg, numit oscul.

La aceste animale, nu există ţesuturi specializate, nu au musculatură şi nici sistem nervos. O altă caracteristă a acestui grup o constituie capacitatea de a secreta elemente scheletice ce pot fi de natură calcaroasă, silicioasă sau din spongină. Acumulează în organism cantităţi mari de iod, motiv pentru care au un miros înţepător. Majoritatea au culori şterse, dar se cunosc şi specii ce au culori vii (roşii, albastre sau verzi).Unele specii de spongieri trăiesc în simbioză cu alte animale. Un exemplu cunoscut este cel oferit de specia Suberites domuncula ce trăieşte în simbioză cu pagurul Paguristes maculatus. Spongierul se dezvoltă în acest caz pe corpul pagurului, protejându-l. Avantajul spongierului constă în faptul că este purtat din loc în loc de pagur, gasindu-si astfel mai uşor hrana.

Unele specii de spogieri pot găuri cu ajutorul unei secreţii chimice substratul calcaros, dar şi cochiliile diverselor moluşte. Aceste specii nu sunt parazite, ele realizând aceste găuri doar pentru a se adăposti, nu pentru a se hrăni.

Reproducerea la spongieri: Spongierii se reproduc atât pe cale asexuată cât şi pe cale sexuată. 1. Reproducerea asexuată (fig. 2.7.): se realizează prin: stolonizare, înmugurire externă şi

prin înmugurire internă. 1.1. Stolonii – sunt excrescenţe tubulare care se formează din peretele spongierului, chiar

de la baza lui şi care cresc lipite de substrat ca nişte rădăcini. Perete stolonului conţine toate elementele din constituţia peretelei corpului spongierului, inclusiv coanocite. Pe aceşti stoloni iau naştere prin înmugurire alţi spongieri.

1.2. Înmugurirea externă: - începe prin formarea de mici protuberaţe pe corpul spongierului. În aceste protuberanţe pătrund şi prelungiri ale cavităţii paragastrale. Aceste protuberanţe cresc, apoi îşi formează un oscul propriu, iar baza lor suferă o puternică constricţie. Mugurii formaţi se pot desprinde de pe corpul spongierului mamă sau nu, caz în care se vor constitui colonii.

1.3. Înmugurirea internă: - se realizează prin formarea de sorite şi gemule. 1.3.1. Soritele – se întâlnesc cu predilecţie la spongierii marini silicioşi. Sunt grămezi de

celule de formă regulată înconjurate de o pătură protectoare de spicule. Celulele din interiorul soritelor sunt de diferite categorii, ca şi cele din mezogleea spongierului unde au luat naştere aceste formaţiuni.

1.3.2. Gemulele – se găsesc de regulă in mezoglea spongierilor de apă dulce. Au apectul unor seminţe de muştar. Sunt constituite dintr-o masă de celule nediferenţiate (archeocite) încărcate cu substanţe de rezervă. La exterior aceste formaţiuni sunt protejate de 1 sau 2 membrane cuticulare. Atunci când sunt 2 membrane cuticulare între acestea se găsesc nişte formaţiuni numite amfidiscuri şi aer, care joacă rol de izolator termic.

La spongieri s-a remarcat o mare putere de regenerare. Mici fragmente de spongier pot regenera întregul spongier.

19

Fig. 2.7: Reproducerea asexuată la spongieri: A – stolonizarea; B – inmugurirea; C - gemula

2. Reproducerea sexuată: spongierii sunt în general hermafrodiţi, rar dioici (cu sexele

separate). Elementele sexuale iau naştere în mezoglee (mezenchim), sub pătura de coanocite. Nu există autofecundaţie, deoarece formele hermafrodite sunt proterandrice (elementele sexuale mascule se dezvoltă înaintea celor femele).

Spermatozoizii sunt flagelaţi. După ce se formează, trec in canalele exhalante apoi sunt eliminaţi la exterior prin intermediul osculului. Ovulele nu părăsesc corpul spongierului unde s-au format. Au un mod particular de a se hrăni, fagocitând celulele mici din jurul lor încărcate cu substanţe nutritive. Spermatozoizii intră în corpul spongierilor o dată cu curentul de apă. La spongierii calcaroşi, spermatozoizii intră în coanocite, îşi pierd flagelul şi se transformă în spermiochişti. Coanocitele cu spermiochişti, pierd gulerul şi se transformă în celule amiboide care vor transporta spermiochiştii la ovule. Ajunşi la acest nivel, spermatozoizii trec din celula purtătoare în ovul, realizându-se fecundaţia.

Dezvoltarea embrionară: primele faze ale dezvoltării au loc în parenchimul spongierului – mamă, deci spongierii sunt animale vivipare. Doar Cliona este cunoscut până în acest moment ca fiind un spongier ovipar. Segmentarea oului este totală. La spongierii calcarosi se formează o celoblastulă, iar la cei silicioşi o steroblastulă.

Dezvoltarea la Sycon raphanus (fig. 2.8) Din ou se formează o celoblastulă constituită la polul inferior din blastomere mici şi la polul

superior din blastomere mari. Printre blastomerele mari, pătrund în interiorul blastulei prelungirile bazale ale unor coanocite care o hrănesc. În etapa următoare blastomerele mici devin flagelate, având flagelul orientat spre interior, în cavitatea blastoceliană, iar între embrion şi pătura de coanocite apare o membrană hrănitoare, numită membrană placentară.

O altă etapă o costituie apariţia unui por în mijlocul zonei cu blasomere mari. Acest orificiu se lărgeşte foarte tare, permiţând ieşirea în afară a blastomerelor mici până la răsfrângerea completă a blastulei. Din acest proces va rezulta o blastulă inversată fată de stadiul anterior cu faţa internă, deci cu flagelii la exterior şi cu faţa externă la interior. Deoarece blastula formată este alcătuită din 2 părţi, una cu flageli şi una fără flageli, i s-a dat numele de amfiblastulă.

Ajunsă în acest stadiu, larva devine mobilă, părăseşte corpul mamei şi înoată liberă. După un anumit timp această larvă intră în procesul de gastrulaţie prin invaginare, blastomerele mici, flagelate, se invagineză în blastomerele mari, lipsite de flageli. Deoarece nu mai poate înota, larva cade pe fundul apei unde se fixează. Blastoporul se închide iar blastomerele mici pierd flagelii şi se înmulţesc umplând arhenteronul. În aceste condiţii, larva devine parenchimatoasă, fiind numită parenchimulă.

În etapa următoare, încep procesele de organizare a unui nou spongier: în interiorul larvei apare o cavitate atrială înconjurată de celule endodermice, care devin din nou flagelate. La polul superior se va constitui osculul, iar pe pereţii laterali apar pori inhalanţi, care străbat porocitele.

Se constituie astfel stadiul tânar, numit aşa cum am precizat şi mai sus Olynthus.

20

Fig. 2.8: Dezvoltarea la Sycon raphanus

II. Subdiviziune Coelenterata – cuprinde 2 încrengături: 1. Încrengătura Cnidaria – cuprinde celenterate prevăzute cu cnidoblaste. 2. Încrengătura Acnidaria – cuprinde celenterate la care nu se găsesc cnidoblaste, ci nişte

celule lipicioase numite coloblaste.

Întrebări de verificare şi aprofundare a cunoştinţelor: Prin ce se caracterizează poriferele ? Cum se realizează reproducerea asexuată la spongieri ? Cum se realizează reproducerea sexuată la spongieri?

2.2. Încrengătura Cnidaria

Reprezentanţii acestei încrengături se pot prezenta sub 2 forme: forma fixată, cunoscută sub numele de polip şi forma liberă numită meduză. Aceeaşi specie poate fi reprezentată prin ambele forme, caz în care polipul reprezintă generaţia asexuată, iar meduza generaţia sexuată.

Reproducerea: se poate realiza atât pe cale sexuată cât şi pe cale asexuată. Reproducerea la hidră (Hydra viridis).

1. Reproducerea pe cale asexuată sau vegetativă se realizează prin: înmugurire şi prin diviziunea corpului. 1.1. Reproducerea prin înmugurire: – mugurii pot să apară în orice regiune a corpului. La un moment dat într-o anumită regiune a corpului celulele cresc şi se înmulţesc mai rapid decât în celelalte regiuni. Ca urmare a acestui fapt în zona respectivă va apărea o protuberanţă numită mugure. La formarea mugurelui iau parte ambele foiţe ale corpului, ectodermul şi endodermul, iar în mijlocul său se găseşte şi o prelungire a cavităţii gastrale. Când mugurele atinge o anumită dimensiune, la capătul său liber se formează tentaculele, iar între acestea va lua naştere orificiul buco-anal prin resorbţia peretelui corpului. Pe măsură ce mugurele creşte, comunicarea dintre cavitatea gastrală a mamei şi propria sa cavitate gastrală se îngustează în permanenţă, până când această legătură se închide complet. 1.2. Reproducerea prin diviziunea corpului: - diviziunea poate fi longitudinală sau transversală.

21

La aceste organisme, ca şi la spongieri este de remarcat marea lor putere de regenerare. Fragmente mici din corpul sau din tentaculele hidrei pot regenera întreg organismul. 2. Reproducerea sexuată: - elementele de reproducere, ovulele şi spermatozoizii se formează între celulele ectodermice şi membrana bazală sub forma unor grămezi ce proemină spre exterior sub forma unor protuberanţe numite gonofore. Unele gonofore produc ovule, altele produc spermatozoizi. Hydra viridis este o specie hermafrodită, dar se cunosc numeroase alte specii care au sexele separate (dioice). La speciile hermafrodite, gonoforele femele se formează la baza polipului, iar cele mascule la parte superioară a polipului, aproape de baza tentaculelor.

Nu se realizează o autofecundaţie în cazul formelor hermafrodite, deoarece aceste sunt de regulă proterandrice. Spermatozoizii sunt eliberaţi în apă, ovulele rămân în corpul polipului mamă, acolo unde are loc şi fecundaţia.

Dezvoltarea embrionară la Hydra viridis începe în corpul polipului mamă. Segmentaţia este totală. Din morulă va rezulta o celoblastulă. Din celoblastulă va lua naştere o parenchimulă printr-un proces de gastrulaţie prin imigrare. Parenchimula se transformă apoi treptat în planulă. Planula înoată o perioadă, apoi se fixează pe un suport, îşi pierde cilii şi se transformă treptat în hidră (fig.2.9).

Fig. 2.9: Dezvoltarea embrionară la Hydra viridis

Încrengătura Cnidari este împărţită după gradul de compartimentare al cavităţii gastrale în următoarele clase:

2.2.1. Clasa Hydrozoa

Reprezentant caracteristic – Hydra viridis – are aspectul unui săculeţ cu dimensiuni de aproximativ 1 – 1,5 cm, fixat cu polul bazal pe diverse substraturi, dar de regulă întâlnită pe vegetaţia submersă din apele lin curgătoare. La polul apical prezintă o coroană alcătuită din 6 – 8 tentacule lungi, dispuse radiar. La nivelul acestor tentacule pot fi remarcate baterii de cnidoblaste ce au aspectul unor mici proeminenţe. In mijlocul coroanei de tentacule poate fi remarcată o proeminenţă ce are aspectul unui trunchi de con, cunoscută sub numele de hipostom sau con bucal. In vârful hipostomului poate fi remarcat orificiul buco-anal de formă aproximativ circulară. La extremitatea bazală poate fi observat un disc bazal, numit şi disc adeziv, cu ajutorul căruia animalul se fixează de substrat. Acest disc este utilizat de Hydra şi pentru a se deplasa pe distanţe scurte, lunecând pe el asemeni unui melc. In deplasări mari, Hydra se fixează se îndoaie, se prinde cu tentaculele de substrat apoi îşi desprinde discul adeziv si-l mută în direcţia deplasării.

A. Polipul hidroid (hidropolipul): - este foarte asemănător cu hidra. Hidropolipii trăiesc uneori solitari, dar cel mai adesea alcătuiesc colonii. Colonia este cunoscută şi sub numele de cormus. Asemenea colonii iau naştere prin înmugurire, în urma acestui proces indivizii nou formaţi nu parasesc corpul individului mamă. Totalitatea ramificaţiilor unei colonii poartă numele de hidrozom.

Polimorfismul colonial: - toţi indivizii unei colonii comunică intre ei prin cavităţile lor gastrale, care se prelungesc în toate ramurile hidrozomului. Acest fapt oferă condiţii prielnice pentru specializarea diverşilor polipi la îndeplinirea anumitor funcţii, realizându-se astfel un polimorfism colonial.

Polimorfismul colonial la Podocoryne carnea (fig. 2.10) În coloniile speciei Podocoryne carnea pot fi identificate următoarele tipuri de indivizi: - Gastrozoizi – au rolul de a hrăni colonia. Au aspect de polipi, cu tentacule, gură şi o largă cavitate gastrală.

22

- Gamozoizi (gonofori) – indivizi reproducători care produc şi conţin elemente sexuale (ovule şi spermatozoizi). Uneori au aspectul de saci, fiind numiţi geme meduzoide (sporosaci), alteori au formă de meduză, care se detaşează de colonie şi înoată liber. Gemele meduzoide (sporosacii), ca şi meduzele înmuguresc şi se formează pe nişte indivizi numiţi blastostili.

- Dactilozoizii – au aspectul unui deget de mănuşă. Sunt foarte sensibili şi mobili, fiind numiţi şi polipi spirali. Dacă aceşti dactilozoizi au la extremitatea liberă baterii de cnidoblaste, atunci ei au rol în atac şi în apărare şi sunt numiţi mahozoizi. Dacă au rol excretor sunt numiţi cistozoizi. Acantozoizii – sunt indivizi foarte regresaţi. Au aspectul unor ţepi cu vârful orientat în sus. Sunt îmbrăcaţi într-o teacă tare şi ascuţită de perisarc. Servesc în mod pasiv la protecţie. B. Meduza hidroidă (hidromeduza):

Are în general dimensiuni mici, ce variază între câţiva mm şi câţiva cm. Are formă de umbrelă sau de clopot. Cavitatea clopotului se numeşte cavitate subumbrelară, iar suprafaţa ce delimitează cavitatea subumbrelară se numeşte subumbrelă. In opoziţie cu subumbrela, suprafaţa externă se numeşte exumbrelă. In mijlocul cavitătii subumbrelare există o

proeminenţă ce poate fi asemănată cu limba unui clopot, numită manubriu. In vârful manubriului poate fi remarcat orificiul buco-anal. O caracteristică a meduzelor hidroide o constituie prezenţa unui pliu ectodermic situat pe marginea umbrelei şi cunoscut sub numele de văl. Datorită prezenţei vălului, hidromeduzele mai sunt cunoscute şi sub numele de meduze cu văl sau meduze craspedote (craspedon – margine, tiv). Pe marginea umbrelei pot fi observate 4 sau multiplu de 4 tentacule.

Deplasarea: - este activă realizându-se cu ajutorul musculaturii. Sub ectodermul subumbrelar se găsesc 2 pături musculare: o pătură cu musculatură radiară şi una cu musculatură circulară. La nivelul vălului există deasemenea musculatură circulară. Această musculatură este striată, ceea ce permite realizarea unor contracţii rapide. Prin contracţia acestei musculaturi, volumul cavităţii subumbrelare scade, iar apa este eliminată la exterior sub presiune, propulsând corpul meduzei. Revenirea la poziţia iniţială se realizează datorită elasticităţii mezogleei, la nivelul căreia se găsesc adesea fibre elastice.

Reproducerea la hidrozoare: la cele inferioare are loc identic ca la Hydra viridis. La Trachiline, unde nu există formă de polip, din oul depus de o meduză se va forma o nouă meduză. La speciile unde există atât formă de polip cât şi formă de meduză, din oul unei meduze se va forma un polip (oozoid). Acesta prin înmugurire va da naştere unei colonii. Din aceste colonii unii indivizi se vor diferenţia, transformându-se în blastostili, de pe care vor lua naştere prin înmugurire stadiul de meduză. Din cele expuse se poate remarca faptul că polipii reprezintă în acest caz generaţia asexuată, iar meduzele generaţia sexuată. Acest mod de reproducere cu alternanţă de generaţii, poartă numele de reproducere metagenetică. Reproducerea sexuată simplă fără alternanţă de generaţii poartă numele de reproducere hipogenetică.

Dezvoltarea meduzelor metagenetice (fig. 2.11): începe prin muguri asemănători cu mugurii din care se dezvoltă polipi. La un moment dat, în vârful mugurelui ectodermul se îngroaşă, formând o aglomerare de celule între ectoderm şi endoderm. Această formaţiune poartă numele de “nodul meduzar” (entocodon). Într-o etapă următoare aceste celule se înmulţesc, apoi se dispun sub formă de veziculă, împingând endodermul spre cavitatea gastrală, însă pe laturile acestei vezicule rămân totuşi 4 prelungiri ale cavităţii gastrale, alcătuite din endoderm. Din acest motiv, formaţiunea apărută în acest stadiu are aspectul unei mingi ţinută între 4 degete. Aceste prelungiri

Fig. 2.10: Polimorfismul colonial la Podocoryne carnea

23

endodermice se vor transforma în canalele radiare. Epiteliul veziculei endodermice este în contact cu endodermul pe cea mai mare suprafată a sa. La capătul distal al mugurelui, epiteliul veziculei ectodermice vine în contact cu ectodermul mugurelui, constituind o membrană formată din 2 pături ectodermice. Din această membrană se va forma vălul. În următoarea etapă se vor forma o serie de evaginaţii. În dreptul canalelor radiare se vor forma 4 evaginaţii din care se vor dezvolta tentaculele. În axul principal al mugurelui, pe fundul veziculei ectodermice va avea loc o altă evaginaţie din care se va forma manubriul. În ultima etapă, membrana formată din peretele veziculei ectodermice şi peretele ectodermic al mugurelui se resoarbe parţial dând naştere vălului. Tot un proces de resorbţie suferă şi epiteliul aflat la capătul manubriului, constituindu-se astfel gura (orificiul buco-anal). În acest moment, meduza se poate hrăni şi singură, astfel că se poate detaşa de pe blastostil şi poate trece la o viaţă liberă.

Fig. 2.11: Dezvoltarea meduzelor metagenetice

Dezvoltarea meduzelor hipogenetice: este întâlnită în cazul Trachilinelor. Din ouăle fecundate ies larve ce au aspectul unor mici vezicule sferice, la care peretele corpului este alcătuit din ectoderm şi endoderm (larve numite planule). La un moment dat, între ectoderm şi endoderm apare o mare cantitate de mezoglee, care împinge vezicula endodermică spre periferie, în aşa fel încât aceasta se va lipi pe o anumită porţiune de peretele ectodermic. În acest caz, peretele ectodermic, în porţiunea respectivă se îngroaşă, constituind un disc ectodermic. La marginea acestui disc se vor forma 6 evaginaţii alcătuite atât din ectoderm cât şi din endoderm, care vor evolua în tentacule. În mijlocul discului ectodermic se va forma o altă evaginaţie care va evolua în manubriu. În jurul manubriului, discul embrionar se plisează, alcătuind vălul.

Alte moduri de înmulţire a hidrozoarelor: frustulaţia şi stolonizarea. 1. Frustulaţia: la un moment dat apar pe colonie nişte muguri care nu-şi desăvârşesc dezvoltarea şi nu se transformă nici în blastozoizi, nici în meduze, ci intră în stare de latenţă. Aceşti muguri acoperiţi de perisarc poartă numele de frustule. 2. Stolonizarea: are loc identic ca la spongieri.

2.2.2. Clasa Scyphozoa

Forma caracteristică acestei clase este forma de meduză. Polipul apare doar ca o etapă în dezvoltarea ontogenetică a meduzei. Doar în cazul ordinului Lucernariida, există doar forme de polip. Denumirea acestei clase provine de la forma polipului, care are aspectul unei cupe, motiv pentru care este denumit scifostom sau scifistom (scyphos - cupă).

Polipul – denumit şi scifopolip, scifostom sau scifistom.

24

Reprezentant caracteristic: Lucernaria campanulata: - are aspect de cupă fixat de substrat prin intermediul unui peduncul, cu ajutorul unui disc adeziv. Pe fundul cupei se poate remarca o protuberanţă care are aspectul unui trunchi de piramidă, numită hipostom sau mai adesea proboscis. În vârful proboscisului se deschide orificiul buco-anal, de formă pătrată. La baza manubriului pot fi remarcate 4 invaginaţii ce pătrund către interiorul polipului şi sunt cunoscute sub denumirea de infundibule. Marginea cupei nu este uniformă ci prezintă 8 lobi, fiecare purtând în vârf câte un smoc de tentacule secundare.

Meduza – denumită şi scifomeduză. Nu prezintă văl (meduză acraspedă). Este prevăzută cu numeroase cnidoblaste (meduză acalefă).

Reprezentant caracteristic: Aurelia aurita – meduza de curent rece. Morfologie externă: Are dimensiuni cuprinse între 7 – 10 cm în diametru. Exumbrela este

puţin convexă, subumbrela este puţin concavă. Marginea umbrelei este împărţită în 8 lobi puţin proemineţi de către 8 tentacule modificate, numite ropalii. Pe marginea umbrelei pot fi remarcate numeroase tentacule mici, slab dezvoltate.

Manubriul – are formă pătrată. Colţurile manubriului se prelungesc în 4 braţe bucale. Fiecare braţ bucal prezintă pe faţa ventrală câte un şanţ bucal, mărginit de numeroase franjuri bucale. La baza manubriului, în poziţie interradiară se pot remarca 4 orificii ce corespund pungilor subgenitale.

Reproducerea (fig. 2.12): scifomeduzele se reproduc în general prin cicluri metagenetice, adică în ciclul lor de dezvoltare se poate remarca o alternanţă între generaţia sexuată şi cea asexuată. La Aurelia aurita, maturitatea sexuală este atinsă primăvara. Sexele sunt separate. Spermatozoizii sunt eliminaţi în apă, de unde ajung în sistemul gastro-vascular al femelei. Aici sunt eliminate şi ovulele. Fecundaţia are loc la nivelul stomacului. Ouăle formate la nivelul stomacului sunt împinse la nivelul şanţurilor ventrale de la nivelul tentaculelor unde dezvoltarea lor va continua până la stadiul de planulă. Planulele părăsesc corpul mamei înoată o perioadă apoi se vor fixa de un substrat transformându-se uşor într-un scifostom (scifopolip). După ce acest scifopolip s-a format, el intră într-un proces de diviziuni transversale repetate. Din aceste diviziuni vor lua naştere nişte meduze încă incomplet formate, numite efirule (nu sunt încă constituite tentaculele, braţele bucale, aparatul gastro-vascular etc.).

Dacă condiţiile de mediu sunt neprielnice, scifopolipul formează o singură efirulă, după care intră în repaus. Dacă condiţiile sunt prielnice, diviziunile transversale au loc cu o viteză foarte mare, în urma lor luând naştere o structură care are aspectul unui tenc cu farfurii sau a unui con de brad. Această structură poartă numele de strobil (strobilos – con de brad). Procesul de formare al efirulelor este un proces de înmulţire vegetativă şi poartă numele de strobilaţie.

Alte moduri de înmulţire la scifozoare: stolonizarea şi podocistele.

Stolonizarea are loc asemănător cu procesul descris în cazul spongierilor.

Podociştii – sunt formaţiuni asemănătoare cu gemulele întâlnite la spongieri. Aceste formaţiuni iau naştere în piciorul polipilor.

2.2.3. Clasa Anthozoa

(anthos – floare; zoon - animal)

Reprezentanţii acestei

clase se prezintă doar sub formă de polip, numit şi antopolip. Antopolipul se deosebeşte atât de hidropolip cât şi de scifopolip prin gradul înalt de compartimentare al cavităţii gastrale, dar şi prin apariţia unor elemente de simetrie bilaterală. Prin compartimentarea cavităţii corpului se obţine o mai mare suprafaţă de digestie şi deci o mai mare putere de creştere. În cadrul acestui grup por fi întâlnite forme care depăşesc 1m în diametru (ex. Stoichactis kenti). Apare pentru prima dată un faringe de natură ectodermică.

Fig. 2.12: Dezvoltarea la Aurelia aurita

25

a) Subclasa Octocorallia Polipul are formă cilindrică, alungită. Partea superioară a polipului este prevăzută cu 8

tentacule, ce prezintă în tot lungul lor nişte diviziuni scurte numite pinule. În mijlocul coroanei de tentacule poate fi observată o suprafaţă circulară, cunoscută sub numele de disc peristomial, în mijlocul căruia se găseşte orificiul bucal. Orificiul bucal este oval, sau are aspect de butonieră.

Organizarea internă: Orificiul bucal comunică cu un faringe căptuşit cu ectoderm. Pe una din laturile înguste ale faringelui se poate observa un şanţ ciliat numit sifonoglif. Prin sifonoglif, apa intră în corpul polipului, de unde este eliminată la exterior prin restul faringelui. Cavitatea gastrală este împărţită în 8 loje prin 8 septe (sarcosepte, mezentere), dispuse radiar. În regiunea faringelui aceste septe care pornesc din peretele corpului, ajung până la nivelul faringelui, contopindu-se cu peretele acestuia. Sub faringe, marginea internă a septelor nu ajunge până în centrul corpului, ci rămâne liberă la o oarecare distanţă. În centrul polipului se va constitui astfel o cavitate comună, numită stomac, prin care lojele comunică între ele. Tentacule se găsesc întotdeauna deasupra lojelor, cavitatea gastrală întrând direct în tentacule şi în pinule. Întreaga cavitate gastrală este căptuşită de un endoderm ciliat.

Reproducerea: unii octocorali sunt monoici (hermafrodiţi), alţii sunt dioici (sexe separate). În cazul speciilor monoice nu se realizează o autofecundaţie deoarece acestea sunt proterogine adică produsele sexuale femele (ovulele) se maturizează înaintea celor mascule (spermatozoizii). Marea majoritate a octocoralilor sunt specii coloniale. Iniţiatorul coloniei este un polip provenit dintr-un ou, motiv pentru care este numit oozoid. Ceilalţi polipi ai coloniei sunt cunoscuţi sub denumirea de blastozoizi şi iau naştere prin înmugurire pe stoloni produşi de oozoid. Stolonii iau naştere de pe discul de fixare al oozoidului, mai rar de pe un perete lateral al acestuia. Apoi, stolonii cresc, se ramifică dând naştere unei adavărate reţele. Mezogleea se contopeşte în ochiurile reţelei, iar ectodermul formează la suprafaţă un înveliş comun. Se constituie astfel o masă cărnoasă comună denumită cenosarc, străbătută de o adevărată reţea de canale endodermice. Pe acest cenosarc iau naştere prin înmugurire blastozoizii. Scheletul – se poate prezenta sub diverse forme. Uneori poate să apară sub forma unei teci cornoase sau cuticulare care îmbracă colonia la exterior, alteori poate fi prezent sub forma unor spiculi izolaţi, dispersaţi în mezoglee. În unele cazuri aceşti spiculi dispersaţi în mezoglee se pot cimenta între ei alcătuind un schelet axial bine dezvoltat, acoperit de cenosarc aşa cum este cazul la Corallium rubrum.

b) Subclasa Hexacorallia Cuprinde polipi constituiţi pe tipul 6. Sunt atât specii solitare cât şi specii coloniale. Prezintă un număr mare de tentacule, de regulă neramificate, dispuse pe 1 sau mai multe verticile (cercuri concentrice) în jurul discului peristomial. Septele sunt dispuse în perechi, fiecare pereche delimitând câte o lojă. Lojele vecine nu stau lipite una de cealaltă ci între ele există un spaţiu numit interlojă. Lojele comunică între ele, cât şi cu interlojele atât la nivelul stomacului, cât şi la nivelul unor orificii situate la nivelul sarcoseptelor, numite ostii. Numărul lojelor este mare, fiind întotdeauna multiplu de 6. Scheletul: este foarte bine dezvoltat la multe specii de hexacorali. Este secretat de ectoderm. La început, scheletul este secretat de către discul pedios, care depune calcar sub forma unei farfurioare lipite de substrat, alcătuind astfel placa bazală. Iniţial toată suprafaţa discului pedios secretă calcar, apoi, spre marginea discului, pe o zonă circulară ectodermul este mai activ în secreţia de calcar formând la acest nivel un fel de zid numit tecă. Teca nu este situată chiar în peretele corpului, ci mai în interior, sub cavitatea gastrală. Peretele polipului, la baza sa, produce şi el un zid circular numit epitecă. În acelaşi timp cu apariţia acestor pereţi scheletici cilindrici, pe placa bazală se formează mai multe septe calcaroase numite sclerosepte. Scleroseptele apar întotdeauna între sarcosepte. Scleroseptele proemină adesea şi în afara tecii, sub formă de coaste. În mijlocul polipului se pot ridica de pe placa bazală nişte coloane scheletice, una chiar în axul principal al polipului numită columelă, altele în jurul acesteia, numite pali.

Reproducerea este asemănătoare cu cea de la octocorali. Înmulţirea vegetativă se poate realiza prin înmugurire, prin diviziune longitudinală şi prin strobilaţie.


Prin ce se caracterizează cnidarii? Cum se realizează reproducerea asexuată la cnidari?

26

Cum se realizează reproducerea sexuată la cnidari? In ce constă polimorfismul colonial la hidrozoare? Prin ce se deosebeşte hidromeduza de scifomeduză? Cum se realizează reproducerea sexuată la hidrozoare? Cum se realizează reproducerea sexuată la scifozoare? Cum este organizat corpul la antozoare?

2.3. Încrengătura Acnidari

Se caracterizează prin lipsa cnidoblastelor, locul acestor formaţiuni fiind luat de nişte formaţiuni lipicioase numite coloblaste, motiv pentru care această încrengătură este cunoscută şi sub denumirea de Collaria.

Cuprinde o singură clasă - Clasa Ctenophora. Majoritatea speciilor duc o viaţă pelagică, puţine specii duc o viaţă bentonică. Reprezentant caracteristic: Hormiphora plumosa. Corpul este piriform, având dimensiuni de câţiva cm. La partea îngustată a corpului se

găseşte orificiul bucal, iar la partea opusă, apical, poate fi remarcat un statocist. Pe laturile corpului se găsesc 2 tentacule lungi, prevăzute cu numeroase tentile. La bază tentaculele sunt inserate în câte o teacă tentaculară.

Între polul oral şi cel apical, pe suprafaţa corpului pot fi remarcate 8 şiruri meridiane de palete înotătoare, numite palete pectinate. Fiecare din aceste palete pectinate este alcătuită din câte un şir de cili lungi şi puternici, alipiţi la baza lor, având aspectul unor piepteni (ctenos – pieptene; forein – a purta).


Prin ce se caracterizează acnidarii?

Diviziunea Triploblastica (Bilateralia)

Grupează metazoare care se caracterizează în primul rând prin apariţia unei foiţe embrionare, cunoscută sub numele de mezoderm, intercalată între ectoderm şi endoderm. Simetria corpului în cazul acestor animale devine bilaterală (excepţie stelele de mare care au simetrie radiară).

Mezodermul poate evolua în 2 direcţii: - determină o proliferare a mezenchimului, astfel încât elemente de mezoderm împreună cu

elemente de mezenchim vor forma un ţesut special, foarte bine dezvoltat, cunoscut sub denumirea de parenchim. Metazoarele la care mezodermul evoluiază în această direcţie sunt cunoscute sub denumirea de Acoelomata sau de “viermi parenchimatoşi”.

- celulele mezodermice se organizează sub formă de foiţe care delimitează în interiorul corpului cavităţi secundare, numite cavităţi celomice. Metazoarele la care poate fi observat acest lucru sunt numite Coelomate.

După cum se poate observa în rândurile de mai sus, Diviziunea Triploblastica poate fi divizată după modul de dezvoltare al mezodermului în 2 subdiviziuni:

Subdiviziunea Acoelomata

2.4. Increngătura Plathelminthes

Caractere generale: Corpul cu simetrie bilaterală, nesegmentat şi puternic aplatizat dorso – ventral. Prezintă o extremitate cefalică în care sunt adăpostiţi ganglionii cerebroizi şi la nivelul căreia se găsesc principalele organe de simţ. In cele mai multe cazuri la nivelul acestei extremităţi se pot observa şi organe de fixare reprezentate prin ventuze şi prin croşete. Cavitatea generală a corpului este plină cu parenchim (viermi parenchimatoşi). Tegumentul împreună cu musculatura formează sacul musculo-cutaneu. Apare pentru prima dată în evoluţia animalelor tubul digestiv. In

27

cazul reprezentanţilor acestei încrengături, tubul digestiv este reprezentat doar prin intestinul anterior şi prin cel mediu, intestinul posterior încă nu a apărut. Apare pentru prima dată în seria animală aparatul excretor. Acesta este de tip protonefridian, fiind alcătuit din protonefridii. Majoritatea speciilor sun hermafrodite, cu aparatul reproducător foarte bine dezvoltat şi complicat. Aparatul respirator şi cel circulator lipsesc. Sistemul nervos este reprezentat prin ganglioni cerebroizi de la care pleacă în lungul corpului cordoane nervoase longitudinale.

2.4.1. Clasa Turbellaria (turbella – mic vârtej): Cuprinde platelminţi liberi la care corpul este acoperit cu cili. Majoritatea sunt acvatice, marine

sau dulcicole, dar se cunosc şi specii care s-au adaptat la viaţa în pământ umed. Majoritatea au dimensiuni cuprinse între 0,5 – 5mm, iar unele forme ce trăiesc în pământ umed ating dimensiuni de până la 60 cm (Bipalium adventitium). Speciile care trăiesc în pământ umed sunt cel mai frecvent întâlnite în regiunile tropicate, fiind animale nocturne.

Reprezentant caracteristic: Dendrocoelum lacteum – are dimensiuni de până la 3 cm lungime şi aspectul unei frunze de salcie, cu extremitatea anterioară trunchiată şi cu cea posterioară ascuţită. Extremitatea anterioară este prevăzută cu 4 lobi scurţi: 2 mediani şi 2 laterali.

Pe faţa dorsală, în regiunea cefalică, pot fi observaţi ochii care au aspectul unor mici pete negre. Pe faţa ventrală a corpului, în apropierea treimii posterioare se deschide orificiul bucal, iar în urma acestuia poate fi observat orificiul genital.

Reproducerea: - are loc cel mai adesea pe cale sexuată, rareori pe cale vegetativă. Turbelariatele sunt animale hermafrodite proterandrice.

Dezvoltarea ontogenetică este directă la cele mai multe specii, adică embrionul se transformă treptat în forma adultă, fără a trece prin stadii larvare care să aibă o constituţie diferită de cea a adultului.

La unele specii este întâlnită o dezvoltare indirectă (dezvoltare cu metamorfoză). O astfel de specie este Yungia aurantiaca. În cazul acestei specii apare în cursul dezvoltării ontogenetice o larvă ce a fost denumită larva lui Muller (fig. 2.13). Acest tip de larvă se caracterizează prin apariţia la nivelul corpului a 8 lobi. Din aceşti 8 lobi, 3 au o poziţie ventrală fiind plasaţi în jurul gurii, 2 sunt laterali şi 3 sunt dorsali. Intreg corpul larvei este ciliat, dar pe marginea lobilor se poate remarca prezenţa unor cili mai lungi, mai puternici. După un

anumit interval de timp, corpul acestei larve se aplatizează dorso-ventral, lobii regresează, iar larva se va transforma într-un tânăr turbelariat.

2.4.2. Clasa Trematoda (trematos - orificiu) Se cunosc peste 2400 de specii aparţinând acestei clase. Toate sunt parazite. In general au

dimensiuni mici de până la 10 cm lungime, dar se cunosc şi specii care au dimensiuni de până la 1 m (Nematobothrium filarina). Au corpul turtit dorso-ventral, acoperit de o cuticulă bine dezvoltată care apără parazitul de acţiune sucurilor digestive secretate de gazdă. Prezintă organe de fixare reprezentate prin ventuze şi croşete.

Reprezentant caracteristic: Fasciola hepatica – morfologie şi organizare internă - vezi lucrări practice.

Dezvoltarea ontogenetică (fig. 2.14): Pentru a-şi continua dezvoltare, ouălele au nevoie de o cantitate ridicată de oxigen. Din acest motiv ouăle sunt eliminate la exterior cu fecalele gazdei. Dacă aceste ouă ajung în apă din ele va ecloza o larvă numită miracidiu. Miracidiumul are aspect piriform, prezentând anterior o prelungire conică numită rostru, în vârful căreia se deschi la exterior glande cefalice. Acest tip de larvă este acoperit cu cili şi mai conţine 2 metanefridii, 1 ganglion nervos şi 2 ochi. Larva miracidiu nu se hrăneşte. Dacă în 24 de ore nu-şi găseşte gazda, moare.

2.13 Larva lui Muller

28

Fig. 2.14: Dezvoltarea ontogenetică la Fasciola hepatica

Gazda acestei larve este reprezentată de melcul Lymnaea truncatula. Acest melc atrage parazitul printr-un chimiotactism puternic. Ajuns la melc, parazitul intră în corpul acestuia fie prin pneumostom, fie realizând o gaură în corpul acestuia cu ajutorul secreţiei glandelor cefalice. În melc, miracidiul se localizează fie în glanda genitală fie în hepato-pancreas. Stabilit în gazdă, miracidiul pierde epiteliul ciliat, ochii, ganglionul nervos, transformându-se într-o larvă cu aspect de sac numită sporocist. Sporocistul este plin cu numeroase celule germinative, care vor evolua, transformându-se într-un alt tip de larve cunoscute sub numele de redii. Rediile au aspect alungit, iar în jumătatea posterioară prezintă nişte prelungiri numite apofize laterale. Rediile posedă un tub digestiv scurt, drept, fără ramificaţii laterale. În corpul rediilor se pot găsi numeroase celule germinative. Rediile ies din sporocist şi se hrănesc intens în corpul melcului. În corpul rediilor, din celulele germinative se vor forma un alt tip de larve cunoscute sub numele de cercari. Aceştia părăsesc corpul rediilor prinntr-un orificiu numit tocostom. Cercarii au corpul aplatizat dorso-ventral, iar posterior prezintă o coadă bine dezvoltată, musculoasă. Prezintă un intestin alcătuit din 2 ramuri, însă acestea nu sunt ramificate. Pe părţile latero-ventrale prezintă nişte glande caracteristice foarte bine dezvoltate, numite glande cistogene sau glande laterale.

Cercarii părăsesc corpul melcului, ajung în apă unde înoată activ cu ajutorul cozii, apoi se deplasează spre vegetaţia de pe mal pe care se fixează şi se transformă în metacercari. Metacercarii nu sunt altceva decât cercarii fără coadă şi acoperiţi de secreţia glandelor cistogene (metacercar = cercar închistat).

Gazda definitivă reprezentată de un mamifer ierbivor, va consuma cu iarba şi aceşti metacercari. În intestinul gazdei definitive, chistul se dizolvă rezultând tânără fasciolă. Aceasta străbate peretele tubului digestiv, ajunge în cavitatea abdominală, străbate capsula hepatică (capsula Glisson), parenchimul hepatic şi se va localiza în canalele biliare. După aproximativ 2 – 3 luni ajunge la stadiul de adult şi începe să depună ouă.

2.4.2.1. Ordinul Monogenea Grupează trematode ectoparazite, la care pe parcursul ciclului de dezvoltare nu se poate

remarca o alternanţă între generaţii sexuate şi generaţii asexuate (mono – 1; genesis - generaţie). Pe parcursul dezvoltării lor trematodele grupate în acest ordin au o singură gazdă, fiind deci, monoxene (mono – 1; xenos – străin, gazdă). Prezintă organe de fixare foarte bine dezvoltate.

2.4.2.2. Ordinul Digenea

29

Grupează trematode endoparazite. Pe parcursul dezvoltării lor se poate observa o alternanţă între generaţii asexuate şi generaţii sexuate (di – 2; genesis - generaţie). Pe parcursul ciclului de dezvoltare schimbă 2 – 3 gazde, fiind deci organisme heteroxene. Prezintă corpul acoperit cu o cuticulă foarte bine dezvoltată, care apără parazitul de acţiunea sucurilor digestive elaborate de gazdă.

2.4.3. Clasa Cestoidea

Grupează viermi endoparaziţi ce trăiesc în intestinul vertebratelor. Corpul lor este alb, nepigmentat, lipsit de cili, dar acoperit de o cuticulă. Cuticula are o funcţie dublă şi anume protejează corpul parazitului de acţiunea enzimelor digestive secretate de gazdă, dar în acelaşi timp permite substanţelor nutritive din lumenul intestinal să intre în corpul parazitului. Deoarece hrănirea se realizează prin osmoză pe întreaga suprafaţă a corpului, aceste animale sunt lipsite în mod secundar de tub digestiv. Lipseşte chiar şi orificiul bucal. Datorită modului de viaţă, organele de simţ întâlnite la turbelariate, dispar. Spre deosebire de trematode, corpul acestor paraziţi este foarte alungit, având aspectul unei panglici sau centuri (cestos - panglică). Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm până la câţiva m. Una din extremităţile corpului se diferenţiază sub formă de scolex. Scolexul reprezintă porţiunea anterioară a corpului, la nivelul căreia se găsesc ganglionii cerebroizi. La nivelul scolexului se diferenţiază organe de fixare, reprezentate prin ventuze şi croşete. Sunt animale hermafrodite. Au o gazdă definitivă reprezentată printr-un vertebrat şi 1 sau 2 gazde intermediare, reprezentate în majoritatea cazurilor printr-un nevertebrat şi un vertebrat.

Reprezentanţi: Diphyllobothrium latum cunoscut şi sub denumirea de botriocefal. Atinge dimensiuni de

până la 15 m, având strobilul alcătuit din până la 4500 de proglote. Dimensiunea acestui parazit depinde în mara măsură de numărul de paraziţi din gazdă. Astfel numărul maxim de botriocefali întâlnit la un singur om a fost de 143, însă acesti indivizi nu depăşeau dimensiunea de 1m. Scolexul este mic, cu aspect migdalat şi prezintă pe laturi 2 botrii ce au aspectul unor şanţuri longitudinale. Gâtul este scurt şi subţire, partea sa posterioară constituind regiunea generatoare de proglote. Proglotele tinere sunt puternic transversale, iar proglotele tinere şi cele bătrâne au aspect trapezoidal. Proglotele bătrâne se pot distinge cu uşurinţă de cele tinere datorită formei de rozetă pe care o ia uterul la nivelul acestora.

Ciclul de dezvoltare: prezintă 3 gazde: o gazdă definitivă (primară) reprezentată prin om sau alte mamifere ichtiofage şi 2 gazde intermediare (secundare). Prima gazdă secundară este reprezentată printr-un crustaceu acvatic din genul Cyclops, iar a 2-a gazdă printr-un peşte răpitor (ştiuca, mihalţul).

Dacă ouălele parazitului eliminate de gazda definitivă odată cu fecalele, ajung în apă, din ele va ecloza o larvă sferică, ciliată numită coracidium. Sub învelişul ciliat al acestei larve se găseşte larva hexacant. Larva coracidium înoată prin apă cu ajutorul cililor. Dacă în acest timp este înghiţită de un crustaceu din genul Cyclops îsi continuă dezvoltarea mai departe, dacă nu, moare. În intestinul ciclopului, larva coracidium pierde cilii şi se transformă în larvă hexacant. Aceasta străbate peretele intestinal, ajunge în cavitatea generală a corpului şi se transformă în larvă procercoid. Procercoidul se caracterizează prin forma sa alungită, lipsa botriilor şi prin prezenţa unei vezicule la partea posterioară, pe care se pot observa cele 6 cârlige. Dacă ciclopul este consumat de un peşte răpitor, în corpul acestuia, larva procercoid străbate peretele intestinal cu ajutorul unor glande cefalice histolitice şi se localizează în ficat sau în alte organe interne. La nivelul acestora larva procercoid se transformă în larvă plerocercoid. La această larvă vezicula posterioară şi cârligele dispar, iar la nivelul părţii anteioare apar cele 2 botrii. Dacă peştele infestat este consumat de un mamifer ichtiofag sau de om, insuficient preparat termic, la nivelul intestinului larva plerocercoid se va transforma în adult.

Taenia solium – are dimensiuni cuprinse între 2 – 4 m, rareori 8 m. Strobilul este alcătuit din 900 proglote. Gazda definitivă este reprezentată de om, iar gazda intermediară de porc.

Scolexul are apectul unei mici măciuci. Anterior prezintă o proeminenţă numită rostru sau rostellum. La baza rostrului pot fi remarcate 2 coroane de croşete, fiecare croşet având forma unei secere. Coroana superioară este alcătuită din croşete mai mari decât coroana inferioară. Numărul croşetelor din cele 2 coroane variază între 22 – 32, cel mai adesea fiind întâlniţi indivizi care prezintă 28 croşete. Pe laturile scolexului se pot observa 4 ventuze.

Gâtul – este aşa cum am mai menţionat, zona de creştere. Nu prezintă conformaţii morfologice caracteristice.

30

Scolexul – alcătuit din până la 900 proglote. Proglotele prezintă pe una din laturi câte o papila genitală. La acestă specie, papilele genitale alternează de la un proglot la altul (dacă o papilă se găseşte pe partea dreaptă a unui proglot, proglotul următor va prezenta papila pe partea stângă). Proglotele pot fi tinere, mature sau bătrâne. Proglotele tinere sunt mai late decât lungi, cele mature sunt aproximativ pătrate, iar cele bătrâne sunt de 2X mai lungi decât late.

Ciclul de dezvoltare: Parazitul elimină la exterior proglote pline cu ouă. Dacă aceste ouă sunt consumate de gazda intermediară (porc) din ele va ecloza o larvă ce are formă aproximativ sferică şi care este prevăzută cu 6 croşete chitinoase. Datorită celor 6 croşete, această larvă a primit denumirea de oncosferă sau hexacant (oncos – ghiară; hexa – 6; acantha – spin, ţep). Oncosfera eliberată la nivelul intestinului perforează pereţii acestuia, trece în sânge şi apoi se localizează cu preponderenţă în muşchii striaţi de la nivelul limbii, gâtului, omoplatului sau ai inimii. La acest nivel larva se transformă într-o veziculă care are aproximativ dimensiunea unui bob de mazăre. Într-o parte a acestei vezicule apare o invaginaţie în fundul căreia se diferenţează un rostru, o coroană de cârlige şi 4 ventuze, care sunt elementele caracteristice unui scolex. La suprafaţa acestui nou tip de larvă cele 6 cârlige dispar. Această larvă poartă denumirea de cisticerc (Cysticercus cellulosae). Dacă carnea de porc cu aceşti cisticerci este consumată insuficient preparată termic, din cisticerc se va forma o nouă tenie.

Dacă omul se infestează cu ouă de tenie, din acestea la nivelul intestinului vor fi eliberate larvele hexacant. Aceste larve pătrund în circuitul sangvin, apoi se localizează în creier sau ochi, putând determina moartea (afecţiunea poartă numele de cisticercoză).

Taenia echinococcus – Adultul parazitează la mamifere carnivore (câine, pisică, lup, etc.), iar stadiul larvar la mamifere ierbivore, accidental la om. Adultul are dimensiuni mici (4 – 6 mm) şi prezintă strobilul alcătuit din 3 proglote (una tânără, una matură şi una bătrână). In permanentă, proglota bătrână, plină cu ouă se detaşează de strobil, iar în locul ei este formată o nouă proglotă la nivelul gâtului. Scolexul este prevăzut cu 4 ventuze, un rostru şi o coroană de croşete.

În gazda primară, parazitul se localizează la nivelul intestinului, iar în gazda secundară la nivelul ficatului, plămânului, rinichiului, creierului etc. În gazda secundară, parazitul ia aspectul unei

vezicule cunoscută sub numele de chist hidatic şi atinge dimensiunile unui cap de copil.

Chistul hidatic – prezintă la exterior o membrană adventice secretată de către gazdă. Imediat sub această membrană adventice se găseşte o cuticulă stratificată, iar apoi o membrană proligeră. Membrana proligeră dă naştere prin înmugurire la numeroase vezicule proligere în interiorul cărora se formează numeroase scolexuri. Prin

disocierea veziculelor proligere, pe fundul chistului hidatic se formează aşa zisul “nisip proliger” (aproximativ 6 cm3), iar într-un cm3 de nisip proliger se găsesc până la 400000 de scolexuri.


Care sunt caracterele generale ale platelmintilor? Care sunt principalele grupe de platelminţi? Explicaţi ciclul de dezvoltare la Fasciola hepatica. Explicaţi ciclul de dezvoltare la Taenia solium. Ce tipuri de larve sunt întâlnite la tenii?

Fig. 2.15: Larve caracteristice teniilor

31

2.5. Increngătura Nemathelminthes

Grupează animale cunoscute sub denumirea populară de viermi cilindrici, deoarece în secţiune transversală conturul corpului este circular. Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi până la 8 m (Placentonema gigantissima, specie parazită în placentă la balene). Sunt animale cu simetrie bilaterală, corpul este nesegmentat, acoperit de o cuticulă bine dezvoltată. Datorită dezvoltării cuticulei, corpul acestor animale este lipsit de cili. Atunci când există cili, aceştia sunt restrânşi doar pe anumite regiuni ale corpului. Aparatul reproducător se caracterizează prin faptul că este mult mai simplu constituit faţă aparatul reproducător de la platelminţi, iar sexele sunt separate. Creşterea se realizeză prin năpârliri successive deoarece cuticula nu este extensibilă.

2.5.1. Clasa Rotatoria (rota – roată; forein – a purta) Grupează nematelminti de dimensiuni mici şi foarte mici (0,04 – 3mm, majoritatea cu

dimensiuni cuprinse între 0,2 – 0,5 mm). Majoritatea sunt acvatice, fiind întâlnite în ape dulci alturi de ciliate, alături de care au fost iniţial plasate.

Reprezentant caracteristic: Epiphanes senta Morfologie externă: corpul rotiferelor este în general alungit, cilindric sau fusiform, în

extreme de puţine cazuri sferic, împărţit în 3 regiuni: cap (regiune cefalică); trunchi şi picior (coadă).

Tegumentul este acoperit de o cuticulă foarte bine dezvoltată, care în regiunea trunchiului formează o structură ce are aspectul unei platoşe cunoscută sub numele de lorică. Cu ajutorul unor muşchi speciali, în caz de necesitate, atât capul cât şi piciorul pot fi retrase în interiorul loricii.

Durata vieţii la rotifere este în medie de 2 -3 săptamâni. Aceste animale trec peste perioadele nefavorabile (iarnă, uscăciune etc.) în stadiul de ouă durabile. Primăvara, din ouălele durabile vor ecloza doar femele. Aceste femele depun ouă nefecundate numite ouă subitane (ouă diploide) din care din nou eclozează alte generaţii de femele. Deci, în acest stadiu, reproducerea este partenogenetică. Femelele care eclozază din ouălele subitane, respective ouălele depuse de ele poartă numele de femele amictice, respective ouă amictice (diploide). În momentul în care temperature apei devine maximă, femelele depun ouă haploide din care vor ecloza masculi. Masculii se vor împerechea cu femelele din genereţia parentală. După împerechere, femelele depun ouă prevăzute cu membrane tari, rezistente, numite ouă durabile. Aceste ouă nu se vor mai dezvolta mai departe decât în momentul în care condiţiile de mediu redevin favorabile. Femelele care fac ouă haploide din care eclozează masculi se numesc femele sexupare sau femele mictice, iar ouăle haploide se numesc ouă mictice.

Alternanţa dintre generatiile partenogenetice şi generaţiile bisexuate se numeşte heterogonie. Când pe parcursul unui an are loc o singură alternaţă între generaţiile partenogenetice şi generaţia sexuată avem de-a face cu o heterogonie monociclică. Există şi specii unde sunt întâlnite şi heterogonii biciclice sau policiclice, după cum există şi specii ce se reproduce doar bisexuat. Când condiţiile de mediu devin neprielnice, rotiferele intră în anabioză, adică elimină din corpul lor cea mai mare cantitate de apă şi secretă în jurul corpului o membrană protectoare. În această stare pot supravieţui ani de zile. În condiţii experimentale, rotifere în anabioză au supravieţuit timp de 8 ore la – 270 grade Celsius şi timp de 35 minute la + 150 grade Celsius.

2.5.2. Clasa Nematoda (nema – ată, filament): Grupează nemathelminţi paraziţi ce au corpul cilindric, filamentos, cu dimensiuni foarte

variabile, unele microscopice, altele de 1 -2 m. Reprezentant caracteristic: Ascaris lumbricoides – limbricul de om.

Parazitează în intestin la om. Corpul are culoarea alb- lăptoasă nefiind pigmentat. Sexele sunt separate, cu dimorphism sexual. Femela are dimensiuni de 25 – 30 cm şi este ascuţită la ambele capete în timp ce masculul măsoară între 15 – 17 cm şi prezintă partea posterioară îndoită sub formă de cârlig. La femelă, la extremitatea anterioară se deschide orificiul bucal, iar la extremitatea posterioară, uşor subterminal se deschide orificiul anal. Porţiunea dintre orificiul anal şi extremitatea posterioară poartă numele de coadă. Imediat sub orificiul bucal se deschide la exterior orificiul excretor, iar cam la 1/3 din lungimea corpului se găseşte orificiul genital. La mascul, orificiul genital se deschide împreună cu intestinul posterior într-o cavitate cloacală ce

32

comunică cu exteriorul prin orificiul cloacal. Prin acest oriciu cloacal, la mascul proemină la exterior 2 spiculi peniali ce au rol în împerechere.

Dezvoltarea: O femelă de limbric depune zilnic aproximativ 200000 de ouă. Aceste ouă pentru a-şi continua dezvoltarea au nevoie de o cantitate mare de oxigen motiv pentru care sunt eliminate la exterior cu excrementele. Omul înghite ouă embrionate (prin mâni murdare, alimente etc.). In intesinul omului din ouă ies larve care străbat peretele intestinului, trec în circulaţie şi se localizează la nivelul ficatului. După o perioadă trec din nou în circulaţie, ajung la nivelul ventriculului drept şi de aici la nivelul plămânului. Aici trăiesc aproximativ 8 zile. Din plămân migrază în cavitatea bucală apoi fiind înghiţite ajung din nou la nivelul intestinului.


Care sunt caracterele generale ale nematelmintilor ? Care sunt principalele grupe de nematelminţi ? Explicaţi ciclul de dezvoltare la rotifere. Explicaţi ciclul de dezvoltare la Ascaris lumbricoides.

2.6. Încrengătura Nemertini:

Grupează cei mai evoluaţi viermi acelomaţi. În cadrul acestei încrengături apare pentru prima dată în seria animală aparatul circulator. Corpul lor are aspect viermiform, cilindric, uşor aplatizat dorso-ventral. Sunt în marea lor majoritate specii acvatice, marine şi dulcicole, dar se conosc şi specii terestre ce trăiesc în pământ umed. Au dimensiuni cuprinse între câţiva mm şi

până la 30 m (Lineus longissimus), majoritatea însă au dimensiuni de câţiva cm. O caracteristică a grupului o constituie faptul că aceste animale au corpul relativ subţire, nedepăşind diametrul de 5 – 6 mm.

La extremitatea anterioară a corpului poate fi remarcat orificiul bucal, iar la unele specii alături de acesta mai există şi orificiul trompei, alături de 2 fosete cerebrale. La extremitatea posterioară a corpului se deschide la exterior orificiul anal, alături de un cir codal.

Dezvoltarea are loc cu metamorfoză. Din ou iese o larvă ciliată cu aspect de coif numită pilidium (fig. 2.16). Aceasta trăieşte câteva zile în masa apei ducând o viaţă pelagică, apoi cade la fundul apei unde se transformă în adult.

La unele specii au fost remarcate şi fenomene de reproducere asexuată. Astfel la Lineus, periodic corpul se rupe

în aproximativ 20 de bucăţi, din fiecare bucată regenerându-se un nou individ.


.Care sunt caracterele generale ale nemertienilor?

Subdiviziunea Coelomata

2.7. Încrengătura Mollusca

Cuprinde animale cunoscute sub diverse denumiri populare: melci, scoici, sepii, caracatiţe

etc. caracteristica principală a acestor animale este corpul lor moale, de unde şi denumirea grupului (molluscus - moale).

Caractere generale: Corpul prezintă simetrie bilaterală, alcătuit din 3 părţi principale: cap, picior şi masă viscerală; este în mod secundar nesegmentat, la originea moluştelor fiind strămoşi segmentaţi. Capul este bine dezvoltat la majoritatea moluştelor, este slab dezvoltat la amfineure şi la scafopode, iar la scoici (bivalve) dispare în totalitate. Piciorul – se găseste de regulă pe partea ventrală a corpului, sub masa viscerală, fiind un organ musculos utilizat la deplasare. Forma piciorului diferă în funcţie de grupele de moluşte. Astfel la melci (gastropode), piciorul are aspect

Fig. 2.16: Larva Pilidium

33

de talpă, la scoici (bivalve) are aspect de lamă de topor, la scafopode are aspect de ţăruş, iar la caracatiţă, sepia etc. partea anterioară a piciorului se transformă într-un sifon, iar partea sa posterioară într-o coroană de braţe prevăzute cu ventuze, plasa în jurul orificiului bucal. - Masa viscerală – are în general aspectul unui sac în care sunt adăpostite organelle interne (atât cele de nutriţie cât şi cele de reproducere). Este acoperită de un pliu al tegumentului cunoscut sub denumirea de pallium sau manta. Între manta şi peretele corpului se delimitează astfel un spaţiu cunoscut sub denumirea de camera mantalei sau cavitate paleală. În cavitatea paleală se găsesc branhiile, oriciile excretoare, orificiile genitale şi orificiul anal. La exteriorul corpului, mantaua secretă cochilia de natură calcaroasă ce poate avea diverse forme. Astfel la poliplacofore, cochilia este alcătuită din mai multe plăci, la aplacofore cochilia lipseşte, la melci cochilia este de formă columelară, la scoici este alcătuită din 2 valve, la sepie este mult redusă, acoperită de manta, iar la caracatiţă dispare.

2.7.1. Clasa Gastropoda Grupează moluşte cunoscute sub denumirea populară de melci. Cea mai importantă

caracteristică a acestui grup de moluşte o constituie asimetria corpului. Această asimetrie constituie o alterare a simetriei bilaterale primare ce se datorează unui process numit torsiune prin care masa viscerală se răsuceşte cu 180 grade de la dreapta la stânga. Concomitent cu procesul de torsiune, masa viscerală se răsuceşte în spirală fie de la stânga la dreapta, fie de la dreapta la stânga, accentuând astfel asimetria.

Reprezentant caracteristic: Helix pomatia (melcul de livadă) – specie comună în România, întâlnită în special în locuri umbroase şi umede cu solurile bogate în calcar.

Corpul este alcătuit ca şi la restul moluştelor din cap, picior şi masă viscerală. Capul este situat anterior, fără a fi clar delimitat de picior. Limita dintre cap şi picior este

marcată pe partea ventrală de poziţia orificiului glandei pedioase, iar pe partea laterală dreaptă de poziţia orificiului genital hermafrodit.

Anterior, uşor ventral se deschide la exterior orificiul bucal înconjurat de 3 buze din care 1 este ventrală şi 2 latero-dorsale. Chiar deasupra buzelor latero-dorsale pot fi remarcate 2 tentacule mai mici numite şi tentacule labiale, iar în spatele lor 2 tentacule mai bine dezvoltate, în vârful cărora se găsesc ochii. Din acest motiv aceste tentacule se numesc tentacule oculare.

Piciorul – are aspect de talpă fiind alcătuit aproape în întregime din muşchi. Masa viscerală: situată deasupra piciorului are aspectul unui con răsucit în spirală. Mantaua acoperă în întregime masa viscerală. Marginea mantalei ete indicată printr-o

porţiune mai îngroşată numită brâul mantalei. La nivelul brâului mantalei, pe partea dreaptă a corpului se poate remarca un orificiu prin care camera mantalei comunică cu exteriorul. Acest orificiu e cunoscut sub numele de pneumostom.

Mantaua secretă la exterior cochilia. Cochilia este alcătută din 4,5 ture de spiră. Toate turele de spiră sunt vizibile la exterior,

acest tip de cochilie fiind numit – cochilie evolută. În unele cazuri (ex. ghiocul – Cypraea tygris), ultima tură de spiră a cochiliei este foarte bine dezvoltată, astfel încât această tură acoperă în întregime celelalte ture de spiră, la exterior fiind vizibilă doar ea; acest tip de cochilie – cochilie involută. Spiralizarea cochiliei se realizează în jurul unui ax numit columelă şi are loc de la stânga la dreapta – acest tip de cochilie este numită dextră. La unele specii (ex. Planorbis), spiralizarea cochiliei poate avea loc de la dreapta la stânga, acest tip de cochilie fiind numită senestră. Liniile dintre turele de spiră se numesc linii de sutură.

Deschiderea cochiliei poartă numele de peristom sau apertură. În cazul melcului de livadă, marginea peristomului este întreagă, acest tip de peristom fiind numit holostom. În alte situaţii (ex. Murex), marginea peristomului se prelungeşte într-un sifon, acest tip de peristom fiind numit sifonostom. Chiar la baza peristomului poate fi remarcat un mic orificiu numit ombilic.

2.7.2. Clasa Scaphopoda Cuprinde un număr mic de moluşte ce au dimensiuni mici şi sunt în exclusivitate marine.

Denumirea clasei provine de la forma de ţăruş a piciorului (scaphos – ţăruş; podos - picior). Corpul este protejat la exterior de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant, însă deschis la ambele capete, motiv pentru care acest grup mai este numit şi Solenoconcha (solen – tub; concha -

34

cochilie). Capul este redus, având aspecul unui bulb lipsit de tentacule, prevăzut însă cu un fascicul de filamente prehensile.

Reprezentant caracteristic: Dentalium dentalis – are dimensiuni cuprinse între 5 – 7 cm. Intreg corpul este protejat de o cochilie ce are aspectul unui colţ de elefant.

2.7.3. Clasa Lamellibranchiata Cuprinde moluşte adaptate la modul de nutriţie microfag. Respiră cu ajutorul unor branhii alcătuite din lamele branhiale de unde şi denumirea

grupului. Corpul prezintă simetrie bilaterală nealterată, este în întregime protejat de o cochilie alcătuită din 2 valve legate între ele pe partea dorsală printr-un ligament. După constituţia cochiliei, clasa mai este denumită şi Bivalvia. Capul a regresat până la dispariţie, motiv pentru care acest grup este denumit şi Acephala. Piciorul are aspectul unei lame de topor, după acest caracter grupul fiind cunoscut şi sub denumirea de Pelecypoda.

Reprezentant caracteristic: Anodonta cygnea – scoica de baltă. Are dimensiuni de până la 22 cm lungime, 9 cm lăţime, 8 cm grosime şi 600g. In mod

frecvent, în natură sunt întâlniţi indivizi la care aceste dimensiuni sunt reduse la jumătate. Cochilia este alcătuită din 2 valve simetrice, una stângă şi una dreaptă ce acoperă în

întregime corpul animalului şi sunt legate între ele printr-un ligament elastic situat pe partea dorsală la nivelul unei porţiuni ce poartă numele de platou cardinal sau ţâţână. La alte specii de scoici, la nivelul platoului cardinal se pot remarca şi un număr de dinţi şi fosete prin intermediul cărora cele 2 valve se leagă foarte puternic una de cealaltă. Partea anterioară a cochiliei este mai rotunjită şi mai bombată în comparaţie cu partea posterioară mai subţire şi mai ascuţită. Fiecare valvă prezintă pe partea dorsală, anterior câte o proeminenţă numită umbone. Vârful umbonelui se numeşte apex. De la baza umbonelui şi până la marginea valvelor pot fi remarcate numeroase striuri de creştere cu o dispoziţie concentrică.

Faţa internă a valvelor este concavă, acoperită cu sidef. La nivelul ei pot fi observate nişte zone mai mate ce constituie puncte de inserţie musculară şi sunt cunoscute sub denumirea de impresii sau impresiuni musculare. Impresiunile musculare ce pot fi remarcate pe faţa internă a valvelor sunt: impresia muşchiului adductor anterior, impresia muşchiului adductor posterior, impresia muşchiului protractor al piciorului, impresiile muşchilor retractori anteriori ai piciorului, impresia muşchiului retractor posterior al piciorului şi impresia muşchilor paleali.

După îndepărtarea valvelor, corpul scoicii rămâne acoperit doar de manta. Aceasta este alcătuită din 2 lobi lipiţi între ei doar pe partea dorsală a corpului. Aceşti 2 lobi ai mantalei delimitează cavitatea paleală sau camera matalei foarte bine dezvoltată. Cavitatea paleală comunică cu exteriorul prin 3 deschideri:

- Două dintre aceste deschideri sunt situate în regiunea posterioară a corpului pe linie medio-dorsală. Primul orificiu, mai mic, cu marginile netede, este numit sifon cloacal, iar imediat sub acesta se poate observa cel de-al 2 –lea orificiu, mai mare, cu marginile prevăzute cu numeroase papile, numit sifon branhial.

- A 3-a deschidere este situată antero-ventral şi prin ea este scos sau retras din|în cochilie piciorul.

Marginea lobilor mantalei este prevăzută cu numeroşi muşchi scurţi numiţi muşchi paleali cu ajutorul cărora se prind strâns de valvele cochiliei.

În cavitatea paleală poate fi observat piciorul situat antero-ventral, având aspectul unei lame de topor. Între baza anterioară a piciorului şi muşchiul adductor anterior se deschide în cavitatea paleală orificiul bucal. Pe laturile orificiului bucal pot fi observaţi palpii labiali în număr de 4, mari, triunghiulari cu întreaga suprafaţă acoperită de un epiteliu ciliat, bogat în celule mucoase.

Pe laturile şi în urma piciorului pot fi remarcate 2 branhii mari bine dezvoltate, fiecare branhie fiind alcătuită dintr-o lamă branhială externă şi o lamă branhială internă. În urma piciorului branhiile se sudează între ele prin baza lor pe linie mediană, dar se sudează şi de peretele mantalei, formând astfel un sept orizontal ce împarte cavitatea paleală în 2 etaje: un etaj dorsal, numit cavitate cloacală şi un etaj ventral, numit cavitate branhială. Cavitatea cloacală comunică cu exteriorul prin sifonul cloacal, iar cea branhială prin sifonul branhial. Apa intră din exterior în cavitatea branhială prin sifonul branhial, este filtrată prin branhii şi ajunge în cavitatea cloacală de unde este eliminată la exterior prin sifonul cloacal.

35

2.7.4. Clasa Cephalopoda Cuprinde moluşte care se caracterizează prin faptul că partea anterioară a piciorului se

transformă într-o formaţiune cu aspect de pâlnie numită sifon, iar partea posterioară a piciorului într-o coroană de braţe prevăzute cu ventuze, situate în jurul orificiului bucal. Denumirea grupului previne deci, de la faptul că breţele derivă din picior (kephali – cap; podos - picior).

Au simetrie bilaterală primitivă. La fel şi poziţia complexului paleal (branhii, inimă, metanefridii, orificiu anal) este primitivă. Cochilia, la majoritatea speciilor (care sunt foarte mobile), nu mai joacă un rol foarte important, motiv pentru care este slab dezvoltată sau dispare. Piciorul (sifonul) împreună cu mantaua este adaptat la viaţă de înot rapid. Organele de simţ foarte bine dezvoltate, sistemul nervos concentrat, capul foarte bine dezvoltat, delimitat de masa viscerală.

Pentru caracterizarea grupului vom lua ca exemple 2 specii, una cu o cochilie foarte bine dezvoltată, primitivă, slab înotătoare şi una cu o cochilie slab dezvoltată, evoluată, bună înotătoare.

Ex. 1. Nautilus pompilius – specie slabă înotătoare, ce prezintă corpul protejat la exterior de o cochilie foarte bine dezvoltată cu diametrul cuprins între 20 – 25 cm, fiind spiralizată într-un singur plan. La exterior este vizibilă doar ultima tură de spiră care este cea mai bune dezvoltată şi le acoperă pe toate celelalte (cochilie involută). Cochilia este de culoare alb, gălbuie, cu dungi sinuoase brune. La interior, cochilia este împărţită prin numeroase septe curbate spre partea posterioară, în numeroase camere. Animalul trăieşte doar în ultima cameră a cochiliei, toate celelalte camere fiind goale. Camerele goale pot fi umplute cu un amestec de gaze în care predomină azotul, iar animalul în acest caz va pluti, ridicându-se la suprafaţă. Animalul stă în cochilie în aşa fel încât faţa sa ventrală (cea cu pâlnia) este situată spre curbura mare a cochiliei.

În regiunea cefalică pot fi observate aproximativ 90 de tentacule scurte, lipsite de ventuze, numite şi ciri. Cirii dorsali se contopesc dând naştere unui lob cefalic ce joacă rolul unui opercul.

În cavitatea paleală a animalului pot fi observate 4 branhii bipectinate. În corelaţie cu aceste 4 branhii, inima este prevăzută cu 4 auricule, iar excreţia se realizează prin 4 metanefridii.

Ex. 2. Sepia officinalis – specie foarte bună înotătoare. Are spect saciform, uşor aplatizată dorso-ventral, cu dimensiuni de până la 20 cm lungime. Corpul este împărţit de un şanţ transversal în 2 regiuni: capul şi trunchiul sau masa viscerală.

Capul – foarte bine dezvoltat, pe părţile latero-dorsale prevăzut cu 2 ochi foarte bine dezvoltaţi. Anterior se deschide la exterior orificiul bucal, delimitat de o buză circulară franjurată numită buză internă, înconjurată la rândul ei de o altă buză circulară, numită buză circulară externă. În jurul orificiului bucal se găsesc 10 braţe sau tentacule. Baza acestor braţe este înconjurată de un pliu circular numit pliu bucal. Din aceste 10 braţe, 8 se dispun sub forma unei coroane în jurul orificiului bucal. Aceste 8 braţe au baza groasă şi se subţiază treptat spre vârf. Pe partea ventrală a acestor braţe pot fi remarcate ventuze pedunculate, dispuse pe 4 şiruri longitudinale. Aceste 8 braţe au fost denumite tentacule musculoase. În interiorul cercului descris de tentaculele musculoase, pe laturile gurii pot fi observate alte 2 braţe, mai lungi, mai subţiri, cu aspect de spatulă.

Trunchiul (masa viscerală) – prezintă pe fiecare latură câte un pliu al mantalei ce formează o înotătoare îngustă. Aceste 2 înotătoare se continuă pe toată lungimea trunchiului, până în partea posterioară a acestuia, dar nu se sudează între ele.

Mantaua acoperă în întregime masa viscerală, formând pe partea ventrală a acesteia un pliu mare mare care delimitează o largă cavitate paleală. Această cavitate paleală comunică cu exteriorul printr-o fantă transversală largă, situată ventral la limita dintre cap şi masa viscerală. Prin această largă fantă, iese la exterior o formaţiune cu aspect de pâlnie, numită sifon sau infundibul. Partea largă a acestei formaţiuni este orientată către masa viscerală, iar partea îngustă, prevăzută apical cu un orificiu, proemină la exterior.

Pe partea largă a sifonului pot fi observate 2 mici invaginaţii ce poartă numele de butoniere. Pe partea ventrală a mantalei, corespunzător acestor butoniere există 2 mici proeminenţe numite butoni. Când animalul relaxează musculature de la nivelul mantalei, fanta de pe partea ventrală a corpului dintre cap si trunchi, prin care cavitatea paleală comunică cu exteriorul este deschisă. Prin această fantă, atunci când este deschisă, apa poate pătrunde în cavitatea paleală. În momentul în care musculature mantalei se contractă, butonii intră în butoniere, închizând ermetic fanta transversală prin care intră apa în cavitatea paleală. În această situaţie, apa, sub presiune, este evacuată la exterior prin intermediul sifonului sub formă de jet care propulsează animalul. La

36

nivelul cavităţii paleale se găsesc 2 branhii, orientate cu vârful spre înainte, şi tot aici se deschide orificiul anal, 2 orificii excretoare şi orificiul genital.

Pe partea dorsală a trunchiului, mantaua, acoperă cochilia. Aceasta este foarte redusă, de formă elipsoidală, puternic aplatizată dorso-ventral şi este cunoscută sub denumirea de os de sepie sau sepion. Întrebări de verificare şi aprofundare a cunoştinţelor:

Care sunt caracterele generale ale moluştelor? Care sunt principalele grupe de moluşte? Cum este constituit corpul la Helix pomatia? Explicaţi cum se hrăneşte Anodonta ? Prin ce se deosebeşte nautilul de sepie?

2.8. Încrengătura Annelida Cuprinde specii la care corpul este alcătuit dintr-o succesiune liniară de inele (annulus -

inel) dispuse în lungul axului principal al corpului. La exterior inelele sunt separate între ele prin şanţuri interinelare, iar la interior prin nişte pereţi transversal ice poartă numele de diafragme sau disepimente. Deci, prezenţa inelelor arată că, corpul în cazul anelidelor este împărţit transversal în părţi successive numite segmente, inele sau metamere (meta – după; meron - parte). Fiecare metamer poate conţine câte o pereche de parapode, o pereche de branhii, o pereche de saci celomici, o pereche de metanefridii, o pereche de ganglioni nervoşi, o pereche de gonade, o pereche de orificii excretoare, vase şi muşchi proprii. Acest aspect, prin care corpul unui animal este împărţit în mai multe inele sau metamere, poartă numele de metamerie. Dacă segmentele din constituţia corpului sunt identice, atunci metameria este homonomă, iar dacă sunt diferite, metameria este heteronomă

În general, la anelide, corpul este alungit, viermiform, fiind constituit din următoarele regiuni: regiunea cefalică, trunchiul (soma), pigidiul (telsonul, periproctul sau segmental anal).

2.8.1. Clasa Polychaeta: Se caracterizează prin parapodele foarte bine dezvoltate, cât şi prin bogăţia lor de peri. Au

dimensiuni cuprinse între 1mm (Spirorbis malardi) şi 3 m (Eunice gigantea). Reprezentant caracteristic: Nereis diversicolor – are dimensiunile unei râme. Corpul uşor

aplatizat dorso-ventral, alcătuit din cap, trunchi şi pigidiu. Capul – este alcătuit din prostomiu şi din peristomiu.

Prostomiul – numit şi lob cephalic, este puţin mai îngust decât segmentele următoare, mai lung decât lat, având aspect trapezoidal. Pe partea dorsală prezintă 2 perehi de ochi, iar anterior 2 mici tentacule ce au rol senzitiv şi sunt cunoscute şi sub denumirea de antene. Antero-lateral, prostomiul prezintă 2 prelungiri mai lungi şi mai groase decât antenele, numite palpi, care, ca şi tentaculele, au rol senzitiv.

Peristomiul – reprezintă segmental bucal primitiv numit metastomiu, la care se sudează primul segment somatic. Pe partea ventrală a metastomiului se poate observa orificiul bucal. Parapodele primului segment somatic se alungesc, luând aspectul a 4 prelungiri cu aspect de tentacule numite ciri tentaculari.

Trunchiul sau soma – este alcătuit dintr-un mare număr de segmente homonome, delimitate la exterior prin şanţuri intersegmentare ce dau animalului un aspect tipic inelat.

Fiecare segment al trunchiului poartă pe laturile sale câte 2 parapode, unul stâng şi unul drept. Parapodele sunt expansiuni ale peretelui lateral al corpului în care intră şi porţiuni din cavitatea generală. Fiecare parapod este alcătuit dintr-un ram dorsal (notopod) şi un ram ventral (neuropod). Fiecare ram la râdul său este împărţit într-un lob dorsal şi un lob ventral. La baza fiecărui parapod poate fi observat câte un cir dorsal şi un cir ventral, organe sensitive, tactile şi chemoreceptoare. Atât pe notopod cât şi pe neuropod există câte un smoc de peri bine dezvoltaţi. Fiecar smoc de peri este situate în câte un sac chetiger. Din cadrul fiecărui smoc de peri, un păr este mai bine dezvoltat, mai gros, are rol de susţinere şi este numit acicul.

37

Pigidiul – constituie extremitatea posterioară a corpului. Este mai îngust decât segmentele care-l preced. Poartă pe faţa ventrală orificiul anal. Nu prezintă parapode ci doar o pereche de ciri anali bine dezvoltaţi cu rol senzitiv, tactil.

2.8.2. Clasa Oligochaeta Include anelide dulcicole, marine şi terestre, lipsite de parapode şi cu puţini peri, iar

organele de simţ sunt slab dezvoltate. Regiunea cefalică este lipsită de apendice de orice fel, iar

prostomiul şi peristomiul sunt reduse, datorită modului de hrănire. Dimensiunile corpului variază, de la câţiva milimetri la peste 3 metri, cât atinge Megascolides australis. Cea mai mare specie din

România este Allolobophora robusta ce depăşeşte 1m. Reprezentant caracteristic: Lumbricus terrestris - râma obişnuită. Are dimensiuni cuprinse

între 10 – 30 cm. Partea anterioară a corpului este ascuţită, iar partea posterioară, uşor rotunjită. Treimea anterioară a corpului aproximativ cilindrică, iar ultimile 2/3 uşor aplatizate dorso-ventral. In alcătuirea corpului intră între 110 – 180 segmente.

Prostomiul şi peristomiul sunt mici şi lipsite de orice diferenţieri morfologice. Ventral, pe peristomiu se află orificiul bucal. Pe fiecare segment se află patru perechi de cheţi - două latero-dorsale şi două latero-ventrale. Cheţii sunt mici, fixaţi într-o formaţiune tegumentare numită sac chetiger, iar vârfurile sunt recurbate înapoi. Incepând cu al 2-lea segment, fiecare segment prezintă

dorsal câte un orificiu numit por dorsal, prin care animalul elimină la exterior lichid celomic. Acesta are rolul de a menţine tegumentul umed, favorizând astfel schimburile de gaze respiratorii, îndepărtează de pe tegument factorii iritanţi şi are şi un rol antimicrobian.

Intre segmentele 9 -10 ; 10 – 11 se deschid la exterior 2 perechi de orificii ce aparţin receptaculelor seminale. Pe segmetul 14 se găsesc orificiile genitale femele, iar pe segmentul 15, orificiile genitale mascule. Intre segmentele 32 – 37 pe părţile latero-dorsale ale corpului există o îngroşare a tegumentului cu aspect de samar, numită clitelum. Pe partea ventrală a clitelumului se găsesc 2 formaţiuni ce poartă numele de crestele pubertăţii. Intre segmentul 15 şi segmentul 32, pe partea ventrală a corpului pot fi observate 2 şanţuri seminale.

Toate segmentele corpului, cu excepţia primelor 3 - 4 şi a ultimului prezintă latero-ventral câte o pereche de orificii excretoare.

2.8.3. Clasa Hirudinea Cuprinde anelide specializate pentru hematofagie şi ectoparazitism. Segmentarea externă

nu corespunde cu cea internă - cuticula este fals inelată, iar numărul segmentelor veritabile este mult mai mic decât inelele care apar la exteriorul corpului. Clitellumul este slab evidenţiat, marcant doar în perioada de reproducere. La extremităţile corpului există două ventuze - una bucală, la nivelul căreia se deschide orificiul bucal - şi cealaltă anală, de fixare, situată ventral faţă de orificiul anal. La unele specii, porţiunea anterioară este alungită, diferenţiată într-o trompă musculoasă, exertilă. La altele, faringele prezintă anterior fălci chitinoase cu rol de a perfora tegumentul gazdei.

Reprezentant caracteristic – Hirudo medicinalis – lipitoarea medicinală. Are dimensiuni cuprinse între 6 – 15 cm. Corpul este alcătuit din 33 segmente la care se adaugă prostomiul. Peste aceste segmente, la exterior se suprapun 101 inele. Primele 4 segmente ale corpului se modifică formând o ventuză bucală (ventuză anterioară), iar din modificarea ultimilor 7 segmente rezultă o ventuză posterioară. Segmentelor 1, 2, 26 le corespund la exterior câte 1 inel, segmentelor 3, 24, 25, câte 2 inele, segmentelor 4, 5, 6, 23 câte 3 inele, iar segmentelor 7 – 22 câte 5 inele. Dorsal, segmentele 1, 2, 3, 5, 8, prezintă câte o perece de ochi. Ventral, între inelele 30 – 31 (segmental 10) se deschide la exterior orificiul genital mascul, urmat de cel femel, situate între inelele 35 – 36 (segmental 11). Pe laturile segmentelor 7 – 23 se pot observa 17 perechi de orificiii excretoare. Pe partea dorsală a ventuzei posterioare segăseşte orificiul anal. Întrebări de verificare şi aprofundare a cunoştinţelor:

. Care sunt caracterele generale ale anelidelor ? Care sunt principalele grupe de anelide? Care sunt caracterele generale ale polichetelor? Care sunt caracterele generale ale oligochetelor?

38

Care sunt caracterele generale ale hirudineelor?

2.9. Increngătura Arthropoda Corpul în cazul artropodelor este alcătuit din segmente articulate mobil, prevăzute în mod

primitiv cu câte o pereche de apendici ambulatori, alcătuiţi dintr-un număr variabil de articule.Corpul este protejat la exterior de un exoschelet rigid, chitinos. La zonele de articulaţie, cuticula chitinoasă este foarte subţire, realizându-se astfel o îmbinare elastică între segmentele corpului sau între articulele apendicelor. Chitina nu este extensibilă. Direct legat de această caracteristică, creşterea taliei nu poate avea loc la artropode decât după ce stratul de protecţie a fost îndepărtat printr-un proces numit năpârlire. Deci, creşterea în cazul acestor animale are loc prin năpârliri succesive. Dorsal, fiecare segment al corpului este protejat de un scut puternic chitinizat, denumit tergum sau tergit; ventral, există o piesă mai slab chitinizată comparativ cu tergitul, numită sternum sau sternit; legătura între sternite şi tergite se realizează pe părţile laterale ale corpului prin intermediul a 2 piese slab chitinizate numite pleurite.

Segmentele corpului în cazul artropodelor sunt dispuse pe tagme sau regiuni. Astfel pot fi deosebite următoarele tagme: o zona cefalică, rezultată prin fuziunea mai multor segmente cefalice; o zona toracică şi o zonă abdominală, al cărei ultim segment numit telson sau periproct sau segment anal poartă orificiul anal. Apendicele ambulatoare au o structura caracteristică, primitiv, fiind de tip biramat.Un apendice de tip biramat este alcătuit din: o piesa numită coxa sau coxopodit de care se articulează bazipoditul (coxopoditul împreună cu bazipoditul formează propoditul), pe care se insera cele două “ramuri” ale apendicelui biramat - exopoditul, orientat spre exterior, şi endopoditul, orientat spre interior. Endopoditul este format din: ischiopodit, meropodit, carpopodit, propodit şi dactilopodit. Exopoditul este format la rândul lui din numeroase articole, ce se subţiază treptat spre vârf. Pe coxopoditele şi bazipoditele apendicelor din zona cefalică pot să apară structuri chitinoase, dure, numite endite, utilizate la zdrobirea hranei; tot pe aceste articule pot exista şi expansiuni slab chitinizate, ramificate, îndreptate spre exterior, denumite epipodite ce vor evolua în branhii. La multe tipuri de artropode, o serie de apendice pot fi modificate în legatură cu acuplarea, transformându-se astfel în gonopode. Dintre apendice, se remarcă de asemenea prima pereche - antenele - care nu servesc la mers ci sunt organe de simţ. Sexele sunt de regulă separate, hermafroditismul fiind o excepţie. Gonadele sunt perechi sau unificate, existând de asemenea glande anexe la unele grupe. Din punct de vedere sistematic, artropodele actuale se împart în: Subîncrengătura Chelicerata (caracterizate prin absenta antenelor si prezenta chelicerelor) şi Subîncrengătura Mandibulata (forme caracterizate prin prezenţa mandibulelor şi a antenelor).

2.9.1. Subîncrengatura Chelicerata Sunt considerate cele mai vechi artropode, deoarece morfologia lor externă păstrează mai multe caractere arhaice în comparaţie cu mandibulatele. Apărute de timpuriu, cheliceratele sunt răspândite în prezent mai ales în mediul terestru. Actualele forme marine de cheliceate sunt fie forme primitive, ca xifosurele şi pantopodele, fie forme care s-au readaptat la mediul marin, dar care provin din forme terestre – acarienii.

2.9.1.1. Clasa Merostomata Constituie un grup primitiv de chelicerate, marine aflate în prezent într-un accentuat declin. În fauna actuală acest grup este reprezentat printr-un singur ordin - Xiphosura - reprezentat doar prin cateva specii considerate fosile vii. Ordinul Xiphosura

Xifosurele sunt vieţuitoare bentale întâlnite în zonele litorale. Hrana lor este reprezentată de mici moluşte şi viermi. În prezent sunt cunoscute doar 5 specii, aparţinând acestui ordin.

Reprezentant caracteristic: Limulus polyphemus – numit impropriu popular “crabul-potcoavă”, specie raspandita in unele regiuni ale coastei atlantice si caraibe ale Americii de Nord si care atinge pana la 60 cm lungime. Corpul este împărţit în doua zone: un cefalotorace masiv (prosoma) protejat de o carapace foarte bine dezvoltată, elipsoidala, şi un abdomen (opistosoma) terminat cu un ţep codal lung, numit

39

impropriu şi telson. Prosoma prezinta dorsal 3 carene longitudinale, separate între ele prin 2 şanţuri. Pe carenele laterale există doi ochi, iar central, înaintea carenei mediane, doi oceli. Anterior şi lateral, carapacea prezintă expansiuni laterale ca nişte lame, ce permit animalului să se înfunde în sediment şi să-şi caute astfel hrana. Ventral, în poziţie centrală se deschide orificiul bucal ce are aspectul unei fante longitudinale, înconjurat de coxele a de şase perechi de apendice uniramate, prevăzute cu lame masticatoare.

Opistosoma este nesegmentată, prezentand lateral 6 perechi de ţepi caracteristici. Ventral există şase perechi de apendice lăţite, foliacee, cu rol în deplasarea prin înot şi în respiraţie. Prima pereche este masivă, lăţită, cu rol de opercul. Ţepul codal este rezultatul concreşterii mai multor segmente somatice. La baza lui, inferior, se deschide orificiul anal.

2.9.1.2. Clasa Arachnida

Arahnidele reprezintă cel de-al doilea mare grup de artropode terestre după insecte, fiind răspândite în toate tipurile de habitate. Speciile acvatice s-au adaptat secundar la acest mediu.

Au corpul alcătuit din două zone - prosoma şi opistosoma. Nu prezintă antene. Anterior, dorsal, pe prosomă se găsesc mai multe perechi de ochi. Orificiul bucal se deschide ventral. Apendicele arahnidelor în număr de 6 perechi sunt reprezentate printr-o pereche de chelicere, o pereche de pedipalpi şi 4 perechi de apendici locomotori. Sunt adaptate la mers şi alergat, la capturarea şi uciderea prăzii, la pipăit, la inot, etc. Apendicii ambulatori sunt alcătuiţi din urmatoarele articule: coxa, trohanter, femur, patela, tibia, bazitars şi tars. Opistosoma este alcătuită la formele primitive din 12 segmente plus telsonul. La formele evoluate, segmentele opistosomei se contopesc. La acest nivel apendicele ambulatoare lipsesc, existând la unele grupe, resturi perechi de apendici, ceea ce sugerează că stramoşii arahnidelor aveau în mod clar apendice ambulatoare şi pe opistosoma. 2.9.1.2.1. Ordinul Scorpiones

Scorpionii sunt animale lucifige, nocturne. Ziua stau ascunşi pe sub pietre, în crăpăturile stâncilor sau în galerii subterane. Prada lor este reprezentata de o gama larga de insecte si larve ale acestora sau de alte tipuri de chelicerate. La randul lor, scorpionii sunt consumati de un numar relativ mare de vertebrate si chiar de nevertebrate.

Reprezintă cel mai primitiv grup actual de arahnide, întâlnite cu precădere în zonele calde ale globului. In zonele temperate numarul de specii este foarte redus. În România există o singură specie de scorpion, rară si localizata - Euscorpius carpathicus.

Caracterul cel mai evident al scorpionilor îl reprezintă hipertrofierea pedipalpilor ce prezintă terminal cleşti puternici şi “coada” prevazută terminal cu un ţep veninos.

Corpul scorpionilor este alcătuit din prosoma şi opistosoma care este diferenţiată în mezosomă şi metasomă. Dorsal, prosoma prezintă o pereche de ochi mediani, iar latero-anterior câte 2-5 ochi laterali. Ventral şi anterior se deschide orificiul bucal, delimitat de baza chelicerelor, care formeaza un fel de buza superioara, lateral de coxele palpilor maxilari iar posterior de coxele primelor doua perechi de apendice ambulatoare. Chelicerele sunt formate din trei articule, ultimile 2 formând un cleste. Pedipalpii, foarte bine dezvoltaţi, terminaţi cu cleşti puternici servesc la capturarea prazii si sfaramarea ei, în apărare sau la luptele dintre masculi. Celelalte perechi de apendici ambulatori sunt alcatuiţi din cele 7 articole caracteristice, tarsul terminându-se cu două ghiare. Mezosoma este lată, aplatizată dorso-ventral, alcătuită din 7 segmente. Pe faţa ventrală a primului segment al mezosomei se găseşte orificiul genital, protejat de operculul genital. Al doilea segment prezinta tot ventral o placă pectiniferă pe care se inseră două formaţiuni specifice scorpionilor, denumite piepteni ce au rol în împerechere. Pe celelalte patru sternite ale segmentelor mezosomei se deschid la exterior 4 perechi de stigme respiratorii (stigme pulmonare). Metasoma este mult mai îngustă decât restul corpului, constituind “coada” animalului. Este formată din cinci segmente alungite plus un telson mai voluminos, în vârful căruia se află un ţep aflat în legătură cu o glanda veninoasa. Ventral, pe membrana de articulaţie dintre segmentul 5 şi telson se deschide orificiul anal.

40

2.9.1.2.2. Ordinul Aranea Araneele (păianjenii) sunt cel mai numeros grup taxonomic de chelicerate. Ocupă un mare numar de biotopuri terestre, ajungând şi în mediul cavernicol sau chiar în mediul acvatic dulcicol. Unele specii vânează pe sol, prin alergare, altele îşi pândesc prada din galerii de unde sar asupra ei, altele ţes pânze cu forma caracteristică. Cele mai multe specii de păianjeni sunt solitari, existând totuşi şi specii gregare, “sociale” care îşi construiesc pânzele individuale pe o plasă mare comună. Reprezentant caracteristic: Aranea diademata. Corpul araneelor este alcătuit din prosoma şi opistosoma, legate între ele printr-o formaţiune îngustă - peţiolul - apărută prin modificarea primului segment abdominal. Prosoma are forma aproximativ ovală, purtând anterior mai multe perechi de ochi. La Aranea diademata ochii sunt în număr de opt, în vreme ce la alte specii acest număr diferă. Dintre aceştia, se remarcă o pereche de ochi mediani, mai mari, şi două grupe de câte trei ochi latero-anteriori, mai mici. Orificiul bucal se deschide anterior, fiind înconjurat de baza chelicerelor şi a pedipalpilor. Apendicele sunt reprezentate de chelicere, pedipalpi si de cele patru perechi de apendice ambulatoare. Chelicerele sunt formate din doua articole, cel distal fiind ascuţit şi recurbat ca o ghiară. In vârful lui se deschide canalul glandei cu venin - rezultată prin modificarea unei glande salivare, canal ce strabate şi articolul bazal. Pedipalpii au functie tactilă, fiind alcătuiţi doar din şase articule, lipsind bazitarsul. Masculii prezintă la nivelul tarsului un organ de copulaţie cu totul particular, reprezentat de un bulb genital, prevăzut cu o prelungire numită stil. În interior, se află un tub seminifer ce se continuă cu un canal ejaculator deschis la vârful stilului. Apendicele ambulatoare - picioarele - sunt alcatuite din sapte articole, prezentand diverse particularitati in

functie de modul de viata. Opistosoma este de regulă voluminoasă, tegumentul ei fiind slab chitinizat. Posterior, pe

partea ventrală se deschide la exterior orificiul anal, în faţa căruia se găsesc organele filiere în legătură cu glandele sericigene abdominale care produc firul de matase. În partea anterioară a opistosomei, median, se deschide orificiul genital, protejat la femelă de o placă cuticulară numită placă epigină. Lateral faţă de orificiul genital se află 2 stigme respiratorii. Organele filiere sunt specifice păianjenilor şi reprezintă resturi ale fostelor apendice ale opiostosomei de pe segmentele terminale (ultimele patru). 2.9.1.3. Clasa Pantopoda Pantopodele reprezintă un grup de chelicerate exclusiv marine, de talie mică, cu aspect bizar. Astfel, corpul lor are forma unei baghete înguste, de care se prind de la 7 până la 9 perechi de apendice ambulatoare extrem de lungi, formate din mai mult de 7 articole. Pot fi întâlnite de la nivelul litoralului până la peste 4000 de metri adâncime. Sunt animale lente, care se hrănesc în special cu polipi de pe coloniile de hidrozoare. Ca şi în cazul celorlate chelicerate, corpul pantopodelor este împărţit în prosomă şi opistosomă. Prosoma este mare, cuprinzând aproape tot corpul animalului, iar opistosoma se reduce la un simplu apendice nesegmentat situat posterior. Partea anterioară a prosomei este nesegmentată, această zonă putând fi asimilată unei extremităţi cefalice. La acest nivel se inseră primele patru perechi de apendici: chelicerele în formă de foarfecă şi palpii maxilari, situaţi pe o prelungire în formă de trompă, o pereche de apendice ovigere (la masculi) şi o prima pereche de apendice ambulatoare. Celelalte perechi de apendici ambulatori se inseră pe partea posterioară, segmentată, a prosomei, câte o pereche de apendici pe câte un segment. Apendicele ambulatoare, formate din articole mai mult sau mai puţin alungite, în funcţie de specie, se termină cu ghiare simple. Dorsal, pe prosomă, sunt plasaţi patru ochi simpli. Anterior, pe vârful trompei se deschide orificiul bucal; anusul se deschide posterior, pe opistosomă. Intestinul prezintă în acest caz diverticule laterale care pătrund în picioare. Aparatul circulator este redus la o inimă prevăzută cu ostiole. Gonadele sunt perechi, prevăzute cu ramuri germinative care pătrund în interiorul apendicilor ambulatori.

41

2.9.2. Subîncrengătura Mandibulata Cuprinde artropode la care în constituţia aparatului bucal pot fi remarcate 1 pereche de

mandibule şi 2 perechi de maxile. Intre organele de simţ cefalice pot fi remarcate antenele (o pereche în cazul insectelor şi al miriapodelor şi 2 perechi în cazul crustaceelor).

2.9.2.1. Clasa Crustacea Crustaceele reprezintă cel mai important grup de artropode acvatice, fiind întâlnite atât în

mediul dulcicol cât şi în cel maril sau salmastru. Sunt cunoscute şi numeroase specii ce populează mediul terestru. Corpul crustaceelor este protejat la exterior de o cuticulă chitinoasă impregnată cu săruri de calciu şi de magneziu - fapt ce determină duritatea cuticulei, transformată în cazul acestui grup într-o crustă. Corpul crustaceelor este format dintr-un număr variabil de segmente, în cazul grupelor inferioare, sau din 19 segmente în cazul celor evoluate. Aceste segmente sunt grupate pe tagme în cap, torace şi abdomen. În cazul grupelor evoluate, capul se contopeşte cu toracele, rezultând o tagmă mai mare numită cefalo-torace. Capul prezintă doua perechi de antene - antenula sau antena 1 şi antena propriu-zisă sau antena 2. Apendicele din zona cefalică au rol în masticaţie, devenind mandibule şi maxile. Funcţii masticatoare au la formele evoluate şi primele trei perechi de apendici toracici, transformaţi în maxilipede. Apendicele sunt in mod primar biramate. Grupele primitive prezinta apendice biramate doar la nivelul toracelui, abdomenul fiind lipsit de apendice; la formele evoluate, toracele prezinta apendice uniramate (exopoditul dispare) in timp ce abdomenul are apendice biramate (care pot lipsi la la unele grupe), ultima pereche alcătuind împreună cu telsonul o înotătoare codală. Respiraţia este tegumentară, efectuându-se fie la nivelul unor structuri branhiale - aflate la nivelul apendicelor (epipoditul) - sau pe anumite zone ale corpului. Excretia se realizează la nivelul unor glande maxilare sau antenare, deschise in partea anterioara a capului.

Sistemul nervos este de tip scalariform, caracterizat prin creier - format din proto, deuto si tritocerebrum - conectat printr-o comisură periesofagiană de ganglionii subesofagieni şi de lanţul ganglionar ventral. Sexele sunt separate la cea mai mare parte a crustaceelor; doar formele sedentare şi parazite sunt hermafrodite. Dezvoltarea are loc cu metamorfoză.

Entomostraceele cuprind crustacee la care corpul este alcătuit dintr-un număr variabil de segmente, segmente abdominale lipsite de apendici şi glande excretoare maxilare.

Malacostraceele cuprind crustacee la care corpul este alcătuit dintr-un număr fix de segmente (19 plus acronul şi telsonul), segmetele abdominale prevăzute cu apendici şi glande excretoare antenare (glandele verzi).

2.9.2.1.1. Subclasa Branchiopoda Cuprinde numeroase specii, majoritatea dulcicole. Apendicile toracice sunt biramate,

foliacee, utilizate atât în deplasare cât şi în respiraţie. Abdomenul lipsit de apendici se continuă cu o furcă caudală foarte bine dezvoltată.

Ordinul Notostraca Cuprinde specii de talie mare comparativ cu alte tipuri de crustacee primitive. Partea

dorsală este protejată de un pliu al părţii posterioare a capului care nu concreşte cu peretele dorsal al toracelui. Dorsal, în zona cefalică sunt prezenţi doi ochi compuşi între care median se găseşte un grup de oceli. Antenulele si antenele sunt reduse, prima pereche de apendice preluând rolul acestor formatiuni prin trei endite filiforme. Numarul de segmente toracice este mare – peste 40 – iar apendicile sunt şi mai numeroase, datorită faptului că pe unele segmente sunt prezente mai multe perechi (la unele specii, numarul perechilor de apendici poate atinge 70). Abdomenul se termina cu o furca lunga uneori intre cele doua filamente ale furcii exista o lama codala.

Reprezentant caracteristic: Apus cancriformis. 2.9.2.1.2. Subclasa Copepoda Constituie unul din cele mai diversificate grupe de crustacee, aici fiind întâlnite atât specii libere - pelagice sau bentale, cât şi specii parazite, iar acestea din urmă se caracterizează prin adaptări surprinzătoare. Reprezentant caracteristic: Cyclops strenuus.

Au corpul de talie mica, în medie 2-3 mm lungime. Carapacea lipseşte, iar corpul este segmentat. Primele cinci segmente formeaza capul, urmatoarele şase toracele, iar abdomenul

42

este alcătuit la rândul lui din cinci segmente, telsonul prezentând furca codala. La multe specii, primele două segmente toracice fuzionează cu cele cefalice, apărând astfel cefalotoracele. Deasemenea, se pot întâlni şi fuzionări la nivelul segmentelor abdominale, la femele fiind vizate segmentele abdominale anterioare. Pe cap este prezent doar un ochi nauplian situat central. Antenulele sunt foarte dezvoltate, prin miscarile lor ritmice copepodele deplasandu-se in masa apei. Sexele sunt separate, femelele fiind usor de recunoscut datorita prezentei sacilor ovigeri la nivelul abdomenului.

2.9.2.1.3. Subclasa Branchiura Cuprinde forme ectoparazite la peşti şi alte animale acvatice.

Reprezentant caracteristic: Argulus foliaceus. Corpul cu dimensiuni de 4 – 5 mm, este aplatizat dorso-ventral, alcătuit din cefalotorace (capul + primele 2 segmente toracice), 3 segmente toracice libere şi abdomen mic, nesegmentat, bilobat. Organele de simţ reprezentate printr-o pereche de ochi compuşi mari şi un ocel median. Antenulele şi antenele transformate în cârlige, iar prima pereche de maxile e transformată în ventuze. Mandibulele formează un aparat bucal pentru înţepat şi supt. Deplasarea se realizează cu ajutorul a 4 perechi de apendici toracici biramaţi. Tubul digestiv prezintă numeroase diverticule. 2.9.2.1.4. Subclasa Cirripedia

Acest grup include specii caracterizate fie prin faptul că duc o viaţă fixată de substrat, fie prin faptul că sunt endoparazite, iar endoparazitismul lor atinge un nivel rar intalnit in regnul animal. Sunt specii exclusiv marine, microfage – formele libere – cele parazite dezvoltandu-se pe crustacee. Ciripedele au apendicele toracice bine dezvoltate, prevăzute cu ciri; abdomenul este atrofiat, terminat cu furca codală.

Reprezentant caracteristic: Lepas anatifera – are aspectul unei mici scoici. Se fixează de substrat prin intermediul unui peduncul ce reprezintă segmentul antenular hipertrofiat. La exterior, corpul este protejat de o manta provenită din 2 lobi cefalici, întărită de 5 plăci calcaroase: una dorsală, nepereche numită carina şi 4 plăci laterale, din care 2 mari ce formează scutumul şi 2 mai mici ce alcătuiesc tergumul.

2.9.2.1.5. Subclasa Malacostraca Grupează crustacee evoluate, raspândite atât în mediul acvatic, cât şi în mediul terestru.

Ordinul Stomatopoda Grupează crustacee rapitoare. Sunt caracterizate printr-o carapace subţire, slab calcificată,

care nu acoperă ultimele patru segmente toracice. Antenulele sunt terminate cu trei flageli. Primele 5 perechi de apendici toracici sunt transformaţi în maxilipede. Cea de-a doua maxilipedă terminată cu o subchelă asemanatoare cu cea de la unele specii de insecte (călugăriţe).

Abdomenul este lung, mai lat decat cefalotoracele şi prevăzut cu o musculatura puternică şi o înotătoare codală bine dezvoltată. Apendicele abdominale, lăţite, servesc la înot.

In Marea Mediterana este comună specia Squilla mantis, cu dimensiuni de 10 - 25 cm care pătrunde şi în Marea Marmara. In Marea Neagra stomatopodele lipsesc. Ordinul Decapoda Include specii, marine, dulcicole, salmastre şi uneori marine. Carapacea lor este puternic calcificată, acoperind cefalotoracele şi sudată cu partea dorsală de toate toracomerele. Lateral, carapacea prezintă două expansiuni laterale - branhiostegitele - care delimiteaza o pereche de camere branhiale. Branhiile sunt plasate pe articolele bazale ale toracopodelor, în zonele de articulaţie sau pe pleurite. Primele trei perechi de apendici toracici se transformă în maxilipede. Perechea a patra de apendici toracici se transforma la cea mai mare parte a speciilor în chelă. Pereiopodele (apendicile toracice) perechilor 5 - 8 servesc la deplasare. Pleonul (abdomenul) este bine dezvoltat la majoritatea formelor, uropodele împreună cu telsonul formând o înotătoare codală. Secţia Palinura: se caracterizează prin absenţa cleştilor la toate apendicile toracice, terminate în acest caz cu gheare. Antenele foerte lungi, bine dezvoltate. Ex: Palinurus vulgaris - langusta comună, întâlnită în apele europene, atinge pana la 50 cm lungime şi circa 8 kg greutate.

43

Secţia Anomura: popular paguri. Se caracterizează prin faptul că au abdomenul redus, mascat sub cefalotorace sau moale, cu segmentaţia ştearsă şi pleopodele mult reduse datorită faptului că partea posterioară a corpului este adapostită în cochilii goale de gasteropode. Ex: Diogenes pugilator - îşi protejează corpul în cochilii goale de Nassa reticulata. Secţia Brachyura: popular crabi. Se caracterizează printr-o dezvoltare mare a cefalotoracelui, care este protejat de o carapace puternică, în opoziţie cu abdomenul mult redus, foliaceu, îndoit sub cefalotorace. Antenele sunt scurte, iar pereiopodele perechii a treia prezinta o chelă puternica. Pleopodele sunt mici, absente la masculi (cu exceptia gonopodelor). Datorita morfologiei lor caracteristice, brahiurele pierd capacitatea de a inota in masa apei - cu unele exceptii singulare - deplasarea efectuandu-se pe substrat bental, in mod caracteristic (in lateral). Ex.: Carcinus mediterraneus (familia Portunidae) este un crab de talie mare, destul de frecvent în desişurile de alge, dar care rezistă un timp destul de îndelungat şi pe ţărm.

Ordinul Amphipoda Grupează crustacee răspândite în apele dulci, salmastre şi marine. Corpul lor este aplatizat lateral (motiv pentru care se deplasează de regulă pe una din laturile corpului), lipsit de o carapace de protectie. La cap este sudat primul şi uneori şi cel de-al doilea segment toracic. Segmentele toracice şi cele abdominale prezintă lateral nişte expansiuni numite epimerite care protejeaza picioarele. Denumirea grupului vine de la faptul că apendicele ambulatoare sunt diferit conformate, adaptate la diferite tipuri de locomotie. Astfel, primele perechi de pereiopode au aspectul unor cangi prehensile, servind la căţărat, în timp ce ultimile perechi sunt lungi şi îndreptate lateral; cu aceste picioare amfipodele se deplaseaza pe una din laturi. Primele perechi de pleopode sunt lăţite, servind la înot, iar ultimele perechi de pleopode sunt alungite, îndreptate posterior şi servesc la sărit. Telsonul este scurt.

Ordinul Isopoda

Isopodele reprezintă unul din grupele de artropode cu un deosebit succes evolutiv. Astfel, în afara mediului acvatic, o întreagă categorie de isopode s-au adaptat vieţii în mediul terestru dezvoltând structuri speciale care le permit să respire aer atmosferic. Isopodele au picioarele toracice identic conformate. Corpul isopodelor este uşor turtit dorso-ventral, carapacea lipsind ca şi la amfipode. La speciile terestre, antenulele sunt atrofiate.

2.9.2.2. Clasa M i r i a p o d a Miriapodele sunt un grup de artropode exclusiv terestre, cu respiraţie traheeană. Caracterul distinctiv al miriapodelor este corpul care nu este împărţit în tagme, capsula cefalică fiind urmată de un număr variabil de segmente, fiecare purtând câte o pereche sau două de apendice ambulatoare. Stigmele respiratorii sunt situate pe laturile segmentelor trunchiului.

Subclase Diplopoda: grupează specii la care corpul are formă cilindrică, fiind alcătuit din 25 – 100 segmente, la nivelul fiecărui segment (cu excepţia primelor 4) fiind prezente 2 perehi de apendici. Maxilele din perechea a 2-a se contopesc pe linie mediană, alcătuind buza inferioară numită din acest motiv şi gnathochilarium. Prima pereche de maxile a dispărut. Ex: Julus terrestris – specie comună, întâlnită în locuri umede, sub frunzar, sub scoarţa arborilor, etc. Subclasa Chilopoda: cuprinde specii prădătoare, foarte mobile, ce au corpul alungit, aplatizat dorso-ventral şi divizat în cap şi trunchi. Capul este bine dezvoltat datorită adaptării la prădătorism a aparatului bucal. Trunchiul este format dintr-un număr variabil de segmente (între 15 - 181), la nivelul fiecărui segment găsindu-se câte o pereche de apendici. Apendicii primului segment al trunchiului se transformă în maxilipede. Acestea sunt foarte bine dezvoltate, denumite şi forcipule sau podochilarium, fiind terminate cu gheare în vârful cărora se deschid glande veninoase. Ex: Lithobius forficatus. 2.9.2.3. Clasa Insecta

Constituie cel mai numeros grup de animale, reprezentând 4/5 din numărul speciilor Regnului Animal. Ocupă toate mediile de viaţă. Sunt singurele nevertebrate capabile de zbor. Segmentele corpului sunt grupote în 3 tagme: cap, torace şi abdomen. La nivelul capului se găsesc: o pereche de ochi compuşi, până la 3 oceli, o perece de antene, o perece de mandibule şi 2 perechi de maxile. Toracele este alcătuit din 3 segmente: pro-, mezo- şi metatorace, la nivelul

44

său găsindu-se 2 perechi de aripi şi 3 perechi de picioare. Abdomenul este lipsit de apendici la adulţii formelor superioare.

Ordinul Ephemeroptera Grupează specii la care adulţii trăiesc între câteva ore până la câteva zile. Larvele sunt

acvatice, trăind între 1 până la 3 ani. Aripile sunt membranoase, cele posterioare mult mai mici decât cele anterioare, prevăzute cu o nervaţiune foarte bogată. Adulţii nu se hrănesc. Ex: Ephemera vulgata. Ordinul Plecoptera

Cuprinde specii ce se aseamănă cu efemeropterele. Aripile posterioare sunt mai late decât cele anterioare. Ex.: Perla maxima.

Ordinul Odonata Popular numite libelule. Sunt foarte bune zburătoare, prădătoare. Aripile anterioare nu se

cuplează în zbor cu cele posterioare, astfel încât aripile bat în mod independent aerul, iar libelula poate zbura în toate direcţiile, chiar şi înapoi. Ex: Libellula depressa.

Ordinul Orthoptera Cuprinde specii de mărimi mijlocii şi mari. Aparat bucal pentru rupt şi mestecat. Picioarele

posterioare adaptate la sărit, ordinul fiind cunoscut şi sub denumirea de Saltatoria. Ex: Gryllus campestris – greierele de câmp; Gryllotalpa gryllotalpa – coropişniţa. Ordinul Balttaria Popular – gândaci de bucătărie. Corpul este puternic aplatizat dorso-ventral, protoracele în

formă de disc, acoperă dorsal capul. Ex: Baltta orientalis – gândacul negru de bucătărie. Ordinul Heteroptera Popular – ploşniţe. Au corpul aplatizat dorso-ventral şi aparat bucal pentru înţepat şi supt.

Nepa cinerea – scorpionul de apă; Eurygaster maura – ploşniţa cerealelor. Ordinul Hymenoptera Popular albine, furnici, viespi, bondari etc. Aripile sunt membranoase. Aparatul bucal

adaptat la rupt şi mestecat sau la rupt, supt şi lins. Dezvoltarea este completă (ou, larvă, pupă, adult). Ex.: Formica rufa – furnica roşie de pădure; Apis mellifica – albina; Bombus terrestris – bondarul.

Ordinul Coleoptera Popular – gândaci. Se caracterizează prin prima perece de aripi foarte puternic chitinizate,

transformate în elitre. Ex: Coccinella 7-punctata – buburuza; Melolontha melolontha – cărăbuşul; Leptinotarsa decemlineata – gândacul de Colorado.

Ordinul Lepidoptera Popular – fluturi. Se caracterizează prin aripi membranoase, acoperite cu solzi. Aparatul

bucal este conformat pentru supt. Ex.: Vanesa io – fluturele ochi de păun de zi; Pieris brassicae – fluturele de varză.

Ordinul Diptera Popular muşte, ţânţari. Se caracterizează prin faptul că prezintă doar perechea anterioară

de aripi membranoase, aripile posterioare reducându-se la nişte formaţiuni numite haltere sau balansiere ce au rol în menţinerea echilibrului.

Musca domnestica – musca de casă. Culex pipiens – ţânţarul.

45

Diviziunea Deuterostomieni Cuprinde specii la care blastoporul gastrulei fie se închide, fie se transformă în anus, iar gura este o neoformaţie. Mezodermul se formează pe cale enterocelică. Întrebări de verificare şi aprofundare a cunoştinţelor:

Care sunt caracterele generale ale artropodelor? Care sunt principalele grupe de artropode? Care sunt caracterele generale ale cheliceratelor? Care sunt caracterele generale ale mandibulatelor? Care sunt caracterele generale ale araneelor? Care sunt caracterele generale ale pantopodelor? Care sunt caracterele generale ale scorpionilor? Care sunt caracterele generale ale crustaceelor? Care sunt caracterele generale ale insectelor? Care sunt caracterele generale ale miriapodelor?

2.10. Increngătura Echinodermata

Cuprinde specii cunoscute sub diverse denumiri populare: crin de mare; stele de mare; arici de mare; castraveţi de mare etc.

Sunt animale marine, bentonice, cu simetrie pentaradiară. Prezintă un schelet dermis, calcaros, de origine mezenchimatoasă, sub formă de plăci şi spini. Organizarea lor internă se caracterizează prin apariţia aparatului ambulacrar.

2.10.1. Clasa Crinoidea – cuprinde crinii de mare. Duc o viaţă sedentară trăind fixaţi de

substrat prin intermediul unui peduncul. Corpul este alcătuit dintr-un disc central numit caliciu, de pe marginea căruia pleacă 5 braţe radiare. Gura se află pe aceeaşi faţă cu orificiul anal, opusă polului de fixare. Ex: Pentacrinus caputmedusae.

2.10.2. Clasa Asteroidea – cuprinde stelele de mare. Sunt specii marine, bentonice ce se

târăsc pe substrat cu ajutorul picioarelor ambulacrare. Corpul este format dintr-un disc central şi din 5 braţe, care se ating la bază între ele. Ex: Asterias rubens – steaua de mare.

2.10.3. Clasa Ophiuroidea – cuprinde specii denumite popular “cozi de şarpe de mare”.

Se aseamănă cu stelele de mare, dar braţele lor sunt clar delimitate de discul central. Braţele, uneori foarte lungi, ramificate şi cilindrice, pot realiza mişcări serpentiforme. Ex: Ophioderma lacertosum.

2.10.4. Clasa Echinoidea – popular arici de mare. Corpul este glóbulos, rigid, acoperit de

ţepi lungi, tari, mobili, ceea ce-i aseamănă cu aricii. Un posedă braţe. Aparatul bucal este reprezentat printr-un complex de piese calcaroase ce alcătuiesc “lanterna lui Aristotel”. Ex: Echinus melo.

2.10.5. Clasa Holothurioidea – popular castraveţi de mare. Corpul puternic alungit. Braţele lipsesc. Alungirea corpului a dus la diferenţierea unei părţi dorsale numite bivium şi a unei părţi ventrale numite trivium. Ex: Cucumaria cucumis.


Care sunt caracterele generale ale echinodermelor? Care sunt principalele grupe de echinoderme şi prin ce se deosebesc între ele ?

46

BIOLOGIE ANIMALA

- LUCRARI PRACTICE PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ -

Partea I

Coordonator de disciplină şi tutore: Lector dr. O. Popovici

47

Biologie Animală

- lucrări practice -

Subregnul Protozoa; Increngătura Protozoa; Clasa Flagellata; Ord. Euglenoidina: Euglena gracilis este întâlnită frecvent în lacuri, bălţi, mlaştini, fântâni, etc. Material şi metodă: Studiul speciei poate fi realizat pe praparate proaspete - pe o lamă de

sticlă se pune cu ajutorul unei pipete o picătură de apă provenită din lacuri sau bălţi bogată în substanţe organice. Cu obiectivul mic al microscopului se analizează picătura de apă şi se observă modul de deplasare a euglenei. Pentru observarea detaliilor de structură peste picătura de apă se aşează o lamelă iar studiul se realizează cu obiectivele mari ale microscopului.

Subregnul Protozoa; Increngătura Protozoa; Clasa Flagellata; Ord. Opalinida:

Opalina ranarum: specie parazită în intestinul posterior şi în cloaca broaştelor din genul Rana.

Material si metodă: se anasteziază broasca prin introducerea ei într-o atmosferă cu eter sau cloroform, după care se deschide abdomenul şi se scoate partea terminală a intestinului şi cloaca. Conţinutul intestinal se diluează cu apă distilată sau ser fiziologic. Pentru studiul acestei specii se ia cu ajutorul unei pipete o picătură din această diluţie, se realizează un preparat temporar şi se fac observaţii la microscop.

Subregnul Protozoa; Increngătura Protozoa; Clasa Sarcodina; Ord. Amoebina: Amoeba proteus Material şi metodă: se rade epiderma inferioară a frunzelor plantelor acvatice sau cazute pe suprafaţa apei. Din materialul astfel prelevat se realizează preparate microscopice temporare ce se vor analiza la microscop. O altă metodă constă în recoltarea a câteva grame de nămol de pe fundul unei bălţi ce vor fi puse într-un cristalizor cu apă ţinut într-un loc călduţ. Intr-un timp relativ scurt amibele vin la suprafaţa apei, de unde pot fi recoltate şi studiate. Recoltarea se realizează prin amplasarea de lamele de microscop pe suprafaţa apei, după care lamela împreună cu picatura de apă care a aderat pe suprafaţa ei se pune pe o lamă de sticlă şi se observă la microscop.

48

Subregnul Protozoa; Increngătura Protozoa; Clasa Sporozoa; Ord. Gregarina: Stylorhynchus longicollis Material şi metodă: S. longicollis şi G. blatarum se pot obţine prin preluarea conţinutului intestinal al gazdelor

lor (Blaps mortisaga şi Blatta orientalis) în ser fiziologic sau în apă distilată, după care, cu o pipetă se pune o picătură din acest conţinut pe o lamă de sticlă şi se studiază la microscop sau lupa binocular. Se poale studia şi pe material fixat în alcool 70%.

Subregnul Protozoa; Increngătura Protozoa; Clasa Ciliophora; Ord. Holotricha:

Paramaeciu caudatum se studiază pe material proaspăt obţinut din infuzie de fân.

49

Material şi metodă: Infuzia se preapară astfel - într-un vas de sticlă ce conţine apă dintr-o baltă cu resturi vegetale şi nămol se pune fân tocat recoltat din zona inundabilă a unui râu sau lac. După câteva zile la suprafaţa vasului apare o membrană opalscentă unde se găsesc infuzorii mai ales specii din genurile: Colpoda şi Colpidium.

In aproximativ 7 zile de la prepararea infuziei apare şi parameciul. Din infuzie cu ajutorul unei pipete se ia o picătură de apă de la suprafaţa apei, se realizează un preparat microscopic temporar ce se analizează la microscop mai întâi cu obiectivul mic apoi cu obiectivele mai mari. Pentru a atenua viteza de deplasare a parameciului în picătura de infuzie poate fi adăugată puţină glicerină.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Didermica; Increngătura Cnidaria; Clasa Hydrozoa:

Hydra viridis – se studiază atât vie, cât şi în preparate permanente.

Materiale şi metode: Hidrele se colectează în lunile de vară (iulie, august) şi se menţin în

acvarii departe de razele soarelui, fiind hrănite cu dafnii, ciclopi, larve de tânţari. Apa trebuie schimbată periodic. Dupa 1-2 zile, hidrele migrează pe peretele luminat al acvariului de unde pot fi colectate cu o pipetă şi observate la binocular într-o sticlă de ceas cu puţină apă. Eliberarea filamentelor urticante ale cnidoblastelor poate fi obscrvată cu lupa sau la microscop într-o soluţie diluată de acid acetic glacial. Pentru efectuarea preparatelor microscopice, hidrele se anesteziază punând în apă câteva picături de novocaină. După anestezie, hidrele se fixează în alcool 70-80% sau formol 4%, trecându-le prin

50

serii de alcool şi xilol, apoi se includ în balsam de Canada sau alt fixator. Pentru preparatele permanente se recomandă clorura de carmin boracic alcoolic sau hemalaun.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Didermica; Increngătura Cnidaria; Clasa Scyphozoa:

Aurelia aurita (meduza de curent rece). Este frecventă în Marea Neagră, intrând în componenţa megaplanctonului.

Materiale şi metode: Se colectează cu o plasă din pânză sau sârmă. Fixarea se face într-o soluţie de formol 5% preparată cu apă de mare. Din şanţurile braţelor bucale ale femelelor se pot strânge cu o pensetă sau prin apăsare ouă, larve în stadiul de planulă, din care se fac preparate microscopice. Corpul are forma unui disc cu aspect gelatinos, cu diametrul de până la 20 cm. Faţa exumbrelară este puţin bombată, cea subumbrelară uşor concavă. Marginea umbrelei este uşor divizată în 8 lobi între care se pot remarca nişte tentacule modificate numite ropalii.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Plathelminthes; Clasa Trematoda:

Fasciola hepatica (Distomum hepaticum), viermele mare de galbeaza Trăieşte în canalele biliare ale ierbivorelor, rar la om, producând anemii grave şi chiar

moartea gazdei, dacă nu se fac tratamente la timp. Boala produsă se numeşte gălbează sau fascioloză. Corpul parazitului este puternic turtit dorso-ventral, are forma unei frunze sau a unei seminţe de dovleac, mai lat la capătul anterior şi ascuţit la cel posterior. Lungimea este de 3-5 cm, de culoare alb-Iăptoasă. Partea anterioară este conică şi prezintă ventral o ventuză străbătută de orificiul buco-anal, numită ventuză bucală. Puţin mai jos de baza conului se găseşte o a doua ventuză numită ventuză ventrală, lipsită de orificiu (oarbă). Intre cele două ventuze se găsesc orificiile genitale, mascul şi femel. La partea posterioară a corpului, terminal, se deschide orificiul excretor. Dorsal, în partea centrală se află orificiul canalului lui Laurer. Cuticula prezintă pe suprafaţa ei solzi şi ţepi orientaţi cu vârful înapoi, această structură permiţând mişcarea numai spre înainte a viermelui. Aparatul digestiv - Indeplineşte o dublă funcţie: digestivă şi circulatorie. Acesta începe cu orificiul buco-anal, urmat de faringele musculos, care are rol în aspirarea hranei, apoi un scurt esofag şi intestinul. Intestinul se ramifică în două ramuri simetrice, care la rândul lor se ramifică de mai multe ori formând în cele din urmă numeroase diverticule intestinale, toate terminate orb (în deget de manuşă). Lipseşte intestinul posterior şi anusul. Aparatele respirator şi circulator Iipsesc.

Aparatul excretor este de tip protonefridian. Protonefridiile se găsesc răspândite în întreaga masă parenchimatoasă. De la fiecare protonefridie pleacă un canalicul excretor, acestea se unesc în două trunchiuri principale, în jumătatea inferioară a corpului, care se unesc într-un vas comun, terminal. Se deschide la exterior, în partea posterioară a corpului, prin orificiul excretor.

Aparatul genital: F. hepatica este o specie hermafrodită. Aparatul genital este foarte complicat.

Aparatul genital mascul: Testiculele în număr de două, foarte ramificate, sunt situate în mijlocul corpului. Sunt acătuite din numeroşi foliculi testiculari. Aceştia se continuă cu canale eferente, care se deschid în două canale deferente sau spermiducte, orientate spre partea anterioară a corpului. In dreptul ventuzei ventrale cele două canale deferente se unesc într-un canal comun, care se dilată formând o veziculă seminală. Urmează un canal şi o porţiune exertilă numită cir sau penis. Cirul este situat în punga cirului şi se deschide la exterior prin orificiul genital mascul. EI este evaginabil. La baza cirului se află numeroşi acini glandulari care constituie prostata.

Aparatul genital femel: Ovarul este unic, situat în treimea anterioară a corpului şi foarte ramificat. De la ovar pleacă un oviduct drept, ce se deschide în răspântia genitală sau ootip. De la răspântia genitală pleacă două canale, unul în partea anterioară – uterul, iar celălalt în partea dorsală - canalul lui Laurer. Uterul este tubular, foarte întortocheat, plin cu ouă şi se deschide la exterior prin orificiul genital femel, situat între cele două ventuze, în faţa celui mascul. Funcţia canalului lui Laurer nu este bine precizată, se pare a fi cea de receptacul seminal sau de evacuare a spermatozoizilor în exces (supapă de evacuare). Glandele anexe sunt reprezentate prin glandele lui Mehlis sau glandele cochiliere şi două glande vitelogene. Glandele cochiliere înconjoară răspântia genitală şi au rol în formarea cojii oului. Glandele vitelogene sunt amplasate în lungul corpului, lateral şi produc vitelusul nutritiv. Glandele vitelogene sunt alcătuite din numeroşi foliculi, care se continuă cu canaliculele foliculare, ce se varsă în canalele vitelogene longitudinale, iar de aici în două canale vitelogene transversale,

51

care se unesc în partea mediană a corpului, formând viteloductul comun. Acesta se deschide în ootip.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Nemathelminthes; Clasa Nematoda:

Ascaris lumbricoides (limbricul de om) Materiale şi metode: Disecţia se realizează sub apă. Se fixează animalul cu partea dorsală

în sus prin două ace la cele două extremităţi. Cu un ac de disecţie se face o incizie pe linia epidermică medio-dorsală fără a pătrunde prea adânc pentru a nu atinge organele. Pe măsură ce înaintăm cu incizia de la partea anterioară spre cea posterioară, răsfrângem pereţii corpului fixându-i de tava de disecţie cu ace cu gămălie înfipte oblic.

Prin această operaţie deschidem cavitatea pseudocelomică care este plină cu un lichid pseudocelomic ce conferă turgescenţă animalului. In această cavitate se găsesc tubul digestiv şi organele genitale. Sub cuticula groasă se află epiderma sinciţială care formează patru îngroşări longitudinale ce constituie liniile hipodermice dorsală, ventrală şi laterale. Aceste linii hipodermice, delimitează între ele patru câmpuri musculare, două latero-dorsale şi două latero-ventrale. In linia hipodermică dorsală se af1ă cordonul nervos dorsal, în linia hipodermică medio-ventrală, cordonul nervos ventral, iar în liniile hipodermice laterale se găsesc cele două canale excretoare.

52

Aparatul digestiv este reprezentat de tubul digestiv rectiliniu de culoare gri-găbuie care începe cu orificiul bucal, înconjurat de trei buze, un scurt faringe musculos cu rol aspirator, cu lumenul triunghiular în secţiune transversală, apoi intestinul format dintr-un singur strat de celule, se deschide ventral, uşor subterminal, la femelă prin orificiul anal, iar la mascul prin orificiul cloacal. Aparatul genital este tubular, dublu la femelă şi simplu la mascul.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Mollusca; Clasa Gastropoda:

Helix pomatia (melcul de livadă) Capul nu este precis delimitat de picior; prezintă

antero-ventral gura mărginită de trei buze. Dorsal, se găsesc două perechi de tentacule senzoriale, retractile: o pereche de tentacule mici, situate anterior şi o pereche de tentacule mari care poartă în vârf ochii sub forma a două pete negre. La limita dintre cap şi picior este orificiul genital hermafrodit, situat pe partea laterală dreaptă şi orificiul glandei pedioase situat ventral. Piciorul, în formă de talpă, este musculos şi serveşte la deplasarea pe substrat. Masa viscerală, situată deasupra piciorului, este răsucită în spirală şi acoperită de manta şi de cochilie. Marginea mantalei în dreptul deschiderii cochiliei este îngroşată şi

formează brâul mantalei. Mantaua se răsfrânge anterior ca un pliu şi delimitează cavitatea paleală, cu rol de plămân. Această cavitate comunică cu exteriorul prin orificiul respirator numit pneumostom, situat la nivelul brâului mantalei, în partea dreaptă. Alături de pneumostom, se găsesc orificiile anal şi excretor.

Cochilia se detaşează de masa viscerală prin derulare de la dreapta la stânga. Ea este de natură calcaroasă, de până la 4 cm înălţime, spiralizată, formată din 4 spire şi jumătate, răsucite de la stânga la dreapta.

Vârful cochiliei se numeşte apex, iar deschiderea peristom sau apertură, Cochilia este

dextră deoarece apertura se află în partea dreaptă, spiralizarea fiind de la stânga la dreapta. Peristomul este uniform cu marginea întreagă, de aceea este denumit holostom (gr. Holos - întreg; stoma-gură). La partea inferioară a cochiliei se află un orificiu numit ombilic. Pe suprafaţa cochiliei se observă striurile de creştere, transversale şi longitudinale. Linia de atingere între turele de spiră se numeşte Iinie de sutură.

53

In secţiune longitudinală prin cochilie se observă un ax vertical în jurul căruia se realizează spiralizarea, denumit columela. De o parte şi de alta a columelei se dispun cavitaţile turelor de spiră.

După îndepărtarea cochiliei rămâne masa viscerală, acoperită de manta. La jumătatea ultimei ture de spiră se observă, prin transparenţă, inima bicamerală acoperită de pericard, iar deasupra ei organul excretor denumit organul lui Bojanus, de culoare mai deschisă. La nivelul penultimei ture de spiră se observă glanda albuminipară de culoare alb-gălbuie, iar în jurul ei, hepatopancreasul de culoare brun verzuie.

Organizarea internă: Se pune în evidenţă prin disecţie. Se face o incizie care porneşte de la pneumostom, se taie mantaua de-a lungul brâului până în partea inferioară a ultimei ture de spiră, înapoia inimii. Marginea mantalei decupată se răsfrânge spre dreapta şi se fixează prin ace. A doua incizie se face pe linia medio-dorsală a piciorului până la cap. Se răsfrânge tegumentul lateral şi se fixează cu ace. In urma disecţiei se observă în partea stângă aparatul digestiv, iar în partea dreaptă, aparatele circulator, respirator şi excretor.

In partea posterioară a mantalei se găseşte cavitatea pericardică, ovală care reprezintă restul celomului redus mult la moluşte. Prin tăierea pericardului se observă inima. Aceasta este bicamerală, formată dintr-un ventricul musculos şi un auricul cu pereţi subţiri. Din ventricul porneşte aorta care se bifurcă în artera viscerală şi artera cefalică. In auricul se deschide vena pulmonară, puternic ramificată pe faţa internă a mantalei, care formează plămânul. Acesta comunică cu exteriorul prin pneumostom.

Aparatul excretor de tip metanefridian, numit organul lui Bojanus, este situat alături de cavitatea pericardică. Are forma literei "V", de culoare gălbui-cenuşie, uneori, cu pete brune. Comunică cu cavitatea pericardică printr-un canal scurt, deschis prin orificiul reno-pericardic şi cu exteriorul printr-un canal excretor, paralel cu rectul, prin orificiul excretor situat în urma pneumostomului.

Aparatul digestiv: Are forma literei "U". Acesta începe cu cavitatea bucală, mărginită la exterior de trei buze. Urmează faringele, musculos denumit şi bulb faringian. Printr-o incizie făcută pe partea dorsală a bulbului faringian, se pune în evidenţă o falcă cornoasă situată pe plafonul faringelui, de formă semilunară şi prevăzută cu 5-7 creste transversale. Pe planşeul faringian se găseşte radula care este o lamă cornoasă acoperită cu dinţi; radula, împreună cu falca situată deasupra ei, realizează tăierea şi mărunţirea hranei. Faringele se continuă cu esofagul, lung, dilatat în regiunea mijlocie. Acesta este înconjurat de două glande salivare, albicioase, alungite, cu marginile dantelate, fiecare având un canal salivar lung, îngust, care se deschide în partea dorso laterală a bulbului faringian. După esofag urmează stomacul, ca o mică dilataţie în care se deschid cele două canale ale hepato-pancreasului, glandă anexă de culoare brun - închisă şi bine dezvoltată.

Intestinul mediu este lung, se curbează de două ori şi se întoarce anterior unde se continuă cu intestinul posterior sau rectul, mai dilatat. Acesta străbate cavitatea paleală, paralel cu canaIul excretor şi se deschide prin orificiul anal situat alături de pneumostom.

Sistemul nervos se caracterizează printr-o concentrare a ganglionilor principali într-un inel nervos periesofagian. Dorsal, inelul este format din ganglionii cerebroiz legaţi prin comisura cerebrală, iar ventral prin contopirea perechilor de ganglioni pedioşi, pleurali, parietali şi viscerali. Ganglionii cerebroizi trimit nervi la tentacule, buze şi organul copulator. Masa nervoasă ventrală trimite nervi spre restul organeIor.

Aparatul genital: Melcul este hermafrodit. Există o gonadă unică, hermafrodită, de culoare galben-verzuie, situată pe lobul superior al hepatopancreasului Această glandă genitală este ramificată digitiform şi conţine foliculi testiculari şi foliculi ovarieni. De la glanda hermafrodită, pleacă un conduct subţire, cu ondulaţii strânse, denumit canalul glandei hermafrodite. Acesta se uneşte cu canalul glandei albuminipare, o glandă voluminoasă în formă de semilună. De la acest nivel pornesc căile genitale mascule şi cele femele (gonoductele).

Oviductul este larg, cu marginea Iiberă dantelată, iar canalul deferent (spermiductul) este drept, îngust şi ataşat de oviduct, formând împreună ovospermiductul. Spre partea anterioară a corpului, oviductul şi spermiductul se despart unul de celălalt, oviductul se continuă cu vaginul, mai dilatat, în care se deschide canalul receptaculului seminal. Acest conduct este lung şi subţire, ataşat de ovospermiduct şi porneşte de la receptaculul seminal de formă sferică, situat în apropierea glandei albuminipare. Receptaculul seminal înmagazinează sperma de la partener. Vaginul se deschide într-un atriu genital alături de punga săgeţii, un organ musculos care secretă

54

un stilet calcaros cu rol excitant în acuplare. De o parte şi de alta a pungii săgeţii, se deschid, la extremitatea anterioară a vaginului, canalele celor două glande multifide care sunt ramificate digitiform şi produc o secreţie mucoasă.

Spermiductul prezintă de-a lungul său, ca o bandă, o glandă prostată, care secretă un lichid ce diluează sperma. Terminal, spermiductul prezintă o porţiune dilatată, musculoasă, numită penis, care se deschide în atriul genital. PenisuI se prelungeşte posterior cu un filament lung şi îngust cu structură glandulară denumit fIagelul penisului în care spermatozoizii se grupează în spermatofori. Penisul prezintă un muşchi retractor care se inseră pe el şi pe peretele corpului.

Atriul genital comun, în care se deschid vaginul şi penisul, comunică cu exteriorul prin orificiul genital hermafrodit, situat pe partea laterală a corpului. După evidenţierea acestor organe, se observă muşchii retractori ai piciorului, capului, tentaculelor, faringelui ca nişte benzi albe, lucioase. Toţi aceşti muşchi sunt reuniţi într-un muşchi columelar care se prinde de columelă şi care, prin contracţie, retrage întregul corp în cochilie.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Mollusca; Clasa Bivalvia: Anodonta cygnaea

Morfologia externa: Corpul este acoperit aproape în întregime de manta care secretă cochilia bivalvă. Cochilia

are, de obicei, 10-15 cm lungime şi 6-8 cm înălţime, mai bombată şi mai rotunjită anterior şi mai comprimată şi alungită posterior. Cele două valve, subţiri şi fragile, sunt simetrice, una dreaptă şi alta stângă. Valvele sunt legate dorsal pe o porţiune numită tâtână printr-un ligament extern, elastic, care serveşte la deschiderea lor. Ţâţâna este lipsită de dinţi, de unde şi numele de Anodonta (gr. an-fără; odontos-dinte).

Inaintea ligamentului, fiecare valvă prezintă dorsal o proeminenţă, mai deschisă la culoare, numită umbon, cu un vârf numit apex. De la umbone, concentric, pe suprafaţa valvelor, se dispun Iiniile de creştere. Faţa externă a valvelor este de culoare brun-gălbuie, cu nuanţă verzuie. Pentru studiul feţei interne a valvelor, se detaşează corpul moale al scoicilor de cochilie, cu ajutorul lamei unui bisturiu care se introduce între manta şi valvă, tăindu-se astfel muşchii adductori.

Faţa internă a valvelor, concavă este sidefoasă şi prezintă impresiunile musculare. Impresiunea muşchiului adductor al valvelor se află în apropierea marginii anterioare şi dorsale a valvelor. Lângă aceasta se afla impresiunea muşchiului retractor anterior al piciorului şi impresiunea muşchiului protractor al piciorului care sunt mai mici. Spre marginea posterioară a valvei se observă impresiunea muşchiului adductor posterior al valvei şi deasupra impresiunea muşchiului retractor posterior al piciorului. Paralel cu marginea ventraIă a valvelor, între impresiunile celor doi muşchi adductori se întinde impresiunea marginii mantalei.

55

După îndepărtarea valvelor, rămâne corpul scoicii, moale, acoperit de manta care delimiteaza cavitatea paleală între cei doi lobi ai săi. Posterior, cei doi lobi ai mantalei sunt apropiaţi între ei şi delimitează sifonul cloacal îngust şi sub acesta sifonul branhial mai lat. In partea anterioară, lateral, se observă muşchii adductori anteriori ai valvei, retractor anterior al piciorului şi protractor al piciorului. In partea posterioară, tot lateral, se observă muşchii adductori posteriori ai valvei şi, deasupra, retractorul posterior al piciorului. Apa patrunde în cavitatea paIeală prin sifonul branhial şi iese prin sifonul cloacal.

In cavitatea paleală, se află central, piciorul, organ muscuIos, turtit lateral, cu aspectul unei lame de topor. La baza piciorului, sub muşchiul adductor anterior se află orificiul bucal care prezintă pe laturi două perechi de palpi labiali de formă triunghiulară, subţiri şi acoperiţi cu un epiteliu ciliat. Aceştia au roluI de a conduce apa cu hrana spre gură. In urma palpilor labiali, pe părţile Iaterale ale piciorului se găsesc branhiile lamelare, în total o pereche. Fiecare branhie este formată din două lame branhiale. Branhiile se unesc în urma picioruIui pe linia mediană, formând un sept branhial care împarte cavitatea paleală în două etaje: cavitatea cloacală, situată dorsal, care comunică cu exteriorul prin sifonuI cloacal şi cavitatea branhială, care comunică posterior cu exteriorul prin sifonul branhial. In cavitatea cloacală se deschid: orificiul anal, două orificii excretoare şi două orificii genitale care se deschid la baza piciorului. Uneori, lamele externe ale branhiilor sunt puternic îngroşate, fiind pIine cu larve numite glochidium. Dezvoltarea ouălor are loc pe aceste lame. Larvele se pot studia punând o picătură din conţinutul lamelar pe o lamă de sticlă

şi se observă la microscop. Organizarea internă:

Organele interne se pot pune în evidenţă, secţionând longitudinal piciorul şi masa viscerală cu ajutorul unei lame. Aparatul digestiv - Gura este situată sub muşchiul adductor anterior al valvei şi înconjurată de cele două perechi de palpi labiali. Faringele şi radula lipsesc. Esofagul este scurt şi îngust, iar stomacul, mai dilatat, este înconjurat de hepatopancreas care are o culoare verzuie. Stomacul se continuă cu intestinul, lung, care face trei curburi în picior, apoi se orientează dorsal în linie dreaptă paralel cu marginea

corpului. Această ultimă porţiune reprezintă rectul care străbate pericardul şi ventriculul şi se deschide prin orificiul anal în cavitatea cloacală. Aparatul circulator - este format din inimă, vase şi lacune. Inima, situată dorsal este formată dintr-un ventricul şi două auricule şi este învelită de pericard. Se poate evidenţia, tăind îmbinarea dorsală a lobilor mantalei; se observă cum intestinul posterior străbate pericardul şi ventriculul. Aparatul excretor - este reprezentat de două metanefridii numite şi organele lui Bojanus. Acestea au forma de "U" culcat, aspect buretos şi culoare cenuşie şi sunt situate simetric sub pericard, cu o deschidere în pericard şi alta în cavitatea paleală, la baza piciorului. Aparatul genital - Sexele sunt separate, fără dimorfism sexual. Gonadele sunt perechi, lobuloase şi acinoase, de culoare portocalie; ele ocupă spaţiul dintre ansele intestinale, în picior. Orificiile genitale sunt situate în cavitatea paleală, lângă cele excretoare. Sistemul nervos - este format dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi situată de o parte şi de alta a gurii, o pereche de ganglioni pedioşi situată în partea anterioară şi ventrală a piciorului şi o pereche de ganglioni viscerali, plasată sub muşchiul adductor posterior al valvei. Aceste perechi de ganglioni sunt legate între ele prin conective nervoase. Ganglionii au o culoare portocalie.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Annelida; Clasa

Oligochaeta: Lumbricus terrestris - râma obişnuită. Are dimensiuni cuprinse între 10 – 30 cm. Partea

anterioară a corpului este ascuţită, iar partea posterioară, uşor rotunjită. Treimea anterioară a

56

corpului aproximativ cilindrică, iar ultimile 2/3 uşor aplatizate dorso-ventral. In alcătuirea corpului intră între 110 – 180 segmente.

Prostomiul şi peristomiul sunt mici şi lipsite de orice diferenţieri morfologice. Ventral, pe peristomiu se află orificiul bucal. Pe fiecare segment se află patru perechi de cheţi - două latero-dorsale şi două latero-ventrale. Cheţii sunt mici, fixaţi într-o formaţiune tegumentare numită sac chetiger, iar vârfurile sunt recurbate înapoi. Incepând cu al 2-lea segment, fiecare segment prezintă

dorsal câte un orificiu numit por dorsal, prin care animalul elimină la exterior lichid celomic. Acesta are rolul de a menţine tegumentul umed, favorizând astfel schimburile de gaze respiratorii, îndepărtează de pe tegument factorii iritanţi şi are şi un rol antimicrobian.

Intre segmentele 9 -10 ; 10 – 11 se deschid la exterior 2 perechi de orificii ce aparţin receptaculelor seminale. Pe segmetul 14 se găsesc orificiile genitale femele, iar pe segmentul 15, orificiile genitale mascule. Intre segmentele 32 – 37 pe părţile latero-dorsale ale corpului există o îngroşare a tegumentului cu aspect de samar, numită clitelum. Pe partea ventrală a clitelumului se găsesc 2 formaţiuni ce poartă numele de crestele pubertăţii. Intre segmentul 15 şi segmentul 32, pe partea ventrală a corpului pot fi observate 2 şanţuri seminale.

Toate segmentele corpului, cu excepţia primelor 3 - 4 şi a ultimului prezintă latero-ventral câte o pereche de orificii excretoare. Organizaţie internă:

Cavitatea celomică a fiecărui segment este izolată de cea a segmentelor vecine prin disepimente.

Aparatul digestiv este complet; orificiul bucal se continuă cu un faringe foarte musculos, ce se întinde în primele 7 segmente, apoi cu un esofag lung şi mai îngust, ce ocupă segmentele 8 – 13. La nivelul esofagului, între segmentele 11 – 12 se deschid trei perechi de glande, numite glandele calcifere sau glandele lui Morren. Unii autori susţin că rolul acestor glande este de a fixa bioxidul de carbon din aerul din galerii, în acest mod evitându-se intoxicarea corpului, dar sunt şi

păreri conform cărora, secreţia acestor glande ar neutraliza aciditatea acizilor humici din sol. Esofagul se continuă cu un stomac glandular, situat între segmentele 14 - 15 apoi cu un stomac musculos numit şi rânză, între segmentele 16 - 18. După stomac urmează un intestin lung, cu lumenul mai îngust decât stomacul, prevăzut dorsal cu un pliu adânc, denumit tiflosolis. Această formaţiune are rolul de a mări suprafaţa de absorbţie a intestinului.

Aparatul respirator lipseşte la L. terrestris, schimbul de gaze respiratorii, realizându-se la

nivelul tegumentului. Există însă specii de oligochete acvatice care prezintă branhii. Aparatul circulator este închis, alcătuit ca şi în cazul polichetelor dintr-un vas sangvin dorsal

şi unul ventral, la care se mai adaugă încă 3 vase sangvine longitudinale (2 latero-neurale şi unul subneural). Intre segmentele 7 – 11, vasul sangvin dorsal se leagă de vasul sangvin ventral prin cinci vase circulare cu pereţii foarte musculoşi, a căror contracţie ritmică asigură circulaţia sângelui.

Aparatul excretor este de tip metanefridian, pavilionul ciliat deschizându-se într-un segment iar orificiul excretor în segmentul imediat următor. Rol în excreţie au şi celulele cloragogene situate

în jurul intestinului. Sistemul nervos este de tip scalariform, dar spre deosebire de cel de la polichete, este mai

slab dezvoltat, aspect aflat în strânsă legătură cu modul de viaţă al oligochetelor. Ganglionii cerebroizi se află la nivelul segmentului 3.

Aparatul reproducător : Oligochetele sunt animale hermafrodite, proterandrice, cu fecundare încrucişată.

Aparatul reproducător femel este reprezentat de o pereche de ovare situate pe disepimentul anterior al segmentului 13. Fiecare ovar se continuă cu un oviduct ce comunică cu exteriorul prin câte un orificiu genital femel. Orificiile genitale femele sunt situate pe segmetul 14. De aparatul reproducător femel aparţin şi receptaculele seminale (o pereche în segmentul 9 şi o pereche în segmentul 10), ce au rolul de a înmagazina sperma provenită de la partener.

57

Aparatul reproducător mascul este reprezentat prin 2 perechi de testicule – o pereche în segmentul 10 şi o pereche în segmentul 11. de la fiecare testicul pleacă câte un scurt canal eferent. Canalele eferente de pe aceeaşi parte a corpului se unesc în 2 canale deferente, ce se deschid la exterior prin orificiile genitale mascule situate pe segmentul 15. De aparatul reproducător mascul aparţine şi vezicula seminală trilobată. Aceasta joacă un rol important în maturarea spermatozoizilor şi în depozitarea spermatozoizilor proprii.

In perioada de reproducere, 2 indivizi se aprropie unul de celălalt, astfel încât regiunea clitelumului la un individ să fie în dreptul regiunii receptaculelor seminale la celălalt individ. Cei 2 indivizi astfel acuplaţi sunt legaţi unul de altul prin 2 centuri secretate de glandele din regiunea celor 2 clitelumuri. Intre cele 2 centuri, corpul fiecărui individ este izolat într-un manşon propriu. In această situaţie, cei 2 indivizi fac schimb de lichid spermatic. După ce schimbul de spermă a luat sfârşit, cei 2 indivizi se desrin unul de celalalt.

In momentul în care ouălele ajung la maturitate, glandele din zona clitelumului secretă un cocon plin cu substanţe albuminoide. Acest cocon este apoi împins spre partea anterioară a corpului. In momentul în care coconul ajunge în dreptul orificiilor genitale femele (segmentul 14), în cocon sunt deversate ovulele. Coconul îşi continuă deplasarea spre partea anterioară a corpului, iar când ajunge în dreptul receptaculelor seminale (segmentele 9 -11), in cocon sunt vărsaţi spermatozoizii ce provin de la partener. Apoi, râma îşi retrage corpul din cocon, care se închide la ambele capate şi se întăreşte. In interiorul coconului are loc fecundaţia. Din ouă ies larve care după ce consumă substanţele albuminoide se vor mânca între ele, la râmă, dintr-un cocon iese la exterior o singură râmă tânără.

Subregnul Metazoa; Diviziunea Tridermica; Increngătura Arthropoda; Clasa

Crustacea: Astacus astacus (A. fluviatilis; Potamobius fluviatilis) (racul de râu). Morfologia externă: Corpul racului măsoară 10 - 15 cm lungime şi este acoperit de o

cuticulă chitinoasă, impregnată cu săruri de calciu. Masculii sunt, în general, mai mari decât femelele. Metamerizarea corpului totalizează 19 segmente: 5 cefalice, 8 toracice şi 6 abdominale. Acronul anterior şi pigidiul posterior, fiind lipsite de celom, nu sunt considerate segmente propriu-zise. Segmentele sunt grupate în două regiuni: cefalotoracele şi abdomenul.

Cefalotoracele, privit dorsal, apare format dintr-o singură unitate, acoperit de o carapace. Provine din contopirea capului (5 segmente cefalice) şi toracele (8 segmente toracice). Carapacea, în partea anterioară, are o prelungire ascuţită numită rostru. Pe laturile rostrului, la baza lui, sunt două adâncituri numite orbite, în care se adăpostesc ochii pedunculaţi. Pe cefalotorace se observă trei şanţuri: un şanţ transversal sau cervical, care indică Iimita dintre cap şi torace şi două şanţuri paralele între ele şi perpendiculare pe primul, numite şanţuri branhio-pericardice. Aceste şanţuri împart cefalotoracele în mai multe zone: zona rostrală anterior; zona gastrală, înaintea şanţului cervical; zona cardio-pericardică între şanţurile branhio-pericardice şi pe părţile laterale, zonele branhiale, formate din lamelele laterale ale carapacei, numite branhiostegite, care delimitează camerele branhiale.

58

Pe cefalotorace se află apendicele: o pereche de antenule biramate; o pereche de antene

lungi, multiarticulate; 6 perechi de apendice bucale şi 5 perechi de apendice locomotoare (toracopode sau pereiopode).

Abdomenul (pleon) este format din 6 segmente prevăzute cu apendice scurte, biramate, plus segmentul terminal numit telson. Segmentele se articulează mobil între ele. Pe laturile telsonului se află câte o pereche de apendice lăţite ale segmentului 6 (uropode), care împreună cu telsonul formează înotătoarea codală.

Pe partea ventrală a corpului se observă cele 19 perechi de apendice. Anterior, în regiunea cefalotoracelui, sub rostru, se află orificiul bucal, înconjurat de piesele

bucale; pe articulul bazal al antenulelor se observă orificiul statocistului, iar la baza antenei, se deschide, pe o proeminenţa, orificiul excretor. La femelă pe articulele bazale ale perechii a III-a de apendice toracice se găsesc orificiile genitale, iar la mascul, aceste orificii se află la baza perechii a V-a de apendice toracice. Terminal, pe telson, se deschide orificiul anal, ca o fantă longitudinală.

Masculul se recunoaşte după abdomenul mai îngust şi după forma primelor două perechi de apendice abdominale, care sunt mai mari şi orientate anterior, numite gonopode. Femela are abdomenul mai lat, eu prima pereche de apendice mai mici, rudimentare. Celelalte patru perechi de apendice abdominale, biramate, servesc la susţinerea pontei.

Studiul apendicelor. Pentru studierea apendicelor este necesară detaşarea lor de corp. Este mai comod să

începem desprinderea de la ultimul apendice cefalotoracic spre primul, pentru a evita ruperea unor

59

articule bazale. Cu o pensă anatomică se apucă baza apendicelui şi cu atenţie se trage în jos, apoi se smu]g şi apendicele abdominale şi se aşează, în ordine, pe o foaie de hârtie, începând de la prima pereche (antenulele) la a 19-a pereche (uropodele).

Deoarece o dată cu apendicele se desprind şi branhiile fixate la baza lor, se vor studia şi acestea (aparatul respirator).

Apendicele racului provin din apendice biramate primitiv, formate din: protopodit alcătuit la rândul lui din două articule: coxopodit care se articulează la corp şi bazipodit, pe care se inseră două ramuri: endopoditul către interior şi exopoditul către exterior. Exo- şi endopodituI sunt formate din mai multe articule. Deseori, pe protopodit se găsesc expansiuni laterale interne şi externe. Cele interne se numesc endite şi au rol în hrănire, iar cele externe se numesc epipodite care, de obicei, se transformă în branhii cu rol respirator.

După poziţia lor, apendicele sunt: cefalice, toracice (toracopode sau pereiopode) şi abdominale (pleopode).

Apendicele cefalice sunt în număr de 5 perechi. După funcţii sunt: apendice senzoriale şi apendice masticatoare.

Apendice senzoriale sunt: antenula sau antena I, formată din trei articule bazale pe care se inseră doi flageli multiarticulaţi, care nu au valoare de endo- şi exopodit, deoarece provin dintr-un apendice larvar uniramat. Pe faţa interioară a articulului bazal se află statocistul (organ de echilibru), cu care racul percepe poziţia, mişcarea şi vibraţia apei. Antena sau antena II este alcătuită din coxopodit, pe care se deschide orificiuI excretor al glandei verzi (glanda antenară), apoi bazipoditul mai îngust. Pe bazipodit se articulează exopoditul redus, sub forma unui solz antenar şi endopoditul cu două articule mari, care se contiună cu un flagel lung, multiarticulat.

Apendicele cefalice masticatoare sunt: mandibula, maxila I şi maxila a II-a. Mandibulele sunt apendice puternic chitinizate, o mandibulă fiind alcătuită din protopodit,

lăţit, continuat cu un endit masticator dinţat. Pe protopodit se inseră un palp mandibular format din 3 articule, corespunzător endopoditului. Exopoditul lipseşte. Mandibulele se găsesc pe laturile orificiului bucal. Cu mandibula, se scoate şi muşchiul mandibular, puternic dezvoltat, care se fixează de carapace cu capatul opus. Maxila I-a este mică, lamelară. Coxo şi bazipoditul se continuă cu câte un endit lamelar, păros. Endopoditul este mie, uniarticulat. Exopoditul lipseşte. Maxila II-a, are tot aspect lamelar. Enditele sunt despicate longitudinal. Endopoditul este mai mare. Exopoditul şi epipoditul formează o placă alungită, numită scafognatit, ale cărei mişcări determină un curent de apă în cavitatea branhială. Apendicele toracice sunt în număr de 8 perechi, numite şi toracopode sau pereiopode. După funcţiile pe care Ie îndeplinesc sunt: 3 perechi de apendice toracice masticatoare (maxilipede) şi 5 perechi apendice toracice locomotoare (picioare). Maxilipedul I se aseamănă cu maxila, fiind lăţit şi membranos. Protopoditul este biarticulat (coxo- şi bazipodit) şi prezintă două endite lamelare masticatoare interne. Endopoditul este alcătuit dintr-un articul bazal şi un flagel articulat, scurt. Exopoditul, mai mare, are un articul bazal lung şi un flagel multiarticulat, scurt. Pe partea externă a protopoditului se prinde o expansiune lamelară numită epipodit. care serveşte ca şi scafognatitul maxilei a 2-a la împrospătarea apei în cavitatea branhială. Maxilipedul este mai mare şi mai bine chitinizat. Enditele lipsesc. Coxopoditul este lat şi scurt, poartă pe membrana sa articulară o artrobranhie şi pe epipodit o podobranhie. Pe bazipodit se articulează exopoditul, format dintr-un articul bazal şi flagel multiarticulat şi endopoditul mai gros, alcătuit din 5 articule: ischiopodit la bază, apoi meropodit, carpopodit, propodit şi dactilopodit. Maxilipedul III este asemănător cu maxilipedul II, cu endopoditul mai bine dezvoltat. Coxopoditul este scurt şi păros; poartă pe membrana sa articulară două artrobranhii şi pe protopodit o podobranhie. Mandibulele, cele două perechi de maxile şi cele trei perechi de maxilipede, funcţional, alcătuiesc apendicele bucale. Cele 5 perechi de apendice toracice locomotoare (toracopode) servesc la deplasarea animalului, fiind numite şi picioare.

60

Sunt apendice secundar uniramate, alcătuite din: protopodit şi endopodit bine dezvoltate.

Protopoditul este alcătuit din coxo- şi bazipodit, iar endopoditul din: ischiopodit, meropodit, carpopodit, propodit şi dactilopodit. Pe protopodit sunt peri coxali care reţin firele de nisip să nu pătrundă în cavitatea branhială. Exopoditul lipseşte, piciorul fiind format numai din endopodit.

61

Primele 3 perechi de picioare se termină cu cleşti. Perechea I-a de picioare este cea mai dezvoltată, eu cleştele foarte mare, alcătuit din propodit lăţit şi dactilopodit mobil, cu rol în atac şi apărare. Protopoditul poartă 2 artrobranhii şi o podobranhie. Perechile II - III de picioare au aceeaşi alcătuire, însă cleştii sunt mai mici. Pe faţa internă a coxopoditelor perechii a Ill-a se deschid orificiile genitale femele. Perechile IV - V de picioare sunt mai mici, fără cleşti, dactilopoditul este sub formă de gheară. La perechea a IV-a, pe membrana articulară se află 2 artrobranhii, iar pe coxopodit o podobranhie. Aceste branhii lipsesc la perechea a V-a de picioare, însă pe laturile corpului se află o pleurobranhie. Pe faţa internă a coxopoditelor perechii a 5-a de picioare, la mascul se deschid orficiile genitale.

Apendicele abdominale (pleopode) sunt în număr de 6 perechi. Majoritatea sunt biramate. La mascul primele două perechi s-au transformat în gonopode. Acestea au forma unor jgheaburi îndreptate înainte, servind la scurgerea spermei şi la formarea spermatoforului. Primul gonopod este simplu, sub formă de jgheab, al doilea gonopod este biramat, având coxo- şi bazipoditul fuzionate în protopodit, pe care se fixează exopoditul scurt sub formă de flagel şi endopoditul răsucit ca un uluc, alături având un scurt flagel multiarticulat. Următoarele 3 perechi de apendice abdominale sunt mici, biramate, formate din protopodit şi din exo- şi endopodite multiarticulate. Ultima pereche, a VI-a (uropodele) e biramată. ProtopodituI este scurt, nedivizat. Exo- şi endopoditul sunt lăţite, lamelare, păroase. ExopodituI este subîmpărţit în două regiuni. Uropodele împreună cu telsonul formează înotătoarea codală. La femelă, prima pereche de apendice abdominale este redusă. Perechile II -V sunt biramate şi au aceeeaşi structură ca şi la mascul şi servesc la susţinerea pontei. Ouăle au culoare portocalie.

Sistemul respirator este branhial, branhiile fiind dispuse în două cavităţi branhiale de pe laturile cefalotoracelui şi acoperite de branhiostegite. Cavităţile branhiale comunică cu exteriorul latero-ventral prin deschiderile branhiale.

Pentru a evidenţia dispoziţia şi forma branhiilor, se secţionează cu foarfeca branhiostegitul de pe o parte a corpului, printr-o incizie transversala de-a lungul şanţului cervical, până la nivelul ochilor şi a doua incizie longitudinală până la partea posterioară a cefalotoracelui. Se decupează carapacea, descoperindu-se branhiile.

Se aşează racul în chiuveta de disecţie cu multă apă; în acest fel se observă cu multă uşurinţă branhiile ca nişte filamente branhiale, franjurate, fragile, numite trichobranhii. Sunt în număr de 18 perechi de branhii funcţionale şi două nefuncţionale. După locul de inserţie, se deosebesc trei tipuri de branhii: I) podobranhii (podos = picior, prinse de coxopoditul apendicelor, în număr de 6 perechi, dispuse câte una, începând de la maxilipedele II până la a IV-a pereche de picioare; 2) artrobranhii (11 perechi), aşezate sub podobranhii.

Se pun în evidenţă îndoind în sus, cu un ac spatulat, podobranhiile. Acestea sunt bipectinate şi fixate de articulaţiile apendicelor; 3) pleurobranhii, fixate pe pereţii laterali ai segmentelor corpului (o singură pereche).

Organizarea internă a racului. Pentru studiul celorlalte organe se realizează disecţia. Se aşează racul în tava de disecţie, în poziţie naturală şi se fixează pe fundul tăvii cu bolduri, care se înfing în cleşti şi telson. Disecţia se execută sub apă. Cu foarfecele se fac incizii în lungul corpului, pe părţile laterale. Se taie apoi transversal carapacea dorsală a segmentului VI abdominal şi carapacea cefalotoracelui la baza rostrului. Cu pensa se ridică şi se îndepărtează porţiunile dorsale ale carapacei, detaşându-le de muşchi cu un bisturiu. In acest mod deschidem cavitatea corpului, punându-se în evidenţă organele interne.

62

In primul plan al disecţiei apare aparatul circulator, reprezentat de inimă şi vase de sânge.

lnima este aşezată în regiunea cardio-pericardică, având o poziţie medio-dorsaIă. Are formă de poligon şi este prevăzută cu 6 orificii numite ostiole, (două dorsal, două lateral şi două ventral). De la inimă, în partea anterioară pornesc: un vas median - artera oftalmică, care se bifurcă Ia ochi; două artere antenare Iaterale, care duc sângele Ia antenule, la antene şi la partea anterioară a tubului digestiv. Spre partea posterioară a corpului, pe linia mediană, porneşte artera abdominală dorsală care merge de-a lungul intestinului, dând ramificaţii metamerice la muşchii abdominali. Tot din partea posterioară a inimii, spre partea ventrală, porneşte vertical artera sternală, trecând printre conectivele ganglionilor perechii a lII-a şi a IV-a toracici şi care dă în artera subneuraIă, cu un ram anterior în cefalotorace şi un ram posterior în abdomen. Această arteră irigă organele din regiunea ventrală şi apendicele. Sângele trece din artere în sinusuri, ajunge la branhii prin vase aferente, se oxigenează şi se întoarce prin vase branhiale eferente în pericard, care este un rest al cavităţii celomice. Din pericard sângele pătrunde în inimă prin ostiole. Circulaţia este deschisă. In continuare, cu o pensă, se detaşează inima şi se pune în tava de disecţie cu apă, unde pot fi observate ostiolele şi baza vaselor ce pleacă de la inimă.

Aparatul genital. Sexele sunt separate. Cu pensa se îndepărtează inima şi muşchii longitudinali dorsali şi în următorul plan apare aparatul reproducător.

63

La mascul, aparatul genital este alcătuit dintr-un singur testicul trilobat, cu doi lobi anteriori şi un lob posterior. De la limita dintre lobii anteriori, porneşte, de fiecare parte, câte un canal deferent lung, încâlcit în cavitatea corpului, care se deschide prin orificiul genital mascul situat pe coxopoditul perechii a V-a de picioare.

La femelă, aparatul genital este format dintr-un ovar tot trilobat, cu lobii scurţi şi rotunjiţi. Ovarul apare mai albicios, când conţine ouă tinere şi, mai mare, de culoare portocalie, când ouăle sunt mature. De pe părţile laterale ale ovarului pornesc două oviducte scurte, groase, drepte, care se deschid la exterior prin orificiile genitale femele situate pe coxopoditele perechii a Ill-a de picioare.

Sistemul digestiv. Pentru a putea fi bine observat, se îndepărtează aparatul genital. Orificiul bucal se găseşte pe faţa ventrală a părţii anterioare a cefalotoracelui. EI are forma unei fante longitudinale, înconjurat de apendicele bucale. De la gură porneşte vertical spre partea dorsală a corpului esofagul, scurt şi larg, care se continuă cu stomacul, voluminos.

Pe faţa dorsală se inseră doi muşchi cardiaci anteriori şi doi muşchi posteriori, având capetele opuse prinse de faţa internă a carapacei. Stomacul este format din două părţi: cardia cu rol de a mesteca alimentele, prevăzută cu moara gastrică (stomacul masticator) şi pilorul cu rol de a filtra alimentele (stomac filtrator). Pentru a vedea structura stomacului masticator, se face o secţiune longitudinaIă, iar marginile pereţilor tăiaţi se răsfrâng în laturi. In interior apare moara gastrică, formată dintr-un grup de 3 dinţi chitinoşi, unul median şi doi laterali, care servesc la triturarea hranei. In stomac se găsesc şi nişte granule de calciu cu aspect de pastile albe, numite gastrolite. Ele constitue rezerve de carbonat de calciu folosit la refacerea crustei după năpârlire.

Urmează intestinul mijlociu, scurt, de natură endodermică, de aceeaşi grosime în tot lungul său. Aici se deschid canalele hepatopancreasului. Hepatopancreasul este o glandă foarte mare, formată din trei perechi de lobi (anterior, mijlociu şi posterior), care ocupă mare parte din cavitatea cefalotoracelui, având o culoare gălbui-verzuie. Urmează intestinul posterior ca un tub drept, ectodermic. EI străbate abdomenul şi se deschide prin orificiul anal. situat pe partea ventraIă a telsonului.

Sistemul excretor este de tip metanefridian, reprezentat printr-o pereche de glande antenare sau glande verzi, ce se găsesc în partea anterioară a cefalotoracelui, sub baza antenelor. O gIandă verde este formată din sacul (rest de celom), se continuă cu labirintul, organ spongios care conţine granule excretoare verzi. Labirintul comunică cu saculul prin orificiul nefrostomial. Urmează canalul excretor, lung, alcătuit din 2 porţiuni, una trasparentă (canalul trasparent) în continuarea directă a Iabirintului şi una alba (canalul alb), mai gros, cu pereţii plisaţi şi cu lumenul compartimentat, care terminal se deschide într-o vezică urinară, urmată de un scurt canal ce se deschide la exterior prin orificiul excretor pe faţa ventrală a coxopoditului antenei.

Sistemul nervos. Pentru punerea în evidenţă a sistemului nervos se îndepărtează cu pensa muşchii toracici şi abdominali şi apodemeIe endoscheletului, cu atenţie ca acesta să rămână intact. Sistemul nervos este de tip scalariform, situat pe partea ventrală a corpului. Este format dintr-o pereche de ganglioni cerebroizi sau creier situaţi anterior, dorsal, Ia baza rostrului, deasupra esofagului. De la ganglionii cerebrozi pornesc nervi în direcţia antenelor şi ochilor. Din partea lor posterioară, pornesc două conective în juruI esofagului, formând inelul periesofagian, care face legătura cu ganglionul subesofagian. Acesta provine din contopirea a 6 perechi de ganglioni. De la această masă nervoasă pornesc nervi la apendicele masticatoare (mandibuIe, maxile şi maxiIipede). Urmează 5 perechi de ganglioni toracici. Intre perechile III – IV, conectivele sunt îndepărtate, lăsând să treacă printre ele artera dorso-sternală. Ganglionii toracici trimit nervi Ia musculatură, la glandeIe genitale şi la picioare. In regiunea abdominală sunt 6 perechi de ganglioni abdominali. Uitimul, ganglionul anal, este mai mare deoarece provine din contopirea ganglionului segmentului 6 cu ganglionuI teIsonuIui.

64

DEZVOLTAREA INSECTELOR Dezvoltarea reprezintă complexul proceselor de creştere şi transformări ce se succed în mod obligatoriu din momentul formării oului şi până la moartea fiziologică a adultului. In funcţie de stadiul insectei, dezvoltarea poate fi: embrionară, postembrionară şi postmetabolă. La lucrările de laborator se va studia numai dezvoltarea postembrionară. Dezvoltarea postembrionara a insectelor: Dezvoltarea postembrionară începe odată cu ieşirea larvei din ou (eclozarea) şi se termină cu eliberarea adultului din ultima cuticulă larvară sau din cuticula pupei. Larva în cursul dezvoltării suferă schimbări ale structurii externe şi interne, mai mult sau mai puţin puternice, iar trecerea de la un stadiu la altul se face prin năpârliri, deoarece cuticula chitinoasă dură (exoscheletul) nu permite creşterea. Creşterea are loc imediat după năpârlire, când cuticula nu este întărită. Deci,

65

dezvoltarea postembrionară are loc prin metamorfozii, adică cu schimbarea formei şi structurii, care poate fi mai mult sau mai puţin accentuată, deosebindu-se mai multe tipuri de dezvoltare. Metamorfoza cuprinde transformările suferite de insectă din momentul apariţiei larvei (stadiul neonat) până în momentul stadiului de adult imago), iar fenomenul biologic în toată complexitatea lui poartă denumirea de metabolie. Existenţa insectei cuprinsă între două metamorfoze este denumită stadiu, precum stadiul de ou, larvă, pupă şi adult. Perioada dintre două năpârliri poartă numele de vârstă. In raport de gradul de metabolie prin care trec insectele spre a ajunge la stadiul de adult, se grupează în ametabole sau cu dezvoltare directă, deci lipsite de metamorfoză şi metabole cu metamorfoză. Dintre apterigote, colembolele, diplurele şi tizanurele sunt ametabole, deci cu dezvoltare postembrionară directă. Ele năpărlesc şi în stare adultă, iar abdomenul la larvă şi la adult are acelaşi număr de segmente. Această dezvoltare se numeşte epimetabolă. La proture, larvele au mai puţine segmente abdominale decât adulţii. Segmentele lipsă se completează treptat prin năpârliri. Această dezvoltare se numeşte anamorfoză. Dezvoltarea postembrionară la insectele metabole.

Deoarece la unele insecte metabolia are un caracter limitat, insectele metabole se împart la rândul lor în hemimetabole (heterometabole) sau cu metamorfoză incompletă şi cu metabolie parţială şi holometabole sau cu metamorfoză (metabolie) completă.

Dezvoltarea postembrionară la insectele hemimetabole (heterometabole), sau cu metamorfoză incompletă este caracteristică pterigotelor inferioare. Larvele lor se aseamănă cu adulţii deoarece trăiesc în aceleaşi condiţii şi se hrănesc cu acelaşi tip de hrană. Ele au segmentele abdominale în număr complet. Diferenţa faţă de adult consta în dimensiunea mai mică a corpului, în absenţa sau slaba dezvoltare a aripilor etc. Prin năpârliri repetate, larva se transformă în adult. Insectele hemimetabole se mai numesc şi Exopterigota, deoarece aripile se dezvoltă progresiv sub forma de evaginaţii externe dorso-laterale ale mezo- şi metatoracelui şi prezintă mai multe tipuri de metamorfoză: a) Metamorfoza paleometabolă este întâlnită la larvele speciilor din ordinul Ephemeroptera, care sunt acvatice. Aceste larve prezintă apendice abdominale respiratorii arhaice, care dispar la adult. Napârlesc o dată şi în stadiul de adult (subimago). b) Metamorfoza heterometabolă. La aceste insecte larvele se aseamănă cu adulţii, de care se deosebesc prin lipsa aripilor, sau prin incompleta lor dezvoltare. Ele se împart în archimetabole şi paurometabole. La archimetabole larvele se dezvoltă în apă şi respiră prin branhii traheene care sunt neoformaţii. Din acest grup fac parte odonatele şi plecopterele. Larvele de odonate prezintă mască, ce dispare la adult. La paurometabole, larvele sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu adulţii, trăiesc şi se hrănesc în condiţii asemănătoare cu adulţii. Cuprind ordinele Orthoptera, Dermaptera, Blattaria, Isoptera, Mallophaga, Anoplura, Heteroptera şi o partea din Homoptera. In cursul metamorfozei, structura lor internă nu se schimbă esenţial. c) Metamorfoza neometabolă se întâlneşte la insecte care descind din paurometabole şi se caracterizează prin întârzierea apariţiei şi dezvoltării aripilor. Această întârziere face să se deosebească un stadiu larvar şi un stadiu preimaginal în care apar începuturile sau rudimentele de aripi, stadiu numit nimfal. Acest tip de metamorfoză are mai multe variante şi se întâlneşte la Chermesidae, Phylloxeridae, la masculii de Coccidae, Aleurodinae şi la Thysanoptere.

66

B. Dezvoltarea postembrionară la insectele holometabole, se întâlneşte la pterigotele superioare (Ord. Hymenoptera, Coleoptera, Lepidoptera, Diplera ş.a), care în cursul dezvoltării trec prin stadiile de ou, larvă, pupă şi adult, adică cu dezvoltarea completă. Stadiul larvar se diferenţiază clar de adult, atât prin forma externă şi internă, cât şi din punct de vedere fiziologic şi ecologic, ca urmare a faptului că larvele trăiesc în alte condiţii decât adulţii şi se hrănesc cu alt tip de hrană. Larvele trebuie să asigure creşterea şi în plus faţă de hemimetabole, acumularea substanţelor de rezervă pentru perioada stadiului inactiv de pupă. Larvele insectelor holometabole au un număr de organe provizorii, care sunt înlocuite la adulţi. De exemplu, omizile fluturilor sunt vermiforme, nu se aseamană de loc cu adu1ţii. Omizile au aparatul bucal pentru rupt şi mestecat, iar al adulţilor este pentru supt etc. Dezvoltarea aripilor este mascată, ele apar vizibile în stadiul de pupă, din care cauză se numesc endopterigote.

67

Forma şi structura larvelor şi pupelor la insectele holometabole sunt foarte variate, deosebindu-se mai multe tipuri. Tipuri de larve la insectele holometabole 1. Larve protopode (ciclopoide) de la himenoptere Platygastridae, care au numai apendice cefalice, cu mandibule bine dezvoltate şi cu picioare reduse. Ele provin din ouă sărace în vitelus. 2. Larve polipode (eruciforme). Se caracterizează prin segmentarea evidentă a corpului, prin prezenţa celor 3 perechi de picioare toracice şi a apendicelor false pe abdomen, la larvele de lepidoptere şi de tentredinide sau a branhiilor traheene la megaloptere. 3. Larve oligopode caracterizate prin prezenţa celor 3 perechi de picioare toracice ca şi la adult, cu tarsul format dintr-un singur articul. Se disting mai multe forme: larve oligopode campodeiforme, asemănătoare cu Campodea (Diplura, Apterygota). Sunt caracteristice insectelor prădătoare. Au picioare conformate pentru mers rapid, aparat bucal şi organele de simţ bine dezvoltate. Acest tip de larve se găsesc la Carabidae, Cicindelidae, Dytiscidae, Chrysopidae etc. Larvele oligopode melolontoide, caracterizate prin corpul voluminos, curbat, cu capsula cefalică puternic chitinizată, restul corpului fiind moale, alb-murdar. Aparatul bucal conformat pentru rupt şi mestecat. Trăiesc în pământ, sau lemn putred şi aparţin fam. Scarabeidae, Lucanidae etc. Larve viermi sârmă, aparţin familiei Elateridae, au corpul alungit şi puternic chitinizat, tare, de unde şi numele de viermi sârmă. Trăiesc în sol şi se hrănesc cu parţile subterane ale plantelor. 4. Larve apode, lipsite de picioare. Au corpul vermiform şi trăiesc în apă sau în medii bogate în substanţe hrănitoare (miere, cadavre sau sunt parazite). In raport de dezvoltarea capsulei cefalice se împart în: larve apode eucefale, cu capsula cefalică bine dezvoltată. Restul corpului este albicios, moale şi îngroşat. Acest tip de larve se găsesc la Buprestidae, Curculionidae, Cerambycidae, Vespidae, Apidae şi la Culicidae. Larve apode hemicefale, care au capsula cefalică invaginată parţial în torace, ca la Tipulidae. Larve apode acefale, cu capul total invaginat în torace, piesele bucale cu care se hrănesc au forma unor cârlige chitinoase. Se găsesc la larvele unor diptere brahicere (Musca, Lucilia sp.). Stadiul de pupă. Larva la completa dezvoltare îşi construieşte un adăpost astfel ca pupa să fie protejată de acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului extern. După specie, adăpostul poate fi confecţionat din frunze, pământ sau din secreţii ale glandelor sericigene sub formă de cocon mătăsos etc. După ce larva ajunsă la maturitate şi-a asigurat condiţiile necesare următorului stadiu, devine imobilă se îngroaşă, se scurtează şi îşi modifică chiar şi forma. In acest stadiu prepupal suferă ultima năpârlire şi se transformă în pupă. In stadiul de pupă, insecta nu se deplasează, cu exceptia pupelor de Culicide, nu se hrăneşte şi nu se aseamănă nici cu larva şi nici cu adultul.

Pupele sunt de trei feluri: libere, acoperite (obtecte) şi pupe butoiaş (coarctate). Pupele libere nu au apendicele lipite de corp. Mandibulele sunt articulate şi folosite la ieşirea adultului din cocon. Sunt considerate primitive. Se găsesc la unele coleoptere, himenoptere, afaniptere etc. Pupele obtecte numite şi pupe acoperite sau pupe mumie au apendicele corpului acoperite şi lipite de corp cu un lichid lipicios, întărit (lichid exuvial) sub forma unei membrane transparente. La unele specii, pupele acoperite pot fi învelite într-un cocon mătăsos ca la Bombyx mori etc. Se întâlnesc la lepidoptere (crisalide) şi la unele coleoptere (Coccinellidae). Pupele coarctate sunt pupe libere formate în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş sub forma unui butoiaş, de unde şi numele de pupa butoiaş sau puparium. Se găsesc la dipterele brachicere (Musca, Lucilia ş.a.). Pupariile protejează pupele de deshidratare.

68

Date post:	24-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	todosi-semina
View:	978 times
Download:	4 times

BIOLOGIE ANIMALA - curs si lucrari practice-Şef lucr. dr. Ovidiu

Documents