AUREL PANTEA › images › pdf › 101_1.pdf · spre Europa nordică, nicidecum spre cele...

poemul invitat

AUREL PANTEA

SCRIE, BĂ!

Gînduri fade. Dispersie lentă. Viaţa interioară: inexistentă. Salut cunoscuţi vagi. Fără memorie, fără gînduri, fără dorinţă de acţiune. Întins. Ca o piele. Nimic interior. Doar decoruri. Transpir în umbra

clădirilor voievodale. *

În parcul de sus al oraşului, nimic suspect, bătrîni şi adolescente. Piele încreţită, ochi lăcrimoşi, gambe înnebunitoare, priviri şi rîsete sub

tei impasibili. Miresmele vieţii coboară într-un oraş de dedesubt. Fluviul invizibil al unei dezagregări lente.

* Scriu aritmic. Mă livrez capriciilor memoriei. Memoria e, ea însăşi,

discontinuă. Singurele momente de eventuală construcţie sînt scenele. Scriu, ca să zic aşa, pe scene. Stau în faţa trecutului şi el vine ca o curvă şi mi se

oferă. Scrie, mă!*

Am o noapte lungă. Îmi suport insomniile. Sînt foarte frecvente. Ascult muzică gregoriană. Linişte deasupra vulcanului. Să fii singur. Să fii singur şi să nu vrei asta. Urăsc, în continuare. Alcool şi muzică. Să urăşti, clamîndu-ţi

ranchiuna, gîndirea fără cer.*

Am puterea de a mă judeca. Îmi simt toate păcatele. N-am nevoie de judecata altuia pentru a ajunge la starea de pocăinţă. Înţeleg aproape toate păcatele

celuilalt. N-am nici o toleranţă faţă de ale mele. Dar continui să le săvîrşesc. Omul din subterană din mine găseşte luminile spre ziuă fără mediatori, în afara unuia singur, de care mi-e ruşine. Fireşte, Christ. Nu ştiu cît mă mai îngăduie.

*Ea tînără, în furiile timpului,/ şi ele tinere,/ un anotimp plin/ de guri,/ în faţă cu alt anotimp/ încărcat de guri şi mai rapace,/ Doamne, cruţă

sîngele/ ce-Ţi spală faţa/ şi dă-i alte răsărituri.*

Azi, doar realismul crunt al vieţii. Cineva ştie şi va ataca. Fiecare, în singuratatea lui, încearcă să înveţe viaţa de învins./ Nu toţi reuşesc./Ştiu, Doamne că eşti Atotputernic şi Bun,/ dar e atît de multă moarte.

*Simţi că e iarnă/ şi că se desparte suflet de suflet,/ iar partea din noi/ ce nu se va arăta vreodată/ se îndepărtează,/ fără explicaţii,/ astea, tot timpul, au avut

ultimul cuvînt/ şi au încurcat lucrurile,/ priveşte acest apus al graiurilor şi taci/pentru că, iată vin sărbătorile trupurilor,/ şi rămîn linişti mari,/ şi trupurile

îndură tăceri,/ şi pe urmă tăcerile se adaugă/ unor melodii ce se aud/ cu auzul nostru de pe urmă,/ cînd o divinitate priveşte în limbajele noastre/ cum ne prăpădim,/ cum ne ocupă tăceri fără îndurare,/ şi în privirile ei se

aude un plîns fără seamăn.O să pierd, o să pierd/ trupul viu,/ o să-mi fie ocupată viaţa de trupul

amintit,/ prin cămări cu umbre,/ prin odăi unde pătrund lumini depărtate,/ o să-mi aduc aminte, ca şi cum aş trăi din nou,/ trupul viu,/ prin lumini

moi, trupul viu va fi trup amintit/ şi nu va mai fi sortit să piară,/ şi timpul, da, timpul/ se va face bun,/ se va umple de dragoste/ şi va cînta cîntece de

pieire,/ cum numai timpul ştie să cînte, cînd se simte îndrăgostit.*

Acum, amintindu-mi-te, revăd/ lentoarea gesturilor,/ atît de lente, că timpul devine vizibil/ şi apare chipul pur al absenţei.

*Ies din noi negustori/ şi dispar în mesagerii opace,/vindem lumină,

cumpărăm lumină,/ pe chipurile noastre înfloresc surîsuri de cămătari,/ dintr-un cer de cifre/ cad peste noi fîşii de suflete numărate,/ imaginea

mielului ce se va naşte/ se oglindeşte pe lame de cuţit.*

Bestia nu are gură,/ ea nu cunoaşte sălbăticia,/ e tandră,/ ea îţi spune că te iubeşte,/ şi te consumă,/ în fiecare zi îţi aduce dovezi de dragoste,/ iar tu dispari treptat,/ dar din asta e făcută bestia,/ din iubiri pe moarte,/ din apusuri,/ şi din enervarea că dincolo/ de limbajul acestui poem,/ ea se

întrupează, şi se întrupează, şi se întrupează/ în mari horcăieli,/ în irezistibile cînturi ale nimicitorului,/ în surîsurile ei tot timpul e seară,/ ea apare, cînd,

în lume,/ se aud corurile epuizaţilor.*

Mi-e egal, mă dedau anotimpului,/ unde nu e nici ură, nici iubire,/ ci doar nesăţioasa stare gri,/ din ea abia mai răzbat voci îndepărtate de morţi,/ încă nu e ordine acolo,/ pînă la stadiul mineral mai trebuie să se spună/ cîteva

poveşti despre moarte

(…)

V I A Ţ A R O M Â N E A S C Ă2

editorial

NICOLAE PRELIPCEANU

MAREA REVOLUŢIE DIN SEPTEMBRIE

Prima referinţă la vederea valurilor de refugiaţi din ţările arabe spre Europa nordică, nicidecum spre cele mediteraneene, în ge-neral gintă latină, precum Italia, Franţa, Portugalia, Spania, dar şi

Grecia, bună, aceasta din urmă, doar ca trambulină-pod spre celelalte, prima referinţă este, spuneam, la năvălirile popoarelor barbare, poreclite de limba de lemn comunistă (căci există şi una de lemn democrată sau capitalistă) po-poare migratoare. Năvăliri care au dat naştere Evului Mediu şi, în cele din urmă, Europei de azi. Dar popoarele alea veneau in corpore. Noua limbă de lemn le spune celor care au plecat în această excursie, sute de mii de bărbaţi viguroşi, cu blugi şi rucsaci, gardaţi de câteva mii (poate) de femei cu copii mici şi bătrâni, migranţi şi refugiaţi de război. Când ei sunt mai mult refugi-aţi economici, ca şi cei de demult, de altfel. De unde concluzia – a câta? – că mintea omului e limitată şi metodele ei de acoperire a adevărului gol-goluţ de asemenea.

Dar, ca mai totdeauna, există şi o a doua referinţă, poate mai apropriată. Aceasta trimite la asaltul Palatului de Iarnă de către grupul de descreieraţi ai lui Lenin, în fond, un fel de intrare în forţă într-o clădire - simbol al puterii despre care informaţii mai recente şi mai libere spun că era părăsit până şi de gărzile sale. Atunci, această năvălire era vârful de lance al unei nemulţumiri crescânde a sărăcimii ruseşti faţă de averile nemăsurate ale bogăţimii tot ru-seşti. Sigur, nu mujicii, cei mai oropsiţi, năvăleau acolo, ci, probabil, bărbaţi puternici şi nu tocmai morţi de foame cum or fi fost mulţi dintre cei dintâi, cum şi acum, nu cei mai nenorociţi refugiaţi de război siriano-islamo-kurd sunt în prima linie a fugitivilor, ci alţii, mai în puteri, care profită de jindul sărăcimii faţă de bogăţia Vestului pentru a-şi reaşeza viaţa, oricum, mai di-ficilă acolo, în Orientul Mijlociu, decât – cine ştie – în Germania sau ţările nordice. Cum legile Antichităţii erau vagi şi inaplicabile, năvălitorii de-atunci veneau cu „oaste şi război ca să-i certe“ pe cei din lumea – atunci – întâi. Azi, aflându-se de legile clare, umaniste, ale Europei şi mai ales ale celei de nord,

mâna întinsă e mai de efect. Cei de azi vin cu mâna întinsă, dar ştiu să dea şi cu pietre, atunci când nu li se răspunde conform aşteptărilor.

Cum a devenit Germania un Eldorado e o întrebare pe care şi-o poate pune fiecare singur. După ce a fost terasată de bombardamentele distrugătoare anglo-americane şi de năvălirea aşa zisei Armate Roşii din partea cealaltă, iat-o acum învingătoare de drept în această cursă, care a început, pentru ei, cu un război autodistrugător, lansat de descreieratul lor de data aia. În paranteză fie zis, descreieratul ruşilor, cum-necum, a învins şi şi-a terasat el ţara, în timp ce pe descreieratul nemţilor l-au învins alţii, deschizându-le drumul oamenilor normali să-şi facă o ţară, chiar dacă nu ca „soarele sfânt de pe cer“, în orice caz capabilă să atragă azi, cum spun unii politicieni, greşit după părerea mea, „toată mizeria lumii“. Greşit pentru că nu toată mizeria lumii se revarsă acum spre ei, ci partea ei cea mai descurcăreaţă. Mizeria lumii rămâne pe loc şi moare acolo, fie sub bombe, fie sub legea şariei. Politicienii care conduc ţările vizate, ba chiar consiliile europene şi nu mai ştiu ce comisii, ar trebui să reţină numai partea aflată într-adevăr în mizerie din cei care vin, femeile cu copii mici, bătrânii, din raţiuni umanitare absolut explicabile pentru această lume şi deloc intrate în calculele celeilalte, adică cei pe care mai descurcăreţii îi poar-tă cu ei ca pe un scut, iar pe toţi semi-reuşiţii acelei lumi islamice să-i trimită de unde au venit. O să-mi spuneţi că asta trebuiau să le facă cei din lumea întâi şi disidenţilor regimurilor comuniste, dar vă atrag atenţia că aceia erau puţini şi nu scăpau aşa de uşor spre Vest şi, în orice caz, nu cu sutele de mii.

Întotdeauna cei flămânzi au fost atraşi de mesele bogate la care stăteau alţii şi au visat să-i dea jos pe ăştia, pe bogaţi, de pe scaune, ca să le ia locul. Lève-toi que je m’assois. De ce n-ar fi şi acum la fel? De altfel Marea Revo-luţie din Septembrie a fost pregătită încă de ambarcaţiunile, totuşi nu atât de ritmice, mai episodice, care umpleau de mai demult – cum vine vara, lumea o porneşte să navigheze. Spre ţărmuri mai fericite cred componenţii ei – In-sula Lampedusa din sudul Italiei. Ce ecouri stârneşte acest nume în mintea şi inima unui cititor! Ca să nu mai spun că şi opera aceluia îşi alesese tocmai sfârşitul unei lumi şi începutul alteia ca lichid amniotic. E drept, şi una şi alta se considerau a fi, încă, acelaşi popor.

Circulă o expresie care spune că „se primeneşte sângele Europei“. În alte vremuri, se spunea că boierii români primeneau sângele familiilor lor făcând copii cu ţigăncile de la cuhnii, de prin curte sau de pe moşie. Iată că, în vremuri mai democratice, formula îşi recapătă drepturile şi viteza de croazie-ră, ea putând fi auzită, cel puţin în mediile umaniste româneşti, destul de des şi de la diverse persoane, nu întotdeauna în contact unele cu altele ca să şi-o poată muta din gură-n gură. Dacă le spui acestor purtători de vorbe străine,


impersonale aş zice, cele de mai sus, ei te acuză că nu ai sentimente umane. Ai, dar ele nu îţi împiedică raţiunea să funcţioneze. Ciudat că, în timp ce limbile europene se primenesc cu anglisme berechet, sângele o ia în cu totul altă direcţie, spre est. Cât despre primenirea sângelui, asta o să mai dureze, pentru că noii veniţi nu sunt deloc decişi să se amestece cu europenii, ci cam dimpotrivă, să scape de ei. Lève-toi…? Iar dacă nu te ridici, te ajută ei…

Şi totuşi, aşa e, se schimbă, dacă nu sângele Europei, măcar compoziţia populaţiei sale. Aşa cum s-a schimbat şi atunci, demult, la naşterea Evului Mediu, când a căzut Imperiul Roman, atacat de barbari, pentru a ne da naştere azi nouă, celor care ne îngrozim, poate, de următoarea schimbare. Dar ştiţi, azi e uşor să spui asta despre cele petrecute acum peste o mie cinci sute de ani, însă pentru cei care trăiau atunci a fost o nenorocire, un chin şi, probabil, o moarte acest început de lume nouă. Or, noi, poate, suntem – toutes propor-tions gardées – chiar în situaţia romanilor supuşi vizigoţilor lui Alaric în 410 sau vandalilor lui Genseric în 455, care au jefuit Roma şi au deschis calea scindării Imperiului în 476. Celor de-atunci le-a fost greu, se primenea sânge-le, al dracului ce se mai primenea, nu zic nu, dar întâi se vărsa al celor meniţi să rămână cum erau, tot cu sângele vechi, neprimenit. Dar vărsat pe jos, în afara fiinţei pe care-o animase până atunci. În plus, năvălitorii de-atunci nu aveau pretenţia să-şi impună religia lor în locul celei a latinilor.

Câteodată, rar, există şi avantaje ale subdezvoltării: nu vine nimeni să-şi revendice puţinul pe care-l ai şi propria ta mizerie, e drept, puţin mai evolua-tă, mai cu lustru decât a lor. Dar, cum toată lumea trage la vârf, ai scăpat. Cel puţin până când se umple vasul principal, că pe urmă, dată fiind legea comu-nicantelor, îţi vine rândul şi ţie la noua subdezvoltare care se dezvoltă chiar în timpul primenirii ăsteia.

Cât despre „nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte“, asta poate fi adaptată: „nu-i decât o vreme pentru cine se potriveşte…etc. “ Mă refer, aici, la bunăstarea şi avuţia celor din ţările-ţintă ale noii migraţii. Adică suma unei civilizaţii consolidate.

E D I T O R I A L 5

eveniment

GRETE TARTLER

FESTIVALUL ENESCU 2015:

COMPLEXITATE ŞI DESCOPERIRI SURPRINZĂTOARE

Pe de o parte, capodopere ale barocului şi clasicismului, cu Vinci, Monteverdi, Bach, Händel, Mozart, Beethoven, pe de alta, mari-le începuturi ale muzicii noi, cu Mahler, Bruckner, Strawinsky,

Bartók, Şostakovici şi diverşi contemporani, inclusiv din România – iată ce amplu cadru (în care muzica lui Enescu îşi poate pune în valoare multiplele valenţe) a izbutit să creioneze această ediţie din 2015. S-au aflat în program 22 de lucrări de Enescu, una fiind tot mai bine interpretata Vox Maris, pe care Zubin Mehta o prezintă la Bucureşti a doua oară – de data aceasta şi mai complex descifrată împreună cu Filarmonica din Israel. În acelaşi capitol al marilor highlight-uri orchestrale, l-am ascultat pentru prima oară la Bucureşti pe Christian Thielemann, dirijorul de la Bayreuth, cu Staatskapelle Dresden, care a impus forţa construcţiilor straussiene (prin Eine Alpensinfonie op. 64), în vogă în această ediţie. De exemplu, tot pentru prima oară în versiune con-certantă, a fost prezentată Elektra de Strauss (cu legendara mezzosoprană Agnes Baltsa în rolul Klitemnestrei) de către Bayerisches Staatsorchester, sub bagheta lui Sebastian Weigle.

Multe simfonii de Mahler, în diverse interpretări, între care surprinză-tor de bune au fost a VIII-a avându-l la pupitru pe Cornelius Meister (care l-a impus, pe lângă deja cunoscutele voci wagneriene Stefan Vinke şi Sorin Co-liban, pe baritonul Şerban Vasile, voce demnă de o viitoare carieră la Bayre-uth) sau a V-a cu London Symphony, dirijată de Ion Marin, a cărei forţă pur instrumentală, prevestind deja schimbările ulterioare, a prilejuit ansamblului conglomerate expresive de anvergură. Efecte întru totul copleşitoare a obţinut şi Bayrisches Staatsorchester cu Simfonia a V-a în re minor de Şostakovici, iar Yuri Temirkanov rămâne de neuitat la pupitrul Filarmonicii din Sankt Petersburg, prin culorile suitei simfonice Şeherezada de Rimsky-Korsakov, dar şi prin viul acompaniament la Concertul nr. 2 în do major de Rahmaninov

(care a prilejuit o fulminantă revenire a Elisabethei Leonskaja la Bucureşti). Mult Şostakovici, care la noi se cântă mai rar, dar în Occident e într-o târzie vogă; aşa încât interpretarea Simfoniei nr. 4 în do minor op. 43 cu Berliner Philharmoniker (Sir Simon Rattle) a stârnit entuziasm şi ample comentarii.

Pentru mănunchiul de succese camerale din această ediţie voi aminti doar câteva surprize, din punctul meu de vedere, precum formaţia Tharice Virtuosi dirijată de Liviu Prunaru, care l-a readus în atenţie pe Bogdan Zvoriş-teanu, alături de Valentina Syvatlovskaya, Oleg Kaskiv, Ettore Causa; Jean-Baptiste Barriere Stanimir Todorov, Pablo de Naveran; sau Cvartetul Aoede, într-un program cu Sibelius, Enescu, Şostakovici. Câteva formaţii precum Ar-chaeus, Contraste, Hyperion, Profil, Bucharest Festival Orchestra, Gaudea-mus, au menţinut atenţia asupra muzicii româneşti, prezentând prime audiţii sau lucrări mai vechi din Doina Rotaru, Octav Nemescu, Eugen Wendel, Lu-cian Meţianu, Anatol Vieru, Horaţiu Rădulescu, Adrian Iorgulescu, Wilhelm Berger, Ulpiu Vlad ş.a.

O descoperire, pentru cei mai mulţi dintre noi a fost opera Catone in Utica de Leonardo Vinci, prin care Max Emanuel Cenčić, căruia îi revine me-ritul reconstrucţiei acestei capodopere luate ulterior drept model de Scarlatti, Vivaldi, Händel, ne-a impresionat alături de alţi trei contratenori (Franco Fa-gioli, Ray Chenez şi Vince Yi) şi doi tenori, Juan Sacho şi Martin Mitterrutz-ner. Atâţia contratenori şi asemenea coloristică nu cred că s-a mai auzit pe scena Ateneului. Operă de dialog, cu multe recitative susţinute de clavecin, Catone in Utica are şi un libret de Metastasio (pe un subiect luat din Plu-tarh) valabil în sine. Din punctul meu de vedere, contratenorul Max Emanuel Cenčić, pe care l-am ascultat şi în concertul de deschidere al Festivalului în Carmina Burana de Carl Orff (cu Orchestra pentru Tineret dirijată de Kristjan Järvi şi corul Filarmonicii George Enescu, sub bagheta lui Ion Iosif Prunner – corul de copii fiind condus de Voicu Popescu), alături de soprana Jennifer O’Laughlin şi baritonul Levente Molnar, este o personalitate covârşitoare, un muzician complex, în adevăratul sens al cuvântului, a cărui carieră devine tot mai diversă pe zi ce trece.

În aceeaşi categorie, a scrierilor muzicale unde textul are rol egal – sau aproape egal – cu muzica, ar putea fi plasate wagnerienele Wesendonck-Li-eder (izvorâte din iubirea lui Wagner pentru Mathilde Wesendonck), pe care le-am ascultat în interpretarea Wiener Philharmoniker (cu dirijorul Semyon Bychov şi soprana Elisabeth Kulman), sau Das Lied von der Erde de Ma-hler (Cristian Mandeal cu Filarmonica Monte Carlo, avându-i drept solişti pe Ruxandra Donose şi pe Vincent Wolfsteiner); chiar şi cele Şapte cântece

E V E N I M E N T 7

de Clément Marot op. 15 de Enescu, tot sub bagheta lui Semyon Bychov, în interpretarea până acum nu prea cunoscutei la noi Valentina Naforniţă, şi desigur Il ritorno d’Ulisse in patria de Monteverdi (Academia de Muzică Veche dirijată de Richard Egarr, cu ultracelebrul tenor Ian Bostridge în rolul lui Ulise), pentru care libretul scris de Giacomo Badoaro a folosit cânturile 13-23 din Odiseea lui Homer.

Într-o retrospectivă s-ar cuveni amintite pe larg momentele mozartiene ale Festivalului – şi nu numai Mozarteumorchester Salzburg, condusă de Tho-mas Dausgaard, cu populara uvertură la Don Giovanni, sau Concertul pentru pian şi orchestră nr. 23 în La Major KV 488 în magnifica versiune a lui Dan Grigore; nici doar capodoperele selectate de Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, la pupitru cu atât de complexul muzician Trevor Pinnock – uvertura din La clemenza di Tito, Concertul pentru pian şi orchestră nr. 27, cu Maria Joao Pires, sau Simfonia Jupiter.

A fost şi o foarte bogată Piaţă a Festivalului, cu – de multe ori – con-certe elevate şi în acelaşi timp de mare popularitate, precum cel cu Planetele lui Holst şi Rapsodia lui Gershwin, în interpretarea Orchestrei Festivalului Bucureşti, dirijor Cristian Lupeş, care s-a bucurat şi de colaborarea actoru-lui Marcel Iureş şi a dramaturgului Vlad Zografi. Sau concertul Orchestrei Simfonice Bucureşti, avându-l la pupitru pe Tiberiu Soare – cu participarea flautistului Cătălin Opriţoiu, care a interpretat atât de rar cântatul Concert pentru flaut de Sabin Păuţa.

Nu ne rămâne decât să-i mulţumim lui Ioan Holender pentru nivelul de anvergură la care a adus Festivalul în ultimii ani şi să sperăm că programul ediţiei 2017, avându-l ca preşedinte onorific pe Zubin Mehta, care a anunţat de pe acum prezenţa Teatrului de Operă Scala din Milano, a dirijorilor Vla-dimir Jurowski, Valery Gergiev, Antonio Pappano şi a altor celebrităţi deja cunoscute publicului bucureştean, ne va lăsa aceeaşi impresie de durată.


istorie şi literatură

FLORIN MANOLESCU

SCRIITORI ROMÂNI ÎN EXIL

PORTRETELE ROMÂNIEI REGALE

În ciuda importanţei sale deosebite, total ignorată după 1989 a rămas o anumită dimensiune a funcţiei de mediatori literari sau culturali pe care au îndeplinit-o în străinătate cîţiva dintre reprezentanţii exi-

lului regal românesc. Pe lîngă traduceri şi pe lîngă studiile comparatiste sau imagologice, care reprezintă forma obişnuită de cunoaştere şi de mediere în-tre culturi, mai ales criticii literari, împreună cu teoreticienii sau cu filologii exilului, au fost cei care au redactat pentru cîteva dintre marile enciclopedii şi lexicoane ale lumii sau pentru anumite lucrări de sinteză tematică, articolele (sau capitolele) de prezentare generală a României, a literaturii sau a filoso-fiei române. În felul acesta, exilul s-a străduit să controleze şi el imaginea de ansamblu a acestei literaturi/culturi în Occident, precum şi imaginea ţării în care ea a fost realizată. Cu ajutorul acestor instrumente de informare ge-nerală s-a putut configura o imagine diferită sau cu totul opusă celei pe care a încercat s-o promoveze în aceeaşi perioadă propaganda comunistă de la Bucureşti, prin tipărituri de genul broşurii semnate de Tudor Vianu în 1960 pentru UNESCO (Permanences de la littérature roumaine), şi contestate ve-hement de Virgil Ierunca într-un articol reprodus în volumul româneşte (Pa-ris, 1964), cît timp printre cei recomandaţi, fie în scris, fie printr-o galerie de 64 de portrete fotografice reproduse în anexă („Ecrivains roumains d’hier et d’aujourd’hui“), în calitate de figuri reprezentative ale literaturii române, fi-gurau Alexandru Sahia, Nagy Istvan, Marcel Breslaşu, V.Em. Galan, Francisc Munteanu, Veronica Porumbacu şi alături de ei, tinerii scriitori „angajaţi pe drumul realismului socialist“ („C’est dans la voie du réalisme socialiste […] que s’engagent tous les prosateurs, les poètes, les dramaturges de la jeune génération“), dar lipseau Titu Maiorescu, Ion Ghica, Lucian Blaga, Ion Bar-bu, Minulescu, Vinea şi, în general, moderniştii sau avangardiştii epocii inter-belice, iar Junimii şi revistei Convorbiri literare (ambele trecute cu vederea),

le era preferat „le mouvement de la revue « Contemporanul », soutenu par l’autorité du grand critique socialiste C. Dobrogeanu-Gherea“.

Prin contrast, iată numai cîteva exemple din categoria autorilor de „in-trări“ enciclopedice sau de capitole cu valoare de reprezentare generală în sintezele de specialitate apărute în Occident :

Începînd cu anul 1956, eseistul D.C. Amzăr a publicat în R.F. Germania articole (între care şi cel despre România) în Enciclopedia Brockhaus şi a sem-nat capitolul „Die Philosophie Rumäniens“ (despre Titu Maiorescu, Vasile Conta, Constantin Dumitrescu-Iaşi şi Constantin Rădulescu-Motru) din volumul Geschi-chte der philosophischen Traditionen Osteuropas (editor Helmut Dahm şi Assen Ignatow, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1996, pp. 517–588).

În calitatea sa de filolog, Paul Miron a colaborat cu articole de prezen-tare a literaturii române în Lexikon der Weltliteratur (Stuttgart, 1963–1988), în volumul Moderne Weltliteratur (editori Gero von Wilpert şi Ivar Ivask, Stuttgart, 1972) şi în Neues Handbuch der Literaturwissenschaft (vol. XIX, editat de Hans Hinterhäuser, Wiesbaden, 1979).

Tot în Germania, George Ciorănescu a redactat pentru Kindler Literatur Lexikon (vol. 4–7, München, 1968–1972) un mare număr de articole de pre-zentare a unor texte româneşti, între care balada populară Meşterul Manole, Psaltirea scheiană, Psaltirea voroneţeană şi Psaltirea în versuri a lui Dosoftei, Vieţile şi petrecerile sfinţilor, cartea populară Varlaam şi Ioasaf, Letopiseţul Ţării Moldovei de Miron Costin, O samă de cuvinte de Ion Neculce, Legendele sau basmele românilor de Petre Ispirescu, Mara şi Moara cu noroc de I. Sla-vici, Momente de I.L. Caragiale sau Povestea lui Stan Păţitul de Ion Creangă. Iar în afara acestor articole cu caracter exclusiv literar, acelaşi autor a introdus în Biographisches Lexikon Südosteuropas (vol. 1–3, München, 1972–1974) fişele de prezentare generală a unor oameni politici români, eliminaţi, în cea mai mare parte, din lista reperelor obligatorii ale istoriei politice şi sociale româneşti, sau deformaţi pînă la nerecunoaştere : Constantin Argetoianu, Ion Brătianu, I.C. Brătianu, Constantin I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Gheorghe Brătianu, Armand Călinescu, P.P. Carp, Lascăr Catargiu, Nicolae Filipescu, Grigore Gafencu, Spiru Haret, Ion Heliade-Rădulescu, Nae Ionescu, Take Io-nescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi Gheorghe Tătărescu.

În Anglia, slavistul Grigore Nandriş a semnat în Encyclopaedia Britan-nica (1957) articolul despre limba (două coloane) şi literatura română (aproa-pe 8 coloane).

În Spania, prozatorul Vintilă Horia a semnat articolul „Rumania“ din Las grandes corrientes del pensamiento contemporáneo, vol. II : Panoramas nacionales (Ed. Guadarrama, Madrid, 1959, pp. 1401–1434).


În S.U.A., Mircea Eliade a semnat articolele „Nae Ionescu“ (31 de rîn-duri de text, 5 rînduri de indicaţii bibliografice), „Constantin Rădulescu-Mo-tru“ şi „Rumanian Philosophy“ din The Encyclopedia of Philosophy (vol. 4, Editura Macmillan, New York, 1967).

În Franţa, Monica Lovinescu a prezentat teatrul românesc în volumul Histoire des spectacles (Gallimard, Paris, 1965).

Însă Virgil Ierunca rămîne, cu siguranţă, cel mai activ (şi mai radical) mediator din acest domeniu. În Franţa şi în R.F. Germania el a semnat ca-pitolele de prezentare a literaturii române în Encyclopédie de la Pléiade : Histoire des littératures (coordonator : Raymond Queneau, vol. II, Littératu-res occidentales, Gallimard, Paris, 1956 ; Paris, 21968), în Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961), în Dictionnaire des littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968), în Lexikon der Weltliteratur im 20. Jahrhundert (Freiburg, Basel, Viena, 1968) sau în Dictionnaire général du surréalisme et de ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982). În mai 1960, înaintea colaborării la Dictionnaire des littératures, Virgil Ierunca a schiţat chiar un fel de program de lucru bazat pe criterii etice şi morale, pe care să i-l explice lui Philippe van Tieghem, coordonatorul volumului : „Voi pune accentul pe scriitorii adevăraţi, cei care au preferat să rămână în umbră, să sufere sau să tacă, decât să-şi arvunească talentul. Nu voi include scriitori oficiali, iar când o voi face, pentru că n’am încotro (cazul Arghezi, de pildă), voi sublinia consecinţele estetice ale schimbării lor la faţă“ (Virgil Ierunca, Trecut-au anii… Fragmente de jurnal, Bucureşti, 2000, însemnare datată 6 mai 1960). În felul acesta se poate înţelege mai uşor de ce în R.P.R., capitolul de prezentare generală a literaturii române, semnat de Virgil Ierunca în Ency-clopédie de la Pléiade (14 pagini şi jumătate), a stîrnit un val de proteste din partea unor critici şi istorici literari, printre care s-a numărat şi G. Călinescu.

Şi totuşi, contribuţia cea mai importantă şi mai surprinzătoare la popu-larizarea literaturii române în Occident, din perspectiva exilului, o reprezin-tă prezentarea generală pe care a realizat-o Eugen Ionescu în 1955, pentru L’Encyclopédie Clartés. Surpriza este să constatăm că un autor care în eseu-rile anilor ’30, publicate în ţară, i-a contestat literaturii române atît organici-tatea, cît şi originalitatea (Mioriţa, balcanismul, Eminescu şi Titu Maiorescu fiind singurele ei certitudini), a realizat de data aceasta o sinteză echilibra-tă şi convingătoare, plasată la antipodul istoriei literare care s-a practicat în România realist-socialistă a anilor ’50, cu ameţitoarele ei „reconsiderări ale moştenirii noastre culturale“. Sinteza lui Ionescu debutează cu o schiţă istori-că a originii românilor şi a României, urmată de trei capitole succinte despre cultura şi literatura română („Début d’une culture dans les provinces danubi-

I S T O R I E Ş I L I T E R AT U R Ă 11

ennes“, „Premier éveil du roumanisme“, „Courants idéologiques et littéraires du vingtième siècle“). În interpretarea lui Eugen Ionescu mitropolitul Var-laam este primul scriitor român, Grigore Alexandrescu este primul poet ro-mân „de grand talent“, Mihai Eminescu „est certainement un des plus gran-ds poètes du monde (tout comme Caragiale, 1852–1912, est peut-être « le plus grand auteur dramatique inconnu »), destiné à l’oubli éternel pour avoir écrit dans une langue sans circulation mondiale“, iar Titu Maiorescu este creatorul criticii literare în România. Mai mult, prin reprezentanţii Junimii şi prin Macedonski, viaţa intelectuală din România a devenit pentru prima dată contemporană cu viaţa intelectuală europeană. Specificul culturii române ar consta în efortul de sinteză Orient–Occident şi în conflictul permanent dintre tradiţionalism („teza autohtonistă“), pentru care doar fondul popular originar poate garanta valabilitatea operei de artă, şi modernism („teza universalistă“), pentru care creaţia artistică nu poate fi decît fructul unor schimburi spirituale internaţionale. Triumful modernismului (E. Lovinescu) şi sinteza naţional–universal realizată de Tudor Arghezi („deuxième créateur, après Eminescu, d’une langue poétique nouvelle“) ar fi fost periclitate în perioada interbeli-că de orientările mistice, antidemocratice şi rasiale (inspirate între alţii de Oswald Spengler, Houston Steward Chamberlain, Alfred Rosenberg sau N.A. Berdiaev), precum şi de literatura cu bază marxistă a anilor ’50. Şi pentru că şi-a păstrat puterea de convingere, eseul lui Eugen Ionescu, folosit ani de-a rîndul ca ghid de încredere de către filologii românişti din Occident, a fost reeditat în Franţa în volum separat în 1998, sub titlul Littérature roumaine, suivi de Grosse chaleur, adapté de I.-L. Caragiale.

Înaintea lui Eugen Ionescu, Alexandru Busuioceanu a realizat şi el, pen-tru studenţii săi de la Madrid, un compendiu de istorie a literaturii române. Redactat în limba spaniolă şi publicat în 1946 sub titlul Literatura rumana (fără editură, Madrid, 1946 ; Istoria literaturii române. Compendiu, editor Nicolae Florescu, text în limba română şi spaniolă, traducere în limba română de Irina Dogaru, cuvînt înainte de Alexandru Ciorănescu, postfaţă de Andrei Ionescu, Bucureşti, 1998), eseul acesta n-a putut beneficia de expunerea lar-gă pe care i-a oferit-o lui Eugen Ionescu o enciclopedie. Frapează în schimb asemănările dintre cele două sinteze – o garanţie de autenticitate a judecăţilor generale de valoare sau de situare formulate de cei doi autori. În versiunea de care dispunem astăzi, compendiul lui Busuioceanu prezintă principalele momente ale literaturii române de la începuturi (rădăcinile bizantine, lite-ratura religioasă în limba slavonă, analele şi cronicile slavone — „ultima literatură bizantină care mai putea înflori după căderea Bizanţului“) pînă la sfîrşitul celui de-al doilea deceniu al secolului XX (E. Lovinescu), perioadă


în care „autoctoniştii“ se confruntă cu „europeniştii“. Ca şi în cazul lui Eugen Ionescu, în viziunea autorului, literatura română reflectă, pe toată întinderea ei, „tragicul antagonism dintre Orient şi Occident, inexorabilă fatalitate a culturii şi istoriei poporului român“.

Pe lîngă toate aceste iniţiative individuale, care însă judecate împreună ilustrează dacă nu un program, atunci în orice caz o atitudine, în contul exilu-lui regal mai intră alte cîteva proiecte mult mai complexe şi mai ambiţioase de a prezenta străinătăţii, dintr-o perspectivă eliberată de constrîngeri, cînd toate realizările importante ale tuturor românilor, cînd măcar pe cele ale românilor din exil. Şi exact ca în cazul intrărilor din enciclopedii, încercările acestea au intenţionat să ofere Occidentului portretul artistic şi literar (sau ştiinţific) al unei Românii libere, în contrast cu imaginea oficială a României cenzurate de regimul instalat de sovietici la Bucureşti. Din păcate, spre deosebire de iniţi-ativele individuale, care şi-au atins ţelul propus, ele n-au reuşit să depăşească faza proiectelor.

Cea dintîi încercare de acest gen aparţine Bibliotecii Române din Frei-burg (R.F. Germania), care în cursul anului 1951 a lansat ideea realizării unui mare dicţionar enciclopedic românesc (I. Literatură–Filologie, II. Arte, III. Filosofie, IV. Religie–Teologie, V. Drept–Sociologie–Economie, VI. Istorie–Geografie, VII. Ştiinţe pure şi aplicate, VIII. Diverse : Bibliografie–Enciclo-pedie), compus dintr-un Lexicon istoric-cultural (partea întîi) şi un Dicţionar Biografic Român (partea a doua). Ambele urmînd a fi publicate nu doar în limba română, ci şi într-o limbă străină de mai mare circulaţie. Însă cu toate că la dispoziţia eventualilor colaboratori a fost pus un plan de lucru amănunţit (simplificat în 1960, pentru a-i mai acorda proiectului iniţial, mult prea vast, o şansă) şi cu toate că au fost redactate şi difuzate în acest scop numeroase chestionare, enciclopedia ca atare a rămas nerealizată.

În Argentina, Vintilă Horia şi-a propus şi el să coordoneze o Biografie a culturii române („patru sau cinci volume scrise de douăzeci şi cinci de cărtu-rari români în pribegie“), ca „un răspuns valabil la potemkinadele pe care le construiesc în Ţară tovarăşii de hoţii culturale ai d[omnu]lui Kişinevschi“. Într-o scrisoare expediată în decembrie 1951, Vintilă Horia i-a comunicat lui Grigore Nandriş atît numele colaboratorilor avuţi de el în vedere, cît şi suma-rul întregii Biografii : Dinu Adameşteanu (din Italia) — „Strămoşii“, Dumi-tru Găzdaru (Argentina) — „Formarea limbii şi poporului român“, George Racoveanu (R.F. Germania) — „Literatura religioasă“, Sever Pop (Belgia) — „Cronicarii“, Emil Turdeanu (Franţa) — „Influenţe româneşti în Balcani“, Părintele Bonaventura Morariu (Italia) — „Legături religioase cu apusul.


Franciscanii în Principate“, Grigore Manoilescu (Argentina) — „Legături re-ligioase cu apusul. Ieremia Valahul“, Grigore Nandriş (Anglia) — „Influenţe româneşti în Rusia“, Gh. Caragaţă (Italia) — „Şcoala Ardeleană“, I.G. Dimi-triu (Italia) — „Poezia populară“, Vintilă Horia — „Romantismul în formarea culturii române“, Basil Munteanu (Franţa) — „Eminescu“, George Uscătescu (Spania) — „Gânditorii politici“, Victor Buescu (Portugalia) — „Dacia lite-rară, Convorbiri, Semănătorul (sic), Gândirea“, Alexandrina Mititelu (Ita-lia) — „Cultura italiană în România“, Petre Ciureanu (Franţa) — „Cultura franceză în România“, D.C. Amzăr (R.F. Germania) — „Cultura germană în România“, Pamfil Şeicaru (Spania) — „Istoria presei în România“, Octavi-an Vuia (R.F. Germania) — „Filosofia românească“, Petre Sergescu (Franţa) — „Ştiinţa“, Mircea Eliade (Franţa) — „Romanul românesc“, N.I. Herescu (Franţa) — „Poezia modernă“, Constantin Ghidel (Germania) — „Evoluţia gândirii economice şi sociale“, Alexandru Busuioceanu (Spania) — „Arta românească“, Constantin Brăiloiu (Franţa/Elveţia) — „Muzica“, Virgil Mi-hăilescu (R.F. Germania) — „Literatura română în exil“ şi Mihai Niculescu (Anglia) — „Scriitori români în limbi străine“. Ulterior, la acest sumar a mai fost adăugat un capitol care ar fi trebuit să prezinte „Cultura engleză în Ro-mânia“. Dar cu excepţia unui fragment (capitolul despre presă, redactat de Pamfil Şeicaru, rămas în manuscris şi publicat la Piteşti, abia în 2007, sub titlul Istoria presei), sinteza concepută de Vintilă Horia pentru Editura Cartea Pribegiei, căreia urma să-i fie predată în 1952, nu s-a realizat.

Nici Fundaţia Regală Universitară din Paris, care în cursul anilor ’60 şi-a propus să redacteze cu ajutorul unui „colectiv de cercetători“ o lucrare referitoare la „contribuţia românilor la cultura occidentală, în toate dome-niile de activitate, de la muzică la matematică şi de la literatură la artele pastice“ (C. Marinescu, scrisoare din 27 septembrie 1961, adresată lui Geor-ge Ciorănescu), n-a reuşit să facă ceea ce a intenţionat. În schimb, sub egida aceleiaşi instituţii şi cu sprijinul inginerului Mihail Marinescu (un donator generos, care a suportat cheltuielile de tipar) a fost publicată în 1955 la Paris, într-un tiraj de 1.000 de exemplare numerotate, plus 3 exemplare pe hîrtie de lux, „nepuse în comerţ“, o impozantă antologie intitulată Omul şi pământul românesc în lumina literaturii noastre, întocmită de Mihai Niculescu şi pre-faţată de Basil Munteanu. Întregită cu o hartă a României Mari (1918–1940), cu XXV de planşe ilustrative, cu un Glosar al cuvintelor învechite sau rare şi cu un indice al autorilor selectaţi, antologia aceasta de peste 760 de pa-gini şi-a luat ca model volumele din colecţia „Connaissance de la terre et de la pensée roumaines“, editate înaintea celui de-al doilea război mondial de Academia Română. Din sumar : Cartea întâia, Transfigurările cuvântului


(Cap. I, Drumuri vechi : Mitropoliţi, cronicari, umanişti, Cap. II, Deschiză-tori de drumuri noi, Cap. III, Infloriri şi cristalizări), Cartea a doua, Fiinţa pământului românesc (Cap. I, Priviri panoramice, Cap. II, Munţi, dealuri, câmpii, Cap. III, Apele, Cap. IV, Ore şi anotimpuri, Cap. V, Aşezări răzleţe şi oameni ai singurătăţilor), Cartea a treia, Firea şi viaţa românului (Cap. I, Priviri cuprinzătoare — strămoşii, Cap. II, Fericiri şi nefericiri istorice, Cap. III, Întâmplări sociale şi culturale, Cap IV, Oameni reprezentativi, Cap. V, Portrete tipice, Tipuri româneşti, Cap. VI, Sanctuarele trecutului şi vredniciei româneşti, Cap. VII, Traiul ţăranului, Cap. VIII, Oraşe, târguri, porturi, Cap. IX, Recapitulări şi învăţăminte, Judecăţi despre limba, firea, arta şi religia românilor).

După apariţie, antologia Omul şi pământul românesc în lumina litera-turii noastre a fost considerată de Grigore Nandriş, pe bună dreptate, „un portret în miniatură“ al întregii culturi române.

Cel de-al patrulea proiect enciclopedic al primului exil a fost conceput în 1960, în Mexico-City, de Horia Tănăsescu şi Nicolae Petra. În prealabil, aceştia au întemeiat o Asociaţie Enciclopedică Română, care şi-a propus să colecteze cărţile, revistele, datele şi informaţiile necesare. Intitulat Enciclope-dia contribuţiei româneşti la cultura universală, proiectul acesta a fost difu-zat la mijlocul anului 1960, prin intermediul celor mai importante publicaţii periodice din exil, sub forma unui apel în care argumentul principal l-a repe-zentat, din nou, intenţia de a prezenta străinătăţii adevărata carte de vizită a românilor :

În vreme ce Românii din Ţară sunt ameninţaţi de desnaţionalizare prin pervertirea istoriei şi culturii, iar cei din afară se văd în pericolul de a se pierde prin izolare, trebuie făcut orice efort pentru a salva şi întări unitatea românească.

Prezentarea valorilor universale ale neamului nostru risipite sau camuflate în masa străinătăţii şi valorizarea în acelaş plan a realităţilor româneşti care n’au depăşit încă sfera unei importanţe locale, reprezintă un vehicol de unificare, un punct de sprijin pentru cei ce poate şovăesc de a se numi Români şi o scrisoare de recomandaţie în faţa străinătăţii.

Potrivit „Planului general“ al lucrării, cuprinsul urma să fie „prezentat în ordin alfabetic“ şi grupat în trei secţiuni : „A. Oameni şi realităţi româ-neşti de importanţă mondială ; / B. Români şi fapte româneşti care ar trebui să fie cunoscute ; / C. Prezenţa românească de azi peste hotare.“ Secţiunea „C“ a enciclopediei ar fi trebuit să cuprindă „informaţiile asupra activităţilor româneşti semnificative de azi în străinătate“, potrivit următorului sumar:


„1. Instituţii şi întreprinderi româneşti ; / 2. Personalităţi româneşti incorpo-rate în activităţi străine în orice domeniu (teatru, cinematograf, periodism, muzică, universităţi, mari întreprinderi, etc.) ; / 3. Centre străine de informa-ţie şi investigaţie asupra problemelor româneşti (biblioteci, catedre de limba română, colecţii de artă românească) ; / 4. Activităţi româneşti destinate la cunoaşterea străinătăţii şi problemelor ei ; / 5. Bibliografie românească : Lu-crări româneşti sau despre români, gramatici, dicţionare, traduceri din limba română, atlase, studii, discotecă, etc.“

Considerată de către cei doi iniţiatori ai proiectului „bun general al tu-turor Românilor“, arhiva enciclopediei („fişier, documente, publicaţii, ma-nuscrise“) urma să fie predată „oricărei instituţii româneşti care ar voi să se însărcineze cu continuarea lucrării mai bine decât noi“. Din păcate, nici proiectul acesta n-a fost realizat, şi nici despre arhiva Asociaţiei Enciclopedi-ce Române din Mexico-City (cîtă va fi fost) nu se mai ştie nimic.

Abia după 1989, reprezentanţii celui de-al doilea exil (exilul republican) au reuşit să ne ofere o primă imagine destul de coerentă a performanţelor obţinute de românii stabiliţi în străinătate după 1945. Cu ajutorul unei echi-pe de aproximativ cincizeci de colaboratori care au pornit la treabă în 1985, Academia Româno-Americană de Arte şi Ştiinţe din Los Angeles este cea care a realizezat un prim repertoriu mai amănunţit, publicat în două variante. Cea dintîi, intitulată Antologia personalităţilor culturale româneşti din exil, a apărut în 1990 la San Diego, sub egida Institutului Român de Cercetări Istorice din California (dactiloscript multiplicat), cea de-a doua, intitulată Ro-mâni în ştiinţa şi cultura occidentală, la Davis, în 1992, sub egida Academiei Româno-Americane (volum tipărit). În comparaţie cu volumul tipărit, versi-unea de la San Diego şi-a mai adăugat un al doilea volum intitulat Antologia asociaţiilor culturale româneşti din exil. Din păcate, cînd vine vorba de lite-ratură, din ambele enciclopedii lipsesc autori importanţi (Nicolae Balotă, Ilie Constantin, Ben Corlaciu, Grigore Cugler, Petru Dumitriu, Matila Ghyka, E. Lozovan, Gabriela Melinescu, Bujor Nedelcovici, I. Negoiţescu, Oana Orlea, Dumitru Ţepeneag ş.a.), fără să putem deduce în vreun fel motivul absenţei lor. Fără o explicaţie cît de cît acceptabilă lipsesc din aceste două encilopedii şi reprezentanţii fostei extreme drepte româneşti (legionarii), deşi prezenţa şi activitatea lor în exil a fost nu de puţine ori mai mult decît vizibilă.


eseu

IOAN BUDUCA

GEOMETRIA ŞI SPIRITUALITATEA PUNCTULUI

Am un punct aici, în faţa mea, pe o foaie de hârtie. Ştiu că geo-metria îl înţelege ca fiind intersecţia zerodimensională a două segmente de dreaptă, aşadar ca fiind nimicul de la intersecţia a

ceva unidimensional cu altceva unidimensional.Văd punctul din faţa mea cu ochii mei omeneşti. Îl înţeleg cu mintea

omenească din cuprinsul geometriei. Dar dacă aş vedea de undeva, din afara sa, planeta Pământ, de la o mare depărtare, ochii mei omeneşti ce ar vedea? Nu cumva un punct – aidoma cum puncte strălucitoare par stelele pe care le văd de aici, de pe Pământ? Aş vedea, într-adevăr, un punct, dar aş şti că ceea ce pare aşa (punctual) este în sine ceva ce are trei dimensiuni.

De ce nu ştiu, atunci, şi despre punctul din geometrie că ar putea avea trei dimensiuni, ci că nu are niciuna?

Pentru că punctul din geometrie este o abstractizare, un gând omenesc, pe când punctele din Univers sunt aparenţele a ceva concret. Punctele aparen-te din Univers nu sunt niciodată zerodimensionale. Dar sunt şi ele gânduri? Nu gânduri omeneşti, desigur, ci gânduri cosmice „întrupate“ tridimensional. Oare tot ce există să fie forma „întrupată“ a unor gânduri?

Când văd Pământul, de la mare depărtare, drept un punct, văd, nu gân-desc. Dar îl văd sub forma a ceva ce am numit deja punct, aşadar îl văd sub forma unui gând omenesc numit punct. Dacă n-aş fi avut gândul despre punct, ce aş fi văzut? Lumină, aşa cum văd când mă uit la stele fără să le consider puncte de felul celor din geometrie.

Prin urmare, dacă nu am conceput încă gândul despre geometrie, când mă uit în jurul meu nu văd linii şi puncte, ori planuri şi volume, ci văd lumină. Dar dacă linia şi punctul, planurile şi volumele există în gândul omenesc despre geometrie numai pentru că ele există mai întâi în realitatea gândurilor cosmice?

Care gânduri cosmice nu pot fi niciodată abstracţiuni, ci sunt forme con-crete: linii, planuri, volume.

Nu ştiu. Ştiu că nu ştiu? Ştiu că gândul omenesc are nevoie de un temei ca să devină ceva ştiut. De pildă, de temeiul simţurilor. Sau, dimpotrivă, de temeiul unei intuiţii geometrice (care nu vine prin simţuri). Ştiu că pot avea gânduri. Care să le fie temeiul? Care să fie temeiul putinţei mele de a gândi? Nu există cumva o putinţă mai mare, „întrupată“ în ceva din afara putinţei mele omeneşti? Ceva de felul unei intuiţii cosmo-spirituale?

***Acest raţionament întemeiază intuiţia lui Rudolf Steiner cu privire la

existenţa de sine stătătoare a spiritului (gândirea cosmo-spirituală). Intuiţie care l-a singularizat (şi l-a însingurat) în mediul materialismului, aflat la apo-geu în epoca sa. Steiner a trăit, în 1880-1881, experienţa coştientizării unui nivel al eului care nu-şi putea avea temeiul în simţuri, ci în spiritul de sine stătător, premergător existenţei simţurilor.

La începutul dezbaterii cu sine, Steiner a fost uimit de una din conse-cinţele geometriei proiective: o linie mergând la infinit în dreapta, se întoarce la origine din stânga. Aplicând asupra timpului această consecinţă din geo-metria proiectivă (care conţine descrieri ale spaţiului), Steiner s-a întrebat: care ar trebui să fie descrierea cosmologică a lumilor pentru ca să fie adevărat faptul că, „mergând“ spre viitor, timpul se întoarce la originea sa din direcţia trecutului?

Altfel spus: care ar trebui să fie descrierea cosmologică a lumilor pentru ca să fie adevărat faptul că, „venind“ din trecut, timpul se întoarce la originea sa în viitor?

Răspunsul complet la aceste formulări ale întrebării despre timp a fost scris, în 1910, în cosmologia din cartea sa intitulată Ştiinţa ocultă (unde ocul-tul nu înseamnă ascuns, secret, ci spiritualul premergător „întrupărilor“ sale naturale).

***Corespondentul tetradei punct-linie-plan-volum în „compoziţia“ care

este omul? Corespondentul acestei tetrade în „corespondentul“ care este lu-mea (Universul)? Iată întrebări noi, care au decurs din întrebarea despre punct şi din cele despre spaţiu şi timp. Înainte de a fi răspuns complet (cosmologic) întrebării despre timp, corespondenţa aceasta fusese lămurită: în om (dar şi în Univers) ceea ce este punctul în geometrie apare a fi arhetipul spiritual al corpului fizic; în noi (dar şi în Univers) ceea ce este unidimensionalul în ge-ometrie apare a fi etericul (vitalitatea); în noi (dar şi în Univers) ceea ce este bidimensionalul în geometrie apare a fi astralul (sufletescul); în noi (dar şi în Univers) ceea ce este tridimensionalul în geometrie apare a fi corpul material.


***Lumea simţurilor noastre este făcută pentru a sesiza doar ceea ce are

manifestare în tridimensional. Intelectul, însă, a putut concepe şi bidimensio-nalul, şi unidimensionalul, şi zerodimensionalul, fără să se lase in-format de simţuri. Ce fel de organe de sesizare, de concepţie ori de cunoaştere au a fi acelea care ar putea sesiza, concepe ori cunoaşte existenţele reale zerodimen-sionale, unidimensionale ori bidimensionale?

Zerodimensionalul este non-spaţiu. Este, de pildă, starea mea de tristeţe ceva ce se întinde în spaţiu? Nu. Ea este ceva ce se extinde în timp, doar în timp. Dar o reprezentare? De pildă, aceste gânduri pe care le înşir aici. Ele sunt ceva ce, acum, sunt eu, o formă a mea, nonspaţială. Sunt un interior tem-poral al meu. Dar mâine, când le voi citi? Au devenit ceva exterior. Îmi pot aminti că, ieri, au fost un interior, dar, acum, azi (adică mâine faţă de ieri) au ieşit în exterior, s-au spaţializat. Acel interior de ieri s-a spart în bucăţile (cu-vintele) acestui exterior şi, ca urmare a spargerii, s-au exteriorizat, s-au întins în spaţiu, de unde ieri erau doar o extensiune în timp.

Aşadar, chiar în zerodimensionalul unui gând avem a distinge un inte-rior şi un exterior şi avem a intui puntea dintre ceva temporal şi ceva spaţial, punte care a apărut prin curgerea unei mişcări interioare în forme interioare (invizibile, nonspaţiale) şi – iată miracolul – se întâmplă deodată, prin voinţa mea, că aceste forme nonspaţiale se sparg şi se umplu cu spaţialitate în fiecare „ţandără“ a lor: acum, am nişte cuvinte („ţăndări“) ale fostei forme interioare în care s-a extins (s-a mişcat) un gând (acela despre posibilitatea sesizării nonsenzoriale a ceva ce nu este spaţial, tridimensional).

Încă nu ştiu cum am obţinut această sesisare nonsenzorială. Dar încep să înţeleg că este un joc spiritual între un interior şi un exterior, care joc stă pe posibilitatea ca un interior nonspaţial, o formă spirituală extinsă doar în timp să se spargă în bucăţi de spaţiu (care în acest caz au forma spaţio-temporală a unor cuvinte).

Înţeleg, imediat, printr-o intuiţie care este controlată raţional, că toate dimensiunile spaţiului purced din jocul polilor exterior-interior, prin spargerea fostului interior, astfel încât această spargere să joace rolul unui fel de întoar-cere a mănuşii pe dos (mişcare prin care ceva interior, temporal, devine ceva exterior, spaţial). Ce mai înţeleg? Că acolo unde am o dimensiune a spaţiului (unidimensionalul) o pot concepe ca pornind dintr-un punct. Acest punct este fostul interior, tot restul fiind acum exteriorul acelui interior.

Pentru suprafaţă (bidimensionalul), fostul interior este linia (unidimen-sionalul) – care, am văzut, la rândul ei, era exteriorizarea unui interior. Pentru volum (tridimensionalul), fostul interior este suprafaţa (bidimensionalul).

E S E U 19

Ce fel de spaţialitate umple „ţăndările“ care sunt cuvintele mele, aici? Una unidimensională, desigur. Cu aceste linii (cuvintele) pot obţine, la capătul altei spargeri, un spaţiu bidimensional. Consider, acum, liniile (cuvintele) ca fiind un inerior, îl duc la starea de spargere, şi obţin bidimensionalul (suprafaţa). Ce am obţinut? Un concept. Cu el, am ceva care este şi percepţie, şi intuiţie.

Cu linia (cuvântul) nu aveam decât bucăţi (reprezentări) dintr-un punct (o prezenţă spirituală).

Dar când voi obţine tridimensionalul, ce am obţinut? O idee. Cu ea voi avea ceva care este şi percepţie, şi intuiţie, şi restaurarea formei spirituale origi-nare care s-a spart în bucăţi formând linia (unidimensionalul). M-am întors de unde am plecat: eu eram, la început, doar gândul extins în timp, l-am spart în „ţăndări“ de reprezentare a lui, apoi am spart reprezentările şi le-am transformat într-un concept (o „ţandără“ cu două dimensiuni deja) şi, la urmă, am spart su-prafaţa conceptelor şi am obţinut „ţandăra“ care este ideea. Această „ţandără“ tridimensională are puterea de a fi oglinda întregului punct de la care am plecat.

Dar dacă vreau să uit că am plecat de la ceva temporal (un gând punctu-al), voi crede că spaţiul este ceva de sine stătător şi voi avea în oglinda ideii numai jumătate de adevăr. Jumătatea de adevăr pe care o reprezintă spaţiul (material, în cele din urmă). Aşa pot deveni materialist.

Dacă nu vreau să uit (căci intuiţia mea coboară până la prima spargere a punctului zerodimensional), am a constata că tot ce este material este, în fapt, un morman de dărâmături spirituale. Unele s-au format la trecerea de la punct la linie, altele la trecerea de la linie la suprafaţă, altele la trecerea de la suprafaţă la volum. Trei grade de materialitate. Minerale, vegetale, animale?

***

Dacă urmez drumul coborâtor până la prima spargere, voi găsi „scrie-rea“ lumilor materiale şi descrierea lumilor spirituale care le-au „scris“. Voi obţine o cosmologie a mişcărilor cosmogonice. Voi descoperi că punctul spi-ritual din care venim are constituţia spiritelor voinţei. Jertfa lor a dat în lumi-le spirituale „linia“ spiritelor înţelepciunii. Jertfa spiritelor acestei linii a dat „suprafaţa“ spiritelor mişcării. Mai departe, sacrificiul lor a dat volumetria spiritelor creatoare de forme suprasensibile.

Voi descoperi, apoi, că umplerea formei suprasensibile a omului cu ma-terialitate (oase, muşchi, nervi) s-a produs după ce influenţele luciferice au preluat iniţiativa. Această cădere în materie (căderea din Rai) n-a fost fără rost. Dacă ar fi rămas în forma sa suprasensibilă, fiinţa omului n-ar fi obţinut conştienţa de sine. Altfel spus, eul său ar fi rămas dependent de formele de


conştienţă cosmo-spirituală. Odată cu obţinerea conştienţei de sine a eului omenesc (încă prea puţin desăvârşită), acest eu are a deveni ceea ce are a fi ideea faţă de reprezentare: o oglindă fidelă a întregului. Apoi, acest eu are a conştientiza punctul care este, în fapt, eul însuşi: constituţia sa spiritua-lă (nonspaţială, zerodimensională). Şi, în cele din urmă, toată spiritualitatea punctului însuşi: cosmografia lumilor suprasensibile.

Acum, reperul acestor cercetări se află în opera antroposofică a lui Ru-dolf Steiner.

***

Oase. Muşchi. Nervi. Acestea sunt forme de materialitate ale omului actual.

La prima spargere a punctelor de spirit, „ţăndările“ lor n-auîntâlnit re-zistenţă în exterior. Acolo, în exterior(în ceea ce avea a fi prima formă de spaţialitate), era vid. La următoarea spargere a interiorităţilor de spirit, va exista o rezistenţă în exterior. Ea, rezistenţa, va fi dată de materia care va fi apărut în urma primei spargeri. Va fi o materie de tip eteric (spaţializată uni-dimensional). La cea de-a treia spargere a interiorităţilor de spirit, va exista o rezistenţă şi mai complexă în exterior. Va fi dată de materia eterică apărută în urma primei spargeri, dar şi de materia astrală care va fi apărut în urma celei de-a doua spargeri. Mult mai complexe vor fi rezistenţele din exterior la următoarea spargere a interiorităţilor de spirit.

Acolo, în exterior, vor fi prezente, acum, şi elemente de materie fizică. În funcţie de jocul acestor influenţe, noile forme de materie vor fi minerale, vegetale şi animale. Spiritele formelor vor da, prin jertfa lor, „ţăndările“ pe care le cunoaştem, acum, ca minerale, vegetale şi animale. Omul nu va fi ceea ce ştim azi despre el decât atunci când spiritele formei îi vor da o formă de interioritate: nu „ţăndări“ de materie, ci ceva ce este în sine o interioritate spirituală.

Acel ceva îl numim, acum, eu.„Ţăndările“ de materie minerală, vegetală şi animală din corpul actual

al omului n-au venit prin spiritele formelor, ci prin spiritele luciferice.Iar oasele, muşchii, şi nervii au apărut prin umplerea cu materie, sub

influenţa lui Lucifer, a celor trei forme spirituale ce compun omul suprasen-sibil (omul paradisiac): imaginea sa spirituală, rezonanţele sale spirituale şi înţelepciunea spirituală din spatele acestor două forme. În antroposofie aceste formaţiuni suprasensibile au un nume specific: imaginaţie, inspiraţie, intuiţie.

E S E U 21

***Influxul luciferic a atacat la nivelul interiorităţii eului. Acest atac poate fi

descris după „schema“ fizică a acţiunii şi reacţiunii elastice. Forţa de impact a influxului s-a transmis asupra corpului astral şi aşa a apărut un dezechilibru, o preponderenţă a eului asupra astralului. Unda de şoc a mers mai departe şi a apărut o nouă preponderenţă: a astralului asupra etericului.

Aici forţele de reacţiune au preluat controlul, au întors unda de şoc în direcţia inversă: aşa a apărut o preponderenţă a etericului asupra as-tralului (dublând-o pe cea anterioară prin inversiunea ei). De asemenea, aceste forţe de reacţiune au atras şi corpul fizic în efortul lor elastic şi aşa a apărut preponderenţa fizicului asupra etericului. Toate aceste preponde-renţe, mai apoi, fiecare în felul ei, au dat în funcţionarea internă a omului ceea ce are el, azi, specific în fiziologia lui: hrănirea, digestia, sudoarea, lacrimile ş.a.m.d.

Dacă n-ar fi apărut aceste dezechilibre, eul omenesc s-ar fi raportat la gândire, la simţire şi la voinţă aşa cum, acum, simţurile noastre se raportează la natură. Văd, acolo, nişte lumini. Nu spun, când le văd: eu sunt acele lumini care strălucesc acolo. Influxul luciferic a creat dezechilibrul egoităţii noastre în aşa fel încât, atunci când percepem un gând, noi ne identificăm eul cu acel gând. Spunem aşa: eu gândesc. În loc să fi rămas în starea în care să spunem: ceva gândeşte prin intermediul meu, iar acel ceva este un flux din oceanul gândirii zeilor.

Am început, cândva, să credem că noi suntem producătorii gândurilor (e adevărat, destul de târziu: prin secolul al IX-lea d.H.) în loc să fi rămas în starea paradisiacă în care am fi contemplat gândirea entităţilor spirituale superioare şi am fi acceptat că noi suntem produsul acelei gândiri. La fel, în celelate două instanţe ale personalităţii noastre: în simţire şi în voinţă. Eu simt. Eu voiesc.

În loc de: contemplu în mine simţirea zeilor şi contemplu în mine voinţa entităţilor spirituale.

Restaurarea contraluciferică a stării noastre primordiale are, acum, ne-voie de parcurgerea unor stări extrem de greu de reinstalat în eul omenesc: 1.) capacitatea de uimire; 2.) capacitatea de veneraţie; 3.) capacitatea de a intra în rezonanţă cu legea internă a lucrurilor, aşadar cu înţelepciunea care este turnată în ele; 4.) capacitatea de a intra în comuniune cu ordinea spirituală a lumii, aşadar cu intuiţia-iubire care a creat totul.

Aceste patru stări sunt, în ordinea lor ascendentă, cele pe care antropo-sofia le numeşte: imaginaţie (1 şi 2), inspiraţie (3) şi intuiţie (4). Grecii au ştiut (chiar dacă ei înşişi sunt reprezentanţii unei decadenţe târzii a efectului


luciferic) că uimirea este începutul acelei gândiri care mai are şansa de a intra corect în realitatea spirituală care a produs realităţile naturale.

Uimirea fără veneraţie poate încă să fie cucerită de egoismul luciferic (descris mai sus ca preponderenţă a eului faţă de gândirea, simţirea şi voinţa entităţilor spirituale).

Veneraţia fără intrarea în tonul unisonului înţelepciunii (muzica sfere-lor) poate încă să fie cucerită de luciferism.

Unisonul inspiraţiei (intrarea în muzica rezonanţelor universale) poate şi el să fie dominat de luciferism.

Dar când ai acces, comuniind întru-totul cu ordinea lumii, la intuiţia-iubire care a creat lumile spirituale şi lumea naturală, Lucifer a fost deja învins.

Acestea sunt treptele unei iniţieri desăvârşite.Prima, aşadar, este capacitatea pe care o numim uimire. Ea poate cuprin-

de orice element al lumii (fie în gândire, fie în natură). De pildă, acesta: cum a putut ajunge geometria să conceapă punctul zerodimensional, linia unidi-mensională şi suprafaţa bidimensională când, dacă ar fi adevărat că noi nu putem cunoaşte decât ceea ce cade sub simţuri, aceste dimensiuni spaţiale ar fi trebuit să rămână de neconceput?

Kant nu a trăit această uimire şi a decretat ipoteza raţională cu privi-re la limitele cunoaşterii. Nu, zice idealismul obiectiv al lui Rudolf Steiner, cunoaşterea nu are limite. Limite are raţiunea. Trăirea ideii în realitate, în lucruri, zice Steiner, este adevărata comuniune a omului. Nu producerea ideii, ci identificarea ei prin trăire (uimire etc.).

Nu aroganţa de producător de concept a intelectului, ci smerenia de re-cunoscător de idei a eului, atunci când eul nu se mai identifică cu ideea ca fiind ceva ce el a gândit, ci atunci când o recunoaşte ca fiind instanţa obiecti-vă a gândirii din afara sa, aceea care l-a creat şi pe el ca instanţă pe care am numit-o eu.

Cel care a urmat această cale a trăirii ideii în realitatea lucrurilor, fără premise teoretice, a fost Goethe. Dar gloria luciferică i-a fost dată cunoaşterii întemeiate pe premize teoretice (raţionalismul naturalist-ştiinţific). Steiner a mers, de unul singur, împotriva întregului, gloriosului curent al raţionalismu-lui şi a construit un monument de gândire care nu numai că n-a avut nevoie de premize teoretice, dar s-a putut lepăda şi de premizele senzoriale şi a pu-tut descrie stările care au a fi restaurate în trăire aşa fel încât contemplarea ideilor trăite să devină organ de cunoaştere nelimitată. O cunoaştere netrans-formabilă în tehnologii ale anorganicului, ci în „tehnologii“ ale spiritului din spatele organicului.

E S E U 23

proză

LILIANA COROBCA

IMPERIUL FETELOR BĂTRÂNE

„Fiind aparenţă, femeia are ca particularitate virginitatea pură. Căci virginitatea e o existenţă care, ca existenţă pentru sine, e în fond o abstracţie şi nu se dez-văluie decât în aparenţă. O abstracţie e şi inocenţa feminină; iată de ce se poate spune că în această stare femeia e invizibilă. Ovidiu spunea că Vesta, divinita-tea care reprezintă virginitatea, nu avea chip.“

Sören Kierkegaard, Jurnalul seducătorului

În fiecare an, de Sfântul Andrei, era mare agitaţie. Dacă doreai să-ţi afli ursitul, trebuia să aduni apă cu gura de la nouă izvoare, într-o farfurie, în care topeai o lumânare, descântând. Izvoare au devenit

în căminul nostru nouă robinete de la etaje diferite. Ne umfla râsul, înghiţeam apa sau împroşcam fetele care ne făceau să râdem, imitând obrajii noştri um-flaţi şi caraghioşi. În cele din urmă, adunam cantitatea necesară de apă, stin-geam lumina şi aprindeam lumânările. Mai urmau câteva etape vrăjitoreşti, apoi fiecare trebuia să stea cu o lumânare aprinsă deasupra farfuriei şi lăsam să cadă trei picături care formau o literă sau ceva care semăna cu o literă, a iniţialei ursitului, adică. Mai era o vrajă, tot cu picăturile de ceară, de data asta o picătură erai tu, alta el, apa trebuia rotită, făceai un cerc mare cu degetul, dacă picăturile se întâlneau repede şi se lipeau una de alta, te căsătoreai în curând, dacă nu, te căsătoreai mai greu, în câţiva ani, iar dacă rămâneau la distanţă una de alta, altul era ursitul, nu acela la care te gândiseşi. Uneori tu vei umba după el, alteori el va umbla după tine. Că nu vei avea niciodată nici unul, nu se punea problema. Această situaţie nu exista. Se spune că numai la Rafira picăturile de ceară se comportau ciudat, adică se duceau la fund şi nimeni nu a găsit explicaţia.

În căminele noastre, trei la număr, băieţii erau, în general, la mare preţ. Când agăţa una pe cineva, imediat aflau sute de fete care discutau, bârfeau, se certau dacă se potrivesc cei doi fericiţi ori nu, pariau dacă e serioasă relaţia şi se vor căsători sau e numai de-o seară, dacă o va bate sau nu, dacă el se teme

de femei, e băieţelul mamei şi trebuie îmblânzit sau se culcă şi pe urmă fuge; o invită în oraş ori se sărută în cameră... Amănunte aflam de la martorii ocu-lari; măcar una dintre colegele privilegiatei avea neapărat darul de a povesti frumos şi ştiam cu lux de amănunte cum evoluează povestea amoroasă.

Uneori fata cu pricina povestea şi singură, lăudându-se ori văitându-se. Dacă la cineva venea un verişor sau un frate, era distribuit repejor, se făcea rând, în funcţie de relaţia de prietenie cu fata preţioasă şi de pretenţiile şi preferinţele rudei. Dar asta se întâmpla rar şi cele mai multe dintre noi erau condamnate la o implacabilă singurătate. Câte un băiat mai dezgheţat din căminele îndepărtate curta zeci de fete, un etaj, apoi altul şi dispărea, de obi-cei, făr a alege pe cineva. Ne era greaţă de acel trai în comun, când ştie toată lumea tot ce faci şi nu există niciun secret. Niciun drept la intimitate.

Unele fete se lăsau sărutate, mângâiate, le permiteau câte ceva cavaleri-lor, voiau să se mărite, dar nu toate. Exista şi categoria mândrelor, a inacce-sibilelor care se lăsau seduse foarte greu sau deloc. Să cedezi e o artă. Multe ajunseseră foarte rele şi cinice, viaţa de cămin le-a făcut aşa şi lipsa totală de intimitate, probabil. Unele au învăţat să sărute, să-şi aranjeze, chipurile, ro-chiţele cârpite şi să arate câte ceva, mai în glumă, mai în joacă, un genunchi rotund şi ispititor, un boboc de sân ţuguiat, alungând apoi, după caz, preten-denţii nepotriviţi şi nefericiţi. Altele s-au izolat în aşteptarea bărbatului ideal, cu care să nu fie nevoite să se pupe şi să se joace în văzul tuturor. Unele se considerau atât de potrivite pentru măritat, încât nu acceptau micile şi nevi-novatele compromisuri pe care le făceau tinerele fete ca să atragă cavalerii.

În timp ce bărbaţii se plâng că nu mai există fete bune, că nu mai există virgine pe faţa pământului, se căsătoresc totuşi cu nişte ţoape care-şi desfac pi-cioarele la primul pocnet de deget sau cu fete prostuţe care au fost seduse, amă-gite de cine ştie câţi bărbaţi şi vor fi, cu atât mai supuse şi mai amăgite de acum înainte. Le convine să aibă o femeie care a greşit şi ţine umilă nasul în pământ, care nu iese din cuvântul bărbatului şi, dacă primeşte o palmă, consideră că-i pe bună dreptate, că o merită. Pe când unei femei virtuoase, cu zestre, cu pretenţii, care a aşteptat până la nuntă, ce-i poţi reproşa? Sigur că e uman să greşeşti, că poate ar fi mai bine să învăţăm a ceda şi noi, pur şi simplu, ca toate femeile. Nu, de dragul cedatului, niciodată. Un singur bărbat ne dorim. Virginitatea noastră sfântă şi pioasă e tot ce avem, tot ce merită să fie păstrat.

Din când în când, fetele care ghiceau în cărţi, veneau să ne pună sub fund cărţile, să le „purifice“, că suntem curate, nesărutate. Oribil obicei. „Ba m-am sărutat!“ mă revoltam eu. Lida ghicitoarea mă privea neîncrezător pe sub gene, ei lasă, chiar dacă te-ai sărutat, ţine-le sub fund un pic.

P R O Z Ă 25

În cămin se ştie totul, cine vine, cine pleacă, cine cu cine. Toată lumea ştie câte fete bune au mai rămas şi câte s-au stricat. O colegă de-a noastră a hotărât să nu se întoarcă virgină în satul ei. L-a găsit aşadar pe vecinul nostru Serj, care însă se topea după Mariana. Colegul a acceptat să se culce cu Olga şi apoi i-a povestit totul cu lux de amănunte Marianei, care ne povesti nouă, fetelor de la etajele II şi III.

Se pare că operaţia era greu de realizat într-un pat de cămin care, atunci când te culci, se lasă în jos ca o covată şi se leagănă. Tinerii noştri au hotărât să se întindă la podea, pe o saltea. Băiatul a îndeplinit operaţia pentru prima dată în viaţă şi a fost foarte dezamăgit. Totul era prea îngust, greu de pătruns şi n-a simţit nicio plăcere. Nu mai zicem ce a zis fata. În fine, la urechile ei a ajuns zvonul că băiatul s-a lăudat şi că tot căminul ştie ce-au făcut ei.

După absolvirea facultăţii, Olga a rămas la un liceu bun din oraş, s-a mă-ritat şi are o fetiţă. Oare soţul ei nu-i reproşează că nu i-a fost fidelă? Atunci, pe la 20 de ani, când mi s-a povestit scena, eram foarte dezgustată, şi nu doar eu.

O altă întâmplare ciudată: într-o seară, după ce i-a scos cărţile de joc de sub fund, Lida ghicitoarea s-a speriat: cărţile erau albe! Apoi s-a supărat: „Probabil şi dacă ţi s-ar pune sub fund cearşafurile fetelor dezvirginate, s-ar face albe imacula-te!“ Apoi i s-a dus zvonul: cine o atinge, devine pe loc (sau la loc) virgină. E drept ori nu, cine să ştie? De toate astea însă Rafira habar nu avea. Însă fetele se apropiau de ea pe furiş şi o atingeau. O dată, de două ori, de trei ori. Apoi se măritau.

Iubitule! Ţi-am pus în mâini firul cu care să mă poţi găsi, ajunge, îm-brăţişa, săruta. Iubitule, ceea ce nu ştii, e că la fiecare colţ, răscruce, intersecţie, am împărţit, am despicat firele în patru, în şapte, în nouă. Vei fi observând şi tu cum se subţiază aţele, se tot subţiază. Te vei fi gândind poate că e capătul ghemului şi iată , în curând, ne vom întâlni.

Dar fir e la dreapta, fir e la stânga, fir înainte, fir înapoi. Iartă-mă, nu vreau să ajungi la mine niciodată şi firele nu duc nicăieri.

Virginitatea ca forţă şi ca înfumurare. Virginitatea ca formă de manifestare a superiorităţii. Sunt întreagă, nu m-a stricat nimeni. Fac ceva pe sexul vostru. Sunt puternică, nu m-au slăbit umilinţele şi pasiunile mici. N-ai decât să mă ignori, n-ai decât să mă urăşti, să mă invidiezi, nu m-a

spurcat nimeni. Nu m-am spurcat cu nimeni. N-am păcătuit şi n-am de ce să bat mătănii pentru ceea ce este condamnat,

când bărbaţii se tot împing în femei. Sunt curată, nu mă doare nimic. Unde se ascunde acel fascinant imperiu? Unde îl găsesc?Porţile palatului magic se vor deschide larg, mie, iar pentru voi inaccesi-

bile şi închise vor fi!În cap. În cap. Acolo pândeşte. Căci capul nu ştim cât de pur ţi-a rămas,

virginico!

Patricia s-a aruncat pe geam. Eveniment!Se spune că vecinele de cameră s-au măritat cu foşti cavaleri de-ai ei care, programaţi s-o viziteze, veneau mai


mulţi în aceeaşi zi, fiind distribuiţi, în disperare de cauză, prin camerele de ală-turi şi unii acolo rămâneau. Circulă mai multe variante prin cele trei cămine:

I variantă: A vrut s-o violeze şi ea s-a aruncat pe geam.II: Era un hoţ periculos care a vrut să-i fure lănţişorul de aur, amenin-

ţând-o cu cuţitul. Se zice că oricum i-a scos lanţul de la gât şi inelul cu piatră şi atunci nu este prea clar de ce totuşi s-a mai aruncat pe geam.

III: Ceartă furtunoasă. El a aflat că are pe altul sau chiar mulţi alţi cavaleri. S-au certat cât s-au certat (nu-i exclus să-i fi dat şi un pumn la bot, deşi staţi că am văzut-o ieri şi nu avea semne), apoi ea a sărit pe geam, ca să pună capăt conflictului.

IV: Şi-a aşteptat cât şi-a aşteptat iubitul şi, văzând că nu mai vine, de tristeţe, Patricia s-a aruncat pe geam. Păi la câţi iubiţi are, de ce s-a aruncat pe geam toc-mai de data aceasta? Mare nedumerire. Adică iubitul n-a apărut deloc prin cămin?

V: S-a aruncat, pentru că trebuiau să vină toţi trei şi urmau s-o oblige să facă o alegere, ca să nu umble după mai mulţi iepuri odată. În faţa unei atare situaţii desperate, Patricia s-a aruncat pe geam.

VI: Fetelor, nu mai avea ea aşa mulţi cavaleri şi tare se mai visa fumeie măritată! N-aţi văzut că geamul ei se află sub acoperişul administratorului? Puteai păşi de pe geam pe acoperiş, ce mare brânză! Patricia a făcut câteva repetiţii generale, cum să sară cât mai patetic de pe geam, ca să se convingă că nici nasul n-o să şi-l zgârie, a aşteptat prada şi, cum băiatul se codea, nehotărât, nici n-o cunoaşte prea bine, nici nu s-au întâlnit prea mult, iar ea vrea deja nun-tă. Ea: că atât de mult îl iubeşte, încât moare fără el. Şi-şi face vânt pe geam. Şi băiatul urma să strige: te iau de nevastă! Şi a strigat oare?

VII. Nu Patricia, ci băiatul a sărit pe geam, la rugămintea ei, când un alt cavaler a bătut la uşă.

VIII. N-a sărit nimeni pe geam, dar s-a auzit ceva în camera lor. Ceva a fost. IX. A fost şi poliţia, şi salvarea. Într-adevăr, din cameră săreai pe aco-

perişul administratorului fără probleme, dar ea a mai sărit şi de pe acoperiş. Urmată de el, ameninţând-o cu moartea. Până acum, nu ne-a povestit nimic, tace mâlc. Deci e grav.

Vreau să mă stric şi nu pot! Întind plasele, mrejele, ţes de zor pânzele în care să cadă păcatele, stricăciunile. Şi aştept, aştept. Dintr-odată, pânza tremură, mrejele vibrează, prind pe cineva, cade ceva, tresare capcana şi se pregăteşte.

Mă mlădii, mă rotesc, mă transform, mă înfierbânt, mă desfac, mă schimb, mă cramponez, mă agăţ, mă împletesc, mă subţiez, ca să mă stric.

Te înconjor, te aburesc, te ating, te atrag, te miros, te dansez, te pipăi, te seduc, te scotocesc, te pişc, te muşc, te ademenesc, te gust, te înfrunt, te apropii, te strig, ca să mă strici.

P R O Z Ă 27

Şi apele rămân la fel de curate, cerurile la fel de limpezi şi de mărini-moase, mediul înconjurător la fel de respectuos faţă de schimările climaterice din ultima vreme. Şi eu, tot virgină păcătoasă.

După toate încercările, ispitele, stricăciunile, zîmbeşti blând: Tu nu. Şi pleci, te retragi, lăsând lucrurile întregi.

Vreau să mă stric, şi nu pot!Cine mai pretinde că virginitatea e pe cale de dispariţie. Ba e tot mai

la modă! Unde te întorci, numai virgine! Nu mai ai pe unde să calci de atâta virginătate!

Fată stătută, ca o brânză stătută, nici proaspătă, nici stricată, cu un în-ceput de miros acrişor. Îmbrăcându-se decent, exprimându-se decent, visând decent. Cu priviri uşor demodate, cu gesturi evident demodate, cu principii violent demodate. Aşteptând cu demnitate sfârşitul vieţii şi începutul iubirii.

Rar de tot, fetele noastre se mai şi măritau. Nunta Ninei: o adevărată aven-tură. M-a invitat numai pe mine, că face nuntă mică şi nu poate chema toată grupa de studenţi. M-am gândit să nu plec singură, hai să mai iau pe cineva cu mine. Nina a zis să vin cu cine vreau şi, cum nu aveam prieten, am luat-o pe Vera Olaru, fată veselă şi simpatică, celebră datorită fundul ei uriaş, cu care se mândrea şi ne cita în ruseşte din Brigitte Bardot: „Ia gorjusi svoiei şikar-noi zadniţî!“ – Mă mândresc cu fundul meu şic! Ajungem noi într-un sat din sudul Moldovei, Piţicani. Ni se pun floricele-n păr, mie o floare mai mare, dat fiind statutul meu de druşcă mare-vornicică (un fel de domnişoară de onoare care joacă vălul miresei). Remarcăm printre invitaţi două liceene frumuşele, verişoare de-ale mirelui, cochetând (începuse nunta) cu doi tineri săteni (piţi-căneni) cu motociclete; la sat tot omul, dacă vrea, vine la nuntă. Fetele făceau ochişori dulci aborigenilor cărora li se aprinseseră călcâiele. Mama fetelor, vi-zibil neliniştită, le cheamă, acestea, alintate şi neascultătoare, nu vor să vină. Mama aude (sau numai i se pare că aude) cum băieţii le invită să se plimbe pe motocicletele lor şi îşi imaginează într-o secundă cum îşi regăseşte odraslele la o margine de pădure cu virginitatea ferfeniţată şi viaţa în pericol. Îi atrage, discret, atenţia tatălui care n-a avut, din păcate, niciodată un rol prea important în educaţia fetiţelor lui. Nu foarte diplomatic, deloc respectuos, pe un ton răstit şi tăios, acesta se stropşeşte la băieţi să se care cu tot cu hârburile lor de moto-ciclete şi să-i lase odraslele în pace. Cavalerii, pe bună dreptate, se supără, e în joc reputaţia lor de lideri ai satului, toţi stăteau cu ochii pe ei, dar mai ales feti-ţele, clipind drăgălaş din genele nesfârşit de lungi şi aşteptând să vadă care pe care. Deci bătaia este inevitabilă. Nuntaşii vin în ajutor invitatului tată, bătăuşii satului atâta aşteaptă. Lumea se încaieră, se aud ţipete, buşeli. Poarta (nunta se


petrece acasă) se răstoarnă, turtind un oaspete nevinovat, tatăl miresei pierde un dinte în bătălie, bunica miresei sau a mirelui zboară, fâlfâind din mâini şi din picioare, şi aterizează reuşit sub un copac. Se aud strigăte ascuţite de femei, chemându-şi bărbaţii: „Nu te băga, Stepică!“ şi de bărbaţi: „Adu toporu’, dă-i în cap!“. Eu cu Vera fugim în casă, cu intenţia sănătoasă de a ne ascunde în cea mai îndepărtată şi întunecoasă cameră. Încercăm să ne băgăm sub un pat, dar fără succes că era plin cu saci grei pe care nu-i puteam urni şi nici nu dispuneam de timp. Pe fereastră se zărea o vie stufoasă, acolo dacă ne ascundem, nu ne gă-sesc! E noapte, nu ne vede nimeni, ieşim pe geam, stăm până dimineaţă, plecăm cu primul autobuz. Vera începe să se vaiete, gata să plângă, că geamu-i îngust şi nu va putea ieşi, fundul ei e prea mare, pentru prima dată nu se mai mândrea cu fundul ei şic. Auzim paşi, încremenim de frică, intră naşul cu un teanc de farfurii şi ne explică, milităros, solemn, ce avem de făcut.

Fetelor, luaţi farfuriile astea şi, când intră bandiţii, aruncaţi în ei fără milă. Şi pleacă. Împărţim farfuriile în două, astea mie, alea ţie şi aşteptăm. Ţinem şi câ-

teva farfurii în mână, gata-gata să spargem capul primului care va intra în ca-meră. Încet, încet, zgomotele încetează, se aude din nou muzica, nunta îşi reia cursul, bărbaţii care s-au bătut între ei ciocnesc acum pahare împreună. Cum eu eram druşcă şi trebuia să stau lângă mireasă, m-au strigat, m-au căutat, au întrebat băieţii din sat dacă nu m-a furat cineva dintre ai lor, din greşeală. Naşul şi-a adus aminte de noi, ne-a scos afară vii şi nevătămate, cu farfuriile pe care le mai ţineam strâns, strategic, în mâini, făcându-i pe nuntaşi să râdă şi să aplaude. Tatăl miresei îşi căuta prin curte, cu un felinar, dintele pierdut (o fi fost de aur); cel puţin jumătate din invitaţi au încasat câte un pumn, aşa-i la nuntă, bunica se învârtea ca titirezul, veselă, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Am fost, în cele din urmă, invitaţi la masă şi a trebuit să suportăm lângă noi pe aborigenii satisfăcuţi, victorioşi, alături de puicuţele lor dulci şi supuse (ve-rişoarele buclucaşe). Nouă nu ne trecuse spaima şi ne temeam ca nu cumva namilelor de lângă noi să li se năzară ceva şi să ne tragă şi nouă câte un pumn, ca să ne căutăm apoi dinţii pe sub masă.

Singurătatea mea nemărginită, sigură, pe care nu trebuie s-o între-ţin prin gesturi tandre, care nu se va termina, la un moment dat, şi nu va fi infidelă, mediocră, nu va crea iluzii, nu va dezamăgi, nu va avea stări variabile de intensitate, anotimpuri, vârste.

Singurătatea mea ocrotitoare, maternă.

Iar a fost alături de mine. Nu-l simt ca un reproş. Că, vezi Doamne, n-am făcut mai mult efort ca să îl aduc pe lume, ca să aibă mai multă consistenţă.

P R O Z Ă 29

Nu-l simt ca pe un semn rău, se spune că dacă visezi copii mici e semn rău, a boală, nu mi se întâmplă nimic rău după asta. Îl simt ca un îngeraş mângâietor, liniştitor, ca o binecuvântare, o bucurie, de care au parte unii oameni ziua, iar eu noaptea. Simt pacea coborând în jurul meu, odată cu el. Şi o să mă necăjesc într-un vis viitor, când va plânge că-l dor dinţişorii. Şi o să răspund la întrebările lui nenumărate (am citit atâtea cărţi şi enciclopedii), şi o să-l hrănesc numai cu bu-nătăţi eco şi bio în visele următoare, ca o mamă bună ce sunt. În visele viitoare.

Uneori, îi pun în ghiozdan un măr mare, bun, fără nitraţi, cumpărat de la ţărani, din piaţă. Deci e deja mare, merge la şcoală. Ce repede a crescut! După asta,în acelaşi vis, îl simt cum împinge cu picioarele în burta mea. De durere, mă trezesc. Întotdeauna când beau cana ceea mare de ceai înainte de somn, vreau la toaletă şi mă scol la jumătate de noapte. Creierul meu nu găseşte altă modalitate de a mă trezi decât să-mi pună în burtă un copil imaginar, care să îmi tragă un picior imaginar. Mă trezesc şi fac pipi. Apoi nu mai visez.

Nu cred că sunt o mamă singuratică. Adică nu-mi dau seama de unde apare copilul. Nu ştiu cu cine l-am făcut. Totul e banal şi nesemnificativ la acest capitol, există undeva şi bărbatul. Ori încă nu s-a întors acasă, ori e un-deva aproape, în altă cameră, de pildă. Bărbatul apare rar, în faze incipiente. Visez cum întâlnesc bărbaţi care îmi plac, de care mă îndrăgostesc şi vreau să mă mărit. Visez bărbaţi cu care ştiu că am să mă culc, pe care îi doresc cu dorul acela umed şi răcoritor. Dar când în vis apare copilul, bărbatul nu există lângă el sau lângă mine sau lângă noi. Nu apare în vis, ţinând şi el copilul în braţe. Copilul vine ca o obsesie, ca o necesitate fizică, ca un ghem al dorinţei,când ai de consumat atâta afecţiune şi dragoste neutilizate. Se pro-iectează asupra visului ca o întrupare normală şi accesibilă,în fond, a unei femei sănătoase. Şi când femeile căsătorite nu vor să nască, pentru că nu au bani destui sau nu se simt pregătite psihologic, având şi bărbaţi lângă ele... îmi zic: Dumnezeule, ce vaci! Ce vaci încălţate pe tocuri! În locul lor, m-aş ţine numai de făcut copii!

Ar trebui să visez mai întâi cum este mic, apoi cum creşte. Ar trebui să-l visez în ordine cronologică. Mă tem ca nu cumva să nu-l mai visez. Aştept să apară în fiecare noapte. Îmi umple nopţile cu atâta sens, că-mi ajunge uneori şi pentru ziua întreagă! Uneori vorbesc cu el în somn. Mă întreabă ceva şi îi răs-pund şi, dacă nu ştiu răspunsul, tot îi zic eu ceva, să nu creadă că nu am răspuns la toate întrebările lui. Ştiu că nu se recomandă să minţi copilul, dar e doar un vis, ca o repetiţie. Dacă o fi să-l am vreodată, o să mă documentez, o să citesc cărţi de specialitate şi o să-i răspund corect. O repetiţie, dar poate e chiar tot spectacolul şi nu va mai urma nimic. Brusc, nu-l mai văd când vorbesc cu el sau nu-mi mai aduc aminte. Trezirea.Uneori, în parc sau în troleibuz, unii copii


fac gesturi care coincid cu ale copilului meu din vis. Mişcă ochişorii într-un anume fel, duc un biscuit la guriţă, dau din picioare sau vor să iasă din căru-cior. Din tot felul de gesturi străine se alcătuieşte copilul meu. Se reconstituie.

Uneori, îl părăsesc. Ies din casă, mă duc undeva. În vis nu e niciun băr-bat, nicio bonă, nicio bunică, nicio rudă care să stea să-l păzească. În vis, doar eu şi el. Îl privesc lung înainte de plecare şi îl asigur că mă întorc repede. În ochii lui e atâta reproş de parcă îl părăsesc pentru totdeauna. Şi rămân cu privirea lui grea, judecătoare. Şi nici nu plânge, că s-ar mai descărca astfel atmosfera grea,apăsătoare, de vină. Am senzaţia, când ies din casă că, deşi nu s-a întâmplat nimic, parcă doar ies undeva, până jos, să cumpăr pâine şi iaurt, simt că îl părăsesc, că plec pentru totdeauna. Şi el ştie, văd în privirea lui că ştie. Poate că îl părăsesc doar pentru că mă trezesc înainte de a reveni acasă, în vis, lângă el, înainte de a-i striga, vezi ce repede m-am întors, înainte de a-l strânge în braţe, de a-l săruta, de a proceda ca orice mamă. Privirea lui serioa-să şi înţeleaptă, ca de om bătrân, mă urmăreşte. Deşi e un vis greu şi trist, îl uit repede şi nu mă doare. Mă durea în vis şi, când mă trezesc, zic, bine că e doar vis şi că, de fapt, nu l-am părăsit niciodată, nici pentru o clipă. E mai trist când îl mângâi în vis, mă joc cu el şi sunt fericită, dar la trezire singurătatea doare.

După mai multe astfel de visări, încep să mă întreb dacă e fetiţă ori băie-ţel. Şi după toată gravitatea comportamentului lui, mi se pare a fi totuşi băiat. Încă nu are nume. Nici când îi pun tartina pentru şcoală în geantă, nu are nume.

Nu plânge. Când apare în visul meu, nu plânge niciodată, ca să nu mă deranjeze, să nu mă obosească, să nu mă sperii de el şi să nu-l mai doresc, să nu-l iubesc. Uneori nici nu-l văd, nici nu-l aud, doar îi simt prezenţa.

Copilul nu-mi zâmbeşte niciodată, nu gângureşte fericit. Este un copil grav şi trist. Uneori absent. Ca şi cum nu m-ar vedea. Singur în lumea lui se joacă, preocupat de ceva, iar eu vin din altă lume, pe care el n-o vede, n-o sim-te. De parcă el ar fi cel real, iar eu cea fantastică. De parcă eu intru în visele lui, eu mă las visată, mă las imaginată de un copil, undeva, cândva. Îi populez insistent visele şi nu-l las în pace. De parcă el nu mi se poate împotrivi, nu mi se poate sustrage. De parcă acest copil fără nume şi fără chip ar fi mai real decât mine şi mai adevărat.

Uneori simte nevoia să mă atingă, să se convingă că exist, că îi sunt alături, uneori are nevoie de mine. Mă iubeşte.

Nu-i văd faţa, nu ştiu, de fapt, cum arată. Năsucul mic, trupşorul, vo-cea, gânguritul, iar uneori e deja mai măricel şi vorbeşte, dar nu ţin minte ce spune, nimic important, întreabă şi el ceva, ochi rotunzi, nici negri, nici verzi, nici albaştri, ochi mari rotunzi, cu gene lungi şi întoarse. Dar chipul în între-gime nu i-l desluşesc.

P R O Z Ă 31

Uneori îl caut mult, chiar şi sub pat, prin rafturile dulapului, prin baie, pe jos, pe sus, şi nu-l găsesc. După multe-multe căutări, îl găsesc la locul lui, într-un colţ retras, aşteptând cuminte să-l zăresc, să-l găsesc. Dar m-am uitat acolo, şi nu era!Întotdeauna când îl simt venind în visul meu, încep să-l caut. Simt nevoia să-l ating, să mă uit lung la el, să-l ţin la piept (dar nu visez cum îl alăptez), să-l lipesc de corpul meu ca să alcătuim împreună un tot, un corp unic, întreg, împreună. Acea plenitudine, împlinire.

Nu mă gândesc la el niciodată înainte de somn. Nu mă gândesc la nimic. Vine de la sine. Şi este atât de bogat şi de copleşitor în senzaţii şi sentimente, încât, chiar şi după ce mă trezesc, îl simt alături. Ies din visele astea zdrobită de neputinţă, disperare, frică. Ies din visele astea calmă, fericită, senină.

Desprinderea. Lipsa. Ghemul moale, cald, iubitor, care umple viaţa mea pustie. Totul devine plin de sens, când se lipeşte de mine, iar toate lucrurile celelalte devin inutile, lipsite de orice importanţă. Simt fericirea izvorând din simplul fapt al existenţei lui. Sunt atât de fericită alături de el, că mi se umple pieptul de prea multă energie, mă prea încălzesc sub plapumă, mă dezvelesc şi, brusc, deschid ochii. Senzaţia intensă nu e decât un vis, strâng ochii, mă învelesc la loc şi visul revine, fără intensitatea de odinioară. Treptat, revin la viaţa mea, ca să nu mă mai doară prea tare visul frumos, ca să nu alung de tot copilul care mă urmăreşte şi mă iubeşte numai în somn, iar absenţa lui să nu-mi înţepe prea dureros corpul ofilit, sterp, îmbătrânit.

Frica de a nu înnebuni, de a nu-l considera real. Mă tem că voi începe a vorbi cu el pe străzi, îi voi da de mâncare, îmi va fi suficient doar el şi nu voi ajunge niciodată să am unul adevărat.

M-am trezit şi încă mai simţeam cum mă strângea de degetul arătător. Cu mânuţa lui mică şi agitată. Simţeam cum mă iubeşte cu toată fiinţa lui, cum se simte bine şi zâmbeşte fericit doar pentru că-i lipit de mine. Când m-a trezit şi eram singură, mereu singură, golul din jurul meu era mai lung decât o prăpastie fără fund, mai dureros decât o rană deschisă puroind, mai trist decât toată tristeţile.

Nicio pisică nu poate înlocui copilul şi niciun câine. Nu am nevoie de sfaturile voastre binevoitoare. Ador şi pisicile, şi câinii, care încearcă să se gudure, cerşind dragostea pe care numai copilul meu o merită… Iar eu să mă mângâi cu nişte javre linguşitoare pe care nici nu le-am născut eu. Nu ştiu decât să mieune şi să schelăie. Atunci urăsc toate animalele şi vreau să dispară din faţa mea, din viaţa mea. Îmi vine să le strâng de gât şi să le arunc pe geam. Ca în filmul acela. Altfel, pisicile sunt drăgălaşe, pufoase, mai uşor de îngrijit decât copiii şi te costă mult mai ieftin.

Fragmente din Imperiul fetelor bătrâne – roman sentimental


DAN STANCA

ÎNCHIDEREA OCHILOR

L-am văzut ultima dată la spital. Era acolo întins într-un pat meta-lic şi aflat, cum se spune, pe ducă. Medicii nu-i mai acordau nici o atenţie şi nu ştiau cum să scape mai repede de el. De fapt, nici nu

aveau cu cine să vorbească pentru a face... expediţia. Nenorocitul era singur singurel, părăsit parcă de toată lumea, evitat cu bună ştiinţă şi împins în acel con al uitării de unde cu mare greutate cineva mai poate ieşi. Fusese internat ca un caz extrem, care necesită investigaţii speciale. Şi primăria avizase inter-narea urgentă, aceasta fiindcă în situaţia în care nu ar fi fost cine să susţină o serie de cheltuieli de la sine înţelese, să intervină mâna statului. Adevărul este că nu-mi închipuiam că poate să ajungă chiar mai rău decât arăta când îl cunos-cusem. Dar distanţa de la cel cunoscut de mine la ce mai era nu putea fi în nici un chip măsurată. La început nu şi-a dat seama cine sunt iar eforturile lui de-a şti totuşi pe cine are în faţă l-au costat ceva timp. Habar nu am de ce suferea şi care era până la urmă cauza spitalizării. Am foarte puţine cunoştinţe medicale şi, tocmai fiindcă sunt tânăr şi sănătos tun, ignor domeniul cu desăvârşire. Dar, din câte bănuiam, în cazul lui diagnosticul nu era uşor de pus. Poate şi cei mai buni specialişti aveau ezitări şi, până la un verdict ferm, preferau să acopere cazul sub pelerina compactă a discreţiei. Nu se pronunţau şi aşteptau ca lu-crurile să capete de la sine rezolvare. Ceea ce depăşeşte însă ştiinţa medicală aparţine unei patologii incerte a viitorului. Privirile din prezent, chiar dacă într-acolo sunt îndreptate, nu desluşesc nimic. Orbecăie precum nişte astronomi ale căror lentile nu pot citi scrisurile celor mai îndepărtate pulberi galactice. Totul e ca o caligrafie indistinctă, pictată de mâna unui orb care dictează încâlcirea lumilor. Până la urmă, ca întors neverosimil din aceeaşi depărtare a spaimei şi a nonsensului, m-a recunoscut şi mi-a zâmbit. Era acelaşi zâmbet care mi-a plăcut şi graţie căruia am ajuns la momentul respectiv să ne împrietenim. Mi-a întins mâna, dar era atât de slabă şi de subţire încât mi-a fost teamă să i-o apuc. Într-adevăr, era numai piele şi os, iar ochii i se bulbucaseră îngrozitor. Aproape că nu mai semăna deloc cu cel pe care-l cunoscusem cu un an în urmă. Iar cu-vintele pe care le-a bolborosit atunci la spital m-au speriat şi continuă să mă ur-mărească precum nişte stafii fugite din mormânt. „Cât de urât, Costi, trebuie să fie un om pentru ca oamenii să-şi întoarcă faţa de la el?“ Mai mult am ghicit ce

a spus. Buzele i se mişcau anevoie şi articularea se efectua cu mare dificultate. Gâjâia, hârâia, poate chiar era vorba de un horcăit şi din tot acel amalgam de indistincţiuni cuvântul abia putea să prindă contur. Când a terminat propoziţia, mi s-a părut că respiră uşurat de parcă i s-ar fi luat o piatră de pe inimă. I-am spus să stea liniştit şi să nu se mai obosească. Doar că el voia să se ridice în capul oaselor şi să stea de vorbă cu mine, de la egal la egal, ca odinioară. Ceea ce, evident, nu mai era posibil. L-am rugat încă o dată să se liniştească şi să nu se mai consume atât. Destul viaţa lui reprezentase până atunci un consum cumplit, mâncase din el, se sfâşiase, se sfârtecase, se devorase. Sufletul său purta toată vina. Ruinat nervos, s-a prăbuşit somatic şi fiziologic. Şi băutura, desigur, a avut o contribuţie majoră, dar căutarea unei cauze în domeniul bi-ologic nu are nici o semnificaţie. Cu Mircea Brian lucrurile stăteau mult mai complicat. Şi eu, un ageamiu, îmi dădeam seama de asta. Aşa cum în plină zi cerul se poate întuneca şi toţi căscăm gura neştiind ce s-a petrecut acolo sus, şi în viaţa lui eclipsa de lumină s-a datorat altor cauze decât acelea pe care de regulă medicii le tratează.

Am plecat atunci din spital spre seară îndurerat, dar şi nedumerit. Am coborât cele nouă etaje ale Municipalului, dar mi s-au părut nouăzeci, fiindcă îmi pierdusem răbdarea să aştept un lift care nu mai venea. Era vânzoleală în spital ca într-un market. Nici nu ai fi zis că în încăperile care se aliniau una după alta pe coridoarele nesfârşite zac oameni grav bolnavi, aproape muri-bunzi, că între viaţă şi moarte în acel spaţiu are loc un comerţ dur... Moare omul şi, dacă nu vine nimeni să-l ia, e vârât într-un sac şi dus în cimitirul săracilor. Atât şi nimic mai mult... Îndesat, stâlcit, comprimat la dimensiunile unei mogâldeţe eliminate din rândul viilor.

Afară, aglomeraţia sporea. Din cauza lucrărilor de la metrou traficul se com-plicase îngrozitor. Pe un drum îngust trebuia să-şi facă loc cârduri de maşini ner-voase, care nu acceptau nici un minut de întârziere. Claxonau demenţial, mugind din toate încheieturile ca şi cum ar fi vrut să prindă aripi pentru a sări peste ce aveau în faţă. Urma să mă întâlnesc cu soţia mea şi, deşi nu ne stă în obicei, am fi rămas undeva în oraş să luăm masa. Nu i-aş fi spus că am fost la el nu fiindcă mi-ar critica neapărat gestul, dar în viaţa mea sărmanul Mircea este o pată al cărei relief foarte puţini îl pot înţelege. Cu atât mai mult ea, Dorina. Şi când mă gândesc că e născut în acelaşi an cu tatăl meu... Logic, ar fi putut să-mi fie el tată şi, aplecat asupra pa-tului în care suferea, am trăit de aceea senzaţia unui copil care îşi vede părintele şi măsoară îndurerat toată prăpastia care-l desparte de cel care i-a dat viaţă. Dar cum l-am cunoscut? Pur şi simplu nici nu-mi vine să cred că tot ce s-a întâmplat este real şi nu aparţine unui fel de vis care s-a furişat printr-o fisură a ecluzei despărţi-toare dintre lumi. Dacă a căzut visul peste realitate atunci e vai şi amar, obişnuia el


să-mi spună şi chiar asta mi-a spus la prima noastră întâlnire. Dar cum l-am cunos-cut? Care au fost împrejurările? Ce compas şi-a deschis braţele şi ne-a cuprins pe amândoi în acolada unui destin comun?

Luasem băieţelul de la grădiniţă şi mergeam alene spre casă trecând pe lângă o cârciumă sordidă unde-şi făceau veacul tot felul de beţivani fără spe-ranţă. Uneori câte unul îi făcea semne copilului vrând să-l alinte – poate ne-fericitul avea momentele lui de duioşie când apariţia unui copil îl deştepta din beţie –, dar pe mine mă enerva şi-l trăgeam repede pe Mateiaş din zonă. Numai că în ziua aceea pe terasă nu era niciunul dintre beţivii obişnuiţi, ci el. Şi nu bea, ci dădea cu mătura. Mi-a atras atenţia fiindcă nu arăta chiar ca un om deprins să presteze o asemenea activitate. Se mişca stângaci şi ţinea mătura aia în mână ca pe o furcă făcându-i pe cei din jur să râdă. Îi auzeam ce-i spun: domn profesor, nu chiuli! Pune osul la treabă! Ha, ha... Râdeau, se amuzau de bietul om, care nu riposta în nici un fel şi, supus încercării, voia să-şi facă treaba conştiincios. Nu am înţeles. Era un fel de angajat al cârciumii? Dar de ce-l strigau domn profesor? Voiau să-l ironizeze sau prăpăditul chiar fusese profesor la viaţa lui? Sau poate mai era? Dar atunci ce căuta în bodega aia ca s-o facă pe măturătorul? De parcă mi-ar fi ghicit nedumeririle, mi-a zâmbit şi în felul acesta m-a determinat să mă apropii de cârciuma nenorocită. Pe băieţel îl ţineam cu un pas în spate. Eram chiar în faţa lui când mi-a spus răspicat: sunt profesor, domnii nu mint. Dar îmi place să mă întorc la munca de jos, de aia mătur... Ca să vezi... Puteam să ridic din umeri şi să-i întorc spatele. Probabil ar fi fost atitudinea pe care altul sau alţii în locul meu ar fi ales-o cu siguranţă. Dacă aş fi procedat aşa, nu m-ar fi durut capul. Dar privind acum în urmă înţe-leg că am avut şi eu nevoie de un sfredel care să perforeze straturile poate prea sedimentate ale minţii. M-a privit atunci suspect de stăruitor şi câteva clipe bune privirile noastre nu s-au putut dezlipi una de cealaltă. Mai era şi surâsul lui graţios enigmatic ca o invitaţie pentru a ne mai întâlni. Am făcut schimb de numere de telefon şi din acel moment între noi s-a stabilit o legătură de neşters.

El m-a sunat primul. Ca ofiţer al armatei române, nu-mi permit să mă bat pe burtă cu toţi terchea berchea. Aşa că din partea mea aş fi tăcut şi nu l-aş fi deranjat. Nici gând să folosesc numărul de telefon pe care mi-l dăduse. Mai ales că-mi şi reproşam întrucât cedasem unei nepermise slăbiciuni. Primul pas l-a făcut el. În prima clipă am vrut să-i spun că este greşeală, ceea ce l-ar fi de-terminat să nu mai apeleze şi a doua oară, dar iarăşi i-am ascultat vocea caldă, voalată de un uşor tremur, cerându-şi scuze că mă deranjează, şi nu am rezistat. Mi-a spus că ar dori tare mult să mă întâlnească, să stăm de vorbă şi toate cele-lalte. În felul acesta ne-am întâlnit într-o zi de joi, dacă nu mă înşală memoria, iar întâlnirea aceea a fost hotărâtoare în viaţa mea caracterizată de altminteri de

P R O Z Ă 35

o dulce monotonie. A fost punctual, ceea ce mi-a plăcut. Îi detest pe indivizii pe care sunt silit să-i aştept fiindcă nu sunt în stare să se ţină de cuvânt. Punctu-alitatea lui m-a făcut să cred de la bun început că este un om de calitate, în care merită să investesc timp şi până la urmă chiar şi bani. Întotdeauna eu am plătit consumaţiile la cafeneaua unde ne retrăgeam ca să schimbăm câteva cuvinte. Mi-a spus de la bun început că are 60 de ani şi, cu puţin noroc, în toamnă se va pensiona anticipat. Va avea o pensie foarte mică, dar s-a săturat în general cam de toate şi îi e necesară o linişte vecină până la urmă cu extincţia. Figura lui subţire, dominată de ochii negri, înflăcăraţi, nu exprima neapărat chiar ae-rul omului care doreşte să iasă din viaţa activă şi nu mai vrea să se complice într-o existenţă pe care o consideră ca şi încheiată. Dar în timp m-am obişnuit cu el şi am înţeles că este o făptură a contrastelor sfâşietoare. Oricum, apariţia lui în viaţa mea a fost de bun augur. Mi-a dat nişte cărţi cu numele lui pe co-pertă, pe care la început doar le-am răsfoit pentru ca pe urmă să nu le mai pot lăsa din mână. Nu auzisem de el ca scriitor, deşi în calitatea mea de redactor la o publicaţie care aparţine Ministerului Apărării, unde mă ocup taman de cultură, lipsa unei asemenea informaţii ar putea fi socotită o lacună. Mircea Brian era un autor prolific, expansiv, dar cu o distincţie a stilului care-l scotea din categoria grafomanilor băloşi. Scria cu maximă naturaleţe, fără să trădeze efortul concepţiei, inventând şi mărturisind în egală măsură. Îi plăcuse să fie un boier şi să-i sfideze pe amărăşteni. Dar cum roata se întoarce, şi în viaţa lui avuseseră loc transformări dureroase care făcuseră din craiul de odinioară un biet cetăţean, întinzând mâna ca să primească mila oricui. Când a venit prima dată spre mine am văzut că şchioapătă puţin, iar el s-a scuzat spunând că miş-carea lui anevoioasă se datorează unei afecţiuni lombosciatice care-l chinuie de câţiva ani şi căreia nu i-a putut face faţă decât prin acupunctură. Dar trata-mentul la vremea respectivă era costisitor şi, cum nu-şi mai permite aşa ceva, nu are încotro şi suportă durerea. Îl doare cel mai rău când dă cu mătura prin cârciumă de râd toţi de el, dar ce nu face omul pentru un pahar de băutură pe gratis. Paharul acesta i l-am oferit şi eu pentru a-şi dezlega şi mai mult limba şi a vorbi despre familia lui. Am aflat astfel că numele mai ciudat îi fusese dat de părintele care nu era de prin părţile astea, ci tocmai de dincolo de ocean, din America tuturor amestecurilor.

Thomas Brian venise în România înainte de război, chemat de o Socie-tate mixtă de petrol româno-americană, deoarece era expert în forări, iar con-tribuţia sa conta enorm pentru bunul mers al extracţiilor de pe Valea Prahovei. Ajuns aici, aici a rămas. A cunoscut şi o ardeleancă serioasă şi de treabă, de care nu s-a mai putut dezlipi. Lucia Oncescu o chema pe acea fermecătoare domnişoară care la rândul ei coborâse din locul de baştină sighişorean şi ve-


nise musai în Bucureşti pentru a studia literele. Era îndrăgostită de poezie şi voia să ajungă autoare de seamă. L-a cunoscut însă pe Tom şi astfel chemarea ei către poezie a fost înlocuită de un ataşament ireproşabil pentru bărbatul care, poposit în ţară de pe meleaguri îndepărtate, avea aerul acelui străin pe care moravurile răsăritene încă nu-l alteraseră. S-au cununat în anii războiului şi de atunci au rămas nedespărţiţi. Mircea - ea a ţinut mult la acest nume pen-tru a-i fi dat feciorului – s-a născut ceva mai târziu după ce umbrele conflagra-ţiei se risipiseră iar oamenii credeau că lumea din jurul lor, deşi măcinată de felurite rele, nu mai poate prezenta nici un pericol major. Thomas se apropia de şaizeci de ani, iar Lucia trecuse de patruzeci. Conceperea copilului mult dorit, după o serie de eşecuri anterioare, a fost până la urmă dramatică şi, ca în cărţile sfinte, la o vârstă care depăşise totuşi pragul fertilităţii, Lucia a rodit iar sarcina, odată înmugurită, a fost dusă la bun sfârşit. Mircea a venit pe lume prin anii cincizeci ai secolului trecut şi, aşa cum l-am văzut în poze, era un copilaş adorabil. Dar asta a fost odată ca niciodată. Aveam acum în faţă un om descompus, fără vlagă, care mirosea mereu a alcool şi căruia nu-i mai păsa de ce spune lumea. Aşa l-am cunoscut şi cu toate acestea l-am îndrăgit ca pe un frate. Pe el, născut în anul în care tatăl meu a venit pe lume. Dar diferenţa de vârstă dintre noi nu m-a inhibat deloc. I-am spus imediat pe nume şi în felul acesta între noi s-a stabilit o prietenie fără fisură.

- Dar de ce mături prin cârciumi? Cum ai putut să ajungi într-un aseme-nea hal?

Întrebam revoltat fiindcă pur şi simplu nu înţelegeam ce se întâmplase cu omul din faţa mea. Cărţile pe care mi le dăduse îl recomandau ca pe un autor serios, care şi în viaţă ar trebui să se respecte.

- Într-un fel am vrut să mă joc, dar pe urmă mi-am dat seama că intru în ceva urât. Adică nu mi-e ruşine de muncă fiindcă am fost şi la Kaufland şi la Auchan şi le-am cerut să mă folosească, dar în cazul acesta decăderea mea este vizibilă. De fapt, nu-mi ajunge salariul de profesor fără nici un grad, salariu pe care mi-l înghite nevastă-mea, şi atunci cerşesc bănuţi de băutură. Oamenii mi-au tot dat, dar până la urmă s-au săturat de solicitările mele. Şi fiindcă eu nu mă potoleam şi nu voiam să ies din cârciumă, unul dintre bar-mani, mai obraznic, mi-a pus mătura în mână. Dacă vrei să bei, munceşte! Aşa a început totul. Aşa m-ai cunoscut.

Mărturisirea lui m-a luat cumva pe nepregătite, chiar dacă în general eu am auzit multe la viaţa mea şi nu mă las clintit cu una, cu două. De mic am plecat la Şcoala Militară şi ştiu ce înseamnă un regim de viaţă cazonă, unde emoţiile îţi sunt drastic cenzurate şi nu ai voie să ieşi de sub pravila aşezămân-tului. Am avut de-a face cu multe capete pătrate, pe care voiam să le izbesc

P R O Z Ă 37

de perete, dar, evident, m-am abţinut, am învăţat o excepţională lecţie a auto-controlului şi, uscat pe dinăuntru, am păşit mai departe în viaţă până în clipa aceasta când nu mă mai despart decât vreo două luni de gradul de maior şi a in-tra în tagma ofiţerilor superiori. M-am căsătorit tânăr fără să lungesc preludiul şi nu am făcut o alegere greşită. Soţia mea este un om drăguţ, decent, care nu mă cicăleşte, nu mă agaseasă, nu se vâră în sufletul meu. Nici eu nu vin peste ea cu întrebări inoportune şi ceea ce pentru alţii înseamnă iad, pentru mine, chiar dacă nu e paradis, descrie un teritoriu paşnic, ceva până la urmă rar pe pământul ăsta turmentat. Ce să-mi doresc de la o viaţă scurtă, în care primejdi-ile şi mizeriile te pândesc la fiecare colţ de stradă? Şi el, Mircea Brian, este în felul lui o primejdie, o bombă cu explozie întârziată, un om care a fost într-un asemenea hal ros de nemulţumiri încât până la detonare nu mai are decât un pas. Am intuit caracterul lui special chiar de la început. Cum am spus, altul în locul meu ar fi refuzat o nouă întâlnire cu personajul, eu, însă, am perseve-rat. Tristeţea din ochii lui avea ceva cuceritor. Oare câte mai are să-mi spună nefericitul ăsta ? Eram şi curios, şi caritabil. Avea nevoie de mine pentru a-şi deschide larg porţile sufletului, voia să vorbească şi să fie ascultat. De ce să nu-i îndeplinesc dorinţa? Ce am de pierdut? Un ceas două după programul de la ziar nu e neapărat timp irosit. În felul acesta întâlnirile noastre s-au legat una de cealaltă ca o funie de care începi să tragi şi nu se mai rupe. M-a cucerit de fapt bucuria cu care mă aştepta la fiecare întâlnire. Nu avea răbdare să vină fata cu carafa de vin şi să ciocnim şi noi, ca oamenii, paharele, că şi începea să-şi dea drumul la gură. Poate nici nu era nevoie de băutură, dar aflându-ne într-un local, comandam, ce altceva să facem? Aşa am aflat că este profesor undeva pe la periferie, şi acolo a ajuns de râsul tuturor. Toată lumea îşi bate joc de el, iar directorul care iniţial l-a respectat, nu ştie cum să facă faţă situaţiei. Au venit şi nişte televiziuni care au difuzat câteva reportaje, chipurile, de succes. Faptul că la ora actuală cadrele didactice sunt călcate în picioare de toată lumea nu mai constituie pentru nimeni o surpriză. Mai amărât decât profesorul în sfânta ţară românească nu este altcineva! De la guvernanţi la elevi, toţi îl nesocotesc şi şterg cu el pe jos. Iar el habar nu are cum să-şi ia revanşa. Cu atât mai mult Mircea Brian era nepregătit în faţa agresiunilor şi a umilinţelor.

Am observat chiar de la prima întâlnire că e cam nemâncat iar în cârciu-ma unde ne-am găsit loc ochii îi fugeau spre mesele unde se înghesuiau plato-urile cu mâncare. I-am propus să luăm nişte mici, a refuzat categoric. Nu am înţeles temeiul refuzului său, dar nu am insistat. Cu timpul mi-a făcut însă nişte confidenţe jenante. Şi elevii de la liceul unde predă limba şi literatura engleză – de fapt, nu predă nimic deoarece nimeni nu-l ascultă - au observat că e lihnit e foame. Drept care ce-au făcut pezevenghii? Tocmai fiindcă nu-l respectă şi


nu dau doi bani pe el, îngăduindu-şi în timpul orelor să vorbească la telefon, să asculte muzică, să se descalţe şi să-şi suie picioarele pe bănci, şi-au zis că, la o adică, pot să şi mănânce. Aşa că au cumpărat tot felul de bunătăţi, de la cârnă-ciori crocanţi şi salate de icre, până la prăjituri de ciocolată şi banane plesnind de umflate ce erau. Amărâtul le vorbea despre Shakespeare bunăoară iar ei în-fulecau pe rupte. Bietului Mircea îi curgeau balele de poftă. La un moment dat, unul dintre elevi, cel mai impertinent dintre toţi, nu a avut de lucru, s-a ridicat din bancă şi s-a îndreptat spre catedră cu un vârf de cârnat care nu măsura mai mult de doi centimetri şi i s-a adresat, renunţând la pronumele de politeţe. Ia şi mata domn profesor, se vede că mori de foame şi nu ai bani să-ţi cumperi nici un biscuit! Mircea a băgat cârnatul în gură şi nu a zis nimic. Toată clasa a râs în hohote. De atunci elevii s-au înţeles între ei să-i aducă de mâncare. A ajuns astfel la cheremul lor fiindcă pur şi simplu depindea de nutriţia aceasta. Fetele erau ruşinate într-o oarecare măsură şi le era milă de bietul profesor sexagenar, hrănit cu resturile de la masa lor. Până la urmă situaţia a ajuns la urechile di-recţiei. Elevii luaţi la întrebări nu s-au sfiit să recunoască ce au făcut şi au con-siderat că gestul lor nu constituie nici o infracţiune deoarece profesorul suferă de o gravă problemă privind alimentaţia şi e păcat de la Dumnezeu să nu-i dai omului să mănânce când îl vezi înfometat. Dacă lucrurile ar fi mers doar până aici scandalul ar fi fost cât de cât atenuat, dar oamenii de la şcoală nu s-au abţi-nut şi au plecat, cum s-ar zice, pe teren pentru a se interesa ce se petrece de fapt în casa acestui profesor flămând. Au descoperit astfel că are restanţe peste tot, la întreţinere, la lumină, la cablu, peste tot. Primeşte avertismente peste aver-tismente că le vor fi tăiate utilităţile, iar el nu ia nici o măsură. Soţia lui e mai tânără cu mulţi ani şi are, se pare, viaţa ei de care nu dă socoteală nimănui. Îl calcă în picioare pe amărât care nu zice nici pâs. Vecinii chestionaţi le-au făcut profesorilor investigatori o prezentare concisă a cazului. Ce e în casa aia să nu doreşti nimănui! Au şi scos frigiderul din priză... Mâncarea pentru copil este dusă la un vecin, doamna mănâncă în oraş iar amărâtul face foamea... Când a venit la şcoală, Mircea Brian era deja încondeiat de privirile celor care ştiau, şi deci nu mai avea nici o scăpare. Firava lui reputaţie se făcuse praf. Renumele la fel de firav de scriitor s-a spulberat iar din pulberea rezultată nimeni nu ar fi putut reconstitui ceva. Ce fel de om e ăsta? Mai rămânea să afle distinsele cadre didactice că, pentru băutură, a ajuns să dea cu mătura prin cârciumi în timp ce beţivanii din jur se distrează pe cinste.

Ca toată lumea, am văzut şi eu la televizor secvenţe incredibile în care protagonistul umilit este nefericitul profesor. Elevii au ajuns chiar să-i bată pe aceşti amărâţi prost plătiţi, pe care îi podideşte plânsul fiindcă în faţa obrăz-niciei care a invadat sala de clasă pur şi simplu nu mai au ce face. Fug atunci

P R O Z Ă 39

în cancelarie unde dau nas în nas cu directorul dezgustat, la rândul lui lipsit de putere. Din fericire, în şcoala militară asemenea scene au lipsit. Cuvântul odios, „disciplină“, era, e, acolo, cinstit şi respectat. Atât ne-ar fi trebuit să-l insultăm pe vreunul dintre ofiţerii care ne predau materiile de învăţământ. Eram imediat zburaţi din şcoală şi alt loc pentru a ne continua studiile în altă parte nu mai găseam. Dar se pare că de la o vreme în liceele civile orice este permis. Îl am în faţa ochilor pe acest bărbat de 60 de ani care abia se ţine pe picioare. A înghiţit umilinţe şi înjosiri cât alţii într-o viaţă trăită, dacă se poate spune aşa, de mai multe ori. La locul de muncă râd toţi, chiar şi colegii de catedră se uită la el ca la un specimen comic dubios întrucât ei totuşi ştiu să ţină clasele în frâu şi, dacă prăpăditului i se pot întâmpla asemenea bazaconii, aceasta înseamnă că o parte de vină o are chiar el, adică ceva din fiinţa lui a cerut respectiva degradare. La cârciuma unde obişnuieşte să bea un pahar este luat peste picior de cheflii şi de personalul de serviciu. I s-a pus mătura în mână ca să deretice dacă mai vrea băutură. Dar acasă? Aici era buba mare. Ce se întâmplă în casa lui? Nu i-am cunoscut soţia sau am văzut-o o singură dată, pe care de altminteri nu a bârfit-o şi a avut mereu la adresa ei cuvinte frumoase. Mi-a spus că e încă tânără, nu s-a sfiit să continue şi să precizeze că lui în general i-au plăcut femeile şi, vanitos, dacă era pe stradă însoţit de una atrăgătoare, îi creştea în piept inima şi călca altfel. Am aflat că o cheamă Liliana şi că lucrează, hodoronc tronc, în Minis-terul de Interne, unde, în calitate de psiholog, îi triază pe viitorii angajaţi. Este o femeie inteligentă, amorezată de literatură, ca şi mama lui, iar în timpul liber face poezie. Nu vrea să publice fiindcă este extrem de exigentă şi aproape tot ce scrie aruncă la coş. El, ca scriitor profesionist, a încercat s-o împace pe ea cu ea însăşi, considerând că severitatea aceasta e nejustificată şi exprimă până la urmă o neîncredere în forţele proprii. Ea însă nu-l prea ascultă şi nici nu pune mare preţ pe părerile lui. Am înţeles apoi că îi ia toţi banii şi-l lasă cu buzu-narele goale. Cele câteva milioane pe care sărmanul le încasează lună de lună pentru prestaţia jalnică la liceul din capătul Bercenilor erau şi, evident, sunt înşfăcate de soţie pe care fie le cheltuieşte, fie le direcţionează spre achitarea facturilor. Bineînţeles că, dacă ajung unde trebuie, nu sunt de ajuns, ceea ce şi explică înscrierea lor pe lista datornicilor. Atunci tot el e scos vinovat fiindcă nu câştigă mai mult. Împins de la spate să dea meditaţii, s-a aventurat şi în această întreprindere, deşi, total nepriceput, nu avea nici o metodă pedagogică. Părinţii elevilor i-au dat la început cât a cerut, dar pe urmă, văzând că odraslele lor nu progresează, s-au dispensat de serviciile lui. Puteau să găsească meditatori net superiori jupânului care, fir-ar să fie, şi puţea a alcool.

Fragment din romanul Ars de viu


IOANA ŞERBAN

EXPERIMENTUL REGELUI MARC (un basm)

Nici nu ştiau de unde aveau invitaţii la evenimentul acela. Printr-un prieten, prin cunoştinţe comune, printr-o asociaţie – cum-necum, se procopsiseră cu ele, iar în seara cu pricina

n-aveau nimic mai bun de făcut. În plus, suna ca ceva deopotrivă curios (mai mult pentru ea) şi ridicol (mai cu seamă pentru el).

– E o hipstereală, dar să mergem, îi zise el. O seară molcomă de început de septembrie ce păstra încă toate risi-

pirile verii, luminile oraşului le dădeau acel chef de lume şi chef de sine, amândoi erau tineri, ce să mai!, era tot ceea ce oamenii extravertiţi trăiesc firesc pe nocturnă din ceea ce cei introvertiţi îşi închipuie în faţa oglinzii lor singuratice, pompând inconştient avântul în ceilalţi.

Ajunseră în locaţia menţionată în invitaţie. Un soi de sală de teatru amenajată într-un pasaj subteran unde nici unul din ei nu mai fusese îna-inte. Spaţiul, deşi sub şoselele unde gonea aglomeraţia maşinilor, dădea o stranie impresie de linişte şi izolare. Era un pasaj, totuşi, destul de aerisit, cu tavan înalt şi pereţi de sticlă pe care erau proiectate stele şi galaxii. Acolo, înăuntru, se aflau vreo cincizeci de oameni. Aparent toţi în cupluri. Ca la începutul oricărei sindrofii, se formase obişnuita rumoare de vorbe şi râsete.

– Am mai trecut noi prin ceva asemănător! veni de lângă ei glasul vioi al unei femei cu faţă de şoricel.

Partenerul acesteia dădu din cap oarecum jenat. Pentru că le observă privirile, femeia reluă către cei doi. Părea genul acela care dintr-o suflare îţi istoriseşte întreaga ei viaţă, chiar şi detaliile meschine.

– Da, am făcut o experienţă similară… exoterică. – Poate e-zo-terică, şopti incisiv tânărul. – Sau exotică, interveni tânăra cu un zâmbet ca să salveze situaţia. – Şi-şi! se bucură femeia cu faţă de şoricel. Ne-am făcut o etalare de

Tarot pentru cupluri. În oglindă. Nu orice fel de Tarot, ci unul profesionist. Ce se prevede pentru mine, ce pentru el (şi aici făcu un semn către partenerul

ei care arăta din ce în ce mai năpăstuit), în fine, ce reiese de aici despre relaţia noastră. Şi e formidabil cu ce precizie ne-a…

Tânărul tuşi. – Dar, de, ceea ce reiese dintr-o relaţie o spune însăşi relaţia… (moment

în care iubita lui îl ciupi şmecheresc de braţ, un fel de las-o să zică, şi tu acum!)– A, chiar credeţi asta? întoarse femeia, de data asta cu o nuanţă uşor

tristă în aerul ei voios. Nuanţa aceea însă se evaporă fulgerător, încât cei doi crezură că fusese doar o senzaţie. Oricum, aici în seara asta se va întâmpla un lucru revelator! Ce ocazie, nu? Conceptul artistic e şi el en vogue – per-formance dar nu numai, o îmbinare de stiluri.

– Şi galaxiile şi cosmosul de pe pereţi ce-or fi vrând să însemne? Cam… facilă butaforia…

Nu spusese chiar tare, tânărul, această ultimă remarcă, şi oricum îl acopereau vocile celor din jur, dar, coincidenţă sau nu, în acel moment se lăsă tăcerea în pasaj. În faţa lor, descoperiră cu toţii, apăruse o maşinărie şi alături un om roşcovan care-şi freca mâinile răbdător.

– Nimic nu e butaforic aici. Vocea categorică deveni apoi paternă: Tot ce sunteţi şi spuneţi şi simţiţi voi contează în seara asta. Căci, de fapt, voi veţi fi creatorii acum.

– Cum a făcut Joseph Beuys, să dea diplome de artist oricărui trecător? se grăbi să întrebe cineva din public.

– Cam aşa ceva, continuă omul câtuşi de puţin deranjat de această în-trerupere. Beuys în persoană s-a supus cândva experimentului meu şi a fost năucit de ce a dezvăluit (în audienţă, câţiva pufniră în râs la auzul acestor vorbe, dar, ca mai înainte, omul rămase impasibil). Dar nici că importă, importă, cum ziceam, doar ce sunteţi voi… pentru fiecare. Nu veţi primi di-plome de artişti aici – veţi fi artiştii! Compozitorii, pictorii, regizorii, minne-singerii! Presupun că aţi citit instrucţiunile de pe invitaţie.

Şi omul roşcovan se dădu mai în lături şi prezentă cu un gest amplu şi candid maşinăria. Se apucă apoi să explice pe îndelete „programul“. Maşi-năria în cauză era un detector de minciuni. Nu unul obişnuit, însă. În sensul că nu era unul mecanic, după vechea tehnică de până în anii 90, ci unul adaptat erei digitale, ce funcţiona pe baza unor stimuli informaţionali, într-o reţea complexă, fibră, silicon, câte şi mai câte. În sfârşit, aspectul decisiv, dinaintea lor stătea o maşinărie care nu doar depista, ci, pe baza informaţiei depistate, ea şi crea. Fiecare cuplu (intuiseră bine cei doi, acolo în sală erau numai cupluri!) era invitat să testeze capacitatea detectorului şi, nu în ulti-mul rând, propria valenţă artistică. Un formular cu întrebări nu exista.


Totul se desfăşura prin conversaţii simple, uzuale sau prin fantezia di-alogală a cuplului. Iar, prin ceea ce ei rosteau (şi, desigur, simţeau, gândeau, erau) în acel moment, şi mai ales prin micile minciuni ce apăreau pe parcurs, ciudata maşinărie deborda în creaţii muzicale, vizuale, cinematografice sau/şi literare difuzate pe loc. Notă: detectorul lucra şi crea bine cu orice tip de tăceri sau sentimente sau cuvinte, doar că, în clipa unei minciuni, arta lui (şi, implicit, a lor, a cuplurilor) „cunoaşte exaltare, depăşeşte burghezismele şi convenţiile, si se descătuşează la un nivel estetic mai înalt dar şi periculos, incontrolabil. Cum s-ar spune, executăm cu materialul clientului“.

Publicul asculta vrăjit. Fie pentru că nu citiseră până la capăt textul de pe invitaţie, fie pentru că acum exista acel puseu de noutate şi incitare în faţa unui fapt de care-i mai despărţea atât de puţin timp. Fie (şi poate mai ales de-asta) pentru că omul nostru roşcovan exercita o fascinaţie atipică, o persuasivă seninătate condimentată (ocult) cu praf de suferinţă, amestec al unei limbi interioare universale, ce se regăsea în fiecare, dar care la el părea amplificat de sute ori şi prin sute de ore. Stătea drept şi-şi frângea mâinile cu infinită răb-dare, cu melancolică şi frenetică răbdare, „aşa cum“, gândi tânărul, „are doar Dumnezeu, sau unul care a fost îndelung trădat. Deci, tot cam acelaşi lucru“.

– Să n-o mai lungim – veţi afla aici epopeea fiecăruia, sau egloga fiecă-ruia, sau scurt-metrajul, sau eboşa, sau simfonia, opera ce stă în voi ascun-să! Depinde cum vă veţi asuma riscurile…

Abia atunci, publicul se animă spontan şi sub tavanul înalt de roiuri şi galaxii izbucniră aplauze şi exclamaţii. Întrucâtva exagerate, gândi tânărul, dar doar cu jumătate de gând pentru că ceea ce iniţial concediase drept o hipstereală sădise dintr-odată şi în el entuziasmul. Îşi privi drăgăstos iubita – şi chipul ei se aprinsese, o lumină calină, atât de tânără, în care, însă, parcă se reverbera un pigment din suferinţa aceea nedesluşită a entertainer-ului lor. Dar, în fond, nu era ceva nefiresc, într-un spaţiu închis, stările circulă, ne îmbăiem în aceleaşi unde psihice.

– Care sunt primii artişti ai serii? Nici nu apucă bine roşcovanul să termine întrebarea, că doi adoles-

cenţi săriră în faţă şi alergară dezinvolţi spre detector. Un băiat foarte slab în jeanşi mulaţi şi tăiaţi pe genunchi, cu un cercel în buză, şi o fetişcană plăpândă, cu o pălărioară-joben şi rochie mini, care-şi balansa capul ca în ritmul unei melodii auzite doar de ea. Ce ocazie, nu?

– Foarte bine, tinereţea! Poftiţi! Luară amândoi loc de o parte şi de alta a detectorului, trimiţându-şi

teatral bezele, omul roşcovan îi conectă la aparat, cu toţii aşteptau să vadă

P R O Z Ă 43

cum funcţionează minunăţia. Undeva în rândul al doilea, tinerii noştri îşi zâmbiră – „O să mergem şi noi pe urmă!“, „O să încercăm şi noi“. Cu toate astea, instantaneu, pe el îl petrecu un fior („E ceva machiavelic aici!“), o fină electrocutare care se insinuează lent dar care modifică în om axa de rotire a lucrurilor. Din coada ochiului, mai aruncă o privire iubitei lui: de această dată, dincolo de surâsul şi îmbujorarea ei, resimţi de-a lungul pie-lii ei o prezenţă bătrână, searbădă. Şi îi veni în minte acea vagă nuanţă de tristeţe a femeii cu care vorbiseră mai devreme. Acum faţa ei de şoricel i se creionă altfel în imaginaţie şi-n simţuri. Nici el nu ştia de ce, dar gândi că doar dacă ar fi avut-o, doar dacă ar fi posedat-o prelung, ar fi reuşit să înţe-leagă ce fusese ticluit atunci în întrebarea ei şi-n tristeţea din spatele vocii – un mister… cosmic. Se uită către femeie – ea tot lângă partenerul ei şi tot voioasă, deşi şi ea niţel schimbată, îi dibuise oare intenţiile, era cu putinţă? „Am luat-o razna!“ îşi zise şi se scutură de toate acele scenarii.

– Eşti bine?– N-am nimic. Îşi îndreptară atenţia către ce se întâmpla în faţă. Din nou se lăsase tă-

cerea. Omul roşcovan şopti un „E gata, poate începe“ – ce avea să fie? Ce aveau să facă cei doi, maşinăria ce va arăta? Pentru câteva secunde, nici unul dintre ei nu se dădu nici un semn, doar detectorul îşi rula acul placid. Apoi, fetişcana răbufni zglobiu: „Când l-am cunoscut, m-am lăsat de ros unghiile – mă gândeam că nu i-ar plăcea de mine rozându-mi unghiile!“. Sala, şi chiar şi prezentatorul, se amuzară – „Ce frumos!“, dar imediat audienţa fu cuprinsă de un zumzet. Galaxiile de pe pereţi începuseră să palpite. Forma lor se alcătuia diferit, se distanţau, culoarea întunecată de-venea pal-violacee, imagini difuze se iscau între ele. Imagini în mişcare cu străzi ale unui oraş fabulos unde din loc în loc, pe clădiri apăreau bannere cu chipul adolescentului. O exclamaţie de uluire traversă pasajul. Băiatul în cauză era şi el năucit să-şi vadă acolo chipul – „Ai făcut asta pentru mine? Eşti grozavă“. Acul rula în continuare echilibrat, dar mai ferm, cu un uşor accent. Deasupra tuturor, în tavan, universul se transformă într-o şosea de lângă o fabrică ruinată unde se oprise o maşină, băieţi şi fete, larmă, băutură. Semăna cu un film. Adolescentul stătea în faţa maşinii, apoi la volan cu o ţigară în vârful buzelor admirându-se în oglindă, fata lui scotea capul şi mâinile pe geam – „Aici totul e bine, totul e în trecere, lumea e graba noastră“ spuneau personajele celor doi de pe tavanul-ecran. Nu vorbeau, sau nu cu voce tare, dar cu toţii înţelegeau că purtau un dia-log interior între ei, între ei şi detector. Fabrici vechi la marginea oraşu-


lui, postere, personaje desenate, val-vârtejul de etichete de haine, băutură, emoticon-uri în noapte.

La un moment dat, după ce surpriza „filmului“ se mai diminuă, ado-lescentul rosti tare: „Îmi place când tu preiei comanda…“. O spuse plescă-ind complice cu faţa către audienţă şi se puse picior peste picior, golănesc, pentru a demonstra mai clar sensul replicii. Cu toţii eliberară un „Oo!“. Fata îşi acoperi chipul cu părul. Simultan, de la emoţiile celor doi, acul detectorului deveni mai nervos, iar între ei şi public se interpuse o holo-gramă. Un cadru pe un bloc, dimineaţa, un pat, chipurile celor doi – sau mai degrabă ceea ce aducea cu vocea lui şi chipul ei cu părul răvăşit, cu jobenul dat spre spate. Şi câteva cutremurări pe gâtul subţire al fetei şi pe umerii mici. Din când în când, ea îşi zvârlea capul în sus cu ochii închişi – iar atunci, un defect al maşinăriei pesemne, imaginea se bruia, şi trăsăturile ei nu mai erau chiar ale ei. Sau poate nu erau tocmai un defect… „Uită-te la ac!“ Într-adevăr, acul detectorului trepida bezmetic pe filă. Din ce în ce, chipul feminin din hologramă se preschimba, nu mai deţinea nici o trăsă-tură exactă, era o persoană şi totuşi nu mai era nimeni – de jur-împrejur, în cadrul oraşului, blocurile îşi înmulţeau maniacal posterele cu chipurile băiatului, peste tot domnea el. Până şi chipul de sub joben devenise tot al lui, mângâiat, sărutat, adorat…

– Stop. Holograma se auto-absorbi, galaxiile reveniră pe pereţi. Nu mai era

nevoie de explicaţii, publicul tăcea, acum complet concentrat asupra fetiş-canei. Va face o criză de isterie? Într-un fel, în adâncul lor, toţi prevedeau că acea făptură plăpândă şi ingenuă va izbucni în hohote. Însă – în pofida tuturor acelor aşteptări compătimitoare pe care de bună seamă că le bănuia şi ea – cu o ultimă sforţare, fetişcana îşi decuplă de pe braţ branula detec-torului şi cu un aer demn se ridică şi se duse undeva în mulţime, în spatele sălii. Băiatul rânji încurcat, ce-i mai rămânea?, murmură ceva în barbă şi îşi croi şi el drum printre spectatorii care nu-l mai priveau.

– Da. Prima experienţă din seara asta. Nu pune la suflet, poate fi o… licenţă poetică, se adresă prezentatorul fetei, cu glasul său familiar, patern. Pe urmă către public: Ei, nu vă lăsaţi descurajaţi, cine se mai încumetă?

Nu cu aceeaşi promptitudine fu primit a doua oară îndemnul roşcova-nului. Oamenii făceau feţe-feţe, cuplurile sporovăiau între ele – Să mergem şi noi, dragule? Ce, ai înnebunit? Carevasăzică, te temi de ce va dezvălui, nu? Dar tu nu te temi, scumpo? – după acea primă demonstraţie, se presă-rase tensiunea.

P R O Z Ă 45

– E sadism, asta e! şopti tânărul apăsat. Acum toţi o vor face din ambi-ţie, din orgoliu stupid. Să arate ce? Şi nici măcar nu ştim dacă n-a fost vreo înscenare…

– Zău, nu vrei să încetezi cu revolta şi cinismul? Iubita lui îl fixa aspru. Pe chip, şi de fapt în întregul ei trup, se infiltrase

o paloare străină lui, adversă. Unde era ea, cea voluptuoasă, pentru care în lume nimic nu era complicat? Încercă pe un alt ton, mai domolit:

– Dar nu vezi că ceva nu e în regulă?– Ba tocmai că văd! E o senzaţie bizară, crede-mă, ca şi cum i-aş cu-

noaşte până în detalii pe toţi de aici, chiar şi pe prezentator, ca şi cum ei ar fi eu, ei ar fi noi doi, cu totul… un deja vu foarte puternic… înţelegi?

– Asta-i bună, lasă-mă cu deja vu-urile, nu cred în aşa bazaconii! E altceva aici, omul ăsta…

Înainte să apuce să termine, realiză că el însuşi avea un deja-vu: din publicul gălăgios, se desprinseră încet femeia cu Tarotul şi al ei partener, mână în mână, către drăcovenia de maşinărie. Se aşezară fiecare la un capăt, firesc, fără urmă de ostentaţie, ci mai curând – simţi tânărul – dintr-un soi de datorie în acelaşi timp naturală, greu de definit. Fără îndoială, un mister cosmic.

Omul roşcovan bătu de două ori din palme, îi conectă la detector. Ce urmă…

Ei bine, ce urmă fu o lungă tăcere – asta dacă ar fi s-o măsurăm după enigmaticii indici de percepţie ai publicului, căci poate că, în definitiv, tem-poral vorbind, ea nu durase atât de mult. Era, ca să fim mai exacţi, o muţe-nie cu vorbe, replici, solilocvii, scrâşnete. O muţenie a acului detectorului ce zgâria fila cu o asemenea viteză şi zgomot încât nici nu-i mai distingeai sunetul, încât el se prefăcea treptat într-o arie simfonică – nu neapărat ar-monioasă, dar patologic de echilibrată! Atmosfera degajată de cei doi – în jocul lor de priviri (nu musai unul către altul, ci priviri alandala) – era aceea a lucrurilor înăbuşite. A acelui moment după ce te-ai surmenat citind, şi alu-neci în somn visând tot cuvinte şi fraze tot în stilul cărţii pe care tocmai ai abandonat-o şi le continui pe cont propriu firul, extenuant.

Pentru tânăr, toate astea se înfăţişau ca şi cum ar fi avut de-a lungul trupului lui pielea şi dorinţele acelei femei, ba mai mult, toate orele şi se-cundele ei împreună cu absenţa groasă, pietrificată, a soţului ei – trupul din care ea ar fi vrut să scape dar fără să ştie exact din ce anume scăpa. Cine era el, soţul? Ce? Îl urma peste tot, îl vedea înconjurat de oameni care-l admirau şi-l recunoşteau ca pe un mare cercetător, persoană publică, el primea laude


şi felicitări – Domnul …? A, excelent om, o somitate! – dar cine era acest Magician? În clipele ei singure, când el era plecat la vreun congres, ea îi scria numele – era şi numele ei? – şi dădea căutare pe Google. Ecranul era imediat năpădit de o puzderie de articole ştiinţifice semnate de el (pe care ea nu le înţelegea), de comunicate de presă în care era menţionat numele lui, de interviuri cu el. Şi încă: imagini ale lui, poze tip buletin, fotografii făcute în timpul congreselor când el ţinea discursuri şi-şi enunţa teoriile, instantanee din emisiuni ştiinţifice la care el lua parte. În fine, pagina lui de Wikipedia cu data şi locul naşterii, studii, bio-bibliografie, link-uri către alte link-uri. Atunci ea credea că el e doar aceste prezentări şi imagini, numele lui vehiculat în discuţiile oamenilor ca un proverb tocit pe care lumea însă îl utilizează că e de bun augur. Soţul ei era acele postări şi link-uri, un bogus al internetului. Parcă nici nu exista… Iar el credea la fel. El, soţul. Magicianul. Toată ambuscada aia grotescă a personalităţii lui omnisciente – sub care el îşi strecura frustrări şi ratări. Numele lui cu minuscule şi dorinţe dosit sub Nu-mele Lui. Singura fiinţă care l-ar fi putut ajuta să fie el… Dar tot ce izbutea el să facă era să genereze şi mai îndrăcită aceeaşi ambuscadă. Se promova şi mai mult, publica şi mai mult, participa, pleca, o dată pe an ea îi căuta nume-le pe Google, uneori împreună făceau un Tarot în cuplu. Pe pereţi şi tavan, galaxiile şi roiurile se coagulau în imaginea supra-dimensionată a acului de-tectorului care se zbătea paroxistic, din ce în ce mai rapid, până ce, pe fila propriu-zisă, acul real îşi încetini tremurul şi atinse un ritm echilibrat, stabil, al celor cincisprezece ani de căsnicie ce aveau să fie urmaţi de alţii aidoma.

Fusese real acel film… acea muzică, ce-o fi fost? Puteai califica aşa ceva drept simplă invenţie?

– E o înscenare, strigă tânărul uimit de propriile lui cuvinte. Totul a fost regizat dinainte, repetă pe un ton mai mult interogativ.

Ciudat sau nu, omul roşcovan părea că toată seara numai asta aşteptase să audă. Nu-şi mai frângea mâinile, le lăsase libere pe lângă corp. „Chiar crezi asta?“ îşi închipui tânărul că-i răspunsese. În schimb:

– Şi cam care ar fi diferenţa? – Păi cum? Cuplurile astea au fost actori tocmiţi, imaginile, stările,

impresiile au fost dinainte… – Ai spus-o chiar tu – stări, impresii. Pereţii difuzează doar imaginea

detectorului. Poate că asta au difuzat întreaga seară. Poate că tot ce-a fost aici au fost cele două cupluri încrucişând unele mărturisiri (ca cei doi ado-lescenţi) sau tăceri şi priviri (ca cei doi soţi). Poate că, în sfârşit, tot ce ai văzut a fost doar în tine. Poate.

P R O Z Ă 47

– Să presupunem, sigur, râse tânărul. Dar şi restul lumii… (râsul îi îngheţă când privi în jur, iar chipurile celorlalţi i se desenară în ceaţă, la distanţă, cei doi soţi se pierduseră şi ei, chiar şi chipul ei, al ei, era undeva departe, dificil de localizat, în mişcare).

Omul roşcovan îi acordă un răgaz apoi reveni, glas patern:– Vezi tu, orice artă începe şi se formează printr-o minciună. Când îţi

vezi minciunile spuse şi când apoi te deghizezi (deci minţi) ca să le aşterni pe hârtie. Orice artă are nevoie de două lucruri: de minciuna celui care o creează şi de cineva care să creadă că acolo e o minciună pentru a savura creaţia. …A fost aici vreo artă?

– N-aş zice artă, dar… Asta e o butadă stupidă! I se buluceau în minte tot soiul de polemici şi teorii despre lipsa de

miez a post-modernismului, despre poezie şi adevăr, şi cultură cu C mare, despre transfigurarea pe care cineva ar trebui s-o experimenteze în faţa… Dar, cumva, le găsea istovitoare, nimic din acestea nu se lega – la naiba, era viaţa acelor oameni, a ei, a lor a amândurora… Spaţiul se decolora tot mai mult în ceaţă, tavanul se îndepărta, singură, imaginea detectorului rămânea înfiptă în inima pasajului, ritmul său cardiac revelator şi înşelător.

– Nici eu nu ştiu ce-a fost. Şi sunt sincer. Cunosc doar echilibrul vulne-rabil al minciunii pe care-l consolidăm, în cuplu, în lume, cu alte minciuni. (Acum, omul din faţa lui îşi scursese în voce suferinţa infinitei lui răbdări, o deschisese.) Tot încerc să aflu. Acea operă desăvârşită. Dacă accepţi…

Înclină capul cu un îndemn în direcţia detectorului. Ce aveau de pierdut?Fără să se mai uite în sală, tânărul păşi înainte. Întregul siaj de beton şi

metal al oraşului şi al maşinilor vânzolite i se deşteptase în trup, dar apăsa-rea pe care-o trăia era alta: o apăsare totuşi imponderabilă, fragilă, a siluetei ei pe care el o ridica, o purta o clipă în braţe peste apă şi străzi şi o cobora acolo jos, pe ţărm, în pasajul plin de galaxii rotitoare – trupul ei plămădit din déjà-vu-urile tuturor trupurilor de femei, convulsiile ei în pat, cu un căuş între sânii moi pentru acele minute când soţia privea chipul stors şi irosit al soţului ei în oglindă, pentru refrenurile fredonate de adolescentă în maşină – silueta ei zveltă cu umbra încovoiată de reproşuri legate de sentinţele lui şi prietenii lui şi cinismul lui, apoi dreaptă şi ferecată în ea însăşi – apăsarea chipului ei care dintr-o clipă în alta ar fi minţit, poate, spunând că n-a stat decât în braţele stăpânului ei şi ale servitorului care a tocmai a coborât-o acolo, şi sigură pe ea ar fi surâs.

Iar el atunci ar fi devenit doar servitorul tău, nu sunt Tristan deghizat, sunt chiar şi doar un servitor care visează toate astea, care presimte apăsa-


rea plasmatică a trupului ei, şi a privirii ei chinuite şi senine care cuprindea gesturile lui (cu invitaţiile în mână spunând că „e o hipstereală, dar să mer-gem“, care împărţea universul în alb şi negru şi se gândea la trupul acelei soţii), a privirii ei care îndura toate astea fără să ştie dacă e minciună sau nu, cu o secundă înainte ca el s-o ridice în braţe şi s-o coboare din barcă în lume, o secundă pe care acul detectorului deja a marcat-o, şi a lăsat în urmă tinereţea, înaintând drept.

P R O Z Ă 49

poeme

MIHAI AMARADIA

mihai

... cel mai bine ar fi să te ascunzi mihai când ninge, să nu mai fie atât de evident c-ai rămas singur, parcă eşti o băltoacă într-o pădure iarna, neagră, mihai, o să îţi ascundem fotografiile cu voi doi iar din cămăşile ce-au fost martore dragostei voastre vom face legături pentru roşii, castraveţi, vie, vom dona cărţile voastre unei şcoli elementare sau la azil îţi spunem asta mihai pentru că trebuie să ştii, ai devenit paznicul frumos al unor valori nefuncţionale, ai uitat să te bucuri şi te-ai lenevit şi ne faci rău, noi pe tine te priveam ca pe o bucată de cer, îţi zâmbeam, odată şi-odată va trebui să ieşi din ascunzătoare ca leuşteanul, zăpezile se vor topi, te vei bărbieri, te vei îmbrăca frumos, te vei parfuma cum erai tu înainte şi vei merge cu noi să luăm paştele împreună, cu părinţii tăi, nu e târziu mihai, vânătăile vor dispărea mamă, şi chiar dacă acolo în mijlocul pieptului o să-ţi rămână semn, nu te ruşina, cu toţii purtăm semne crezi tu că poetul acela al tău preferat, portughezul n-avea el niciun semn?

peisaj cu eliseasman

... îmi voi simţi drumul prin întuneric, drumul pietruit mă va găsi voi gusta la sfârşitul lui martie din frunzele de fag, acrişoare, vor funcţiona la fel ca morfina, nu voi mai ţine cont c-am rămas orfan, voi merge, iată, pe drumul pietruit fără tresăritul fiert al inimii şi peisajul va avea tuşe clare, nu voi mai învinui pe nimeni,

măcar pe mine, voi fi aflat că şi din coasta mea s-a născut o femeie, o femeie înaltă din coasta mea înaltă pe care ochii mei precis o vor recunoaşte, ce fel de bărbat să fii să nu-ţi recunoşti propria-ţi femeie? se prea poate să ne mai fi văzut, să ne mai fi întîlnit, chiar să ne fi iubit, cine ştie! poate însă că de data asta ea îşi va recunoaşte suratele şi poate că şi corpul va fi mai proaspăt de data asta, pe drumul lung, pietruit, în aerul rece, ceţos cerul va fi sobru, tânăr, albastru tânăr, vântul îmi va încheia nasturii vestonului, îmi va cufunda bărbia-n fular şi voi merge hotărât, la fel ca un soldat până chiar şi peste linia orizontului, de voi deveni un bărbat – pâinea lui Dumnezeu.

nimeni, el singur lui mircea

Nu mai puteam sări acum ca mai înainte, ca un brabete obişnuiam să mă deplasez câţiva mă invidiau şi asta le otrăvise chipul, stau acum numai întins şi aştept ploile, cel mai mult şi mai mult ele mi se potrivesc, iarba o să se înalţe şi nu va vedea nimeni cum pe inelarul meu se va înfăşura singură o plantă care mă va linişti, de ruşine mă voi îmbujora, când se va înălţa suficient, în parte nu voi mai putea privi pe nimeni în ochi, păsările vor migra şi vor bănui doar de-acolo de deasupra că sunt, vor spune; acolo undeva jos, cam în locul acela ar trebui să fie, lângă trestii, ei las, că şi-a făcut-o cu mâna lui, vor spune, cine-l punea să iubească pe cele mai neprielnice vremi, pe cele mai neprielnice femei, nimeni, el singur, vor spune păsările şi vor zbura spre sud.

P O E M E 51

ANTON JUREBIE

The summer story

tristeţi urbane

e grea vara şi în turnu severindeşi este un oraşcu aer condiţionat,bat vânturile tot anul.

dar asta se vede mai ales iarnacând blocurile frigidere comunisteau câte un moş gerilăpe post de administrator.

sunt ierni când maternitatea e închisă.abia în aprilie, slujba de înviereîi trezeşte pe oameni la viaţă.e vorba de înviaţii dintre vii.

oamenii din satele din jurvin ca într-o laponie a visurilor,nu înţeleg mare lucru din tristeţea urbană.sufletele se vând uşor, dumnezeu se face că nu vede.

o întoarcere pe jumătate

mă suni la sfârşitul verii,n-o să-ţi mai răspund.pe-o parte a corpului mi-a crescut iarbăşi nu-l mai simt.

ce-o fi fost în capul tăuatunci când între noi nu existau distanţe mari, nevăzutul şi neauzitul.dar existau convenţii şi prejudecăţi.

la capătul verii,pândeşte răcoarea şi întunericul

veştedul şi tristeţeagriul şi singurătateanoi doi privind în direcţii opuse.

la un pas de dezintegrare

am crezut că mă căutai pe minela capătul acesta de lume.îmi plăcea căutarea ta,nu mă grăbeam.acum te caut eu.şi ţie îţi place căutarea mea.nu te grăbeşti,eu mă grăbesc.e o pădure deasă de copaci între noi.mă tem că te sălbăticeşti.nu mai înţelegi cuvântul meuca altădată. nu-ţi mai pasă de el.vânătorii sunt peste tot.îţi place jocul.în fond, e un viciu plăcut.eu nu sunt printre ei. te aştept încă.nici nu trebuie să mă cauţi,sunt în faţa ta. dar la un pas de dezintegrare.cuvintele nu mă mai ţin la un loc.

întrebări, întrebări

într-o dimineaţăam schimbat prosoapele între noişi am râs. nevinovaţi.am simţit poate mirosuri străine.de-atunci, ne uităm pe furişunul la mail-urile celuilalt.când erai în baie, ţi-am văzutmesajele pe telefon. viaţa ta cealaltă.simt că şi tu le-ai văzut pe ale mele,fără să-mi dau seama.de păsat, ne păsa.

P O E M E 53

aveam agende telefonice diferite.vieţi paralele.într-o zi,întrebările vor fi mai multedecât răspunsurile.

prelungitorul

aveam un singur prelungitor în casăîl foloseam la laptop.când tu când eu încărcam telefonul.îl foloseai la uscătorul de părsau atunci când făceai cafeaua, la fierbător.la mixer.la reşou.sau la storcător când făceaisucuri din fructe.ce ar fi fost viaţa în comun fără el ?după ce ne-am despărţit,nu l-a mai folosit nimeni.ne încărcam telefoanele pe unde apucam.la restul am renunţat. să ne mirăm că suntem atât de trişti ?

the war of love

aş vrea să fii din nou tu să-i razi dintr-o lovitură,dintr-o privire piezişepe toţi care-ţi stau în cale.aş vrea să fii tu cea de la începuturi,gata oricând să înfrunţidobitocii care te pofteau.aş vrea să fii tu cea căreia nu îndăzneam să-i spunte iubesc. cuvânt peiorativ acum.(nu ştiu de ce). deşi, poate, ştiu.spune-le tuturor că eşti în legitimă apărare.şi loveşte !


EMIL LUNGEANU

lecţia despre fericire

şi iată-l, în templul amfiteatrului azi plin profesorul făcîndu-şi cumăreţie de arhiereuintrarea...

pluteşte-n aer o planetă greaşi-n liniştea de catifease-aude depărtarea...

„azi vom vorbi despre conceptul fericirii“anunţă pontifex maximux cu spinarea dreaptăşi-o legiune-ntreagă de soldaţi l-aşteaptăcu pumnale scoasegata de o nouă-ncăierarecu caietele jegoaseşi barbare

şi unul după altul, cuvintele porniră greusă-şi depene povestea lungăprecum un clopot tras în dungă

„notaţi exact cum vă zic eu“– magistrul îi îndeamnă –„fericirea... fericire înseamnă...în mod concretsă poţi merge singur...fără nici un ajutor...la closet

acestea fiind spuse, cursul nostru de astăzia luat sfîrşit, iar eu am onoarea să vă salutfericit“

psalm

priveşte, Doamne, la plăpîndul bebeluşfăcîndu-şi primii paşi în lume, iată :ce inimă de piatră n-ar păstra-nmuiată urma lui gingaşă de picioruş ?

îndură-te de el, hingherule bătrînmai e destul pînă ce ăst căţel de pluşcrescînd va deveni cîndva al lupilor stăpîn,un vîrcolac turbat şi demon peste haite, mai e încă destul pînă va faceîntreaga Europă să ţi se roage, să se vaitepentru un colţ de pîine şi de pace

ai milă deci, uite ce mititel mai estechiar şi seminţei canceroase pentru a-nfloriîi trebuie zece ani să se-nmulţească zi de zipînă s-ajungă să se manifeste

haide, hingher bătrîn, fii milostiv şi bun,tu cruţă-l, Doamne, nu-l face săpun !

cufărul

nimeni din gară nu ştia ce tontpierduse acel cufăr vechi, ciudatpoate vreun soldat plecat pe frontîn războiul cu pacea veşnică purtat

era aşa de greucă parcă l-ar fi cărat pe Dumnezeuşi cînd au tras de el, din gară să-l scoată,s-a clătinat ca de cutremur lumea toată

apoi i-au desfăcut capacul, sperîndsă găsească indicii, dar înăuntru nu eradecît un alt cufăr mai mic


iar în el încă unul mai piticşi tot aşa mereu pînă cîndn-au mai avut degete să desfacă nimic

atunci l-au dus să-l deschidă sub lupăcei mai pricepuţi ceasornicari din oraş, dar chiar şi în acel minuscul cufăraşera un altul cît un bob de muştar, şi tot aşa mereu pînă cînd n-au mai avut ochi să vadă nici măcarun gînd

atunci l-au transportat în ţarăla un laborator de fizică nuclearăsă-l pună acolo sub un microscop giganticşi-abia atunci s-au putut distinge cu dificultatenişte cuvinte în limbaj antic din atomi legate :

„nu vezi, cap de limbric,că e un cufăr mult prea micpentru o aşteptareaşa de mare ?“

P O E M E 57

GHEORGHE VIDICAN

Paharul gol de mirosuri

fac schimb de senzaţii tari despărţindu-mă de trupul meu fiecare greşală o ascund sub preşul în care mitologia greşelii înoadă pereţii camerei cu multă răbdarehalucinaţii pline de graţie se vâră sub zăpadăgolind albul de stălucirea sigurătăţiisimt ceaţa ca pe un clopot crescut în gurăse zbate în dangătul tăceriio oglindă deformată de interminabilul delir al zilei tale norocoase tiptil intră liniştea pe fereastra larg deschisă a nopţii femeia devenită liturghie pentru pietrele capeleiţine de mână stropul de rouăintră un bărbat în veşnicia dorinţelor decojind de prejudecăţi sărutultrage după el marginea erorii desenate de trupul tăue timpul să demasc trecerea spre polul nord a coapselor taleîntre tăcere şi şoaptă se aude cântecul instrumentelor de tortură se topeşte mirosul cafelei în frica îndrăgostită de nisipul clepsidrei a început să-şi lungească umbra până ce duminicileîşi caută somnul cuvintelorprintre degete strigătul cu gust amar din paharul gol de mirosuri dezleagă-ţi trupul să vină la mine macină printre dinţi bărbatul dorinţe de împlinire lumina ochilor tăi se joacă cu zarurille clipeiaproximând distanţa dintre trupuriîn sfârcul tău stâng orgoliul face dragoste cu administratorul cimitiruluiîn sfârcul drept o minciună cuibărită hrăneşte bărbatul cu numele tăumirosul de pâine coaptă îngenunchiat în grâul împlinit la lumina luniise împrietenesc mestecenii cu marginea prăpastieise aude tăcerea somnuluimi-e atât de dor de mine încât am să mor

biserica de gheaţă

prima vorbă a duhovnicului îşi poartă frumuseţea prin vânătoarea de cerbicălătoria e un sacrilegiu adus friguluiadăpostit în biserica de gheaţă la bâlealacliturghia e coaptă în semnul crucii de pocăinţa tămâieirăzvrătirea zăpezii are ţinută bărbăteascăo poartă până şi femeile şi fecioarele venite la spovedaniese deschide anotimpul tăcerilorînveşnicitele creste ale munţilorurcă cu telecabina îndrăzneala copilărie la bâlealacse simte iscusinţa bulgărilor în privirea copiilorpăcatele mâinilor îmbujorează obrajii fecioarei înfăşurată în zăpadă asprimea adolescenţei îi poartă paşii spre o caldă deschidere a sorţii ochii îndrăzneţi ai bărbatului purtând armata pe umeri ca pe un veşmânt al împlinirii adăpostesc pofteameninţă fecioria femeii biserica de gheaţă de la bâlealacadăposteşte liturghia cununiei în paşii nuntaşilorfrigul înflorit dezmiardă vocea duhovnicului cu boncănitul cerbilor cad ochii miresei mărgele pe buzele bărbatului fac semnul crucii sărutând aşteptareaameninţă nuntaşi cu sângele vesel pus în paharevestesc venirea naşilor învelişul bisericii le acoperă pletele pline de paşii caprelor negrela bâlealac vocile lumii dau foc zăpezii cu bucuriase dezgheoacă râsul de plâîns în palmele copiilorduhovnicul binecuvântează mirosul tăcerii izvorât

din frigul clarului de lunălămpile cu petrol asmuţă crestele munţilor în bucuria nuntaşilorla bâlealacbiserica de gheaţăadună sfinţii la amiază să binecuvânteze mâncarea şi vinul adăpostite în odihna mesenilordangătul clopotului ca şi vobele mameiînnoadă basmaua pe capul proasptei femei

P O E M E 59

ceremonia îmbrăţişării rostogolesc amintirile copilăriei în pântecul obosit de truda dorinţelor

de deasupra bisericii de gheaţăla bâlealacpietrele se rostogolesc pe scurtătură în ochii duhovnicului

urma

împlinirea unui vis pe buzele tale urma buzelor melese desface mirosul de ceapăîn feliiun balansorurcă treptele realului urma buzelor taletaximetristul şi-a desfăcut creierul să-şi caute amărăciuneaîţi pierzi timpul,îi spun eu,nu mai poţi recupera nimicare pomeţii sparţi de delicvenţii din parcul cetăţiiizolăm pustiulacoperă plecarea iubiteirochia de mireasă se adună singură de pe maidanpaşii mirilor nu au urmeaurolacul poartă eşarfă mov la urecheîi tremură frigul în dinţi urma vânătă a urechiibântuie stradapulsul din artere păstrează un moment de reculegereo urmă cu sensuri giratoriiţine fotografia miresei de urecheîn piepturile noastre au loc rugăciunise rotesc ciorile prevestind frigultăcerea în plan verticalintră în oasese sprijină de buzele taleurma buzelor meleliniştea industrialăîşi uită urma în trupul tăumuţenia ştirbă a străziimâneca ruptă a cămăşii şterge tinereţea la ochifacem dragoste cu urmele altor femei


coapsele lor sunt mirodenii uitate în jacheta ta rozîn loc de iertare îmi ceri urmaadună-măînveleşte-mă în rochia talasă-mi tălpile să fugă din sângele tăuîţi dai duhul sărutându-mi urmaîntunericul de staniol al plăceriie taina noastrăascunsă sub prosopul boxioruluiun girofar al memoriei şterge urma buzelor înlăuntru se respiră cu ajutorul aparatelorurmele miriloro păpuşă gonflabilă duce taximetristul la ospiciufocul de artificii o urmă a friciiportaluri de visecresc în delicvenţii urbeifuga de tine în tine însuţi

P O E M E 61

exerciţii de sinceritate

OVIDIU IVANCU

„SCRIEŢI, BĂIEŢI, ORICE, NUMAI SCRIEŢI!“

Judecând după relativ multele Târguri de Carte organizate prin dife-rite colţuri ale ţării şi, mai ales, după febrilitatea cu care se publică azi la noi, ai zice că te afli într-un spaţiu pentru care lectura e o pri-

oritate. Dacă mai navighezi şi pe internet, printre bloguri şi reviste culturale online, te poate cuprinde optimismul; lumea citeşte, ţi-ai putea spune. În fine, când constaţi că fiecare colţ al ţării are un anume grup de scriitori care, cu o oarece frecvenţă, este laureat al unor diverse premii literare, ţi-ai putea ima-gina că locuieşti într-un teritoriu în care scriitorii produc, cititorii lecturează şi cartea are un destin glorios. Evident, nu este aşa… Editorii se plâng că abia supravieţuiesc, blogurile şi revistele online, multe dintre ele, au criterii de selecţie mai mult decât flexibile, iar premiile literare se acordă adesea pe bază de reciprocităţi regionale. A tipări o carte, oricare ar fi ea, a devenit, de ceva vreme, o simplă operaţiune economică; nu există autor care să nu poată fi tipărit, dacă e dispus să plătească suma de bani cerută. Cu excepţia celor câtorva edituri serioase, celelalte sunt în exclusivitate agenţi economici ce funcţionează după legile pieţei. În cazuri (ne)fericite, apariţia cărţilor e supor-tată de bugetul local. Când se întâmplă aşa, există toate şansele ca tipăritura cu pricina să nu circule foarte mult şi nici măcar foarte departe. Nu-mi aduc aminte de vreo carte notabilă a ultimilor ani pe a cărei copertă să stea scris ceva de genul: volum tipărit cu sprijinul Consiliului Judeţean X. Astfel de producţii literare se odihnesc pe rafturile bibliotecilor judeţene, municipale sau comunale, fără să fie deranjate decât, din când în când, de chiar autorii lor. Până astăzi, deci, stăruie în mentalul nostru colectiv confuzia legată de cele-bra zicere a lui Ion Heliade-Rădulescu, „scrieţi, băieţi, orice, numai scrieţi!“.

De când cu înmulţirea universităţilor, cam fiecare târg dispune de o suită de universitari care se exprimă despre cărţi şi scriitori şi cărora li se spune, îndeobşte, critici literari. Ei validează texte şi nume în ritm alert; adesea, cronicile lor de carte par a fi scrise în timpul liber, aşteptând doar a fi com-pletate, la momentul publicării, cu numele scriitorului sau al cărţii la care se

referă. Scriitorimea de acest tip, din ce în ce mai importantă numeric, tinde a se constitui într-o castă aparte, a cărei regulă de aur e producerea de texte. Dacă ele sunt sau nu citite, dacă ele se găsesc sau nu pe rafturile librăriilor, dacă ele respectă regulile de scriere corectă în limba română, asta este, fireşte, secundar şi irelevant. În definitiv, din momentul în care un astfel de scriitor aude de licenţa poetică, răsuflă uşurat. Poate scrie oricum, poate silui cuvinte, sintagme, reguli gramaticale, fără a se teme că cineva îl va trage vreodată la răspundere. Dacă Eminescu şi Nichita inventează cuvinte şi încalcă reguli, atunci, evident, oricine o poate face, la adăpostul generoasei licenţe poetice. Tot ce e analfabetism literar se refugiază în licenţa poetică, la fel cum tot ce e suburban, grobian, vulgar, obscur se refugiază în pamflet.

Nu există târg de carte sau manifestare dedicată cărţii în care să nu vezi mişunând pe la standurile editurilor această nouă specie de scriitor; cu cărţile proprii în sacoşe, el oferă exemplare în stânga şi în dreapta, aşteptând cronici şi opinii. Lansările de carte au căpătat şi ele anvergura şi consistenţa unei con-versaţii între gospodine; se vorbeşte mult, plat, ininteligibil, incoerent…

Într-un asemenea context, a vorbi de estetică sau canon este, în mod evident, inutil. Desigur că viitorul va face ordine printre cărţi şi scriitori, aşa cum, de regulă, trecerea timpului are acest avantaj de a aşeza şi reordona lu-crurile. Însă, până atunci, nu putem face altceva decât să ne trăim prezentul, aşa cum e el. A încerca să pui ordine într-un astfel de peisaj e o naivitate. Pluralitatea vocilor şi a platformelor de expresie echivalează, în cazul nostru concret, cu absenţa lor totală. Când prea mulţi vorbesc şi fac literatură, e greu să distingi falsul de autentic, e greu să auzi vocile rezonabile în mijlocul va-carmului general. Sau, aşa cum constata Andrei Cornea în Cuvintelnicul său, e dificil să găseşti calea de mijloc a lui Aristotel.

Altceva mi se pare a fi demn de analizat. De ce, de pildă, la noi, unii se încăpăţânează să fie scriitori?! Ce anume fascinează la statutul de scriitor publicat, până într-acolo, încât să râvnească la el grupuri întregi de indivizi oneşti care, poate, s-ar fi împlinit pe deplin dacă ar fi încercat să-şi găsească adevărata chemare în altă parte?! Ce anume mecanism îi face pe unii să tră-iască un vulgar catharsis la vederea propriului nume pe coperta unei cărţi?! Ca întotdeauna când e vorba despre întrebări care implică mentalităţi, cred că ar trebui să privim către sistemul de educaţie care a făcut posibilă apariţia şi funcţionarea unor asemenea tipologii umane. La noi (şi, poate, nu numai la noi) în şcoli şi universităţi, despre scriitori s-a vorbit şi se mai vorbeşte încă mai mult decât despre cărţile lor. Multă vreme, in comunism, scriitorul era o figură aproape mitică, un soi de semizeu, dacă nu chiar mag la care te uitai cu sfială şi teamă. El găsise metoda de a transgresa condiţia umană, de a o trans-

E X E R C I Ţ I I D E S I N C E R I TAT E 63

cende înspre nemurire. Vorba naratorului din Ocheanul întors al lui Radu Petrescu, scriitorul îşi vârâse deja un deget în eternitate. Prea puţin s-a vorbit şi se vorbeşte despre laboratorul creaţiei, despre cum a scrie un text important implică o serie de acumulări intelectuale, o serie de combustii interne, de lecturi fundamentale. Aşadar, aici cred că se găseşte sursa fascinaţiei, mirajul pe care îl exercită cuvântul acesta „scriitor“ asupra câtorva dintre conaţionalii noştri.

Apoi, într-o ordine, fireşte, aleatorie, urmează raportarea autorului la textul său. Nu te poţi opri să nu te întrebi, răsfoind miile de pagini scrise aproape agramat, cum de, recitindu-le, autorii lor nu sesizează lipsa de logică gramaticală şi narativă a cărţilor pe care le trimit către lume, către potenţialii lor cititori?! Cum de, ţinându-şi în mână cartea, ei nu sesizează că au pro-dus un text care-i invalidează iremediabil?! Răspunsul imediat este relativ simplu: în astfel de cazuri, vorbim despre scriitori care scriu mai mult decât citesc. Numai contactul neîntrerupt cu marea literatură poate crea exigenţe, numai un cititor înrăit, pasionat, poate să se dedubleze până într-acolo, încât să-şi privească propriul text cu ochii celui obişnuit să parcurgă textele altora. Revin, şi în cazul acesta, la sistemul nostru de educaţie. Ni se vorbeşte prea rar, atunci când ni se vorbeşte, despre lecturile marilor scriitori. Despre cum au accesat ei marea literatură universală, despre cum, cu mult înainte de a deveni scriitori importanţi, au fost cititori împătimiţi.

Modul românesc de a preda literatură în şcoli şi universităţi lasă adesea să se înţeleagă că o carte bună se poate naşte din nimic. E nevoie doar de inspiraţie, experienţă de viaţă şi cam atât… Aşadar, în subsidiar, ideea care se transmite este următoarea: dintre toate artele, literatura e cea mai accesi-bilă. Pentru a face literatură, e nevoie să ştii a scrie şi a citi… să fii, cu alte cuvinte, alfabetizat. Dacă muzica, pictura, sculptura, baletul, cinematografia, presupun toate un anume grad de specializare, o anume ucenicie, literatura, fiind despre emoţii şi poveşti, poate fi practicată pe scară largă, fără prea mare efort, căci, nu-i aşa, cu toţii simţim şi avem poveşti de spus…

Subiectul poate fi abordat şi la modul anecdotic. În urbea în care trăiesc, o urbe nu cu mult diferită de altele, scriitorii locali se întâlnesc adesea pe la cafenele literare, cenacluri şi diverse alte sindrofii culturale, organizate cu o relativă generozitate de autorităţi culturale locale. Se pare că e mult mai greu în zilele noastre să găseşti într-o astfel de urbe un mecanic decât un scriitor. Două observaţii pot fi făcute imediat. 1. La orice astfel de întâlnire, fiecare vorbeşte despre sine şi despre propria lui literatură. Cărţile mari, validate de timp, nu sunt subiect de conversaţie… În cel mai bun dintre cazuri, oamenii aceştia se citesc între ei, dintr-un soi de obligaţie, în speranţa reciprocităţii…


şi cam atât. Nu-şi recomandă cărţi, nu vorbesc despre romanele în vogă la un moment dat sau altul, nu schimbă impresii generale legate de fenomenul lite-rar. Nu au, carevasăzică, un comportament de cititor… Ei produc literatură, nu e nevoie s-o şi consume. 2. Sunt atât de preocupaţi de luminile scenei, de momentul în care sunt invitaţi să citească, încât dau senzaţia că scriu tocmai în acest scop. Nu pare a exista o nevoie lăuntrică de a transmite, ci doar im-perioasa nevoie de a fi admiraţi ca scriitori. Timpul lor fizic se scurge prin cafenele literare, prin cenacluri şi prin conferinţe (aceasta e, de altfel, şi boala universitarului de tip nou). Privindu-i şi văzându-i peste tot, cu o ubicuitate demnă de invidiat, te întrebi când mai au vreme să citească şi să scrie.

Literatura este o îndeletnicire cronofagă. Empiric, se poate glosa pe marginea următoarei idei: cu cât un scriitor este mai vizibil, vocal, omni-prezent, implicat politic, social, cultural, cu cât el deţine mai multe funcţii, e membru prin comitete, comisii, sindicate, organizaţii etc., cu atât mai mult se poate avansa despre el prezumpţia că citeşte puţin, ergo, şansele de a produce capodopere se diminuează considerabil. Poate fi aceasta o simplă prejudecată, dar cred că, aplicabilă zilelor noastre şi fenomenului literar românesc contem-poran, e cu mult mai mult decât atât.

E X E R C I Ţ I I D E S I N C E R I TAT E 65

cronica literară

DANIEL CRISTEA-ENACHE

NIMIC ÎN PLUS

Există o bună doză de neînţelegere a minimalismului din poezia noastră recentă, la fel de distorsionat conceptual ca şi mizerabi-lismul din proză. În pofida oricărei utilizări convenabile, ele nu

pot reprezenta garanţii valorice pentru textele scrise într-un fel sau altul, după cum nu sunt prin ele însele tendinţe ori stiluri „periculoase“, „nesănătoase“, compromiţătoare pentru literatură. E drept că destui dintre autorii noştri mai puţin înzestraţi sunt minimalişti numai cu numele, ei confundând structura poemului cu perspectiva, compoziţia cu viziunea şi găsind alibiuri curioase pentru o lirică fără substanţă şi precară artistic. Când nimic din „poemul“ pe care-l citim nu justifică publicarea sa într-un volum, textul este numit „mini-malist“ şi lucrurile par a se rezolva.

Reducerea la maximum a decorativului şi a figurativului implică, însă, o viziune conştientă de sine şi o asumare a unui alt raport între ce are de spus poetul şi modul în care o face. Economia de mijloace artistice este obţinu-tă printr-o sculptare a materialului verbal până când acesta îşi arată cât mai multe valenţe, ceea ce presupune un efort constant de implicare a limbajului poetic însuşi în desfăşurătorul liric. Minimalismul e o formă şi o structură de esenţializare modernistă, iar nu o scuză pentru texte lălâi, fără cap şi coadă, în care autorul să scrie ce-i vine la mână.

Era poate nevoie ca un critic literar de primă mărime să explice, pe de o parte, din exterior lirica minimalistă, iar pe de alta s-o ilustreze, ca poet. A doua secvenţă, neîndoios mai dificilă decât prima, e parcursă la un nivel înalt de Gheorghe Grigurcu în Oglindă plină de zgomote, volum de o rafinată sim-plitate şi în care conştiinţa poetică a lucrat discret, cu efecte izbitoare.

Acest raport între reducţia arsenalului liric şi pregnanţa efectului artistic este obţinut de Grigurcu în aproape toate poemele, de mică întindere şi de mare intensitate. Textul e lucrat „la sânge“, iar versul, comprimat la maxi-mum. A înfăţişa este o poezie în acelaşi timp caracteristică şi insolită, ca majoritatea celor din carte: „A înfăţişa ceea ce crezi că ţi se potriveşte/ a pipăi

miezul măsura simţului şi simţul măsurii/ aşa cum apar pe ecranul pâlpâitor al pulsului/ a face să se reverse paharul/ doar în cea mai întunecoasă dintre clipe/ când nu te mai poţi întoarce aşa cum/ ar înceta să mai mormăie pielea/ ar în-ceta să se-ascundă ochiul de vedere/ ar înceta braţul să ia forma capului/ când nu te mai poţi întoarce/ spre-a crede nici măcar/ ce n-ai crezut niciodată.“. A înfăţişa e pentru autor nu numai o viziune personală, ci şi o structură poetică intim legată de ea. Materialul verbal considerat excedentar este eliminat, iar imaginaţia găseşte forme sapienţiale pentru a se exprima şi expune liric. Ni-mic în plus şi, totodată, nimic în minus în acest lirism cerebral şi cu conştiinţa poetică la vedere. Aproape fiecare vers poate fi detaşat de restul, fiindcă în el se comprimă un poem întreg – şi ceea ce autorii grafomani scriu cu multe vorbe şi imagini, Grigurcu exprimă în numai câteva. Dar cât de diferit şi de subtil este modul în care o face: aici cvasi-filozofic, „antic“ („a pipăi miezul măsura simţului şi simţul măsurii“), aici aparent-tranzitiv şi cu coeficient sim-bolic („a face să se reverse paharul“), aici în alonjă verbal-imaginativă („ar înceta să mai mormăie pielea“), aici lucid-amar şi personal în fibra experien-ţei existenţiale şi a cunoaşterii poetice („ce n-ai crezut niciodată“). Spre deo-sebire de volumele de versuri care fac risipă de cuvinte, dar cu un efect invers proporţional, la lectura celui de faţă comentariul critic s-ar putea întinde pe spaţii largi, prin explicitarea a ceea ce poetul doar sugerează şi prin decodarea fiecărei unităţi textuale din ansamblul reprezentat de carte.

Cu cât versurile lui Grigurcu sunt mai „simple“ şi cu cât succesiunea lor se face cu renunţarea la ceea ce ar fi de prisos, cu atât poemele sunt de un minimalism înţeles nu ca scuză, ci ca artă. Tot mai simple este chiar o artă poetică: „Tot mai simple mai simple/ teribil de simple/ devin adevărurile cum bolile lumeşti/ libertatea trece prin suflete/ cum tictacul unui ceasornic vechi.“. Frecvent, comparaţia e făcută de Grigurcu prin „cum“, nu prin „ca“ ori „ca şi“, ca şi cum esenţializarea lirismului ar conduce la o sintaxă ea însăşi modificată. Această „sculptare“ nu doar în materialul verbal, ci şi în structura, aşa zicând sintactico-poetică a textului, se vede şi în paginile în care poe-zia ia forme de discurs prozastic. Aici avem o suită foarte apropiată de cele avangardiste, cu amendamentul că a lui Grigurcu are şi sens şi semnificaţie: „Acolo e odaia ta cu o masă pe care se află o farfurie pe care se află o acadea cum o metaforă odaie cu umbre lungi sastisite care periodic sunt date la spălat cum cearceafurile odaia măsurându-te cu privirea oarbă a cărţilor care-absorb misterul tău prefăcându-l – neruşinatele – în propriul lor mister.“.

Poezia (căci poezie e, nu proză) se intitulează Odaia ta şi ea nu „de-scrie“ atât odaia, cât procesul interiorizării preliminar celui al expresiei poe-tice. Altfel spus, în lirica fals-obiectuală a lui Grigurcu, nu poezia focalizează

C R O N I C A L I T E R A R Ă 67

„odaia“, lucrurile şi lucruşoarele, ca la Brumaru, ci, invers, obiectele şi spa-ţiile lor definesc şi constituie liricul, prin reverberaţii în conştiinţa poetică. În strânsele legături care se formează şi se menţin, sintaxa poetului şi structura textului devin circulare: „Recită poeme care încă n-au fost create spre-a le putea uita pe cele care la toate răspântiile deja îi recită fiinţa care încă n-a creat nici un poem.“.

Deşi în „proză“, poezia are titlul Poetul – iar această abundenţă a măr-cilor şi a grafemelor poeziei în texte de mici dimensiuni e de asemenea un indicator pentru poezia conştientă de sine însăşi a lui Grigurcu. Nu doar re-alitatea e reductibilă la structurile ei, ci şi lirica însoţitoare până la stadiul interiorizării totale. Un Psalm, care ar fi fost excepţional dacă autorul l-ar fi redus şi mai mult, oprindu-l după a doua strofă, e însă atipic prin aceea că un reper mai înalt deplasează faptele şi sensurile pe un plan metafizic, vertical, trans-personal: „Doamne atâta erudiţie/ şi-atâta umbră-n cearcăne// Doamne atâta erudiţie/ şi-atâtea zoaie-n lacrimi// Doamne atâta erudiţie/ şi-atâta moar-te-n nemurire“.

Ilustrativă şi definitorie pentru lirismul lui Grigurcu va fi, dimpotrivă, tocmai poezia „obiectelor mici“, transcrisă auster şi reflexiv de un angajat fidel al „marginii“, observând „panoplia mişcărilor noastre/ în care trudesc forţele invizibile“ şi ajungând odată cu ea la culmea atinsă de „lentoarea ma-teriei“. „Realitate“ şi poezie, existenţă şi text, stare şi notaţie a ei, desfăşurător cotidian şi procesualitate lirică – toate se asociază pe o aceeaşi spirală şi intră în acelaşi ritm. Iată Nimic nu e simplu: „Nimic nu e simplu în panoplia miş-cărilor noastre/ în care trudesc forţele invizibile/ nimic nu e simplu în bătăile inimii care zi de zi/ te fac să intri într-o altă dimineaţă/ decât în cea aşteptată/ nimic nu e simplu nici în uitarea de sine care te face/ să cazi în gol şi să revii miraculos în picioare.“. Şi, de-a dreptul spectaculoasă în notaţia poetică a ba-nalului cotidian, Lentoarea materiei: „Azi lentoarea materiei a atins culmea s-a văzut/ stăpână pe arabescurile furtunii înscrise încă pe geam/ a calculat infinitezimalele fragmente-ale fulgerului frânt/ risipite între somieră şi dulap/ a adunat clipele arse de dimineaţă într-o scrumieră/ şi s-a-ntins pe covor aido-ma unei culori publice/ în bloc-notesul de pe birou aidoma unei tactici/ mai vechi decât ea.“.

Încheiat cu un la fel de expresiv Bilanţ şi, înaintea acestuia, printr-o suită de Strofe dintr-un caiet vechi în care minimalismul ia forme eliptic-afo-ristice, volumul lui Grigurcu este, fără a-şi fi propus asta, o lecţie de poezie dată multor „poeţi“ de astăzi.

Gheorghe Grigurcu, Oglindă plină de zgomote, Editura Vinea, Bucureşti, 2014, 112 p.


IRINA PETRAŞ

GABRIELA ADAMEŞTEANU ŞI VIAŢA CA O FOŞNIRE

Drumul egal al fiecărei zile a apărut de curând la Polirom, în edi-ţia a VI-a, definitivă, cea mai apropiată de versiunea originală, precizează nota introductivă. Cartea i-a adus autoarei Premiul

pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România în 1975, iar, la 40 de ani de la apariţie, are şi o versiune în spaniolă (după ce fusese deja tradusă în franceză, bulgară, italiană, germană). Am recitit romanul cu încântarea că, şi la cea de-a şasea ediţie, e tot fără riduri (nu altfel crede Sanda Cordoş „un roman viu, puternic, fără vârstă, având doar vârsta adolescenţei universale, în care stau împreună spaima, exaltarea şi necruţarea, ca şi gândul cutezător şi fără egal că, da, «totul începea, simţeam, acum, cu mine»“). E cazul tuturor cărţilor sale apărute înainte de 1989 şi tot astfel stau lucrurile cu multe cărţi ale unor autori de raftul întâi din aceeaşi perioadă, cărţi care nu şi-au tocit, odată cu trecerea anilor, nici mesajul existenţial şi nici calitatea expresiei.

„Viaţa ca viaţă, nu viaţa ca poveste de adormit copiii“ se desenează din zeci şi foarte colorate nuanţe de gri, fără „visări inutile“. Exploatând „ambiguitatea sceptică şi consolatoare a literaturii“, Gabriela Adameşteanu ştie de la început că „evenimentele vieţii noastre, cu motivaţia care le irizează, sunt inextricabil lega-te între ele, iar când începi să le urmăreşti, explicaţiile cresc, se ramifică, coboară în adâncimi. Fiecare întâmplare are o rădăcină în trecut, iar trecutul fiecăruia se varsă în fluviul istoriilor de familie – abia bănuite, ştiute pe jumătate ori, deseori, necunoscute. Cel puţin asta este experienţa mea: şi din cauza asta, tot ceea ce încep să povestesc se complică“. Directă, de o sensibilitate niciodată în haine prea strâmte, proza sa se supune uimirii calme în faţa realităţii. Cercetând formele ceptive ale prozei româneşti, am inclus-o cândva categoriei concep-tivilor care îşi lucrează ficţiunea în colaborare şi alături de lumea reală. Lumea concepută face concurenţă stării civile printr-o gesticulaţie aţintit catoptrică. E creaţie şi reproducere. Totul e „ca în viaţă“, supunerea de bună voie şi aplicată la tipologii consacrate ori în curs de consacrare conferă poveştii verosimilitate, valabilitate, farmec. I-am numărat aici, ca să mă limitez la interbelici, pe Liviu Rebreanu – conceptivul prin excelenţă cu „zidirea de casă tătară“ (Ion Barbu) a romanelor sale, pe Camil Petrescu ori pe Hortensia Papadat-Bengescu, con-ceptivi-holografici, desfăşurările lor epice repliindu-se periodic în fine sondări

psihologice, cu relaţii spaţiale de o rigiditate fluidă, paradoxală. La Gabriela Adameşteanu, „rumoarea mică“ a existenţei diurne este amplificată sub impe-riul ficţiunii ordonatoare devenind exemplară. Traducerea în cuvinte expresive a existenţei umane este un proces în permanentă modificare. Valabilitatea depin-de de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul întotdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. G.A. este conştientă de faptul că tăvălugul istoriei deformează „solidele, mediocrele noastre sentimente fa-miliale“, dar nu crede că acesta le şi poate anula. Cărţile sale sunt documente ale unei viziuni personale asupra lumii, viziune care nu acceptă uniformizarea şi refuză tabuurile. Atâta vreme cât existenţa şi limbajul sunt sinonime, Istoria umanităţii va fi colorată subiectiv, iar individul se va manifesta ca o forţă care se autoregalează cu „o dimineaţă pierdută“.

Proza Gabrielei Adameşteanu poate fi citită prin metafore sonore. Dru-mul egal al fiecărei zile e viaţa ca o foşnire, cum o vedea/descria o Virginia Woolf, de pildă; Dimineaţa pierdută e viaţa ca o zgomotire cu fluxuri şi re-fluxuri sub ritmurile schimbătoare ale Istoriei; lungă „clevetire de femeie de lume“ (G. Călinescu), precum la H.P.-Bengescu, dar subminată, în cel mai bun sens al cuvântului, de oglinda reflexivă, sobră. Scriitoare adevărată ieri şi adevărată azi, G.A. radiografiază obstinat, „cufundată în propriul corpus de referinţă“ (cum ar zice Henry James), „foiala omenească, imensă şi indiferen-tă“ amplificată sub imperiul ficţiunii ordonatoare. Printr-o suprapunere per-fectă cu personajele sale şi cu vocile lor convocate în canon, pătrunde dincolo de aparenţe, revelând cele mai ascunse feţe ale sensibilităţii umane ultragiate. În proza confesivă din Anii romantici, efortul de a evada din zona maniheis-mului cu încărcătură politică aduce în scenă, pe o strunită muzică dodecafoni-că, excelentul dans al griurilor: când strălucitoare ca argintul, când posomorâte, sure, ele propun un tablou vivant şi nuanţat, pe melodii sincopate, cu tăceri şi acute, care se adună într-o compoziţie sonoră de o ritmare molipsitoare, imitând „iambul fundamental“ al vieţii şi tremolourile oricărei bogate existenţe umane.

Revenind la Drumul egal…, Thierry Guichard are dreptate: „Ar putea fi romanul sentimental al oricărei adolescente occidentale, hrănit aici cu o ana-liză atât de fină, încât povestirea îmbracă accentele unui jurnal intim. Tânăra îşi descrie universul cu o precizie proustiană... Numai că totul pare reţinut de o greutate care împiedică avântul, cuvintele, dăruirea. În asta constă marea forţă a cărţii: în a nu ţine discursuri despre anii dictaturii din România, ci a face simţită, din interior, pregnanţa irepresibilă a plumbului pe care puterea îl lasă să curgă peste viaţa cotidiană.“ Dorinţa de unicitate a adolescentei – „eu sunt aşa cum sunt, mi se părea lucrul cel mai important“ – convine reticenţe-lor celor mari vizavi cu trecutul şi alimentează nedumeriri, amintiri confuze,


zvonuri suspendate despre hărţuiri şi hăituieli. Din ceaţa aceasta protectoare ţesută de tăcerile sau jumătăţile de adevăruri din jur, ea rămâne cu „senzaţia unei vinovăţii dintotdeauna, adâncă şi neclară“ […] „o vină pe care n-o ştiam, dar crescusem împreună cu ea, o văzusem în indulgenţa temătoare a unchiului Ion, în cuvintele lui, în mersul târşit, strecurat pe lângă ziduri“; „atâtea vini ale altora, neînţelese, mi-au fost date mie şi eu le-am acceptat demult, înainte măcar să-mi dau seama“. Trecutul e un album cu fotografii îngălbenite, o altă lume, fără legătură cu prezentul, dar distorsionându-i perspectivele; nu doar fiindcă lumea se întorsese pe dos, ci şi fiindcă pentru Letiţia prezentul, cu toate neajunsurile, frustrările şi mizeriile lui, este chiar Lumea pe care o explorează sub stăruitoarea şi difuza „formă gelatinoasă a fricii“.

Mama care „tăcea, prinsă toată de clipa care-i aduna aşteptarea zilei“ şi unchiul „cu ochii înrăiţi de contrarietate reţinută“ sunt, dincolo de iubirea pe care tânăra le-o poartă oarecum mecanic la început, personaje extrem de bine conturate în pagină, deşi prozatoarea are şi ştiinţa exemplară de a nu „tradu-ce“ explicit nenumăratele detalii pe care le înregistrează apatic fata (Daniel Cristea-Enache vorbeşte despre un ochi „pânditor“, nemilos, ca la Hortensia Papadat-Bengescu, care „scrutează faptele şi gesturile de fiecare zi, obţinând material pentru o analiză rareori întreruptă“). Romanul e scris pe aceste două planuri paralele de la început până la sfârşit, reuşind să sugereze perfect acci-dentatul şi inegalul drum al zilelor. Letiţia e concentrată pe partitura fremătân-dă a aşteptării, ceilalţi rămânând nişte străini („lumina prea albă de pe culoar mi-a intrat între vise împreună cu zgomotele de pe culoar şi cu voci străine“): „dimineţi colorate de aşteptare“; „aveau să mi se întâmple mereu lucruri ne-prevăzute şi zilele mele n-aveau să se mai înece, ca acum, în obişnuit“; „tot ce atingeam se înnoia“; „ceva stătea gata să înceapă“; „duceam în mine ceva imprecis care mă inunda când şi când şi atunci chicoteam şi-mi spuneam mâine, mâine. Eram iar atât de aproape de înţeles…“ De aici şi excelente descrieri ale unor detalii cosmice împletite cu faze ale eclozării adolescentine precum: „Cerul era opac de nori, cenuşiu ca de piatră şi lumina înserării se îngălbenea, căpătase o materialitate ciudată. O vedeam cum se stinge încet ca pe o scenă care se întunecă. Şi deodată am ameţit, se schimbase conturul străzii, casele se apropiaseră şi oamenii depărtaţi aveau mişcări sacadate. Aşa, doar întunecându-se de seară, lumea se modifica în jurul meu, odată cu lumi-na care trecea, uleioasă şi difuză, prin aer.“ Letiţia Branea îmi părea altădată replică feminină la Matei Iliescu al lui Radu Petrescu. Singuratici, orgolioşi, ei parcurg zilele egale aşteptând excepţia şi îşi construiesc personalitatea în-spăimântaţi de pericolul eşuării în cenuşiu. Timpurile, spaţiile romaneşti erau, şi acolo, dirijate cu naturaleţe şi o permanentă, bogată subtextualitate, cu o


remarcabilă capacitate de a înregistra monotonia, lâncezeala, singurătatea, banalul cu instrumente de un firesc rezonând simbolic. Fluxul mărunt al vieţii vibrează prin forţa observaţiei lucide. Întrebarea portarului de la căminul stu-denţesc, „Cine este Letiţia Branea?...“, repetată, e pretextul rememorării fişei personale: arestarea tatălui, mama anchilozată sufleteşte de o aşteptare prea îndelungă, camera unchiului Ion Silişteanu, profesor ratat, proprietarii vul-gari, prieteniile pre-adolescentine, biografii pasagere intersectate în fugă, ad-miterea la facultate, moartea unchiului, întoarcerea tatălui, dragostea pentru Petru Arcan etc., etc. Toate acestea ca aproape banale întâmplări, preludii ale unei cotituri excepţionale care întârzie să se producă: „Am închis ochii şi-am aşteptat ca cineva care avea grijă ca mie să nu mi se întâmple nimic deosebit să întoarcă clipa“. Aşteptarea, amânarea nu vor folosi la nimic. De la premiera absolută a gesturilor la contaminarea de mediocritate, de uniform, distanţa se scurtează vertiginos. Chiar şi marea iubire nu înseamnă decât vărsarea în cuplu, renunţarea la independenţă, la unul.

Gabriela Adameşteanu e o voce extrem de puternică a prozei contem-porane.

Gabriela Adameşteanu, Drumul egal al fiecărei zile, ediţia a VI-a definitivă, Editura Polirom, Iaşi, 2015, Seria de autor Gabriela Adameşteanu, 366 pagini.


TUDOREL URIAN

ANTIROMANUL POLIŢIST

Pe ultima copertă a romanului lui Alexandru Sincu, La câinele fi-del. Jocuri şi jucării, celebrul prozator şi dramaturg Matei Viş-niec recomandă cartea ca pe o „naraţiune poliţistă“. Formula a

fost preluată în toate anunţurile de presă legate de lansarea volumului şi în mai toate textele publicitare care îi anunţă apariţia. Citind romanul, se poate însă lesne observa că el nu se încadrează în niciuna dintre cele trei subspecii care alcătuiesc literatura poliţistă tradiţională: romanul negru, thriller-ul şi romanul poliţist propriu zis. În romanul negru atenţia autorului este focalizată pe scoaterea în evidenţă a motivelor care au dus la săvârşirea unei crime. În thriller, accentul se pune pe urmărirea îndeaproape a behaviorismului crimi-nalului, pe comportamentul său deviant, cel mai adesea având explicaţii pa-tologice. În fine, în romanul poliţist propriu-zis, autorii au în vizor activitatea oamenilor legii de prindere şi condamnare a criminalului. Diferenţa dintre cele trei subspecii este până la urmă făcută de unghiul din care autorul pri-veşte crima. În plus, o caracteristică generală a literaturii poliţiste este scrisul limpede, clar, fără prea multe veleităţi literare, la limita jurnalismului, bazat pe deducţii logice, incisivitate stilistică şi, mai ales, cursivitate a naraţiunii. De aici o remarcă pe care am mai făcut-o şi cu alt prilej: în general dispreţu-ită de critică, literatura poliţistă beneficiază rar de recenzii în marile reviste literare (cel puţin la noi, pentru că reviste importante precum Le Magazine Littéraire i-au acordat numere speciale, iar Le Point are o rubrică specială dedicată romanului poliţist), în schimb, la mai toate lansările de carte, aceiaşi critici esteţi, foarte pretenţioşi, îşi încheie de cele mai multe ori prezentarea romanelor de tot felul cu formula „se citeşte ca un roman poliţist“, în chip de omagiu suprem.

Nimic din toate acestea nu caracterizează romanul lui Alexandru Sincu. E drept, din el dispare în condiţii stranii un inspector de poliţie, Christian Martin. Dar niciunul dintre firele narative sau argumentele revelatoare aduse în discuţie nu explică cauzele dispariţiei sau soarta celui dispărut. Necum să fie dovedit şi condamnat vreun eventual vinovat pentru straniile dispariţii care reprezintă pretextul narativ. Totul este un joc încâlcit şi pervers în care se combină aparenţa şi esenţa, trecutul şi prezentul, visul şi realitatea, carna-

valescul şi cotidianul. O lume în stare de trezie, în care nimic nu este ceea ce pare, care percepe semnele diurnului nedesprinsă complet de somn, în care ideile raţionale şi oniricul păşesc firesc, braţ la braţ. Întâmplările şi obiectele sunt neclare, blurate, irelevante, confuze, toate au câte un dublu al lor cu sens opus, există în realitate sau sunt doar o impresie. Până la urmă, aşa cum spune Matei Vişniec este povestea plină de mister a unui „detectiv care se străduie să dea de urma unui tânăr care lasă în urma lui ce n-a adus şi pleacă fără să iasă pe uşă“. Detectivul cu pricina se străduie şi nu prea pentru că intervenţi-ile sale în „delirul“ narativ al lui Gusta Beck, principalul martor, proprietarul magazinului de jucării în care a intrat, sunt rarisime şi, mai mereu lipsite de relevanţă.

Ne aflăm într-un teritoriu al nedefinitului, al „incertitudinilor limbaju-lui“ (cum ar spune Jean Paulhan), al formelor difuze, al lipsei de răspunsuri la întrebări nepuse. Avem de-a face mai degrabă cu un roman al „jocurilor şi jucăriilor“, la propriu şi la figurat, aşa cum sugerează subtitlul cărţii, decât cu o anchetă judiciară aşa cum le ştim din cărţi şi filme.

Vocea narativă însăşi pare a ezita între stiluri fiind departe de precizia aplicată a naratorilor din romanele poliţiste. Ironică, fals solemnă, imitând festivismul local al dezvelirii de monumente, ea indică încă din primele pa-gini că drumul lecturii e plin de capcane şi piste false, mai ales pentru cititorii obişnuiţi să călătorească pe şinele sigure ale istoriilor poliţiste: „Consacrate perpetuării memoriei unuia dintre oamenii modeşti cărora şi umbra li se ză-reşte mult prea arareori, un străin pe meleagurile noastre, purtat de întâm-plare, dacă asta nu va fi fost alegerea lui, paginile următoare sunt, în ciuda decorului de divertisment, asemenea unui gând pios, trezit în faţa unei troiţe de la marginea drumului, acolo unde a fost să se rupă cândva firul unei vieţi (...). Iar dacă şi numele celui dispărut în singurătate ar fi să fi fost şters de ploi şi de ninsoare, ecourile lui se adună laolaltă spre aducere aminte datorită trecătorului care îşi încetineşte pasul în preajma locului însemnat pentru re-culegere.“ (p. 23)

Aşa zisa anchetă a lui Christian Martin în magazinul de jucării se trans-formă într-un monolog interminabil al proprietarului acestuia, Gusta Beck, în care sunt combinate amintiri din copilărie, poveşti despre jucăriile şi jocurile aflate în magazin, unele din vremuri foarte îndepărtate, explicarea unor reguli de joc, visuri din copilările, dar şi de actualitate, bizarerii de tot felul, pe care poliţistul le ascultă cu stoicism. Singurele întreruperi ale firului narativ sunt produse de intrarea câte unui client în magazin. O depoziţie din care s-ar pu-tea înţelege o grămadă de lucruri, dar nimic folositor întru desluşirea cazului „supranatural“ al clientului care a dispărut din magazin fără să iasă lăsând în


schimb un ghiozdan în formă de câine înfăşurat în propria sa eşarfă, identic cu cele care făceau unicitatea magazinului, dar neaflat în gestiunea acestuia. De altfel, invocându-şi personajul, naratorul subliniază sugestiv tocmai lipsa de coerenţă şi claritate a depoziţiei sale: „Ceva mai târziu, Gusta Beck avea să recunoască ruşinat că depoziţia lui de atunci privitoare la clientul care ar fi dispărut fără să plece şi la plusul de inventar apărut fără să fi intrat nimeni pe uşă cu el nu se deosebea prea mult de strădania celui care ar vrea să reconsti-tuie un singur puzzle cu piese amestecate din două cutii cu imagini fără vreo asemănare între ele.“ (p. 61)

Cert este că la capătul acestei anchete în lumea vagului şi a umbrelor chinezeşti, blazatul inspector Christian Martin dispare la rândul său în condi-ţii la fel de inexplicabile.

Nu-l cunosc pe domnul Alexandru Sincu. Înţeleg că este unul dintre profesorii legendari ai Universităţii din Bucureşti de la sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80, plecat definitiv din ţară în 1984 şi stabilit la Paris. În anul 1984 eu eram student la Universitatea din Timişoara, nu am avut ocazia să-l întâlnesc niciodată. Mai toţi scriitorii generaţiei ’80, începând cu Mircea Căr-tărescu, îşi aduc însă aminte cu entuziasm de cursurile lui de semiotică şi de climatul de inteligenţă şi libertate pe care izbutise să îl genereze în jurul său. În anii respectivi cursurile lui Alexandru Sincu au fost porţi deschise spre în-ţelegerea aprofundată a mecanismelor scrisului literar, iar Mircea Cărtărescu povesteşte într-o confesiune impactul pe care analizele lui structuraliste le-au avut în formarea lor ca oameni de litere. Acest background profesional este util pentru a intui mai bine cheia de lectură adecvată unui roman destul de bi-zar precum La câinele fidel. Jocuri şi jucării. Prin debutul său târziu în proză, Alexandru Sincu se alătură unei liste destul de lungi de teoreticieni care, la un moment dat, au vrut să demonstreze cum se face un roman ca la carte (G. Călinescu, E. Lovinescu, Alexandru Piru, Alexandru George, Marin Mincu), iar prin formaţia sa de structuralist şi semiotician trimite clar la jocurile şi enigmele narative ale lui Umberto Eco.

Roman poliţist, care nu se citeşte însă cu uşurinţa specifică genului, fără intrigă şi fără cursivitate, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, este o carte în care un autor hâtru îşi propune parcă să facă tot ce ţine de el pentru a încurca citi-torul, a-i pune în cale piedici şi drumuri false menite să-l îndepărteze, nu să-l apropie de un eventual deznodământ. Fiecare pistă narativă pe care porneşte cititorul îl duce pe un drum greşit, îl face să ia distanţă tot mai mare de presu-pusa dezlegare a misterului. La câinele fidel. Jocuri şi jucării, de Alexandru Sincu, nu este un roman poliţist, ci opusul său, un antiroman poliţist. Pentru că, la finalul lecturii, cititorul nu ştie nimic în plus faţă de ce ştia după primele

C R O N I C A L I T E R A R Ă

pagini ale romanului. Dar îi rămâne satisfacţia drumului narativ parcurs, fie el şi în sensul contrar celui scontat. Or, se ştie bine, de la Odiseea încoace, la orice călătorie, important este drumul, cu revelaţiile şi aventurile sale, nu destinaţia finală.

Derutant, plin de capcane, vorba naratorului, ca un puzzle alcătuit din combinarea a două cutii cu imagini diferite, romanul lui Alexandru Sincu, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, nu este o lectură comodă. Fiecare frază trebuie citită cu toată atenţia (nu spun cu creionul în mână) pentru că fiecare rând pierdut în visare îl poate face pe cititor să se rătăcească definitiv pe drumurile întortocheate ale poveştii. O şaradă epică incitantă şi inteligentă pusă la cale de un autor în ochii căruia se poate ghici un zâmbet ludic şi un pic mefisto-felic.

Alexandru Sincu, La câinele fidel. Jocuri şi jucării, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 230 pagini


RĂZVAN VONCU

ISTORIA LUI MESIA CARE N-A FĂCUT NICI O MINUNE

Probabil că nu mulţi dintre cititorii volumului de proze scurte al lui Andrei Cornea, Poveşti impertinente şi apocrife (2009) au crezut că literatura, oricât de reuşită din punct de vedere artistic, ar fi

altceva decât un popas delectabil, pe traseul intelectual al cărturarului. Cu atât mai mult, cu cât, în respectivul volum, dincolo de meşteşugul literar, se putea percepe un substrat filosofic, în fond, la fel de substanţial ca şi în volumele sale de eseuri, ceea ce putea duce la concluzia că povestirea este doar o „hai-nă“ ludic-provocatoare a unui demers cognitiv. Nici măcar cei care îi cunosc mai îndeaproape opera de eseist şi specialist în studii clasice – în care Andrei Cornea se vădeşte un excelent narator şi chiar dramaturg de idei – nu ar fi pariat, probabil, că gânditorul va reveni cu atâta aplomb la ficţiune. Romanul său, Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, a fost, din toate punctele de vedere, o surpriză.

Spun „din toate punctele de vedere“, întrucât şi conţinutul textului este, pe toate planurile, diferit de proza românească a momentului. Nicidecum „minimalist“, defel autobiografic, ascunzând şi, totodată, dezvăluind o pro-blematică morală şi filosofică, pe un fundal istoric spectaculos. Totul, con-struit cu migală şi cu o clasică măsură, într-o structură în care fiecare element, de la povestirea în povestire la intruziunile auctoriale, îşi are rolul său.

Romanul este structurat pe două planuri temporale. În prezentul naraţi-unii, doi medici din Salonic, şi anume Mehmet Akif Efendi şi prietenul său, Spiros Philippidis, stau de vorbă despre istoria sabatianismului, în contextul evenimentelor istorice din Grecia şi Turcia anului 1922: înfrângerea grecilor în bătălia pentru Constantinopol, revenirea la frontiera din 1913 şi schimbul reciproc de populaţie. Trecutul romanului, respectiv uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, petrecută în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, este reconstituit prin povestirea lui Mehmet Akif, rareori întreruptă de întrebările şi comentariile lui Philippidis.

Mehmet Akif este un dönmeh, adică un musulman provenind din rân-durile evreilor care l-au urmat pe straniul rabin din Smirna, Şabbatai (Şabtai) Ţvi, auto-proclamat Mesia şi trecut, în cele din urmă, sub ameninţarea pedep-

sei cu moartea, la islam. Dönmeh-ii alcătuiau o comunitate nu foarte nume-roasă, privită cu o anumită suspiciune de către restul islamicilor, din cauza particularismului şi a unor practici comunitare endogene. În acelaşi timp, o comunitate care, mai ales la Salonic, reuşise foarte bine economic, social şi cultural şi se afla în avangarda forţelor care, în perioada Tanzimatului, moder-nizau Imperiul Otoman, apropiindu-l de Europa.

În 1922, după ce între Grecia şi Turcia survine un acord privind schim-bul de populaţie, aceşti dönmeh vor fi strămutaţi pe teritoriul turc, iar guverul lui Atatürk, aflat în plin proces de transformare a foştilor otomani în turci, le va destructura organizarea comunitară, cu scopul de a-i „topi“ în marea masă islamică.

Akif este, prin urmare, un dublu strămutat: o dată, din Salonicul în care el şi comunitatea sa prosperau de peste două sute de ani, şi a doua oară, din condiţia sa de dönmeh, sectă aparte în interiorul islamului, ameninţată acum cu pierderea identităţii.

Fundalul istoric, excelent reconstituit (din tuşe discrete) de Andrei Cor-nea, este încă şi mai complicat decât atât. Grecia foloseşte ea însăşi plecarea minorităţii islamice pentru a-şi derula programul de „omogenizare“ naţiona-lă, situaţie în care nici minoritatea evreiască din Salonic, cea mai puternică din Balcani, nu-şi mai regăseşte echilibrul de dinainte de 1912. Contemplând plecarea islamicilor, evreii, conduşi de rabinul-şef Saul Amarillo, au o neli-niştitoare presimţire că nici soarta lor nu va fi mai bună. Şi, într-adevăr, în 1943, naziştii care ocupaseră Grecia vor trimite la Auschwitz întreaga comu-nitate evreiască elenă.

Pe acest fundal istoric tulbure şi ameninţător, născător de întrebări şi dileme morale, se derulează, însă, un conflict de ordin gnoseologic. Cine a citit Turnirul kazar, mai vechiul eseu al lui Andrei Cornea, poate înţelege mai uşor substratul romanului de faţă. Care, fără să fie eseistic, propune cititorului o temă filosofică, pe care autorul o orchestrează punând în paralel două exem-ple istorice: erezia lui Şabtai (Şabbatai) Ţvi, respectiv comunismul sovietic, de care este atras Pavlos, fiul lui Spiros Philippidis.

Istoria „falsului Mesia“, Şabtai (Şabbatai) Ţvi, este cunoscută publicu-lui evreiesc, dar mai puţin familiară cititorului obişnuit. Andrei Cornea nu încearcă să îi dea o altă interpretare decât cea cunoscută, nici nu o exploatează din perspective „oculte“ à la Dan Brown. Romanul său o foloseşte, spuneam, drept amorsă pentru o dezbatere filosofică, pe tema relaţiei dintre credinţă şi raţiune. Ce determină masele de oameni să creadă în ceva, împotriva dove-zilor ce demonstrează falsitatea respectivei credinţe/ erezii? Care e raportul între raţional şi iraţional, în actul de credinţă? Şi, mai ales, cum se face că


ereziile greşesc chiar şi atunci când, aparent, interpretează corect litera legii, mai bine chiar decât credinţele legitime?

Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia nu este, evident, o reluare a ide-ilor din Turnirul kazar. Dimpotrivă. Romanul are semnificaţii filosofice care depăşesc marginile domeniului, venind până în contemporaneitate. Mehmet Akif Efendi şi Spiros Philippidis sunt, amândoi, intelectuali cu vederi uma-niste şi liberale, pe care istoria îi azvârle, fără voia lor, într-o lume aflată în plin proces de radicalizare. Primul trebuie să înfrunte, din postura de lider in-formal al comunităţii sale, o catastrofă istorică ameninţând nu numai prezen-tul acestei comunităţi, ci şi memoria ei. Dispersarea în masa musulmană urma să şteargă orice semn al existenţei acestor islamici speciali, care erau dönmeh. Cel de-al doilea, aparent mai ferit de vitregiile momentului, suportă o dra-mă domestică. Propriul fiu, în care îşi pusese toate speranţele şi pentru care făcuse toate sacrificiile, este pe cale să se transforme, sub influenţa ideilor bolşevice, în duşmanul ireductibil al lumii în care credea tatăl său. Philippidis contemplă neputincios alunecarea lui Pavlos în marasmul ideilor comuniste.

Aşadar, avem nu numai un conflict între credinţă şi raţiune, ci şi unul între extremism şi umanismul liberal. Care este neputincios în faţa discursului radical. Tot ce poate face Mehmet Akif este să salveze memoria comunită-ţii sale: după un lung exerciţiu de persuasiune – paginile care îl conţin sunt printre cele mai reuşite ale romanului –, medicul îl convinge pe rabinul Ama-rillo să accepte custodia arhivei care conţine istoria dönmeh-ilor tesalonicieni. Până şi această soluţie a umanismului liberal este, totuşi, tranzitorie: chiar dacă naraţiunea nu ajunge până acolo, noi ştim că în 1943, odată cu extermi-narea comunităţii evreieşti din oraş, nici măcar documentele dönmeh nu vor mai rămâne...

Conflictul religios dintre credinţă şi erezie nu oferă, prin urmare, o so-luţie la această problemă, a ciocnirii politice dintre extremism şi umanismul liberal. În cazul lui Şabbatai Ţvi, este evident că la mijloc este, ca şi în ca-zul comunismului, o doză apreciabilă de iraţional. Chiar dacă lectura pe care Şabbatai o aplică textelor ebraice este raţională, acceptarea lui ca Mesia, de către o parte din evreii otomani, mergând până la renegarea iudaismului, nu se explică raţional, prin ea însăşi. Ca şi Mehmet Akif, care îi deapănă istoria în tulburele an 1922, Şabbatai Ţvi apăruse printre evreii otomani într-un moment de mare tensiune şi aşteptare mesianică. Pe fondul pogromurilor din centrul şi estul Europei, al violenţelor antisemite ale bandelor lui Timuş Hmielniţki şi al discriminării generalizate, evreii europeni aşteptau o mântuire miraculoasă. Promisă de Scriptură şi afirmată de toţi învăţaţii iudaismului rabinic de după distrugerea celui de-Al Doilea Templu. Sabatianismul nu ţine, în consecinţă,


numai de personalitatea lui Şabbatai, falsul Mesia, ci şi (dacă nu chiar mai ales) de acest fundal psihologic colectiv.

Epilogul istoriei sabatiene este, însă, premonitoriu şi pentru conflictul dintre spiritul liberal şi cel radical: deşi oamenii au instrumente pentru a se feri de rătăcirile religioase sau politice (vezi reacţia evreiască anti-sabatiană, bine articulată şi decisivă pentru continuitatea iudaismului ca atare), raţiunea reuşeşte rareori să învingă iraţionalul credinţei, ceea ce are consecinţe tragice pentru cei implicaţi, atât individual, cât şi colectiv. Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia este, din acest motiv, o carte tristă şi tragică, întrucât toţi cei implicaţi sfârşesc rău: convertiţii se pierd, după 1922, în masa indistinctă a turcilor, comunitatea evreiască din Salonic va dispărea şi ea în Holocaust, iar „noul mesianism“, comunismul, se va transforma din utopie în coşmar.

Şi o altă concluzie, pe care o putem deduce din istoria lui Şabbatai, Me-sia care nu a făcut nici o minune: ereziile greşesc chiar şi atunci când par că sunt legitime şi promit mântuirea. Ele rup comunitatea de practici cultuale a credincioşilor şi, în apelul lor la întoarcerea la text, la corecta interpretare a legii, ignoră faptul că şi trăirea credinţei face parte din credinţă. Iudaismul, statornic în monoteismul său, a cunoscut, totuşi, evoluţii istorice însemnate. Chiar dacă mesajul său a rămas acelaşi, felul în care acest mesaj este predicat şi profesat s-a schimbat. Încercând să răstoarne felul în care evreii trăiseră, de mii de ani, credinţa în Dumnezeul Unic, răsturnând raportul între Legea religioasă şi trăirea Legii în veac, Şabbatai „Mesia“ a provocat o rătăcire colectivă ale cărei urmări nu se vor şterge nici după două secole. Tot aşa se va întâmpla şi cu cealaltă rătăcire din cartea lui Andrei Cornea: comunismul a promis mântuirea socială generală şi naşterea „omului nou“ şi a sfârşit în gulaguri...

În cuvântul de pe coperta a IV-a, Ioana Pârvulescu atrage atenţia asupra personajului numit Autorul, ale cărui intervenţii punctează din când în când, semnificativ, naraţiunea. Este o observaţie pătrunzătoare, căci Uimitoarea is-torie a lui Şabbatai Mesia este un roman complex, bine alcătuit, nu o povesti-re filosofică. Un roman excepţional, scris de un prozator iscusit, care dozează cu mână de maestru tuşele şi secvenţele naraţiunii, nu numai spre a ne delecta cu o istorie insolită, ci mai ales spre a ne face să reflectăm la ispita iraţionalu-lui şi la capcanele raţiunii nedomolite de umanism.

Andrei Cornea – Uimitoarea istorie a lui Şabbatai Mesia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2015.


lecturi fidele

MARCEL LUCACIU

MARIN PREDA – UN ROMAN AL CUPLULUI

Vremea cerne, nemiloasă, iar viaţa merge înainte, indiferentă la dramele individuale. Mai trece încă un an peste moartea misteri-oasă – survenită, pe 16 mai 1980, într-una din camerele palatului

de la Mogoşoaia – a semnatarului unor romane diferite ca tematică şi arhitec-tonică, dar memorabile fiecare în parte: Moromeţii (vol.1, 1955; vol.2, 1967), Risipitorii (1962), Intrusul (1968), Marele singuratic (1972), Delirul (1977). Dispariţia sa, în plină forţă creatoare, a stârnit multe nedumeriri şi regrete. Să fi murit Niculae, mezinul lui Moromete, râzând, în somn, de „noua religie“ (soci-alismul) ori a plecat, pur şi simplu, să caute un alt ţăran, tocmai pe Calea Vic-toriei? Oricum, va fi cu greu suplinit de un alt prozator capabil să-l concureze.

Dincolo de „amintirea copilăriei“, de fascinanta lume a satului Siliştea Gu-meşti, evocată – inconfundabil – în Moromeţii, Marin Preda e, înainte de toate, autorul unui prodigios roman citadin: Cel mai iubit dintre pământeni (1980), un roman ce s-a bucurat, la apariţie, de un binemeritat succes de public. Este, într-adevăr, „o carte monumentală, care ridică prestigiul întregii proze româneşti, carte a unei conştiinţe şi-a unei epoci“ (Marin Sorescu). Pe lângă caracterul ei social şi politic, această capodoperă – în adevăratul sens al cuvântului – e, în pri-mul rând, monografia unui sentiment (iubirea) prezentat în toate etapele sale, de la instalarea năvalnică, la apogeul exuberant şi, apoi, la dureroasa năruire.

Deschizându-se, nu întâmplător, cu o meditaţie pe tema morţii („Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e-o dulce ispită.“) şi încheindu-se cu un celebru postulat („Dacă dragoste nu e, nimic nu e.“), trilogia de faţă readuce în prim-plan o serie de proiecţii feminine, unele eterice, altele diabolice. Mai întâi, se contu-rează, tandră şi diafană, imaginea mamei cu sufletul „împrăştiat în lucruri“ şi chipul său alb ce „n-avea nevoie de pudră şi buzele frumoase, care mă sărutau şi îmi şopteau cuvinte de alint“. Acestei reprezentări angelice i se opune, în schimb, cinismul unui tată înzestrat cu mult simţ practic şi chiar cu o inexplicabilă ură faţă de scriitori: „Ce Eminescu?! Eminescu e mort de-a binelea, îngropat în ci-mitir.“ Miezul cărţii îl constituie, însă, lunga serie de eşecuri, în plan sentimental:

Nineta, Căprioara, Matilda, Suzy cărora protagonistul Victor Petrini, un reflexiv incurabil, nu li se poate sustrage, pentru că e – de fiecare dată! – marioneta unui destin implacabil. În opinia regretatului Mircea Zaciu, „fără s-o declare limpede, Petrini e condamnat să moară, nu de justiţia oamenilor, ci de secătuirea erosu-lui înţeles ca principiu vital al supravieţuirii.“ Altfel spus, dacă Joseph K. din Procesul lui Kafka e condamnat pentru că şi-a irosit viaţa, Victor Petrini – „filo-zoful“ care se confesează lăsând impresia unei cutremurătoare autenticităţi – e condamnat pentru incapacitatea lui (dovedită!) de a-şi găsi jumătatea. Reiterând mitul androginului, într-un roman captivant şi subtil (Nuntă în cer), Mircea Eli-ade afirma: „Omul nu poate trăi rupt în două.“ Realizând o galerie eterogenă de portrete feminine (enigmatice, explozive, rubensiene), autorul Vieţii ca o pradă vrea doar să ne sugereze un asemenea adevăr, căci importantă e, până la urmă, nu găsirea iubirii adevărate, ci perpetua „căutare de negăsire“ (Noica).

De pildă, Nineta se poartă cu simplitate, „dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îşi purta sufletul dezgolit (…). Sufletul Ninetei era un izvor mare şi mis-terios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? Şi încotro curgea? Ştia ea că dra-gostea e unică, nu se împarte? Că în viaţa noastră de oameni izvorul trebuie păstrat sau mai bine zis dat unuia singur?“ Reprezentând mai degrabă o treaptă iniţiatică, traseul biografic al Ninetei este unul sinuos, presărat cu multe compromisuri. E o iubire telurică, lipsită de sens şi de strălucire. Cu toate acestea, ea reprezintă un prim eşec, greu suportabil până la revelarea unei alte fiinţe (în aparenţă) miracu-loase: Căprioara. „Trebuie să spun că iubeam frumuseţea acestei fete, atât, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf şi nici corpul şi cu atât mai puţin mintea, şi mi-ar fi fost de-ajuns pentru toată viaţa, cu condiţia, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult.“ Dar Căprioara e mai curând o ipostază a lui Eros, o altă Afrodită obştească. Sfârşind în mod tragic (moare în urma unui avort), ea nu face altceva decât să continue seria incredibilă a eşecurilor lui Victor Petrini. Din galeria pasa-gerelor eroine, se desprinde Matilda, care-l surprinde pe naratorul-personaj graţie frumuseţii ei mai puţin obişnuite: „Ceea ce luasem eu drept frumuseţe la Căprioa-ra era ceva palid, şters, inexpresiv, faţă de bogăţia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decât atât, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieţi a gândirii şi sentimentelor, care aruncă parcă în transă privirea unui ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viaţă şi de comuni-care, un astfel de chip şi o astfel de frumuseţe nu mai văzusem.“ Indefinibil ca tip de sensibilitate feminină, Matilda este, totuşi, superficială, perfidă, imprevizibilă şi, uneori, absurdă (susţine că Tamara îl iubeşte pe „gringoletul“ ei tocmai fiindcă nu-l iubeşte). Mariajul lui Petrini cu o astfel de femeie (ce se transformă – peste


noapte – din „prinţesă“ în „cotoroanţă“) nu e unul lipsit de controverse aprinse. Ba mai mult, el devine prilejul unor reflecţii pline de amărăciune: „Sunt fericit în nefericirea mea.“ Sau: „Căsătoria e o temniţă în care oamenii, cu vini diferite, se închid şi se urăsc reciproc crezând că au fost pedepsiţi să ispăşească pe nedrept pedeapsa celuilat.“ Crudă şi autoritară, cicălitoare şi arţăgoasă precum Xantipa lui Socrates, Matilda pare să ilustreze o afirmaţie din romanul Numele trandafiru-lui (Umberto Ecco): „…femeia este corabia diavolului.“ Spre final, ea nutreşte o aversiune înverşunată faţă de Petrini şi declanşează irevocabila despărţire. Datori-tă forţei sale de mistificare şi spiritului malefic, mai rar întâlnite, Matilda poate fi considerată, pe bună dreptate, un personaj feminin singular în literatura română. Un alt tip de feminitate îl reprezintă Suzy Culala, caracterizată – cum bine intuia, la un moment dat, criticul Eugen Simion – prin fuga ei continuă de identitate, prin glisarea la suprafaţa evenimentelor cotidiene. Ascunzându-i lui Petrini sta-tutul conjugal (e căsătorită cu un inginer), Suzi provoacă deznodământul grav al noii idile. Încăierarea din teleferic şi uciderea soţului dipsoman îl trimit pe Victor Petrini, din nou, după gratii. Aflându-i identitatea, Suzy devine pentru fostul „şef“ al echipei de deratizare a oraşului o proiecţie feminină calpă şi ternă, fapt ce-l determină, după ieşirea din închisoare, să se dedice exclusiv ocrotirii fiicei sale, Silvia. Meritul lui Suzy Culala este, însă, acela de a-l fi definit, cu exactitate, pe Victor Petrini: „un îndrăgostit de dragoste.“

Cele patru personaje feminine echivalează cu o experienţă dulce-amară pusă, în permanenţă, sub semnul neîmplinirii, al nenorocului în dragoste. Domi-nat de o libertate absolută pe care i-o conferă deopotrivă sinceritatea faţă de sine şi dorinţa acută de a se raporta la rostul unei lumi care n-a fost niciodată „cea mai bună cu putinţă“ (Leibniz), Petrini vede în scris o salvare existenţială („scriind, simt că trăiesc“) şi consideră, în pofida eşecurilor suferite, că „iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se ştie dacă te vei mai întâni vreodată cu clipele acelea“. Intelectualul „născut pentru paguba lui“ (Joyce) ar putea fi un învins, dacă viaţa lui n-ar dura – aşa cum s-a spus – cît viaţa propriilor lui cuvinte; dacă trecând „prin gurile iadului“ n-ar fi înţeles că „două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconştiente şi nu ajung la fel de pure ca şi el, cerul…“

Marii scriitori nu s-au cantonat într-o direcţie literară ori într-o anumită tematică. Este şi cazul prozatorului Marin Preda, care probează, în acest roman total, natura lui proteică, fineţea analizei psihologice şi modernitatea construc-ţiei. Capodoperă a genului, Cel mai iubit dintre pământeni – titlu uşor ironic şi impropriu, căci nu poţi fi „cel mai iubit“, trăind în Era ticăloşilor! – rămâne, în esenţă, un roman al cuplului prezentat prin intermediul acestui acaparant şi mistuitor sentiment: Iubirea. O iubire fără limite şi fără farduri…

L E C T U R I F I D E L E 83

cronica traducerilor

RODICA GRIGORE

BARBARIE ŞI / SAU CIVILIZAŢIE

Apărut în anul 1980 şi inclus de către Penguin Books, în 2003, după ce autorul său, J.M. Coetzee, a primit Premiul Nobel pen-tru Literatură, în prestigioasa serie intitulată „Great Books of

the 20th Century“, romanul Aşteptându-i pe barbari (Waiting for the Barba-rians) a fost privit drept o veritabilă capodoperă, comparat cu mari romane ale modernităţii, plasat în descendenţa prozei lui Franz Kafka şi transpus mu-zical, în 2005, în opera purtând acelaşi titlu, a compozitorului Philip Glass.

Creaţia componistică a lui Glass stă sub semnul minimalismului, iar mi-nimalismul, de astă dată cel literar, reprezintă unul dintre punctele esenţiale ale cărţii lui Coetzee, mai precis elementul de natură să contribuie în mod definitoriu la descifrarea sensurilor unui roman tulburător, care, aşa cum se întâmplă întotdeauna în cazul operei scriitorului de origine sud-africană, spu-ne mult şi multe despre condiţia umană.

Pretextul narativ de la care porneşte totul este sosirea, într-un fort în-depărtat al unui Imperiu care nu va fi niciodată individualizat, a colonelului Joll, adept al celor mai brutale metode de conducere: „Colonelul Joll vine de la Biroul Trei, le spun. Biroul Trei este cea mai importantă diviziune a Găr-zii Civile de astăzi. Mă rog, asta ajunge la noi, prin zvonuri care vin dinspre Capitală şi care nu mai sunt de mult de actualitate.“ Previzibil, Joll va intra într-un mocnit conflict cu Magistratul – cel care e şi vocea narativă a acestui text –, adept al convieţuirii paşnice cu barbarii care trăiesc dincolo de grani-ţele Imperiului şi care vin doar din când în când în oraş, în principal pentru mici schimburi comerciale. Numai că, dat fiind faptul că Joll deţine informa-ţii – sau cel puţin aşa afirmă... – cu privire la un posibil viitor atac al acestor barbari asupra micii aşezări de frontieră, se ia decizia cercetării amănunţite a câtorva barbari capturaţi la marginea deşertului. Iar cercetare amănunţită înseamnă, pentru colonelul Joll, convins că doar suferinţa şi durerea celui anchetat pot duce la adevăr, tortura. La capătul căreia sunt obţinute nişte aşa-

zise informaţii de la bieţii nefericiţi gata să spună orice doar ca să scape de calvarul şi umilinţele la care erau supuşi.

Devine clar, încă din acest punct că, dacă In the Heart of the Contry (1977), cartea sa anterioară, Coetzee avea în vedere tensiunile interrasiale din Africa de Sud, tratând totul într-o manieră care pe drept cuvânt a fost numită de o parte a criticii „de-a dreptul faulkneriană“, în Aşteptându-i pe barbari (text foarte frumos şi adecvat transpus în limba română de Michaela Nicu-lescu) scriitorul depăşeşte aceste condiţionări care ţineau de universul ţării natale şi al tuturor problemelor ei, pentru a spune câteva adevăruri general va-labile. Timpul şi locul nu sunt, tocmai de aceea, clar definite, Coetzee reuşind să atingă, în acest fel, necesara detaşare estetică faţă de subiectul abordat. Va rezulta, aşadar, un soi de fabulă realistă sau de alegorie metatextuală plină de simboluri ale căror semnificaţii trebuie decodificate cu atenţie. Pentru că, deşi Imperiul pare oarecum fabulos, detaliile cu privire la viaţa de zi cu zi şi mai cu seamă la metodele colonelului Joll sunt prezentate în cheie realistă, fără menajamente pentru eventualele sensibilităţi ale cititorului doritor de proză calofilă. Apoi, deşi e clar contrastul colonel şi Magistrat, autorul evită ideali-zarea. Cu toate că Joll e un ticălos prin excelenţă, Magistratul nu e făcut nici o clipă să pară vreun erou romantic, gata să lupte pentru drepturile celor săr-mani şi chinuiţi. E doar un om care vrea să reuşească să-şi menţină echilibrul unei existenţe comode şi fără prea mari complicaţii.

Dar, după cum ştie Coetzee să sublinieze la tot pasul, fiind magistrat – şi încă Magistratul oraşului – rămâne, în orice condiţii, în primul rând om. El devine, astfel, atât ochiul care înregistrează tot ceea ce se petrece în oraşul până atunci liniştit, cât şi glasul care povesteşte, asumându-şi, pe alocuri, puncte de vedere pe care cititorul le recunoaşte ca fiind, în mai mare sau mai mică măsură, ale lui Coetzee însuşi. Sigur că înfruntarea la început surdă, iar apoi vădită dintre Magistrat şi Joll reprezintă ciocnirea a două moduri de a în-ţelege autoritatea şi se transformă, pe nesimţite, într-o veritabilă dramă a asu-mării şi practicării guvernării. Dar, dincolo de acest nivel extrem de evident, autorul mai accentuează unul, poate chiar mai important – implicat în titlul însuşi al cărţii, ce preia un celebru vers al poetului Konstantinos Kavafis. E vorba, evident, despre contrastul dintre barbarie şi civilizaţie, iar aici trebuie să avem în vedere permanentele trimiteri livreşti subtextuale pe care le face Coetzee, câtă vreme el ştie foarte bine că aceasta e marea temă a teatrului grec clasic şi, deopotrivă, a filosofiei antice. Numai că, în această carte, autorul are grijă să demonstreze modul în care, în epoca noastră, barbaria a devenit tocmai apanajul aşa zisei civilizaţii, în vreme ce adevăraţii barbari – iar aici sunt evidente influenţe venite pe filiera gândirii lui Rousseau şi a imaginii no-

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 85

bilului sălbatic descris de acesta – sunt lipsiţi de apărare în faţa metodelor de tortură imaginate cu o plăcere sadică de reprezentanţii unei puteri exercitate fără milă şi fără vreo urmă de raţiune.

Cu toate că barbarii capturaţi de Joll sunt inofensivi, iar Magistratul sus-ţine nu o dată acest lucru, ei vor fi trataţi cu o inimaginabilă cruzime, iar o tânără chinuită de oamenii lui Joll rămâne în urma grupului, din cauză că suferinţele pe care le îndurase o lăsaseră aproape fără vedere. Magistratul de-cide să o primească în casa lui, iar ulterior, după o relaţie pe care nici el însuşi nu şi-o poate explica până la capăt pe care o are cu fata, încearcă să o ducă acasă, la tribul ei. În acest scop va întreprinde o călătorie extrm de dificilă prin deşert, iar proza lui Coetzee atinge, în acest punct al cărţii, limpezimi nebănu-ite şi o profunzime cum rar întâlnim în literatura contemporană. Numai că, la întoarcere, Magistratul este acuzat de pactizare cu duşmanul şi de trădare, fi-ind arestat şi supus el însuşi interogatoriilor şi torturii imaginate de sceleratul Joll. Dar, pentru ca fabula construită de Coetzee să-şi atingă toate scopurile, la puţin timp după aceea, Joll decide să pornească într-o expediţie în deşert pentru a-i învinge definitiv pe barbari. Numai că aceştia se folosesc de toate atuurile locului şi, fără să lupte propriu-zis cu reprezentanţii civilizaţiei, îi înving pe aceştia fără drept de apel, pur şi simplu atrăgându-i în deşert, apoi dispărând şi lăsându-i acolo, pradă caniculei, foamei şi setei. Recunoscându-şi înfrângerea, Joll lasă oraşul sub jurisdicţia aceluiaşi Magistrat, în aşteptarea atacului decisiv al barbarilor. Care, consideră mai toată lumea, urmează să aibă loc. Sau, poate, sugerează autorul, nu se va produce niciodată, amenin-ţarea aceasta fiind creată de imaginaţia omului civilizat pentru a-şi justifica violenţa şi dorinţa irepresibilă de dominaţie...

Veritabilă incursiune în acea „inimă a întunericului“ ce se găseşte în cadrul societăţilor civilizate şi avansate, amară alegorie a existenţei şi a re-laţiilor de putere, a luptei surde pentru supremaţie între rase şi indivizi? Ro-manul lui Coetzee a fost citit în aceste feluri, iar sensurile i-au fost explicate în cele mai diferite moduri cu putinţă, în funcţie de drumul urmat de exegeţii care s-au apropiat, întotdeauna fascinaţi, de acest text. Interesant e, însă, mai ales modul în care scriitorul îşi construieşte personajele şi în care creionează conflictul dintre ele. În vreme ce Magistratul vrea cu disperare să înţeleagă, Joll alege doar să acţioneze fără să ţină seama de nimic, ignorând în primul rând elementara raţiune şi minima umanitate şi compasiune faţă de semeni. El vrea doar confirmări ale acuzaţiilor pe care le formulează aprioric, nicide-cum să descopere adevărul pe care Magistratul îl caută uneori cu disperare. Loialitatea faţă de Imperiu (pe care realmente o are Magistratul la început) se va schimba, astfel, treptat, în dorinţa de a impune un regim corect şi de a face


faţă violenţei dezlănţuite de Joll. Ajuns el însuşi, în clipa când e acuzat şi în-temniţat de propriii săi oameni, la stadiul / statutul de erou căzut, Magistratul îşi înţelege atât limitele umane, cât şi puterea de a îndura tortura, păstrând, în acest fel, ceea e era mai important: capacitatea de a rămâne, în orice condiţii, o fiinţă umană, iar nu un barbar, aşa cum, cu toate că nu ar putea recunoaşte vreodată, este însuşi Joll... Magistratul trăieşte revelaţia trezirii la viaţă a pro-priei conştiinţe şi străbate în foarte scurt timp drumul de la acceptarea tacită la revolta hotărâtă şi de la complacerea într-un regim comod la asumarea res-ponsabilităţii pentru propriul destin, dar şi pentru suferinţele celorlalţi.

Considerat, imediat după apariţie, de către unii exegeţi, un exemplu de-săvârşit de fantezie plină de note de realism social dublat de un simbolism accentuat alegoric, romanul acesta necesită o lectură raportată, fiind evidentă încă de pe acum tendinţa livresc-metatextuală pe care o vom regăsi şi în cre-aţii ulterioare ale lui Coetzee. Astfel, ţinând seama de o serie de asemănări în privinţa atitudinii reprezentanţilor Statului faţă de oamenii obişnuiţi, Aş-teptându-i pe barbari poate sta oricând alături de Suflete moarte, de Gogol, numai că textul lui Coetzee e mai îndrăzneţ, depăşind nivelul absurdităţii in-stituţiilor oficiale prezentate de scriitorul rus. Nu putem, apoi, să pierdem din vedere apropierile de celebre distopii ale secolului XX, O mie nouă sute optzeci şi patru, de Orwell fiind exemplul prin excelenţă în acest sens, mai cu seamă din punctul de vedere al strategiilor puterii politice (sau de orice alt fel), şi nici de strategiile lui Mihail Bulgakov din Maestrul şi Margareta, câtă vreme şi Coetzee evaluează, chiar dacă o face cu mijloace diferite, aceleaşi ipocrizii şi subterfugii ale unui aparat oficial ce refuză să ţină seama de ne-voile reale ale oamenilor pe care îi coordonează. Imaginea barbarilor devine, din toate aceste puncte de vedere, nu doar o excelentă soluţie estetică de final, ci şi conştientizarea faptului că, în contextul provocărilor contemporaneităţii doar aşa zis civilizate, oamenii aceştia nu doar că par, ci chiar sunt, vorba lui Kavafis, o soluţie...

J. M. Coetzee, Aşteptându-i pe barbari.

Traducere de Michaela Niculescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2014.

C R O N I C A T R A D U C E R I L O R 87

cronica ideilor

NICOLETA DABIJA

PLATON, ÎN HALAT ŞI PAPUCI

Câteodată, un exerciţiu de întoarcere în timp, de privire în depăr-tare spre surprinderea umbrei originilor nu poate fi decât bine-făcătoare pentru omul prea obosit de elanul neobosit al cotidia-

nului. Mi s-a făcut dor de Platon, dar cumva nu de cel din Dialoguri, pe care le-am tot studiat în studenţie şi, de bunăvoie, mai târziu. Şi de un Platon pe care l-am intuit ceva mai uman. Dacă nu de un Platon intim, măcar de unul „în halat şi papuci“. Lectura Scrisorilor lui, cărora şi astăzi li se mai dispută autenticitatea, a făcut dorul frate cu tristeţea, cu tristeţea unei vieţi atinse de o îndelungă dezamăgire. Platon este un exemplu perfect pentru un spirit care şi-a depăşit viaţa, care a ales bine, care a ales eternitatea filosofiei în pofida deziluziei politicii. A ales cu greutate, târziu într-un fel şi pentru el, dar, pentru istoria lumii, devreme şi pentru totdeauna.

Literatura epistolară îşi are rădăcinile adânc înfipte în lumea greacă, cu deosebire în epoca alexandrină, un timp se pare mai mult al interiorizării. Dar e greşit să ne imaginăm că atunci scrisorile exprimau, ca în vremurile de după, sentimente intime, că erau formule ale emoţiei personale. Pentru acest fapt, ar fi fost necesară o vreme de detaşare vizavi de treburile publice, care să aibă aşadar răgazul să se individualizeze. Abundenţa epistolară (din secolul III î.e.n. până în secolul VI e.n.) se explică mai degrabă printr-o (firească ori stranie?) nevoie de exprimare a fanteziei, aşa-zisele epistole fictive, o formă pe care astăzi o denumim nuvelă, schiţă sau chiar roman. Scopul altor scrisori era de a satisface curiozitatea celor ce voiau să cunoască pe cineva în intimitatea dusă până la vul-garitatea cotidiană. Aşa este cea de-a 13-a dintre scrisorile atribuite lui Platon.

Egiptul a fructificat îndelung epistolele de afaceri, utile pentru cel care ar dori să studieze diverse aspecte ale traiului din epoca Ptolemeilor până în pri-mele secole după Christos, dar în niciun fel confesive. Cum nu sunt confesive scrisorile formulate ca discursuri publice, ceea ce astăzi am numi „scrisoare deschisă“. Parte din scrisorile lui Platon asta sunt, manifeste politice. Totuşi, modelul prin excelenţă al acestui gen de scrisoare este retorul atenian Isocrate.

Scrisorile lui Platon interesează atâta vreme cât completează ideile filo-sofice din Dialoguri, cât povestesc ceva despre epoca în care autorul a trăit, despre organizarea socială, politică de atunci. O „mahala“ literară avea se pare de lucru şi pe vremea aceea. Sunt câteva dintre motivele numite de Şt. Bezdechi în prefaţa la traducerea în limba română a Scrisorilor. Dar, în pri-mul rând, scrisorile incită prin surprinderea dezamăgirii filosofului de a fi crezut prea mult în idealul său politic, prin argumentele de artist folosite în contra asprei lumi politice, prin regretul profund de a fi dorit să fie de folos patriei şi de a o transforma în propria utopie, pe de o parte, şi deziluzia pier-derii acestui ideal, pe de altă parte.

Tragedia vieţii lui Platon, atât de evidentă în scrisori, a fost discrepanţa imensă între ceea ce era în adevăr şi ceea ce voia să fie. Era un poet şi se voia reformator politic. Visul singur nu-i ajungea, spaimele artistului nu-l îndestu-lau. Nu a putut renunţa la idealul lui de a fi un om politic, dar, fire sensibilă, nu a avut nici curajul, nici puterea să-i reziste până la capăt.

Un mod de a vedea viaţa, unul cu oarecare relevanţă pentru a înţelege posibilitatea de confesiune, de raportare la sine, este prins în Scrisoarea a IX-a a lui Platon. Adresată lui Arhytas din Tarent, aceasta surprinde gândul că omul nu s-a născut doar pentru sine, că viaţa lui e împărţită. Pentru o parte din ea are drepturi patria, pentru alta familia, o parte e dedicată prietenilor, iar alta e jertfită în tot felul de împrejurări din traiul cotidian. Puţin aşadar, prea puţin îi rămâne omului numai pentru sine!

În prima scrisoare atribuită filosofului, el răspunde cu poezie la deza-măgirea politică. E şi aceasta o retragere în sine, ieşirea dintr-o amăgire a tinereţii pentru cufundarea într-o stare de suflet. Spre bătrâneţe abia, Platon realizează că s-a născut prea târziu, că a apucat un popor obişnuit cu răul, cu rădăcini puternice în rău, care nu poate fi deschis noutăţii concepţiei lui des-pre stat. E decepţionat şi recunoaşte că politica a fost o ambiţie a tinereţii, o ambiţie care a slăbit în timp, prin eşecurile repetate ale aplicării ei. A înţeles în cele din urmă că statele sunt stăpânite de un rău incurabil. Şi dacă doar filo-sofia e capabilă să vadă dreptatea, indiferent că e vorba de spaţiul public sau de aspectele particulare ale vieţii, popoarele se vor zbate în suferinţă până ce cârmuirea va fi a filosofilor. Ori până când conducătorii se vor orândui după adevărata filosofie. Scrisoarea a V-a şi a VII-a.

Deziluzia repetată din viaţa lui politică îl prinde mai abitir pe Platon în arca filosofiei. O slăveşte şi o foloseşte deopotrivă ca scut şi terapie în faţa eşecului său de om de stat. Realizează, în Scrisoarea a VII-a, că cei cu ade-vărat făcuţi pentru filosofie îi consideră drumul minunat şi pornesc pe el fără

C R O N I C A I D E I L O R 89

îndoieli, după ce au luat seamă la cât de larg e domeniul filosofiei, care îi este natura, la câte dificultăţi te supune şi câte sacrificii îţi cere. După o perioadă de învăţare, ajungi să te călăuzeşti singur, fără cârje. O viaţă care îi înspăi-mântă pe cei mai mulţi, cărora drumul filosofiei li se pare imposibil şi nici măcar nu ţin să-l încerce. Pentru cei puţini, care alcătuiesc elita filosofică, e o cale sigură, statornică, definitivă.

Platon cel dezamăgit de neîmplinirea visului politic. O latură. Platon cel atât de conştient de valoarea sa, de filosofia sa. Cealaltă latură. Mai profund, mai ingenios şi poate mai frumos în gânduri decât Socrate, nu a putut totuşi să atingă înălţimea etică a celui din urmă. Era suficient sacrificiul maestrului, s-a conservat el intact pentru filosofie? Speculaţii…

Peste secole, descopăr şi mai puţină intimitate, şi mai puţină confesiune. O corespondenţă filosofică prin excelenţă, şi poate cel mai renumit schimb epistolar din iluminatul secol al XVIII-lea, este cea dintre filosoful Leibniz şi teologul Clarke. Omniprezenţa şi eternitatea lui Dumnezeu, relaţia Divinităţii cu lumea, sufletul şi uniunea lui cu trupul, problema liberului arbitru, natura miracolelor, analiza spaţiului şi timpului, sunt o parte din problemele analiza-te de cei doi savanţi-filosofi. Argumente tăioase, care însă nu depăşesc cadrul raţiunii, discursuri perfect controlate, care nu trec dincolo de natura subiectu-lui abordat, iată în ce stă valoarea acestei celebre corespondenţe!

Epistolele pe care şi le trimit sunt vii pentru că le trădează pasiunea teoretică intactă, raţiunea puternică, viguroasă. Dar scrisorile acestea, atât de importante în rezolvarea unor probleme care au suscitat minţile filosofice dintotdeauna şi cu atât mai mult în ştiinţificul secol XVIII, nu sunt totuşi con-fesive, nu au acea dimensiune intimă, decât la limită, întrucât şi problemele gândirii fac parte dintr-o fiinţă umană, îi definesc într-un fel modul de a-şi duce viaţa. Dar atât!

Oare când, atunci, a devenit scrisoarea confesivă? O dată cu emancipa-rea femeilor, când le-a fost şi lor permis să scrie, să corespondeze şi, astfel, să umanizeze genul epistolar? Şi când scrisoarea a fost bucurie intimă pen-tru destinatar? Scrisoarea este o vizită neanunţată, deci nepoliticoasă, care ne murdăreşte fiinţa. Aşa o anunţă Nietzsche în Călătorul şi umbra sa. Se impune o ordine în această privinţă. O oră la opt zile pentru primirea co-respondenţei. După acea oră, o baie trupească pentru curăţarea de gândurile interlocutorilor. Aşa să fi dispărut scrisoarea pur şi simplu din vieţile noastre, ale celor târzii şi grăbiţi?

Platon, Scrisorile. Dialoguri suspecte. Dialoguri apocrife, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2011, traducere de Şt. Bezdechi.


cartea de religie

PAUL ARETZU

FILOCALIA SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII (6)

Volumul al patrulea al Filocaliei Părintelui Stăniloae reuneşte zece autori preocupaţi în special de urmarea căii ascetice: Ta-lasie Libianul, Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Ioan Carpatiul,

Filimon, Sf. Ioan Damaschin, Teodor al Edessei, Teognost, Ilie Ecdicul şi Teofan Monahul.

Egumen al unei mânăstiri din pustia Libiei, Talasie este destinatarul unor scrisori ale Sfântului Maxim Mărturistorul, precum şi al renumitei lu-crări a acestuia, Răspunsuri către Talasie. Legătura dintre cei doi nu este prea clară, dar Dumitru Stăniloae îl consideră pe Talasie drept ucenic al Sfântului Maxim, având ca argument faptul că multe idei se regăsesc la cei doi, dar scrisul Sfântului Maxim „este mult mai adânc şi cugetarea lui mult mai în-chegată“ (p. 9). Îi aparţine lui Talasie termenul de isihia. Pe la 650, a scris cele 400 de capete ale lucrării Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte. Fiecare centurie conţine un acrostih alcătuit din literele iniţiale ale tuturor sentinţelor. Scrierea este adresată lui Pavel presbiterul.

Dragostea pentru Dumnezeu îi uneşte pe toţi credincioşii. Dragostea du-hovnicească nu este fariseică. Ea nu-i cuprinde numai pe prieteni, ci şi pe duş-mani: „Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă, în acelaşi cuget“ (Suta întâi: 5). Dragostea şi virtuţile nu se împlinesc decât prin rugăciunea curată. Stăpânirea de sine înseamnă eliminarea slavei deşarte, a mândriei, a mâniei, a poftei. Condiţiile mântuirii sunt cardinale: „Liniştea (isihia), rugăciunea, dragostea şi înfrânarea sunt o căruţă cu patru roţi, care suie mintea la ceruri“ (I: 24). Iubirea care produce plăcere este pătimaşă, fiindcă trebuie mereu reluată. Cele două etape ale vieţii duhovniceşti sunt într-o relaţie de interdependenţă: „Întristarea după Dumnezeu stinge plăcerea; iar stingerea plăcerii înseamnă învierea sufletului“ (I: 39). Pentru obţinerea mântuirii se recomandă înfrânarea şi dragostea, însoţite de rugăciune. Lu-mina sufletului se obţine prin slobozirea de patimi şi prin sfânta cunoştinţă,

conducând la contemplaţie. Astfel se urmează urcuşul duhovnicesc: „Mintea slobozită de patimi vede gândurile simple atât când veghează trupul, cât şi în somn.“ „Mintea curăţită la culme se simte strâmtorată de lucruri şi vrea să fie mereu afară de toate cele create.“ „Fericit este cel ce a ajuns la nesfârşirea fără margini; şi a ajuns acela care a trecut peste cele mărginite.“ (I: 54, 55, 56). Armele de bază ale virtuţii sunt liniştea (isihia) şi rugăciunea, făcând mintea străvăzătoare. Conştiinţa este martorul dreptăţii. Talasie susţine atingerea li-niştii sufleteşti (isihia): „Împărăţia lui Dumnezeu este bunătate şi înţelepciu-ne. Cine le dobândeşte pe acestea vieţuieşte în ceruri“ (I: 76). Prin întrupare, Dumnezeu a dăruit oamenilor dumnezeirea.

Cunoştiinţa sau raţiunea îl face pe om să devină virtuos: „Este o ruşine pentru omul raţional să se supună părţii neraţionale şi să slujească poftelor urâte ale ei“ (Suta a doua: 6). Isihia trebuie menţinută cu stăruinţă: „Cele mai bune arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea, dragostea, ru-găciunea, atenţia şi citirea“ (II: 11). În stilu-i aforistic, Talasie esenţializează: „Scripturile cuprind acestea patru: poruncile, dogmele, ameninţările şi făgădu-inţele“ (II: 20). Atingerea nepătimirii trebuie îngemănată cu făptuirea. Dar la libertatea spirituală nu se poate ajunge fără mila lui Hristos. Cuviosul Talasie compară pământul făgăduinţei cu Împărăţia cerurilor. În acelaşi mod alego-ric, Egiptul este întunecimea patimilor. Mintea se află la antipodul simţirii. Pentru îmbunătăţirea omului, „Minte desăvârşită este aceea care s-a îmbibat de cunoştinţă; iar sufletul desăvârşit este acela care s-a ţesut cu virtuţile“ (II: 54)

Ceea ce susţine repetat Talasie Libianul este că simţurile conduc la pa-timi, că acestea pot fi îndepărtate prin asceză (fiindcă „Nevoinţa stăruitoare în înfrânare şi dragoste, prin răbdare şi linişte, scoate cele înrădăcinate“ – III: 8) şi prin rugăciunea necontenită a minţii. Asceza nu poate fi formală: „Strădu-ieşte-te să faci monah nu numai pe omul din afară, ci şi pe omul dinlăuntru, izbăvindu-l de patimi“ (III: 22). Patimile sunt declanşate de amintire, de starea mustului din trup (amestecarea, nesiguranţa), de simţire. Izbăvirea minţii de patimi duce la la contemplarea făpturilor şi la lumina veşnică. Patimile sunt produse de invidie, bârfă, ura faţă de aproapele, trândăvie, de lăcomia pântece-lui, nepăsare, făţărnicie, slavă deşartă, mândrie, îngâmfare, viclenie, minciună, mânie, întristare, ţinerea minte a răului, iubirea de argint, neştiinţa. Mântuirea sufletului se obţine prin pătimire, smerenie, făptuire virtuoasă, înţelepciune, gânduri bune, deprinderea virtuţilor, gânduri despre Dumnezeu, dragostea că-tre aproapele. Centuria a treia se încheie cu o rugăciune de mântuire.

Talasie diferenţiază simţirea trupului de mintea sufletului: „Citirea, pri-vegherea, rugăciunea şi psalmodia opresc mintea de la rătăcirea în jurul pa-timilor“ (IV: 19). Remediul este indiscutabil: „Păzeşte poruncile, şi vei afla


pace; iubeşte pe Dumnezeu, şi vei afla cunoştinţa“ (IV: 21). Mintea este ase-mănată, pe rând, cu grădinarul care îşi curăţă grădina de buruieni, cu mona-hul desprins de cele lumeşti, cu medicul vindecător. Ni se dă şi o ordine a virtuţilor câştigate: „Bunului credinţei îi urmează pe rând acestea: temerea de Dumnezeu, înfrânarea de la plăceri, răbdarea ostenelilor, nădejdea în Dumne-zeu, nepătimirea şi dragostea“ (IV: 61). Urcuşul duhovnicesc, ca şi la Sfântul Maxim, parcurge trei trepte, desprinderea de patimi şi obţinerea virtuţilor, contemplarea făpturilor (cunoştinţa naturală) şi harul cunoştinţei de Dum-nezeu. Răsplata este una inexprimabilă: „Bunurile care aşteaptă pe moşteni-torii făgăduinţei sunt mai presus de veacuri, şi mai înainte de orice veac, şi mai presus de minte şi de cuvânt“ (IV: 71). Drumul înţelepciunii dumnezeieşti începe cu frica şi se termină cu iubirea. Cunoştinţa de Dumnezeu Treime (teologia) este „credinţa ce nu se mai uită şi vederea celor nevăzute“ (IV: 80), manifestându-se catafatic sau apofatic.

La Talasie se întâlnesc notaţii asemănătoare misticii Sfântului Maxim Mărturisitorul, al cărui prieten era şi, probabil, discipol.

Isihie Sinaitul face parte din spiritualitatea sinaită (alături de Diadoh, Ioan Scărarul, Filotei Sinaitul) şi a fost egumen al mânăstirii „Rugul Aprins“, de pe Muntele Sinai. Faptul că citează în textele sale din Marcu Ascetul, Ioan Scărarul şi Maxim Mărturisitorul îl plasează spre sfârşitul secolului al VII-lea. A scris două sute de capete Despre trezvie şi virtute. Isihie se ocupă, în prin-cipal, de obţinerea trezviei permanente (nepsis), necesară întregului urcuş du-hovnicesc, menită să asigure paza curăţiei inimii. Menţinerea trezviei se face prin chemarea neîncetată a numelui lui Hristos. Atenţia trează asigură liniştea interioară (isihia). Cele două atitudini ale trezviei sunt atenţia şi împotrivirea, susţinute de rugăciunea neîncetată, care poate fi redusă numai la repetarea numelui lui Iisus. Paza minţii, prin înlăturarea gândurilor şi a închipuirilor, conduce la vederea supraluminoasă a lui Iisus.

Asigurând curăţia inimii, trezvia împlineşte preceptul exprimat de Iisus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5, 8). Isihie Sinaitul explică: „Trezvia e o metodă duhovnicească durabilă, urmărită cu râvnă, care, cu ajutorul lui Dumnezeu, izbăveşte pe om cu totul de gânduri şi cuvinte pătimaşe şi de fapte rele; urmărită astfel, ea îi dăruieşte apoi cunoş-tinţa sigură a lui Dumnezeu cel necuprins, atât cât e cu putinţă, şi dezlegarea tainelor dumnezeieşti şi ascunse.“ (I: 1). Mai departe, adaugă: „Trezvia e calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu. Ea e numită şi liniştea inimii (isihia). Iar desăvârşită, până la golirea de orice nălucire, e tot ea şi pază a minţii.“ (I: 3). Trezvia se realizează şi se menţine prin eliminarea atacului fantaziei, prin li-niştirea inimii în urma îndepărtării gândurilor, prin rugăciunea lui Iisus, prin

C A RT E A D E R E L I G I E 93

smerenie, prin amintirea neîncetată a morţii. Isihie Sinaitul explică tânărului Teodul, căruia îi adresează acest tratat, toată mişcarea duhovnicească: „Lucrul înfrânării e să mişte pururea mânia spre războiul dinlăuntru şi spre dispreţuirea de sine; al înţelepciunii, să mişte raţiunea spre trezvie deplină şi necontenită şi spre contemplare duhovnicească; al dreptăţii, să îndrepte partea poftitoare spre virtute şi Dumnezeu; iar al bărbăţiei, să călăuzească cele cinci simţuri şi să le păzească să nu se întineze prin ele omul nostru cel dinlăuntru, care este inima, şi cel din afară, care este trupul“ (I: 34). Diavolul îşi întinde momelile, atrăgând pe cei nehotărâţi, transferând gândul nelegiuit din cugetare în faptă. Etapele parcurse sunt: aruncarea momelii, însoţirea sau amestecarea gânduri-lor, consimţirea şi fapta dinafară. Leacul îl dă mintea prin trezvie, împotrivire şi chemarea Domnului Iisus. În acest sens, Părintele face o comparaţie conclu-dentă: „Trezvia se aseamănă scării lui Iacov, deasupra căreia stă Dumnezeu şi pe care umblă sfinţii îngeri“ (I:51). Patimile care afectează mintea sunt iubirea de argint, slava deşartă şi plăcerea. Iar: „Cel ce nu cunoaşte adevărul, acela nu poate nici să creadă cu adevărat“ (I: 60).

Rugăciunea neîncetată (argumentele sunt luate din Sfânta Scriptură) duce la curăţirea inimii şi deci la vederea lui Dumnezeu, după cum spune Domnul, în Fericiri. Prin asceză şi prin împărtăşirea cu dumnezeieştile şi preacuratele Taine ale lui Hristos, lumina minţii se va face asemenea unei stele. Vorbind des-pre mântuire, Isihie Sinaitul desparte rolul Sfintei Scripturi: „Vechiul Testament este chipul nevoinţei trupeşti, exterioare şi sensibile, iar Sfânta Evanghelie, care este Noul Testament, este chipul atenţiei, adică al curăţiei inimii“ (II: 10). La fel, Aaron este socotit chip al omului din afară, în timp ce Moise este chip al minţii. Chemarea Domnului, adică rugăciunea lui Iisus, este cea care menţine trezvia fără încetare. Se adaugă şi amintirea necontenită a morţii. Atunci, „Inima golită desăvârşit de închipuiri va naşte înţelesuri dumnezeieşti şi tainice, care saltă în mijlocul ei cum saltă peştii şi se dau peste cap delfinii în marea liniştită. Şi precum marea e mişcată de adierea subţire, aşa adâncul inimii, de Duhul Sfânt.“ (II: 54). Iar urmările mistice ale trezviei, ale rugăciunii lui Iisus lipite de răsu-flare, ale gândului neîncetat la moarte şi ale smereniei conduc la isihie, care se măsoară în contemplaţie a luminii: „Celor ce suntem întăriţi în Hristos şi am în-ceput să umblăm în trezvie fără greş, întâi ea ni se arată în minute ca un sfeşnic, ţinut oarecum de mâna minţii noastre, şi călăuzindu-ne pe cărările cugetării; pe urmă, ca o lună atotluminoasă, rotindu-se pe cerul inimii; mai apoi ni se arată ca soarele Iisus însuşi, împrăştiind raze de dreptate, adică arătându-Se pe Sine şi pe ale Sale ca nişte lumini atotstrălucitoare ale vederilor.“ (II: 64).

Filotei Sinaitul a fost, ca şi Isihie, monah la mânăstirea Rugului, de pe Muntele Sinai. I se atribuie două scrieri: Capete despre trezvie (prezente în


Filocalia lui Nicodim Aghioritul) şi Despre poruncile Domnului nostru Iisus Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae consideră că a trăit după secolul al XIV-lea, dar că este înrudit în preocupări cu Isihie şi, amândoi, cu Ioan Scărarul.

Scrierea Capete despre trezvie este alcătuită din 40 de capete. S-a păstrat în mai multe variante şi D. Stăniloae face o adevărată detectivistică filologi-că, pentru a o stabili pe cea genuină. În războiul minţii „Trebuie să lepădăm toate, să dispreţuim şi trupul, şi însăşi viaţa de acum, ca să dobândim în inimă numai pe Dumnezeu“ (1). Pentru aceasta, trebuie culese puteri duhovniceşti din Sfintele Scripturi, ţinută neîntrerupt rugăciunea lui Iisus în suflet, vigi-lenţă în străjuirea minţii, pentru îndepărtarea gândurilor, precum şi amintirea continuă a morţii: „Căci ştim că este şi în sudorile minţii o lucrare şi o rându-ială dumnezeiască“ (2). Făcând acestea cu perseverenţă, se obţine credinţă, nădejde şi dragoste. Iar trezvia este asemănată cu „o ferestruică luminoasă, prin care Dumnezeu, plecându-Se, Se arată minţii“ (3). După îndepărtarea păcatelor văzute (ale omului din afară), prin tăcere (stoparea mâncărimii de limbă), prin înfrânarea de la mâncăruri şi băuturi, urmează curăţirea inimii, prin smerenie (faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni), prin amintirea păcatelor vechi şi prin neîncetata prezenţă în minte a morţii, prin pomenirea Patimilor Domnului Iisus Hristos. Mândria este păcatul capital, care a dus la căderea lui Lucifer, dar şi a omenirii: „[...] să ne smerim din toată puterea cu sufletul şi trupul, cu cugetul şi cu voinţa, în cuvinte, în gânduri şi în înfăţişare, în afară şi înlăuntru“ (14). Filotei consideră că vrăjmaşul acţionează asupra celor trei manifestări ale sufletului, iuţimea (mânia), pofta şi raţiunea. Când raţiunea urmează calea cea dreaptă, ea poate să le controleze pe celelalte două. În caz contrar, acestea devin supuse simţurilor. Lăsându-se conduse de ispite, „Acestora le urmează nedreptatea în loc de dreptate, nebunia în loc de înţelep-ciune, necumpătarea în loc de cumpătare, robia în loc de bărbăţie“ (18), tulbu-rând, adică, cele patru virtuţi generale. Mintea pururea trează are menirea de a asigura echilibrul sufletesc, de a se menţine statornică în virtute şi în trezvie. Alături de ostenelile nevoinţei trupeşti, conştiinţa, curăţită prin trezvia minţii, este sfătuitoarea care provoacă pocăirea mântuitoare.

Atât Isihie Sinaitul, cât şi Filotei Sinaitul au fost monahi în Muntele Sinai, preocupaţi de menţinerea minţii în stare de trezvie, de curăţia inimii, de chemarea neîncetată a numelui lui Iisus. Amândoi descriu, în amănunţime, pericolele pe care credinciosul trebuie să le înlăture, atacul sau momeala, în-soţirea cu gândul ispitei, consimţirea, robirea şi, la urmă, instalarea patimei. Trezvia este o luptă continuă, care ţine mintea trează şi inima curată. Scopul este obţinerea liniştii interioare (isihia), prin menţinerea smereniei şi a stră-pungerii, conducând la contemplarea luminii necreate.

C A RT E A D E R E L I G I E 95

cronica plasticii

FLORIN TOMA

POETICA FORMELOR. DOUĂ CAZURI GRAVE…

… semnalate în două locuri diferite, aflate la o distanţă de 1.872 de km. Unul, la Accademia di Romania din Roma. Celălalt, pe Calea Victoriei din Bucureşti, la galeria Galateea.

Primul caz s-ar putea numi „Un bestiar cu circuit închis“ şi-l priveşte strict pe Nikolaus-Otto Kruch, român trăitor în Germania, de meserie sculp-tor, născut în 1954. Iar, pe dosarul celui de-al doilea, ar sta bine să fie scris „Deliciul angoasei liniştite“, unde subiectul de studiu este Aurel Vlad, de meserie tot sculptor, născut tot în 1954(!).

Prima expoziţie se deschide pe 6 octombrie şi se numeşte „Memoria Bronzului“, a doua a avut vernisajul la 10 septembrie, se cheamă „Martor tăcut. Sculptură în pământuri arse“ şi durează o lună de zile.

Un bestiar cu circuit închis. Prezenţa inedită a lui Nikolaus-Otto Kruch la Accademia di Romania / Instituto Culturale Romeno di Roma – cu expozi-ţia La memoria del Bronzo – sculture, oggetti, pensieri, argumentată straşnic de sugestii peremptorii ale unei opere care, altminteri, debordează de o fabu-loasă prolificitate – rezonează, în opinia mea, în două note perfect concor-dante (ce sunt, de fapt, premisa unei simfonii in statu nascendi!). O pereche.

Mai întâi, aduce cu ea nimbul unui fantastic ajuns astăzi la stadiul de vânjos, puternic, masiv, solid, planturos. Cunosc bine începuturile ce ţin de inconfundabila plastică existenţială a artistului ivit nu în Imperiu, ci la mar-ginile lui – atenţie! însă periculos de aproape de parfumurile nastratineşti ale Isarlâkului (de mierea sfârâind peste baclavalele încinse şi de dulceaţa intra-ductibilă a versului barbian: „sfânt trup şi hrană sieşi, hagi rupea din el“!); un tărâm unde, a bate câmpii semantici cu năduf e o stare de vis, ca o narcoză pururi năvalnic-şugubeaţă. Ştiu, apoi, că destinul nemilos l-a translatat brutal, cu arme, bagaje şi mistuiri, în misteriosul mega-spaţiu wunderschön-caro-lingian, acolo unde norii niebelungi pe şesuri nu se mişcă niciodată. Ei bine, dacă n-aş avea cunoştinţă de toate aceste fibre din muşchiul demiurgic al lui Otto Kruch, aş susţine fără nicio ezitare că sorgintea himerelor sale s-ar as-

cunde printre pliurile grele ale unui E.T.A Hoffmann, de pildă. La artistul nos-tru, însă influenţele contradictorii ale genuinului personal, dubla subordonare a epicului ontic şi presiunile greu suportabile din afara învelişului natural, l-au supus unei torturi interioare, sunt convins, atroce.

Poate şi tocmai de aceea, plăsmuirile lui Otto Kruch suferă. Şi cu asta, trecem la a doua dimensiune armonică a prezenţei lui – ca o reparaţie târzie – la Roma, capitala Imperiului. Imaginarul său este diform. Fiarele, oamenii, portretele, obiectele bizare, ba chiar şi umbrele sau luminile, sunt mereu sur-prinse în toiul crizei. Lovite de o durere ce se desfăşoară în climax. Gradat, în ritmul liniuţelor de la termometru. De la temperatura călâie, până la incandes-cenţă. Căreia îi pune capăt, finis coronat opus, stadiul final: calcinarea. Avem, aşadar, de-a face cu o ardere completă. Eminescul lovit de piatra care-i creş-te-n cap (ca un Sisif ce-şi ticluieşte stânca din interior, din craniu, acolo unde el izvodeşte nălucile sale nepreţuite – „Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fe-ricit!“, exclamă Camus), apoi basoreliefurile ce parcă transsubstanţiază pro-funzimea, mâna cu două degete din cinci transformate în fişicuri de monede aurite, puzderia de călăreţi donchişoteşti ori menajeria de bestii infiorător de descompuse, descărnate şi destrăbălate într-un joc tragic de destituire a nor-malului – toate acestea sunt simptome de boală. Prin încenuşarea manifestă a sensului, asistăm, de fapt, la invitaţia de a vizita un bestiar cu circuit închis. Iniţiatic. Cine pricepe, bine. Cine nu, e (mult) mai liber. Maladia bronzului capabil să modeleze parcă singur lumea, după regulile retoricii ei strâmbe, aproximative şi primejdios de schimonosite – pe care le resimţim teribil de opresive – nu poate fi vindecată decât prin vis agresiv-devastator. De-coşma-rizarea prin coşmar. Acesta cred că e panaceul descoperit de Otto Kruch, spre a ne înzdrăveni cât de cât.

Expoziţia de la Accademia di Romania (cu aerul ei uşor melancolic-re-trospectiv!), a unui artist aflat în plenitudinea forţei creatoare (lupta cu fierul consumă drastic, de aceea, sculptorul e musai să aibă contract de suplinire cu Titan!) – un artist care, iată, a ajuns la 60 de ani – nu doar încoronează şi oma-giază o operă, cum spuneam, de o eminentă abundenţă. Ci aş îndrăzni să spun că e mult mai mult decât atât. Onorează Cetatea Eternă cu memoria bronzului personal, turnat în bestiarul său cu circuit iniţiatic.

Deliciul angoasei liniştite. Aurel Vlad este un bonom născut la Galaţi, România. A absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bu-cureşti, în 1984 (la secţia Sculptură, clasa prof. Geta Caragiu-Gheorghiţă), iar, din 2005, este doctor în arte vizuale şi conferenţiar la Universitatea Na-ţională de Artă. Notăm. Telegrafic. Zeci de participări la expoziţii de grup. Laureat al premiului Omnia pentru sculptură, al Academiei Române. Expo-

C R O N I C A P L A S T I C I I 97

ziţii personale în ţară şi în străinătate, din 1990 până în prezent. Lucrări de artă monumentală, expuse în spaţii publice, la Câmpulung Muscel, Sighetul Marmaţiei, Beratzhausen (Germania), Ploieşti, Bucureşti. Autor al unor lu-crări de scenografie, precum şi al volumului (2006) „Gestul în sculptură între expresie şi simbol“ (Ed. Paideia). Nu este străin de niciunul dintre materialele din care se pot năluci forme: de la tablă şi bronz, la lut şi ipsos. Dincolo de operă, e personajul. Artistul din atelier, uman, modest, discret şi cuviincios. Omul prezent, alcătuit de carne, oase şi duh, care a făcut din rânduială, bună cuviinţă şi generozitate o artă de a fiinţa în Cetate.

De asemenea, aş sublinia că este tăcut. Apoi, ca reprezentant de seamă al generaţiei ’80, el dezvoltă în arta formelor un program foarte coerent. Pe care l-aş numi „Angoasa liniştită“! În metal sau lemn, el sondează neabătut fântânile sufletului omenesc şi, cu căldarea plină ochi de har, scoate de aco-lo neliniştile ancestrale, pe care le transformă în „obiecte estetice“. Intere-sant este că în faţa fiecărei sculpturi de-a lui, simţi nevoia să colaborezi, nu doar să te emoţionezi. Ci să transformi percepţia într-o re-creare din ce în ce mai rafinată. Mai esenţială. Până la totem. Apoi, până la semn. Abia ajunşi la acest semn, nu-ţi rămâne decât să te întrebi – ca orice animal plăpând dotat cu simţire – cine eşti, de unde vii şi încotro te îndrepţi. La asta te îndeamnă Aurel Vlad. Personajele sale plutesc în autonomie. Nu se leagă de nimic. Ele nu conexează. Nici cu universul, nici între ele. Sunt doar aluzive. Atât. Însă arhetipal.

Am avut ocazia, mai demult, la Simeza, să văd o serie de miniaturi uma-ne – în volume din tablă – care aveau fizionomie. Înţelegeţi? Oamenii aceia nu numai că aveau chip, dar pur şi simplu chipul lor exprima şi o stare, o ati-tudine: spaimă, bucurie, nepăsare, sfială, smerenie… Nu mai ştiu. În faţa unor astfel de exemple de succes în „ramura forajului estetic“, de expresionism gestual, nici nu poate fi vorba să rămâi distant, rece sau detaşat. Ci ştii că tre-buie să te apropii. Să vezi. Să pipăi cu ochii. Să intri înlăuntrul fiinţei pe care o resuscitează artistul. Ca să simţi. Mărturiseşte undeva Aurel Vlad: „Un alt fel de a deschide ochii oamenilor mă preocupă în lucrul meu: îmi doresc să creez acele lucrări capabile să reuşească să „lumineze“, să creeze o vedere interioară chiar şi pentru aceia care se uită, dar nu văd.“

Să ne oprim o clipă la angoasa lui molcomă, dar delicioasă precum un fel de mâncare (hrană existenţială, fireşte!), pe care o vedem la emisiunile cu-linare de la tv. Savuroasă. Îmbietoare. Pofticioasă. Desfătătoare. Apetisantă. Nu e dramatică, nu e sfâşietoare, nu e spăimoasă, nu e paralizantă, n-au loc uriaşe cataclisme pe dinăuntru, cu pierderi incalculabile. Nu se freacă plă-cile seismice ale sufletului cu o aşa tensiune, încât starea de disconfort (nici


stază nu mai e, este meta-stază!) să se transforme într-o mistuitoare anxioză generalizată. Nu e kierkegaardiană sau stră-luciferică. Este o angoasă senină. Aproape apolinică. Meditativă (adică „faci meditaţii“, înveţi ceva de la ea!). Este doar, preluând o formulare extraordinară a unui personaj de-al lui Teodor Mazilu, „o zguduire metafizică“.

Mai sunt două lucruri de observat la sculptura lui Aurel Vlad. Mai întâi, metaforizarea durerii, prin dimensionarea atent-simbolică a mulţimilor. Poe-tizarea caznei. Supliciul devine categorie estetică (ce ironie!). El scoate su-ferinţa (spre exemplu, impresionantul grup statuar „Cortegiul Sacrificaţilor“, din incinta Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Antico-muniste, de la Sighetul Marmaţiei!) deci, o scoate din paradigma strict natu-ralistă, carnal-umană şi o aşază pe etajera Spiritului. A Poeticului. A Spiritului Poetic. Aurel Vlad reuşeşte astfel ceea ce puţini artişti ai formelor izbândesc prin har: să esenţializeze durerea. Ce devine totemul necesar exorcizării Rău-lui. Trupurile celor care poartă cu ei torturi neînchipuite, durerea fizică şi psi-hică, dez-umanizarea, decăderea din Uman, trupurile acelea (deşi pieile curg de pe ele ca nişte zdrenţe!) sunt acum limpezi. Frumoase. Au devenit emble-me. S-au concentrat într-un singur icon. S-au purificat. De aceea, lucrarea de la Sighet este aproape operă sincretică. Sculptură ambientală şi sacramentală, dacă se poate spune aşa!

Apoi, câinii. Altă obsesie artistică a lui Aurel Vlad. Încleştarea omului cu fiinţa canină. Canohomiomahia! – cum ar zice un Budai-Deleanu mai so-fisticat. Câinii sunt peste tot, în diverse compoziţii şi iscusite puneri în scenă. Cum a fost, de pildă, lucrarea absolut spectaculoasă din expoziţia de la Gala-teea: un uriaş de lemn, statuia unui om de peste doi metri, iar jos, pe pământ, întinsă pieziş, umbra lui (din suprafeţe de piele îmbinate!). Umbra dedusă din el. Dar, mai rămâne un detaliu. Unul singur (aici e jocul frapant, observabil însă abia mai târziu, nu-ţi dai seama de prima dată!): ea are forma unui… câi-ne. Deci, umbra omului este cea a unui câine. Caz grav de adecvare!

C R O N I C A P L A S T I C I I 99

cronica filmului

CĂLIN STĂNCULESCU

RADU MUNTEAN – UN ETAJ MAI JOS

Anul acesta selecţia la competitia internaţională de la Cannes a fost destul de restrictivă, şi, de aceea, m-a bucurat admiterea a doua filme româneşti în secţiunea Un Certain Regard. Alături

de filmul Comoara semnat de Corneliu Porumboiu, care a şi primit un premiu, filmul lui Radu Muntean, Un etaj mai jos, a făcut o figură frumoasă, captând atenţia publicului şi a criticii de specialitate.

Regizorul (fiu al cunoscutului realizator TV Titus Munteanu) a debutat în filmul de lungmetraj de ficţiune în 2001 cu Furia, film de un negru realism, de-dicat diferitelor paliere de bucureşteni, aflaţi în căutarea unui viitor dominat de vulgaritate şi violenţă. A urmat apoi Hârtia va fi albastră, o secvenţă relevantă din destinul a doi tineri implicaţi în haosul loviturii de stat din decembrie 89, cu focusare aplicată pe absurdul şi cinismul întâmplărilor trăite de aceştia.

Din filmografia cineastului mai face parte filmul Boogie, o incursiune în platitudinea casnică, zona de interes abordată şi în filmul următor.

În 2009, filmul Marţi, după Crăciun, o dramă intimistă cu eroi din aşa-zisa clasă mijlocie ia premiul Gopo pentru regie şi Marele premiu la Asturias Gijon.

O altă felie de viaţă în culori nu prea optimiste este şi Un etaj mai jos, un fals thriller, unde în subtext este abordată explicit tema complicităţii cu pro-priul confort moral, evident cu costurile aferente pe plan social sau familial.

Teodor Corban joacă rolul unui mic manager care înmatriculează maşini, având soţia drept partener şi un fiu licean, pasionat de IT. Eroul nostru asistă la o altercaţie între vecina ce locuieşte la un etaj mai jos şi un alt colocatar, Va-lentin Dima. Seara, vecina este găsită moartă, decesul fiind violent. La ancheta poliţiei, Pătraşcu (eroul interpretat de Corban) trece sub tăcere scena dialogului violent la care asistase. Imediat, vecinul (presupus amant al victimei) îi solicită lui Pătraşcu înmatricularea maşinii, devenind în acelaşi timp consultantul IT pentru liceanul pasionat de computere.

Povestea restului filmului, învăluită de o decentă ambiguitate, nu duce decât la clarificarea unor relaţii între personajele povestirii scrise de Alexandru

Baciu, Răzvan Rădulescu şi regizor, fără a estompa alte zone de clar-obscur, lesne detectabile de spectator.

Momentul de analiză a conştiinţei personajului extras din clasa de mijloc, de vârsta a doua, cu probleme mai mult sau mai puţin insolubile în familie nu pare a fi deloc original (autorul este atras de acest univers şi în Boogie şi în Marţi, după Crăciun, filme realizate cu colaborarea aceloraşi scenarişti). Subţirimea naraţiunii, împănate cu diverse pasaje de culoare (vizita mamei lui Pătraşcu, Tatiana Iekel la un interesant come back, sau dialogul, hipersofisticat pe tema posibilităţilor calculatorului, susţinut de fiul eroului cu vecinul, intrus nedorit în familia protagonistului), renunţarea la detalierea suspansului generat de moartea vecinei, aplicarea unor tente de documentar la serviciul de înmatriculare, unde se pierd minute bune, scad din meritele unui film semnat de unul dintre apreciaţii autori din Noul Cinema Românesc.

Dincolo de opţiunea inspirată pentru o echipă de actori mai puţin cunos-cuţi de cinefili, precum Oxana Moravec, copilul Ionuţ Bora sau Iulian Postel-nicu, alegerea lui Teodor Corban se dovedeşte fericită pentru emblematicul reprezentant al mijlociei clase şi vârste. Fără a exterioriza inutil, cu firescul în-scris în privire şi cu naturaleţea gesturilor comune, Teodor Corban însufleţeşte un autentic şi dramatic personaj măcinat de întrebări, incapabil de răspunsuri, cu o prestanţă ce aminteşte de regretaţi actori din generaţiile precedente, Cor-nel Coman sau Amza Pellea.

Tudor Lucaciu (director de imagine) şi Alexandru Radu (montajul) sunt şi ei vechi colaboratori ai cineastului, semnând compartimente importante în construcţia operei.

Dacă proiectul narativ este mai puţin ofertant prin dimensiunile epice care pot acoperi spaţiul unei schiţe, pericolul căderii într-un convenţionalism ce ţine mai degrabă de maniera multdiscutatului regizor Cristi Puiu, campi-onul minimalismului, care explorează în prezent şi alte zone, poate fi destul de real pentru un cineast cu deosebite resurse şi experienţă în alte genuri, precum documentarul sau clipul.

Perseverând cu clipe de viaţă anoste şi rezolvări încărcate de ambigui-tate, nedorind a merge mai departe în rezolvarea unui caz atroce de violen-ţă, propunând diferite motivaţii, chiar contradictorii, personajelor sale, Radu Muntean pare a se îndepărta chiar de universul acelei middle class, al cărei rapsod este consacrat de mulţi critici.

Totuşi participarea la finala selecţiei canneze reprezintă un atu onorant pe care trebuie să-l confirme şi publicul românesc, cel care are ocazia să vadă Un etaj mai jos la aproape patru luni de la premiera sa mondială.

C R O N I C A F I L M U L U I 101

Dacă anul trecut filmele Quod Erat Demonstrandum de Andrei Gruzs-niczki şi Closer to the Moon de Nae Caranfil erau socotite vârfurile creaţiei cinematografice româneşti, în acest an Aferim de Radu Jude, Comoara de Cor-neliu Porumboiu şi Un etaj mai jos se detaşează printre cele mai interesante filme, ce pot firesc candida la premiile Uniunii Cineaştilor sau la premiile Gopo. Mai sunt trei luni până la sfârşitul anului şi se mai anunţă totuşi câteva titluri de urmărit.

Până atunci semnalez doar aniversarea lunii octombrie, şi anume, Zece ani de filme documentare sub egida Aristoteles Workshop, atelier iniţiat de marele actor Dan Nuţu, alături de actuala directoare a ICR Berlin, Cristina Hoffman. La Astra Film Festival, vor fi prezentate filme realizate de: Adina Pintilie, Corina Radu, Cătălin Muşat, Raluca Gorgos, Ionuţ Piturescu, Mara Trifu, Mihai Bauman, Alex Belc şi Alina Manolache. Sunt nume despre care vom mai auzi!

Filmele produse de AW au fost selecţionate şi premiate la Cannes, Locar-no, Leipzig, Nyon, Montpellier, Namur, Amsterdam, Trieste, Sarajevo.


spectator

NICOLAE PRELIPCEANU

MARILE ILUZII

Iluzia morţiiMihai Măniuţiu a găsit, conform mărturisirii sale, un text din Dürenmatt,

tradus demult de Aurel Buteanu, probabil acelaşi ziarist şi scriitor ardelean dintre războaie pe care l-am mai prins în viaţă prin anii ‘70, text uitat în arhivele Teatrului Naţional de la Cluj, dar l-a montat la Timişoara, tot la Na-ţional. Cunoscut mai ales cu Vizita bătrânei doamne, cea mai celebră dintre piesele sale, dar şi cu Fizicienii, Romulus cel Mare, Pana de automobil, Play Strindberg şi Regele Ioan, Dürrenmatt este de neconfundat prin stilul său şi prin surprizele pe care le oferă toate aceste texte, pe parcursul acţiunii.

Meteorul este o poveste fantastică şi funambulescă în stilul Dürenmatt, care-l are în centru pe un premiant Nobel pentru literatură, pe cale să moară. Ba, dacă stăm să ne gândim mai bine, a cărui moarte este anunţată de media ca un eveniment trist pentru întreaga lume. Numai că mortul se dovedeşte a fi foarte viu, el apare în atelierul unui pictor fără talent, ale cărui nuduri le desenează pe cearceaful de pe nudul vesel al soţiei sale, gâdilată de pensula care-i marchează relieful. Aceasta e o găselniţă a regizorului, foarte ingeni-oasă, mărturisind asupra imaginaţiei acestuia. Găselniţă care realizează un raccourci cu ştirile de la radio, făcându-te, ca spectator, să crezi o clipă că sub cearşaf se află chiar „mortul zilei“, ca să reiau o formulă practicată la o anu-me televiziune, şi provocându-ţi o primă, minoră încă, surpriză, în aşteptarea surprizei celei mari, cea a apariţiei mortului viu.

A nu se uita că Mihai Măniuţiu este şi un destul de prolific scriitor, poet, prozator, teoretician al teatrului, care ne-a mai surprins, el însuşi, şi cu alte montări pline de imaginaţie şi de spirit.

Din momentul apariţiei importantului personaj, ca să moară în acest atelier, unde pretinde că ar fi început şi el, demult, o carieră plastică eşuată, orice este posibil. Personajul se sileşte să moară, pretinde că va muri, dar nu reuşeşte. Începe o cascadă de apariţii şi morţi, însoţite din sală de cascadele de râs în hohote.

Mihai Măniuţiu a recompus din comedia neagră a lui Dürrenmatt un spectacol-caricatură a tragediilor cu multe victime, cu scene de circ şi de ca-baret, totul susţinut şi de Ada Milea, care i-a furnizat o serie de cântecele în propriul ei, de neconfundat, stil. În centrul scenei, al scenelor, un actor de re-surse vaste, surprinzătoare deseori, Marian Râlea, care compune, el însuşi, un personaj greu de uitat, ce se leapădă de bogăţia strânsă într-o viaţă, un milion şi jumătate (probabil de franci elveţieni), în câteva secunde, spre disperarea celui ce ar fi trebuit să-l moştenească. Vedeta feminină necontestată a Teatru-lui Naţional din Timişoara, Claudia Ieremia, îi ţine piept, deseori la propriu, cu succes, creând rolul unei femeiuşti care ştie să sară-n sus şi să ţipe vesel când marele scriitor începe să o remarce şi să o ciupească, aşa cum făceau sol-daţii de pe vremea armatei obligatorii cu servitoarele ieşite la plimbare, joia sau duminica, după caz, în oraş. Spre finalul spectacolului, cuplul acesta se destramă, Wolfgang Schwitter fiind depistat de tânăra sa soţie, care se credea văduvă, de fiul său fluşturatic şi de alţii şi alţii, mai mult sau mai puţin oficiali. Cu toţii sunt în stare să realizeze ceea ce premiantului Nobel nu-i reuşeşte, şi anume să moară. Finalul ni-l înfăţişează pe Marian Râlea alias Schwitter, în mijlocul unei hecatombe, dar şi în nesiguranţa că acesta e atelierul unde a încercat şi el, în tinereţe, pictura. Iar Augusta, cea cu care mai reuşise un act sexual ascuns după cearceafuri, dispare pentru totdeauna, adică până la apla-uzele finale. Un personaj îngroşat conturează şi Ion Rizea, actorul parcă fetiş al acestei trupe, cel pe care-l poţi vedea în varii ipostaze, în general reuşite, în multe dintre spectacolele acestui teatru, unul dintre cele mai vii din România celor mai recente stagiuni. Dar personaje comice de relief compun şi Florin Ruicu, în pictorul Hugo Nyffenschwanden, Alecu Reus (preotul Lutz) sau Că-tălin Ursu, în rolul profesorului Schlatter, cel care-l declarase mort pe scriitor şi care nu se poate obişnui cu ideea că acesta nu s-a conformat diagnosticului său, presupus infailibil. Moartea, voluminoasă, boită pe faţă ca la circ, în persoana Danei Borteanu, punctează scenele şi situaţiile cu cântecelele Adei Milea, evocatoare de Brecht, de un comic negru, cum de fapt este întreaga punere în scenă. Totul se desfăşoară într-un decor baroc modern, înfăţişând un atelier de pictor care e şi casa lui, cu bucătărie inclusă, cum se spune azi, cu rufele întinse pe sârme, cu căruciorul de unde, din când în când, încep să ţipe cei doi gemeni ai familiei, în spaţiul generos al Sălii 2 a teatrului timişorean. Autorul decorului: Adrian Dumitru.

Spectacolul a avut deja succes, deşi seara când l-am văzut eu era pre-miera, duminică, 27 septembrie a.c., dar a umplut sala la o avanpremieră, ba chiar la încă una, programată la cererea publicului. Şi probabil va avea o viaţă lungă, asemenea celei sugerate de dramaturg pentru premiantul său Nobel.


Iluzia dragosteiCu un titlu americanizat, The Bach Files, premiera muzical-coregrafi-

că de la Bulandra din septembrie întruchipează noul, adică un show, nu un spectacol, cu o muzică de azi pe teme de ieri-alaltăieri, din Bach. Alexandru Darie a imaginat, mai mult pentru sine, o poveste poliţistă, cu cineva care ca-ută o urmaşă a divinului compozitor, dar ceea ce se vede pe scenă e oarecum altceva. Şi anume o poveste de dragoste întreruptă de intervenţia răului, dar biruitoare până la sfârşit. Sigur, aceste puţine cuvinte rezumă şi usucă specta-colul-show, de altfel foarte viu şi foarte mişcat şi mişcător, care se desfăşoară timp de mai bine de o oră în faţa ochilor spectatorilor. Există perechea de în-drăgostiţi, în persoana unui El (Alin State) şi-a unei Ea (Raphaela Lei), există îngerul care bântuie scena de-a lungul şi de-a latul, luptând cu răul (Adrian Ciobanu), cel ce reuşeşte o clipă să pună mâna pe Ea, în timp ce El o caută disperat. Toţi trei sunt foarte bine în rolurile lor, caricaturizate pe alocuri, aşa cum cere genul. Îngerul cu aripi care se uzează parcă pe parcurs este întru-chipat de Antoaneta Cojocaru, a cărei siluetă albă marchează scenele, ajutând la regăsirea celor doi îndrăgostiţi şi la înfrângerea celui rău, desfăşurându-se şi înfăşurându-se în şi între grupul de dansatori însoţitori ai acţiunii. Dacă acţiune se poate numi această perpetuă mişcare, uneori dezordonată, alteori dimpotrivă, în cadrul căreia se nasc şi se difuzează stările care, pe muzica lui Adrian Enescu, interpretată de formaţia Zoli Toth Project, aruncă în spectator cu variaţiuni pe teme de Bach, dar nu numai. Variaţiuni care fac din Bach jazz şi din jazz Bach, dând cuiva care nu stă toată ziua cu căştile în urechi impresia pe alocuri că ascultă o muzică pentru hipoacuzici. Avem şi scene de circ şi manechine (bine temperate, vorba lui M. H. Simionescu) care devin oameni, după cum şi oamenii, cei din grupul mişcător, devin din când în când manechine, totul pe fondul desfăşurării ameţitoare a unei benzi desenate de dimensiuni neobişnuite. Dacă premiera a avut loc în septembrie, a mai fost o avanpremieră, în cadrul Festivalului Internaţional George Enescu. Şi probabil vor mai fi destule reprezentaţii, pentru că spectacolul se adresează unui public tânăr, interesat de acest tip de show. Dar nici bătrânii sau doar adulţii nu au a se teme de aşa ceva.

S P E C TAT O R 105

meridian

ALONSO CUETO

CONFLICT ŞI UTOPIE ÎN LITERATURA PERUANĂ

Este întotdeauna riscant să încerci să defineşti o literatură naţiona-lă. A încerca să stabileşti o legătură între un concept estetic, cum e literatura, şi unul geografic şi politic, aşa cum e cel de naţiune,

este adesea difícil câtă vreme cei doi termeni provin din sfere diferite. Totuşi, în măsura în care importanţa istoriei se răsfrânge asupra valorilor estetice şi a modului în care scriitorii percep realitatea, putem să ne asumăm acest risc în cazul literaturii peruane. Celebra definiţie a naţiunii enunţată de Benedict Andreson, „o comunitate constituită pe fundamente sociale“, adică imaginată de către cei care o compun, pe baza unei istorii comune, poate fi utilă nu doar pentru identificarea unor eventuale căi comune de înţelegere, ci mai cu seamă pentru a descoperi care sunt opţiunile particulare ale scriitorilor cu privire la temele care îi apropie.

În cazul spaţiului cultural peruan, este clar că istoria şi forţele sociale au influenţat mult întemeierea unei tradiţii realiste. Literatura fantastică, inclusiv cea aparţinând orientării realismului magic, poate cu excepţia unor cazuri izo-late, cum ar fi cel al lui Clemente Palma, nu are o tradiţie prea vastă în rândul scriitorilor peruani. Nu pot să mă gândesc la alt motiv pentru această stare de lucruri decât la povara istoriei noastre şi la conflictele care ne-au marcat societatea. Suntem scriitori realişti pentru că realitatea a fost mereu, în lumea noastră, atât de densă şi de violentă, încât nu am putut să-i eludăm forţa de seducţie. E bine ştiut faptul că violenţa este unul dintre ingredientele preferate ale scriitorilor. Dacă am fi trăit într-o ţară paşnică şi corectă din toate punctele de vedere, e foarte probabil că nici n-am fi avut atâţia scriitori sau, în cel mai bun caz, e sigur că aceştia ar fi scris istorii foarte plictisitoare. În acest sens, povestitorii sunt într-adevăr, pentru a folosi expresia lui Vargas Llosa, „vul-turi care se hrănesc cu hoituri“. Vreau să spun, prin asta, că istoria socială şi culturală peruană abundă în materia primă pentru orice fel de operă narativă: avem din belşug conflicte, căutări, tensiuni.

Dacă cineva trece în revistă proza peruană, predominant realistă, poate ajunge uşor la concluzia că aceasta a fost definită de două teme esenţiale: con-flictul şi utopia. E clar de la bun început că există o relaţie istorică şi culturală între cele două. Conflictul este determinant pentru istoria peruană. El a fost rezultatul întâlnirii pe continentul american, şi mai cu seamă în Perú, al unor culturi provenite din toate colţurile lumii. Conflictele culturale marchează în-săşi originea continentului nostru, începând cu migraţiile asiatice, multiple şi de origini diverse, care au făcut loc, apoi, unei lupte între civilizaţiile preco-lumbiene, până la sosirea spaniolilor şi europenilor, iar ulterior, a africanilor şi a altor asiatici, în special chinezi şi japonezi ajunşi aici în secolul al XIX-lea. Azi, după cum scria José María Arguedas în al său Jurnal ultim, „Perú este o ţară unde convieţuiesc toate rasele pământului.“ Violenţa este inseparabilă de această realitate a imigraţiei. Europenii au sosit în calitate de conquistadori, iar secole mai târziu, africanii şi asiaticii au sosit ca sclavi sau servitori. Chiar şi în acest context al violenţei avem de-a face cu mari dislocări ale unor vechi populaţii provenite din toate colţurile lumii, care şi-au găsit un sălaş în Perú. Din motive geografice şi istorice, suntem punctul în care s-au întâlnit asiatici, africani, locuitori din Oceania şi europeni. După părerea lui Arguedas, doar într-o ţară de felul vechii Rusii am mai putea găsi o atât de mare diversitate. Iar această diversitate care este marea noastră bogăţie e, de asemenea, punctul de plecare a numeroase dintre conflictele noastre. Rasismul, discriminarea, prejudecăţile au fost întotdeauna constante ale istoriei peruane. Faliile socia-le, culturale şi rasiale determinate încă din perioada Conquistei, şi care exis-tau chiar din epoca precolumbiană, n-au făcut decât să se accentueze odată cu noile valuri ale imigraţiei. Această experienţă esenţială a conflictului s-a infiltrat în literatura peruană, cum era şi de aşteptat, iar acest lucru se vede încă de la Garcialso de la Vega, „El Inca“, cel dintâi autor al nostru.

Pe de altă parte, dacă conflictele au reprezentat o constantă în Perú şi în întreaga Americă Latină, la fel de adevărat este că utopia a reprezentat o alta. Într-un anume sens, utopiile au fost un răspuns dat realităţii bântuite de conflicte a continentului nostru şi, de asemenea, conflictelor de pe continentul european. Cu cât mai numeroase au fost conflictele, cu atât mai numeroase au fost şi utopiile apărute, iar acesta poate fi un adevărat laitmotiv al autorilor noştri, după cum vom vedea. Dar spiritul utopic al Americii are ca punct de plecare Europa.

Încă din momentul întâlnirii celor două lumi, la începutul secolului al XVI-lea, imaginea Americii Latine a fost inseparabilă de ideea de viitor. Sol-daţii, clericii şi aventurierii spanioli care au ajuns pe continentul american erau dominaţi de spiritul individualist, tipic pentru epoca renascentistă care

M E R I D I A N 107

îi marcase pe toţi: un spirit al întemeierii. Întemeiere a unui imperiu, a unei averi, a unei noi vieţi, ideea viitorului personal sau colectiv pe care o aveau cei dintâi spanioli sosiţi aici era de fiecare dată asociată cu aceea a unui nou început. Romanele cavalereşti au jucat cu siguranţă un rol decisiv în consti-tuirea acestei noţiuni specifice a aventurii şi a cuceririi de care erau dominaţi conquistadorii, alături de spiritul religios şi de lăcomie. Trebuie să ne amintim că termeni cum ar fi „California“ au fost preluaţi de conquistadori din roma-nul Las Sergas de Esplandián, care fusese publicat în 1510 şi că denumirea cartierului unde locuiesc eu însumi, „Miraflores“ din Lima, este numele cas-telului unde Amadis de Gaulas a întâlnit-o pe Oriana. Dar dacă romanele cavalereşti au servit drept sursă de inspiraţie pentru spiritul de aventură al acelei epoci, mai există un stimul care constă în permanenta nevoie de in-ventare a unui viitor pentru conquistadori. În toată această aventură, noţiunea de viitor a jucat un rol cu adevărat esenţial. Când, în 1524, Pizarro se asocia cu Hernando de Luque şi cu Diego de Almagro pentru a duce la îndeplinire proiectul cuceririi definitive a Perú-ului, el avea deja 46 de ani, o vârstă destul de înaintată pentru acea vreme. Pizarro nu căuta, însă, doar averile fabuloase ale Lumii Noi, ci şi, mai ales, gloria. Dorinţa sa cea mai mare era aceea de a nu mai fi privit ca un om umil din Trujillo, Extremadura, de a deveni marchiz de Noua Castilie, altfel spus de a parcurge drumul de la un simplu urmaş al unui crescător de porci la statutul de guvernator. „Conquista“ şi „colonizare“ sunt nume pe care viitorul le va lua, deci, pentru imigraţia spaniolă. Însă no-ţiunea de viitor este inseparabilă de acelea de nou şi de distinct. Nu e deloc întâmplător faptul că Utopia lui Thomas Morus (1516) şi Cetatea Soarelui, de Campanella (scrisă în 1602, dar publicată abia în 1623) sunt contemporane cu descoperirea Lumii Noi. Numeroşi spanioli ajung în America pentru a-şi croi o nouă viaţă şi a prinde rădăcini aici. De pildă, azi, aşa cum s-a întâm-plat neîntrerupt de douăsprezece generaţii, familia Aliaga locuieşte în aceeaşi reşedinţă situată în Plaza Mayor în care au trăit strămoşii lor, conquistadorul Jerónimo de Aliaga, cel ajuns aici împreună cu Francisco Pizarro. Călătoria spre America însemna începutul unei noi vieţi, însă nicidecum o negare a Spaniei. Utopia, acel loc perfect imposbil de descoperit pe vreo hartă, ideali-zarea viitorului, creaţie a imaginaţiei lui Thomas Morus şi a lui Campanella, era exact conceptul adecvat pentru continentul nou descoperit. Renaşterea, care recuperase ideea timpului progresiv, propunea şi un sfârşit pentru acesta, şi anume societatea perfectă. Utopia, acel loc de nicăieri, era conceptul cel mai apropiat pentru a defini noile teritorii descoperite de Cristofor Columb. A întemeia înseamnă a inaugura, adică a creiona traseul viitorului. Utopia este tovarăşul natural al acestei noi realităţi. Deloc întâmplător, episcopul de Mi-


choacán, Vasco de Quiroga, considera cartea lui Morus un text de căpătâi şi încerca să aplice regulile acesteia în comunitatea pe care o păstorea în Lumea Nouă. Din prima clipă, utopia a fost un vis al cărui leagăn era America. Dacă lumea americană părea o comunitate de fiinţe inocente a căror goliciune sau sărăcie a veşmintelor era „o dovadă a virtuţii“, după cum afirma Columb în jurnalul său, această noţiune de a fi un soi de rezervă morală a Occidentului, locul în care viitorul ar fi menit să se întrupeze, a continuat să domine întreaga noastră istorie.

Conflictul şi utopia au însoţit cultura peruană de-a lungul istoriei sale. Unul dintre semnele acestei relaţii a fost retragerea înspre trecut. Este ceea ce am putea numi „utopia tecutului“. Confruntaţi cu problemele şi conflictele prezentului, avem tendinţa de a ne gândi că tot ceea ce s-a petrecut în epocile anterioare a fost mai bun. Ne amintim, astfel, de Imperiul Incaş, de bogăţii-le sale, de resursele naturale şi, implicit, de expresia consacrată în perioada colonială în Spania, „Vale un Perú“, care făcea trimitere la marile rezerve de argint de aici. Conflictul, revoluţiile, războaiele civile, şi eternele divizări ce domină viaţa noastră politică au sfârşit prin a face parte din însăşi istoria noastră, mult după cucerirea Independenţei. În faţa acestei realităţi care pare a ne lua mereu prin surprindere şi a ne asedia, au apărut utopiile pentru a ne răscumpăra sau, cel puţin, pentru a ne (re)compensa.

Gândirea utopică ne-a fost întotdeauna caracteristică, de la utopiile lui Garcilaso „El Inca“ şi până la cele ale revoluţionarilor marxişti care au domi-nat continentul nostru în anii ‘60. Chiar şi astăzi, cei care încă mai visează să reînvie spiritul revoluţionar în Chiappas ori în alte zone nu sunt deloc străini de această tradiţie utopică. Urmaş al pozitivismului şi al raţionalismului se-colului al XIX-lea, marxismul (în toate variantele sale) a fost, aşa cum bine ştim, şi o expresie a gândirii utopice. Marx e, la un anumit nivel, o reîncar-nare a lui Thomas Morus. Promisiunea unui viitor perfect şi ideea că un scop superior justifică mijloacele, orice mijloace, a susţinut decenii întregi crime incredibile, cum au fost cele comise în Perú de către gruparea „Sendero Lu-minoso“, iar înainte de ea de alte grupări teroriste. În discursurile tuturor gu-vernanţilor latino-americani au apărut frevent expresii ca „promisiunea zilei de mâine“, „luminoasa auroră“, „un nou răsărit“, „un nou început“, nimic altceva, în fond, decât ideea (iluzia?) unui viitor luminos şi măreţ care ne-ar aştepta. Speranţa utopică în viitor sau refugiul utopic în trecut au reprezentat întotdeauna o parte componentă a tradiţiei noastre culturale, menită a ne ajuta să eludăm conflictele prezentului.

Garcialso de la Vega, „El Inca“, de pildă, unul dintre cei mai desăvârşiti stilişti ai prozei noastre, a fost pe deplin conştient de originea conflictului

M E R I D I A N 109

esenţial ce marca ţara şi cultura noastră şi a construit în jurul acestuia, pentru a-l soluţiona în plan estetic, o utopie menită să exprime armonia contrariilor (Spania şi America), dar şi tensiunile existente chiar in Imperiul Incaş. În relatarea pe care o face el cu privire la realităţile acestui imperiu, observaţia astronomică, formele de irigaţie a pământului precum şi sistemul politic şi social erau considerate impecabile în timpul guvernării marilor regi incaşi. Trecutul îndepărtat apărea, astfel, asemenea unui paradis. Trecutul ce domina această tradiţie era, astfel, o realitate imposibil de pus sub semnul întrebării, tocmai pentru că era la fel de imposibil de atins ca şi viitorul.

O primă lectură a Comentariilor regale pe care le-a scris el poate duce la concluzia că este vorba de încercarea de a armoniza cele două lumi, cea spaniolă şi cea incaşă. Dar o necesară revenire asupra celei de-a doua părţi a cărţii ne va permite să afirmăm că, în realitate, unica utopie (în adevăratul sens al cuvântului!) era pierderea Imperiului Incaş. „El Inca“, cel care a trăit între anii 1539 şi 1616, a fost fiul căpitanului Sebastián Garcilaso şi al prin-ţesei Chimpu Ocllo, care făcea parte din neamul lui Huayna Capac. După o copilărie în timpul căreia trăieşte atât alături de familia din Cuzco a mamei sale, cât şi alături de tatăl său spaniol şi îi cunoaşte pe fiii lui Gonzalo Pizarro şi Francisco Pizarro, „El Inca“ călătoreşte la douăzeci de ani în Spania unde solicită a i se acorda drepturile cuvenite tatălui său. După ce acestea îi sunt re-fuzate, se hotărăşte să scrie „La Florida del Inca“, carte care va fi publicată la Lisabona, în anul 1605. Los Comentarios Reales apar între 1609 şi 1617. Gar-cilaso scrie istoria imperiului, dar, deopotrivă, şi pe aceea a câtorva persoane de seamă. Aici apar Pachacutec şi Pedro Serrano (veritabil predecesor al lui Robinson Crusoe), sunt descrise agricultura şi astronomia, aşa cum erau ele practicate în Imperiul Incaş. De inspiraţie platonică, Garcilaso caută armonia în integrarea contrariilor, adică spaniolii şi incaşii. Fără îndoială, dacă cineva cercetează textul cu mai multă atenţie, îşi va da seama de rădăcinile conflictu-lui identificabile dincolo de această utopie aparentă. În capitolul dedicat mor-ţii principelui Tupac Amaru, Garcilaso relatează istorisirea unchiului său care afirmă că în Perú „în toate a fost o tragedie“. În realitate, deci, conflictul nu se încheie prin punerea în armonie a tuturor contrariilor, ci în refugiul în utopia incaşă. Garcilaso „El Inca“ se situează mai degrabă de partea incaşilor decât de cea a spaniolilor. El este un autor de utopii care, confruntat cu conflictele istoriei, se refugiază într-un timp revolut.

La mai bine de trei secole după Garcialso, un alt mare scriitor peruan, don Ricardo Palma, a scris o altă utopie despre trecut atunci când a descris ambianţa perfectă a vieţii coloniale într-un oraş primitor şi frumos cum e Lima. Ricardo Palma, într-un anume sens, prin intermediul operei sale de


căpătâi, Tradiţii peruane, publicată începând cu anul 1889, a pus bazele unei adevărate utopii coloniale. Palma (1833 – 1919) a fost martorul unei perioade de mari frământări în lumea peruană. Secolul al XIX-lea, mai cu seamă prima sa jumătate, a fost caracterizat de o mare instabilitate politică. Între 1840, an când este preşedinte Agustín Gamarra şi 1845, când Castilla ajunge în această funcţie, avem nu mai puţin de unsprezece preşedinţi, amănunt care ne poate face să înţelegem mai bine climatul tensionat şi numeroasele revoluţii care au marcat epoca. Acum avem datele necesare pentru a afima că în răstimpul unui singur an, între 1829 şi 1830, la conducerea statului s-au aflat nu mai puţin de patru preşedinţi. Poate că tocmai aceast climat şi vocaţia întemeietoare a unei naţiuni marcate de semnul romantismului au dus la impunerea concep-tului de naţiune aşa cum a fost el teoretizat de către un scriitor. Acesta a fost Ricardo Palma, care a înnoit noţiunea de naţiune peruană, în lucrarea sa inti-tulată Tradiciones peruanas. Textul, care relata mici anecdote, istorii scurte şi aparent lipsite de importanţă, reprezintă utopia naţiunii peruane, bazată pe coexistenţa tuturor „lumilor“ care o compun, dar mai cu seamă pe îmbinarea lor armonioasă. Perú şi mai ales Lima erau o patrie primitoare, blândă, bună care putea fi cu uşurinţă acceptată şi transmisă mai departe ca atare de către cititori.

În Lima colonială descrisă de Palma nu există mari probleme ale co-lectivităţii, ci doar anecdote şi crochiuri, spirituale, comice sau dramatice. Se petrec câteva crime care sunt, însă, întotdeauna rezolvate la graniţa dintre buna înţelegere şi mica intrigă. Utopia lui Ricardo Palma este, aşadar, un răspuns dat numeroaselor conflicte care marcau pe atunci viaţa politică şi socială peruană. Însă acest adevărat haos instituţional s-a extins în întreaga Americă Latină şi a creat, prin replica dată conflictelor, un teren fertil în ceea ce priveşte discursul utopic. Pe atunci, în Argentina, Domingo Faustino Sar-miento făcuse deja şi el un pas însemnat în privinţa gândirii utopice. Susţinu-se că utopia Americii Latine nu ar fi întreagă în absenţa „replicii civilizaţiei în faţa barbariei“, deci ţinând seama de civilizaţia europeană. Iar în 1900, José Enrique Rodó proclama „superioritatea culturii latine“, întemeiată pe o pro-fundă spiritualitate, în faţa culturii anglo-saxone, axată pe aspectele materiale, în celebrul său eseu, Ariel. În cazul tuturor acestor autori există un permanent apel la o lume ideală, aflată departe de contingenţele istoriei şi mai presus de condiţionările criticii. De atunci încoace, deci, în mod aproape tradiţional, atât trecutul, cât şi viitorul au început să fie privite ca locuri de refugiu, spaţii propice evaziunii. O expresie întâlnită la tot pasul în zilele noastre, „Tot tre-cutul era mai bun“, exprimă utopia unui timp în care ne puteam adăposti de prezentul atât de neîndurător.

M E R I D I A N 111

Opera lui José María Arguedas, al cărui centenar l-am sărbătorit anul trecut, este un exemplu de remarcabilă formulare a temelor conflictului şi utopiei, identificabile, practic, în toate romanele sale. Născut la Andahuaylas în anul 1911, Arguedas creşte într-o lume conflictuală, marcată de cele mai diverse dualităţi şi opoziţii, reprezentate în perioada copilăriei sale de ser-vitorii din casa mamei sale vitrege, dar care aduceau, pentru el, căldura şi alinarea de care copilul avea nevoie. Dialectul quechua e limbajul virtuţilor culturale şi umane, iar Arguedas oferă o versiune armonică a geografiei, cul-turii şi lumii andine, deşi aceasta nu e complet lipsită de puncte de tensiune şi de ameninţări. În marele său roman, Fluvii adânci (Los ríos profundos), Arguedas descrie un univers marcat de intensitate şi armonie, dominat de o viziune panteistă a naturii, în stilul caracteristic culturii andine. În această lume, indivizii apar ca fiind pe deplin integraţi în universul natural, spre deo-sebire de viziunile occidentale care separau oamenii de mediul natural. Într-una dintre povestirile sale cele mai importante, Agonia lui Rasu Ñiti, moartea e prezentată drept o consumare naturală a existenţei, un veritabil exemplu de extaz al vieţii. Această viziune, pe care scriitorul o rezolvă estetic cu mare măiestrie şi naturaleţe, validează la rândul ei noţiunea unei viziuni utopice specifice. Arguedas şi-a dedicat viaţa impunerii acestei viziuni a unei utopii andine printre cititorii săi. Fără îndoială, însă, şi la Arguedas utopia reprezin-tă, de asemenea, un răspuns dat conflictelor de tot felul. Scriitorul a fost pe deplin conştient, mai întâi la nivelul propriei sale existenţe, iar apoi la acela al operei lui, de scindarea fundamentală a societăţii peruane, în care lumea andi-nă părea discriminată în faţa influenţei şi forţei politice şi culturale a capitalei. De-a lungul întregii sale vieţi, obsesia sa tutelară a fost să facă cunoscută cultura andină în zona de coastă, să-i promoveze muzica şi dansul, deopotrivă cu literatura caracteristică. Între prieteni, Arguedas spunea adesea că ţelul său era ca posturile de radio din Lima să înceapă să-i difuzeze pe muzicienii din Anzi; cu instrumentele lor specifice, cu harpele şi tobele lor inconfundabile.

Acest adevărat cult al naturii şi culturii specific latino-americane are şi alţi reprezentanţi de seamă şi întemeietori de construcţii literare utopice în anii ‘50. Consider ca cei mai importanţi sunt Alejo Carpentier şi Pablo Neruda. Atât în Paşii pierduţi, cât şi în Canto General, cred că se pot identifica accen-te ale unei construcţii utopice bazate pe fundamentele continentului american, de care Arguedas nu era deloc străin. Dar Arguedas este, cu siguranţă, cel din urmă constructor de utopii colective în literatura peruană. Lumea andină pe care scriitorul o pune în faţa cititorilor săi e un univers binecuvântat de ar-monie şi plin de magie, pe care acest scriitor a contribuit mult ca şi alţii să-l cunoască. Numeroase fragmente din Fluvii adânci sunt un exemplu perfect


cu privire la modul în care proza sa a reuşit să transmită un mesaj menit să înlesnească valorizarea universului andin. Totuşi, încă din opera lui Arguedas se întrevăd ameninţările esenţiale care se apropie vertiginos de această lume şi viziune utopice. Pe de altă parte, în plan personal, Alfredo Bryce a impus, o dată cu O lume pentru Julius, noţiunea de copilărie înţeleasă ca utopie, un paradis încă neatins de adulţi. Conflictul copilului cu lumea celor mari se vădeşte, la acest autor, prin adeziunea sa clară la universul utopic. Paradisul personal al lui Bryce este, în acest roman, ameninţat de lumea socială a oa-menilor mari. Micul Julius încearcă să se pună la adăpost, însă ameninţările reprezentate de servitorii din casă sfârşesc prin a-i distruge paradisul. Unul dintre textele cele mai reuşite ale lui Bryce, Cu Jimmy în Paracas, accentu-ează din nou această viziune utopică a copilăriei, mereu ameninţată de lumea adulţilor.

Aceste construcţii utopice din literatura noastră au coincis în anii ‘60 cu o serie de construcţii utopice politice şi sociale. Anii ‘50 şi ‘60 au fost mar-torii ideii generale vizând un socialism văzut ca veritabilă utopie în numele căruia fiinţele umane puteau să-şi îmbunătăţească existenţa. Cred că cel care întrerupe această tradiţie utopică a literaturii peruane Mario Vargas Llosa.

Vargas Llosa, mai tânăr decât Arguedas, aparţine erei de sfârşit a uto-piilor. Încă de la începuturile sale literare, zonele realităţii în care se mişcă personajele lui nu admit nici o posibilă evaziune sau cale de salvare. Noul Perú, adesea nenorocit şi blestemat, din opera lui Vargas Llosa este expresia unei realităţi marcate de o origine viciată. Unicul spaţiu utopic e cel personal, adică acela al artei. Acesta este spaţiul pe care îl străbat protagoniştii săi ar-tişti: povestaşul, condeierul şi Gauguin; ori îndrăgostiţii săi, Rigoberto şi fata nesăbuită. Numai în aceste teritorii personale mai e posibilă utopia. La nivelul realităţii politice şi sociale, utopia poate conduce doar la dezastru, aşa cum se întâmplă în Războiul sfârşitului lumii. Totuşi, Vargas Llosa nu renunţă nici-odată la personajele care întreprind acţiuni utopice ori caută spaţiile utopice. Căutătorii utopiilor sunt esenţiali în toate scrierile sale, cu toate că aceştia sfârşesc, fără excepţie, înstrăinându-se de realitate. Pantaleón Pantoja, Bruno Rosselli şi atâţia alţii sunt astfel de protagonişti, personaje caracteristice pen-tru opera lui Vargas Llosa, marcată de o explorare permanentă şi de un elogiu adus spiritului, element care îi domină cu adevărat opera, mai presus de toate.

Un alt autor de povestiri, Julio Ramón Ribeyro, este la rândul său un scriitor antiutopic – prin excelenţă. Dacă putem găsi un element care să defi-nească textele lui Ribeyro, acela este imposibilitatea acţiunii în faţa ostilităţii realului. În povestirea sa intitulată, Silvio en el Rosedal, protagonistul, Silvio, înţelege imposibilitatea iubirii pe care o simte pentru nepoata sa, Roxana. În

M E R I D I A N 113

plus, e conştient şi de imposibilitatea de a înţelege până la capăt universul exterior, lumea din jur, de a nu putea descifra corect şi complet mesajele care intuieşte că îi sunt, totuşi, transmise. Ultimul pasaj al povestirii, cu adevă-rat memorabil, îl prezintă pe Silvio cântând la vioară în singurătate. Şi doar atunci înţelege el că acesta e momentul când a cântat cel mai bine în viaţă.

Cred că dacă există ceva anume care să diferenţieze cei de pe urmă ani ai secolului XX la nivelul literaturii peruane, acel element este sfârşitul uto-piilor. Unul dintre motivele pentru care putem privi cu încredere spre noul mileniu început de curând este, cred, tocmai acela că nu mai avem scenarii idealizate care să ne îndrepte nostalgic sau exaltat spre trecut ori spre viitor. Relaţia noastră cu realitatea e mult mai directă şi mai practică acum. Nu mai luptăm pentru idealuri intangibile şi nu mai credem în promisiunile frumoase ale unei lumi perfecte care ne-ar aştepta undeva.

„Viitorul nu mai e ceea ce era“, a spus cu puţină vreme în urmă un conducător latino-american. Nici trecutul nu mai e ce era. Dacă am reuşit să facem cu adevărat ceva după atâtea veacuri de literatură este tocmai să ne situăm în sfârşit în prezent pentru a ne putea gândi şi construi viitorul, iar nu în viitor pentru a a găsi justificări sau consolări pentru prezentul me-reu insuficient şi niciodată satisfăcător. Prezentul nu este niciodată utopic, nu este niciodată perfect, ci e întotdeauna un timp gata să se transforme. Astăzi pornim de la o mai clară definire a însuşi prezentului. Suntem mai puţin ase-menea lui Don Quijote şi mai mult asemenea lui Robinson Crusoe, am ajuns să ne transformăm în inventatori ai propriei noastre supravieţuiri, ajutându-ne de puţinele materiale pe care le avem la îndemână. La Lima, în numeroase cartiere sărace, oamenii nu mai aşteaptă soluţiile guvernului. Au început să-şi caute propriile soluţii, găsindu-şi, adesea, locuri de muncă neaşteptate. Mo-delul utopiei a lăsat locul guvernelor, atât la nivelul meditaţiei istorice, cât şi la acela al romanelor. Nu se mai scriu azi romane utopice asemenea celor ale lui José María Arguedas sau Alejo Carpentier. Cred că ultimul astfel de roman din literatura peruană este minunata carte País de Jaula, a lui Edgardo Rivera Martínez. Apoi, utopiile au devenit din ce în ce mai greu de construit şi cu atât mai greu credibile într-o ţară şi pe un continent unde toate călătoriile sunt la îndemână. Nu mai există realităţi îndepărtate şi cu atât mai puţin mitice.

Unul dintre motivele acestei schimbări este dezvoltarea jurnalismului pe continentul latino-american. Corespondenţii de presă, autorii de reportaje ori de eseuri de investigaţie au creat rapid o infinitate de spaţii prin intermediul cărora am reuşit să cunoaştem (în mod cel puţin aparent nemijlocit) multe dintre problemele specifice societăţii în care trăim. Teme cum ar fi sărăcia, rasismul, discriminarea femeilor, corupţia membrilor guvernelor şi altele de


acest gen au fost cauza pentru care ne-am apropiat de o cunoaştere a majo-rităţii chestiunilor la ordinea zilei şi care anterior ne frământau. Însă acest avânt în domeniul mijloacelor de informare în masă exprimă şi o dezvoltare evidentă la nivelul structurilor societăţii. Au apărut noi clase sociale, vechile „scheme verticale“ ale puterii nu mai funcţionează aşa cum fuseserăm învă-ţaţi să credem. Relaţia pe care o avem cu şefii, cu conducătorii, cu preşedinţii s-a schimbat şi ea mult în ultima jumătate de secol. Iar dacă am progresat cu adevărat într-un domeniu, atunci acela este în suprimarea distanţei faţă de lideri. Toleranţa, supunerea nu mai sunt văzute şi înţelese drept caracteristici comune în relaţia dintre un anumit grup social şi conducătorii săi. Multe ca-zuri de corpuţie care anterior ar fi putut să fie considerate ca şi normale au fost descoperite şi făcute publice de organele de presă şi de o putere juridică cu adevărat independentă în ultimii ani. Cred că unele dintre conflictele sociale care au fost extrem de grave în trecut s-au redus în ultima vreme. Şi cred că de aceea utopiile, atât în literatură, cât şi în viaţa culturală şi politică, au ma-nifestat tendinţa de a dispărea. Acum nimeni nu mai crede că am putea ajunge la societatea sau lumea perfectă, dacă o astfel de iluzie a putut fi vreodată crezută până la capăt...

În acest nou context, în care cred că grupurile sociale din Perú sunt mai importante decât erau înainte, globalizarea reprezintă pentru noi deopotrivă o promisiune şi un risc. Riscul e ca lumea să sărăcească într-o diversitate uluitoare de forme culturale, să devenim cu toţii clienţii unicelor lanţuri de magazine care vor comercializa pizza, hamburgeri sau muzică rock. Dar e şi o promisiune implicită aici, căci s-ar putea deschide noi pieţe şi ar putea apărea un nou public pentru producţia culturală ibero-americană. Îmi place să cred că, dacă doi mari artişti peruani, José María Arguedas şi Martín Chambi, ar fi trăit în această epocă a globalizării, operele lor ar fi ajuns în mai multe spaţii culturale şi ar fi fost mult mai cunoscute decât au fost cu câteva decenii îna-inte. Depinde de noi, de ibero-americani mai ales, ca globalizarea să devină o fereastră deschisă sau să se transforme exclusiv într-o ameninţare. Cred că, în ciuda acelor caracteristici care ne lipsesc, avem parte de o societate cu o mai mare coeziune culturală decât alţii. Cred, de asemenea, că imaginea pe care o oferim lumii nu mai este doar aceea a bărbaţilor purtând un sombrero alb şi dormind la ora siestei ori aceea a femeilor cu veşminte multicolore dansând cu coşuri de fructe pe cap. Pentru prima dată în istorie, graţie răspândirii pe glob a artiştilor şi oamenilor de litere latino-americani, lumea renunţă treptat la această viziune fals arhetipală, rezultată şi ea din tensiunile dintre conflict şi utopie. Dar putem realiza ceea ce ne propunem doar dacă vom şti să rezol-văm conflictele – nu numai pe cele literare – şi să anulăm (ori măcar să atenu-

M E R I D I A N 115


ăm) viziunea utopică ce ne-a condus adesea doar la iluzia şi speranţa deşartă într-o lume perfectă, fie ea din trecut sau din viitor.

Dacă există vreo temă generală ori vreo orientare esenţială care să de-finească literatura peruană actuală, care să înglobeze tema conflictului şi a utopiei, cred că aceea este breşa fundamentală dintre instituţiile statului şi oameni. Toate romanele peruane au dat seamă, într-un fel sau altul, de această ruptură între lege şi voinţă, între stat şi indivizii care-l compun. Distanţa care se menţine între indivizi şi biserică sau armată, instituţiile canonice ale cul-turii peruane, a definit două mari romane ale noastre, Fluvii adânci şi Oraşul şi câinii. Nici populaţia andină din opera lui Arguedas, nici cadeţii colegiului militar al lui Llosa, nici Julius, băieţelul, nici vulturii pleşuvi ai lui Ribeyro nu se mai pot recunoaşte în instituţiile pe care societatea le-a consolidat în jurul său. Instituţia familiei pare de asemenea lipsită de consistenţă, oarecum dezagregată, în romanele contemporane. În acest context general, în mijlocul acestei singurătăţi a personajelor eliberate de ele însele, lăsate cumva orfane într-o lume fără instituţii credibile sau având de-a face doar cu nişte instituţii stranii şi de natură a înstrăina individul de însăşi fiinţa sa, au loc experienţele cele mai relevante ale conflictelor şi utopiilor, ca un răspuns dat peste timp în-temeietorilor genului utopic. Într-un fel sau altul, căutarea scenariilor utopice, cu sau fără iluzii, a definit şi a marcat această literatură. Fără de lege sau în afara acesteia, conflictele şi utopiile au determinat acţiunile personajelor li-terare până la începutul secolului XX. Însă în cazul scriitorilor contemporani cum sunt Iván Thays, Luis Hernán Castañeda, Katya Adahui şi alţii, aspectul cel mai evident este că vechea dualitate a fost suprimată. La suficientă vreme după anularea modelelor utopice peruane prin opera lui Vargas Llosa, aceşti scriitori mai tineri au optat pentru o literatură ne-realistă care a exclus vechile teme şi le-a înlocuit cu o literatură de atmosferă, de esenţă individualistă şi, desigur, de bună calitate. Cu toate astea, chiar dacă şi-a anulat înclinaţiile ini-ţiale spre literatura utopică, sociatatea peruană nu şi-a rezolvat şi problemele, a se citi conflictele, şi continuă să reprezinte un cadru fascinant pentru orice scriitor care ştie cum să se inspire din ele. Viitorul unui scriitor peruan e ace-laşi cu al conflictelor ce marchează societatea în care trăieşte. E un viitor care are încă multe de spus – şi de scris.

În româneşte de RODICA GRIGORE

Premiul „Mircea Ciobanu“, al Uniunii Scriitorilor din România, insti-tuit la ediţia de anul acesta a premiilor USR, iniţiat şi acordat de criticul Eugen Negrici cu susţinerea fiilor Ciobanu, David Sandu şi Matei Şerban, a fost/este o surpriză plăcută sau, cum să spun, o realizare excepţională, pe deplin justifi-cată: te miri că nu s-a făcut până acum! Numai că, mai puţin plăcut, adică de-a dreptul trist, ca să nu spun dezolant, mi s-a părut faptul că primul laureat al noii distincţii literare, un tânăr prozator, în-trebat de Nicolae Manolescu, s-a dovedit a nu avea habar de opera şi personalita-tea lui Mircea Ciobanu – nu-l citise. Poa-te sună patetic, chiar sună, dar pe mine, urmaş de departe –, totuşi pe calea poe-ziei –, al marelui dispărut, poziţia june-lui, complet habarnamistă, pur şi simplu m-a siderat, ca simptom – dar ce spun simptom: act manifest, domnule! – al rupturii dintre generaţii, cu diferenţe – de mentalitate/atitudine faţă de instituţia scriitorului/meseria scrisului – radicale. Adică, eşti chemat să primeşti un pre-miu, încunoştinţat, presupun, cu câteva zile mai devreme că iei Premiul „Mircea Ciobanu“, şi mătăluţă, novicele, apari la festivitate absolut ghiocel, ca picat din lună, fără măcar să fi aruncat, în acele câteva zile-ore-minute, măcar o privire pe vreun volum al scriitorului de care se va lega, de-acum, înnobilând-o, întreaga ta carieră literară!? Că habarnamismul junilor, infam programatic sau nu, mult mai destructiv decât o evaluare critică de rea credinţă, despică lumea literară post-decembristă în epoci şi sublumi diferite, s-a tot spus. În ce mă priveşte, dată fi-

ind situaţiunea mai albastră decât ne-ar place să credem, recunosc că nu mă simt contemporan afin cu laureatul, ci cu dis-părutul de care nu ştie, nu vrea să ştie, laureatul, oricum s-ar numi acesta şi ori-cât de talentat ar fi. Poet, prozator, eseist, memorialist, editor, monarhist, tată de familie, cult orfevru mistic şi om liber, strălucind inteligent de viaţă, creştin, da, creştin discret „de zile mari“, inegalabil cunoscător al Bibliei, pe scurt, o autori-tate în literatura română de după război ca scriitor şi editor, pentru mine şi alţii ca mine, mulţi-puţini câţi om fi, Mircea Ciobanu este viu şi trăieşte; nu m-ar mira să-l văd mâine pe stradă, fiindcă nu l-am văzut şi nu-l voi vedea nicicând mort ori uitat pe cel ce-a scris “Am fost poet pe vremea lui Ahab“ sau “Erau o dată vor-be şi plecam/ cu ele-n jurul capului“ sau un poem năucitor ca acesta, unul dintre atâtea, intitulat Unde s-a dus, de-o splen-doare/forţă/prospeţime a limbii ca la ni-meni altul, cred, de la Ion Barbu încoace: „Unde au dus-o e soră cu fluturii veş-nici. Pulberea lor o-mpresoară; în păr i se lasă aurul zgurei de aur – şi râde când roua verde îi lacrimă gleznele, blândă se apără, roiuri la tronul de foc o petrec şi o-ndeamnă. Noapte era când s-a dus, în amiază o caut, uşile singure bat în ca-naturi şi hala sună de fugă desculţă şi dală pustie. Numele nu i-l mai ştiu, la-ntâmplare sun altul, aflu s-o laud cu el şi-mpătrit îmi răspunde zidul cu vocea străinului: Domnule, du-te, unde s-a dus e cu fluturii, ei o ridică de la pământ, ei o pun între flăcări, dulcea cenuşă a ochi-lor ei o mănâncă.“

MARIAN DRĂGHICI

miscellanea


Fundaţia Maeght. Dacă vreoda-tă veţi ajunge în Saint-Paul-de-Vence – un „village perché“, aflat la 20 de km. de Nisa (cu 3.300 de locuitori, dar cu 2 milioane de vizitatori anual!) şi cocoţat printre colinele din La Colle-sur-Loup ce preced ciudatul munte La Gaude – nu se poate să nu adăstaţi câteva ore într-o ce-lebră „pinède“ (plantaţie de pini) foarte răcoroasă, de unde se deschide o pano-ramă ce-ţi taie răsuflarea. În jos, Marea Mediterană, cu o parte din Coasta de Azur şi localităţile celebre ale acesteia, pornind de la stânga la dreapta – Nice, Saint-Laurent-du-Var, Cagnes-sur-Mer, Villeneuve-Loubet, apoi, în depărtare, Antibes, Juan-les-Pins şi, şi mai departe, abia ghicit între ceţurile ce coboară din-spre Vallauris, faimosul Cannes… Nu insistăm! Deci, la intrarea în Saint Paul de Vence, pe stânga, se face un drum ce duce în sus, spre pădurile din ce în ce mai dese, care se întind până la Tourrette-sur-Loup şi, mai departe, spre Grasse (capi-tala parfumului franţuzesc!). După nici zece minute, şoseaua se opreşte în faţa unui zid nu prea înalt, văruit în acelaşi alb specific regiunii azureene. În fund de tot, o clădire bizară, modernă, cu două cornişe curbate, ca borurile unei pălării, iar în faţă, un gazon impecabil, presărat ici-acolo cu lucrări de sculptură. Acolo, se află unul dintre cele mai celebre mu-zee private de pe Riviera Franceză: Fun-daţia Marguerite şi Aimé Maeght, cu o colecţie unică, impresionantă, aproape copleşitoare, de lucrări aparţinând artei secolului XX. 28 iulie 1964. Margueri-te şi Aimé Maeght îşi văd visul cu ochii. Marele lor proiect s-a împlinit. Tot ceea ce e valoros în artă şi în creaţie a fost adu-nat într-o pădurice de pini de pe Coasta de Azur, pe una dintre înălţimile micii aşezări Saint-Paul-de-Vence. Inaugura-rea Fundaţiei Marguerite şi Aimé Mae-

ght a atras în ziua aceea o mulţime de anonimi, locuitori din zonă şi turişti, dar şi, mai ales, o puzderie de oficialităţi (de la Paris, de la Nice, de la Departamente-le Alpii Maritimi şi Var) apoi, artişti de toate felurile şi colaboratori, excentrici şi colecţionari, poeţi şi miliardari, cântăreţi şi actori. În ziua aceea, Ella Fitzgerald îl însoţea pe André Malraux, Marc Cha-gall se întreţinea cu Yves Montand, Pa-blo Picasso complota cu poetul Jacques Prévert, Joan Miró şi prietenul său, arhi-tectul José Luis Sert (autorul îndrăzneţei clădiri ce adăposteşte Fundaţia, dar şi va-loroasele colecţii) îi încadrau pe Alberto Giacometti şi cineastul Henri Georges Clouzot într-o „balade“ prin pădure. Însă dincolo de toate aceste cadre am-bientale de lux, era vorba că, în acea zi fastă, cei doi Maeght reuşeau să câştige un pariu greu imaginabil până atunci: să deschidă primul loc în aer liber din Fran-ţa destinat să primească şi să susţină arta sub toate formele ei. Arta vie. Nu e locul dezvoltării întregii biografii a lui Aimé, dar e de reţinut că acest self-made-man a reuşit, în ciuda copilăriei sale nefericite (rămas orfan încă de mic, a fost obligat să muncească din greu, ca să aibă grijă de mama sa, de cele două surori şi de fra-tele său !), să ajungă pe cele mai de sus trepte ale recunoaşterii sociale. Nu doar pregătirea de gravor şi specialist în noile tehnici ale imprimeriei sau, mai târziu, apetenţa pentru grafica publicitară, apoi, pasiunea pentru istoria artei sau prietenia cu artişti celebri ai veacului (Bonnard şi Braque i-au fost mentori, dar a fost apro-piat şi de noul val, adică Giacometti, Picasso, Calder, Miró, Kelly, Ubac, pre-cum şi de deja consacraţii Chagall, De-rain, Kandinsky şi Léger) – acestea au fost, de fapt, întâmplări biografice – au contribuit la formarea sa şi la recunoaş-terea de care se bucura în lumea artelor.

(În 1932, de pildă, a deschis prima sa imprimerie de Arte, la Cannes, unde-l întâlneşte pe Bonnard, de care îl va lega o durabilă prietenie). Ci, alături de soţia sa, Marguerite, care i-a fost tot timpul sprijin, spiritul său de întreprinzător, ra-finamentul şi sensibilitatea, perseverenţa şi socotinţa, profesionalismul şi educaţia – toate l-au susţinut în a ajunge, incon-testabil, unul dintre cei mai cunoscuţi şi bogaţi colecţionari de artă din Franţa. Astfel că Galeria Maeght din 42, Rue du Bac din Paris, reuneşte toate tendinţele din artă şi strânge lucrările a zeci de ar-tişti. Bonnard, Matisse şi Braque aparţin primei „generaţii“, în 1945, care se mă-reşte considerabil, de la an la an. Apoi, cumpără o colină de la intrarea în Saint-Paul (de fapt, motivul soţilor Maeght a fost altul: fiul lor, Bernard, era atins de leucemie şi credeau că aerul de acolo îi va ameliora starea, dar acesta va muri în 1953!). Acolo, vor instala Fundaţia Mae-ght, una dintre cele mai valoroase bijute-rii ale lumii artistice din Franţa.

FL. TOMA

Daniel Săuca, un propagandist al bunului simţ. Este poet, editor, jur-nalist, redactor şef al revistei Caiete Sil-vane care apare de zece ani la Zalău. Un ultrarealist, net stilistic – spun net ca să nu spun sec –, atât în versuri cât, mai cu seamă în publicistica de orientare civi-că dez-iluzionată, totuşi nu atât „câine de pază“ cât „lampă de veghe“ aprinsă, din luciditate, ca pagină de cultură vie în zestrea spirituală a Sălajului de azi. Un Sălaj deschis, emergent, ca patria întrea-gă, racordat, între alţii, de el, de Daniel Săuca, la diverse manifestări de breaslă, cu o anume, personală, distincţie. O dis-tincţie a discreţiei, aş zice, ca atitudine, ca marcă existenţială/stilistică eficace, bine controlată, într-o lume debordând

de vanităţi, de voci gonflate care fac ade-sea mult zgomot doar pentru sine, adică pentru mai nimic. Efectul Săuca, asta în-cerc să descriu aici, este, cu o formulă consacrată, al maximei expresivităţi pe suprafaţă minimă de text, fie că e vorba de versuri, fie de publicistica sau eseis-tica personalizată, cumva în linia unui Andrei Pleşu, fireşte respectând, Săuca recunoaşte primul asta, nişte proporţii. Recent, la Editura Şcoala Ardeleană, din Cluj, i-a apărut volumul La centru, prin nord-vest, prezentat pe ultima copertă de Victor Cubleşan: „Intrări de jurnal, no-taţii şi meditaţii, pastile şi micro-schiţe, idei şi citate, observaţii şi divagaţii, pasa-je care iau întorsături de poezie, versuri care se localizează într-un jurnal nesiste-matizat. Frazele din volum se aliniază pe diagonale care trec obligatoriu printr-un nord-vest ambulant –desigur, Sălajul, în-tipărit în fibra profundă a autorului ca loc al vieţuirii şi identităţii – şi circumscriu un centru care nu e altceva decât eternul nostru cotidian românesc(...)“. Oricât de probă, de exactă, prezentarea criticului, mai bine să vedem cum se motivează autorul, în proză şi în versuri. În proză: „Din Zalău spre Jibou, şi apoi spre Bu-cureşti, de unde voi ajunge la Galaţi. Cu trenul din nou, în speranţa unei singură-tăţi absolute. Ceea ce, evident, nu se va realiza. Iluzia singurătăţii. Fuga de cele care sunt şi cele care nu sunt. La centru, prin nord-vest. De data asta, de la peri-ferie înspre delta unui fluviu european. Iluzia apartenenţei la un centru (utopic, edenic). Despărţiri, apropieri, căutări, iluzii. La marginea centrului, a oului primordial. Aici nu e nicio periferie.“ Şi încă, atins de suflul poematic, dar tot simplu, ruminat ca bună ziua: „Să pleci, pentru a fi mai aproape. Să fii departe, pentru a iubi de mai aproape. Pentru a înţelege ceea ce te desparte de cei de care

M I S C E L L A N E A 119

te-ai despărţit fizic. Singurătatea ca apro-piere. Singurătatea ca iubire. Ca exerci-ţiu de regăsire a iubirii, poate chiar de reînvăţare (reamintire). Despărţirea ca apropiere. Nu mai pot scrie – cioranian – decât din disperare. Sufocat de nebu-nia prea tumultuoasă a vieţii (ce frază!). Mimarea respiraţiei divine. Imitarea, în orb, a fluxului şi a refluxului. Duhului. A inspiraţiei şi expiraţiei. A rugăciunilor şi a lacrimilor. A oceanelor umplute cu suferinţă“. Şi încă, în altă parte, oriunde deschizi cartea, în acelaşi stil nud, tăios, de crezut pe cuvânt: „Curaj, inconştien-ţă. Modul cred prostesc prin care încerc să fentez aproape fiecare zi. Nu am chef, de fapt, să trăiesc în acest fel. M-am să-turat iremediabil de supravieţuirea mize-ră într-un târg de provincie, având uni-versul întins preţ de câteva sute de metri, între un pat conjugal (şi masă de scris) şi birou (şi principala masă de scris). Te-mător, prea temător, nu am mers nicioda-tă până la capăt. Gândurile nu merg nici-odată până la capătul gândurilor. Clamez şi acum moderaţia, cer echilibrul pe care nu îl pot avea. Poate ne salvează încă-păţânarea de a repeta obsesiv, nervos, lucruri descoperite de mult. Credinţa ca joc al minţii (Culianu). Speranţa că lu-mea se va schimba datorită Bisericii, a schimbărilor provocate de noile mind games ale Bisericii. Propagandiştii du-rerii. Ar fi bine să existe propagandiştii bunului simţ. Îi văd tot mai puţin.“ În-tâlnim, la final, şi-un fel de autoportret în versuri, de fapt o alegorie a condiţi-ei umane în acest veac, aici şi oriunde: „Înălţarea Domnului m-a prins într-o noapte în tren/În cuşeta murdară la um-bra unui bec palid/ Ascultam întunericul plesnit de un bici invizibil/ Ameninţat de horcăiala roţilor trenului/ Nu auzeam de fapt nimic/ Nu vedeam de fapt nimic/ Eram surd, eram orb, eram şchiop/ Eram

ciung, eram flămând, eram fără inimă şi fără gând/ Eram singur într-o cuşetă murdară/La umbra unui bec palid scri-am: /Înălţarea Domnului m-a prins într-o noapte în tren“.

A nu se înţelege, din citate, că Da-niel Săuca e vreun obsedat religios, ha-botnic sau aşa ceva. Credincios, poate, dar cu (multe) semne de întrebare („Mă mai întreb dacă există vreo semnificaţie – alta, decât una întâmplătoare – la in-farctul suferit în ziua de Rusalii“) şi cu un umor ager şi fin ca tăietura de sabie ja-poneză: „Agresiune. Un profesor, undeva lângă Dunăre, m-a întrebat: ‚Unde ai au-zit dumneata, din Sălaj, cuvântul oleacă? Orice explicaţie a fost de prisos. Profeso-rul, actor, cu barbă albă, imensă, repeta întrebarea: ‚Unde ai auzit dumneata, din Sălaj, cuvântul oleacă? M-am lăsat păgu-baş. Dacă eşti din Sălaj, fireşte, nu ai cum să auzi cuvântul oleacă!“.

O carte prietenoasă, de citit şi ţi-nut aproape, gândită/scrisă din soliloc-vii nelamentabile, plină de întrebări mai degrabă decât de răspunsuri, ingenios structurată, cu un gust sigur al reperelor, în care domnia bunului-simţ cultivat asi-duu, ca modus vivendi et scribendi, este evidentă. (M.D.)

O schimbare de Magritte. Se în-tâmplă, uneori, ca imaginea publică de care se bucură un creator şi care s-a fixat adânc în mentalul colectiv să nu fie chiar cea adevărată. Aceea care a stat ascunsă (de fapt, a fost deliberat ascunsă!) după fotografia veche, îngălbenită, a persona-jului în cauză. Iar, când, întâmplător sau nu, ea, imaginea reală, iese la lumină şi dezvăluie partea întunecată sau doar um-brită a personalităţii celui în cauză, opinia publică reacţionează diferit la stupefacţia provocată. Atunci, apare controversa. E bine? E rău? A fost aşa? Sau – vorba


lui nenea Iancu – altminteri? Că tot veni vorba, multă lume s-a încruntat la auzul veştii insolite că veselul, ironicul Caragi-ale, pişicherul cu haz şi sarcasticul obser-vator al viciilor unei societăţi „care va să zică că (nu) le are…!“, a fost un neobosit „practicant“ al trădărilor morale, multe dintre prieteniile sale cu personalităţi ale epocii (Eminescu, Nottara) sfârşindu-se brusc din pricina unor hai să le spunem „neplăceri conjugale“ provocate de auto-rul „Scrisorii pierdute“. Deci, există ca-zuri în care portretul nu se suprapune chi-pului real al personajului… Este ceea ce reprezintă – deci, o repunere în drepturi a adevărului privind greşita notorietate a unui personaj – şi impresionantul vo-lum al lui Jacques Roisin, intitulat „René Magritte. La première vie de l’homme au chapeau melon“ (făcând referire la fai-mosul personaj al tablourilor pictorului belgian!), apărut de curând la Impressi-ons Nouvelles. Autorul – Jacques Roisin – este doctor în psihologie şi psihanalist. Conferenţiar la Facultatea de Drept şi Criminologie a Universităţii din Louva-in, el lucrează de ani buni în domeniul ajutorării persoanelor traumatizate sau a celor aflate în exil. Este, de asemenea, autorul studiului „De la supravieţuire la viaţă. Eseu despre traumatismul psihic şi vindecarea lui“ (PUF, 2010). Şi, ce este important pentru subiectul nostru, timp de treisprezece ani, a depus intense şi minuţioase eforturi de cercetare privind tinereţea lui René Magritte. Aşadar, cine a fost „René avant Magritte“? O enigmă pe care nimeni până acum nu s-a ostenit s-o rezolve, s-o lumineze. Este ceea ce a vrut să descopere Jacque Roisin, în cursul investigaţiilor sale (aproape ca într-un ro-man poliţist: cu piste false, cu probe care dispar, cu altele care apar brusc, cu mar-tori peste timp, cu silogisme necruţătoare etc.). O anchetă efectuată de autor vre-

me îndelungată (între 1985 şi 1998), în timpul căreia, revenind în locurile unde Magritte a trăit primii 28 de ani din viaţă, a întâlnit martori încă în viaţă ai tinereţii pictorului, precum şi probe, resturi sau mărturii ale trecerii acestuia prin acele lo-curi. Şi chiar aşa, „darea de seamă“ asu-pra acestei munci colosale a fost redacta-tă pe tonul unei anchete poliţiste. Poves-tea ne face să retrăim – în cadrul acelei „pete negre“ a biografiei lui Magritte, ce se întinde de la Charleroi la Bruxelles – şi să fim martori la năzbâtiile sale insolite, să descoperim cruzimile faţă de fraţii săi, fascinaţia pentru imagini, lecturile lui bi-zare şi nesfârşitele ore petrecute în sala de cinema, sedus de filmul mut, ca şi, nu în ultimul rând, circumstanţele suicidului mamei sale – adică tot acest trecut despre care pictorul a refuzat să vorbească – sau, în sfârşit, întâlnirea sa cu un pictor într-un cimitir şi şocul pe care l-a avut în faţa celebrului tablou „Canto d’amore“ al lui Giorgio de Chirico. Pe parcursul întregii acestei cărţi, scrise într-un stil viu ca un reportaj şi pasionant ca un roman, apa-re în copilăria zbuciumată şi tinereţea turbulentă ale lui René Magritte spiritul subversiv al faimoasei contestaţii „Ceci n’est pas une pipe“. Altfel spus, ceea ce vedeţi nu e real. Scuze, dar nu vedeţi bine! Sau, mai exact, vedeţi numai ceea ce eu vă fac să vedeţi. Mărturiile obţinute de la cei care i-au stat în preajmă, nume-roasele documente iconografice inedite despre René şi familia sa, descrierea car-tierului în care a locuit în copilărie, locu-rile pe care le-a frecventat – toate acestea, adunate sub forma unei anchete de teren, nu doar întărâtă cititorul la lectura pasio-nantă a unei naraţiuni, dar pune în lumi-nă, prin ineditul portret al lui Magritte, o parte dintr-o biografie tulbure. De acum încolo, „omul cu melon“ se vede altfel!

FL. TOMA


Palmares. Juriul FestLit Cluj 2015 (4-6 octombrie), alcătuit din Cornel Un-gureanu, preşedinte, Gabriel Coşoveanu, Daniel Cristea-Enache, Emilian Gala-icu-Păun, Antonio Patraş, Irina Petraş, Răzvan Voncu, membri, a decis câştigă-torul Marelui Premiu FestLit Cluj: Corin Braga cu cartea sa Acedia Jurnal de vise, Polirom, Iaşi, 2014.

„Lumile visului şi universurile vir-tuale pun sub semnul întrebării un meca-nism sau instrument psihologic pe care nici filozofii clasici, nici neuroştiinţele moderne nu au reuşit să-l elucideze: crite-riul de certificare a realităţii. Ce anume ne face să avem certitudinea că ceea ce trăim este adevărat? [...] Visul, în schimb, pare să suspende nemijlocit criteriul de certifi-care, încît nu mai simţim nevoia (sau nu mai avem posibilitatea) să înlăturăm înt-împlările fantastice sau pur şi simplu ne-clare, lichide; în interiorul lui, toate lucru-rile sînt egal îndreptăţite. Deoarece sînt fragmentare, izolate unele de altele, visele obişnuite nu au nimic ameninţător, nu ne tulbură certitudinea vieţii reale; atunci însă cînd sînt puse cap la cap şi capătă o continuitate, chiar un fel de coerenţă (deşi nu una logică), ele construiesc o viziune totală, care tinde să se substituie celei rea-le. Astfel pot lua naştere universuri onirice paralele, suprapuse sau întrepătrunse cu lumea noastră“ (Corin Braga într-un in-terviu cu Stelian Ţurlea)

Nominalizaţii acestei ediţii au fost: Graţiela Benga, Corin Braga, Ro-dica Braga, Al. Cistelecan, Dan Cristea, Vasile Dan, Mircea A. Diaconu, Mircea M. Ionescu., Angelo Mitchievici, Doru Munteanu, Aurel Pantea, Doina Ruşti, Octavian Soviany, Victor Gh. Stan, George State, Maria Şleahtiţchi, Cornel Mihai Ungureanu, Dumitru Ungureanu). Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (pre-şedinte Irina Petraş) i s-a decernat Pre-

miul pentru cea mai bună filială a anu-lui. Festivatea de premiere a fost onorată de prezenţa domnului Ionuţ Vulpescu, ministrul Culturii. Festivalul Naţional de Literatură a fost organizat cu spriji-nul Ministerului Culturii şi al Primăriei şi Consiliului Local Cluj-Napoca.

Mijloc de octombrie în oraşul de pe râul Main. Târgul de Carte de anul acesta de la Frankfurt, cel mai impor-tant eveniment din industria mondială a cărţii şi a drepturilor de autor, se află la doar o respiraţie în spatele nostru (14-18 octombrie), aşa că evaluarea consecin-ţelor sale pentru literatura română ar fi, în acest moment, prematură. Dar eveni-mentul a contat, deopotrivă, pentru edi-turile prezente la el, pentru scriitorii in-vitaţi şi, faptul cel mai important, pentru cărţile expuse acolo. Standul României, cu o suprafaţă de 100 de metri pătraţi, a fost organizat de către Ministerul Cul-turii, care, alături de Institutul Cultural Român, ne-a şi furnizat informaţiile se-lectate şi prezentate în continuare.

Cinci zile în cinci paragrafeMiercuri, 14 octombrie, a avut loc

seminarul „Patrie şi nelinişte. Scriitori în căutarea cuvântului. Interferenţe lite-rare româno-germane (I). Moştenirea lui Nikolaus Berwanger“. La eveniment au luat parte Karin şi Harald Berwanger, Si-grid Eckert-Berwanger, Johann Lippet şi Horst Samson. Organizatorul manifestării a fost Pop Verlag din Germania. În ace-eaşi zi, s-a derulat a doua parte a semi-narului, la care au fost prezenţi Klaus Martens, Barbara Zeizinger, Eric Giebel, Harald Gröhler şi Horst Samson.

Joi, 15 octombrie, seminarul „Patrie şi nelinişte. Scriitori în căutarea cuvântu-lui. Interferenţe literare româno-germa-ne“ a continuat cu episoadele trei şi patru.


La evenimente au luat parte Hans Bergel, Johann Lippet, Ilse Hehn, Ursula Teicher-Maier şi Imre Török. Ziua a continuat cu „Filiera estică – Despre literatura poliţis-tă din România“, care a constat în două prezentări de carte: Crima de la Jubileu, de Lucia Verona şi Filiera grecească, de Bogdan Hrib.

Vineri, 16, a fost, pentru echipa României, una mai relaxată, pe frontis-piciu figurând doar prezentarea proiectu-lui „În faţa blocului“, despre o colecţie de 55 de jocuri jucate de copii care au crescut în anii ’60, ’70 şi ’80.

Sâmbătă, în schimb, au avut loc trei evenimente semnificative: o discuţie cu scriitorul Florin Lăzărescu, consultantul ştiinţific şi coscenaristul filmului câşti-gător al Ursului de Argint 2015 Aferim!; o întâlnire cu tema „Romanul românesc contemporan“, la care au fost prezenţi Daniel Bănulescu, Alexandru Ecovoiu, Jan Cornelius şi Ernest Wichner şi o lec-tură a lui Ioan Groşan din volumul Lu-mea ca literatură.

Duminica de 18 octombrie a fost şi ea scurtă, dar însemnată, constând într-o lectură de poezie cu Ileana Mălăncioiu şi Nora Iuga.

Oferta de carte româneascăInstitutul Cultural Român a avut

la standul de la Frankfurt şi cele mai noi apariţii în spaţiul cultural german sprijini-te prin programele sale: volumul de tea-tru New Plays from Romania, care conţi-ne piese de Gianina Cărbunariu, Catinca Drăgănescu, Eugen Jebeleanu, Roxana Marian şi Elise Wilk (Editura Theater der Zeit, Germania), Cenzura transcenden-tă, de Lucian Blaga (Ed. Frank & Tim-me, Germania), Cele patru anotimpuri, de Ana Blandiana (Ed. Noack & Block, Germania), Kinderland, de Liliana Co-robca (Paul Zsolnay Verlag, Austria).

Printre cărţile duse la târg de Editu-rile Polirom şi Cartea Românească, s-au numărat Laika, de Adrian Alui Gheorghe, Beniamin, de Eugen Uricaru, Vrăjmaş, de Liviu Ioan Stoiciu, În urmă nu mai e nimic, de Cosmin Perţa, Manualul în-tâmplărilor, de Ştefan Agopian, Harald şi luna verde, de Nora Iuga, Manuscrisul fanariot, de Doina Ruşti, Sfârşit de sezon, de Marius Chivu, Şoseaua virtuţii, de Cristian Teodorescu, Marea petrecere, de Petre Barbu, America de peste pogrom, de Cătălin Mihuleac, Punct şi de la ca-păt, de Gabriel Chifu, Căsnicie, de Dan Coman, Mierla neagră, de Radu Ţucules-cu, Aleargă, de Ana Maria Sandu, Toate bufniţele, de Filip Florian, Sindromul Ro-binson, de Radu Mareş, Ghetsimani ’51, de Dan Stanca, Istoria Regelui Gogoşar, de Radu Aldulescu, plus mai multe cărţi de nonficţiune semnate, printre alţii, de N. Steinhardt, Andrei Oişteanu, Marta Petreu, Mircea Mihăieş, Dorin Tudoran, Aurora Liiceanu, Daniel Dăianu.

În portofoliul Curtea Veche Publi-shing au fost incluşi Adina Rosetti, Dom-nişoara Poimâine şi joaca de-a timpul, Diana Mandache, Balcicul Reginei Ma-ria, Diana Mandache, Cotroceniul Regal, Răzvan Petrescu, Scrisori către Mihai şi Variaţiuni pe o temă Vater-Puccini, Adri-an Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste, Maria a României şi Epoca de aur a in-certitudinii, Ştefan Câlţia, Locuri, Klaus Iohannis, Pas cu pas şi Primul pas, Eu-gen Ruge, Vremea luminii care păleşte.

Editura Casa Radio a fost prezentă la marele târg german cu o ofertă de 28 de titluri (cărţi şi CD-uri), printre care unele semnate de Perpessicius (Cărţi noi. Cronici radiofonice, 1929-1947), Tudor Banuş, Şerban Foarţă (Tandem), Lucian Blaga (Poezii), Mariana Marin (Scrisoare deschisă sau nu mă mai aşteptaţi la ore mici), Ion Barbu (După melci), Tudor


Vianu (Cum se scrie o carte. Conferin-ţe radiofonice, 1955-1964), Constantin Brăiloiu (Nuntă în Someş. Conferinţă la Radio în lectura lui Victor Rebengiuc), Dan Grigore (Maestro!).

În loc de epilogTârgul de Carte de la Frankfurt a

numărat peste 7.500 de expozanţi din mai mult de 100 de ţări. În cadrul lui au avut loc în jur de 4.000 de evenimente, iar in-vitat de onoare a fost Indonezia. Dinspre viitorul apropiat, sosesc deja veşti şi pen-tru noi, cei din România: peste aproxima-tiv o lună, între 18 şi 22 noiembrie, va avea loc, la Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti, cea de-a douăzeci şi doua ediţie a Târgului Internaţional „Gaudea-mus – Carte de învăţătură“.

IOAN ES. POP

breviar editorial

O înserare nepămînteană, de Au-rel Pantea, Editura Arhipelag XXI, Tîr-gu-Mureş, 2014, 82 pagini. „E o atît de mare seninătate/ de parcă toţi şi-au răs-colit cerurile/ din ei înşişi/ şi ajunge la noi privirea/ Feţei Răbdătoare./ Cum fie-care lucru fără dragoste,/ cum se întoarce el, să-şi caute chipul,/ cum sîngerează el, fără să-l afle,/ cum lumea devine surdă,/ şi o pată însîngerată rămîne/ singura cale spre dezastru,/ ca spre unica salvare ce a rămas,/ şi nimeni nu mai are chip,/ pre-cum, dacă ai vorbi de chipuri,/ ar da pe afară toate închisorile“ – dezastrul şi sal-varea devin echivalente în teritoriul „fos-telor surâsuri“ în care „îşi fac loc tinere umbre“, acelea atotstăpânitoare, despre care „nimeni nu ştie de unde răsar“. Nu-mai chipul umbrei răsare şi creşte, pe măsură ce înserarea îşi pierde înţelesu-rile pământeşti, singurele de care ştiam până acum. „Aurel Pantea între drumul

spre neant şi cel spre Emaus“ – aşa se in-titulează paginile cu care Al. Cistelecan deschide acest volum, distins recent cu Premiul USR pentru poezie. Iulian Bol-dea vorbeşte în postfaţă despre „Negati-vitatea diafană“, iar Gh. Grigurcu distin-ge o nouă fază a creaţiei poetului Pantea: „o iluminare a sumbreţii însăşi. Desem-nificaţia, dezordinea, părăsirea, oboseala reprezintă feţele unei energii ce n-a înce-tat a se proiecta în chip de desemnifica-ţie, dezordine, părăsire, oboseală“.

Sophia, de Silvia Beldiman, Editu-ra Brumar, 2012, 180 pagini. Istoria, pe de o parte, sau instituţiile create de oa-meni – instituţii care creează evenimente şi/sau revoluţii – îţi pot lua sau pângări tot ce ai mai drag. Soţi, prieteni şi prie-tene. Fără drept de apel. Sophia îşi pier-de tatăl, pe Filip, în Revoluţia din 1989. Mama Sophiei rămâne un intelectual lu-cid, cu un destin fracturat, o femeie care vede în termeni fără echivoc societatea ultimilor 25 de ani: „I-am văzut în toa-tă infatuarea şi golănia lor, cu măştile căzute, mediocri şi putrezi. De bogaţi. Credeam că văd un film în reluare. Nu le pasă. Nu le pasă de nimic. Nici nu-ţi poţi imagina în ce hal nu le pasă de ni-meni şi de nimic. Am crezut că trebuie să crezi. Să pui umărul la a schimba lumea. La dracu! S-au pişat toţi pe principiile mele! Le trebuia doar să spun zâmbitoa-re «da, Şefu’!» O lume a bărbaţilor mici şi flămânzi. Şi-n tot timpul ăsta în care eu scoteam împrumuturi de la C.A.R. ca să mă pot îmbrăca adecvat anturajului, ei îşi cumpărau sate întregi, îşi înzestrau curvele cu jeep-uri şi-şi construiau hote-luri pe Coasta de Azur şi mă scoteau în faţă când voiau să arate că mai sunt şi unii săraci şi cinstiţi, deci proşti… Pen-tru ce a murit Filip, Ioana mea dragă?“. Mircea Bârsilă apreciază scriitura „ner-


voasă“ care „oglindeşte, în regimul pro-zei de factură autenticistă, sensibilitatea de excepţie a autoarei“.

Interviuri cu actori, regizori şi ar-tişti plastici în slujba artei, de Ion Jianu, Editura Ramuri, 2014, 160 pagini. Aflat la a opta carte de publicistică, Ion Jianu lasă deoparte sportul şi politica şi reuneş-te în acest volum, prefaţat de Tudor Ghe-orghe, peste 30 de interviuri cu boemi olteni (nu, nu cu boieri olteni, că a trecut vremea culelor şi a ctitoririi mănăstirilor). Un volum care vorbeşte despre pasiune, despre monştri sacri la purtător şi despre o anumită prospeţime perpetuă a crea-torului de artă: „Cu Dan Werner făceam figuraţie la teatru. Îmi aduc aminte că în Hamlet-ul lui Vlad Mugur eram toboşari şi făclieri. Şi, pentru că Maestrul nu ne mai lăsa să stăm in sală în timpul repetiţi-ilor, ne târâm pe genunchi şi coate pe sub practicabile până în mormântul Ofeliei şi de acolo ascultam, cu respiraţia întretă-iată de emoţii, cum se năştea minunea! Auzeam «vorbe, vorbe, vorbe» pe care nu le auzisem niciodată şi pe care nici nu aveam puterea de a le înţelege. Probabil că din acest motiv adormeam în păturile moi întinse Ofeliei. De învăţat n-am prea învăţat nimic de la ei pentru că, în primul rând, nu ne băgau în seamă, iar în al doi-lea rând pentru că noi ne uitam la ei ca la nişte Dumnezei, eram orbiţi, striviţi de măreţia lor. Ş-apoi, ce putere de discer-nământ puteam să am la 15 ani ca să pot alege ce e bine în materie de teatru. Ce ne vindeau, aia cumpăram. Când aveau nevoie de ţigări, aruncau moneda în sus şi, după o bătaie zdravănă între noi, câş-tigătorul pleca la cumpărat. Cam asta era relaţia între noi.“ Tot actorul Valer Della-keza, referindu-se la prima promoţie de aur din Bănie, spune: „Deosebirea dintre perioada de atunci şi cea a lui Purcărete

– Boroghină este că ei n-au avut norocul unei revoluţii care să le deschidă porţi-le şi spre lumea de afară, nu numai spre eternitate, cum am avut noi. Ca valoare actoricească, cu siguranţă, ei au fost mai puternici.“ Printre intervievaţi regăsim nume ca: Emil Boroghină, Mircea Cor-nişteanu, Claudiu Bleonţ, Iulia Lazăr-Bleonţ, Janusz Wisniewscki (regizor po-lonez), Silviu Bârsanu, Vasile Buz, Vasile Fuiorea (pictori), Peter Jacobi (sculptor), Gina Călinoiu, Mirela Cioabă, Iulia Co-lan, Nataşa Raab (actriţe), Cornel Roşca (constructor şi restaurator de rame).

Gravimetrul, de Marian Ilea, co-lecţia „Romanul românesc al secolului XXI“, Editura Limes, 2015, 140 pag. Medio Monte este un ţinut cu filoane de proză/teatru încă neepuizate. Gravi-metrul este în căutarea lor. Sau, cum ar spune Lutz Korodi cu prilejul decernării Premiului Brenner: „e firesc ca noi, lo-cuitorii din Medio Monte, să propunem ceva deo sebit Imperiului, Europei. De aceea m-am dedicat, timp scurt, dar in-tens, realizării acestui gravimetru care astăzi constituie prilej de întâlnire şi sa-tisfacţiune. A căuta şi a afla cu siguranţă cum e alcătuit pământul, roca şi filoane-le, a citi fără să vezi cu ochiul, aceasta a fost mereu ambiţia şi reuşita acelor zile când m-am privit înăuntrul meu, pentru a ieşi la suprafaţă mai bine ştiutor.

Trăim în aceste zile tristeţi, căci preţul muncii noastre e rău socotit la bursele de metale ale străinătăţii. Sun-tem şi-n vremea alegerii unor conducă-tori care să ne reprezinte şi să ne apere. N-avem a ne lăsa, ca locuitori ai oraşului, pradă stricăciunii unor domni. Fără să-i vedem, citindu-le doar acţiunile, folo-sind un gravimetru care să le cântă rească opera, cred că nu ne vom lăsa stricaţi de cei rău croiţi.“ Chiar dacă, pe-aproape de


drumul Gutâiului şi de Valea Cavnicului, s-a reuşit inventarea unui gravimetru care să optimizeze căutarea, în minele de aur şi argint intră tot aceiaşi verkeri şi lucră-tori săpători, cu burţile lor „rotunjite ne-sănătos ori supte până la coloana verte-brală“, în vreme ce, la bursa metalelor din Viena, în mod total neprevăzut, „preţul argintului a urcat douăzeci şi şase de li-niuţe“. Sau asta scriu ziarele generaliste. Cele din Budapesta.

EUGENIA ŢARĂLUNGĂ

revista revistelor

ROMÂNIA LITERARĂ 39. Din 25 septembrie 2015. „Împotriva uitării. Virgil Ierunca — 95“. Subliniind o carac-teristică a românilor de după Revoluţie, Mihaela Albu citează din Virgil Ierunca: Azi se uită chiar foarte multe lucruri. Ba chiar asistăm la o pedagogie a uitării, bine întreţinută de noua putere, aşa că putem vorbi de o voinţă de clasă a uită-rii. Deci trebuie să ne împotrivim acestei uitări (v. Trecut-au anii. Fragmente de Jurnal, 2000). La editorial, N. Manoles-cu: La cinci ani după Adrian Păunescu, dispare Corneliu Vadim Tudor. Doi scri-itori care au întors demult spatele lumii literare. Dar pe care lumea literară va trebui să şi-i asume postum… Între cei doi există o singură asemănare impor-tantă, şi anume zelul depus întru lauda lui Ceauşescu. Tot restul îi desparte. N. Manolescu reaminteşte că „indemnizaţia de merit (de care se bucură, pe lângă oa-menii de artă, sportivii şi alte categorii de personalităţi, cărora statul le e funda-mental îndatorat) a reprezentat iniţiativa parlamentară a lui Adrian Păunescu“. În timp ce C.V. Tudor „era un mercenar lipsit de scrupule morale şi ideologice“, care calomnia: „nimeni n-a scăpat neter-

felit, nici un intelectual, cu începere din primăvara lui 1990 şi până azi“. În alte pagini: Mihai Zamfir, Ştefan Cazimir, Mircea Mihăieş, , Alexander Baumgar-ter, Andreea Răsuceanu, Cosmin Cio-tloş, Gh. Vidican, Minerva Chira, Sorin Lavric, Mircea Anghelescu, Daniel Cris-tea-Enache, Traian Dobrinescu, Gabriela Gheorghişor, N. Scurtu, Simona Vasila-che, Alex Ştefănescu, Angelo Mitchie-vici, Petre Tănăsoaica, Grete Tartler, C. Zaharia, Mugur Constantinescu.

OBSERVATOR CULTURAL 791.Din 25 septembrie 2015. Care mai e si-tuaţia politică, conform lui Bedros Hora-sangian, la zi: Demiterea lui Stelian Tă-nase (din fruntea TVR, n. LIS) – la soli-citarea generalului Gabriel Oprea, ajuns vicepremier şi în postura de salvator al neamului printr-o ironie a sorţii – mi se pare încă o mizerie a vieţii politice ro-mâneşti. Demisia lui Ponta este deja un vechi slogan şi o marotă învechită a lide-rilor PNL, care au depus şi o moţiune de cenzură. Absolut constituţional şi absolut inutil... PNL, cel de azi, dacă ar vrea să ajungă un adevărat PNL, şi nu hibridul penibil produs prin fecundarea lui de către PDL şi băsescienii care dau tonul acolo, ar trebui să renunţe la obsesia „guvernului meu“. Să-şi refacă vechea matcă liberală, să recupereze liberali ca Stelian Tănase, Tăriceanu, Cataramă, Vosganian, Norica Nicolai sau Mona Muscă şi să iasă din combinaţia asta toxică cu pedeliştii de tristă amintire, cu Vasile Blaga şi Emil Boc în frunte. În alte pagini: Alina Purcaru, Jan Cornelius, Bogdan-Al. Stănescu, Liviu Ornea, Al. Matei, Bogdan Ghiu, Mariana Codruţ.

FAMILIA 7-8. Apărută în septem-brie 2015. Număr aniversar: 150 de ani de la înfiinţarea Familiei (cu album foto la final). Semnează: Ioan Moldovan,


Traian Ştef, Gh. Grigurcu, Daniel Vighi, Marius Miheţ, Lucian-Vasile Szabo, Ale-xandru Seres, Viorel Mureşan, Felix Ni-colau, N. Coande, Marian Victor Buciu, Adrian Popescu, Romulus Bucur, Liviu Cangeopol, D. Aug. Doman, Mircea Pri-căjan, Virgil Diaconu, Ioan F. Pop, Flori Bălănescu, Toma Grigorie. Semnificativ, „Raport despre starea muzicii“, de Adri-an Gagiu: Compozitorul Octavian Ne-mescu (n. 1940) a publicat... o analiză cvasi-exhaustivă…, care trece în revistă marile crize ale fenomenului muzical contemporan... Cheia acestui text e sesi-zarea tranşantă a „crizei culturii înalte“ după 1990 şi, ca un corolar cam extrem (sau nu?), a sfârşitului civilizaţiei de tip european... În linii mari, dintre tendinţe-le stilistice mai cunoscute, Renaşterea a durat în muzică vreo 200 de ani, baro-cul cel mult 150 de ani, clasicismul 70 de ani, romantismul vreo 50 de ani, iar apoi impresionismul, expresionismul, modernismul şi toată pletora de curente asociate erau fericite să reziste în cel mai bun caz 10-20 de ani... Apoi, în epoca postbelică, exacerbarea constructivis-mului sau a minimalismului. Şi din anii 1980: „trăim în epoca postmodernă, adi-că nu s-a mai întâmplat nimic în câmpul culturii europene“... Se cultivă colaje cu petice din toate epocile muzicale, de obicei la modul ironic, fiindcă băşcălia faţă de orice, mai ales de idealuri eşuate, e o marcă a atitudinii postmoderne... Se practică deconstrucţia... În actuala babi-lonie de stiluri, Nemescu vede condiţia artistului drept „cea a atomizării totale, a insularizării, fie că este vorba de tinerii sau de bătrânii artişti. Nu mai există, la ora actuală, nici o solidaritate în cadrul breslelor artistice, pe nici o idee estetică, ci numai „aşezarea“ spate în spate faţă de ceilalţi. Autismul, sau izolarea totală (incomunicarea) nu este numai o boală a

tinerilor aparţinând societăţii contempo-rane, o boală din ce în ce mai răspândită astăzi în ţările dezvoltate, ci o stare de spirit a actualităţii (tipică societăţii Inter-netului)... Nu se mai ştie ce este frumos şi ce este urât, care sunt graniţele dintre arta profesionistă şi cea amatoristă, con-fuzia dintre ipostaza capodoperei şi cea a făcăturii mediocre sau chiar a eşecului artistic fiind totală… Kitsch-ul inundă… producţia culturală, în contextul unei de-mocratizări totale a statutului artistic... „Creierul cultural este pe cale să se atro-fieze! Orice mesaj artistic provocator, ce solicită zonele superioare ale conştiinţei, deci care presupune un minim efort în recepţie, este din ce în ce mai rejectat“, constată Octavian Nemescu.

CONTA 20. Apărută septembrie 2015. Directorul Adrian Alui Gheorghe: Nu ştiu care sunt demersurile obligato-rii pentru ca Memorialul Victimelor Co-munismului şi al Rezistenţei, alături de fondatorii acestuia, cu precădere scrii-torii Ana Blandiana şi Romulus Rusan, să concureze la Premiul Nobel pentru Pace, o formă de fixare în conştiinţa eu-ropeană a istoriei noastre recente; dar consider că instituţiile care o pot face au o imensă datorie faţă de societatea ro-mânească. În alte pagini: Marius Oprea, Adrian G. Romila, Gellu Dorian, Maria Şleahtiţchi, Sabin Popescu, Petrişor Mi-litaru, D. Pană, Gh. Schwartz, M. Mer-ticaru, N. Boghian, D. Grama. „Poeţi tineri“. Interviu cu Angelo Mitchievici: Stilul impune cred eu o utilizare superi-oară a limbii, o regândire a ei, o experi-mentare a particularităţilor ei, a posibi-lităţilor ei de expresie şi este uluitor să realizezi ceea ce mi s-a părut în acelaşi timp un truism şi o exagerare şi anume că limba este un organism viu. Mi se pare cum nu se poate mai adevărat, iar


stilul stabileşte gradul de elevaţie, spi-ritul limbii, capacitatea ei de a descrie realul dincolo de ceea ce este vizibil şi tangibil. Cuvintele şi întorsăturile de frază ne-au învăţat sentimente noi, nu-anţe, paradoxuri şi străluciri. Stilul este inteligenţa unei limbi… Nu mizez pe gru-puri, ci pe individualităţi... Literatura e o chestiune personală. Interviu cu Gh. Crăciun din 1997. Aurel Dumitraşcu — inedit. „Trei scrisori către Luca Piţu de la Magda Ursache“. „Apoftegme după Cioran“ de Calinic Argeşeanul. „A.L. Zissu: un avangardist mai puţin“ — do-sar de Emil Nicolae.

LIVIU IOAN STOICIU

In memoriam Viorel Ştirbu. Năs-cut în Buciumi, judeţul Sălaj, la 2 octom-brie 1940, absolvent al Facultăţii de Filo-logie a Universităţii din Cluj-Napoca. Lu-crează la Turda ca redactor la ziarul Turda Nouă, director al Teatrului de Stat din Tur-da (1967-1971), apoi este referent la Tea-trul Tineretului din Piatra Neamţ (1971). Stabilit la Bucureşti, va fi redactor la Tri-buna şcolii (1972), secretar literar în cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi Dia-lectologice (1973-1985), redactor principal la Urzica (1985-1987), director la Uniunea Scriitorilor din România (1987-1990) şi redactor-şef la ziarul Viitorul Românesc (1991). În 1992 înfiinţează Editura Viitorul Românesc, unde este director. Debutează la Tribuna, în 1965, cu proză originală, iar editorial cu volumul de schiţe şi povestiri Un septembrie frumos, apărut în 1967. Pu-blică apoi proză apropiată de factura celei poliţiste în romanul Însemnările agentului Adam (1968) şi nuvelele din Urma (1972). Romanele următoare diversifică temele abordate: depersonalizarea şi alienarea omului: Cortegiul (1969), implicaţiile fa-

natismului religios: Canionul (1975). În 1976 apare Marele Sigiliu, un roman mo-numental dedicat revoluţiei române din 1848, care îl are în centrul atenţiei pe Nico-lae Bălcescu şi tovarăşii săi de idei şi fapte. „E o datorie a timpului nostru să ne rescri-em şi istoria adevărată“, scria Mihai Gafiţa în prefaţa primului volum.

„Cartea lui Viorel Ştirbu dă o mare amploare universului care se leagă de lo-cul şi rolul naţiunii române în contextul european, pe de o parte, de puterea popu-lară instaurată prin revoluţie şi preocupată să constituie conştiinţa naţională şi naţiu-nea şi, în sfârşit, de ideea unităţii naţiona-le a românilor. Toate acestea în principal prin Bălcescu, dar nu numai el.“, continuă Mihai Gafiţa. Urmează Pe urmele lui Ale-xandru Ioan Cuza (în colaborare cu Dan Bogdan, 1985) şi volumul de nuvele Ce departe e dimineaţa aceea... (1989). Co-laborează la Tribuna, Steaua, Luceafărul, Viaţa Românească, Vatra, Convorbiri Lite-rare, România literară. Între 1995 şi 2003 publică Moara de Nisip, continuată cu edi-ţia Vămile Damascului sau Moara de nisip şi Moara de vorbe sau Iisus Tămăduitorul, un roman a cărui acţiune se întinde pe mai multe decenii ale istoriei noastre recente, explorând, prin personaje exponenţiale, transformarea societăţii contemporane.

Ciclul Morilor este reunit într-o ediţie nouă – a II-a şi cea definitivă – sub titlul Moara de nisip, vol. 1 şi 2, Editura Verus, Bucureşti, 2009. În 2015 publi-că Scriitori de viaţă lungă, un volum cu caracter memorialistic şi care povesteşte întâmplări cu şi despre scriitori români afirmaţi şi care au făcut carieră în ultima jumătate de secol.

Prin dispariţia lui Viorel Ştirbu, literatura română de astăzi suferă o grea pierdere.


Date post:	03-Jul-2020
Category:	Documents
Upload:	others
View:	5 times
Download:	0 times

AUREL PANTEA › images › pdf › 101_1.pdf · spre Europa nordică, nicidecum spre cele...

Documents