Biologia-o stiinta ce studiaza viata Biologia se adreseaza deopotriva intelectului si afectului, sensibilizand auditorul indiferent de varsta celui care o studiaza. Stiinta viului ,biologia surprinde in mii de ipostaze ,gingasia si forta,nemiscarea si viteza ametitoare,culorile curcubeului si imitatia cromatica,viata cat o secunda sau un secol,certitudinea ereditatii si miracolul variabilitatii,impunand fiecaruia si tuturora ,uimire,admiratie ,delectare. Biologia este stiinta ce studiaza viata dar si mediul de viata al organismelor vii.Studierea biologiei are ca scop final in educatia elevului, formarea unor atitudini si deprinderi referitoare la impactul biologiei asupra naturii si a societatii,dezvoltarea capacitatilor de explorare/investigare in scopul rezolvarii de probleme specifice biologiei,dezvoltarea capacitatii de comunicare iar atunci cand este necesar sa utilizeze corect limbajul specific biologiei. Studiul biologiei contribuie si la dezvoltarea armonioasa a capacitatilor fizice si intelectuale ale omului. Biologia scolara de astazi, contribuie la realizarea educatiei morale, de formare a unor generatii cu o conduita etica superioara. Disciplinele biologice ca: botanica, zoologia, ecologia ,care militeaza pentru
Transcript
Biologia-o stiinta ce studiaza viata
Biologia se adreseaza deopotriva intelectului si afectului, sensibilizand auditorul indiferent de varsta celui care o studiaza.Stiinta viului ,biologia surprinde in mii de ipostaze ,gingasia si forta,nemiscarea si viteza ametitoare,culorile curcubeului si imitatia cromatica,viata cat o secunda sau un secol,certitudinea ereditatii si miracolul variabilitatii,impunand fiecaruia si tuturora ,uimire,admiratie ,delectare.Biologia este stiinta ce studiaza viata dar si mediul de viata al organismelor vii.Studierea biologiei are ca scop final in educatia elevului, formarea unor atitudini
si deprinderi referitoare la impactul biologiei asupra naturii si a societatii,dezvoltarea capacitatilor de explorare/investigare in scopul rezolvarii de probleme specifice biologiei,dezvoltarea capacitatii de comunicare iar atunci cand este necesar sa utilizeze corect limbajul specific biologiei.Studiul biologiei contribuie si la dezvoltarea armonioasa a capacitatilor fizice si intelectuale ale omului. Biologia scolara de astazi, contribuie la realizarea educatiei morale, de
formare a unor generatii cu o conduita etica superioara. Disciplinele biologice ca: botanica, zoologia, ecologia ,care militeaza pentru ocrotirea naturii si protectia mediului ambiant ,participa activ la educarea civica a tinerilor,iar cele ca:anatomia si fiziologia omului ,igiena,genetica au o contributie deosebit de importanta in educarea pentru sanatate.Tinerii inteleg in timp ca intre dezvoltarea economica, civilizatia tehnologica si mediul inconjurator exista o corelatie ce trebuie sa ramana armonioasa .Educatia tinerei generatii ,educatie realizata si prin intermediul orelor de biologie si al profesorului de biologie este un proces dificil si indelungat..Insa cu perseverenta si multa rabdare ,profesorul reuseste sa adune firicel de nisip langa firicel de nisip,sa netezeasca o plaja a sufletului si a mintii.Este adevarat ca ea este mereu spalata de valuri si zburatacita de vant,dar intotdeauna,ceva ramane ceva din ceea ce a fost zidit nu are moarte,chiar daca pentru restul ,efortul trebuie refacut.
"Chiar daca ar fi adevarat ,cum spun unii,ca educatia nu-i da omului o alta inima,nici o alta fire,ca nu schimba nimic in adancul lui si nu atinge decat aparentele ,starui sa spun ca nici asa
(educatia)nu este zadarnica"
La Bruyere
Biologie
Biologia este știința care se ocupă de studiul tuturor organismelor vii, precum și al entităților ( virusuri / viruși , viroizi ) și fenomenelor legate de acestea. Termenul a fost creat și introdus în știință in 1802 de către Jean-Baptiste de Lamarck și G. Treviranus [1] și provine din cuvintele grecești βίος / bios , « viață » și λόγος / logos , « cuvânt, discurs, știință ». Cele mai vechi cunoștințe scrise din domeniul biologiei datează de la Aristotel și Teofrast .Dintre personalitățile biologiei mondiale putem aminti pe GLL de Buffon , G. Cuvier , JH Fabre , Ernst Haeckel , Jean-Baptiste de Lamarck , Carl Linné ,Charles Darwin , GJ Mendel , Th. Schwann , H. de Vries , Alfred Russel Wallace , A. Weismann .
Clasificarea organismelor
Ordinea în clasificări este cea filogenetică, dată de autorii respectivi pentru coloanele 2, 3, 4, 5.
Păsări Animalia Animalia Animalia (Metazoa) Animalia (Animale)
Mamifere - - - -
Ramuri ale biologiei
Datorită aprofundării cunoștințelor din domeniul biologiei după inventarea microscopului de către A. van Leeuwenhoek la mijlocul secolului al XVII-a, în interiorul biologiei au început să se formeze numeroase ramuri cu domenii de studiu bine definite. Unele din aceste ramuri au un caracter predominant teoretic precum botanica , zoologia , taxonomia , iar altele — un caracter predominant practic precum agricultura , horticultura .
Celulă (biologie)Celula este unitatea de bază, structurală și funcțională, a tuturor organismelor vii. Aceasta a fost descoperită de către Robert Hooke și este unitatea funcțională a tuturor organismelor vii cunoscute. Este cea mai mică unitate de viață, care poate fi clasificată ca o vietate, și este adesea numită bloc de viață. [1] Unele organisme, cum ar fi cele mai multe bacterii , sunt unicelulare (constau dintr-o singura celula). Alte organisme, cum ar fi oamenii, sunt multicelulare. Oamenii au aproximativ 100 bilioane sau 10 14 celule; dimensiunea tipică celulei este de 10 µm iar masa tipică celulei este de 1 nanogram. Cea mai lungă celulă umană este de aproximativ 135 µm și se găsește în cornul anterior din măduva spinării în timp ce celulele granulare dincerebel , cele mai mici, pot avea circa 4 µm. Cea mai lunga celulă poate ajunge de la degetul de la picior la partea inferioară atrunchiului cerebral . [2] Cele mai mari celule cunoscute sunt celulele de ou de struț nefertilizate, care se cântăresc aproximativ 3.3 pfunzi. [3] [4] În 1835 , înainte ca teoria finală despre celulă să fie dezvoltată, Jan Evangelista Purkinje a observat mici "granule", în timp ce privea prin microscop țesuturi de plante. Teoria celulară , dezvoltată pentru prima oară în 1839 de către Matthias Jakob Schleiden si Theodor Schwann , afirma că toate organismele sunt compuse din una sau mai multe celule, că toate celulele provin din celulele preexistente, că funcțiile vitale ale unui organism au loc in interiorul celulelor, și că toate celulele conțin informațiile ereditare necesare pentru reglarea funcțiilor celulare și de transmitere a informațiilor pentru următoarea generație de celule. [5] Cuvântul celulă provine de la cuvântul latin cellula , care înseamnă, o cameră mică. Termenul descriptiv pentru cea mai mică structură de viață biologică, a fost inventat de către Robert Hooke într-o carte pe care a publicat-o în 1665 , când a comparat celulele de plută pe care le-a văzut prin microscopul său cu micile camere de locuit ale călugărilor. [6]
Definiții
Pentru celulă au fost date numeroase definiții. Astfel chiar aceiași autori (Toma C. și Niță Mihaela în „Celula vegetală”, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 1995) dau două definiții diferite în funcție punctul de vedere din care este abordată problema. Aceste definiții sunt:
„Celula este o unitate morfo funcțională elementară a tuturor organismelor procariote și eucariote. Ea reprezină un prim nivel de organizare a materiei vii, dotat cu capacitatea de autoreglare, autoconservare și autoreproducere.”
„ Privită prin prisma teoriei sistemice, celula poate fi definită ca un sistem biologic deschis, deosebit de dinamic, aflat în relații de echilibru cu mediul înconjurător – în cazulprotofitelor și protozoarelor – sau ca un subsistem când devine parte componentă a unui țesut , organ sau organism pluricelular.”
Anatomia
Celula eucariotă (stânga) și procariotă (dreapta)
Există două tipuri de celule: procariote și eucariote. Celulele procariote sunt, de obicei, independente, in timp ce celulele eucariote sunt adesea găsite în organisme multicelulare.
Celula procariotă este mai simplă și mai mică decât o celula eucariotă. Este lipsită denucleu individualizat, și de cele mai multe organite ale celulei eucariote. Există două tipuri de procariote: bacteriile si archaea ; amândouă au o structură similară. Materialul nuclear al celulelor procariote constă dintr-un singur cromozom, care este în contact direct cu citoplasma. La aceste celule, regiunea nucleară nedefinită din citoplasmă se numește nucleoid.
O celulă procariote are trei regiuni arhitecturale:
La exterior, flagel și pilus care se proiectează de pe suprafața celulei. Acestea sunt structuri (nu sunt prezente în toate celulele procariote) din proteine care faciliteză deplasarea și comunicarea între celule;
Ceea ce înconjoară celula este învelitoarea celulalră. - în general, constând dintr-unperete celular care acoperă o membrană celulară , totuși unele bacterii au în plus un strat suplimentar de acoperire numit capsulă . Învelișul ofera rigiditate celulei și separă interiorul celulei de mediul în care se află, servind ca un filtru de protecție. Deși cele mai multe procariote au un perete celular, există și excepții, cum ar fi Mycoplasma (bacterie) și Thermoplasma (archaea). Peretele celular este format din peptidoglican la bacterii, și acționează ca o barieră suplimentară împotriva forțelor exterioare. Acesta previne, de asemenea, celulele de la dezvoltarea exagerată și în cele din urmă de spargerea (citoliza) din cauza presiunii osmotice împotriva unui mediu hipotonic. Unele celule eucariote (celule de plante și celule de ciuperci) au de asemenea, un perete celular;
În interiorul celulei este regiunea citoplasmatică care conține genomul celulei (ADN), ribozomi și diferite tipuri de incluziuni. Un cromozom procariot este de obicei o moleculă circulară (o excepție este cea a bacteriei Borrelia burgdorferi, care provoacă boala Lyme ). Deși nu formează un nucleu, ADN-ul este condensat într-un nucleoid.Procariotele pot transporta elemente ADN extracromosomiale numite plasmide , care sunt de obicei circulare. Plasmidele activează funcții suplimentare, cum ar fi rezistența la antibiotice .
Plantele, animalele, ciupercile, mucegaiurile, protozoarele și algele sunt toate eucariote. Aceste celule sunt de aproximativ 15 ori mai mari decât o procariotă tipică și pot avea volumul de 1000 de ori mai mare.Diferența majoră dintre procariote și eucariote este că celulele eucariote conțin compartimente legate de membrană în care pot avea loc activități specifice metabolice. Cea mai importantă dintre acestea estenucleul celular , un compartiment delimitat de membrană, care adăpostește ADN-ul celulelor eucariote. Acest nucleu dă eucariotei numele ei. Alte diferențe pot fi:
Membrana plasmatică se aseamana cu cea a procariotelor în funcție, cu diferențe minore în configurare.Pereții celulelor pot fi sau nu prezenți.
ADN-ul eucariotei este organizat într-unul sau mai multe molecule liniare, numite cromozomi , care sunt asociate cu proteine histone. Toate ADN-urile cromozomiale sunt stocate în nucleul celulei, separate de citoplasma printr-o membrană. Unele organite eucariote, cum ar fi mitocondriile conțin deasemenea ADN.
Eucariotele se pot deplasa folosind flagelul. Flagelul acestor celule este mult mai complex decât al procariotelor.
Robert Hooke (n. 18 iulie 1635 — d. 3 martie 1703 ) a fost un savant englez , care a excelat ca astronom și fizician, fiind cel mai bine cunoscut pentru formularea legii de proporționalitate între deformațiile elastice ale unui corp și tensiunile la care este supus, cunoscută ca „ Legea lui Hooke”.
Date biografice
Robert Hooke sa născut la Freshwater , pe insula Whight , Anglia și a studiat la Universitatea Oxford , unde a fost asistentul fizicianului englez Robert Boyle .
Din anul 1662 a fost numit supraveghetor al experimentelor Societății Regale, al cărei membru a fost ales în 1663 . Doi ani mai târziu, în 1665 , a fost numit profesor de geometrie al Universității Oxford.
A fost primul care a folosit balanța cu arc pentru reglarea ceasurilor și observând similaritățile dintre mișcarea unei sfori vibrând și balansarea unei pendule, a inventat pendula cu arc, ceea ce a condus la o mai mare precizie a ceasurilor. Intuiește și formulează într-o comunicare la Royal Society din Londra primele idei privind telegrafia vizuală.
Din anul 1666 a fost numit inspector al Londrei și a făcut design-ul mai multor clădiri, inclusiv al Casei Montague și al Spitalului Bethlehem.
Hooke a anticipat unele din cele mai importante descoperiri și invenții ale acelor timpuri. A inventat și perfecționat mai multe instrumente de observare și măsurare (telescoape, termometre, microscoape). Cu telescopul Gregorian, Hooke a observat pentru prima oara celulele vegetale.
A formulat teoria cu privire la mișcarea planetelor ca o problemă din mecanică și independent de fizicianul britanic Newton a emis ipoteza gravitației.
Cu toate ca a avut mai multe invenții și descoperiri, Hooke va rămane cel mai bine cunoscut pentru descoperirea și formularea matematică a legii elasticității.
Opera
Astronomie
A descoperit:
rotația planetei Jupiter forma eliptică a orbitei descrise de centrul de gravitație al Sistemului Pământ - Lună .
Biologia microscopicăRobert Hooke a stabilit structura celulară a țesuturilor și a introdus, în 1665 , în lucrarea sa, Micrographia , noțiunea de celulă.
Lucrări
Micrographia ( 1665 ) Lectiones Cutlerianae ( 1669 ) An attempt to prove the motion of the earth from observations made , Londra ( 1674 )
Virusul gripei aviare , văzut la microscopul electronic
În biologie, un virus este un agent patogen inframicrobian, invizibil la microscopul optic, care se reproduce numai în interiorul celulelor vii și provoacă diverse boli infecțioase numite viroze. [1] Virusurile sunt
paraziți intacelulari, lipsiți de metabolism propriu, motiv pentru care nu sunt considerate vii.
Ca structură, virusul este o particulă submicroscopică, alcătuită dintr-o parte centrală numită genom viral, format din material genetic, care
poate fi ADN sau ARN , și o teacă sau înveliș protector de natură proteică, numită capsidă . Capsida și genomul viral alcătuiesc nucleocapsida . La virusurile mai complexe mai apare un înveliș exterior de natură proteică numit pericapsidă ,peplos sau anvelopă virală. Din punct de vedere al prezenței învelișului pericapsidal, virusurile se împart în două categorii: nude și învelite în peplos.
Istoric
Existența unor microorganisme invizibile la microscop a fost intuită de Pasteur după ce toate încercările de a pune în evidență agentul turbării au părut a fi zadarnice.
După unii precursori geniali ( Edward Jenner , Pasteur ), progresele în domeniul virologiei au rămas neînsemnate și până la începutul secolului al XX-lea, sa vorbit în continuare de acele "ființe imaginare", fără ca ele să fie cunoscute.
Cu ajutorul microscopului optic cu lumină ultravioletă (" ultramicroscopul "), se pot distinge obiecte până la o finețe dimensională de 0,15 μm, la măriri de 6.000-7.000 ori.Cu toate acestea, virusurile ( inframicrobii ), nu se pot observa cu aceste microscoape. Observarea lor cere o mărire de ordinul 10.000-15.000 ori, ceea ce nu se poate obține cu microscopul optic, deoarece astfel de măriri necesită puteri separatoare de 0,2 μm.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, sa reușit detectarea lor printr-o metodă indirectă; după triturarea țesuturilor care le conțin, virusurile traversează filtrele și prin injectare transmit o anumită boală , astfel că li sa atribuit denumirea de virusuri filtrante .
Lucrările lui R. Degkwitz (1927) și T. Taniguchi (1935) au demonstrat că rujeola este cauzată de un virus. La fel și rubeola . Aceste două virusuri vor fi cultivate ulterior de Enders (1962).
În 1935, WM Stanley izolează o „ proteină ” și demonstrează că inocularea acesteia unor plante provoacă boala numită mozaicul tutunului; de asemenea, arată că „proteina” păstrează această proprietate și după cristalizare; Bowden și Pirie îi confirmă descoperirile în 1937. Ulterior sa văzut că de fapt era de vorba de un acid nucleic cu un înveliș de natură proteică; în cazul virusurilor patogene pentru animale, aceste două componente pot, în anumite condiții, să se separe.
În 1939, G. Kausche, E. Pfankuch și E. Ruska au început să studieze virusurile la microscopul electronic . În 1943, Goodpasture este inițiatorul infectării membranei alantoidiene a oului embrionat de pui
( variola aviară, vaccina , herpesul ), care va fi dezvoltată de FM Burnet și colaboratorii săi, iar apoi de mulți alții (Levaditi, Myakawa, etc).
După ce demonstrează că la baza reproducerii virusului mozaicului tutunului stă ARN -ul, Heinz Fraenkel-Conrat arată în 1955 împreună cu Robley Williams că un virus funcțional poate fi obținut din ARN purificat și o proteină, acestea două unindu-se spontan (proteina învelește materialul genetic), - deci
aceasta este cea mai stabilă structură (cu energia cea mai mică) -, și este foarte probabil ca acesta să fie și mecanismul de formare a virusului în celula gazdă.
În 1958, Stanley a stabilit că ceea ce credea a fi „proteina” virusului mozaicului tutunului are proprietățile moleculelor chimice dar dispune și de capacitatea de a se reproduce și de a se transforma.
Proprietăți
Din punct de vedere chimic, virusurile sunt constituite din nucleoproteide. La un înalt grad de puritate ele pot cristaliza.
La virusul herpesului capsida este prevăzută cu prelungiri proteinice ( capsomeri ) care acoperă toată suprafața virionului.
Deosebiri față de bacterii : Virusurile au dimensiuni foarte mici (de la 8 nm până la 500 nm, astfel că pot traversa filtrele
poroase ce rețin bacteriile . Reproducerea virusurilor este posibilă numai în interiorul celulelor vii, în organisme sau în medii
de cultură care conțin astfel de celule. Au rezistență mare la glicerină și la solvenții lipoidelor, față de care sunt sensibili majoritatea
microbilor. Virusurile sunt agenți patogeni ai unor boli denumite generic viroze . În general, virusurile dau imunitate, dar infecția poate fi determinată și de acizii nucleici extrași din
virusuri; în acest caz nu se obține imunizare, datorită lipsei proteinei. Exemple: virusul variolei, virusul turbării, virusul encefalitei, HIV, virusul gripal, etc. Exista și viroze ale plantelor, cel mai cunoscut agent fiind Virusul mozaicului tutunului.
Clasificare
Încrengătura Virophyta cuprinde numai ordinul Virales, împărțit în 3 subordine: Subordinul Phytophagineae (virusurile plantelor), cuprinzând ribovirusuri care produc fitoviroze. Subordinul Zoophagineae (virusurile animalelor), grupând dezoxivirusuri sau adenovirusuri care
parazitează animalele și omul (virusul gripei, turbării, poliomelitei, variolei etc.) Subordinul Fhagineae (virusuri bacteriofage), grupează adenovirusuri parazite în celulele
bacteriene, distruse prin liză. După gazda care îi primește, se împart în patru grupe:
virusuri patogene pentru bacterii: bacteriofagi: virusuri patogene pentru vegetalele superioare: virusurile plantelor; virusuri patogene pentru nevertebrate: virusurile insectelor; virusuri patogene pentru vertebrate, cuprinzând cinci grupe:
virusuri al căror tropism este marcat pentru ectoderm (vaccin, variolă), virusuri neurotrope pure (turbare), virusuri endoteliomezodermice (limfogranulomatoză venerică la om), virusuri septicemice (rujeolă, rubeolă), virusuri proliferative (sarcomul lui Roux, leucoze și leucemii transmisibile).
După proprietățile fizico-chimice:
După tipul de acid nucleic pe care îl conțin ( clasificarea actuală uzuală ) Virusuri care contin in genomul lor ARN sau ribovirusuri Virusuri care contin in genomul lor ADN sau deoxiribovirusuri
O ciuperca (pronunţat / fʌŋɡəs / ; PL ciuperci. [3] sau ciuperci [4] ) este un membru al unui grup mare de eucarioteorganisme care include microorganisme, cum ar fi drojdii şi mucegaiuri ( engleza britanică : mucegaiuri), precum şi mai multe familiar ciuperci . Aceste organisme sunt clasificate ca un regat , Ciuperci, care este separat de plante , animale şibacterii . O diferenţă majoră este aceea că celulele fungice au peretii celulelor care conţin chitina , spre deosebire de peretii celulelor de plante, care conţin celuloză . Aceste diferenţe şi alte arată că ciupercile forma un singur grup de organisme conexe, numit Eumycota (ciuperci adevărate sau Eumycetes), care au un strămoş comun (un monophyleticgrup). Acest grup fungice este diferit de structural similare myxomycetes (matriţe noroi) şi oomycetes (mucegaiuri de apă). Disciplina de biologie dedicat studiului de ciuperci este cunoscut sub numele de micologie , care este adesea considerat ca o ramură de botanică , chiar dacă studiile genetice au arătat că ciupercile sunt mai strâns legate de animale decât la plante.
În toată lumea abundenta, cele mai multe ciuperci sunt în umbră din cauza dimensiunii mici a structurilor lor, şi lor cripticemod de viaţă în sol, în materie moartă, ca şi simbionţi de plante, animale, sau alte ciuperci. Acestea pot deveni evidente atunci când fructe , fie ca ciuperci sau mucegai. Ciuperci îndeplini un rol esenţial în descompunerea materiei organice şi au roluri fundamentale în ciclism nutrienţi şi de schimb. Ei au fost mult timp folosit ca o sursă directă de produse alimentare, cum ar fi ciuperci şi trufe , ca o învoire agent pentru pâine, şi în fermentaţie de produse alimentare diverse, cum ar fi vin , bere , şi sos de soia . Începând cu anii 1940, ciupercile au fost utilizate pentru producerea de antibiotice , şi, mai recent, diferite enzime produse de ciuperci sunt utilizate industrial şi în detergenţi . Ciuperci sunt, de asemenea, folosite ca pesticide biologice pentru controlul buruienilor, bolilor plantelor şi de insecte dăunătoare. Multe specii producbioactive compusi numiti micotoxine , cum ar fi alcaloizi şi polyketides , care sunt toxice pentru animale, inclusiv la om.Structurile rodirea de câteva specii contin psihotrope şi compuşi sunt consumate recreationally sau în tradiţionaleceremonii spirituale . Ciupercile pot descompune materiale fabricate şi clădiri, şi devin semnificative agenţilor patogeni de oameni si alte animale. Pierderi de culturi din cauza infecţiilor fungice (de exemplu, blastică boală orez ) sau alimentedeteriorare poate avea un impact mare asupra omului aprovizionarea cu produse alimentare şi a economiilor locale.
Împărăţia ciuperca cuprinde o diversitate enormă de taxoni cu ecologies variate, ciclul de viaţă strategii, şi morfologiivariind de la unicelulare acvatice chytrids la ciuperci mari. Cu toate acestea, este puţin cunoscută a adevăratbiodiversităţii de Ciuperci Britanie, care a fost estimat la aproximativ 1,5 milioane de specii, cu aproximativ 5% dintre acestea au fost clasificate în mod oficial. Inca de pionierat 18 şi 19 din secolul taxonomice fabrică al lui Carl Linnaeus ,Christian Persoon Hendrik , şi Elias Magnus Fries , ciupercile au fost clasificate în funcţie de morfologia lor (de exemplu, caracteristici cum ar fi culoarea spor sau caracteristici microscopice) sau fiziologie . Advances in genetica moleculara au deschis calea pentru analiza ADN-ului să fie încorporată în taxonomie, care a contestat uneori categoriile istorice bazate pe morfologie si alte trasaturi. filogenetică studii publicate in ultimul deceniu au contribuit la remodelarea clasificarea Ciuperci Britanie, care se împarte într-un singur subkingdom , şapte încrengături , şi zece subphyla.
Etimologie
Ciuperca cuvânt englezesc este direct adoptat de latină ciuperca (ciuperci), utilizate în scrierile lui Horaţiu şi Pliniu . [5] Acest lucru la rândul său este derivat din greacăcuvântul sphongos / σφογγος ("burete"), care se referă la macroscopic structurile şi morfologia de ciuperci si mucegaiuri, rădăcină este, de asemenea, utilizat în alte limbi, cum ar fi Schwamm german ("burete"), Schimmel ("mucegai"), precum şi champignon franceză şi spaniolă champiñon (care inseamna atat "ciupercă" ). [6] de utilizare amicologie cuvânt, care este derivat din greacă mykes / μύκης (ciuperci) şi logo-uri / λόγος (discursul), [7], pentru a indica studiul ştiinţific al ciupercilor este gandit pentru a avea originea în 1836 cu engleză naturalist Miles Iosif Berkeley e publicării Flora limba engleză de Sir James Edward Smith, Vol.. 5.
Listă de ciuperci otrăvitoareCiuperci otrăvitoare sunt denumite toate tipurile de ciuperci (regnul Fungi, Ascomycota ) care au pălărie și picior, a nu se confunda cu ciupercile microscopice mucegaiurileși cele care produc bolile numite micoze .
Ciuperci otrăvitoare
Ciuperci otrăvitoare
Aspect Denumirea științifică Denumirea populară
Amarita muscaria Pălăria șarpelui
Amanita phalloides Buretele viperei
Scleroderma verrucosum Ciuperca de bălegar
Amanita pantherina Buretele panterei
Boletus satanas Hribul dracului
Cortinarius orellanus Cortinara de munte
Cortinarius rubellus
Ciuperci a căror toxicitate e controversată
Ciuperci a căror toxicitate este controversată
Aspect Denumirea științifică Denumirea populară
Coprinus micaceus
Coprinus atromentarius
In Europa sunt cunoscute ca. 5000 de soiuri de ciuperci din care 150 sunt otrăvitoare, dar numai câteva provoacă intoxicații mortale. Printre ciupercile foarte toxice cunoscute sunt „Amanita phalloides”, „Cortinarius orellanus” și „Cortinarius rubellus”.
Unele ciuperci sunt numai pentru anumite persoane alergice toxice ca de exemplu, „Paxillus involutus” sau „Tricholoma flavovirens”. Alte ciuperci cauzează prin consum mutații genetice ca „Lyophyllum connatum”.
In mod frecvent apar intoxicații cu „Cortinarius infractus”, „Inocybe rimosa”, „Amanita phalloides” și „Boletus pinophilus” din cauză că se pot confunda ușor cu ciupercile comestibile.
Ca o curiozitate se poate aminti ciuperca toxică Gyromitra esculenta care este culeasă în nordul și estul Eurpei, însă toxicul prin fiebere se descompune fiind termolabil. Este greșită părerea de a crede că ciupercile consumate de melci sau insecte n-ar fi toxice pentru om, la culesul ciupercilor este indicat să fie considerat toxică ciuperca necunoscută.
PlantăRegnul Plantae este o categorie sistematică care cuprinde, conform oamenilor de știință [ cine? ] , organismele pluricelulare fotosintetizante, adaptate primar la viața terestră. Acest regn se in parte în briofite (mușchi), pteridofite (ferigi) și spermatofite (gimnosperme și angiosperme).
Plantă este și ume generic dat organismelor vegetale, cu o organizare mai simplă decât a animalelor și care își extrag hrana prin rădăcini, caracterizându-se prin prezența clorofilei, prin faptul că membrana celulei este formată din celuloză și, în cazul speciilor superioare, prin alcătuirea corpului din rădăcină, tulpină și frunze.
Organisme pluricelulareToate organismele încadrate în Regnul Plantae au corpul format din mai multe celule diferențiate între ele.
Organisme fotosintetizante
Plantele sunt organisme în marea majoritate a cazurilor autotrofe, care își pregătesc singure hrana din substanțe minerale, apă și dioxid de carbon în procesul de fotosinteză folosind drept sursă de energie, lumina solară.
Organisme adaptate primar la viața terestră
Avantajele vieții terestre în comparație cu viața în mediul acvatic
Lumina abundentă. Lumina este un factor esențial pentru desfășurarea procesului de fotosinteză, proces indispensabil vieții plantelor. În mediul acvatic, factorul lumină este puternic restricționat de: a) turbiditatea apei; b) adâncimea apei.
dioxidul de carbon din atmosferă este suficient și nu mai este un factor restrictiv asupra fotosintezei, cum se întâmplă adeseori în apă.
Mediul terestru nu era ocupat de forme de viață competitive pentru plante.
Adaptări ale plantelor la mediul de viață terestru
Apariția țesuturilor conducătoare. Prezența cuticulei. Prezența stomatelor. Apariția semințelor.
Secundar unele plante s-au adapta la mediul de viață acvatic ( plante hidrofite ).
Reproducerea
Reproducerea reprezntă procesul de multiplicare al organismelor, și este deci caracteristică și plantelor. Plantele se port multiplica prin reproducere asexuată , reproducere sexuată sau reproducere care cuprinde ambele tipuri enumerate anterior. Indiferent de tipul de reproducere, stadiul de la care se pornește poartă numele de germene .Reproducerea sexuată se face cu ajutorul germenilor sexuați, iar reproducerea asexuată se face cu ajutorul germenilor asexuați. Germenii sexuați poartă numele de zigoți.Germenii asexuați pot fi de două feluri specializați și nespecializați. Germenii specializati asexuați pot fi spori sau zooospori. Germenii asexuați nespecialiyati pot fi: bulbi ,rizomi , tuberculi , sau fragmente de organe vegetative.
Au fost descrise la plante, folosindu-se drept criteriu circulația informației genetice de la ascendenți la descendenți trei sisteme de reproducere.
1. Sistemul de reproducere biparentală prin fertilizare încrucișată
2.Sistemul de reproducere uniparentală prin autofecundare
3.Sistemul de reproducere uniparentală fară fertilizare.
Dintre lucrările științifice care tratează plantele cele mai reprezentative sunt cele ce poartă denumirea de Floră . Aceste lucrări tratează în modul cel mai amănunțit posibil totalitatea palntelor dintr-o anumită regiune sau dintr-o anumită țară.
Clasificarea regnului Plantae
În legătură cu clasificarea regnului Plantae, ca de altfel în toate clasificările, există mai multe păreri, iar unele dintre acestea pot fi asemănătoare sau mai puțin asemănătoare.Cea mai recentă clasificare din literatura română de specialitate este cea a prof. univ. dr. Vasile Ciocârlan care a fost publicată în lucrareea Flora Ilustrată a României, Editura Ceres, București,2000.
Dintre clasificările existente amintim:
Clasificarea Regnului Plantae după Al. Beldie 1977
Clasificarea Regnului Plantae după Anca Sârbu, 1999
Clasificarea Regnului Plantae după Flora Ilustrată a României, V. Ciocârlan, 2000
Clasificarea Regnului Plantae după Systema Naturae 2000
Protecția plantelor
Protecția plantelor este știința care se ocupa cu studiul bolilor și al dăunǎtorilor plantelor de cultură, precum și cu mǎsurile de prevenire și combatere a acestora. Ea cuprinde două discipline: fitopatologia și entomologia .
Medalia florilor
Cea mai veche reprezentare a unei plante care a fost găsită datează de acum 7000 de ani de pe o medalie descoperită într-un mormânt din Altai . Pe această medalie este reprezentat un trandafir [2] .
Mușchi (plantă)Mușchii , ( Subregnul Bryophita ) sau briofitele, cum sunt denumiți în literatura științifică, cuprind aproximativ 25.000 de specii de plante. Ei sunt răspândiți pe tot globul, începând cu zonele calde și ploiose tot timpul anului, cum este zona ecuatorială și sfârșind cu zonele caracterizate prin temperaturi extrem de scăzute, cum sunt zonele polare. În toate zonele climatice ei preferă biotopurile umede. Caracterele generale
ale Subregnului Bryophita
Mușchii au corpul vegetativ lipsit de vase conducătoare adevărate, numit tal cormoid . Organele de reproducere sexuată, anteridia și arhegonul, sunt pluricelulare, iar ciclul vital este
haplodiplofazic.
Mușchii au corp alcătuit din două generații subordonate:gametofitul dominant (mușchiul propriu zis) și sporofitul marunt. muschiul de pamint face parte din categoria muschilor superiori
Mușchii inferiori
Mușchii inferiori mai pastrează multe caractere specifice algelor. Corpul vegetativ, este un tal lamelar care se fixează în sol cu ajutorul rizoizilor monocelulari. Superioritatea față de alge o dovedește prezența epidermei la suprafața talului, a țesuturilor parenchimatice, cu rol asimilator și de depozitare. Din mușchii inferiori face parte Fierea pământului ( Marchantia polymorpha ) care traiește în locurile permanent umede, lângă izvoare și fântani. eu sunt bity
Mușchii superiori
Mușchii superiori au corpul vegetativ - un tal cormoid, format din tulpiniță, frunzulițe și rizoizi pluricelulari, care sunt analoage cu organele vegetative ale plantelor vasculare. Exemplu este Mușchiul de pământ ( Politrichum commune ).
Inmultirea muschilor se face asexuat prin spori si sexuat prin celula ou sau zigot.
Importanța mușchilor
Muschii sporesc pătura de humus de pe stânci; Protejează solul împotriva eroziunii; Turba, care se formează în locurile mlăștinoase din resturile parțial descompuse ale mușchiului de turbă
(Sphagnum), este utilizată ca îngrășământ organic, combustibil, material izolant.
Regnul AnimaliaUn animal este un organism (ființă vie) pluricelular, heterotrof , deci care nu își poate produce el însuși substanțele organice necesare hrănirii (cum fac plantele, algele și bacteriile albastre verzi prin fotosinteză ), fiind nevoit să folosească substanțe organice gata preparate luate din mediu. Majoritatea folosesc oxigenul pentru respirație. Există și unele animale care trăiesc în medii fără oxigen. Acestea respiră anaerob .
Organismele care au fost încadrate în Regnul Animalia au fost introduse în unități sistematice din ce în ce mai mici în funcție de legăturile lor filogenetice. Referitor la aceaste subîmpărțiri există mai multe păreri, care sunt prezentate în subcapitolul „Clasificarea Regnului Animalia”.
Știința care se ocupă cu studiul animalelor se numește zoologie .
Etimologie
Cuvântul "animal" provine de la cuvântul Latin animale , genul neutru al animalis și este derivat de la anima , ce înseamnă suflu vital sau suflet. Definiția biologică a cuvântului se referă la toți membrii regnului animalia, inclusiv omul. [1]
Caracteristici
Animalele au mai multe trăsături ce le diferențiază de alte viețuitoare. Animalele sunt organisme eucariote și pluricelulare [2] , ce le separă de bacterii și de majoritatea protistelor . Ele au o hrănire heterotrofă , [3] de obicei, digerând hrana într-un tub digestiv, ce le separă de plante și alge Ele se diferențiază de plante, alge și fungi prin lipsa pereților celulari rigizi. [4] Majoritatea animalelor sunt mobile, [5] (exceptând anumite stadii de dezvoltare, coralii, bureții de mare).
Structură
Cu câteva excepții, în special spongierii (Phylum Porifera ) și Placozoa , animalele au corpul format din mai multe țesuturi .Printre acestea se numără mușchii , ce se contractă, având rol important în locomoție, și țesutul nervos ce trimite și procesează semnalele nervoase. De asemenea, există și un tub digestiv , cu una sau două ieșiri.
Toate animalele sunt compuse din celule eucariote , înconjurate de o matrice extracelulară specifică, compusă din colagen și glicoproteide elastice. Acestea se pot calcifica, pentru a forma oase sau cochilii . În timpul dezvoltării ele formează o structură de bază flexibilă pe care celulele se pot reorganiza, făcând posibilă crearea structurilor complexe. În contrast, alte organisme multicelulare, ca plantele și fungii, au celulele fixate din cauza pereților celulari, dezvoltându-se prin creștere progresivă.
Reproducere și dezvoltare
Toate animalele se reproduc sexuat . Ele au organe reproducătoare specializate ce, prin meioză , produc spermatozoizi sau ovule .Acestea se unsesc în procesul numit fecundație pentru a forma zigotul (sau celula-ou), din care se va dezvolta un organism nou.
Unele animale sunt capabile și de reproducere asexuată . Acest lucru poate avea loc prin parthenogeneză , proces prin care se formează ouă fertile fără fecundație (împerechere), sau, în unele cazuri, prin fragmentare , ca de exemplu la spongieri . O altă modalitate de înmulțire asexuată este înmugurirea întâlnită tot la animalele inferioare (spongieri).
Zigotul începe să se dividă și trece prin mai multe stadii: morulă , blastulă , gastrulă . Blastula suferă rearanjare și diferențiere. La spongieri, larvele blastulă înoată spre altă locație și se dezvoltă într-un nou burete. În majoritatea celorlalte specii, blastula suferă rearanjări mult mai complicate.
Hrănirea și sursele de energie
Majoritatea animalelor folosesc indirect energia solară . Plantele folosesc această energie pentru a transforma razele soarelui în zaharide simple în procesul numitfotosinteză . Începând cu moleculele de dioxid de carbon (CO 2 ) și apă (H 2 O), fotosinteza transformă energia solară în energie chimică stocată în legăturile glucozei (C 6 H 12 O 6 ) și eliberează oxigen (O 2 ).Aceste zaharuri sunt folosite de plante la creștere. Când animalele mănâncă aceste plante (sau mănâncă alte animale ce au mâncat plante), zaharurile produse de plantă sunt folosite de animal. Ele sunt folosite direct de către animal pentru a crește sau, sunt descompuse, eliberând energie, necesară pentru diferitele procese ale acestuia.
ViermeViermii sunt animale nevertebrate inferioare mai evoluate decât celenteratele , lipsite de picioare, care au corpul moale, lunguieț, cu piele lucioasă, ale caror medii de trai sunt cel subteran și cel acvatic. De asemenea, mulți viermi sunt paraziți , ale căror gazde sunt plantele și animalele.
Clasificarea
Viermii sunt grupați în corespundere cu structura corpului în trei încrengături: Viermi plați , Viermi cilindrici și viermi inelați .
Tenia este un vierme plat parazit, care se dezvoltă în corpul a două gazde: omul, gazda principală în intestinul căruia trăiește și produce ouă, și porcul sau vitele cornute mari, gazde intermediare în care se dezvoltă larvele.
Corpul ei are o lungime de 4-6 metri, fiind segmentat și având culoarea albă. La capătul anterior se găsește o umflătură numita scolex pe care se află 4 ventuze și o coroană dubla de cârlige cu care se prinde de peretii intestinului. Între scolex și corp se află gâtul. În ultimele segmente se formeaza în jur de 150.000 de ouă care sunt eliminate în mediul extern cu fecalele. De aici ele împreună cu iarba sau apa pătrund în stomacul animalelor, unde se dezvoltă în larve. Din stomac larvele trec în sînge care le transportă în mușchi unde se transformă în cistireci - vezicule de mărimea bobului de mazăre care conțin capul și un gât scurt al teniei
Omul se poate infecta cu tenie dacă consumă carne, care na fost suficient prelucrată termic (fiartă sau prăjită) , cu cisticerci viabili. Dacă cisticercii ajung în intestinul omului din ei se dezvoltă viermele matur.
Tenia secretă în organismul omului substanțe toxice, care dereglează funcțiile intestinului și provoacă anemia .
Viermele-de-galbează are aspectul unei semințe de dovleac, atingând o lungime 3-4 centimetri și având culoare alb-gălbuie. El parazitează ficatul oilor, provocând boala numita galbează. Datorită vieții de parazit la el nu sunt prezente aparatul circulator și cel respirator, având în schimb un aparat gastro-vascular, care ține locul aparatelui digestiv și circulator. Mai posedă un orificiu buco-anal și cordoane ramificate. Sistemul nervos este reprezentat de niște aglomerari de ganglioni, fiind de tip ganglionar.Reproducerea este sexuată, la fel ca cea a teniei.
Viermi cilindrici (Nemathelminthes)
Ascaridele , numite popular limbric este un vierme cilindric parazit de culoarea alb-galbuie și are o lungime de circa 15-20 centimetri. Orificiul bucal se află la capătul anterior, iar cel anal se afla la capătul posterior. Femela
depune circa 200.000 de oua zilnic în intestinul omului sau al altor animale. Ele sunt eliminate cu excrementele gazdei. Ouale ajungâng in corpul omului sanătos și se transforma în larve, provocând ascaridoza .
Viermi inelați (Anelida)
Majoritatea viermilor inelați au corpul cilindric segmentat în inele numite metamere . Numărul segmentelor în funcție de specie ajunge până la 800. Pe fiecare metamer se află niște perișori mici și elastici, numiți cheți , care servesc la fixarea corpului de substrat. Corpul viermilor inelați este cilindric, slab sau turtit dorso-ventral, cu lungimea între 0,2 mm și 3 m. Culoarea corpului variază de la alb sau brun întunecat pînă la verde sau roșu. Organele interne ale viermilor inelați se află în cavitatea corpului propriu-zisă, care este împărțită în camere prin pereți transversali ( septe ). Fiecare cameră internă corespunde unui metamer.
Viermii inelați pot fi semiparaziți (lipitorile) sau neparaziți (râma).
Râma are corpul acoperit cu o piele subtire, umeda, si bogat vascularizata, masurand 15-25 centimetri lungime. Orificiul bucal se afla la capatul anterior, iar cel anal se afla la capatul posterior. Corpul este format din inele, de aici si numele de inelati. Inelelor circulare le corespund pereti despartitori.Ea se poate regenera. Ventral,rama are cate 4 perechi de peri scurti si aspri,numiti cheti. Râma se hraneste cu substante organice din sol, eliminandu-le prin orificiul anal. Nu are aparat respirator. Respira prin piele.Vasele de sange sunt reprezentate de vasul dorsal si cel ventral, cate unul pentru fiecare inel, sangele este rosu, dar nu prezinta inima. Sistemul nervos este ganglionar, ventral si scalariform. Ganglionii dintr-un inel sunt legati cu ganglionii din celelalte inele. Rama este hermafrodita.Organele de inmultire se afla in treimea anterioara a corpului.Indivizii pot face schimb de organe sexuale. Ouale sunt depuse intr-un cocon. Din oua ies rame mici.
Lipitorile sunt viermi inelați, majoritatea paraziți, care se hrănec cu sângele animalelor superioare, dar există și lipitori libere care se hrănesc cu larve și râme. Majoritatea speciilor trăiesc în lacuri și ape curgătoare. Lipitorile parazite au câte o ventuză cu care se fixează de corpul victimei. Cavitatea bucala prezinta o ventuza bucala cu 3 falci chitinoase care au forma literei Y . O lipitoare poate suge până la 32 grame de sânge, ce nu e coagulează un timp îndelungat, deoarece glandele intestinale ale acestei animale secretă oo substanță anticoagulantă, numită hirudină . Ea este utilizată în medicină (în pecial specia Hirudo medicinalis ).
Alți viemi paraziți
Oxiurul trăiește în intestinul gros. Ei sunt mici de vreo 5-12 milimetri și au culoare alba. Noaptea femelele ies in jurul orificiului anal și depun oua. Având mâinile murdare, ouale pot ajungin corp și provoca oxiuraza.
Trichinele au o lungime de 3-4 milimetri. De obicei ei se află în mușchii șobolanului și ajung la porc în cazul dacă ei manâncă șobolani. Dacă carnea de porc nu este controlata și omul o manâncă, larvele ajung în corp și provoaca trichineloza .
Viermii paraziți sunt viermi ce trăiesc pe seama altor organisme și adesea le provoacă diferite boli. Viermi paraziți se pot întâlni în toate grupele de viermi, mai ales la viermii cilindrici . Din grupa viermilor inelați paraziți face parte lipitoarea, un vierme cu corpul plat, segmentat la exterior. Ea se prinde cu ventuza superioară de victimă și, cu ajutorul zimților, taie pielea. O substanță analgezică din salivă împiedică gazda să simtă prezența ei. Saliva mai conține un anticoagulant. Lipitoarea înmagazinează sângele în pungi ale intestinului. În chirurgie se utilizează această substanță, pentru a controla coagularea sângelui.
Din grupa viermilor lați, exemple pot fi: Tenia , Gălbeaza .
Din grupa viermilor cilindrici: Trichina, Ascarida, Oxiurul și Limbricul.
Limbricul trăiește în intestinul gazdei. Are lungime de 10-15 cm la mascul și 20-25 cm la femele. Femela depune circa 240000 de ouă zilnic. Limbricul este foarte periculos deoarece poate să treacă prin orice organ vrea, iar dacă limbricul intră în căile respiratorii ale gazdei, poate să asfixieze gazda. Ne putem apăra față de limbric fiind foarte igienici. Lupta cu acești viermi este foarte grea, ei transmițându-se la oameni prin dierite căi: apă, carne (porcii servesc drept gazde intermediare pentru mulți viermi cilindrici), alți oameni infectați, unele animale de casă, etc. Viermele de gălbează are corpul acoperit de un tegument, care formează o cuticulă cu rol de apărare împotriva sucurilor digestive. Trichina este un vierme parazit foarte mic (3–4 mm) care se transmite la om prin consumul de carne de porc infestată si necontrolată sanitar. Boala produsa se numeste trichineloză. Tenia trăiește în intestinul subțire a omului. Are corpul turtit ca o panglică, de culoare albă.
Moluștele ( lat . Mollusca ) sunt animale nevertebrate protostomiale. Denumirea de moluște provine din latinescul molluscus, mollis = moale și reprezintă principala caracteristică a corpului acestor organisme
Popular moluștele sunt cunoscute sub denumirea de scoici , melci , sepii , caracatițe . Sunt metazoare celomate protostomiene , cu simetrie bilaterală . În cursul evoluției unele au devenit asimetrice (majoritatea melcilor).
Morfologie externă
Caracatiţă
Corpul moluștelor nu este segmentat iar la majoritatea se disting trei regiuni: cap, picior și masă viscerala.
Capul
Capul, este bine dezvoltat și distinct la reprezentanții clasei Gasteropoda (gasteropode) și Cephalopoda (cefalopode), redus la amfineurieni și scafopode. Capul la clasa Lamellibranchia (lamelibranhiate) a regresat până la dispariție.
Piciorul
La majoritatea moluștelor piciorul este bine dezvoltat și situat pe partea ventrală a corpului. La reprezentanții clasei Cephalopoda, piciorul se transformă în brațe localizate în jurul capului. Piciorul are forme diferite, cum ar fi de talpă, lamă de topor, țăruș. El este un organ musculos care servește la deplasare.
Masa viscerală
Masa viscerală are formă de sac. Ea este situată în partea dorsală a piciorului, cu o excepție, la reprezentanții clasei Cephalopoda. În masa viscerală sunt localizate majoritatea organelor interne.
În afara de cap, picior și de masa viscerală, majoritatea moluștelor mai au manta și cochilie. Mantaua și cochilia sunt organe caracteristice moluștelor
Aspectul mantalei este de membrană. Ea mai poartă și denumirea de pallium, și este formată din unul sau două pliuri care provin din peretele corpului. Funcțiile mantalei sunt diferite. Astfel ea protejează corpul (în special masa viscerală), secretă cochilia, iar la unele moluște servește ca organ respirator. Între manta și peretele corpului se găsește un spațiu numit cavitate paleală . Aceasta cavitate mai poartă și deumirea de cavitatea mantalei. În cavitatea paleală sunt adăpostite branhiile și alte organe.
Cochilia
Cochilia, ca și cavitatea paleală este caracteristică moluștelor. Cochilia poartă popular denunmirea de scoică. Ea este o formațiune dură, calcaroasă. Principalul rol al cochiliei este de protecție. Ea protejează în întregime animalul și înspecial masa viscerală. Mai are și rol de schelet extern. Pe cochilie se fixează o parte din musculatura corpului. Forma cochiliei diferă de la un grup de moluște la altul. Deasemenea diferă și gradul ei de dezvoltare. Ea poate fi formată din una, două sau mai multe bucăți. La unele moluște cochilia a regresat până la dispariție.
Organizația internă
Funcții de relație
Sistemul nervos este de tip ganglionar difuz si se compune din ganglioni mari localizati in organele de importanta vitala, uniti prin trunchiuri nervoase.
Organele de simț mai dezvoltate sunt cele olfactive, gustative ale echilibrului, iar la rapitori si organul vazului.
Mișcarea Tegumentul Cavitatea celomică
Funcții de nutriție
Sistemul digestiv Osfradiul
Sistemul respirator Sistemul circulator Sistemul excretor
Funcții de reproducere
Reproducerea la moluște
Gasteropodele sunt organisme hermafrodite , cu fecundația incrucisata. Ele depun oua sau nasc pui vii. Bivalvele si cefalopodele sint organisme unisexuate.
Deoarece unele insecte ajută plantele cu flori prin polenizare, unele insectele sunt critice pentru
agricultura. Această albină meliferă Europeană colectează nectarul în timp ce polenul se colectează pe corpul
său.
Deși insectele dăunătoare ne atrag cel mai mult atenția, multe insecte sunt benefice pentru mediu și pentru oameni. Unele insecte, cum ar fi viespile , albinele , fluturii , și furnicile , polenizează plantele cu flori . Polenizare este o relație reciprocă între plante și insecte. Insectele adunând nectarul din diferite plante din aceeași specie, au răspândit, de asemenea, polenul de la plantele cu care s-au hranit anterior. Acest lucru crește foarte mult capacitatea plantelor de a trece-polenizarea, care menține și îmbunătățește, eventual, chiar și evoluția lor. Datorită polenizării, efectuată de insecte, omenilor le este asigurată culturi sănătoase, cea ce este esențială pentru agricultură. O mare problemă pentru mediu este scăderea numărului de insecte polinizatoare, și pentru a menține un număr constant de specii de insectele sunt acum crescute în crescătorii, cu scopul de a poleniza suficient plantele din câmpuri , livezi sau sere la stadiul de floare. [1] :240–243 Insectele produc de asemenea și substanțe utile, cum ar fimiere , ceară , lac și mătase . Albinele melifere au fost crescute de oameni mii de ani pentru miere, deși polenizarea culturilor de aceste albini este tot mai importantă pentru apicultori. Viermii de mătase au influențat foarte mult istoria omenirii, drumul mătăsii a stabilit relații comerciale între China și restul lumii.
Insecte insectivore, sau insectele care se hrănesc cu alte insecte, sunt benefice pentru oameni, deoarece ele manânca insecte care ar putea provoca daune în agricultură sau structuri construite de om. De exemplu, afidele se hrănesc pe culturi și pot cauza probleme pentru agricultori, dar buburuzele se hrănesc cu afide, și poate fi utilizat ca un mijloc de a reduce semnificativ populația de afide daunatoare. Chiar dacă păsările sunt animale de pradă și multe dintre ele se hrănesc cu insecte, insecte înșiși reprezintă marea majoritate a consumului de insecte. Fără animale de pradă pentru a le menține sub control, insecte poate suferi explozii de populație aproape de neoprit. [2] :328–348 [2]:400 [3] [4] Insectele de asemenea, produce substanțe utile, cum ar fi miere, ceara, lacul și matasea.
Morfologia insectelorMorfologia insectelor a permis succesul fenomenal de care se bucură această clasă de artropode .Cantitatea și diversitatea taxonomiei insectelor sunt însoțite de o variație mare de modificări în structura corpului său.
Corpul este format din 21 de segmente care sunt vizibile integral numai in stadiu embrionar. Acesta este diferențiat in 3 regiuni distincte
cap; torace; abdomen.
Unele segmente poartă apendice, singurele segmente fără apendice sunt segmentele 1, 3, 21. Primele 6 segmente intră in componența capului, următoarele 3 intră in componența toracelui (și poartă apendicei de locomoție) iar ultimele 12 segmente intră in componența abdomenului.
MamiferMamiferele sunt o clasă de animale vertebrate , care nasc pui vii și îi hrănesc cu lapte. Mamiferele sunt cele mai dezvoltate și adaptabile vertebrate , fiind animale homeoterme , care trăiesc în toate mediile de viață. Există peste 5 800 specii de mamifere.
Corpul lor este acoperit cu păr, blană, țepi sau plăci, dau naștere la pui vii și îi hrănesc cu laptele produs de mamele, sunt animale homeoterme, avânt o temperatură medie a corpului de 36-38 de grade Celsius, au glande mamare sub piele, inima este cvadricamerală, cu două atrii și două ventricule, dentiția este alcătuită din dinți specializați ( canini , molari , ș. a.) și prezintă 3 osișoare ale urechii medii: ciocănaș , nicovală și scăriță .
Importanța pentru oameni
Mamiferele sunt foarte importante pentru oameni, speciile de mamifere fiind printre cel mai ușor de domesticat specii. Omul consumă de la ele carne , lapte , folosește blana ,părul pentru materialele textile , le folosește în viața de zi cu zi pentru diverse activiăți.
Câinele , „cel mai bun prieten al omului”, pe lângă faptul că este afectuos, își protejează stăpânul și îl ajută în diversele activități cotidiene. Este folosit de poliție , dejandarmerie la căutarea persoanelor dispărute dar și a drogurilor , având un miros foarte rafinat. Câinii sunt folosiți de persoanele cu deficiențe de vedere pentru apărare și pentru orientarea în spațiu.
Pisica se atașează de stăpân și este foarte afectuoasă. Calul a fost (și încă este) folosit la activitățile agricole și la tractarea vehiculelor.
Morfologie externă
Marea majoritate a mamiferelor au corpul acoperit de păr/blană, (în afară de cetacee , care însă pot avea urme de pilozitate).
Blana mamiferelor are mai multe funcții vitale. Împiedică răspândirea căldurii corpului în mediul înconjurător . Mamiferele, având o temperatură internă de 36 - 39° Celsius , adică o temperatură mai mare decât cea a mediului extern, cedează căldură , în special în sezonul rece , când temperatura mediului extern devine mult mai mică decât cea a corpului. Când însă în mediul exterior temperatura devine aproape la fel de mare ca cea a corpului, la unele mamifere se manifestă fenomenul invers, de năpârlire, atunci când cade părul, ca cedarea temperaturii să se accelereze; oferă protecție mamiferului contra unor factori externi, precum radiațiile solare, suprafețe dure, plante sau animale ce pot afecta tegumentul mamiferului; părul/blana poate asigura o adaptare mai bună a mamiferului la condițiile externe.
Structura internă la toate mamiferele este cam aceeași. Cavitatea toracică este la fel, conținând inima și plămânii , iar cea abdominală conține stomacul , intestinele , ficatul ,rinichii , etc.
Habitat și răspândirea biogeografică
Mamiferele sunt răspândite pe toată suprafața Pământului , de la Polul Nord la Ecuator și până la Polul Sud și s-au adaptat atât la viața terestră cât și la viața marină sau chiar subterană. [6] O primă explicație pentru această imensă adaptabilitate a mamiferelor este faptul că au sânge cald și își păstrează temperatura corporală constantă indiferent de vreme. [7] Mamiferele s-au adaptat în foarte multe habitate și ecosisteme, incluzând cel de baltă , cel de mlaștină , cel de pădure și chiar oceanul , în cazul delfinului și al balenei.
De departe, concentrația cea mai mare de mamifere este în zona tropicală și subtropicală, pe când cea mai mică este la Poli. [6]
LeuSupranumit si regele animalelor, Panthera leo – leul, face parte din ordinul Carnivora , familia Felidae . Desi pana acum circa 10.000 de ani magnificul leu era, dupa om, cel mai raspandit mamifer terestru mare, astazi leul asiatic este pe cale de disparitie, iar leul african este declarat specie vulnerabila. In prezent numai 6 subspecii mai populeaza savanele: Panthera leo persica – leul asiatic Panthera leo senegalensis – leul vest-african Panthera leo azandica – leul nord-est-congolez Panthera leo nubica – leul est-afican sau leul Massai Panthera leo bleyenberghi – leul sud-vest-african sau leul Katanga Panthera leo krugeri – leul sud-est-african sau leul Transvaal In trecut in gradinile zoologice exista o practica frecventa, cel putin dubioasa: aceea de imperechere a leilor cu tigrii, leoparzii sau jaguarii, rezultand diverse tipuri de hibrizi (ligru, leopon, tigon). Datorita necesitatii conservarii speciei, astazi hibridizarea se mai practica doar in menajeriile private si in gradinile zoologice din China.
Leul este un mamifer din familia Felidae . Leul mascul poate fi recunoscut ușor datorită coamei sale și poate cântări până la 250 kg. Femelele sunt mult mai mici, cântărind până la 150 kg. Leii trăiesc in jur de 20 ani. Leii sunt animale carnivore care trăiesc în grupuri de familii, consistind în femele înrudite, puii de ambele sexe, și un mascul neînrudit, care se împerechează cu femelele adulte. Familia:Leul își protejează familia în momentele în care este atacata. De aceea, leul se poate numi și un iubitor de familie.Femelele se ocupă cu vânatul, în timp ce masculii apără și mențin frontierele teritoriului. Masculii sunt dați afară din grup când ajung la maturitate. Cu toate că este cunoscut ca "regele junglei", leul este un animal care trăiește în câmpii deschise, și poate fi găsit prin toată Africa . Chiar și așa, este o specie în pericol, populații semnificative găsindu-se doar în parcuri naționale dinTanzania și Africa de Sud . Ultimul rămas al familiei leului asiatic ( Panthera leo persica ), care în vechime trăia din Grecia până înIndia , trăiește în Pădurea Gir din nord-vestul Indiei. Aproximativ 300 lei trăiesc într-un sanctuar din statul Gujarat .
Leii au dispărut din Grecia, ultimul loc în care mai trăiau în Europa până în anul 100 en, dar populații semnificative au rămas în nordul Africii până la începutul secolului XX.
Leii sunt un simbol care apare des în heraldica familiilor regale și cavaleriei. Apar până și în arta Chinei , deși nu au trăit niciodată acolo. Nici un alt animal nu a primit mai multă atenție în artă și literatură. În Biblie este amintit de 130 de ori. În arta epocii pietrei , în special în picturile rupestre , se întâlnesc frecvent desene reprezentând lei.
Leul alb se gaseste numai in rezervatiile naturale din Africa de Sud. Leii albi nu sunt subspecii separate, dar acestia nu prea s-au bucurat de libertate, oamenii grabindu-se sa ii captureze datorita frumusetii si maretiei lor.
Vulturul - pasare de prada
Vulturii traiesc printre stanci si au sangele cald. Pasarile de prada , ca si vulturul sunt adaptate pentru a ucide animale de dimensiunile lor.
Corpul lui are o forma aerodinamica si este acoperit cu pene, fulgi si puf ; penele care sunt mai lungi si mai tari decat fulgii si puful , au rol in zbor , ele latesc aripa si coada. Fulgii si puful contribuie la pastrarea temperaturii corpului.
Capul cuprinde un cioc dur ( ajuta la sfasierea hranei ), doua nari, doi ochi care au o pozitie anterioara si doua urechi sensibile.Trunchiul se termina cu o coada formata din pene. Membrele sunt de doua feluri : anterioare ( aripi ) si posterioare ( picioare acuperite cu o piele solzoasa ; se termina cu 4 degete cu gheare : 3 inainte si 1 inapoi).
Vulturul pescar are sub degete solzi ascutiti pentru a retine prada alunecoasa. Ela are doua degete indreptate inainte si doua spre spate.Scheletul este format din stern care este latit , are o creasta pe care se prind muschii putenici care misca aripile; oasele sunt pline cu aer ceea ce usureaza greutatea corpului si scheletul are o structura interna rezistenta.
Vulturul planeaza deasupra unui loc cautand o posibila prada inainte de a se arunca asupra ei.Aripile scurte si largi permit zborul in paduri in timp ce aripile lungi si subtiri asigura viteza in spatiile deschise.
Simturile la pasarile de prada : ochii au o pozitie anterioara ceea ce le ajuta sa aprecieze distanta atunci cand ataca prada.Pasarile au in general un simt slab al mirosului , dar vulturul poate mirosi cadavrele de la distanta.
Se inmulteste prin oua , clocite de parinti. Depune putine oua , fata de pasarile mai mici . Perioada de incubatie este lunga , uneori de o luna sau mai mult.Vulturul incepe frecvent incubatia din momentul in care primul ou a fost depus. Cand puiul este gata sa iasa din ou, el sparge coaja folosindu-se de varful ciocului.
Vulturul respira prin plamani.In timpul zborului foloseste 9 saci aerieni , care sunt in legatura cu plamanii. Sacii aerieni usureaza corpul si asigura oxigen si in timpul expiratiei.
Se hraneste cu carne ( este carnivor ) . Nu are dinti dar au ciocuri cu o structura cornoasa, care acopera maxilarele.Ciocurile sunt prelungirea maxialrelor. Are gusa care inmoaie carnea.si are pipota care marunteste hrana.
Vulturul elimina urina solida , nu are vezica urinara.
Organe ale vulturului :
Inima are 4 camere si muschii sai muncesc din greu pentru a pompa sangele in corp. Maduva spinarii transmite intre creier si restul organismului mesaje vitale pentru zbor si alte actiuni complexe. Creierul primeste mesajele de la organele de simt si coordoneaza actiunile complexe.
Vulturul face parte din grupa pasarilor rapitoare si este ocrotit de lege.
