+ All Categories
Home > Documents > Biblio Tec on Omie

Biblio Tec on Omie

Date post: 26-Jan-2016
Category:
Upload: bogdan-ionut
View: 20 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
Description:
facultate
68
Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava Facultatea de Istorie și Geografie CURS BIBLIOTECONOMIE
Transcript
Page 1: Biblio Tec on Omie

Universitatea “Ștefan cel Mare” din Suceava

Facultatea de Istorie și Geografie

CURS

BIBLIOTECONOMIE

Page 2: Biblio Tec on Omie

Suceava 2015

I. INTRODUCERE ÎN BIBLIOTECONOMIE

1. Despre biblioteconomie

Termenul de biblioteconomie provine din limba franceză (bibliothéconomie, rezultat din bibliothèque), unde a fost împrumutat din limba greacă: bibliotheke (biblion – carte şi theke- dulap). Este folosit pentru prima oară (cu sensul de organizarea, conservarea şi administrarea bibliotecilor), de către Martin Schrettinger, în anul 1808, în lucrarea Versuch eines sollständigen Lehrbuches der Bibliothekswissenschaft (Încercare de manual complet de biblioteconomie). La noi, este menţionat pentru început, în proiectul de înfiinţare a unui Institut de Paleografie, întocmit de Grigorie Bengescu, în anul 1862, în care se menţionează că la etaj va funcţiona o sală pentru : "predarea secţiunilor de ştiinţe arhivistice, paleografie, diplomatică şi bibliteconomie".

Odată cu folosirea noţiunii de biblioteconomie, au început să apară şi primele explicaţii şi definiţii. Reproducem o definiţie mai amplă dintr-o lucrare de referinţă din spaţiul francez: “Biblioteconomia face parte din bibliologie (ansamblul disciplinelor cărţii), împreună cu bibliografia (ştiinţa organizării şi comunicării informaţiilor înmagazinate în cărţi şi alte tipuri de documente), tehnica muncii intelectuale (ansamblu de reguli şi metode care organizează studiul, cercetarea şi creaţia spirituală) şi bibliofilia (cercetarea cărţii şi a bibliotecii în evoluţia lor istorică)”.

Profesorul N. Georgescu-Tistu, un nume de referinţă al bibliologiei româneşti de început, definea astfel biblioteconomia: “Biblioteconomia – disciplină care sistematizează, ca ramură a bibliologiei, toate preocupările teoretice şi practica având ca obiect biblioteca: organizarea ei ca unitate de sine stătătoare şi ca verigă a unei reţele, strângerea fondurilor de cărţi, depozitarea ordonată şi prezentarea clară a lor în cataloage, servirea promptă a cititorilor şi orientarea lor în lectură, propaganda cărţii, în care intră, de asemenea, localul şi mobilierul adecvat al bibliotecii”.

Definiţia ultimă dată Biblioteconomiei de Organizaţia Internaţională de Standardizare (ISO) o regăsim în ultima ediţie a Dicţionarului elaborat de prof. Mircea Regneală: “Biblioteconomia este ştiinţa care se ocupă cu organizarea, gestionarea şi legislaţia de bibliotecă”.

În ceea ce ne priveşte, termenul de bibliologie a fost întrebuinţat prima dată, cu sensul restrâns de bibliografie, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, în revista “Din Moldova” (Iaşi, 1862-1863), iar preocupările bibliologice de un ecou mai larg datează din secolul al XIX-lea. Din secolul anterior, au rămas unele hrisoave de la Grigore Ghica al III-lea (1766) şi Alexandru Ipsilanti (1766), în care se fixează câteva principii de organizare şi funcţionare a bibliotecilor academiilor din ţările româneşti. Din secolul al XIX-lea, în afara unui număr de regulamente privind funcţionarea bibliotecilor, datează prima lucrare de biblioteconomie (Proiectul de organizare şi completare a Bibliotecii Naţionale din Iaşi), rămasă în manuscris şi păstrată până astăzi la Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Eminescu” din Iaşi.

A fost elaborată de Bogdan Petriceicu Hasdeu şi se referă la ansamblul problemelor cu privire la bibliotecă: rolul bibliotecii, completarea, organizarea şi conservarea colecţiilor, localul de bibliotecă etc. Această lucrare utilizează o bogată bibliografie şi mai conţine un sistem propriu de clasificare. Ulterior, au continuat să existe preocupări cu privire la studiul bibliologiei,

2

Page 3: Biblio Tec on Omie

apărând lucrări importante din domeniul bibliografiei, în primul rand, volumele de specialitate realizate de Ioan Bianu, Nerva Hodoş şi Al. Sadi Ionescu.

Avem în vedere : Bibliografia românească veche, al cărei prim volum apare în anul 1903 (Ioan Bianu, Nerva Hodoş), Catalogul manuscriptelor româneşti (Ioan Bianu, în 1907), Bibliografia periodicelor româneşti (Al. Sadi Ionescu, Nerva Hodoş, în 1913). Între cele două războaie mondiale, biblioteconomia a devenit şi la noi disciplină de învăţământ universitar, mai întâi la Şcoala superioară de arhivistică din Bucureşti (1931) şi apoi la Universităţile din Bucureşti şi Cluj (1932). Lucrările din domeniul biblioteconomiei au urmat în general modelul franco-italian.

2. Evoluția scrisului

Istoria scrisului cuprinde diferite sisteme de scriere, primele apărute în epoca bronzului (sfârșitul mileniului al IV-lea î.Hr.). În general este acceptat faptul că adevărata scriere a limbii (nu doar a numerelor) a fost inventată în mod independent în cel puțin două locuri: Mesopotamia (în special în Sumerul antic) în 3200 î.Hr. și în Mesoamerica în 600 î.Hr.. Doisprezece scrieri mesoamericane sunt cunoscute, cea mai veche fiind cea olmecă sau cea zapotecă, ambele din Mexic.

În unele cazuri cercetătorii civilizațiilor antice consideră scrierea drept elementul de diferențiere între „oraș” și „sat”. Acești cercetători definesc „satul” ca fiind așezarea în care nu au avut loc schimburi de informații scrise, în timp ce „orașul” este așezarea în care este folosită scrierea pentru schimburi de informații și pentru înregistrarea acestora.

Suportul de scris: piatra, tăbliţe de lut (argilă), scoarţă de copaci, lemn, metal, mătase, piei de animale (pergament), papirus (Egipt, Sicilia), hârtie. Cartea scrisă pe papirus se prezenta sub formă de sul scris în coloane verticale sau orizontale. Pergamentul avea avantajul de a putea fi scris pe ambele feţe. Deşi a fost cunoscut dinainte, se consideră, în general, că a apărut în antichitatea greco-romană, în sec. II î. H., la Pergam, oraş din Asia Mică. Prin perfecţionările şi tehnicile desăvârşite de prelucrare, materialul a ajuns să poarte numele acestei localităţi.

Hârtia a fost inventată în China, în anul 105 d. H., fiind confecţionată din mătase şi bambus. În evoluţia producerii sale, cunoaşte trei perioade:

Hârtia cea mai veche, arabă, numită bombicină, obţinută din bumbac, folosită în Orient, Bizanţ, dar şi în Europa, începând cu sec. al XII-lea. La noi n-a fost folosită niciodată.

Hârtia cu filigran: s-a fabricat pentru prima oară în Italia, la sfârşitul secolului al XIII-lea, apoi în Franţa şi în alte ţări europene.

Hârtia din cânepă, in sau lână, lipsită de filigran, atestată încă din secolul al XIV-lea. În secolul al XIX-lea, hârtia a început să se fabrice pe cale industrială.

3. Cartea manuscrisă și tipărită în Țările Române

Cartea manuscris în limba slavonă. Adoptarea alfabetului chirilic, a limbii slave ca limbă de cultură: în secolul al X-lea”(…), când poporul şi limba română se formaseră pe deplin”. Astfel, după o primă fază a creştinismului în limba latină, începând cu sec. al X-lea, cultura noastră a primit influenţa bizantino-slavă; tot de acum datează primele inscriptii slave.

3

Page 4: Biblio Tec on Omie

Limba slavonă a fost limba noastră de cultură, a celor mai conservatoare instituţii: biserica ortodoxă şi administraţia. Româna (limba comună a tuturor românilor, vorbită şi treptat scrisă) şi slavona au funcţionat paralel, ca în multe alte părţi ale Europei.Cele mai vechi manuscrise slavone copiate la noi datează din sec. XII-XIII. Cel mai vechi manuscris slavo-român cu dată certă, scris pe teritoriul României este un Tetraevanghel, realizat, în anii 1404-1405, de către popa Nicodim, la mănăstirea Tismana. Treptat, arta caligrafierii şi ornamenticii capătă şi la noi, în perioada premergătoare tiparului o puternică dezvoltare. Materialele necesare se importau din Cehia, Silezia, Veneţia, Austria. Prima moară de hârtie de la noi datează din anul 1546. A fost construită la Braşov.

Cele mai importante scriptorii:

În Ţara Românească: mănăstirea Bistriţa; În Transilvania: mănăstirile Feleac şi Prislop. În Moldova: mănăstirile Neamţ (Gavriil Uric, 1429- 1436, cărturar şi artist, creator de

şcoală, pune bazele unei şcoli naţionale de tradiţie bizantină, împământeneşte şi impune ornamentul geometric. Cel mai cunoscut manuscris realizat de el este Tetraevanghelul din 1429, astăzi la Biblioteca Bodleiană a Universităţii din Oxford), Putna (Tetraevanghelul din 1473, cu prima miniatură cu subiect laic, singura imagine contemporană cu domnitorul, reprezentându-l pe Ştefan cel Mare; Sintagma bizantinului Matei Vlastaris; tratate de medicină; cronicile domniei lui Ştefan cel Mare; manuscrise muzicale realizate în şcoala muzicală condusă de protopsaltul Eustatie, unul din marii cărturari ai epocii; alte texte liturgice, dogmatice, de exegeză şi de edificare morală. Activitatea scriptoriului era strâns legată de cea a şcolii “greco-slavo-româneşti”), Dragomirna (în timpul mitropolitului Anastasie Crimca, 1609-1637, aici a funcţionat o adevărată şcoală de caligrafi şi miniaturişti, ce a abordat o nouă manieră de ornamentare, îndepărtându-se de canoanele indicate în erminii. Astăzi, mănăstirea păstrează 7 manuscrise miniate din producţia şcolii).

Observaţii: În limba slavonă s-au realizat, de către cărturarii români, şi opere originale, din domeniul literaturii religioase, istorice sau moralizatoare.Ieşite din ţară pe diverse căi, multe din manuscrisele realizate în scriptoriile româneşti îmbogăţesc patrimoniul multor renumite biblioteci din Anglia, Austria, Bulgaria, Franţa, Egipt, Serbia, Rusia, Ucraina, Muntele Athos, Orientul Apropiat ş.a.

Cartea manuscris în limba română.

Cele mai vechi texte:

Psaltirea Hurmuzachi (sf. sec. XV-XVI) Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung

Primele centre culturale cu activitate literară în limba română:

• Sibiu (Filip Moldoveanul, primul tipograf în limba română: Catehismul luteran românesc, 1544)

• Braşov (Coresi tipăreşte 11 cărţi în limba română)

• Nordul Moldovei (textele rotacizante, Pravila de la Putna)

• Cartea tipărită.

Începuturile tiparului în lume.

4

Page 5: Biblio Tec on Omie

Johann Gutenberg, născut la Mainz (1394/1399-1468), inventatorul tiparului cu caractere mobile. Prima carte tipărită: Biblia cu 42 de rânduri (1452-1455). Incunabul= carte tipărită până în anul 1500.

Tiparul în Ţările Române (Sec. XVI):

• M-rea Dealu (tipografia lui Macarie, 1508);

• Târgovişte (tipografia lui Dimitrie Liubavici, 1545)

• Bucureşti , M-rea Colentina (tipografia lui Lavrentie, 1582).

• Alte centre, în Transilvania: Cluj, Braşov, Sibiu, Alba-Iulia, Oradea, Abrud, Orăştie, Sebeş.

• Sec. XVII. În Ţara Românească: Câmpulung Muscel (1635), M-rea Govora, M-rea Dealu, Târgovişte, Bucureşti, Buzău şi Snagov. Cărţi importante: Îndreptarea legii (1652); Biblia (1688).

În Transilvania: Alba Iulia (Noul Testament, 1648 – prima traducere integrală a N. T. şi document al unităţii limbii româneşti).

În Moldova: Suceava (?), Iaşi (Cartea românească de învăţătură duminicile preste an sau Cazania lui Varlaam, 1643; Pravila lui Vasile Lupu, 1646).

Cartea tipărită în alte limbi: slavonă, greacă, maghiară, arabă.

Sec. XVIII. Noi centre tipografice: Râmnic, Rădăuţi, Blaj, Viena, Buda, Dubăsari, Movilău.

Sec. XIX. Noi centre tipografice: M-rea Neamţ, Cernăuţi.

4. Istoria bibliotecilor

Biblioteca = dulap cu cărţi (biblion-carte, theke-dulap).

Definiţii ale bibliotecii:

colecţie organizată, publică sau particulară, de cărţi, manuscrise, periodice, alte documente grafice şi iconografice.

instituţie care achiziţionează tipărituri, manuscrise, periodice şi alte categorii de documente (stampe, hărţi, fotografii, etc), le conservă şi le organizează pentru a satisface cerinţele de informare şi documentare ale cititorilor.

edificiu, sală, încăpere special amenajată care adăposteşte colecţii de cărţi, manuscrise, periodice şi alte documente.

mobilier alcătuit din rafturi, poliţe etc., de regulă cu formă şi dimensiuni standardizate, în care se aranjează şi se păstrează colecţii de cărţi, periodice, etc.

Bibliotecile din antichitate: Egiptul antic (Memphis, Alexandria); Mesopotamia (Uruk, Ninive); Asia Mică (Pergam); Roma antică (Biblioteca Ulpia); colecţii particulare (ale lui Aristotel, Cicero, cea din Herculanum).

Bibliotecile în Evul Mediu. Adăpostite în mănăstiri, au permis supravieţuirea culturii greco-romane. Se copiază o parte din valorile culturii antice. Din 2000 de autori greci s-au păstrat opere numai de la 280, şi din 770 de autori romani, numai de la 110 au ajuns scrieri până astăzi.

5

Page 6: Biblio Tec on Omie

Se dezvoltă biblioteci în Bizanţ, pe Muntele Athos, pe Muntele Sinai, iar în Occident, la mănăstirile de la Corbie, Saint-Gall, Monte Casino, etc. Pe lângă unele din ele, au funcţionat scriptorii.

Biblioteci constituite de arabi: Bagdad, Cordoba.

Începând cu sec. XII, se pun bazele bibliotecilor pe lângă catedralele din Franţa (Paris, Chartres), apoi şi în Italia. Aceste biblioteci, mai târziu, vor forma nucleul viitoarelor biblioteci universitare. În sec. următor, în Europa, bibliotecile se scot din mănăstiri, din locurile ascunse.

Bibliotecile colegiilor şi universităţilor întrec ca număr de volume, bibliotecile mănăstireşti. Cărţile sunt expuse în săli special amenajate. Fiecare din exemplarele expuse în sala de lectură erau legate cu lanţuri de pupitru. Altă parte a fondurilor se păstra într-un depozit alăturat. Din rândul marilor biblioteci: Sorbona, Oxford, Cesena.

Bibliotecile în perioada Renaşterii. În special, în sec. XV-XVI, a fost o perioadă de înflorire pentru biblioteci, în incinta cărora aveau loc şi evenimente artistice deosebite. Biblioteci renumite: Libreria Vecchia sau Libreria Sansoviniana, de la Veneţia; biblioteca Laurenziana (după proiectul lui Michelangelo), de la Florenţa; Biblioteca Escorial din Spania.

Producţia de carte creşte prin apariţia şi perfecţionarea tiparului. În anul 1537, pentru prima oară, în Franţa, Francisc I promulgă Legea depozitului legal, care se va extinde apoi în toată Europa. Începând cu sec. XVII, alături de bibliotecile regale, universitare şi bisericeşti, mari savanţi, artişti, nobili, dregători, colecţionează cărţi şi întemeiază biblioteci. Marile biblioteci particulare stau la baza unor cunoscute biblioteci de astăzi.

Biblioteca modernă. Dezvoltarea societăţii în ansamblu, a tiparului, determină un mare salt în activitatea bibliotecilor, în diferenţierea acestora.Alături de marile biblioteci enciclopedice, apar primele biblioteci specializate. În prima jumătate a sec. XIX, se reorganizează pe baze moderne mari biblioteci, ca: British Museum, Biblioteca Naţională din Paris, Biblioteca Congresului de la Washington, etc. Biblioteca este concepută ca un serviciu public, indispensabil unei societăţi civilizate; funcţia de bază fiind de difuzare a culturii.

UNESCO (1946, Organizaţia Naţiunilor Unite pt. Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, subdiviziune a ONU), acordă o importanţă crescândă programelor internaţionale de dezvoltare a bibliotecilor.

5. Bibliotecile românești

Primele biblioteci din Ţările Române au fost legate de apariţia mănăstirilor şi de dezvoltarea vieţii statale.

Vechi mănăstiri cu scriptorii şi biblioteci: Vodiţa, Tismana, Neamţ, Moldoviţa, Putna, Prislop, etc. În bibliotecile mănăstireşti s-au găsit: manuscrise în slavonă şi greacă (Bistriţa – Moldova, Putna, Neamţ, Humor, Dragomirna, Suceviţa, Cozia, etc.; cele mai vechi manuscrise în limba română (Voroneţ, Putna);

Cele mai vechi tipărituri apărute la noi (Bistriţa-Oltenia).

Bibliotecile din m-rile Văcăreşti şi Mărgineni atrag atenţia cărturarilor vremii.

Biserica “Sf. Nicolae” din Şcheii Braşovului are o importantă colecţie.

Aceste aşezăminte, pe lângă care au funcţionat şi primele şcoli româneşti, aveau obligaţia de a le păstra în bune condiţii. Se emiteau documente, în sensul acesta, cum este hrisovul din vremea lui Alexandru

6

Page 7: Biblio Tec on Omie

Cel Bun (1407): domnul, împreună cu mitropolitul Iosif, cere stareţului m-rilor Neamţ şi Bistriţa să aibă în grija sa şi cărţile acestor m-ri.

Paralel cu bibliotecile mănăstireşti, se dezvoltă, din sec. al XV-lea, şi bibliotecile domneşti şi boiereşti.

Biblioteci domneşti: la curţile lui Petru Şchiopul, Vasile Lupu, Gh. Duca, Şerban Cantacuzină, C-tin Brâncoveanu, Dimitrie Cantemir. Cea mai vestită, în special pentru cartea străină rară, a aparţinut lui Nicolae Mavrocordat (M-rea Văcăreşti).

Biblioteci boiereşti: Grigore Ureche, Miron Costin, Luca Stroici, Udrişte Năsturel, stolnicul C-tin Cantacuzino. Nici una n-a rezistat vicisitudinilor timpului.

În Moldova: Biblioteca de la Miclăuşeni (a familiei Sturdza). S-a format de-a lungul a 200 de ani, începând cu 1755 şi până la sfârşitul celui de al doilea război mondial, datorită preocupărilor culturale ale familiei: Dimitrie Sturza logofătul, Dimitrie C. Sturza-Scheianu, Dimitrie A. Sturdza. Mare parte din volume erau achiziţionate din Franţa. În 1839, Mihalache Sturdza dona 600 de volume bibliotecii publice din Iaşi. Astăzi, ceea ce a mai rămas din marea bibliotecă se păstrează în BAR, BCU –Iaşi, Biblioteca Episcopiei din Roman, DJAN din Iaşi şi Piatra Neamţ, în unele biblioteci mănăstireşti (Agapia, Văratec).

Biblioteca de la Stânca (lângă Iaşi), moşia lui Iordache Rosetti Roznovanu. Un fragment de catalog menţionează 1939 vol., printre care lucrări de Voltaire, Rousseau, Diderot, clasici greci în ediţii complete, literatură franceză, periodice franţuzeşti.

În Muntenia: Biblioteca Brătienilor, de la moşia Florica. Ion C. Brătianu (1827-1891)a adunat cărţi rare, stampe, ediţii de preţ. De fişarea şi catalogarea lor se ocupa singur. Cu timpul, a devenit un adevărat fond istoric de referinţă pentru istoriografia românească şi privitoare la istoria românilor. S-a mărit substanţial mai ales prin grija lui Ion I. C. Brătianu. Dorea să întemeieze o bibliotecă publică, fapt realizat după moartea lui, în anul 1927. Eliza Brătianu, văduva sa, a îânfiinţat Biblioteca Ion I. C. Brătianu, ale cărei preţioase fonduri aparţin în prezent colecţiilor speciale ale BN, fiind adăpostite în clădirea din str. Amzei din Bucureşti.

Primele şcoli au dus la înfiinţarea primelor biblioteci şcolare: la “Sf. Trei Ierarhi”, la “Sf. Sava” din Bucureşti, acestea stând la baza importantelor colecţii universitare de mai târziu.

În sec. XIX, are loc o democratizare a lecturii, cartea ajungând şi la mahala. Bibliofilii erau tot ai numeroşi; sunt tot mai multe biblioteci particulare, ce ilustrează o parte din viaţa intelectuală a românilor, ideile, gusturile şi stilul de viaţă.

În primele decenii ale sec. XIX, apar primele cabinete de lectură, ce funcţionau pe lângă librării. În 1827, se înfiinţează la Bucureşti prima librărie, pe lână care exista un astfel de “cabinet-chilie”. Aceste cabinete se înmulţesc după 1830.

Unele au cataloage tipărite. În Moldova, funcţionau cabinete pe lângă librăria lui Ioan Bogusz , din 1830, şi pe lângă librăria Henig (1840).

Creşterea nr. de cititori a dus la apariţia marilor biblioteci publice. La începuturile organizării moderne a bibliotecilor au contribuit: Petrache Poenaru şi Gh. Asachi. Ei au pus bazele juridice şi organizatorice, au introdus reglementări privind crearea unor biblioteci naţionale la Bucureşti (cu o filială la Craiova) şi la Iaşi, pe lângă cele două instituţii superioare de învăţământ, Colegiul Naţional Sf. Sava şi Academia Mihăileană.

S-a introdus lectura publică gratuită, la început în bibliotecile naţionale, apoi în cele orăşeneşti şi şcolare.

În 1864, s-a adoptat Regulamentul pentru bibliotecile publice. La Bucureşti, Biblioteca Colegiului Sf. Sava, nucleul viitoarei biblioteci naţionale, s-a deschis pentru public în 1838. Regulamentul i-a conferit titlul de BCS, astfel a funcţionat până în 1911, când întregul ei patrimoniu a fost atribuit BAR. Ulterior, din 1955, a funcţionat din nou ca BCS, iar în 1990 i s-a schimbat numele devenind Bibliotecă Naţională.

7

Page 8: Biblio Tec on Omie

În Moldova, prima bibliotecă publică a luat fiinţă în 1839, pe lângă Academia Mihăileană. Deschisă pentru public din anul 1841, ea a numărat printre primii bibliotecari pe editorul Dimitrie Gusti (1818-1887).

În Transilvania, în 1785, la Alba Iulia, episcopul cărturar şi bibliofil vestit Ignatius Batthány, îşi sporeşte biblioteca prin cumpărarea întregii biblioteci a cardinalului oraşului Viena, Christofor Migazzi; devine publică în 1786. La Târgu Mureş, în 1802, s-a deschis o bibliotecă publică, în local propriu, conceput anume şi pornind de la fondurile contelui Samuel Teleki.

În sec. XIX iau fiinţă biblioteci publice în mai toate oraşele: Galaţi (1890), Arad (1888), Sibiu (1861 – Astra); sub auspiciile Astrei s-a publicat prima Enciclopedie românească, în anii 1898-1904, de Cornel Diaconovici.

Casa Şcoalelor, constituită la sfârştul sec. XIX, a avut un rol însemnat şi în crearea primei reţele de biblioteci publice şi şcolare româneşti. Pe lângă şcoli, se înfiinţează mici biblioteci populare rurale.

În 1898, Spiru Haret a aprobat Regulamentul bibliotecilor populare; în acest an se înfiinţează 10 biblioteci populare, în 1902, încă 320 de biblioteci.

După apariţia primelor Universităţi, s-au organizat şi bibliotecile universitare, cea de la Cluj (1872), Bucureşti (1891) şi Iaşi (se reorganizează biblioteca înfiinţată în 1838, ca bibliotecă a Academiei Mihăilene).

În sec. XX, în era concurenţilor lecturii (radioul, televiziunea), cartea n-a dispărut, între ea şi noii concurenţi stabilindu-se raporturi de complementaritate, de stimulare reciprocă.

6. Sistemul național de biblioteci

Astăzi, cf. Legii bibliotecilor nr. 334/2002, cu modificări, cap. II, art. 10, sistemul naţional de biblioteci din România, în raport cu funcţiile şi atribuţiile acestora, cuprinzând şase subsisteme (reţele) este structurat astfel:

BNR;

BAR;

Biblioteci universitare;

Biblioteci specializate;

Biblioteci publice;

Biblioteci şcolare.

BNR (în subordinea Ministerului Culturii) şi BAR (în subordinea AR) sunt cele mai importante biblioteci ale ţării şi îndeplinesc o serie întreagă de funcţii şi atribuţii specifice, pe plan naţional:

• funcţia metodologică, de centru naţional metodologic (realizate, în mare parte, de către serviciile ISBN, ISSN, Depozitul Legal, Bibliografia Naţională, Centrul Naţional de Conservare Restaurare) şi de coordonare în editarea unor publicaţii de specialitate, a unor instrumente de lucru (elaborarea bibliografiei naţionale a României, editarea Bibliografiei naţionale retrospective), prin intermediul Comisiei Naţionale de Standardizare în domeniul biblioteconomic şi în cel al cooperării bibliotecilor publice în realizarea studiului de fezabilitate privind politica publică de relizare a Bibliotecii Digitale a României (aprobată de Guvern);

8

Page 9: Biblio Tec on Omie

• prezervarea moştenirii intelectuale naţionale;

• promovarea legislaţiei în domeniu;

• promovarea locului şi rolului în societate al bibliotecilor şi bibliotecarilor;

• centru naţional de patologie şi restaurare a publicaţiilor;

• constituirea bazei naţionale de date în domeniul bibliologiei.

Bibliotecile universitare: BCU (subordonate Ministerului Învăţământului), Biblioteca Centrală Pedagogică din Bucureşti (subordonată tot Ministerului) şi bibliotecile din Universităţi, publice şi private, care funcţionează în subordinea acestora.

Bibliotecile specializate: din ministere şi alte instituţii şi organizaţii centrale, din institute de cercetare ştiinţifică şi proiectare tehnologică, în întreprinderi şi instituţii publice şi private, în cadrul asociaţiilor şi organizaţiilor profesionale, culturale, etc. şi asigură baza documentară pe profilul de activitate respectiv.

Biblioteci publice:- de stat şi se organizează pe principiu teritorial: comunale, orăşeneşti şi municipale (în subordinea primăriilor);- sindicale, ale unor organizaţii profesionale, culturale, ale unităţilor militare şi caselor de cultură din cadrul MAN şi MI (are acces, în primul rând, personalul organizaţiilor şi instituţiilor în subordinea cărora funcţionează bibliotecile, membrii familiilor acestora, precum şi alţi doritori, în funcţie de regulamentele proprii de organizare şi funcţionare.

Biblioteci şcolare, de toate categoriile, din subordinea unităţilor de învăţământ respective, fiind destinate sprijinirii procesului de învăţământ.

7. Scurt istoric al învățământului de specialitate

Începe în 1931, când apare Regulamentul de funcţionare al Şcolii practice de arhivari-paleografi, care îi schimbă atăt denumirea (Şcoala superioară de arhivistică şi paleografie), cât şi profilul, formând arhivişti, bibliotecari şi experţi grafici, funcţionând cu trei secţii: arhivistică, bibliologie, expertiză grafică şi grafologie; cursul în profilul bibliologiei a fost susţinut de Al. Sadi-Ionescu, apoi de N. Georgescu-Tistu, care şi-a început cursul (Noţiuni de bibliologie) cu prelegerea “Studiul şi organizarea cărţii”. Secţia avea în anul I, cursuri de Biblioteconomie şi Bibliografie. Cu această structură a funcţionat până în 1950, când Şcoala îşi încetează activitatea.

Paralel cu învăţământul organizat în cadrul Şcolii de Arhivistică, a existat şi un învăţământ bibliologic de tip universitar, în cadrul unor facultăţi cu profil umanist (filologie şi istorie), la Universităţile din Cluj (începând cu 1932, pe lângă Facultatea de Litere şi Filosofie; cursul inaugural a fost susţinut de prof. Ioachim Crăciun – “O ştiinţă nouă. Bibliologia în învăţământul universitar din România”) şi Bucureşti, până în 1952. Unele din facultăţile de filologie şi-au menţinut neîntrerupt un curs de biblioteconomie.

Un rol important în pregătirea bibliotecarilor cu studii medii l-a avut Şcoala postliceală de biblioteconomie din Bucureşti.

În Bucureşti, în cadrul Institutului Pedagogic de 3 ani a funcţionat şi Secţia de Biblioteconomie.

9

Page 10: Biblio Tec on Omie

După anul 1990, s-a reînfiinţat Secţia de Biblilogie şi Ştiinţa informării, în cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, al cărei promotor a fost prof. Ion Stoica, fostul director al BCU din Bucureşti.

De asemenea, pe lângă mai multe universităţi (Bucureşti, Cluj-Napoca, Sibiu, Timişoara ş.a.) s-au înfiinţat Colegii de biblioteconomie, transformate apoi în Facultăţi de Biblioteconomie şi Ştiinţa Informării.

II. CONSTITUIREA ȘI DEZVOLTAREA COLECȚIILOR

Etapele realizării activităţii de dezvoltare a colecţiilor bibliotecii

Activitatea de completare se realizează în colaborare permanentă cu celelalte compartimente, cu bibliotecile filiale si reprezentantii departamentelor din universitate (specialişti, cercetatori, cadre didactice). Totodată, acestea se orientează în funcţie de schimbarea reţelei de învăţământ, de distribuirea fondurilor financiare.

Informarea asupra pieței de publicații Selecția publicațiilor Achiziția propriu-zisă Deselecția publicațiilor

Etapa de informare asupra cerinţelor şi necesităţilor utilizatorilor.

Cunoaşterea cerinţelor utilizatorilor din biblioteci se bazează pe analiza următoarelor surse:

Planurile editoriale si temele de cercetare stiinţifică din cadrul facultăţilor; Bibliografiile facultative si obligatorii pentru fiecare disciplină; Caietele de sugestii aflate la compartimentul “Relaţii cu publicul”; Sugestiile personale ale cadrelor didactice (deziderate).

Contactul direct cu cadrele didactice ale universităţii poate deveni cu atât mai interesant cu cât ei sunt chiar autorii de publicaţii sau se afla în permanentă colaborare cu alti autori.

Prioritară în politica de dezvoltare a colecţiilor este asigurarea prin colecţii a informatiilor necesare disciplinelor incluse în programele de învatamânt si cercetare. O politică coerentă de dezvoltare a colecţiilor implică evaluarea colecţiilor actuale prin analiza detaliată a domeniului si delimitarea disciplinelor acoperite de acestea.

Selecția publicațiilor.

Selecţia este o operaţie de mare răspundere, determinând în final calitatea conţinutului colecţiilor şi utilitatea acestora.

Personalul răspunzător de activitatea de selecţie trebuie să se identifice cu interesele utilizatorilor şi totodată ale bibliotecii, să devină un filtru între imensa cantitate informaţională ce-l asaltează şi obiectivele bibliotecii, făcând abstracţie de propriile pasiuni şi interese.

Selecţia se face sub raport calitativ şi cantitativ.

Din punct de vedere calitativ, selecţia bine seama de criterii generale şi specifice:

determinate de profilul bibliotecii, de sarcinile acesteia, de fondurile băneşti repartizate;

10

Page 11: Biblio Tec on Omie

cerinţele programelor sau planurilor deînvăţământ şi cercetare, având în vedere domeniile noi ce au cunoscut o evoluţie rapidă în ştiinţă şi cultură, de cadrul de informatizare al bibliotecii;

criteriile specifice se referă la calitatea informaţiei, la valoarea de conţinut a publicaţiilor raportul cantitativ – numărul de exemplare achiziţionate se stabilește având în vedere

locul de apariţie al publicaţiei.

Politica de selecţie a documentelor are la bază principii echilibrate în concordanţă cu misiunea, funcţiile şi tipurile de utilizatori ai bibliotecii.Procesul de selecţie a documentelor presupune trei elemente distincte: - identificarea unui titlu care prezintă interes; - evaluarea relevanţei acestuia faţă de colecţiile bibliotecii; - decizia achiziţionării sau acceptarea ofertei de donaţie.

Criteriile de selecţie, deşi diferă pentru fiecare tipologie documentară, includ în general aspecte legate de : - conţinut – domeniul tratat, adâncimea subiectului abordat, caracterul exhaustiv; - actualitatea şi pertinenţa informaţiilor cuprinse;

- adresabilitate – biblioteca are categorii variate de utilizatori, dar răspunde unor cerinţe bine stabilite;

- autoritatea autorului, a editurii sau a criticilor;- gradul de erudiţie al lucrării;- aria lingvistică – sunt de preferat limbile care au cea mai mare circulaţie şi sunt cele mai

citite de către utilizatori;- aria cronologică; 

Achiziția propriu-zisă.

Dezvoltarea colecţiilor sau managementul achiziţiilor are în vedere completarea permanentă a fondului de documente deţinute de bibliotecă prin :

achiziţia directă de carte prin procedura de cumpărare; abonamente la publicaţii periodice - ziare şi reviste tipărite; donaţii primite de la persoane fizice sau juridice; schimb interbibliotecar : intern şi internaţional; achiziția documentelor electronice prin procedura de licențiere crearea de documente electronice proprii.

Cumpărarea este principala cale de completare a colecțiilor. La distribuirea fondurilor bănești se tine seama de structura bibliotecii, planul de învatamânt si numarul studentilor.

Achizitia se poate efectua direct de la producatorul de publicatii, sau indirect printr-un furnizor intermediar specializat. Achizitionarea prin cumparare se face diferentiat pentru carti si periodice.

Schimbul interbibliotecar implică o contrapartidă, un schimb cu publicaţiile proprii, editate de universitate ( cărţi, reviste, anuare, rapoarte, ghiduri, cataloage).

Schimbul internaţional este o formă de cooperare între ţări prin care se obţin documente străine de la partenerii cu care biblioteca întreţine relaţii de schimb.

Donaţia este calea pe care se dezvoltă, curent şi retrospectiv colecţiile de documente româneşti şi străine oferite cu titlu gratuit de către persoane fizice (autori, descendenţi ai autorului,

11

Page 12: Biblio Tec on Omie

persoane particulare etc.), sau juridice (edituri, asociaţii culturale, organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale, ambasade etc.).

Deselecția publicațiilor.

Deselecţia este operaţia ce constă în eliminarea de pe rafturi a documentelor care nu mai pot fi utilizate, fie din cauza uzurii fizice, fie a obsolescenţei informaţiei conţinute. Principalele motive ale deselecţiei sunt: criza de spaţiu în biblioteci, costul pentru întreţinerea spaţiului şi gestionarea documentelor necorespunzătoare.

Referitor la momentul eliminării procesul trebuie să fie unul continuu, retragerea fizică a unor publicaţii constituind un proces intelectual complex de mare responsabilitate profesională. Este mult mai uşor să selectezi pentru dezvoltarea colecţiilor, decât să casezi fonduri fără valoare informaţională, slab solicitate şi uzate fizic.

III. EVIDENȚA COLECȚIILOR

1. Primirea și inventarierea documentelor

Toate documentele ce intră într-o bibliotecă sunt supuse obligatoriu evidenţei de bibliotecă: primirea, ştampilarea şi inventarierea.

La primire, documentele trebuie confruntate cu actele însoţitoare (facturi, borderouri, procese verbale de transfer etc.). Pentru cele fără acte însoţitoare, bibliotecarul completează Actul de primire nr …, în două exemplare. În partea de sus, albă, se specifică locul înregistrării în RMF. Dacă numărul de exemplare nu încape pe liniatura tipizatului, înregistrarea se continuă pe Borderouri. Actul de primire se întocmeşte şi la înregistrarea publicaţiilor periodice, în vederea inventarierii.

De asemenea, la fiecare achiziţie se verifică starea fizică a publicaţiilor.

Pentru lipsurile din stocul de publicaţii primite şi pentru publicaţiile deteriorate (foi lipsă, rupte, pagini netipărite, etc.), bibliotecarul încheie un Proces verbal însoţit de Borderou, ambele în două exemplare, în care se trec exemplarele lipsă şi cele cu defecte. Un exemplar din aceste documente se înaintează furnizorului, în termen de 48 de ore de la primirea coletelor, cu cererea de a se remedia situaţia semnalată.

După confruntarea cu actele însoţitoare, publicaţiile primite se ştampilează. Ştampilarea documentelor marchează intrarea acestora în patrimoniul bibliotecii, constituie un mijloc de a evita cazurile de sustragere a acestora şi serveşte la identificarea celor ce aparţin bibliotecii.

Ştampila ce indică proprietatea asupra publicaţiilor are formă ovală, iar cea pentru inventariere are formă dreptunghiulară. Ştampila rotundă nu se întrebuinţează pentru ştampilarea publicaţiilor.

Cărţile se ştampilează pe pagina de titlu, în spaţiul alb dintre datele de apariţie şi titlu şi pe ultima pagină imprimată, imediat sub text. Dacă publicaţiile au peste 100 de pagini, ştampila se aplică şi la pagina de control (secretă) a bibliotecii, o pagină aleasă de bibliotecă, aceeaşi pentru toate cărţile, în mijlocul câmpului alb, de jos (de exemplu: 13, 17, 51 etc.), apoi din sută în sută de pagini (de exemplu: 113, 213, 313 etc.). La paginile de control ştampila se aplică în josul paginilor, sub text. Ilustraţiile, fotografiile, planşele pe file separate, nenumerotate, se ştampilează fiecare în parte, în colţul din

12

Page 13: Biblio Tec on Omie

dreapta jos, în aşa fel încât ştampila să atingă puţin desenul, fără a-l deteriora. Dacă foaia de titlu lipseşte, ştampila se aplică pe copertă sau pe prima pagină a publicaţiei, deasupra textului.

Publicaţiile periodice cotidiene, săptămânale, bilunare, lunare, se ştampilează la primirea acestora în bibliotecă, pe prima pagină a fiecărui număr. Cele care au peste 100 de pagini se ştampilează după modelul cărţilor.

Manuscrisele volante se ştampilează filă cu filă, pe verso-ul acestora, iar cele sub formă de codici, după modelul cărţilor. Fotografiile se ştampilează pe verso, fiecare în parte.

Publicaţiile provenite de la alte biblioteci se reştampilează, conform indicaţiilor de mai sus. Vechile ştampile se marchează cu două diagonale de culoare roşie.

Înregistrarea documentelor (carte, periodice, alte documente grafice, audiovizuale şi electronice) se face în Registrul de mişcarea a fondurilor pentru bibliotecile publice (RMF), pentru evidenţa globală, primară şi în Registrul inventar (RI), pentru evidenţa individuală).

RMF este un document de evidenţă care reflectă provenienţa, dinamica, mărimea, valoarea, structura colecţiei de publicaţii a bibliotecii. Pe baza datelor înscrise în RMF se întocmesc rapoarte şi dări de seamă, se raportează situaţii statistice, se efectuează studii şi analize privind structura colecţiilor bibliotecii, cu impact asupra politicii de achiziţii.

Orice achiziţie de publicaţii care intră pe baza aceluiaşi act însoţitor sau căreia i se întocmeşte un Act de primire se înregistrează obligatoriu în RMF. RMF este un registru unic pentru bibliotecă, indiferent dacă aceasta are secţii, filiale, puncte de împrumut etc. Secţiile, filialele etc., care deţin peste 10.000 de volume pot avea un RMF pentru păstrarea evidenţei în subunitate. RMF se compune din trei părţi:

1. Intrări: se prezintă completarea colecţiilor pe stocuri primite;2. Ieşiri: reflectă scoaterea din evidenţă, din diferite motive, a unor volume de bibliotecă;3. Recapitulare: reflectă dinamica şi mărimea colecţiei bibliotecii respective.

Înainte de întrebuinţare, RMF este legat, numerotat şi certificat (pe ultima pagină a Registrului, se scrie: Acest RMF are … p., numerotate de la … până la …, semnătura, ştampila).

Înregistrările se fac cu cerneală albastră sau neagră, culoarea roşie fiind folosită numai pentru corecturi, anulări etc., care vor fi totdeauna certificate cu semnătură şi ştampilă, la rubrica Menţiuni. Nu se permit rânduri libere între două înregistrări.

După înregistrarea publicaţiilor în RMF, pe actul însoţitor (factură, borderou, proces verbal etc.) se specifică: Publicaţiile au fost înregistrate în RMF, sub nr…, data şi semnătura lizibilă a bibliotecarului.

Numărul curent din Partea I a RMF începe cu nr. 1, în fiecare an. La sfârşitul anului, se trage câte o linie sub înregistrările respective din Partea I şi Partea a II -a şi rândul următor se foloseşte pentru totalizarea coloanelor din anul trecut. Aceste totaluri se raportează în Partea a III – a, în anul şi rândurile indicate. Întregul stoc de publicaţii primit cu acelaşi act însoţitor se înregistrează pe un singur rând. Pentru fiecare stoc de publicaţii intrate cu acelaşi act însoţitor se completează provenienţa publicaţiilor (donaţie, abonament, transfer etc.), numărul şi data actului însoţitor, numărul volumelor şi valoarea totală a acestora.

Publicaţiile periodice se înregistrează în RMF anual, semestrial, trimestrial, după caz, odată cu recepţia abonamentelor pentru perioada respectivă şi constituirea lor în volume de bibliotecă, după ce au fost inventariate. Aceste publicaţii se compactează (leagă) în volume de bibliotecă şi apoi se inventariază. Anual, contabilitatea bibliotecii are obligaţia să controleze dacă valoarea totală a publicaţiilor intrate în bibliotecă, conform Părţii I a RMF corespunde cu valorile rezultate din actele însoţitoare.

Publicaţiile eliminate din colecţiile bibliotecii (uzură fizică şi morală, pierdute, deteriorate) se înscriu în Partea a II-a, Ieşiri, a RMF. În vederea scoaterii publicaţiilor se întocmeşte un proces verbal, în care sunt

13

Page 14: Biblio Tec on Omie

trecute numărul volumelor şi valoarea totală a acestora. Procesul verbal este însoţit de un Borderou, în care se trece fiecare volum în parte.

Partea a III-a, Recapitulare, a RMF prezintă situaţia sintetică, cantitativ şi valoric, a colecţiilor existente în bibliotecă; se trece totalul publicaţiilor rămase la sfârşitul anului. După trecerea numărului de înregistrare din RMF pe actele însoţitoare, originalele se predau contabilităţii bibliotecii.

Inventarierea documentelor. Inventarierea tuturor documentelor achiziţionate de către biblioteci se face în RI, document de evidenţă, tipizat, care prezintă situaţia generală, volum cu volum, în ordinea intrării documentelor în colecţiile bibliotecii. RI constituie documentul principal de gestiune a colecţiilor de publicaţii ale bibliotecii, unitatea de evidenţă fiind volumul de bibliotecă. Fiecare exemplar de carte, manuscris, diafilm, bandă magnetică etc. sunt considerate volume de bibliotecă.

Înainte de întrebuinţare, RI trebuie legat, numerotat, certificat. Pentru a asigura unitatea şi exactitatea datelor înscrise în RI, completarea acestuia se face numai de către bibliotecar, cu cerneală, lizibil, evitându-se orice greşeli, reveniri sau ştersături.

Numerotarea în RI se face de la numărul 1 şi merge în continuare, de la registru la registru. La eliminarea unui volum din colecţiile bibliotecii, în RI se taie cu diagonale de culoare roşie numărul de inventar, preţul, cota volumului, celelalte elemente (autor, titlu, loc de apariţie etc.) rămânând neşterse. La rubrica Menţiuni, se trec numărul şi data actului de scoatere a publicaţiilor din bibliotecă.

Pentru publicaţiile periodice şi seriale, unitatea de evidenţă (volumul de bibliotecă) se stabileşte după numărul de pagini şi după modalitatea de constituire în volum. Revistele cu un număr de peste 48 de pagini constituie fiecare în parte un volum de bibliotecă şi se inventariază ca atare. Publicaţiile periodice cu apariţie lunară se constituie într-un volum alcătuit din cele 12 numere lunare. Cele cu apariţie săptămânală şi bilunară se constituie într-un volum alcătuit din numerele apărute într-un semestru. Cotidianele şi cele cu periodicitate sub o săptămână se constituie într-un volum alcătuit din numerele apărute în cursul unui trimestru.

Fiecare volum de bibliotecă se inventariază pe un singur rând al RI.

Numărul de inventar împreună cu ştampila bibliotecii marchează intrarea publicaţiei în patrimoniul bibliotecii.

Modul de completare a RI: autorul /autorii, titlul, locul şi editura se înscriu în limba în care este tipărită lucrarea. În cazul altor alfabete decât cel latin, elementele de descriere se transliterează. În cazul unui singur autor, se menţionează numele de familie, apoi prenumele, despărţite prin virgulă. La publicaţiile scrise de mai mulţi autori, se scrie primul autor, după care urmează menţiunea ş. a. Titlul cărţii se scrie integral, pe un singur rând, în forma în care apare pe foaia de titlu sau pe copertă. Titlurile lungi pot fi scurtate prin omisiunea unor cuvinte, folosindu-se semnele omisiunii (…), în aşa fel încât să nu sufere identificarea publicaţiei. La lucrările în mai multe volume, după titlu se menţionează şi numărul volumului, cu cifre arabe.

La inventarierea revistelor se notează titlul revistei, anul apariţiei şi numărul. La inventarierea ziarelor se notează titlul, prima şi ultima lună incluse în volum.

Preţul publicaţiei trebuie să corespundă cu preţul înscris pe actul însoţitor. Când preţul publicaţiei nu figurează pe actul însoţitor sau pe publicaţie, sau nu corespunde valorii actuale, acesta se stabileşte de către anticariat, pentru publicaţiile străine, precum şi pentru cele editate în ţara noastră înainte de anul 1952. Preţul pentru cartea românească curentă se calculează de către bibliotecar, în funcţie de valoarea lucrării. Pentru publicaţiile străine curente se trece echivalentul în lei al valutei respective, la cursul oficial. Preţul publicaţiilor rare (carte veche şi bibliofilă, manuscrise, periodice) se stabileşte de către comisiile de achiziţie constituite în acest scop sau de către persoane cu expertiză.

Preţul stabilit de către bibliotecar sau de către anticar / expert se scrie în paranteze drepte.

14

Page 15: Biblio Tec on Omie

Numărul de inventar se scrie pe pagina de titlu a publicaţiilor repartizate secţiilor şi filialelor de împrumut la domiciliu. În cazul bibliotecilor publice, al altor biblioteci care au săli de lectură şi care-şi constituie colecţii de bază, pentru publicaţiile ce fac parte din aceste colecţii numărul de inventar se aplică pe verso-ul paginii de titlu, la 5 cm. de la baza acesteia, deasupra ştampilei. Numărul de inventar se scrie, de asemenea, şi pe prima pagină de control a bibliotecii, lângă cotor.

La publicaţiile periodice constituite în volume trimestriale, semestriale, anuale, numărul de inventar se scrie pe prima pagină a volumului, deasupra ştampilei. La fel se scrie pe disc, pe casete, pe banda magnetică, hartă etc.

Colecţia de bază a bibliotecii este constituită din 1-2 exemplare din fiecare titlu. Publicaţiile din colecţia de bază se consultă numai în sălile de lectură.

Pentru evidenţa clară a primirii publicaţiilor periodice şi seriale prin abonament, se completează Fişa de evidenţă preliminară, cu câte un exemplar pentru fiecare titlu.

Bibliotecile care deţin un număr mare de publicaţii periodice, colecţii speciale (manuscrise, grafică, hărţi etc.) şi documente audiovizuale pot folosi următoarele registre de inventar tipizate, cu codurile respective: Registru inventar publicaţii în serie, Registru inventar documente arhivistice, manuscrise, Registru inventar grafică/ fotografii/ hărţi/ atlase/ documente audiovizuale/ Registru inventar grup/ cursuri/ manuale.

Transcrierea RI sau reinventarierea colecţiilor se pot face numai în cazuri excepţionale (deteriorare, incendii, calamităţi naturale) şi numai cu aprobarea organului ierarhic superior.

2. Verificarea colecțiilor

În conformitate cu Legea bibliotecilor, verificarea periodică a colecţiilor bibliotecilor este obligatorie. Termenele la care se efectuează verificarea sunt stabilite în raport cu numărul de documente existente în patrimoniul fiecărei biblioteci:

pînă la 10.000 documente, o dată la patru ani;

de la 10.001 la 50.000 documente, o dată la şase ani;

de la 50. 001 la 100.000 documente, o dată la opt ani;

de la 100.001 la 1.000.000 documente, o dată la zece ani;

peste 1.000.000 documente, o dată la cincisprezece ani.

În afara acestor termene, verificarea colecţiilor se efectuează şi în situaţiile:

când intervine o predare-primire de gestiune;

când sunt indicii că există lipsuri sau plusuri, care nu pot fi stabilite decât prin verificare;

cu prilejul comasării, divizării sau desfiinţării bibliotecii;

ca urmare a unor calamităţi naturale etc.

Verificarea colecţiilor se face în baza unei decizii emise de către conducerea bibliotecii, prin care se numeşte comisia de verificare. Verificarea se face prin confruntarea directă a documentelor de pe rafturi, a fişelor de împrumut şi a altor documente prin care se atestă ieşirea temporară sau definitivă a unor publicaţii, cu registrul inventar, întocmindu-se liste numai pentru cele constatate lipsă sau găsite în plus. În termen de 5 zile de la încheierea verificării, comisia de

15

Page 16: Biblio Tec on Omie

verificare are obligaţia să întocmească procesul verbal de constatare în două exemplare, semnat de toţi membrii comisiei.

3. Eliminarea colecțiilor

Eliminarea documentelor din colecţii se aplică numai bunurilor culturale comune uzate fizic sau moral, după o perioadă de minimum 6 luni de la achiziţie, prin hotărârea conducerii bibliotecii. Se face când o publicaţie este deteriorată sau este depăşită în conţinut; aceasta se constată de o comisie. Procesul verbal însoţit de tabelul nominal cu publicaţiile propuse spre casare se va trimite, împreună cu o adresă însoţitoare, organului tutelar care va emite ordinul de casare.

4. Elemente de conservare a colecțiilor

Integritatea şi durabilitatea colecţiilor unei biblioteci se realizează şi prin activităţi de conservare a publicaţiilor, prin care se asigură acestora condiţii adecvate de microclimat:

Umiditatea „între 50%-65% orice valoare a UR (umidităţii relative) este bună cu condiţia ca aceasta să fie constantă sau oscilaţiile să fie mici şi lente”. Umiditatea este unul dintre cei mai dăunători factori ai mediului ambiant pentru bunurile culturale. Calitatea mediului ambiant poate fi corect evaluată prin cunoaşterea umidităţii relative, care exprimă gradul de saturare al aerului cu vapori cu apă. Creşterea sau descreşterea valorilor UR determină hârtia, pergamentul, textilele, lemnul, pielea – materiale mai mult sau mai puţin higroscopice – să se umfle şi să se contracte după cum umiditatea aerului creşte sau se micşorează, având ca efect modificări succesive dimensionale şi de formă a materialelor, afectându-le rezistenţa şi elasticitatea. Umiditatea ridicată, de peste 65%, întunericul şi lipsa ventilaţiei sunt principalii factori care determină dezvoltarea mucegaiurilor şi favorizează acţiunea bacteriilor în depozite. Problema fluctuaţiilor UR poate fi prevenită prin montarea unei instalaţii de aer condiţionat sau procurarea de umidificatoare şi de dezumidificatoare.

Temperatura optimă este de 14-18° C. Ca factor de degradare, temperatura acţionează în trei direcţii specifice: participă la construcţia valorilor UR şi promovează numeroase procese fizice (datorită instabilităţii microclimatice) şi chimice (când materialele din care sunt făcute cărţile reacţionează cu unele elemente ale mediului ambiant, în special cu apa şi oxigenul). Fluctuaţiile UR sunt deosebit de nocive pentru starea de conservare a bunurilor culturale. Temperatura este invers proporţopnală cu UR: „dacă creşte temperatura va scădea UR, pe când scăderea temperaturii va antrena creşterea UR”. Menţinerea în depozit a unei temperaturi necorespunzătoare de păstrare a documentelor, respectiv variaţiile ei, va conduce la îngălbenirea în timp a tuturor suporturilor papetare albe sub acţiunea căldurii şi parţial a luminii în atmosferă cu oxigen. Modificarea culorii este evidentă şi apare relativ repede pe hârtiile de astăzi care conţin lignină şi compuşi de fier. Hârtia veche produsă din celuloză pură este mult mai rezistentă, îşi modifică culoarea încet şi mai puţin pronunţat.

Lumina, în toate formele sale – naturală şi artificială –, în special în prezenţa poluanţilor atmosferici, exercită o influenţă negativă asupra documentelor de bibliotecă, cu atât mai mare, cu cât UR este mai ridicată. În aceste condiţii, se produce decolorarea progresivă a hârtiei şi fisurarea ei (devine casantă). Un spaţiu fără ferestre, luminat la nevoie cu lămpi de putere mică este un depozit ideal pentru hârtie. Încăperile cu ferestre trebuie să fie prevăzute cu

16

Page 17: Biblio Tec on Omie

jaluzele opace, altfel cartea trebuie păstrată în cutii închise. În depozitele bibliotecilor noastre, se recomandă lumina incandescentă, în cădere oblică pe suprafaţa publicaţiilor; lumina să fie reflectată pe suprafeţe verzi, prin aplicarea unor ecrane verzi pe corpurile de iluminat. (Wesel, C.J., Hârtia. În vol.: Probleme de patologie a cărţii. Culegere de material documentar. Bucureşti: Tipografia Bibliotecii de Stat, 1970, p. 243).

Lumina naturală este cea mai nocivă sursă de iluminat, trebuie permanent evitată. De aceea, identificarea deteriorărilor şi semnalarea deficienţelor constatate, monitorizarea microclimatului din spaţiul de lucru sunt obligatorii, respectând normele specifice, urmărind valorile parametrilor de microclimat şi utilizând aparatura specifică de măsură şi control disponibilă.Ceilalţi factori care contribuie în proporţii diferite la degradarea fizică sau a celei chimice a colecţiilor de bibliotecă sunt: poluarea atmosferică, condiţiile naturale de îmbătrânire coroborate cu depozitarea, expunerea şi manipularea necorespunzătoare.

Ca măsuri curative, se mai recomandă desprăfuirea şi dezinfecţia sistematice ale fondului de publicaţii, cu o atenţie accentuată asupra colecţiilor speciale, care trebuie să beneficieze de un loc aparte, dedicat, în structura bibliotecii.

IV. CATALOGAREA DOCUMENTELOR

1. Introducere

Catalogarea este ramura biblioteconomiei care stabileşte principiile şi regulile de creare a instrumentelor necesare regăsirii publicaţiilor într-o bibliotecă. Catalogarea reprezintă „procesul de descriere a documentelor cu toate elementele de identificare necesare, înregistrarea acestora într-un format bibliografic, crearea şi selectarea punctelor de acces (cu excepţia celor de subiect)”.

Regulile de catalogare au parcurs un proces constant de revizuire şi actualizare, de la primele norme stabilite de Antonio Panizzi (1841), celebrul bibliotecar al Britisch Museum Library, trecând prin Declaraţia de principii cunoscută sub numele de „Principiile de la Paris”, aprobată de Conferinţa Internaţională asupra Principiilor de Catalogare (1961) şi care a stat la baza elaborării codurilor naţionale de catalogare, şi până în prezent. Astăzi, se lucrează conform normelor ISBD şi Principiilor Internaţionale de Catalogare (2009) bazate pe modelul conceptual FRBR (Functional Requirements for Bibliographic Records – cerinţe funcţionale ale înregistrărilor bibliografice), în vederea dezvoltării unui cod internaţional de catalogare.

Scopul ultim al Catalogării îl constituie realizarea unui sistem de cataloage – tradiţionale sau informatizate – care să ofere cât mai multe căi de regăsire a publicaţiilor (după numele autorilor, după titluri, după subiectele tratate etc.) prin intermediul notiţelor catalografice (în cazul catalogului tradiţional) sau al echivalentelor acestora în catalogul informatizat – înregistrările catalografice.

O notiţă / înregistrare catalografică este formată din:

descrierea bibliografică a publicaţiei în care sunt redate standardizat elementele de identificare: titlul, informaţiile despre titlu, menţiunile de responsabilitate, ediţia, paginaţia, colecţia, ISBN -ul, preţul;

punctele de acces, ce indică locul în care trebuie să se regăsească înregistrarea în catalog. De exemplu, în catalogul alfabetic elementele care dau intrarea sunt vedetele, iar în cataloagele sistematice: indicii de clasificare. Vedeta este formată dintr-un cuvânt, un

17

Page 18: Biblio Tec on Omie

grup de cuvinte, un simbol sau un grup de simboluri, scoase în evidenţă în descrierile bibliografice pentru a servi la ordonarea acestora după un criteriu formal: ordinea alfabetică pentru nume de autori – persoane fizice şi autori colectivi – şi titluri. Indicii de clasificare exprimă subiectul / subiectele tratate în publicaţie (vor fi prezentaţi pe larg la cap. Clasificarea Zecimală Universală);

cota topografică, ce indică adresa publicaţiei (locul ei în rafturile bibliotecii).

2. Descrierea bibliografică a documentelor

În funcţie de tipul documentului, descrierea bibliografică se face în conformitate cu normele metodologice de aplicare a standardelor internaţionale de descriere (ISBD – International Standard Bibliographic Description), precum: ISBD (M) pentru publicaţii monografice tip carte, ISBD (S) pentru seriale (publicate sub titlul: Metodologia de aplicare a normelor ISBD), a altor prevederi sau practici impuse în biblioteconomie, ISBD (NBM) pentru documente audiovizuale (non – book materials), ISBD (ER) pentru documente electronice etc.

Reguli de catalogare. Regulile de catalogare cuprind principiile şi normele înscrierii datelor bibliografice pe fişa de catalog.

După ce documentul a fost consultat, parcurgându-se: foaia de titlu, coperta, notiţa tipografică, tabla de materii (inclusiv prefaţa, postfaţa şi – când este cazul – alte materiale de referinţă, precum: cataloage, enciclopedii, dicţionare etc.), datele respective se trec pe fişa de catalog, în aceeaşi ordine, indiferent de locul şi ordinea întâlnite în publicaţie.

Descrierea trebuie să întrunească o serie de principii:

să cuprindă toate datele şi informaţiile necesare identificării publicaţiei descrise; să fie exactă; să fie clară, utilizând prescurtările uzuale între paranteze drepte: [s.l]. = sine loco (pentru

loc de publicare necunoscut); [s.n.]= sine nomine (pentru editură necunoscută); [s.a] = sine anno (pentru data publicării necunoscută); vol. = volum; p.= pagină; ed.= ediţie; edit.= editură etc.

să fie uniformă, în ceea ce priveşte conţinutul şi volumul de date cuprinse.

Descrierea clasică se face pe fişe model standard internaţional, cu dimensiunile 75 x 125 mm., conţinând 10 linii orizontale şi două verticale, plasate în partea stângă a fişei. În cazul descrierilor în sistem informatizat, formatul liniat nu mai este obligatoriu.

Limba descrierii. Pentru vedetă se utilizează limba originală a autorului sau, în cazul publicaţiilor a căror limbă originară este mai puţin cunoscută, limba naţională a bibliotecii. Limba elementelor bibliografice: titlul, subtitlul (termen sau frază care urmează după titlul propriu sau distinctiv pentru a-l completa, explica sau califica), adresa, supratitlul (element introductiv al titlului care este prezentat înaintea titlului propriu pe pagina de titlu; de regulă, cuprinde denumirea colectivităţii care a publicat lucrarea, la aceasta adăugându-se uneori şi alte date, precum numele colecţiei sau al seriei), este limba textului documentului descris, tradus sau transliterat.

Alfabetul descrierii. Alfabetul folosit la descriere este cel latin. În cazul altor caractere, ele se transliterează în semnele alfabetului latin, în conformitate cu standardele în vigoare, stabilite pentru fiecare tip de scriere: pentru caracterele chirilice, gotice, greceşti etc.

18

Page 19: Biblio Tec on Omie

Semne de punctuaţie utilizate în descrierea bibliografică. Pentru delimitarea diverselor zone, descrierea bibliografică utilizează un sistem propriu de semne convenţionale. Pentru modul de folosire şi zonele pe care le delimitează, vezi Tabelul sinoptic al zonelor stabilite de ISBD (M) şi standardizarea în vigoare. Semnele convenţionale sunt:

. - punct spaţiu linie spaţiu; / bara oblică sau diagonală; ; punct şi virgulă; : două puncte; , virgula; = egal; ( ) paranteze rotunde; [ ] paranteze drepte; . punct; + plus; … puncte de suspensie; - liniuţa.

Descrierea unui document ocupă, în general, spaţiul unei singure fişe. Dacă textul descrierii depăşeşte cadrul unei fişe, se va continua descrierea pe fişa a doua sau următoarele. Atunci, pe ultimul rând al primei fişe se va menţiona: vezi fişa următoare (posibil şi prescurtat v. fişa urm.). Legătura între fişe se face prin numerotarea fişelor şi prin menţionarea primelor cuvinte de pe prima fişă, urmate de puncte de suspensie, pe fişele următoare.

Tipuri de descriere.

În practica de bibliotecă se întâlnesc următoarele tipuri de descriere:

I. Descrierea principală. Conţine descrierea completă cuprinzând toate elementele necesare identificării publicaţiei descrise. Se realizează, în principal, pentru catalogul alfabetic. Se întocmeşte, în funcţie de publicaţie:

la numele autorului (persoană fizică sau autor colectiv), dacă este indicat în documentul descris sau poate fi aflat din alte surse. Dacă documentul are doi sau trei autori, descrierea se va face la primul dintre aceştia. Vom avea o vedetă de autor (persoană fizică sau autor colectiv).

la titlu, când publicaţia are mai mult de trei autori sau nu are autor indicat şi nu poate fi identificat din alte surse. Vom avea vedetă de titlu, de pildă: O mie şi una de nopţi, Floarea darurilor.

II. Descrieri auxiliare. Se redactează numai pentru catalogul alfabetic, în funcţie de interesele de informare ale utilizatorilor sau când sunt impuse de caracteristicile publicaţiei, adică atunci când publicaţia poate fi căutată sub alte vedete decât vedeta principală. Există trei tipuri de descrieri auxiliare: complementare, analitice şi de colecţie.

Descrieri complementare. Permit ca aceeaşi publicaţie să poată fi căutată în catalogul alfabetic în mai multe locuri, după mai multe elemente ale lucrării descrise; publicaţia mai poate fi găsită la titlu, la traducător, prefaţator, editor etc., la al doilea ori al treilea autor pentru lucrări cu 1-3 autori. În toate situaţiile, vedetele complementare se menţionează pe fişa principală. În cazul retragerii publicaţiei din circulaţie se retrag şi aceste fişe din catalog.

Descrieri analitice. Se întocmeşte pentru a descrie un capitol dintr-o carte, un studiu introductiv, un studiu cuprins într-o culegere de lucrări, un articol dintr-un

19

Page 20: Biblio Tec on Omie

periodic, indicându-se publicaţia şi paginile la care se găseşte studiul sau articolul respectiv.

Descrieri de colecţie. Au ca vedetă denumirea colecţiei / seriei editoriale, relevând titlurile pe care le deţine biblioteca şi contribuind la depistarea titlurilor care lipsesc.

Vedeta este elementul principal de care se ţine seama la stabilirea ordinei de intrare a fişelor în catalogul alfabetic şi la regăsirea publicaţiei respective. Vedeta descrierii devine al doilea element de ordonare în cazul catalogului sistematic, topografic etc., situaţii în care intrarea în sistem va fi dată de indicele zecimal, de cotă etc. Pentru a deveni element de ordine, vedeta trebuie să fie uniformă. Vedeta uniformă este dată de numele sau forma numelui autorului ori de titlul care figurează cel mai des în ediţiile antume sau în bibliografia de specialitate (cataloage, enciclopedii, dicţionare etc.). Se recomandă folosirea unei singure forme ortografice, aceea care respectă normele ortografice în vigoare. În situaţia unor scriitori mai vechi, al căror nume a fost ortografiat diferit, de exemplu: Bariţiu, George, se va adopta o vedetă uniformă, iar pentru lucrările fără autor, un titlu uniform, de exemplu: O mie şi una de nopţi, Floarea darurilor.

În funcţie de conţinut, vedeta poate fi: 1. de autor. 2. de titlu.

1. Vedeta de autor – persoană fizică este alcătuită din: Nume (simplu sau compus din două sau mai multe părţi separate sau legate între ele prin liniuţă sau particulă gramaticală); Prenume, format din unul sau mai multe cuvinte separate sau legate între ele prin liniuţă.

Elemente de individualizare. Numele se redă în vedetă la cazul nominativ şi se desparte de prenume prin virgulă. Vedeta poate fi numele real, pseudonimul, numele personal, titlul nobiliar etc., sub care autorul a semnat cel mai frecvent: Tudor Arghezi, Ion Barbu.

Stabilirea vedetei uniforme în cazul autorilor – persoană fizică va avea în vedere forma numelui în limba de origine a autorului, care se va identifica cu ajutorul dicţionarelor, enciclopediilor sau al altor instrumente de informare.

Există câteva grupe de nume de autori stabilite în funcţie de limbă şi naţionalitate:

Nume de autori din ţări de limbi romanice. Prezintă greutăţi la alegerea vedetei uniforme în cazul autorilor cu nume compuse, nume cu prefix, nume cu prefix stabil sau atributiv. Exemple pentru limba română: G. Popescu-Vîlcea, în vedetă, se va da în forma: POPESCU-VÎLCEA, G.; Ion Ionescu de la Brad, în vedetă, se va da: IONESCU DE LA BRAD, Ion; Ion Budai Deleanu, în vedetă, se va da: BUDAI DELEANU, Ion; Vasile A Măriei, în vedetă, se va da: A MĂRIEI, Vasile; Emil de Puşcariu, în vedetă, se va da: PUŞCARIU, Emil de; Paul Sân-Petru, în vedetă, se va da: SÂN-PETRU, Paul. Pentru limba franceză: Honoré de Balzac, în vedetă: BALZAC, Honoré de; Jean de la Fontaine, în vedetă: LA FONTAINE, Jean de. Pentru limba italiană: Edmondo de Amicis, în vedetă: DE AMICIS, Edmondo; Gabriele D'Annunzio, în vedetă: D'ANNUNZIO, Gabriele.

Nume de autori anglo-saxoni: Eugene O' Neill, în vedetă: O' NEILL, Eugene. Nume de autori din ţări de limbi germanice: Johann Wolfgang von Goethe, în vedetă:

GOETHE, Johann Wolfgang von. Nume de autori slavi. Se scot în vedetă în forma transliterată din alfabetul chirilic în

alfabet latin, potrivit normelor în vigoare: GORKI, Maksim.

20

Page 21: Biblio Tec on Omie

Nume de autori maghiari şi orientali. Numele de autori maghiari se redau în forma întâlnită pe carte, urmărindu-se aceeaşi regulă (nume, prenume): PETÖFI, Sándor. În cazul autorilor orientali, se recomandă forma din lucrările de referinţă.

Nume de autori antici şi medievali. Pentru autorii greci s-a recomandat pe plan internaţional adoptarea formei latine a numelor: HOMERUS, în cazul bibliotecilor ştiinţifice, iar în cazul bibliotecilor mici, se va folosi forma consacrată în traduceri: HOMER. Pentru autorii latini, cu nume formate din trei părţi (prenume, nume şi poreclă): PUBLIUS CORNELIUS, TACITUS, în vedetă, va fi forma completă consacrată în limba română. Cuvântul de ordine va fi partea cea mai cunoscută: LUCRETIUS CARUS, Titus. În cazul autorilor medievali, vedeta numelui va fi partea sub care este mai bine cunoscut: LEONARDO da Vinci, DANTE Aligheri, DǗRER, Albrecht.

Categorii speciale de nume legate de starea civilă, rang nobiliar, titlu ştiinţific, omonime, pseudonime, criptograme etc. Exemple: Hortensia Papadat-Bengescu se va da în vedetă: PAPADAT-BENGESCU, Hortensia; Agatha Grigorescu Bacovia se va da în vedetă: GRIGORESCU BACOVIA, Agatha. Constantin şi Hadrian Daicoviciu se va da în vedetă: DAICOVICIU, Constantin, DAICOVICIU, Hadrian. Eugen, Simion, acad. Se va da în vedetă: SIMION, Eugen, acad. În cazul autorilor desemnaţi prin nume personale se păstrează forma calificativelor: MIHAI VITEAZU; ŞTEFAN CEL MARE, domn al Moldovei.

În situaţia autorilor omonimi, pentru a distinge un autor de alţii cu acelaşi nume şi a evita eventualele confuzii, se va adăuga la numele scos în vedetă un element de individualizare: iniţiala tatălui, profesia, titlul ştiinţific: MARINESCU, Gh., medic; MARINESCU, Gh., ing.

Pseudonimele sub formă de nume şi prenume se redau după regulile numelui: ARGHEZI, Tudor.

Prin urmare, cuvântul de ordine al vedetei uniforme (elementul care dă intrarea fişei cu descrierea bibliografică în catalogul alfabetic) este stabilit în concordanţă cu uzanţele şi normele ţării de origine a autorului sau a limbii în care a scris.

Vedeta de autor colectiv. Se numeşte autor colectiv orice colectivitate (instituţie de stat şi administrativă, organizaţie profesională, autoritate de stat etc.) care este cunoscută sub o denumire colectivă, se manifestă ca o entitate de sine stătătoare şi care îşi asumă responsabilitatea pentru conţinutul unui document (program, statut, regulament, raport etc.). Se descriu la autor colectiv lucrări de tipul: lucrări editate de colectivităţi ştiinţifice (anuare, anale), materiale legislative (constituţii, legi, hotărâri), tratate, declaraţii, protocoale, statute ale unor partide politice, organizaţii etc.

Descrierea la autor colectiv (colectivitate). Este identică cu cea a descrierii principale la autor-persoană fizică. Cuvântul de ordine (de intrare în catalogul alfabetic) va fi prima parte a denumirii autorului colectiv. Exemple: INSTITUTUL de Lingvistică Bucureşti.

Vedeta uniformă pentru autor colectiv este întotdeauna denumirea sub care colectivitatea este identificată în modul cel mai frecvent. Dacă respectiva colectivitate a folosit mai multe denumiri, vedeta va fi denumirea oficială în momentul descrierii, legătura făcându-se prin fişe de trimitere. Când colectivitatea este un stat sau un organ legislativ al unui stat, vedeta va fi numele statului, urmată de punct şi denumirea organului ca subvedetă. Vedeta uniformă pentru ţara noastră este România. În vedetă se va da: ROMÂNIA. Parlament; ROMÂNIA. Preşedinte; ROMÂNIA. Legi.

În cazul organizaţiilor politice şi obşteşti, vedeta uniformă este denumirea organizaţiei respective în forma oficială completă în limba naţională a organizaţiei.

21

Page 22: Biblio Tec on Omie

Pentru publicaţiile legislative, tratate şi convenţii internaţionale, vedeta uniformă va fi denumirea statului sau a autorităţii teritoriale care le emite.

2. Vedeta de titlu. Se foloseşte: când documentul descris are autor anonim sau nu a fost identificat din alte surse; când documentul descris are mai mult de trei autori şi nici unul din ei nu este principal; când documentul este cunoscut mai ales după titlu (dicţionare, enciclopedii etc.).

Vedeta de titlu poate fi: vedetă de titlu principală (lucrările fără autor sau cu mai mult de trei autori şi lucrările seriale) şi vedetă de titlu auxiliară (lucrările descrise la autor, culegeri la numele compilatorului, lucrări descrise la numele colectivităţii).

Vedeta de titlu uniform este titlul care s-a impus, care este folosit curent. De pildă, Alexandria a fost tradusă în mai multe forme, apare cu mai multe titluri (Istoria marelui împărat Machedon, Istoria lui Alexandru); va fi descrisă sub vedeta uniformă ALEXANDRIA, pentru toate celelalte forme făcându-se o fişă de trimitere.

Cuvântul de ordine în cazul vedetei de titlu va fi primul cuvânt al titlului.

Zonele descrierii bibliografice. În vederea comunicării internaţionale a informaţiilor bibliografice, a schimbului de înregistrări bibliografice emanând din surse diferite sau din ţări diferite şi a conversiei acestor înregistrări în calculator, descrierile bibliografice se realizează în conformitate cu standarde internaţionale elaborate pentru toate categoriile de documente ce aparţin de bibliotecă: ISBD (International Standard Bibliographic Description).

Standardul general ISBD (G) specifică elementele descrierii, în ordinea şi punctuaţia prescrise. Descrierea bibliografică este definitivă şi completă atunci când conţine toate elementele bibliografice, sau prescurtată, atunci când conţine numai elementele considerate obligatorii. Într-o descriere completă, elementele bibliografice sunt ordonate în 8 zone, despărţite între ele prin punct spaţiu linie spaţiu: zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate, zona ediţiei, zona datelor specifice anumitor categorii de documente, zona datelor de publicare, difuzare şi / sau producere fizică, zona descrierii fizice, zona seriei, zona notelor, zona numărului standard şi a preţului.

Prezentăm în continuare descrierea bibliografică standardizată a publicaţiilor monografice şi seriale. ISBD (M) =International Standard Bibliographic Description (Monographs). Informaţiile necesare descrierii sunt luate de pe pagina de titlu, care este sursa principală a descrierii, din surse complementare (coperta, cotorul, caseta tipografică etc.) sau din surse externe publicaţiei (lucrări de referinţă, bibliografii etc.).

1. Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate, care cuprinde:- Titlul propriu-zis. Este titlul principal al documentului, primul

element al zonei, de regulă înscris pe foaia principală de titlu cu caractere aparte; se scrie cu respectarea regulilor ortografice şi de punctuaţie ale limbii în care este scris documentul. În cazul în care se impune prescurtarea, cuvintele omise se înlocuiesc cu semne de suspensie (…). Dacă lucrarea are mai multe titluri, unul va fi ales ca titlu propriu-zis, celelalte sunt considerate paralele. Dacă lucrarea are pagini de titlu duble, titlul propriu-zis va fi cel de pe pagina din partea dreaptă. În cazul lucrărilor cu mai multe pagini de titlu (ca în cazul publicaţiilor multilingve), titlul propriu-zis va fi cel de pe pagina de titlu scris în limba utilizată în cea mai mare parte a publicaţiei sau cel înscris pe

22

Page 23: Biblio Tec on Omie

pagina din dreapta. Titlurile alternative fac parte din titlul propriu-zis: Ciocoii vechi şi noi sau Ce naşte din pisică şoareci mănâncă.

- Titlul paralel. Reprezintă un titlu în altă limbă sau în altă scriere, prezentat ca echivalent al titlului propriu-zis. Se recomandă ca pentru toate situaţiile în care pe publicaţie figurează titlul paralel, să se redacteze fişe de trimitere.

- Informaţii despre titlu. Se menţionează în descrierea bibliografică, după titlul propriu-zis sau titlurile paralele, aşa cum figurează pe pagina de titlu, respectând limba textului. Informaţiile preluate din altă parte decât pagina de titlu se indică în note; dacă sunt importante pentru identificarea documentului, ele se dau în zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate, între paranteze drepte.

- Menţiunea de responsabilitate. Cuprinde autori (persoane fizice sau autori colectivi), în forma în care apar pe publicaţie, grupaţi după felul contribuţiei: autor, prefaţator, traducător, editor, ilustrator etc. Titlurile profesionale, onorifice (dr., prof., acad. etc.), aflate înaintea numelui se înregistrează, cele ce urmează după nume se omit. Dacă în cadrul aceleiaşi menţiuni sunt până la patru persoane sau colectivităţi se înregistrează toate, dacă sunt mai multe, numai primele trei. Menţiunea care nu se află pe pagina de titlu, dar se regăseşte în cuprinsul publicaţiei, se trece între paranteze drepte. Menţiunile privind anexele şi alte materiale suplimentare sunt considerate ca menţiuni de responsabilitate; se înregistrează după menţiunile de responsabilitate referitoare la întreaga publicaţie. Dacă pe pagina de titlu figurează titlurile mai multor lucrări conţinute în volum, fără să poarte un titlu colectiv şi toate aparţin aceluiaşi autor, menţiunea de responsabilitate se dă după toate titlurile.

- Punctuaţie. Toate aceste elemente sunt delimitate prin anumite semne de punctuaţie, precedate şi urmate de un spaţiu: = (egal) pentru titluri paralele; : (două puncte) pentru informaţia despre titlu; / (bară oblică) pentru menţiunea de responsabilitate. Elementele de acelaşi fel se separă prin ; (punct şi virgulă).

2. Zona ediţiei. Ediţia unei publicaţii este constituită din totalitatea exemplarelor produse cu aceleaşi elemente tipografice, au acelaşi original la bază, editat de un editor sau grup de editori. Orice modificare produsă textului iniţial duce la o nouă ediţie.Cele mai întâlnite ediţii: ediţie adăugită; ediţie ad usum Delphini (cu conţinutul modificat în scop didactic); ediţie adnotată (completată cu note ale editorului în vederea lămuririi şi întregirii textului); ediţie anastatică (reimprimată); ediţie bilingvă; ediţie cenzurată (publicată cu aprobarea cenzurii); ediţie critică (alături de textul originar reconstituit, cuprinde variantele însoţite eventual de comentarii, studiu introductiv, glosar, index şi, în general, de toate informaţiile şi criteriile care au ajutat la stabilirea originalului); ediţie de buzunar (de format mic); ediţie definitivă sau ediţie ne varietur; ediţie princeps (prima ediţie tipărită a unei scrieri vechi sau clasice, cu deosebire atunci când a fost urmată de reeditări).Zona ediţiei cuprinde următoarele elemente:

- Menţiunea de ediţie;- Menţiunea paralelă de ediţie;- Menţiunea de responsabilitate la ediţie (persoana care a revizuit, ilustrat

etc.).- Menţiunea suplimentară la ediţie;

23

Page 24: Biblio Tec on Omie

- Menţiunea de responsabilitate referitoare la menţiunea suplimentară de ediţie.

Punctuaţie. Zona ediţiei se introduce prin . – (punct spaţiu linie spaţiu); prima menţiune de responsabilitate asupra ediţiei este precedată de / (spaţiu bară oblică spaţiu); următoarea menţiune de responsabilitate asupra ediţiei este precedată de ; (spaţiu punct virgulă spaţiu); responsabilitatea asupra menţiunii suplimentare de ediţie este precedată de / (spaţiu bară oblică spaţiu); menţiunea paralelă de ediţie este precedată de = (spaţiu egal spaţiu).Menţiunea de ediţie se transcrie în limba publicaţiei; numerotarea ediţiei se face totdeauna în cifre arabe, de pildă: ed. a 2-a.

3. Zona datelor specifice anumitor categorii de documente. Nu se utilizează în descrierea publicaţiilor monografice curente, ci pentru publicaţii seriale, documente cartografice şi de muzică tipărită, respectându-se regulile ISBD specifice fiecărui tip de documente.

4. Zona datelor de publicare, difuzare şi producere fizică a documentului (zona adresei bibliografice). Adresa bibliografică indică:

locul de publicare sau difuzare; editura, difuzorul. Dacă editura are agenţii în mai multelocalităţi

şi sunt trecute pe publicaţie, se consemnează primele trei, în ordinea stabilită pe publicaţie, după care se utilizează prescurtarea „etc.” Când apar mai mulţi editori sau difuzori având sedii diferite, localităţile vor fi menţionate înaintea editorului: Bucureşti : Albatros; Paris : Hachette. Editura, difuzorul se menţionează imediat după locul de apariţie, introdus prin : (spaţiu două puncte spaţiu). Cuvântul „editură” apare în descriere numai dacă gramatical face parte din nume, de exemplu: Editura Enciclopedică. În cazul în care numele este compus dintr-o colectivitate, acesta se transcrie ca atare, subcolectivitatea despărţindu-se prin virgulă: Suceava : Universitatea Suceava, Facultatea de Istorie-Geografie, Catedra de Istorie.

menţiunea funcţiei de editor, difuzor; data tipăririi se scrie imediat după editură şi este precedată de ,

(spaţiu virgulă spaţiu). Data se indică în cifre arabe (după calendarul gregorian). Când data este menţionată în cifre romane, se transcrie ca atare, adăugându-se în paranteze drepte echivalentul în cifre arabe. Dacă publicaţia nu poartă nicio dată de publicare, se indică în paranteze drepte anul probabil, deceniul probabil sau secolul probabil, urmat de semnul întrebării: [1920 ?], [197 .?], [18 -- ?]. Când datele publicării nu figurează pe publicaţie şi nu pot fi stabilite din surse exterioare, se folosesc prescurtările uzuale menţionate anterior: [s.l.], [s.n.], [s.a.].

locul tipăririi şi numele tipografiei, între paranteze rotunde şi separate între ele prin : două puncte; dacă localitatea tipografiei este aceeaşi cu cea a editurii, se omite;

5. Zona descrierii fizice (zona colaţiunii). Include următoarele elemente:- descrierea specifică a materialului şi a numărului de unităţi fizice;- menţiunea ilustraţiei (ilustraţii, tabele, grafice, hărţi incluse în paginaţie şi pentru

care se folosesc prescurtări;

24

Page 25: Biblio Tec on Omie

- formatul exprimat în cm. şi dat de înălţimea acesteia. Se indică după menţiunea de ilustraţii şi este precedat de ; (spaţiu punct virgulă spaţiu). În unele biblioteci (pentru cartea veche) se obişnuieşte să se indice atât înălţimea cât şi lăţimea documentului: 24 x 14 cm.

- menţiunea materialului însoţitor, de pildă: casete video.

Se folosesc următoarele semne de punctuaţie: colaţiunea (-); ilustraţia (:); formatul (;); materialele însoţitoare (+). Exemplu: - 325 p. : il., tab., graf., diagr., h. ; 20 cm. + disketă. Numerotarea paginilor se face aşa cum apare în publicaţie, în cifre arabe sau romane. Când paginile sunt numerotate cu litere se trec prima şi ultima literă. La numerotare se consideră ca fiind ultima pagină, aceea pe care este imprimată căsuţa tipografică. Eventualele pagini cu publicităţi nenumerotate nu se iau în calcul.

6. Zona colecţiei (seriei), inclusă integral între paranteze rotunde, conţine următoarele elemente:- titlul propriu-zis al seriei (parte componentă a unei colecţii);- titlul paralel al seriei sau subseriei, inclus prin egal;- informaţii referitoare la titlul seriei sau subseriei, introduse prin două puncte;- menţiuni de responsabilitate referitoare la serie; prima responsabilitate prin bară

oblică;- ISSN al seriei (numărul internaţional standard pentru publicaţiile seriale, atribuit

fiecărei publicaţii de Agenţia Naţională ISDS a ţării în care apare publicaţia. Este precedat de virgulă şi este format din 8 cifre arabe, având o linie între a 4-a şi a 5-a cifră.

- numărul în cadrul seriei, subseriei, introdus prin punct şi virgulă. 7. Zona notelor. Notele aduc informaţii suplimentare despre elementele descrierii sau se

referă la detalii fizice ori de conţinut. Fiecare notă se poate introduce prin: (. -) sau prin alineat. Exemplu: Ed. bibliofilă; Exemplar numerotat; Exemplar tipărit în condiţii grafice deosebite. Notele se dau în ordinea elementelor la care se referă, ultimele fiind legate de exemplarul de catalogat.

8. Zona numărului standard (sau a altui număr), a modalităţilor de procurare, a preţului. ISBN este numărul internaţional standard al cărţii şi constituie un element de identificare a publicaţiilor. Este compus dintr-un număr de cifre grupate în cinci segmente. Primele două segmente reprezintă numerele de identificare ale grupului european şi naţional geografic, atribuite de Agenţia Internaţională pentru Numerotarea Standardizată, cu sediul la Berlin. Al treilea grupaj de cifre reprezintă numărul de identificare al autorităţii care a publicat documentul, atribuit de Agenţia Naţională pentru ISBN care funcţionează la Biblioteca Naţională. Al patrulea grupaj de cifre codifică titlul publicaţiei unei edituri şi este atribuit de către aceasta. Al cincilea grupaj este o cifră de control prin care se poate verifica exactitatea cifrelor din segmentele anterioare.

Descrierea publicaţiilor monografice în mai multe volume se poate face pe un singur nivel sau pe mai multe niveluri. Descrierea pe un singur nivel se poate face prin descrierea separată a fiecărui volum sau printr-o descriere globală.

La descrierea separată, titlul volumelor este considerat titlul propriu-zis.

La descrierea globală, titlul comun se consideră titlul propriu-zis, iar titlurile volumelor se menţionează în zona notelor, introducându-se prin termenii „Cuprinde” sau „Cuprins”, urmat de (:) şi de menţionarea numărului volumului, tomului etc.

Descrierea pe mai multe niveluri. În cazul cărţilor apărute în mai multe volume, se face o descriere pe două niveluri. Pe primul nivel, se notează elementele comune tuturor volumelor; pe

25

Page 26: Biblio Tec on Omie

al doilea nivel se notează elementele specifice fiecărui volum în parte. În cazul în care o publicaţie apare în mai multe volume bibliografice, fiecare volum fiind editat în mai multe volume fizice (părţi, fascicole etc.) se poate face o descriere pe trei sau mai multe niveluri.

Descrierea publicaţiilor monografice vechi se face în conformitate cu ISBN (A) (Ancients).

ISBD (S) Descrierea publicaţiilor seriale (publicaţii periodice): ziare, reviste, publicaţii anuale etc.

La fel ca în cazul cărţilor, descrierea publicaţiilor seriale a fost standardizată la nivel internaţional: ISBD (S) (International Standard Bibliographic Description – Serials). În cadrul fiecărei zone, elementele bibliografice sunt specificate potrivit unei anumite ordini, fiind precedate sau încadrate de o punctuaţie specifică. Descrierea bibliografică poate fi realizată după primul număr apărut sau după oricare altul.

Zonele descrierii bibliografice.

Zona titlului şi a menţiunii de responsabilitate. Titlul propriu-zis este titlul principal al documentului, de obicei scris pe publicaţie prin caractere tipografice deosebite. În cazul în care titlul este scris în mai multe limbi, titlul propriu-zis va fi considerat primul dintre ele. Dacă există mai multe pagini de titlu (câte o pagină pentru fiecare limbă), titlul propriu-zis va fi, de regulă, cel de pe pagina de titlu în limba documentului sau de pe pagina din dreapta.

Titlul paralel al unui document este titlul propriu-zis într-o altă limbă, prezentat ca un echivalent al titlului propriu-zis; se introduce prin semnul ( = ). Se recomandă ca în toate cazurile, să se redacteze fişe de trimitere.

Informaţiile despre titlu se redau în forma de pe pagina de titlu şi se introduc prin (: ). Exemplu: TRIBUNA economică : săptămânal economic naţional : decanul presei economice.

În cazul în care în cursul apariţiei unui serial, informaţiile despre titlu se modifică, se redau în zona titlului în forma înscrisă pe numărul descris, iar celelalte forme se vor menţiona în zona notelor. Exemplu: Din anul … apare cu subtitlul: Cotidian independent.

Menţiunile de responsabilitate se redau prin / (bara oblică). Exemplu: TRIBUNA / Redactor şef Augustin Buzura.

Zona ediţiei. Este introdusă în contextul descrierii prin punct spaţiu linie spaţiu ( . - ). Exemplu: . - Ediţie pentru cadre medii.

Zona datelor specifice. Conţine elementele de identificare pentru publicaţia serială descrisă, numărul şi data primei şi ultimei fascicule apărute dintr-o colecţie care şi-a încetat apariţia; numărul şi data primei fascicule apărute dintr-o colecţie care continuă. Este precedată de punct spaţiu linie spaţiu ( . - ).

Zona datelor de publicare.

Zona descrierii fizice (colaţiunea). Conţine informaţii privind aspectul fizic al serialului descris: materialul şi numărul fasciculelor (. -), ilustraţii ( : ); formatul ( ; ); materialul însoţitor ( + ).

Zona colecţiei. Se utilizează numai în cazul în care toate numerele unui serial sunt publicate în cadrul aceleiaşi colecţii sau subcolecţii. În alte situaţii menţiunea colecţiei se face în zona notelor. Este precedată de punct spaţiu linie spaţiu (. -).

Zona notelor, date în ordinea elementelor la care se referă.

26

Page 27: Biblio Tec on Omie

Zona numărului internaţional standard pentru publicaţiile seriale (ISSN) este simbolul numeric care identifică publicaţia.

După descrierea bibliografică, se notează numerele pe care le are biblioteca din titlul respectiv. Exemplu: Biblioteca are: An I (1992), nr. 1-12; An II (1993), nr. 1-4, 6-8;

3. - 4. Organizarea colecțiilor. Sistemul de așezare a documentelor și cotarea lor

Organizarea colecţiilor şi sistemul de aşezare a documentelor sunt determinate de destinaţia colecţiilor respective:

colecţii de bază destinate conservării în timp, în depozite închise, în cazul cărora se optează pentru un sistem de aşezare care să permită folosirea integrală a spaţiului de depozitare şi o bună conservare a documentelor;

colecţii cu acces direct.

Practica bibliotecară a impus două sisteme de aşezare a publicaţiilor:

aşezarea pe formate, utilizată în organizarea colecţiilor de bază, păstrate în depozite închise, la care au acces numai bibliotecarii;

aşezarea sistematic - alfabetică, utilizată în aranjarea fondurilor destinate accesului liber la raft şi care accentuează funcţia de comunicare a colecţiilor.

În ambele sisteme, elementul unic de identificare şi regăsire a publicaţiilor este cota. Operaţiunea de cotare constă în stabilirea locului pe care fiecare publicaţie îl va ocupa în colecţiile bibliotecii.

Cota defineşte numai un anumit document, indiferent că acel document este constituit dintr-o singură unitate fizică sau mai multe.

Cota se notează clar pe fiecare document, pe fişele de catalog, în documente de evidenţă, oriunde se descrie publicaţia. Momentul cotării corespunde cu natura şi destinaţia colecţiilor ce se prelucrează. Pentru documentele care fac parte din colecţiile de bază, cotarea poate fi efectuată înainte sau după operaţiile de catalogare şi clasificare. Publicaţiile repartizate secţiilor de împrumut care trebuie prelucrate rapid se cotează înainte de operaţiunile de catalogare şi clasificare.

Cotarea pe formate. Fondul de cărţi se împarte în următoarele formate, în funcţie de înălţimea publicaţiei (la cotor):

Formatul I , până la 18 cm. Formatul II, de la 18 la 22 cm. Formatul III, de la 22 la 26 cm. Formatul IV, de la 26 la 30 cm. Formatul V, peste 30 cm.

Fondul de periodice se împarte numai în patru formate:

Formatul I, până la 27 cm. Formatul II, până la 27-33 cm. Formatul III, până la 33-50 cm. Formatul IV, peste 50 cm.

27

Page 28: Biblio Tec on Omie

Cota pe formate se explică printr-o combinaţie de cifre romane şi arabe, cifrele romane desemnând formatul, iar cifrele arabe locul publicaţiei în cadrul fiecărui format, în ordinea intrării acesteia în colecţie, aşadar numerotarea în cadrul unui format se face de la 1 la infinit. Cota pe formate se notează pe fişă în colţul din dreapta, sus.

În aşezarea pe formate, se respectă următoarele reguli:

fiecare titlu nou primeşte o cotă nouă, care nu se mai atribuie altei publicaţii; toate dubletele primesc aceeaşi cotă şi se aşează împreună pe raft; publicaţiile în mai multe volume primesc aceeaşi cotă; fiecare nouă ediţie primeşte o cotă distinctă.

Pentru a deosebi cărţile de periodice, cota topografică a acestora din urmă este precedată de sigla P.

Astfel, se pot utiliza şi alte sigle plasate înaintea cotei pentru a individualiza diferite fonduri: D – discuri; Mz – muzică; H – hărţi; Î – împrumut; F – filială.

Exemplu: F2 III 738 – Filiala nr. 2, al 738-lea titlu din cadrul formatului III.

Pentru colecţia de bază nu se atribuie astfel de sigle.

Pentru periodice, având în vedere că o cotă se acordă unui titlu, iar nu unui număr, se va rezerva spaţiu suficient de creştere la fiecare cotă.

Cotarea sistematic-alfabetică. Publicaţiile sunt grupate după conţinut, iar în cadrul unei grupe tematice, după criteriul alfabetic al intrărilor principale. Cota este formată din:

indicele cotei: un indice CZU (Clasificarea Zecimală Universală) prescurtat, preluat din schemele pentru aşezarea sistematic-alfabetică a publicaţiilor în sistemul accesului liber la raft;

semnul de autor: o prescurtare convenţională ce constă în iniţiala numelui autorului sau a primului cuvânt din titlu (în cazul lucrărilor descrise la titlu) şi un număr ce este luat din Tabela de autori (Tabela Cutter).

Şi aici se respectă următoarele reguli:

cota are forma unei fracţii: la numărător se trece indicele cotei, iar la numitor – semnul de autor;

la notarea semnului de autor, între literă şi număr nu se lasă spaţiu, cu excepţia literelor I şi O, care se separă de cifre printr-o liniuţă: B 17, R 63, I-47, O-92.

dacă un nume începe cu o silabă ce lipseşte din Tabela de autori se ţine cont de silaba precedentă;

dacă un titlu începe cu un cuvânt monosilabic, la acest cuvânt se alipeşte cuvântul următor, iar semnul de autor se dă după silaba rezultată;

dacă titlul începe cu un numeral scris cu cifre, semnul de autor se stabileşte după silaba ce rezultă din scrierea cu litere a acelui numeral;

pentru autorii cu acelaşi nume, ce au activat în acelaşi domeniu, se adaugă după semnul de autor iniţiala prenumelui sau prima silabă a prenumelui: P 81 R- Popescu, Radu; P 81 V - Popescu, Vasile; P 57 Ca - Petrescu, Camil; P 57 Ce – Petrescu, Cezar.

Cota sistematic-alfabetică se notează pe fişă în colţul stânga, sus.

5. Cataloagele de bibliotecă

28

Page 29: Biblio Tec on Omie

Catalogarea documentelor:

Elaborarea descrierilor bibliografice complete ale tuturor tipurilor de publicatii, indiferent de suportul pe care au fost înregistrate sau fixate, conform normelor ISBD (International Standard Bibliographic Description) si standardelor în vigoare.

Scopul ultim al catalogarii este sa ofere utilizatorilor diverse instrumente (cataloage) si cai de regasire a publicatiilor (dupa numele autorului, dupa titlu, subiect etc.).

Tipuri de cataloage:

Cataloage traditionale (alfabetice, sistematice, pe subiecte, geografice, topografice, cronologice): cele mai raspândite sunt cele sub forma de fise (formatul standard este 12,5 x 7,5 cm).

Cataloage online (OPAC – Online Public Access Catalogue):i. Catalog pe suport informatic, într-o baza de date, în care accesul

utilizatorilor se face în mod direct, prin intermediul unui terminal.ii. Informatiile continute în catalogul online sunt cele care se gasesc si în

cataloagele traditionale de biblioteca (vedete, descrieri bibliografice, localizarea documentelor).

Fisa bibliografica dintr-un catalog traditional, EXEMPLU:

6. Biblioteci digitale românești

Biblioteca digitala - documentele sunt stocate în format digital putând fi accesate prin retea de la distanta.

29

Page 30: Biblio Tec on Omie

Termenul digitizare se refera la crearea obiectului digital pornind de la un obiect fizic.

Continutul digital se poate obtine prin:

Convertirea documentelor de hârtie în date utilizabile de calculator, compatibile cu aproape toate sistemele si bazele de date (în formate de tip TIF, PDF, DJVU, GIT, JPG);

Scanarea microfilmelor, a radiografiilor, a negativelor foto; Scanarea microfiselor COM si a celor de dimensiuni 16x35 mm; Digitalizarea desenelor în fisiere CAD structurate, etc.

Biblioteci digitale în România:

A. Biblioteci universitare:- BCU Bucuresti: http://www.unibuc.ro/ro/biblioteca_virtuala- BCU Cluj: http://www.bcucluj.ro/re/digitizare/- Biblioteca Universitatii “Transilvania” din Brasov:

http://www.unitbv.ro/biblio/- Biblioteca ASE Bucuresti: http://www.bibliotecadigitala.

ase.ro/biblioteca/model/index2.aspB. Biblioteci publice:

- Biblioteca Nationala: http://www.bibnat.ro/Biblioteca-Digitala-s89-ro.htm

- Biblioteca Academiei: http://www.biblacad.ro/- Biblioteca Metropolitana Bucuresti:

http://www.bmbon-line.ro/scripts/master.htm

Structura unei biblioteci:

Dezvoltarea colectiilor – achizitie, evidenta publicatiilor, prelucrarea documentelor: catalogare, clasificare, indexare

Bibliofilie. Manuscrise (carte veche) Publicatii seriale Informatizare Comunicarea colectiilor (sali de lectura, depozite) Referinte (cercetari bibliografice; referinte prin email) Cercetare-metodologie Restaurarea si prezervarea publicatiilor

BIBLIOTECA DIGITALĂ A BUCUREŞTILOR este cea mai importantă bibliotecă digitală românească accesibilă gratuit în INTERNET.

BIBLIOTECA DIGITALĂ A BUCUREŞTILOR, denumită anterior Dacoromanica, este dezvoltată în sistemul de management al obiectelor digitale DIGITOOL, implementat de Biblioteca Metropolitană din anul 2009, bazat pe tehnologii de ultimă generaţie, precum serviciile web.

În data de 20 septembrie 2009, a fost inaugurată Biblioteca virtuală a României, cunoscută cu apelativul „Dacoromanica”. Adoptarea acestui apelativ a fost influenţată de modelele francez şi spaniol, respectiv Gallica şi Hispanica.

Dacoromanica este cea mai importantă bibliotecă digitală românească accesibilă gratuit în INTERNET; este singura bibliotecă digitală profesionistă din România. Dezvoltarea ei prin îmbogăţirea continuă cu documente digitalizate se face, fără încetare, pentru a fi un veritabil

30

Page 31: Biblio Tec on Omie

instrument în cadrul reţelelor de cooperare naţională şi internaţională, precum şi pentru a deveni partener în Biblioteca Virtuală Europeană „EUROPEANA”.

A demarat în martie 1999, când a început selecţia pentru digitizare.

Acum, Biblioteca digitală oferă un fond de aproximativ 2000 de volume ce însumează aproximativ 1.000.000 de pagini, 400 de imagini şi câteva resurse sonore digitizate. Documentele aparţin Evului Mediu şi până la începutul secolului al XX-lea. Obiectivul este de a constitui o bibliotecă patrimonială şi enciclopedică.

Iniţiativa acestui proiect a avut-o Biblioteca Metropolitană Bucureşti, prima bibliotecă publică, înfiinţată în anul 1831. Şi-a adus aportul şi cooperarea Biblioteca Academiei Române, instituţia emblemă a culturii române în domeniul biblioteconomiei şi deţine depozitul legal al ţării din cea mai veche perioadă istorică.

Trei domenii sunt relativ bine acoperite: carte rară şi preţioasă şi istoria. În perioada imediat următoare se vor dezvolta alte sectoare, precum: lingvistica, literatura, filosofia, religia, dreptul.

Colaborarea dintre Biblioteca Academiei Române şi Biblioteca Metropolitană din Bucureşti şi celelalte biblioteci se preconizează a se extinde către Arhiva Naţională de Film şi Societatea Română de Radiodifuziune, pentru a asigura digitizarea documentelor care întregesc imaginea Patrimoniului Cultural al României; de asemenea, se vor realiza programe regionale pentru digitizarea publicaţiilor referitoare la memoria comunitară din fondurile Bibliotecii Municipale Chişinău – Republica Moldova şi Bibliotecii Municipale Sofia – Bulgaria; se vor stabili parteneriate interregionale între euroregiunile Bucureşti-Ilfov, Regiunea Sud-Muntenia, care înglobează judeţele Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Ialomiţa, Călăraşi, Giurgiu, Teleorman, precum şi cu Regiunea Sud-Vest Oltenia, care cuprinde judeţele Olt, Dolj, Mehedinţi, Gorj şi Vâlcea.

V. CLASIFICAREA ZECIMALĂ UNIVERSALĂ (CZU)

1. Scurt istoric

Sistematizarea universului cunoaşterii, ordonarea şi formalizarea conceptelor în scheme logice au constituit preocupări permanente. Unul dintre sistemele care şi-a dovedit viabilitatea a fost acela al clasificării zecimale de la general la particular a ansamblului cunoştinţelor umane.

O primă încercare de clasificare zecimală s-a realizat în Franţa, în anul 1583.

La jumătatea secolului al XIX-lea, se publică, la Boston, studiul Sistemul zecimal pentru aranjarea şi administrarea bibliotecilor.

În anul 1834, fizicianul francez Ampère a utilizat sistemul zecimal pentru clasificarea logică a ştiinţelor.

Clasificarea zecimală a publicaţiilor a fost realizată cu sprijinul a două mari sisteme de clasificare, care au o bază comună: Clasificarea Zecimală Dewey (DC) şi Clasificarea Zecimală Universală (CZU).

Melville Dewey (1851-1931) şi-a pus în practică propriul sistem de clasificare în biblioteca unui colegiu din America, unde funcţiona ca asistent-bibliotecar. El împarte totalitatea cunoştinţelor în 9 clase principale, cărora le aplică cifrele de la 1 la 9 şi atribuie un 0 (zero), pe care-l utilizează

31

Page 32: Biblio Tec on Omie

la început. Tratează indicii claselor sale ca numere zecimale şi le divizează în mod egal în 10 subdiviziuni, apoi pe fiecare în alte 10 subdiviziuni, obţinând astfel 1000 de subdiviziuni. Clasificarea Dewey a cunoscut multe ediţii succesive şi o largă utilizare, mai ales în ţările anglo-saxone.

Clasificarea Zecimală Universală. Doi belgieni, Paul Otlet şi Henri-Marie La Fontaine, dezvoltă clasificarea Dewey şi în anul 1907 publică Manualul Repertoriului Bibliografic Universal, care avea 10.000 de diviziuni. Acesta poate fi considerat prima ediţie a C.Z.U.Printr-un număr de inovări, precum introducerea semnului de relaţie, a indicilor auxiliari comuni şi speciali, C.Z.U. devine o schemă mult mai mare şi mai sofisticată, una din cele mai răspândite în bibliotecile lumii.

A doua ediţie internaţională (în limba franceză), între 1927-1933, sub titlul care i-a consacrat numele, La Classification Décimale Universelle, cuprinde ~ 70.000 diviziuni. Aceste ediţii şi următoarele sunt ediţii complete CZU. Cele mai utilizate sunt ediţiile medii CZU; mai există ediţii prescurtate şi ediţii specializate (care reprezintă extrase din CZU pe o anumită specialitate restrânsă).

Limbile oficiale pentru menţinerea şi actualizarea CZU sunt engleza, franceza şi germana. Până în anul 1992, Federaţia Internaţională pentru Informare şi Documentare (FID) s-a ocupat de organizarea şi folosirea CZU.

CZU a fost tradusă în peste 20 de limbi şi este utilizată în foarte multe biblioteci din lume. În România, CZU este folosită încă din anul 1908, în clasificarea periodicelor de la Biblioteca Academiei Române, iar din anul 1915 şi la clasificarea cărţilor. Al. Sadi-Ionescu a ţinut un curs de Biblioteconomie, la Şcoala de arhivari-paleografi, între anii 1925-1926. Începând cu anul 1913, Biblioteca Fundaţiei Universitare din Bucureşti a utilizat CZU, iar după Primul Război Mondial şi Biblioteca Universitară din Cluj începe să practice acest sistem. Prima ediţie prescurtată CZU, în limba română, apare în anul 1938, sub îngrijirea lui V. Drăgulescu.

Astăzi, CZU este utilizată în toate reţelele de biblioteci din România şi constituie principalul sistem de aşezare a publicaţiilor în bibliotecile cu acces liber la raft.

Biblioteca Naţională a României coordonează practica de aplicare a CZU, prin intermediul fişei tipărite unice pentru publicaţiile tipărite în România, ca şi prin Bibliografia Naţională – Seria Carte.

Utilizarea CZU în bibliotecă reprezintă o metodă de ordonare internaţională a tuturor documentelor din colecţii în funcţie de subiectele pe care le tratează, conform unei scheme de clasificare, asigurîndu-se astfel regăsirea rapidă şi sigură a informaţiilor conţinute în documente. Schema se constituie din clase, diviziuni şi subdiviziuni, exprimate prin cifre arabe, semne matematice şi semne de punctuaţie cu semnificaţie internaţional valabilă, independentă de limba clasificatorului şi a documentului, numite indici. Ansamblul indicilor codifică subiectul fiecărei publicaţii.

2. Structura CZU

În CZU, totalitatea cunoştinţelor umane – universalitatea fiind conferită de acest aspect - este concepută ca un sistem unitar împărţit în 10 mari clase, notate cu cifre arabe de la 0 la 9. Fiecare clasă este divizată în alte zece subclase, care, la rândul lor, sunt subdivizate în alte zece şi aşa mai departe, principiul de bază al diviziunii fiind cel ierarhic, de la general la particular. Această

32

Page 33: Biblio Tec on Omie

ierarhizare zecimală oferă sistemului o enormă flexibilitate, permiţându-i să preia orice concept şi proces nou apărut în domeniul cunoaşterii şi să dezvolte nelimitat un subiect. CZU fiind un limbaj convenţional, eliminarea barierelor de limbă constituie un alt mare avantaj al sistemului.

CZU conţine, în general, trei tipuri de tabele: tabela principală, tabelele auxiliare şi indexul alfabetic pe materii.

Tabela principală a CZU cuprinde cele 10 mari clase în care a fost împărţit universul cunoaşterii, fiecare din acestea fiind subdivizate ierarhic:

0 Generalităţi. 1 Filozofie. 2 Religie. 3 Ştiinţe sociale. 4 clasă liberă. 5 Matematici. Ştiinţe naturale şi exacte. 6 Ştiinţe aplicate. Medicină. Tehnică. 7 Arte. Recreere. Divertismente. Sport. 8 Lingvistică. Literatură. 9 Geografie. Biografii. Istorie.

De exemplu, clasa 7 este subdivizată în următoarele 10 subclase, reprezentând o subdiviziune a conţinutului clasei 7 şi este notată cu un indice, începând cu cifra 7, având un conţinut mai restrâns decât conţinutul foarte general al acesteia:

70 liberă. 71 Sistematizare. Urbanism. 72 Arhitectură. Arhitectură peisagistă. 73 Arte plastice. 74 Desen. Arte decorative. 75 Pictură. 76 Arte grafice. 77 Fotografie. 78 Muzică. 79 Divertismente. Jocuri. Sport.

Aceste subclase de două cifre au, la rândul lor, subdiviziuni notate cu trei cifre, care la rândul lor, au şi ele alte subdiviziuni notate cu patru cifre ş. a. m. d.:

780 liberă. 781 Teoria muzicii. 782 Muzică de teatru. 782.1 Muzică pentru copii (…)

Nu întotdeauna clasele sau subclasele se pot diviza în zece subdiviziuni. Unele se divizează în mai puţin de zece subclase, iar altele ar trebui divizate în mai mult de zece subdiviziuni.

Tabelele auxiliare includ anumite semne auxiliare (plus, paranteze, două puncte etc.) folosite pentru relaţionarea a două sau mai multe subiecte codificate prin indicii CZU, precum şi indici auxiliari comuni, reprezentând aspecte ale unui subiect principal (locul, limba, forma documentului), aplicabili tuturor indicilor aflaţi în Tabela principală.

33

Page 34: Biblio Tec on Omie

Indexul alfabetic pe materii reprezintă ordonarea alfabetică a tuturor noţiunilor simbolizate de indicii CZU cu specificarea indicelui CZU care simbolizează acea noţiune. Exemple: Muncă 331.

Muzee 069. Muzică 78. Muzică, teorie 781. Muzică bisericească 783. Muzică vocală 784 (…)

CZU foloseşte trei tipuri de indici: principali, auxiliari comuni (sau generali) şi auxiliari speciali (analitici).

Indicii principali 0/9 se regăsesc în Tabela principală CZU. Ei sunt formaţi dintr-un număr diferit de cifre, după gradul de generalitate sau de specificitate al subiectului pe care-l codifică. Pentru a fi citiţi mai uşor, indicii CZU sunt grupaţi câte trei, începând de la stânga la dreapta, grupele fiind separate prin punct.

Indicii auxiliari comuni (sau generali) arată caracteristici general repetabile, care se pot aplica la oricare indice din tabelele principale: de punct de vedere (00); de loc (1/9); de popoare ( =) ; de timp („”); de formă (0 …); de limbă = ; de nume (A/Z); de ordine de importanţă (I) şi (II). Câteva exemplificări cu cei mai folosiţi indici:

Indicii auxiliari comuni de loc şi ţară. Între paranteze rotunde sunt cuprinşi indici cu cifre începând de la 1 la 9 („paranteză de la unu la nouă): (100 ) - lumea întreagă; (22) – insule; (498) – România; (498.1) – Muntenia; (498.2) – Oltenia; (498.3) –Moldova; (498.4) – Transilvania; (498.6) – Bucovina; (4) – Europa.

Indicii auxiliari comuni de timp. Data se trece între ghilimele. În afară de ghilimele, indicii auxiliari de timp mai folosesc semnul – şi semnul + (pentru anii î. de Hr. şi după Hr., precum şi punctul, pentru a separa diverse secvenţe de timp (an, lună, zi, minute, secunde). Se folosesc numai cifre arabe. Secolul se notează prin înscrierea primelor două cifre ale anilor simbolizaţi: „17" – sec. XVIII, adică anii dintre 1701-1800; decada se notează prin primele trei cifre ale anilor respectivi: „193" – anii cuprinşi între 1930 şi 1939. Anul se notează prin patru cifre: „1918"; „0475" – anul 475; „0002" – anul 2. Pentru perioada î. Hr. se pune o liniuţă înaintea cifrei respective: „-04" – sec. V î. Hr. O perioadă de mai multe secole, mai mulţi ani poate fi precizată prin folosirea barei oblice pentru reunirea datei iniţiale şi a celei finale.

Indicii auxiliari comuni de formă. Precizează suportul, forma de prezentare (carte, periodic, album, hartă, manual, dicţionar etc.) a documentelor. Indicele începe cu cifra 0 şi se notează între paranteze rotunde („paranteză zero“): (01) – bibliografii; (0.064) – tratate; (031) – enciclopedii; (038) - dicţionare; (05) – publicaţii seriale, periodice; (075) – manuale şcolare; (043.2) – teze de doctorat.

Indicii auxiliari comuni de limbă. Sunt utilizaţi în clasificarea dicţionarelor, enciclopediilor, ediţiilor literare, traducerilor etc. Şi se exprimă printr-un număr precedat de semnul egal: = 131.1 limba italiană; = 135.1 – limba română; 133.1 – limba franceză; 111 – limba engleză; 112.2 – limba germană; 511.141 – limba maghiară; = 161.1 limba rusă.

Indicii auxiliari analitici (speciali): .01/ . 09 şi -1/-9.

Semnele auxiliare: (+), (/), ( : ), ([ ]), ( :: ) servesc ca elemente de relaţie, legând indicii CZU.

34

Page 35: Biblio Tec on Omie

Semnul de adăugire ( + ) leagă doi sau mai mulţi indici CZU neconsecutivi, cu scopul de a exprima o noţiune complexă care nu are un loc propriu în CZU. Exemplu: 58 + 59 Botanică şi zoologie.

Semnul de extensie ( / ) pronunţat „de la … până la”, reuneşte primul şi ultimul indice dintr-o suită de indici CZU consecutivi. Exemplu: 592 / 599 Zoologie sistematică (echivalent cu: 592+593+594+595+ … 599).

Semnul de relaţie ( : ) este folosit pentru a exprima o relaţie generală, coordonată şi reciprocă între două noţiuni. Exemplu: 681.3 : 657 Calculatoarele în contabilitate.

Semnul de fixare a ordinii (: :) poate fi utilizat atunci când vrem să indicăm că o relaţie nu este reversibilă. 575 : : 576.3 Citogenetică

Semnul de subgrupare ([ ]) pentru a exprima un subiect complex considerat ca un ansamblu. Exemplu: [622 + 669] (485) Industria minieră şi metalurgică din Suedia este un ansamblu compus din: 622 (485) Industria minieră din Suedia şi 669 (485) Industria metalurgică din Suedia.

CZU se actualizează periodic.

În lume se folosesc şi alte sisteme de clasificare:

Clasificarea Bibliotecii Congresului Statelor Unite ale Americii; realizată în 1901, se foloseşte în această bibliotecă.

Clasificarea Cutter; a elaborat Tabele de autori folosite în prezent în toate bibliotecile cu orânduirea sistematică a fondurilor.

Clasificarea Colon (sau cu două puncte); elaborată de bibliologul indian S.R. Ranganathan, în 1933. Este o clasificare analitico-sintetică care permite exprimarea raporturilor dintre ramurile ştiinţei. Indicii se leagă între ei prin : (colon).

Clasificarea bibliotecar – bibliografică sovietică. Folosită în bibliotecile din fosta Uniune Sovietică. Pentru codificarea claselor principale se folosesc litere mari ale alfabetului rusesc, iar pentru diviziuni şi subdiviziuni cifrele arabe.

3. Clasificarea și catalogul sistemic

Operaţiunea de clasificare implică trei lucruri:

cunoaşterea principiilor CZU; o bună cunoaştere a tabelelor pe care le utilizăm; verificarea informaţiilor pe care le deţinem cu privire la domeniile acoperite de cartea pe

care o clasificăm.

Primul pas constă în determinarea conţinutului lucrării. Examinarea Cuprinsului, a Prefeţei, a Postfeţei, a Bibliografiei, a Indicilor va permite determinarea conţinutului real al documentului, indiferent de titlul acelei lucrări.

După ce se cunoaşte cu precizie subiectul publicaţiei, se trece la clasificarea acelui subiect.

În cazul în care un subiect aparţine mai multor discipline, folosim practica localizărilor multiple în catalogul sistematic, deci mai multe intrări ale aceleiaşi fişe, la diferite clase. Astfel, o lucrare consacrată Renaşterii va fi reprezentată prin mai multe intrări: prima 008 „15" (cultura şi

35

Page 36: Biblio Tec on Omie

civilizaţia sec. al XVI-lea), a doua la 7 „15" (arta şi civilizaţia sec. al XVI-lea), a treia la 940 „15" (istoria Europei în sec. al XVI-lea).

În cazul în care Tabelele nu conţin nici un indice care să corespundă subiectului, se reţin alte soluţii: se foloseşte semnul de relaţie pentru subiecte complexe; se apelează la indicii analitici, specifici unei clase sau subclase.

Organizarea catalogului sistematic. Catalogul sistematic reflectă documentele aflate în colecţiile unei biblioteci după conţinutul lor. Elementul care dă intrarea fişei este indicele CZU. Indicii CZU se trec în forma lor definitivă şi completă, în colţul din stânga jos al fişei de catalog. Se fac atâtea fişe identice câţi indici principali au fost atribuiţi documentului respectiv. Aranjarea fişelor în catalog se face după principiul CZU, de la general la particular. Pentru orientare, în consultarea catalogului se folosesc fişe divizionare; ele indică clase, diviziuni, subdiviziuni şi alţi indici detaliaţi, în funcţie de mărimea catalogului.

VI. COMUNICAREA COLECȚIILOR

1. Formulare tipizate

Formular tipizat = imprimat care se completează în vederea întocmirii unui act. – V. tipiza.

Automatizarea activităţilor de bibliotecă a avut ca efect schimbarea modului de înregistrare şi stocare a datelor.

Formularele tipizate, destinate activităţii de bibliotecă, nu mai corespund cu cele editate anterior anului 1989.

Comisia Naţională a Bibliotecilor a revăzut şi actualizat tipizatele cu caracter general utilizate în mod frecvent în biblioteci şi a aprobat o variantă nouă, adaptată cerinţelor actuale.

Documentele aprobate au fost deja validate în practica ultimilor ani şi şi-au dovedit utilitatea.

Lista tipizatelor actualizate recomandate de CNB include:

I. Tipizate care reglementează accesul în bibliotecă: Fişă de înscriere la bibliotecă; Permis de acces utilizat de biblioteci informatizate; Permis de acces utilizat de biblioteci neinformatizate; Registru de înscriere a cititorilor; Fişă contract de împrumut; Buletin de cerere; Înştiinţare de restituire; Declaraţie de pierdere a publicaţiilor; Fişă de lichidare. II. Tipizate care evidenţiază activitatea de bibliotecă: Caiet de evidenţă a activităţii de bibliotecă; Raport statistic anual; Raport statistic de utilizare a bibliotecii; Registru de mişcare a fondurilor.

36

Page 37: Biblio Tec on Omie

2. Evaluarea activității de bibliotecă

Caietul se completează zilnic şi are 12 seturi de pagini, corespunzătoare fiecărei luni a anului. Completarea lui ajută la adunarea datelor statistice privind utilizarea zilnică a colecţiilor, utilizatorii nou inscrisi ai bibliotecii, a frecvenţei zilnice şi a activitaţilor diferite de împrumutul de carte care au loc în biblitoecă.

Se completează zilnic, dimineaţa sau la sfârşitul zilei de lucru prin:

Numărarea fişelor de împrumut scoase în ziua respectivă (pagina de vizite) Prin numărarea fişelor întocmite pentru cititorii nou îscrişi conform cu pagina din caiet.

( evidenţa utilizatorilor înscrişi) Prin numărarea publicaţiilor împrumutate în ziua respectivă , de pe fişele de împrumut

( evidenţa documentelor difuzate). În timpul numărării se face şi repartiţia documentelor după criteriile solicitate de cele 2 pagini de caiet.

Marcarea evenimentlor speciale care au avut loc în bibliotecă ( Alte servicii oferite de bibliotecă)

Pare un demers greoi mai ales că în bibliotecile mici totul se realizează manual. Aparenţele înşeală pentru că este vorda de evaluarea doar a catorva fişe zilnic.

Demersul este necesar pentru:

Completarea cu rapiditate şi acurateţe a rapoartelor de sfârşit de an. Caietul este o oglindă a activiţăţii zilnice, memoria personală pierde majoritatea

evenimentelor care au avut loc cu 2, 3 luni în urmă. În statistica de sfârşit de an se vede cine a completat acest caiet şi cine nu după cât de

haotic şi disproporţionat sunt trecute datele.

La încheierea lunii se centralizează datele pentru luna în curs, apoi se face reportul . Reportul este transferat pe primul rand al lunii următoare.La incheierea lunii decembrie avem şi centralizarea activităţii pe întreg anul.

Dezvoltarea în biblioteci a unor noi tipuri de servicii duce şi la creşterea complexităţii formularelor statistice şi chiar la apariţia unor noi formulare.

Formularele statistice anuale au mai multe surse de completare:

Caietul de evidenţă pentru raportul statistic de utilizare a bibliotecii (utilizare și utilizatori).

Registrul de mişcare a fondurilor (RMF) pentru Colecţii, Achiziţii de documnete,eliminări de documnete.

Date de contabilitate pentru venituri și cheltuieli.

3. Informarea și documentarea în biblioteci

37

Page 38: Biblio Tec on Omie

Se vorbeşte de câteva decenii despre „criza informaţională” ca o consecinţă a creşterii exponenţiale a cantităţii de informaţii produse în toate domeniile de activitate şi a imposibilităţii sistemelor tradiţionale de căutare şi regăsire a acestora de a mai face faţă fluxului informaţional.

Utilizarea eficientă a informaţiilor reprezintă condiţia succesului în societatea modernă. Pentru a deveni utile acestea trebuie organizate, prelucrate astfel încât utilizatorul să aibă posibilitatea de a selecta şi accesa cu precizie şi rapiditate informaţia dorită, din mulţimea celor existente în domeniul său de activitate. Pentru a-şi putea finaliza cu succes studiul bazat pe cunoştinţe şi acumulări anterioare, un cercetător trebuie să dispună de mijloace eficiente de informare

Accesul la informaţii şi în consecinţă gradul de valorificare a potenţialului informaţional al bibliotecii sunt cele mai importante repere ale unei activităţi de calitate. Biblioteca, instituţie care organizează şi difuzează informaţia, trebuie să se adapteze din mers la noile realităţi tehnologice. Informatizarea şi automatizarea serviciilor bibliotecii transformă modul de acces la informaţii, activitatea organizare a colecţiilor, întreaga activitate de documentare şi informare, ducând la dezvoltarea de instrumente performante de stocare, regăsire şi difuzare a informaţiei.

Bibliotecile pot avea în vedere construirea cataloagelor online, a bazelor de date cu informaţii tip text, grafice şi sonore stocate pe medii electronice. Ele pot să ofere sprijin, prin intermediul reţelelor şi Internetului, pentru utilizarea şi a altor resurse de informare, nu doar a celor proprii. Bibliotecile îşi creează site-uri care permit utilizatorilor să se informeze singuri în legătură cu serviciile oferite. Aici pot fi puse la dispoziţie adresele altor instituţii de interes, economisind timpul de regăsire a informaţiei.

Dezvoltarea tehnologică şi nevoia de informare tot mai acută a utilizatorilor au impact şi asupra profesioniştilor din domeniul informării. Ei trebuie să ţină pasul cu mediul informaţional aflat într-o continuă şi rapidă schimbare, trebuie să-şi dezvolte abilităţi de a lucra cu tehnologiile multimedia, de a lucra în reţele, de a accesa, prelucra şi a folosi resursele noi.

Datorită diversificării serviciilor care depăşesc sfera lecturii cititorul bibliotecii este numit mai nou “utilizator”, sau “client”. El citeşte mai mult din nevoia de "a se informa", doreşte să selecteze rapid o informaţie iar sistemele tradiţionale i se par depăşite.

Într-o bibliotecă sursele tradiţionale specifice se îmbogăţesc cu surse noi, bazate pe tehnologie modernă: documentele primare clasice se completează cu documente electronice; catalogului tradiţional îi corespunde varianta sa modernă - catalogul online; lucrările bibliografice tradiţionale sunt completate cu bazele de date bibliografice. În paralel cu aceste surse de informare se dezvoltă instrumentele de acces la ele.

În prezent bibliotecile sunt preocupate de introducerea unor sisteme automatizate de bibliotecă, de crearea catalogului online propriu, achiziţionarea de baze de date pe CD-ROM-uri, DVD-uri, realizarea catalogării partajate, conectarea la surse externe de informaţie (Internet, baze de date la distanţă), accesul la distanţă al utilizatorilor.

Catalogul online este pus la dispoziţie de sistemele automatizate de bibliotecă şi localizează documentele primare existente în fondul respectiv.

În plus faţă de informaţiile conţinute în cataloagele tradiţionale, catalogul on-line permite multiple căi de cautare şi găsire a informaţiei. Prin intermediul cataloagelor electronice, o informaţie este obţinută cu precizie şi poate fi pusă la dispoziţie, simultan, mai multor cititori. Rezultatul căutărilor poate fi tipărit, constituind bibliografie pentru cititorul interesat de subiectul respectiv.

38

Page 39: Biblio Tec on Omie

Cataloagele electronice furnizează informaţie de tip multimedia (sunet, imagine, text integral). Se pot opera căutări de mare complexitate ce sunt rezolvate instantaneu. Multe dintre aceste cercetări sunt imposibil de abordat în mod tradiţional. Căutarea în catalogul online furnizează în plus informaţii referitoare la împrumutul cărţii, la existenţa ei pe raft.

Biblioteca virtuală cuprinde totalitatea informaţiilor (text, imagini, sunet, film, animaţie) existentă în spaţiul Web. Este o bibliotecă alcătuită din colecţii de date electronice aflate în mai multe „biblioteci electronice” interconectate între ele prin intermediul reţelelor de calculatoare. Îşi propune să ofere acces universal şi servicii de informare transparente. Prin intermediul acestei biblioteci universale se poate avea acces la resursele globale de informaţii, inclusiv la colecţiile multor biblioteci, de oriunde şi oricând.

Internetul este un sistem mondial de reţele de calculatoare interconectate, care facilitează serviciile de comunicare a informaţiei şi care extinde astfel posibilităţile de lucru ale fiecărui sistem conectat în reţea. Poate fi considerat o bibliotecă uriaşă care conţine informaţii actuale, variate, despre orice subiect.

Web-ul a permis bibliotecilor să-şi creeze propriile pagini web, prin care utilizatorii sunt informaţi mai rapid asupra colecţiilor şi serviciilor oferite, şi chiar pot completa formulare pentru solicitarea unor informaţii. Aceste site-uri pot să conţină o gamă largă de informaţii utile pentru public, posibilitatea de acces la propriul catalog online, la baze de date bibliografice interne, la publicaţii în format electronic, precum şi link-uri spre cataloage naţionale, spre baze de date închiriate şi alte resurse din Internet.

4. Activități noi în biblioteci

Catalogarea şi clasificarea la răscruce.

Cui îi mai foloseşte astăzi profesia de catalogator, când utilizatorii serviciilor de bibliotecă folosesc termeni ca metadate, motoare de căutare, instrumente de metacăutare, cataloage online, biblioteci virtuale ? În contextul actual, catalogatorul nu ar trebui să fie un intermediar între document şi utilizator, ci cel care oferă informaţia. În ultimii 50 de ani, preocupările privind activitatea de catalogare s-au concretizat în stabilirea şi aplicarea uniformă la scară internaţională, a regulilor care au ca rezultat final îmbunătăţirea fluxului documentelor, dar şi regăsirea rapidă a informaţiei.

În 1971 au fost fundamentate şi recomandate ca reguli de catalogare pentru monografii, editate sub denumirea ISBD (M) (International Standard Bibliographic Description for Monographic Publications). Din 1973, Standardul ISBD (M) a fost adoptat de o serie de ţări şi utilizat ca instrument de lucru, în descrierea bibliografică a monografiilor. După 1990 schimbările au fost majore, impunându-se odată cu informatizarea bibliotecilor, adaptarea regulilor de catalogare la cerinţele momentului; s-a urmărit o revoluţie a activităţii de catalogare.În cadrul unor întruniri ale experţilor europeni în cataloage s-au adoptat noi reguli de catalogare, adaptate şi adecvate perioadei actuale.

Potrivit noii viziuni asupra principiilor de catalogare, întreaga informaţie deţinută de bibliotecă trebuie partajată la nivel internaţional, standardele trebuie adaptate în scopul elaborării metadatelor, al înregistrărilor bibliografice şi al stabilirii autorităţilor. În toată această evoluţie, de la fişa catalogului tradiţional la cea rezultată din completarea câmpurilor UNIMARC din softul de bibliotecă, se impune o analiză calitativă şi cantitativă a activităţii catalogatorului.

39

Page 40: Biblio Tec on Omie

Dacă în trecut, evaluarea ţinea cont de normele de elaborare şi intercalare a fişelor tradiţionale şi gestionarea catalogului tradiţional, în prezent stabilirea reperelor în evaluarea activităţii trebuie să rezulte din monitorizarea gradului de mulţumire al utilizatorilor. Performanţele activităţii constau în competenţele profesionale care au la bază cunoaşterea standardelor profesionale, capacităţi intelectuale mari, cultură generală, cunoştinţe IT, cunoaşterea unor limbi străine, dar şi implicare, dăruire.

Datorită multitudinii suporturilor informaţionale, a formatelor, gradul de complexitate al activităţii de cataloare a crescut.

Discuţiile, de la sfârşitul secolului trecut, despre o reorientare a activităţii de catalogare, prin realizarea unei singure fişe bibliografice şi importarea acesteia de către bibliotecile din reţea s-au putut concretiza astăzi, după introducerea noii tehnologii în biblioteci şi realizarea Catalogului Naţional Partajat. Scopul acestui catalog este de a asigura o catalogare unică şi completă a documentelor şi de a facilita schimbul internaţional de date bibliografice. Avantajele utilizării unui astfel de instrument ar fi o creştere a calităţii serviciilor către utilizatori, eliminarea activităţilor redundante şi o economie de personal.

Rezultatele activităţii de catalogare se concretizează în OPAC (On line Public Access Catalog), care cuprinde colecţiile unei biblioteci ce se reflectă în înregistrările bibliografice, având la bază standardele internaţionale. Ordonarea acestora se realizează pe baza punctelor de acces ce permit localizarea şi identificarea rapidă a informaţiilor. Un exemplu de catalog colectiv este portalul ROLiNEST, care reprezintă, la nivel naţional, primul portal pentru realizarea catalogului colectiv virtual în ştiinţă şi tehnică, între marile biblioteci universitare din România, bazat pe infrastructura de comunicaţii ROEduNet. Resursele din care este compus catalogul sunt: înregistrări bibliografice din cataloagele online ale unor biblioteci, resursele electronice deţinute de bibliotecile din reţea, reviste electronice, baze de date bibliografice, cărţi electronice etc.

Conceptul de bibliotecă digitală poate fi definit ca o colecţie de cunoştinţe ce presupune o infrastructură destinată schimbului informaţional. Ea nu se reduce la digitizarea fondurilor bibliotecilor tradiţionale; reprezintă un mediu bazat pe cooperare şi schimb de date, presupune o mare varietate de formate şi tipuri de date, dispune de un sistem de gestionare a conţinutului său digital.

VII. ASOCIAȚIILE PROFESIONALE NAȚIONALE ȘI INTERNAȚIONALE

1. ABR – Asociația Bibliotecarilor din România

Asociaţia Bibliotecarilor din România (ABR), reuneşte bibliotecari din bibliotecile de învăţământ (universitare, şcolare), din Biblioteca Naţională a României, din Biblioteca Academiei Române, din biblioteci de cercetare şi specializate, Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România şi Uniunea Bibliotecarilor Maghiari din România.

În septembrie 1924 se înfiinţează Asociaţia Bibliotecilor din România. Preşedinte al asociaţiei este ales Ioan Bianu. Gândită ca o asociaţie de elită, putea deveni membru numai acea persoană “a cărei activitate era cunoscută de trei membri ai asociaţiei” şi care recomandau persoana

40

Page 41: Biblio Tec on Omie

respectivă pentru calităţile ei profesionale şi ştiinţifice. Amintim că formalităţile de primire ale asociaţiilor naţionale în IFLA se face astăzi într-un mod asemănător.

ABR este:

organizaţia profesională şi ştiinţifică a bibliotecilor şi bibliotecarilor din România. este o organizaţie apolitică, neguvernamentală şi nonprofit. ABR are personalitate

juridică şi este autonomă din punct de vedere material, structural şi funcţional. ABR are cont, firmă şi ştampilă proprie cu următorul text: Asociaţia Bibliotecarilor din

România.

ABR are următoarele obiective principale:

promovarea intereselor profesionale şi ştiinţifice ale bibliotecilor şi bibliotecarilor din România;

dezvoltarea legăturilor profesionale între bibliotecile şi bibliotecarii din România; studierea principalelor probleme de ordin ştiinţific, tehnic şi organizatoric privind

bibliotecile şi personalul acestora; reprezentarea bibliotecilor româneşti în relaţiile profesionale cu instituţii naţionale şi cu

organisme din ţară şi străinătate;

ABR are membri activi şi membri de onoare.

Membrii activi ai ABR sunt biblioteci, bibliotecari, alte instituţii şi persoane care se ocupă de probleme ale bibliotecilor.

Membrii de onoare ai ABR sunt personalităţi recunoscute pe plan naţional sau internaţional.

ABR are sediul central în Bucureşti şi filiale teritoriale. ABR are filiale teritoriale în toate judeţele României.

În cadrul ABR România funcţionează diviziuni specializate pe tip de bibliotecă, după cum urmează:

diviziunea bibliotecilor naţionale; diviziunea bibliotecilor universitare; diviziunea bibliotecilor specializate; diviziunea bibliotecilor publice; diviziunea bibliotecilor şcolare.

Organele de conducere ale ABR sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Conducere şi Biroul Executiv.

2. ABBPR – Asociația Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice din România

Asociaţia Bibliotecilor Publice din România, creată în 1919 din iniţiativa doctorului C. Angelescu şi a lui N. Iorga. Asociaţia, avându-l ca preşedinte pe N. Iorga, şi-a propus să contribuie la refacerea bibliotecilor distruse de război şi la înfiinţarea de noi biblioteci, îndeosebi în mediul rural, unde se simţea o mare nevoie de cărţi. Din păcate, asociaţia nu a obţinut rezultatele dorite de iniţiatori. În anii 1920-1923, s-au înfiinţat: Biblioteca Muzeului Oraşului Iaşi, bibliotecile publice din Ploieşti şi Turnu Severin, Suceava. În lipsă de activitate, această asociaţie s-a autodizolvat.

41

Page 42: Biblio Tec on Omie

Importanţa acestei prime asociaţii profesionale constă în primul rând în atragerea atenţiei autorităţilor şi intelectualităţii româneşti asupra rolului bibliotecilor în societate, în ridicarea nivelului cultural al colectivităţilor prin lectură.

Asociaţia Naţională a Bibliotecarilor şi Bibliotecilor Publice din România (ANBPR) este o organizaţie profesională ce are drept scop asocierea pe plan naţional a persoanelor fizice şi juridice care prin profesie, atribuţii şi preocupări sunt implicate sau susţin profesia de bibliotecar, dezvoltarea biblioteconomiei şi a ştiinţelor informării şi documentării. Ea continuă tradiţia Asociaţia Bibliotecarilor fondată în anul 1990, al cărei statut a suferit modificări în Adunările Generale din 1992, 1998 şi 2008.

Asociaţia cuprinde următoarele categorii de membri: membri activi, membri de onoare şi mecena, persoane fizice sau juridice care prin acte de mecenat susţin, sub diverse forme, obiectivele Asociaţiei.

3. IFLA – Federația Internațională a Asociaților de Bibliotecari și Biblioteci

Pe plan mondial, cea mai importantă asociaţie profesională este: International Federation of Library Associations and Institutions - Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Bibliotecari şi Biblioteci ( FIAB sau IFLA), cu sediul la Haga. Are rolul de a coordona activitatea de biblioteconomie şi de informare pe diverse planuri, de a elabora norme metodologice, de a organiza proiecte, congrese, reuniuni.

Anul naşterii IFLA este 1927. În prezent, IFLA este o organizaţie neguvernamentală cu 1300 de membri din 130 de ţări. Membrii ei sunt biblioteci, asociaţii de biblioteci, alte instituţii similare şi persoane fizice. Obiectivul fundamental este acela de a promova înţelegerea, cooperarea, cercetarea şi dezvoltarea în toate domeniile bibliotecii şi ale serviciilor de informare.

Alte obiective sunt:

stabilirea de relaţii internaţionale între biblioteci, asociaţii de biblioteci şi alte grupuri organizate;

educarea continuă a personalului din biblioteci; furnizarea unui cadru organizatoric prin care biblioteconomia să poată fi reprezentată în

probleme de interes internaţional; dezvoltarea, promovarea şi menţinerea unor standarde înalte privind serviciile de

bibliotecă şi de informare; cooperarea cu alte organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale pe diverse probleme

de interes pentru biblioteci.

4. UNESCO – Organizația Națiunilor Unite pentru educație, Știință și Cultură

UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură) este – după cum se ştie - o subdiviziune a Organizaţiei Naţiunilor Unite înfiinţată în anul 1946. Principalele

42

Page 43: Biblio Tec on Omie

preocupări ale organizaţiei sunt: educaţia, ştiinţa, cultura şi informarea. Pentru UNESCO, cartea reprezintă unul din principalele instrumente de difuzare a ştiinţei şi culturii.

Deşi biblioteconomia nu reprezintă o preocupare majoră a UNESCO, organizaţia s-a implicat de-a lungul timpului în numeroase proiecte şi programe vizând bibliotecile. Unul dintre primele şi cele mai importante astfel de proiecte este „Proiectul de reconstrucţie”. În cadrul acestui proiect, bibliotecile care au suferit pierderi după cel de-al doilea război mondial au primit peste 250 de mii de publicaţii.

UNESCO s-a mai implicat în:

finanţarea bibliotecilor în achiziţionarea din străinătate a publicaţiilor şi materialelor cu caracter educativ, ştiinţific şi cultural; schimburile internaţionale de publicaţii;

împrumutul internaţional de publicaţii; dreptul de autor prin care s-a încercat legalizarea circulaţiei informaţiei; dezvoltarea bibliotecilor publice; realizarea normelor internaţionale în biblioteconomie şi documentare; perfecţionarea CZU, sistemul cu cea mai mare aplicabilitate în biblioteci; declanşarea unui program complex în domeniul documentării şi informării ştiinţifice, ce

cuprinde realizarea unor sisteme de informare.

Un alt mare proiect întreprins de UNESCO în colaborare cu IFLA este Controlul bibliografic universal (CBU), având ca obiective uniformizarea regulilor de catalogare şi apoi standardizarea descrierii bibliografice lizibile pe calculator în vederea asigurării schimbului internaţional de informaţii. Una dintre realizările mai recente ale UNESCO este proiectul Ghidului serviciului de bibliotecă pentru tinerii adulţi iniţiat la Havana, în anul 1994; obiectivul ghidului este acela de a oferi un catalog de idei care să constituie o sursă de inspiraţie atât pentru persoanele instruite cât şi pentru bibliotecarii fără experienţă.

5. FID – Federația Internațională pentru Informare și Documentare

Un alt organism important a fost FID – Fédération Internationale d' Information et de Documentation. FID îşi are începuturile în anul 1895, când la Bruxelles este fondat Institutul Internaţional de Bibliografie. Tot aici se desfăşoară prima Conferinţă Internaţională de Bibliografie, iar între anii 1904-1907 apare prima ediţie completă a CZU, adoptată de numeroase biblioteci, în special de cele tehnice.

În anul 1931 ia fiinţă Institutul Internaţional de Documentare (Institut International de Documentation – IID); în anul 1937 ia fiinţă Federaţia Internaţională de Documentare (Fédération Internationale de Documentation –FID), care în anul 1986 devine Federaţia Internaţională de Informare şi Documentare, păstrând aceeaşi siglă.

În anul 1991 sunt stabilite noile programe profesionale: Informarea în afaceri, finanţe şi industrie; Politica de informare; Ştiinţa informării; Tehnologia informării aplicate; Prelucrarea informaţiei şi productivitatea; Managementul informaţiei. Sunt redefinite funcţiile Federaţiei: Educaţie şi instruire; Conferinţe şi servicii; Publicaţii; Proiecte; Reţele de personal; Consultanţă. FID s-a dizolvat în anul 2002.

Mai semnalăm organismele: IASL – International Association of School Librarianship (Asociaţia Internaţională de Biblioteconomie Şcolară), cu sediul la Chicago, iar pentru spaţiul

43

Page 44: Biblio Tec on Omie

european EBLIDA – European Bureau of Library Information and Documentation Associations (Biroul European al Asociaţiilor de Bibliotecari şi Specialişti în Informare), cu sediul la Haga, şi LIBER – Ligue des Bibliothèques Européennes de Recherche (Liga Bibliotecilor Europene de Cercetare), sub auspiciile Consiliului Europei

44


Recommended