Biografia Papei Ioan Paul Al II-lea

Biografia Papei Ioan Paul al II-leapână la alegerea ca Papă

după situl Vaticanului

FAMILIA SA

Tatăl, Karol Wojtyla:Fiul maistrului croitor Maciej şi al Anei, născut la 18 iulie 1879 la Lipnik, aproape de Bialsko Biala, Polonia. Din 1900 este ofiţer administrativ în armata austriacă, apoi ofiţer în armata poloneză până la pensionarea sa în 1927.

Mama, Emilia Kaczorowska:Fiica unui furnizor de harnaşamente şi furnituri pentru trăsuri, numit Feliks şi a Anei; născută la 26 august 1906, în Krakow, Polonia.

Fratele, Edmund:Născut la 27 august 1906 în Krakow, medic, a lucrat la spitalul Prowszechny, în Bielsko.

KAROL JOSEF WOJTYLA

1920Mai 18: Se naşte la Wadowice (lângă Krakow), Polonia, Karol Josef Wojtyla. Iunie 20: Botezat de către capelanul militar Pr. Franciszek Zak, trăieşte cu părinţii săi, la adresa Rynek 2, (azi Via Koscielna 7, apt. nr. 4).

1926Sept. 15: Intră la şcoala elementară de băieţi şi apoi în anii pregătitori ai Şcolii secundare " Marcin Wadowita", în toţi anii a fost printre premianţi.

1929Aprilie 15: Îi moare mama.

1930Iunie: Este admis la Scoala secundară de stat de băieţi "Marcin Wadowita".

1932Decembrie 15: Moare fratele său Edmund.

1933Iunie 15: Termină al treilea Şcoala secundară.

1935Septembrie: Participă la exerciţiile de antrenament militar la Hermanice.Decembrie: Este admis în Societatea Mariei.

1938Mai: Primeşte Sacramentul Confirmării.Mai 14: Dă examenul de absolvire a Şcolii secundare.Iunie 22: Se înscrie la Facultatea de Filozofie (cursul de filozofie poloneză) la Universitatea Jagelloniană din Krakow.Din 1934 - 38, participare la primele sale reprezentaţii teatrale ca student, în Wadowice ; în timpul şcolii secundare este preşedintele Societăţii Mariei ; primul pelerinaj la Czestochowa.Vara lui 1938: el şi tatăl său se mută la Krakow (str. Tyniecka 10 ).Începe anul şcolar. În timpul studiilor la Universitate el se alătură la "Studio 38", un grup teatral experimental fondat de Tadeusz Kudlinski.

1939Februarie 6: Întră în Societatea studenţească de la Universitatea Jagelloniană (secţia euharistică şi de caritate).Iulie: antrenament militar la campusul universităţii din Ozomki, lângă Wiszna Sadowa, pentru studenţii polonezi şi ucraineni.Septembrie 1: Începe al doilea război mondial.Noiembrie 2: Se înregistrează pentru anul al doilea la cursurile universităţii, la literatură şi filozofie.

1940Februarie: Îl întâlneşte pe Jan Tryanowski, croitor, om de o profundă spiritualitate, format la Şcoala Carmelitană. Acesta îl introduce pe Wojtyla în scrierile Sfântului Ioan al Crucii şi Terezei de Avila.

Participă la teatrul clandestin condus de Tadeusz Kudlinski.Noiembrie 1: este arestat şi deportat preventiv, este pus să lucreze ca tăietor în piatră la cariera Zakrzowek, lângă Cracovia.

1941Februarie 18: Îi moare tatăl.August: Primeşte în casă familia lui Mieczyslaw Kotlarczik, fondatorul teatrului rapsodic.Noiembrie 1: Prima reprezentaţie cu piesa "Spiritul Rege" de Jiliusz Szowacki şi altele.

1942în primăvară: Este transferat la Uzinele chimice Solvay.Octombrie: Începe studiile clandestine pentru preoţie în seminarul clandestin din Cracovia.Se înscrie la Facultatea de Teologie a Universităţii Jagelloniene.

1943Martie: Preia rolul conducător în "Samuel Zborowski" de Juliusz Szowacki, făcându-şi prima apariţie pe scena teatrală. Aceasta este şi ultima apariţie în lumea teatrului (clandestin, ei dau reprezentaţii în casa unui grup de prieteni).Anul şcolar 1943 - 44, al doilea an al studiilor de teologie. Continuă să lucreze la Uzinele Solvay.

1944Febr. 29 - martie 12: Este lovit de un automobil; stă un timp la spital.August: Arhiepiscopul Stefan Sapieha îl transferă, împreună cu alţi studenţi seminarişti la Reşedinţa Arhiepiscopală, unde el rămâne până la sfârşitul războiului. Îşi continuă studiile, dar nu şi lucrul la "Solvay".Septembrie 9: Îşi primeşte tonsura.Decembrie 17: Primeşte primele două ordine minore.Ianuarie 18: Armata Roşie eliberează Cracovia de sub ocupaţia nazistă.1944 - 1945: Al treilea an de studii teologice.

1945Aprilie 9: Este ales vicepreşedinte al organizaţiei studenţeşti "Bratnia Pomoč" (Ajutorul frăţesc) la Universitatea Jageloniană, funcţie în care rămâne până la sfârşitul lui mai 1946.1945 - 1946: Al patrulea an de studii teologice.Decembrie 12: Primeşte celelalte două ordine minore.

1946Octombrie 13: Primeşte subdiaconatul.Octombrie 20: Primeşte diaconatul.Noiembrie 1: Este ordonat preot. Ca şi în ocaziile precedente, el şi-a primit Sfintele Ordine din mâinile Arhiepiscopului mitropolitan Adam Sapieha, în capela privată a acestuia.Noiembrie 2: Celebrează prima sa liturghie în cripta Sfântului Leonard, la Wawel.Noiembrie 15: Părăseşte Polonia pentru a începe studiile în Roma. Noiembrie 26: Se înscrie la Universitatea Angelicum.Noiembrie 15 - Decembrie. Locuieşte cu Palottines pe Via Pettinari.Sfârşitul lui decembrie. Împreună cu preotul Starowieyski locuieşte la Colegiul Pontifical Belgian pe Via Quirinale 26.

1947Iulie 3: Obţine licenţa în teologie.Vara: Cu Pr. Starowieyski călătoreşte în Franţa, Belgia şi Olanda. În regiunea Charleroi desfăşoară activităţi pastorale printre muncitorii polonezi.

1948Iunie 14 - 19: Susţine teza sa: "Problemele credinţei în lucrările Sf. Ioan al Crucii".Obţine doctoratul în filozofie.Începând din iulie se reîntoarce din Roma în Polonia.Iulie 8: Trimis ca ajutor de preot la Njegowic, lângă Gdow.Decembrie 26: Obţine masteratul în teologie la Universitatea Jagelloniană în Cracovia (1942 - 1946).Obţine un doctorat în teologia sacră la Facultatea de teologie a Universităţii Jagelloniene cu notele maxime.

1949August. Este rechemat la Cracovia ca preot asistent la Sf. Florian.Din 1950 începe să publice.

1951Septembrie 1: Arhiepiscopul Baziak îi propune să-şi completeze studiile (până în 1953) şi să-şi dea examenele de calificare pentru a deveni cadru didactic la universitate. De acum serveşte drept capelan pentru studenţii universităţii ( la Sf. Florian ) ca şi pentru lucrătorii din sistemul sanitar.

1953Octombrie: Predă un curs de Etică socială catolică pentru studenţii din anul IV de teologie de la Universitatea Jagelloniană.Decembrie 1 - 3: Îşi dă examenul de calificare prezentând teza sa despre "Sistemul etic al lui Max Scheler".

1954Facultatea de Teologie de la Universitatea Jagelloniană este desfiinţată de regimul comunist, această facultate este reorganizată la Seminarul din Cracovia unde el îşi continuă studiile. Universitatea Catolică din Lublin îi oferă un post de profesor suplinitor, pe care el îl acceptă.

1956 Decembrie 1: Este repartizat la Catedra de Etică a Universităţii Catolice din Lublin.

1957Noiembrie 15: Comitetul central de calificare a aprobat numirea sa ca docent.

1958Iulie 4: Este numit Episcop auxiliar pe lângă Arhiepiscopul Eugeniusz Baziak de Cracovia.

1960Ianuarie. Prima ediţie a cărţii "Iubire şi responsabilitate" (tradusă şi în româneşte în 1998, n.n.).Dizertaţie publicată de Academia de Ştiinţe a Universităţii Catolice din Lublin:"Evaluarea posibilităţii de a construi o etică creştină bazată pe sistemul lui Max Scheler".

1962Aprilie 15: Membru al Comisiei Episcopale Poloneze pentru Educaţie.Iulie 16: După moartea Arhiepiscopului Baziak este numit Vicar capitular.Octombrie 5: Merge la Roma pentru a participa la sesiunile Conciliului Vatican II (11 oct. - 8 dec.) Octombrie 6 - Dec. 4: A doua Sesiune a Conciliului Vatican II.Decembrie 5 - 15: Pelerinaj în Ţara Sfântă împreună cu alţi episcopi de diverse naţionalităţi participanţi la Conciliu.

1964Ianuarie 13: Bula papală de numire ca Arhiepiscop de Cracovia.Martie 8: Ceremonia de instalare.Septembrie 10: Pleacă pentru a participa la treia sesiune a Conciliului Vatican II. La terminarea ei face un pelerinaj în Ţara Sfântă, unde rămâne două săptămâni.

1965Ianuarie 31 - Aprilie 6: Participă la lucrările Schemei XIII, "Gaudium et spes" asupra Bisericii în lumea contemporană (Ariccia, ian. 31- feb 6; Roma, feb. 8-13; Roma, martie 29-apr. 6).Septembrie 14: Deschiderea sesiunii a patra a Conciliului Vatican II.Decembrie 8: Închiderea solemnă a Conciliului Vatican II.Noiembrie 18: Scrisoarea de Reconciliere a Episcopilor Polonezi adresată Episcopilor Germani, conţinând faimoasele cuvinte: "Noi iertăm şi cerem iertare".

1966Decembrie 29: Este stabilită Comisia Episcopală pentru Apostolatul Laicilor.În timpul anului 1966: Prezent la numeroase celebrări legate de Mileniul Creştinării Poloniei.

1967Aprilie 13-20 Participă la prima întâlnire a Conciliului pentru Laici.Mai 29: Papa Paul al VI-lea anunţă următorul Consistoriu. Printre numele noilor Cardinali aleşi este cel al lui Karol Wojtyla. Iunie 21: Părăseşte Consistoriul.Iunie 28: Este consacrat Cardinal în Capela Sixtină de către Papa Paul VI, ca titular de S. Cesareo în Palatio. Septembrie 29 - Octombrie 29: Prima Adunare Generală a Sinodului Episcopilor. Cardinalul Wojtyla nu participă în semn de solidaritate cu Cardinalul Primat, căruia nu i-a fost acordat paşaportul.Octombrie 29: Ceremonie de recepţie a Madonei Negre din Czestochowa cu scopul deplasării sfintei icoane în interiorul Arhiepiscopiei de Cracovia. Icoana a fost reţinută anterior de autorităţile din Czestochowa.

1968Februarie 18: Îşi ia în posesiune ca titular, Biserica S. Cesareo in Palatio din Roma.Septembrie 25: Vizita "Ad limina" la Roma.Decembrie 12: Se încheie vizita icoanei Madonei Negre în Arhidioceza din Cracovia. Cardinalul Wojtyla participă la ceremoniile din 120 de parohii din cuprinsul arhidiocezei.

1969Ianuarie 10: Adresa sa oficială devine Rezidenţa Arhiepiscopală pe Via Franciszkanska 3. Până atunci el a continuat să locuiască în vechea locuinţă de pe Via Kanonicza 22.Februarie 28: În timpul vizitei la parohia Corpus Domini face o vizită la Comunitatea Evreiască şi la Sinagoga din Kazimierz (Cracovia).Martie 15: Aprobarea statutelor Conferinţei Episcopale ; Cardinalul Wojtyla este ales vicepreşedinte al Conferinţei. Octombrie 11-28: La reîntoarcerea sa din America participă la Primul Sinod Extraordinar al Episcopilor ca membru numit de Sfântul Scaun.Decembrie: Societatea Teologică Poloneză din Cracovia publică lucrarea sa "Persoana în acţiune".

1970Aprilie 15: Consacrarea ca episcopi auxiliari a lui Stanislaw Smolenski şi Albin Malysiak.Mai 27- Iunie 2: Pelerinaj al preoţilor polonezi, foşti prizonieri la Dachau, la Roma. În acest an face mai multe vizite pastorale în diferite ţări europene.Mai 29: Participă împreună cu alţi preoţi polonezi la Sf. Petru la celebrările pentru aniversarea a 50 de ani de preoţie a lui Paul VI.Mai 30: Participă la liturghia lui Paul VI şi la audienţa acestuia.

1971Primăvara: Scrie şi publică în buletinul diocezan "Notificationes" planuri pentru un sinod provincial.Ianuarie 8: Convoacă Comisia de pregătire a Sinodului Arhidiocezan pentru Cracovia.Septembrie 27: Pleacă la a doua Sesiune a Sinodului Episcopilor.Octombrie 5: Este ales de către Conciliu ca Secretar General al Sinodului Episcopilor.Octombrie 17: Participă la beatificarea Preotului Maximiliam Kolbe.

1972Mai 8 : Deschiderea Sinoddului Arhidiecezan pentru Cracovia.În timpul anului 1972: Publică Bazele Reînnoirii: Studiu asupra implementării Conciliului Vatican II, care reflectă eforturile sale de a educa poporul din arhidioceza sa, asupra Vatican II.

1973Martie 2-9: Participă la Congresul Euharistic din Australia. Se opreşte la Manilla şi Noua Guinee.Iunie 30: Prima întâlnirea comisiei de experţi asupra Sinodului Provincial, prezidată de cardinalul Wojtyla.Septembrie 26: Vizită "Ad limina" la Roma.Octombrie 5: Audienţă cu Paul VI.

1974Aprilie 17 - 25: Participă la întâlnirile comemorative privind al şaptelea centenar al Sf. Toma de Aquino, unde susţine un referat.Iunie 28: Participă la serbările legate de aniversarea încoronării lui Paul VI şi la consacrarea Episcopului Andrzej Maria Deskur.Septembrie 27 - Octombrie 26: A treia Sesiune a Sinodului Episcopilor. Cardinalul Wojtyla, membru al Sinodului Episcopilor, este raportor pentru secţia doctrinară.Noiembrie 1 -3: Vizită la San Giovanni Rotondo. (A fost aici prima dată când era student, când s-a întâlnit cu Padre Pio).

1975 Februarie 8 - 9: Prima Adunare Naţională a Medicilor şi Teologilor, convocată de Cardinalul Wojtyla la Cracovia.Februarie 27: Prezintă un articol ("Participare sau alienare ?") la seminarul internaţional de studii asupra fenomenologiei, la Fribourg.Martie 3 - 6: Prima întâlnire a noului Conciliu al Secretarului General al Sinodului Episcopilor.Mai 8: Adunarea generală a Sinodului la Cracovia.Septembrie 19: Vizită în Republica Democrată Germană.Decembrie 1: La invitaţia Cardinalului Colombo, ţine o conferinţă la Universitatea Ambrosiana din Milano cu tema "Drepturile fiinţei umane în lumina recentului Sinod al Episcopilor".

1976Martie 7 -13: Ţine exerciţii spirituale la Vatican, în prezenţa Papei Paul al VI-lea, meditaţii din care a publicat ca "Un semn de contradicţie". Se reîntoarce la Cracovia în 16 martie.Martie 27: Participă la congresul Universităţii Gregoriene din Roma. Prezintă introducerea la "fenomenologia acţiunii".Aprilie 1: Prezintă două rapoarte la întâlnirile culturale la Angelicum în Roma.Septembrie 8: Roma şi Genova: la conferinţa de filozofie prezintă conferinţa întitulată "Teorie - Practică: o problemă umană şi creştină".Noiembrie 22: Cardinalul Wojtyla prezidează delegaţia poloneză la conferinţa internaţională de la Roma pentru pregătirile la noua Constituţie Apostolică pentru Studii Eclesiastice.

1977Martie 1 - 15: Participă la a treia întâlnire a Conciliului Secretarului General al Sinodului Episcopilor.Martie 18: Întâlnire a Conciliului Secretarului General al Sinodului Episcopilor.Martie 18: Ţine conferinţa întitulată "Problema creării culturii prin practica umană", la Universitatea Sfintei Inimi din Milano.Iunie 23: I se acordă titlul de doctor "honoris causa" la Universitatea Johannes Guttenberg din Mainz.Iulie 1: Conferinţă la "Centrul de Dialog" din Paris ; la Osny, lângă Paris, prezidează o întâlnire a polonezilor catolici.Septembrie 30 - Octombrie 29: Sesiunea Ordinară a Sinodului Episcopilor. Este ales în Conciliul Secretariatului General al Sinodului în 24 sept.

1978Martie 12 - 17: Sesiune de lucru a Congregaţiei Seminariilor şi Institutelor de studii. În acelaşi timp este prezent la ceremonia în care pallium-ul este conferit Arhiepiscopului Tomasek.Mai 16 - 19: Sesiune a Conciliului Secretariatului General al Sinodului Episcopilor.Iunie 21: Conferinţa "Dragoste şi căsătorie" la "Centro Internazionale Studi Famiglia "(CISF), cu ocazia celei de a zecea aniversări a enciclicei "Humanae vitae" a Papei Paul al VI-lea.August 11 -12: Prezent la funeraliile lui Paul VI.August 25: Începe Conclavul.August 26: Ioan Paul I (Albino Luciani) este ales Papă.August 30: Ioan Paul I îi primeşte pe Cardinali şi pe Cardinalul Wojtyla în audienţă privată. Septembrie 9: Este prezent la ceremonia de inaugurare a pontificatului lui Ioan Paaul I.

Septembrie 19 - 25: Vizitează Republica Federală a Germaniei împreună cu Cardinalul Primat Stefan Wyszynski si cu Episcopii Stroba şi Rubin.Octombrie 3 - 4: Pleacă la funeraliile Papei Ioan Paul I.Octombrie 14: Începe Conclavul.

Octombrie 16, 1978: Cardinalul Karol Wojtyla este ales ca al 263-lea succesor al lui Petru la aproximativ 5:15 după masă.

Biografia Papei Ioan Paul al II-leadupă alegerea ca Papă

după situl Vaticanului

1978

Oct. 16: Cardinalul Karol Wojtyla este ales succesor al Papei Ioan Paul I, ca al 264-lea Papă al Bisericii Catolice şi îşi ia numele de Ioan Paul al II-lea.

Oct.17: Primul mesaj "Urbi et Orbi" (cetăţii şi lumii întregi) adresat prin radio.

Oct. 22: Inaugurarea solemnă a ministerului său ca Păstor al Bisericii universale

Oct. 23: Îmbrăţişarea istorică a lui Ioan Paul II cu Cardinalui Wyszynski.

Oct. 25: Prima vizită noului Pontif la Castelgandolfo: vizita la biserica parohială şi la vila papală.

Oct. 29: Primul pelerinaj în afara Romei la Mănăstirea Preasfintei Fecioare Maria de la Mentorella

Nov. 5: Vizita lui Ioan Paul II la Assisi pentru venerarea mormântului Sfântului Francisc, patronul Italiei, precum şi la Basilica Santa Maria sopra Minerva pentru a venera mormântul Sfintei Cateina, patroana Italiei.

Nov. 12: Ca Episcop al Romei, Ioan Paul II ia în posesiune Basilica Sf. Ioan din Lateran.

Dec. 5: Ioan Paul II începe vizitele sale pastorale în parohiile din dioceza Romei: Sf. Francesco Xaverio din Garbatella.

1979

Ian. 24: Ioan Paul II acceptă cererea făcută de Argentina şi Chile pentru medierea de către Sfântul Scaun a controversei teritoriale dintre cele două ţări.

Ian. 24: Audienţă acordată ministrului de externe sovietic, Andrei Gromyko.

Ian. 25: Prima vizită pastorală lui Ioan Paul II înafara Italiei:Santo Domingo, Mexico (pentru a Treia Conferinţă a Episcopilor Catolici din America Latină, Puebla) apoi în Bahamas (25 ian - 1 feb). (Prima vizită pastorală internaţională).

Mar. 4: Prima enciclică papală Redemptor Hominis adresată de către Suveranul Pontif Ioam Paul II Venerabililor săi fraţi întru episcopat, preoţilor, Ordinelor Religioase, fiilor şi fiicelor Bisericii şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă, la începutul ministerului său papal, publicată în 15 martie.

Apr. 28: Arhiepiscopul Agostino Casaroli este numit Pro-Secretar de Stat şi Pro-Prefect Consiliului pentru Afacerile Publice ale Bisericii.

Iun. 2: Vizită pastorală în Polonia (2-20 iunie). Predica istorică a lui Ioan Paul II în Piaţa Victoriei din Varşovia: "Nu este posibil să înţelegem istoria naţiunii poloneze fără Cristos" (2 iunie). (A doua vizită internaţională)

Iun. 30: Celebrarea primului Consistoriu din pontificatul său şi crearea de 14 noi cardinali,printre care Cardinalul Casaroli, Secretar de Stat. (Un loc adiţional a fost rezervat Episcopului chinez Ignatius Kung Pin-mei, a cărui numire a fost anunţată în Consistoriu numai în 28 iunie 1991)

Sep. 29: Vizită pastorală în Irlanda, la ONU şi în Statele Unite ale Americii (29 sept - 8 oct). (A treia vizită pastorală înternaţională).

Oct. 2: Ioan Paul II se adresează Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite

Oct. 16: Exhortaţia pastorală postsinodală Catechesi Tradendae asupra catehezei din timpul nostru, publicată la 25 oct.

Nov. 5: Prima sesiune plenară a Colegiului Cardinalilor asupra temelor: structura Curiei romane, Biserica şi cultura, situaţia financiară a Sfntului Scaun (5-9 nov.).

Nov. 28: Vizită pastorală în Turcia (28-30 nov). (A patra vizită internaţională)

1980

Ian. 14: Deschiderea Adunării Speciale pentru Olanda a Sinodului Episcopilor asupra temei: Acţiunea pastorală a Bisericii în Olanda în situaţia prezentă (14-31 ianuarie)

Apr. 4: Ioan Paul II ascultă confesiunile credincioşilor pentru prima dată în Basilica Sfântul Petru.

Mai 2: Vizită pastorală în Zair, Congo, Kenya, Ghana, Volta Superioară (azi: Burkina Fasso), şi Coasta de Fildeş (A 5-a vizită pastorală internaţională).

Mai 30: Vizită pastorală în Franţa (30 mai- 2 iunie). (a 6-a vizită pastorală internaţională)

Iun 2: Ioan Paul II se adresează UNESCO la Paris.

Iun 21: Vizita preşedintelui Jimmy Carter al SUA.

Iun 30: Vizită pastorală în Brazilia (30 iunie - 12 iulie)

Aug 20: Pentru prima dată Ioan Paul II face aluzie la evenimentele ce au loc în Polonia privind sindicatul Solidaritatea

Sep 26: A cincea Adunare Generală Ordinară a sinodului Episcopilor cu tema: Rolul Familiei craştine în lumea modernă ( 26 sept - 25 oct)

Sep 28: Vizită pastorală la Subiaco şi întâlnire cu Episcopii Europeni

Oct 17: Vizita oficială a MS Regina Elisabeta a II-a.

Nov 15: Vizită pastorală în Germania Federală (15-19 nov) (A 8-a vizită pastorală internaţională)

Nov 25: Vizită pastorală în Capodichino(Neapole), Potenza, Baalvano, Avellino, după cutremurul de pământ

Nov 30: A doua enciclică papală Dives in Misericordia (Asupra înddurării Domnului) publicată în 2 decembrie.

Dec 19: Vizită oficială a preşedintelui Cviyetin Mijatovici al Yugoslaviei

Dec 30: Scrisoare Apostolică prin care Sfinţii Chiril şi Metodiu sunt proclamaţi împreună cu Sfântul Benedict, patroni ai Europei

1981

Ian. 15: Ioan Paul II primeşte în audienţă o delegaţie condusă de Lech Walćsa din partea sindicatului independent polonez Solidaritatea.

Feb. 8: Ioan Paul II s-a întâlnit ci Rabinul Şef al Romei Elio Toaff în timpul vizitei pastorale în parohia Sf. Carlo şi Biaggio în Catinari.

Feb. 16: Vizită pastorală în Pakistan, Filipine, Guam(USA), Japonia şi Anchorage(USA) !6-27 feb. (A 9-a vizită pastorală internaţională)

Mai 13: La ora 17:19, un tânăr turc, Mehmet Ali Agča, face un atentat la viaţa Papei în timp ce el circula cu o maşină deschisă în Piaţa Sfântul Petru, înaintea Audienţei Generale. Rănit în mod grav, Papa a fost supus unei operaţii ce a durat 6 ore la Spitalul Gemelli din Roma.

Mai 17: Ioan Pul II recită "Angelus"-ul la Spitalul Gemelli: "Rugaţi-vă pentru fratele care a tras asupra mea, şi pe care eu l-am iertat în mod sincer".

Mai 31: Ioan Paaul II crează un Consiliu al Cardinalilor pentru a studia problemele organizatorice şi economice ale Sfântului Scaun.

Iun. 3: Ioan Paul II se reîntoarce la Vatican după 22 de zile de restabilire petrecute la Gemelli.

Iun. 20: Ioan Paul II este spitalizat din nou din cauza unei infecţii cu cytomegalovirus. La 5 august este supus unei noi operaţii. Se reîntoarce la Vatican în 14 august iar de aici pleacă la Castelgandolfo în 16 august.

Iul. 13: Prima întâlnire a Consiliului Cardinalilor pentru studiul problemelor organizatorice şi economice ale Sfântului Scaun..

Sep. 14: A treia enciclică papală Laborens Excercens asupra muncii omului, la a 90-a aniversare a enciclicii Rerum Novarum a Papei Leon al 13-lea.

Nov. 22: Exhortaţia pastorală postconciliară Familiaris Consortio asupra rolului familiei în lumea modernă, publicată la 15 decembrie.

Nov. 25: Cardinalul Joseph Ratzinger este numit Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei.

Dec. 12: Ioan Paul II trimite o delegaţie de la Academia Pontificală de Stiinţe la preşedinţii USA, URSS, Marii Britanii, Franţei, şi ONU, pentru a prezenta documentul lor ştiinţific privind consecinţele unei folosiri eventuale a armelor nucleare în Europa şi în lume.

Dec. 13: Ioan Paul II cheamă la rugăciuni pentru naţiunea poloneză, considerată în situaţie de emergenţă

1982

Ian. 6: Scrisoarea apostolică Caritatis Christi pentru Biserica din China

Feb. 12: Vizită pastorală în Nigeria, Gabon, Benin, Guineea Ecuatorială (12-19 feb.). (A 10-a vizită pastorală internaţională)

Mar. 21: Sfântă Liturghie în Basilica Sf. Petru pentru Biserica din China.

Mai 12: Vizită pastorală în Portugalia la un an după încercarea de asasinat asupra vieţii sale în Piaţa Sf. Petru (12 - 15 mai). (A 11-a vizită pastorală internaţională)

Mai 22: Sfântă Liturghie în Basilica Sf. Petru pentru dreptate şi pace, pentru pace între Argentina şi Marea Britanie (Insulele Malvine/Falkland).

Mai 28: Vizită pastorală în Marea Britanie (28 mai - 2 iunie). (A 12-a vizită pastorală internaţională)

Mai 29: Declaraţia comună a lui Ioan Paul II cu Arhiepiscopul de Canterbury, Dr. Robert Runcie, la sfârşitul celebrării ecumenice de la Catedrala Anglicană din Canterbury.

Iun. 7: Ioan Paul II îl întâlneşte pentru prima dată pe preşedintele Statelor Unite, Ronald Reagan. Ei promit să lucreze pentru pace şsi dreptate.

Iun 10: Vizită pastorală în Argentina , în legătură cu războiul dintre Argentina şi Marea Britanie. (A 13-a vizită pastorală internaţională)

Iun 15: Vizită pastorală la Geneva , Elveţia (A 14 vizită pastorală internaţională)).

Iun 15: Cuvântarea lui Ioan Paul II la a 68-a Conferinţă a Internaţionalei Muncitoreşti la Geneva.

Aug 29: Vizită pastorală în San Marino şi Rimini. (A 15-a vizită pastorală internaţională)

Sep 15: Intâlnire privată cu Yasser Arafat asupra perspectivelor de pace in Orientul Apropiat

Sep 15: Reînnoirea apelului pentru pace în Liban după asasinarea preşedintelui Bechir Gemayel

Oct 10: Canonizarea lui Maximilian Kolbe. Prezent la ceremonia de canonizare a fost Dl. Franciszek Gajownizek, omul pentru care Pr. Maximilian şi-a oferit viaţa în lagărul de concentrare de la Auschwitz

Oct 19: Întâlnire cu preşedintele italian Sandro Pertini la Castelporziano.

Oct 28: Vizita oficială a presedintelui Republicii Federale a Germaniei, Prof. Karl Karstens

Oct 31: Vizită pastorală în Spania la cel de al 4-lea centenar de la moartea Sfintei Tereza de Avila (31 oct-9 nov). (A 16-a vizită pastorală internaţională)

Nov 9: Mesaj către popoarele Europei din Catedrala din Santiago de Compostella

Nov 23: A doua Sesiune Plenară a Colegiului Cardinalilor privind reforma curiei, starea reviziei Codului de Drept Canonic, situaţia financiară a Sfântului Scaun, relaţiile dintre Institute of the Works of Religion şi "Banco Ambrosiano" (23-26 nov).

Nov 26: Ioan Paaul II anunţă Anul Sfânt al Răsccumpărării din Postul din 1983 până la Paştile din 1984.

1983

Ian 6: Bula Papală Aperite Portas Redemptori , prin care se anunţă Jubileul de 1950 de la răscumpărarea noastră.

Ian 25: Constituţia Pastorală Sacrae Disciplinae Leges a Suveranului Pontif Ioan Paul II cu privire la promulgarea Codului de Drept Canonic

Ian 25: Promulgarea noului Cod de Drept Canonic de către Ioan Paul II

Feb 2: Al doilea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 18 cardinali.

Mar 2: Vizită pastorală la Lisabona şi America Centrală - Costa Rica, Nicaragua, Panama, El Salvador, Guatemala, Honduras, Belize, şi Haiti (2 - 10 martie). (A 17-a vizită pastorală internaţională)

Mar 25: Deschiderea Anului Sfânt al Răscumpărării (25 martie 1983 - 22 aprilie 1984)

Iun 16: Vizită pastorală în Polonia (16-23 iunie). A 18-a vizită pastorală înternaţională.

Aug 14: Vizită la Lourdes. A 19-a vizită pastorală internaţională.

Sep 10: Vizită pastorală în Austria (10 - 13 sept). A 20-a vizită pastorală internaţională.

Sept 29: A şasea Adunare Ordinară Generală a Sinodului Episcopilor asupra temei: Penitenţă şi Reconciliere în Misiunea Bisericii (29 sept - 29 oct)

Oct 16: Actul de încredinţare şi consacrare a lumii Doamnei Noastre de la Fatima de către Ioan Paul II , împreună cu cardinalii şi episcopii participanţi la Sinodul Episcopilor

Nov 5: Scrisoare privind cea de a 500-a anivrsare a naşterii lui Martin Luther.

Nov 24: Publicareea Chartei dreptului familiei.

Dec 11: Întâlnirea cu comunitatea evanghelic - luterană din Roma.

Dec 27: Vizită la închisoarea Rebibbia şi întâlnire cu Ali Agča, turcul care a încercat să atenteze la viaţa Papei, la 13 mai 1983

1984

Ian 10: Relaţii diplomatice între Sfântul Scaun şi Statele Unite ale Americii

Feb 11: Scrisoarea pastorală Salvific Doloris asupra înţelesului uman al suferinţei.

Feb 18: Înţelegere între Sfântul Scaun şi Republica Italiană asupra revizuirii Concordatului de la Lateran ; un nou Concordat este semnat.

Feb 22: Scrisoarea Sfântului Părinte pentru" Fundaţia Ioan Paul II pentru Sahara", instituită pentru lupta împotriva secetei şi desertificăarii regiunii sahariene.

Mar 25: Împreună cu toţi episcopii din lume Ioan Paul II a repetat actul de încredinţare a omenirii şi a tuturor popoarelor Presfintei Fecioare Maria, la Fatima, în 13 mai.

Mar 25: Exhortaţia Apostolică Redemptionis Donum către toţi călugării şi călugăriţele asupra consacrării în lumina misterului răscumpărării, publicată la 29 martie.

Apr 9: Numiri adiţionale în Curia romană: o largă reînoire a responsabilităţilor dicasteriilor şi comisiilor.

Apr 20: Scrisoarea Apostolică Redemptionis Anno asupra Cetăţii Ierusalimului, parimoniu sacru al tuturor credincioşilor şi dorită răscruce a păcii pentru popoarele din Orientul Apropiat.

Apr 22: Închiderea Anului Sfânt al Răscumpărării 1983/84.

Mai 1: Scrisoarea Apostolică Les Grands Mysteres (Assupra problemei Libanului).

Mai 2: Vizită pastorală în Coreea de sud, Papua-Noua Guinee, Insulele Solomon şi Tailanda(2 - 12 mai). A 21-a vizită pastorală internaţională.

Mai 21: Vizita oficială a preşedintelui Italiei, Sandro Pertini

Iun 2: Vizita oficială a lui Ioan Paul II la preşedintele Italiei, Sandro Pertini (Quirinale)

Iun 12: Vizită pastorală în Elveţia(12-27 iunie). A 22-a vizită pastorală internaţională

Iul 16: Vizita lui Ioan Paul II la masivul Adamello şi întâlnire cu Preşedintele Pertini.

Sept 3: Publicarea instrucţiunilor Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei asupra unor aspecte ale teologiei eliberării.

Sept 9: Vizită pastorală în Canada(9 -20 sept). A23-a vizită pastorală internaţională.

Oct 10: Vizită pastorală la Zaragoza (Spania), Santo Domingo (Republica Dominicană), şi San Juan (Puerto Rico) (10 - 13 oct). A 24-a vizită pastorală internaţională.

Dec 11: Publicarea Exhortaţiei pastorale postconciliare Reconciliatio et Poenitentia, asupra reconcilierii şi penitenţei în misiunea Bisericii astăzi.

1985

Ian 26: Vizită pastorală în Venezuela, Ecuador, Peru, Trinidad - Tobago (26 ian - 6 feb). A 25-a vizită pastorală internaţională.

Feb 19: Audienţă cu primul ministru al Israelului, Simon Peres.

Feb. 27: Audienţă cu ministrul de externe al URSS, Andrei Gromîko

Mar. 26: Scrisoarea apostolică Dilecti Amici adresată tineretului lumii cu ocazia Anului Tineretului al ONU.

Mar. 30: Prima Întâlnire Internaţională a Tineretului la Roma (30 - 31 martie)

Apr. 11: Vizită pastorală la Loreto şi întâlnire cu episcopii italieni

Mai 11: Vizită pastorală în Olanda, Luxemburg, şi Belgia (11-21 mai). A 26-a vizită pastorală internaţională

Mai 25: Al treilea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 28 noi Cardinali.

Iun 2: A patra enciclică papală Slavorum Apostoli în comemorarea a 11 secole de la lucrarea de evanghelizare a Sfinţilor Chiril şi Metodie, publicată în 2 iulie

Iul 7: Sfânta Liturghie în Capela paulină ddin Vatican, pentru poporul cehoslovac, în amintirea Sfinţilor Chiril şi Metodie

Aug 8: Vizzită pastorală în Togo, Coasta de Fildeş, Caamerun, Republica Central- Africană, Zair, Kenia, Maroc (9-19 aug). A 27-a vizită pastorală înternaţională.

Sept 8: Vizită pastorală în Kloten, Elveţia şi Liechtenstein. A 28-a vizită pastorală internaţională

Oct 4: Vizita oficială a preşedintelui Francesco Cossiga al Italiei.

Nov 17: Mesajul personal al Papei către Ronald Reagan şi Mihail Gorbaciov în legătură cu întâlnirea la vârf de la Geneva.

Nov 21: A treia întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor asupra reformei Curiei romane (21 - 23 Nov).

Nov 25: A Doua Adunare Generală Extraordinară a Sinodului Episcopilor pe tema:A douăzecea aniversare a încheierii Conciliului Vatican II (25 nov - 8 dec).

1986

Ian 18: Vizita oficială a lui Ioan Paul II la Preedintele Italiei, Francesco Cossiga.

Ian 31: Vizită pastorală în India (31 ian - 10 feb). A 29-a vizită pastorală internaţională.

Feb 19: Audienţă privată a Preşedintelui Amin Gemayel al Libanului.

Mar 6: Vizita oficială a Guvernatorului General al Canadei, D-na Jeanne Sauvé

Mar 13: Papa Ioan Paul II şi şeful Dicasteriului Curiei romane se întâlnesc cu Episcopii Conferinţei Braziliene la sfârşitul vizitei lor ad limina (13 - 15 mar).

Apr 5: Congregaţia pentru Doctrina Credinţei publică Instrucţiunile Libertatis Conscientia, asupra libertăţii creştine şi eliberării.

Apr 13: Ioan Paul II face o vizită la sinagoga principală din Roma.

Mai 18: A cincea enciclică papală Dominum et Vivificantem asupra Spiritului Sfânt în viaţa Bisericii şi în lume, publicată în 30 mai.

Iul 1: Vizită pastorală în Columbia şi santa Lucia (1-8 iulie). A 30-a vizită pastorală internaţională.

Oct 4: Vizită pastorală în Franţa, (regiunea centrală şi răsăriteană, 4-7 oct). A 31-a vizită pastorală internaţională.

Oct 27: Ioan Paul II participă la Prima zi mondială de rugăciune pentru pace pe care el a convocat-o la Assisi.

Oct 31: Vizita oficială a preşedintelui Paul Biya al Camerunului.

Nov 18: Vizită pastorală în Bangladesh, Singapore, Insulele Fidji, Noua Zelandă, Australia şi Seychelles (18 nov - 1 dec). A 32-a vizită pastorală internaţională.

1987

Ian 13: Audienţă cu Preşedintele Poloniei, Generalul Wojciech Jaruzelski.

Feb 22: Instrucţiunile Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei privind viaţa umană, publicate în 2 martie.

Mar 25: A şasea enciclică papală Redemptoris Mater asupra Preafericitei Fecioare Maria în viaţa şi peregrinarea Bisericii.

Mar 31: Vizită pastorală în Uruguay, Chile, Argentina, 31 martie-13 aprilie. A 33-a vizită pastorală internaţională.

Apr 30: Vizită pastorală în Republica Federală a Germaniei, 30 apr- 4 mai. A 34-a vizită pastorală internaţională.

Iun 6: Vizita oficială a Preşedintelui Ronald Reagan al SUA

Iun 8: Vizită pastorală în Polonia (8-14 iunie). A 35 -a vizită pastorală internaţională

Iun 25: Vizita oficială a Preşedintelui Kurt Waldheim al Austriei.

Iun 28: Celebrarea celui de al 7-lea centenar al evanghelizării Lituaniei.

Iul 8: Prima vizită a lui Ioan Paul II în Dolomiţi (Lorenzago di Cadore), din nordul Italiei pentru o perioadă de odihnă (8-14 iulie)

Sept 10: Vizzită pastorală în SUA şi Canada (Fort Simpson, 10-21 sept). A 36-a vizită pastorală internaţională

Sept 17: San Francisco, SUA, Sfântul Părinte se întâlneşte cu bolnavii atinşi de SIDA , la Misiunea "Dolores Basilica", unde-l sărută pe un băieţel pe nume Brendan.

Oct 1: A şaptea adunare generală a Sinodului Episcopilor, cu tema: Vocaţia şi misiunea credincioşilor laici în Biserică şi în lume (!-30 oct)

Dec 3: Preafericitul Dimitrios , Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, îl vizitează pe Ioan Paul II (3-7 dec). Este semnată o declaraţie comună.

Dec 11: Vizita oficială a preşedintelui Raul Ricardo Alfonsin al Argentinei.

Dec 30: A şaptea enciclică papală Sollicitudo Rei Socialis pentru a 20-a aniversare a enciclicei Populorum Progressio a lui Paul VI, publicată în 19 februarie

1988

Ian 25: Scrisoarea Apostolică a lui Ioan Paul II Euntes in Mundum pentru mileniul botezului Rusiei Kieviene, publicat a 22 martie.

Feb 14: Mesajul lui Ioan Paul II adresat catolicilor ucrainieni, Magnum Baptismi Donum cu ocazia mileniului de la botezul Rusiei Kieviene.

Mar 3: Prima publicare a raportului financiar al Sfântului Scaun (pentru anul financiar 1986) şi estimările bugetare pe 1988.

Mai 7: Vizita pastorală a lui Ioan Paul II în Uruguay, Bolivia, Paraguay şi Lima (7-19 mai) A 37-a vizită pastorală internaţională

Mai 21: Inaugurarea azilului "Dono di Maria" în Vatican, încredinţat Surorilor misionare de caritate ale Maicii Tereza

Iun 13: Delegaţie la Moscova condusă de Cardinalul Casaroli pentru celebrările Mileniului Rusiei Kieviene

Iun 18: Vizita oficială a preşedintelui Corazon C. Aquino a Filipinelor

Iun 23: Vizită pastorală în Austria (23-27 iunie). A 38-a vizită pastorală internaţională

Iun 28: Al patrulea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 24 noi cardinali.

Iul 2: Motu Proprio Ecclesia Dei , pentru stabilirea unei comisii cu scopul de a uşura comuniunea eclesială deplină a preoţilor, seminariştilor, comunităţilor religioase sau persoanelor individuale legate până acum de Fraternitatea fondată de Mons. Lefebvre, care doresc să rămână unite cu succesorul lui Petru în Biserica Catolică

Iul 10: Liturghie solemnă în ritul bizantin-ucrainian în Bazilica Sf. Petru pentru Mileniul Botezului Rusiei Kieviene.

Aug 15: Incchiderea solemnă a Anului Marian în Bazilica Sf. Petru

Aug 15: Scrisoarea Apostolică Mulieris Dignitatem asupra demnităţii şi vocaţiei femeii cu ocazia Anului Marian, publicată în 30 sept.

Sept 10: Vizită pastorală în Zimbabwe, Botswana, Lesotho, Mozambique, Swaziland (10-20) sept. A 39-a vizită pastorală internaţională.

Oct 8: Vizită pastorală la Instituţiile Europene de la Strasbourg precum şi în diocezele de Strasbourg, Metz şi Nancy. ( 8-11 oct.) A 40-a vizită pastorală internaţională

Nov 19: Vizita primului ministru al Italiei, Ciriaco de Mita

Dec 30: Exhortaţia apostolică postsinodală Christifideles laici Asupra vocaţiei şi misiunii credincioşilor laici în Biserică şi în lume, publicată în 30 ian

1989

Ian 1: Motu proprio instituind Biroul de Muncă al Scaunului Apostolic, publicat în 25 ianuarie

Mar 8: Întâlnirea lui Ioan Paul II şi membrii Curiei cu Arhiepiscopul Mitropolit al SUA pe tema: Evanghelizarea în contextul culturii şi societăţii din Statele Unite cu accent special pe rolul episcopului ca învăţător al credinţei, (8-11 martie)

Mar 10: Reorganizarea conducerii pastorale în diocezele din Lituania

Apr 20: Vizita oficială a preşedintelui Patrick J Hillery al Irlandei

Apr 28: Vizită pastorală în Madagascar, Réunion, Zambia şi Malawi (28 apr- 6 mai). A 41-a vizită pastorală internaţională.

Mai 27: Vizita oficială a preşedintelui George Bush al Statelor Unite.

Iun 1: Vizită pastorală în Norvegia, Islanda Finlanda, Danemarca şi Suedia. (1-10 iunie. A 42-a vizită pastorală internaţională

Iul 17: Restabilirea relaţiilor diplomatice între Polonia şi Sfântul Scaun

Aug 15: Exhortaţia Apostolică Redemptoris Custos asupra Persoanei şi Misiunii Sfântului Iosif în viaţa creştinilor şi a Bisericii

Aug 15: În mesajul "Angelus" , papa îşi face cunoscută dorinţa de a vizita Libanul. Cât mai curând posibil

Aug 19: Vizită pastorală la Santiago de Compostella pentru a 4-a Zi Mondială a Tineretului (19-21 aug). A 43-a vizită pastorală internaţională

Aug 27: Scrisoarea Apostolică ccu ocazzia a 50 de ani de la începutul celui de al Doilea Război Mondial

Sept 7: Apel către lumea islamică în favoarea Libanului

Sept 7: Scrisoare Apostolică către toţi Episcopii Bisericii Catolice privind situaţia din Liban. Zi Mondială de Rugăciune pentru pace în Liban.

Sept 29: Vizita oficială a Arhiepiscopului de Canterbury Robert Runcie (29-sept- 2 oct)

Oct 2: Declaraţia comună a Papei şi a Arhiepiscopului Runcie

Oct 6: Vizită pastorală în Koreea (Seul), Indonezia, Mauritius (6-110 Oct) . A 44-a vizită pastorală internaţională

Nov 13: Întâlnirea episcopilor diocezani din germania cu Sfântul Părinte pe tema: Transmiterea credinţei către generaţia următoare şi munca pastorală de catehizare (13-14Nov)

Dec 1: Vizita oficială a Preşedintelui Mihail Gorbaciov al URSS

Dec 21: Noi numiri de episcopi în Cehoslovacia

1990

Ian 25: Vizită pastorală în Capul Verde, Guineea-Bissau, Mali, Burkina Faso şi Ciad (25 ian-1 feb). A 45-a vizită pastorală internaţională

Mar 15: Schimbul de reprezentanţi oficiali la nivelul de nunţiu apostolic şi ambasador oficial între Sfântul Scaun şi Guvernul Sovietic

Apr 21: Vizită pastorală în Cehoslovacia (21-22 apr). A 46-a vizită pastorală înternaţională

Apr 22: În Velehrad, Ioan Paul II anunţă Adunarea Specială a Sinodului Episcopilor

Apr 27: Vizita oficială a preşedintelui Mario Soares al Portugaliei

Mai 6: Vizita pastorală în Mexico şi Curaçao (6-14 mai). A 47-a vizită pastorală internaţională

Mai 25: Vizită pastorală în Malta (25-27 mai). A 48-a vizită pastorală înternaţională

Aug 26: În timpul mesajului de la "Angelus", Ioan Paul II face un apel la pace în Golful Persic, urmând invazia Kuweitului de către Irak

Sept 1: Vizită pastorală în Tanzania, Burundi, Rwanda şi Coasta de Fildeş (1-10 sept). A 49-a vizită pastorală internaţională

Sept 30: A opta Adunare Generală a Sinodului Episcopilor pe tema:"Formarea preoţilor în circumstanţele zilei de azi" (30 sept- 28 oct).

Oct 18: Promulgarea Codului de Drept Canonic al Bisericilor Orientale

Nov 24: Vizita "Ad limina" a episcopilor vietnamezi : pentru prima dată sunt prezenţi toţi episcopii

Dec 1: Ioan Paul II acceptă retragerea Cardinalului Agostino Casaroli din funcţia de Secretar de Stat şi îl numeşte pe Angelo Sodano, pro-secretar de stat

Dec 25: Apel papal la pace în Golf, transmis în timpul mesajului "Urbi et Orbi" al Sfântului Părinte

Dec 7: A opta enciclică papală Redemptoris Missio asupra validităţii permanente a mandatului misionar al Bisericii

1991

Ian 15: Scrisoare adresată preşedintelui George Bush şi preşedintelui Saddam Hussein al Irakului în încercarea de a preveni războiul din Golf

Feb 5: Vizita oficială a preşedintelui Lech Walęsa al Poloniei

Mar 4: Întâlnire la Vatican a reprezentanţilor episcopilor din ţările implicate direct în războiul din Golf

Mar 8: A doua sesiune a Episcopatului Brazilian şi ai Curiei Romane (8-9 martie)

Apr 4: A patra întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor pe tema: Biserica în faţa ameninţării împotriva vieţii umane şi a provocării sectelor (4-7 aprilie)

Apr 8: Întâlnire a preşedinţilor Conferinţelor Episcopale (8-9 apr) privind problemele economice ale Sfântului Scaun şi a contribuţiei financiare a episcopilor (Codul de drept canonic, canonul 1271)

Apr 13: Reorganizarea Bisericii Catolice de rit latin în Belorusia, Rusia şi Kazahstan

Apr 22: Vizita oficială a preedintelui chilian Patricio Aylwuin Azocar

Apr 29: Întâlnirea dintre episcopii elveţieni cu Sfântul Părinte şi Curia romană

Mai 1: A noua enciclică papală Centesimus Annus privind centenarul enciclicei Rerum Novarum a Papei Leon al XIII-lea

Mai 3: Vizita oficială a Regelui Karl Gustaf XVI al Suediei şi a reginei Silvia

Mai 10: Vizită pastorală în Portugalia (10-13 mai). A 50-a vizită pastorală internaţională

Iun 1: Vizită pastorală în Polonia (1-9 iunie). A 51 -a vizită pastorală internaţională

Iun 12: Anunţarea unei Adunări Speciale pentru Liban a Sinodului Episcopilor

Iun 28: Al 5-lea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea de 22 noi Cardinali şi pentru anunţarea numirii în 1979 a lui Ignatius Kung Pin-mei (China continentală) drept ,Cardinal "in pectore"

Aug 13: Vizită pastorală în Ungaria şi Polonia (Czestochowa) pentru a şasea Zi Mondială a Tineretului (13-20 august). A 52-a vizită pastorală internaţională

Sept 7: Sfântul Scaun şi Albania stabilesc legături diplomatice

Oct 5: Serviciul de rugăciuni ecumenice la Bazilica Sf. Petru, cu ocazia celui de al 6-lea centenar al canonizării Sfintei Brigita din Suedia. Pentru prima dată de la Reformă, doi episcopi luterani s-au rugat în Bazilica Sf. Petru împreună cu Papa şi cu episcopii catolici din Stockholm şi Helsinki

Oct 12: Vizită pastorală în Brazilia (12-21 oct). A 53-a vizită pastorală internaţională

Nov 28: Adunarea Specială pentru Europa a Sinodului Episcopilor cu tema: Ca noi să-l putem mărturisi pe Cristos, care ne-a făcut liberi (28 nov-14 dec)

Dec 7: Rugăciuni ecumenice în Bazilica Sf. Petru cu ocazia Adunării Speciale pentru Europa a Sinodului Episcopilor

1992

Ian 1: Sfântul Scaun recunoaşte Federaţia Rusă

Ian 13: Sfântul Scaun recunoaşte suveranitatea Croaţiei şi Sloveniei

Feb 8: Relaţii iplomatice cu Croaţia , Slovenia şi Ucraina

Feb 19: Vizită pastorală în Senegal, Gambia şi Guineea (19-26 febr).A 54-a vizită pastorală înternaţională

Apr 7: Exhortaţia Apostolică postsinodală Pastores Dabo Vobis asupra formării preoţilor în ziua de azi

Mai 17: Beatificarea lui José Maria Escriva de Balaguer, fondatorul ordinului Opus Dei, şi a Giuseppinei Bakhita din Sudan

Iun 4: Vizită pastorală în Angola, Sao Tomé şi Principe (4-10 iunie). A 55-a vizită pastorală internaţională.

Iul 12: La "Angelus" , Ioan Paul II anunţă credincioşii că se va interna la spitalul Gemelli din Roma, în această seară pentru teste de diagnostic. În 15 iulie, Sfântului Părinte i se extrage o tumoare intestinală benignă. Părăseşte Policlinica Gemelli în 26 iulie

Aug 22: Apel dramatic pentru pace în Balcani .

Sept 21: Relaţii diplomatice între Sfântul Scaun şi Mexico

Oct 9: Vizită pastorală în Santo Domingo, pentru al 5-lea centenar al evanghelizării Americii Latine şi pentru ă a A patra Conferinţă Generală a Episcopatului Latino- american.(9-14 octombrie) . A 56-a vizită pastorală internaţională

Oct 11: Constituţia Apostolică Fidei Depositum asupra publicării Catehismului BisericiiCatolice pregătit după indicaţiile Conciliului Vatican II. Publicată în 16 novembrie.

Nov 27: Vizita oficială a preşedintelui Oscar Luigi Scalfaro al Italiei

Dec 7: Ioan Paul II prezintă în mod oficial Catehismul Bisericii Catolice reprezentanţilor Curiei romane şi preşedinţilor comisiilor doctrinale şi catehetice ale Conferinţelor Episcopale

Dec 25: Numirea unui episcop în Albania

1993

Ian 9: La Assisi, întâlnire de rugăciune pentru pace în Europa şi în special în Balcani.

Ian 21: Vizita oficială a primului ministru al Italiei, Giuliano Amato

Feb 3: Vizită pastorală în Benin, Uganda şi Khartoum (3-10 febr). A 57-a vizită pastorală internaţională

Feb 19: Vizita oficială a preşedintelui Sloveniei Milan Kucian

Apr 25: Vizită pastorală în Albania. A 58-a vizită pastorală internaţională

Mai 29: Încheierea celui de al doilea sinod diocezan din Roma

Iun 12: Vizită pastorală în Spania (12-17 iunie). A 59-a vizită pastorală internaţională

Aug 6: A zecea enciclică papală Veritatis Splendor privind anumite probleme fundamentale ale învăţăturii morale a Bisericii, publicată în 5 octombrie

Aug 9: Vizită pastorală în Jamaica, Merida şi Denver pentru celebrarea celei de a opta Zile Internaţionale a Tineretului (9-16 august). A 60-a vizită pastorală internaţională

Sept 4: Vizită pastorală în Lituania, Letonia şi Estonia (4-10 sept). A 61-a vizită pastorală internaţională

Nov 11: Papa suferă de dislocarea umărului drept în timpul unei căderi la sfârşitul unei audienţe în Aula Binecuvântărilor. El petrece o zi la spitalul Gemelli ; umărul îi este imobilizat timp de o lună

Dec 16: Vizita oficială a preşedintelui Argentinei, Carlos Saul Menem

Dec 26: Deschiderea Anului Familiei.

Dec 30: La Ierusalim, semnarea unui acord asupra principiilor de bază pentru reglarea relaţiilor diplomatice între Sfântul Scaun şi Israel

1994

Ian 1: Motu proprio Socialium Scientiarum pentru stabilirea Academiei Pontificale de Ştiinţe Sociale

Ian 6: Scrisoare adresată episcopilor italieni assupra responsabilităţilor catolicilor în faţa provocărilor situaţiei istorice prezente

Ian 23: Liturghie prezidată de Sfântul Părinte în Bazilica Sf. Petru pentru pace în Balcani

Feb 2: Scrisoare adresată familiilor de către Ioan Paul II, pentru Anul Internaţional al Familiei

Feb 11: Motu Proprio Vitae Mysterium stabilind Academia Pontificală pentru Viaţă

Mar 3: Vizita oficială a preşedintelui Germaniei, Richard von Weizsäcker. Relaţii diplomatice cu Regatul Haşemit al Iordaniei

Mar 5: Relaţii diplomatice cu Republica Sud-Africană

Mar 7: Vizită oficială a preşedintelui Cehiei, Vaclav Havel

Mar 17: Vizita primului ministru al Israelului, Itsak Rabin

Mar 19: Scrisoare adresată şefilor de state din toată lumea precum şi Secretarului general al Naţiunilor Unite privind Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării de la Cairo, ţinută în septembrie 1994

Apr 7: Concert la Vatican în comemorarea Holocaustului, în prezenţa Papei şi a Rabinului Şef al Romei, Elio Toaff

Apr 8: Ioan paul II celebrează o Liturghie în Capela Sixtină cu ocazzia dezvelirii frescelor restaurate ale lui Michelangelo

Apr 10: Adunarea Generală pentru Africa a Sinodului Episcopilor cu tema: Biserica în Africa şi Misiunea sa evanghelizatoare în spre anul 2000: 'Voi să fiţi mărtuirisitorii mei" (10 apr - 8 mai )

Apr 29: Ca urmare a unei căderi accidentale în seara de 28 aprilie, care i-a cauzat o fractură a femurului drept, Sfântul Părinte a fost internat la spitalul Gemelli unde a fost supus unei operaţii. Eliberat din spital în 27 mai.

Mai 13: Deschiderea mănăstirii "Mater Ecclesiae" din incinta Vaticanului

Mai 22: Scrisoarea Apostolică Ordinatio Sacerdotalis pentru Episcopi cu privire la ordonarea preoţească pentru bărbaţii singuri

Iun 2: Primirea preşedintelui american Bill Clinton

Iun 13: A cincea întâlnire plenară a Colegiului Cardinalilor, cu participarea lui Ioan Paul II, pentru pregătirea Jubileului Mileniului Trei (13 - 14 iunie)

Iun 15: Stabilirea de relaţii diplomatice cu cu statul Israel

Sept 5: Sfântul Scaun trimite o delegaţie la Conferinţa Internaţională asupra Populaţiei şi Dezvoltării de la Cairo (5-13 sept)

Sept 8: Ioan Paul II oferă o Liturghie la Castelgandolfo pentru Bosnia şi Herţegovina, după anularea vizitei la Sarajevo

Sept 10: Vizită pastorală la Zagreb, Croaţia (10-11 sept). A 62-a vizită pastorală internaţională

Oct 2: A noua Adunare Generală a Sinodului Episcopilor : Viaţa consacrată şi rolul ei în Biserică si in lume (2-9 oct)

Oct 8: Întâlnirea Internaţională asupra Familiei cu participarea Sf. Părinte (8-9 oct)

Oct 20: Publicarea cărţii Papei Ioan Paul II : "Să trecem pragul speranţei"

Oct 25: Începerea contactelor de lucru cu caracter oficial şi permanent între Sfântul Scaun şi Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei

Nov 10: Scrisoarea Apostolică Tertio Millennio Adveniente adresată episcopilor clerului şi laicilor în pregătirea pentru Jubileul Anului 2000, publicată în 14 nov.

Nov 26: Al şaselea Consistoriu al lui Ioan Paul II pentru crearea a 30 de noi Cardinali

Dec 13: Scrisoare adresată copiilor pentru Anul Familiei

dacă doriţi să contribuiţi la acest sit traducând mai departe biografie pe ani a Papei, scrieţi-ne la adresa [email protected]

mailto:[email protected]

Blazonul Papei Ioan Paul al II-lea

Blazonul pontifical "Totus Tuus" al Papei Ioan Paul al II-lea, Episcop al Romei, Vicar al lui Isus Cristos, Succesor al Prinţului Apostolilor, Suveran Pontif al Bisericii Universale, Patriarh al Occidentului, Primat al Italiei, Arhiepiscop Mitropolit al Provinciei Romei, Suveran al Statului Vatican, Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu, Karol Wojtyla, născut în Wadowice la 18 mai 1920; hirotonit preot în Cracovia în 1 noiembrie 1946; ales ca Titular al Bisericii de Ombi în 4 iulie 1958 şi consacrat în 28 septembrie 1958; promovat la Cracovia în 13 ianuarie 1964; numit şi declarat Cardinal în Consistoriul din 26 iunie 1967. A urmat apoi la Roma: alegerea lui la Pontificat în 16 octombrie 1978 şi slujirea sa ca Păstor universal al Bisericii, începută în 22 octombrie 1978.

Primul blazon papal cunoscut este cel al lui Inocenţiu al III-lea (1198-1216). Simbolurile autorităţii papale, care sunt tiara (sau triregnum, coroana triplă) şi cheile lui Petru sau cheile supreme, "de a lega şi a dezlega", una de aur, iar cealaltă de argint, încrucişate şi legate cu un şnur roşu, sunt plasate pe fundalul blazonului personal al Pontifului.

Blazonul Papei Ioan Paul al II-lea intenţionează să fie un omagiu adus misterului central al creştinismului, acela al Răscumpărării. Reprezintă o cruce mare, dar a cărei formă nu corespunde unui model heraldic obişnuit. Motivul pentru înălţarea neobişnuită a braţului vertical al crucii este surprinzător, dacă ne uităm la al doilea obiect inclus pe Blazon: un M mare şi maiestuos, care aminteşte prezenţa Sfintei Fecioare sub Cruce şi participarea ei extraordinară la Răscumpărare. Intensa devoţiune a Pontifului pentru Sfânta Fecioară este manifestată astfel, ca şi în motto-ul ales, pe când era Cardinalul Wojtyła: Totus Tuus (cu totul al Tău). Nu putem uita că tocmai în inima provinciei ecleziastice a Cracoviei se găseşte sanctuarul marian de la Czestochowa, unde polonezii şi-au hrănit devoţiunea filială către Maica Sfântă de secole.

Vizita Papei Ioan Paul al II-lea în RomâniaBucureşti, 7-9 mai 1999

Prima vizită a unui Suveran Pontif într-o ţară majoritar ortodoxă a avut loc în România, în perioada 7-9 mai 1999. Vizita istorică a Papei Ioan Paul al II-lea a deschis apoi calea celorlalte vizite în teritorii majoritar ortodoxe: Georgia, Grecia, Ucraina, Armenia şi Bulgaria. Pe lângă programul vizitei de mai jos, cu textele discursurilor şi predicilor, vă oferim şi fotografii de la eveniment.

Vineri, 7 mai

12.00 Sosirea la Bucureşti (aeroportul Băneasa). Ceremonia de primire. [Discurs Constantinescu] [Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa] 13.00 Sosirea la Catedrala Patriarhală. Slujba de întâmpinare la Catedrala Patriarhală. Scurte cuvântări rostite de pe treptele Reşedinţei Patriarhale de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II. [Discurs PF Patriarh] [Discurs Papa] 14.15 Întâlnirea cu membrii Conferinţei Episcopale Române şi cu suita papală. [Discurs Papa] 17.00 Vizita la Preşedintele României, prof. Emil Constantinescu. Întâlnirea Sanctităţii Sale Ioan Paul II cu autorităţile civile, politice, religioase şi cu membrii Corpului Diplomatic, la Palatul Cotroceni. [Discurs Constantinescu] [Discurs Papa]

Sâmbătă, 8 mai 09.00 Rugăciune la mormintele Episcopilor greco-catolici din cimitirul Bellu-catolic. 09.30 Popas de rugăciune la Cimitirul Eroilor Revoluţiei. 10.30 Sfânta Liturghie la Catedrala romano-catolică "Sfântul Iosif", cu clerul, persoanele consacrate şi laicii angajaţi (în rit greco-catolic). [Discurs IPS Lucian] [Predica Papa] 17.30 Întâlnirea cu Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II şi delegaţia catolică, la Palatul Patriarhiei. [Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa] [Declaraţia comună]

Duminică, 9 mai 09.00 Întâlnire cu Primul Ministru al Guvernului României, dl. Radu Vasile. 10.00 Sfânta Liturghie săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist şi de membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în prezenţa Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II, în Piaţa Unirii. [Predica PF Teoctist] [Discurs Papa] 17.00 Sfânta Slujbă Euharistică (Missa) săvârşită de către Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul II, în prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, în Parcul de la Podul Izvor. [Discurs IPS Robu] [Predica Papa] [Discurs PF Teoctist] 19.30 Sosirea la aeroportul Băneasa. Ceremonia de plecare. [Discurs Constantinescu] [Discurs PF Teoctist] [Discurs Papa]

http://www.catholica.ro/documente/index3.asp?id=139





















http://www.catholica.ro/foto/paparo.asp

Discursul Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinut în limba română, la aeroportul Băneasa, în cadrul ceremoniei de bun venit 7 mai 1999

Domnule Preşedinte, Distinşi reprezentanţi ai Guvernului, Preafericite Părinte Patriarh Teoctist, Veneraţi Fraţi întru Episcopat, Prea iubiţi Fraţi şi Surori!

1. Cu mare bucurie sosesc azi în România, naţiune mult dragă mie şi pe care de multă vreme doream să o vizitez. Cu profundă emoţie i-am sărutat pământul, recunoscător înainte de toate lui Dumnezeu cel Atotputernic care în prevăzătoarea Sa bunăvoinţă mi-a hărăzit să văd realizat acest gând.

Expresia gratitudinii mele se îndreaptă apoi spre Dumneavoastră, Domnule Preşedinte, pentru invitaţia repetată şi pentru cuvintele pline de amabilitate prin care aţi manifestat sentimentele colaboratorilor şi ale întregului popor român. Am apreciat mult cuvintele Dumneavoastră de bun venit şi le păstrez în suflet, în timp ce mă gândesc cu recunoştinţă la vizita pe care mi-aţi făcut-o în 1993, atunci în calitate de Rector al Universităţii din Bucureşti şi Preşedinte al Conferinţei Rectorilor de Universităţi din România. În Dumneavoastră, prim cetăţean al acestei nobile naţiuni, văd reprezentaţi toţi cetăţenii şi simt dorinţa vie de a le adresa un călduros salut de fraternitate şi pace, începând cu populaţia Capitalei până la locuitorii din satele cele mai îndepărtate.

2. Mulţumesc apoi în mod special Prea Fericirii Voastre Părinte Teoctist, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, pentru expresiile fraterne pe care aţi binevoit a mi le adresa, precum şi pentru amabila invitaţie de a face o vizită Bisericii Ortodoxe Române, Biserică majoritară în ţară. Este prima dată când Providenţa divină îmi oferă posibilitatea să dedic o călătorie apostolică unei naţiuni în majoritate ortodoxă şi, desigur, acest lucru nu s-ar fi putut realiza fără condescendenţa şi disponibilitatea fraternă din partea Sfântului Sinod al venerabilei Biserici Ortodoxe Române şi fără consimţământul Dumneavoastră, Părinte Patriarh, cu care voi avea mâine şi duminică speciale şi aşteptate întâlniri.

Nu pot în acest moment istoric să nu amintesc vizita pe care Dumneavoastră mi-aţi făcut-o în urmă cu zece ani în Vatican, manifestând voinţa fermă de a stabili în mod liber raporturile ecleziale de prietenie care păreau folositoare pentru poporul lui Dumnezeu. Am încredere că vizita mea va contribui la cicatrizarea rănilor produse în relaţiile dintre Bisericile noastre în timpul celor cincizeci de ani care s-au scurs şi va deschide un anotimp de colaborare reciprocă plină de încredere.

3. Vă salut din toată inima şi pe Dumneavoastră, Monseniore Lucian Mureşan, venerat Arhiepiscop de Făgăraş şi Alba Iulia şi Preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din România, şi pe voi toţi ceilalţi Fraţi întru Episcopat de rit bizantin-român şi de rit latin, cu un gând particular Arhiepiscopului de Bucureşti, Monseniorul Ioan Robu. Vă reînnoiesc întreaga mea gratitudine pentru insistenţa plină de solicitudine cu care m-aţi invitat să vă vizitez. Sunt cu adevărat fericit că acest vis se realizează şi îi mulţumesc Domnului împreună cu voi.

Iată-mă, în sfârşit, între voi, pelerin de credinţă şi de speranţă. Pe voi toţi, prea iubiţi Fraţi şi Surori catolici din fiecare comunitate şi dieceză, preoţi, călugări şi laici, vă cuprind într-o îmbrăţişare plină de afecţiune şi emoţie, în timp ce vă salut cu cuvintele Apostolului Paul (Pavel): "Har vouă şi pace de la Dumnezeu Tatăl nostru şi de la Domnul nostru Isus Christos" (1 Cor 1, 3).

Vizita mea de acum vrea să confirme legăturile dintre România şi Sfântul Scaun care au avut mare importanţă pentru istoria creştinismului în regiune. Cum e cunoscut, potrivit tradiţiei credinţa a fost purtată în aceste ţinuturi de fratele lui Petru, Apostolul Andrei, care a pecetluit neobosita sa operă misionară prin martiriul său petrecut la Patras. Alţi martori de seamă ai Evangheliei, ca Sava Gotul, Niceta de Remesiana provenind din Aquilea şi Laurenţiu de Novae i-au continuat lucrarea, în timpul persecuţiilor din primele veacuri, cete de creştini au suferit martiriul: sunt martirii daco-romani, precum Zoticos, Atalos, Camasis şi Filippos, prin al căror sacrificiu s-a înrădăcinat profund credinţa creştină în pământul vostru.

Sămânţa Evangheliei, căzută în teren fertil, a produs în perioada acestor două milenii roade abundente de sfinţenie şi de martiriu. Mă gândesc la Sfântul Ioan Casian şi Dionisie Exiguul, care au contribuit la transmiterea comorilor spirituale, teologice şi canonice ale Orientului grec, Occidentului latin; apoi, mult mai târziu, la voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt, "un adevărat atlet al credinţei creştine", cum l-a numit Papa Sixt IV, şi la numeroşi alţi slujitori ai Evangheliei, între care domnitorul şi martirul Constantin Brâncoveanu, iar mai recent, numeroşi martiri şi mărturisitori ai credinţei din secolul douăzeci.

4. Prea iubiţi Fraţi şi Surori din România! Patria voastră a cunoscut în acest secol care se apropie de sfârşit, ororile unor dure sisteme totalitare, împărtăşind în suferinţă soarta a numeroase alte ţări din Europa. Regimul comunist a

suprimat Biserica de rit bizantin-român, Unită cu Roma, şi a persecutat episcopi şi preoţi, călugări, călugăriţe şi laici, dintre care nu puţini au plătit cu sânge fidelitatea lor faţă de Christos. Unii au supravieţuit torturilor şi sunt încă printre noi. Gândul meu pătruns de emoţie se îndreaptă acum spre merituosul şi prea scumpul Cardinal Alexandru Todea, Arhiepiscop emerit de Făgăraş şi Alba Iulia, care a petrecut 16 ani de închisoare şi 27 în domiciliu obligatoriu. Aducându-i omagiu lui, care, în suferinţa acceptată cu creştinească răbdare din mâinile lui Dumnezeu, îşi continuă slujirea de fidelitate faţă de Biserică, aş dori să aduc un cuvenit tribut de recunoştinţă şi celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română şi din celelalte Biserici şi comunităţi religioase, au îndurat persecuţii similare şi grave limitări. Moartea i-a unit pe aceşti fraţi ai noştri de credinţă în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecţie de neuitat de iubire faţă de Christos şi Biserica Sa.

5. Slavă Domnului, după iarna cumplită a dominaţiei totalitare, a început primăvara speranţei. Odată cu evenimentele din 1989 şi România a început un proces de restaurare a statului de drept în respectul libertăţilor, între care cea religioasă. Este vorba, desigur, de un proces, nu lipsit de obstacole, care trebuie continuat zi de zi, salvgardând legalitatea şi consolidând instituţiile democratice. Urez ca, în acest efort de reînnoire socială, naţiunea voastră să nu fie lipsită de sprijinul politic şi financiar al Uniunii Europene, din care România face parte prin istorie şi cultură.

Pentru a vindeca rănile unui trecut crud şi dureros este nevoie de răbdare şi chibzuinţă, de spirit întreprinzător şi onestitate. Această îndatorire grea, dar înălţătoare, le revine tuturor; este o provocare mai presus de toate pentru voi, dragi tineri, care sunteţi viitorul acestui generos popor. Nu vă fie teamă să vă asumaţi cu curaj responsabilităţile şi să priviţi spre viitor cu încredere. Din partea sa, Biserica Catolică este gata să-şi ofere contribuţia, străduindu-se prin orice mijloc posibil să contribuie la formarea unor cetăţeni atenţi la adevăratele exigenţe ale binelui comun.

Românie, ţară-punte între Orient şi Occident, punct de răscruce între Europa Centrală şi cea Orientală, Românie, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de "Grădina Maicii Domnului", vin la tine în numele lui Isus Christos, Fiul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria. În pragul unui nou mileniu, întemeiază-ţi viitorul mai departe pe stânca tare a Evangheliei. Cu ajutorul lui Christos vei fi protagonista unei noi perioade de entuziasm şi curaj. Vei fi naţiunea prosperă, pământ roditor de bine, popor solidar şi făcător de pace.

Dumnezeu să te ocrotească şi să te binecuvânteze mereu!

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la aeroportul Băneasa, cu ocazia sosirii în România a Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II 7 mai 1999

Sanctitatea Voastră,

Cu binecuvântarea lui Dumnezeu, aţi păşit pe pământul românesc, un pământ care a primit sămânţa cuvântului Evangheliei Mântuitorului Hristos chiar de la unul din Apostolii săi, Sfântul Andrei, fratele după trup al Sfântului Petru.

Astăzi, Sanctitatea Voastră, aţi sosit în România, ţară ai cărei fii sunt în majoritate ortodocşi, ţară sfinţită de sângele martirilor, al celor de demult şi al celor care au căzut pe altarul credinţei creştine în vremurile apăsătoare ale dictaturii comuniste atee, la care s-au adăugat numele tinerilor şi vârstnicilor căzuţi în revoluţie. Este un pământ sfinţit de lacrimile rugăciunilor mamelor şi de nevoinţele duhovniceşti ale monahilor şi ale tuturor creştinilor de aici; este un pământ presărat de la un capăt la altul de crucile ce străjuiesc turlele bisericilor şi mănăstirilor, răspântiile drumurilor şi mormintele strămoşilor noştri, ca semn al nădejdii noastre în înviere.

Primindu-vă cu dragoste, mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel, că: "aşa cum au prisosit pătimirile lui Hristos pentru noi, tot aşa a prisosit prin Hristos mângâierea asupra noastră" (2 Cor. 1, 5). De aceea, dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Din primele secole creştine, strămoşii noştri au fost consideraţi pe bună dreptate o punte între Răsărit şi Apus. Mari Părinţţi ai Bisericii, fii ai acestui pământ, precum Dionisie Exiguul şi Sf. Ioan Casian au slujit Biserica Romei. Mai târziu, domnitorii Ţărilor Româneşti au fost pavăză, cu preţul multor jertfe, în apărarea Europei creştine.

Aşezarea la răscruce între Orient şi Occident, moştenirea spirituală care este credinţa neschimbată a părinţilor noştri şi istoria acestui popor constituie o zestre preţioasă, hotărâtoare pentru vocaţia şi misiunea Bisericii şi neamului nostru astăzi.


Mileniul al doilea al istoriei creştine a început cu o dureroasă sfâşiere a unităţii Bisericii. El se încheie însă sub semnul afirmării unei dorinţe sincere şi a unor eforturi de unitate, oglindite în strădaniile Bisericilor creştine de pretutindeni pentru vindecarea acestei răni din trupul Bisericii lui Hristos.

Biserica Ortodoxă din România îşi asumă cu responsabilitate lucrarea ce-i revine în contextul tuturor Bisericilor, de apropiere şi de refacere a unităţii de credinţă a creştinilor. Însăşi vizita ecumenică a Sanctităţii Voastre în Biserica noastră se înscrie în acest demers.

Vom avea prilejul, în aceste zile, prin voia lui Dumnezeu "să avem mângâierea împreună, prin credinţa noastră laolaltă, a voastră şi a noastră" (Rom. 1, 12), după cuvântul Sfântului Pavel, să facem bucurie celor întristaţi de separarea Bisericilor noastre şi să aducem împreună bună-vestire celor ce îşi pun nădejdea în noi.

Vă spunem "Bun venit" în ţara şi în Biserica noastră, în mijlocul unui popor dreptcredincios care tinde spre Dumnezeu "ca un pământ însetoşat", cu nădejdea "că Duhul Lui cel bun, îi va povăţui la pământul dreptăţii" (Psalmul 142, 10).

Vă primim cu inima deschisă şi cu gândul bun în numele ierarhilor, preoţilor, monahilor şi credincioşilor Bisericii noastre şi vă îmbrăţişăm cu îmbrăţişarea frăţească a lui Hristos Isus, cu speranţa şi rugăciunea că "Dumnezeul iubirii şi al păcii va fi cu noi" (2 Cor. 13, 11) în aceste zile

Scurtă vizită de rugăciune la Catedrala Patriarhală. Salutul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II adresat românilor în faţa Catedralei Patriarhale 7 mai 1999

1. "Iar Dumnezeul păcii să fie cu voi!" (Rm 15, 33).

Mulţi iubiţi Fraţi şi Surori, doresc să vă salut cu cuvintele Apostolului Pavel către Romani pentru a vă manifesta afecţiunea mea şi bucuria profundă pe care o simt aflându-mă împreună cu Beatitudinea Sa Patriarhul Teoctist, pentru prima dată în mijlocul vostru, aici în România. Vă mulţumesc pentru primirea voastră sărbătorească ce izvorăşte din credinţa în Cel ce este mereu prezent acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în numele Lui: Isus Christos, Domnul nostru (cf. Mt 18, 20).

2. Christos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române.

Cum să nu amintim, în fapt, că evanghelizarea şi formarea primelor comunităţi creştine au coincis cu însăşi formarea străvechiului şi nobilului vostru popor? Cum să nu relevăm cu recunoştinţă că Evanghelia a pătruns profund, încă de la începuturi, viaţa şi obiceiurile sale, devenind izvor de civilizaţie şi principiu de sinteză dintre diversele suflete ale culturii sale? Datorită credinţei creştine, această Ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de romanitate, dar care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit în decursul secolelor o punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave.

Istoria credinţei voastre este reprezentată semnificativ de picturile, prezente pe atâtea faţade ale bisericilor voastre care, cu toate vânturile şi ploile, continuă să vestească iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Şi românii, în condiţiile istorice tragice, trecute şi mai recente, au păzit cu curaj dreptul credinţei creştine, rezistând unor violente persecuţii şi insidioase propuneri de a-şi trăi viaţa fără Dumnezeu.

Mulţumind Domnului pentru multele mărturii luminoase, înflorite pe pământ românesc, formulez urări ca credinţa în Christos să se înrădăcineze mereu mai mult în inimile voastre şi să strălucească în viaţa voastră pentru a fi transmisă întreagă generaţiilor viitoare.

3. Dragi români, Domnul să însoţească drumul poporului vostru pentru al treilea mileniu creştin! El să trezească în inimile voastre planuri şi speranţe de bine, şi să vă dăruiască forţa pentru a construi civilizaţia iubirii, bazată pe justiţie, pe solidaritate, pe angajarea pentru binele comun şi pentru o convieţuire cu adevărat fraternă.

În special, urez ca o crescândă înţelegere între toţi cei ce se onorează cu numele creştin - ortodocşi, catolici de diverse rituri şi protestanţi de diferite denumiri - să fie ferment de unitate şi de concordie în interiorul Patriei voastre şi în tot continentul european.

Pacea lui Christos să fie pururea cu voi. Amin! Christos a înviat

Cuvântul Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la întâmpinarea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II la Catedrala Patriarhală din Bucureşti 7 mai 1999


La puţin timp după ce aţi păşit pe pământul ţării noastre, vă primim în faţa Catedralei Patriarhale cu bucuria imnului biblic "Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!" (Matei 21, 9) şi cu salutul pascal "Hristos a înviat!". Catedrala noastră Patriarhală şi această incintă, închinate Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena şi străjuite de sfintele moaşte ale cuviosului Dimitrie cel Nou, constituie împreună vatra spirituală a Ortodoxiei româneşti.

Statornicită de peste trei secole pe aceeaşi colină înaltă a Bucureştilor, înfruntând vicisitudinile istoriei, ea dă mărturie despre biruinţa Bisericii lui Dumnezeu asupra stăpânitorilor acestui veac.

Vă primim, aşadar, în această vatră de lumină a neamului nostru, martori având alături de noi, ierarhii, clerul şi poporul de faţă, pe vrednicii de pomenire înaintaşi ai noştri, patriarhi, mitropoliţi, voievozi şi dregători binecredincioşi, slujitori, ctitori şi binefăcători ai acestei vetre şi ai Bisericii lui Dumnezeu din România.

În persoana Sanctităţii Voastre primim şi cinstim Biserica lui Hristos din Roma, cea întemeiată pe propovăduirea şi martiriul slăviţilor Apostoli Petru şi Pavel, venerabilă Biserică apostolică, participantă la marile evenimente şi decizii conciliare ale Bisericii nedespărţite din primul mileniu.

Nădăjduim că prezenţa Sanctităţii Voastre, ostenitor neobosit pentru dialogul între Biserici, pelerin în slujba afirmării sfinţeniei Evangheliei în faţa secularizării de azi şi promotor al reconcilierii între popoare, va fi un bun prilej pentru o mărturie comună în favoarea păcii în Iugoslavia - cerând încetarea imediată a războiului.


În zilele următoare, veţi avea prilejul să cunoaşteţi mai de aproape Biserica Ortodoxă din România, care este lucrarea ei şi care sunt problemele ei astăzi, într-o perioadă de răscruce în istoria ţării, a Europei şi poate chiar a lumii. Veţi avea prilejul să cunoaşteţi poporul român cu suferinţele şi cu aspiraţiile lui, pe faţa căruia se mai citesc încă urmele încercărilor prin care a trecut în ultima jumătate de veac. Veţi avea prilejul să constataţi că viţa de vie a creştinismului apostolic, ajunsă de la Ierusalim pe colinele acestor ţinuturi aproape în acelaşi timp când ajungea şi pe colinele Romei, s-a păstrat roditoare până astăzi şi a împărtăşit de-a lungul veacurilor cu hrană cerească pe toţi fiii acestui pământ.

Din bogăţia sufletească a acestui popor binecuvântat de Dumnezeu, care a întâmpinat cu dragoste pe cei cei-au călcat pragul cu inima deschisă, vă primim astăzi Sanctitatea Voastră şi pe cei care vă însoţesc, cu multă bucurie şi frăţească dragoste în Hristos.

Bine aţi venit în mijlocul nostru!

Cuvântul de întâmpinare a Sfântului Părinte Ioan Paul II rostit de către IPSS Mitropolit Lucian Mureşan la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din Bucureşti, în cadrul Liturghiei greco-catolice 8 mai 1999

Cu sfânta bucurie pascală pe care Isus, biruitorul morţii o revarsă din belşug asupra noastră, cu blânda mângâiere pe care ne-o oferă Preasfânta Fecioară Maria, Regina lunii mai, cu iubirea pe care Sfântul Evanghelist Ioan a descoperit-o în pieptul Învăţătorului pe care şi-a plecat capul, cu curajul mărturiei creştinismului românesc pe care ni-l susţine mereu Fericitul Ieremia Românul, Vă adresăm, Sfinte Părinte, salutul nostru, al tuturor ierarhilor, preoţilor, călugărilor, călugăriţelor şi al bunilor credincioşi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică: Bine aţi venit în ţara noastră; Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului!

Sfinte Părinte, Isus, Domnul nostru, "plinirea legii", descoperirea Tatălui şi a Împărăţiei îi fericea pe cei ce-L vedeau şi-L ascultau: "fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud [...], că mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă cele ce vedeţi voi şi n-au văzut şi să audă cele ce aţi auzit voi şi n-au auzit" (Mt 1, 16-17).

Aceste cuvinte ale Vieţii mă inspiră şi mă îndeamnă a-i aminti aici pe toţi acei vrednici înaintaşi ai noştri ce au dăinuit în cei aproape două mii de ani de creştinism pe aceste locuri, pe toţi aceia care de trei sute de ani au mărturisit şi au trăit Unirea cu Biserica Romei, dar mai ales pe toţi aceia care în cei peste patruzeci de ani de suprimare samavolnică a existenţei legale a Bisericii noastre, în frunte cu cei doisprezece episcopi care şi-au jertfit întreaga viaţă cauzei Bisericii lui Christos şi Capul ei văzut, şi dintre care unsprezece au plecat din această lume cu dorul fierbinte de a-l fi văzut şi auzit pe urmaşul lui Petru aducând Vestea cea Bună în Biserica şi în ţara lor. Pe al doisprezecelea arhiereu al Bisericii noastre greu încercate, Cardinalul Alexandru Todea, mărturie vie a acestei perioade de crucificare a Bisericii, l-a învrednicit Providenţa să vadă această zi.

Noi, cei prezenţi în această Catedrală sau afară, sau toţi cei ce din parohiile noastre, de la sute de kilometri, sunt alături de noi, şi care n-au putut fi aici cu toţii, suntem deosebit de fericiţi pentru că Vă vedem cu ochii noştri şi Vă

auzim cu urechile noastre împărtăşindu-ne cu aceeaşi convingere nestrămutată pe care Petru i-o mărturiseşte lui Isus: "Doamne, la cine vom merge? Cuvintele vieţii veşnice Tu le ai, iar noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Christos, Fiul lui Dumnezeu celui viu" (In 6, 68-69).

Copleşiţi de bucurie şi emoţii puternice, exprimate prin zâmbete senine şi lacrimi de fericire, oferim Sfânta Liturghie greco-catolică pentru Sanctitatea Voastră, pentru Biserica şi ţara noastră.

Fericiţi sunt ochii noştri pentru că Vă văd, şi urechile noastre pentru că Vă aud.

Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română, la Divina Liturghie în ritul bizantin-român, cu Episcopii, Clerul, Călugării, Călugăriţele şi Laicii angajaţi, celebrată în Catedrala "Sfântul Iosif" 8 mai 1999

1. "Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!" (Fap 12, 8).

Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniţă. Condus de înger, Petru poate ieşi din închisoare şi recupera libertatea.

Şi Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In 8, 32). Cei ce îl ascultă nu înţeleg: "De care robie trebuie să fim eliberaţi?" - se întreabă. Iar Isus lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8, 34). Din această robie numai El ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Christos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Christos. El ne-a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea.

2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, Cardinal al Sfintei Romane Biserici şi tu, Arhiepiscop Gheorghe Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi alţi fraţi şi surori, dintre care pe unii avem bucuria şi privilegiul de a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici la această Divină Liturghie bizantină. Alţii, în schimb, au fost primiţi în îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv cea religioasă. Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi lovite. Dar "se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică" (Fap 12, 5) pentru voi, pentru ei, pentru toţi cei ce cred în Christos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este un semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Christos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face liberi.

Din această Catedrală gândul meu nu poate să nu zboare la Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi însuşesc mişcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea". Prea iubitului frate Lucian Mureşan, Mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române, Episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi credincioşilor la toţi le adresez la această Sfântă Slujbă salutul meu plin de afecţiune.

3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului - cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav - s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.

Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula Unionis au afirmat printre altele: "Ne-am unit noi, mai sus-numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul nostru să se păstreze neatinse". De la acea Unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu Marele Jubileu al Anului 2000.

Acea Unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură a poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea Unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată Şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca "Mica Romă". Strădania voastră, preaiubiţi Fraţi şi Surori ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Seremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al Catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului Episcop Inochentie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica, voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea indentităţii naţionale.

4. Acest patrimoniu îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit Unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi. Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de libertate vă sunt date pentru că Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult, şi tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creşterea Bisericii universale.

Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-l afle pe Christos în rugăciunea liturgică, revenită la frumuseţe şi solemnitate, după constrângerile clandestinităţi;, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de Sfinţii Părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Christos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită nevoie.

Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitori preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

5. "Iar peste toate acestea - vă spun cu Sfântul Pavel - îmbrăcaţi-vă întru dragoste" (Col 3, 14). Mai degrabă decât pentru privarea de dragul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi de clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre ei aţi împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Christos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocşi şi catolici comuniunea nu este încă deplină, "reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, "martyria" până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2, 13)" (Ut unum sint).

Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este Iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? Şi voi, iubiţi Fraţi şi Surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisterului Bisericii.

6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: la mormintele puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora, ale căror rămăşiţe pământeşti nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei, să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în special Episcopii, să continue a fi Păstorii voştri din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor Episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat şi pe Cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la Papa bereta de Cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.

Ei să vă însoţească împreună cu Maria, Sfânta Maică a lui Dumnezeu în drumul vostru către Christos, izvor de adevărată libertate. Vă încredinţez ei, cu cuvintele pe care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare:

"Nu lăsa, o Mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale."

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la întâlnirea Sanctităţii Sale Papa Ioan Paul II cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Palatul Patriarhiei din Bucureşti 8 mai 1999


În numele membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, am cinstea să adresez Episcopului Romei şi Primat al Bisericii Catolice, urarea frăţească de bun venit în mijlocul nostru, împreună cu salutul şi mărturisirea pascală "Hristos a înviat!". Suntem încredinţaţi că Hristos Domnul este în mijlocul nostru, neîndoindu-ne că întâlnirea de astăzi este vrerea Tatălui şi lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, Îl rugăm pe Hristos, Cel preaslăvit şi înviat, să trimită şi acum asupra noastră, ca odinioară Apostolilor, binecuvântarea şi pacea Sa dumnezeiască.

Sinodul Episcopilor unei Biserici locale, aşa cum este cel al Bisericii Ortodoxe Române, este manifestarea Bisericii în comuniune, epifanie locală a sobornicităţii Bisericii Universale. Fiecare Episcop poartă cu sine obştea de preoţi, monahi şi credincioşi pe care o slujeşte. Episcopul, aflat în comuniune de credinţă, sacramentală şi canonică cu ceilalţi Episcopi, realizează împreună cu comunitatea sa deplinătatea eclezială a Bisericii lui Hristos. Sinodalitatea, prezidată de primus inter pares este forma de unitate care poartă în ea, în ciuda slăbiciunilor omeneşti, reflexul Tainei Sfintei Treimi.

Suntem recunoscători Bunului Dumnezeu pentru faptul că există deja o tradiţie pozitivă a relaţiilor dintre Bisericile noastre. "Întoarcerea la izvoare", la practica Bisericii primului mileniu, a fost punctul comun de referinţă care a schimbat radical perspectivele şi atitudinile dintre creştinătatea catolică şi cea ortodoxă. Dialogul teologic dinte cele două Biserici, inaugurat la începutul anilor '80 - în ciuda perioadei de criză pe care o traversează în ultimii ani şi pe care dorim şi ne străduim cu toţii să o depăşim cât mai repede - a reuşit elaborarea unei vizite comune în direcţia unei teologii a comuniunii, recuperând, în scurt timp, mult din ceea ce a pierdut în mileniul al doilea.

Documentul de la Balamand (Liban, iunie 1993) consacră un vocabular ecumenic nou, care învederează o îndelung aşteptată schimbare de înţelegere şi de atitudine: "Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă - se spune în document - se recunosc reciproc în calitate de Biserici surori" [1]. Folosind o astfel de adresare pozitivă, cele două Biserici înţeleg că o serie de metode de misiune şi modele de unitate din trecut, care au creat tensiuni între Bisericile noastre, devin inacceptabile.

În acest context nădăjduim că vizita Sanctităţii Voastre în România se va constitui într-un imbold pozitiv pentru dialogul deja aducător de roade, angajat de Biserica noastră cu Biserica Greco-Catolică din România. În lumina înţelegerii pe această temă din cadrul dialogului teologic internaţional ortodox-catolic şi a realităţii confesionale şi pastorale de astăzi din România, sperăm să depăşim şi divergenţele nesoluţionate încă prin asigurarea liniştei credincioşilor noştri spre o pace confesională definitivă.

Desigur, pe drumul spre "comuniunea deplină" există încă răni ale trecutului care nu s-au vindecat definitiv, dar hotărârea de a salva elementele de unitate ce aparţin Bisericilor noastre şi de a stărui pentru mărturisirea integrală a aceleiaşi credinţe este fermă şi constantă.


Biserica Ortodoxă Română este concentrată în această perioadă de răscruce asupra câtorva mari priorităţi pastorale, misionare, diaconale şi ecumenice, care s-au impus slujirii noastre în anii din urmă.

Odată cu descătuşarea ţării de strâmtoarea totalitarismului, în 1989, după decenii de restricţii şi umilinţe, am trăit cu nespusă bucurie dobândirea libertăţii plenare de a-L mărturisi pe Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu face acum să rodească jertfele fraţilor noştri care au suferit pentru Hristos în acea perioadă, jertfe care s-au altoit pe moştenirea de credinţă a strămoşilor. Trebuie spus în acelaşi timp că flacăra credinţei nu s-a stins în acei ani grei, jertfa cea nesângeroasă nu a încetat a se aduce pe sfintele altare ale bisericilor din satele şi oraşele României, Biserica împlinindu-şi astfel, cu multe eforturi şi sacrificii, lucrarea sa specifică esenţială, aceea de a mărturisi pe Hristos şi de a sfinţi pe om şi lumea înconjurătoare, în ciuda slăbiciunii unora dintre noi.

Am învăţat atunci, mai mult ca oricând, că viaţa liturgică, sacramentală a Bisericii a fost şi trebuie să rămână temelia de neclintit a credinţei şi a vieţuirii creştine. Lucrarea Bisericii este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, aceea de a transmite lumii prin har, bunătăţile şi darurile pe care Dumnezeu le are prin fire [2].

Astăzi, însă, ne aflăm în faţa unei exigenţe misionare noi, de copleşitoare însemnătate, provocate de înviorarea credinţei, de necesitatea transmiterii tradiţiei celei sănătoase către generaţia tânără şi de reîncreştinarea societăţii secularizate.

Biserica noastră are astăzi o mare răspundere pentru renaşterea morală şi spirituală a societăţii româneşti. Suntem conştienţi că aportul fundamental al Bisericii la însănătoşirea vieţii sociale româneşti este acela de a modela oameni cu frică de Dumnezeu, oameni credincioşi, oameni care să aibă "Duhul lui Dumnezeu" (1 Cor. 7, 40), eliberaţi de robia patimilor şi pătrunşi de duhul jertfelnicei şi al iubirii de semeni. Aşa cum afirmă un mare teolog ortodox român, "Biserica nu poate crea o ştiinţă, o tehnică, o industrie creştină; dar ea poate pregăti savanţi creştini, artişti creştini, scriitori creştini, industriaşi creştini, comercianţi creştini, economişti creştini, funcţionari creştini" [3]. Prin aceştia poate transmite Biserica duhul evanghelic întregului organism social. Responsabilitatea Bisericii noastre faţă de societatea românească este, aşadar, mult mai largă decât angajarea nemijlocită în vreun domeniu sau altul al vieţii obşteşti. Totuşi, cu mijloacele modeste care ne stau la îndemână ne străduim să venim în ajutorul fraţilor noştri ce cunosc încercarea, năpăstuiţi de toate vârstele, pe care obştea îi trecea adesea cu vederea. Nerecuperarea bunurilor de care a fost deposedată Biserica ne împiedică, din păcate, la o activitate mai susţinută în acest sens.

În spiritul învăţăturii sale, Biserica noastră pune preţ, înainte de toate, pe valoarea unică a fiecărei persoane umane, valoare dată de prezenţa chipului lui Dumnezeu în orice om. Totodată, Biserica Ortodoxă Română contribuie la păstrarea identităţii noastre naţionale în deplinul respect faţă de specificul etnic sau religios al tuturor minorităţilor de la noi.

În privinţa legăturilor cu Biserica şi confesiunile creştine din ţară, am reluat, în condiţii noi de libertate, practica rodnică din trecut, a conferinţelor teologice interconfesionale, creîndu-se în acelaşi timp structuri ecumenice noi. Dorim, de asemenea, formarea împreună cu Biserica Catolică de ambele rituri şi cu alte confesiuni creştine din România, a unui Consiliu Naţional Ecumenic.


Ierarhii şi clericii Bisericii Ortodoxe Române veghează şi lucrează pentru a rămâne în slujba credincioşilor acesteia, bărbaţi şi femei, tineri sau vârstnici, sprijinindu-şi activitatea lor de zi cu zi, pe Evanghelia iubirii lui Hristos. Astfel, rămânem credincioşi principiului sobornicesc, conform căruia: "apărătorul credinţei este Însuşi Trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care vrea ca mărturisirea credinţei lui să rămână veşnic neschimbată şi identică cu cea a părinţilor săi", cum afirmă Enciclica Patriarhilor ortodocşi din 1848.

În ceea ce priveşte ecumenismul, noi vrem să aducem în sânul mişcării ecumenice, experienţa misiunii noastre specifice. După rânduiala lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, fiecare Biserică locală se bucură de harisme specifice, determinante pentru contribuţia sa la strădaniile creştinilor pentru refacerea unităţii vizibile a Bisericii. Astfel, simbioza dintre limba noastră de origine latină şi credinţa ortodoxă, care ţine de identitatea Bisericii noastre a constituit şi constituie un ideal foarte preţios de legătură între Apus şi Răsărit. Chemarea, harisma şi răspunderea Bisericii Ortodoxe din România, împreună cu cea a Bisericii Ortodoxe Universale a fost de a păstra şi mărturisi de-a lungul istoriei "credinţa dată sfinţilor o dată pentru totdeauna" (Iuda 1, 3), aşa cum această credinţă a fost cristalizată în tradiţia patristică şi mărturisirea dogmatică a Sinoadelor Ecumenice, recunoscute prin consensul Bisericii Universale.


În împlinirea Anului Jubiliar 2000, la cumpăna dintre milenii creştine, Biserica noastră, împreună cu toate Bisericile Ortodoxe surori, este conştientă de importanţa mărturiei şi acţiunii tuturor creştinilor pentru viitorul creştinismului şi al lumii, în condiţii complexe, fără precedent.

De aceea, socotim că Biserica trebuie să-şi manifeste vocaţia s-a profetică printr-o cercetare riguroasă - după pilda Părinţilor Bisericii şi, în special a Părinţilor capadocieni - a spiritului culturii şi civilizaţiei actuale, asimilând ceea ce este ziditor pentru om şi lume şi înlăturând acele aspecte care îndepărtează pe om de Dumnezeu Cel adevărat şi de calea împlinirii sale plenare. Îngrijorată de agravarea pericolelor care ameninţă umanitatea întreagă - imoralitatea, dezechilibrele economice, conflictele armate, problema ecologică etc. - Biserica atrage luarea aminte că rădăcina tuturor relelor se află în îndepărtarea omului de Dumnezeu, exacerbarea egocentrismului, pe fondul unei societăţi umane tot mai secularizate.

De aceea, suntem conştienţi că energiile Bisericii, eliberate în ultimii ani, trebuie îndreptatea spre lucrarea misionară şi ecumenică comună. Ortodoxia noastră românească, ca de altfel şi întreaga zestre spirituală a României, poate constitui o putere inspiratoare pentru menţinerea şi îmbogăţirea sufletului creştin al Europei.

Împărtăşim convingerea că pentru a fi o unitatea adevărată şi durabilă, unitatea Europei trebuie să fie mai întâi de toate o unitate spirituală, pe care doar Evanghelia Mântuitorului Hristos o poate oferi. Noi dorim să prezentăm Europei tezaurele noastre spirituale specifice ca temei al unităţii spre care tind popoarele europene, pentru propriul lor bine şi spre binele comun al întregii umanităţi.

Fiţi binevenit în mijlocul nostru, al ierarhilor, preoţilor şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din România şi al altor Biserici şi comunităţi religioase din această ţară. Poporul aici de faţă, personalităţi ale vieţii publice româneşti prezente în această sală, precum şi membrii Corpului Diplomatic Vă salută şi Vă asigură de preţuirea lor.

În numele tuturor, Vă îmbrăţişez cu iubire şi rugăm pe Dumnezeu să binecuvânteze întâlnirea noastră.

Notă:

Au fost de faţă pe lângă membrii Sfântului Sinod şi membrii delegaţiei papale, Episcopatul catolic de ambele rituri din România, personalităţi ale vieţii publice din România şi membrii Corpului Diplomatic acreditaţi la Bucureşti.

[1] Cap. 14 [2] Capete gnostice II 90 [3] Teodor M. Popescu, Biserica şi Cultura, p. 228

Discursul Sfântului Părinte Ioan Paul II la întâlnirea cu Patriarhul Teoctist şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Palatul Patriarhiei 8 mai 1999

Beatitudine, Înalt Preasfinţiile Voastre Mitropoliţi, Veneraţi Episcopi ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe din România

1. În timp ce mă pregăteam pentru această întâlnire atât de dorită, îmi venea des în minte o scenă evanghelică: cea a lui Andrei, primul vostru evanghelizator, care, plin de înflăcărare, se duce la fratele său Petru să-i dea uimitoarea ştire: "L-am găsit pe Mesia (care înseamnă Christos)!" (In 1, 41). Acea descoperire a schimbat viaţa celor doi fraţi: lăsând mrejele, au devenit "pescari de oameni" (Mt 4, 19). După ce au fost transformaţi lăuntric de Duhul Rusaliilor, au pornit la drum pe căile lumii pentru a duce tuturor vestea mântuirii. Cu ei alţi discipoli au continuat lucrarea evanghelică începută de ei, chemând neamurile la mântuire şi "botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh" (Mt 28, 19).

Beatitudine, veneraţi Fraţi întru episcopat: noi suntem fiii acelei evanghelizări. Şi noi am primit acea veste, şi noi am fost răscumpăraţi în Christos. Dacă astăzi ne întâlnim, aceasta se datoreşte unui plan de iubire al Preasfintei Treimi, care în ajunul Marelui Jubileu, a voit ca noi, succesori ai acelor apostoli, să putem rechema în memorie acea întâlnire. Biserica a crescut şi s-a răspândit în lume; Evanghelia a fecundat culturile. Şi în acest pământ comori de sfinţenie, de fidelitate creştină, plinită uneori cu preţul vieţii, au împodobit acel templu spiritual care este Biserica. Astăzi noi împreună îi aducem mulţumire lui Dumnezeu.

2. Păstrez mereu vie în suflet emoţia suscitată de vizita Dumneavoastră, Beatitudine, în cetatea Sfinţilor Petru şi Pavel, Corifeii Apostolilor. Păstrez o amintire mişcătoare despre acea întâlnire, care a avut loc în vremurile dificile pentru Biserica Dumneavoastră. Acum sunt eu, pelerin de caritate, care aduc omagiu acestui pământ udat de sângele martirilor străvechi şi moderni, care "şi-au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului" (Ap 7, 14). Vin să întâlnesc un popor care a primit Evanghelia, a asimilat-o şi a apărat-o de atacuri repetate, simţind-o de-acum ca parte integrantă din patrimoniul său cultural.

Este vorba de o cultură elaborată cu răbdare, pe urmele moştenirii Romei antice, într-o tradiţie de sfinţenie care a pornit din chiliile a nenumăraţi monahi şi monahii, dorind să cânte laude lui Dumnezeu şi să ţină sus braţele în rugăciune, ca Moise, pentru ca bătălia paşnică a credinţei să fie câştigată în folosul populaţiilor acestui pământ. Mesajul evanghelic a ajuns astfel pe masa oamenilor de gândire, dintre care mulţi au contribuit cu carisma lor la promovarea asimilării lui de către noile generaţii române, orientate către edificarea viitorului lor.

Beatitudine, am venit aici ca pelerin pentru a atesta cât de aproape este în simţire întreaga Biserică Catolică de strădania Episcopilor, clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe Române, acum când un mileniu se încheie şi un altul

apare la orizont. Sunt alături şi părtaş, cu stimă şi admiraţie, la programul de reînnoire eclezial pe care Sfântul Sinod l-a întreprins în domeniile atât de esenţiale ale formării teologice şi catehetice, pentru a face să reînvie acel suflet creştin care este una cu istoria voastră. Puteţi şti, Beatitudine, că în această lucrare binecuvântată de Dumnezeu, catolicii sunt alături de fraţii lor ortodocşi cu rugăciunea şi disponibilitatea pentru orice colaborare utilă. Unica Evanghelie aşteaptă să fie vestită în iubire şi stimă reciprocă. Câte domenii se deschid unei lucrări de angajare comună, în condiţiile respectului reciproc şi dorinţei împărtăşite spre binele acestei umanităţi pentru care Fiul lui Dumnezeu şi-a dat viaţa! Mărturia dată în comun este un mijloc puternic de evanghelizare. Divizarea, în schimb, înseamnă victoria întunericului asupra luminii.

3. Beatitudine, amândoi în istoria noastră personală am văzut lanţurile şi am cunoscut oprimarea din partea unei ideologii care voia să extirpeze din sufletul popoarelor noastre credinţa în Christos Domnul. Dar porţile iadului nu au biruit asupra Bisericii, Mireasa Mielului. El, Mielul jertfit şi glorios, este acela care ne-a susţinut în stările de nelinişte şi care acum ne permite să intonăm cântul libertăţii redobândite. El este acela, pe care un teolog contemporan al vostru l-a numit "restauratorul omului", cel ce vindecă omul bolnav şi îl înalţă după ce a suportat îndelung povara grea a sclaviei. După mulţi ani de violenţă, de mortificare a libertăţii, Biserica poate turna balsamul harului pe rănile omului şi să-l vindece în numele lui Christos, spunând, ca şi Petru, ologului: "Argint şi aur nu am; dar ce am, aceea îţi dau. În numele lui Isus Christos Nazarineanul, scoală-te şi umblă!" (Fap 3, 6). Biserica nu încetează să exhorte (îndemne-n.r.) bărbaţii şi femeile din vremea noastră, să se ridice în picioare, să reia drumul către Tatăl, să se lase împăcaţi cu Dumnezeu. Aceasta este prima caritate pe care omenirea o aşteaptă de la noi: vestirea Evangheliei şi renaşterea în Sfintele Taine, prelungite în slujirea fraţilor.

Beatitudine, am venit să contemplu Chipul lui Christos sculptat în Biserica voastră; am venit să venerez acel chip suferind, chezăşie pentru noi de reînnoită speranţă. Conştientă că l-a "găsit pe Mesia", Biserica voastră se străduieşte să-l poată întâlni şi fiii săi, precum şi toţi oamenii care îl caută pe Dumnezeu cu inima sinceră: face aceasta prin celebrarea solemnă a Divinei Liturghii şi prin activitatea pastorală zilnică. Această sarcină coincide cu tradiţia voastră atât de bogată în exemple care au ştiut să unească o viaţă profundă în Christos cu o slujire generoasă a celor nevoiaşi; o angajare pasionantă în studiu ca o neobosită preocupare pastorală. Aş vrea să amintesc aici doar Sfântul monah şi episcop Calinic de la Cernica atât de aproape de inima credincioşilor din Bucureşti.

4. Beatitudine, iubiţi fraţi Episcopi, întâlnirea de azi are loc în ziua în care Liturghia bizantină celebrează sărbătoarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul. Cine mai mult decât el, cel iubit intens de Învăţătorul, ne poate împărtăşi această vie experienţă de iubire? În scrisorile sale aceasta pare să fie sinteza vieţii sale, cuvântul care, la bătrâneţe, când ceea ce-i de prisos cade, a rămas să semnifice trăirea sa personală: "Dumnezeu e iubire". Este ceea ce el contemplase plecându-şi capul la pieptul lui Isus şi ridicându-şi privirea spre coasta străpunsă, din care ieşeau apa Botezului şi sângele Euharistiei. Această experienţă a iubirii de Dumnezeu nu numai ne invită, dar aproape ne constrânge la iubire, ca unică şi adevărată sinteză a credinţei creştine.

"Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde la mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă" (1 Cor 13, 4-7). Sunt cuvintele scrise de Apostolul Pavel unei comunităţi frământate de conflicte şi tensiuni: sunt cuvinte valabile pentru toate vremurile. Noi ştim bine că aceste cuvinte ne sunt adresate azi, înainte de toate nouă. Nu servesc pentru a-i arunca în faţă celuilalt eroarea, ci pentru a o demasca pe a noastră, pe cea a fiecăruia dintre noi. Am cunoscut opoziţii, recriminări, reticenţe interioare şi închistări reciproce. Cu toate acestea, şi unii şi alţii, suntem martori că, în ciuda acestor divizări, în momentul marii încercări, când Bisericile noastre păreau zguduite din temelii, şi aici, pe acest pământ al României, martirii şi mărturisitorii au ştiut să slăvească numele lui Dumnezeu cu o singură inimă şi un singur suflet. Şi tocmai ţinând seama de opera minunată a Duhului, de neexplicat pentru logica omenească, slăbiciunea noastră capătă putere iar inima îşi regăseşte curaj şi încredere în mijlocul dificultăţilor situaţiei actuale.

5. Sunt bucuros că, în fapt, a fost posibil să încep aici în România un dialog fratern asupra problemelor care încă ne despart. Biserica Greco-Catolică din România a suferit în deceniile trecute o represiune violentă. Drepturile ei au fost călcate în picioare şi violate. Fiii săi au suferit mult, unii până la mărturia supremă a sângelui. Sfârşitul prigoanei a restituit libertatea, dar problema structurilor bisericeşti aşteaptă încă soluţia sa definitivă. Fie ca dialogul să constituie calea pentru vindecarea rănilor încă deschise şi pentru rezolvarea dificultăţilor ce mai persistă. Victoria carităţii va fi o pildă nu numai pentru biserici, dar şi pentru întreaga societate. Îl rog pe Dumnezeu, Părinte al milostivirii şi Domn al păcii, ca iubirea primită şi dăruită, să fie semnul prin care creştinii pot fi recunoscuţi ca fideli Domnului lor.

Bisericile Ortodoxe şi Biserica Catolică au parcurs un drum lung de reconciliere: doresc să-i exprim lui Dumnezeu profunda şi emoţionanta mea gratitudine pentru cât s-a făcut, şi vă mulţumesc vouă, veneraţi Fraţi în Christos, pentru străduinţa depusă pe această cale. Nu a sosit oare timpul de a relua cu hotărâre cercetarea teologică susţinută de rugăciunea şi de simpatia tuturor credincioşilor ortodocşi şi catolici?

Dumnezeu ştie cât de mult lumea noastră ca şi Europa, pe care o speram eliberată de luptele fratricide, au nevoie de o dovadă de iubire fraternă, care să învingă ura şi neînţelegerile şi să deschidă inimile pentru reconciliere! Unde sunt

Bisericile noastre atunci când dialogul tace şi armele vorbesc limbajul lor de moarte? Cum să educăm credincioşii noştri în spiritul fericirilor, atât de diferit de modul de a gândi al puternicilor acestei lumi?

Beatitudine, Fraţi întru episcopat, să redăm Bisericii unitatea vizibilă, pentru că altfel această lume va fi lipsită de o mărturie pe care numai urmaşii Fiului lui Dumnezeu, mort şi înviat din iubire, o pot duce până la cele din urmă consecinţe. Ce-ar putea oare determina oamenii de azi să creadă în El, dacă noi continuăm să sfâşiem cămaşa necusută a Bisericii, dacă nu reuşim să dobândim de la Dumnezeu miracolul unităţii, lucrând pentru a înlătura obstacolele din calea manifestării ei depline? Cine ne va ierta de această mărturie neadusă? Am căutat unitatea din toate puterile mele, şi voi continua să mă dedic până la sfârşit, ca ea să fie între preocupările prioritare ale Bisericilor şi a le susţine în slujirea apostolică.

6. Pământul vostru este presărat cu mănăstiri. De la Sfântul Nicodim din Tismana în secretul munţilor şi pădurilor, bate inima rugăciunii neîncetate, a invocării numelui sfânt al lui Isus. Moldova, datorită lui Paisie Velicicovschi şi discipolilor săi, a devenit centrul unei reînnoiri monastice care s-a iradiat asupra ţărilor învecinate la sfârşitul secolului XVIII şi după. Viaţa monahală, ce n-a lipsit nici în vremea persecuţiei, a dat şi dă personalităţi de înaltă statură spirituală în jurul cărora a apărut în aceşti ani o înflorire promiţătoare de vocaţii.

Cenobiile, bisericile acoperite cu fresce, icoanele, veşmintele liturgice, manuscrisele nu sunt doar bijuterii ale culturii voastre, dar şi impresionante mărturii de credinţă creştină, de credinţă creştină trăită. Acest patrimoniu artistic născut din rugăciunea monahilor şi monahiilor, a meşteşugarilor şi sătenilor inspiraţi de frumuseţea liturgiei bizantine constituie o contribuţie deosebit de semnificativă la dialogul dintre Orient şi Occident şi la renaşterea acelei fraternităţi pe care o aprinde în noi Duhul Sfânt în pragul noului mileniu. Pământul vostru românesc, între "latinitas" şi Bizanţ, poate deveni punct de întâlnire şi de comuniune. El este străbătut de marele Danubiu, care udă regiuni din Răsărit şi din Apus: fie ca România, ca şi acest fluviu, să poată lega raporturi de înţelegere şi de comuniune între popoare diverse contribuind la afirmarea şi în lume a civilizaţiei iubirii.

7. Beatitudine, Părinţi ai acestui Sfânt Sinod, se reduc zilele care ne despart de începutul mileniului trei al erei creştine. Privirea oamenilor este aţintită asupra noastră în aşteptare. Ei îşi apleacă urechea pentru a auzi de la noi, din viaţa noastră înainte chiar decât din cuvintele noastre ştirea de odinioară: "L-am găsit pe Mesia". Vor să vadă dacă şi noi suntem capabili să părăsim mrejele orgoliului nostru şi ale temerilor noastre pentru "a vesti anul de har al Domnului".

Vom trece acel prag cu martirii noştri, cu toţi cei ce şi-au dat viaţa pentru credinţă: ortodocşi, catolici, anglicani, protestanţi. Din totdeauna sângele martirilor este sămânţă generatoare de noi credincioşi în Christos. Dar pentru a face acest lucru, trebuie să murim nouă înşine, să îngropăm omul nostru cel vechi în apele naşterii din nou şi să înviem ca noi făpturi. Nu putem înşela chemarea lui Christos şi aşteptările lumii, nici refuza glasurile noastre, încât cuvântul veşnic al lui Christos să nu poată fi proclamat noilor generaţii.

Mulţumesc pentru că aţi vrut să fiţi prima Biserică Ortodoxă care l-a invitat în propria ţară pe Papa de la Roma; vă mulţumesc pentru că mi-aţi oferit bucuria acestei întâlniri fraterne; vă mulţumesc pentru darul acestui pelerinaj care mi-a îngăduit să-mi întăresc credinţa alături de credinţa unor fraţi în Christos plini de zel.

"Veniţi să umblăm împreună în lumina Domnului!" Lui să-i fie slavă în vecii vecilor. Amin.

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la celebrarea Sfintei Liturghii din Piaţa Unirii - Bucureşti, în prezenţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II 9 mai 1999

Sanctitatea Voastră, Iubiţi Fraţi, Dreptmăritor popor al lui Dumnezeu,

HRISTOS A INVIAT!

Cu darul lui Dumnezeu Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trăim astăzi o negrăită bucurie. Bisericile noastre prezente aici oferă celor de faţă pregustarea imaginii Bisericii nedespărţite. Ce dar dumnezeiesc şi ce binecuvântare ca, la sfârşitul mileniului despărţirii Bisericilor, să trăim bucuria acestor clipe.

Este un moment sfânt, Sanctitatea Voastră, în care ne aflăm împreună, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, în faţa istoriei, trecute şi viitoare, în faţa iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De aceea, potrivit este să aducem împreună celor ce sunt acum cu ochii aţintiţi asupra noastră mărturia fundamentală a Bisericii în faţa lumii, şi anume că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), şi că prin Jertfa şi Învierea Sa ni se deschide perspectiva unei existenţe pământene autentice şi a veşniciei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este mesajul pe care îl vestim, "cu o gură şi o inimă", aşa cum l-au mărturisit Apostolii Mântuitorului, marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii celei, UNA, a Răsăritului şi a Apusului, martirii, sfinţii şi cuvioşii creştinătăţii dintotdeauna şi de pretutindeni.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Adevărul care stă la temelia Bisericii şi a propovăduirii ei este acela că Hristos a biruit moartea, că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi nouă ne-a dăruit, prin moartea Lui, viaţa veşnică.

Aceasta este mărturia pe care Biserica creştină o aduce lumii de două mii de ani. Pe credinţa în înviere, propovăduită de Apostolii martori ai Celui înviat, s-a edificat Biserica lui Hristos. "Dacă Hristos n-a înviat, zadranică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14) mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

"Hristos a înviat!", vesteşte Biserica. "Adevărat a înviat!" răspundem noi cei ce prin pocăinţă şi iubire murim păcatului şi înviem în Hristos, ca făpturi noi, hărăzite vieţii depline aici şi în Cer.

Sanctitatea Voastră, Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,

În faţa tuturor problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea astăzi - şi care nu sunt puţine - credem că Biserica nu trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este chemată, înainte de orice, să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a Samaritencei, arată ce este şi cum se dobândeşte viaţa cea adevărată, nestricăcioasă şi veşnică pe care, se pare, omul zilelor noastre o uită adeseori, copleşit de grijile, suferinţele şi bucuriile vieţii celei trecătoare. O uită mai ales, pentru că nu ştie, nu este ajutat îndeajuns sau nu vrea să cunoască cine este cu adevărat Hristos. "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu - spune Mântuitorul femeii samaritence - şi cine este Cel ce-ţi zice dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 10; 14).

Există, aşadar, o apă mai de preţ decât ea care izvorăşte din adâncurile pământului. Există şi o pâine mai de preţ decât pâinea cea de toate zilele. Este pâinea care se coboară din cer, Hristos Mântuitorul, care se oferă în Dumnezeiasca Liturghie ca hrană spre viaţa lumii. "Eu sunt pâinea cea vie, zice Hristos. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu" (Ioan 6, 51).

Chemarea ultimă şi esenţială a Evangheliei şi a Bisericii este dobândirea vieţii celei nemuritoare şi numai apoi, ca o consecinţă, zbaterea pentru un trai pământean mai bun, pentru pacea lumii, pentru eficienţa economică, ştiinţifică etc. Lucrarea de neînlocuit a Bisericii începe în momentul în care la Sfânta Liturghie suntem chemaţi ca "Sus să avem inimile!"

Dacă pâinea, hrana materială, alinarea suferinţelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai pot fi oferite şi de alte instituţii umane, pe Dumnezeu şi hrana cerească spre viaţa nemuritoare numai Biserica le poate împărtăşi.

Desigur că Biserica nu abandonează viaţa aceasta, nici lumea, nici istoria, nu abandonează omul şi nici nevoile sale materiale. Pentru om a murit Hristos. Biserica le dă însă acestor preocupări valoarea din perspectiva vieţii celei nemuritoare, o valoare mult mai mare decât o au ele în sine. Biserica ne cheamă să redescoperim ierarhia firească a căutărilor umane, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cer, spre Dumnezeu: "Căutăţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33) încheie Hristos cuvântul Său referitor la grija omului de fiecare zi.

Mulţi dintre semenii noştri doresc ca Biserica să fie mai prezentă în viaţa publică. Se uită uneori faptul că Biserica a fost şi este concentrată, înainte de toate, asupra lucrării ei de sfinţire a omului şi a lumii. Din această lucrare specifică izvorăşte apoi şi o prezenţă a sa mai evidentă în plan exterior, social. Avem convingerea că readucândul mai înainte pe om la Dumnezeu, acesta va dobândi pacea interioară de unde va izvorî grija de semeni, preocuparea pentru viaţa zilnică a cetăţii şi a locuitorilor ei.

Vocaţia sacramentală, dorul după Dumnezeu, simţul adevăratei ierarhii a valorilor şi a vieţii celei adevărate ni le-au arătat cu prisosinţă credincioşii noştri care într-o perioadă de cruntă sărăcie şi-au folosit darul c el mare al libertăţii - cu puţine şi regretabile excepţii - nu pentru a-şi zidi loruşi case pământene, ci pentru a zidi mai întâi lăcaşuri lui Dumnezeu. În ultimii zece ani Sanctitatea Voastră, acest popor a construit sute de biserici.

În timp ce ni se spune adesea că suntem prea săraci pentru a zidi biserici, poporul ne învaţă, o dată în plus, că bisericile nu se zidesc numai cu bani, ci mai ales cu dragoste pentru Dumnezeu şi jertfelnicie. Este o lecţie pentru noi toţi, că trebuie să începem orice lucrare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este izvorul binelui şi al desăvârşirii.

Acest elan sacru al românilor spre a zidi des altare este un imbold nepreţuit şi pentru noi de a reactualiza proiectul zidirii unei Catedrale, simbol al neamului. Şi iată, astăzi este celebrată prima dumnezeiască Liturghie pe locul unde se va zidi o Catedrală, casă a lui Dumnezeu spre proslăvirea Sa şi spre binele acestei naţiuni.

Sanctitatea Voastră, Iubiţi fraţi,

În pragul celui de al treilea mileniu, mesajul Bisericii adresat lumii nu poate fi altul decât acesta: Hristos Cel Înviat împărtăşeşte lumii prin Biserică dobândirea vieţii celei adevărate.

Credem că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului şi a lumii. Sa-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi oferi lumii altceva mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi?

Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de harul Său sfinţitor, căci constatăm cu durere că mulţi dintre semenii noştri au pierdut conştiinţa sensului vieţii lor. Ei par a rămâne captivi pământului şi neputincioşi în a-şi ridica privirea spre cer, pentru a-şi descoperi adevăratul lor statut, cel de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănare cu El.

Privind în urmă, în istorie, precum şi la starea lumii de astăzi, creştinii trebuie să recunoască, în spiritul pocăinţei evanghelice, răspunderea lor pentru starea de rătăcire pe care le-au provocat lumii de-a lungul veacurilor.


Vă mulţumim frăţeşte, în numele Bisericii Ortodoxe Române, pentru prezenţa Sanctităţii Voastră la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă, pe care o apreciaţi atât de mult în scrisoarea pastorală Orientale Lumen şi Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate. Vă rugăm să înălţaţi împreună cu noi rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu pentru pacea întregii lumi, pentru încetarea războiului din Iugoslavia, pentru alinarea suferinţelor şi pentru întoarcerea lumii la Dumnezeu, căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română, la Divina Liturghie în ritul bizantin-român, cu Episcopii, Clerul, Călugării, Călugăriţele şi Laicii angajaţi, celebrată în Catedrala "Sfântul Iosif" 8 mai 1999

1. "Încinge-te şi încalţă-te cu sandalele!" (Fap 12, 8).

Aceste cuvinte le spune îngerul apostolului Petru, pe care prima lectură ni l-a prezentat în temniţă. Condus de înger, Petru poate ieşi din închisoare şi recupera libertatea.

Şi Domnul Isus ne-a vorbit de libertate în pericopa evanghelică abia proclamată: "Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi" (In 8, 32). Cei ce îl ascultă nu înţeleg: "De care robie trebuie să fim eliberaţi?" - se întreabă. Iar Isus lămureşte că robia cea mai înşelătoare şi mai sufocantă este cea a păcatului (cf. In 8, 34). Din această robie numai El ne poate face liberi.

Iată vestea pe care Biserica o aduce lumii: Christos este libertatea noastră, pentru că este adevărul. Nu un adevăr abstract, căutat orbeşte de raţiunea mereu neliniştită a omului. Adevărul este pentru noi persoana lui Christos. El ne-a zis: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (In 14, 6). Dacă întunericul păcatului este biruit de lumina vieţii, atunci nu există robie care să poată sufoca libertatea.

2. Tu cunoşti bine acest adevăr, iubite frate Alexandru Todea, Cardinal al Sfintei Romane Biserici şi tu, Arhiepiscop Gheorghe Guţiu, pentru că înaintea voastră, ca şi înaintea lui Petru, s-a deschis de la sine poarta grea a robiei şi aţi fost redaţi Bisericilor voastre, împreună cu numeroşi alţi fraţi şi surori, dintre care pe unii avem bucuria şi privilegiul de a-i saluta şi de a le da sărutul spiritual aici la această Divină Liturghie bizantină. Alţii, în schimb, au fost primiţi în

îmbrăţişarea Tatălui în zilele persecuţiei, fără să poată vedea în patria lor restabilirea libertăţilor fundamentale, inclusiv cea religioasă. Iubiţi Fraţi, lanţurile voastre, lanţurile enoriaşilor voştri constituie gloria, mândria Bisericii: adevărul v-a făcut liberi! Au încercat să vă reducă la tăcere libertatea, să o sufoce, dar nu au reuşit. Voi aţi rămas liberi lăuntric, chiar dacă în lanţuri; liberi, chiar dacă în plânset şi lipsuri; liberi, chiar dacă comunităţile voastre erau profanate şi lovite. Dar "se făcea necontenit rugăciune către Dumnezeu, de către Biserică" (Fap 12, 5) pentru voi, pentru ei, pentru toţi cei ce cred în Christos, pe care minciuna voia să vă curme. Nu există fiu al întunericului care să poată suporta cântul libertăţii, pentru că îi reproşează eroarea şi păcatul.

Am venit în aceste zile să aduc omagiu poporului român, care în istorie este un semn al iradierii civilizaţiei romane în această parte a Europei, unde i-a perpetuat amintirea, limba şi cultura. Am venit să aduc omagiu unor fraţi şi surori care au sfinţit acest pământ prin mărturia credinţei lor, făcând să înflorească pe el o civilizaţie inspirată din Evanghelia lui Christos; unui popor creştin mândru de identitatea sa, adesea apărată cu mare preţ, în chinurile şi vicisitudinile care i-au marcat existenţa.

Astăzi sunt aici pentru a vă aduce omagiu vouă, fii ai Bisericii Greco-Catolice, care mărturisiţi de trei secole, prin sacrificii uneori nemaiauzite, credinţa voastră în unitate. Vin la voi pentru a da glas recunoştinţei Bisericii Catolice şi nu doar a ei: întregului univers creştin, tuturor oamenilor de bunăvoinţă voi le-aţi oferit mărturia adevărului care îi face liberi.

Din această Catedrală gândul meu nu poate să nu zboare la Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi însuşesc mişcătoarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: "Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea". Prea iubitului frate Lucian Mureşan, Mitropolit al Bisericii voastre Greco-Catolice Române, Episcopilor, preoţilor, diaconilor, călugărilor şi credincioşilor la toţi le adresez la această Sfântă Slujbă salutul meu plin de afecţiune.

3. În decursul istoriei voastre felurite suflete ale creştinismului - cel latin, cel constantinopolitan şi cel slav - s-au contopit în geniul original al poporului vostru. Această preţioasă moştenire religioasă a fost salvgardată de comunităţile voastre orientale, împreună cu fraţii Bisericii Ortodoxe Române.

Părinţii voştri au voit să restabilească uniunea vizibilă cu Biserica Romei. În Clausula Unionis au afirmat printre altele: "Ne-am unit noi, mai sus-numiţii, cu toată tradiţia noastră: riturile ecleziastice, Divina Liturghie, posturile şi Calendarul nostru să se păstreze neatinse". De la acea Unire se împlinesc cei 300 de ani: consider providenţial şi plin de semnificaţie faptul că celebrările celui de al treilea centenar coincid cu Marele Jubileu al Anului 2000.

Acea Unire purta cu sine ecoul a secole de istorie şi de cultură a poporului român. Acestei istorii şi culturi tocmai acea Unire le-a adus o contribuţie de mare semnificaţie, cum arată Şcoala născută în acel Blaj, pe care acelaşi Eminescu l-a salutat nu întâmplător, ca "Mica Romă". Strădania voastră, preaiubiţi Fraţi şi Surori ai Bisericii Greco-Catolice, este cea a fidelităţii faţă de istoria şi tradiţia voastră. Figuri ca Teofil Seremi şi Anghel Atanasie Popa, care au apărat cu dârzenie propria identitate culturală de oricine ar fi încercat să o ameninţe, arată cum catolicitatea şi cultura naţională pot nu numai convieţui, dar şi să se îmbogăţească reciproc, deschizându-se deopotrivă unei universalităţi care lărgeşte orizonturile şi favorizează depăşirea pericolelor de închistare şi închidere în sine. La picioarele splendidului iconostas al Catedralei voastre şi-au aflat odihna, în sfârşit, rămăşiţele pământeşti ale veneratului Episcop Inochentie Micu Klein, altă figură care şi-a iubit şi apărat cu generozitate şi curaj catolicitatea, strâns unit cu identitatea sa de român. Dovadă a acestei sinteze fecunde este faptul că în Biserica, voastră frumoasa limbă română a intrat în liturgie şi că românii greco-catolici au făcut mult pentru reînnoirea intelectuală şi întărirea indentităţii naţionale.

4. Acest patrimoniu îşi trage seva şi din bogăţiile liturgiei şi tradiţiei bizantine pe care voi le aveţi în comun cu fraţii Bisericii Ortodoxe. Voi sunteţi chemaţi să faceţi să retrăiască acest patrimoniu, să-l restabiliţi unde este necesar, inspirându-vă din sensibilitatea celor care au voit Unirea cu Roma şi din ceea ce Biserica Catolică aşteaptă de la voi. Fidelitatea faţă de tradiţia voastră, atât de bogată şi de felurită, trebuie reînnoită continuu astăzi, când noi spaţii de libertate vă sunt date pentru că Biserica voastră, în revenirea la propriile rădăcini şi în deschiderea la chemarea Spiritului, să poată fi ea însăşi din ce în ce mai mult, şi tocmai prin această identitate multiplă, să contribuie la creşterea Bisericii universale.

Vă aşteaptă o sarcină pasionantă: a reînviora speranţa în inimile credincioşilor Bisericii voastre care învie. Acordaţi spaţiu şi atenţie laicilor, şi în special tinerilor, care sunt viitorul Bisericii: învăţaţi-i să-l afle pe Christos în rugăciunea liturgică, revenită la frumuseţe şi solemnitate, după constrângerile clandestinităţi;, în meditarea asiduă a Sfintei Scripturi, în apropierea de Sfinţii Părinţi, teologi şi mistici. Educaţi tinerii în spiritul ţelurilor îndrăzneţe, ce se cuvin unor fii de martiri. Deprindeţi-i să respingă iluziile facile ale consumismului; să rămână pe pământul lor pentru a construi împreună un viitor de prosperitate şi pace; să se deschidă Europei şi lumii; să slujească săracii care sunt icoana lui Christos; să se pregătească creştineşte la angajarea profesională, pentru a anima societatea civilă în onestitate şi solidaritate; să nu evite angajarea politică, dar să se facă prezenţi cu acel spirit de slujire, de care este deosebită nevoie.

Străduiţi-vă pentru o calificare a învăţământului teologic, ştiind bine că viitori preoţi sunt călăuzele care vor conduce comunităţile în noul mileniu. Uniţi eforturile, calificaţi profesorii şi educatorii, înrădăcinându-i totodată în identitatea voastră particulară şi în respiraţia universală a Bisericii. Aveţi grijă de viaţa călugărească şi acţionaţi pentru renaşterea monahismului, atât de strâns legat chiar de esenţa Bisericilor Orientale.

5. "Iar peste toate acestea - vă spun cu Sfântul Pavel - îmbrăcaţi-vă întru dragoste" (Col 3, 14). Mai degrabă decât pentru privarea de dragul libertăţii, deşi de nepreţuit şi chiar de cel al vieţii, voi aţi suferit pentru că nu v-aţi simţit iubiţi, pentru că aţi fost constrânşi de clandestinitate, printr-o grea izolare de viaţa naţională şi internaţională. O rană dureroasă a fost produsă mai ales în raporturile cu fraţii şi surorile Bisericii Ortodoxe, deşi cu mulţi dintre ei aţi împărtăşit suferinţele mărturiei pentru Christos în timpul prigoanei. Dacă între ortodocşi şi catolici comuniunea nu este încă deplină, "reţinem că ea este deja perfectă în ceea ce toţi împreună considerăm culmea vieţii de har, "martyria" până la moarte, comuniunea cea mai adevărată ce poate exista cu Cristos care îşi varsă sângele şi în acest sacrificiu, face să devină apropiaţi cei care altă dată erau departe (cf. Ef 2, 13)" (Ut unum sint).

Pentru creştini acestea sunt zile de iertare şi reconciliere. Fără această mărturie lumea nu va crede: cum putem vorbi în mod credibil de Dumnezeu care este Iubire, dacă nu există nici un răgaz în confruntări? Vindecaţi rănile trecutului prin iubire. Suferinţa comună să nu genereze separare, ci să suscite miracolul reconcilierii. Nu este oare acesta miracolul pe care lumea îl aşteaptă de la cei ce cred? Şi voi, iubiţi Fraţi şi Surori, sunteţi chemaţi să vă aduceţi în adevăr şi caritate contribuţia la dialogul ecumenic, după indicaţiile Conciliului Vatican II şi ale magisterului Bisericii.

6. Vin acum de la cimitirul catolic din acest oraş: la mormintele puţinilor martiri cunoscuţi şi ale multora, ale căror rămăşiţe pământeşti nu au avut nici măcar onoarea unei înmormântări creştine, m-am rugat pentru voi toţi şi am invocat martirii voştri şi mărturisitorii credinţei, să mijlocească pentru voi la Tatăl care este în ceruri. Am invocat în special Episcopii, să continue a fi Păstorii voştri din cer: Vasile Aftenie şi Ioan Bălan, Valeriu Traian Frenţiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu. Martirologiul vostru se deschide cu celebrarea ideală a acestor Episcopi care şi-au amestecat sângele cu cel al Jertfei Euharistice pe care au celebrat-o zilnic. L-am invocat şi pe Cardinalul Iuliu Hossu, care a preferat să rămână cu ai săi până la moarte, renunţând să se transfere la Roma ca să primească de la Papa bereta de Cardinal, pentru că aceasta ar fi însemnat să-şi părăsească iubitul pământ natal.

Ei să vă însoţească împreună cu Maria, Sfânta Maică a lui Dumnezeu în drumul vostru către Christos, izvor de adevărată libertate. Vă încredinţez ei, cu cuvintele pe care în timpul persecuţiei le cântaţi cu încrezătoare abandonare:

"Nu lăsa, o Mamă, să cădem pe cale, căci noi suntem fiii lacrimilor tale."

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la celebrarea Sfintei Liturghii din Piaţa Unirii - Bucureşti, în prezenţa Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II 9 mai 1999

Sanctitatea Voastră, Iubiţi Fraţi, Dreptmăritor popor al lui Dumnezeu,

HRISTOS A INVIAT!

Cu darul lui Dumnezeu Cel închinat în Treime, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, trăim astăzi o negrăită bucurie. Bisericile noastre prezente aici oferă celor de faţă pregustarea imaginii Bisericii nedespărţite. Ce dar dumnezeiesc şi ce binecuvântare ca, la sfârşitul mileniului despărţirii Bisericilor, să trăim bucuria acestor clipe.

Este un moment sfânt, Sanctitatea Voastră, în care ne aflăm împreună, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa lumii, în faţa istoriei, trecute şi viitoare, în faţa iubirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

De aceea, potrivit este să aducem împreună celor ce sunt acum cu ochii aţintiţi asupra noastră mărturia fundamentală a Bisericii în faţa lumii, şi anume că Hristos este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6), şi că prin Jertfa şi Învierea Sa ni se deschide perspectiva unei existenţe pământene autentice şi a veşniciei întru Împărăţia lui Dumnezeu. Acesta este mesajul pe care îl vestim, "cu o gură şi o inimă", aşa cum l-au mărturisit Apostolii Mântuitorului, marii Părinţi şi Învăţători ai Bisericii celei, UNA, a Răsăritului şi a Apusului, martirii, sfinţii şi cuvioşii creştinătăţii dintotdeauna şi de pretutindeni.

Preaiubiţi fraţi şi surori,

Adevărul care stă la temelia Bisericii şi a propovăduirii ei este acela că Hristos a biruit moartea, că Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi nouă ne-a dăruit, prin moartea Lui, viaţa veşnică.

Aceasta este mărturia pe care Biserica creştină o aduce lumii de două mii de ani. Pe credinţa în înviere, propovăduită de Apostolii martori ai Celui înviat, s-a edificat Biserica lui Hristos. "Dacă Hristos n-a înviat, zadranică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15, 14) mărturisim şi noi împreună cu Sfântul Apostol Pavel.

"Hristos a înviat!", vesteşte Biserica. "Adevărat a înviat!" răspundem noi cei ce prin pocăinţă şi iubire murim păcatului şi înviem în Hristos, ca făpturi noi, hărăzite vieţii depline aici şi în Cer.

Sanctitatea Voastră, Iubiţi fraţi în Hristos Domnul,

În faţa tuturor problemelor cu care se confruntă astăzi omenirea astăzi - şi care nu sunt puţine - credem că Biserica nu trebuie să uite vocaţia ei specifică, contribuţia sa substanţială şi de neînlocuit în viaţa umanităţii. Biserica este chemată, înainte de orice, să sfinţească pe om şi creaţia întreagă, să-L împărtăşească lumii pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel înviat, pentru ca lumea să dobândească viaţa cea autentică, viaţa cea veşnică împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Evanghelia Duminicii de astăzi, a Samaritencei, arată ce este şi cum se dobândeşte viaţa cea adevărată, nestricăcioasă şi veşnică pe care, se pare, omul zilelor noastre o uită adeseori, copleşit de grijile, suferinţele şi bucuriile vieţii celei trecătoare. O uită mai ales, pentru că nu ştie, nu este ajutat îndeajuns sau nu vrea să cunoască cine este cu adevărat Hristos. "Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu - spune Mântuitorul femeii samaritence - şi cine este Cel ce-ţi zice dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 10; 14).

Există, aşadar, o apă mai de preţ decât ea care izvorăşte din adâncurile pământului. Există şi o pâine mai de preţ decât pâinea cea de toate zilele. Este pâinea care se coboară din cer, Hristos Mântuitorul, care se oferă în Dumnezeiasca Liturghie ca hrană spre viaţa lumii. "Eu sunt pâinea cea vie, zice Hristos. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu" (Ioan 6, 51).

Chemarea ultimă şi esenţială a Evangheliei şi a Bisericii este dobândirea vieţii celei nemuritoare şi numai apoi, ca o consecinţă, zbaterea pentru un trai pământean mai bun, pentru pacea lumii, pentru eficienţa economică, ştiinţifică etc. Lucrarea de neînlocuit a Bisericii începe în momentul în care la Sfânta Liturghie suntem chemaţi ca "Sus să avem inimile!"

Dacă pâinea, hrana materială, alinarea suferinţelor şi îmbunătăţirea condiţiilor de trai pot fi oferite şi de alte instituţii umane, pe Dumnezeu şi hrana cerească spre viaţa nemuritoare numai Biserica le poate împărtăşi.

Desigur că Biserica nu abandonează viaţa aceasta, nici lumea, nici istoria, nu abandonează omul şi nici nevoile sale materiale. Pentru om a murit Hristos. Biserica le dă însă acestor preocupări valoarea din perspectiva vieţii celei nemuritoare, o valoare mult mai mare decât o au ele în sine. Biserica ne cheamă să redescoperim ierarhia firească a căutărilor umane, punând în fruntea lor năzuinţa omului spre cer, spre Dumnezeu: "Căutăţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă" (Matei 6, 33) încheie Hristos cuvântul Său referitor la grija omului de fiecare zi.

Mulţi dintre semenii noştri doresc ca Biserica să fie mai prezentă în viaţa publică. Se uită uneori faptul că Biserica a fost şi este concentrată, înainte de toate, asupra lucrării ei de sfinţire a omului şi a lumii. Din această lucrare specifică izvorăşte apoi şi o prezenţă a sa mai evidentă în plan exterior, social. Avem convingerea că readucândul mai înainte pe om la Dumnezeu, acesta va dobândi pacea interioară de unde va izvorî grija de semeni, preocuparea pentru viaţa zilnică a cetăţii şi a locuitorilor ei.

Vocaţia sacramentală, dorul după Dumnezeu, simţul adevăratei ierarhii a valorilor şi a vieţii celei adevărate ni le-au arătat cu prisosinţă credincioşii noştri care într-o perioadă de cruntă sărăcie şi-au folosit darul c el mare al libertăţii - cu puţine şi regretabile excepţii - nu pentru a-şi zidi loruşi case pământene, ci pentru a zidi mai întâi lăcaşuri lui Dumnezeu. În ultimii zece ani Sanctitatea Voastră, acest popor a construit sute de biserici.

În timp ce ni se spune adesea că suntem prea săraci pentru a zidi biserici, poporul ne învaţă, o dată în plus, că bisericile nu se zidesc numai cu bani, ci mai ales cu dragoste pentru Dumnezeu şi jertfelnicie. Este o lecţie pentru noi toţi, că trebuie să începem orice lucrare cu Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este izvorul binelui şi al desăvârşirii.

Acest elan sacru al românilor spre a zidi des altare este un imbold nepreţuit şi pentru noi de a reactualiza proiectul zidirii unei Catedrale, simbol al neamului. Şi iată, astăzi este celebrată prima dumnezeiască Liturghie pe locul unde se va zidi o Catedrală, casă a lui Dumnezeu spre proslăvirea Sa şi spre binele acestei naţiuni.

Sanctitatea Voastră, Iubiţi fraţi,

În pragul celui de al treilea mileniu, mesajul Bisericii adresat lumii nu poate fi altul decât acesta: Hristos Cel Înviat împărtăşeşte lumii prin Biserică dobândirea vieţii celei adevărate.

Credem că Bisericile creştine trebuie să-şi adune energiile risipite şi să le concentreze în lucrarea de sfinţire a omului şi a lumii. Sa-L redea lumii pe Hristos. Ce putem noi oferi lumii altceva mai de preţ, decât pe Dumnezeu Însuşi?

Lumea de astăzi are nevoie mai mult ca oricând de Dumnezeu şi de harul Său sfinţitor, căci constatăm cu durere că mulţi dintre semenii noştri au pierdut conştiinţa sensului vieţii lor. Ei par a rămâne captivi pământului şi neputincioşi în a-şi ridica privirea spre cer, pentru a-şi descoperi adevăratul lor statut, cel de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu pentru a ajunge la asemănare cu El.

Privind în urmă, în istorie, precum şi la starea lumii de astăzi, creştinii trebuie să recunoască, în spiritul pocăinţei evanghelice, răspunderea lor pentru starea de rătăcire pe care le-au provocat lumii de-a lungul veacurilor.


Vă mulţumim frăţeşte, în numele Bisericii Ortodoxe Române, pentru prezenţa Sanctităţii Voastră la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxă, pe care o apreciaţi atât de mult în scrisoarea pastorală Orientale Lumen şi Bunul Dumnezeu să vă dăruiască sănătate. Vă rugăm să înălţaţi împreună cu noi rugăciuni Atotputernicului Dumnezeu pentru pacea întregii lumi, pentru încetarea războiului din Iugoslavia, pentru alinarea suferinţelor şi pentru întoarcerea lumii la Dumnezeu, căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Discursul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II după Sfânta Liturghie celebrată de Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist şi Sfântul Sinod 9 mai 1999

1. "Fie Numele Domnului binecuvântat. De acum şi până-n veac".

Cu cuvintele imnului de încheiere al divinei Liturghii, doresc să înalţ Domnului vii mulţumiri pentru momentul de fraternitate în bucurie şi rugăciune intensă pe care tocmai l-am trăit.

Fie binecuvântat numele Domnului pentru poporul român. Încă de la începuturile evanghelizării sale nu a încetat niciodată să cânte mărirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh. Chiar şi în timpurile cele mai întunecate ale istoriei sale a continuat să aibă încredere în Dumnezeu, după cuvântul Psalmistului: "Ziua trimite Domnul îndurarea sa şi noaptea cântarea lui este în ruga mea: rugăciune către Dumnezeul vieţii mele" (Ps 41,42, 9).

Mă gândesc la comorile de spiritualitate şi de sfinţenie care au făcut preţioasă istoria seculară a României. Pomenesc cu veneraţie mărturia dată în timpul persecuţiei de atâţia creştini iluştri, cât şi necunoscuţi, care au rămas tari în credinţă şi au continuat să răspândească Evanghelia, uneori cu preţul propriei vieţi. Fidelitatea lor constituie pentru toţi discipolii Domnului un semn de speranţă. Într-adevăr, comuniunea dintre creştini de diverse confesiuni, reală chiar dacă imperfectă, se confirmă prin martiriul pentru Christos şi se desăvârşeşte în împărăţirea sfinţilor.

2. Dintre numeroşi martori ai lui Christos, înfloriţi pe pământurile României, doresc să amintesc monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt, excepţională figură de credincios şi de om de cultură care a perceput în chip special bogăţia imensă a comorii comune Bisericilor creştine.

Aduc mulţumire Domnului în special pentru credinţa şi speranţa mărturisite pe pământ român de membrii Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Catolice în decursul acestui secol dificil. Graţie lor, persecuţiile şi suferinţele au devenit ocazii preţioase de sfinţire şi de evanghelizare în această regiune.

Să izbucnească din Biserica Ortodoxă Română şi din cea Catolică o singură cântare de preamărire a Neamului Domnului! Să formeze o simfonie de glasuri exprimând frăţietatea cordială a raporturilor reciproce şi implorând comuniunea deplină a tuturor credincioşilor. Întemeiate pe succesiunea apostolică, Biserica Ortodoxă Române şi cea Catolică au acelaşi Cuvânt al Domnului, păstrat în Sfintele Scripturi şi aceleaşi Taine sau Sacramente. În special, conservă aceeaşi Preoţie şi celebrează unicul sacrificiu al lui Christos, prin care El edifică şi face să crească Biserica Sa.

3. Binecuvântat fie Numele Domnului pentru tot ce se face în ascultare de porunca lui Christos. Mă gândesc la dialogul internaţional dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă în ansamblul ei, şi la cel dintre Biserica Greco-

Catolică şi Biserica Ortodoxă Română. Gândul meu se îndreaptă, deopotrivă, către colaborarea pastorală respectuoasă dintre credincioşi ortodocşi şi catolici, care dezvoltă la diferite nivele şi aduce roade promiţătoare şi în rândul tinerilor, precum şi la eforturile pentru realizarea unei traduceri interconfesionale a Bibliei. Fie ca relaţiile reciproce să devină din ce în ce mai libere de orice teamă şi suspiciune, şi să demonstreze că scopul oricărei acţiuni pastorale este de a-l ajuta pe fiecare să crească în fidelitatea faţă de unicul Domn.

Peste puţine luni vom celebra cei 2000 de ani de la naşterea lui Christos. Este vorba de un extraordinar şi important Jubileu pentru creştini şi pentru întreaga unitate, în mijlocul căreia creştinismul a avut, în aceste două milenii, atât de mare relevanţă. De aceea, pe bună dreptate, membrii Bisericii Catolice împreună cu creştinii diverselor confesiuni vor celebra evenimentul cu suflet plin de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru darul mântuirii.

Marele Jubileu al Anului 2000 solicită creştinii să privească spre viitor mai conştienţi de provocările pe care le ridică venirea noului mileniu. Printre acestea se impune căutarea unităţii tuturor celor ce cred în Christos. Exprim urarea ca al treilea mileniu creştin să ne găsească, dacă nu total uniţi, cel puţin mai aproape de comuniunea deplină.

4. În fine, binecuvântat fie Numele Domnului pentru amabilitatea şi atenţia cu care m-aţi primit în aceste zile.

Doresc să manifest vie şi cordială recunoştinţă în primul rând Beatitudinii Sale, Patriarhul Teoctist, Sfântului Sinod, Clerului şi credincioşilor Bisericii Ortodoxe din România care mi-au deschis braţele şi inima!

Domnul să binecuvânteze această străveche şi ilustră Biserică în desfăşurarea misiunii sale pastorale; să conducă toţi credincioşii, să ofere lumii o nouă şi bucuroasă mărturie de comuniune deplină între ei şi de fidelitate curajoasă faţă de Evanghelie!

Adresez un salut patern şi plin de afecţiune credincioşilor Bisericii Catolice, Dumnezeu mi-a dat bucuria să văd chipurile voastre şi să mă rog cu voi. Asemenea lui Paul (Pavel),bătrânilor din Milet, vă spun şi eu: "Vă încredinţez lui Dumnezeu şi cuvântului harului său" (Fp 20, 32).

Invoc ocrotirea Mariei, slăvita Maică a lui Dumnezeu, peste toţi cetăţenii iubitei Românii.

Fiii săi, care în decursul istoriei au învăţat să aibă încredere în mijlocirea ei puternică, să poată găsi mereu în Ea călăuza sigură spre a păşi spre un viitor de prosperitate şi pace şi contribui la edificarea unei patrii din ce în ce mai juste şi mai fraterne. Amin!

Christos a înviat!

Cuvântul Arhiepiscopului-Mitropolit romano-catolic de Bucureşti, Dr. Ioan Robu, înainte de Sfânta Liturghie celebrată, în după-masa zilei de duminică, de Sfântul Părinte Ioan Paul II în parcul de la Podul Izvor 9 mai 1999

Sfinte Părinte,

"TU ES PETRUS - Tu eşti Petru". Bine aţi venit în România, ţara soră de suferinţă cu Patria Iubirii Sanctităţii Voastre, Polonia.

Mă bucur nespus să vă salut în mijlocul nostru, al acestei mulţimi alcătuite din cler şi credincioşi veniţi din toate provinciile istorice care alcătuiesc azi România: Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Salut grupul de credincioşi veniţi din Basarabia şi Ucraina şi pe cel venit din Bulgaria. Îi salut pe toţi înalţii oaspeţi din Vatican şi din alte ţări: Franţa, Germania, Austria, Italia, Croaţia şi Ungaria.

Deci vă spun şi eu: bine aţi venit, Sfinte Părinte, pe pământul nostru românesc, pământ de har şi de păcat, pământ de victorii şi de căderi, pământ ca oricare altul, dar pentru noi, pământ sfânt.

Orice catolic din România şi-a dorit să ajungă odată la Roma pentru a-l vedea pe Papa; în timp, unii au reuşit să o facă, dar cine îndrăznea să se gândească, până nu demult, că însăşi Papa va veni la noi?

Nu mi se pare o pură coincidenţă faptul că vizita se desfăşoară în luna mai, luna Preacuratei Fecioare Maria; de asemenea, ieri l-am sărbătorit pe Fericitul Ieremia Valahul, primul român ridicat la cinstea altarelor. Sunt convins că ei au avut un rol mai mare decât oricine de pe pământ în realizarea momentului de bucurie şi de frăţietate pe care îl trăim acum cu toţii.

Într-adevăr, se află acum alături de noi şi reprezentanţi ai Bisericii-surori Ortodoxe, în frunte cu Preafericirea Sa Patriarhul Teoctist, precum şi reprezentanţi ai autorităţilor statului, în fruntea cărora se află Domnul Preşedinte, Emil Constantinescu şi Primul Ministru, Radu Vasile; fiecare dintre aceştia au contribuit, în felul său şi din poziţia în care se află, la realizarea acestei vizite.

Vom începe îndată Sfânta Liturghie. Christos va veni în mijlocul nostru şi se va adresa Sanctităţii Voastre ca odinioară lui Petru: "Simone, Simone,... m-am rugat pentru tine ca să nu înceteze credinţa ta. Iar tu, întorcându-te, întăreşte-i pe fraţii tăi." (Lc 22, 31-32). Sfinte Părinte, întăriţi-ne în credinţă! TU ES PETRUS. Fie ca această adunare euharistică să fie încă un pas spre împlinirea rugăciunii pe care Mântuitorul a adresat-o Tatălui la Cina cea de Taină: ca toţi să fie una.

În prezenţa Sfântului Părinte, preoţi, persoane consacrate, credincioşi laici ne vom reînnoi hotărârea de fidelitate, rugându-l pe Dumnezeu să desăvârşească ceea ce a început în noi. Ne vom ruga împreună la Jubileul pe care deja îl pregătim să aducă pentru ţara şi poporul nostru, pentru regiunea Balcanilor, pentru Europa şi lumea întreagă mai multă pace şi iubire frăţească.

Salutându-vă pe toţi cei de faţă, vă invit la rugăciune.

Sfinte Părinte, poporul nostru a înţeles că aţi venit la noi ca vestitor al Iubirii, al acelei iubiri care toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm! Omilia Sfântului Părinte Ioan Paul II, ţinută în limba română, cu ocazia Celebrării Euharistice din parcul de la Podul Izvor, în prezenţa Preafericirii Sale Patriarhul Teoctist 9 mai 1999

Christos a înviat!

1. "Mari sunt lucrările Domnului!"

Psalmul responsorial din Liturghia zilei este un cânt de slavă înălţat Domnului pentru lucrările pe care le-a înfăptuit. Este un cânt de laudă şi de mulţumire înainte de toate pentru cele create, capodoperă a bunătăţii divine, şi pentru minunile pe care domnul le-a realizat în favoarea poporului său eliberându-l de sclavia Egiptului şi făcându-l să treacă prin Marea Roşie.

Dar ce să spunem despre lucrarea şi mai extraordinară a întrupării Cuvântului, care a condus la îndeplinirea planului originar al mântuirii umane? Planul Tatălui ceresc se împlineşte într-adevăr prin moartea şi învierea lui Isus şi se adresează oamenilor de toate rasele şi dintotdeauna. Christos - ne aminteşte Sfântul Părinte în cea de a doua Lectură a zilei - "a murit... pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi..., omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu Duhul" (1 Pt 3, 18). Christos cel răstignit a înviat: iată marea veste pascală pe care fiecare credincios este chemat să o proclame şi să o mărturisească cu curaj.

Înainte de a părăsi acest pământ, Mântuitorul le vesteşte discipolilor venirea Mângâietorului: "Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul adevărului, pe care lumea nu poate să-l primească, pentru că nu-l vede, nici nu-l cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămâne în voi şi în voi va fi!" (In 14, 16-17). Începând de atunci Duhul Sfânt însufleţeşte Biserica şi o face să devină semn şi instrument al mântuirii pentru întreaga umanitate. El lucrează în inima creştinilor şi îi face conştienţi de darul şi de misiunea pe care a primit-o de la Domnul cel înviat. Duhul i-a îndemnat pe Apostoli să străbată toate drumurile lumii cunoscute pe atunci pentru a vesti Evanghelia. În felul acesta, mesajul evanghelic a ajuns şi s-a răspândit şi aici în România, datorită jertfei eroice adusă de mărturisitori ai credinţei şi de martiri, de ieri şi din secolul nostru.

Într-adevăr, privind istoria Bisericii pe pământ românesc, putem repeta cu inima plină de recunoştinţă: "mari sunt lucrările Domnului!"

2. "Mari sunt lucrările Domnului!" Exclamaţia Psalmistului mi se naşte spontan în inimă în această vizită a mea care-mi oferă posibilitatea să văd cu proprii mei ochi minunile pe care le-a făcut Dumnezeu de-a lungul secolelor şi mai ales în ultimii ani.

Până nu de mult, era de neimaginat că Episcopul Romei ar fi putut veni în vizită la fraţii şi surorile în credinţă care trăiesc în România. Astăzi, după o lungă iarnă de suferinţă şi de prigoană, putem în sfârşit să ne dăruim unii altora îmbrăţişarea păcii şi să-l lăudăm împreună pe domnul. Vă salut pe toţi cu multă afecţiune mult iubiţi Fraţi şi Surori. Salut cu deferenţă de cordialitate pe Beatitudinea Sa Patriarhul Teoctist, care printr-un preţuit gest fratern a voit să asiste la această celebrare euharistică. Prezenţa sa, cordialitatea sa, spiritul său ecumenic mă impresionează profund. Îi exprim recunoştinţa mea şi pentru toate acestea îi aduc mulţumire Domnului nostru Isus Christos.

Vă salut încă o dată cu bucurie pe voi, mult iubiţi şi veneraţi Fraţi întru Episcopat, adresând un gând particular Arhiepiscopului de Bucureşti, Monsenior Ioan Robu, şi Mitropolitului de Făgăraş şi Alba Iulia, Monsenior Lucian Mureşan. Le mulţumesc din inimă pentru cuvintele pe care mi le-au adresat la începutul Liturghiei, făcându-se interpreţii simţămintelor comune. Îmbrăţişez spiritual pe toţi şi pe fiecare, catolici de rit latin şi bizantin-român, deopotrivă dragi inimii mele. Salut preoţii, călugării, călugăriţele şi laicii care se dedică apostolatului. Salut tinerii şi familiile, bolnavii şi cei încercaţi de suferinţă fizică şi spirituală.

Din această capitală doresc să îmbrăţişez întreaga Românie în toată alcătuirea ei: pe toţi, din apropiere şi de departe, îi asigur de afecţiunea şi rugăciunea mea. E o mare bucurie spirituală pentru mine că mă aflu pe pământ românesc şi-i mulţumesc lui Dumnezeu împreună cu voi pentru lucrările minunate pe care le-a făptuit şi pe care Liturghia timpului pascal ne invită să le amintim cu bucurie şi gratitudine faţă de Domnul.

3. Acum când se încheie acest secol şi întrezăresc deja zorii celui de-al treilea mileniu, privirea se îndreaptă către anii care s-au scurs, căutând în ei semnele milostivirii divine, care însoţesc mereu paşii celor ce se încred în Dumnezeu.

Cum să nu menţionăm Conciliul Vatican (II), care a deschis o nouă eră în istoria Bisericii, imprimându-i un nou avânt? Datorită constituţiei Lumen Gentium, Biserica a dobândit o conştiinţă mai profundă de a fi popor al lui Dumnezeu în drum spre împlinirea Împărăţiei. Percepem misterul Bisericii: una, sfântă catolică şi apostolică, şi descoperim valoarea misiunii sale în mod deosebit aici pe pământ românesc, unde trăiesc alături, unii cu alţii, creştini care aparţin tradiţiei orientale şi occidentale. Trăiesc orientaţi spre unitate, preocupaţi să răspundă poruncii lui Christos şi prin aceasta dornici să dialogheze, să se înţeleagă şi să se ajute între ei. Această năzuinţă de cooperare fraternă, susţinută de rugăciune şi însufleţită de stimă şi respect reciproc, trebuie sprijinită şi promovată deoarece numai pacea edifică, pe când discordia distruge.

În numele acestei mari inspiraţii ecumenice, mă adresez tuturor celor ce cred în Christos, care trăiesc în România. Mă aflu aici printre voi însufleţit numai de dorinţa adevăratei unităţi şi de voinţa de a îndeplini misterul petrin pe care Domnul mi l-a încredinţat între fraţii si surorile de credinţă.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu, că îmi este dat să îndeplinesc atare slujire. Doresc din inimă să mă rog ca să poată ajunge cât mai curând la deplina comuniune fraternă între toţi cei care cred în Cristos, din Occident şi Orient. Pentru această unitate, însufleţită de iubire s-a rugat divinul Învăţător în Cenacol în ajunul pătimirii şi morţii sale.

4. Această unitate a creştinilor este înainte de toate opera Duhului Sfânt, de invocat fără încetare. În ziua Rusaliilor, Apostolii, care până în acel moment erau confuzi şi fricoşi, au devenit plini de curaj şi de zel apostolic. Nu s-au temut să-l vestească pe Christos răstignit şi înviat; nu le-a fost frică să-şi mărturisească prin cuvinte şi cu viaţa fidelitatea faţă de Evanghelie, chiar şi atunci când aceasta însemna prigoană şi uneori moartea. Mulţi, într-adevăr, au plătit cu martiriul această fidelitate. Călăuzită de Spiritul Sfânt, Biserica s-a răspândit astfel pretutindeni în lume.

Dacă uneori s-au produs neînţelegeri şi, din păcate, rupturi dureroase în interiorul Trupului mistic al lui Christos, unic şi indivizibil, totuşi mai puternică decât orice dezbinare a dăinuit conştiinţa a ceea ce îi uneşte pe toţi credincioşii şi chemării comune la unitate. La sfârşitul celui de al doilea mileniu, drumurile care se îndepărtaseră încep să se apropie şi asistăm la intensificarea mişcării ecumenice menite să atingă unitatea deplină. Semnele acestui drum neîntrerupt către unitate sunt prezente şi pe pământul vostru, în România. Ţară care, în cultura, limba şi istoria sa, poarte urmele vii ale tradiţiei latine şi ale celei orientale. Urarea mea cea mai vie este ca rugăciunea lui Isus în Cenacol: "Tată, fă ca toţi să fie una" (cf. In 17, 21), să vă rămână mereu pe buze şi să nu înceteze niciodată să bată în inimile voastre.

5. "Cine mă iubeşte pe mine va fi iubit de Tatăl meu şi-l voi iubi şi eu şi mă voi arăta lui" (In 14, 21).

Aceste cuvinte ale lui Isus încredinţate ucenicilor în ajunul pătimirii sale, răsună astăzi pentru noi ca o invitaţie presantă de a păşi mai departe pe acest drum de fidelitate şi iubire. A-l iubi pe Christos! Iată scopul ultim al existenţei noastre: a-l iubi în împrejurările concrete ale vieţii, încât iubirea Tatălui să se arate lumii; a-l iubi din toate puterile, pentru ca să se realizeze planul de mântuire, iar credincioşii să ajungă prin El la deplina comuniune. Niciodată să nu se stingă în inimă această arzătoare dorinţă!

Mult iubiţi catolici din România, ştiu bine cât aţi suferit în anii cumplitului regim comunist; mai ştiu şi cu cât curaj aţi perseverat în fidelitatea voastră faţă de Christos şi Evanghelia Sa. Acum, în pragul mileniului trei, nu vă fie teamă: deschideţi larg porţile inimii voastre Mântuitorului Christos! El vă iubeşte şi vă este aproape; El vă cheamă la un reînnoit angajament de evanghelizare. Credinţa este dar al lui Dumnezeu şi patrimoniu de incomparabilă valoare care trebuie păstrat şi răspândit. În păstrarea şi promovarea valorilor comune, fiţi mereu deschişi unei efective colaborări cu toate grupurile etnico-sociale şi religioase care alcătuiesc Ţara voastră, animaţi întotdeauna de speranţă şi de iubire.

Maria, Maica Răscumpărătorului, să vă însoţească şi să vă ocrotească pentru ca să puteţi scrie noi pagini de sfinţenie şi de generoasă mărturie creştină în istoria României. Amin!

Christos a înviat!

Au urmat saluturile Sfântului Părinte în diverse limbi:

(în maghiară)

Kedves magyar anyanyelvü hivek! Nagy szeretettel köszöntelek Benneteket, Megköszönöm hüségteket Szent Péter utódja iránt. Örizzétek meg a hitet, kultúrátokat, hagyománuaitokat!

(în germană)

Liebe Gläubige deutscher Sprache! Ich grübe Euch sehr herzlich und freue mich, Euch hier begegnen zu dürfen. Trotz verschiedener Sprachen und Kulturen blicken wir gemeinsam auf den Einen Herrn. Bewahrt Euer kulturelles Erbe! Baut Euer Leben auf den Grundstein Jesus Christus! Bleibt fest in Eurer Treue gegenüber dem Nachfolger Petri! Euer Glaube sei getragen vom ökumenischen Geist im Zusammenleben in diesem Land, das Ihr schätzt und liebt.

Vom Herzen erteile ich Euch allen den Apostolischem Degen. Gelobt sei Jesus Christus!

(în polonă)

Pozdrawiam równiez serdecznie moich Rodaków, zyjacych w tym kraju. Badzcie wiernymi nasladoweami Chrystusa w zyciu osobistym i rodzinnym. Niech Pan Bóg blogoslawi wam wszystkim.

(în română)

Mult iubiţi Fraţi şi Surori, se apropie de acum de sfârşit pelerinajul meu pe pământul vostru.

Cu inima plină de gratitudine pentru momentele însemnate pe care le-am trăit, invoc harul Domnului peste toţi, prin mijlocirea Fericitului Ieremia Valahul, şi cu mare afecţiune, vă binecuvântez.

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist la celebrarea Missei catolice de către Sanctitatea Sa Ioan Paul II 9 mai 1999

Sanctitatea voastră,

Suntem deosebit de bucuroşi, noi, membrii ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să participăm la această grandioasă Missă celebrată în inima Capitalei noastre a de Primatul Bisericii Catolice. Sfânta Liturghie din această dimineaţă, precum şi Missa de acum, săvârşite cu participarea impresionantă a poporului lui Dumnezeu din această ţară, reprezintă fără îndoială momentele culminate ale vizitei Sanctităţii? Voastre în România. "Iată acum ce este bun şi ce este frumos, decât numai a locui fraţii împreună" (Psalmul 132, 1) repetăm şi noi astăzi cu psalmistul David.

Paradoxal, în timpul Liturghiilor săvârşite pe parcursul acestei zile am trăit, pe de o parte, bucuria a întâlnirii cu Sanctitatea Voastră, iar pe de altă parte, durerea unei separări încă persistente, neputând să ne împărtăşim din acelaşi Sfânt Potir. Cu adevărat, noi, creştinii trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o purtăm pentru înstrăinarea din secolele trecute, de contra-mărturia pe care această stare o prezintă în faţa lumii şi să ne rugăm lui Dumnezeu "pentru unirea tuturor". Să facem, de asemenea, tot ce ne stă în putinţă pentru redescoperirea noastră, începând cu respectul izvorât din iubire al tradiţiei fiecăruia. Prezenţa Sanctităţii Voastre la Liturghia ortodoxă precum şi a noastră la Missa catolică arată tocmai acest respect faţă de identitatea Bisericilor noastre care tind spre unirea deplină întru credinţă. Drumul este greu şi obstacolele nu puţine. Dumnezeu ne va călăuzi paşii spre împlinirea acestui deziderat.


În primul mileniu de istorie creştină, Biserica lui Hristos cea "una sfântă, sobornicească şi apostolească" a practicat o mare varietate de rituri şi tradiţii liturgice prin care diferitele neamuri şi culturi exprimau credinţa apostolică potrivit specificului lor. Unitatea de credinţă şi diversitatea în exprimarea ei a constituit principiul misiunii creştine în acea vreme. Extinderea propovăduirii Evangheliei după Cincizecime s-a datorat tocmai unităţii de credinţă, mărturisită de întreaga Biserică şi respectului faţă de identitatea lingvistică şi culturală a popoarelor care au primit creştinismul. La rândul ei, Evanghelia a modelat şi transformat graiul şi cultura popoarelor respective. Din această simbioză au apărut pretutindeni germenii unei lumi noi care corespunde cu aspiraţiile cele mai profunde ale omului spre desăvârşire, dreptate, pace şi libertate, toate izvorâte din credinţa în Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat şi trăite plenar în Biserică. Căci "sufletul omului este prin natura sa creştin", zicea Tertulian.

Popoarele Europei au primit, în marea lor majoritate, Evanghelia în această perioadă a Bisericii nedespărţite. Schisma cea mare din 1054, provocată din motive de ordin teologic, de factori istorici, culturali, politici şi de slăbiciunile omeneşti regretabile a frânt această unitate, Răsăritul şi Apusul creştin evoluând de acum înainte pe căi separate. Căci Răsăritul, fără sprijinul Apusului, va cădea treptat sub dominaţia necreştinilor, iar Apusul îşi va fărâmiţa unitatea la începutul secolului al XVI-lea.


Acest secol a cunoscut cele mai mari tragedii din istoria omenirii prin cele două războaie mondiale, iar astăzi continentul european este confruntat cu o evidentă criză morală, o situaţie economică precară în centrul şi estul Europei, războiul din Iugoslavia etc.

"Unde s-a înmulţit păcatul acolo a prisosit şi harul lui Dumnezeu" (Rom. 5, 20), spune Sf. Apostol Pavel. Pentru noi, creştinii, în acest veac s-a întărit dorinţa de unitate creştină. Conştiinţa păcatului dezbinării şi efortul de apropiere pentru refacerea unităţii de credinţă promovat de mişcarea ecumenică sunt fără îndoială un dar al lui Dumnezeu pentru creştinii secolului pe care-l încheiem peste puţin.

Ne bucurăm că Biserica Ortodoxă s-a înscris printre iniţiatorii acestei mişcări de la începutul secolului, iar Biserica Ortodoxă Română a fost şi rămâne una din cele mai activă în acest sens. Ne bucurăm, de asemenea, de deschiderea ecumenică promovată de Conciliul Vatican II care a redescoperit şi afirmat valori de credinţă esenţiale, păstrate cu sfinţenie în Biserica Ortodoxă, ca sinodalitatea şi importanţa Bisericii locale. Apreciind patrimoniul spiritual al Bisericii Răsăritene, Sanctitatea Voastră aţi subliniat în repetate rânduri că el poate constitui răspunsul creştin la aşteptările omului de astăzi. Într-adevăr, omul modern, înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi, tot mai nesigur de viitorul său îşi poate regăsi echilibrul sufletesc printr-o spiritualitate a comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii, în rugăciune şi asceză, în viaţa cu Hristos şi în Hristos.


Biserica Ortodoxă Română este convinsă că nu poate exista convieţuire şi cu atât mai puţin dialog şi conlucrare decât prin bunăvoinţă şi deschidere din partea tuturor creştinilor, atât pe plan local, cât şi pe plan universal. Încercările prozelitiste nu fac decât să învenineze relaţiile dintre Biserici şi să producă animozitate şi vrăşmăşie între oameni. Cu toţii trebuie să fim conştienţi că diferendele între creştini nu se rezolvă decât prin dialog şi mai ales prin dragoste.

Credincioşii catolici şi greco-catolici din această ţară împreună cu alte comunităţi creştine şi necreştine trăiesc în mijlocul majorităţii ortodoxe în înţelegere şi conlucrare. În multe momente cruciale din istoria ţării, ortodocşii şi greco-catolicii au fost împreună în realizarea năzuinţelor de unitate naţională. Divergenţe izolate există şi la noi ca şi în alte părţi, dar determinarea pentru o convieţuire paşnică este puternică.

Biserica Ortodoxă Română are convingerea că împreună cu Biserica Catolică şi Greco-Catolică, precum şi prin alte comunităţi religioase din această ţară pot aduce contribuţia lor specifică la viaţa naţiunii române într-o perioadă de răscruce a istoriei sale. Bisericile din România împreună cu creştinătatea europeană întreagă, în drumul lor comun spre unitate pot forma, de asemenea, "sufletul" pe care îl caută cu ardoare Europa zilelor noastre.

Vă mulţumim, Sanctitatea Voastră, pentru bucuria de astăzi şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul întâlnirii în rugăciune şi în speranţa realizării unităţii de credinţă a tuturor celor care Îl mărturisesc pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lumii.

Cuvântul de bun rămas al Preşedintelui României, prof. Emil Constantinescu, la plecarea Sanctităţii Sale Ioan Paul II din România, de pe aeroportul Bucureşti-Băneasa 9 mai 1999


Autorităţile statului român, în numele cărora am onoarea să adresez aceste cuvinte de rămas bun Sanctităţii Voastre, se bucură nespus de faptul că au putut înlesni un eveniment de o însemnătatea ecumenică cu adevărat istorică. Alături de acest mesaj de fraternă solidaritate, dimpreună cu caracterul pastoral al vizitei Sanctităţii Voastre, nici componenta politică acestei vizite nu a fost mai puţin importantă. Am dat întâietate, aşa cum se cuvenea, componentei înalt spirituale a prezenţei celui dintâi Mare Pontif în România în cealaltă jumătata a oikumenei creştine.

Aţi avut totuşi prilejul de a recunoaşte, în reprezentanţii instituţiilor fundamentale ale democraţiei româneşti, care au ţinut să vă aducă omagiul lor, spirite înrudite, deschise construcţiei unei identităţi comune în diversitate a continentului european, ale cărei valori le împărtăşim cu toţii. Aţi putut vedea direct spiritul de dialog şi de respect reciproc al românilor. Am convingerea că vă întoarceţi la Roma cu încrederea deplină, a minţii şi a inimii deopotrivă, că acest

pământ, pe care aţi avut inspiraţia de a-l numi făcător de pace, doreşte şi poate să-şi asume cu deplină responsabilitate vocaţia de punte între Occident şi Orient, de generator de cordialitate şi de bună înţelegere. Aţi confirmat, prin prezenţa voastră aici, această vocaţie, şi ne-aţi dat forţă din forţa spiritului Vostru pentru a o duce mai departe.

Cele trei zile cât Sanctitatea Voastră s-a aflat în mijlocul nostru au dat prilejul Sanctităţii Voastre şi fidelilor Voştri colaboratori să cunoaşteţi nemijlocit însuşi sufletul poporului român: înţelepciunea ierarhilor, voinţa nestrămutată de bine a conducătorilor, dar mai cu seamă bucuria intensă şi plină de aşteptare cu care Sanctitatea Voastră a fost întâmpinată pretutindeni de către cetăţenii acestei ţări. Românii au aşteptat de la Sanctitatea Voastră binecuvântarea, şi au fost fericiţi să o primească. Ei, Vă roagă, acum, să duceţi tuturor popoarelor Europei gândul lor bun, de pace şi frăţie. Fiţi, Sanctitate, mesagerul nostru privilegiat, pentru a spune Europei şi lumii că, în jurul Carpaţilor şi la Dunăre, trăieşte un popor creştin cu blândeţe, pacific cu înţelepciune, fratern cu speranţă de mai bine - care se străduieşte şi-şi adună puterile pentru a ieşi la liman. Acesta va fi, alături de binecuvântarea Voastră, un dar pe care Sanctitatea Voastră îl va fi adus României.

Am ascultat în aceste zile vocile a sute şi sute de români de toate confesiunile. Şi Sanctitatea Voastră le-a ascultat, sau măcar a putut citi în priviri bucuria şi veneraţia. Toate aceste voci, fără excepţie, au spus, fiecare în felul ei, că venirea Sanctităţii Voastre în România este un semn al unor vremuri noi, de unitate a tuturor românilor, de înseninare şi pace pentru partea noastră de lume.

Faptul că mesajul Sanctităţii Voastre a fost atât de profund înţeles de poporul român, reprezintă cea mai bună graţie a faptului că tot ce s-a clădit în aceste zile va dura în timp şi va creşte în inimile oamenilor.

Aţi spus ieri că am păşit împreună un prag al speranţei. Sperăm, şi făgăduim, dinspre partea noastră, să ducem mai departe lucrarea acestor fericite zile, pentru ca, dincolo de acest prag, lăcaşul de bună înţelegere şi prietenie, ale cărui temelii s-au pus acum, să devină, ca în parabola evanghelică, o casă clădită pe stânca tare a credinţei şi a statorniciei. Avem încredinţarea că Vă vom simţi mereu alături în această încercare.

Plecarea Sanctităţii Voastre nu este o despărţire, ci darurile Voastre rămân cu noi. Aţi adus tuturor românilor o primenire a sufletelor, o adâncă înseninare. V-aţi rugat împreună cu noi în locuri unde, în anii '80, românii au fost zguduiţi văzând cum li se năruie căminele şi lăcaşurile de rugăciune, alungând astfel o soartă nefericită. Aţi închinat acolo un gând plin de pietate tuturor acelora dintre noi care au suferit, tuturor celor care sunt azi în suferinţă. Ne-ţi dat încredere în propriile forţe şi în propriul destin. Acest elan de speranţă pe care vi-l datorăm va rămâne de-a pururi prezent în amintirea şi în inimile noastre. Aţi adus românilor pacea inimii şi credinţa că nu îi veţi uita în rugile Voastre.

Mergeţi în pace, Sanctitatea Voastră: nici noi nu vă vom uita...

Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist cu ocazia plecării din România a Sanctităţii Sale, Papa Ioan Paul II, de pe aeroportul Bucureşti - Băneasa 9 mai 1999


Aici se încheie pelerinajul pe care Sanctitatea Voastră l-aţi efectuat în România unde aţi vizitat Biserica Ortodoxă din această ţară, aţi binecuvântat obştea catolică de aici şi aţi întâlnit reprezentanţii vieţii politice, culturale şi religioase româneşti.

Aţi trăit pe parcursul a trei zile întâlnirea cu o ţară pentru care Hristos a fost, este şi va fi temelie a vieţuirii vremelnice şi graţie mântuirii veşnice. În rugăciunea celebrărilor liturgice mai ales, dar şi în convorbirile pe care le-aţi avut cu smerenia noastră, cu membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe cu Episcopatul catolic şi cu cârmuitorii acestei ţări, aţi pătruns în atmosfera actuală a ţării noastre cu bucuriile, încercările, dar mai ales cu speranţele locuitorilor săi.

Luaţi cu Sanctitatea Voastră voastră acum, la întoarcerea spre Vatican, imaginea Bizanţului latin al României cu trecutul şi năzuinţele sale. Aţi contemplat adânc, stăruitor, cum ştiţi atât de bine să o faceţi, România - singura ţară care poartă în însăşi numele ei, numele Romei. aţi contemplat România în mărturisirea credinţei ei apostolice, în stăruinţa prin care-şi defineşte obârşia latină, în evlavia prin care-şi cinsteşte eroii jertfiţi pentru neam şi pentru slava lui Dumnezeu. Aţi contemplat-o în ochii bătrânilor ce au cunoscut tragediile dictaturilor şi războaielor acestui veac. V-aţi întâlnit privirea cu ochii tinerilor şi ai copiilor care poartă în inimi nădejdea unui viitor mai bun.

Aţi luat aminte cu siguranţă la îngrijorarea tuturor pentru ceea ce se întâmplă în această parte a lumii şi în special în ţara vecină, Iugoslavia, unde oameni nevinovaţi din Kosovo iau drumul pribegiei şi un neam este supus urgiei nedrepte a războiului.

Aţi sesizat, cu siguranţă, la noi, răni care nu s-au vindecat încă, frustări care n-au fost încă depăşite în totalitate. România se află în durerile naşterii pentru intrarea într-o nouă fază a istoriei sale. Este un drum greu. Cunoaştem şi trăim intens acest lucru. Românii au însă experienţa, atât a răstignirii pe Golgota istoriei, cât şi a lumii pascale prin biruinţă asupra vitregiilor de tot felul, ca izvoare ale Învierii.

Credinţa în Hristos şi memoria sfinţilor noştri martiri ne sunt călăuzite în vieţuirea românească actuală. Cultura română, latină în esenţa ei, cu aporturi geto-dacice, slave, dar mai ales bizantine, la care se adaugă contribuţii recente din lumea franceză şi germană, ne este, de asemenea, suport în pelerinajul nostru actual împreună cu alte naţiuni ale Europei.


Am trăit cu toţii în aceste zile bucuria întâlnirii între Primatul Bisericii Catolice şi noi, ierarhii, preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe Române. Avem încredinţarea că întâlnirea dintre Bisericile noastre s-a realizat după voinţa lui Dumnezeu.

V-am primit cu căldură şi dragoste. Credem, cu smerenie, că acest fapt constituie un semn important într-o perioadă caracterizată prin răceala dialogului ecumenic la nivel mondial şi prin conflicte ce iau uneori credinţa drept motiv de luptă.

În timpul acestor zile ne-am reconfirmat convingerea că, deşi încă despărţiţi, tindem cu determinare spre unitate. Să continuăm ceea ce am început şi să îndrăznim lucruri noi: să ne punem încrederea în Dumnezeu, în lucrarea Lui în noi şi prin noi şi să ascultăm cu atenţie vocea poporului credincios doritor de unitate.

Dumnezeu ne călăuzeşte paşii ce vor urma, atât în relaţiile dintre ortodocşii şi catolicii de ambele rituri din România, cât şi în cadrul dialogului teologic internaţional ortodox-catolic.

Să avem puterea de a rezista ispitelor celui care prin nume dezbinător este şi astfel, întăriţi de reafirmarea legăturii ce există deja între noi, să ne apropiem de ziua în care vom putea aduce lui Dumnezeu jertfa euharistică împreună.

Dumnezeu să vă binecuvânteze drumul spre Vatican şi să ne păstraţi aceeaşi amintire pe care o purtăm şi noi: a unei întâlniri frăţeşti în numele aceluiaşi Domn şi Mântuitor, Cap nevăzut al Bisericii, Isus Hristos.

Discursul în limba română al Sfântului Părinte Ioan Paul II de la ceremonia de rămas bun de pe aeroportul Bucureşti-Băneasa 9 mai 1999

1. În momentul părăsirii acestui pământ iubit al României adresez înainte de toate, Dumneavoastră, Domnule Preşedinte salutul şi mulţumirea mea pentru primirea ce mi-aţi rezervat-o.

Extind aceste sentimente, prin Dumneavoastră, la întregul şi iubitul popor român pe care, în aceste zile l-am simţit strângându-se în jurul meu cu căldură şi entuziasm.

Aduc un salut deosebit Beatitudinii Sale, Patriarhul Teoctist, Mitropoliţilor, Episcopilor şi întregului popor al Venerabilei Biserici Ortodoxe din România. Îmbrăţişez fratern Episcopii şi comunităţile catolice, de rit bizantin cât şi latin, toate prezente în inima mea. Aduc totodată un salut celorlalte confesiuni creştine şi membrilor altor religii prezente în ţară.

2. Au fost zile de profunde emoţii pe care le-am trăit cu intensitate şi care vor rămâne întipărite pentru totdeauna în inima mea. Primim ca un dar din mâna lui Dumnezeu evenimentele la care am participat împreună având încredere că vor aduce roade de har, atât pentru creştini, cât şi pentru întregul popor al României. Ţara voastră are ca şi înscrisă în rădăcinile ei o singulară vocaţie ecumenică. Prin poziţia geografică şi prin lunga ei istorie, prin cultură şi tradiţie România este o casă unde Orientul şi Occidentul se regăsesc în dialog natural.

Aici şi Biserica respiră deosebit de evident prin cei doi plămâni ai săi. Şi în aceste zile am putut trăi această experienţă. Alături unii de alţii cum erau Petru şi Andrei şi ceilalţi apostoli adunaţi în rugăciune cu Maica Domnului în primul Cenacol, am trăit noi Rusalii spirituale.Vântul Duhului Sfânt a suflat cu putere peste acest pământ, şi ne-a făcut să fim tari în comuniune şi mai cutezători în vestirea Evangheliei. Noua limbă care ne-a fost dăruită, limba comuniunii fraterne, am folosit-o şi i-am simţit dulceaţa şi frumuseţea, forţa şi eficienţa.

3. În timp ce aproape se deschide poarta celui de-al treilea mileniu, ni se cere să ieşim din limitele noastre obişnuite pentru a face să se simtă cu mai multă vigoare vântul Rusaliilor în Ţara bătrânului continent şi până la marginile pământului. Din nefericire vuietul ameţitor al armelor pare să prevaleze asupra glasului convingător al iubirii iar dezlănţuirea violenţei redeschide rănile pe care cu trudă şi răbdare se încearcă a le vindeca.

Reînnoiesc urarea, să se ajungă în sfârşit la depunerea armelor pentru a se întâlni din nou şi a întreprinde noi şi mai eficiente dialoguri de comuniune şi pace! Un rol important, în această privinţă, revine creştinilor, indiferent de confesiunea la care aparţin. Ei sunt chemaţi azi să trăiască şi să demonstreze cu mai mare îndrăzneală fraternitatea lor, pentru ca popoarele să fie încurajate, mai mult, determinate să regăsească şi să consolideze ceea ce au în comun. Evenimentul spiritual pe care l-am trăit, binecuvântat de Sfântul Dimitrie şi de sfinţii martiri ai ultimelor decenii, este o experienţă de păstrat şi de transmis în speranţa că noul mileniu ce se deschide în faţa noastră să fie un timp de mai mare comuniune între Bisericile creştine şi de descoperire a fraternităţii dintre popoare. Acesta este visul pe care-l port cu mine în timp ce las acest iubit pământ.

4. Aş vrea să încredinţez acest vis vouă, tuturor. În special, aş vrea să-l încredinţez tinerilor. Da, vouă, dragi tineri din România ! Aş fi vrut să vă întâlnesc personal; din nefericire nu a fost posibil. În seara aceasta, îmi însuşesc cuvintele cu care Petru, în timp ce Rusaliile erau pe şfârşite, vestea celor care îl ascultau adeverirea promisiunii lui Dumnezeu: "Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi fiii voştri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voştri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa "(Fap 2,17). În aceste zile Spiritul vă încredinţează vouă, tinerilor, "visul" lui Dumnezeu: ca toţi oamenii să facă parte din familia sa, ca toţi creştinii să fie una. Intraţi cu acest vis în noul mileniu!

Voi v-aţi eliberat de coşmarul dictaturii totalitare, nu vă lăsaţi amăgiţi de visurile înşelătoare şi periculoase ale consumismului. Şi acestea ucid viitorul. Isus vă face să visaţi o Românie nouă, un pământ pe care Orientul şi Occidentul să se poată întâlni în fraternitate.

Această Românie este încredinţată în mâinile voastre. Construiţi-o împreună, cu îndrăzneală. Domnul v-o încredinţează. Voi încredinţaţi-vă Lui, ştiind că "de n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc" ( Ps 126/127,1).

Domnul să binecuvânteze România, să binecuvânteze poporul său, să binecuvânteze Europa!

Karol Wojtyla - omul sfârşitului de mileniu

Lolek rămîne singur şi hotărăşte să nu se însoare

Un Papă atrage atenţia lumii prin ceea ce spune şi ceea ce face. Dar noi vrem să privim şi aventura umană a lui Ioan Paul, pentru că sîntem convinşi că ea şi-a avut rolul său în a determina modul de acţiune al Papei. Şi deci nu ne vom limita la a povesti opera sa pontificală: vom examina semnele pe care destinul le-a întipărit pe chipul său, vom culege cuvintele improvizate cu care şi-a exprimat emoţiile, vom încerca să refacem ceva din amintirea pe care locuri şi fapte din Polonia au aşezat-o în inima sa. Şi tocmai din orăşelul polonez în care s-a născut vrem să pornim, luîndu-l pe el în ajutor pentru această privire asupra patriei şi a memoriei.

«Dragi compatrioţi», a scris Ioan Paul în mesajul către polonezi după alegerea sa, «nu e uşor să renunţi la întoarcerea în patrie, la aceste cîmpii bogate în flori multicolore, argintate de grîu şi aurite de secară, cum scrie Mickiewicz. La aceşti munţi şi aceste văi, la lacuri şi rîuri, la oamenii atît de iubiţi şi la acest oraş regesc!» (23 octombrie 1978).

Wadowice, cincisprezece mii de locuitori, este orăşelul cu case între cîmpurile de secară, unde se naşte Karol Wojtyla la 18 mai 1920, în vremea cînd patria - abia redevenită independentă, după 123 de ani de dominare străină - se află în război pentru recîştigarea graniţelor orientale. Sîntem în Polonia meridională, pe malul rîului Skawa şi la poalele munţilor Beschidi, la patruzeci de kilometri spre apus de marea Cracovia şi la treizeci de kilometri de Auschwitz.

Familia Wojtyla traieşte într-o căsuţă de pe strada Rynek (azi strada Koszielna), alături de biserica parohială, într-un apartament închiriat. La apariţia lui Karol e compusă din trei persoane: tatăl Karol, 41 de ani, militar; mama Emilia Kaczorowska, 36 de ani; primul fiu Edmund, 14 ani.

Copilul e botezat la o lună după naştere (la 20 iunie), în biserica din faţa casei şi primeşte două nume: Karol, ca tatăl, şi Jozef, ca eroul naţional, mareşalul Pilsudski, care tocmai conduce războiul împotriva Rusiei sovietice. La 7 iunie 1979, revenind ca Papă în biserica unde a fost botezat, Ioan Paul va spune: «Dacă privesc în urmă, roata vieţii mă aduce în mijlocul oamenilor de pe aceste meleaguri, în această parohie, în familia mea, pînă la această cristelniţă, în această biserică din Wadowice».

Karol Wojtyla tatal se născuse la Lipnik şi era fiul unui croitor. Ca primă ocupaţie, după terminarea studiilor medii, fusese şi el croitor. În 1900 e chemat sub arme în armata habsburgică, cu gradul de subofiţer, iar apoi devine ofiţer (cu îndatoriri administrative), calificare pe care o va menţine şi după război cînd, imperiul austro-ungar spulberîndu-se, va trece în armata poloneză, unde va rămîne pînă în 1928. E un bărbat sobru, supus disciplinei habsburgice. Îi respectă pe toţi şi e respectat de toată lumea. Ioan Paul îi va spune lui André Frossard: Era atît de exigent cu el însuşi că nu mai trebuia să fie astfel şi faţă de fiul său. Exemplul lui era de ajuns pentru a ne învăţa disciplina şi simţul datoriei» (Bibliografie 10, p. 13).

Emilia Kaczorowska, mama, se născuse la Cracovia şi era al cincilea copil - din opt - al unui şelar, de fapt al unui meşteşugar ce se ocupa de tapiţarea trăsurilor. Plăpîndă şi delicată, va muri la 45 de ani, la 13 aprilie 1929. Raportul medical vorbeşte de myocoroltitis şi de nephritis: miocardită şi nefrită, adică infecţie la inimă şi la rinichi. Zece ani mai tîrziu, în primăvara lui 1939, Lolek îi va scrie mamei o poezie, poate prima, sau oricum prima dintre cele pe care le va păstra: «Pe mormîntul tău alb / înfloresc florile albe ale vieţii. / Vai, cîţi ani au trecut deja / fără de tine - cîţi ani?» (Bibliografie 37, p. 83.).

Nu se ştie dacă mama sau tatăl i-au vorbit de mai multe ori despre ceasul naşterii sale. Dar el l-a ţinut minte, cu atenţia tipică a polonezilor pentru recurenţe şi coincidenţe: «M-am născut între orele 5 şi 6 după-amiază şi aproape la aceeaşi oră, 58 de ani mai tîrziu, am fost ales Papă!», va spune la a 77-a sa aniversare, aflîndu-se în vizită la parohia romană SantAtanasio a Pietralata, la 18 mai 1997.

Un alt fapt pe care îl ţine minte din povestirile tatălui este că s-a născut pe timp de război. Vizitîndu-i pe sinistraţii în urma cutremurelor dintr-o zonă a Italiei centrale, va face această reflecţie: «într-o zi îi vor auzi pe părinţii lor spunînd: te-ai născut pe vremea cutremurului şi ei nu vor şti ce-nseamnă! Şi eu m-am născut în vreme de război şi nu ştiam nimic. Dar am păstrat o mare admiraţie faţă de oamenii care în acel război au învins, în 1920. E foarte important!» (Cesi, Macerata, 3 ianuarie 1998).

E important să ştim ce făceau taţii şi mamele noastre cînd veneam noi pe lume, ne spune Ioan Paul: ce patimă îi mîna. Patima poporului său era războiul de unificare naţională: cel pe care Polonia, abia renăscută la o viaţă independentă, la sfîrşitul primului război mondial, îl duce împotriva Rusiei şi care va conduce la tratatul de la Riga, în martie 1921, cînd se va consfinţi unirea polonezilor de sub stăpînirea Austriei cu fraţii lor care rămăseseră supuşii Rusiei. Pentru a înţelege ce putea însemna, în cuvintele unui părinte militar şi patriot, acea amintire, trebuie să ştim că Wadowice participase cu succes la insurecţia naţională împotriva dominării ruseşti în 1863 şi că tatăl Karol luptase pe frontul rusesc în prima fază a războiului mondial.

Această naştere pe timp de război ne ajută să înţelegem patima cu care Papa Karol Wojtyla îşi va aminti - de exemplu în scrisoarea către episcopii polonezi din 26 august 1989, la aniversarea a 50 de ani de la izbucnirea războiului - pactul Molotov-Ribbentrop, care a împărţit pentru a patra oară Polonia, atunci cînd el, Karol fiul, avea nouăsprezece ani. Şi ne ajută să ne închipuim tonul scrisorii pe care i-o va scrie în luna martie 1981 şefului de la Kremlin, Leonid Brejnev, pentru a-l avertiza împotriva ispitei de a interveni cu armele în Polonia (vezi capitolul 16): acea scrisoare n-a fost niciodată publicată, dar ştim cine a scris-o, în ce moment (cu o lună înainte de atentatul lui Ali Agca!) şi cui îi era adresată.

Fratele mai mare Edmund se va laurea în medicină şi va muri foarte tînăr, în 1932, la 26 de ani, în urma unei scarlatine contractate pe coridoarele spitalului din Bie3sko, unde îşi făcea stagiul ca tînăr medic. Karol, foarte ataşat de fratele său, va regreta mult dispariţia lui.

După Edmund şi înainte de Karol, soţii Wojtyla avuseseră o fetiţă, Olga, moartă la cîteva zile după naştere. La doisprezece ani, deci, Lolek rămîne singur cu tatăl, care va fi pentru el un părinte grăbit, un prieten şi un confident. După alegerea ca Papă, vecinii mai bătrîni le vor povesti ziariştilor că şi-i mai amintesc pe cei doi Wojtyla - tatăl şi fiul - mergînd împreună, mînă în mînă, în fiecare zi, spre a lua prînzul la ospătăria din vecini, sau la plimbare.

Despre cele două morţi - a mamei şi a fratelui - care probabil că l-au lăsat mut de durere, Ioan Paul nu spune multe. Dar putem înţelege cîte ceva din rănile pe care le-a primit din ceea ce povesteşte despre tată, în conversaţia cu Frossard: Am devenit relativ repede orfan, după pierderea mamei şi a fratelui. Tatăl meu a fost admirabil şi aproape toate amintirile mele din copilărie şi adolescenţă se referă la el. Violenţa loviturilor pe care le-a primit a deschis în el imense profunzimi spirituale, durerea lui se transforma în rugăciune» (Bibliografie 10, p. 13).

Tatăl e cel care îl învaţă mila creştină, după cum va scrie în textul autobiografic Har şi mister: «Mi se întîmpla să mă trezesc noaptea şi să-l găsesc pe tatăl meu îngenuncheat» (Bibliografie 16, p. 30).

Vorbind cu Frossard, îi va atribui tatălui prima inspiraţie a enciclicei Dominum et Vivificantem (1968): Pe la zece sau doisprezece ani făceam parte dintr-un cor, dar nu eram foarte sîrguincios, trebuie s-o recunosc. Mama mea nu mai era... Tatăl meu îşi dădu seama de lipsa mea de sîrguinţă şi într-o zi îmi spuse: Nu cînţi bine în cor: nu te rogi destul Sfîntului Duh. Trebuie să te rogi mai mult. Şi m-a învăţat o rugăciune. A fost o lecţie mai importantă, mai durabilă şi mai puternică decît cele pe care le-am putut dobîndi mai tîrziu din lecturile şi învăţăturile pe care le-am primit. Cu cîtă convingere îmi vorbea tatăl meu! Chiar şi astăzi îmi mai răsună în urechi vocea sa. Fructul acelei lecţii primite în copilărie este enciclica despre Sfîntul Duh» (Bibliografie 11, p. 74).

După moartea soţiei Emilia, tatăl Karol îi duce pe cei doi fii în pelerinaj la sanctuarul Kalwaria Zebrzydowska, nu departe de Wadowice. Acolo, preotul Karol va merge apoi de mai multe ori, înainte de a lua o hotărîre importantă. Merge în preziua Conclavului din care va ieşi Papă. Se întoarce aici ca Papă la 7 iunie 1979: Nu ştiu cum să-i mulţumesc Providenţei divine pentru că pot să mai vizitez odată acest loc, Kalwaria Zebrzydowska, sanctuarul Maicii Domnului. Am vizitat acest sanctuar de multe ori, încă de la vîrsta copilăriei şi adolescenţei mele. L-am vizitat foarte des ca arhiepiscop de Cracovia şi în calitate de cardinal. Veneam aici cu preoţii, slujind liturghia în faţa Maicii Domnului».

Aproape două mii din cei şapte mii de locuitori din Wadowice sînt evrei. Evreu este şi stăpînul casei în care locuia familia Wojtyla, Chaim Balamuth, un negustor care la parterul clădirii are o prăvălie de obiecte de cristal. Sînt evrei mulţi colegi ai lui Karol şi unii dintre prietenii cei mai apropiaţi: Regina (numită Ginka) Beer, fiica directorului băncii din Wadowice şi Jerzy Kluger, fiul unui avocat care e şi preşedintele comunităţii ebraice locale. Va scrie în Să depăşim pragul speranţei: îmi amintesc mai ales studiile elementare de la Wadowice, unde în clasa mea aproape un sfert dintre elevi erau evrei. Şi trebuie sa menţionez prietenia mea, în anii de şcoală, cu unul dintre ei, Jerzy Kluger. Prietenie care a continuat de pe băncile şcolii pînă azi» (Bibliografie 14, p. 109).

Relaţia lui Karol Wojtyla cu evreii este de simpatie şi prietenie. Mai tîrziu Kluger va mărturisi: «înainte de război, pentru noi, evreii, viaţa nu era uşoară. Nu eram feriţi de jigniri, răni la adresa sensibilităţii noastre. Dar Lolek niciodată, el nu ne-a ofensat niciodată» (Bibliografie 49, p. 37).

De pe vremea Sfîntului Petru pînă azi nici un Papă n-a avut - în anii formaţiei sale - legături atît de îndelungate cu evreii ca Ioan Paul: «Am vie în faţa ochilor imaginea evreilor care în fiecare sîmbătă mergeau la sinagoga situată în spatele şcolii noastre.

Ambele grupuri religioase, catolicii şi evreii, erau unite presupun de conştiinţa faptului că se rugau la acelaşi Dumnezeu» (Bibliografie 14, p. 110).

Acea pace nu durează, dar a fost deja aruncată o sămînţă care într-o zi îşi va arăta rodul. «Al doilea război mondial, cu lagărele de concentrare şi exterminarea programată», toate răscolesc, toate împing spre dramă: în primul rînd au fost victimele sale (ale exterminării) tocmai fiii şi fiicele de naţiune ebraică, numai pentru că erau evrei. Oricine trăia atunci în Polonia a venit, chiar şi doar indirect, în contact cu o asemenea realitate. Aceasta a fost, deci, şi experienţa mea personală» (id, p. 110.) Omenirea va fi într-o zi recunoscătoare pentru aceste cuvinte atît de limpezi, după decenii de apologetică bazată pe afirmaţia «noi n-am ştiut, nu ne-am fi închipuit niciodată».

În toamna anului 1926, la vîrsta de ţase ani, Karol Wojtyla începe sa frecventeze şcoala primară şi în 1930 e admis la gimnaziul-liceu «Marcin Wadowita». «Lolek - va spune Jerzy Kluger (Bibliografie 91, p. 92) - era un om deosebit. Primul la şcoală, la teatru, primul în toate. Dacă s-ar fi dus la General Motors, ar fi devenit preşedinte».

Lolek studiază cu rîvnă, sub privirile tatălui. Se interesează în special de limba şi literatura poloneză: citeşte Sienkiewicz (Quo Vadis?, Potopul, Prin foc şi sabie), Adam Mickiewicz (poetul romantic, cîntăreţul independenţei poloneze), Slowacki. Dar şi clasicii greci şi latini şi opere filosofice cum sînt Critica raţiunii pure de Kant şi Capitalul de Marx în germană, limba pe care a învăţat-o acasă cu ajutorul părinţilor. Îi place sportul (schi, înot, fotbal, hochei sînt disciplinele preferate) şi participă cu entuziasm la sărbători.

Aproape în fiecare dimineaţă, înaintea orelor de şcoală, merge la biserică, pentru slujba oficiată de paroh, părintele Edward Zacher care, avînd deja optzeci şi patru de ani, în iunie 1979, îl va primi cu trupul slăbit şi cu mîndrie la Wadowice. Frecventează şi mănăstirea călugărilor carmeliţi, din spatele pieţei alimentare. Aici îl cunoaşte pe părintele Jozef Prus, un preţios îndrumător. Spiritualitatea carmelită îl fascinează. Devenit preot, îi va cere de mai multe ori zadarnic cardinalului Stefan Adam Sapieha permisiunea de a se călugări.

La 4 mai 1938, Lolek îşi ia bacalaureatul cu următoarele rezultate: foarte bine la purtare, religie, limba şi literatura poloneză, latină, greacă, germană, matematică, filosofie, activităţi sportive; bine la istorie, fizică, chimie. În aceeaşi lună primeşte Mirul. În timpul ceremoniei, are însărcinarea de a-i prezenta salutul cardinalului Sapieha, care rămîne impresionat de cuvintele băiatului şi îl întreabă: «Nu te-ai gîndit niciodată să devii preot?» Wojtyla răspunde liniştit: «Nu, vreau să urmez studii de limbă şi literatură poloneză la universitate» (Bibliografie 16, p. 10).

În gimnaziu îşi descoperă o altă pasiune: teatrul. Primele interpretări le realizează la 14 ani: sînt montaje de cîntece şi versuri patriotice, declamate la teatrul şcolii şi în parcul din Wadowice. Interpretarea poemului filosofic Promethidi de Cyprian Norwid îi aduce premiul doi la un concurs de recitări. Va face spectacole împreună cu colegii şi colegele de şcoală, mai ales cu Ginka Beer şi Halina Krolikiewicz: Ginka, prietena evreică, va fugi cu familia din Wadowice pentru a scăpa de exterminare, iar Halina, devenită actriţă profesionistă, va fi o mare interpretă a teatrului polonez.

Unii dintre cunoscuţi îi atribuie lui Lolek o atracţie deosebită pentru prima dintre cele două, Ginka. «Poate că unii şi-au închipuit că, dacă un tînăr cu atît de clare înclinaţii religioase nu intra la seminar, era semn că la mijloc se găseau alte iubiri sau predilecţii. Într-adevăr, la şcoală aveam multe colege şi, implicat cum eram în cercul de teatru al şcolii, aveam diferite posibilităţi de întîlnire cu băieţi şi fete. Problema totuşi nu era aceasta. În acea perioadă eram cuprins mai ales de pasiunea pentru literatură, în special cea dramatică, şi pentru teatru.» (id, p. 11). Actorul Wojtyla era îndemînatic: i se întîmpla să interpreteze două roluri în aceeaşi piesă (eventual din cauza îmbolnăvirii vreunui coleg) şi o face cu naturaleţe, că doar oricum îşi aminteşte mereu textele de la prima pînă la ultima replică.

Vara împlinirii celor optsprezece ani nu-i aduce doar maturitatea, ci marchează o cotitură în viaţa lui. În luna iunie participă, la Zubrzyca Gorna, la tabăra de muncă şi pregătire premilitară iniţiată de «Organizaţiile de muncă pentru tineret», apoi - înainte de sfîrşitul verii - se mută cu tatăl la Cracovia pentru a urma cursurile Universităţii Jagellone la care s-a înscris, la facultatea de filosofie, secţia de filologie poloneză: «Alegerea mea era motivată de o clară înclinaţie spre literatură. Studiam gramatica descriptivă a limbii poloneze moderne şi totodată evoluţia istorică a limbii, cu un deosebit interes pentru vechea componentă slavă. Aceasta m-a făcut să descopăr orizonturi cu totul noi, ca să nu zic chiar misterul însuşi al cuvîntului» (id, p. 11). Cracovia: floarea Renaşterii poloneze! Universitatea Jagellonă: cea care a găzduit cursurile lui Nicolaus Copernicus!

Tînărul Karol Wojtyla şi tatăl său locuiesc într-o garsonieră pe strada Tyniecka, în cartierul popular Debniki, pe care Vistula îl desparte de centrul istoric al oraşului. Proprietarele garsonierei sînt două mătuşi ale lui Karol, surorile mamei, care au rămas nemăritate.

La 15 octombrie 1938, un afiş anunţă o seară literară la «Casa catolică din Cracovia», în cursul căreia vor fi prezentate creaţii de Jerzy Bober, Jerzy Kalamacki, Tadeusz Kwiatowski şi Karol Wojtyla: pentru că Lolek scrie deja poezii şi texte de teatru.

Îi părăsim aici, pe tată şi pe fiu, la sfîrşitul acestui prim capitol: au învăţat să trăiască singuri, dar peste puţin timp Lolek va rămîne complet singur pe lume. Vorbind despre aceasta cu Frossard, patruzeci de ani mai tîrziu, va face un bilanţ sever în faţa lui Dumnezeu, cu toată blîndeţea cuvintelor: «La douăzeci de ani îi pierdusem deja pe toţi cei pe care îi iubeam şi chiar şi pe cei pe care i-aş fi putut iubi, ca acea soră mai mare care, mi s-a spus, murise cu şase ani înaintea naşterii mele» (Bibliografie 10, p. 12).

Va rămîne singur şi va hotărî să nu se căsătorească. Putem doar să ne închipuim cît îl va fi costat hotărîrea de a renunţa la o soţie şi copii. Cine poate spune ce înseamnă celibatul pentru un bărbat fără familie?

Taină a tinerilor - atunci Karol Wojtyla era doar un tinerel - care îşi hotărăsc cu seninătate, într-o singură clipă, toată viaţa. «Har şi mister» va spune despre sine Ioan Paul cu titlul memoriilor sale de preot. Acea hotărîre care ne impresionează, dacă stăm să ne gîndim, el i-o povesteşte lui Frossard cu cuvintele care au fermitatea chipului său: «A fost o zi în care am avut absoluta siguranţă că viaţa mea nu se va realiza în iubirea umană a cărei profundă frumuseţe am resimţit-o întotdeauna.» (id, p. 15).

În 1939 vine războiul şi împinge pe toată lumea spre destinul său.


Episcop şi Cardinal. Începe să călătorească în lume

Karol Wojtyla e unul din ultimii episcopi numiti de Pius al XII-lea, cu trei luni înainte de sfîrşitul Pontificatului său: în marea aventură a «tradiţiei apostolice» există această trecere de ştafetă dinspre ultimul Papă statuar al epocii moderne spre tînărul episcop polonez care, douăzeci de ani mai tîrziu, va fi chemat să schimbe din temelii imaginea papală, apropiind-o de limbajul şi gesturile oamenilor obişnuiţi.

Iată deci că la 4 iulie 1958 Pius al XII-lea îl numeşte pe Karol Wojtyla - care are doar 38 de ani - episcop auxiliar de Cracovia. Semnul viitoarelor schimbări e deja vizibil în modul său de acceptare: este găsit într-o tabără şcolară, soseşte în graba mare la Wawel, spune fără ezitare că acceptă funcţia şi cere să se întoarcă printre tineri.

Un an mai tîrziu, cînd este consultat în legătură cu temele de dezbatere ale Conciliului, sugerează «oportunitatea ca feţele bisericeşti să aibă un contact mai strîns cu toate aspectele vieţii omului în lume, inclusiv exerciţiile sportive şi activităţile teatrale» (Bibliografie 58, p. 132): în acel răspuns se află experienţa lui, care într-o zi îl va ajuta să schimbe imaginea papală (vezi capitolul 19).

Răspunsul episcopului Wojtyla la consultările «Comisiei antepreparatorii» ale Conciliului poartă data de 30 decembrie 1959 şi cuprinde opt pagini din Acta et Documenta Concilio Vaticano II apparando (Series Ioan Paul, volumen II, pars II, pp. 741-748). El poartă mărturia că tînărul episcop avea o percepţie vie asupra celei mai recente dezbateri pastorale: în privinţa ecumenismului invită « să se pună accentul mai puţin pe ceea ce ne desparte, căutîndu-se mai degrabă ceea ce ne apropie», ar vrea ca «vocaţia şi răspunderea laicilor în cadrul Bisericii» să poată fi «mai accentuate», cere o «reformă» a breviarului şi o «reanimare a liturghiei», sugerează ca - drept răspuns la «materialismul în creştere» - să fie susţinută o prezentare a eticii «bazate pe personalismul creştin».

Pleacă la Roma în 5 octombrie 1962. Nu mai ieşise din Polonia după perioada studiilor romane, în 1946-1948, iar impactul cu adunarea părinţilor membri în conciliu, la Sfîntul Petru, îi provoacă o puternică emoţie, care îşi găseşte expresie într-o poezie intitulată Biserica: «Sprijinul nostru cuvintele pronunţate în timpurile vechi / şi pronunţate şi azi cu tremur în glas, pentru a nu le altera (...) / Asta e totul? / Mai sînt, desigur, şi mîini invizibile şi ele ne susţin / în timp ce cu greu mînăm barca, pe drumul trasat de evenimente, / în ciuda atîtor bancuri de nisip. / Fi-va de-ajuns să deschidem punţile, dacă nu căutăm mîinile invizibile?» («Piatră de lumină», Bibliografie 34, p. 64).

Wojtyla devine repede purtătorul de cuvînt al episcopatului polonez şi are opt intervenţii în adunare, prezintă treisprezece documente scrise şi subscrie la trei împreună cu alţi venerabili părinţi. E unul din cei treisprezece membri ai «Comisiei de studiu pentru problemele populaţiei, ale familiei şi ale natalităţii», prezidată de cardinalul Alfredo Ottaviani, cu vicepreşedinţii Doepfner şi Heenan. Face parte din subcomisia însărcinată să redacteze Schema XIII (adică textul constituţiei Gaudium et spes). Sînt relevante intervenţiile sale pe teme de ecleziologie, libertate religioasă şi ateism. Insistă mult (în două intervenţii, la 21 octombrie 1963 şi 8 octombrie 1964) pentru ca în «textul De ecclesia capitolul despre Poporul lui Dumnezeu să figureze înaintea capitolului despre ierarhie» (Bibliografie 56, p. 133).

Din 22 septembrie 1965 datează o intervenţie despre libertatea religioasă şi ateism: «E necesar să declarăm că dreptul la libertatea religioasă, aparţinînd dreptului natural (bazat adică pe legea naturală şi deci pe legea divină), nu suferă nici o limitare, decît din partea înseşi acelei legi naturale».

Intervenind în legătură cu Schema XIII, se declară de partea feţelor bisericeşti care critică «optimismul facil» al documentului. «în acest act, viziunea lumii aşa cum ar trebui să fie prevalează asupra viziunii lumii aşa cum este: îi lipseşte de aceea simţul realismului creştin», rosteşte în sala de conferinţe la 28 septembrie 1965. Cît priveşte tema ateismului, «ar fi oportun să distingem între ateismul care ia naştere din convingeri personale şi cel care este impus din exterior prin presiuni de orice tip, fizice şi morale, mai ales cînd cineva este pus în imposibilitatea de a-şi profesa credinţa în cadrul vieţii publice şi oficiale şi cînd se pretinde aproape profesarea ateismului, îmbibînd cu el instruirea tinerilor, chiar şi împotriva voinţei părinţilor lor».

Contribuţia la dezbaterile conciliare a fost condusă de preocuparea de a le semnala episcopilor occidentali situaţia dificilă a comunităţilor catolice care trăiau în ţările comuniste (id., p. 145). Spiritul de echipă din interiorul delegaţiei poloneze şi poziţia de rezervă în umbră a cardinalului Wyszynski poate că i-au limitat iniţiativa pe teme ce nu erau legate de asemenea preocupări.

Dar dacă aportul lui Karol Wojtyla la Conciliu a fost limitat, efectul lecţiei conciliare asupra personalităţii sale a fost puternic şi creativ: «Conciliul Vatican II m-a ajutat să găsesc sinteza credinţei mele personale şi în primul rînd capitolul 7 din constituţia Lumen gentium intitulat: Natura escatologică a Bisericii pelerine şi unificarea ei cu Biserica cerească», îi va spune lui Frossard (Bibliografie 10, p. 87). Dintre numeroasele declaraţii de recunoştinţă la adresa Conciliului, aceasta ni s-a părut cea mai călduroasă.

Cît priveşte modul în care ambientul roman a perceput filiaţia dinspre Conciliul Vatican II înspre Pontificatul lui Wojtyla, e de ajuns să cităm următoarea afirmaţie din 1984 a cardinalului Agostino Casaroli, secretar de stat: «E primul Papă despre care am putea spune că s-a format în cadrul Conciliului, care şi-a trăit adică propria maturitate sacerdotală şi anii de serviciu episcopal în spiritul Conciliului, dobîndind de aici durabile perspective de gîndire şi acţiune» (Bibliografie 75, p. 11).

Un cercetător care a reconstruit minuţios participarea lui Wojtyla la Conciliu ne oferă această imagine în mişcare: «în 1962, la începutul Conciliului, episcopul auxiliar de Cracovia făcea parte din ultimul contingent al episcopilor lumii. Întrucît episcopii, în sala conciliară, erau împărţiţi pe criteriul vîrstei, generaţia tînără era aşezată în partea de jos a Bazilicii şi de acolo porneau aplauzele care salutau cuvintele îndrăzneţe, înainte de a se întinde asupra întregii adunări. Wojtyla a făcut parte din această grupare a adunării ecleziastice şi s-a aflat adesea chiar în avangarda ei» (Grootaers, Bibliografie 58, p. 132).

Şi iata cum evocă Ioan Paul această trecere a sa prin diverse stadii în Bazilica vaticană: «Cînd am început să particip la Conciliu, eram un tînăr episcop. Îmi amintesc că locul meu iniţial a fost aproape de intrarea în Bazilica Sfîntul Petru, în timp ce de la a treia sesiune încolo, de cînd adică am fost numit arhiepiscop de Cracovia, am fost mutat mai spre altar» (Bibliografie 14, p. 172).

La sfîrţitul Conciliului, arhiepiscopul Wojtyla se întoarce la Cracovia conţtient de faptul ca a participat la un eveniment fără precedent, la «un mare dar pentru Biserică, pentru toţi cei care au participat (...), un dar pentru întreaga familie umană, un dar pentru fiecare dintre noi» (id., p. 171). Problema concretă şi modul de acţiune se referă acum la a transpune învăţăturile şi preceptele conciliare în viaţa Bisericii locale.

Wojtyla urmeaza calea cea mai directă: cea de implicare a întregii comunităţi ecleziastice, clerici şi laici. În acest scop scrie o carte, Izvoarele înnoirii. Studiu privind punerea în practică a Conciliului Vatican II (Bibliografie 19), care începe astfel: «Un episcop care a participat la Conciliul Vatican II se simte dator faţă de acesta». O publică în 1972 şi pentru acelaşi an convoacă un Sinod arhidiocezan, pe care îl va închide în calitate de Papă, cu ocazia primei întoarceri în patrie, la 7 iunie 1979.

Sinodul de la Cracovia e capodopera arhiepiscopului Wojtyla. El demonstreaza seriozitatea cu care acesta aşează «receptarea Conciliului Vatican II» în slujba acţiunii sale păstoreşti. În «statutul» Sinodului (prezent în acte: Bibliografie 14) introduce următoarea normă care e pur şi simplu revoluţionară pentru Polonia anului 1972: «Participă la Sinod toţi credincioşii diocezei care îşi asumă răspunderea de a lucra pe secţiuni pentru realizarea scopurilor Sinodului». Grupele de studiu care se constituie sînt iniţial 325, dar vor urca la circa o mie la sfîrşitul Sinodului: «Nu putem neglija nici o fărîmă din acea mare comunitate a poporului lui Dumnezeu care se regăseşte în Biserică», declară arhiepiscopul la 10 octombrie 1972, la prima adunare a grupelor de studii.

Deja înainte de Sinod, arhiepiscopul Wojtyla - mereu în spiritul Conciliului - vizitase, la 28 februarie 1969, Sinagoga din cartierul Kazimierz al Cracoviei: un gest care preceda vizita la Sinagoga din Roma, pe care o va efectua la 13 aprilie 1986 (vezi capitolul 22). El va intra în calitate de Papă în Sinagoga din Roma pentru că intrase deja în calitate de cardinal în cea din Cracovia şi intrase acolo deoarece deja de mic copil i se întîmplase de mai multe ori să intre în Sinagoga din Wadowice, pentru a asculta cîntarea Psalmilor, atunci cînd erau interpretaţi de Moise Savitski, un băiat dotat cu o voce extraordinară (Bibliografie 44, p. 37).

Vizita la Sinagoga din cartierul Kazimierz nu e un gest izolat şi nu va da naştere unor gesturi izolate: «Ca arhiepiscop al Cracoviei, am avut intense legături cu comunitatea ebraică a oraşului. Raporturi foarte cordiale mă apropiau de conducătorul său: ele au continuat chiar şi după transferarea mea la Roma... Cu ocazia călătoriilor mele apostolice prin lume încerc mereu să-i întîlnesc pe reprezentanţii comunităţilor ebraice» (Bibliografie 14, pp. 110-111).

La 30 decembrie 1963, Pavel al VI-lea îl numeşte arhiepiscop al Cracoviei. Patru ani mai tîrziu, la 27 mai 1967, îl face cardinal.

Numirea în funcţia de cardinal atrage asupra lui Wojtyla atentia serviciilor secrete ale regimului comunist. Într-un «raport confidenţial» din această perioadă stă scris: «Se poate spune cu siguranţă că Wojtyla este unul dintre puţinii intelectuali în interiorul episcopatului polonez. Spre deosebire de Wyszynski, împacă abil tradiţionala religiozitate populară şi catolicismul intelectual şi le ştie aprecia pe amîndouă. (...) Nu e foarte implicat în activităţi făţiş antistatale. Se pare că nu se împacă prea bine cu politica; are o poziţie prea intelectuală. (...) îi lipsesc calităţile organizatorice şi de comandă şi aceasta e slăbiciunea sa în rivalitatea cu Wyszynski. (...) Trebuie să observăm şi să studiem orice aspect al raporturilor dintre cei doi cardinali şi să adoptăm o politică elastică, pentru a ne adapta la evoluţia circumstanţelor. (...) Trebuie să încurajăm interesul lui Wojtyla pentru problemele generale ale Bisericii poloneze şi să-l sprijinim în rezolvarea problemelor arhidiocezei. (...) Şi trebuie să continuăm să ne arătăm cu orice prilej ostilitatea faţă de Wyszynski; dar nu astfel încît să-l constrîngem pe Wojtyla să-şi manifeste solidaritatea cu Wyszynski» (Bibliografie 44, pp. 119-121). Acea tactică naivă nu dă nici un rezultat: Wojtyla îi va fi credincios lui Wyszynski şi nu va asuma niciodată - în raporturile cu regimul - o poziţie distinctă.

Calitatea de cardinal nu-i modifică stilul de viaţă: «Nu avea nimic, în afară de trei rase negre zdrenţuite, patru roşii, schiurile, pagaia de canoe: tot ceea ce primea dăruia mai departe. Mînca puţin, nu fuma, bea foarte puţin vin» (Bibliografie 49, p. 54). Îşi supraveghează cu atenţie preoţii şi fiecăruia îi dedică cel puţin două întîlniri pe an.

Dacă la Conciliu arhiepiscopul Wojtyla a ajuns să iasă în evidenţă, cu oarecare greutate, abia la sfîrşitul lucrărilor, la Sinoadele episcopale convocate de Pavel al VI-lea cardinalul Wojtyla e protagonist încă de la bun început.

Nu participă la primul (cel extraordinar, convocat de Papa Montini între 29 septembrie şi 29 octombrie 1967), în semn de solidarizare cu cardinalul Wyszynski, căruia autorităţile comuniste nu i-au acordat viza pentru a merge la Roma, dar va fi prezent la celelalte patru care au loc între 1969 şi 1977 şi de trei ori - începînd cu 1971 - este ales în Consiliul secretariatului Sinodului.

La Sinodul din 1969, Wojtyla participa ca membru numit din partea pontificatului (o recunoaştere dorită de Pavel al VI-lea pentru sacrificiul său făcut cu doi ani mai înainte). Intervine de mai multe ori şi invită la «conservarea şi sporirea tuturor energiilor derivate din colegialitate, punîndu-le la dispoziţia primatului lui Petru» (Bibliografie 32, p. 121).

La Sinodul din 1971 («Misiunea preoţească şi justiţia în lume») afirmă că «nu putem acorda o mai mică importanţă acelor cazuri de injustiţie care se referă la libertatea de conştiinţă şi de religie, comparativ cu cele care se referă la sărăcie şi la mizeria economică, fiind chiar mai mare» (id., p. 180).

Pentru Sinodul din 1974, pe tema «evanghelizării în lumea contemporană», Pavel al VI-lea îi încredinţează rolul de referent. Din această experienţă decurge convingerea sa că e nevoie să i se propună omenirii, care se apropie de al treilea mileniu, «o nouă evanghelizare».

O altă sarcină importantă îi este propusă de Pavel al VI-lea, şi anume să ţină predicile de exerciţii spirituale la Curtea romană, în Postul Paştelui 1976. Meditaţiile vor fi publicate şi în italiană în 1977, cu titlul Semn de contradicţie (Bibliografie 20).

Acea broşură este lectura cea mai vie care ne permite să surprindem în toată întinderea sa dramaticul sentiment al timpului şi al istoriei, conturat în experienţa poloneză şi completat la Conciliu, cu care cardinalul Wojtyla i se va adresa lumii îndată ce va lua numele de Ioan Paul. El simte că omenirea şi Biserica trăiesc un «timp excepţional», o «epocă deschisă», anii unei «probe decisive». Ultima etapă a celui de-al doilea mileniu după Isus este pentru el o cîmpie arată de gigantica «răsturnare a civilizaţiilor, a regimurilor şi a mentalităţilor», care pune la o încercare decisivă puterea credincioşilor, dar care în acelaşi timp este propice pentru «un nou descălecat creştin». O epocă în care, ca în nici o altă perioadă, Isus Cristos le apare oamenilor ca un «semn de contradicţie». Un timp în care «ispita răului (veţi fi ca Dumnezeu, Geneza 3,5) şi-a găsit contextul istoric potrivit: poate că el reprezintă cel mai înalt grad de tensiune dintre Cuvînt şi Anti-Cuvînt din istoria întregii omeniri». Această desfăşurare a ispitei primordiale îşi atinge azi desăvîrşirea «poate pentru că omenirea întreagă îşi ascunde şi îşi arată tot mai puţin rădăcinile existenţei sale pe pămînt şi poate pentru că ne găsim azi în pragul unei noi escatologii» (id., passim).

Semn de contradicţie e ultima publicaţie importantă înainte de învestirea ca Papă şi ne dă prilejul de a-i oferi cititorului cîteva sugestii, în cazul în care ar vrea să cerceteze operele de tinereţe ale lui Karol Wojtyla.

Cea mai actuală - chiar şi azi - este Iubire şi responsabilitate (Bibliografie 23), pe care o publică în 1960, cînd e deja episcop de doi ani şi care cuprinde experienţa sa de sfătuitor al logodnicilor şi al tinerelor perechi: deja înainte ca autorul său să fie ales Papă, acest volum este tradus în franceză (1965), în spaniolă şi italiană (1969). Vom vorbi despre el în capitolul 20, deoarece aici este anticipat acel vis al «teologiei trupului» care reprezintă unul din darurile cele mai frumoase ale Pontificatului.

Cine îl caută pe om, dincolo de acel volum despre iubire, să citească poeziile (Bibliografie 34, 35, 36, 37, 38) şi piesa de teatru Prăvălia bijutierului (Bibliografie 33 şi 38). Cine e interesat de activitatea pastorală, să vadă actele Sinodului de la Cracovia (Bibliografie 21).

Deja ca episcop ţi cardinal, Karol Wojtyla e un mare călător. După cum o dovedeşte acel «Kalendarium» al vieţii sale (Bibliografie 46), a avut vreo cincizeci de ieşiri din Polonia în cei şaisprezece ani dintre începutul Conciliului Vatican II (1962) şi Conclavul care îl numeşte Papă.

La Roma vine de 31 de ori:

de 5 ori pentru a participa la lucrările Conciliului; de 2 ori pentru tot atîtea «visite ad limina»; de 11 ori pentru a participa la adunările sinodale sau la întrunirile Consiliului secretariatului Sinodului; odată pentru a prelua «titlul de cardinal» (San Cesareo in Palatio); odată pentru Concistoriul în care a fost confirmat cardinal (1967); de 3 ori pentru a participa la ceremonii în Bazilica Sfîntul Petru; de 2 ori pentru a participa la simpozioane; de 2 ori pentru întruniri ale Congregaţiei vaticane; odată pentru a ţine predici în exerciţiul spiritual din Postul Paştelui la Curtea romană (1976); odată pentru un pelerinaj al preoţilor polonezi; de 2 ori pentru funeraliile lui Pavel al VI-lea şi Ioan Paul I şi succesivele Conclave.

Nu vine doar la Roma cardinalul Wojtyla, ci îl gasim cel puţin de şase ori în Italia pentru conferinţe şi pelerinaje:

la Bologna, în 2 octombrie 1971, pentru o conferinţă la Universitate; la Fossanova, Aquino, Rocca Secca şi Napoli, între 17-24 aprilie 1974, pentru celebrarea a şapte sute de ani de la

moartea Sfîntului Toma; la San Giovanni Rotondo (Foggia), între 1-2 noiembrie acelaşi an, la Padre Pio; la Milano, în 1 decembrie al anului următor, la invitaţia cardinalului Colombo, pentru o conferinţă la Ambrosianum; tot la Milano, în 18 martie 1977, pentru o conferinţă la Universitatea Catolică; la Torino, în 1 septembrie 1978, pentru a vedea Giulgiul.

Face nouă călătorii în alte state europene, cu excepţia Italiei:

în 1970, la 16-20 noiembrie, se află la Louvain, apoi Luxemburg şi Freiburg (primul şi al treilea oraş adăpostesc importante universităţi catolice);

în 1973, la 29 mai, e din nou în Belgia, la Louvain şi la Bruges, unde conduce procesiunea Corpus Domini; între 6 şi 11 noiembrie se află în Franţa (Paris, Chamonix, Annecy);

în 1974, la 16 aprilie, participă la Litomierczyce (Cehoslovacia) la funeraliile cardinalului Trochta; în 1975, la 27 februarie, e din nou la Freiburg pentru a ţine o comunicare la un seminar de fenomenologie pe tema

«Participare şi alienare»; la 19 septembrie pleacă într-o călătorie în Republica Democrată Germană; în 1977, la 23 iunie, se află la Mainz, în Republica Federală Germania, pentru a primi un titlu de «doctor honoris causa»;

apoi la Köln pentru a-l întîlni pe cardinalul Hoeffner, care îl defineşte drept « un om dotat cu modestie, o profundă veneraţie, o credinţă fierbinte, un mare spirit de sacrificiu pastoral şi o încredere de nezdruncinat»; între 1-4 iulie acelaşi an e în Franţa, îl întîlneşte la Paris pe cardinalul Marty şi la Osny, în comunitatea poloneză;

în 1978, între 19-25 septembrie, cu trei săptămîni înainte de Conclavul care îl va alege Papă, se află în Republica Federală Germania cu o delegaţie a episcopiei poloneze formată şi din Wyszynski, Stroba şi Rubin: vom vorbi despre aceasta la sfîrşitul capitolului.

Patru sînt, în sfîrşit, călătoriile în afara Europei: de două ori în Americi, o dată în ţinuturile Sfinte şi o dată în Asia şi Oceania.

Mai întîi a fost pelerinajul în ţinuturile Sfinte, în decembrie 1964, împreună cu un grup de părinţi din Conciliu, la încheierea celei de-a treia sesiuni din Vatican II. Îl descrie astfel într-o scrisoare către diocezanii din Cracovia: «Am simţit că, lucrînd în Conciliu pentru reînvierea Bisericii, trebuia să revenim spre Domnul însuşi, al cărui Trup Mistic este Biserica. De aici dorinţa de a vizita locurile în care s-a născut, a vorbit şi a lucrat, unde a suferit de asemenea, a murit pe cruce, a înviat din morţi şi a urcat la ceruri. Nu consider participarea mea la pelerinaj ca pe o proprietate personală sau privată, ci ca pe un semn de graţie al Providenţei, care mi-a fost oferit şi în numele altora» (Bibliografie 46, p. 206). Din notele de călătorie ia naştere un mic poem pe care îl publică în 1965 în revista Znak, cu titlul Pelerinaj în ţinuturile Sfinte: «Şi azi de ce vin aici? / Nu te mira! Orice privire, de o mie noua sute de ani / aici se preschimbă în acea unică privire impreschimbabilă» (Bibliografie 37, pp. 117-126).

Prima călătorie peste Atlantic, în Canada şi Statele Unite, are loc la 28 august - 1 septembrie 1969.

La începutul lui 1973, între 1 februarie şi 3 martie, merge în Australia pentru a participa la Congresul euharistic şi înainte de întoarcerea în Polonia vizitează Noua Zelandă, Papua Noua Guinee şi Filipine.

În vara 1976 (între 23 iulie şi 5 septembrie), se află din nou în Statele Unite pentru Congresul euharistic din Philadelphia, în fruntea unei delegaţii de 18 episcopi polonezi. Programul vizitei e intens. E descris astfel în volumul Karol Wojtyla în scrieri: «Prezidează concelebrarea Sfintei Liturghii la Philadelphia, Doylestown în Pennsylvania, la Pasaic N. J. şi în alte oraşe; ia parte la pelerinajul de la Doylestown, Czestochowa americană, are întîlniri cu emigranţi polonezi în America, la Boston şi New York; ţine o conferinţă la universitatea americană din Boston, are o întîlnire cu colonia poloneză din Canada, pronunţă un discurs la Chicago şi la conferinţa coloniei poloneze la Orchard Lake, dedicată vieţii şi activităţii Bisericii în Polonia şi îi înmînează pămînt din lagărele de concentrare de la Raclawice şi Oswiecim rectorului Institutului ştiinţific de la Orchard Lake. Are o intervenţie la Congresul euharistic internaţional de la Philadelphia; ţine o conferinţă despre libertatea religioasă la Harvard University şi la Washington; întîlneşte comunităţile poloneze din Detroit, Buffalo, San Francisco, Los Angeles» (Bibliografie 18, p. 234).

Călătoriile în Italia, în Europa şi în lume îl ajută să cunoască mulţi cardinali. I-a văzut la Sinoade, dar vizitele la faţa locului îi permit să aprofundeze cunoaşterea şi stima. Astfel îi întîlneşte pe Baum, Bengsch, Cody, Colombo, Cook, Dearden, Freeman, Hoeffner, Koenig, Krol, Manning, Marty, Medeiros, Pellegrino, Poma, Ratzinger, Siny, Suenens, Ursi, Volk. Pe alţii i-i prezintă la Roma viitorul cardinal Andrzej Maria Deskur, marele său prieten. Acele contacte îl ajută să facă cunoscută situaţia dificilă a Bisericii poloneze sub regimul comunist, care i se pare necunoscută în Occident.

O deosebită importanţă - pentru cunoştinţele pe care şi le lărgeşte sau consolidează - o prezintă ultima ieşire din Polonia înainte de Conclavul care îl alege Papă: cea care îl duce, împreună cu o delegaţie a episcopiei poloneze, în Germania federală între 19 şi 25 septembrie 1978. Cu acea vizită se încheie procesul de reconciliere între cele două Biserici, începută printr-o scrisoare a episcopilor polonezi către episcopii germani care poartă data de 18 noiembrie 1965 şi e o invitaţie la iertarea reciprocă, făcîndu-se referire la toată istoria celor două popoare şi în mod particular la împrejurările celui de-al doilea război mondial, pentru a putea celebra «cu conştiinţa împăcată» sărbătoarea mileniului polonez (966-1966): «Fraţi venerabili, vă lansăm un apel: să încercăm să uităm! Să lăsăm deoparte polemicile, urmările războiului rece, şi să începem un dialog (...). În acest spirit foarte creştin şi în acelaşi timp foarte omenesc, ne întindem mîinile spre voi, aşezaţi pe băncile Conciliului care se apropie de sfîrşit, iertînd şi cerînd iertare».

«Cu emoţie şi bucurie» episcopii germani au strîns mîna întinsă de către polonezi şi au răspuns astfel la 5 decembrie 1965: «Şi noi vă rugăm să uitaţi, vă rugăm să iertaţi».

S-a coborît pacea asupra celor două comunităţi catolice, dar guvernul comunist polonez a dezlănţuit un război propagandistic împotriva episcopiei, atacîndu-i în special pe cardinalul Wyszynski şi pe arhiepiscopul Wojtyla. Obiect al invectivei era fraza «iertînd ţi cerînd iertare». «Nu vom uita ţi nu vom ierta» era cuvîntul de ordine al atacurilor. Muncitorii uzinelor Solvay îi scriu despre indignarea lor arhiepiscopului Wojtyla, care în acea uzina lucrase ca muncitor în timpul războiului. Wojtyla dă o replică în Dziennik Polski (Ziarul polonez) la 13 mai 1966. I se răspunde din nou că Polonia nu are nimic de iertat.

În timpul vizitei din septembrie 1978, cardinalul Wojtyla tine două discursuri la Fulda (din care unul în faţa Conferinţei episcopilor germani) şi un al treilea la Köln. Spune printre altele, în timpul predicii din catedrala din Fulda, la 22 septembrie, că acea întîlnire «va întări» cele două Biserici «în adevăr şi iubire» şi va contribui - în momentul în care al doilea mileniu se apropie de sfîrşit - «la cicatrizarea rănilor trecutului, fie mai îndepărtat, fie mai recent» (Bibliografie 76, pp. 47-52).

În cei unsprezece ani în funcţia de cardinal, figura lui Karol Wojtyla îşi sporeşte notorietatea: frecventa participare la Sinoadele romane, repetata realegere în Consiliul secretariatului Sinodului, rolul de referent la simpozionul episcopilor europeni din 1975 şi la Congresul euharistic de la Philadelphia din 1976 (unde vorbeşte alături de cardinalul Benelli, Maica Tereza din Calcutta şi arhiepiscopul brazilian Helder Camara), predica în faţa Curţii în 1976, desele vizite la comunităţile poloneze din emigraţie, misiunea în Germania din septembrie 1978 sînt principalele ocazii în care devine cunoscut în lume, iar figura lui devine familiară pentru majoritatea membrilor din colegiul cardinalilor.

Cînd se va reuni al doilea Conclav din 1978, aceste recunoaşteri îl vor face Papă.


Primul Papă slav. Noutatea geopolitică a alegerii

Cardinalul Karol Wojtyla este ales Papa după al optulea scrutin, cu 99 de voturi din 111: este aproximativ ora 17 şi 20 de minute, luni, 16 octombrie 1978. Vestea se află la ora 18 şi 17 minute. La 18,43, din loja Bazilicii Sfîntul Petru, cardinalul Felici anunţă: «Habemus Papam!». La 19 şi 35 noul Papă îşi face apariţia şi - în mod neaşteptat - se adresează mulţimii.

Că a fost ales cu 99 de voturi în al optulea tur de scrutin o afirmă într-o scrisoare către şeful guvernului italian de atunci, Giulio Andreotti, un cardinal al cărui nume nu-l cunoaştem. În legătură cu scrisoarea i-am cerut lămuriri lui Andreotti, care ne-a răspuns că nu ni le poate oferi, datorită unui angajament de discreţie pe care şi l-a asumat faţă de acel cardinal «care apoi a murit».

În volumul în care comunică existenţa scrisorii, Andreotti protestează împotriva celor ce s-au scris, a doua zi după Conclav, de către «un cunoscut ziarist francez», care atribuia «lipsei de valoare a partidului Democraţiei Creştine faptul că acei cardinali n-au mai avut încredere în colegii lor italieni». Omul politic italian îl acuză de «uşurinţă şi grandilocvenţă» pe ziaristul francez şi continuă astfel: «Chiar un cardinal din Franţa mi-a scris că n-a existat nici o ostilitate antiitaliană: trebuie spus că pînă inclusiv luni dimineaţa le-am acordat sufragiile confraţilor noştri italieni, mai ales la doi dintre ei care adunau un semnificativ consens. Verificata imposibilitate de unificare consensuală ne-a adus în pauză la convingerea că a apărut momentul pentru o altă opţiune. Iar hotărîrea s-a născut uimitor de repede: arhiepiscopului de Cracovia i-a lipsit un singur buletin pentru a obţine o sută de voturi (predecesorul său, de venerată amintire, primise nouăzeci şi opt de voturi)» (Bibliografie 41a, p. 176).

Nu avem nici o informaţie sigură despre felul cum s-a ajuns la această variantă, ci doar reconstrucţii prin intermediul ipotezelor şi al indiscreţiilor. Printre indiscreţii, cea mai credibilă ni s-a părut cea comunicată de Andreotti care prin viu grai - într-o conversaţie pe care am avut-o cu el la 31 mai 1998 - ne-a dat descrierea sumară a desfăşurării Conclavului, cu cîteva detalii asupra tururilor de scrutin, informaţii pe care le-a primit de la cardinalul guatemalez Mario Casariego (poate în data de 27 noiembrie 1978, pentru că atunci «Jurnalele» lui Andreotti înregistrează o conversaţie cu Casariego, «veteran al Vaticanului»: Bibliografie 41b).

Cardinalul Wojtyla ar fi avut 11 voturi în dimineata de luni 16 (adică la al şaselea scrutin), 47 de voturi la al şaptelea şi 99 la al optulea. Cardinalul Luciani, în luna august, fusese ales cu 98 de voturi.

Tot potrivit celor povestite de cardinalul Casariego, «duminica şi dimineaţa de luni le-au aparţinut italienilor», care ajunseseră să obţină următoarele rezultate: Siri 48 de voturi, Benelli «vreo treizeci», Poletti 17, Pappalardo 6, Colombo «5 sau 6», Ursi 4, Felici 1. Se poate presupune că, în relatarea sa, Casariego s-a referit la nivelul maxim de voturi obţinute de fiecare cardinal, fără a preciza în care scrutin s-a întîmplat aceasta.

Potrivit cardinalului guatemalez, Siri îi avea ca susţinători pe «Samor şi cercul Palazzini-Paupini, poate şi Felici». Deci vechea Curte, sau mai bine zis componenta ne-montaniană a Curţii romane şi probabil acestui grup îi aparţinea şi Casariego, care era prieten cu Samor şi adesea oaspetele său în vizitele la Roma.

Benelli în schimb - ne spune Casariego - «era sprijinit de sudamericani şi de pakistanez», adică de Cordeiro care fusese împreună cu Wojtyla referent la Sinodul din 1974. Ultima informaţie a lui Casariego către Andreotti: «Marii partizani ai cardinalului Wojtyla fuseseră Koenig şi Alfrink».

Indiscreţiile furnizate de Casariego ni se par credibile nu doar pentru autoritatea în materie vaticană a omului politic căruia i le-a mărturisit şi care ni le-a transmis, dar şi pentru cunoscuta naivitate a personajului Casariego. El, printre altele, i-a povestit lui Andreotti că n-a înţeles cine-i acel «Wojtyla» care la al optulea scrutin depăşea cvorumul electoral, şi nu doar pentru că nu-l cunoştea pe cardinalul polonez care o clipă mai tîrziu devenea Papă, ci pentru că - în şuşotelile care se răspîndeau în Capela Sixtină - lui i se păruse că a auzit numele «Botiglia» şi a încercat să afle mai multe despre acela, dar Siri şi alţii i-au făcut semne să tacă, pentru că Wojty3a era atît de aproape că putea să-l audă. Puţin mai tîrziu, mergînd împreună cu ceilalţi să-l salute pe ales, Casariego îl auzi pe Ioan Paul spunîndu-i cu amabilitate: «Acum ştiţi cine e Botiglia!».

Cardinalul Karol Wojtyla primise deja voturi în Conclavul din august, care îl alesese în ziua de 26 pe cardinalul Albino Luciani. O afirma toate reconstituirile celor două Conclave pe care le-am putut controla. Ne limităm la a reproduce afirmaţiile ziaristului american Wilton Wynn dintr-un volum de amintiri vaticane (a fost corespondentul la Roma al săptămînalului Time, pentru 24 de ani): a fost vorba de «o mînă de voturi, redusă numeric dar semnificativă», care i-a produs lui Wojtyla agitaţie şi panică. El susţine că a aflat-o de la Papă însuşi, şapte ani mai tîrziu, la o cină în apartamentul privat al Pontifului: «Aceste voturi, după cîte se pare, veneau din grupul cardinalilor de limbă germană conduşi de austriacul Koenig. A fost pentru prima dată cînd Wojtyla a luat în mod realist în considerare posibilitatea de a deveni pontif şi acea idee i-a stîrnit panică. Mi-a mărturisit că de fiecare dată cînd era citit

numele său, era cuprins de o «agitaţie groaznică» la ideea că trebuie să-şi lege de gît uriaşa răspundere a Pontificatului» (Bibliografie 73, p. 40).

Agitaţia cardinalului Wojtyla n-a durat mult deoarece Conclavul a fost foarte operativ şi acea providenţială iuţime va fi amintită de Ioan Paul în timpul vizitei de la Belluno, pe care o va efectua în amintirea predecesorului său, la un an de la alegere: «Un Conclav care prin numărul cardinalilor prezenţi părea să se deosebească mult de precedentele şi se preconiza lung şi greu. În schimb, deja spre seara primei zile, la al patrulea scrutin, era ales noul Papă» (26 august 1979).

Indiscreţia papală în legătură cu cele patru scrutinuri din august atestă libertatea pe care şi-o ia Ioan Paul în materie de secrete ale Conclavului şi pe care o va dovedi de mai multe ori şi în legătură cu propria sa alegere: vorbind despre formula cu care a acceptat calitatea de Papă şi povestind avertismentele pe care le-a primit de la cardinalul Wyszinski să nu cumva să refuze alegerea şi s-o considere ca pe o chemare de a conduce Biserica la intrarea în mileniul al treilea. Nu e ciudat deci că a avut aceeaşi libertate într-o convorbire privată despre voturile primite în august.

Potrivit unui alt martor al preţioaselor indiscreţii, Benny Lai, voturile obţinute de cardinalul Wojtyla în august ar fi fost în număr de 4. Şi aici sursa informaţiilor e acelaşi Ioan Paul al II-lea, care ar fi vorbit despre acest subiect la masă cu Indro Montanelli: «Mi-a mărturisit că a rămas uimit cînd, în timpul Conclavului în care a fost ales Luciani, el a primit cîteva voturi» (Bibliografie 80b, p. 279).

Cînd voturile se vor înmulţi, în Conclavul din octombrie, Wojty3a va rămîne calm. Aşa spun toate mărturiile. Va fi fost agitaţia trăită cu anticipaţie, la primul conclav şi la vestea morţii lui Ioan Paul I, care l-a eliberat de neliniştea alegerii. Care probabil că i-a fost deja cunoscută din multe puncte de vedere: nu doar locul şi actorii erau aceiaşi, la distanţă de numai cincizeci de zile, dar pînă şi numărul voturilor obţinute de cei doi aleşi a fost aproape identic. Potrivit cardinalului care îi scrie lui Andreotti «din Franţa», Wojtyla a fost ales cu 99 de voturi, iar Luciani cu 98. Potrivit lui Benny Lai, Wojtyla cu 91 de voturi, iar Luciani «între 85 ţi 90» (Bibliografie 80a, p. 156). Erau «majorităţi clare », cum s-a exprimat cardinalul Suenens în cazul lui Luciani: în ambele conclave votanţii erau 111 (în al doilea conclav nu mai era Luciani, dar putuse veni din S.U.A. cardinalul John Joseph Wright, absent din motive de sănătate la primul) iar majoritatea de «două treimi plus unu» era de 75.

La Conclavul din octombrie, cardinalii merg pe ideea că şi de această dată Papa va fi italian. Presa prevede un duel între cardinalul Giuseppe Siri, arhiepiscop de Genova, şi cardinalul Giovanni Benelli, arhiepiscop de Florenţa. Aproape nimeni nu citează - în previziuni - numele cardinalului Wojtyla. Va spune cardinalul Malula: «în conversaţiile care au precedat Conclavul nu auzisem niciodată pronunţat numele lui Wojtyla» (Bibliografie 73, p. 39). Printre cei care au amintit în previziuni numele lui Wojtyla se afla revista americană Time «dar subliniind că e vorba de o variantă îndepărtată», va mărturisi corespondentul ei de la Roma (id.).

Impasul la care s-a ajuns prin candidaturile lui Siri şi Benelli, evidenţiat încă din prima zi, sporise şi mai mult nesiguranţa. Cardinalul Koenig a exprimat următoarea mărturie în legătură cu acea seară uimitoare: «Am cinat împreună, dar au fost foarte puţine discuţii. În briza răcoroasă a serii din curtea de la San Damasco, am pornit în linişte să ne facem plimbarea. Se simţea o ciudată tensiune sufletească. Nici azi încă nu găsesc o explicaţie umană pentru alegerea din ziua următoare» (id., p. 39).

Potrivit mărturiei Papei însuşi, «la începutul celei de-a doua zile, totul era deja clar: simţeam intervenţia Sfîntului Duh printre cardinali şi intuiam rezultatul» (id., p. 40). Şi iata reacţia lui în faţa rezultatului: «Am încercat senzaţia pe care probabil că aţi încercat-o dumneavoastră cînd v-aţi căsătorit; senzaţia de a-mi asuma o răspundere care va dura toată viaţa» (id., p. 41).

Spre Siri se orientează cel ce caută o corectură a liniei de dezvoltare, în direcţia tradiţiei, comparativ cu perioada reformatoare şi de dialog ecumenic promovată de Papii Ioan al XXIII-lea şi Pavel al VI-lea. Spre Benelli, care a fost timp de un deceniu - în calitate de subsecretar la Secretariatul de Stat - executorul liniei reformatoare a Papei Montini - se orientează cel ce vrea o amplificare a perioadei de reforme şi dialog.

Potrivit vaticanologului Benny Lai, păstrătorul confidenţelor cardinalului Siri, la al treilea scrutin cardinalul Siri a obţinut 59 de voturi, iar cardinalul Benelli «ceva mai mult de 40» (Bibliografie 80a, p. 176).

Potrivit publicistului francez de origine poloneză Jean Offredo (care îl dă pe cardinalul Wojtyla cîştigător în al optulea scrutin cu 97 de voturi), cardinalul Benelli ar fi obţinut la al şaptelea scrutin 38 de voturi, în timp ce cardinalul Siri era abandonat de susţinători, iar cardinalul Wojtyla urca la 73 de voturi: cu două mai puţin decît pragul necesar pentru victorie (Bibliografie 64, p. 25). Şi biograful Chelini îl consideră ales cu 97 de voturi (Bibliografie 49, p. 70).

Conclavul începuse în după-masa de sîmbătă 14 octombrie. Cotitura spre candidatul neitalian ar fi survenit în noaptea de duminică spre luni şi l-ar fi avut ca prim actor pe cardinalul austriac Franz Koenig: se pare că l-au susţinut germanii (care îl cunoşteau bine pe Wojtyla întrucît l-au avut oaspete cu o lună mai devreme în Germania occidentală) şi americanii prin bunele oficii ale cardinalului Krol din Philadelphia, care era de origine poloneză. Printre italieni, se pare că s-au străduit să-i favorizeze alegerea cardinalii Pellegrino (solicitat în această direcţie de către Koenig) şi Poma, preşedintele Conferinţei episcopilor.

Pentru prima dată, în cele două conclave din 1978, majoritatea cardinalilor provenea din naţiuni extraeuropene: europenii erau 55, iar extraeuropenii erau 56. Pentru prima dată majoritatea covîrşitoare era compusă din conducători de dioceză: şi e un element decisiv, acesta, pentru a înţelege faptul că unul şi acelaşi colegiu de cardinali a făcut, într-un interval de două luni, două alegeri atît de deosebite, în ceea ce priveşte persoana celui ales, dar în mod consecvent pe linia unui Papă conducător. Şi nu doar în sensul unui cardinal provenit dintr-o dioceză, ci în sensul unui om care nu avusese deloc experienţa vieţii de Curte sau a diplomaţiei. Pentru că şi Montini, Roncalli, Ratti şi Della Chiesa - ca să rămînem în secolul nostru - fuseseră chemaţi pe tronul lui Petru din poziţia de arhiepiscopi ai unor mari oraşe italiene, dar înainte avuseseră pe timp îndelungat însărcinări curiale sau diplomatice. Unicul precedent al unei alegeri integral pastorale e cel al Papei Sarto, ales cu numele de Pius al X-lea în 1903.

Pentru prima dată italienii (27 din 111 în al doilea conclav) nu erau în măsură să impună o alegere. Ei fuseseră 35 din 62 în conclavul din 1939, care l-a ales pe Eugenio Pacelli; 18 din 53 în conclavul din 1958, care l-a ales pe Angelo Giuseppe Roncalli; 29 din 82 în conclavul din 1963, care l-a ales pe Giovanni Battista Montini.

Aceste noutăţi în colegiul cardinalilor, care stau la originea noutăţii reprezentate de alegerea Papei polonez, îi erau perfect clare cardinalului Wojtyla. Iată cum le-a rezumat la 6 septembrie, la Cracovia, într-o predică despre alegerea lui Ioan Paul I. «Defunctul Papă Pavel al VI-lea, mărind numărul colegiului pînă la acest număr, voia să sublinieze şi mai mult prezenţa Bisericii în lumea contemporană şi caracterul misionar al Bisericii. Voia şi să sublinieze că alegerea Papei e o problemă a întregii Biserici. Cu ocazia alegerii urmaşului său s-au manifestat efectele benefice ale acestei hotărîri. S-a făcut simţită desigur şi influenţa numeroaselor contacte ale episcopatului mondial, survenite în Conciliu, sinoade episcopale şi alte întîlniri» (Bibliografie 62, p. 261).

Decisivă - pentru acceptarea din partea cardinalului Wojtyla - se pare că a fost o întîlnire cu cardinalul Wyszynski, survenită poate la sfîrşitul dimineţii, în acea zi de luni 16 octombrie, înainte de pauza de prînz, adică între al şaselea şi al şaptelea scrutin. Astfel s-a exprimat acelaşi Ioan Paul într-o predică din Capela Sixtină, în timpul primei slujbe după restaurarea picturilor lui Michelangelo, la 8 aprilie 1994: «în acest loc cardinalul primat al Poloniei mi-a spus: Dacă te vor alege, te rog să nu refuzi».

Că opţiunea pentru cardinalul Wojtyla s-a concretizat în pauza de prînz e un lucru atestat de un interviu al cardinalului dominican Luigi Maria Ciappi în revista lunară Trenta giorni (mai 1992): «Schimbarea decisivă a opţiunii a avut loc în sala alăturată celei în care am luat prînzul, unde se serveau băuturile alcoolice şi apoi desertul şi cafeaua. În acel moment era o atmosferă mai veselă şi mai destinsă, şi atunci i-au convins susţinătorii cardinalului Wojty3a pe alţi membri ai Sfîntului Colegiu».

Al optulea scrutin, cu rezultatul definitiv, se termină pe la ora 17,20 în ziua de luni, 16. Cardinalul Jean Villot, care asigura conducerea provizorie, se apropie de noul ales şi îl întreabă: «Accepţi alegerea?».

Iată răspunsul cardinalului Wojtyla, reprodus de el însuşi în enciclica Redemptor hominis (nr. 2): «Supunîndu-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu, cu încrederea în Maica Domnului şi a Bisericii, în ciuda dificultăţilor atît de mari, accept».

La ce fel de dificultăţi se referea? Evident, la «greutatea cheilor», în sensul cel mai larg al termenului, în legătură cu care există o vastă literatură şi care îi era foarte clară fiecăruia dintre cardinalii alegători, datorită suferinţei cu care o acceptase cardinalul Albino Luciani, în acelaşi loc, abia cu cincizeci de zile mai devreme. Apoi soarta Papei Luciani - e o convingere generalizată că el a murit prematur datorită acelei «greutăţi» - dăduse o formă concretă respectivei suferinţe.

Dar existau şi alte dificultăţi, de natură mai specifică. Prima la care se gîndea cardinalul Wojtyla, pronunţînd cuvintele care îl făceau Papă, era legată de provenienţa sa «dintr-o ţară îndepărtată». Exista teama, în mintea lui şi a cardinalilor care l-au ales, faţă de modul în care va reacţiona poporul Romei la surpriza unui Papă străin. Despre acest lucru discutaseră cardinalii alegători. Italienii (care erau 27) încurajaseră colegiul să facă marele pas şi votaseră liniştit, cu largă majoritate, în favoarea «străinului». Dar el, cel ales, resimţea încă teama pe care ceilalţi o depăşiseră. Din cauza acelei temeri i se adresează imediat mulţimii, pentru a se prezenta şi a cere să fie acceptat: «Astăzi mă prezint în faţa voastră, a tuturor», spune. Şi la aceasta temere se referă într-o frază care atunci, pe loc, pare enigmatică: «Mi-a fost frică să primesc această numire».

Cine îl cunoţtea de aproape pe cardinalul Wojtyla se gîndise bineînteles - cu o ocazie sau alta - că putea fi un bun Papă. Dar toţi sau aproape toţi tindeau să excludă acea posibilitate, datorită naţionalităţii sale poloneze. Merită să amintim ce va scrie pe acest subiect teologul iezuit francez Henri de Lubac în volumul Amintiri despre operele mele (1989): «De mult timp, în conversaţii cu prietenii mi se întîmplase să spun: După Pavel al VI-lea, candidatul meu e Wojtyla. Discurs pe jumătate în glumă, pe jumătate serios. De altminteri, adăugam: Dar nu are nici o şansă».

Mai întîi a fost surpriza, deci. Surpriza faţă de o hotărîre atît de neaşteptată. Iar apoi teama că poate fi neînţeleasă. Înainte de a asculta, în capitolul următor, lunga discuţie publică pe care i-o va dedica noul Papă şi care se va prelungi o lună întreagă, să regăsim un ecou al ei pe buzele unui alt personaj, poate singurul care a putut trăi evenimentul cu sentimente identice celor ale noului Papă, cardinalul Wyszynski: «Hotărîrea Conclavului a depăşit barierele impuse de patru secole de tradiţii ale Bisericii: bariera limbii şi bariera naţionalităţii. Se părea că o asemenea îndrăzneală e greu de acceptat atît de către cardinali, cît şi de către poporul Romei. Şi de fapt alegerea unui polonez a fost firească şi simplă, iar primirea romanilor a fost deosebit de călduroasă şi spontană!» (Discursul Primatului Poloniei, în Tygodnik powszechny, 44/1978).


Nu vă fie frică, deschideţi-i uşile lui Isus!

Încă palpitînd în urma alegerii, Ioan Paul se grăbeşte să liniştească lumea în legătură cu intenţiile sale. Abia i-a spus mulţimii că i-a fost «frică» să primească acea «numire» şi iată-l - şase zile mai tîrziu - strigînd, din aceeaşi piaţă: «Nu vă fie frică: deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!».

Acesta e Papa Wojtyla! Un om care resimte drama lumii, riscul misiunii, reactia sigură a sistemului sovietic, posibila ostilitate a mulţimii romane şi vorbeşte despre toate acestea la persoana întîi: «Mie mi-a fost frică». Şi totodata un om care resimte în alţii reflectarea fricii sale, combinată în sufletul multora cu o alta, mai adîncă şi mai veche, faţă de Papalitate şi faţă de Biserică. Ar vrea să-i elibereze pe ceilalţi de frică: de cea de care nu s-a eliberat complet pe sine însuşi şi mai ales de cea care împinge lumea să se îndoiască de «puterea lui Isus».

Este duminica de 22 octombrie 1978. În piaţa Sfîntul Petru, Ioan Paul celebrează liturghia care îi inaugureaza Pontificatul şi îşi exprimă intenţia centrală, în direcţia misionarismului în lume. Un misionarism care pretinde o proiecţie planetară, prin depăşirea oricărei limite ideologice sau geopolitice.

A spus-o deja în primul mesaj radiodifuzat, a doua zi după alegere, că el consideră Conciliul Vatican II «o piatră de hotar în istoria bimilenară a Bisericii» şi că are intenţia de a pune la bazele Pontificatului «un angajament solemn de a oferi o solemnă transpunere a sa în viaţă». În mod deosebit a subliniat necesitatea de dezvoltare a conducerii colegiale a Bisericii: «Colegialitate înseamnă, desigur, şi o adecvată dezvoltare a unor organisme în parte noi, în parte înnoite». În sfîrşit, a indicat «cauza ecumenică» printre priorităţile sale. Era o schiţă de program ad intra, adresat adică «fiilor Sfintei Biserici».

Dar acum, din pragul Bazilicii Sfîntul Petru, noul Papă i se adresează lumii întregi şi îşi enunţă programul ad extra, cel care mai ales e destinat unui Pontificat misionar mai degrabă decît unuia de guvernare, după cum se vor adeveri cuvintele lui Ioan Paul:

«Fraţi şi surori! Nu vă fie frică să-l primiţi pe Isus şi să acceptaţi puterea lui!

Ajutaţi-l pe Papă şi pe toţi cei ce vor să-i slujească lui Isus şi, cu ajutorul puterii lui Isus, să-i slujească omului şi întregii omeniri!

Nu vă fie frică! Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!

În faţa puterii sale mîntuitoare deschideţi graniţele statelor, sistemele economice, la fel ca şi cele politice, vastele cîmpii ale culturii, ale civilizaţiei, ale dezvoltării. Nu vă fie frică! Isus ştie ce e înăuntrul omului. Doar el o ştie!».

La douăzeci de ani de la programele anunţate de noul Papă, putem spune că dezvoltarea conducerii colegiale nu s-a realizat - cel puţin nu în sensul în care a înţeles-o majoritatea comentatorilor -, dar proclamaţia ad extra a avut o deplină transpunere în viaţă. Întregul Pontificat, de la prima călătorie în patrie şi pînă la cea în Cuba din ianuarie 1998, de la ciocnirea cu dictaturile din lumea a treia şi pînă la sfidarea adresată Nordului lumii secularizate şi antinataliste, a fost o prelungire a acelui apel misionar şi mesianic: «Deschideţi graniţele statelor, sistemele economice...». ai, inclusă în acel apel, putem vedea şi o predică adresată tinerilor şi femeilor, inclusiv opera ecumenică şi interconfesională.

Chiar şi în gesturi şi stil, Pontificatul va rămîne fidel acelei zile: la sfîrşitul slujbei, Ioan Paul a coborît din pragul bazilicii spre mulţime, pentru a-i mîngîia pe bolnavi şi pe copii, pentru a-i saluta pe toţi înălţînd crucea ca pe un trofeu. Un gest mai mult de sportiv decît de Papă, de om care intuieşte ecoul noului pas făcut spre inimile cele mai îndepărtate şi care va înnoi din temelii iconografia şi gestualitatea pontificală (vezi capitolul 19). În acea coborîre spre oameni se află concentrată întreaga ieşire «spre lume».

Acelaşi Ioan Paul a declarat odată că e conştient de dimensiunea neaşteptată pe care au dobîndit-o, cu anii, acele cuvinte rostite în deschiderea Pontificatului: «Atunci cînd la 22 octombrie 1978 am pronunţat în piaţa Sfîntul Petru cuvintele Nu vă fie frică!, nu puteam să-mi dau seama pe deplin cît de departe mă vor duce pe mine şi întreaga Biserică» (Bibliografie 14, p. 241).

Ca motto şi ca program al Pontificatului, acele cuvinte şi-au găsit îndată o dezvoltare în enciclica Redemptor hominis (martie 1979), care ar fi vrut să-l arate pe Isus ca un centru al tuturor preocupărilor şi al misionarismului noului Papă. Reacţia mass-media şi a cancelariilor a fost atrasă de tonul de sfidare la adresa «puterilor lumeşti», care exista într-adevăr, dar care era doar o consecinţă a acelei flăcări centrale. Azi putem recupera enciclica într-o lectură mai respectuoasă faţă de sensurile sale originare.

În centrul tuturor e Isus. Am văzut că în Capela Sixtină, atunci cînd a acceptat alegerea, cardinalul Wojtyla spusese în mod surprinzător: «Supunîndu-mă credinţei în Isus Cristos, Domnul meu». Ieşind în balconul din Bazilică, două ore mai tîrziu, primele sale cuvinte fuseseră: «Lăudat fie Isus Cristos». Apoi venise apelul «Deschideţi-i, deschideţi-i larg uşile lui Isus!». Şi iata-ne acum la prima enciclică începînd astfel: «Mîntuitorul omului, Isus Cristos, se află în centrul cosmosului şi al istoriei».

Extraordinară concentraţie şi unitate a acestui Pontificat! Ioan Paul vorbeşte - încă din prima pagină a primei enciclice - de Marele Jubileu al anului Două mii «care deja e foarte aproape». Jubileul - adică sărbătorirea actualităţii lui Isus, la două mii de ani de la naştere - se află la începutul şi va sta la sfîrşitul Pontificatului: îl va rezuma, chiar dacă nu-l va încheia.

Enciclica programatică porneşte deci de la Isus şi i se adresează imediat omului: deoarece «Isus mîntuitorul i-l înfăţişează în întregime pe om omului însuşi». Şi deci «Isus Cristos e calea principală a Bisericii. El însuşi e calea noastră spre casa Tatălui şi e de asemenea calea spre fiecare om. Pe această cale care duce de la Isus la om, Biserica nu poate fi oprită de nimeni.» Şi înca: «Acest om e prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurgă pentru îndeplinirea misiunii sale: el e prima şi cea mai importantă cale a Bisericii».

De aici, din acest centru şi din acest foc, provine tot restul. Care e deja clar în enciclică: avertismentul împotriva «ateismului programat, organizat şi structurat într-un sistem politic», adică împotriva comunismului; dar şi acela, tot atît de clar, împotriva «civilizaţiei consumistice», care în egală măsură l-a uitat pe Dumnezeu; şi denunţarea «uriaşelor investiţii pentru armament» din partea ambelor sisteme care împărţeau şi conduceau lumea.

Apelul de a renunţa la frică şi de a-i deschide uşile lui Isus va reveni de nenumărate ori în mesajele Pontificatului. Nu vă fie frică! se va intitula un volum de conversaţii cu André Frossard (1983, Bibliografie 10). Şi aceleaşi cuvinte vor servi ca motto pe coperta celuilalt volum-interviu cu Vittorio Messori, Să depăşim pragul speranţei (1994, Bibliografie 14), din care un capitol se numeşte «Pentru a nu-ţi fi frică». În jurul apelului de a-ţi învinge teama de sine, de aproapele tău, de omenire şi de viitor se concentrează mesajul de la adunarea O.N.U., rostit de Ioan Paul la Palatul de sticlă în data de 5 octombrie 1985.

Chemarea din 1978 de a-i deschide uşile lui Isus a fost înţeleasă mai ales ca o sfidare la adresa regimurilor atee comuniste. Şi ca atare o va repeta la 25 ianuarie 1998 în Cuba. Dar sensul urmărit de Papă era mai vast, dovadă stînd faptul că va repeta neschimbată acea chemare către popoarele europene chiar şi după ce toate regimurile comuniste de pe continent şi-au găsit sfîrşitul: «La începutul Pontificatului i-am invitat pe credincioşii reuniţi la Roma în piaţa Sfîntul Petru să-i deschidă uşile lui Isus. Astăzi îmi repet apelul către bătrînul continent: Europă, deschide uşile tale lui Isus!» (Viena, 20 iunie 1998).

În aceeaşi zi va pronunţa motto-ul poate cel mai dramatic al Pontificatului, cu vocea mult slăbită după douăzeci de ani, dar cu aceeaşi înflăcărare şi mereu adresîndu-se unui auditoriu fără graniţe: «Multe lucruri ni se pot lua nouă, creştinilor. Dar crucea ca semn de mîntuire n-o vom lăsa din mîini. Nu vom permite ca ea să fie exclusă din viaţa publică!» Acest motto e ca o o proiecţie în oglindă a primului: «nu vă fie frică» voia să asigure lumea că Biserica nu are proiecte de imixtiune, «crucea n-o vom lăsa din mîini» avertizează să se ţină seama de vocaţia creştină a martirajului.

În chemarea la deschiderea sistemelor economice şi politice există implicit şi neutralitatea faţă de ele, pe care Ioan Paul o formulează astfel în 28 ianuarie 1979 la Puebla: «Biserica vrea să se menţină liberă în faţa sistemelor opuse, pentru a opta doar în favoarea omului».

În acea chemare se afirmă de asemenea, în mod concentrat, imposibilitatea Bisericii de «a se supune puterilor lumeşti», după cum o afirmase, mai demult, cardinalul Karol Wojtyla. Iar într-o situaţie precisă, cînd i se va spune că nu poate merge în Marea Britanie datorită războiului în care această ţară este angrenată împotriva Argentinei, astfel le va răspunde ziariştilor, revoltîndu-se: «Nimeni nu-i poate spune Papei: nu poţi veni!» (Sala Concistoriului, mai 1982).

«Deschideţi uşile» mai înseamnă că Ioan Paul înţelege să meargă oriunde ca misionar în lume, pentru că «Inima Papei are o geografie vastă cît toată omenirea!» (Montevideo, 7 mai 1988).

Dar a merge în ţări aflate în război, a traversa graniţe contestate, a vorbi limbi interzise nu înseamnă oare a te expune unor manipulări politice? Ioan Paul îi roagă pe toţi să-i elibereze calea pentru misiunea sa religioasă, deoarece pe el nu-l interesează nici o luptă pentru putere: «Să lăsăm politica pentru oamenii politici şi să-l lăsăm pe Papă să-şi îndeplinească misiunea religioasă» (Zborul Roma-Seul, 6 octombrie 1989).

Acelaşi gînd, clar ca lumina zilei, i-l va spune primatului din Filipine, într-un moment în care acel om îl înfrunta pe dictatorul Marcos şi deci risca să încarneze o putere, fie chiar şi aceea a opoziţiei: «Biserica nu trebuie să aibă putere!» (către cardinalul filipinez Jaime Sin, 6 martie 1986).

Invitaţia de a renunţa la frică Ioan Paul şi-o adresează chiar şi sieşi, mai ales atunci cînd trebuie să înfrunte interlocutori neîncrezători, ba chiar ostili. Iar aceasta i s-a întîmplat mai ales în Italia şi în Occident: «Torino, în numele sfîntului Giovanni Bosco, converteşte-te! Trebuie să ţi-o spun. Şi nu am nici un complex să spun aceasta şi în alte împrejurări» (Torino, 3 septembrie 1988). Cu acea ocazie, episcopilor din Piemonte le-a dat următoarea explicaţie: «Aceste gînduri m-au cuprins astăzi dimineaţă. Am spus: Doamne, lasă-mă puţin, o voi spune în mod elegant, la momentul potrivit, pentru a nu-i jigni pe cei ce mă găzduiesc!».

El nu e omul care să umble la întîmplare. Chiar şi pentru el însuşi o repetă cu fiecare ocazie: «Trebuie să fii îndrăzneţ, niciodată să nu te încovoiezi!» (la adunarea Congregaţiei pentru cler, 22 octombrie 1993). Pare un motto militar şi Ioan Paul îl foloseşte tocmai pentru a formula o indicaţie strategică faţă de obligaţiile misionare, în timp ce numărul de preoţi se diminuează. Alteori, în glumă, foloseşte limbajul mişcărilor politice pentru a se încuraja în faţa bolii: «Fiţi tari, nu vă lăsaţi!», îi spune mulţimii arătîndu-se pentru prima oară la fereastra Policlinicii Gemelli, la 13 octombrie 1996, la cinci zile după operaţia de apendicită.

Desigur, nu ezită să înfrunte, în numele omului, orice interlocutor. «Aici trebuie să se schimbe ceva!» strigă la Port-au-Prince (Haiti), în 9 martie 1983: aluzia se face la o dictatură militară - a lui Duvalier - care înfometează poporul.

Contestarea este primită cu seninătate, după cum reiese din acest dialog în avion:

« - Sfinţia Voastră, mergeţi în Olanda: şi dacă veţi fi contestat?

- Mulţi alţii au fost contestaţi înaintea mea. Şi Sfîntul Pavel, şi Isus Cristos» (zborul Roma - Den Bosch, Olanda, 11 mai 1985).

«Ar fi vai şi amar dacă Pontiful Romei s-ar speria de critici şi de neînţelegeri!», va explica într-o cateheză (Sala de audienţe, 10 martie 1993).

Iar cînd trebuie să strige, strigă! O va face în Nicaragua, în Polonia, în Sicilia şi chiar în piaţa Sfîntul Petru, întorcîndu-se împotriva O.N.U. şi a politicii sale antinataliste (vezi capitolul 35). Iar apoi eventual îşi cere iertare: «Aşa trebuie să fiu. Chiar dacă Papa are o fire mai degrabă moale, nu severă, trebuie să fie rigid cînd e vorba de principii» (6 martie 1994).

Încheiem această panoramă a sfidărilor lui Ioan Paul împotriva puterilor pămîntene cu două reflecţii autobiografice. Prima o improvizează în timpul unei întîlniri cu tinerii la Roma, la jumătatea anilor 90, şi e aproape un bilanţ al ofensivei sale în lume împotriva oricărui zid care ar vrea s-o despartă: «Spune cîntecul polonez: trebuie să mergi în lumea largă. Era un vis. Cum să ajungi la această lume dacă totul e închis, dacă sînt comuniştii, dacă e cortina de fier? în schimb Domnul Dumnezeu, cu Maica sa, ne-a adus aici la Roma şi apoi din Roma în lumea largă» (Sala de audienţe, 7 aprilie 1995).

A doua datează din primele luni de pontificat şi ne arată un Ioan Paul care încă nu ştie dacă şi cît va călători şi poate că se teme să nu fi trecut dintr-o închisoare în alta: «Mărturisesc că mi-ar plăcea să călătoresc, să merg peste tot. Şi în schimb sînt obligat, spre deosebire de felul cum procedam mai demult, să stau într-un loc definitiv cum e Roma, pentru a îndeplini, ca urmaş al lui Petru, lunga şi dificila misiune evanghelică» (Bibliografie 6, p. 27). Dar el va găsi repede o soluţie şi va face din acel loc «definitiv» care e Roma doar baza Pontificatului său itinerant.

Sînt frumoase aceste mărturii ale Papei călător: în misionarea lumilor, dincolo de orice cortină şi prizonierat geopolitic, el găseşte şi împlinirea dorinţei sale de a merge în lumea largă.


Este primul Papă al epocii moderne împotriva căruia se comite un atentat

Violenţa se produce totdeauna pe neaşteptate. Şi cu totul neaşteptat a fost atentatul împotriva Papei, în Piaţa Sfîntul Petru, în mijlocul mulţimii. În epoca terorismului internaţional, imaginea Pontifului care se ghemuieşte însîngerat în maşina albă devine un semn al vremii. Pentru prima dată, Papa e victima unei violenţe fizice în epoca modernă. Pentru prima dată, un Papă merge la spital. Fotografiile care îl înfăţişează în halat sau aşezat pe pat, cu sticla de apă şi deodorantul pe noptieră, contribuie la modificarea imaginii Papalităţii. Prin intermediul acelor imagini, lumea a perceput semnul dramatic al Pontificatului. Ele au legat figura Pontifului de răsturnările epocii.

Miercuri, 13 mai 1981, orele 17,17. Ioan Paul salută şi binecuvîntează cei treizeci de mii de turişti şi pelerini care se înghesuie în piaţă pentru audienţa generală. În maşina descoperită, Papa trece încet de-a lungul parapetelor, îmbrăţişează copiii. Ca în fiecare zi de miercuri, aşa cum a făcut mereu, în toate călătoriile sale, în orice colţ al lumii. Iată-l pe punctul de a încheia al doilea ocol al pieţei şi apropiindu-se de Poarta de bronz. Acum are în braţe o fetiţă de doi ani care ţine un balon şi se numeşte Sara Bartoli. Să-l mai privim o clipă, deoarece nu-l vom mai revedea astfel: de pe urma atentatului se va vindeca, dar semnul suferinţei va caracteriza imaginea sa.

În mulţime se află Mehmet Ali Agca, 23 de ani, născut la Yesiltepe, în Turcia sud-orientală, necăsătorit: condamnat la moarte pentru crimă, evadat dintr-o închisoare militară din Istanbul, terorist profesionist, cunoscut de poliţiile de pe jumătate de glob. ţine în mînă un «Browning» de calibrul 9. Trage două focuri care îl ating pe Papă în abdomen. Şi e aproape un miracol (ambulanţa aflată la îndemînă, inima care rezistă în ciuda pierderii a trei litri de sînge, infecţia evitată) că nu-l omoară: la trei zile de la împlinirea a treizeci şi una de luni de pontificat, la cinci zile de la aniversarea a şaizeci şi unu de ani.

Împuşcăturile sperie porumbeii din piaţă. «Toyota» albă pleacă în trombă, prin mulţimea uluită, care nu pricepe nimic. Cu Papa plin de sînge, în braţele secretarului său, părintele Stanislaw, cu oamenii de ordine atîrnaţi pe cele două părţi. Ajunge la Arcul Clopotelor din stînga (privind dinspre faţada bazilicii). Acolo staţionează, în timpul ceremoniilor din piaţă, o ambulanţă pentru primul ajutor. Este pus în ambulanţă, dar lipsesc aparatele de reanimare. Este dat jos şi este mutat în ambulanţa cea bună. La 17,24, ambulanţa iese pe poarta Sant'Anna, trece pe lîngă zidurile Vaticanului spre intrarea în Muzeu, ajunge în doar opt minute la Policlinica Gemelli. Pe drum se strică sirena. La bord se află medicul personal al Papei, Renato Buzzonetti, un infirmier şi părintele Stanislaw. Pînă la spital Papa e conştient, de parcă ar ajuta drumul cu rugăciunile sale. Cînd ajunge pe targă, îşi pierde cunoştinţa.

La Gemelli era pregătit un mic apartament la etajul zece, în cazul vreunei boli a Papei. Şi este dus acolo pe targă. Dar e un drum inutil şi este adus repede înapoi, spre sala de operaţii. La intrarea în sală, pulsul e aproape imperceptibil. Părintele îi aplică uncţiunea muribunzilor. Anestezistul îi smulge inelul de pe deget.

La ora 18 îşi încep treaba chirurgii. Totul durează cinci ore şi douăzeci de minute. Tăierea şi scurtarea canalului gastroenteric în locurile deteriorate de proiectil: o intervenţie «clasică» pentru chirurgia militară. Radioul şi televiziunea transmit în lumea întreagă veştile, fragmentare şi indirecte, despre condiţiile de sănătate ale Papei. Se va afla mai tîrziu că riscul morţii datorită pierderilor mari de sînge a fost grav. Deschizîndu-i-se abdomenul, se găseşte sînge, mult sînge. «Erau poate trei litri», îi va spune chirurgul Crucitti lui Frossard: «Proiectilul, după ce intrase prin peretele din faţă al abdomenului, traversase osul bazinului. Dar organele esenţiale fuseseră doar uşor atinse» (Bibliografie 10, p. 288).

Coşmarul colectiv durează pînă în duminica următoare, 17 mai, cînd Radio Vatican transmite mulţimii din Piaţa Sfîntul Petru vocea înregistrată a Papei, obosită şi lentă, dar clară: «Mă rog pentru fratele care m-a împuşcat, pe care l-am iertat sincer. Cu gîndul la Isus, preot şi victimă, închin suferinţele mele Bisericii şi lumii».

«Expertiza medicală, legală şi balistică» a tribunalului din Roma va stabili că Ali Agca a tras cele două focuri de la o distanţă de trei metri, cel mult trei metri şi jumătate, stînd «în partea din dreapta a vehicolului în care călătorea Sfîntul Părinte» şi «puţin mai în faţă».

Primul proiectil îl loveşte pe Papă în abdomen, traversează osul bazinului, iese prin zona lombară, atinge spătarul maşinii Toyota şi ajunge în toracele unei turiste americane, Anne Odre. I se va extirpa splina şi i se va găsi înăuntru proiectilul: Anne ar fi murit dacă acel proiectil ar fi lovit-o fără «pierderea forţei de distrugere» - cum va spune expertiza tribunalului - datorată «traversării abdomenului Sfîntului Părinte».

Celălalt proiectil, tras la circa o secundă după primul, «urmează o traiectorie mai înaltă»: rupe degetul arătător de la mîna stîngă a Papei - mînă care se sprijinise de o bară a maşinii Toyota şi pe care Ioan Paul, în acea secundă, o ducea spre abdomen - îl

răneşte la braţul drept, deasupra cotului («leziune zgîriată», o numeşte expertiza), şi loveşte în braţul stîng pe o altă turistă americană, Rose Hall, care se găsea alături de Anne Odre şi în stînga ei.

Cele două femei rănite cu acel prilej sînt internate la Spitalul Santo Spirito, care se găseşte la două sute de metri de Piaţa Sfîntul Petru. Papa este dus la Gemelli, în ciuda urgenţei şi a pericolelor traficului, pentru că - îi va povesti părintele Stanislaw lui Frossard - mai demult «spusese că dacă într-o zi va avea nevoie de îngrijiri medicale, trebuia să fie internat la fel ca toţi ceilalţi oameni într-un spital şi că acest spital putea fi Gemelli» (id., p. 286).

Instalat într-un mic apartament (o cameră şi o anticameră) la etajul zece al policlinicii, Papa rămîne internat pînă la 3 iunie. Forţîndu-le mîna medicilor, cere să fie externat. Îşi reia lucrul. La 6 iunie, sărbătoarea de Rusalii, coboară în Bazilica Sfîntul Petru pentru a citi un salut către delegaţiile ecumenice venite pentru comemorarea Conciliilor de la Constantinopol şi Efes (după 1600 şi 1550 de ani). Dar o săptămînă mai tîrziu, Wojtyla se îmbolnăveşte din nou. Se va afla ulterior că e o infecţie datorată transfuziilor de sînge din timpul intervenţiei, care a constituit adevăratul risc mortal pentru Papă. Dar deocamdată e «un acces febril care se poate atribui unui proces inflamatoriu pleuropulmonar drept»: astfel se exprimă buletinul medical nr. 19, din 24 iunie.

Papa fusese din nou internat în ziua de 20. Buletinul precizează că e vorba de o infecţie cu «cytomegalovirus»: «Cadrul hematologic, cercetările bioumorale şi examinările microbiologice au arătat existenţa unei infecţii recente cu cytomegalovirus, a cărui evoluţie pare benignă».

La 5 august, a doua intervenţie a chirurgilor, pentru «sutura colostomiei de protecţie». Adică pentru a elimina tubul artificial care, pornind din colon, ieşea din abdomen. Îl implantaseră la 13 mai pentru «a-i permite» intestinului tăiat şi cusut să se «cicatrizeze». După cicatrizare, după depăşirea infecţiei cu «cytomegalovirus», funcţiile fiziologice au fost «recanalizate» în partea terminală a intestinului. Încă o săptămînă de alimentare semilichidă şi Papa va fi externat.

Părăseşte Gemelli la 14 august. Va rămîne în convalescenţă la Castel Gandolfo pînă la 30 septembrie. La 4 octombrie celebrează din nou liturghia în Piaţa Sfîntul Petru. Medicii spun că e «complet restabilit». Pare în formă, doar puţin mai slab şi rezistă bine la o slujbă de trei ore şi jumătate. Voce robustă, aceeaşi din totdeauna. Pas energic. Redevine stăpîn pe piaţa în care şi-a riscat viaţa şi arată că nu se teme de un nou atentat. Sau mai bine zis: pare hotărît să nu se lase blocat de teamă. La sfîrşitul slujbei, coboară ca totdeauna spre mulţime şi strînge mîinile, mîngîie copiii şi bolnavii, îi atinge pe toţi şi îi binecuvîntează.

Acest contact cu mulţimea fusese contraindicat, pentru că era prea periculos. Dar Ioan Paul nu respectă consemnul: a vrut să-şi arate lui însuşi şi tuturor (ceremonia era televizată în întreaga lume) că, în ciuda «evenimentului» - cum îl numeşte - din 13 mai, el e cel dinainte.

La 7 octombrie, prima audienţă în Piaţa Sfîntul Petru. Fusese anunţată în sala Pavel al VI-lea, la adăpost de mulţimea incontrolabilă din piaţă. Dar el vrea să învingă ultimul tabu: nu doar ţine audienţa în piaţă, ci efectuează cu maşina albă acel ocol în mulţime pe care-l făcea la 13 mai, cînd Ali Agca a tras în el cele două focuri de revolver.

Se află (o scriu ziarele şi nu apar dezminţiri) că internarea de 77 de zile la Gemelli a costat Vaticanul 45 de milioane. E ultimul act din această «comedie umană» care a durat cinci luni şi care a reintrodus figura papală în obişnuita condiţie umană: victimă a unui atentat aşa cum în fiecare an se produc mii în întreaga lume; internat într-un spital din oraş, la care a ajuns cu greu, în ambulanţa care îşi croieşte drum în traficul de la ora de vîrf; operat de două ori, cu detaliile anatomice transmise opiniei publice de către mijloacele de comunicare; fotografiat de mai multe ori (chiar şi L'Osservatore Romano publică acele poze) slăbit şi cu febră în priviri, ca toţi bătrîneii victime ale unui accident. În istoria Papalităţii, nu va rămîne indiferentă această imagine a Papei internat la spital.

Papa la spital, nu pentru a-i vizita pe bolnavi, ci pentru că e bolnav el însuşi, aşa ceva nu se văzuse niciodată. Cîndva, Raniero La Valle - un ziarist-teolog italian - vorbind, în revista Concilium (nr. 8/1975, p. 111), despre Papă ca episcop al Romei, a menţionat oportunitatea ca acesta să se lase «îngrijit în spitalele oraşului, şi nu în săli de operaţie special amenajate la Vatican», aşa cum se întîmplase cu Pavel al VI-lea, cu ocazia intervenţiei la prostată (1969). Iată schimbarea violentă pe care a operat-o atentatul şi semnele pe care le-a adus cu sine: ceea ce părea cu o zi mai devreme o utopie îndrăzneaţă s-a realizat deodată, sub ochii lumii.

Mehmet Ali Agca, după cum prevede Tratatul dintre Sfîntul Scaun şi Italia (care echivalează, în articolul 8, «atentatul împotriva persoanei Papei» cu cel «împotriva persoanei Regelui»), a fost condamnat la închisoare pe viaţă - după 70 de zile de la atentat - în urma unei anchete şi a unei dezbateri care n-au destăinuit nimic despre motivele acelui delict. Sentinţa, exprimată în 24 septembrie, afirmă convingerea că în spatele gestului turcului a fost o «maşinaţiune»: «Atentatul împotriva lui Ioan Paul al II-lea nu a fost opera "delirului" ideologic al unui delincvent care a făcut "totul de unul singur fără ajutorul nimănui" (...), ci a fost rodul unei maşinaţiuni complexe, orchestrate de minţi oculte interesate să creeze noi condiţii destabilizatoare». Dar adaugă: «Curtea e obligată să afirme că elementele obţinute nu permit, în acest stadiu, dezvăluirea identităţii promotorilor "conspiraţiei"».

Şi la Vatican se crede că a fost vorba de mai multe «minţi» şi nu de un «delincvent care a lucrat de unul singur». Secretarul de Stat, cardinalul Agostino Casarolli, a exprimat această convingere într-o circumstanţă solemnă: vorbind în Bazilica Vaticanului, la 29 iunie 1981, sărbătoarea Sfinţilor Petru şi Pavel, într-o celebrare care ar fi trebuit să fie condusă de către Papă: «O inimă - sau mai multe inimi? -, o inimă vrăjmaşă a înarmat o mînă duşmană pentru a lovi în Papă, inima însăşi a Bisericii, şi pentru a încerca să reducă la tăcere o voce care, singură, s-a ridicat pentru a proclama, cu un curaj provenit din iubire, adevărul, pentru a predica mila şi dreptatea, pentru a anunţa pacea!».

S-a scris mult pe tema complotului. În concluzia unei anchete ale sale, un canal englez independent de televiziune, «ITV», s-a considerat în măsură să afirme că Sfîntul Scaun «era convins» de participarea K.G.B.-ului sovietic la complotul împotriva Papei: erau lunile în care sindicatul polonez Solidarnosc, apărat de Papa polonez, zguduia ordinea ţărilor comuniste, şi cineva a hotărît că

Ioan Paul trebuie să părăsească scena. «Sfîntul Scaun nu a făcut niciodată declaraţii şi nici nu a exprimat ipoteze privitoare la orice organizaţie sau ţară care ar sta eventual la originea atentatului împotriva lui Ioan Paul al II-lea», a precizat cu acea ocazie (5 septembrie) directorul adjunct al serviciului de presă vatican, Pierfrancesco Pastore.

Ali Agca în primul proces a susţinut că a acţionat singur. Dar apoi a declarat că a avut trei complici, prezenţi împreună cu el în piaţă: Oral Celik, Omer Ay, Sedat Kadem. E aşa-numita «ipoteză bulgară», pentru care s-a făcut un al doilea proces, în care toţi au fost achitaţi din lipsă de probe. Dar procurorul, cerînd achitarea inculpaţilor, a afirmat că a ajuns la certitudinea complotului: «Agca nu a acţionat de unul singur, nu a putut acţiona de unul singur. A fost un complot, o organizaţie care l-a angajat şi l-a apărat pe Agca».

© Casa de Editură "Viaţa Creştină" este interzisă reproducerea textului fără acordul editurii

Codul Canoanelor Bisericilor Orientaledespre Pontiful Roman

TITLUL IIIDESPRE AUTORITATEA SUPREMĂ A BISERICII

CAPITOLUL IDESPRE PONTIFUL ROMAN

Can. 43 - (= 331) Episcopul Bisericii din Roma, în care dăinuie sarcina dată de Domnul doar lui Petru, primul dintre Apostoli, care trebuie transmisă succesorilor săi, este capul Colegiului Episcopilor, Vicarul lui Hristos şi Păstorul Bisericii universale aici pe pământ; de aceea el, în virtutea sarcinii sale, are puterea ordinară supremă, deplină, nemijlocită şi universală în Biserică, [putere] pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber.

Can. 44 - § 1. (= 332) Pontiful Roman obţine puterea deplină şi supremă în Biserică, prin alegerea legitimă acceptată de el, împreună cu hirotonirea episcopală; de aceea, alesul la pontificatul suprem, care este Episcop, obţine această putere din momentul acceptării; dacă însă caracterul episcopal îi lipseşte, va fi imediat hirotonit Episcop. § 2. Dacă se întâmplă ca Pontiful Roman să renunţe la funcţia sa, se cere pentru validitate ca renunţarea să fie făcută în mod liber şi să fie manifestată în formele cerute; [această renunţare] însă nu trebuie aprobată de nimeni.

Can. 45 - § 1. (= 333) Pontiful Roman, în virtutea funcţiei sale, se bucură nu numai de puterea asupra Bisericii universale, ci şi de întâietatea puterii ordiare asupra tuturor eparhiilor şi grupărilor acestora; prin aceasta însă, este în acelaşi timp întărită şi garantată puterea proprie, ordinară şi imediată pe care Episcopii o au asupra eparhiei încredinţate grijii lor. § 2. Pontiful Roman, în îndeplinirea sarcinii de Păstor suprem al Bisericii universale, este întotdeauna unit în comuniune cu ceilalţi Episcopi şi, mai mult, cu Biserica universală; cu toate acestea el are dreptul de a determina, în funcţie de necesităţile Bisericii, modul, fie personal, fie colegial, în care să fie exercitată această sarcină. § 3. Împotriva unei sentinţe sau a unui decret al Pontifului Roman nu se acordă dreptul la apel şi nici la recurs.

Can. 46 - § 1. (cf 334) În exercitarea sarcinii sale, Pontiful Roman este ajutat de Episcopi, care pot coopera cu el în diferite moduri, printre care este Sinodul Episcopilor; în plus îi sunt de ajutor Părinţii Cardinali, Curia Romană, Legaţii pontificali precum şi alte persoane şi diferite instituţii în funcţie de necesităţile timpurilor; toate aceste persoane şi instituţii împlinesc sarcina încredinţată lor în numele şi cu autoritatea aceluiaşi Pontif Roman, pentru binele tuturor Bisericilor, conform normelor stabilite de el însuşi. § 2. Participarea Patriarhilor şi a celorlalţi Ierarhi care prezidează Bisericile sui iuris la Sinodul Episcopilor este reglementată de normele speciale stabilite de însuşi Pontiful Roman.

Can. 47 - (cf 335) În timp ce Scaunul Roman este vacant sau împiedicat în totalitate, nu se va schimba nimic în conducerea Bisericii universale; se vor respecta însă legile speciale emise pentru acele circumstanţe.

Can. 48 - (= 361) Sub numele de Scaun Apostolic sau Sfântul Scaun se înţelege, în acest Cod, nu numai Pontiful Roman, ci şi, dacă dreptul nu dispune altfel sau nu rezultă altfel din natura lucrurilor, Dicasterele şi celelalte instituţii ale Curiei Romane.

Date post:	02-Dec-2015
Category:	Documents
Upload:	badrianiulian
View:	1,468 times
Download:	5 times

Biografia Papei Ioan Paul Al II-lea

Documents