Bazele Teoretice Si Metodice Volei

Bazele teoretice si metodice

1

CCAAPPIITTOOLLUULL 11

IISSTTOORRIICC,, DDEEFFIINNIIŢŢIIEE,, CCAARRAACCTTEERRIISSTTIICCII

11..11.. IIssttoorriiccuull jjooccuulluuii ddee vvoolleeii

1895 – Voleiul este inventat de

directorul pentru educaţie

fizică William G.Morgan, al

Universităţii din Holzoke

din statul Massachusetts.

El a propus un joc

cu mingea de baschet, de o

parte si de alta a fileului de

tenis, mingea trecându-se de

o parte si de alta a fileului cu palmele – numindu-se " la

minonette " – semnificând "pisicuţa ".

1896 - " La minonette" a fost prezentat la conferinţa sportivă a

colegiului din Springfield unde a fost primit favorabil.

Denumirea a fost cu totul întâmplătoare. La un joc pe plaja Santa

Monica din California, profesorul de chimie A.T. Halsted la

denumit Volley-Ball, după ce un spectator a exclamat " To volley

the Ball Back and Forth Over the Net " ( loveşti mingea din spate

si înainte peste plasă ) – pe scurt volley-ball.

1900-1917 – Societatea americană YMCA – pentru tineretul creştin si

armata americană răspândeşte voleiul în Canada si Asia ( India

1990, Filipine 1910, China 1913, Japonia 1917)

1917 – Pentru prima dată în Europa în statele baltice Letonia,

Lituania, Estonia.

1919-1920 – Se semnalează primele jocuri în România.


2

Primele încercări făcute cu mingea de baschet, nu au reuşit, aceasta fiind prea

grea. S-a recurs atunci la camera ei, dar nici noua soluţie nu a fost satisfăcătoare,

deoarece aceasta era prea uşoară şi voluminoasă, avea un zbor lent şi imprecis, scăzând

din dinamismul jocului. După scurt timp s-a confecţionat mingea pe care folosită şi

astăzi. Jocul a fost numit "mintonette".

După scurt timp, jocul a căpătat o formă ceva mai conturată iar demonstraţia

făcută de două echipe în anul 1896, a plăcut, jocul fiind propus spre difuzare. Cu acest

prilej la propunerea lui A.T. Halsted (Directorul Colegiului), jocul a primit numele de

“volley-ball” de la “volley” (zbor) şi „ball” (minge).

Primele reguli ale jocului asemănătoare cu cele ale tenisului se deosebeau mult

de regulile de acum. Ele au fost puse în aplicare în anul 1897 la iniţiativa lui A.T.

Arians. Se refereau la dimensiunile terenului, a fileului, la minge, numărul de jucători,

etc. Aceste prime reguli simple şi puţine la număr se schimbau pe măsură ce

experienţa furniza noi elemente care trebuiau luate în seamă.

În perioada anilor 1900-1920, prin intermediul filialelor organizaţiei americane

YMCA, jocul se răspândeşte în Canada, America de Sud, Asia şi Europa. Regulile

jocului, puţine şi simple iniţial, se schimbau o dată cu evoluţia jocului. Numărul

jucătorilor, la început nelimitat, a fost de 5, 14 sau 9 jucători, ajungându-se apoi la 6.

Suprafaţa terenului era mai mare decât cea actuală, iar înălţimea plasei mai redusă cu

aproximativ 15 cm. decât cea din zilele noastre, mai ales în ţările asiatice.

Durata jocului era legată de numărul serviciilor, care la rândul lui era în

funcţie de numărul jucătorilor, variabil şi el. După o încercare de limitare în timp s-a

stabilit ca seturile să fie câştigate de echipa care realizează prima 15 puncte.

În servirea mingii s-a renunţat la repetarea serviciului greşit, influenţă a

tenisului şi la regula de a se socoti valabilă mingea servită şi ajutată de un coechipier să

treacă plasa.

Regulile jocului nu s-au schimbat însă uniform în toate colţurile lumii. Au

apărut reguli noi la crearea cărora au contribuit diverse naţiuni. Astfel, în insulele

Filipine a apărut pentru prima dată jocul cu limitarea numărului de lovituri la 3 într-un

teren şi tot acolo s-au tras primele mingi “bombă”, dar din linia a doua.

“Federaţia Internaţională a Jocurilor cu Mâna” de la Stockholm, care avea în

grijă şi voleiul, nu a făcut eforturi pentru unificarea regulilor jocului. Peste tot în lume

se disputau campionate naţionale şi aveau loc chiar şi întâlniri internaţionale, dar

această activitate era frânată de faptul că regulile de joc erau diferite de la o ţară la alta.


3

În anul 1912 este introdusă regula rotaţiei, în vigoare şi astăzi cu unele

amendamente. Rotaţia era obligatorie la început numai la serviciu. După repunerea

mingii în joc, jucătorii aveau dreptul să-şi schimbe locurile în formaţie. Acest fapt a

determinat specializarea jucătorilor pe posturi: trăgători, ridicători, jucători de linia I,

jucători de linia a II-a. Din 1916, rotaţia a devenit obligatorie pentru toţi jucătorii. În

acelaşi an numărul jucătorilor unei echipe a fost stabilit la 6, număr care a rămas

obligatoriu, atât în Europa, cât şi în America. În Japonia însă, jocul s-a practicat în 9

jucători, pe un teren cu o suprafaţă ale cărei laturi măsurau 11 şi 21 de metri. Abia după

mulţi ani, în urma Congresului FIVB de la Florenţa din anul 1955, Federaţia din

Japonia a hotărât introducerea treptată a regulilor stabilite de forul internaţional.

În 1920 dimensiunile terenului se fixează la 18/9. Stabilirea numărului maxim

de trei lovituri în fiecare teren s-a realizat în anul 1923, iar a diferenţei de două puncte

pentru câştigarea setului în anul 1925.

Se simţea nevoia unei unificări şi a unui for suprem de conducere a activităţii

acestui joc sportiv. În anul 1946 la Praga, 6 ţări, printre care şi ţara noastră, au luat

iniţiativa înfiinţării Federaţiei Internaţionale de Basket şi Volleyball (FIBV). Un an

mai târziu, în aprilie 1947, la Paris a fost convocat un congres ale cărui lucrări au dus la

constituirea Comitetului de conducere al FIVB şi întocmirea unui regulament de joc

internaţional, care a fost impus tuturor federaţiilor naţionale afiliate.

După înfiinţarea FIVB, jocul de volei se dezvoltă atât prin răspândirea sa în

tot mai multe ţări ale lumii, cât şi prin organizarea unor competiţii continentale şi

mondiale. În anul 1948 se organizează la Roma primul Campionat European pentru

echipe masculine, iar în 1949 la Praga, primul Campionat Mondial masculin, iar în

paralel are loc şi primul Campionat European pentru echipe feminine.

Pe plan internaţional FIVB a desfăşurat permanent o activitate susţinută

stabilind regulile jocului şi modificările lor în funcţie de dezvoltarea sa continuă,

criteriile de calificare şi participare a echipelor al marile competiţii internaţionale.

Consacrarea deplină a voleiului ca disciplină sportivă practicată în întreaga

lume s-a produs în anul 1964, când voleiul a fost inclus în familia disciplinelor sportive

olimpice, începând cu J.O de la Tokio.


4

11..22.. DDeezzvvoollttaarreeaa şşii eevvoolluuţţiiaa vvoolleeiiuulluuii îînn RRoommâânniiaa

În ţara noastră voleiul a început să fie cunoscut şi practicat prin anii 1920-

1921, fiind introdus la fel ca şi în celelalte ţări europene de către YMCA, o organizaţie

a tineretului creştin american. Printre primii care au jucat acest joc în România au fost

membrii misiunii militare americane şi militarii români de la “casele ostăşeşti”, urmaţi

în scurt timp de către elevii şcolilor din Bucureşti, Buzău, Focşani, Piatra-Neamţ,

Galaţi.

În anul 1931 se înfiinţează Federaţia Română de Baschet şi Volei care

organizează primul Campionat Naţional masculin la care participă 8 echipe.

Campionatul este câştigat de echipa “Apărătorii Patriei”. Până în anul 1941 se mai

organizează 10 campionate pentru echipe masculine şi feminine. Primul regulament

intern de volei apare în anul 1932.

În anul 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei şi se organizează

primul Campionat naţional al elevilor.

Din anul 1949 începe organizarea regulată a Campionatului Naţional de

seniori. La prima ediţie la care participă 20 de echipe, echipa campioană este

Locomotiva-CFR Bucureşti.

La feminin prima ediţie a Campionatelor Naţionale desfăşurată în anul 1950

este câştigată tot de echipa Locomotiva-CFR Bucureşti.

Federaţia de Volei se înfiinţează în anul 1958.

În perioada anilor 1950 -1980 titlurile naţionale au fost cucerite de echipele

Rapid Bucureşti, Steaua Bucureşti, Dinamo Bucureşti, Explorări Baia-Mare la masculin

şi echipele Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, Progresul Bucureşti, şi Penicilina Iaşi

la feminin.

Primele campionate naţionale pentru echipe de juniori se organizează în anul

1955, ulterior transformându-se în divizia naţională a juniorilor şi şcolarilor.

Perioada anilor 1950-1980 este cea în care echipele de volei din România

obţin cele mai bune performanţe sportive pe plan internaţional atât cu echipele de club

cât şi cu echipele naţionale:

Echipa Rapid Bucureşti (m) a câştigat de trei ori Cupa Campionilor

Europeni (1961,1963, 1965) şi s-a clasat pe locul al II-lea de patru ori.


5

Echipa Dinamo Bucureşti (m) a cucerit de două ori Cupa Campionilor

Europeni (1966,1967) şi s-a clasat de trei ori pe locul al II-lea, iar în anul 1979 a

câştigat Cupa Cupelor.

În anii 1966 şi 1967 finala masculină a Cupei Campionilor Europeni s-

a disputat între două echipe româneşti Dinamo şi Rapid.

În anul 1956, la Paris, echipa masculină a României ocupă locul al II-

lea la Campionatul Mondial, iar doi ani mai târziu, în 1958, acelaşi loc la

Campionatele Europene desfăşurate la Praga.

La Campionatele Mondiale din anii 1960 (Rio de Janeiro) şi 1962

(Moscova) echipa naţională masculină se clasează pe locul al III-lea.

Cea mai bună performanţă a voleiului masculin pe plan european a fost

realizată în anul 1963, când echipa naţională s-a clasat pe locul I la Campionatul

European, desfăşurat la Bucureşti.

În anul 1977, la Campionatele Europene de la Helsinki, echipa

masculină se clasează pe locul al III-lea.

La J.O din anul 1980 de la Moscova, echipa naţională masculină

reuşeşte clasarea pe locul al III-lea şi câştigarea medaliilor olimpice de bronz.

Echipele feminine ale cluburilor Dinamo şi Rapid Bucureşti s-au clasat

de câteva ori pe locul al III-lea în finalele Cupei Campionilor Europeni şi a Cupei

Cupelor.

Reprezentativa feminină a României s-a clasat pe locul al II-lea la

Campionatul Mondial din anul 1956.

La Campionatele Europene naţionala feminină a reuşit cucerirea

medaliilor de bronz la ediţia din anul 1963.

Alte rezultate semnificative au fost realizate de naţionala feminină la

J.O. din anul 1964 – locul al IV-lea, Campionatele Mondiale din anii 1952 şi 1974 –

locul al V-lea şi la Campionatele Europene din anii 1950 şi 1979 – locul al V-lea.

După anul 1980, echipele naţionale româneşti au intrat într-un con de umbră,

rezultatele obţinute pe plan internaţional fiind departe de cele ale deceniilor anterioare.

Singurele rezultate notabile realizate în ultimii ani fiind cele obţinute de echipele

reprezentative universitare feminine la Universiadele din anii 1991(Shefield) - locul al

II-lea, şi 1993 (Buffalo) - locul I şi performanţa echipei masculine de club "U" Cluj,

care a reuşit să acceadă în optimile de finală în competiţia Cupa Cupelor din anul 1996.


6

11..33.. DDeeffiinniiţţiiaa şşii ccaarraacctteerriissttiicciillee jjooccuulluuii ddee vvoolleeii

Voleiul este un joc sportiv, care opune două echipe pe o suprafaţă de joc, împărţită

in două terenuri egale, printr-un fileu.

Scopul jocului este de a face să cadă mingea în terenul de joc advers, trimiţând-o pe

deasupra fileului si de a o împiedica să atingă solul propriului teren.

Acţiunile de joc se desfăşoară într-o formă specifică, de lovire sau respingere a

mingii.

Echipa care câştigă prima 3 seturi din maxim 5 seturi jucate-este declarată

învingătoare.

Se joacă pe puncte:

primele 4 seturi finalizate după 25 de puncte;

setul 5 tie-break , finalizat când o echipă ajunge la 15 puncte;

în finalul oricărui set trebuie să existe o diferenţă de minim 2 puncte.

Durata unui joc variază între 40-120 minute şi chiar mai mult, in funcţie de nivelul

celor 2 echipe.

11..33..11.. CCaarraacctteerriissttiiccii ggeenneerraallee

Jocul de volei este un joc sportiv.

Pentru a înţelege noţiunea de joc sportiv considerăm necesar să enumerăm

caracteristicile jocurilor sportive, în general, care sunt:

existenţa unui obiect de joc (mingea);

întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);

existenţa unor reguli de joc unitare şi obligatorii;

prezenţa obligatorie a arbitrajului;

limitarea duratei jocului (punctaveraj-setaveraj);

standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor

terenului;

existenţa tehnicii şi tacticii specifice;

caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale);


7

organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;

existenţa unor teorii şi practici cu privire la tehnica, tactica antrenamentului şi

metodica acestora.

11..33..22.. CCaarraacctteerriissttiiccii ssppeecciiffiiccee

1. Accesibilitatea

Numărul redus de acţiuni de joc;

Are scop recreativ şi de performanţă;

Necesită materiale puţine;

Practicabil la orice vârstă;

Se practică indiferent de sex;

Necesită echipament sumar şi ieftin;

Simplitatea regulilor de joc;

Poate fi însuşit relativ repede.

2.Variabilitatea

In solicitarea la efort;

Voleiul este un joc în care efortul poate fi variat în funcţie de gradul de tehnicitate.

3.Multeralitatea în pregătire.

Se impune datorită obligativităţii rotaţiei jucătorilor în teren.

4. Adversitatea indirectă

Adversarii nu se află în contact direct.

5. Număr limitat de lovituri

Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv;

Dacă mingea atinge mai multe părţi ale corpului aceste contacte trebuie să aibă loc

în cadrul aceleiaşi acţiuni;

Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru trimiterea mingii în terenul advers (

cu excepţia prevăzută de regulament, blocajul care nu se numără).


8

11..44.. CCaarraacctteerruull ffoorrmmaattiivv şşii vvaallooaarreeaa eedduuccaattiivvăă aa jjooccuulluuii ddee vvoolleeii

Jocul de volei constituie o parte importantă a activităţii sportive. El reprezintă o

formă de manifestare a exerciţiului fizic, având o valoare educativă deosebită.

Caracterul formativ se datorează faptului că practicarea jocului colectiv realizează

cumulativ influenţe şi efecte pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic, în general,

cu influenţe şi efecte educative remarcabile.

Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă prin acţiunea lui multilaterală

asupra personalităţii omului, în general, şi a tinerilor în special.

Jocul de volei - se caracterizează, între altele, prin prezenţa mişcărilor ciclice şi

aciclice, din punct de vedere tehnic, prin solicitări şi efecte (cumulative), din punct de vedere

morfo-funcţional şi motric şi printr-o intensă participare psihică. Datorită acestor

caracteristici, el influenţează pozitiv dezvoltarea fizică.

Deci, influenţa pozitivă a jocului de volei asupra dezvoltării fizice constituie un prim

aspect al valorii formative a acestuia.


9

O altă influenţă pozitivă o are asupra marilor funcţiuni ale organismului (circulaţia,

respiraţia etc.). Practicarea sistematică a jocului de volei asigură un nivel funcţional optim,

determinat de antrenament, care se obţine şi apoi se menţine dacă activitatea nu se întrerupe.

Jocul de volei influenţează dezvoltarea calităţilor motrice, atât sub aspectul lor

general, cât şi specific. Remarcabilă este dezvoltarea în special a îndemânării (bazată pe

viteza localizată în mod deosebit la nivelul segmentelor cu care se manevrează mingea),

vitezei, forţei şi rezistenţei.

Astfel, îndemânarea (calitate motrică dominantă), se dezvoltă prin dinamismul

caracteristic şi necesar al deprinderilor tehnico-tactice. Aplicarea lor în joc, în condiţii de

luptă, viteză, echilibru şi forţa diversificată, de puternica încordare fizică şi psihică, determină

creşterea capacităţii de autoreglare a jucătorului, în funcţie de situaţiile spontane

caracteristice oricărui meci.

Viteza se dezvoltă sub toate formele ei de manifestare şi în special viteza de reacţie

şi execuţie. Aplicarea în joc (în meci) a diferitelor procedee tehnice, dezvoltă totodată unele

forme ale vitezei de reacţie pe care nu le întâlnim în alte sporturi, cum sunt: viteza de

începere sau intrare în acţiune, de oprire bruscă din acţiune şi de începere fără pauză a unei

noi acţiuni, în continuarea acţiunii precedente, care a fost întreruptă.

Pe lângă calităţile de viteză şi îndemânare, jocul de volei dezvoltă cuplul forţă-viteză

(forţa explozivă, detenta) în toate acţiunile.

Rezistenţa constituie fondul pe care se manifestă celelalte calităţi motrice

conferindu-le calitatea integrativă, de regim de manifestare. Astfel, putem vorbi de rezistenţă

în regim de forţă, de viteză, de forţă-viteză, de tehnică. Prin însăşi structura lui, jocul de volei

dezvoltă rezistenţa atât pentru condiţii aerobe cât şi anaerobe.

Motricitatea caracteristică acţiunilor tehnico-tactice din cadrul jocului (meciului),

determină dezvoltarea şi a deprinderilor motrice - de bază - care constituie un obiectiv al

educaţiei fizice şcolare, respectiv deprinderile de a merge, a alerga, a sări etc. Aceste

deprinderi motrice de bază sunt implicit acţiuni de joc. Deci, un argument în plus pentru

valoarea formativă a jocului de volei.


10

11..55.. VVoolleeiiuull -- mmiijjlloocc aall eedduuccaaţţiieeii ffiizziiccee şşii ddiisscciipplliinnăă ssppoorrttiivvăă

Teoria jocului de volei constituie un ansamblu de cunoştinţe ordonate sistematic

care apreciază şi stabileşte conţinutul real al jocului competiţional, formulează şi elaborează

concepţia de joc care va fi aplicată pe plan naţional de toate echipele; analizează într-o

abordare sistemică tehnica şi tactica jocului

Disciplina sportivă volei este un joc sportiv colectiv, având un regulament de joc,

conţinut şi forme de pregătire unitară. Este încadrat într-un sistem competiţional naţional şi

internaţional, fiind practicat în cadrul secţiilor asociaţiilor şi cluburilor sportive diferenţiat pe

categorii: copii, juniori, seniori, masculin şi feminin. Ca mijloc al educaţiei fizice jocul de

volei se practică în învăţământul de toate gradele, sistematizarea lui fiind cuprinsă în

conţinutul programelor de educaţie fizică.

Obiectul disciplinei VOLEI, ca mijloc al educaţiei fizice şi ca disciplină sportivă

constă în studiul:

apariţiei şi dezvoltării jocului;

conţinutului jocului (tehnica şi tactica, caracteristicile lor, descrierea execuţiei

acţiunilor de joc cu implicaţiile de ordin biomecanic, de utilizare, etc.);

metodica de învăţare şi de antrenament;

probleme ale selecţionării şi orientării copiilor spre practicarea jocului de volei;

regulamentul de joc şi condiţiile materiale şi organizatorice necesare practicării

jocului.

Între teoria şi practica jocului există o strânsă interdependenţă şi o permanentă

condiţionare reciprocă. Teoria (care reprezintă generalizarea activităţii practice) determină

modificarea şi îmbunătăţirea conţinutului metodicii, care la rândul ei influenţează favorabil

activitatea practică viitoare.

Principalele surse de documentare a teoriei şi metodicii jocului sunt: practica,

experienţa pozitivă a specialiştilor români şi străini consemnată în lucrări de specialitate,

cercetarea ştiinţifică din domeniu.

Jocul de volei are o teorie şi o metodică specifică, rezultat al generalizării

experienţei practice consolidată de integrarea datelor obţinute prin cercetare ştiinţifică în

domeniu.


11

Teoria jocului de volei este o ramură a Teoriei Educaţiei Fizice şi a Teoriei şi

Metodicii Antrenamentului Sportiv şi are legături cu alte discipline cum sunt: pedagogia,

psihologia, sociologia, anatomia funcţională şi biomecanica, fiziologia.

11..55..11..VVoolleeiiuull îînn ssiisstteemmuull ddee eedduuccaaţţiiee ffiizziiccăă

Jocul de volei, alături de celelalte jocuri sportive şi sporturi ocupă un loc important

în sistemul de educaţie fizică. Prin valoarea lui practică, igienică şi educativă, constituie o

parte importantă a activităţii sportive, reprezentând o formă de manifestare cu caracter ludic a

exerciţiului fizic. El cumulează efectele pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic

cu influenţele educative ale jocului. Are o largă răspândire în rândurile tineretului şi a altor

categorii de populaţie. Datorită caracteristicilor sale influenţează pozitiv dezvoltarea fizică şi

marile funcţiuni ale organismului, contribuie la dezvoltarea calităţilor motrice şi la formarea

personalităţii.

Dacă este practicat la nivel de performanţă, jocul se caracterizează prin dinamism şi

spectaculozitate, iar popularitatea competiţiilor îi asigură un loc important în ierarhia

disciplinelor sportive.

Toate acestea conferă voleiului valenţe biologice şi pedagogice de necontestat şi

poziţii bine precizate în sistemul de educaţie fizică şi sport în domeniile: educaţia fizică,

sportul pentru toţi şi sportul de performanţă.

Jocul de volei este prezent în lecţiile de educaţie fizică de la toate nivelele sub

forma jocurilor dinamice cu elemente din volei şi a jocul global.

Este practicat cu scop recreativ de tineri şi vârstnici, în forme organizate

(Campionate şcolare, universitare, de instituţii sau de cartier etc.) sau spontane, iar ca sport de

performanţă este practicat organizat sub forma meciurilor din Campionate naţionale de

juniori, tineret, seniori, Campionate balcanice, Campionate Europene, Campionate Mondiale,

Jocuri Olimpice.


12

CCAAPPIITTOOLLUULL 22

TTEEHHNNIICCAA JJOOCCUULLUUII DDEE VVOOLLEEII

22..11.. DDeeffiinniiţţiiee

Tehnica de joc este “un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale

(acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm

scopul şi sarcinile de atac si apărare”1 sau “un ansamblu de elemente şi procedee specifice ca

formă şi conţinut, folosite de jucători în scopul practicării jocului cu randament maxim”2.

In procesul pregătirii tehnice, sportivul îşi însuşeşte practic priceperile si deprinderile

specifice jocului de volei, aducându-le la cel mai înalt grad de perfecţiune. În pregătirea

tehnică generală se urmăreşte în primul rând formarea unor cunoştinţe, priceperi şi deprinderi

care să contribuie la progresul tehnic al jocului de volei (ex.: a unor priceperi si deprinderi

variate din gimnastica acrobatica care sunt necesare în jocul din apărare in linia a II-a).

Pregătirea tehnică nu trebuie confundată cu tehnica. Ea (pregătirea tehnica) cuprinde

“totalitatea măsurilor cu caracter metodic, organizatoric etc., stabilite in cadrul procesului de

antrenament cu scopul însuşirii tehnicii specifice ramurii de sport”3.

Tehnica este importanta în primul rând prin economisirea mişcării şi eficacitatea

acesteia. Ea nu trebuie înţeleasă însă în mod izolat, ci fiind în mare măsura condiţionată de

celelalte componente ale antrenamentului (pregătirea fizica, psihica, teoretica). În jocul de

volei, tehnica influenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor complexe de joc şi

condiţionează economisirea energiei. Nivelul de pregătire tehnică a unui voleibalist depinde

în mare măsura de nivelul iniţial şi de experienţa motrică a acestuia, fapt care determină

măsurile metodice adecvate, de pildă la începător procesul de antrenament va căuta să

realizeze la sportivi o baza motrică largă, care să cuprindă mijloacele din şcoala alergării,

săriturii, aruncării, etc, spre deosebire de sportivii avansaţi la care specializarea este avansată.

Pregătirea tehnica este o condiţie obligatorie pentru creşterea performanţelor în jocul

de volei, ea urmărind însuşirea şi perfecţionarea continuă a mecanismului execuţiei prin

abordarea analitica a părţilor componente ale acţiunilor individuale de joc. Tehnica jocului

este nepretenţioasa când voleiul se practică sub formă recreativă. Dar atunci când se

urmăreşte formarea deprinderilor tehnice corecte, printr-un conţinut adecvat lecţiilor de

1 D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota,( 1998)-Jocuri sportive-teorie şi metodică, Ed.Aldin, ,p.89.

2 Shaoo, M., Daian, G., Volei, (2004)- Metodica predării, Editura Universitaria, Craiova.,p.19

3Dragnea, A., (1996) -Antrenamentul sportiv, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,Bucureşti, , p-155.


13

antrenament, procesul de instruire este mai dificil, satisfacţia sportivilor lăsându-se aşteptată

în comparaţie cu alte jocuri sportive.

22..22.. EElleemmeenntteellee tteehhnniiccee aallee jjooccuulluuii ddee vvoolleeii

Elementele tehnice reprezintă mecanisme de bază ale mişcării, care au caracter

general şi abstract, concretizarea lor în practică efectuându-se prin procedee tehnice.

Condiţiile în care apar sau în care sunt aplicate elementele tehnice au condus la

formarea şi perfecţionarea unor procedee tehnice concrete (operaţionale) pentru rezolvarea

sarcinilor de joc.

Concretizarea elementului tehnic, în practică, se realizează prin diferite procedee

tehnice, numite procedee de execuţie.

22..33.. PPrroocceeddeeeellee tteehhnniiccee

Procedeul tehnic reprezintă o structură de acte motrice concrete, care redau modul

particular de efectuare a unui element tehnic. Prin procedeele tehnice specifice unei ramuri de

sport se înţeleg „structurile diferenţiate ale modalităţilor de îndeplinire a elementelor tehnice

în condiţiile concrete şi variate ale practicii ale sportului sau probei respective”4.

Caracteristica principală a procedeului tehnic constă în eficienţa competiţională,

rezultată din folosirea raţională, a capacităţii fizice şi a legilor biomecanice ale schimbării.

4 I.Şicovan, Teoria antrenamentului sportiv, Ed.Sport-Turism, 1977, p 25.


14

La rândul lor procedeele tehnice se execută în practică sub mai multe forme, acestea

fiind variante ale procedeului tehnic.

Exemple de variante ale procedeelor tehnice specifice voleiului: lovirea cu două

mâini de sus spre înainte din săritură, serviciul de sus din faţă planat, blocajul în grup de trei

jucători.

Elementele şi procedeele tehnice sunt acţiuni individuale specifice atacului, apărării

sau acţiuni comune.

Se poate spune că „ procedeul tehnic reprezintă adaptarea elementului tehnic la cerinţele şi

situaţiile competiţionale”5.

22..44.. SSttiilluull tteehhnniicc

Stilul tehnic constituie „modul particular”(amprenta personală) de efectuare a unui

procedeu tehnic.

Stilul tehnic are două modalităţi de exprimare:

- când procedeul clasic este respectat – execuţia motrică respectă cerinţele principale

ale mecanismului de bază dar sportivul îi imprimă un mod propriu de execuţie;

5 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-30.


15

- când sportivul creează un proces tehnic original - execuţia tehnică prezintă acte

motrice originale, cu un mecanism de bază nou, pe care practica l-a confirmat ca fiind de

maximă eficienţă.

22..55.. SSiisstteemmaattiizzaarreeaa tteehhnniicciiii


16


17

Tehnica jocului de volei, mai mult decât orice joc sportiv, este esenţială pentru

desfăşurarea acestuia. Mişcările naturale fiind foarte puţine, majoritatea acţiunilor presupun

tehnici speciale de execuţie şi mai mult, nu se poate concepe o desfăşurare corespunzătoare a

acţiunilor tactice, a unui joc, fără ca sportivii să cunoască cel puţin deprinderile tehnice de

bază. Se poate sublinia faptul că “tehnica condiţionează pregătirea tactică” 6.

Odată însuşită tehnica, repetările stereotipe simple, fără un scop tactic, nu sunt

indicate decât în puţine situaţii (corectări si repetări analitice, antrenamente de individualizare

tehnică şi mai ales la vârsta pubertăţii atunci când datorită creşterii explozive se strică

tehnica). In general, toate repetările procedeelor tehnice au orientare şi un conţinut tactic mai

mult sau mai puţin accentuat în funcţie de pregătirea echipei şi de nivelul de măiestrie al

jucătorilor.

Tehnica are un caracter ştiinţific ( prin folosirea unor date din ştiinţe conexe), este

evolutivă deoarece se perfecţionează continuu mai ales sub influenţa luptei permanente

dintre atac şi apărare ” 7.

6 Harre, D., - 1977, Teoria antrenamentului sportiv – Societa stampa sportiva, Roma.

7 Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-69.


18

CCAAPPIITTOOLLUULL 33.. TTEEHHNNIICCAA ŞŞII MMEETTOODDIICCAA PPRREEDDĂĂRRIIII JJOOCCUULLUUII DDEE

VVOOLLEEII

33..11.. PPoozziiţţiiaa ffuunnddaammeennttaallăă

33..11..11.. PPoozziiţţiiaa ffuunnddaammeennttaallăă îînnaallttăă

Este utilizată în special, în faza pregătirii blocajului, serviciului, ridicării sau în situaţiile

când mingea nu este în joc.

În această poziţie jucătorul este dispus cu:

- tălpile paralele, distanţa dintre ele aproximativ egală cu lăţimea umerilor;

- „un picior este dus puţin spre înainte (de obicei stângul pentru dreptaci)”8;

- articulaţiile membrelor inferioare uşor flexate;

- greutatea corpului repartizată egal pe ambele picioare;

- trunchiul uşor aplecat;

- braţele uşor flexate din articulaţia coatelor, poziţionate în funcţie de acţiunea ce

urmează sa fie executată.

Fig.1. Poziţia fundamentală înaltă în faza pregătirii serviciului

8 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-48


19

33..11..22.. PPoozziiţţiiaa ffuunnddaammeennttaallăă mmeeddiiee

Această poziţie, „este cea mai des folosită în jocul de volei, în etapa de învăţare,

adoptată atât în momentul aşteptării intrării în acţiune”9, cât şi ca poziţie iniţială a celor mai

multe procedee tehnice.

Poziţia presupune:

- „tălpile paralele, depărtate la nivelul umerilor( situate pe aceiaşi linie dacă

jucătorul din linia a doua se află pe acelaşi culoar cu ridicătorul, iar în celelalte

cazuri cu piciorul apropiat tuşei laterale avansat)”10

;

- membrele inferioare flexate;

- greutatea corpului egal repartizată dar cu tendinţă de proiectare a centrului de

greutate pe piciorul din faţă pentru a înlesni deplasarea la minge;

- trunchiul uşor aplecat;

- membrele superioare flexate la nivelul articulaţiei cotului;

- mâinile în dreptul abdomenului, pregătite pentru intervenţie la minge, prin lovirea

de sus sau de jos.

Fig.2. Poziţia fundamentală medie

9 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-48 10 Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria Craiova, p-26.


20

33..11..33.. PPoozziiţţiiaa ffuunnddaammeennttaallăă jjooaassăă

Poziţia joasă, în care şezuta coboară mult sub nivelul genunchilor (poziţie

neobişnuită şi obositoare), se foloseşte numai atunci când jucătorul este nevoit să intre

sub mingile joase.

Această poziţie se caracterizează prin11

:

- îndoirea accentuată a articulaţiilor genunchilor şi gleznelor;

- coborârea accentuată a centrului de greutate;

- bazinul coborât sub nivelul genunchilor (poziţie foarte obositoare);

- trunchiul uşor înclinat spre înainte;

- braţele pregătite pentru intervenţia la minge.

Fig.3. Poziţia fundamentală joasă folosită la preluarea din atac

Metodica predării:

1. De pe loc – demonstrarea şi apoi exersarea poziţiei fundamentale;

2. Colectivul dispus în linie pe un rând, la un semnal vizual se va executa luarea

poziţiei fundamentale;

3. Din mers apoi din uşoară alergare, oprire în poziţie fundamentală;

4. Din alergare cu joc de glezne, luarea poziţiei fundamentale la semnal auditiv;

11 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-49


21

5. Acelaşi exerciţiu din alergare cu spatele;

6. Pe un rând înapoia liniei de fund a terenului de volei alergare uşoară, la primul

semnal executarea uneia din poziţiile fundamentale, la al doilea semnal executarea altei

poziţii fundamentale.

7. În oglindă , profesorul se deplasează şi ocupă una din poziţii. Jucătorii încearcă

sa-l imite.

8. Sub formă de concurs. Jucătorii stau pe linia de 9 metri de unde la semnal sonor

se deplasează la linia de 3 metri şi se opresc în poziţie joasă. Se continuă apoi

deplasarea la fileu unde se opresc în poziţie înaltă şi în continuare se deplasează cu

spatele înapoi la linia de 9 metri unde se opresc în poziţie medie.

Cele mai întâlnite greşeli sunt:

- alegerea greşită a centrului de greutate;

- nerepartizarea uniformă a greutăţii pe ambele picioare;

- poziţionarea greşită a picioarelor în funcţie de elementul de execuţie;

- lăsarea trunchiului prea în faţă sau prea în spate.

33..22.. DDeeppllaassăărriillee îînn tteerreenn

Toate deplasările se execută din poziţia fundamentală medie, cât mai relaxat,

pentru a trece mai uşor la o nouă mişcare solicitată de joc.

Ca forme de deplasare în jocul de volei se folosesc: mersul (pasul simplu), pasul

dublu, pasul adăugat, săritura, alergarea, opririle şi schimbările de direcţii.

Mersul ca formă de deplasare este utilizat mai ales când mingea nu se află în joc, în

efectuarea rotaţiei şi alte situaţii;

Pasul adăugat se execută în vederea parcurgerii unei distanţe scurte într-o anumită

poziţie fundamentală;

Pasul dublu se poate executa înainte sau înapoi; pentru deplasarea înainte,

mişcarea este iniţiată de piciorul din urmă şi se continuă cu celălalt, jucătorul efectuând

un pas de mers normal;

Alergarea este frecvent utilizată şi presupune coborârea centrului de greutate fiind

finalizată, de obicei, prin oprirea într-o poziţie fundamentală;


22

Saltul este folosit pentru obţinerea într-un timp mai scurt a unei poziţii iniţiale,

încheind ,de obicei, o alergare; se execută prin desprinderea de pe sol a ambelor

picioare;

Oprirea este folosită pentru favorizarea unei poziţii stabile şi echilibrate si poate fi

executată într-un timp sau doi timpi;

Schimbarea de direcţie este folosită atât în apărare cât şi în atac, în funcţie de

traiectoria mingii şi acţiunile celorlalţi jucători.

Printre cele mai folosite deplasări găsim:

- deplasarea laterală cu pas adăugat , pentru realizarea blocajului;

Fig.4. Deplasarea laterală cu paşi adăugaţi, la efectuarea blocajului

- deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului lateral şi la

blocaj.

Fig. 5. Deplasarea laterală cu pas încrucişat folosită la efectuarea plonjonului

lateral şi la blocaj


23

Cerinţe metodice:

- învăţarea poziţiei fundamentale de bază şi a procedeelor de mişcare în teren

va începe cu explicarea şi demonstrarea acestora de către instructor (profesor) sau de

către un executant mai bun;

- la început se vor executa poziţiile de pe loc, apoi din diferite deplasări: pas

simplu, dublu, adăugat, alergare, săritura, opririle (într-un timp şi în doi timpi).

- se lucrează mai întâi în diferite formaţii, apoi se aplică în joc;

- exersarea poziţiei fundamentale şi a procedeelor tehnice de mişcare în teren

se pot face în toate părţile lecţiei şi în mod special în prima parte;

- în momentul lovirii mingii, jucătorul trebuie să se găsească într-o poziţie

stabilă, echilibrată;

- pentru realizarea unui joc dinamic se impune o mare exigenţă în procesul de

instruire, atât în învăţare cât şi în perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a

procedeelor de mişcare în teren.

- perfecţionarea poziţiilor fundamentale şi a diferitelor procedee de deplasare

în teren se poate realiza atât izolat, cât şi odată cu învăţarea unor procedee tehnice de

lovire (pasare) a mingii sau a unor combinaţii simple de atac şi a jocului în apărare.

Având în vedere realizarea unui joc dinamic, se impune din partea

instructorului (profesorului) o deosebită exigenţă în învăţarea şi perfecţionarea

poziţiilor fundamentale şi a procedeelor de deplasare în teren.

Metodica predării:

1. Se alege tipul deplasării şi la comandă se fac deplasări înainte-înapoi, stânga-

dreapta.

2. În oglindă, profesorul conduce colectivul alegând tipul deplasării.

3. Pe perechi, faţă în faţă, distanţă de un pas, unul dintre executanţi se deplasează

înainte – înapoi, lateral stânga-dreapta( cu pas adăugat) şi oprire în una din poziţiile

fundamentale. Partenerul îl imită.

4. „Leapşa” cu atingere pe genunchi, deplasările în poziţie medie.

5. „Leapşa” cu atingere pe glezne pentru deplasarea în poziţie fundamentală joasă

şi cu atingere pe umeri pentru deplasarea în poziţie fundamentală înaltă.

6. Sub formă de concurs, folosindu-se ştafete şi executându-se pe distanţe limitate.


24


- picioarele sunt întinse înainte de a efectua deplasarea;

- dezechilibrarea în momentul acţiunii;

- paşii sunt prea mari sau sunt prea mici;

- trecerea liniei de mijloc a terenului.

33..33.. LLoovviirreeaa ccuu ddoouuăă mmââiinnii ddee ssuuss sspprree îînnaaiinnttee -- ppaassaa

Pasa de sus joacă un rol primordial în jocul de volei. Pentru execuţia corectă a

procedeului se impun din partea jucătorului următoarele acţiuni:

- deplasarea spre minge;

- plasarea sub minge;

- „oprirea într-o poziţie echilibrată sub traiectoria descendentă a mingii simultan cu

ducerea palmelor la nivelul frunţii”12

;

- realizarea unei extensii rapide a braţelor şi a picioarelor;

- lovirea mingii cu degetele încordate şi depărtate având mare plasat sub minge.

Lovirea cu două mâini de sus se execută din poziţia fundamentală medie sau de şi

are următoarele caracteristici :

- picioarele uşor flexate si depărtate (aproximativ la lăţimea umerilor), unul

înaintea celuilalt, la o talpă sau la o jumătate de talpă, tălpile paralele, greutatea

corpului egal repartizată pe ambele picioare, braţele flexate din articulaţiile coatelor, cu

palmele în formă de cupă, ţinute la înălţimea capului.

- primirea şi transmiterea mingii către un partener sau la adversar se face prin

angajarea tuturor segmentelor corpului: picioare, trunchi, braţe, antebraţe, mâini,

degete).

Acţiunea începe prin extensia articulaţiilor gleznelor, genunchilor şi coxo-

femurale urcând spre trunchi şi se continuă cu extensia coatelor pe direcţia oblic înainte

sus, încheindu-se cu o uşoară flexie palmară a articulaţiei pumnului.

„Pe parcursul efectuării pasei corpul jucătorului acţionează ca un resort, care se

strânge înainte de acţiune şi se întinde o dată cu efectuarea pasei”13

.

12

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-66. 13

Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-110.


25

Este de remarcat faptul că în faza finală a execuţiei, imediat ce mingea părăseşte

mâinile jucătorului, braţele continuă mişcarea până la extensia lor şi a celorlalte

segmente, iar privirea urmăreşte mingea. După efectuarea pasării mingii, jucătorul

revine în poziţia fundamentală pentru a reintra imediat în joc, în vederea următoarelor

execuţii sau acţiuni tactice.

Cea mai importantă componentă a pasei de sus este poziţia mâinilor la formarea

„cupei” şi zona de contact a degetelor în momentul lovirii. Contactul cu mingea se face

cu o parte din falangele degetelor, în mod inegal, suprafaţa de contact reducându-se

spre degetele mici.

Fig.6. Cupa şi contactul cu degetele

Rolul principal în efectuarea lovirii îl au policele, degetele arătător şi mijlociu, iar

inelarul şi degetul mic au rol în păstrarea direcţiei de zbor a mingii.

Fig.7. Cupa şi contactul pe minge


26

Elementul dominant al pasei de sus este intrarea sub minge astfel încât traiectoria ei să

cadă spre fruntea executantului

Fig. 8. Lovirea cu două mâini de sus

Fig.9. Lovirea cu două mâini de sus - lucrul braţelor

Metodica predării:

1. Pe perechi , faţă în faţă un executant aşează mingea în „cupa” partenerului aflat în

poziţie fundamentală medie, acesta execută extensia articulaţiilor şi a trunchiului şi

trimiterea mingii spre înapoi.

2. Pe perechi, unul dintre executanţi are mingea pe care o aruncă oferită partenerului

aflat la 3-4 metri, iar acesta o prinde în cupă în dreptul frunţii, aflându-se în poziţie

fundamentală.

3. Acelaşi exerciţiu doar că partenerul se deplasează, ia poziţia fundamentală medie,

după care prinde mingea în cupă.


27

4. Colectivul dispus în linie pe un rând pe genunchi la marginea unor saltele: la

semnalul dat de profesor, vor executa luarea poziţiei de lovire a mingii prin formarea

cupei.

5. Acelaşi exerciţiu cu împingerea mingii cu două mâini de sus, fără ridicarea corpului.

6. Acelaşi exerciţiu cu împingere în genunchi şi ridicarea bazinului şi a şezutei,

simultan cu împingerea mingii cu două mâini de sus.

7. Pe perechi faţă în faţă, aşezaţi pe sol la o distanţă de 2 - 3 metri. Se execută ţinerea

mingii în cupă, urmată de o pasă la partener printr-o uşoară impulsie din articulaţiile

mâinilor;

8. Acelaşi exerciţiu doar că pasarea se va executa cu o mână.

9. Pe perechi – unul aşezat pe banca de gimnastică sau pe un scaun, iar celălalt în

picioare înaintea lui la 2-3 metri cu o minge în mâini. Mingea este aruncată spre cel de

pe bancă, care execută o ridicare concomitent cu pasarea mingii înapoi la aruncător.

10. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 9 metri unul de celălalt. Unul din parteneri

aruncă mingea înalt deasupra capului, o lasă să cadă o dată pe sol, se deplasează sub ea

şi execută pasa de sus cu două mâini la partener.

11. Pe perechi faţă în faţă, pase de sus cu două mâini înainte, precedate de un pas de

control.

12. Colectivul împărţit în două grupe egale: executanţii formează două echipe: primul

executant după ce pasează aleargă la urma şirului propriu.

13. Joc 3x3 cu jucătorul de la fileu în dreapta celor doi coechipieri. Lovirea mingii se

face numai cu două mâini de sus.

14. Joc 3x3 pe diagonală păstrând jucătorii pe lângă fileu în dreapta coechipierilor săi.

15. Joc 6x6 cu temă. Cele trei intervenţii la minge se execută, obligatoriu, prin lovire cu

două mâini de sus.


- „lipsa coordonării la întâmpinarea mingii”14

;

- braţele sau picioarele sunt întinse;

- coatele prea apropiate sau mult prea depărtate;

- palma nu este desfăcută cu degetele răsfirate;

- lipsa unei cupe elastice;

- punctul de lovire a mingii este prea coborât în comparaţie cu planul frunţii;

14

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-68.


28

- lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;

- „acţiunea membrelor inferioare este „ruptă” de cea a membrelor superioare, mişcarea

nu se propagă în „val”15

.

- corpul se deplasează în direcţie inversă faţă de traiectoria mingii;

33..44.. LLoovviirreeaa ccuu ddoouuăă mmââiinnii ddee ssuuss sspprree îînnaappooii

Pasa peste cap este unul din procedeele tehnice de pasare utilizat în special în scop

tactic. Acest procedeu se aplică atunci când se urmăreşte derutarea organizării

blocajului advers. Se mai foloseşte şi cu scop corectiv, în situaţia în care un alt

procedeu de pasare cu faţa nu poate fi executat sau nu este indicat.

Din poziţia fundamentală de bază, jucătorul se deplasează în întâmpinarea mingii, cu

braţele întinse ceva mai mult, în aşa fel încât palmele să se găsească deasupra capului

orientate în sus şi spre înapoi. Intrând sub minge, el va avea o poziţie mai joasă decât la

pasa înainte, datorită piciorului din spate care este mai flexat, pentru a favoriza

mişcarea de lovire a mingii în sus şi spre înapoi. în momentul în care degetele se

pregătesc să ia contact cu suprafaţa mingii, picioarele execută o flexie accentuată,

favorizând amortizarea loviturii şi acumularea forţei de respingere a mingii în sus şi

spre înapoi.

Lovirea mingii începe printr-o extindere rapidă a articulaţiilor picioarelor şi braţelor

(de jos in sus), ajutată de o uşoară arcuire a trunchiului spre înapoi, necesară asigurării

unei bune traiectorii şi unui zbor cât mai precis a mingii.

Cerinţe metodice:

- „atât în timpul lovirii, cât şi după aceea, mingea trebuie să fie urmărită cu

privirea, în prima parte a traiectoriei”16

;

- în funcţie de distanţa la care se pasează, mişcarea se va accentua printr-o

împingere în sus, la o pasă scurtă, sau în sus şi înapoi, la o pasă efectuată la distanţă mai

mare;

- mingea trebuie să fie lovită deasupra capului (frunţii);

- lovirea se execută mai mult în sus şi mai puţin înapoi.

15

Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-111. 16 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-69.


29

Metodica predării:

1. Colectivul dispus în linie pe un rând. Din poziţie fundamentală medie, fiecare

efectuează un pas înainte şi simularea pasei cu două mâini de sus peste cap;

2. Individual,fiecare cu minge în mâini, execută pase de control (4-6) cu două mâini

de sus, după care efectuează o pasă peste cap;

3.Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător

execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 90°, pas de control

revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.

4. Colectivul dispus pe perechi, faţă în faţă, pe lăţimea terenului de volei. Un jucător

execută pas de control cu două mâini deasupra capului, întoarcere 180°;, pas de control

revenire şi transmite mingea partenerului care va executa acelaşi lucru.

5. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o

aruncă peste cap.

6. Pe perechi faţă în faţă. Unul aruncă mingea, celălalt o prinde deasupra frunţii şi o

pasează peste cap.


- „mingea este ţinută sau împinsă din cauza intrării incorecte sub minge: prea în faţă,

în spate sau în lateral”17

;

- plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;

- „aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea”18

.

33..55.. SSeerrvviicciiuull

33..55..11.. SSeerrvviicciiuull ddee jjooss ddiinn ffaaţţăă

Serviciul constituie un element de bază al jocului care, sub aspectul învăţării şi al

perfecţionării, a ridicat multe probleme datorită, pe de o parte, inconstanţei de execuţie

(greşeli) şi, pe de altă parte, a aspectului tactic, căutându-se a se realiza puncte directe

sau a-l pune în dificultate pe cel care îl primeşte.

17

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-71 18

Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria Craiova, p-158.


30

Există mai multe procedee de serviciu: serviciul de jos din faţă şi de jos din

lateral; serviciul de sus din faţă şi din lateral în forţă şi plutitor, precum şi alte servicii

speciale, serviciul de sus din faţă, din săritură şi altele.

Învăţarea serviciului se face mai uşor decât celelalte elemente şi procedee tehnice,

utilizându-se în special metoda globală. O excepţie o constituie serviciul lateral de sus

şi din săritură, unde se impune metoda analitică (pe părţi), însă nu pentru un timp prea

îndelungat. Făcându-se observaţii pe grupe de vârste şi pe echipe de categorii diferite,

s-a constatat că greşelile în execuţia serviciului se datoresc în special lipsei de atenţie,

oboselii, stării emoţionale (sfârşit de set sau meci, miza mare în joc şi altele).

Fig. 10. Serviciul de jos din faţă

Execuţie (de către jucători dreptaci): din poziţia iniţială, jucătorul aruncă cu mâna

stângă mingea, în sus, cam 20-40 cm la o lungime de braţ înainte şi puţin spre partea

dreaptă. Braţul drept execută o mişcare de pendulare înapoi, timp în care genunchii se

flexează mai mult, iar greutatea trunchiului trece uşor pe piciorul dinapoi. Apoi, uşor

flexat din articulaţia cotului, printr-o mişcare energică de pendulare dinapoi-înainte, se

loveşte mingea cu palma încordată, de jos în sus şi spre înainte. Odată cu acţiunea de

lovire a mingii, piciorul dinapoi împinge în sol, trecând toată greutatea corpului pe

piciorul din faţă, executând totodată şi o păşire înainte.

Cerinţe metodice:

- jucătorul se va orienta spre fileu cu piciorul opus braţului de lovire înainte;

- înainte de a arunca mingea, se execută o flexie uşoară a picioarelor şi se

apleacă puţin corpul înainte;

- braţul pendulează din articulaţia umărului dinapoi - înainte pe lângă coapsă,

lovind mingea pe linia mediană;


31

- lovirea se face cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, cu palma făcută

căuş sau întinsă şi articulaţia pumnului blocată.

Metodica predării:

1. Individual, fără minge, braţul îndemânatic execută pendulare din înapoi-înainte şi

loveşte palma braţului neîndemânatic.

2. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, braţul îndemânatic

execută pendulare din înapoi-înainte şi aşezarea palmei pe calota inferioară a mingii,

fără ca aceasta să părăsească palma braţului neîndemânatic.

3. În linie pe un rând, se execută aruncarea mingii pentru efectuarea serviciului, fără

lovirea ei.

4. Colectivul împărţit în două grupe, executanţii faţă în faţă la 9 metri distanţă unul

de celălalt; mingea ţinută în palma braţului îndemânatic este aruncată spre partener

printr-o mişcare de pendulare dinapoi spre înainte (ca la popice).

5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că mingea este aruncată pe o linie trasată cu

creta pe direcţia de aruncare.

6. Individual , cu faţa la perete, la distanţa de 2-3 m, poziţie de serviciu, mingea se

lasă uşor să cadă spre partea braţului îndemânatic care execută o uşoară lovire a mingii.

7. Individual, cu faţa la perete la distanţa de 3-4 m, executarea serviciului de jos din

faţă în perete cu accent pe exersarea punctului de lovire şi a traiectoriei mingii.

8. Individual, cu faţa la perete , de la 3-4 m distanţă , executarea serviciului de jos

din faţă deasupra unei linii trasate pe perete.

9. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul, distanţă de 3-5 m, executarea serviciului

de jos din faţă spre partener.

10. Grupa împărţită în două, de o parte şi de alta a fileului de volei, la 5-6 metri

distanţă de acesta: executarea serviciului de jos din faţă peste plasă la partener, din

minge ţinută în palma braţului neîndemânatic.

11. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4-6 m,

executarea serviciului de jos din faţă şi preluare cu două mâini de sus.

12. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea

serviciului de jos din faţă de la linia de fund a terenului de volei.


32


serviciului de jos din faţă de la linia de fund a terenului de volei cu direcţionarea mingii

spre jumătatea dreaptă-stângă a terenului advers.

14. Individual ,serviciul de jos din faţă în condiţii regulamentare direcţionat spre o

anumită zonă impusă de către profesor.


- picioarele sunt pe aceiaşi linie;

- linia umerilor nu este paralelă cu linia de fund a terenului, orientarea corpului pe

alte direcţii decât cea a fileului;

- piciorul avansat este cel de pe partea braţului care loveşte mingea;

- mingea este ţinută prea aproape,jos, departe sau lateral de corp;

- aruncarea mingii se efectuează prea înalt, înainte sau lateral;

- trunchiul nu este aplecat;

- mingea se loveşte cu degetele, antebraţul sau din palma braţului neîndemânatic,

fără aruncare;

- mâna care loveşte mingea se duce peste nivelul umerilor;

- braţul îndemânatic execută o pendulare în lateral.

33..55..22.. SSeerrvviicciiuull ddee ssuuss ddiinn ffaattăă

După felul cum se execută “serviciul de sus din faţă” se aseamănă mult cu execuţia

loviturii de atac.

Fig. 11. Poziţia braţelor în faza pregătitoare şi în timpul execuţiei serviciului se

sus din faţă

Poziţia de execuţie. In spatele liniei de fund a terenului, jucătorul este orientat cu

faţa către fileu, axul umerilor este paralel cu linia de fund a terenului, picioarele

depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, şi chiar mai mică, vârfurile orientate spre


33

înainte. Piciorul opus braţului de lovire a mingii este puţin mai înainte, pentru a asigura

o bază corespunzătoare de susţinere (de echilibru).

Ambele picioare sunt uşor flexate, braţul neîndemânatic flexat din articulaţia cotului

ţine în palmă mingea, în faţă la înălţimea bazinului - abdomenului, privirea înainte

urmăreşte aşezarea jucătorilor în terenul advers.

Execuţia. Se începe printr-o uşoară flexie şi extensie imediată a articulaţiilor

picioarelor. In timp ce picioarele se întind, braţul neîndemânatic aruncă mingea în sus şi

în faţă (pe verticală) cca. la 1-1,5 m., odată cu trecerea greutăţii corpului pe piciorul

dinapoi şi înclinarea trunchiului spre înapoi cu răsucirea lui uşoară spre partea braţului

îndemânatic (de lovire). Totodată, braţul de lovire se duce în sus şi puţin înapoi

deasupra umărului cu cotul uşor flexat şi în afară, palma cu degetele apropiate sau

depărtate este orientată spre punctul de lovire (mingea). Privirea urmăreşte mingea.

Când mingea atinge, în căderea ei, punctul cel mai înalt, convenabil fiecărui jucător în

parte, este indicat să se execute lovirea.

Fig. 12. Serviciul de sus din faţă

„Lovirea mingii începe printr-un impuls dat de piciorul dinapoi, dinapoi-

înainte şi în sus, care se transmite ca o undă de jos în sus: picior-bazin, trunchi, braţ,

palmă”19

. In momentul lovirii picioarele se întind pe vârfuri, trunchiul printr-o mişcare

de răsucire dinapoi spre înainte, odată cu trecerea greutăţii întregului corp pe piciorul

din faţă, accelerează mişcarea de lovire. „Braţul se întinde (rămânând foarte puţin flexat

din articulaţia cotului), lovind mingea cu palma sau cu proeminenţele palmare, printr-o

mişcare de biciuire dinapoi spre înainte”20

. Degetele execută o mişcare de acoperire a

mingii, imprimându-i o traiectorie cât mai întinsă.

19

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-87. 20

Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi ,p-168.


34

Cerinţe metodice:

- mingea se loveşte cu braţul uşor flexat din articulaţia cotului, care este

blocată, palma desfăcută cu degetele răsfirate;

- braţul execută o mişcare de învăluire dinapoi înainte, fiind ajutat de o uşoară

extensie a corpului şi de flexia lui energică în momentul contactului cu mingea;

- mingea se loveşte cu palma în imediata apropiere sau puţin deasupra liniei

mediane.

In etapa de învăţare mişcarea de lovire se va executa doar cu trecerea greutăţii

corpului de pe un picior pe celălalt, iar în etapa perfecţionării se va adăuga păşirea în

momentul lovirii.

Metodica predării:

1. Individual, cu mingea ţinută în palma braţului neîndemânatic, aruncarea mingii şi

oprirea ei (în punctul cel mai înalt), cu imitarea lovirii.

2. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.

3. Individual, cu faţa la perete, la distanţa de 2-3 m, poziţie de serviciu, executarea

serviciului de sus din faţă.

4. Fiecare cu mingea în mâna braţului neîndemânatic; se execută aruncări ale mingii

în sus şi prinderea acesteia pe palma aceluiaşi braţ;

5. Pe perechi la 5-6 metri distanţă unul de celălalt; jucătorul cu minge în mâini

execută o aruncare a acesteia spre înainte-sus şi o loveşte cu palma braţului îndemânatic

spre coechipier. Acesta o prinde şi execută acelaşi lucru.

6. Colectivul dispus pe coloane câte unul, la 5-6 metri de perete, primul din şir are

mingea şi execută serviciul de sus din faţă la perete, din minge ţinută pe palma braţului

neîndemânatic, după care trece la urma şirului.

7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus doar că se execută serviciul din minge auto-aruncată.

8. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, distanţă de 4-6 m,

executarea serviciului de sus din faţă şi preluare cu două mâini de sus.

9. Pe perechi faţă în faţă în faţă de o parte şi de alta a fileului, executarea serviciului

de sus din faţă de la linia de fund a terenului de volei.


serviciului de sus din faţă de la linia de fund a terenului de volei cu direcţionarea mingii

spre jumătatea dreaptă-stângă a terenului advers.


35

11. Individual ,serviciul de sus din faţă în condiţii regulamentare direcţionat spre o

anumită zonă impusă de către profesor.


- „poziţia incorectă a picioarelor: tălpile pe aceiaşi linie, piciorul de pe partea

braţului de lovire avansat, prea depărtate sau prea apropiate”21

;

- „linia umerilor neparalelă cu fileul”22

;

- aruncarea incorectă a mingii: prea sus, prea jos, înainte, înapoi, lateral faţă de

braţul de lovire;

- lipsa angrenării în acţiune a trunchiului;

- privirea nu urmăreşte mingea.

33..66.. LLoovviirreeaa ccuu ddoouuăă mmââiinnii ddee jjooss

Poziţia fundamentală pentru pasele de jos:

- picioarele depărtate aproximativ la lăţimea umerilor şi chiar mai mult, aproape pe

aceeaşi linie;

- braţele uşor flexate din articulaţiile coatelor, depărtate mai mult de trunchi, cu

palmele la înălţimea centurii. Poziţia braţelor, la nivelul centurii, oferă o intervenţie mai

rapidă pentru o eventuală pasare cu două mâini, de sus.

Din această poziţie, braţele se apropie, se apucă palmă peste palmă, cu coatele mult

apropiate şi întinse.

Fig. 13. Poziţia jucătorului şi priza mâinilor la lovirea cu două mâini de jos

Contactul cu mingea se face pe ultima porţiune a antebraţelor, uşor răsucite în afară

pentru a forma o suprafaţă mai mare de lovire, palmele sunt orientate în sus.

21

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi, p-83 22

Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi ,p-168.


36

Fig. 13. Contactul mingii pe treimea inferioară a antebraţelor

Mişcarea de lovire (pasare), în perioada de învăţare se face uşor, numai din

articulaţia umerilor, de jos în sus şi spre înainte, fiind ajutată de toate segmentele

corpului şi se termină cu extensia tuturor articulaţiilor, picioare, trunchi, braţe. Mingea

este lovită când braţele ajung aproape la orizontală.

Fig.14.Lovirea cu două mâini de jos

Pasele de jos se pot executa cu două mâini sau cu o mână din diferite poziţii joase

(ghemuit, fandat, din plonjoane) pentru preluarea mingii aproape de sol. In prezent, ele

au o largă întrebuinţare, în special la preluarea mingilor venite din serviciu şi din

lovitura de atac.

Cu cât mingea vine cu o intensitate mai mare (mai puternică), cu atât lovirea ei

trebuie să se facă mai aproape de sol, accentuându-se flexia genunchilor.

La mingile venite lateral, braţele se răsucesc puţin în momentul lovirii, spre

direcţia de unde vine mingea.

În cazuri extreme, pasa cu două mâini de jos se poate executa şi peste cap;

punctul de lovire al mingii fiind mai sus, se efectuează uneori şi o uşoară flexie a

coatelor. Pentru învăţarea şi perfecţionarea pasei (preluării) cu două mâini de jos se pot

folosi aceleaşi exerciţii prezentate la învăţarea şi perfecţionarea celorlalte pase.


37

Precizia în execuţie se realizează numai după un lung timp de pregătire şi

perfecţionare.

Cerinţe metodice:

- contactul cu mingea se realizează pe treimea inferioară a antebraţelor (manşetă);

- mişcarea membrelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală,

articulaţia cotului fiind blocată printr-o extensie accentuată;

- lovirea mingii este urmată de o conducere a cesteia pe direcţia de transmitere.

Metodica predării:

1. Colectivul dispus în linie pe un rând. La semnalul sonor, dat de profesor, luarea

poziţiei fundamentale medii odată cu realizarea prizei pentru lovirea mingii cu două

mâini de jos.

2. Individual, deplasare înainte, laterală stânga-dreapta, în poziţie fundamentală

medie, imitarea lovirii mingii cu două mâini de jos şi revenire la poziţia iniţială.

3. Pe perechi, faţă în faţă, deplasare şi imitarea lovirii cu două mâini de jos - lucru în

oglindă.

4. Din minge oferită de partener, lovirea acesteia cu două mâini de jos din sprijin pe

genunchi, fără ridicarea trunchiului.

5. Din sprijin pe genunchi la marginea unei saltele, se execută ridicarea trunchiului

şi lovirea mingii cu două mâini de jos din minge aruncată de partener.

6. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 4-5 metri unul de celălalt. Unul oferă mingea

celălalt o lasă să cadă pe sol apoi execută pasa de jos cu două mâini.

7. Pe perechi, faţă în faţă, paralel cu fileul, la o distanţă de 3-4 m, lovire cu două

mâini de jos din minge aruncată de partener-accent pe punctul de lovire de la nivelul

antebraţelor.

8. Pe perechi şi la 6-7 metri distanţă unul de celălalt. Unul din jucători aruncă

mingea stânga sau dreapta specificându-i dinainte celuilalt partener direcţia mingii.

9. Acelaşi exerciţiu de mai sus fără specificarea direcţiei de aruncare a mingii.

10. Pe grupe de câte trei dispuşi în linie şi la 5 metri distanţă unul de altul. Un

jucător aruncă mingea celui din centru care execută pasă de jos cu două mâini

trimiţându-i minge înapoi, după care se întoarce 180°, şi execută acelaşi lucru din

minge aruncată de celălalt coechipier.


38

11. Colectivul împărţit în două grupe, una aşezată în linie pe un rând cu faţa spre

fileu şi la 3 metri distanţă faţă de acesta, fiecare jucător având câte o minge în mâini, a

doua dispusă în coloană câte unul, fără mingi, cu primul jucător la 4 metri distanţă de

fileu. Pe rând, fiecare jucător va executa o deplasare laterală cu pas adăugat pe linia de

3 metri oprindu-se în faţa fiecărui jucător advers şi transmiţând înapoi prin pasă de jos

cu două mâini, mingea aruncată de acesta.

12. Pe perechi faţă în faţă, paralel cu fileul , la distanţa de 5-6 m, un jucător execută

lovirea mingii cu două mâini de sus iar partenerul sau lovirea cu două mâini de jos.

Cele mai întâlnite greşeli sunt23

:

- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

- lipsa blocării din articulaţia cotului şi a extensiei din articulaţia pumnului;

- poziţia inegală a antebraţelor datorită extensiei accentuate doar pentru un braţ;

- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;

- mingea este lovită cu pumnul.

33..77.. PPrreelluuaarreeaa ddiinn sseerrvviicciiuu

Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care

solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate

dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare

(echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de

dezechilibru marcat.

Niculescu, I.(2006) prezintă modelele biomecanice din jocul de volei, sintetizând:

- “viteza mingii după ciocnire poate fi reglată de către jucător în funcţie de

necesităţi, prin parametri, viteza de translaţie a palmei ( viteza de rotaţie a mâinii) şi

coeficientul de restituire k ceea ce se cunoaşte din experienţă”24

;

-“pentru o viteză constantă a palmei , viteza mingii după lovire este proporţională

cu (1+k) unde se impune un k cu valoare mare pentru a realiza o viteză mai mare a

mingii”.

23

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi,

p-72. 24

Niculescu I.,(2006)- Psihomotricitate în jocul de volei. Edit. Universitaria Craiova. p 120-124


39

Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare

nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.

În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet

întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale.

Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în

scopul măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a

putea executa procedeul în cele mai bune condiţii.

În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare

în jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a

celor două antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face

din această poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept;

braţele, cu antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre

inferioare.

Fig.15. Preluarea de jos din serviciu

În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de

ridicare, membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare

lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe.

Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o serie

de particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi

lanţuri musculare.

Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care

prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale

triplei flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital),

cât şi grupele musculare ale adductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi


40

supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte

trunchiul, poziţia de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor

vertebrale şi al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali.

Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile

musculare ale membrelor superioare, „care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia

umărului şi de muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula.

Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global ”25

, fixând articulaţia

cotului în extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie.

O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi

membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe

direcţia traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia

acestei mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea şi plasarea precisă atât a

corpului, cât şi a membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea.

Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori

diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.

Cerinţe metodice :

- lovirea mingii are loc după o mişcare lentă de extensie a membrelor inferioare şi

o uşoară îndreptare a trunchiului;

- contactul cu mingea trebuie să se realizeze în treimea inferioară a antebraţelor;

- mingea este condusă către ridicător ,nu respinsă prin lovire ;

- acţiunea braţelor se realizează numai din articulaţia scapulo-humerală ;

- articulaţia cotului este blocată;

- ridicarea centrului de greutate şi mărirea amplitudinii lucrului braţelor în cazul

serviciului cu boltă;

- coborârea centrului de greutate şi amortizarea cu ajutorul braţelor în cazul

serviciului în forţă.

Metodica predării:

1. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 aruncă mingea jucătorului 2,

care efectuează preluare de jos cu două mâini până la jumătatea distanţei, unde se află

jucătorul 3.

2. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, cu mingea aruncată în stânga sau în dreapta

jucătorului, specificându-se acestuia locul dinainte.

25

Iorga,S., I.( 2007)- Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs , Editura Universităţii din

Piteşti.


41

3. Colectivul împărţit pe perechi aşezate faţă în faţă pe lăţimea terenului de volei.

Unul din cei doi execută serviciul cu o mână de sus, iar celălalt va efectua preluare

trimiţând mingea înapoi.

4. Preluare din serviciu efectuată în trei jucători. Jucătorul 1 serveşte, jucătorul 2

efectuează preluare din serviciu cu două mâini de jos spre jucătorul 3, care o retransmite

la jucătorul 1.

5. Colectivul dispus în linie pe un rând cu faţa la perete. Fiecare jucător va efectua

serviciul cu o mână de jos la perete, apoi va executa preluare cu două mâini de jos din

minge ricoşată, continuând cu încă 2 - 3 pase cu două mâini de jos la perete.

6. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers

către jucătorul 2, care execută preluare cu două mâini de jos către jucătorul 3 aflat lângă

fileu, iar acesta transmite mingea înapoi la jucătorul 1.

7. Acelaşi exerciţiu ca mai sus doar că la preluare se află doi jucători care schimbă

locurile între ei prin deplasare laterală.

8. Colectivul împărţit în grupe de câte 3. Jucătorul 1 serveşte din terenul advers

către jucătorul 2, care se află în zona 1 şi acesta execută preluare cu două mâini de jos

către un al treilea jucător ce se află lângă fileu în zona 3.

9. De o parte a fileului 5 jucători cu mingi în mâini în spatele liniei de fund a

terenului de volei, iar de cealaltă parte doi jucători, unul lângă fileu în zona 3, iar celălalt

în preluare în zona 6. Jucătorii vor servi pe rând, iar cel aflat în zona 6 va efectua

preluare cu două mâini de jos către coechipierul său din zona 3.

10. Şase jucători dispuşi pe zonele de joc cu ridicătorul în zona 3, preluare din

serviciu, ridicare şi trecerea mingii peste fileu, apoi rotaţie şi reluarea acţiunilor.

11. Joc 6x6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 3.

12. Joc 6x6 cu temă: preluarea din serviciu se direcţionează spre zona 2.


- „aprecierea inexactă a traiectoriei şi vitezei mingii”26

;

- alegerea greşită a momentului şi formei de deplasare;

- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea;

- lovire în poziţie neechilibrată sub traiectoria mingii;

- lipsa blocării din articulaţia cotului;

- trenul inferior acţionează neadecvat, prea mult sau prea puţin;

26 Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi ,p-174.


42

- „bazinul execută o mişcare de recul”27

în momentul lovirii mingii;

- braţele sunt ridicate deasupra nivelului umerilor;


33..88.. RRiiddiiccaarreeaa

Este acţiunea specifică construcţiei fazei de atac, şi impune în prealabil o deplasare

şi ocuparea unei poziţii favorabile pentru execuţia precisă , care să ajute la organizarea

unui atac eficient.

Acţiune specifică ridicătorului şi presupune poziţionarea acestuia cu umărul drept

orientat către fileu, piciorul drept uşor avansat, la 1-1,50m faţă de fileu - poziţie

variabilă pentru zona 2 şi zona 3.

Poziţia iniţială:

- „distanţa dintre tălpile picioarelor egală cea biacromială”28

, un picior mai avansat;

- plantele paralele;

- poziţia înaltă-medie cu umărul drept orientat în fileu;

- greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare;

- membrele superioare sunt ridicate oblic îndoite din articulaţia cotului;

- mâna în continuarea antebraţului;

- palmele orientate înainte şi în sus, degetele depărtate, formând o cupă .

Fig. 16. Poziţia ridicătorului

27

Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-126. 28 Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi ,p-173.


43

Acţiunea începe printr-o mişcare de întâmpinare a mingii prin întinderea lentă şi

continuă a articulaţiilor membrelor inferioare, îndreptarea trunchiului şi ducerea în sus

şi spre înainte a membrelor superioare cu palmele în formă de „cupă”.

33..88..11.. RRiiddiiccaarreeaa îînnaaiinnttee ddiinn ssăărriittuurrăă

Acest procedeu tehnic de pasare poate fi folosit cu scop tactic sau corectiv. Sub

aspect tactic, nu este folosită decât la echipele avansate, ai căror jucători posedă o

tehnică foarte bună. Se execută de pe loc sau precedată de elan. În prima situaţie, de pe

loc, jucătorul flexează mai mult genunchii şi ajutat de întinderea bruscă a picioarelor şi

de elanul braţelor, care se duc energic prin înainte în sus, pe lângă corp, execută

săritură.

În timpul zborului, braţele se duc în sus, deasupra capului, păstrând poziţia cupei

palmelor pentru lovire. Pasa se poate executa în momentul maxim al săriturii sau în

timpul înălţării.

Fig. 17. Ridicarea înainte din săritură

În cea de-a doua situaţie, din săritură, în urma unui elan asemănător celui de la

lovirea de atac, jucătorul efectuează bătaia pe ambele picioare, simultan sau succesiv,

sub un unghi oblic sau chiar perpendicular pe plasă. Pentru a efectua o pasă

corespunzătoare, se recomandă ca în timpul zborului, jucătorul să se întoarcă cu faţa

spre cel căruia îi va trimite mingea. Palmele se duc deasupra capului, cu braţele uşor

flexate din articulaţiile coatelor.

Cerinţe metodice:

- în momentul lovirii mingii articulaţia pumnului este blocată;


44

- este contraindicată lovirea mingii în coborâre, deoarece mişcarea de lovire în

sus a braţelor este în contratimp cu mişcarea de coborâre a întregului corp, favorizând

astfel greşeli ca: minge ţinută, împinsă, condusă sau dublă.

33..88..22.. RRiiddiiccaarreeaa sspprree îînnaappooii ddiinn ssăărriittuurrăă

La acest procedeu sunt valabile cerinţele formulate la procedeul executat fără

săritură. Se poate executa de pe loc sau cu elan (asemănător elanului de la lovitura de

atac). Lovirea mingii se produce în momentul când jucătorul se află în punctul maxim

al săriturii sau puţin mai înainte. Este contraindicată lovirea în cădere.

33..88..33 RRiiddiiccaarreeaa llaatteerraallăă

Pasa laterală se execută din poziţia fundamentală de bază; palmele sub formă de

cupă sunt ţinute la nivelul sau puţin deasupra frunţii. La venirea mingii picioarele

execută o flexie mai accentuată din articulaţiile genunchilor. In momentul contactului

degetelor cu mingea, lovirea (pasarea) începe printr-o întindere energică (dar continuă)

a picioarelor, trunchiului şi braţelor, în sus şi puţin lateral, însoţită de o uşoară arcuire a

trunchiului spre direcţia de pasare. în timpul lovirii, se acţionează mai mult cu piciorul

şi în special cu braţul opus direcţiei de pasare, care va avea palma orientată aproape

perpendicular faţă de cealaltă, continuând mişcarea de împingere laterală.

Fig. 18. Ridicarea laterală

Cerinţe metodice:

- jucătorul va intra mult sub traiectoria mingii;


45

- mingea se loveşte deasupra frunţii;

- împingerea mingii se face mai mult cu braţul opus direcţiei de pasare;

- în perioada de iniţiere, în majoritatea situaţiilor, mingea va fi trimisă puţin

oblic înainte şi nu direct lateral;

- pasa laterală se foloseşte în special în jocul de la plasă, când altă posibilitate

de pasare nu mai există, iar la avansaţi şi pentru derutarea blocajului adversarului.

Acest procedeu se execută şi din săritură, rolul principal în execuţie revenind

braţului opus direcţiei de pasare, ajutat de o uşoară arcuire a trunchiului spre direcţia de

pasare.

Metodica predării:

1. Pe perechi faţă în faţă pe lăţimea terenului de volei. Pase de sus cu pas de control.

2. Acelaşi exerciţiu cu trimiterea mingii peste fileu.

3. Pase în doi paralel cu fileul, sau peretele.

4. Pase în doi peste coşul de baschet;

5. Pe perechi: unul execută 2-3 pase de control cu două mâini de sus la 1,5 – 2 metri

înălţime, apoi o pasă pe verticală la 4 -5 metri, sau după caz, mai înaltă;

6. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 1,2 şi 3.

jucătorul 2 pasează lui 1, 1 pasează înapoi lui 2, 2 pasează lui 3 care îi retrimite mingea

lui 2.

7. Colectivul împărţit pe grupe de 3 jucători, aşezaţi în triunghi în zonele: 5,4 şi 3.

Jucătorul 5 pasează lui 3, 3 pasează lui 4 care retrimite mingea lui 5.

8. Pe perechi, subiecţii execută ridicare cu pasă înaltă paralelă cu plasa, efectuată de

ambii jucători, urmată de deplasarea celui care a pasat şi atingerea liniei de 3 metri;

9. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului. Una dintre grupe

poziţionată în linie pe un rând, paralelă cu fileul, fiecare având câte o minge în mâini.

Ceilalţi dispuşi în coloană câte unul, la 4 metri de fileu. Primul din şir execută deplasare

spre înainte, ridicare înaltă peste plasă din minge venită de la partener, apoi

deplasare până în dreptul următorului coleg unde execută acelaşi lucru şi tot aşa până

pasează către toţi partenerii de dincolo de fileu.

10. Acelaşi exerciţiu doar că ambele grupe sunt de aceeaşi parte a fileului, iar grupa

care aruncă mingile este situată la 5-6 metri distanţă faţă de fileu. Cealaltă grupă

execută ridicarea mingii începând din zona 2 către un coş cu mingi situat în zona 4;


46


- „jucătorul nu intră sub traiectoria mingii”29

;

- mingea este lăsată să cadă mai jos de nivelul frunţii;

- împingerea mingii în mod egal cu ambele braţe;

- jucătorul nu execută arcuirea trunchiului pe direcţia pasării.

33..99.. PPlloonnjjoonnuull

În jocul de volei plonjoanele sunt procedeele tehnice care fac parte din capitolul

primirea şi pasarea mingilor venite cu traiectorie joasă sau scurtă. Scopul folosirii lor

este menţinerea mingii în joc, fie prin pasarea ei unui coechipier, fie prin trecerea ei

peste plasă.

Sunt cunoscute următoarele procedee de execuţie a plonjoanelor:

plonjonul pe spate, lateral şi înainte;

plonjonul pe spate şi lateral cu rostogolire;

plonjonul înainte prin întindere şi alunecare ( cu pârghie dură).

33..99..11.. PPlloonnjjoonnuull îînnaappooii

Plonjonul pe spate se foloseşte când mingea nu mai poate fi preluată decât printr-o

ghemuire a jucătorului (şezuta ajungând pe unul sau pe ambele călcâie), urmată de o

cădere cu rulare pe spate. Se efectuează deplasarea spre minge, oprirea şi luarea poziţiei

joase (gata de lovire), sub traiectoria de cădere a mingii, lovirea (pasarea) mingii,

contactul cu solul, rularea pe spate şi revenirea în poziţia fundamentală de bază.

Cerinţe metodice pentru plonjoanele pe spate şi plonjoanele laterale:

- rularea în timpul efectuării plonjonului trebuie să fie succesivă (pentru

evitarea accidentelor);

- în timpul rulării, unul din picioare se întinde brusc şi, basculând energic de

sus în jos, accelerează revenirea în poziţia fundamentală, fără ajutorul braţelor, care

trebuie să fie pregătite pentru o nouă lovire a mingii.

Cerinţe metodice:

29

Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-108


47

- jucătorul se va deplasa la minge;

- jucătorul execută o oprire şi luarea unei poziţii joase prin coborârea progresivă a

centrului de greutate;

- lovirea se execută , de cele mai multe ori, cu două mâini de sus;

- jucătorul ia contact cu solul printr-o rulare pe spate;

- se revine în poziţie medie fie prin răsturnare şi balansarea piciorului liber fie prin

rostogolirea completă.

Metodica predării:

1. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, de genunchi apucat, rulare

înapoi şi revenire în poziţia iniţială.

2. Individual, cu faţa la fileu, din şezând - ghemuit, rulare înapoi, revenire prin

balansul membrului inferior.

3. Individual, cu faţa la fileu, din ghemuit , cădere înapoi, rulare pe spate şi ridicare

fără ajutorul mâinilor.

4. Din uşoară alergare, la semnal sonor, oprire în poziţie fundamentală joasă, cădere

înapoi pe spate, revenire în poziţie iniţială.

5. Pe perechi un executant aruncă mingea, celălalt o prinde în dreptul frunţii în

poziţie fundamentală şi înainte de căderea înapoi şi rulare, aruncă mingea partenerului.

6. Pe perechi , faţă în faţă în poziţie ghemuit, împingere în palme cu cădere pe spate

şi ridicare.

7. Pe perechi faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul. Unul din executanţi

aruncă mingea, partenerul execută pase de control concomitent cu îndoirea lentă a

genunchilor şi coborârea centrului de greutate. Înainte de a executa plonjonul pe spate

va efectua o pasă lungă spre coechipier.

8. Pe perechi, faţă în faţă, aruncarea mingii mai aproape sau mai departe cu

traiectorii diferite. Executantul se deplasează şi pasează cât mai precis, prin plonjon pe

spate.

9. Pe perechi faţă în faţă la aproape 4 m distanţă unul de altul, plonjon pe spate la

mingea lovită uşor de unul din parteneri.

Cele mai întâlnite greşeli sunt30

:

- jucătorul nu se află într-o poziţie fundamentală joasă;

- nu intră sub minge;

30



48

- şezuta nu este pe călcâiul piciorului din spre înapoi;

- jucătorul nu ţine braţele îndoite din articulaţia coatelor;

- nu loveşte mingea în momentul dezechilibrării;

- lovirea mingii nu se face în poziţie joasă;

- nu se face rularea pentru revenirea în poziţia iniţială;

- nu se face „biciuirea” piciorului de balans pentru a se reveni în poziţie joasă.

33..99..22..PPlloonnjjoonnuull ppee ssppaattee ccuu rroossttooggoolliirree îînnaappooii ppeessttee uummăărr

Faţă de execuţia clasică, în care după rularea înapoi pe spate revenirea înainte

în poziţia joasă se realizează prin bascularea unui picior, de sus în jos şi spre înainte, în

procedeul respectiv, după lovirea mingii, rularea pe spate este continuată cu o

rostogolire înapoi peste umăr, jucătorul revenind mai rapid în poziţie joasă, pregătit

pentru o nouă acţiune de joc.

Precizăm că metodica învăţării acestui procedeu este asemănătoare, execuţiei

clasice, la care se mai adaugă învăţarea corectă a rostogolirii înapoi peste umăr, din

ghemuit în ghemuit, pentru evitarea unor accidentări la cap, spate, genunchi sau la

degetele de la picioare.

33..99..33.. PPlloonnjjoonnuull llaatteerraall

Plonjonul lateral se execută precedat de o fandare pe direcţia de venire a mingii:

stânga, dreapta, oblic, înainte. Fazele care compun mişcarea sunt identice cu cele de la

plonjonul pe spate.

Fig.19. Plonjonul lateral


49

După executarea fandării, urmează o răsucire rapidă, din afară spre interior, pe vârful

piciorului fandat, greutatea corpului trecând progresiv de pe vârf pe toată talpa şi apoi

pe călcâi, cu şezuta cât mai aproape de călcâiul piciorului fandat. Poziţia corpului şi a

braţelor este pe direcţia de venire a mingii. In continuare, urmează lovirea mingii, apoi

contactul cu solul şi rularea pe spate, la fel ca la plonjonul pe spate.

33..99..44.. PPlloonnjjoonnuull llaatteerraall ccuu rroossttooggoolliirree îînnaappooii ppeessttee uummăărr

Din poziţie medie sau joasă, se efectuează un pas mare, fandat lateral şi uşor

înainte, trecându-se greutatea de pe piciorul de sprijin, dinapoi, pe piciorul fandat,

corespunzător braţului de lovire a mingii, corpul aplecat mult pe piciorul fandat, capul

aplecat pe umărul braţului de lovire care, printr-o mişcare energică dinapoi. din lateral,

de jos în sus şi spre înainte, loveşte mingea cu palma, încordată având degetele

apropiate, sau cu antebraţul. După lovirea mingii, întregul corp realizează o pivotare

(răsucire) spre interior, pe pingeaua (vârful) piciorului fandat, continuând aterizarea

succesivă: gambă, coapsă, bazin, spate, rostogolire înapoi în ghemuit, peste umărul

opus braţului de lovire şi reintrarea imediată în joc, în poziţie joasă sau medie.

Fig. 20. Plonjonul lateral cu rostogolire înapoi peste umăr

Menţionăm că dacă rostogolirea se realizează peste umărul braţului de lovire a

mingii, revenirea în poziţie fundamentală se finalizează cu spatele la joc, fiind necesar

un timp suplimentar de întoarcere şi orientare în teren.

Ca şi la precedentul procedeu, se respectă metodica învăţării, insistându-se pe

următoarele momente: capul aplecat mult pe umărul braţului de lovire, fandarea

echilibrată, lovirea mingii se face aproape deasupra genunchiului fandat, aterizarea

succesivă, gambă, coapsă, bazin, spate, este continuată cu rostogolirea înapoi în

ghemuit, peste umărul opus braţului de lovire şi intrarea în poziţie fundamentală joasă.


50

33..99..55.. PPlloonnjjoonnuull îînnaaiinnttee

Plonjonul înainte, sau plonjonul prin rulare pe piept, are următoarele faze: elan,

bătaie, zbor, lovirea mingii si aterizarea. Procedeul este „deosebit de periculos pentru

jucătorii slab pregătiţi din punct de vedere fizic”31

(lipsiţi în special de forţă în braţe),

din cauza posibilelor accidentări. Fără o pregătire prealabilă, nu se recomandă a fi

utilizat de începători. Este folosit de jucătorii cu o pregătire fizică superioară (forţă în

braţe).

„Gradul de dificultate al aterizării face ca învăţarea plonjonului înainte să înceapă

tocmai cu această fază”32

.

Fig.21. Plonjonul înainte

Cerinţe metodice:

- se execută în cazuri extreme când mingea este la distanţă mare de jucător;

- jucătorul execută rulare pe piept şi de obicei este precedată de deplasare;

- centrul de greutate este orientat spre înainte dată cu deplasarea;

- jucătorul din deplasare execută un impuls pe piciorul de bătaie pe direcţia oblic-

înainte;

- se produce „un cuplu de forţe care aduce corpul jucătorului într-o poziţie

orizontală cu o plutire prin aer”33

;

- lovirea mingii se execută cu o mână sau două;

- în momentul aterizării palmele iau contact cu solul iar braţele amortizează

contactul cu solul, printr-o flexare;

31

Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi,

p-56. 32

Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria Craiova, p-108. 33



51

- rularea începe pe piept, abdomen, coapse şi se termină pe membrele inferioare;

- în momentul rulării se ridică bărbia pentru a se evita accidentările.

Metodica predării:

1. Individual, cu faţa la perete, la distanţă de 1 m faţă de perete, cădere înainte cu

sprijin în perete pe palme, îndoirea braţelor şi împingere iar apoi revenire în poziţia

stând.

2. Flotări pe braţe cu şi fără ridicarea unui picior.

3. Individual, din sprijin ghemuit se execută căderi înainte cu sprijin pe palme,

precedate de un impuls puternic la nivelul tălpilor şi extensia corpului.

4. Pe perechi , de la linia de fund a terenului de volei până la linia de 3m şi înapoi -

„roaba”.

5. Pe perechi în poziţia „roabei”cu un executant în sprijin facial pe braţe, apucat de

gambă de cel de-al doilea executant, prin îndoirea braţelor şi înaintarea corpului se face

rularea pe piept şi abdomen.

6. Individual, fandare joasă înainte sprijinit, balansarea piciorului fandat înapoi până

când ambele picioare ajung deasupra umerilor, urmată de îndoirea uşoară a braţelor şi

continuarea rulării pe piept - abdomen-coapse.

7. Pe perechi; execuţia plonjonului înainte din minge ţinută de partener cât mai

aproape de sol.

8. Pe perechi; execuţia plonjonului înainte, din minge aruncată şi lăsat să cadă o dată

pe sol .

9. Pe perechi, faţă în faţă , la distanţă de 2-3 m unul de celălalt, paralel cu fileul, din

minge aruncată spre înainte şi neanunţată de partener, preluare şi plonjon.

10. Pe perechi faţă în faţă la distanţă de 5-6 m, unul de celălalt, din minge plasată

spre înainte , preluare şi plonjon.


- lipsa deplasării pe direcţia mingii;

- pe pasul fandat ,jucătorul frânează tendinţa corpului de deplasare înainte;

- nu se pun palmele pe sol concomitent cu ridicarea piciorului liber;

- nu se flexează braţele din articulaţia cotului odată cu apropierea pieptului pe sol;

- nu se ridică bărbia în momentul rulării pe piept;

- rularea nu se face prin arcuirea trunchiului.


52

33..99..66.. PPlloonnjjoonnuull îînnaaiinnttee pprriinn îînnttiinnddeerree şşii aalluunneeccaarree

Execuţia se face în poziţie fundamentală joasă, precedată sau nu de o deplasare

rapidă înainte, printr-o întindere energică (rapidă) a întregului corp înainte sau uşor

oblic, stânga - dreapta, cât mai aproape de sol, cu braţul de lovire întins, palma orientată

în jos, încordată în extensie, degetele apropiate, corpul alunecă pe palmă, piept şi

abdomen, în direcţia de cădere a mingii. Celălalt braţ, flexat din articulaţia cotului, cu

palma orientată în jos, ia primul contact cu solul, împingând corpul spre înainte,

favorizând totodată aterizarea echilibrată şi alunecarea acestuia pe sol, uşor răsucit pe

partea laterală a braţului de lovire. Lovirea mingii se realizează cu partea dorsală a

palmei braţului întins înainte.

Fig. 22. Plonjonul înainte prin întindere şi alunecare

Plonjonul este folosit în special în acţiunile de apărare pentru a ţine în joc o minge

venită cu dificultate de la adversar iar jucătorul nu o poate juca în condiţii normale.

La nivelul lecţiei de educaţie fizică nu se foloseşte prea des deoarece este destul de

dificil de realizat şi implică riscurile unor posibile accidentări dacă nu sunt corect

însuşite şi executate. Pe de altă parte , datorită spectaculozităţii lor şi faptului că prin

realizarea unei acţiuni de apărare prin folosirea plonjonului se poate salva o minge

considerată pierdută, plonjoanele sunt procedee de execuţie spectaculoase şi apreciate.


53

33..1100.. LLoovviittuurraa ddee aattaacc

Lovitura de atac este un element tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o

perioadă mai lungă de timp de la începerea pregătirii, fiind legată de calităţile fizice

specifice şi de particularităţile jucătorului.

Constituie în acelaşi timp şi cel mai complex element în procesul de instruire şi

antrenament. „Datorită acestui lucru, va trebui să se ţină seama de părţile sale

componente, procesul de învăţare şi perfecţionare fiind legat direct de acestea. Pentru a

evita demobilizarea începătorilor, elementul fiind greu de realizat în joc, este indicat ca

profesorul (instructorul) sau antrenorul, să găsească cele mai eficiente mijloace de

pregătire şi stimulare”34

(exerciţii fără fileu, exerciţii şi jocuri cu fileu mai jos,

acordarea de puncte, etc.).

Fig. 23. Lovitura de atac

Atacul poate fi executat din prima lovitură, atunci când mingea vine direct de la

adversar, peste fileu, bună de atac; din a doua lovitură din primul pas, sau pas direct şi

din a treia lovitură de cele mai multe ori. Toate procedeele de atac se pot executa: fără

elan, de pe loc, şi cu elan. Privind sub aspectul mişcărilor necesare executării loviturii

de atac, deosebim mai multe componente: elanul, bătaia, zborul, lovirea mingii şi

aterizarea.



54

33..1100..11.. LLoovviittuurraa ddee aattaacc -- pprroocceeddeeuu ddrreepptt -- ppee ddiirreeccţţiiaa eellaannuulluuii

Elanul, avântul pentru executarea loviturii de atac, constă într-o succesiune de

1-5 paşi alergători. El începe din poziţia, fundamentală de bază. La un elan de 1-3-5

paşi, înaintarea începe cu piciorul opus braţului îndemânatic. La un elan de 2-4 paşi,

înaintarea începe cu piciorul corespunzător braţului îndemânatic. Elanul trebuie făcut

perpendicular sau puţin oblic faţă de fileu, uniform accelerat şi cât mai energic.

Fig. 24. Elanul

Bătaia este contactul pe care picioarele îl fac cu solul, pentru realizarea desprinderii

şi înălţării întregului corp pe verticală. Bătaia poate fi realizată pe unul sau pe ambele

picioare. Ultimul pas al elanului cu piciorul drept este puţin mai mare decât ceilalţi şi

foarte energic, având ca rol în prima fază de a opri viteza de înaintare, primul contact

cu solul se face pe călcâi. In acest moment, centrul de greutate este înapoi, braţele se

duc în jos şi mult înapoi pe lângă trunchi, trunchiul este uşor aplecat înainte. Prin flexia

genunchiului piciorului de sprijin şi rularea lui pe talpă, centrul de greutate se

deplasează înainte (la verticală), moment în care piciorul din urmă, stângul, (piciorul

pendulant), se duce lângă piciorul din faţă, la o jumătate de talpă sau cel mult o talpă

înaintea primului, luând contact cu solul pe toată talpa (denumită bătaie prin păşire). In

acest moment, se accentuează şi mai mult flexia ambilor genunchi şi aplecarea

trunchiului în faţă, centrul de greutate coboară mult. In continuare, se realizează


55

extensia energică a articulaţiilor, rularea pe vârfurile ambelor picioare, după care

urmează desprinderea în sus, pe verticală.

Fig. 25. Lovitura de atac pe direcţia elanului

A doua variantă, folosită de marea majoritate a jucătorilor (relor) este “bătaia

precedată de un pas sărit” care de fapt este cea mai corespunzătoare şi eficientă în

majoritatea loviturilor de atac. Execuţia unui jucător dreptaci: ultimul pas al elanului se

execută pe piciorul stâng, care face o bătaie asemănătoare pasului sărit, puţin în sus şi

spre înainte, aterizarea realizându-se odată cu frânarea elanului, succesiv, pe călcâie

picioarelor, alternativ, drept-stâng (dus în faţa celuilalt), urmând rularea talpă, vârf şi

înălţarea pe verticală. „De reţinut este că primul contact cu solul se face pe piciorul

drept, uşor răsucit spre exterior, cu glezna blocată, centrul de greutate rămânând în

urma piciorului de sprijin”35

. Odată cu revenirea trunchiului la verticală, piciorul de

sprijin execută o flexie mai accentuată, preluând toată greutatea corpului.

Piciorul pendulând, stângul, în aceiaşi flexie, depăşeşte cu o jumătate de talpă,

sau chiar cu o talpă piciorul de sprijin, rulând concomitent cu celălalt, călcâi – talpă -

vârf, echilibrând greutatea corpului pe ambele picioare şi transformând viteza de

înaintare pe orizontală în viteză de înălţare pe verticală, urmând celelalte componente

ale loviturii de atac. Deci, ultimul impuls pe sol este realizat de piciorul opus braţului

de lovire (îndemânatic), favorizând o înălţare şi o poziţionare corespunzătoare faţă de

fileu şi înlăturând o serie de mişcări nefireşti (răsuciri) ale trunchiului executate

suplimentar, pentru lovirea mingii.



56

Zborul, realizat prin întinderea energică a articulaţiilor picioarelor este ajutat

mult de mişcarea puternică şi rapidă a braţelor, dinapoi - înainte - sus deasupra capului,

uşor flexate din articulaţia coatelor. În continuare, braţul de lovire se duce mai mult în

sus şi înapoi, odată cu extensia uşoară a trunchiului şi răsucirea lui spre partea braţului

îndemânatic. În timpul zborului, picioarele flexându-se uşor din articulaţia genunchilor

favorizează ridicarea (înălţarea) întregului corp pe verticală şi menţinerea unui echilibru

favorabil. Când trăgătorul se găseşte în punctul maxim al înălţării (al săriturii), începe

executarea următoarei componente, lovirea mingii.

Fig. 26. Zborul

Lovirea mingii. Mingea trebuie lovită deasupra fileului, contactul cu mingea

făcându-se scurt şi rapid. Puţin timp înaintea lovirii, sau aproape concomitent cu lovirea

mingii, braţul neîndemânatic, flexat din articulaţia cotului (la un unghi de 90-110o),

execută o tracţiune puternică de sus în jos şi puţin lateral pe lângă corp, ajutând în acest

fel ca mişcarea de răsucire (de revenire) a trunchiului spre înainte să se facă mult mai

energic, iar forţa de lovire a mingii să crească. În drumul său pentru lovirea mingii

(dinapoi spre înainte şi de sus în jos), braţul îndemânatic este întins sau uşor flexat din

articulaţia cotului. În timpul lovirii, trunchiul execută o flexie energică pe bazin, palma

braţului îndemânatic loveşte puternic mingea, în timp ce cotul se ridică între cele două

puncte ale pârghiei formate de umăr-minge. Mingea se loveşte cu o suprafaţă cât mai

mare a palmei având degetele desfăcute într-o uşoară flexie, care în afară de lovire, prin


57

diferite mişcări de răsucire a articulaţiei pumnului sau a întregului braţ, imprimă

acesteia direcţia de zbor dorită.

Fig. 27. Lovirea mingii

Aterizarea. Contactul cu solul se face succesiv: vârf, talpă, călcâi, pe ambele

picioare odată, apropiate sau uşor depărtate. În momentul contactului complet cu solul,

articulaţiile picioarelor se flexează uşor, făcând ca aterizarea să fie cât mai elastică,

însoţită în acelaşi timp de o flexie uşoară a trunchiului pe bazin (şezuta se duce puţin

înapoi). Braţele cad relaxat pe lângă trunchi, jucătorul luând imediat poziţia

fundamentală de bază, intrând în acest fel mai repede în joc.

Cerinţe metodice:

Învăţarea procedeelor de atac se face destul de greu şi de aceea predarea lor trebuie

să înceapă încă din primele lecţii. În procesul de instruire se foloseşte atât metoda

parţială cât şi cea globală, învăţându-se în ordine componentele ei: elanul, bătaia (pe

două picioare), zborul şi aterizarea. Lucrul braţelor se exersează fără săritură,

corelându-se ulterior cu celelalte componente. Apoi, se poate trece la executarea cu

mingea.

Pentru o mai bună înţelegere a execuţiei părţilor componente ale loviturii de atac, se

menţionează în continuare câteva cerinţe:

Elanul: - se execută cu doi, trei, patru, cinci paşi în direcţia mingii;


58

- este accelerat, primii paşi fiind de apropiere, iar ultimul mai mare, de frânare,

executat cu viteză maximă, transformă elanul orizontal în săritură pe verticală (la bătaia

prin păşire);

- în timpul deplasării corpul ia în mod progresiv poziţia pentru următoarea

componentă bătaia;

Bătaia: - se va face în principal pe două picioare (bătaia în doi timpi);

- contactul piciorului de blocare cu solul (ultimul pas) se realizează pe călcâiul

opus braţului îndemânatic precedat de pasul sărit;

- în momentul contactului cu solul, picioarele sunt semiflexate, trunchiul

aplecat înainte, braţele fiind duse mult înapoi, piciorul opus braţului îndemânatic

înainte;

- în momentul bătăii, picioarele împing cu toată forţa în sol, braţele trăgând

energic înainte şi în sus.

- nu excludem bătaia pe un picior , în situaţii speciale.

Zborul: - se face pe verticală şi cât mai înalt;

- corpul şi braţele să fie relaxate.

Lovirea mingii: - mingea se loveşte de sus în jos şi spre înainte, braţul fiind întins

sau puţin flexat din articulaţia cotului, care este blocată. În această mişcare, „umărul

trebuie să impulsioneze ridicarea cotului în sus şi învăluirea mingii cu palma”36

;

- în momentul lovirii, mingea se va găsi deasupra capului, puţin înainte şi spre

braţul de lovire; la lovitura de atac procedeu întors, mingea depăşeşte jucătorul în

partea opusă braţului de lovire.

Aterizarea: - să se facă pe vârfurile ambelor picioare, cu corpul orientat pe direcţia

atacului, să fie cât mai echilibrată.

În afara acestor cerinţe, valabile pentru toate procedeele tehnice ale loviturii de atac,

mai sunt specifice pentru fiecare procedeu tehnic în parte, următoarele elemente:

a) Lovitura de atac pe culoar:

- elanul se execută perpendicular pe fileu;

- dacă mingea este prea aproape de fileu se va lovi printr-o mişcare rapidă, din

articulaţia pumnului, după care braţul se va retrage pentru a nu atinge fileul;

b) Lovitura de atac din blocaj afară:

- la lovire, articulaţia pumnului este semirelaxată;



59

- mişcarea este scurtă şi executată în viteză, din interior spre exterior, se

urmăreşte “ştergerea” blocajului.

c) Lovitura de atac pe diagonală:

- corpul este orientat în aer pe diagonala terenului;

- cu cât mingea este mai apropiată de fileu cu atât palma este orientată mai

mult spre terenul propriu;

- după lovire braţul cade liber în jos (cotul în sus).

d) Lovitura de atac plasată:

- se urmăreşte zona unde se plasează mingea;

- se loveşte scurt, cu braţul uşor flexat.

e) Lovitura de atac din pasa în urcare:

- săritura se execută înaintea primirii pasei;

- traiectoria pasei este foarte mică şi joasă;

- jucătorul loveşte mingea în urcare.

f) Lovitura de atac din pasa întinsă (la întâlnire):

- traiectoria pasei este lungă şi întinsă (aproape de orizontală), astfel încât

mingea să se întâlnească cu jucătorul care execută atacul, în momentul săriturii

maxime.

Metodica predării:

1. Individual, din stând, imitarea loviturii de atac, lucrul braţelor.

2. Individual, executarea elanului, a bătăii, a elanului, bătăii, zborului şi aterizării cu

şi fără lucrul braţelor.

3. Individual, cu mingea de tenis în mâna braţului îndemânatic (imitarea loviturii de

atac, din stând, prin aruncarea ei în sol).

4. Acelaşi exerciţiu din săritura de pe loc şi cu elan, la perete sau peste fileu.

5. Cu două mingi de tenis (în ambele mâini), săritură de pe loc sau cu elan la fileu;

aruncarea mingii cu braţul neîndemânatic, peste fileu, după care urmează imitarea

propriu-zisă a atacului prin aruncarea mingii cu mâna îndemânatică (exerciţiul este

indicat pentru a obişnui jucătorul să ducă ambele braţe în sus precum şi să efectueze

acţiunea braţului de atac cu viteză maximă).

6. Fiecare cu mingea în mâini, lovirea acesteia cu palma braţului îndemânatic în sol.

7. În coloană câte unul, primul cu mingea în mâini şi la 4-5 metri distanţă de perete

aruncă mingea în sus şi o va lovi cu braţul îndemânatic în jos spre perete;


60

8. Pe perechi, faţă în faţă la 5-6 metri distanţă, ţinerea mingii sus în faţă, în mâna

opusă braţului îndemânatic, lovirea mingii şi trimiterea ei în podea către partener.

9. Acelaşi exerciţiu cu aruncarea mingii în sus, deasupra capului şi puţin înainte.

10. La fileu jos: ţinerea mingii în mâna braţului neîndemânatic (deasupra fileului)

coborât la o înălţime convenabilă; lovirea mingii în podea peste fileu.

11. Acelaşi exerciţiu cu mingea ţinută de un partener, urcat pe un scaun, fileul

ridicându-se treptat, o dată cu însuşirea execuţiei.

12. Acelaşi exerciţiu cu mingea aruncată de un partener (într-un loc dinainte

cunoscut).

13. Acelaşi exerciţiu, mingea fiind aruncată pe diferite traiectorii, unghiuri şi

distanţe.

14. Colectivul împărţit pe perechi, de o parte şi de alta a fileului şi la 3 - 4 metri

distanţă de acesta. Cel cu mingea execută lovitura de atac din minge auto-aruncată,

stând cu picioarele pe sol, încercând să transmită mingea partenerului peste fileu.

15. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloană câte unul de o parte şi de

alta a fileului în zona 4. Primul din şir, urcat pe un scaun cu mingea în mâini, execută

lovitura de atac, trimiţând mingea în terenul advers peste fileu.

16. Colectivul dispus ca şi mai sus, doar că acum se va efectua lovitura de atac,

precedată de elan, din minge aruncată de către profesor.

17. Jucătorii pe două şiruri, în zona 4 (şirul A) şi în zona 6 (şirul B), un alt jucător în

zona 2, primul jucător al şirului A execută lovitură de atac din zona 4 din minge

ridicată de jucătorul din zona 2 care primeşte minge aruncată din zona 6. După fiecare

execuţie jucătorii se retrag la coada şirului opus , ridicătorul rămâne pe loc.

18. Câte patru, un jucător la serviciu, iar în terenul advers câte un jucător în zona 3,

zona 4, şi zona 5. Serviciu, preluare, ridicare şi lovitură de atac din zona 4.

19. Joc 3x3 pe jumătate de teren trecerea mingii peste fileu obligatoriu cu atac.

20. Trei şiruri în zonele 2, 4, şi 6, un ridicător în zona 3, preluare din zona 6 spre

zona 3, ridicare spre zona 4 sau spre zona 2 (peste cap), lovitură de atac cu trimiterea

mingii spre un jucător din terenul advers.

21. Joc 6x6 cu temă: mingea trece peste fileu obligatoriu cu atac.


- elanul este făcut lent;

- ultimul pas al elanului este scurt;


61

- numărul paşilor elanului este prea mic sau prea mare;

- „braţele nu execută mişcarea de avântare dinapoi, jos - înainte, sus”37

;

- bătaia se efectuează pe vârfuri;

- coordonarea greşită a întâlnirii cu mingea;

- trunchiul este în „echer”;

- „braţul neîndemânatic este „uitat” lângă trunchi sau nu coboară înaintea celui

îndemânatic”38

;

- lovirea mingii de jos în sus;

- lovirea mingii fără flexia palmei spre antebraţ;

- mingea nu este lovită cu toată palma pe calota postero-superioară;

- aterizarea lipsită de amortizare;

- aterizarea dezechilibrată;


33..1100..22.. LLoovviittuurraa ddee aattaacc ppee aallttăă ddiirreeccţţiiee ((îînnttoorrss))

Lovitura de atac procedeu întors se deosebeşte de lovitura de atac procedeu drept

prin următoarele elemente:

- întoarcerea trunchiului spre partea braţului neîndemânatic se face după

săritură, iar aterizarea cu tălpile paralele cu linia de centru, vârfurile orientate în partea

opusă braţului de lovire.

- în execuţia tehnică a loviturii de atac procedeu prin întoarcere, se cere să se

ţină seama de următoarele considerente:

- după efectuarea bătăii, jucătorul trebuie să execute o întoarcere a întregului

corp în direcţia braţului neîndemânatic (la începători);

- în momentul lovirii, mingea trebuie să se găsească în partea opusă braţului

care loveşte, mingea depăşeşte puţin executantul în partea braţului neîndemânatic;

- deoarece jucătorul execută o mişcare în plus, întoarcerea în aer, faţă de

lovitura de atac, procedeu drept, mingea trebuie să fie ridicată mai înalt;

- cea mai favorabilă zonă pentru execuţia acestui procedeu este zona III;

- acest procedeu se poate executa şi din pasă joasă sau în urcare cu condiţia ca

în momentul ridicării mingii, trăgătorul să se găsească în aer şi să fie începută mişcarea

de întoarcere spre partea braţului neîndemânatic.

37 Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova, p-134. 38 Dăian, G.,Shaoo, M., (2006) -Volei, metodica predării, Editura Universitaria, Craiova, p 168-169.


62

Fig.28. Lovitura de atac pe altă direcţie (întors)

Constituind un procedeu tehnic complex, în cadrul procesului de instruire va trebui

să se ţină seama de părţile lui componente (elan, bătaie, întoarcere în aer, lovirea mingii

şi aterizarea) deoarece progresul în execuţia tehnică este legat direct de aceasta.

Pentru a se evita însuşirea greşită a componentelor loviturii, sau demobilizarea

începătorilor din cauza unor nereuşite, se recomandă să se caute exerciţii şi mijloace

stimulative (exerciţii fără fileu, cu fileu mai jos, cu mingea ţinută, aruncată de profesor

sau de antrenor, jocuri, etc.), iar corectările să se facă la timp. Nu s-au descris celelalte

componente deoarece sunt identice cu cele descrise la lovitura de atac procedeu drept.

Se poate executa şi fără întoarcere, de jucătorii avansaţi, cu forţă mare în braţ şi

articulaţia umărului puternică.

Cerinţe metodice:

- mingea trebuie să depăşească braţul îndemânatic;

- se execută o întoarcere inversă a elenului;

Metodica predării:

1. Pe perechi atac pe diagonală din minge ţinută de un partener;

2. Acelaşi exerciţiu de mai sus din minge oferită de către un alt jucător.

3. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului , în zona 4.

Primul din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3 care îi ridică mingea la fileu,

iar acesta execută atac pe diagonală.


63

4. Colectivul împărţit pe două grupe de o parte şi de alta a fileului de volei în zona 4.

Primul din şir pasează către un coechipier aflat în zona 3 care îi ridică mingea la fileu,

iar acesta execută atac pe diagonală, pe lângă un reper fixat de fileu.

5. Acelaşi exerciţiu ca mai sus cu atac pe diagonală şi trimiterea mingii pe culoarul

format de două bănci de gimnastică aşezate paralel una cu cealaltă;

6. Joc „foc încrucişat”. Colectivul împărţit pe două grupe de aceeaşi parte a fileului

de volei în zona 4, respectiv 2, în coloană câte unul şi cu faţa către fileu. Primul din şir

execută atac pe diagonală, din pasă primită de la partener din zona 3, încercând să

nimerească mingile de baschet aşezate pe banca de gimnastică corespondentă din

terenul advers. Câştigă echipa care doboară mai multe mingi.


- „jucătorul nu se retrage suficient din fileu sau nu se aşează corespunzător pentru

acţiunea următoare”39

;

- elanul executat prea lent;

- aşezarea greşită a tălpilor una faţă de alta pe sol;

- nu se execută întoarcerea prin răsucirea trunchiului sau a braţului;

- elanul nu este oblic pe fileu;

- rotaţia corpului în timpul zborului nu este în direcţia opusă elanului.

33..1111.. PPrreelluuaarreeaa ddiinn aattaacc

Preluarea din atac este acţiunea prin care se împiedică căderea mingii ,în terenul

propriu, venită de la un jucător advers în urma executării unei lovituri de atac. Pentru

executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să

ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor.

În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse,

efectuându-se retroducţie în articulaţiile scapulo-humerale, iar mişcarea este una de

amortizare a forţei cu care vine mingea.

Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate şi fexate,

cu centrul de greutate coborât, trunchiul aplecat înainte, membrele superioare în anteducţie ,

şi coatele în extensie.

Sportivul efectuează concomitent cu o uşoară lăsare în jos , până aproape la poziţia

ghemuit, o cedare din articulaţiile membrelor inferioare menită să amortizeze forţa loviturii.



64

Cerinţe metodice :

- plasamentul jucătorului la minge influenţează reuşita sau nereuşita preluării ;

- se coboară mult centrul de greutate ;

- trunchiul se apleacă înainte ;

- mâinile realizează priza ;

- mişcarea braţelor este una de amortizare a forţei cu care vine mingea ;

- privirea urmăreşte mingea şi mâna atacantului.

Fig.29. Preluarea din atac

Metodica predării :

Exersare în condiţii uşoare:

pe perechi cu o minge, preluare din atac efectuat din auto-aruncare, pe direcţia

celui care preia;

acelaşi exerciţiu cu deplasare laterală (fandare); preluări succesive din atac,

intercalate cu deplasări laterale;

Exersare în condiţii apropiate de joc:

preluare din atac cu apărarea alternativă a diagonalelor;

preluare din atac efectuat pe diagonală lungă şi apoi pe culoar;

serii de preluare din zonele 1 şi 5.

Preluarea mingilor ricoşate din fileu face parte din categoria acţiunilor specifice de

apărare prin care se poate corecta o greşeală de preluare a unui coechipier. Se execută

prin lovire cu o mână sau două de jos. Traiectoria mingilor ricoşate este diferită în funcţie

d locul în care aceasta ia contact cu fileul: dacă acest loc este în partea de joc, mingea este


65

respinsă mai departe, iar dacă acest loc este în partea superioară a plasei, mingea va cădea

în apropierea liniei de centru.

Regulamentul jocului permite jucătorilor care au atins mingea la blocaj să atingă

pentru a doua oară mingea în cazul în care această cade în apropierea lor, în zona din

spatele blocajului, la o distanţă de 1-1,5 m. Este vorba despre „autodublaj”, a acţiune d

joc mai puţin întâlnită la nivelul începătorilor. În acest caz preluarea mingii se realizează

de obicei cu o mână sau cu două mâini de sus sau de jos, adesea cu plonjon.

Autodublarea se mia poate întâlni şi în cazul atacului, atunci când mingea atacată este

respinsă de blocaj în apropierea jucătorului care a efectuat atacul.

Cele mai întâlnite greşeli sunt :

- deplasarea lentă, neadecvată ;

- deplasarea cu palmele „în priză”;

- anticiparea greşită a acţiunii atacului advers;

- lipsa opririi în poziţie adecvată;

- în timpul execuţiei jucătorul se află în dezechilibru;

- poziţie prea înaltă de preluare;

- mingea este lovită cu pumnul;

- coatele sunt flexate;

- execuţie fără amortizare;

- braţele sunt ridicate mai sus de nivelul umărului, după lovirea mingii;

- mingea nu este direcţionată spre ridicător ci este trimisă la întâmplare;

- jucătorul nu-şi reia rapid locul în teren.


66

33..1122.. BBllooccaajjuull

Este acţiunea prin care jucătorii din

linia I se interpun pe traiectoria loviturii

de atac a adversarului, prin plasarea

mâinilor peste nivelul fileului. Scopul

blocajului este de a împiedica trecerea

mingii spre terenul propriu. Eficienţa

acestei acţiuni este determinată de

capacitatea jucătorilor de a anticipa

intenţia adversarului, intervalul de timp

dintre cele două acţiuni, lovitura de atac şi

blocajul, fiind extrem de scurt.

Blocajul necesită pentru învăţare şi

perfecţionare un timp îndelungat, fiind

unul dintre elementele care rămân pasibile

continuu de perfecţionare. El se realizează

în special în condiţii cât mai apropiate de

joc, fiind legat nemijlocit de lovitura de

atac.

Jucătorii trebuie să lucreze mult

până când pot discerne traiectoria, viteza,

distanţa faţă de fileu precum şi unghiul

sub care vine mingea ce va fi atacată. De asemenea, în execuţia blocajului este necesar

să se ţină seama de calităţile trăgătorului şi de stilul lui de atac. În procesul de instruire

se va folosi metoda parţială pentru începători şi cea globală pentru avansaţi.

33..1122..11.. BBllooccaajjuull iinnddiivviidduuaall

Executarea blocajului are aceleaşi părţi componente ca ale loviturii de atac.

Diferă elanul, care este de fapt o deplasare mai mult laterală şi lovirea mingii,

efectuată cu ambele palme.

Săritura cu ambele braţe sus este necesară şi pentru învăţarea loviturii de atac.


67

Bătaia, pe un picior se execută numai în cazuri întâmplătoare sau excepţionale,

când jucătorul este surprins de faza de joc şi nu poate sau nu are timp să execute bătaia

pe ambele picioare. Se recomandă să se înveţe, şi să se folosească, bătaia pe ambele

picioare.

Fig.30. Blocajul individual

La elanul lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei de deplasare, este făcut ceva

mai mare decât ceilalţi şi foarte energic. În acest moment, centrul de greutate rămâne în

urmă, în partea opusă direcţiei de deplasare, palmele la înălţimea pieptului sau ale

bărbiei orientate spre înainte, trunchiul este aplecat uşor înainte, privirea urmăreşte

mingea. Prin flexia mai accentuată a piciorului de sprijin, odată cu trecerea lui pe toată

talpa şi apropierea celuilalt picior (care se pune pe sol pe toată talpa), tălpile fiind

paralele, centrul de greutate se deplasează în jos, pe verticală şi în mijlocul poligonului

de susţinere, greutatea corpului trece pe ambele picioare. În acest moment, se

accentuează şi mai mult flexia articulaţiilor picioarelor, centrul de greutate coboară mai

mult. În continuare, se realizează rularea talpă-vârfuri, după care urmează desprinderea

energică în sus pe verticală, realizată prin întinderea puternică şi rapidă a articulaţiilor

picioarelor, odată cu îndreptarea energică a trunchiului şi ducerea braţelor şi a palmelor

prin faţă înainte sus, deasupra capului şi deasupra fileului, orientate înainte, spre terenul

advers. Astfel, corpul părăseşte contactul cu solul, realizând cea de a treia componentă

a blocajului, zborul.


68

Zborul nu este altceva decât rezultatul elanului şi al bătăii înglobând totodată şi

continuarea lucrului braţelor în aer. Palmele se duc în sus, pe lângă banda superioară a

fileului (în funcţie de înălţimea mingii), pentru a nu se permite în timpul atacului

advers, ca mingea să intre între mâini şi fileu. În execuţia blocajului individual, se

recomandă să se sară în dreptul mingii, acoperind direcţia probabilă a loviturii de atac.

Blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, printr-o mişcare de sus

în jos pe direcţia de zbor a mingii sau chiar pe mingea atacată, dacă aceasta este foarte

aproape de fileu, agresiv în terenul advers. În timpul blocării mingii se recomandă ca

braţele să fie uşor flexate din articulaţia coatelor, pentru a amortiza şocul lovirii

atacului puternic.

Fig. 31. Blocarea sau lovirea mingii

Palmele sunt cu degetele mari apropiate, orientate spre înapoi şi puţin

depărtate de celelalte, pentru a se înlătura posibilitatea unor accidentări sau a trecerii

mingii printre palme; celelalte degete sunt puţin răsfirate şi semi-încordate, iar

articulaţia pumnului blocată.

Acţiunea braţelor în aer se face atât din articulaţia cotului cât şi din cea a

pumnului, palmele acoperind mingea. Drumul braţelor şi a palmelor este de la înălţimea

pieptului în sus, deasupra capului şi puţin înainte (realizându-se blocajul agresiv). Dacă

dorim ca mingea atacată să intre în posesia echipei care se apără, în momentul blocării

mingii palmele trebuie să fie orientate spre înapoi (blocate în extensie); porţiunea

distală a antebraţelor să fie foarte aproape de plasă sau chiar să treacă puţin peste ea. În

acest fel, mingea atacată se va duce în sus şi în terenul propriu, fiind uşor preluată de

coechipieri (astfel se realizează blocajul pasiv).


69

Aterizarea sau contactul cu solul se realizează succesiv: vârf, talpă, cu ambele

picioare în acelaşi timp. În momentul contactului cu solul, articulaţiile picioarelor se

flexează progresiv (realizând o aterizare elastică), trunchiul execută o uşoară flexie pe

bazin, braţele cad relaxate pe lângă corp până în poziţia fundamentală de bază. De

multe ori, din cauza unei sărituri prea aproape de fileu şi de linia de centru, jucătorul la

aterizare trebuie să execute o răsucire a picioarelor (spre dreapta sau spre stânga), în

aşa fel încât tălpile să fie paralele cu linia de centru, iar genunchii prin flexia lor să nu

se lovească cu genunchii atacantului care execută aterizarea în terenul advers.

Cerinţe metodice:

- săritura pentru executarea blocajului trebuie să se facă puţin mai târziu decât a

atacantului, pentru ca „punctul cel mai înalt al săriturii la blocaj să coincidă cu

momentul lovirii mingii de către atacanţi”40

;

- distanţa dintre palme să fie mai mică decât diametrul mingii;

- cel care blochează, trebuie să ţină seama de traiectoria, înălţimea, viteza,

distanţa şi unghiul cu care vine mingea la fileu, de calităţile fizice şi specifice ale

trăgătorului şi chiar din a câta lovitură se execută atacul pentru alegerea momentului

săriturii;

- blocajul se învaţă relativ uşor, dar perfecţionarea lui este dificilă şi necesită

timp îndelungat;

- aplicarea lui în joc cere cunoştinţe tehnico-tactice bogate şi o atenţie deosebită,

în timpul execuţiei.

Blocajul individual, la corespondent: jucătorul se găseşte în poziţia de bază (pentru

efectuarea blocajului) la 40 -50 cm faţă de fileu şi la 1 - 1,5 m în interior (faţă de tuşa

laterală), în zonele II şi IV; în funcţie de poziţia mingii şi execuţia tehnico-tactică a

blocajului, la minge sau la zonă, execută un pas înainte sau lateral oblic înainte (stânga-

dreapta). Astfel are posibilitatea să acopere o zonă cât mai mare deasupra fileului în

terenul advers.

Atunci când blocajul se execută colectiv în doi sau trei jucători la elementele

descrise mai sus, se adaugă necesitatea coordonării mişcărilor dintre jucători şi

gruparea lor în funcţie de direcţia loviturii de atac. Cel mai frecvent se foloseşte

blocajul în doi jucători, situaţie în care fiecare dintre cei doi participanţi asigură (apără)

o anumită direcţie de atac.



70

Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească

la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în

acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales

aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei.

Metodica predării:

1. Exersarea în condiţii uşoare: executarea blocajului la minge ţinută de un partener;

pe perechi de o parte şi alta a fileului, blocaj la minge susţinută deasupra fileului; blocaj

la minge ridicată cu deplasare laterală.

2. Colectivul împărţit pe perechi. Faţă în faţă, sărituri imitând blocajul, cu atingerea

palmelor sus.

3. Colectivul împărţit pe perechi. Faţă în faţă şi de o parte şi de alta a fileului de

volei. Unul dintre jucători execută săritură la blocaj cu mingea în mâini, împinge

mingea peste plasă cât mai aproape de linia de centru, în spaţiul de atac, urmând ca

partenerul să preia mingea şi să execute acelaşi lucru.

4. Exersare în condiţii apropiate de joc: blocaj la minge atacată din ridicare înaltă;

blocaj succesiv pe zonele 2,3,4 la atacuri efectuate din ridicări lungi sau peste cap;

blocaj, joc 3x3 sau 4x4 cu temă (blocajul reuşit = 2 puncte).

5. Trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă

jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu jucătorul

din zona respectivă execută simularea blocajului.

6. Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona

dinainte stabilită.

7. Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează

lovitura de atac.

8. Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de

pregătire.


- La momentul iniţial: aprecierea incorectă a locului de execuţie, balansarea spre

înainte a braţelor;

- În timpul execuţiei: braţele nu se întind complet; între braţe şi fileu rămâne o

distanţă prea mare; la fel şi între palme;

- În finalul acţiunii: retragere prea târzie a palmelor, aterizare dezechilibrată.


71

33..1122..22.. BBllooccaajjuull ccoolleeccttiivv îînn 22 ssaauu 33 jjuuccăăttoorrii

Execuţia blocajului în 2 şi 3 jucători respectă aceleaşi faze sub aspectul

descrierii şi execuţiei tehnice ca şi blocajul individual, căreia i se mai adaugă

coordonarea mişcărilor şi efectuarea grupării jucătorilor în funcţie de direcţia loviturii

de atac.

Blocajul cu 2 jucători este frecvent folosit în jocul de volei si impune o

sincronizare perfectă a acţiunilor celor doi. Această sincronizare presupune

coordonarea deplasării săriturii şi acţiunii braţelor jucătorilor care efectuează blocajul

colectiv.

Fig. 32. Blocaj colectiv în 2 jucători

Blocajul cu 3 jucători se efectuează ceva mai rar şi numai în anumite situaţii;

atunci când atacul advers este executat din zona 3, în special la echipele de începători,

şi la mingi ridicate înalt.

Nu se poate trece la învăţarea blocajului colectiv înainte ca jucătorii să stăpânească

la un nivel corespunzător, blocajul individual. Mijloacele folosite în traseul metodic în

acest caz sunt caracteristice stadiilor de consolidare şi perfecţionare, urmărind mai ales

aspectul omogenităţii cuplurilor de jucători şi a sincronizării dintre ei:

trei jucători de o parte a fileului (pe zone), trei de partea cealaltă. La comandă

jucătorul din centru se deplasează spre stânga sau dreapta unde împreună cu

jucătorul din zona respectivă execută simularea blocajului.


72

Blocaj în doi jucători la lovitura de atac efectuată din terenul advers din zona

dinainte stabilită;

Acelaşi exerciţii, dar fără anunţarea dinainte a zonei din care se efectuează

lovitura de atac;

Exersarea blocajului colectiv în structura de joc şi apoi în joc cu temă şi joc de

pregătire.

Fig.33. Blocajul colectiv în 3 jucători

Pe toată lungimea fileului, este executat în faţa unui trăgător foarte bun, în

special la echipele avansate în situaţii tactice speciale. La blocajul în grup, se

recomandă fiecărui jucător să asigure (să apere), o anumită direcţie a loviturii de atac.

În cazul când se asigură (se acoperă) iniţial o anumită direcţie de atac şi se

sesizează că trăgătorul atacă pe altă direcţie, se recomandă ducerea braţelor şi

închiderea cu palmele a direcţiei pe unde este posibil ca adversarul să atace.

De asemenea, palmele din exterior vor fi orientate spre interiorul terenului

pentru a închide părţile laterale ale blocajului şi a evita eventualele atacuri din blocaj

afară.

Cerinţe metodice:

- privirea jucătorilor va urmări tot timpul mingea şi, în acelaşi timp cu vederea

periferică, gruparea şi sincronizarea săriturii;

- creşterea vitezei de execuţie a combinaţiilor tehnico-tactice în jocul de atac a

solicitat implicit şi mărirea vitezei de deplasare a jucătorilor din linia întâi, pentru

efectuarea corespunzătoare a primului procedeu tehnic din jocul de apărare.

Metodica predării:


73

1. Simularea blocajului câte doi, din aşezat pe banca de gimnastică.

2. Colectivul împărţit pe două grupe, dispuse în coloana câte unul. Un şir va

executa deplasarea către celălalt, se vor grupa câte doi şi vor simula blocajul colectiv.

3. Acelaşi exerciţiu ca mai sus, doar că acum ambele şiruri se deplasează către

centru, se grupează şi execută săritură cu simularea blocajului.

4. Pe perechi, unul lângă celălalt execută blocaj colectiv la minge susţinută de

profesor.

5. Colectivul organizat în coloană câte doi cu faţa către fileu. Primii doi

efectuează deplasare cu joc de glezne, simultan urmat de săritură cu simularea

blocajului colectiv la fileu.

6. Trei jucători de o parte a fileului, trei de cealaltă parte. La comanda

profesorului cel din centru se deplasează spre stânga sau spre dreapta, unde va efectua

blocaj colectiv împreună cu extrema de pe partea respectivă.

7. Acelaşi exerciţiu de mai sus doar că cei de pe partea cealaltă vor trebui să

lucreze în oglindă cu partenerii lor de după fileu.

8. Câte trei dispuşi fiecare în zonele 2,3 şi 4. Jucătorul din zona 3 se deplasează

stânga – dreapta şi execută cu partenerul din acea zonă blocaj colectiv la fileu.

9. Un jucător în zona 2 altul în zona 3. De partea cealaltă un jucător la atac şi un

altul la pasă. Se va încerca blocaj colectiv la atac advers;

10. Doi jucători la atac în zonele 2 şi 4. De partea cealaltă 3 jucători la blocaj.

Antrenorul aruncă mingi spre ridicător, care pasează mingile aleatoriu (fără a şti

adversarii cine atacă). Jucătorul din centru se deplasează stânga – dreapta, după caz şi

încearcă să blocheze mingile atacate, împreună cu extremele;


- aprecierea incorectă a locului de unde se va ataca;

- deplasarea cu braţele blocate;

- deplasare perpendiculară pe fileu;

- lipsa opririi din deplasare;

- poziţie prea apropiată sau prea depărtată de fileu;

- tălpile exagerat de depărtate una faţă de cealaltă;

- braţele pe lângă corp;

- aprecierea incorectă a locului de efectuare a blocajului;

- incomodarea sau lovirea partenerului;


74

- nesincronizarea săriturii participanţilor;

- palmele suprapuse;

- „palmele si braţele mult prea depărtate”41

;

- jucătorul din centru nu se deplasează suficient spre extremă;

- degetele nu sunt răsfirate în timpul contactului pe minge;

- contactul cu mingea nu se realizează în partea superioară sau postero-

superioară a acesteia;

- nu se execută flexie palmară în timpul contactului cu mingea;

- ochii sunt închişi;

- aterizare rigidă;

- aterizare dezechilibrată;

- aterizare în fileu sau după linia de centru a terenului;

- privirea nu urmăreşte mingea;

- privirea executantului nu urmăreşte acţiunile celorlalţi jucători.



75

CCAAPPIITTOOLLUULL 44.. TTAACCTTIICCAA JJOOCCUULLUUII DDEE VVOOLLEEII

Corelaţia dintre tehnică şi tactică joacă un rol esenţial. În timp ce tactica

reprezintă în joc o contribuţie activă a raţiunii, prin care se caută valorificarea pregătirii

jucătorilor şi a echipei proprii, ţinând cont şi de particularităţile adversarului, tehnica

materializează gândirea tactică. Prin ea se exprimă intenţiile privind organizarea şi

desfăşurarea jocului. În joc tactica reprezintă un factor care împreună cu ceilalţi (fizic,

tehnic, psihologic şi teoretic), constituie o unitate în cadrul căreia se influenţează şi se

condiţionează reciproc.

Putem spune că „tactica cuprinde totalitatea atitudinilor comportamentale

individuale şi colective, acţiuni ale sportivului şi echipei, în baza respectării

regulamentului de joc, al coechipierului şi comportamentul acestuia, precum şi a

condiţiilor obiective, în scopul eficientizării la maximum a propriilor posibilităţi de

performanţă în sensul unui rezultat cât mai bun sau a unei performanţe optime”42

.

Tactica, aşa după cum am arătat, reprezintă contribuţia activă a raţiunii: prin ea

gândim şi concepem, iar prin tehnică materializăm şi realizăm.

În practica sportivă capacitatea de a gândi, de a judeca rapid situaţiile jocului pe

baza cunoştinţelor teoretice şi a experienţei, o numim gândire tactică. Ea se aplică cu

multă uşurinţă atunci când bagajul cunoştinţelor practice este variat şi însuşit până la

automatizare.

Aşa cum am mai menţionat, scopul tacticii este obţinerea victoriei. Principala

sarcină a tacticii constă în selecţionarea procedeelor, mijloacelor şi formelor de

desfăşurare a jocului împotriva adversarului concret. Această selecţionare trebuie să se

facă ţinându-se seama de toţi factorii şi toate condiţiile care apar în joc. Este necesar să

se ţină seama de calităţile echipei proprii, de ale celei adverse, precum şi de condiţiile

atmosferice, de dimensiunile şi de starea terenului etc.

Tactica "reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective ale jucătorilor

unei echipe, organizate şi coordonate unitar şi raţional, în limitele regulamentului de joc

şi ale eticii sportive, în scopul obţinerii victoriei. La aceasta se adaugă valorificarea

calităţilor şi particularităţilor în pregătire ale jucătorilor proprii, precum şi a lipsurilor în

pregătire ale adversarilor"

42 Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare „Dunărea de Jos” Galaţi,

p-99.


76

Tactica are o contribuţie de cele mai multe ori determinantă în obţinerea victoriei.

La indici relativi egali de pregătire fizică şi tehnică, victoria este determinată de

valoarea pregătirii tactice.

Pe scurt, se poate afirma că tactica reprezintă busola tuturor sportivilor indiferent

de gradul de dificultate al competiţiei şi caracterul ei, amical sau oficial. Dintre

principiile şi acţiunile tactice cunoscute până astăzi în jocul de volei, orice echipă îşi

poate alege pe acelea care se potrivesc cel mai mult cu însuşirile individuale şi

colective ale lotului de jucători şi echipei respective, deoarece fiecare specialist în

această ramură sportivă este obligat să caute mijloacele corespunzătoare jucătorilor ce

compun echipa. Deci, atunci când un antrenor (profesor), trebuie să-şi aleagă tactica

adecvată, este necesar ca el să-şi cunoască bine oamenii, cu toate calităţile şi defectele

lor tehnice, tactice, fizice şi psihice individuale, iar pe baza acestora să adopte tactica

colectivă a echipei.

Este ştiut că tactica unei echipe (tactica colectivă), este concepută în funcţie de

tactica individuală, care reprezintă în fond modul în care jucătorul X sau Y foloseşte

procedeele tehnice în joc, în funcţie de adversar, coechipier, condiţii de joc etc., şi nu

oricum.

Tendinţa unor specialişti de a pregăti în special acţiunile de atac este greşită şi

nu poate duce decât la o pregătire unilaterală, mai ales în momentul de faţă când jocul

de volei are nevoie de jucători cât mai compleţi. Nu se poate vorbi despre o concepţie

tactică deosebită la o echipă cu o pregătire tehnică necorespunzătoare, deoarece tehnica

reprezintă unicul mijloc, sau mai bine zis condiţia de bază, pentru realizarea tacticii.

Succesul tehnicii şi corelaţia tehnico-tactică se realizează pe baza unei bune pregătiri

fizice generale şi speciale, cât a unei pregătiri psihologice corespunzătoare. Împreună,

toţi aceşti factori plus pregătirea teoretică, concură deopotrivă la obţinerea formei

sportive. Având în vedere că în jocul de volei, fazele de atac şi de apărare se succed

foarte repede, uneori despărţite doar de fracţiuni de secundă, apărarea este strâns legată

de atac şi nu poate fi disociată una de alta. Împărţirea jocului în atac şi în apărare se

face numai din punct de vedere didactic.

Noţiunile de strategie şi tactică definesc ideea de planificare, inteligenţă, efect

concret, comportament specific şi sunt frecvent folosite în limbajul sportului.

Strategia este definită drept planul de ansamblu.

Tactica –modalitatea de executare sau îndeplinirea planului.


77

Strategia înseamnă să câştigi în final. Tactica , să câştigi mai multe puncte, mai

multe seturi.

Strategia înseamnă "să câştigi împiedicând adversarul să facă puncte. Tactica de a

atinge acest obiectiv este să păzeşti la blocaj cel mai bun atacant al adversarului.

În jocul de volei , jucătorul cel mai bun în atac de la adversar , care rezolvă

majoritatea atacurilor poate fi păzit de cel mai bun jucător la blocaj sau doi dintre cei

mai buni, atenţia fiind îndreptată tot timpul către acesta.

„În timp ce strategia ţine seama de planul de acţiune şi de posibilităţile de decizie

ale adversarului, fără a le influenţa însă, tactica urmăreşte aplicarea şi realizarea

planificată a acţiunilor impuse de strategie”43

.

Prin cunoaştere şi gândire tehnico-strategică, pot fi valorificate premise

importante de performanţă şi folosite situaţii favorabile, astfel încât cel mai mic să

poată câştiga în faţa celui mai mare, cel slab fizic să poată avea succes în faţa celui

puternic, cel în vârstă să-l învingă pe cel tânăr.

Strategia şi tactica se ocupă cu ceea ce gândeşte sportivul în legătură cu ceea ce

vrea să facă, cu modelarea ideală a acţiunilor şi operaţiilor lui, cu rezultatele ce se

aşteaptă şi urmările acestora.



78

44..11..CCoommppoonneenntteellee ttaaccttiicciiii

Tactica, presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii voleibaliştilor în joc,

realizată prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii

victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică, fizică, teoretică,

psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi factorul principal care caracterizează

concepţia şi intenţiile tactice

Fig.34. Componentele tacticii ( După Wieneck, 1980, citat de Dragnea A., 1996)


79

Tehnica şi tactica formează o unitate dialectică, ele condiţionându-se şi influenţându-se

reciproc. În condiţiile activităţii reale ale jocului de volei, tehnica practic este inseparabilă de

tactică şi îşi găseşte expresia în noţiunea „acţiuni tehnico-tactice” şi chiar se poate sublinia

faptul că „tehnica condiţionează pregătirea tactică”.

Sistemul de joc – este propriu sporturilor de echipă, el presupunând dispunerea

jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi apărare, în vederea obţinerii

superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se stabileşte în funcţie de

concepţia tactică şi planul tactic.

Sistemul ideal este acela în care jucătorii pe care îi avem sunt aşezaţi în teren şi

acţionează astfel încât se valorifică la maximum potenţialul lor.

Acest concept este sinonim cu concepţia de joc, prin care se înţelege modul de

exprimare al componenţilor unei echipe, individual şi colectiv, privind organizarea tehnico-

tactică, în mod general, precum şi în tactica specială folosită în jocul de volei, în trei situaţii:

în apărare, în atac şi la serviciu, în funcţie de fiecare adversar.

Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când sistemul de joc este relativ

constant. Relaţia dintre cele două concepte este asemănătoare cu cea stabilită între strategie şi

tactică, strategia trasând liniile generale, directoare ale pregătirii, iar tactica evidenţiază

modul concret de aplicare în condiţiile de joc. Între cele două concepte există o strânsă relaţie

de interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi conceptul de ştiinţă a jocului, care le

include pe toate celelalte, alcătuind un schelet închegat.

Planul tactic, reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării

problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor de atac şi apărare.

Planul tactic este inclus în concepţia de joc, este elaborat pentru o situaţie concretă şi

poate avea următoarele scopuri (Bompa T.O. 2001):

„informarea sportivilor despre locurile, instalaţiile şi condiţiile specifice în

care se va organiza concursul;

cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari: analiza trebuie să ia în considerarea

punctele forte al fiecărui factor de pregătire;

folosirea performanţei anterioare a echipei (sportivului), ca bază pentru a-i

consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunea echipei (sportivului),

puneţi accentul pe punctele forte pe care veţi construi cu optimism, dar şi cu

realism;


80

stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date

de referinţă”.

Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele faze:

organizarea preliminară a planului de joc;

aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc;

analiza aplicării de joc.

Stilul de joc, însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor unei

echipe.

Sarcinile pregătirii tacticii se rezolvă prin acţiuni, cunoştinţe şi deprinderi.

Acţiunea tactică, este componenta de bază al factorului pregătire tactică, care se

manifestă într-o formă combinată, întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţi fizice,

psihice şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se rezolvă mai întâi mintal

şi apoi motric.

Acţiunile tactice sunt instrumentele practice de realizare a planului tactic şi concepţiei

tactice. De fapt, sunt componentele concrete ale tacticii. „Activele tactice” se reprezintă ca

structuri înlănţuite, denumite combinaţii, scheme şi iniţiative individuale, efectuate în scopuri

tactice dine determinate (Dragnea A. 1996).

Rezolvarea unor acţiuni tactice este dependentă „de o serie de factori favorizanţi cum ar

fi (Ungureanu O. 1995):

puterea şi calitatea priceperii evenimentelor tactice (aria câmpului, dinamica

acţiunilor, anticiparea cunoştinţelor);

acuitatea vederii periferice;

nivelul receptorilor specializaţi (simţul tactil);

valorificarea experienţei de concurs;

sesizarea detaliilor dintr-o anumită situaţie tactică;

raportarea unei situaţii tactice la posibilităţile proprii de acţionare cu şansă de

reuşită;

capacitatea de a alege momentul favorabil de acţionare.”

Acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a sarcinii tacticii. Rezolvarea

motrică reprezintă în sine o activitate complexă care cere jucătorului de volei o manifestare

adecvată a capacităţii psihice şi fizice. Aceasta, presupune o activitate mintală productivă

creatoare, legată de o bună folosire a capacităţilor fizice şi a deprinderilor tehnice. Percepând

şi analizând situaţia de joc, voleibalistul decide acţiunea tactică care trebuie luată, la început


81

mintal apoi executoriu. În jocul de volei, acţiunile tactice se desfăşoară pe mai multe faze

dintre care unele sunt de natură psihologică iar altele de natură motrică, concrete de rezolvare

a situaţiei tactice.

După C.A.Dragnea şi S.Mate-Teodorescu 2002, p.310, acţiunile tactice se desfăşoară

pe mai multe faze:

perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o anumită acţiune

tactică, sau informarea senzorială, după care urmează prelucrarea datelor culese;

rezolvarea mintală prin elaborarea unei strategii adecvate şi a deciziei;

aplicarea practică, concretă a deciziei;

analiza efectelor acţiunii tactice.”

Pentru succesul deciziei motrice, este necesar ca în cel mai scurt timp, pe baza

percepţiei şi analizei situaţiei de joc, jucătorul de volei să găsească cel mai scurt drum de

aplicare a acesteia. Mai mult, el trebuie să aleagă întotdeauna cea mai bună decizie privind

situaţia tactică, care poate fi rezolvată datorită bagajului de procedee tactice pe care-l posedă.

Dacă acţiunea tactică a fost rezolvată, atunci jucătorul va opta în viitor, în situaţii similare,

pentru aceeaşi soluţie. În caz de nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat

o analiză grăbită, insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire slab dezvoltată, memorizare

inexactă, execuţie tehnică eronată, calităţi motrice şi psihice necultivate.

Acţiunile tactice ale jucătorului de volei se pot considera acte de anticipare la apariţia

excitantului. Plasamentul preliminar la minge sau alegerea precisă a locului din teren, sunt

acţiuni posibile ca rezultat al perceperii şi prelucrării rapide a informaţiilor care servesc fie de

la excitanţi externi, fie de la memorie, care acumulează date din activitatea tactică anterioară.

Sunt multe situaţii de joc când cele mai rapide acţiuni de răspuns ale sportivului sunt

insuficiente pentru deplasările preliminare necesare, când viteza de zbor a mingii depăşeşte

de câteva ori viteza de deplasare a jucătorului de volei. În această situaţie, în ajutorul

voleibalistului vine aptitudinea de anticipare a acţiunilor adversarului şi ocuparea din timp a

poziţiei optime de acţiune. Această anticipare a situaţiilor complexe de joc este determinată

de gândirea tactică.

Cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale şi speciale furnizate de

competiţie, care reprezintă premisele dezvoltării capacităţii tactice şi creativităţii sportivilor.

Aceste informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de concurs, a condiţiilor

organizatorice şi a datelor cu privire la metodica instruirii tactice, care urmăreşte valorificarea

raţională şi eficientă a potenţialului în joc în funcţie de anumiţi parametri (calitatea


82

adversarului, slăbiciunile lui, condiţiile exterioare de concurs – temperatura, umiditatea,

luminozitatea, fusul orar, ora jocului, calitatea arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazdă

etc.).

Deprinderea tactică – reprezintă ansamblul mişcărilor automatizate, structurate într-

o anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică, se caracterizează prin precizie,

ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare.”Automatizarea este o condiţie a

formării deprinderilor tactice” (Nicu A. 1993). De aceea, este nevoie de un număr de repetări

conştientizat pentru eventuale adaptări la situaţiile imprevizibile sau limită.

Procedeele tactice, cuprind sisteme de joc care se subîmpart în combinaţii şi variante

tactice. Mijloacele tacticii cuprind tot arsenalul acţiunilor motrice ale jucătorului de volei:

deplasări în teren, pasa, lovitura de atac, blocajul, serviciul etc.

Calitatea tactică – este capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic,

motric, psihic şi intelectual în concordanţă cu realităţile jocului, care, deşi pot fi anticipate,

poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune adaptarea unor soluţii de

moment. „ Oportunitatea acestora depinde de instruirea tactică generală atât în planul

cunoaşterii, cât şi al creativităţii”.(Nicu A., 1993).

Fără a nega sau a neglija contribuţia celorlalte componente ale pregătiri, afirmăm că

jocul de volei se caracterizează şi constă din tehnică plus ceea ce denumim convenţional

gândire tactică. Ea este aceea care dă conţinut tactic procedeelor tehnice, are un caracter

activ, favorizând creaţia de joc, fiind inclusă în orice acţiune motrică. În jocul de volei,

gândirea tactică acţionează eficace atunci când dispune de un fond bogat de procedee tehnice,

experienţă competiţională şi pregătire tactică.

Gândirea tactică, se educă şi se dezvoltă cu ajutorul materialelor abstracte şi

concrete intuitive, acumulate în procesul de antrenament prin exerciţii practice. După Bompa

T.O. (2001) gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:

„ evaluarea realistă şi corectă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;

rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi

folosite în anumite situaţii specifice de joc;

anticiparea şi contracararea acţiunilor tactice ale adversarilor;

disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice pentru a împiedica adversarii să

descopere şi să contracareze planul de atac;

coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei”.


83

Formele tacticii, presupun executarea acţiunilor tehnico-tactice individual (tactica

individuală), pe grupe de jucători, sau pe ansamblul echipei (tactica colectivă). Această

diferenţiere permite o mai clară înţelegere a executării sarcinilor tactice, individual sau pe

grupe de jucători. În principiu, toate acţiunile din cadrul unui joc de volei de desfăşoară în

cadrul sarcinilor tactice generale ale echipei (tactica colectivă).

Pregătirea tactică, se realizează cu mijloacele tehnice şi deci profilul efortului şi

structura tehnică a jocului de volei determină natura mijloacelor necesare formării şi

automatizării acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.

În jocul de volei pregătirea tactică presupune:

stabilirea direcţiilor valorificării – în condiţii de joc: potenţialul somatic,

funcţional, motric şi tehnic al echipei, dobândit prin selecţie şi antrenament;

elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la baza organizării, pregătirii şi

evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de

nivelul obiectivelor de performanţă;

automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor din competiţii, ţinând

seama de situaţii anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale;

Măiestria tactică, se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a

aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei. Pregătirea tactică poate include aceste

sarcini:

studierea principiilor strategiei sportive;

studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba

respectivă;

investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din

sportul considerat;

cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;

studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea

competiţie;

dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe baza

punctelor forte şi slabe, în lumina ultimelor două aspecte;

analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;

învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente, până când devine un

stereotip dinamic.


84

Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice colective specifice jocului de

volei, se caracterizează prin următoarele:

fazele de atac şi apărare se succed rapid şi cu ritmicitate variabilă, impunând

atenţiei stabilite şi capacitate de distribuţie;

adaptabilitatea tacticii se concretizează prin capacitatea de rezolvare a unor

situaţii de joc, rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta, de la jucător la

jucător;

tactica colectivă trebuie să fie rezultanta capacităţilor tehnice şi fizice ale

componenţilor echipei care să acţioneze conform cerinţelor teoretice ale

sistemului de joc, pe baza unei pregătiri psihologice adecvate.

Trebuie să specificăm de la început faptul că, prin marcajul de pe teren se delimitează

zona de atac. La 3 m de linia de centru, terenul prezintă o linie paralelă cu aceasta – jucătorii

din linia a doua – respectiv din zonele 1, 6 şi 5 neavând permisiunea să atace din această zonă

(zona de atac).

Totodată, terenul este împărţit convenţional în 6 zone de apărare, fără însă a fi

delimitate, zonele reprezentând porţiunea de teren ce-i revine fiecărui jucător.

Fig. 35. Teren A – Zonele convenţionale; Teren B – rotarea jucătorilor de fiecare

dată când se câştigă serviciul


85

Semnele convenţionale în jocul de volei

- Profesor, antrenor, instructor

- Jucător (faţa este zona goală)

- Drumul jucătorului

- Pasa (Traiectoria mingii)

- Pasa de control (pasa deasupra capului)

- Lovitura de atac

- Locul de unde pleacă mingea

- Mingea

- Plasa

- Întoarcerea jucătorului

- Blocaj

- Enumerarea acţiunilor:

a – 6 pasează la 2

b – 4 simulează atacul

c – 2 pasează pentru 3

d – 3 îl ocoleşte pe 4

e – 3 atacă

f – 2 dublează atacul lui 3

g – 6 dublează atacul lui 3

2 a

g

6

3

4

c f

d

b

e


86

Tactica jocului de volei în apărare cuprinde:

variante ale aşezărilor la primirea serviciului:

- preluare în W

- preluare prioritară în 3 jucători

Sisteme de apărare:

- sistemul de apărare cu C2 retras

- sistemul de apărare cu C2 avansat

Zonele vulnerabile ale celor două sisteme de apărare

Tactica jocului de volei în atac cuprinde

Combinaţiile în atac la preluarea serviciului

Combinaţiile în atac pe faza a –II-a sau contraatacul

44..22..TTaaccttiiccaa llaa sseerrvviicciiuu

Pentru a uşura înţelegerea şi studiul tacticii în vederea aplicării ei cât mai eficace în

practică, tactica jocului de volei se poate împărţi în trei mari capitole:

a) Tactica la serviciu;

b) Tactica în apărare;

c) Tactica în atac.

În volei, după fiecare oprire a jocului, asistăm la aceeaşi situaţie, punerea mingii în joc

prin serviciu. Acest “moment fix” executat frecvent de către jucători, poate determina

victoria uneia din cele două echipe care se întrec.

Pentru a obţine dreptul de a servi în continuare, echipele îşi iau fie măsuri de

organizare a atacului, fie de apărare. Sub acest aspect, distingem clar două situaţii:

a. tactica la efectuarea serviciului;

b. tactica la primirea serviciului.

În prima situaţie, întâlnim următoarele acţiuni tactice:

aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;

aşezarea jucătorilor pe teren cu diferite schimbări de locuri (zone) în linia I-a

şi/sau în linia a II-a, în funcţie de specializarea pe posturi şi zone.

În a doua situaţie, pot exista următoarele acţiuni:


87

aşezarea jucătorilor pe teren cu păstrarea formaţiei;

cu schimbări de locuri (zone) într-o linie sau în ambele linii;

cu trecerea unui jucător din linia a II-a în prima linie (intrare);

cu aşezări derutante (false).

În cele două situaţii se realizează poziţii specifice ale jucătorilor, în ambele linii, atât

pentru faza de efectuare cât şi pentru cea de primire a serviciului.

44..22..11.. TTaaccttiiccaa llaa eeffeeccttuuaarreeaa sseerrvviicciiuulluuii

La efectuarea serviciului, echipa se găseşte în atac, dar prin trecerea mingii

peste fileu, adversarului, care-şi organizează atacul, dispozitivul aşezării jucătorilor pe

teren trebuie să fie pentru apărare. De fapt, în atac se găseşte numai jucătorul care

execută serviciul şi care imediat după punerea mingii în joc (după serviciu), trebuie să

intre cât mai repede în teren şi să se încadreze în dispozitivul de apărare stabilit

anterior.

Particularităţile jucătorilor ce compun echipa la efectuarea serviciului: Ţinând

cont de acest lucru echipa care serveşte poate să facă (în timp ce mingea este în zbor

către terenul advers), anumite schimbări între jucători (între zonele acestora), în cadrul

celor două linii, pregătindu-se astfel pentru o apărare cât mai bună.

Fig.36. Schimbările de jucători în zona de atac. Teren A între 2 jucători;Teren B

între 3 jucători.

În cadrul liniei a I-a, jucătorii cei mai înalţi, cu cel mai bun blocaj, se vor muta în

zona corespunzătoare celui mai bun atacant din echipa adversă. De asemenea, în linia a

II-a, cel mai bun apărător, se va plasa în zona de atac preferată de trăgătorii adverşi.


88

Fig. 37. Schimbările de jucători în zona de apărare. Teren A între 2 jucători;

Teren B între 3 jucători.

La echipele avansate, având nevoie permanent de un atac supranumeric (de 3

jucători), ridicătorul din linia a II-a, se va plasa întotdeauna într-o zonă de unde să poată

face permanent şi cât mai uşor intrarea în linia I-a (de preferat din zona I-a).

Jucătorii echipei care serveşte trebuie să ţină seama că în eventualitatea preluării

atacului advers, trebuie să treacă cât mai repede, uşor, şi cât mai eficace în atac. Astfel,

jucătorii vor trebui să-şi schimbe locurile în aşa fel încât cel mai bun atacant din echipa

proprie să se găsească în zona corespunzătoare celui mai mic sau mai slab blocaj din

echipa adversă. De asemenea, se poate face schimbarea jucătorilor din linia a II-a în aşa

fel încât cel mai mobil jucător de dublaj să treacă în zona 6, în apropierea liniei de 3 m

(în sistemul cu centrul doi avansat), iar jucătorii din zonele 1 şi 5, în apropierea

colţurilor de fund ale terenului. În cazul în care echipa este începătoare, iar blocajul este

efectuat numai de jucătorul din zona 3, aceasta se va găsi în apropierea fileului iar

jucătorii din zonele 2 şi 4 se vor plasa mai retraşi (în apropierea liniei de 3 m), pentru a

face loc deplasării jucătorului de la blocaj şi pentru a efectua dublajul acestuia,

împreună cu jucătorul din zona 6, care se găseşte în mijlocul terenului, la 3 - 4 m de

fileu.

Tactica echipei la serviciu, se referă la aşezarea pe teren a echipelor ce servesc.

Pornind de la premiza că echipa care serveşte se găseşte imediat în apărare,

tactica acestei situaţii reclamă ca echipa respectivă să ocupe o poziţie iniţială de

apărare, corespunzătoare sistemului defensiv adoptat.

Lucrul acesta este valabil pentru echipele avansate, pentru că la începători

rezolvarea primelor aspecte tactice legate de aşezarea pe teren în momentul în care

servesc are loc treptat, ca o necesitate a organizării, încă din primele lecţii a jocului

bilateral.


89

Fig. 38. Tactica la efectuarea serviciului .Terenul A –în sistemul C2 avansat.

Terenul B sistemul cu C2 retras.

Pe măsură ce cunoştinţele teoretice şi tactice se lărgesc, odată cu învăţarea

procedeelor de apărare, se cristalizează sistemul de joc şi respectiv aşezarea pe teren în

diferite situaţii.

La echipele de începători, aşezarea pe teren în momentul serviciului va căuta

să rezolve adoptarea unui dispozitiv de apărare corespunzător necesităţilor şi

posibilităţilor concrete ale colectivului respectiv.

Fig.39. Aşezarea în teren la serviciul propriu pentru echipele de începători.

Teren A sistem de apărare cu C2 avansat.Terenul B sistemul de apărare cu C2

retras

La început dispozitivul va consta într-o aşezare retrasă, mai puţin jucătorul din

zona 3 sau 2, toţi vor fi răspândiţi pentru a acoperi întreaga suprafaţă a terenului.

Odată cu apariţia loviturii de atac şi respectiv a blocajului, aşezarea pe teren va

adopta formula corespunzătoare sistemului tactic aplicat. În funcţie de necesităţile

defensive sau ofensive, pot fi efectuate schimbări de locuri între jucătorii aceleiaşi linii,

imediat după executarea serviciului.


90

Jucătorul care execută serviciul trebuie să intre imediat în teren şi să fie

pregătit pentru a participa la joc. De multe ori această intrare se realizează cu întârziere,

ceea ce face ca mingile înapoiate rapid în zona lui de acţiune, să fie greu recuperabile.

Pregătirea serviciului din punct de vedere tactic (execuţie, precizie la zonă, la

om) se poate exersa prin trimiterea mingii în zone mai mari, în lungimea şi în lăţimea

terenului la început, sau în zone mai mici din terenul advers, la echipele avansate.

Fig.40. Execuţia serviciului în zone mari din terenul advers

Fig.41. Execuţia serviciului în zone mai mici din terenul advers

44..22..22..TTaaccttiiccaa llaa pprriimmiirreeaa sseerrvviicciiuulluuii

La punerea mingii în joc, echipa de la primirea serviciului se găseşte în prima

fază de apărare, organizându-şi în acelaşi timp (odată cu primirea serviciului), intrarea

imediată în atac.

În aşezarea jucătorilor pe teren a echipei care primeşte serviciul trebuie să se

ţină seama de următoarele principii:

- toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări

traiectoria de zbor a mingii servite;

Zona I

.......................Zona

III

Zona II

VI V

IV

III

VII

I II


91

- în funcţie de zona ocupată pe teren, jucătorii trebuie să se găsească orientaţi

perpendicular faţă de cel care serveşte, iar poziţional să aibă piciorul din afara terenului,

sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul (pentru jucătorii din mijlocul

terenului), mai înainte;

- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se vadă între ei, folosind vederea

periferică, urmărind în acelaşi timp atât jucătorul care serveşte, cât şi spaţiile unde

eventual va putea cădea mingea nu pe aceeaşi linie;

- în timpul primirii, jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia

fundamentală de bază (medie), şi de multe ori chiar în poziţia joasă, fiind întotdeauna

gata să se deplaseze la timp acolo unde este nevoie. La începători, aşezarea jucătorilor

în teren trebuie să se facă în aşa fel încât ridicătorul să se găsească întotdeauna mai

aproape de fileu pentru a ridica mingile în condiţii cât mai uşoare; participarea lui la

primirea serviciului fiind numai în cazuri excepţionale (când se serveşte pe el), sau

aproape inexistentă.

Echipele cu o pregătire tehnică bună, pot avea la primirea serviciului, pe toţi jucătorii

plasaţi între 6 şi 8 m de fileu, pe două linii apropiate frânte, sub forma de semicerc, sau

2 jucători specializaţi la primire.

Exemple de aşezare în dispozitivul de preluare a serviciului pentru diferite situaţii

şi echipe.

Fig.42. Aşezarea la primirea serviciului cu cinci jucători pentru echipele de

începători.Teren A primirea serviciului în zona 3;Teren B primirea serviciului în

zona 2.


92

Fig.43. Aşezarea la primirea serviciului cu patru jucători pentru echipele

avansate .Teren A cu intrare în zona 6.Teren B cu intrare în zona 1.

Fig.44. Aşezarea la preluarea serviciului cu patru jucători cu intrare în zona 5.

Fig.45. Aşezarea la primirea serviciului cu trei jucători cu intrarea ridicătorului

din linia a II-a .


93

Fig.46. Aşezarea la primirea serviciului cu doi jucători cu intrarea ridicătorului

din zona 5,jucătorul 1 se pregăteşte pentru atac din linia a II-a .

În concluzie,în aşezarea pe teren a jucătorilor echipei care primeşte serviciul,trebuie să

se ţină seama de următoarele principii:

Toţi jucătorii trebuie să aibă un culoar de vizibilitate pentru a putea urmări

traiectoria de zbor a mingii servite;

În funcţie de zona ocupată pe teren,jucătorii trebuie să se găsească orientaţi

perpendicular faţă de cel care serveşte,iar poziţional să aibă piciorul din afara

terenului,sau piciorul opus locului unde se găseşte ridicătorul(pentru jucătorii

din mijlocul terenului),mai înainte;

În timpul primirii,jucătorii trebuie să se vadă între ei,folosind vederea

periferică,urmărind în acelaşi timp,atât jucătorul care serveşte ,cât şi spaţiile

unde,eventual,va putea cădea mingea;

În timpul primirii,jucătorii trebuie să se găsească permanent în poziţia

fundamentală de bază(medie),şi de multe ori chiar în poziţia joasă,fiind

întotdeauna gata să se deplaseze la timp,acolo unde este nevoie. La

începători,aşezarea jucătorilor în teren trebuie să se facă în aşa fel încât

ridicătorul să se găsească întotdeauna mai aproape de fileu,pentru a ridica

mingile în condiţii cât mai uşoare ;participarea lui la primirea serviciului fiind

numai în cazuri excepţionale,sau aproape inexistentă.

Aşezarea jucătorilor pe teren ,precum şi schimbul zonelor de acţiune în timpul punerii

mingii în joc (a serviciului),mai poate fi determinată de:

Specializarea jucătorilor pe posturi:trăgători-ridicători;

Preferinţă pentru zonele de atac ale celor mai buni trăgători;

Urmărirea executării unei combinaţii tactice în atac;


94

Atunci când unul din jucători ,din anumite cauze nu poate primi serviciul

(neîncălzit ,pregătire tehnică necorespunzătoare etc).

În toate aceste cazuri,unul,doi sau trei jucători se apropie de fileu,iar zonele lor

vor fi acoperite de ceilalţi patru sau trei jucători. Dacă sunt jucători cu o pregătire

tehnică necorespunzătoare ,la primire,ei se vor plasa în apropierea coechipierilor buni

şi vor fi acoperiţi în faza de primire de aceştia sau de jucătorii cei mai apropiaţi ,sau se

vor plasa în apropierea fileului.

De regulă,aşezarea pe teren se face la 6-8 m faţă de fileu,având de realizat două

sarcini principale:primirea serviciului advers şi tactica proprie de atac.

Tactica echipelor la primirea serviciului se referă la aşezarea pe teren a echipei

pentru a prelua serviciul advers,odată cu organizarea propriului atac.

Învăţarea aşezării pe teren pentru primirea serviciului începe din primele

lecţii,ca o necesitate a organizării jocului bilateral pe baza celor trei lovituri.

La începători,neexistând o specializare pe posturi ,preluarea serviciului va fi

rezolvată de cinci jucători ,al şaselea aflat în zona 3 va fi menţinut lângă fileu pentru e

executa a doua lovitură, pasarea – precizie - pentru atac.

Aşezarea pe teren la primirea serviciului se va învăţa odată cu serviciul (de jos

sau de sus),şi va continua să se îmbunătăţească permanent,concomitent cu însuşirea şi

perfecţionarea procedeelor tehnico-tactice ale jocului.

Pentru învăţarea şi perfecţionarea tacticii la primirea serviciului se pot folosi

exerciţii fără minge şi exerciţii cu mingea.

Exerciţiile fără minge , vor preciza locul ,poziţia şi zona pe care o acoperă

fiecare jucător la preluare în formaţie ,în funcţie de locul de transmitere a mingii.

Exerciţiile cu mingea,pot fi executate individual,în grup şi în formaţie

.Exerciţiile individuale se vor referi la locul ,zona şi poziţia pe care o va executa

succesiv fiecare jucător în formaţie şi corelată cu direcţia de transmitere a mingii. Ele

vor consta din preluări repetate din fiecare zonă,conform cerinţelor stabilite.

44..33.. TTaaccttiiccaa ccoolleeccttiivvăă îînn aattaacc

Acţiunile întreprinse de jucătorii unei echipe din momentul intrării în posesia

mingii şi până la trecerea ei peste fileu în terenul advers se desfăşoară după un anumit

plan tactic, având ca scop obţinerea punctului sau a serviciului. Aceste acţiuni se

numesc combinaţii. În general atacul se concretizează prin combinaţii tactice,


95

determinate de posibilităţile jucătorilor şi alcătuirea formaţiei. S-ar crede că la echipele

cu un număr mai mare de trăgători, posibilităţile de finalizare a atacului sunt mai

numeroase. În mod teoretic, acest lucru este valabil, dar practic, ţinând seama de

sarcinile şi calităţile cerute jucătorilor, precum şi de specificul jocului în care nu se pot

organiza combinaţii în atac fără ca mingea să fie ridicată în anumite condiţii, nu este

posibil. Nu se pot găsi şase jucători care să îndeplinească în acelaşi timp şi la acelaşi

nivel de măiestrie cerinţele fiecărui post dintr-o echipă. Părerile referitoare la formula

de echipă, sunt încă împărţite. Idealul este ca o echipă să aibă în componenţa sa

jucători cât mai compleţi.

44..33..11..SSiisstteemmuull ddee aattaacc

Sistemul de atac constituie scheletul sau dispozitivul pe baza căruia se vor

organiza acţiunile ofensive.

O echipă cu jucători experimentaţi, cu un bogat bagaj tehnic şi un bun potenţial

fizic poate să abordeze jocul combinativ, în viteză şi în forţă.

O echipă cu jucători începători sau mai puţin experimentaţi cunoscând în măsură

mai mică tehnica jocului, trebuie să joace la limita siguranţei, cu mingi mai lente, cu

traiectorii mai înalte.

Orice echipă trebuie să aibă o anumită concepţie de joc, în funcţie de posibilităţile

tehnic-tactice, individuale şi colective, ale jucătorilor proprii şi cele ale adversarului.

Fig.47. Teren A- Sistemul de atac cu 6 R- recomandat începătorilor. Teren

B- Sistemul 3T+3R


96

Fig.48. Teren A- Sistemul 4T+2R- recomandat avansaţilor. Teren B-sistemul

5T+1R –pentru performanţă

Tactica jocului de atac se fixează în funcţie de numărul de trăgători cuprinşi

într-o echipă. Pentru echipele de începători, se recomandă folosirea sistemului de 4

trăgători cu 2 ridicători (4 cu 2), şi 3 ridicători cu 3 trăgători (3 cu 3).

Realizarea atacului depinde de o serie de acţiuni, după cum urmează:

- trecerea rapidă din fazele de atac în fazele de apărare şi invers;

- pasarea mingii în cel mai scurt timp şi în bune condiţii la trăgători, pentru a

nu da posibilitate echipei adverse să-şi organizeze apărarea.

Acţiunile celor trei jucători din linia I-a trebuie să ducă la concretizarea atacului,

cei din linia a II-a având rolul de a prelua orice minge trecută de blocaj, trimiţând-o cât

mai precis la ridicători sau la jucătorul situat poziţional cel mai favorabil, pentru

ridicarea mingii sau executarea unei lovituri de atac din prima pasă. În ultima perioadă

de timp, un rol deosebit în realizarea fazelor de finalizare, în cadrul unor acţiuni tactice

de atac, revine unor jucători din linia a II-a, cu calităţi fizice deosebite şi cu pregătire

tehnico-tactică superioară.

În cadrul formulelor de echipa care se mai pot alcătui se menţionează: 5

trăgători cu 1 ridicător (5 cu 1) şi 6 trăgători, 6 ridicători (6-6).

Practica a dovedit că cele mai bune rezultate se obţin cu formula 4 cu 2

(ridicători - coordonatori de joc), formulă recomandată şi de concepţia de joc a

voleiului românesc, combinată cu formula 5+1.


97

44..33..22.. CCoommbbiinnaaţţiiiillee ttaaccttiiccee ccoolleeccttiivvee îînn aattaacc

Combinaţiile tactice în atac se alcătuiesc în momentul primirii serviciului sau în

timpul jocului, când se trece dintr-o fază de apărare într-una de atac. {i într-un caz şi în

celălalt, echipa dispune de trei lovituri regulamentare (lovirea mingii de către blocajul

propriu nu anulează numărul celor 3 lovituri). Prima condiţie cerută organizării unei

combinaţii în atac, indiferent de formula de echipă, este ca mingea trimisă din linia a II-

a la fileu, să ajungă în zona ocupată de ridicător. Cu cât mingea va fi trimisă în condiţii

mai optime, cu atât ridicătorul o va putea folosi mai bine, determinantă fiind numai

pregătirea lui tehnico - tactică - individuală.

44..33..33.. MMeettooddiiccaa îînnvvăăţţăărriiii ttaaccttiicciiii ccoolleeccttiivvee îînn aattaacc

Desfăşurarea jocului în atac depinde de organizarea şi coordonarea acţiunilor

tuturor jucătorilor unei echipe şi este determinată de faza concretă de apărare

premergătoare atacului respectiv. Acesta înseamnă că organizarea atacului în jocul de

volei depinde de posibilitatea de apărare (preluări din atac sau din serviciu). O

consecinţă a acestui aspect principal este faptul că învăţarea acţiunilor de atac va trebui

să fie corelată cu învăţarea acţiunilor de apărare.

Pe acest considerent nu va fi greşit dacă la învăţarea combinaţiilor tactice în

atac se va pleca de la preluare, din serviciu sau din atac, ci această abordare este chiar

este indicată, prima lovire fiind şi cea mai importantă în organizarea şi continuarea

jocului.

Necesitatea organizării jocului în atac apare odată cu executarea primelor jocuri,

în primele lecţii de instruire.

Desigur că la început nu se pune problema învăţării unor combinaţii tactice în

atac, ci doar problema însuşirii aspectelor tactice simple ale procedeelor tehnice care se

învaţă.

În strânsă legătură cu acest aspect, la începători este necesar totuşi să se introducă

în învăţare de la început unele cerinţe tactice în atac legate de organizarea jocului pe

bază de trei lovituri, chiar dacă ultima nu poate fi încă o lovitură de atac.


98

Fig.49. Acţiunea simplă de atac de la o zonă la alta. Profesorul pasează

jucătorului din zona 3 (teren A) care pasează atacantului 4; la fel în terenul B-

pasează mingi în zona 3 cu atacul jucătorului 3

Această cerinţă va intra în contradicţie cu posibilităţile elevilor care, urmărind

realizarea punctelor, vor trimite mingea peste fileu din prima sau a doua lovitură.

Depăşirea acestei contradicţii constituie un moment important al instruirii, de el

depinzând în continuare rezolvarea concretă a preluării din serviciu şi din atac.

Fig.50. Teren A- Acţiune simplă de atac din zona 3 în zona 2, jucătorul 2

atacă. Teren B- Acţiune la nivelul începătorilor

De aceea, primele jocuri ce se vor organiza, urmărind şi satisfacţia elevilor odată

cu cerinţele instruirii, vor trebui să corespundă posibilităţilor concrete ale colectivului

respectiv, apreciind că pe diferite nivele ale instruirii pot fi organizate diferite jocuri

pregătitoare (cu efectiv normal sau redus, pe teren normal sau redus, etc.).


99

Fig.51. Joc cu efectiv redus, pe teren mai mic

La începători, urmărind organizarea jocului în atac folosind trei lovituri, pe

terenuri normale şi cu efective normale, se pot organiza jocuri cu diferite derogări de la

regulament cum sunt:

înlocuirea serviciului printr-o pasă executată de jucătorul din zona 6 către

jucătorul din zona 3;

executarea serviciului din teren (5-7 m de la fileu);

înlocuirea serviciului cu aruncarea mingii peste fileu din spatele liniei de

fund sau din teren;

neaprecierea calitativă sau regulamentară a unor execuţii tehnice

(preluare, pasă etc.);

jocul cu 4-5 lovituri.

Pe măsură ce se însuşesc procedeele şi variantele respective, se vor rezolva treptat

şi alte probleme legate de organizarea jocului în atac, pentru a ajunge apoi la învăţarea

primei şi celei mai simple combinaţii tactice în atac, respectiv combinaţia cu pasa

scurtă înainte.

Menite să rezolve organizarea jocului în atac, combinaţiile tactice presupun o

pregătire specializată a jucătorilor în ridicători şi trăgători, necesară unui randament

maxim al tuturor jucătorilor unei echipe.

O combinaţie tactică în atac trebuie pregătită cu toată echipa, cu toţi jucătorii,

inclusiv cu jucătorii de schimb.

Învăţarea unei combinaţii tactice va continua cu pregătirea ei pentru joc, spre a fi

folosită în cât mai multe situaţii. În general, orice combinaţie tactică la volei este

alcătuită din trei lovituri: o preluare din atac sau din serviciu care uneori poate ţine

locul şi de pasă, o pasă sau o ridicare a mingii şi o lovitură de atac.


100

În volei nu se recomandă la început învăţarea prea multor combinaţii tactice, dar

acelea care se învaţă să fie perfecţionate sub aspectul însuşirii unui număr cât mai mare

de posibilităţi şi variante de finalizare în condiţii diferite.

Fig.52. Preluarea din serviciu efectuată de jucătorul 6 la 2 pe post de

ridicător, pasează peste o zonă (din 2 în 4), 4 atacă.

Numărul mare al posibilităţilor şi variantelor trebuie să asigure combinaţiei

tactice respective o eficacitate maximă şi o constantă ridicată a reuşitelor, indiferent de

condiţiile jocului respectiv.

Din acest punct de vedere, aria de aplicabilitate şi siguranţă a fiecărei

combinaţii tactice poate fi substanţial mărită prin perfecţionarea continuă, sub toate

aspectele (fizic, tehnic, tactic), a celor trei lovituri care o compun: preluarea, pasa şi

lovitura de atac.

În practică, aceasta va conduce la învăţarea mai întâi a variantelor de execuţie

a combinaţiei tactice de bază.

De exemplu, perfecţionarea combinaţiilor cu pase scurte şi lungi presupune

posibilitatea finalizării tuturor mingiilor ridicate deasupra fileului, chiar dacă acestea

sunt uneori ridicate mai jos sau mai departe de fileu, etc.

Pentru a putea finaliza toate aceste pase în jocul bilateral, jucătorii trebuie

pregătiţi să rezolve atacul în toate condiţiile. Perfecţionând lovitura de atac din pase

diferite, se va perfecţiona combinaţia în atac care se bazează pe aceste pase.

Învăţarea unei combinaţii tactice în atac trebuie să se bazeze pe posibilităţile în

perspectivă ale jucătorilor şi să ţină seama de particularităţile fiecărui jucător în parte

(talie, viteză, braţ îndemânatic, detentă etc.).

La învăţarea unei combinaţii tactice trebuie să se mai ţină seama de sistemul

defensiv folosit de echipa respectivă, pentru a permite legarea eficientă a fazelor

defensive cu cele ofensive.


101

Având de rezolvat probleme numeroase şi dificile, învăţarea unei combinaţii

tactice solicită în afară de timp şi o folosire raţională a mijloacelor şi metodelor cât mai

adecvate particularităţilor fiecărui colectiv.

Pentru acest motiv, se consideră că învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor

tactice în atac trebuie să fie prezentă în mai multe etape, după cum urmează:

pregătirea separată a procedeelor şi variantelor tehnice care concură la

combinaţia tactică respectivă;

asamblarea procedeelor şi variantelor în cadrul combinaţiei tactice şi

pregătirea ei în condiţii apropiate de joc;

repetarea şi perfecţionarea combinaţiei tactice în condiţii de joc.

Sistematizarea învăţării combinaţiilor tactice în cele trei etape nu presupune

obligativitatea folosirii lor integrale la toate combinaţiile, indiferent de colectiv. Există

combinaţii a căror învăţare la echipele avansate poate fi rezolvată direct cu mijloacele şi

metodele indicate în etapa a II- a şi a III-a sau chiar numai cu cele din etapa a III-a.

a) Etapa pregătirii separate a procedeelor şi variantelor

Desigur că atunci când se pune problema învăţării unei combinaţii tactice

procedeele respective (preluare – pasă - lovitură de atac), trebuie să fi fost bine însuşite

întrucât combinaţiile tactice nu se vor învăţa cu începătorii.

Este adevărat, însă, că orice combinaţie tactică presupune numai anumite

preluări, pase şi lovituri de atac, executate diferit în funcţie de mai mulţi factori: loc în

formaţie, zonă, sarcini speciale, faze anterioare, etc. De exemplu, preluarea din serviciu

pentru jucătorul din zona 2 la combinaţia tactică în atac cu pase scurte înainte şi peste

cap, se deosebeşte ca execuţie tehnico-tactică de aceeaşi preluare din serviciu, executată

tot spre jucătorul din zona 2, pentru alte combinaţii tactice. Acelaşi aspect esenţial îl

presupune la rândul lor pasele şi loviturile de atac, ca o primă necesitate în realizarea

coordonării specifice, caracteristică fiecărei combinaţii tactice.

Înţeleasă în acest mod, pregătirea separată a procedeelor, fără să devină un

scop în sine, va asigura o bază trainică combinaţiei tactice respective.

Învăţarea oricărei combinaţii tactice în atac va începe cu explicarea şi

demonstrarea ei, folosindu-se un bogat şi adecvat material didactic.

Pentru pregătirea separată a procedeelor se va stabili fiecărui jucător, în funcţie

de sarcinile cei revin în cadrul combinaţiei şi în funcţie de formaţie şi rotaţie, modul de

rezolvare a procedeelor din cadrul combinaţiei (preluare, pasa, lovitura de atac).


102

În această situaţie, fiecare jucător va avea de pregătit anumite preluări din atac

sau din serviciu, anumite pase şi anumite lovituri de atac.

Repetarea tuturor procedeelor va fi asigurată pentru fiecare zonă în parte şi va

fi rezolvată în condiţii apropiate de joc.

Pentru preluarea din atac sau serviciu, condiţiile apropiate de joc se referă la:

suprafaţa de acoperit la fiecare rotaţie, forţa şi traiectoria mingilor ce vin de la adversar,

corelată cu direcţia precisă a traiectoriei mingii, precum şi cu încadrarea în fazele de

joc.

Pentru pase, condiţiile apropiate de joc se referă la pregătirea anumitor

combinaţii cu ridicătorii în concordantă cu trăgătorii efectuate în diferite zone, în

condiţii variate de primire a mingiilor din preluare precum şi la încadrarea acestora în

fazele de joc.

Repetarea procedeelor în aceste condiţii presupune însuşirea unor noi aspecte

tactice legate de fiecare execuţie în parte.

Exerciţiile vor fi executate în principal sub formă de complexe, structuri, cu

localizarea strictă la zone şi executarea în condiţii specifice de primire, lovire şi

transmitere a mingii.

Exemple de complexe pentru diferite combinaţii tactice:

Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte, folosite pentru începători:

pentru jucătorii din zonele 2 şi 4, complexul este compus din preluare din

serviciu de jos, lovitura de atac şi dublarea atacului;

Fig.53. Complex pentru combinaţiile cu pase scurte înainte folosite pentru începători.

Serviciu a, preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cu atac din zonele 4 şi 2 ,dublează 5 şi

6.

pentru jucătorul din zona 3, complexul este format din: pasă înainte

executată din preluarea din serviciu, în zonele 4 sau 2 şi dublarea atacului.


103

Fig.54. Serviciu a, preluare b, ridicare c, atac d, dublaj e, cuatac din zona 3.

Complex pentru combinaţia cu pase scurte înainte şi peste cap complexul este

compus din:

pentru jucătorii din zonele 4 şi 2 este format din: preluare din serviciu,

lovitura de atac în prezenţa blocajului sau dublarea atacului;

pentru jucătorul din zona 6, complexul este format din: preluare din

serviciu şi dublarea atacului;

pentru jucătorul din zona 3, complexul este compus din: pasa şi dublarea

atacului.

Complex pentru combinaţiile cu pase scurte şi lungi compus din:

pentru jucătorul din zona 4, deplasare înapoi, preluare din atac spre zona

2, lovitură de atac din pasă lungă, în prezenţa dublajului sau dublarea

atacului executat din zona 3;

pentru jucătorul din zona 3, deplasarea înapoi şi dublarea blocajului

executat de jucătorul din zona 2, lovitura de atac în prezenţa blocajului

individual din pasă scurtă sau dublarea atacului din zona 4;

pentru jucătorul din zona 2 complexul este compus din : blocaj la atacul

din 4, pasă lungă sau scurtă (la 4 sau la 3) şi dublarea atacului.


104

Fig.55. Combinaţii cu doi jucători, cu intrare din zona 1. Jucătorii 1 şi 6 dublează

atacul.

Complex pentru combinaţiile cu intrare, constând din:

pentru zona 2, preluare din serviciu de pe o suprafaţă mărită acoperind

intrarea, lovitura de atac din pasa dată de jucătorul 1, care a executat

intrarea sau dublarea atacului din zona 3;

pentru zona 3, preluarea din serviciu, lovitura de atac din pasa dată de

jucătorul 1 sau dublarea atacului în zona 2;

pentru jucătorul din zona 1 complexul constă din deplasare 6-7 m la fileu,

după executarea serviciului, pasă înainte joasă sau peste cap normală şi

dublarea atacului la 3, sau urmată de retragere în zona sa.

Fig. 56. Combinaţii cu doi jucători, cu atac din pasă cu două mâini peste cap. Atacă

jucătorul din zona 2.

Pentru fiecare complex formaţiile de lucru vor fi alcătuite pe baza cerinţelor

formaţiei de joc (trăgători cu ridicători corespunzători). Se vor folosi numai procedeele


105

specifice combinaţiei tactice respective. Preluările din atac şi serviciu se vor executa

din mingi a căror forţă şi traiectorie este asemănătoare cu cea din joc.

b) Etapa asamblării combinaţiilor tactice

Aceasta etapă are drept scop repetarea integrală a combinaţiei în formaţie

completă de joc şi în condiţii variate de realizare.

Repetarea integrală a combinaţiei tactice va mai urmări coordonarea dintre

jucătorii apropiaţi în diferite acţiuni şi va pregăti, de asemenea, unele variante de

rezolvare a diferitelor situaţii.

În final, la aceste execuţii se pune la punct şi dublarea, acţiune specifică

combinaţiei tactice şi fazei anterioare.

Exerciţiile ce se vor folosi în această etapă vor consta din repetări cu întreagă

formaţie şi cu jucătorii de schimb a combinaţiei tactice respective. Repetările vor crea

treptat situaţiile de joc specifice, începând cu preluările din serviciu şi continuând cu

cele din atac, trecând formaţia prin toate zonele şi situaţiile posibile.

Urmărind acest scop, exerciţiile vor cuprinde pentru fiecare combinaţie tactică:

elementele serviciu + combinaţia tactică sau atac (preluare) + combinaţia tactică.

Combinaţia tactică va fi repetată în prezenţa blocajului ce poate fi pasiv,

semiactiv sau agresiv.

Exerciţiile de mai sus vor fi repetate prin rotaţie cu toată formaţia, inclusiv

jucătorii de schimb, pe posturile lor.

Pentru asigurarea tempoului, a densităţii cât şi pentru legarea mai multor faze

de atac – apărare - atac se vor folosi mai multe mingi ce vor fi puse succesiv în joc.

Si în această etapă vor fi aduse precizări în legătură cu rezolvarea diferitelor

situaţii şi se vor cizela diferite procedee tehnice.

Condiţiile de primire a mingii din serviciu sau atac, precum şi acţiunea

blocajului advers vor fi executate treptat cu toate atributele jocului bilateral, prevăzând

în plus şi rezolvarea unor situaţii îngreuiate.

Învăţarea dublării atacului, introdusă în această etapă, va constitui o

preocupare permanentă de care depinde reuşita întregii combinaţii.

În situaţii în care se învaţă efectiv dublarea, se vor folosi câteva exerciţii

speciale, prin care va fi trecută întreaga formaţie, inclusiv jucătorii de schimb.

Exerciţiile respective vor avea la bază atacul dirijat special în blocaj şi executat

cu forţă variabilă.


106

Fig. 57. Combinaţie tactică cu atac din zona 4, cu participarea întregii

formaţii

Dublarea efectivă a atacului va fi rezolvată concret, pentru fiecare combinaţie

tactică în parte, cu toată formaţia, trecută prin toate zonele.

La rezolvarea concretă a dublării va fi luat în considerare şi sistemul defensiv

folosit de echipă, pentru a asigura la dublare doi jucători.

În general , în voleiul de performanţă se folosesc şase combinaţii de bază în atac,

deoarece, atunci când adversarul este la serviciu, ridicătorul poate arăta cu o singură

mână ( pe care o ţine mascată la spate să nu fie văzută de adversari), combinaţia tactică

în atac pe care o va folosi în acea fază.

Fig.58. Combinaţia „ O”: T1- jucătorul 3 atacă din pasă ”în urcare”. T2- 2

din pasă semiînaltă iar 4 este atacant de siguranţă –S.

Pentru a înţelege mai bine construcţia atacului vom desena câte o aşezare în teren

pentru realizarea fiecărei combinaţii de la „O” la „5”.

Vom nota timpii (ordinea) în care atacanţii efectuează atacul: timpul I; timpul II

şi S jucătorul de siguranţă (în cazul când preluarea din serviciu este inexactă).


107

Fig.59. Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării

combinaţiei”O”.

Fig.60. Combinaţia „1”: T1-jucătorul 3 urcare, T II- peste 3 la 2, 4 atacant

de siguranţă-S.

Fig.61. Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei “1”.


108

Fig.62. Combinaţia „2”: jucătorul 2 urcare, 3 peste 2 spre zona 2, 4 atacant

de siguranţă - S.

Fig.63. Aşezarea la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei

„2”.


109

Fig.64. Combinaţia “3”: jucătorul 3 urcare, 2 fentă de trecere şi revenire în

zona 2, 4 atacant de siguranţă-S.


“3”.

Fig.66. Combinaţia „4”: jucătorul 3-la întâlnire spre zona 4, 4 în zona 3 în

faţa ridicătorului R, iar jucătorul 2 –atacantul de siguranţă.

Fig.67. Aşezare la primirea serviciului în vederea realizării combinaţiei „4”.


110

Fig. 68. Combinaţia “5”: jucătorul 4-la întâlnire (între zonele 3 şi 4), 3 prin

spatele lui 4 atacă din zona 4, 2 atacă din zona 2- atacant de siguranţă- S.


„5”.

Desigur sunt mult mai multe combinaţii, cu intrări din zonele 6 şi 5 sau cu

ridicătorul în linia 1 şi atac din linia a-II-a, dar nu fac subiectul acestui curs.

c) Repetarea combinaţiilor în condiţii de joc

Pentru a fi folosite cu succes, combinaţiile vor trebui perfecţionate prin

jocurile pregătitoare.

Scorul ca şi adversarii cu pregătire diferită, ridică multiple probleme oricărei

combinaţii tactice pentru rezolvarea cărora pot fi folosite mijloace şi metode adecvate.


111

Încadrarea combinaţiei tactice poate începe chiar din primele ore ale învăţării

ei, cu precizarea că aceste jocuri vor reprezenta forme specifice, corespunzătoare

posibilităţilor colectivului respectiv.

În general, primele jocuri vor fi organizate cu membrii aceluiaşi colectiv,

inclusiv rezervele formaţiei de bază, care având o valoare mai scăzută vor asigura

condiţiile necesare învăţării şi aplicării în joc a respectivei combinaţii tactice.

În jocurile următoare se vor folosi şi adversarii din afară cu condiţia ca şi

aceştia să fie aleşi după posibilităţile propriei echipe, cu valoare treptat superioară.

Combinaţia tactică mai poate fi repetată cu membrii aceluiaşi colectiv, având

formaţia de bază împărţită în două echipe. În fiecare echipă va fi trecută câte o linie a

formaţiei de bază.

În cazul în care echipa de rezervă nu oferă condiţii optime de echivalare după

necesităţile instruirii, fiind incompletă sau de valoare scăzută, se poate interveni prin

diferite mijloace pentru a o aduce la nivelul cerinţelor, de exemplu prin următoarele

măsuri:

renunţarea pentru echipa de rezervă la executarea noii combinaţii tactice;

neaprecierea la această echipă a greşelilor regulamentare;

permiterea executării a două greşeli consecutive pentru a i se considera

una singură, folosind o a doua minge ce poate fi pusă în joc la prima

greşeală, sub forma unei pase;

permiterea organizării jocului în atac pe baza de patru lovituri, numai la

echipa de rezerve;

micşorarea terenului de joc, numai pentru echipa de rezerve;

eliminarea blocajului la formaţia de bază;

eliminarea rotaţiei la formaţia de rezerve, pentru a menţine la blocaj şi în

atac cei mai buni jucători de schimb.

Toate aceste modificări vor putea fi adoptate atât în jocurile şcoală cât şi în

cele cu temă.

În jocurile şcoală, când scorul are mai puţină importanţă, va fi urmărită în mod

deosebit mişcarea în teren, în fazele de atac, în cadrul combinaţiei tactice, jocul având

ca sarcină organizarea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor ce se învaţă.


112

Tot acum, se vor crea prin echipa de rezerve situaţii specifice deosebite de

serviciu, blocaj, lovitura de atac, etc., situaţii care să permită repetarea combinaţiei

tactice în condiţii variate.

În cadrul jocurilor cu temă, alegerea şi fixarea temelor ce vor modifica ad -

hoc regulamentul, va constitui mijlocul principal pentru influenţarea învăţării şi

perfecţionării.

În această situaţie, alegerea şi fixarea temelor trebuie să fie în concordanţă cu

necesităţile instruirii şi posibilităţile jucătorilor din ambele echipe pentru a executa

tema fixată.

Profesorul va interveni numai în situaţia mingilor moarte, când indicaţiile vor

fi scurte şi concise. Se poate întâmpla ca uneori temele să nu fi fost bine alese de la

început, situaţie în care este necesară modificarea lor pe parcurs. Este bine ca aceste

situaţii să fie pe cât posibil evitate.

În general, la un joc cu temă, se stabilesc aceleaşi obiective pentru ambele

echipe. Sunt situaţii când în acelaşi joc temele se pot adresa numai unei singure echipe,

sau se fixează teme diferite pentru cele două echipe.

Aceste variante vor fi folosite pentru a crea posibilităţi optime, învăţării şi

perfecţionării combinaţiilor tactice.

Exemple de teme:

a) Se poate executa lovitura de atac numai din combinaţia tactică (ce se învaţă)

respectiv, cu pase scurte înainte si peste cap.

În situaţiile când nu se organizează această combinaţie, nu se permite să se

execute lovitura de atac, mingea fiind trecută peste fileu cu două mâini de sus.

Obligate să finalizeze numai din aceste combinaţii tactice, echipele îşi vor

organiza jocul asigurându-şi un număr sporit de repetări şi situaţii diferite, combinaţiei

tactice.

Această temă va putea fi folosită pentru învăţarea şi perfecţionarea oricărei

combinaţii tactice, specificându-se de fiecare dată, după necesităţi, combinaţia tactică

ce va face obiectul temei jocului respectiv.

b) La echipele de avansaţi, în anumite situaţii, ar putea fi folosite şi introduse

două teme (combinaţii), pentru acelaşi joc.

Astfel, de exemplu se poate executa lovitura de atac numai din combinaţie cu

pase scurte înainte şi peste cap şi din combinaţie cu pase scurte şi lungi.


113

Pentru a asigura repetarea combinaţiei tactice în condiţii deosebite de atac sau

serviciu în cadrul jocului, temele vor putea fi diferite la formaţia de bază şi pentru cea

de rezerve. De exemplu pentru formaţia de bază se va executa lovitura de atac numai

prin combinaţia “X”; pentru formaţia de rezerve se va servi numai de sus din faţă având

la dispoziţie pentru fiecare serviciu două încercări, ca la tenis.

Pentru repetarea combinaţiilor tactice, în condiţiile unui atac advers dificil se

pot fixa următoarele teme: pentru formaţia de bază se poate fixa ca atacul să fie

executat numai din combinaţia “X” şi obligaţia de a pune mingea în joc folosind un

serviciu uşor de jos din faţă; aceasta va da posibilitatea echipei de rezerve să preia mai

bine şi să-şi organizeze atacul mai variat.

c) Mai pot fi create condiţii pentru repetarea intensivă a unor combinaţii tactice

prin limitarea rotaţiei la formaţia de bază. În acest caz, odată cu tema se va preciza şi

după câte puncte se rotează.

d) Alte condiţii de repetări intensive mai pot fi create prin combinarea a două

sau mai multe teme, numai pentru formaţia de bază sau şi pentru formaţia de rezerve

(jucătorii de schimb).

Important este ca aceste jocuri cu temă să creeze cadrul bilateral în care să se

repete de mai multe ori combinaţia de învăţat şi, în acelaşi timp, aceste jocuri să

coreleze necesităţile instruirii la posibilităţile colectivului.

În ultimă instanţă, aspectul general al jocurilor cu temă nu trebuie să se

deosebească de aspectul general al jocurilor cu adversari din afară, jocuri amicale sau

oficiale.

Învăţarea şi perfecţionarea combinaţiilor tactice continuă în cadrul unor forme

superioare de jocuri de antrenament sau verificare. Aceste jocuri sunt organizate cu

echipe din afara colectivului respectiv, echipe de aceiaşi categorie sau de categorie

diferită. Repetarea combinaţiilor tactice în cadrul acestor jocuri presupune rezolvarea a

două probleme importante:

alegerea adversarului;

pregătirea jocului de verificare sau antrenament.

Alegerea adversarului, preocupare indispensabilă pentru repetarea metodică a

combinaţiilor tactice în atac, va trebui să asigure mereu adversari corespunzători

necesităţilor instruirii.


114

În general, în prima etapă a învăţării şi aplicării unei noi combinaţii tactice,

adversarii vor trebui să fie de valoare redusă, care să permită repetarea multiplă şi în

condiţiile jocului bilateral a respectivelor combinaţii. Treptat, valoarea adversarilor

trebuie să crească, ajungând în final până la adversari de aceiaşi categorie sau de

categorie superioară. Se va urmări în acest fel folosirea combinaţiei în prezenţa

adversarilor cu pregătire diferită şi variată, test absolut necesar în eficienţa

combinaţiilor tactice în atac.

În lipsa adversarilor corespunzători instruirii, în jocurile de antrenament pot fi

create condiţii care să aducă valoarea adversarilor necorespunzători la valoarea

necesară instruirii propriei echipe. De exemplu, în situaţia unor adversari prea slabi se

pot introduce sarcini suplimentare pentru atac (dirijat numai în anumite zone, forţă

redusă), pentru serviciu (forţă redusă, traiectorie înaltă), pentru blocaj (individual sau

fără blocaj) etc.

Alegerea adversarilor va ţine seama şi de sistemul defensiv pe care-l foloseşte

de regulă echipa respectivă, spre a crea condiţii de repetare a combinaţiei în atac în

prezenţa diferitelor sisteme defensive.

Pregătirea jocurilor de verificare-antrenament, presupune organizarea unei

şedinţe, care poate avea, de la caz la caz, caracter teoretic sau teoretic şi practic, în care

se vor pune la punct următoarele probleme:

organizarea jocului, scopul său;

adversarul întâlnit: caracteristici, particularităţi raportate la echipa proprie

şi scopul jocului;

sarcinile privind organizarea generală a jocului şi sarcini individuale

pentru a permite construirea atacului mai ales în cadrul combinaţiilor

tactice respective.

Sarcinile vor trebui să ţină seama de particularităţile adversarului şi vor trasa

modalităţile de rezolvare; sarcinile vor viza şi jucătorii de schimb (rezervele).

În timpul jocului, profesorul urmăreşte în mod deosebit organizarea

combinaţiei respective, notează aspectele caracteristice pozitive, negative şi mai ales

cauzele nereuşitelor.

Aceste note vor fi valorificate în întreruperile de joc, minute de odihnă sau

între seturi, dar mai ales le va valorifica în lecţiile următoare atunci când cauzele

nereuşitelor vor deveni sarcinile colective şi individuale ale acestor lecţii.


115

Perfecţionarea unei combinaţii tactice în atac poate fi realizată uneori şi în

condiţiile unor jocuri oficiale. În funcţie de valoarea adversarului şi importanţa jocului

oficial respectiv, la şedinţa de pregătire a acestuia se poate stabili folosirea cu precădere

a combinaţiilor tactice învăţate, apreciind că folosirea multiplă a respectivei combinaţii

nu va influenţa negativ evoluţia generală a jocului propriei echipe.

În aceste condiţii folosirea unei noi combinaţii tactice va putea fi extinsă

treptat şi în jocurile oficiale, când, rodată în condiţii variate, noua combinaţie tactică va

intra în repertoriul de bază a echipei respective.

44..44.. TTaaccttiiccaa ccoolleeccttiivvăă îînn aappăărraarree

Ca şi în celelalte jocuri sportive, echipa care nu are mingea se găseşte în apărare.

Dintre caracteristicile jocului în apărare, subliniem în primul rând faptul că jucătorii au

de acoperit o suprafaţă de teren foarte mare comparativ cu posibilităţile lor. Ca să facă

faţă, ei trebuie să anticipeze acţiunea pe care doresc să o întreprindă. Pe baza

cunoştinţelor teoretice, a studiului adversarului, a gândirii tactice creatoare, jucătorii

apreciază unde va veni mingea. Un joc bun în apărare înseamnă crearea posibilităţilor

de a trece cu uşurinţă în atac, în vederea concretizării superiorităţii prin obţinerea unui

punct. În jocul de volei se întâlnesc situaţii specifice, trecerea din atac în apărare (şi

invers) fiind atât de rapidă, încât cere o participare continuă la fiecare fază. Ca urmare,

se impune tuturor componenţilor echipei să fie astfel pregătiţi, încât să poată face faţă

corespunzător în toate cele 6 zone de pe teren, indiferent de situaţie.

Apărarea se întâlneşte în joc în două situaţii: la primirea serviciului şi în faţa

combinaţiilor tactice în atac. Pentru primul moment echipa îşi organizează o aşezare

corespunzătoare pe teren în funcţie de execuţia serviciului advers, precum şi de ceea ce

intenţionează să facă în atac.

În a doua situaţie sunt necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare

a acţiunilor tuturor jucătorilor, încadrate într-un sistem de joc. De exemplu, prima linie

participă la blocaj cu 1,2 sau 3 jucători, iar a II-a dublează blocajul şi se plasează

corespunzător sistemului de apărare.

Indiferent de sistemul tactic utilizat, pe teren trebuie să se asigure cea mai bună

apărare, adică să se realizeze acoperirea eficace a suprafeţei de joc, printr-un plasament,

blocaj şi dublaj corespunzător, care să permită şi trecerea cu uşurinţă în atac. Aceasta


116

presupune ca sistemul de apărare fixat să fie elastic, pentru a face faţă şi situaţiilor

neprevăzute.

Tactica jocului de apărare se fixează în funcţie de sarcinile stabilite pentru

fiecare linie şi fiecare component al echipei. Jucătorii din linia I-a au sarcina de a opri

mingea atacată de adversar executând blocajul în 1-2 sau 3 jucători. În situaţia când nu

se execută blocajul ei trebuie să se retragă plasându-se, pentru a acoperi cât mai bine

terenul.

Jucătorii din linia a II-a realizează jocul de apărare propriu-zis, participând la

preluarea mingilor atacate de adversar, care au atins sau au trecut pe lângă blocaj,

efectuând acţiuni de plasament şi dublajul blocajului, căutând ca prin precizia preluării

mingii să pună cât mai rapid echipa proprie în situaţie de atac.

În jocul de apărare se folosesc în mod deosebit trei sisteme, de bază:

sistemul de apărare cu centrul doi avansat;

sistemul de apărare cu centrul doi retras şi variantele acestuia, care sunt

folosite numai de echipele de avansaţi prezentate în continuare la aşezarea

jucătorilor pe teren pentru execuţia şi primirea serviciului.

sistemul de apărare cu centrul doi intermediar (apărarea pe culoare).

44..44..11..TTaaccttiiccaa ccoolleeccttiivvăă îînn aappăărraarree îînn ccaaddrruull ssiisstteemmuulluuii ccuu jjuuccăăttoorruull ddiinn zzoonnaa 66 aavvaannssaatt

Este cel mai vechi sistem de apărare având o largă aplicare şi în prezent, deoarece

rezolvă cu eficienţă sarcinile defensive. De obicei, este folosit de echipele de începători

şi avansaţi iar în performanţă, de echipele feminine atunci când ridicătorul coordonator

se află în linia a-II-a.

Fig.70. Aşezarea iniţială în sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6

avansat.


117

Aşezarea iniţială a sistemului este ca la toate sistemele de apărare, cu

diferenţierea clară, că jucătorul din zona 6 este avansat cu 2 – 3 m în mijlocul terenului.

Se observă că jucătorii din zonele 2 şi 4 sunt mai apropiaţi de tuşa laterală, iar

jucătorii din zonele 1 şi 5 sunt mai apropiaţi de axa longitudinală a terenului. Dublarea

atacului şi a blocajului se face permanent cu jucătorul din zona 6.

Fig.71. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la

blocaj în zona 3.

Fig.72. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu un jucător la

blocaj în zona 4.

Fig.73. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători

la blocaj în zona 2.


118

Fig.74. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu doi jucători


Fig.75. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras, cu doi jucători la

blocaj în zona 4.

Fig.76. Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat, cu trei jucători



119

44..44..22..TTaaccttiiccaa ccoolleeccttiivvăă îînn aappăărraarree îînn ccaaddrruull ssiisstteemmuulluuii ddeeffeennssiivv ccuu jjuuccăăttoorruull ddiinn zzoonnaa 66

rreettrraass

Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras este unul dintre cele mai des

folosite dintre sistemele de apărare. El se gaseşte atât la de cadeţi, cât şi la cele de

performanţă.

Cracteristica sistemului este aceea că jucătorul din zona 6 (care de obicei este

înlocuit cu un libero) este ultimul apărător, plasarea lui fiind aproape de linia de fund a

terenului.

Fig. 77. Sistemul defensiv cu jucătorul din zona 6 retras, poziţia iniţială.

Se observă faptul că jucătorul din zona 6 este mult mai retras.

În linia întâi jucătorul care nu participă la blocaj se poate retrage până la linia

de 3 m sau efectuează dublajul.

În linia a-II-a, jucătorul din zona 6 poate rămâne în zona lui sau, poate

acoperi locul lăsat liber de jucătorii din zona 5 sau zona 1 care avansează spre linia de 3

m.

Fig.78. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorul din zona 2 la blocaj.

3 şi 1 dublează blocajul, 6 ia locul lui 1.


120


3 şi 5 dublează blocajul, 6 ia locul lui 5.


2 şi 4 dublează blocajul, 6 rămâne ultimul apărător pe fundul terenului.

Fig.81. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 2 şi 3 la

blocaj în zona 2. 4 dublează blocajul, 5 apără diagonala, 6 ia locul lui 1 care

dublează blocajul pe timpul II( adică în funcţie de distanţa mingii faţă de plasă,

înălţimea pasei, etc).


121

Fig.82. Sistemul dfensiv cu C2 retras, cu jucătorii din zonele 3 şi 4 la

blocaj în zona 4. 2 şi 5 dublează blocajul, 1 apără diagonala, 6 ia locul lui 5.

Fig.83. Sistemul defensiv cu C2 retras, cu jucătorii 2, 3 şi 4 la blocaj în

zona 3. 1, 6 şi 5 în semicerc. 1 şi 5 au tendinţa de a dubla blocajul.

44..44..33..TTaaccttiiccaa ccoolleeccttiivvăă îînn aappăărraarree îînn ccaaddrruull ssiisstteemmuulluuii ddeeffeennssiivv „„ppee ccuullooaarree””..

Sistemul de apărare „ pe culoare” se foloseşte în situaţia unui joc combinativ în

care mingile atacate ajung la 6-7 metri de fileu. Fiecare jucător asigură aproximativ trei metri

din lăţimea terenului. Acest sistem este folosit mai ales d echipele masculine, experimenate,

necesitând pe lângă o foarte bună mobilitate pe teren şi preluarea unor responsabilităţi precise

de către fiecare jucător şi capacitate de anticipare bine dezvoltată.

Aspecte metodice – organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor

reguli şi principii de acţiune foarte clare pentru fiecare dintre jucători, la care se adaugă

necesitatea consolidării şi perfecţionării acţiunilor tactice individuale de apărare.


122

Regula de bază pentru această situaţie este: cei mai apropiaţi coechipieri se

plasează în poziţie joasă în apropierea jucătorului care atacă, indiferent de zonă, asigurând

dublarea pentru situaţiile în care blocajul împiedică trecerea ei în terenul advers. Ridicătorul

este primul care efectuează dublajul atacului.

La începători, unde nu este vorba încă despre învăţarea tacticii în cadrul un sistem

de apărare, exersarea acţiunilor individuale în cadrul jocului este cea mai bună metodă de

dezvoltare a deprinderilor defensive.

Fig.84. Teren A- aşezare iniţială în sistemul de apărare pe culoare; Teren B-

zonele de apărare care-i revin fiecărui jucător.

Fig. 85. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 2.

Apărarea este prezentă în joc în situaţiile de preluare a serviciului despre care au fost

expuse explicaţiile necesare în punctul anterior şi de preluare a atacului. În acest caz sunt

necesare mai multe măsuri de organizare şi coordonare a acţiunilor tuturor jucătorilor,

încadrate într-un sistem de apărare.

Exersarea propriu-zisă se va efectua la început fără minge şi vor consta în

deplasări specifice şi simularea acţiunilor solicitate în apărare pe zonele respective. În

continuare se va introduce exersarea în condiţii apropiate de joc cu mingi oferite.


123

Fig. 86. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 4.

Fig.87. Apărare „pe culoare” cu un jucător la blocaj în zona 4.

Fig.88. Apărare „pe culoare” cu doi jucători la blocaj în zona 4.

Exersarea în condiţiile jocurilor cu temă şi a celor pregătitoare va urmări

coordonarea acţiunilor jucătorilor, legarea acţiunilor de atac-apărare şi apărare-atac,

adaptarea sistemului dfensiv la particularităţile jucătorilor şi a echipei.


124

Fig.89. Apărarea „pe culoare” cu trei jucători la blocaj în zona 3. 1, 6 şi 5

mult avansaţi (6-7 m faţă de plasă).

Învăţarea unui sistem defensiv este un proces complex care se realizează pe

parcursul unor etape de pregătire îndelungate. Într-o primă fază jucătorii trebuie să fie iniţiaţi

în cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe care le au pe zone şi apoi să aplice aceste cunoştinţe

în condiţii de joc. Pentru prima fază sunt importante explicaţiile teoretice care să conducă la

înţelegerea de către jucători a sarcinilor personale, dar şi a relaţiilor dintre jucători şi a

mecanismului de funcţionare a sistemului. Pentru a creşte eficienţa explicaţiilor acestea vor fi

însoţite de imagini explicative şi demonstrative.

44..44..44..AAvvaannttaajjeellee şşii ddeezzaavvaannttaajjeellee ssiisstteemmeelloorr ddee aappăărraarree

Avantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt următoarele:

jucătorul din zona 6 (C2) asigură un dublaj bun;

jucătorii au sarcini bine precizate, fie în apărare în linia a-II-a, fie numai

de asigurare a blocajului;

favorizează acoperirea jucătorilor mai puţin pregătiţi în apărare( se trimit

la dublaj);

necesită mai puţină mişcare în teren;

este util dacă echipa posedă un blocaj colectiv înalt şi foarte omogen;

uşurează construcţia atacului în faza a-II-a.

Dezavantajele sistemului cu jucătorul din zona 6 avansat sunt:

se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la blocaj sau fără blocaj;


125

la un joc în viteză al adversarului , diagonalele intermediare (pe 5-6m)

sunt neacoperite de către apărători;

nu este eficace la atacurile de la distanţă de plasă;

acoperă mai bine numai prima treime a terenului, restul rămânând să fie

apărată de obicei de numai doi jucători;

este vulnerabil la mingile plasate între linii( la 4 – 5 m de plasă în

extreme).

Avantajele sistemului cu C2 retras:

în cazul unui singur jucător la blocaj, ceea ce se întâmplă frecvent la un

joc combinativ, jucătorii din linia I pot să apere singuri zonele libere

de lângă plasă şi astfel, rămân trei apărători în linia a-II-a;

poziţia ridicătorului la intrare, în acest sistem, este favorabilă deoarece

are tot terenul în faţă şi implicit o orientare mai buna;

dacă extrema din linia I, care nu sare la blocaj, se retrage pe linia de 3

m în zona lui, atunci se beneficiază de 4 apărători( în afară de 2 la

blocaj);

prin regulile sistemului , culoarul rămâne liber, dar acesta este acoperit

de 2 jucători, extrema(5 sau 1) şi jucătorul din zona 6.

Dezavantajele sistemului cu C2 retras:

rămâne o mare porţiune neacoperită în mijlocul terenului;

extrema din linia 1, care nu participă la blocaj, are un drum lung de

parcurs pentru dublarea acestuia;

ridicătorul, cu toate că are avantajul de a avea o privire de ansamblu

asupra întregului tere, are şi el de parcurs o distanţă destul de mare

atunci când trebuie să construiască atacul, venind din apărare;

jucătorul din zona 6 are o zona prea mare de acoperit dar prin

introducerea libero-ului problema e cât de cât rezolvată.

Avantajele sistemului de apărare „pe culoare”:

sunt în permanenţă trei jucători în linia a-II-a;

lasă independenţă jucătorilor; respectarea regulilor de apărare( în cadrul

sistemului);

acoperă treimea de teren cea mai solicitată de atacanţii echipei cu joc în

viteză şi combinativ;


126

„ sistemul” acoperă mai bine terenul când la blocaj este un singur jucător.

Dezavantajele sistemului de apărare „pe culoare”:

poate fi folosit numai de echipele experimentate, cu jucătorii mobili, cu

iniţiativă, inteligenţi, care să se orienteze în funcţie de blocaj şi stilul

atacanţilor;

la pasele înlalte cu atac mai lent pe fundul terenului, adversarului poate

surprinde apărarea, prea avansată;

trebuie să existe în componenţa echipei un libero foarte bun.

44..44..55..MMeettooddiiccaa îînnvvăăţţăărriiii ssii ppeerrffeeccţţiioonnăărriiii ttaaccttiicciiii îînn aappăărraarree

Ţinând seama că aspectele individuale ale tacticii în apărare prezentate la

metodica procedeelor tehnice, în acest capitol se va aborda doar învăţarea şi perfecţionarea

tacticii colective în apărare.

Organizarea jocului în apărare presupune stabilirea unor reguli şi principii de

acţiune menite să asigure acoperirea eficientă a întregii suprafeţe de teren, în situaţii variate

ale atacului advers.

Cunoaşterea regulilor şi principiilor de acţionare trebuie susţinută de o pregătire

defensivă multilaterală a tuturor jucătorilor, a căror execuţii trebuie coordonate în cadrul

unui sistem defensiv.

Învăţarea corectă a unuia sau altuia dintre sistemele defensive apare ca o

necesitate obiectivă în organizarea jocului de apărare, pe diferitele trepte de instruire a

echipelor de volei.

La începători, unde atacul advers nu reclamă încă necesitatea blocajului nu poate

fi vorba de învăţarea directă a unuia dintre sistemele defensive de bază. În acest caz,

organizarea apărării în vederea desfăşurării jocului bilateral se face în funcţie de necesităţile

practice imediate, determinate de învăţarea procedeelor tehnice cu aspectele lor tactice. La

aceste echipe, unde lovitura de atac nu constituie încă o problemă pentru apărare, acoperirea

terenului se realizează prin retragerea jucătorilor de la fileu, mai puţin cel din zona 3 sau 2.

Dispunerea în teren a celorlalţi cinci jucători retraşi precum şi sarcinile lor se definesc şi se

precizează treptat, odată cu însuşirea procedeelor de joc.

Este bine ca în etapa premergătoare învăţării unui sistem defensiv, locul şi

sarcinile celor cinci jucători retraşi să fie canalizate treptat către locurile şi sarcinile cerute de

sistemul defensiv ce se va învăţa.


127

Ivindu-se necesitatea învăţării unui sistem defensiv, apare problema cu care

dintre sistemele existente să înceapă învăţarea, cu centrul doi avansat sau cu centrul doi

retras?

Subliniind că în general echipele de volei trebuie să cunoască în final mai multe

sisteme sau variante defensive, pe care să le poată folosi în funcţie de situaţiile jocului,

precizăm că învăţarea trebuie să înceapă cu sistemul defensiv avansat.

În legătură cu însuşirea unui sistem defensiv, se face precizarea că acesta nu se

învaţă ca o lecţie pe dinafară, sau ca adoptarea unei scheme tip (şablon). Învăţarea unui

sistem defensiv presupune pentru fiecare echipă în parte, ca respectivul sistem să fie adaptat

la particularităţile şi posibilităţile echipei, care de regulă aduce modificări în structura fiecărui

sistem. Numai în acest caz, un sistem defensiv poate deveni eficace în jocul unei echipe.

La începători, învăţarea sistemului defensiv avansat va determina ca treptat,

odată cu însuşirea procedeelor tehnico-tactice de joc, şi sarcinile celor cinci jucători retraşi în

apărare să se modifice corespunzător. Rămâne în fileu, fără a se retrage, jucătorul care în

fazele de atac are sarcina de a executa a doua lovitură (ridicarea mingii), către el îndreptându-

se preluările. Acesta va primi mai târziu şi sarcina executării blocajului individual.

În momentul în care apare necesitatea executării blocajului, problemele

organizării jocului în apărare cresc şi rezolvarea lor presupune însuşirea unui sistem defensiv

care în funcţie de atacul advers, stabileşte sarcini concrete pentru fiecare jucător, zonă şi

acţiune în parte.

În general, învăţarea unui sistem defensiv, datorită complexităţii lui, presupune

trecerea prin mai multe etape. Aceste etape nu sunt obligatorii pentru toate echipele. La

avansaţi, unde se pune problema învăţării unui nou sistem sau unei noi variante defensive,

pentru procesul de instruire se vor selecţiona mijloacele corespunzătoare. Etapele menţionate

mai jos au menirea mai ales de a sistematiza sarcinile, mijloacele şi metodele legate de

învăţarea unui sistem defensiv.

Aceste etape sunt:

a) etapa cunoaşterii şi rezolvării sarcinilor pe zone;

b) etapa condiţiilor de joc.

a) Cunoaşterea şi rezolvarea sarcinilor pe zone, începe cu explicarea şi

demonstrarea sistemului în general şi apoi pe zone, în diferite situaţii de atac advers.

Explicarea şi demonstrarea va fi însoţită de material didactic (tablă, planşe, filme, machete


128

etc.). Pentru echipele cu pretenţii este bine ca jucătorii să dispună de caiete pe care să-şi

noteze problemele cele mai importante.

După prezentarea generală a sistemului defensiv, (avantajele, dezavantajele, zone

vulnerabile, etc.) se trece la precizarea concretă pe zone a sarcinilor în funcţie de fiecare

posibilitate de atac a adversarului. Sarcinile vor fi însoţite de precizarea acţiunilor din

apărare, a jucătorilor.

Explicarea şi precizarea sarcinilor va începe de fiecare dată de la poziţia iniţială

de apărare, corespunzătoare sistemului defensiv respectiv. Pentru fiecare jucător în parte

sarcinile şi acţiunile pe zone vor începe de la locul în teren şi poziţia fundamentală stabilită la

poziţia iniţială de apărare.

Din această poziţie iniţială, se vor preciza pentru fiecare zonă acţiunile la care

jucătorul trebuie să participe, suprafaţa de acoperit, modul concret de rezolvare atunci când se

atacă de la adversar dintr-o zonă sau alta, printr-un procedeu sau altul, cu o intensitate sau

alta, etc.

Tot acum, se va preciza coordonarea acţiunilor jucătorilor, blocajul, linia a II-a

etc. coroborate cu direcţia de transmitere a mingilor preluate, în vederea organizării atacului

propriu.

În continuare, se poate trece la învăţarea rezolvării sarcinilor de apărare pe zone,

pe linii şi apoi repetarea globală a sistemului defensiv.

În învăţarea acţiunilor de mai sus se vor folosi ca exerciţii de bază complexe de

acţiuni tactice, respectiv: atac + apărare sau apărare + atac + apărare.

Complexele de acţiuni, executate la început fără minge, vor fi constituite din

deplasarea şi simularea procedeelor solicitate de fazele respective.

Este bine ca la început, repetarea fără minge, în vederea fixării şi cristalizării

sarcinilor pe zone, să se execute în formaţie pe teren şi după aceea, individual, fiecare jucător

va trece prin toate zonele.

Repetarea fără minge va imagina şi răspunde la situaţiile atacului advers din cele

trei zone (4, 3, 2).

În această situaţie, complexele de acţiuni tactice, executate fără minge vor

cuprinde: poziţia iniţială de apărare + poziţia finală (concretă) de apărare + atac, sau dublarea

atacului etc.

Jucătorii vor trece prin toate zonele terenului, unde vor executa diferite complexe

în funcţie de zona de atac advers.


129

Pentru învăţarea pe zone şi cu mingea a acţiunilor jucătorilor din cadrul

sistemului defensiv retras, se prezintă câteva complexe:

Pentru jucătorul din zona 6 complexul cuprinde: poziţie iniţială de apărare

(marcată în teren cu x) care este o poziţie medie + deplasare înainte în poziţia finală de

apărare la dublarea blocajului în zona 4, cu preluarea mingii oferite de către profesor;

simularea în continuare a dublării atacului propriu în zona 2 şi retragerea în poziţia iniţială de

apărare.

Pentru jucătorul din zona 5 un complex care să se adreseze situaţiei de atac

advers din zona 4, compus din: poziţie iniţială de apărare + deplasare în poziţia finală cu

preluare din atacul pe diagonală + dublarea atacului propriu în zona 4 şi retragerea din nou în

poziţie iniţială de apărare.

- poziţia iniţială de apărare + deplasare la dublarea blocajului din zona 4, cu

preluarea mingii puse + dublarea atacului propriu (simulare) + retragerea în poziţia iniţială de

apărare în zona 5, + deplasare cu preluare din atac pe diagonală + dublarea atacului propriu şi

retragerea în poziţia iniţială de apărare.

Se va urmări ca oferirea mingiilor în execuţie să fie în concordanţă cu tempoul

normal, legând astfel fazele după modelul jocului.

Asemenea complexe fragmentate sau prelungite pot fi create pentru toate zonele,

inclusiv cele din linia I-a unde bineînţeles se va introduce şi blocajul.

Ulterior aceleaşi complexe pot fi executate pe linii: separat pentru zonele 1, 6, 5

şi separat pentru 2 ,3, 4. Bineînţeles că mingea va fi jucată la fiecare fază numai de un singur

jucător.

Odată cu învăţarea sarcinilor şi acţiunilor pe zone se va realiza treptat tempoul

specific fazelor de joc, folosind pentru aceasta mai multe mingi ce vor fi introduse succesiv în

exerciţiu.

Jucarea mingilor se va face cu atributele solicitate de jocul bilateral şi fazele

respective, inclusiv cele care vin de la adversar.

Repetarea cu întreaga formaţie (ambele linii) a sistemului defensiv se realizează

treptat, mai întâi din mingi aruncate de profesor peste fileu din zonele 4 şi 2, care înlocuind

atacul advers vor da posibilitatea echipei din apărare sa execute legat fazele de apărare - atac

- apărare. Ulterior, aruncarea mingilor peste fileu va fi înlocuită cu executarea loviturilor de

atac normale, din mingi ridicate.


130

Realizarea acestei execuţii presupune existenţa în celălalt teren a patru jucători în

zonele 6, 3, 2 şi 4, care să organizeze acţiunile de atac necesare repetării sistemului defensiv.

Legarea mai multor faze se va realiza prin folosirea mai multor mingi ce vor fi introduse

succesiv în execuţie. Grupul de patru va putea executa în continuare şi blocaj la acţiunile de

atac ale echipei ce repetă legarea fazelor defensive.

La toate aceste execuţii, profesorul urmăreşte şi corectează mişcarea în teren şi

intervenţiile la minge, putând întrerupe fazele ori de câte ori consideră că este necesar.

O altă categorie de exerciţii, care pot contribui la asimilarea sarcinilor defensive,

la legarea acestora cu fazele de atac şi executarea lor în tempoul specific jocului, este

constituită din jocurile cu efectiv redus pe teren redus.

Prin delimitarea terenurilor ca formă şi mărime, prin stabilirea sarcinilor şi

temelor, jocurile cu efectiv redus pot localiza asimilarea sarcinilor pe anumite zone şi linii.

Exemple de jocuri cu efectiv redus pe teren redus:

Joc 3 la 3 pe teren 9 x 9 m, se adresează învăţării şi legării acţiunilor defensive

cu cele din atac. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:

numai cu un jucător la blocaj, obligatoriu din zona 3 sau corespondentul

atacului;

cu 2 jucători la blocaj (zona 3 + corespondentul);

se pot lifta sau pune mingile numai în suprafaţa de 3.

Joc 3 la 3 pe teren 9 x 4,5 m, se adresează acţiunilor în apărare ale jucătorilor

din linia a II-a. Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:

atac normal, joc fără blocaj;

atac normal, joc cu blocaj;

atac departe de fileu.

Joc 2 la 2 pe teren 3 x 9 m. Se adresează coordonării acţiunilor jucătorilor de la

fileu cu corespondentul său din linia a II-a.

Acest joc poate fi organizat în mai multe variante:

joc cu blocaj;

joc fără blocaj;

cu schimb de locuri la trecerea mingii peste fileu;

are voie să atace numai jucătorul din linia I-a;

au voie să atace ambii jucători etc.

b) Etapa condiţiilor de joc


131

În această etapă se va urmări:

coordonarea acţiunilor tuturor jucătorilor din teren în fazele de apărare;

legarea acţiunilor de atac - apărare, apărare - atac;

grefarea sistemului defensiv la particularităţile jucătorilor şi formaţiei;

grefarea sistemului defensiv la particularităţile atacului advers şi stabilirea

sarcinilor suplimentare.

Urmărind rezolvarea acestor sarcini, execuţiile folosite vor avea ca punct de

plecare formaţia de bază şi jucătorii de schimb pe posturile lor probabile.

Repetarea sistemului defensiv se va executa cu formaţia de bază în cadrul unor

complexe de acţiuni tactice, având ca a doua grupă de execuţie în terenul advers jucătorii de

schimb. În această situaţie, formaţiile de lucru vor fi constituite din 6 jucători (formaţia de

bază), care repetă complexele pentru perfecţionarea sistemului defensiv şi grupa jucătorilor

de schimb care creează condiţiile necesare repetărilor.

Exemple de complexe pentru formaţia de bază:

Poziţia iniţială + poziţia finală de apărare cu preluare din atacul advers +

organizarea atacului cu executarea loviturii de atac + dublarea atacului şi revenire în poziţia

iniţială de apărare. Formaţia de lucru: 6 jucători în formaţia de bază, 4 în grupa de rezerve,

conducătorul se află în spatele formaţiei de bază. Atât conducătorul cât şi jucătorul din zona 6

de la grupa de rezerve au câte două mingi. La început, mingea este pusă în joc de către

jucătorul din zona 6 sub forma unei pase spre 3, acesta va ridica la 4 sau la 2, care vor

executa lovitura de atac. Formaţia de bază aflată la început în poziţie iniţială de apărare, odată

cu ridicarea mingii la fileu în terenul advers trece în poziţie finală de apărare unde execută

sarcinile stabilite în cadrul sistemului defensiv cu preluarea din atac şi trimiterea mingii spre

fileu, organizează atacul şi dublarea acestuia, după care revine în poziţia iniţială de apărare şi

execuţia poate continua. Când preluarea din atac se află la formaţia de bază, conducătorul

pune imediat o altă minge în joc pentru organizarea atacului la aceasta echipă şi legarea

fazelor de apărare - atac - apărare.

Formaţia de bază execută complexul: atac + dublarea lui + poziţia iniţială de

apărare + poziţia finală de apărare, cu preluare din atac. Grupa de rezerve, imediat ce a fost

executată lovitura de atac de către formaţia de bază, introduce o altă minge în joc,

organizându-şi atacul, timp în care formaţia de bază trece la executarea procedeelor amintite

mai sus.


132

Aceste complexe pot fi executate cu repetare multiplă, situaţie care reclamă

existenţa mai multor mingi la conducătorul jocului şi la jucătorul de schimb din zona 6, mingi

care vor fi introduse succesiv în execuţie.

Execuţiile vor fi întrerupte ori de câte ori se consideră că este necesar, uneori

chiar la mijlocul fazelor, urmărindu-se mai ales acţiunile jucătorilor fără minge.

Complexele vor adopta în continuare forma jocurilor şcoală, sau a jocurilor cu

temă, organizate între formaţia de bază şi cea de rezervă.

Pentru echilibrarea jocului, între echipe şi aducerea lor la nivelul cerinţelor, se pot

folosi metodele şi mijloacele indicate la metodica învăţării combinaţiei în atac.

Cu aceleaşi mijloace se poate pregăti orice sistem defensiv pentru a face faţă

diferitelor combinaţii şi particularităţi în atac. Se prezintă în continuare câteva exemple de

teme cu precizarea că la alegerea lor se va ţine seama de cerinţele solicitate la metodica

atacului.

a) Grupa de rezerve va executa atacul numai în cadrul combinaţiei cu pase

scurte înainte şi peste cap; formaţia de bază apărându-se cu centrul doi retras, va efectua

blocajul numai cu un singur jucător - corespondentul atacantului şi va dubla blocajul numai

cu jucătorul din zona 3.

b) Formaţia de bază va executa obligatoriu blocajul cu doi jucători, zona 3 +

corespondentul în cadrul sistemului defensiv retras, iar echipa de rezerve are dreptul la patru

lovituri consecutive în fiecare fază.

c) Formaţia de bază va dubla blocajul numai cu jucătorul din linia I-a care nu

sare la blocaj, formaţia de rezerve are dreptul la două greşeli pentru fiecare punct sau

schimbare de servici.

Pentru perfecţionarea sistemului defensiv, jocul de verificare presupune

cunoaşterea particularităţilor adversarului întâlnit pentru ca şedinţa de pregătire să stabilească

sarcini concrete pe oameni şi zone.


133

CCAAPPIITTOOLLUULL 55.. VVOOLLEEIIUULL LLAA PPEERRSSOOAANNEELLEE CCUU DDIIZZAABBIILLIITTĂĂŢŢII

55..11.. ÎÎnncceeppuuttuull ssppoorrttuulluuii ppeennttrruu ppeerrssooaanneellee ccuu ddiizzaabbiilliittăăţţii

Omologul baronului Pierre de Coubertin în

cadrul mişcării paralimpice este Sir Ludwig Guttman.

Acesta a organizat în anul 1948, la Stoke Mandeville, în

Anglia, o competiţie sportiva rezervata veteranilor din al

Doilea Război Mondial care sufereau de grave afecţiuni ale

măduvei spinării, având în marea lor majoritate membrele

inferioare paralizate. În cadrul acestui grup a fost lansat si

termenul actual folosit pentru acest tip de întreceri.

Sir Ludwind Guttman, neurolog şi neurochirurg

a emigrat cu familia sa în Anglia în martie 1939, ca refugiat

din Germania Nazistă. „La începutul anului 1944 în timp ce lucra în domeniul cercetării la

Universitatea din Oxford a fost contactat de Guvernul Britanic cu propunerea de a înfiinţa un

„Centru de leziuni ale coloanei vertebrale” la spitalul Stoke Mandeville”44

pentru a-şi pune în

practică ideile sale unice de tratament şi reabilitare a pacienţilor cu probleme ale măduvei

spinării, considerate ca fiind până atunci fără speranţă, schilozi, şi neajutoraţi cu o durată de

viaţă scurtă.

Filozofia sa şi

clarviziunea au influenţat de departe

vieţile persoanelor cu probleme ale

măduvei , a celor paralizate cât şi a

altor tipuri persoane cu dizabilităţi

din întreaga lume.

Sir Ludwing Guttman

obişnuia să spună : „dacă am făcut

vreodată un lucru bun în cariera mea

medicală a fost acela de a se

introduce sportul în programul de

44

http://www.wovd.info/history.html


134

tratament şi reabilitare a persoanelor care suferă de probleme ale măduvei spinării sau cu

handicapuri severe.

„Primele jocuri, organizate la Stoke Mandeville s-au desfăşurat în 1948, cu

participarea a 16 competitori în scaune cu rotile, la tir cu arcul, iar în anul 1952, acestea au

devenit „internaţionale” prin participarea unei echipe de veterani olandezi”45

.

55..22.. EEvvoolluuţţiiaa jjooccuurriilloorr ppaarraalliimmppiiccee

Jocurile paralimpice sunt esenţa spiritului olimpic cu provocări ce depăşesc

puterea sportului. „Olimpiadele persoanelor

cu dizabilităţi reprezintă una dintre putinele

probe la care, dincolo de dorinţa de victorie

cu orice preţ, civilizaţia moderna se supune si

altor zeităţi, valorizând solidaritatea ca pe un

dat fundamental al umanităţii, nesupus

criteriilor pragmatice comune, dat care,

altminteri, transforma acel ,,Important e sa

participi” al lui Coubertin într-un îndemn

vetust, irelevant pentru sport si mai ales

pentru sportivi”46

.

"Paraplegia" este cuvântul care,

alături de "olimpic", s-a format denumirea actuală a jocurilor pentru persoanele cu

dizabilităţi. „Aceasta disfuncţie a membrelor inferioare, mai simplu spus paralizia picioarelor,

cauzată de afecţiuni la măduva spinării în zona toracica sau lombara, era frecvent întâlnita

printre veteranii din cel de-al doilea conflict mondial”47

.

Competiţiile rezervate persoanelor cu dizabilităţi s-au transformat în jocuri

paralimpice – prima ediţie a avut loc în 1960 la Roma. Participanţii erau în continuare , însa,

doar cei care sufereau de afecţiuni ale măduvei spinării erau acceptaţi si abia în 1976, la

Toronto, aveau sa fie admise si alte grupuri de sportivi care aveau dizabilităţi diferite.

Sporturile clasice au fost astfel adaptate pentru oamenii care îşi petreceau viaţa în

scaune cu rotile, printre cele mai obişnuite fiind baschetul, înotul, unele probe atletice, scrima

45

http://www.paralympic.org/Paralympic_Games/ 46

http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp 47

http://sittingvolleyball.org/

http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp



135

sau tenisul de masa. Toate acestea, alături de sporturi mai puţin obişnuite la o olimpiada, cum

ar fi snooker-ul sau darts-ul, au făcut parte din programul primei ediţii, cea de la Roma din

1960.

De atunci, competiţia s-a dezvoltat permanent, au apărut alte probe noi, desigur si

datorită acceptării sportivilor cu alte dizabilităţi, iar la ultima ediţie de la Beijing, în

programul Jocurilor paralimpice au fost incluse 20 de sporturi: tir cu arcul, atletism, baschet

în cărucioare, boccia, ciclism pe sosea si pe velodrom, călărie, scrima în cărucioare, fotbal 5

la 5, fotbal în 7, goalball, judo, powerlifting, canotaj, rugby în cărucioare, navigaţie, tir, înot,

tenis de masa, tenis în cărucioare, volei (Boccia este versiunea italiana a petanque-ului

franţuzesc. Jocurile paralimpice au loc întotdeauna în acelaşi an cu Jocurile olimpice, iar

începând din 1988 (Seul, vara) si 1992 (Albertville, iarna) se desfăşoară în aceleaşi arene.

Indiferent din care grup al persoanelor

dizabilitate fac parte sportivii care o data la patru ani

se întrec la Jocurile paralimpice, acest eveniment

evidenţiază în primul rând calităţile lor atletice

deosebite, în ciuda afecţiunilor de care suferă.

„Este o victorie asupra sorţii care a

determinat în ultimii ani o dezvoltare majoră a

sportului pentru aceşti oameni. Din ce în ce mai

mulţi tineri cu dizabilităţi se îndreaptă către

activităţile sportive, diverse programe se derulează

peste tot în lume, iar popularitatea în jurul acestor

discipline devine tot mai mare”48

.

În 1993, Comitetul Paralimpic International a înfiinţat Comitetul pentru Ştiinţa

Sportului, care întreprinde cercetări în domeniul fiziologiei, psihologiei, biomecanicii,

analizei performantei, nutriţiei, toate venind în sprijinul celor care îşi doresc sa devină atleţi

desăvârşiţi în ciuda problemelor cu care se confruntă.

Din 2004, de la Atena, taxa de participare pentru sportivii cu handicap a fost

eliminata în premiera pentru toate cele 18 sporturi din program.

48




136

55..22..11.. SSiittttiinngg VVoolllleeyybbaallll

Comitetul sportiv olandez a introdus în 1956 un nou joc, sub denumirea de sitting

volleyball (voleiul aşezat sau şezând), o combinaţie între sitzball si voleiul clasic. Sitzball-ul

îşi are originile în Germania, jucându-se şezând pe podea. S-a considerat însa ca acest joc era

prea pasiv, căutându-se ceva mai antrenant.

Sitting volleyball-ul a avut un mare succes, devenind unul dintre cele mai

practicate sporturi în cadrul competiţiilor, nu numai de către persoanele cu deficienţe, ci si de

către jucătorii voleiului clasic, care, în decursul practicării acestui sport, au suferit diferite

accidentari la nivelul gleznei sau al genunchilor.

Fig.90. Sitting volleyball

În 1978, Organizaţia Internaţională Sportivă pentru Persoanele cu Deficiente

(ISOD) a acceptat în programul său introducerea voleiului în aşezat, deşi din anul 1967 se

organizau competiţii internaţionale.

Sub egida ISOD s-a organizat primul turneu internaţional în 1979, iar din

1980, voleiul în aşezat a fost acceptat la jocurile paralimpice, cu participarea a şapte echipe.

La Jocurile paralimpice din 1980 din Arnheim, Olanda, au participat

2500 de sportivi din 42 de tari.

Voleiul în aşezat a câştigat rapid teren pe plan internaţional imediat ce a fost

acceptat în programul jocurilor paralimpice. În 1981 are loc primul Campionat European la

Bonn, iar la doi ani distanta, în 1983, are loc primul Campionat Mondial, desfăşurat la

Delden, în Olanda.


137

55..22..22.. SSttaannddiigg VVoolllleeyybbaallll

Pe lângă voleiul în aşezat, mai exista voleiul în stând (standig volleyball), care a

fost practicat de persoanele cu deficiente înaintea înfiinţării unei federaţii internaţionale,

avându-şi originile în Marea Britanie si fiind practicat numai de cei cu amputaţii.

În funcţie de tipurile de amputaţii, s-a creat un sistem de clasificare, sportivii fiind

împărţiţi în nouă categorii. „Începând cu anul 1988 s-au stabilit criterii de clasificare a

sportivilor în funcţie de deficientele membrelor superioare si inferioare”49

. Forul tutelar care

stabileşte regulile speciale pe plan internaţional este World Organization Volleyball for

Disabled (WOVD). Acest for stabileşte si criteriile de clasificare a sportivilor în funcţie de

gradul de infirmitate.

La voleiul în stând sunt trei categorii: A, B, C.

din prima categorie (A) fac parte sportivii care au un nivel minim de dizabilităţi

referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. De

exemplu: amputaţii ale

degetelor (lipsa primelor

doua degete de la ambele

mâini, lipsa a şapte degete

sau mai multe), un braţ sau

un picior mai scurt,

amputarea unui picior de la

nivelul gleznei, amputarea

labei piciorului, sportivi cu

paralizii cerebrale sau alte

dizabilităţi comparabile;

din a doua categorie (B) fac parte sportivii cu un nivel mediu de dizabilitate, si

anume: amputaţii sub cot la nivelul antebraţului sau sub genunchi cu proteza, un braţ

mai scurt, un sold sau un genunchi nefuncţional sau alte dizabilităţi;

în categoria a treia (C) se înscriu sportivii cu un nivel ridicat de dizabilitate,

referitoare la capacităţile sau funcţiile necesare practicării jocului de volei. Exemple:

amputaţiile deasupra cotului sau deasupra genunchiului, amputaţie bilaterala sub

49

http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml



138

genunchi cu proteze, un braţ mai scurt,un braţ nefuncţional, precum si amputaţii

combinate (braţ sau picior).

La voleiul în aşezat , sportivii trebuie sa se încadreze în clasificările minime de

dizabilităţi, aşa cum au fost ele descrise în categoria A la voleiul în stând.

55..33.. NNooţţiiuunnii pprriivviinndd rreegguullaammeennttuull jjooccuulluuii ddee vvoolleeii llaa ppeerrssooaanneellee ccuu

ddiizzaabbiilliittăăţţii

Având la bază regulile emise de Federaţia Internaţională de Volei ( FIVB)

„World Organization Volleyball for Disabled (WOVD) a adoptat toate modificările care

au survenit în cadrul regulilor voleiului tradiţional”50

.

1 . Suprafaţa de joc cuprinde

terenul de joc si zona libera. Ea trebuie sa fie

rectangulara, simetrica, plana, orizontala si

uniforma.

Voleiul în stând - terenul de joc este

un dreptunghi de 18/9m, înconjurat de o zona

libera, cu o lăţime de minim 3 m, pe toate

laturile. Spaţiul de joc liber trebuie sa aibă o

înălţime de minim 7 m de la suprafaţa de joc.

Pentru întrecerile WOVD, zona libera trebuie sa

fie de minim 8 m de la liniile de fund ale

terenului. Spaţiul de joc liber trebuie sa fie de

minim 21,5 m de la suprafaţa de joc.

Voleiul în aşezat - terenul de joc este

un dreptunghi de 10 pe 6m, înconjurat de o zona libera ce are o lăţime de minim 3 m, pe toate

laturile. Spaţiul de joc liber trebuie sa aibă o înălţime de minim 7 m de la suprafaţa de joc.

Pentru întrecerile WOVD, zona libera trebuie sa fie de minim 4 m de la liniile laterale si

50

http://www.wovd.info/history.htm



139

minim 6 m de la liniile de fund ale terenului. Spaţiul de joc liber trebuie sa fie de minim 10 m

de la suprafaţa de joc.

2. Liniile terenului - terenul este delimitat prin linii a căror lăţime este de 5 cm.

Ele trebuie sa aibă o culoare deschisa si diferita de cea a solului si a altor marcaje.

Liniile de delimitare: terenul de joc este delimitat de linii laterale si doua linii de

fund, ambele trasate în interiorul terenului de joc.

Voleiul în stând

Linia de centru împarte terenul de joc în doua terenuri egale, măsurând

9 x 9 m fiecare.

Linia de atac este trasata la o distanta de 3 m fata de axa liniei de centru, formând

zona de atac.

Voleiul în şezând

Linia de centru împarte terenul de joc în doua terenuri egale, cu dimensiuni de 6/5

m.

Linia de atac este trasata la o distanta de 2 m fata de axa liniei de centru, formând

zona de atac.

3. Zone

- zona de serviciu pentru voleiul în stând este de 9 m, iar pentru voleiul în aşezat

este de 6 m în spatele liniei de fund, pe toata lăţimea acesteia.

- zona pentru înlocuiri - este delimitată de prelungirea imaginară a celor doua

linii de atac până la masa scorerului.

4. Fileu si accesorii

Voleiul în stând

Fileul este instalat deasupra axei liniei centrale la o înălţime de 2,24 m pentru

femei si 2,43 m pentru bărbaţi şi desparte cele doua arii de joc ale terenului. El măsoară 1m

lăţime si 9,50 m lungime fiind format din ochiuri pătrate, cu latura de 10 cm, din sfoara sau

material sintetic de culoare neagra.

Voleiul în aşezat

Fileul este situat la o înălţime de 1,05 m la feminin si 1,15 m la masculin. El

măsoară 0,80 m lăţime si 6,50–7 m lungime, fiind format din ochiuri pătrate cu latura de 10

cm, din sfoara sau material sintetic de culoare neagra.

Ambele plase sunt înfăşurate în marginea superioara si inferioara de o bandă de

pânza albă răsfrântă pe fiecare parte a fileului de 5 cm. lăţime. Prin interiorul acestei benzi

trece un cablu flexibil care prinde fileul de stâlpi şi-l menţine întins la partea superioara. La


140

extremitatea inferioara se găseşte o sfoară mobilă care trece pe toata lungimea, cu care se

prinde şi se menţine întinsă.

Două benzi albe, late de 5 cm, lungi de 1 m, sunt prinse vertical de fileu deasupra

fiecărei linii laterale a terenului.

Doua tije flexibile (antene) având 1,80 m lungime si 10 cm diametru,

confecţionate din fibre de sticlă, sunt fixate la marginea exterioară a fiecărei benzi laterale.

Partea superioara a fiecărei antene depăşeşte fileul cu 80 cm si este vopsită în benzi de culori

contrastante.

Stâlpii susţin fileul si conform regulamentului trebuie fixaţi la o distanta de 0,50

m de linia laterala a terenului. Ei au o înălţime de 2,55 m pentru voleiul în stând, iar pentru

voleiul în aşezat 1,25 m. Pentru preîntâmpinarea accidentelor, aceştia sunt asiguraţi printr-o

învelitoare specială. Pentru competiţiile WOVD, stâlpii trebuie sa fie plasaţi la 1m depărtare

de liniile laterale.

5 . Mingea

Ea trebuie sa fie sferica, având în interior o camera de cauciuc. Culoarea:

uniformă, deschisa; circumferinţa: 65-67 cm.; greutatea: 260-280 g. Mingea va fi de piele, de

piele sintetica sau material similar.

6. Echipa

Voleiul în stând

În accepţiunea regulamentului, o echipa poate fi compusa din maximum

12 jucători, un antrenor principal, un medic si un kinetoterapeut. La meci nu pot participa

decât jucătorii înregistraţi pe foaia de arbitraj. După ce căpitanul şi antrenorul au semnat foaia

de arbitraj, componenţa echipei nu mai poate fi modificată. Formaţia de joc cuprinde şase

jucători cu minimum un jucător din categoria C si poată sa includă maxim un jucător din

categoria A.

Voleiul în aşezat

Echipa este alcătuita din maximum 12 jucători si poate cuprinde maxim doi

jucători clasificaţi cu handicap minim, un antrenor principal, un medic si un kinetoterapeut.

Formaţia cuprinde şase jucători cu maximum un jucător cu handicap minim.

Echipamentul jucătorilor, atât la voleiul în stând, cât si la voleiul în aşezat, se

compune din tricou, sort si pantofi de sport. Acestea trebuie sa fie la fel, de aceeaşi culoare

pentru toata echipa (cu excepţia liberou-lui). Tricourile trebuie sa fie numerotate de la 1 la 18,

numerele vor fi plasate central pe piept si pe spate si vor fi de culoare contrastanta cu tricoul.

7 . Poziţiile jucătorilor si rotaţia


141

Voleiul în stând

În momentul lovirii mingii de către jucătorul care serveşte, fiecare echipa trebuie

să fie cu toţi jucătorii în terenul propriu (cu excepţia jucătorului care a servit), plasaţi în doua

linii de câte trei jucători:

• cei trei jucători plasaţi de-a lungul fileului sunt jucătorii din linia I, ocupând

poziţiile 4 (în fata stânga), 3 (în fata centru) si 2 (în fata dreapta).

• ceilalţi trei sunt jucători din linia a doua si ocupa poziţiile 5 (în spate stânga), 6

(în spate centru) si 1 (în spate dreapta).

Voleiul în aşezat

Poziţiile jucătorilor sunt determinate şi controlate prin poziţiile bazinului în

contact cu solul. Fiecare jucător din linia I trebuie sa aibă cel puţin o parte a piciorului sau a

bazinului mai aproape de linia de centru decât picioarele sau bazinul jucătorului din linia II,

corespondent (exemplu: jucătorul din linia I, din zona 4, trebuie sa aibă piciorul sau bazinul

mai aproape de linia de centru decât jucătorul din zona 5).

Fiecare jucător din partea stânga sau dreapta trebuie sa aibă cel puţin o parte a

piciorului sau a bazinului mai aproape de linia laterala din partea stânga sau dreapta decât

picioarele sau bazinul jucătorului din centrul liniei sale.

8. Reguli referitoare la acţiunile de joc

Aceste reguli sunt identice cu cele de la regulamentul jocului de volei clasic;

diferenţele sunt în ce priveşte blocajul serviciului, care la voleiul în stând si la cel clasic este

interzis, iar la voleiul în aşezat este permisa blocarea serviciului advers.

9. Greşeli în jocul cu mingea

O parte a corpului cuprinsă între fese şi umeri nu se află în contact cu solul când

el/ea joacă sau are intenţia de a juca mingea.

Specific pentru voleiul ,,în aşezat ’’este poziţia pe care trebuie să o aibă jucătorii

în momentul lovirii mingii ,regulamentul obligându-i să fie în contact cu solul cu o parte a

corpului cuprinsă între fese şi umeri .Astfel,una dintre diferenţele majore,dintre variantele de

care ne ocupăm , o constituie lipsa săriturilor la varianta sitting,însă aceasta nu afectează cu

nimic spectaculozitatea jocului,dimpotrivă.

10. Pătrunderea pe sub fileu

Pătrunderea în terenul advers cu piciorul(picioarele)este permisă cu condiţia ca

aceasta să nu împiedice jocul adversarului;


142

Este permis să fie atins terenul de joc advers cu palma (palmele),cu condiţia ca

cel puţin o parte a palmei (palmelor)să rămână în contact cu linia de centru .Este interzis să

fie atins terenul de joc advers cu oricare altă parte a corpului.

11. Execuţia serviciului

În momentul loviturii fesele executantului nu trebuie să atingă terenul de joc

(inclusiv linia de fund) sau solul din afara zonei de serviciu .Piciorul (picioarele) sau palma

(palmele) jucătorului de la serviciu pot să atingă terenul şi/sau zona liberă din afara zonei de

serviciu.

După ce a lovit mingea,el poate să păşească sau să revină pe sol în afara zonei de

serviciu sau în interiorul terenului de joc.

Jucătorul la serviciu trebuie să lovească mingea în decursul a 8 secunde care

urmează fluierului arbitrului principal pentru autorizarea serviciului .

Serviciul executat înainte de fluierul arbitrului trebuie să fie anulat şi repetat.

12. Lovitura de atac

Un jucător nu are fesele în contact cu solul în momentul lovirii mingii.

La varianta „în aşezat” datorită interdicţiei de a executa sărituri, efectuarea acestei

acţiuni se realizează de pe loc, sau elanul constituind o deplasare pe orizontală.

Accentul se pune în acest caz pe lovirea mingii cât mai corectă, cu braţul întins,

în scop de a depăşi blocajul advers şi de a trimite mingea cât mai dificil la adversar.


143

Bibliografie –note de curs

1. Cojocaru A.,(2007)- Model şi modelare în voleiul de performanţă, Edit.

Universitaria Craiova.

2. Cojocaru A.,(2008)- Voleiul la juniori, Edit. Universitaria Craiova.

3. Cojocaru, A., Ioniţă, M. – Voleiul – joc adaptat în kinetoterapie, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006.

4. Croitoru, D., Pascu, D., Volei – priorităţi didactice. Editura Universitaria,

Craiova, 2003

5. Croitoru, D., Şerban, M. H., Volei în şcoală, Bucureşti, Editura SemnE, 2002.

6. D.Colibaba-Evuleţ,I.Bota,( 1998)- Jocuri sportive-teorie şi metodică,

Ed.Aldin.

7. Dragnea, A., Mate-Teodorescu, S., Teoria sportului, Ed. FEST, Bucureşti.

8. Glicheria, D., Shaao, M.,(2006)- Volei metodica predării, Editura Universitaria

Craiova.

9. Harre, D., - 1977, Teoria antrenamentului sportiv – Societa stampa sportiva,

Roma.

10. Iorga,S., I.( 2007)- Noţiuni de biomecanică cu aplicaţii în sport - note de curs ,

Editura Universităţii din Piteşti.

11. Niculescu I.,(2006)- Psihomotricitate în jocul de volei. Edit. Universitaria

Craiova.

12. Niculescu M., Niculescu I., Malusaris G., Vladu L., (2008)- Volei sub formă

de întrebări şi răspunsuri, Edit. Universitaria Craiova.

13. Niculescu, I.,(2006)- Volei, Edit. Universitaria Craiova.

14. Niculescu, M. , Vladu,L. (2005)- Volei de la A la Z, Edit. Universităţii Piteşti.

15. Niculescu, M., (1994),„Metodica predării jocului de volei”, Editura

Universităţii, Piteşti.

16. Pascu, D.,(2010)- Metodica în volei, Editura Universitaria Craiova.

17. Păcuraru Al. (2002)- Volei tehnică şi tactică, Editura Fundaţiei Universitare

„Dunărea de Jos” Galaţi .

18. Păcuraru, A., şi colab.2000- Manualul profesorului de volei, Edit. Helios, Iaşi .

19. Păcuraru, AL., -2002, Volei , Tehnică şi tactică, Edit. Fundaţiei

Universitare”Dunărea de jos”- Galaţi .

20. Şicovan, I., (1972)- Teoria antrenamentului sportiv, Editura, Stadion,

Bucureşti.

Bibliografie on-line

1. http://www.specialolympics.org

2. http://www.paralympic.org/Paralympic_Games/

3. http://sittingvolleyball.org/

4. http://usavolleyball.org/

5. http://en.paralympic.beijing2008.cn/sports/sittingvolleyball/index.shtml

6. http://www.marathon.ase.ro/capitolul-7.asp

7. http://www.wovd.info/history.htm

8. http://www.volleyball-trainieren.de/


http://usavolleyball.org/




http://www.volleyball-trainieren.de/


144

Date post:	01-Jan-2016
Category:	Documents
Upload:	kurtiss
View:	855 times
Download:	48 times

Bazele Teoretice Si Metodice Volei

Documents