1
BAZELE ŞTIINŢEI NURSINGULUI
SUPORT DE CURS
Cuprins
ARTA DE A ÎNGRIJI ..................................................................................................................... 2
CONCEPTE DE NURSING ......................................................................................................... 13
2
ARTA DE A ÎNGRIJI
SUPORT DE CURS
3
Practicata din perioada preistorica arta de a îngriji are un caracter universal, putand fi acceptata ca o lege naturala. Recunoasterea ca profesie, „utila si unica”, se produce in a doua jumatate a secolului XX. De-a lungul timpului „arta de a ingriji”, a fost influentata de specificitatile culturale, etnice, credinta, diferitelor grupuri etnice. Mesopotamia Mesopotamienii cautau in valorile etice o unitate de masura care sa le dea o solida baza morala. Lumea lor nu mai este arbitrara, raul si bolile nu mai sunt considerate simple intamplari. La inceputurile istoriei lor mesopotamienii au abordat bolile prin prisma medicinei magico-religioase, iar cand acestea dadeau gres se recurgea la serviciile medicului empiric sau la chirurg. Medicina magica era practicata de preoti, iar cauza bolilor era pusa pe seama greselilor savarsite fata de zei. Diferiti demoni, spirite si duhuri erau asociate unor boli si afectiuni. Ritualul izgonirilor din corpul suferind era practicat de un preot exorcist numit Asipu. Preotii se formau in scolile de medicina hieratica, cea mai vestita fiind situata in orasul Bosippa. Patronul medicinei era considerat zeul Ninazu, care avea ca simbol un sarpe incolacit pe toiag. Pentru aflarea unui prognostic sau a unei terapii eficiente intr-o anumita boala, preotii Asipu foloseau diferite metode de divinatie, constand in studierea organelor unor animale sacrificate, a picaturilor intr-un vas cu apa, interpretari astrologice sau interpretarea viselor. Cu timpul asiro-babilonienii dezvolta o noua stiinta, numita catarctica, sau „arta de a preveni si vindeca bolile si suferintele morale, prin purificarea sufletului si curatenie corporala”, reusind sa-si dezvolte o medicina empirica pre-stiintifica. Din codul regelui Hammurabi reiese ca stiinta practicata de medicii empirici se numeste ASUTU, iar practicantul ASU. Activitatea medicilor se desfasura conform unei stricte etici profesionale, care reglementa atributiile si onorariile ce li se cuveneau. In orasul sumerian Nippur s-a gasit o tablita care contine texte medicale, in special elemente de farmacopee, majoritatea medicamentelor folosite fiind de origine vegetala. Civilizatia asiro-babiloniana a dat culturii medicale o farmacopee bogata, cu un mare numar de retete si tehnici terapeutice, din care insa lipsea un element esential: cantitatea diferitelor produse componente. Judecand dupa vechimea textelor descoperite, mesopotamienii au fost probabil, primii care au reusit sa creeze o medicina empirica. Egipt Cele mai cunoscute scrieri medicale egiptene sunt: Papirusul Ebers (descoperit in 1873 la Teba), Papirusul Brugsh (1909 in Memphis), Papirusul Edwin Smith (1862), Papirusul Hearst si Papirusul Chester Beatty. Studiul lor releva baza empirica a procedeelor medicale, amestecate cu magia si practicile religioase. Medicii egipteni se formau de regula in jurul templelor si erau considerati reprezentanti ai marelui zeu Toth, patron al stiintelor si al bibliotecarilor. Preocuparile medicale erau in deplina concordanta cu civilizatia egipteana si aveau un caracter mistico-religios, dezvoltand in paralel si o medicina empirica, laica, bazata pe unele proceduri terapeutice ce isi dovedisera eficacitatea de-a lungul timpului. Desi cunosteau arta imbalsamarii si practica disectiei cadavrelor, se pare ca aveau putine cunostinte despre anatomia corpului omenesc.
4
Aflam de la istoricul grec Herodot, ca medicina egipteana avea un oarecare grad de specializare: „Tara este plina de medici, unii pentru ochi, altii pentru dinti, altii pentru abdomen, altii pentru boli ascunse.” Istoricul grec Diodore relateaza despre obligativitatea bolnavilor egipteni, ca odata insanatositi sa relateze preotilor, simptomele bolii avute si remediile folosite. Se pare ca vechii egipteni semiologia anginei pectorale si a infarctului miocardic. Incepand din jurul anului 1650 ICh., in Egipt incepe sa se formeze o medicina sociala si o medicina a muncii. Soldatii primeau ingrijire medicala gratuita, constructorii de piramide erau supravegheati medical, favorizand astfel dezvoltarea chirurgiei si a ortopediei. Totusi in vechiul Egipt nu s-a gasit nici o urma a vreunei institutii comparabila cu spitalul. India Experientele medicinii indiene pot fi catalogate pe trei mari perioade trei perioade: medicina pre ariana (300-1500 ICh..), medicina vedica (700 ICh., – pana acum), medicina ayurvedica (traditionala indiana). Conceptele medicale ale civilizatiei preariene au putut fi deduse odata cu descoperirea minelor de la Mohenj-Daro si Harrapa, ai caror locuitori, se pare ca acordau o mare importanta igienei corporale. Medicina vedica are la baza o conceptie medicala mitica, bazata pe exorcizare si demonologie. Filozofia medicala indiana se bazeaza pe existenta unor canale (nandi, dhamani si hira) prin care circula forta organica, care va constitui fundamentul pe care se vor construi, atat medicina ayurvedica cat si tehnica yoga. Ayurveda, sau „stiinta vietii”, este o conceptie bio-medicala asupra omului sanatos, dar si bolnav. Cel mai vechi text de medicina ayurvedica este cunoscut sub denumirea de Carakasamita, reprezentand o colectie de carti in proza si versuri, cuprinzand in mod separat, cunostinte de anatomie, diagnostic, prognostic si diferite terapii. In India educatia medicala se facea in universitati, cele mai cunoscute fiind, Nalanda si Takasila. Dupa 7 ani de invatatura, „invatacelul” isi desavarsea cunostintele sub indrumarea unui maestru. Odata dobadit, dreptul de a practica, medicul se obliga sa inlature suferinta si sa lupte pentru fericirea oamenilor. Ingrijirea medicala era acordata, deopotriva de catre barbati cat si de femei. Bolile erau diagnosticate prin obsevartie si examinarea cilinica, medicul luand in observatie trei elemente principale: culoarea conjunctivei, aspectul limbii si caracteristicile urinei. Din arsenalul terapeutic bazat pe droguri, vegetale si produse de origine animala, faceau parte: boraxul, sulfatul de cupru, carbonat de sodiu, mercurul, rezepina, tiroida, extracte de substanta nervoasa, etc. In esenta medicina ayurvedica poate fi rezumata astfel: este creata de preoti, filozofi sau medici, fiind practicata de profesionisti; se bazeaza pe o literatura medicala temeinica, ce contine o semiologie bogata, dar si un arsenal terapeutic medical si chirurgical evoluat, comparaabil cu cel european; in ecuatia sanatate-boala, bolnavul reprezinta factorul pasiv ce apeleaza la factorul activ pentru a-l salva. China Atat civilizatia antica chineza cat si medicina pe care au dezvoltat-o, se bazeaza in special pe viziunea cosmologica asupra lumii. De aici ideea ca microcosmosul corpului omenesc, nu reprezinta altceva decat o imagine miniaturala a macrocosmosului. Interzicerea disectiilor a dus la dezvoltarea unei anatomii sofiste in care se incerca un paralelism intre alcatuirea corpului si astrologie, soldat de cele mai multe ori cu deductii aberante. Pe baza acestor conceptii se va dezvolta medicina traditionala si acupunctura.
5
Intre secolele XII si III ICh, mestesugul vindecarii incepe sa se diferentieze pe ramuri: medici de boli (internisti), medici de tumori (chirurgi), medici de hrana (dieteticieni) sau medici de animale (veterinari). Prima lucrare medicala chineza cunoscuta este Yi Jing (Cartea Schimbarilor ) atribuita imparatului Fu Xsi (2850 ICh.), ce reuseste sa fundamenteze conceptiile filozofice ale stiintelor medico-chirurgicale ale acelor vremuri. Imparatul Sei Nung (2748 ICh.) publica Farmacopeea vegetala Chineza (Pen Tsao) iar imparatul Huang Ti (2697 ICh.) editeaza o scrisoare medicala celebra, numita Canonul Medicinei (Nei Ching), in care reuseste sa formuleze principalele obiective ale artei medicale chineze : „Vindecarea bolnavilor si intarirea sanatatii celor sanatosi.”
In paralel cu medicina cosmologica se va dezvolta si o medicina empiric-pragmatica, scolile medicale aparand, se pare, in perioada 800 – 1000 era noastra, unde medicii erau invatati sa consulte bolnavii cu deosebita minitiozitate.
Terapia prin acupunctura, ce cauata sa aduca redobandirea echilibrelor diferitelor organe ale corpului prin intepere si presopunctura diferitelor puncte corespondente ale organelor interne, a reusit sa reziste timpului peste 1200 de ani.
Iudeea Codul de sanatate cuprins in Vechiul Testament, abordeaza in primul rand aspecte ale igienei individului, familiei si comunitatii, cu scopul de mentinere a sanatatii si prelungirea vietii. Vechii evrei aveau programe atent planificate de vizitare si ingrijire a bolnavilor la domiciliu, pentru curatenie fizica si spirituala, atat al celui suferind cat si a familiei sale. Preotii erau aceia care dadeau vedictul, de curat sau purcat unei persoane, pe baza cartilor sfinte si tot ei decideau izolarea bolnavilor suferinzi de boli contagioase sau reintegrarea in familie a celor vindecati. Medicina laica era practicata de medici (Rofe) si moase (Hacania) Grecia antica Miturile si legendele vechilor greci se oglindesc si in preocuparile pentru perfectionarea artei de vindecare a trupului si sufletului. Pentru eleni bolile erau rezultatul pedepaselor pe care zeul Apollo si sora sa Artemis le aplicau pamantenilor intrati in conflict cu ei. Apollo era recunoscut in Olimp ca patron al medicinei iar Artemis zeita care ocroteste campurile, animalele, si vindeca miraculos bolile. De la zeita Artemis a deprins virtutile plantelor medicinale centaurul Kiron, cel care avea sa formeze o intreaga pleiada de medici practicieni, printre care se va numara si faimosul medic al antichitatii grecesti, Asklepios. Folosindu-si de tanar arta de a vindeca, acesta este zeificat si identificat ca zeu al medicinii. Metodele sale de tratament erau descantecul, elixirul, buruienile de leac, alifiile si interventiile chirurgicale. Templele inchinate zeului vindecator erau de regula asezate in locuri cu clima calda, inconjurate de multa verdeata, unde cei bolnavi erau adusi pentru a-si mentine o igiena riguroasa si un regim de viata foarte chibzuit. De fapt sanctuarele lui Asklepios erau un fel de sanatorii cu caracter laic iar discipolii lui numiti asklepiazi, sunt considerati primii medici ai antichitatii. Incepand cu secolul VI ICh. filozofii medici greci renuntand la un empirism fara orizont, reusesc sa diferentieze o filozofie laica, punand bazele dezvoltarii stiintelor biologice, inclusiv al medicinei. Interpretarile materialiste asupra lumii, enuntate de filozofii greci, desi nu aveau o baza experimentala, prezinta importanta datorita gandirii rationale pe care cauta sa o promoveze. Cel care a reusit sa sintetizeze cunostintele medicale ale timpului sau, elaborand o conceptie medicala unitara bazata pe filozofia materialista a fost Hippocrate din Kos, care a reusit desprinderea medicinii ca stiinta din cuprinsul general al filozofiei. Cele
6
aproximativ 67 de carti meduicale atribuite lui Hippocrates, cunoscute sub numele de „Corpus Hippocraticum”, reprezinta conceptia stiintifica si filozofica a „epocii de aur” a culturii elene. Principiile generale ale doctrinei hipocratice se fundamenteaza pe urmatoarele teze patogenice: Teoria dezechilibrului celor patru umori prin care sangele produs de inima, phlegma produsa de creier, bila neagra (melancolia) produsa de de splina, si bila galbena secretata de ficat, trebuie sa fie in echilibru, aparitia bolii datorandu-se dezechilibrului produs intre aceste umori. Teza temperamentelor, care sustine ca oamenii aflandu-se sub influenta factorilor cosmici si geografici formeaza urmatoarele tipuri tempramentale: sangvinic (vioi), flegmatic (rece), coleric (impetuos), melancolic (timid, trist). In ceea ce priveste etiologia bolilor, Hippocrate sustine in tratatul ”Despre aer,ape si lacuri”: „Orice boala are o cauza naturala si nimic nu se intampla fara interventia naturii... Nu exista boli divine datorita interventiei zeilor... Natura este primul medic al bolnavilor si numai favorizand eforturile sale putem obtine oarecare succes.” Observarea atenta a bolnavului, descrierea simptomelor bolii pentru un diagnostic cat mai exact, fac din lucrarea „Despre prognoze”, o carte de referinta pentru tripla misiune a medicului: „sa judece asupra celor petrecute, sa cunoasca cele prezente si sa prevada cele ce vor fi.” Referindu-se la terapie enunta un pricipiu universal valabil: „nu exista reguli absolute, caci nu exista boli, ci bolnavi si organisme diferite ce pot reactiona in mod diferit la acelasi remediu.” De la Hippocrate ne-a ramas si celebrul juramant atribuit lui, care cuprinde îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. În multe universitati, absolventii facultatilor de medicina presteaza la sfârşitul studiului juramântul lui Hippocrate: "Jur pe Apollo medicul, pe Esculap, pe Higea şi Panacea şi pe toti zeii şi zeitele, pe care îi iau ca martori, ca voi îndeplini acest juramânt şi poruncile lui, pe cât ma ajuta fortele şi ratiunea: ΧΧΧΧ Sa respect pe cel care m-a învatat aceasta arta la fel ca pe propriii mei parinti, sa împart cu el cele ce-mi apartin şi sa am grija de el la nevoie; sa-i consider pe descendentii lui ca frati şi sa-i învat aceasta arta, daca ei o doresc, fara obligatii şi fara a fi platit. ΧΧΧΧ Sa transmit mai departe învataturile acestei arte fiilor mei, fiilor maestrului meu şi numai acelor discipoli care au jurat dupa obiceiul medicilor, şi nimanui altuia. ΧΧΧΧ Atât cât ma ajuta fortele şi ratiunea, prescriptiunile mele sa fie facute numai spre folosul şi buna stare a bolnavilor, sa-i feresc de orice dauna sau violenta. ΧΧΧΧ Nu voi prescrie niciodata o substanta cu efecte mortale, chiar daca mi se cere, şi nici nu voi da vreun sfat în aceasta privinta. Tot aşa nu voi da unei femei un remediu avortiv. ΧΧΧΧ Sacra şi curata îmi voi pastra arta şi îmi voi conduce viata. ΧΧΧΧ Nu voi opera piatra din başica, ci voi lasa aceasta operatie celor care fac aceasta meserie. ΧΧΧΧ În orice casa voi intra, o voi face numai spre folosul şi bunastarea bolnavilor, ma voi tine departe de orice actiune daunatoare şi de contacte intime cu femei sau barbati, cu oameni liberi sau sclavi. ΧΧΧΧ Orice voi vedea sau voi auzi în timpul unui tratament voi pastra în secret, pentru ca aici tacerea este o datorie. ΧΧΧΧ Daca voi respecta acest juramânt şi nu îl voi calca, viata şi arta mea sa se bucure de renume şi respect din partea tuturor oamenilor; daca îl voi trada devenind sperjur, atunci contrariul."
7
Roma antica Romanii au dezvoltat servicii comunitare de sanatate a caror organizare eficienta a contribuit la perpetuarea functionarii acestora, chiar dupa destramarea imperiului. In primul secol al eri noastre, o serie de invatati ai vremii reusesc sa cuprinda in operele lor sinteza cunostintelor acumulate in diverse domenii. Cele mai remarcabile personalitati medicale romane sunt considerati Aulus Cornelius Celsus (60 ICh.-20 DCh) autorul lucrarii „De arte medica”, cel care a introdus in semiologia medicala celebrele caracteristici ale inflamatiei: „rubor et tumor cum color et dolor” si celebrul medic antic, Galenus (129-201), nascut in Pergam, cosnsiderat ultimul mare reprezentant al medicinei antice. Datorita disectiilor si vivisectiilor publice, este considerat primul mare experimentator al medicinei. In tratatul sau „De simplicum medicamentorum”, reuseste sa descrie si sa clasifice aproximativ 473 de remedii vegetale. Islam Ingrijirile medicale practicate de arabi aveau la baza mostenirea medicala hippocratica, adaptata la principiile islamice. Cea mai reprezentativa figura a medicinei arabe a fost Abu al Hussein ibn Abdallah ibn Sina (980-1037) mai cunoscut sub numele de Avicena. In tratatul sau „Al Quanun” (Canonul Stiintelor Medicale) reda cu rigurozitate matematica cunostintele medicale ale vremii: anatomia, fiziologia, diagnosticul, si tratamentul. A facut primele descrieri clinice ale diabetului zaharat (boala urinilor dulci si antraxul (focul persan), areusit sa faca o diferentiere argumentata intre ulcer, gastrita si stenoza pilorica precum si intre meningism si meningita. Renasterea O perioada in care arta de a igriji incepe sa se impuna ca o practica diferita fata de arta de a vindeca, in paralel cu progresul stiintei, tehnicii si daramarea barierelor mistico-religioase, la care au contribuit numerosi invatati. Andre Vesale (1514-1564) in cele 7 parti ale tratatului sau de anatomie, „De Humani Corporis Fabrica” (Alcatuirea corpului uman), expune o conceptie noua, bazata pe observatii directe, cercetare si gandire rationala. Adevarurile enuntate de Vasale sunt: • maxilarul inferior este mic • femurul si humerusul sunt oase drepte nu curbate • vena azigos se varsa in vena cava superioara nu in cea inferioara • osul stern este constituit din 3 parti si nu din 7 • uterul este format dintr-o singura cavitate • ovarul contine corpul galben • descrie corect anatomia inimii si traiectul venelor • sustine posibilitatea afoniei dupa sectionarea nervului recurent al colapsului pulmonar
secundar, dupa deschiderea toracelui • atrage atentia asupra posibilitatilor de stimulare directa a miocardului in timpul opririi
inimii si a supravietuirii bolnvului dupa splenectomie Miguel Seret (1509-1553) bazandu-se pe studii anatomice reale reuseste sa dea o descriere exacta a micii circulatii. Paracelasus (1493-1541), fiu al unui medic elvetian, este considerat un inovator al gandirii biomedicale. Folosind metoda experimentala a incercat sa fundamenteze urmatorul concept biomedical: „procesele care se petrec in corpul uman sunt chimice, iar chimia este sortita sa joace un rol imens in medicina”.
8
Girolamo Francastoro (1483-1553) in lucrarea sa „De contagione contagionis morbis et eorum curratione” (Despre contagiune boli contagioase si tratamentul lor) descrie caile de transmitere a bolilor infectioase, realizand totodata o clasificare a lor. Sustinand ca infectia este produsa de particule mici invizibile poate fi considerat ca pionierul epidemiologiei. A fost primul care a diferentiat ciuma de tifosul exantematic. Ambroise Pare (1509-1590) va introduce in tratamentul plagilor un antiseptic format din galbenus de ou, solutie alcoolizata si terebentina, acoperite de fese din bumbac. A imaginat tot felul de proteze mecanice pentru ranitii suferinzi de amputari. William Harvey (1578-1657), cu studii de medicina la Cambridge si Padova, publica lucrarea „Excitatio anatomica de motu cordis et sanguinis in animalibus” (Cercetarea anatomica asupra miscarii inimii si sangelui la animale). Socotita ca apogeu al descoperirilor Renasterii, descrierea circulatiei sanguine reprezinta o lovitura definitiva data medicinii dogamatice traditionale. El este cel care va pune bazele embriologiei prin dezvoltarea epigenezei: „Omne vivum ex ovo” (tot ceea ce este viu provine din ou). Printre pionierii politicilor de sanatate comunitare este si William Perry, care a emis ideea ca doar controland bolile transmisibile s-ar putea ameliora mortalitatea materno-infantila. Spitalele vremii devin locuri unde pe langa ingrijirea bolnavilor se studia si se invata arta medicala. Arta de a ingriji incepe sa se diferentieze fata de arta de a vindeca. Saint Francisc De Sales (1567-1662) infiinteaza o asociatie voluntara a „vizitatorilor prieteni”, care mergeau la domiciliul persoanelor bolnave acordand ingriiri. Asociatia a reprezentat o forma timpurie de „ingrijiri tip nursing” la domiciliu. Saint Vincent de Paul (1581-1660) este considerat un alt precursor al dezvoltarii ingrijirilor de sanatate si al ajutorului social. In 1617 organizeaza la Paris „Confreria caritatii”, organizatie formata din tinere credincioase laice, ce se consacra ingrijirilor la domiciliu. Camille de Lelis, militar de cariera, se converteste la catolicism si se dedica ingrijirii bolnavilor, in special a celor atinsi de ciuma. Dupa canonizare a fost ales ca patron al infirmierelor. Crearea centrelor de primire destinate bolnavilor si a celor saraci, va institutionaliza functia de ajutor social si de ingrijire, creand premisele aparitiei functiei de ingrijitor de sanatate. Revolutia industriala Epidemiile care au bantuit Europa secolelor XVII-XVIII au influentat radical modul de gandire, de la conceptia fatalista la instituirea carantinelor si intensificarea controlului sanitar aspra vietii publice. Dezvoltarea industriala a dus la cresterea populatiei urbane, la o rata crescuta a mortalitatii infantile, abandonul si ucideraea sugarilor, conditii grele de munca, cresterea exponentiala a imbolnavirilor profesionale si o crestere a incidentei bolilor mintale. Printre cei care au pregatit reforma conceptiilor privind bolnavii mintalise numara si scriitorii Fracncoise-Marie Voltaire(1694-1778), Diderot (1713-1784) si H.G. Mirabeau (1749-1791). Printre primii reformatori a sistemului psihiatric se numara Vncenzo Chiarugi (1759-1820), care reueste sa introduca in 1788 la Spitalul Sf. Bonifacio din Florenta, un sistem in care nurse instruite corespunzator, ingrijeau bolnavii psihici sub directa supraveghere a medicilor. In lucrarea „De morbis artificum” (Despre bolile meseriasilor), Bernardino Ramazzini (1633-1714) descrie peste 50 de profesii expuse noxelor. Eforturile moderne privind sanatatea publica au aparut in Anglia odata cu Legea Elisabetana pentru saraci, din 1601, ce garanta asistenta medicala si ingrijire de nursing pentru saraci, orbi, si handicapati. Spre sfarsitul perioadei industriale opinia publica isi va schimba optica fata de persoanele care prestau activitati de nursing. Aceste grupuri constituite in special din persoane de sex
9
feminin si sprijinite de cele mai multe ori de ordine religioase, vor fi treptat inlocuite de femei murdare, betive, necinstite, numite „drojdia societatii”. Nursa era considerata cea mai umila dintre servitori, fiind obligata sa desfasoare o munca zilnica oboasitoare si prost remunerata. Aceasta perioada a fost denumita de istoriografi „epoca neagra a nursingului”. Una dintre cele mai importante descoperiri ale acestei perioade se refera la imunologia practica si anume la vaccinarea antivariolica. Inocularea copilului James Phipps cu vaccin antivariolic, la 14 mai 1796, de catre medicul generalist englez Edward Jenner a deschis cea mai importanta era in lupta cu microbii. Secolul XIX Un secol in care oamenii de stiinta continua sa aduca remarcabile contributii in diferite domenii de activitate, inclusiv in medicina. Georges Cuvier (1769-1832) intemeietorul anatomiei comparate si paleontologiei, Robert Brown (1873-1913) descrie existenta nucleului in celulele animale si vegetale, Mathias Schleiden (1804-1881) si Theodor Schwann (1810-1882) elaboreaza „teoria celulara” ca baza de organizare a structurilor animale si vegetale. Chimistul Louis Pateur (1822-1895) a reusit cateva descoperiri esentiale in microbiologie (teoria microbiana a bolilor infectioase), chimie (fermentatii, cristalografia) si imunologie, realizand vaccinuri impotriva holerei aviare, antraxului si turbarii. Robert Koch (1843-1905) a daruit medicinei importante descoperiri in domeniul mediilor de cultura a bacteriilor, etiologia antraxului, tuberculozei si holerei. Romanul Victor Babes (1854-1926) impreuna cu patologul Victor A. Cornil (1837-1908) publica prima carte de bacteriologie din lume. Tot el a fost descoperitorul fenomenului imunitatii pasive, perfectionand tratamentul antirabic prin asocierea vaccinului cu serul antirabic. In aceeasi perioada I.I. Mecinikov (1845-1916) si Paul Ehrlich (1854-1915) au descris principalele mecanisme de aparare a organismului in caz de infactie, punand bazele imunologiei. Dezvoltarea stiintelor va duce la aparitia unor mari clinicieni precum Rene T. Laennec (1781-1826) care introduce metoda aculatatiei in examinarea clinica. El a fost si cel care a inventat si a construit primele stetoscoape auriculare. Chirurgia va fi puternic influentata de 3 mari descoperiri: anestezia atribuita lui W.T. Morton (1819-1868), sistemul antiseptic introdus de Joseph Lister (1827-1912) si asepsia pasteuriana in 1893. Secolul XIX reprezinta o epoca importanta in formarea cadrelor sanitare si popularizarea cunostintelor medicale inclusiv pe teritoriul Romaniei de azi. In 1811 se infiinteaza la Bucuresti, Spitalul Filantropia, in 1838 este inaugurat Spitalul Brancovenesc iar sub conducerea lui Iosif Sporer (1780-1850) se va infiinta o scoala de moase. El va redacta pentru elevele sale manualul „Mestesugul mosirii pentru invatatura moaselor la Institutul maternitatii din Bucuresti”. Printre promotorii organizarii sanitare moderne se numara si medicii Carol Davila (1828-1884) si Nicolae Kretzulescu (1812-1900) initiatorul Scolii de mica chirurgie de la Spitalul Coltea.
In America prima asociatie de voluntari pentru sanatate, „Societatea doamnelor milostive” se constituie in prima jumatate a secolului al XIX-lea in New York si isi propunea intr-ajutorarea bolnavilor si saracilor. In 1877, Comitetul de femei al Misiunii din New York o angajeaza pe Francesca Root, absolventa primei clase de nursing Bellevue, pentru a acorda bolnavilor saraci, ingrijiri de sanatate si asistenta religioasa. In 1866 in Philadelphia ia nastere „Asociatia Nurselor Vizitatoare” ce presta ingrijiri la domiciliul bolnavilor. In jurul anilor 1840 apar primele departamente locale de sanatate iar in 1878 se infiinteaza Serviciul Spitalelor de Marina, o institutie care sa ofere ingrijiri marinarilor
10
bolnavi si infirmi, reusind in timp sa devina un model pentru organizarea serviciilor de sanatate publica in S.U.A. Lillian Wald si Mary Brewster, ambele nurse instruite, au reusit in 1893, organizarea unui serviciu pentru vizitarea la domiciliu a bolnavilor saraci. Lillian Wald considerata prima nursa pentru sanatate din SUA, implicandu-se activ in folosirea metodelor epidemiologice in campaniile de politica sociala pentru promovarea sanatatii, a condus la infiintarea companiilor de asigurari, care sa plateasca serviciile de nursing si impreuna cu Lee Fraskel a initializat primul program de nursing comunitar pentru muncitori, la Compania de Asigurare Metropolitana. Serviciul de nursing infiintat de Lillian Wald a avut o contributie importanta in organizarea nursingului comunitar, prin ingrijirile acordate la domiciliu platibile in rate, stabilirea unui sistem de salarizare pentru nurse, folosirea anunturilor publicitare in recrutarea de noi nurse, scaderea indicatorilor de morbiditate si mortalitate. In 1862, omul de afaceri Henry Durant publica cartea „O amintire de la Solferino”, cu aceasta ocazie propunand infiintarea in fiecare tara a unor societati de ajutorare a militarilor raniti in confrutarile armate. La 17 februarie 1863 la Geneva, impreuna cu bancherul Gustave Moynier, generalul G.H. Dufour, medicii Louis Appia si Theodore Maunoir formeaza un comitet cu scopul de a pregati o Conferinta internationala, in vederea discutarii unor aspecte legate de sprijinirea serviciilor sanitare si la acordarea de ajutor tuturor militarilor raniti. In luna octombrie 1863 reusesc organizarea acestei conferinte, ocazie cu care „Comitetul celor 5” se transforma in Comitetul International al Crucii Rosii, avand ca deviza: „pregatirea in timp de pace, pentru a fi de ajutor in timp de razboi”. La 8 august 1864 reusesc sa convoace, cu ajutorul guvernului elvetian, o Conferinta diplomatica, la care au luat parte 11 tari europene si SUA. Textul pregatit de Comitetul International, cunoscut sub numele de „Conventia pentru ameliorarea soartei militarilor raniti din armatele in campanie”, marcheaza o data importanta in istoria umanitatii. Conventia stipula: „Ambulantele, spitalele militare, personalul sanitar vor fi recunoscute ca neutre si ca atare vor fi protejate si respectate de catre beligeranti. Militarii raniti sau bolnavi vor fi luati in ingrijire de catre natiunea carei îi apartin.” Totodat s-a adoptat si semnul distinctiv, o cruce rosie pe fond alb, reprezentand culorile inversate ale steagului federatiei elvetiene, ca un omagiu adus neutralitatii Elvetiei. In timpul razbiolui ruso-turc din anul 1876, guvernul turc va inlocui cruce cu o semiluna rosie, fiind apoi urmata de majoritatea tarilor musulmane. In urmatorul deceniu 22 de state vor adera la aceasta conventie, fiecare dintre ele infiintandu-si Societati Nationale de Cruce Rosie. In aprilie 1919, cu prilejul Conferintei medicale internationale de la Cannes se va adopta propunerea ca activitatea Crucii Rosii sa se desfasoare inclusiv pe timp de pace. Astfel la initiativa lui H.P. Davison, va lua nastere la Paris in data de 5 mai 1919, Liga Societatilor de Cruce Rosie si Semiluna Rosie, ca federatie a Societatilor Nationale, avand ca deviza: „Per Humanitatem ad Pacem” (Prin umanitate spre pace). Secolul XX Secolul XX aduce cu sine accelerarea dezvoltarii fara precedent, in toate sectoarele de activitate, inclusiv in medicina si arta ingrijirilor de sanatate. La o luna de zile dupa ce W.C. Roentgen (1845-1923) descopera razele X, Henry Bequerel (1852-1908) pune in evidenta fenomenul radioactivitatii naturale. Marie Curie (1864-1934) impreuna cu sotul ei Pierre Curie (1859-1906), studiind fenomenul radioactivitatii, vor descoperi radiumul. Atat radiologia cat si izotopii radioactivi, reprezinta progrese fara precedent, care vor revolutiona metodele de diagnostic si tratament, ducand la dezvoltarea unor noi ramuri medicale precum ftiziologia, traumatologia, urologia,
11
angiocardiografia, radioterapia, etc. Legea segregarii genetice, postulata de botanistul W.J. Johannsen (1857-1917), va revolutiona biologia celulara iar postularea transmiterii ereditatii la nivelul celular, de catre T.H. Morgan (1866-1945) si echipa sa, genetica moleculara va evolua considerabil. Descrierea in anul 1900 a grupelor sanguine si a factorului Rhesus (Rh) de catre K. Landsteiner si a reactiei de fixare a complementului de catre Jules Bordet (1870-1960) si P.O. Gengnon (1875-1957), vor duce la dezvoltarea unor sectoare medicale precum imunologia, hematologia, genetica, antropologia, medicina judiciara. Dezvoltarea unor noi ramuri ale biologiei precum imunochimia, imunogenetica, imunopatologia, vor atrage dupa sine una dintre cele mai spectaculoase realizari ale secolului XX: transplantul de organe. Profesorul Cristian Barnard reuseste in 1967 efectuarea primelor grefe cardiace, ulterior chirurgia transplantului extinzandu-se si la alte organe interne ca rinichi, ficat, grefe intestinale, si de membre, etc. Descoperirea culturilor de tesuturi pusa la punct de Alexiss Carel (1873-1955) va deschide calea cercetarii in inframicrobiologie. Datorita tehnicilor culturilor de celule, s-a reusit obtinerea vaccinului antipoliomielitic. Dupa descoperirea sulfamidelor in anul 1938 de catre Gerhard Domagk (1895-1964), in 1944 o echpa a Universitatii Oxford, condusa de Sir Alexander Fleming (1881-1955), va reusi sa izoleze si sa stabilizeze primul antibiotic operant, penicilina, ce va atrage dupa sine sinteza unui numar important de alte antibiotice, revolutionand terapia bolilor infectioase. In paralel cu importantele descoperiri din domeniul medicinei in secolul XX vor incepe sa se dezvolte in toate tarile europene scoli pentru formarea asistentelor medicale. Fondatorii acestor scoli alaturi de puterea publica, vor cauta sa-si finalizeze initiativele de formare a cadrelor medicale si recunoasterea profesiei de asistent medical. Dupa Primul Razboi Mondial tarile beligerante se vor confrunta cu multe si complexe probleme de sanatate a populatiei lor. Desi timide si sporadice la inceput, semnalele trimise de catre lumea medicala guvernelor cu privire la starea precara de sanatate a populatiei din majoritatea tarilor europene, incep sa sensibilizeze opinia publica. Vor lua nastere asociatii nationale de lupta impotriva diferitelor maladii, ce aveau nevoie de profesionisti, capabili sa dezvolte strategii si sa intervina prompt in teren. Se va face apel la sistentele medicale, ale caror cunostinte profesionale vor cauta sa fie completate cu noi discipline precum fiziopatologia, epidemiologia, educatia sanitara, etc. In acest context campul de activitate al asistentelor medicale incepe sa se largeasca si in afara mediului spitalicesc, dand nastere la profesia de asistenta medicala. Necesitatea existentei unei astfel de specialitati va determina scolile sa-si diversifice oferta, formand si acest gen de profesionisti. Dupa cel de-al II-lea Razboi Mondial s-au produs schimbari majore in educatia de nursing, fiiind infiintate si extinse programele de nursing practic. Virginia Henderson (1897-1996) descrisa ca fiind prima doamna a nursingului, scripter, cercetator avid, vizionar, este considerata de multi cea mai importanta figura a nursingului secolului XX. A descris rolul asistentei medicale ca fiind substitutiv (inlocuind persoana), suplimentar (ajutand individul), si complementar (lucrand cu individul). Toate acestea cu scopul de a ajuta individul/pacientul sa se descurce, pe cat posibil singur. Incepand din 1960 Virginia Henderson a dat nursingului o varietate de definitii in cadrul carora functia principala o are asistenta. Una dintre acestea, clasica, este: “ asistenta face pentru altii, ceea ce ar face acestia, daca ar avea puterea, dorinta si cunostiintele necesare”; asistenta trebuie sa-l faca pe pacient sa devina independent de ea cat de repede posibil.
12
In ultimele decenii nursingul va evolua ca o profesie stiintifica, caracterizandu-se prin sporirea cercetarilor in randul profesionistilor si alcatuirea unei baze conceptuale de parctici.
13
CONCEPTE DE NURSING
SUPORT DE CURS
14
Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar pentru societatea de astăzi, multe din problemele individului tind să devină din ce în ce mai mult, probleme ale societăţii. Efectele extinse ale transformărilor care au loc în dinamica socială determină această schimbare de atitudine. În acelaşi timp, problemele majore ale societăţii se înscriu ca factori modelatori ai personalităţii individului. Respectarea individualităţii se conturează tot mai mult ca şi regulă esenţială a unei societăţi civilizate. În acest context, procesul de nursing, se defineşte ca un proces dinamic, adaptabil la cerinţele individului şi trebuinţele societăţii, mentinându-şi nealterat obiectivul principal, obţinerea unei mai bune stări de sănatate pentru individ, familie, comunitate.
Astăzi procesul de nursing a căpătat valenţe noi, rolul asistentului medical a devenit mai complex, în sensul lărgirii sferei de activitate, una dintre îndatoriri fiind aceea "de a diagnostica şi stabili atitudinea terapeutică adecvată pentru răspunsul individului faţă de o problemă de sănătate actuală sau potenţială”.
În centrul îngrijirilor de sănătate se află pacientul, dar el nu mai este perceput simplist doar ca un individ ce suferă de o anumita boală, ci este apreciat holistic ca o persoană cu necesităţi fizice, emoţionale, psihologice, intelectuale, sociale şi spirituale. Aceste necesităţi inter-relaţionează, sunt interdependente, de egală importanţă şi reprezintă fundamentul intervenţiilor asistentului medical ce va trebui să se adapteze la o infinitate de reacţii, manifestări, trăiri, relaţii interpersonale, generate de unicitatea profilului psihic al protagoniştilor implicaţi şi de specificul situaţiei concrete în care îşi desfăşoară activitatea.
Este important ca asistentul medical să fie familiarizat cu aspectul complex al naturii psihice umane, să înţeleagă că indivizi diferiţi au reacţii diferite faţă de aceeaşi problemă urmare a structurii lor unice de personalitate. Există mai multe accepţiuni ale conceptului de personalitate, dar cea mai folosită este aceea ce defineşte personalitatea ca fiind "organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului, inteligenţei şi fizicului unei persoane; organizare ce determină adaptarea sa unică la mediu” , (Eysenck).
Vom putea aprecia pe deplin un individ doar dacă îi vom cunoaşte mediul de viaţă şi activitate. Suntem ceea ce suntem şi devenim ceea ce devenim, în mare parte, datorită contextului social în care existăm şi ne desfăşurăm activitatea. Socializarea se realizează în interiorul diverselor grupuri umane (familie, şcoală, prieteni, colectiv de muncă). Grupul intermediază individului relaţia cu societatea şi cu sine. Individul dezvoltă concomitent şi continuu relaţii informaţionale cu lumea externă şi cu propria fiinţă, întreţinând la nivelul normalului, un echilibru între cunoaşterea de sine şi cunoaşterea realităţii. Fiecare ne naştem cu un potenţial uman care se valorifică şi se dezvoltă treptat pnn . socializare, asimilarea valorilor şi comportamentelor sub forma unei învăţări continue.
Conceptul holistic de apreciere a individului poate fi rezumat în câteva idei principale ce stau la baza susţinerii ştiinţifice a desfăşurării procesului de nursing: • individul este un tot unitar caracterizat prin integritate şi el reprezintă mai mult decât suma
părţilor sale componente; • individul este în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând materie şi energie cu acesta; • evoluţia fiziologică a individului este ireversibilă şi unidirecţională în timp şi spaţiu; • individul uman se caracterizează prin capacitate de abstracţie, imaginaţie, senzaţii, emoţii.
Toate aceste aprecieri subliniază evoluţia conceptului "îngrijirilor de sănătate" de-a lungul
timpului şi adaptarea acestuia la principiile de organizare actuală a sistemului sanitar, urmărind în principal rolul asistentului medical:
• asistentul medical reprezintă un element important al echipei medicale; • asistentul medical desfăşoară o activitate autonomă, cu competenţe bine stabilite;
15
• activitatea medicală nu vizează doar tratarea eficientă a îmbolnăvirilor, în prezent accentul se pune pe prevenirea bolilor şi promovarea stării de sănătate;
• rolul asistentului medical intervine atât în îngrijirea individului cât şi a comunităţii (promovarea sănătăţii, educaţia pentru sănătate).
Organizarea datelor culese în vederea întocmirii planului de îngrijire se poate face conform
unui model conceptual. Conceptele sunt necesare în nursing pentru a lega teoria de practică, iar pentru a fi complete trebuie să conţină elemente critice severe precum procesul de nursing, un scop anume, un raţionament, o specificare a rolului profesional, o descriere a clientului şi a aşezării clinice. I. Modelul conceptual al Virginiei Henderson În cartea sa, „Principii fundamentale ale îngrijirii nursing”, defineşte funcţia nursei astfel: „Rolul esential al nursei este de a ajuta individul bolnav sau sănătos prin activităţi ce contribuie la menţinerea sau redobândirea sănătăţii (sau sa-l asiste în ultimele clipe), pe care ar putea să le îndeplinească singur dacă ar avea puterea, voinţa sau cunoştinţele necesare, să-l ajute să facă aceasta pentru a-şi recâştiga independenţa cât mai repede posibil.” Modelul conceptual al Virginiei Henderson apreciază individul ca fiind un tot unitar caracterizat prin nevoi fiziologice şi aspiraţii denumite generic nevoi fundamentale. Acestea sunt: 1. A respira • respiraţia este procesul fiziologic prin care oxigenul din aerul atmosferic ajunge până la nivelul
celulelor, unde este folosit În reacţiile de oxido-reducere, dioxidul de carbon rezultat fiind eliminat din organism prin expiraţie;
• o respiraţie eficientă presupune şi o bună circulaţie deoarece sângele joacă rolul de transportor pentru gazele respiratorii;
• disfuncţia respiratorie atrage după sine o perturbare a Întregului orgamsm atât la nivel fiziologic şi fiziopatologie (hipoxie tisulară, hipercapnie) cât şi psihologic (senzaţie de sufocare, anxietate, teamă).
2. A bea şi a mânca Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea organismului adult, ea având un rol deosebit de important În buna desfăşurare a proceselor fiziologice ale organismului. Un individ poate supravieţui cu:
• 15% din funcţia normală a ficatului • 25% din funcţia normală a rinichilor • 35% din numărul total de hematii • 45% din suprafaţa de hematoză pulmonară • 70%din volumul plasmatic.
Reducerea volemiei cu mai mult de 30% este critică pentru supravieţuire. • aprecierea statusului volemic al pacientului se poate face pe baza examenului clinic şi a
investigaţiilor paraclinice dar cel mai simplu prin stabilirea bilanţului hidric aport - pierderi (intrări - ieşiri);
• deficitul de apă al organismului va fi corectat prin hidratare per os sau la nevoie prin administrare de soluţii perfuzabile coloidale sau cristaloide;
• excesul de apă al organismului impune restricţionarea aportului şi administrarea de diuretice;
16
• principalul mecanism fiziologic de reglare a cantităţii de apă din organism este reflexul de sete. La vârstnici acest reflex diminuă astfel că în mod obişnuit aceştia prezintă un anumit grad de deshidratare;
• o alimentaţie sănătoasă vizează mai multe aspecte: cantitatea alimentelor, calitatea acestora, ritmul de administrare;
• o dietă adecvată trebuie să asigure un aport suficient de nutrienţi, vitamine, apă şi săruri minerale, aport adaptat necesităţilor organismului.
3. Nevoia de a elimina • organismul este un sistem deschis în permanentă interacţiune cu mediul înconjurător, schimbând
cu acesta materie şi energie; • eliminarea satisface nevoia organismului de a îndepărta anumite substanţe nefolositoare rezultate
din metabolism sau digestie; • fiziologic eliminarea are loc la nivelul tegumentelor (transpiraţie), respiraţiei (expiraţie),
aparatului renal (diureză), aparatului digestiv (scaun), aparatului genital feminin (menstruaţie ); • în anumite condiţii patologice se produc modificări ale modalităţilor de eliminare ale organismului:
• transpiraţii abundente (coma hipoglicemică) ş hemoptizie (neoplasm pulmonar) • vărsături bilioase (colecistită) • vărsături explozive în jet, neprecedate de greaţă (tumori cerebrale) • hematemeză {vărsături cu aspect de zaţ de cafea ce apar în hemoragia digestivă
superioară) • hematurie (urină cu sânge) • tulburări ale tranzitului intestinal cu alternanţa constipaţie / diaree (tumori de
colon) • melenă (tumoră de colon) • amenoree (lipsa menstruaţiei - ovar polichistic).
4. Nevoia de a se mişca şi a avea o bună postură • nevoia de a te mişca şi a avea o bună postură reprezintă un aspect esenţial al mecanismului de
integrare a individului în mediul înconjurător şi orice disfuncţionalitate legată de această nevoie fundamentală are repercursiuni în plan fizic, psihic şi social;
• menţinerea independenţei de mişcare şi a unei bune posturi presupun integritatea structurală şi funcţională a sistemului osos, sistemului muscular, sistemului nervos, aparatului vestibular;
Putem întâlni: • paralizie - absenţa completă a forţei musculare, urmare a pierderii contractilităţii
musculaturii striate datorită întreruperii uneia sau mai multor căi motorii cortico- musculare;
• pareza - uşoară slăbire a forţei musculare; • hemiplegia - paralizia unei jumătăţi de corp; • monoplegie - paralizia unui singur membru; • paraplegia - paralizia jumătăţii inferioare a corpului; • tetraplegia - paralizia celor patru membre.
• apariţia deficitelor motorii atrage după sine o serie de alte modificări: ◦ tendinţa de limitare a folosirii părţii afectate; ◦ nesiguranţa echilibrului; ◦ mersul cu paşi mici; ◦ diminuarea încrederii în sine; ◦ teama de a nu cădea;
17
◦ nervozitate, nelinişte. 5. Nevoia de a dormi şi a se odihni
• somnul reprezintă o extindere a procesului de inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale, expresia somatică a unei decuplări temporale a individului faţă de mediul exterior.
• Necesarul fiziologic de somn diferă după vârstă: � la copii 12-14 ore � la adulţă 7-9 ore � la vârstnici 5-7 ore; � odihna şi somnul în bune condiţii şi timp suficient sunt indispensabile unei bune funcţionări
a organismului la randament maxim; � oboseala se defineşte ca fiind acea stare temporară a organismului care apare în urma unui
efort excesiv sau de prea lungă durată şi care se anulează ca urmare a unei perioade de odihnă;
� numeroase observaţii şi experimente au demonstrat că oboseala nu este un element periferic, legat de organele efectoare (sistemul muscular) ci un fenomen central, nervos, legat fie de consumarea substanţei excitative a neuronilor, fie de cauze fiziopsihice mai complexe (tipul de sistem nervos, experienţa de adaptare la mediu a individului);
• asistentul medical va trebui să diferenţieze: � oboseala patologică - care este parte a tabloului clinic al anumitor boli (hepatită,
tuberculoză, diabet) � oboseala fiziologică - normală; � remediul cel mai bun al oboselii nu este întotdeauna odihna înţeleasă ca şi stare de
inactivitate absolută, simpla întrerupere a activităţii şi aşteptarea pasivă a refacerii energiei cheltuite;
� nu orice fel de repaus, indiferent de moment şi condiţii este reconfortant � odihna cea mai eficace constă în alternare a raţională a unei activităţi cu alta. Acest
mod de odihnă a fost numit odihnă activă şi a căpătat o largă răspândire după fundamentarea sa ştiinţifică (de către LM. Secenov).
Principiile odihnei active:
a). una şi aceeaşi activitate, de aceeaşi intensitate trebuie să se adreseze, alternativ unor organe simetrice;
b). activităţile bazate în mod predominant, pe primul sistem de semnalizare (mimica, gestica) trebuie să fie alternate cu cele bazate, în mod predominant pe cel de-al doilea sistem de semnalizare (limbajul);
c). să nu se treacă la introducerea activităţii de variaţie mai înainte de a semnala oboseala în activitatea principală, avându-se însă grijă ca alternare a activităţii să nu se facă prea târziu;
d). activitatea secundară să nu fie mai obositoare decât cea principală. 6. Nevoia de a se îmbrăca şi dezbrăca • omul este o fiinţă socială. Integrarea în grup se ţace pe baza unor comportamente învăţate, a
unor valori asumate. Îmbrăcămintea are valoare practică (protejează corpul de variaţiile climei) dar şi valoare de simbol (exprimă personalitatea şi unicitatea individului);
• dificultatea sau imposibilitatea de a se îmbrăca, dezbrăca, de a purta îmbrăcăminte adecvată este percepută de către individ ca o lezare a libertăţii sale cu implicaţii în percepţia sentimentului de demnitate şi autorespect.
18
7. Nevoia de a menţine temperatura corpului în limite normale • menţinerea constantă a temperaturi corpului, în ciuda variaţii lor termice exogene ŞI a diverselor activităţi ale organismului, implică intervenţia adecvată a unor modificări funcţionale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice, endocrine, etc.) coordonată prin mecanismul de termoreglare, controlat de centrii hipotalamici, ce menţin permanent şi dinamic echilibrul între producerea şi pierderea de căldură din organism; • temperatura corpului este menţinută constantă, în condiţiile unor mari modificări ale temperaturii mediului. Fiind influenţată de o serie de factori fiziologici (starea de somn sau de veghe, digestie, activitatea fizică, etc.) temperatura corpului prezintă variaţii ciclice, având valori minime între orele 4-6 dimineaţa şi atingând valori maxime, care în general nu diferă cu mult de 0,50 C faţă de cele matinale, între orele 16-17 după-amiaza; • perturbările mecanismului de termoreglare conduc la apariţia a două situaţii cu particularităţi distincte: hipotermia, hipertermia. 8. nevoia de a fi curat, Îngrijit, de a-ţi proteja tegumentele şi mucoasele • definiţia completă a stării de sănătate este aceea ce o apreciază ca fiind starea de bine bio-psiho-social; 3 • starea de bine biologic presupune integritatea funcţională a structurilor organismului şi la aceasta contribuie şi protejarea tegumentelor şi mucoaselor, prin menţinerea curăţeniei şi igienei personale; • nevoia de a fi curat şi îngrijit, presupune un comportament învăţat, reflectă o anumită trăsătură de personalitate şi indică un anumit nivel de înţelegere şi respect al individului; • deficitul în satisfacerea acestei nevoi fundamentale, necesită implicarea activă a asistentului medical atât în suplinirea măsurilor elementare de igienă cât mai ales în însuşirea de către pacient a anumitor deprinderi. 9. Nevoia de a comunica • comunicarea reprezintă una dintre trebuinţele fundamentale, de ordin spiritual a oamenilor, fiind
o modalitate esenţială de interacţiune psihosocială, un schimb de mesaje între interlocutori, menit să realizeze o relaţie interumană durabilă determinând menţinerea ori modificarea comportamentului individual sau de grup;
• comunicarea interumană se realizează cu ajutorul limbajului verbal sau nonverbal prin care se schimbă mesaje (informaţii, simboluri, semnificaţii, idei, sentimente, intenţii, etc.) pentru a influenţa, mai ales calitativ, comportamentul celuilalt;
• a comunica eficient şi expresiv cu ceilalţi înseamnă: ◦ să convingi, ◦ să poţi dezvolta gândirea, afectivitatea, personalitatea, ◦ să informezi inteligibil şi să înţelegi corect semnificaţia mesajului, ◦ să sesizezi şi să conştientizezi reacţiile, atitudinile şi modificările comportamentale ale
interlocutorului; • în cadrul procesului de nursing comUnIcarea are un rol esenţial, ea fiind o unealtă de influenţare şi modificare a comportamentului pacientului, în sensul înlăturării sentimentului de teamă şi nesiguranţă, urmărind creşterea încrederii în sine, urmare a înţelegerii corecte a situaţiei sale; • este important ca în procesul de comunicare asistenta să folosească un limbaj adecvat şi accesibil pacientului.
19
10. Nevoia de a evita pericolele • individul sănătos este capabil să reacţioneze adecvat la variaţiile continue ale parametrilor
mediului exterior prin mecanisme de adaptare dezvoltate ontogenetic şi filogenetic, ceea ce îi asigură menţinerea homeostaziei mediului intern şi a echilibrului psihic, conferindu-i sentimentul de siguranţă;
• prezenţa bolii este de fapt o ameninţare a "stării de bine bio-psiho-social", ce vizează integritatea funcţională a structurilor organismului şi sentimentul încrederii în propriile forţe; pacientul se simte vulnerabil, nesigur, expus pericolelor, chiar dacă uneori nu-şi exteriorizează sentimentele;
• în aceste condiţii este importantă asigurarea unui climat de încredere, înţelegere şi suport din partea echipei de îngrijire, în concordanţă cu caracteristicile pacientului: vârsta, inteligenţa, stilul de viaţă, credinţe le şi valorile sale, experienţele anterioare.
11. Nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori, de a practica religia
• nevoia de a acţiona conform propriilor convingeri şi valori exprimă necesitatea individului de a-şi afirma apartenenţa la un anumit grup social ceea ce în esenţă îi conferă sentimentul de siguranţă;
• valorile sunt calităţile pe care le capătă pentru om elementele realităţii (obiecte, procese, acţiuni) privite prin prisma unei atitudini (politice, juridice, morale, estetice, religioase) a unei colectivităţi umane (categorie socială, naţiune);
• numeroase cercetări au evidenţiat că practicarea religiei contribuie la menţinerea echilibrului
• psihic al individului, acţionând prin mai multe mecanisme: ◦ credinţa (care încurajează serenitatea), ◦ sentimentul de apartenenţă la un grup care te susţine, ◦ valorizarea obişnuinţelor unei vieţi regulate (care încurajează mulţumirea);
• este evident faptul că asistentul medical trebuie să dea dovadă de disponibilitate, compasiune şi toleranţă faţă de pacienţii care au stiluri de viaţă, atitudini şi sisteme de valori diferite de ale sale. Ea va trebui să-şi supravegheze şi să-şi controleze comportamentul propriu astfel încât binele pacientului să rămână principala motivaţie a acţiunii sale, tot timpul. 12. Nevoia de autorealizare
• a fi preocupat în vederea realizării personale reprezintă o nevoie fundamentală de ordin superior a individului ce implică atingerea potenţialului său maxim prin valorizarea configuraţiei unice a personalităţii, creativităţii, proceselor cognitive, structurilor afective şi volitive;
• când această nevoie nu este satisfăcută apare sentimentul de frustrare (imposibilitatea de a-ţi îndeplini o dorinţă sau a-ţi exercita un drept) cu reperrcursiuni asupra sentimentului de stimă şi încredere în sine;
• se poate spune că nevoia de realizare şi autorealizare corespunde unei trebuinţe intrinseci de interacţiune cu realitatea înconjurătoare şi se exprimă în mod diferit în funcţie de vârstă, sex şi condiţiile socio - culturale în care se dezvoltă individul.
13. Nevoia de a se recreea
• activităţile recreative şi ludice sunt parte importantă a vieţii individului, esenţiale în menţinerea echilibrului sau interior asigurând relaxarea fizică şi psihică;
• jocul şi activităţile agreabile în general au implicaţii benefice certe în desfăşurarea proceselor afectiv emoţionale (sentimentul de mulţumire, bucurie, plăcere) asigurând
20
condiţii proprice de afirmare a personalităţii, facilitând interrelaţionarea cu indivizi cu preocupări asemănătoare.
14. Nevoia de a învăta cum să-ţi păstrezi sănătatea • fiinţa umană, se află în permanentă interacţiune cu ambianţa socială şi materială, cu semenii, cu
natura, cu situaţiile pe care le stăpâneşte, provoacă, anticipează, rezolvă, precum şi cu sine însuşi;
• învăţarea este modalitatea de asimilare a cunoştinţelor şi de formare intelectuală, emoţională şi voliţională, de elaborare a deprinderilor, a conştiinţei şi a comportamentului social cult;
• prin învăţare personalitatea umană se construieşte, se menţine şi se regenerează permanent. Implicată în educaţia pentru sănătate a individului şi a comunităţii, asistentul medical contribuie activ la acumularea de cunoştinţe, atitudini şi deprinderi în scopul menţinerii sau redobândirii sănătăţii. Modelul conceptual al Virginiei Henderson permite o apreciere globală a individului ca un tot unitar ce reprezintă mai mult decât suma părţilor sale componente, având particularităţi ce îi conferă unicitate. II. Modelul conceptual al lui Abraham Maslow
Psihologul american Abraham Maslow afirmă că individul uman este rezultatul interacţiunii dintre nevoile sale fundamentale şi realitatea mediului înconjurător. Nevoile fundamentale pot fi ierarhizate în ordinea priorităţilor pe cinci niveluri diferite interconectate între ele: 1. Nevoi fiziologice:
• asigură menţinerea homeostaziei mediului intern • includ trebuinţe organice (respiraţia, nutriţia, excreţia, menţinerea temperaturii organismului)
dar şi nevoi psihologice (nevoia de odihnă şi somn, evitarea durerii) • nevoile sexuale sunt importante pentru individ dar nu indispensabile. Sexul este esenţial pentru
supravieţuirea speciei nu a individului. 2. Nevoia de siguranţă şi securitate
• include siguranţa şi securitatea fizică (apărare, adăpost, locuinţă) şi psihică (confort, protecţie) . 3. Nevoia de apartenenţă şi afectivitate, nevoi sociale
• apartenenţă la un grup social (familie, prieteni, colegi de muncă) • integrare şi acceptare • iubire şi înţelegere.
4. Nevoia de stimă şi respect
• recunoaştere şi apreciere • consideraţie • recunoştinţă • valorizare.
5. Nevoia de cunoaştere, autocunoaştere
• a ştii, a înţelege • a rezolva • a crea.
21
Ierarhizarea trebuinţelor individului permite aprecierea sa pe ansamblu şi se dovedeşte a fi extrem de utilă în organizarea procesului de nursing permiţând adaptarea intervenţiilor asistentului medical la nevoile pacientului. Evoluţia spre o nevoie superioară se poate realiza doar atunci când nevoia inferioară este pe deplin satisfăcută, de aceea această ierarhizare mai este cunoscută sub denumirea de "piramida sau spirala trebuinţelor individului uman". III. Modelul conceptual Hildegard Peplau Hildegard Peplau, nursă de psihiatrie, a prezentat în 1952 modelul teoretic „Relaţiile interpersonale în nursing”, unde nursingul este un „proces terapeutic interpersonal important…Nursingul este un instrument educativ, o forţă matură care ţinteşte să promoveze mai departe mişcarea personalităţii în direcţia curativă, constructivă, productivă, personală, şi existenţa comunităţii”. Peplau foloseşte termenul de “nursing psihodinamic”, descriind si cele patru faze ale acestei relaţii:
◦ orientarea - pacientul şi nursa identifică problema de boală ◦ identificarea – pacientul cunoaşte nursa şi apoi acceptă ajutorul ◦ exploatarea – pacientul se foloseşte de ajutorul nursei ◦ rezoluţia – pacientul acceptă noile obiective în mod voluntar
IV. Modelul conceptual Ida Jean Orlando Ida Jean Orlando a identificat patru practici pe care le-a considerat de bază pentru nursing (observarea, raportarea, înregistrarea şi îndeplinirea acţiunilor, pentru şi cu pacientul) descriind două tipuri de acţiuni nursing:
• Acţiuni nursing planificate sunt cele care stabilesc sau satisfac nevoile imediate ale clientului
• Acţiuni nursing automate sunt cele care au fost decise pe alte considerente decât pe nevoile imediate ale clientului, dar acestea sunt consecvent ineficiente.
Teoria lui Orlando este specifică interacţiunii nursă-pacient. Scopul asistentului este de a determina şi de a răspunde nevoilor imediate ale pacienţilor şi de a îmbunătăţi starea lor, prin scutirea de suferinţă sau disconfort. Orlando pune accentul pe acţiunea planificată (mai degrabă decât pe acţiunea automată), bazată pe observarea comportamentului pacienţilor verbală şi non-verbală, care duce la o anumită concluzie, confirmată sau neconfirmată de către pacient, ducând la identificarea de către nursă a necesităţilor pacientului, putând astfel să-i ofere acestuia o îngrijire medicală eficientă.
22
V. Modelul conceptual Dorothy Johnson sau Modelul Sistemelor comportamentale care se concentrează pe compotramentul pacientului luat
ca un întreg organizat si integrat, format din 7 subsisteme strâns legate între ele: ◦ ataşamentul ◦ dependenţa ◦ ingestia ◦ eliminarea ◦ sexualitatea ◦ agresiune/protecţie ◦ realizarea
Al 8-lea subsistem – reintegrarea - a fost adăugat mai târziu în 1997 de Holaday. Fiecare subsistem îndeplineşte sarcini specializate pentru sisteme integrate si fiecare este structurat prin 4 elemente motivaţionale precum scop, set, alegere şi acţiune/comportament. Funcţia nursingului este să ajute restaurarea echilibrului fiecărui subsistem şi să prevină în viitor tulburările sistemului.
VI. Modelul conceptual Dorothea Orem Dorothea Orem se bazează pe 3 concepte: autoîngrijirea, deficitul de auto îngrijire şi sistemul nursing. Modelul se centrează pe abilitatea fiecărui individ de a realiza autoîngrijirea. În acord cu acest model există 3 categorii de cerinte pentru autoîngrijire:
• Cerinţe universale – asociate cu procesul vieţii şi menţinerea integrităţii structurale şi funcţionale
• Cerinţe de dezvoltare - asociate cu procesul de creştere şi dezvoltare în diverse stadii ale ciclului vieţii
• Cerinţe determinate de starea de sănătate – deviaţii de la sănătate, de la deviaţii structural funcţionale sau constituţionale/defecte genetice.
În modelul Dorothea Orem scopul nursingului este să ajute oamenii să-şi satisfacă propriile cerinţe de auto îngrijire. D. Orem a identificat 3 tipuri ale sistemului nursing:
• Sistemul complet compensator – compensarea în totalitate a incapacităţii pacientului de a îndeplini activităţile de autoîngrijire, sprijin şi protecţie.
• Sistemul parţial compansator – compensarea parţială pentru pacienţii care sunt incapabili de a îndeplini activităţile de autoîngrijire.
• Sistemul de sprijin şi educaţie – nursa ajută pacienţii care sunt capabili şi pot învăţa activităţi de autoîngrijire, îi asistă pe ei în luarea deciziilor şi-i ajută să dobândeasca îndemânări şi cunoştinţe.
VII. Modelul conceptual Levine Imaginat de Myra Levine, numit şi Modelul Conservării are la bază trei mari concepte: integritate, adaptare şi conservare. Acesta se concentrează pe indivizi ca fiinţe holiste iar domeniul major de interes este menţinerea persoanei ca un întreg. Myra Levine a sugerat 4 principii ale menţinerii conservării, care au ca scop să faciliteze adaptarea pacienţilor:
• Conservarea energiei pacientului – conservarea resurselor energetice, fiziologice şi psihologice ale idividului
• Conservarea integrităţii structurale – conservarea formei şi funcţiilor corpului pacientului • Conservarea integrităţii personale – menţinerea stimei de sine şi a identităţii psihologice a
pacienţilor
23
• Conservarea integrităţii sociale – păstrarea familiei, comunităţii şi afilierilor culturale ale pacientului
În esenţă, Levine vede viaţa individului ca un proces a menţinerii integrităţii prin adaptare, facilitată prin adaptare. Levine a notat că modelul ei este potrivit pentru investigarea interfeţei dintre mediile intern şi extern ale persoanei. VIII. Modelul conceptual Imogene King Conform lui Imogene King, „Procesul de nursing este un proces interpersonal de acţiune, reacţiune şi interacţiune, în cadrul căruia nursa şi pacientul împărtăşesc informaţiile despre percepţiile lor în, în timpul unei situaţii care necesită îngrijiri.” Interacţiunea sistemelor cadru şi obiectivele îngrijirii, se concentrează asupra indivizilor, asupra relaţiei lor interpersonale şi contextul social prin 3 sisteme ce interacţionează între ele: personal, interpersonal şi social. În fiecare dintre aceste 3 sisteme, King a identificat concepte ce furnizează un concept structural, descriind procesele în fiecare dintre cele trei sisteme:
◦ Sistemul personal ◦ Percepţia ◦ Interesul personal ◦ Imaginea corpului ◦ Creşterea şi dezvoltarea
◦ Timp ◦ Spaţiu
◦ Sistemul interpersonal ◦ Rolul ◦ Interacţiunea
◦ Comunicarea ◦ Înţelegerea ◦ Stress-ul
◦ Sistemul social ◦ Organizare ◦ Putere ◦ Autoritate ◦ Statut ◦ Factorul decizional
Prin Modelul King, domeniul nursingului include promovarea, menţinerea şi restaurarea sănătăţii. IX. Modelul conceptual Betty Neuman În 1972 Betty Newman enunţă aşa numitul „Model al sistemelor în îngrijirile de sănătate”, este concetrat pe persoană ca un sistem complet, cu subpărţi ce reprezintă un sistem deschis, compus din 5 variabile care interacţionează între ele: fiziologică, psihică, socio-culturală, de dezvoltare şi spirituală, având o reprezentare grafică sub forma unor cercuri concentrice. Interacţiunea acestor variabile determină cantitatea de rezistenţă a unui individ, care poate creşte împotriva factorilor de stress. În centrul protecţiei persoanei este prima linie de apărare împotriva stressorilor, care este o linie linie flexibilă de rezistenţă, reprezentată de factorii interni care ajută să se apere împotriva stressorilor. Următoarea barieră de protecţie este linia normală de apărare, ce include factori ca: stilul persoanei de a face faţă, etapa de dezvoltare. Frâna finală împotriva stressorilor este o linie flexibilă de apărare compusă din factori dinamici care pot varia în răspunsul la diferite circumstanţe.
24
În Modelul Neuman persoana menţine echilibrul şi armonia între mediile interne şi externe, prin adaptare la stress şi prin apărarea împotriva tensiunii producătoare de stimuli. Primul scop al nursingului este să ajute la atingerea şi menţinerea stabilităţii clientului. X. Modelul de adaptare Roy În viziunea lui Callista Roy, fiinţele umane sunt sisteme adaptative bio-psiho-social, care au capacitatea de a face faţă la schimbarea mediului, prin procesul de adaptare. Conform Modelului Roz în sistemele umane există 4 subsisteme: nevoi fiziologice, conceptul de sine, rolul funcţional şi interdependenţa. Aceste subsisteme constituie moduri adaptative care furnizează mecanisme pentru a face faţă stimulilor de mediu şi schimbării. Modelul de adaptare legat de nevoile fiziologice este interesat de nevoia pentru integritate fiziologica. Modelul adaptativ al conceptului de sine se adresează nevoii de integritate psihică. Modurile de adaptare ale rolului funcţional şi interdependenţa se concentrează pe nevoia de integritate socială. Scopul nursingului în acord cu acest model este să promoveze adaptarea individului în cele patru moduri, pe durata sănătăţii şi a bolii. Nursingul de altfel reglează stimulii care afectează adaptarea. Intervenţiile nursing, în general, dau forma creşterii şi descreşterii, modificării, retragerii sau menţinerii stimulilor interni şi externi care afectează adaptarea.
