Dracunculus medinensis, este un vierme cu aspect filiform, care măsoară între 90 cm

şi 120 cm lungime, la vârsta adultă. Boala produsă de acest parazit se numeşte dracunculoză

se întâlneşte în Africa şi în Orientul Apropiat. Contaminarea se face prin consumul de apa din

heleştee, mlaştini, râuri care conţin un crustaceu microscopic Cyclops, crustaceu infestat cu

larva parazitului. Larvele traversează peretele abdominal, apoi se implantează şi îşi efectuează

maturarea în ţesutul subcutanat, cel mai des la nivelul mâinilor şi picioarelor.

La aproximativ un an după contaminare, parazitul adult perforează pielea pentru a-şi

depune ouăle, formând o băşică sau o mică plagă pe corp. Extremitatea viermelui este atunci

vizibilă în puroiul care se scurge. Aceasta plagă poate, în anumite cazuri, să se suprainfecteze

şi să favorizeze un tetanos.

Fig. 36. Dracunculus medinensis – ciclul de dezvoltare

Extirparea viermelui, se face prin rularea progresivă pe un chibrit sau pe o rămurică,

fără a-l rupe, se dovedeşte a fi mijlocul cel mai eficace de a suprima parazitul, dar aceasta

manevra este lentă şi delicată. Viermele moare uneori de la sine, calcificându-se, în

completare trebuie administrat un tratament cu antibiotice.

Prevenirea constă în fierberea apei şi în filtrarea ei înainte de a fi consumată.

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

61

Fig. 37. Extirparea parazitului Dracunculus medinensis

Wuchereria bancrofti, este un parazit răspândit de către un ţânţar şi care cauzează

filarioza, o infectie a sistemului limfatic. Ea afectează peste 120 de milioane de oameni, în

special în Africa, America de Sud şi din alte ţări tropicale şi subtropicale. Dacă infecţia este

lăsată netratată se poate dezvolta într-o boală cronică numită Elefantiază.

Parazitul prezintă dimorfismul sexual. Viermele adult este lung şi subţire, neted şi cu

capetele rotunjite. Mascul are 40 mm lungime şi 100 μm grosime, are o coada curbată, iar

femela este de 6 cm până la 10 cm lungime şi 300 μm lăţime, aproape trei ori mai mare în

diametru decât masculul. Femelele sunt ovoviviparous şi poate produce mii de minori,

cunoscută sub numele de microfilariae. Microfilariae de W. bancrofti păstrează membrana

ouă, un înveliş şi sunt considerate de multe ori embrioni avansate.

În ciclul de viaţă al parazitului apar două gazde. Omul serveşte drept gazdă definitivă

iar ţânţari gazde intermediare. Paraziţi adulţi se găsesc în cirvulaţia limfatică a gazdei umane,

aceştia sunt vivipar. Larvele în prima etapa sunt cunoscute sub denumirea de microfilarii,

acestea migreză în circulaţia periferică. Apoi, microfilarile sunt transferate într-o gazdă

intermediară, un ţânţar din cele mai comune specii de ţânţari: Culex, Anopheles, Mansonia,

Aedes). În interiorul ţânţarului, microfilarile se dezvoltă în larve juvenile mobile. Odată ce

ajung în corpul uman ele migrează la nivelul picioarelor şi în zona genitală, unde se dezvoltă în

vierme adult.

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

62

Fig. 38. Evidenţierea Elefantiazei

Filarioza este o infecție de obicei asimptomatică. Unele persoane pot dezvolta limfedem,

edem, care este predominant la picioare, dar uneori și la brațe, organele genitale și în sânii.

Infecția ar putea provoca sindromul eozinofiliei pulmonare tropicale, care se găsește în cea

mai mare parte a pacienților care trăiesc în Asia.

Fluxul scăzut a lichidului limfatic și umflarea membrelor va expune organismul la infecții ale

pielii și ale sistemului limfatic. În timp boala provoacă îngroșarea și întărirea pielii, o afecțiune

numită elefantiază, care pote fi fatală. Elefantiaza este caracterizată prin umflarea enormă a

picioarelor şi a scrotului. Ea apare datorită faptului că parazitul obstrucţionează circulaţia

limfatică.

Modalităţile de tratament sunt limitate şi nu există vaccinuri pentru această boală.

Tratamentul pentru pacienții infectați se face de obicei cu ajutorul unui medicament numit

diethylcarbamazine (DEC). Medicamentul ucide microfilariae în fluxul sanguin și uneori, viermi

adulți în vasele limfatice. El are unele efecte adverse care includ: amețeli, febră, dureri de cap,

greață și dureri musculare și articulare. Ivermectina este un alt medicament care ucide numai

larve. În unele cazuri, limfedemul poate fi împiedicat de la obtinerea mai rău prin exercitarea

picior umflat sau braț pentru a îmbunătăți fluxul limfatic. Pielea umflata este vulnerabil la

infectii bacteriene, deoarece aparare imunitar nu poate funcționa în mod corespunzător din

cauza fluxului afectarea de fluide. Acesta este motivul pentru care pielea trebuie să fie

păstrate curate.

Hirudo medicinalis – lipitoarea, se întinde pe aproape întreaga Europă şi în Asia,

habitatul preferat de această specie sunt bazine de apă dulce plin de noroi. La maturitae

adulţii pot avea până la 20 cm lungime şi sunt de culoare verde, maro sau maro-verzui, cu un

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

63

ton mai întunecat pe laterale.

Fig. 38a.Hirudo medicinalis

La orificiul bucal lipitorile au trei fălci (tripartit) care arată ca ferăstraie mici, pe ele

sunt aproximativ 100 de dinţi ascuţiţi folosiţi pentru a face o incizie în gazdă. Incizia lasă o

semn, care este un Y inversat în interiorul unui cerc. După perforarea pielii şi injectarea de

anticoagulante şi anestezice acestea suge sângele. Adulţi mari pot consuma până la zece ori

greutatea lor într-o singură masă, pot trăi până la un an între mese.

În evul mediu, şi medicina modernă timpurie, lipitoare au fost utilizate pentru a

elimina sânge de la un pacient, ca parte a unui proces de "echilibru". Care, trebuie să fie

păstrate în echilibru, pentru ca organismul uman să funcţioneze corect.

O utilizare mai modernă pentru lipitoare a fost introdusă în sec al 12-lea, pentru

curăţarea ţesuturi după operaţii chirurgicale. El a făcut, totuşi, să înţeleagă că există un risc

folosind lipitoarea, şi recomandă pacienţilor care lipitoare să fie curăţate înainte de a fi

folosite.

Lipitorile medicinale fac acum o revenire în microchirurgie. Acestea furnizează un

mijloc eficient de a reduce coagularea sângelui şi scad presiunea venoasă. Mai sunt folosite şi

în chirurgiea reconstructivă pentru a stimula circulaţia în operaţiunile de “reattachment”

pentru organe cu fluxul de sânge.

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

64

ÎNCRENGATURA ARTHROPODA

Ordinul SCORPIONES

Euscorpius carpathicus, este singura specie de scorpion de la noi din ţară, răspândit în

Banat, Carpatii Meridionali şi zona deluroasă și montană a Carpaţilor de curbură. Are circa 1

cm lungime şi este de culoare brun-deschis. Înţepătura sa este la fel de dureroasă ca cea a

unei viespi comune. Toxinele scorpionilor au efect letal doar asupra mamiferelor de

dimensiuni mici. Din cele cca. 1 400 de specii de scorpioni, marea majoritate sunt doar

capabile să producă o reacţie locală. Doar aproximativ 50 de specii, mai ales din familia,

produc venin suficient pentru a prezenta un risc letal pentru om. Cele mai multe decese

cauzate de inţepăturile scorpionilor sunt înregistrate la copii, bătrâni şi infirmi, din Africa,

America de Sud şi Mexic, unde speciile cele mai veninoase sunt omniprezente. Consecinţele

înţepăturii de scorpion depind de specie; greutate, vârstă şi starea sănătăţii a victimei.

Veninul scorpionilor poate fi folosit şi în medicină. Astfel unele substanţe ce se găsesc

în veninul lor sunt utilizate la tratamentul poliartritei, bolilor inflamatorii intestinale şi a

sclerozei multiple. Chlorotoxina, de exemplu, este folosită la tratamentul şi diagnosticarea

mai multor tipuri de cancer. S-a descoperit recent că veninul de scorpion galben are efecte

neașteptate în tratarea cancerului. În acest sens, un grup de cercetatori au identificat o

proteină provenită din veninul de scorpion galben, este capabilă să acționeze asupra celulelor

canceroase din creier, până în prezent aproape imposibil de tratat. Proteina, asociată cu iod

radioactiv, este injectată în sânge, unde acționează asupra celulelor canceroase, pe care le

distruge, ca urmare tumoarea se retrage.

În ceea ce privește toxicitatea veninului în natură, specialiștii apreciază că, dintr-un

milion de persoane mușcate anual de scorpioni, cel puțin 3000 își găsesc moartea. Tot

specialiștii precizează că nu există scorpioni a căror mușcătura să nu fie veninoasă, iar efectul

toxic se produce asupra sistemului nervos. Ca urmare, cei scapați cu viața răman adesea cu

sechele incurabile.

Simptomele înţepăturii de scorpion sunt: durere locală, dificultăţi în înghiţire şi

respiraţie, nervozitate, tulburări de comportament, salivaţie abundentă, pupile dilatate,

vomă, micţiune, defecaţie. Decesul poate interveni din cauza hipertensiunii, colapsului

respirator sau anomaliilor în ritmul bătăilor inimii.

Veninul scorpionilor poate fi folosit pentru:

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

65

a face antivenin;

la fabricarea analgezicelor;

la mărirea ratei de succes a transplanturilor de inima;

tratarea Lupusului și a poliartritei reumatice;

a ajuta la întărirea imunității.

Fig. 40. Euscorpius Carpathicus

Măsurile care se iau imediat vizează identificarea speciei scorpionului, dacă este

posibil, şi ducerea animalul afectat la veterinar. Scorpionul va fi identificat, se va indeparta

acul şi se va curăţa rana. Se administrează antidot pentru venin şi suplimentar, se vor

administra calmante (altele decât narcoticele). Persoana va fi monitorizată şi tratată pentru

simptomele sale. Tratamentul vizeaza tratarea anomaliilor în ritmul bătăilor inimii, spasme

musculare şi hipertensiune. Se administrează fluide IV pentru a se menţine nivelul de

hidratare şi producţie a urinei, iar pacientul este monitorizat pentru edem pulmonar.

Ordinul ACARIENI

Ixodes ricinus – căpuşa, parazit ce populează suprafaţa corpului (ectoparazit), are

formă globuloasă, măsoară până la 4mm, are culoare brun-neagră şi seamănă cu bobul de

ricin, se hrăneşte pe animale şi om.

Căpusele nu cad din copaci, ele apar pe ierburi, arbuști la o înălțime de aproximativ 1

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

66

metru deasupra solului în față. Ele evită, zonele cu soare și iarba foarte scurtă, deoarece le

place zonele umede. Majoritatea se găsesc pe tegumentele mamiferelor (sau în blana lor), pe

pielea păsărilor sau, mai rar, a reptilelor. Sunt paraziţi hematofagi şi populează o singură

gazda timp de câteva zile, dacă nu sunt îndepărtate. Căpuşele tinere au 6 picioare (3 perechi),

cele mature au 4 perechi. Sunt de dimensiuni foarte mici, însă pot fi vizibile cu ochiul liber.

Masculii sunt negri, femelele sunt negre cu abdomenul roşu. Singura cale de a infectă o nouă

gazdă este contactul fizic (ele nu sar, nu zboară, dar se ataşează de corpul victimei). Se găsesc

de obicei în iarba înaltă şi de acolo trec direct pe tegumente.

Cele mai multe cazuri apar primavara şi vara (până târziu, spre toamnă). Muşcăturile

lor sunt indolore (de aceea prezenţa lor nu este simţită de câtre gazdă). O parte din căpuse nu

transmit boli şi nici nu determină apariţia unor probleme grave de sănătate gazdei. Altele

însă, pot transmite boli ca: febra pătată a Munţilor Stâncoşi, tifosul Sao Paolo, febra Colorado,

boala Lyme şi alte boli grave.

Fig. 41a. Ixodes ricinus

Fig. 41b. Ixodes ricinus penetrând pielea umană.

Căpuşele trebuie îndepărtate imediat ce sunt descoperite, pacientul trebuie să fie

atent să le îndepărteze în întregime, deoarece doar astfel se poate preveni transmiterea unor

boli. Prin îndepărtarea corpului se elimină riscul de transmitere a bolilor în timpul hrăniri

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

67

parazitului, prin îndepărtarea capului se elimină posibilitatea de apariţie la nivel local a unei

inflamaţii. De obicei pacientul nu trebuie să ia măsuri suplimentare, este suficient să

îndepărteze atent căpuşa, să dezinfecteze zona şi să se asigure ca nu apare o reacţie în zona

respectivă (o infecţie sau inflamaţie). Doar în anumite cazuri este necesar şi un vaccin

antitetanic.

Cele mai recomandate medicamente folosite pentru tratarea mușcăturilor sunt:

Antihistaminice: amelioreaza pruritul, eritemul și edemul. Nu sunt indicate copiilor (decât la stricta recomandare a medicului)

Spray anestezic local pe baza de benzocaina cu efect analgezic (se recomandă sistarea utilizării sale dacă apar manifestări cutanate neplăcute)

Loțiuni calmante

Antiinflamatoare nesteroidiene (ibuprofen, aspirina)

Acetaminofen (paracetamol).

Măsurile de profilaxie vizează utilizarea îmbrăcăminții corespunzătoare pentru a

proteja împotriva mușcături de căpușe și verificarea corpului după plimbări prin natură.

Totodată este indicată și aplicarea unui spray special împotriva insectelor.

Demodex foliculorumul - este un parazit microscopic, cu opt picioare, cu o lungime de

0,1-0,4 mm. Acesta are un corp semi-transparent, alungit, care constă din două regiuni

contopite. Cele patru perechi de picioare sunt scurte, articulate și anexate de prima regiune a

corpului. Corpul este acoperit cu solzi care facilitează agățatul și săpatul în piele. Aparatul

excretor aproape că lipsește, deoarece metabolismul intern este foarte eficient și nu produce

reziduri. Demodexul folliculorum se mișcă pe suprafața pielii cu o viteză de aproximativ 8-16

cm/oră. El este activ, în special, noaptea. Ei se găsesc în număr mai mare în regiunea nasului,

obrajilor și frunții. Fiecare folicul poate avea o colonie de circa 10 indivizi. Demodex

folliculorum se hrănește cu secrețiile de sebum și celulele moarte ale pielii. În marea

majoritate a cazurilor infecția cu acest acarian este asimptomatică. Demodex folliculorum

intră în foliculul părului şi absoarbe hrana, cu asta dăunează structurii părului, cauzează

creşterea unui părului nesănătos şi rărirea părului în ţesuturile învecinate. Este uneori găsit pe

suprafaţa pielii, în special pe acele părţi ale pielii în în care glandele sebacee sunt mari.

Aproximativ 80% din populaţia adultă, atât bărbaţi cât şi femei, au acest parazit. Se

crede că frecvenţa lui este mai mică la copii, foarte rar găsindu-se la copiii sub 5 ani.

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

68

Fig. 42. Demodex folliculorum

Sarcoptes scabiae - ectoparazit epidermic ce se regăsește la nivelul pieli (Femela este

responsabilă de simptomele importante ale bolii. Ea sapă galerii în grosimea stratului cornos,

lăsând în urma ei ouăle, care, după 8 zile, se transformă în larve. Acestea ies din galerii prin

nişte orificii şi merg să colonizeze altă porţiune, unde, după două metamorfoze, trecând prin

stadiul de nimfe, se transformă în adulţi puberi ; un ciclu durează în medie 28 de zile.

Scabia este contagioasă. Persoanele cu scabie pot transmite paraziţii altor persoane,

înainte şi după apariţia simptomelor, atâta timp cât rămân infestate şi netratate. După prima

infestare, trebuie să treacă câteva săptămâni, înainte de prezentarea primelor simptome.

Pacientul este contagios în aceasta perioadă care este cunoscută ca şi perioadă de incubaţie.

Incubaţia este în medie de 15 zile, cu variaţii între 5 şi 40 de zile.

Pruritul este simptomul de debut şi în cazul unei prime infestri, poate apărea şi la 3

săptămâni după contractare. În reinfestrile ulterioare, manifestrile clinice pot apărea după

numai câteva zile. De obicei, pruritul este mai intens noaptea. Deşi localizarea cea mai

frecventă este la mâini, leziunile de scabie pot fi găsite în toate locurile cu piele fină. La sugar,

aceasta înseamnă tot corpul, inclusiv pe faţă, dar mai frecvent pe picioare. Leziunile roşiatice

liniare tipice, care urmează şanturile săpate de acarieni în epiderm, pot fi destul de greu de

depistat, mai ales dacă pacientul se prezintă târziu la medic. În acest caz, pe tegumente se

observă mai degrabă nişte noduli de culoare brun-roşiatică.

Medicamentele recomandate, folosite pentru tratarea scabiei includ:

- permetrin crema 5% - tratament de prima intenţie pentru scabie, vindecă în mod

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

69

obişnuit infestaţia cu scabie după prima aplicare;

- lindan 1% - trebuie folosit exact cum este indicat pentru a evita efectele adverse

grave, lindanul este folosit doar în cazul persistenţei scabiei, după încercarea altor opţiuni de

medicamente sau dacă pacientul nu este capabil să folosească alte tipuri de tratament;

- alifia pe baza de sulf 5%-10% (precipitat de sulf) - o usoară şi mai puţin eficientă

medicaţie decât permetrinul sau lindanul, este folosit uneori pentru tratamentul copiilor mici

şi a femeilor însărcinate şi a celor care alaptează;

- crotamiton 10% - nu este folosit frecvent în tratamentul scabiei, deoarece nu

distruge întotdeauna toţi acarienii şi ouăle lor.

Dintre plantele medicinale utilizate în tratamentul scabiei amintim: pedicuţa, iarba

mare, iarba tâlharului, rozmarinul, busuiocul, turiţa mare, iedera, tutunul, cruşinul, omagul,

floarea amorului, ştevia, cimbrul, menta, pinul.

Fig. 43. Sarcoptes scabiae

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

70

CLASA INSECTA

Cele mai numeroase îşi duc traiul pe uscat, dar sunt şi insecte acvatice. Altele trăiesc în

peşteri ori chiar, măcar parte din viaţă, în cotloane întunecate săpate în pământ sau în lemnul

arborilor. Insectele sunt adaptate la cele mai variate condiţii de viaţă. Le întâlnim în vârf de

munte sau în peşterile adânci, în desişurile pădurilor sau în câmpiile deschise, în tundră sau în

deşert, în pârâuri, lacuri sau heleştee, în părul mamiferelor, în fulgii păsărilor, în locuinţe, în

depozitele de alimente, printre cărţi.

Corpul lor acoperit cu chitină (exoschelet) este segmentat şi alcătuit din trei regiuni

caracteristice insectelor: cap, torace şi abdomen. Pe cap au o pereche de antene iar pe torace

au trei perechi de picioare (hexapode) şi 2 sau 4 aripi, care reprezintă organele de locomoţie.

La insecte sexele sunt separate. Din ouă, care conţin foarte puţin vitelus nutritiv, ies

larve care trec prin mai multe stadii de dezvoltare, năpârlind în acest timp de mai multe ori.

Astfel, la unele insecte, stadiile de dezvoltare sunt următoarele: ou, larvă şi apoi adult. Acest

mod de dezvoltare poartă numele de metamorfoză incompletă. La altele se trece de la stadiul

de larva, la un stadiu imobil de nimfa sau pupa, şi apoi la forma de adult. Aceasta este o formă

cu metamorfoză completă şi este o formă mai dezvoltată decât metamorfoza incompletă.

Insectele au unele comportări care uneori uimesc, ca de exemplu amenajarea cuiburilor,

hrănirea larvelor, strângerea de rezerve de hrană sau modul de comunicare între furnici, care

se face prin sunete produse prin frecarea antenelor, sau dansurile în zbor ale albinelor,

semnalizând distanţa la care se găsesc anumite flori cu un anumit nectar şi polen. De multe

ori acestea sunt atribuite unei ,,inteligente”, în realitate ele sunt instincte.

Culex pipiens - ţânţarul comun 3-6 mm, trăieşte în special în zonele cu vegetaţie

abundentă, umedă, fiind absent în timpul zilei de pe suprafeţele descoperite, adăpostindu-se

la umbră, în vegetaţie. Pe timpul nopţii, îşi face apariţia peste tot. Nu este prezent pe tot

parcursul anului ci începând din luna mai până la începutul lunii octombrie. Poziţia în timpul

repausului este paralela cu suprafaţa suportului. Se identifică prin sunetul constant, ţiuitor,

care în tăcerea nopţii poate fi auzit perfect. Se înmulţeşte prin ouă, pe care femela le depune

în grupe ce plutesc pe suprafaţa apei. Femela se hrăneşte cu sânge de la mamifere, dar nu

transmite malarie. Masculul consumă suc şi nectar vegetal.

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

71

Fig. 44. Culex pipiens

Anopheles maculipennis, 6 - 7 mm., ţânţari caracterizaţi prin poziţia lor în timpul

repausului, făcând un unghi cu suprafaţa suportului. Prezintă un corp fin, aripi lungi şi subţiri

cu pete. Se înmulteşte prin ouă, pe care femela le depune pe suprafata apei. Larvele sunt

păroase, nu au tub respirator vizibil, hrănindu-se cu vietăţi de mica dimensiune şi cu namol.

Femela se hrăneşte cu sânge de la mamifere, fiind posibilă transmiterea plasmodiul malariei

de la omul bolnav la cel sănătos. Relaţia directă dintre hematofagie şi dezvoltarea şi

maturarea ouălor se exprimă prin fenomenul de concordanţă gonotrofică.

Fig. 45. Anopheles maculipennis

Termenul de ciclul gonotrofic este folosit pentru a desemna o anumită perioadă a

vieţii femelei de Anopheles. Acesta este împărţit în trei faze:

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

72

(i) căutarea unei gazde corespunzătoare şi aportul de sânge;

(ii) digestia sângelui şi creşterea foliculilor ovarieni;

(iii) căutarea unui loc corespunzător dezvoltării larvelor şi depunerii ouălor.

Pe tot parcursul ciclului gonotrofic abdomenul femelei suferă numeroase modificări ce

sunt clasificate în şapte clase denumite stadiile lui Sella. În paralel dezvoltarea foliculilor

ovarieni este clasificată în cinci categorii cunoscute sub numele de stadiile Christophers (1911,

citat de Detinova, 1963).

O specie este considerată homodinamică atunci când este capabilă să se reproducă

continuu în condiţiile unei surse de sânge adecvate şi a unei temperaturi ambiante favorabile.

În contrast o specie heterodimanică prezintă diapauze ovariene spontane (Roubaud, 1934).

Pulex irritans – puricele, au 1, 5 – 4, 5 mm lungime, corpul este foarte aplatizat lateral

şi are o culoare maro până la roşu — maro, învelişul corpului constă într-o carapace de

chitină. Puricii nu au aripi şi posedă 3 perechi de picioare, ultima pereche compunându-se de

fapt din două picioare puternice folosite la sărituri, cu care puricii execută salturi de până la 1

m înălţime. Această mişcare rapidă a picioarelor posterioare, care este una din cele mai

impresionante şi mai puternice în întregul regn animal, poate fi obţinută de purici prin

intermediul proteinei elastice numite „rezilină”, care, înainte de salt, se poate încorda ca un

arc. Pe suprafaţa corpului se află nişte zimţi (ctenidii) şi ţepi mici, înclinaţi către spate, ce le

permit puricilor să se ancoreze bine în pielea animalului gazdă.

Fig. 46. Pulex irritans

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

73

Tipic dăunător pentru igienă. Puricii se hrănesc cu sânge şi înţeapă de mai multe ori, în

serie. Odată cu secreţiile salivare sunt eliberate substanţe anticoagulante, ce împiedică

coagularea sângelui şi care pot provoca reacţii alergice. în locul înţepăturii se formează apoi

un eritem, ce dă senzaţii de mâncărime, însoţit sau nu de urticarie. După 12 -24 de ore apare

o pustulă, ce poate dura până la 2 săptămâni. Puricii sunt mai ales cunoscuţi ca fiind

importanţi purtători de agenţi patogeni ai diferitelor boli. De exemplu puricii specifici omului,

pot transmite bacteria Yersinia pestis, care este agentul patogen al ciumei bubonice.

Prevenire: Găurile şi spaţiile înguste, ce pot servi drept locuri de clocire, trebuie

astupate. Locul de odihnă al animalelor de casă trebuie curăţat regulat, mai ales dacă

animalele au voie să iasă afară. Animalele de companie pot fi protejate preventiv cu zgărzile

anti-purici. Cuiburile vechi de păsări din apropierea ferestrelor trebuie îndepărtate.

Combaterea chimică a puricilor se face cu ajutorul insecticidelor. Pentru tratarea

animalelor de companie se folosesc insecticide sub formă de praf, spray sau şampon, care

sunt aplicate pe blană. După ce se lasă sa acţioneze un timp, blana animalelor trebuie clătită

bine de aceste preparate. Tratamentul împotriva puricilor trebuie să fie însoţit la animale şi

de un tratament împotriva viermilor. Şi locurile de odihnă ale animalelor, precum şi lăzile de

paturi pot fi dezinfectate în mod eficient cu acelaşi tip de insecticide. în cazul oamenilor sunt

suficiente măsurile normale de igienă. Înţepăturile de pe piele pot fi tratate cu

antihistaminice.

Pediculus capitis - păduchele de cap este strict parazit al omului, insecta hematofagă,

are corpul turtit dorso-ventral, are culoare alb-cenușiu perlat și dimensiuni cuprinse între de 1

și 3 mm, femela fiind puțin mai mare decât masculul. Are trei perechi de picioare, care

prezintă la extremitatile libere câte o formațiune ca un clește, cu ajutorul căreia se prinde de

firele de păr sau de țesătură și înaintează. Acesti paraziți trăiesc între firele de păr și se

hrănesc cu sânge prin mușcătura produsă la nivelul scalpului. Femela depune ouă și le

cimentează la baza firelor de păr unde este caldură de la scalp, treptat însă ce firele de păr

cresc ouăle se departează de pielea capului. Boala produsă este pediculoza capului și este

cauzată de condițiile insalubre de trai și de igiena precară. Însa, orice persoană, de orice

condiție, chiar cu o igiena personală strictă se poate infesta cu păduchi de cap. Modul de

transmitere este de la om la om, prin contact direct cu o persoana infestată sau cu obiectele

intime ale acesteia (pieptene, perie de păr, caciuli, haine). Copii însă sunt cel mai frecvent

infestați deoarece aceștia tind să aibă mai mult contact cap-la-cap între ei în timpul orelor de

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

74

clasa sau în timpul jocului, ei sunt aceia care își împrumută foarte frecvent obiectele

personale. Infestarea cu păduchi de cap este mai frecventa la fetite decât la băieți din cauza

părului lung.

Persoana infestată cu păduchi de cap are senzația repetată ca ceva se miscă în par și

pe pielea capului. Muscăturile păduchilor de cap provoacă prurit suparator și inflamație

(papule), cu accentuări în regiunea cefei și în spatele urechilor. Senzația de măncarime (prurit)

apare ca o reacție alergică la saliva păduchilor care conține enzime (cu rol de a întarzia

coagularea sângelui) care irită pielea. Prin scarpinat excesiv se produc iritații, zgărieturi și

chiar infecții în aceste zone. Leziunile papuloveziculoase produse la locul înțepăturilor se pot

infecta cu germeni piogeni banali.

Pentru a diagnostica infestarea cu Pediculus capitis va fi verificat amănunțit tot părul și

tot scalpul, în special la ceafă și țn jurul urechilor, acestea fiind locurile preferate ale

păduchilor. Deși foarte mici, păduchii pot fi văzuti cu ochiul liber. Ouale au forma ovală,

culoare galben perlată și sunt ferm lipite de firele de păr. Tot pe firele de păr pot fi observate

și cojile de ouă (dupa eclozare) care pot fi confundate cu mătreața, cojile de ouă însa nu pot fi

îndeparta te prin scuturarea parului.

Fig. 47. Pediculus capitis - în stânga ou atașat de firul de păr iar în dreapta parazit adult

Tratament naturist - foarte important este ca pediculoza capului să fie tratata imediat

ce a fost diagnosticată deoarece se poate răspândi cu ușurință de la o persoana la alta. Ca o

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

75

alternativă la tratamentele chimice care conțin pesticide și substante chimice nocive, există

metode naturale mult mai eficiente pentru distrugerea păduchilor și a ouălor, fără efecte

secundare asupra organismului. O modalitate eficientă în acest sens este folosirea uleiului de

oregano care omoară păduchii, distruge liantul care ține lipite ouale de firul de păr și

descompune coaja ouălor. În fiecare seară, înainte de culcare, se aplică ulei de oregano pe păr

și pe scalp, se acoperă părul și se lasă să acționeze peste noapte. Pentru copii și persoanele cu

pielea capului mai sensibilă, aplicațiile se fac cu un amestec de 50/50 ulei de oregano în ulei

de măsline. Dimineața se spală părul cu un sampon natural în care se adaugă 5-10 picaturi de

ulei de oregano.

Utilizate în tratamentul păduchilor de cap sunt și următoarele rețete din plante:

Cimbru (Saturneja hortensis) - 2 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml apă

clocotită. Se strecoară. Ase freacă mai întâi pielea cu mentă proaspătă, apoi se pune o

compresă cu ceai de cimbru care se pune caldă, se înveleşte apoi cu un nailon şi cu un

prosop.Se ţine până la răcire,după care se poate repeta.

Curcubeţica (Artolochia clementis) - două linguriţe de fructe se pun la 250 ml apa și se fierb 10

minute. Se strecoară și se pune doua linguri de oţet. Se umezeşte o bucată de vată și se

fricţionează pielea capului de 2-3 ori pe zi. Se foloseşte la alopecii, favus şi

pediculoză.

Iederă (Hedera helix) - frunze şi rămurele tinere- se pun o mână la 2 litri şi se fierb timp de 20

minute. Se strecoară şi se spală pe cap. Se pune apoi un nailon şi un prosop. Se lasă până se

răceşte. Se încălzeşte apoi din nou lichidul şi se pune din nou. Se face de mai multe ori. Este

bună şi contra scabiei. Mutătoarea (Brionia alba) doua linguriţe de fructe se pun la 250 ml

apa și se fierb 10 minute. Se strecoară și se pune doua linguri de oţet. Se umezeşte o bucată

de vată și se fricţionează pielea capului de două ,trei ori pe zi. Se foloseşte la alopecii, favus

şi pediculoză.

Omagul (Aconitus napellus) - unguent care se pune 1 g de tubercul la 100 g de untură de porc

proaspătă. Se fierbe pe baie de apă până se topeşte untura. Se amestecă bine

şi se pune într-o cutiuţă. Se unge pe cap de 2-3 ori pe zi. Nu se pune mai mult omag pentru că

este o plantă toxică şi poate să producă accidente grave, chiar mortale.

Oţet de mere - se folosesc 500 g de oțet de mere în care se adaugă 5 linguri de sare. Se pune

pe cap de 3 ori pe zi, fără să se spele.

Lenjeria de pat și imbracamintea! Paduchii pot trai pana la trei zile fara contactul cu

gazda, de aceea este important sa luati masuri pentru a preveni re-infestarea. Obiectele de

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

76

imbracaminte, lenjeria intima și lenjeria de pat vor fi spalate cu apa fierbinte, uscate și calcate

cu fierul de calcat la nivelul fierbinte. Pentru a distruge lindinii care supravietuiesc totusi apei

fierbinti, se va insista cu fierul de calcat fierbinte pe cusaturi. Lenjeria de pat va fi schimbata

zilnic. Ceea ce nu poate fi spalat va fi despaducheat prin sigilare intr-o punga de plastic timp

de 10 zile.

Appis mellifera - are corpul format din cap, torace și abdomen. Capul, privit din profil, apare

turtit antero-posterior, partea posterioară fiind concavă, după forma toracelui cu care vine în

contact, iar partea anterioară este convexă. Din faţă, are formă triunghiulară la albina

lucrătoare, aproape rotundă la trântor şi de oval rotunjit la matcă. Scheletul intern al capului

are o structură rezistentă, ceea ce permite albinelor lucrătoare să-l folosească şi în activităţi

ce presupun acţiuni mecanice dificile, cum ar presarea, compactarea polenului proaspăt în

celule.

Toracele este compus din 4 inele chitinoase, strâns legate între ele, de culoare cafenie

şi acoperite de peri fini. Aceste segmente chitinoase ale toracelui albinei sunt: protoraxul,

mezotoraxul, metatoraxul şi porpodeum-ul. Fiecare din aceste segmente prezintă o porţiune

dorsală (tergum sau tergit) şi o porţiune ventrală (sternum sau sternit), între ele fiind dispusă

pleura. Pe fiecare din primele 3 segmente toracice (protorax, mezotorax, metatorax), în

partea latero-ventrală, sunt inserate câte o pereche de picioare, iar în partea supero-laterală,

pe mezo şi metatorax, două perechi de aripi.

Fig.48. Segmente principale ale albinei melifre

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

77

Din cele mai vechi timpuri, albinele au avut un loc important în evoluţia vieţii pe

pământ. Încă din îndepărtatele ere geologice apariţia albinelor în cadrul unor complexe şi

complicate procese evolutive a însemnat fără îndoială dobândirea acelui rol pe care îl au şi

astăzi, şi anume de agenţi polenizatori ai plantelor ce acopereau ecosistemele zonale și

continentale.

Marea răspândire pe care o cunosc în prezent rasele de albine denotă o accentuată

capacitate de adaptare a acestor insecte la cele mai variate condiţii de relief, climă şi

vegetaţie. Între albine şi plante s-a creat o legătură indisolubilă pe care savantul ftancez

Gaston Bonnier a sistematizat-o astfel: "Albinele au nevoie de flori ca să trăiască şi florile au

nevoie de albine ca să rodească". Această afirmaţie face ca albina, în tradiţia sa şi în istoria

actulă, să aibă întâietate printre insectele utile.

O privire retrospectivă asupra istoriei omenirii evidenţiază că omul s-a legat de albină

din cele mai vechi timpuri, când el era un culegător de miere şi încă nu creştea albine lângă

adăpostul lui. Prezenţe ale acestor culegători de miere, se mai întâlnesc şi astăzi în societăţile

umane mai puţin evoluate, ca de pildă în zonele din Asia sau Africa. Este observat că în cadrul

istoriei creşterii animalelor, albinele se constituie ca una dintre primele vieţuitoare pe care

omul şi le-a apropiat pentru a obţine preţioase produse (mierea, polenul, lăptisorul de matcă

și ceara). De aceea nu este deloc greşit când se afirmă că istoria omenirii se întrepătrunde

organic cu istoria agriculturii. Suficiente date istorice, arheologice, lingvistice, etnografice şi

folclorice atestă cu prisosinţă o asemenea întrepătrundere de-a lungul mileniilor şi până în

zilele noastre.

Sintetizând rolul şi importanţa albinelor în economie şi viaţa oamenilor trebuie să

precizăm că albina este înainte de toate o componentă biotică valoroasă a mediului, prin

produsele directe ce se obţin de pe urma creşterii lor. Ecologic ca urmare a polenizării

plantelor entomofile în urma căreia se realizează rezervele de hrană pentru existenţa

albinelor, păsărilor, mamiferelor, precum şi a seminţelor cu rol cheie în perpetuarea şi

supravieţuirea plantelor.

Asigurarea unui mediu înconjurător sănătos impune obligaţia de a conserva resursele

naturale ţinând seama de raportul ce există între conservarea nealterată a acestor resurse şi

însăşi existenţa oamenilor. Albinele pot fi considerate resurse biologice de importanţă vitală.

Prin polenizarea plantelor spontane şi cultivate, proces în urma căruia se produce fecundarea

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

78

şi ca atare formarea seminţelor legumelor şi fructelor, albinele au un rol esenţial în

perpetuarea şi deci supravieţuirea a sute de mii de specii care formează vegetaţia terrei.

Organismele specializate ale O.N.U. au aşezat albinele pe locul al IV-lea într-o

clasificare a senzorilor poluării mediului. Desfăşurându-şi activitatea pe o rază de zbor de circa

3 km (albina acoperă o suprafaţă de cca 2500 ha) la diferite înălţimi faţă de sol şi ca urmare a

interceptării elementelor poluante, mai ales a celor din aer, din apă şi de pe plante (noxe

industriale, noxe rutiere, pesticide, particule radioactive) care influenţează negativ viaţa şi

activitatea acestora prin intoxicare manifestată evident într-un mediu nociv, albinele devin

senzori ai poluării mediului.

Mierea este o soluţie apoasa bogata în substanţe zaharoase - pana la 80% -

reprezentate indeosebi de glucoza şi fructoza ce provin din nectarul floral,

extrafloral, mana şi alte surse, recoltate de albine şi depozitate în faguri. Enzimele, pe care

albinele le introduc în nectar, au insuşirea de a scinda zaharoza, maltoza, melezitoza, rafinoza,

melibioza etc., acest proces durand ani indelungaţi. Transformarea nectarului de catre albine

în miere este insoţita apoi de preschimbarea şi inlocuirea conţinutului de acizi nefolositori,

odata cu eliberarea surplusului de apa. Valoarea pH-ului dintr-o miere maturizata variaza

intre 3-5, dupa provenienţa ei floristica. Cu ocazia invertirii nectarului în miere sunt

incorporate proteine, materii albuminoide, acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic,

acetic), substanţe minerale (fosfaţi de calciu, fier, saruri de aluminiu, stronţiu, cobalt, titan,

crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc.) substanţe funcţionale de origine organica (enzime,

catalaza, inulaza, inhibina), vitamine, antibiotice naturale, hormoni şi polen, mierea neputand

fi egalata de nici un preparat farmaceutic sintetic caci ea este o substanţa vie şi direct

asimilabila.

Tipuri de miere și proprietatile lor terapeutice:

Mierea extraflorala (de mana) de brad sau de molid, este indicata în special în bronşita

• Mierea de salcam, se utilizeaza ca antiseptic, dar şi pentru calmarea sistemului nervos

• Mierea extraflorala (de mana) de mojdrean sau de frasin prezinta proprietaţi laxative şi

antiinflamatorii asupra mucoaselor intestinale.

• Mierea de trifoi stimuleaza diureza şi expectoraţia

• Mierea poliflora, în care predomina roiniţa (Melissa officinalis), prezinta efect antispastic şi

sedativ. în general, mierea poliflora de munte, prezinta efecte antiseptice şi tonice

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

79

asupra cailor respiratorii, iar cea de campie sau de deal se dovedeşte a fi benefica

tubului digestiv.

• Mierea de tei, calmeaza sistemul nervos, combate insomnia, reduce spasmul digestiv şi

pulmonar, trateaza bronşita şi stimuleaza metabolismul.

• Mierea de floarea soarelui combate febra şi ajuta la normalizarea tensiunii arteriale atat în

hipertensiune cat şi în hipotensiune.

• Mierea de menta se dovedeşte utila în dischineziile biliare. De asemenea combate

balonarea şi prezinta efect antiseptic asupra aparatului urinar.

• Mierea de flori de pomi fructiferi (cireş, mar, par, castan, prun, corcoduş, etc.) prezinta

efecte favorabile în afecţiunile renale. Totodata acest sortiment se dovedeşte util în

bolile vaselor de sange, în special ale venelor (varice, flebite, etc.).

• Mierea în faguri, prin conţinutul mare de vitamina A şi ceara, asigura o buna igiena a

cavitaţii bucale şi intareşte vederea. Ca emolient şi dezinfectant, ceara din fagurii cu

capaceala, se recomanda în afecţiunile bronhopulmonare. Prin conţinutul de acizi graşi

cu lanţ foarte lung, care se comporta ca fibrele vegetale, stimuleaza tranzitul intestinal,

iar prin enzimele şi vitamina A din conţinut, prezinta acţiune antioxidanta.

Fig.49. Apis mellifera

Propolisul datorită proprietăţilor sale bactericide, tămăduitoare, a fost utilizat din

cele mai vechi timpuri în medicina populară la vindecarea rănilor. De câţiva ani, sub influenţa

cercetărilor făcute asupra constituanţilor propolisului de izolare şi identificare a fracţiilor

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

80

active, s-a constatat apariţia, mai ales în ţările din est, a unor preparate de tipul unguent,

pastă, aerosol etc., utilizate pentru diferite afecţiuni mai ales cutanate sau ale căilor

respiratorii. Pentru fabricarea medicamentelor propolisul se predă fabricilor sau farmaciilor

interesate. Propolisul ce se achiziţionează este de două feluri - propolis obişnuit provenit de la

diferite plante sau propolis poligam şi propolis uniplant sau monofit, recoltat de la o singura

plantă. Propolisul trebuie să se prezinte ca o masă solidă, de culoare brun-cafenie, mai închisă

sau deschisă, cenuşiu-verzui, să fie de culoare omogenă sau cu aspect marmorat pe secţiuni,

consistenţa lui să fie vâscoasă, lipicioasă, frământat în mână să lase urme, să aibă un miros

plăcut, caracteristic de răşină iar referitor la puritate, să prezinte urme abia vizibile cu ochiul

liber de impurităţi fine. Totodată, la predare, trebuie să conţină între 50-55 materii răşinoase

şi balsamuri, ceară cca. 30%, uleiuri eterice cca. 14% şi polen cca.5%.

Utilizarea propolisului:

Intern: analgezic, antihemoragic, antifungic, antiseptic al căilor respiratorii medii şi

superioare, antiseptic intestinal și urinar, antiviral, bacteriostatic și bactericid

(anihilează streptococii, stafilococii, Salmonella, Proteus), febrifug, regenerant

epitelial, stimulează procesele de regenerare în ansamblu, stimulent imunitar.

Extern: antiinfecţios puternic şi cu spectru larg, cicatrizant, analgezic, regenerativ epitelial.

Indicaţii:

Intern: adenom de prostata (adjuvant), ateroscleroza, boli infecţioase însoţite de febră,

bronşita cronica, cistita, infecţii reno-urinare în general, colita acută şi cronică, dureri

de gât (traheita, faringita), enterita, febra tifoidă (adjuvant), gripa în faza incipientă,

guturai, hepatita de toate tipurile (adjuvant), hipertensiune, infecţii cu protozoarul

Giarda lambria, infecţii virale la nivelul intestinului şi al tubului digestiv în ansamblu,

meningita (adjuvant), nefrita, pielonefrita, prostata, tulburări de menopauză, tuse

chintoasă, tuse convulsivă, tuse uscată.

Extern: aluniţe, amigdalită, cancer mamar (adjuvant), cancer al pielii (adjuvant), eczeme

infecţioase, faringo-amigdalită, laringită, negi.

Musca domestica - are 5-8 mm lungime; partea anterioară a corpului este de culoare neagră;

având patru dungi încrucişate pe partea din spate; partea posterioară a corpului este gri pe

faţa superioară şi galbenă pe faţa inferioară; corpul este în întregime acoperit de peri; pe cap

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

81

are doi ochi compuşi (ochi cu faţete) mari şi roşii; muştele de casă au doar o pereche de aripi

pentru zbor, cea de a doua servind la stabilirea zborului.

Fig.50. Musca domestica

Femelele îşi depun ouăle în gunoi, compost (îngrăşământ natural), alimente în

putrefacţie (gunoi biodegradabil) şi îngrăşământ amestecat cu paie. După o evoluţie

embrionară de aproximativ 15-25 de ore ies din ouă larve, care nu au nici cap nici picioare.

Prin unduirea trupului ele se pot mişca uşor în substratul de hrană, fără a avea nevoie de

vreun ajutor. Se hrănesc cu substanţele din materia aflată în putrefacţie. În acest timp ele

cresc şi năpârlesc de două ori , înainte de a trece la stadiul de pupă. În stadiile de pupă ele

sunt fusiforme. Durata metamorfozei realizată în stadiul de pupă depinde de temperatură şi

este de 3-8 zile. La ieşirea din pupă, musca dă la o parte învelişul cu ajutorul unei vezici, ce

iese dintr-un buzunar în formă de arc, aflat pe cap. Muştele adulte sunt deja la trei zile de la

eclozare gata de reproducere. Muştele zboară cu mare precizie şi agilitate. Viteza lor de zbor

este de 2 m/s (7,2 km/h), viteză la care bat din aripi de 200 de ori pe secundă.

Muştele pot fi găsite peste tot în lume, cu excepţia deşerturilor, a regiunilor polare şi a

celor alpine de la mare altitudine. În habitatele lor pot fi întâlnite mai ales în case,

apartamente, grajduri şi locuri de depozitare a gunoaielor.

Musca este un agent supărător tipic precum şi un dăunător igienic. Muştele

deranjează oamenii, aşezându-se şi deplasându-se pe diverse părţi ale corpului lor, zburând

haotic prin cameră şi zumzăind. Prin depunerea ouălor şi din cauza etapei de hrănire a

larvelor, ele pot contamina mâncarea. Deoarece sunt purtătoare de boli, ele devin un pericol

FARMACIE AN II - BIOLOGIE ANIMALĂ – LUCRARI PRACTICE

82

pentru igienă. Există dovezi că muştele de casă pot transmite bacteria Helicobacter pylori, ce

poate cauza ulcer la om. Astfel se presupune că muştele sunt purtătoare şi de alte boli pe lână

aceasta, deşi rolul ei ca transmiţător de boli este probabil supraestimat.

Muştele ce apar izolat, pot fi omorâte cu clasicul plici de muşte. Alte metode ce au

succes în combaterea muştelor sunt hârtia de muşte, plasele de muşte, insecticidele şi lămpile

UV. În restaurante , hoteluri şi întreprinderi din industria alimentară este recomandabilă atât

folosirea lămpilor UV, cât şi a insecticidelor (aplicate corespunzător de firme specializate în

dezinsecţie) în locul aplicării celorlalte metode, din motive estetice.

Terapia cu larve de muscă care se aplica în tratarea unor plagi cronice cu tesuturi

necrozate intrate în putrefactie, aici larvele se hranesc în exclusivitate cu asemenea tesuturi,

în plus secreta o substanta cu efect antimicrobian ce confera tesuturilor o vindecare mai

rapida, substanta denumita permyiaza și care s-a obtinut și industrial dar abandonata în

prezent.