Binder1_Part3

1.1.5. Compararea modelelor psihanalitice

Modelele prezentate mai sus etalează o serie de disimilarităţi care le individualizează. Modelul clasic freudian postulează existenţa

intrapsihică a unor trebuinţe şi impulsuri libere de orice relaţionare. Prin contrast, teoria relaţionării obiectuale consideră că aceste trebuinţe sunt întotdeauna raportate la ceva. Spre deosebire de primele două, psihologia Eului nu tratează problematica trebuinţelor, accentul său căzând pe expresia afectivă interpersonală. De asemenea, modelele se deosebesc sensibil în termenii diferenţelor

dintre funcţionarea conştientă şi cea inconştientă. Modelul topografic are poziţia cea mai tranşantă, el susţinând că cele două forme de funcţionare sunt categoric diferite. Modelul structural şi cel al relaţiei obiectuale sugerează că diferenţele dintre cele două moduri de

A

operare sunt dependente de organizarea conţinuturilor mentale. In evident contrast, psihologia Eului nu identifică nici o diferenţă între

cele două categorii de procese. Iată aşadar că putem releva numeroase diferenţe între modele care au emers din gândirea unei singure şcoli.

Existenţa acestor deosebiri face ca o serie întreagă de cercetători să se îndoiască de posibilitatea deplinei cunoaşteri a inconştientului . Ş i

totuşi, în ciuda disimilarităţilor identificate, putem regăsi pentru A

modelele analizate la fel de multe puncte comune. In primul rând, sesizăm că procesele inconştiente constituie elementul central al

A

tuturor perspectivelor psihanalitice. In al doilea rând, în toate

modelele, aceste procese sunt încărcate afectiv şi cele mai multe dintre comportamentele noastre se consideră a fi inconştient motivate. Astfel, putem afirma că inconştientul psihanalitic este, în esenţa sa, afectiv-motivaţional . Aceasta înseamnă că, în cea mai mare măsmă,

el este iraţional, iar de cele mai multe ori, cauzele reale ale A

comportamentelor rămân străine celui care le execută . In al treilea şi ultimul rând, trebuie reţinut faptul că toate modelele pun un accent deosebit pe importanţa experienţelor timpurii în funcţionarea

ulterioară a inconştientului. În acest sens, se consideră că tulbmările

emoţionale sunt cauzate tocmai de dereglări ale funcţionării

inconştiente, urmare a unor evenimente traumatice pe care noi le-am experimentat în perioadele critice ale copilăriei (pentru detalii, vezi

Stein, 1997).

1.2. Perspectiva cognitivă asupra inconştientului

Pentru cele mai multe discipline ştiinţifice este realmente dificil să

identifici momentul exact al unei schimbări paradigmatice. Acest lucru nu este valabil însă şi pentru psihologia cognitivă, 12 septembrie 1956 fiind considerată ziua de naştere a acestei orientări în psihologie. La acea dată, cu ocazia uneia dintre faimoasele întruniri organizate de Massachusetts Institute of Technology, Chomsky prezenta în faţa auditoriului un studiu preliminar asupra teoriei achiziţiei limbajului, Miller comunica cercetările sale asupra volumului memoriei de scurtă durată (numărul magic 7±2), iar Newell şi Simon supuneau atenţiei de acum bine-cunoscutul lor

model computaţional - General Problem Solver. Cele trei lucrări au marcat naşterea ştiinţelor cognitive şi, implicit, a psihologiei cognitive, paradigmă ce a dominat cercetarea psihologică în ultimii 50 de ani.

Primii teoreticieni cognitivişti (de exemplu, Neisser, 1967) au

pornit de la premisa că psihicul uman recurge la o prelucrare serială a informaţiei. Nu mult timp după primele modelări cognitive, a devenit foarte clar faptul că o asemenea supoziţie nu poate fundamenta demersul cognitivist în explicitarea psihicului uman. Activitatea neuronală este mult prea lentă pentru a permite o procesare serială.

Cognitiviştii contemporani consideră că psihicul uman reuneşte un număr foarte mare de sisteme relativ independente şi

supraspecializate care operează în paralel, ceea ce înseamnă că un număr mare de procesări se deruleaz.ă concomitent. Acest tip de operare a fost etichetat prin sintagma procesare paralelă distribuită

(McClelland, Rumelhart et al., 1989; McClelland, Rumelhart, 1986).

Psihicul este văzut acum ca un sistem ierarhic de procesori paraleli, fiecare având o independenţă mai mare sau mai mică faţă de ceilalţi.

Concepţiile moderne asupra inconştientului derivă din noţiunea de procesare paralelă. Dacă pornim de la ideea că mintea noastră este

constrânsă să prelucreze foarte multe informaţii concomitent, atunci trebuie să acceptăm faptul că aceste prelucrări nu pot fi toate conştiente. Mai mult chiar, realitatea arată că cele mai multe dintre

~

ele sunt în fapt inconştiente. In ultimul timp, această activitate mentală inconştientă este tot mai des etichetată ca implicită (Reber, 1992). Procesele implicite constituie, de facto, ceea ce astăzi numim inconştient cognitiv. Unele dintre ele, precum achiziţia limbajului (Chomsky, 1957) şi euristicile implicate în conduita decizională

(Kahneman et al., 1982), sunt considerate înnăscute; altele sunt dezvoltate îndeosebi pe seama experienţel or personale (Hasher, Zacks, 1984). Psihologii cognitivişti au studiat memoria implicită (Schacter, 1987), percepţia implicită (Kihlstrom, 1990, 2008, 2010), învăţarea implicită (Lewicki, 1986; Reber, 1992), cunoştinţele

implicite (Nisbett, Wilson, 1977), gândirea implicită (Hasim,

Uleman, Bargh, 2005). De asemenea, putem semnala încercări de a explica motivaţia implicită (Weinberger, McClelland, 1990) şi emoţia implicită (Kihlstrom, 2008). Tabelul 1.1 redă, prin contrast, caracteristicile definitorii ale proceselor inconştiente şi, respectiv,

conştiente în viziunea psihologilor cognitivişti.

Tabelull.l. Procese inconştiente vs procese conştiente

(adaptat după Schneider et al., 1984)

Proccsdl' im:onşriCJllc Procrsdt COIIfrirntl! (011!01/10/(' 1 D~rtJialt in p:t1altl D~rub1e srril11 Modul:lrt c optrtaZli tU<Itptndem 1 Deptndeme ş 1 tUterocu\'t Rnp1de l eme Reclam.'\ efort DliDIIU Implică efon Conştienriure redus!! sau nbsem3 Comrol conştiem Nu r<"Ciamti resurse remrate Recl:uuJI resurse cemrale RettOIJt de stun~ dutatâ Retentie dt luugo dura!:! N ou:ueJl!iourue All'llllOJialt

rnn<>xibih.• Fle'<ibile Otfic ll de modLficll.l Uşor modlficabtle

Recenzorii vastei literaturi din domeniu au ajuns adesea la concluzii vădit diferite cu privire la natura prelucrărilor inconştiente. Greenwald (1992) afirmă că procesele inconştiente sunt simple, nesofisticate, şi că nu au nimic în comun cu concepţiile psihanalitice asupra inconştientului. Kiblstrom (1990, 2008) afirmă, de asemenea,

~

că tezele psihanalitice sunt eronate. In schimb, Erdelyi (1985) este

convins că noţiunile psihanalitice pot fi derivate din cele cognitiviste. Cartea sa Psychoanalysis: Freud's Cognitive Psychology (1985) reprezintă o fascinantă traducere a psihanalizei într-un limbaj cognitivist.

Poziţii similare cu cele ale lui Erdelyi au adoptat Shevrin şi

colaboratorii săi (1996) şi Power şi Brewin (1991). Aceştia au urmărit analiza disimilarităţilor, dar mai cu seamă a similarităţilor între

inconştientul cognitiv şi cel psihanalitic. Constatăm aşadar că este destul de dificil să elaborezi o teorie unificată asupra inconştientului,

cele mai multe investigaţii din acest domeniu fund foarte specifice şi ~

derulate izolat (Reber, 1992). In plus, se pare că majoritatea cercetărilor cognitive sunt centrate asupra unor fenomene simple şi neutre din punct de vedere afectiv (Kihlstrom, 1990). De altfel, în

ceea ce priveşte extensia teoriilor cognitiviste în contextele clinice sau la reinterpretări ale conceptelor psihanalitice, trebuie recunoscut faptul că investigaţiile sunt încă în stadii preliminare.

Prezentăm totuşi două modele cognitiviste care au reuşit o pertinentă apropiere de dimensiunea clinică a proceselor inconştiente:

teoria "Global Workspace" a lui Baars (Baars, 1988a; Baars, Gage, 2007) şi teoria neodisociaţionistă a lui Hilgard (1986). Desigm,

modelele cognitive ale inconştientului sunt mult mai numeroase, opţiunea preliminară pentru acestea două fiind însă justificată de

intenţia noastră de a ne fundamenta investigaţiile, din punct de vedere cognitivist, pe implicaţiile clinice ale prelucrărilor inconştiente de

A

informaţie (vezi capitolele 5 şi 6). In plus, prezentarea lor va fi secondată de analiza unui al treilea model, aparţinând lui Anthony

Greenwald, care se distanţează sensibil de problematica clinică şi

adoptă o interpretare cognitivă mult mai rigmoasă a fenomenelor inconştiente.

1.2.1. Teoria "Global Workspace"

Teoria "Global Workspace" este fundamentată pe modelul procesărilor paralele distribuite (McClelland şi Rumelhart, 1986). Problema pusă de Baars (1988a) se referă la modul în care aceste

sisteme specializate şi adesea independente comunică între ele. Comunicarea lor este imperativă, altfel ne este imposibil să explicăm continuitatea şi coerenţa comportamentelor noastre. În accepţiunea lui Baars, acest lucru este posibil datorită medierii realizate de către un sistem central de schimb informaţional. Acesta este concatenat şi emite outputmi către un număr relativ mare de procesori. Odată ce un

sistem mental accesează sistemul central, rezultatele propriei procesări devin disponibile tutmor celorlalte sisteme informaţionale. Baars consideră că tocmai acest schimb informaţional central este

ceea ce noi experimentăm în calitate de conştientă. Modelul baarsian compară psihicul şi nenumăraţii săi procesori

cu o reţea complexă racordată la o serie de experţi procesuali ultraspecializaţi ce lucrează independent unul de altul şi se focalizează asupra unei singure probleme. Singma modalitate prin

care "colegii" lor pot fi informaţi despre produsul prelucrării

individuale o constituie racordarea la sistemul central. Pe această cale ei îşi fac "publice" rezultatele procesării. Acest mecanism a fost

numit "metafora publicitară" deoarece, în concepţia lui Baars, doar în acest mod conştienţa este capabilă să comunice tuturor membrilor

sistemului rezultatele unor prelucrări izolate. Esenţial este însă faptul că aceste mesaje capătă sens doar dacă

sunt "publicate" individual. Această restricţie probează natura serială a conştientului, dar, în acelaşi timp, ne sugerează şi posibilitatea competiţiei atunci când diferite outputuri concură pentru a penetra spaţiul conştienţei. Relativ la această emulaţie, Baars a postulat două mijloace prin care un output informaţional poate învinge. Primul se

bazează pe tăria activării: cu cât un sistem este mai puternic activat, cu atât îi sporesc şansele de a fi admis în conştient. Este foarte evident, spre exemplu, faptul că noi detectăm mult mai uşor un sunet strident decât o şoaptă, un miros intens decât o boare etc.

Dincolo de caracteristicile fizice care diferenţiază frecvent lucrurile care ne înconjoară, mai există un factor discriminator ce

controlează accesul la conştienţă, pe care Baars l-a numit "context". ~

In termeni colocviali, contextul se referă la o stare bazală a minţii

reprezentată atât de "umbrela boltită" sub care se derulează

procesarea, cât şi de scopul central al acestei procesări. Şi o stare psihică poate fi considerată context. Spre exemplu, ne este mai uşor să ne amintim evenimente plăcute atunci când suntem într-o

~

dispoziţie bună. In schimb, când suntem melancolici ne amintim mai

cu seamă evenimente negative. La fel de bine, contextul poate fi un ~

ţel - spre exemplu, să devii psiholog. In acest caz, subiectul va conştientiza mult mai uşor evenimentele importante pentru carierea lui decât cele nerelevante din acest punct de vedere. Dacă toate aceste ipoteze obţin suport, atunci modelul lui Baars trebuie considerat un progres remarcabil în explicitarea vieţii psihice. Relativ la domeniul aplicativ, menţionăm că Baars nu este în mod pa1ticular interesat de problematica clinică, deşi el e convins că modelul său este adecvat şi în acest scop. Contextele sunt tipic inconştiente, chiar dacă

influenţele lor se exercită asupra a ceea ce devine conştient. Pacienţii

noştri ar fi mult mai bine înţeleşi dacă am şti mai multe despre particularităţile contextelor în care ei acţionează. Baars a sugerat

utilizarea unor tehnici proiective (de pildă, completarea propoziţiilor fragmentare) ca instrumente de accesare a contextelor inconştiente. Trebuie recunoscut faptul că teoria lui Baars este totuşi incompletă,

ea oferind doar vagi indicii asupra fenomenului clinic.

1.2.2. Teoria neodisociaţionistă

Teoria neodisociaţionistă are legături mai clare cu fenomenul clinic decât modelul lui Baars. Ea are o istorie lungă, ale cărei rădăcini ajung tocmai la Pierre Janet, primul psiholog care a supus atenţiei

tezele disociaţioniste, cu referire la disocierile conştient-inconştient.

Ideile lui Janet, deşi deosebit de influente la început, şi-au pierdut sensibil din popularitate atunci când cele ale lui Freud au devenit preferate. Pe la jumătatea anilor '60, referinţele despre disociere au dispărut aproape complet din literatura psihologică. Este meritul lui Hilgard de a le fi redat valoarea de care s-au bucurat la început (Hilgard, 1986, 1992). Modelul lui Hilgard (1986) porneşte de la constatarea că, frecvent, unele comportamente solicitante şi aparent

deliberat plănuite se derulează în absenţa conştienţei. Pentru a explica acest fenomen, Hilgard postulează o ierarhie a sistemelor mentale în vârful căreia situează un sistem reglator central, pe care îl numeşte conştienţă. Funcţia conştienţei este de a monitoriza şi controla acţiunile subsistemelor din ierarhia sa - altfel spus, deţine funcţii

A

executive şi de monitorizare. In concluzie, funcţia conştienţei este de

a controla şi monitoriza subsistemele mentale. Sistemul central şi subsistemele sale nu comunică în permanenţă, iar Hilgard invocă,

drept dovadă, rezultatele unor investigaţii experimentale personale asupra hipnozei (experimentul observatorului ascuns).

Deşi modelul lui Hilgard a fost dezvoltat înaintea apariţiei

noţiunii de procesare paralelă, convergenţele sunt uimitoare. Într-o analiză critică, Kihlstrom (1992) consideră că subsistemele postulate de Hilgard pot fi echivalate cu procesorii paraleli. Tocmai această similaritate a sporit popularitatea modelului şi a facilitat adoptarea lui

şi de către alţi cercetători, incluzându-1 şi pe Kihlstrom. Desigur, nu

au întârziat să apară personalizările. Astfel, Kihlstrom a extins obiectivele perspectivei neodisociaţioniste pentru a putea explica cât mai multe comportamente cognitive. De asemenea, el consideră că unele subsisteme, precum şi cele ce susţin deprinderile lingvistice sau

detectorii de trăsături, nu sunt niciodată controlate de mecanismul central de reglare. Bomstein (1992), pe de altă parte, supune atenţiei situaţiile în care stimulările sunt atât de slabe încât sistemul conştient nu va fi afectat, deşi unele subsisteme relevă prezenţa stimulării.

Acest lucru se întâmplă, de exemplu, când subiecţii sunt expuşi unor

stimulări subliminale. De asemenea, subiecţii cu prosopagnozie, deşi nu sunt capabili să recunoască feţele umane familiare, etalează

conduite specifice ori de câte ori întâlnesc persoane familiare sau nefamiliare. Fenomenele descrise mai sus şi multe altele pot fi considerate exemple tipice de disociere şi toate sunt, î ntr-o măsură

~

mai mare sau mai mică, inconştiente. In interpretările sale, Kihlstrom A

le descrie în termeni de nivele de conştientizare. In acest sens, el descrie trei tipuri de experienţe inconştiente sau disociate: a) cu adevărat inconştiente: experienţe care nu pot fi niciodată cunoscute

introspectiv, ci doar inferate. Exemplul cel mai elocvent în acest sens îl reprezintă cunoştinţele procedurale (de pildă, principiile lingvistice şi fonologice); b) preconştiente: circumscriu cunoştinţele declarative care nu au fost activate suficient pentru a determina o experienţă conştientă. Ele subzistă latent şi pot deveni uneori conştiente, dacă le permite contextul. Experienţele preconştiente sunt evidenţiabile în

cazul percepţiei subliminale. Stimulul subliminal este procesat, chiar dacă intensitatea lui este insuficientă pentru a depăşi pragul conştienţei; c) subconştiente: cu referire la situaţiile în care stimularea este superioară pragului de conştientizare şi, cu toate acestea, subiectul nu o conştientizează. Ca exemple de asemenea experienţe pot fi invocate stările hipnotice şi fenomenele clinice disociative. Experienţele subconştiente constituie o adevărată provocare pentru modelele cognitive ale psihicului, deoarece descriu situaţii în care un

nivel înalt de activare este totuşi insuficient pentru a accesa conştientul. Kil1lstrom (1992) rezolvă dilema susţinând că orice

experienţă conştientă reclamă o relaţionare cu reprezentarea mentală

a sinelui. Deducem implicit că procesele inconştiente sunt acelea care

nu se pot raporta la schema sinelui. Unele experienţe (cele

subliminale, de exemplu) sunt prea slabe şi nu permit contactul cu

sinele, iar altele sunt în mod activ izolate de sine (de pildă, memoriile

traumatice).

Deşi teoria neodisociaţionistă poate explica numeroase fenomene

clinice, trebuie recunoscut faptul că prezenta ei nu este suficient de

palpabilă în modelele de diagnosticare sau de intervenţie terapeutică.

Puţine procedee clinice au emers din această perspectivă şi aceasta se

datorează probabil unui insuficient suport investigativ.

1.3. Integrarea modelelor psihanalitice şi cognitiviste

Recapitulând sintetic modelele psihanalitice şi cognitiviste, vom repera câţiva indicatori de comparabilitate (vezi tabelul 1.2) şi vom

oferi apoi, ilustrativ, elemente de asemănare, dar şi de diferenţiere

dintre acestea (vezi tabelul 1.3). În această comparaţie finală vom

raporta modelele cognitive mai cu seamă la modelul clasic freudian.

Această opţiune este justificată atât de popularitatea celui din urmă,

cât mai ales de numărul mare al aplicaţiilor sale clinice.

Natura complementară a atuurilor celor două abordări pare să

sugereze utilitatea parteneriatului lor (Stein, 1997). Fiecare poate

explicita ceea ce celeilalte îi scapă, rezultând astfel o alianţă care ar

putea descrie mai adecvat funcţionarea psihică, mai cu seamă cea

inconştientă. De altfel, trebuie să amintim aici că National Institute of

Mental Health din Statele Unite a organizat în ultimii ani o serie de

manifestăii focalizate tocmai pe integrarea perspectivelor

psihanalitice şi cognitive. ~

In consecinţă, reiterăm întrebarea: este oare posibil să decriptăm

inconştientul psihanalitic prin prisma concepţiilor cognitiviste şi să

favorizăm astfel integrarea lor? Răspunsurile diferă. Greenwald

You have either reached a page that i s unavai lable for vi ewi ng or reached your vi ewi ng li mit for thi s book.


Prin urmare, singura alternativă pentru o "psihobiologie a inconştientului" este una în care termenul de inconştient este folosit ca un simplu cod verbal prin care se etichetează o colecţie de procese mentale ce se exprimă comportamental, dar al căror conţinut scapă

introspecţiei. Desigur, relaţia dintre procesele psihice inconştiente şi expresiile comportamentale corespunzătoare lor este foarte delicată. Psihobiologiei îi revine aici un rol deosebit, deoarece ea este în măsură să detecteze corelatele fiziologice ale unor asemenea procese inaccesibile conştientului şi să furnizeze argumentele necesare pentru a susţine existenţa lor.

Şi totuşi, acest rol este unul prea modest dacă scopul nostru este A

acela de a elucida problematica fenomenelor inconştiente. lnsuşi

Freud, în faimosul său Proiect (Proiect pentru o psihologie ştiinţifică), elaborat în termeni neuropsihologici, pretindea mult mai mult atunci când îndemna o întreagă generaţie de psihologi şi

psihanalişti să înglobeze în modelele lor rezultatele investigaţiilor

neurobiologice ale vremii pentru a identifica mecanismele cauzale A

asociate proceselor psihodinamice. In lucrarea amintită, Freud a postulat existenţa unor unităţi bazale ale sistemului nervos comparabile cu neuronii şi a unor "bariere de contact" între aceste unităţi asemănătoare sinapselor, ulterior descoperite. În plus, el era ferm convins de existenţa unor puternice conexiuni biopsihice. Din păcate, teoria sa neuropsihologică nu a fost publicată imediat, ea văzând lumina tiparului (şi doar fragmentar) la mult timp după

moartea autorului ei. Opiniile cu privire la importanţa şi impactul perspectivei neuropsihologice freudiene asupra psihanalizei

contemporane sunt împărţite . Unii cercetători, cei care sunt convinşi că Freud nu a mai reluat teoria, consideră că tezele sale neuropsihologice au constituit o tentativă prematură şi eşuată de a fundamenta psihanaliza ca disciplină ştiinţifică riguroasă. Alţii, în schimb, sunt de părere că o parte din tezele proiectului, cele mai

valoroase, au fost încorporate de Freud în teoria sa privind interpretarea viselor (Die Traumdeutung) . Spre exemplu, într-o

reevaluare atentă a Proiectului freudian, Pribram şi Gill (1976) (apud




evaluările clinice şi de a avea o notă înaltă de obiectivitate, evaluarea lor evitând în mare măsură demersul inferenţial. În ciuda acestor achiziţii impresionante, este dureros faptul că foarte frecvent lipsesc

contactele şi, implicit, convergenţele între exploratorii creierului şi psihanaliştii inconştientului. Aceste absenţe se relevă mai cu seamă prin lipsa unor programe comune de cercetare focalizate pe un set specific de probleme, dar şi prin extensiunea mult prea mare a conceptului de inconştient în lipsa unei taxonomii viabile şi

neechivoce (Opre, 1999c). Trebuie să recunoaştem însă că, în perimetrul ştiinţelor

cognitive, asemenea neajunsuri au fost deja depăşite. Aici abordarea interdisciplinară este circumscrisă obiectivelor prestabilite de promotorii corpusului ştiinţific şi, ca atare, cvasiimperativă. De altfel,

apariţia psihologiei cognitive a fost impusă tocmai de dorinţa unei analize pluridisciplinare şi multinivelare a sistemului cognitiv uman. Este meritul acestei familii ştiinţifice şi în special al psihologiei

cognitive de a fi dezambiguizat un număr mare de fenomene psihice pentru care psihologia clasică putea oferi cel mult etichete lingvistice.

Cred că sunt în asentimentul multora dacă afirm că un model integrativ şi coerent al inconştientului reclamă imperativ coroborarea celor mai viabile rezultate ale investigaţiilor realizate de reprezentanţii celor trei abordări prezentate aici. Susţinerea lor reciprocă are cel puţin două raţiuni: mai întâi nevoia de complemeotaritate şi apoi cea a unor confirmări obiective.

1 Constructivism - orientare teo retică a cărei teză fundamentală susţine că percepţia nu este tm simplu răspuns la stimulare, ci rezultatul lmui demers constmctiv bazat pe asumpţii cognitive şi operaţii afective.




Dacă analizăm tabelul 2 .1, sesizăm că noţiunea de percepţie implicită A

circumscrie mai multe fenomene perceptive inconştiente . In cele ce urmează vom analiza pe rând, într-o formă sintetică, toate aceste experiente perceptuale. Din raţiuni pragmatice, am operat o diferenţiere la nivelul percepţiei implicite, făcând distincţie între experinţele perceptive care au loc în condiţii fiziologice şi cele ce se asociază cu diferite tulburări, percepţii implicite patologice.

2.1.1. Percepţii implicite fiziologice

2.1.1.1. Percepţia subliminală

De cele mai multe ori, atât simţul comun, cât şi psihologia ştiinţifică au acceptat şi promovat teza exclusivistă a conştienţei actului perceptiv. Dacă am rămâne consecvenţi acestei poziţii, atunci, implicit, ar trebui să acceptăm că suntem permanent conştienţi de tot ceea ce vedem, auzim, mirosim, gustăm sau pipăim. Această

conştienţă ne-ar permite să descriem şi altora experienţele noastre şi A

să acţionăm deliberat ca răspuns la solicitările mediului. In acest context, singurele mărturii privind percepţia ar rămâne doar cele introspective. În ciuda unei serioase tradiţii de cercetare bazată pe această asumpţie, interesul pentru alternativa unor percepţii

inconştiente nu a ezitat să apară. Încă de la sfârşitul secolului al XIXlea, odată cu constituirea psihologiei ştiinţifice, dar mai cu seamă în a doua parte a secolului XX, o bună parte a psihologilor experimentalişti au fost preocupaţi de studiul percepţiilor

inconştiente. Mai exact, atenţia lor a fost centrată pe verificarea asumpţiei conform căreia evenimentele din mediu ar putea influenţa

calitatea experienţelor, gândurilor şi acţiunilor noastre chiar şi atunci când nu putem conştientiza existenţa acestora (Kihlstrom, 1992, 2010; Berke, 2004).

Percepţia subliminală, fenomenul central supus cercetării în lucrarea de faţă, constituie un caz particular al percepţiei implicite. Ea

se referă la situaţiile când percepţia are loc în condiţiile în care stimulii-ţintă sunt pentru un timp foarte scurt expuşi sau au o




identificare a literelor- zona care ne oferă informaţii despre litere; c)

câmpul de identificare a cuvintelor - zona din care se obţin informaţii relevante cu privire la cuvinte. Dintre acestea, câmpul perceptual total este cel mai extins, iar cel al cuvintelor- cel mai redus.

Cercetările asupra câmpurilor perceptuale de citire ne sugerează faptul că informaţia parafoveală (informaţiile colectate de celulele vizuale exterioare zonei foveale) este utilă în realizarea citirii. Dovezi experimentale privind prelucrarea parţială a acelor cuvinte receptate

de celulele parafoveale sunt oferite de mai multe surse independente (Barber et al., 2011). Probabil prima mărturie clară o reprezintă

rezultatul unui experiment realizat de Rayner şi colaboratorii săi (1982). Procedeul lor a constat în expuneri parţiale (primele trei litere, celelalte fiind înlocuite prin X) ale unor cuvinte din poziţia n +

~

1 (n - cel mai distal cuvânt perceput foveal). In aceste condiţii,

subiecţii au dovedit o creştere semnificativă a vitezei de citire comparativ cu situaţia când le erau expuse doar cuvintele din zona de fixaţie şi aproximativ la fel de rapidă ca în situaţiile în care cuvintele n + 1 erau prezentate în formă completă. Rezultatul indică faptul că informaţiile parţiale despre un cuvânt pot fi utilizate pentru a spori viteza de citire. De altfel, şi alte studii au demonstrat că o prealabilă percepţie parafoveală a unui cuvânt conduce la reducerea timpului de fixaţie asupra acelui cuvânt când acesta va pătrunde în zona foveală (Blanchard et al., 1989). Există un model teoretic care încearcă să

explice aceste rezultate. Conform acestuia, cele trei litere percepute parafoveal vor activa vecinătatea accesului lexical, incluzând şi

cuvântul corect, dar fără ca această amorsare să depăşească pragul de identificare perceptuală. Ulterior, când ochii vor fixa cuvântul în întregime, această activare lexicală parţială va favoriza o identificare

mai rapidă a ţintei decât în cazul în care subiectul nu a beneficiat de această preactivare. Probabil cea mai surprinzătoare descoperire (Rayner et al., 1980) a fost că facilitarea oferită de această percepţie parafoveală este persistentă în timp.

Rezultate similare au obţinut McConkie şi Zola (1979) în condiţiile în care toate literele cuvântului-ţintă au suferit modificări




protejat de tensiuni prin refuzul recunoaşterii stimulilor emoţionali din mediu este confirmată de fenomenul apărării perceptuale. Interesul pentru fenomen a scăzut însă în anii imediat descoperirii lui,

astfel încât până la mijlocul deceniului opt investigarea lui a fost sporadică. Deşi mai rare în perioada menţionată, preocupări totuşi au existat, iar studiile s-au extins treptat asupra unor situaţii şi populaţii diverse, inclusiv asupra domeniului clinic. Astfel, Zuckerman (1955)

A

a analizat fenomenul în condiţiile unei agresivităţi induse artificial. In

fapt, el a studiat experimental efectul frustrării asupra conduitei perceptive la confruntarea cu stimuli neutri şi, respectiv, agresogeni. Cinci ani mai târziu, acelaşi autor a investigat apărarea perceptuală în contextul populaţiei psihiatrice (schizofreniei, depresivi etc.), relevând modalităţile prin care anxietatea poate interveni asupra

" mecanismelor defensive (vezi Zuckerman, 1960b). In ultimele două decenii, problematica apărării perceptuale a redevenit o chestiune de actualitate, în special prin implicaţiile sale clinice. Aspecte privind relevanţa clinică a fenomenului le vom relua atât în subcapitolul

următor, cât şi în capitolul 6, destinat aplicaţiilor clinice. Încă de la primele experimente care au investigat fenomenul

apărării perceptuale cercetătorii s-au confruntat cu o problemă care părea suficient de greu de soluţionat, şi anume aceea a unui paradox logic. Sesizată mai întâi de către Bruner şi Postman (1949) şi preluată mai târziu în studii critice (Howie, 1952; Luchins, 1950), dilema

poate fi formulată astfel: dacă apărarea perceptuală este într-adevăr un fenomen pur perceptiv, atunci cum poate subiectul să se apere împotriva unui stimul pe care încă nu l-a "cunoscut" (perceput)? Howie (1952) consideră că acesta este cel mai delicat aspect al fenomenului, aşa încât trebuie apelat la o altă explicaţie prin care

A

mecanismele apărării perceptuale să devină mai comprehensibile. In acest sens, Howie recurge mai întâi la o reformulare mai contrasă a paradoxului, susţinând că apărarea perceptuală reflectă deopotrivă

"un proces de cunoaştere şi de evitare a cunoaşterii". Deşi la prima vedere paradoxul pare a fi insurmontabil, la o analiză mai atentă el rămâne doar unul de factură semantică. Astfel, el devine mai uşor de




încărcătură emoţională negativă.

2.1.1.4. Atenţia selectivă ~

In orice moment, numărul evenimentelor care se produc concomitent este mult prea mare pentru a-i permite sistemului cognitiv prelucrarea atenţională (conştientă) a tuturor. Este posibilă, oricum, procesarea conştientă a cel puţin unuia dintre aceste nenumărate evenimente, astfel încât subiectul să poată desprinde semnificaţia acestuia. Două sunt întrebările cel mai frecvent adresate investigaţiilor din domeniu: a) Care sunt mecanismele acestei selecţii atenţionale? b) La ce nivel va fi procesată informaţia neselectată? Investigaţiile experimentale asupra selectivităţii atenţionale s-au focalizat asupra principalelor

canale senzoriale, şi anume vizual şi auditiv. Majoritatea modelelor dezvoltate sunt susţinute de rezultatele studiilor asupra divizării

atenţionale (vezi şi Driver, 2001; Bradley, 2009). Experimentele de ascultare sau privire selectivă reclamă

subiecţilor să îşi focalizeze atenţia asupra uneia dintre două surse de stimulare concomitentă. Ei sunt instruiţi să fie atenţi şi să raporteze detalii privitoare la informaţia transmisă prin unul dintre cei doi receptori, pentru căile vizuale sau auditive, care devine astfel canalul dominant. Ulterior sunt testaţi prin modalităţi indirecte, în vederea evaluării efectelor induse de informaţia transmisă pe canalul secundar (nedominant). O serie de studii critice (Allport, 1989; Holender, 1986; Miller, 1987) ne sugerează faptul că procedeele de investigare a atenţiei selective diferă considerabil în funcţie de gradul în care ele

permit subiecţilor mai degrabă să îşi dividă atenţia între cele două canale decât să o focalizeze doar asupra unuia.

Prin procedee de ascultare dihotomică, atunci când la cele două urechi sunt transmise mesaje diferite, Cherry (1953) a demonstrat că dimensiunile fizice (caracteristici de nivel inferior: intensitate, tonalitate, frecvenţă etc.) ale mesajului transmis pe canalul

nedominant pot fi prelucrate. În schimb, este destul de dificil să demonstrezi că trăsăturile semantice, fie şi numai ale unui cuvânt,




O alterare paradigmatică a senzaţiei şi percepţiei devenită clasică

este analgezia hipnotică. Aceasta implică reducerea gradului de

conştientizare în cazul unui stimul care, în mod normal, este dureros (Hilgard, Hilgard, 1983; Hilgard, LeBaron, 1984). Studiile psihofizice au demonstrat că asemenea sugestii sunt eficiente în reducerea durerii (senzoriale) resimţite şi a suferinţei (Hilgard, Hilgard, Macdonald, Morgan, Johnson, 1978; Knox, Morgan, Hilgard, 1974) şi că dimensiunea efectului corelează cu

susceptibilitatea hipnotică (Hilgard, 1967, 1969). Un studiu descris de Stern şi colaboratorii săi (Stern, Brown, Ulett, Sletten, 1977) oferă

~

date asupra magnitudinii efectului. In acest studiu, hipnoza este comparată cu alţi cinci agenţi activatori, incluzând aspirina, diazepamul şi morfina, subiecţii fiind expuşi atât la stimuli dureroşi prin inducţie hipotermică, cât şi la stimulare ischemică dureroasă.

Pentru subiecţii înalt hipnotizabili, hipnoza s-a dovedit mai eficientă

decât oricare dintre celelalte tehnici, însă numai efectul hipnozei a fost corelat cu hipnotizabilitatea. O analiză retrospectivă a literaturii clinice în domeniu, realizată de Hilgard şi Hilgard (1983), relevă faptul că doar sugestiile hipnotice pot produce reduceri semnificative ale durerii pentru până la 50% dintre subiecţii unui eşantion de pacienţi selectaţi aleatoriu.

Experienţele de analgezie hipnotică sunt deosebit de utile şi

pentru că ele relevă două paradoxuri pe care le putem observa şi în ~

isterie. In primul rând, în ciuda reducerii subiective a durerii experimentate de subiecţi i hipnotizaţi, sugestiile analgezice nu modifică neapărat răspunsurile psihofiziologice la stimulare. De exemplu, Sutcliffe (1960, 1961) a demonstrat acest lucru apelând la analize asupra variaţiei conductanţei electrice a pielii la subiecţi care primiseră sugestii analgezice. Această disociere între experienţa

subiectivă şi răspunsul fiziologic la stimulare este interesantă şi a sugerat unora (de exemplu, Wagstaff, 1982) că subiectul ar continua

să experienţieze durerea, însă ar nega acest lucru. Prin analogie cu




explicite este de o importanţă capitală pentru conceptul de percepţie implicită. De exemplu, Roediger şi colegii săi au descoperit disociaţii

între măsurătorile memoriei implicite şi între memoria implicită şi cea explicită (Roediger, 1990; Roediger, Srinivas, Weldon, 1989;

Roediger, Weldon, Challis, 1989, apud Kihlstrom, 1992). Analizele comparative între subiecţii cu tulburări de conversie şi

cei hipnotizaţi au multiple utilităţi. Spre exemplu, discrepanţele între descrierile pe care le fac pacienţii isteriei despre modul în care ei experimentează fenomenul şi, respectiv, comportamentul lor extern în sarcinile experimentale au fost interpretate de multe ori ca o dovadă împotriva afirmaţiilor subiecţilor hipnotici că ei ar fi de fapt incapabili să perceapă anumite evenimente (de exemplu, Jones, Flynn, 1989). Mai mult, Spanos şi colaboratorii săi (1982), discutând

rezultatele studiului de ascultare dihotomică, au concluzionat:

"Descoperirile noastre, ca şi cele ale studiilor DAF (delayed auditory feedback - fedeback auditiv întârziat) arată că subiecţii surzi hipnotic

A

în realitate aud normal" (p. 76). Insă Sutcliffe (1961), primul care a

utilizat paradigma DAF, a sugerat că ar mai exista totuşi şi alte posibilităţi interpretative. Remarcând discrepanţa tipică între ceea ce

raportau subiecţii hipnotici despre propria experienţă şi performanţele lor la sarcinile experimentale, Sutcliffe afirmă că aceşti indivizi sunt în mod esenţial induşi în eroare; ceea ce ei raportează indică faptul că nu sunt conştienţi că realitatea obiectivă este diferită de starea de

A

lucruri sugerată de hipnotizator (realitatea hipnotică). lnsă

performanţele în sarcinile experimentale arată că starea actuală a lucrurilor continuă să fie procesată în afara conştienţei (Kihlstrom, Hoyt, 1988). Această disociaţie între convingerea subiectului că el

este orb sau surd contrapusă cu dovada că informaţia vizuală sau auditivă este totuşi procesată este, în fapt, o disociaţie între percepţia explicită şi cea implicită.

2.1.2. Percepţii implicite disfuncţionale

2.1.2.1. Alterări perceptuale în sindroamele








informa pacientul cum se comportă o persoană cu adevărat oarbă, performanţa subiectului era din nou la nivelul şansei.

În timp ce Grosz şi Zimmerman (1965; Zimmerman, Grosz, 1966) au fost convinşi că pacientul simula orbirea, Brady (1966) le-a replicat că, iniţial, subiectul fusese sincer în ceea ce credea şi susţinea referitor la capacităţile lui vizuale, dar că, reacţionând la evenimentele ulterioare petrecute în viaţa sa, a ajuns din nou să

simuleze. Nu vom şti niciodată adevărul în această problemă, dar nu asta ne interesează aici. Problema acestui studiu de caz este, aşa cum au spus chiar Grosz şi Zimmerman, faptul că, evident,

"comportamentul pacientului era puternic controlat de stimulii vizuali" şi că pacientul "nega faptul că vede, în timp ce vederea sa funcţiona" (1965, p. 260) (apud Kihlstrom, 1992).

Cercetările au continuat, iar logica din spatele acestor experimente a fost utilizată într-un număr considerabil de alte studii asupra orbirii funcţionale (Bryant, McConkey, 1989c; Grosz, Zimmerman, 1970; Keehn, Keuchler, Wilkenson, 1973; Miller, 1968, 1986; Obno, Sugita, Takeya, Akagi, Tanaka, lkemi, 1974; Theodor, Mandelcom, 1973) şi a fost adaptată şi în studiul surdităţii

funcţionale (Barradough, 1966). De exemplu, folosind o sarcină cu trei opţitmi, similară cu cea a lui Grosz şi Zimmerman (1965), dar pe

un alt pacient ce suferea de orbire funcţională, Bryant şi McConkey (1989c), au descoperit o rată de 79% a răspunsurilor corecte în situaţia experimentală cu ancoră vizuală, în comparaţie cu 39% în situaţiile de control, fără nici un fel de indicii vizuale.

Sesizăm atât o preocupare sistematică pentru explicitarea acestor

comportamente atipice, dar şi o mare varietate de rezultate. Ne întrebăm, desigur, ce concluzii am putea trage din toate aceste studii? Grosz şi Zimmerman (1965) au crezut fără nici un dubiu că pacientul lui Brady şi Lind simula, iar ei, printr-o analiză comportamentală sofisticată, au reuşit să-1 prindă în flagrant. Posibil, dar nu neapărat adevărat. În termeni strict logici, persistenţa unui comportament gbidat vizual în cazul în care subiectul pretinde că este orb are acelaşi statut logic ca şi disocierile dintre memoria explicită şi cea implicită




generoasă, pennite unui număr mare de cercetători să-şi identifice şi

să-şi dezvolte nişa investigativă. Mai precis, dacă definim memoria implicită în aceşti termeni, atunci o mare parte din psihologia experimentală devine un subdomeniu al studiului memoriei implicite! De altfel, este lesne de sesizat faptul că, de la cercetătorii din psihofizică până la cei preocupaţi de mecanismele învăţării sau

psihologii sociali, toţi sunt interesaţi de "efectele ulterioare ale unor stimulări" exprimate într-o varietate foarte mare de situaţii şi care nu

reclamă o reactualizare conştientă (vezi şi Roediger, Wertsch, 2008; Berry et al., 2006).

Consideraţiile de mai sus ne relevă o problemă delicată: dacă conceptul de memorie implicită se referă la atât de multe lucruri, atunci, într-tm fel, am putea spune că nu se referă la nimic. Categoria

este prea largă şi ar trebui să fie mai bine specificată. Prin generalitatea ei, conceptualizarea actuală a memoriei implicite potenţează pericolul ca termenul să circumscrie o mare parte din studiul experimental al comportamentului. Mai mult, păstrând această definiţie, ne temem că acest construct se va dilua, iar noi riscăm să îi pierdem valoarea ştiinţifică şi, implicit, utilitatea practică. Probabil că o soluţie înţeleaptă pentru a ieşi din impas este să restrângem extensiunea conceptului, astfel încât să surprindem cât mai bine

specificitatea fenomenului pe care noi pretindem că îl studiem. ~

In volumele de după 1985 ale revistelor de specialitate din Statele Unite şi Europa sesizăm o creştere considerabilă a numărului de studii privind memoria implicită. Investigaţii similare s-au derulat şi la noi (Opre, 1994, 1997, 2000; Miclea, 1995, 1997; David, 1996,

2000). Cercetările cognitive şi neuropsihologice din aceeaşi perioadă au semnalat disociaţii izbitoare între memoria explicită şi cea implicită, arătând că, în anumite condiţii, ele pot fi complet independente. Recurgând la un demers metaanalitic calitativ, am reuşit să desprindem 14 criterii de diferenţiere între cele două sisteme mnezice. Tabelul 2.2 redă într-o fonnă sintetică tocmai aceste diferenţe.




Ttp,,f tt>.&niftli lrrtplu·v flrlll I>J1f'ri!K l'n•rnbrml

'""' Cotte'1"flr6 Snr~m...-MOtorr &..",r pt rrg•ll C"MifN"'rt:Ah' 1\ltnrl r1a1a """ tl>"ll- Otr'C:M•rn r""""""era A,:llil•ID ~ lomu'llol~li""' ll'llam r~rlul de

c.a.re.a tlW f loUIUUti JIC hu.;1 sat~ dnif'~ taKJf ţ11d~ dl!prin.lt'tliDr ln:tll.lrit .. rut•ln~r a probll!111rl. tt.riCllft'Jot ~111XW111I.r: t1 ~uru. Ll a.aooct w fuot D le biLtol pt" tf1'UI

ruiM:rJ:uuk .., !ll"mruub:e

C.it...., wmalwlt 1' fitnitrl \iin.>blle J'm'CJ>Wle \1\rl •• ~ilr wan.1.lltltr Nu11>lrul dt t'\tr>Ari, '""''"' dt ocn.tri,

"""' r'lflunqf'lr.A (de eternpi~~.J. rt'J'Id:lhc1'11ea. ,.,. ... , .. 1'4 ... .... Jgj dt fo«<hlctvl fMhodm, moolm-p.rfon~Jmljrlr \~rmlrUli, Lnn:ual etc.. ). pn~o."ln:l, ilncrl"CTr~qJ fV.all'-;'1

uMer,~h•l ck mcnric- flrn't'rlvl. I.Uftllll

Talt' ttpf« liatli:u1t 1 d~utiJjura tuwhi.d.l r- ,.." u U.:r..._mrta o.tttlplu.n::l:or lblu~ dt: uruilnr<. 'rbmul d:ln tbno1 0t 1mamr J'trt1PIOnt'f UIUIJ UUJl)l( ( I'HC&'IeiiOI.e 1 de 1111t1 C:Mie,Ord pe b&m desr:n .. ru in oglindi.

c.u•ntrfu,. C(lltlrklarc:a u~r .,li.'Ji)n: C::l.lft«'PilL\Ie cltltr:a IICrJ \-~III dtJoon:u fi'IJIN"ntMck cmlnrC',. kltn! ficllrea f)C'rtepiJ\')1

De asemenea, s-a observat că cele mai comune sarcini de memorie implicită sunt de natură verbală (itemii-ţintă sunt cuvinte),

~

deşi s-au folosit uneori şi sarcini pictografice. In toate cazurile, subiecţilor li se spune să numească sau să completeze forma fragmentată sau o parte mică a unui stimul, de obicei un cuvânt. Expunerea anterioară la un cuvânt, de pildă elefant, va produce un amorsaj identificabil doar în sarcini perceptuale, deoarece ele

~

presupun reîntâlnirea subiectului cu fragmente din stimulul iniţial. In schimb, în cazul în care etapa de encodare a constat în expunerea unei

imagini cu un elefant, aceasta va produce foarte puţin sau deloc amorsaj în raport cu sarcinile verbale de mai sus, în ciuda faptului că prezentarea imaginii activează acelaşi concept la nivelul memoriei semantice (Rajaram, Roediger, 1993; Srinivas, 1993; Weldon, Roediger, 1987). Aceste sarcini sunt considerate perceptuale (parţial), pentru că producerea amorsajului reclamă o prezentare anterioară a cuvântului cu toate caracteristicile sale vizuale. Pe de altă parte,

sarcinile perceptuale de memorie implicită pot să fie şi nonverbale. Ne referim aici la denumirea imaginilor fragmentare, la denumirea unor imagini după ce au fost expuse un timp foarte scurt sau la numirea imaginilor în situaţiile în care cantitatea de informaţie

pictografică despre aceste imagini sporeşte gradual până în momentul A

în care subiectul e capabil să le descifreze şi să le numească. In această ultimă sarcină, amorsajul este evaluat prin cantitatea minimă

de fragment necesară pennu numirea imaginii. Şi în aceste cazun,




pentru 31 de situaţii (adică 19%) s-a produs mai mult amorsaj în probele nonsemantice decât în cele semantice şi 4 (adică 2%) indică

~

un amorsaj echivalent pentru cele două situaţii. In virnttea acestor

evidenţe, autorii sus-menţionaţi afirmă că, deşi mai puţin intens decât în probele de memorie explicită, nivelul de procesare afectează totuşi destul de semnificativ performanţele la testarea implicită a memoriei.

Indicii statistici calculaţi (x2) susţin valabilitatea ultimei concluzii. În plus, ei se constituie în semnale de alarmă pentru acei cercetători

care, neglijând cerinţele metodologice, eşuează în a-şi asigura o putere statistică adecvată şi, prin urmare, le scapă efectele de slabă intensitate. Prin urmare, putem afirma că uneori un test statistic riguros ne poate oferi mai multă informaţie decât o poate face replicarea aceluiaşi experiment în condiţii identice.

~

In concluzie, putem afilma că efectele nivelului de procesare pot

fi evidenţiate la fel de bine în testele implicite ca şi în cele explicite. Mai mult chiar, sensibilitatea la LOP este aproximativ de acelaşi

nivel, fie că e vorba de teste implicite conceptuale, fie perceptuale.

Vecinătatea ortografică

Coltheart (1981) defineşte ca vecin ortografic orice cuvânt sau şir de litere care diferă de itemul-ţintă printr-o singură literă (de exemplu,

cuvântul puşcă este vecin ortografic al cuvântului cuşcă). Cele mai multe teorii explicative privind procesele implicate în recunoaşterea cuvintelor susţin că acele cuvinte care au în comun cu cuvântul-ţintă

un număr mare de litere devin şi ele activate pe durata recunoaşterii ţintei (Forster, Davis, 1984; McClelland, Rumelhart, 1986; Morton, 1979; Papp, Newsome, McDonald, Schvanveldt, 1982). O serie de investigaţii asupra efectului vecinătăţii ortografice au condus la rezultate echivoce. Ele au demonstrat că aceşti vecini ortografiei pot exercita fie un efect facilitator, fie unul inhibitor sau chiar nul asupra recunoaşterii ţintelor (Andrews, 1992; Coltheart, 1981; Grainger,

1992; Johnson, 1992). Pugh şi colaboratorii săi (1994) încearcă să ofere o explicaţie pentru aceste rezultate. Recurgâod la analiza mai




implicite (vezi capitolul 6).

2.2.4. Memorii implicite biologice

Nu este deloc surprinzător faptul că, în studiile lor privind suportul biologic al sistemelor mnezice, cercetătorii s-au focalizat exclusiv pe sistemul nervos central. Fără doar şi poate, au avut foarte multe motive în acest sens. Cu toate acestea, şi alte sisteme biologice umane (muşchi, viscere izolate sau incluse în sisteme complexe) afişează forme particulare de memorie, aşa cum poate fi dovedit prin anumite sarcini de memorie implicită procedurală .

2.2.4.1. Sistemul mnezic corporal

O primă ilustrare a unei posibile forme de memorie implicită

somatică o extragem aici dintr-un exemplu ipotetic elaborat de Henry Roediger (2003); acesta ne propune un exerciţiu de imaginaţie.

Să presupunem, spune Roediger, că un tânăr oarecare este implicat într-un accident tragic care îi cauzează o scurtă perioadă de

anoxie. Pierderea temporară a oxigenului din creier poate produce, aşa cum se ştie, deteriorări în regiunile hipocampice şi în cele perihipocampice; acestea par să fie responsabile de susţinerea

anumitor forme de memorie episodică. Pacientul se recuperează întro anumită măsură după accident şi dovedeşte la testare o inteligenţă

~

generală medie. In schimb, afişează simptome tipice de am nezie -reamintirea deficitară a evenimentelor recente, după circa câteva minute de la producerea lor. Se limitează în mare parte la a sta acasă,

îngrijit de familia sa. Într-o zi descoperă la subsol un echipament ~

pentru exerciţii fizice, lăsat acolo de foştii proprietari ai casei. Il instalează, cu ajutorul familiei, în living, lângă televizor. Petrece apoi mult timp, în fiecare zi, uitându-se la televizor şi făcând sport. Mai precis, de fiecare dată când este în faţa televizorului, în mod automat

utilizează şi echipamentul, ridicând zeci de minute greutăţi. Mama lui, psiholog pensionat, începe să îi măsoare performanţa.

Măsoară repetiţiile pe minut, dar şi schimbările de scenariu. Ea




plasmatice; în schimb, rămân în organism aşteptând reintrarea antigenului. Din acest motiv, aceste celule creează o rezervă relativ mare de forţă de celule B specializate pe un anumit

antigen. Când antigenul reapare, celulele de memorie proliferează rapid, producând numeroase celule plasmatice care pun imediat în funcţiune anticorpi pentru a combate invadatorul. În timpul răspunsului secundar, celulele de memorie generează, de asemenea, alte celule de memorie ce rămân în organism în cazul în care antigenul va apărea la o dată ulterioară.

Protecţia imunitară oferită de celulele de memorie poate dura până la 20 de ani sau chiar mai mult şi acest lucru explică de ce o persoană care a avut o boală a copilăriei, cum ar fi oreionul sau varicela, este puţin probabil să o contracteze încă o dată. Dintr-un punct de vedere evoluţionist, această adaptare ne foloseşte foarte mult, reducând considerabil incidenţa bolilor infecţioase . Fără ea,

probabil că oamenii nu ar putea supravieţui. În ciuda acestor evidenţe, o serie de s tudii consideră că această

explicaţie este prea simplistă şi că rămân încă multe mistere privind funcţionarea sistemului imunitar (Fearon et al., 2001; Lauvrau et al., 2001; Sprent, Tough, 2001). Observăm aşadar că sistemul imunitar afişează caracteristici ale memoriei şi, într-un anumit fel, funcţionarea

sa depinde de existenţa tmui "sistem propriu de memorie". Cu toate acestea, cu extrem de puţine excepţii, sistemul imunitar nu este menţionat în discuţiile despre sistemele nondeclarative de memorie din literatura psihologică.

Extrapolând, am putea accepta că poate multe alte sisteme ale corpului posedă un tip particular de memorie şi acesta are efecte

benefice pentru homeostazie şi adaptare. De altfel, date obiective pot proba faptul că diferite structuri viscerale profită într-un anumit fel de experienţa anterioară şi ajută pe această cale organismul să facă faţă la solicitările versatile ale mediului.




A

explicată postulându-se sisteme diferite. In general, sistemul memoriei declarative (implicând structuri neurale ale sistemului limbic) este responsabil de performanţele la probele explicite (sau

conştiente) de memorie, pe când sistemul procedural stă la baza deprinderilor motorii, a condiţionării clasice şi a altor forme implicite de memorie. În amnezii, sistemul responsabil de memoria declarativă este afectat, fapt dovedit de performanţele slabe ale amnezicilor la majoritatea testelor explicite. Deoarece sistemele sunt în mare măsură independente, disocierea este de aşteptat. Această paradigmă oferă adiţional o explicaţie pertinentă privind achiziţia tmor noi deprinderi

A

de către subiecţii amnezici. Invăţarea deprinderilor se presupune că e dependentă doar de sistemul memoriei procedurale, sistem care este neafectat la subiecţii amnezici, dar care în condiţiile alterării

memoriei declarative nu poate susţine singur şi reactualizările

conştiente. Aceeaşi memorie procedurală poate explica şi efectele de amorsaj atât pentru subiecţii normali, cât şi pentru cei amnezici. Rămân însă greu de explicat situaţiile în care subiecţii amnezici îşi

pot îmbogăţi şi vocabularul, chiar dacă ulterior nu sunt capabili să îşi reamintească când şi l-au îmbogăţit (Schacter, 1987). Ar fi incorect dacă am atribui aceste noi achiziţii sistemului procedural, deoarece, aşa cum am menţionat, de ele este responsabil sistemul memoriei declarati ve.

2. Teoria activării susţine că efectele de amorsaj în testele de memorie implicită pot fi puse pe seama activării temporare a reprezentărilor preexistente (Graf, Mandler, 1984; Mandler, 1980; Morton, 1979). Aceste activări se presupune că se produc automat în

cursul percepţiei şi sunt independente de procesele elaborative ale memoriei: episodice. O astfel de reprezentare activată rapid de o probă implicită nu conţine informaţie perceptuală despre itemii percepuţi şi de aceea nu contribuie la reamintirea explicită a episodului respectiv. Teza activării temporare are ca suport

constatarea că amorsarea reprezentărilor anterioare nu depinde de procesarea elaborativă (Jacoby, Dallas, 1981) şi că în anumite condiţii amorsajul se diminuează rapid atât la amnezici, cât şi la




"' 2.3. Invăţarea implicită

Este uşor de sesizat faptul că în viaţa de zi cu zi reuşim relativ repede să învăţăm cele mai adecvate răspunsuri comportamentale în raport cu anumite criterii pe care le desprindem din context. Spre exemplu,

când ne confruntăm cu o problemă de matematică sau fizică, de regulă, suntem capabili să descriem paşii pe care îi urmăm şi regulile de care ţinem seama în demersul rezolutiv. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem că nu toate abilităţile pe care le posedăm depind de cunoştinţele noastre explicite despre modul cum să le utilizăm. Există nenumărate situaţii în care învăţăm să răspundem adaptativ la solicitările mediului, fără a fi însă conştienţi de regulile ce

guvernează aceste comportamente. De pildă, cei mai mulţi dintre noi învaţă să recunoască şi să elaboreze enunţuri gramaticale fără a fi însă capabili să verbalizeze regulile care le ordonează. În domeniul psihologiei cognitive, acest tip de învăţare este etichetat prin sintagma învăţare implicită.

2.3.1. Forme şi particularităţi ale învăţării implicite A

Invăţarea implicită a devenit, în ultimele decenii, un subiect de real interes pentru cercetarea psihologică. Deşi nu este la fel de intens

studiată precum memoria implicită, studiile de învăţare implicită au depăşit de mult stadiul de pionierat şi de cercetare izolată. Se menţin însă serioase controverse în ceea ce priveşte definirea acestui tip de învăţare. Reber (1989) propune o definiţie care este şi astăzi utilizată

de un număr mare de investigatori ai fenomenului tocmai datorită generalităţii sale - "un proces inconştient de achiziţie a unor cunoştinţe abstracte". Fenomenul a fost investigat printr-o varietate impresionantă de paradigme experimentale precum: învăţarea

gramaticilor artificiale (Reber, 1967, 1989, 1993; Mathews, 1989; Witt, Vinter, 2011), învăţarea probabilistică (Reber, Millward, 1968), sistemele complexe de control (Berry, Broadbent, 1984), modelul




învăţarea ar trebui să fie conştientă la momentul producerii ei sau că aceia care învaţă ar trebui să fie conştienţi de învăţare pentru ca performanţa lor să se schimbe. Există dovezi în acest sens. Spre exemplu, într-o sarcină tipică de învăţare a unei regularităţi (vezi Clegg, DiGirolamo, Keele, 1998), participanţii stmt mgaţi să

reacţioneze la fiecare element al unei serii de secvenţe vizuale structurate secvenţial. Cercetarea a fost realizată în paradigma

~

timpului de reacţie serial (TRS) descrisă aici. In cadml acestui procedeu, la fiecare încercare, subiecţii văd un stimul ce apare întruna dintre cele câteva locaţii posibile pe ecranul unui computer şi sunt rugaţi să apese cât mai repede şi cât mai exact posibil tasta care

corespunde locaţiei stimulului. Ei nu ştiu că secvenţa de locaţii

succesive urmăreşte un pattern repetitiv, adică o anumită

secvenţialitate (Nissen, Bullemer, 1987) şi, cu toate acestea, învaţă acest pattern. Dovada învăţării este extrasă din faptul că se constată, în mod obiectiv, modificări ale performanţei în funcţie de manipulările experimentale. Astfel, sesizăm mai întâi o descreştere progresivă a timpului lor de reacţie odată cu creşterea numărului de

încercări şi apoi se poate observa că timpul de reacţie creşte în mod dramatic atunci când regularitatea structurii materialului este modificată (Cohen, Ivry, Keele, 1990; Currao, Keele, 1993; Reed, Johnson, 1994).

De cele mai multe ori, această formă de învăţare nu poate fi exprimată sau extrasă din raportări verbale (Willingham, Nissen, Bullemer, 1989; Curran, Keele, 1993). Tocmai această disociere i-a determinat pe mai mulţi autori să considere că învăţarea în asemenea

situaţii este implicită. Desigur, nu au lipsit nici criticile la adresa acestor studii. Obiecţiile majore au vizat prioritar metodologia. Ele au relevat că, în majoritatea situaţiilor, neajunsurile metodologice provin din faptul că paradigmele prin care a fost studiată învăţarea implicită au asumat categoric teza conform căreia o sarcină de evaluare a învăţării reclamă exclusiv fie procese implicite, fie procese explicite -ipoteza purităţii procesuale a testelor.

Pentru a elimina aceste neajunsuri metodologice, Destrebecqz şi




2010). Foarte probabil, dezacordul lor este cauzat de eşecul celor ce s

au aplecat asupra învăţării secvenţiale incidentale de a agrea o

accepţiune comună privind definiţiile conceptuale ale "conştienţei" şi "cunoaşterii conştiente" (vezi, pentru detalii, Dienes, Perner, 1999, 2002; Cleeremans, 2006; Cleeremans, Jimenez, 2002; Perruchet, Vinter, 2002). Mai exact, această problemă delicată a definirii conceptuale a conştienţei este de regulă ocolită şi se preferă

recurgerea la definiţii operaţionale ale acesteia. Cunoaşterea

conştientă, definită operaţional, este una ce poate fi evidenţiată prin măsurători (de exemplu, teste de recunoaştere, reamintire) pe care

cercetătorii le consideră adecvate pentru evaluarea componentelor conştientizabile ale unei experienţe de învăţare. Propensiunea cercetătorilor spre a oferi o definiţie operaţională a conştienţei a cultivat impresia că dovada (in)existenţei cunoaşterii inconştiente este

mai întâi de toate o problemă de măsurare ce ar putea fi rezolvată prin rafinări de factură metodologică (de exemplu, Destrebecqz, Peigneux, 2005). Această impresie este nefondată, deoarece verificarea sau respingerea oricărui fenomen, la urma urmei, depinde de modul cum este acesta conceptualizat, iar în schimb, acesta determină caracterul adecvat al metodei de evaluare întrebuinţate (cf. Erdelyi, 1986).

~

In articolul lor, Ri.inger şi Frensch (2010) intenţionează să

abordeze şi chiar să elucideze problemele conceptuale privind definirea conştienţei în literatura despre învăţarea implicită (de

exemplu, Cleeremans 2006; Cleeremans, Jimenez, 2002; Dienes, Perner 1999, 2002; Perruchet, Vinter 2002). Ei ne propun să

abandonăm practica comună de definire operaţională a conştienţei în favoarea mai multor abordări conceptuale. Mai exact, să adoptăm o definiţie a conştienţei centrată pe noţiunea de disponibilitate şi

accesibilitate globală (de exemplu, Baars, 1988, 1997; Block, 1995;

Dehaene et al., 1998). Ideea că accesibilitatea sau disponibilitatea globală pentru procese cognitive constituie elementul definitoriu al conştienţei are ecou în multe abordări teoretice contemporane ale acesteia (vezi Rosenthal, 1986, 2000). Metaforic vorbind, conştienţa




definirea conştienţei are puterea să inverseze efectul unor manipulări

experimentale. Spre exemplu, ce efecte poate avea această

manipulare asupra generării unor cunoştinţe secvenţiale conştiente sau dacă aceeaşi manipulare poate elimina efectele învăţării

secvenţiale inconştiente sau implicite.

Efectele asupra cunoştinţelor conştiente

Pornind de la aceeaşi conceptualizare a conştienţei, Riinger şi Frensch ne oferă şi câteva date empirice extrase din investigaţii proprii. Ele reprezintă expresii ale preocupărilor celor doi cercetători cu scopul investigării generării cunoştinţelor secvenţiale conştiente lucrând cu o versiune modificată a sarcinii SRT. Sarcina lor diferă în două moduri de versiunea standard a SRT. În primul rând, au folosit şase localizări ale răspunsurilor, ceea ce le-a permis construirea unei secvenţe simple cu un răspuns din şase elemente, care conţine constrângeri

~

secvenţiale doar de ordinul unu; de exemplu, 1-6-2-4-3-5. In al doilea rând, au mai introdus o variabilă: culoarea; răspunsurile subiecţilor sunt determinate de compararea culorii: la fiecare probă, un triunghi

mare, colorat, expus în partea superioară a ecranului trebuia potrivit în raport cu şase triunghiuri mici, colorate, expuse în partea inferioară. Participantul identifica triunghiul mic ce avea aceeaşi

culoare ca şi tritmghiul mare şi apăsa, cât mai repede şi mai acurat posibil, tasta de răspuns corespunzătoare.

După faza de antrenament, s-au măsurat cunoştinţele conştiente disponibile despre regularităţile secvenţiale. Participantul a fost informat că răspunsurile urmează un pattern repetitiv în timpul fazei de antrenament şi a fost rugat să descrie verbal ordinea serială a locaţiilor răspunsurilor după ce o identifică.

~

In ambele experimente, participanţii au completat 14 blocuri de încercări, fiind antrenaţi într-o sarcină SRT modificată. 10 blocuri conţineau regularităţi secvenţiale pentru care cunoaşterea conştientă a fost evaluată imediat după faza de antrenament. Locaţiile

răsptmsurilor pentru celelalte patru blocuri rămase (3, 7, 9 şi 12) au




Cu aj utorul criteriului nostru pentru amorsajul reetmoaşterii, am obţinut un RT pentru amorsaj în mod semnificativ mai mare în experimentul ! faţă de experimentul 2.

A

In mod evident, descoperirile acestui studiu legate de dependenţa RT pennu efectul de amorsaj asupra definirii conştienţei pot fi puse la

îndoială datorită câtorva aspecte. Spre exemplu, mărimea

eşantionului este relativ mică, iar valoarea numerică pentru criteriul referitor la amorsajul recunoaşterii este în mod arbitrar în interiorul unor limite. Cu toate acestea, rezultatele expuse aici atenţionează asupra importanţei modului de definire (operaţionalizare) a conştienţei. Aşa cum s-a văzut, acesta poate avea un impact sesizabil asupra rezultatelor investigaţiilor empirice care sondează învăţarea secvenţială explicită şi implicită.

Aşa cum am menţionat la începutul acestei secţiuni, cele mai multe investigaţii s-au concentrat asupra achiziţiei gramaticilor artificiale, a patternurilor perceptuale, a secvenţialităţilor etc. Cu toate

acestea, nu mai puţin relevante sunt studiile care au sondat procesele implicate în achiziţia unor comportamente complexe mult mai ecologice (şofatul, dactilografia, interpretarea instrumental-muzicală etc.). Atât în cazul recunoaşterii şi utilizării corecte a regulilor gramaticale, cât şi în situaţiile ecologice enumerate mai sus, subiecţii

se află de cele mai multe ori în imposibilitatea de a descrie verbal performanţele complexe pe care le realizează. Spre exemplu, un bun dactilograf nu poate declara verbal care deget al mâinii stângi este folosit cel mai frecvent pentru a tasta litera E sau care deget este utilizat mai frecvent pentru a apăsa bara de spaţiu . Iată doar câteva argumente pe care le oferim celor care încă îşi pun întrebarea: există învăţare implicită? Fenomenul a fost redundant dovedit, iar îndoiala nu face decât să încetinească adâncirea investigaţiilor. E timpul, credem noi, să ne centrăm asupra condiţiilor în care se produce acest

fenomen, asupra complexităţii reprezentărilor mentale implicate şi

mai cu seamă asupra consecinţelor cognitiv-comportamentale ce probează indirect o asemenea învăţare.




Capitolul3 Reconsiderarea diversi tătii

' fenomenelor inconştiente

Remarcăm că, odată cu sporirea criteriilor de taxonomizare, s-a redus echivocitatea delimitărilor între fenomenele inconştiente. Cu toate acestea, ne vedem nevoiţi să semnalăm persistenţa unor probleme ce reclamă încă elucidare, dar şi a unor implicaţii majore pe care le are inconştientul cognitiv asupra psihologiei personalităţii,

mai precis, asupra interpretării modelelor clasice ale personalităţii. Problemele rezidă fie în ambiguităţi, care încă persistă, cu privire la modalităţile de diferenţiere a fenomenelor inconştientului cognitiv, fie în tratarea sau încadrarea iuadecvată a unor fenomene psihice care prezintă numeroase similitudini cu cele pe care le-am studiat în capitolul 2.

3.1. Diferenţierea fenomenelor cognitive implicite

O primă chestiune, destul de delicată, o reprezintă decelarea între experienţele perceptuale, mnezice şi cele de învăţare implicită. Aşa cum am sesizat din cele expuse până aici, majoritatea mărturiilor privind percepţiile implicite se bazează pe memorie. Mai precis, în cele mai multe experimente care investighează percepţia inconştientă, informaţia extrasă în momentul stimulării, precum şi efectele ei sunt evaluate după un anumit interval temporal, perioadă ce reclamă

~

retenţie muezică. In consecinţă, este mai uşor să catalogăm aceste experimente ca studii ale memoriei decât ale percepţiei. Este, desigur, mai simplu, dar în acelaşi timp eronat; în plus, ne vom confrunta cu dezacordul şi indignarea psihologilor preocupaţi de percepţie.

Consonanţi cu tezele lui Kihlstrom (1992, 2010), oferim o soluţie de




acordat-o potenţialului proceselor inconştiente. Dacă luăm în discuţie imitarea, una dintre manierele principale de învăţare socială, discutată

de Miller şi Dollard (1941), dar şi de Bandura (1977), vom remarca faptul că aceasta poate apărea automat. Sau, dacă percepţiile,

amintirile şi gândurile pot fi reprezentate în afara conştiinţei, atunci expectanţele din teoria lui Rotter (1954) pot fi atât implicite, cât şi explicite. De asemenea, teoria constructelor personale a lui Kelly (1955) ia în calcul atât constructele personale conştiente,

verbalizabile, cât şi pe cele inconştiente, preverbale. Toate variabilele personale din teoria sociocognitivă a învăţării propusă de Mischel (1973), inclusiv construirea competenţelor cognitiv-comportamentale, strategiile de encodare, sistemele de autoreglare şi planificare pot

opera inconştient şi automat. Relativ recent, Metcalfe şi Mischel (1999) au făcut distincţia între un sistem sociocognitiv "fierbinte", care operează automat şi inconştient, şi unul "rece", care operează conştient şi deliberat. De asemenea, în cazul teoriei lui Albert Bandura (1986), este suficient de limpede exprimat faptul că

învăţarea socială poate avea loc atât implicit, cât şi explicit. În interpretarea inteligenţei sociale a personalităţii oferită de

Cantor şi Kihlstrom (1987, 2000), repertoriul individual de cunoştinţe social-procedurale, ca de altfel toate cunoştinţele procedurale,

operează automat, adică inconştient. De asemenea, cunoştinţele

sociale declarative, reprezentate de memoria episodică şi semantică,

pot fi atât implicite, cât şi explicite. Dintr-o perspectivă cognitivă, sinele poate fi văzut ca propria reprezentare mentală a personalităţii, stocată în memorie, la fel ca toate celelalte structuri de cunoştinţe (Kihlstrom, Beer, Klein, 2002; Kihlstrom, Cantor, 1984; Kihlstrom et

al., 1988; Kihlstrom, Klein, 1994, 1997; Kihlstrom, Marchese-Foster,

Klein, 1997). Această structură de cunoştinţe despre sine e în general accesibilă conştiinţei; de aceea, oamenii, chiar şi cei cu amnezie, care nu au acces la memoria autobiografică (Klein, Cosmides, Costabile, 2003; Klein, Loftus, Kihlstrom, 1996; Klein, Loftus, Kihlstrom, 2001; Tulving, 1993) sunt capabili să se descrie şi să identifice trăsăturile fizice, de personalitate şi privind relaţiile sociale care sunt




Astfel, sarcinile de măsurare a motivaţiei explicite îi cer subiectului

să reflecte şi să raporteze propriile dorinţe conştiente; în ceea ce

priveşte sarcinile elaborate pentru a cuantifica motivaţia implicită,

acestea nu reclamă acest lucru. Desigur, existenţa inconştientă a

dorinţelor sexuale şi agresive, deduse din reprezentări simbolice, cum

ar fi simptomele şi conţinutul oniric, a reprezentat cheia psihanalizei A

freudiene. In laborator, motivaţia implicită poate fi exemplificată prin

sugestia posthipnotică, în care subiectul se angajează într-un

comportament sugerat, fără a fi conştient de sugestie sau chiar de intenţia de a acţiona.

A

In istoria recentă a psil1ologiei, conceptul de "motivaţie

implicită" a fost pentru prima dată formulat de McClelland şi

colaboratorii săi (1989), în mod curios, fără nici o referinţă la

conceptul de "memorie explicită", dezvoltat deja de Graff şi Schacter

(1985). Pentru McClelland şi echipa sa, motivaţiile explicite sunt

autoatribuite: persoana este conştientă de motivaţiile sale, poate

reflecta la ele şi le raportează în interviuri sau chestionare de

personalitate. Motivaţiile implicite, prin contrast, sunt deduse din

performanţa personală, în urma implicării în sarcini specifice, precum

Testul Tematic de A percepţie (TA T). Am putea spune că diferenţa

dintre motivaţiile implicite şi cele explicite reprezintă extensia unei

diferenţe semnalate de McClelland (1980). Acesta a mers dincolo de

măsurători şi a postulat două sisteme motivaţionale disociabile, unul

explicit, iar celălalt implicit. Sistemul motivaţional explicit este

accesibil conştientizării, pe când celălalt nu; cu toate acestea, sistemul

implicit poate influenţa în mod inconştient experienţa individului,

gândirea şi acţiunile sale. Altfel spus, în virtutea motivaţiilor

implicite, oamenii se angajează în comportamente orientate spre

scopuri, fără a fi însă conştienţi de motivaţiile sau scopurile lor.

Dorind să obţină o sustenabilitate empirică, McClelland şi

colaboratorii săi (1989) au invocat două tipuri de dovezi pentru a

fundamenta disocierea dintre motivaţiile explicite şi cele implicite. În

primul rând, ei au subliniat faptul că indicii de corelaţie dintre

scorurile motivaţionale obţinute cu ajutorul unor instrumente cum ar








~

precum evaluările, clasic consacrate, ale atitudinilor conştiente. In al doilea rând, trebuie demonstrat că atitudinea implicită este disociată de atitudinea explicită. Acest lucru reclamă mai mult decât o

comparare directă a scorurilor asupra măsurătorilor explicite şi ~

implicite. In compararea memoriei explicite cu cea implicită, indiciile (ancorele) prezentate subiectului, de exemplu, primele trei litere ale unui cuvânt-ţintă (de exemplu, cas ... pentru cuvântul-ţintă cascadă), sunt menţinute constant în ambele tipuri de teste: adică, dacă în testul

explicit subiectului i se cere să-şi amintească un element din listă, care a început cu aceste trei litere (cas ... ), atunci, în cazul testului implicit, subiectul este rugat să raporteze primul cuvânt care îi vine în minte atunci când vede aceleaşi litere (cas ... ). Ca atare, e bine să conştientizăm faptul că, atunci când o măsură a amorsajului atitudinal este comparată cu datele extrase cu ajutorul unui chestionar de atitudini explicite, diferenţele sesizate se pot datora variaţiei de metodă şi nicidecum nu va exprima diferenţa dintre atitudinile conştiente şi cele inconştiente (Kihlstrom, 2004).

Cu toate că mulţi psihologi contemporani tind să privească

emoţia ca fiind intrinsec conştientă, există acum suficiente probe care atestă că emoţiile inconştiente sunt o realitate (Kihlstrom, 1999, 2008; Berridge, Winkielman, 2003). Pentru ca o emoţie inconştientă să fie generată, trebuie să existe o reţea subcorticală capabilă să

~

determine reacţii "preferenţiale". In anumite condiţii, reacţiile

"preferenţiale" pot influenţa mai târziu comportamentul de consum al unei persoane fără ca aceasta să fie capabilă să conştientizeze reacţia afectivă în momentul în care a fost generată. Prin urmare, în situaţiile în care creierul generează un răspuns afectiv pentru care persoana nu are o experienţă conştientă, putem vorbi într-adevăr despre existenţa unei emoţii inconştiente.




conduce cu siguranţă la o diluare exagerată a demersului şi

interpretării paradigmatice. Acest lucru ar nemulţumi cu siguranţă o altă categorie de lectori; mă refer acum la cei care sunt familiarizaţi cu tema abordată şi preocupaţi de rigoarea cercetării în domeniu şi cărora le sunt adresate în special aceste două capitole. Ele reprezintă, în primul rând, un ghid practic pentru cei ce îşi propun investigarea percepţiei subliminale sub un control experimental riguros al

variabilelor implicate.

4.1. Modalităţi de generare a stimulilor subliminali

Există mai multe modalităţi prin care stimulii-ţintă pot deveni subliminali. Date fiind constrângerile de spaţiu impuse acestui capitol, precum şi prevalenţa studiilor din domeniul percepţiei

vizuale, vom descrie aici doar metodele cele mai des utilizate în generarea stimulilor subliminali vizuali. Ele au fost selectate în urma unei metaanalize calitative pe care am aplicat-o asupra unui număr semnificativ de studii experimentale ce au sondat fenomenul percepţiei subliminale.

4.1.1. Expunerile de scurtă durată

Procedura constă în scurte expuneri la acţiunea unor stimuli (15-20 A

ms), astfel încât subiecţii nu pot conştientiza prezenţa acestora. In acest scop, se apelează la un dispozitiv electronic special conceput

(tahistoscop), care permite reglarea timpului de expunere pe un palier întins, de la milisecunde la secunde. Progresele relativ recente din domeniul informaticii au permis elaborarea unor programe (softuri) sau subrutine special destinate generării stimulilor subliminali (de

A

exemplu, SuperLab, Inquizit, E-Prime etc.). In paradigma scurtei

expuneri, stimulii devin subliminali ca urmare a unei stimulări

insuficiente temporal a celulelor receptoare de pe retină, fapt ce nu permite depăşirea pragului senzorial al conştienţei. Procedura presupune două faze. Prima corespunde determinării individuale şi




privind eficacitatea mascării în studiul percepţiei inconştiente. Este foarte probabil, afirmă Turvey, ca mascarea energetică şi cea figurală să fie mediate de mecanisme cognitive diferite. Astfel, se consideră că mascarea energetică operează periferic, obscurizând stimulul-ţintă înainte de a se declanşa orice proces cognitiv central. Prin contrast, mascarea figurală operează la nivelul proceselor cognitive superioare, permiţând astfel procesarea inconştientă a reprezentării stimulului. Eficienţa celor două tipmi de mascare este dependentă de energiile stimulilor incriminaţi (ţintă şi mască) şi de intervalul temporal dintre

aceştia. Mascarea periferică nu se produce dacă energia stimululuimască este inferioară stimulului-ţintă. Mascarea centrală presupune, în schimb, ca cei doi stimuli să posede acelaşi nivel energetic şi se supune adiţional şi unei alte reguli. Această regulă impune relaţionarea duratei de exptmere a ţintei cu cea a intervalului minim

dintre stimuli, reclamat de mascare. Mecanismele mascării centrale operează doar în condiţiile utilizării unor "măşti" figurale, nu şi în cazul celor energetice.

În afara modelului propus de Turvey, au fost avansate şi alte teorii explicative privind mecanismele de mascare periferică şi

centrală, dintre care cea mai bine articulată este cea propusă de Marcel (1983a, 1983b). Tezele centrale ale acestui model pot fi

sintetizate astfel: 1. prin mascarea periferică, informaţia obţinută de subiect este mult

prea săracă, astfel încât ea nu permite realizarea unei reprezentări cognitive reclamate de procesările inconştiente şi cu atât mai puţin o reprezentare verificabilă prin introspecţie;

2. mecanismele mascării centrale lasă neafectate reprezentările

necesare unor prelucrări inconştiente;

3. mascarea centrală face ca identificarea conştientă a stimulului să fie afectată, deoarece, conform principiilor gestaltiste, prin combinarea reprezentării cognitive a ţintei cu cea a măştii se constituie o singură unitate perceptivă.




date introspective nu vor constitui niciodată dovezi convingătoare pentru existenţa percepţiei inconştiente, în particular subliminale.

4.2.2. Evaluări comportamentale ale conştienţei

Cele expuse în subcapitolul precedent ne-au convins de faptul că experimentele care au recurs la introspecţie ca unică mărturie a percepţiilor subliminale au eşuat în încercarea de a convinge comunitatea ştiinţifică de existenţa acestora. Eşecul lor nu a condus însă implicit şi la reducerea interesului pentru fenomen; dimpotrivă,

investigaţiile au continuat, iar criteriile de confirmare au sporit. Atenţia cercetătorilor s-a centrat mai cu seamă pe indicii

comportamentali ca reper al conştientizării actului perceptiv. Cu siguranţă, cel mai popular experiment care a utilizat această

paradigmă este cel realizat la mijlocul secolului XX de către James Vicary, tm studiu care a stârnit multe controverse. Mijloacele de informare în masă ale vremii, cele cu mai puţine pretenţii ştiinţifice,

au preluat şi supralicitat rezultatele experimentului. Desigur, intenţia lor nu era alta decât aceea de a satisface nevoile unui public avid de senzaţional şi de a spori expectanţele acestuia, lucru pe care I-au şi reuşit (vezi capitolul 7).

În perioada 1970-1980, de un real interes pentru psihologii experimentalişti s-au dovedit a fi rezultatele unor investigaţii care au utilizat doar criterii comportamentale de diferenţiere

conştient/inconştient (Balota, 1983; Fowler et al., 1981 etc.). Studiile amintite sugerează faptul că stimulii-ţintă pot fi percepuţi, chiar dacă condiţiile de expunere nu permit discriminarea lor de stimulii

alternativi. Autorii pretind că inabilitatea de a discrimina între stimuli alternativi este un indicator mult mai valid al absenţei percepţiei conştiente. Se pare că aceste rezultate au fost într-atât de convingătoare, încât au determinat o adevărată renaştere a interesului

pentru procesele perceptuale inconştiente . Nota de obiectivitate a acestei noi paradigme a sedus numeroşi cercetători care nu au întârziat să dezvolte şi noi paradigme investigative. Unul dintre













































































Date post:	28-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	mesuzana-1
View:	9 times
Download:	0 times

Binder1_Part3

Documents