Virtutea dragostei în Noul testament

pg. 1

Cuprins

Virtutea dragostei în Noul TestamentDragostea ca virtute teologică......................................pag.3

Necesitatea iubirii..........................................................pag.5

Păcatele împotriva iubirii creștine…………………...pag.6

Dragostea de Dumnezeu……………………………....pag.8

Dragostea față de dușmani……………………………pag.14

Dragostea în familie…………………………………...pag.16

Dragostea de sine……………………………………....pag.18

Dragostea către stat (patriotismul)…...………………pag.20

Concluzie……………………………………………….pag.24

Virtutea dragostei în Noul Testament

pg. 2

Dragostea ca virtute teologică

Iubirea sau dragostea este virtutea prin care creştinul intră în cea mai strânsă unire cu Dumnezeu, considerându-L drept binele cel mai înalt spre care poate tinde, şi caută din toate puterile sufletului său să împlinească voia Sa cea sfântă (cf. I Ioan 4, 16). La temelia ei, iubirea creştină are iubirea firească, care e o tendinţă de comuniune a sufletului, îndreptată spre o persoană considerată valoroasă în sine. În acest sens, a iubi pe cineva înseamnă a-1 preţuii pentru valoarea pe care o reprezintă şi a intra în comuniune cu el prin dăruire şi împărtăşire reciprocă. în iubirea adevărată predomină tendinţa după bunul dorit numai fiindcă acel bun, e preţios şi valoros în sine. De aceea, orice iubire care are la temelie interese personale, plăceri inferioare, dorinţă de parvenire, porniri afective pătimaşe şi alte asemenea motive, nu este şi nu poate fi iubire adevărată, deoarece iubirea are prin excelenţă un caracter altruist : ea caută şi vrea binele numai pentru valoarea lui proprie.

Dar iubirea înţeleasă astfel nu e numai o stare afectivă sau un sentiment, deoarece în ea e prezentă şi cunoaşterea, precum şi voinţa care tinde şi se îndreaptă spre comuniunea cu persoana pe care o iubim. Aşadar, despre iubirea faţă de Dumnezeu se poate vorbi şi numai ca despre o tendinţă firească a sufletului spre Dumnezeu, prin ea omul putându-se ridica la El ca la creatorul şi susţinătorul său, aşadar ca la binele cel mai înalt. Dar întrucât prin păcatul strămoşesc această tendinţă a slăbit ca urmare a stricăciunii firii omeneşti, ea nu mai poate uni pe om cu Dumnezeu, de aceea, creştinul renăscut ca o făptură nouă are nevoie de o iubire mult mai mare pentru a se putea uni în modul cel mai deplin cu Dumnezeu. Aceasta e iubirea ca virtute teologică. Spre deosebire de iubirea firească, iubirea sau dragostea creştină este puterea harică revărsată în sufletul creştinului prin Taina Sfîntului Botez, prin care simţirea şi voinţa acestuia se îndreaptă spre Dumnezeu, ca spre Binele cel mare, dorind şi căutând din toate puterile sufletului să se unească cu El. Ea este deci un har sau o putere divină dată creştinului de către Dumnezeu, precum spune Sfîntul Apostol Pavel „Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfînt cel ce s-a dat nouă” (Rom. 5, 5). Dar la harul dragostei vărsat în inimile noastre, noi trebuie să adăugăm voinţa, străduinţa şi activitatea noastră de a ne apropia de El şi de a sta totdeauna în unire cu El. Aceasta însă o putem face numai prin împlinirea voii Lui, deci prin împlinirea poruncilor (cf. Ioan 14, 21). În felul acesta iubirea este cea mai mare dintre toate virtuţile creştine (I Cor. 13, 13). După cum spun unii dintre Sfinţii Părinţi, ea e singura virtute creştină, întrucât cel ce o are pe aceasta le posedă pe toate celelalte, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel că „iubirea e plinirea legii” (Rom. 13, 10). Deoarece prin iubire se realizează cea mai deplină unire între creştin şi Dumnezeu, căci „…Cel ce se alipeşte de Domnul un Duh este cu El” (I Cor. 6, ‘117), ea este superioară şi celorlalte două virtuţi teologice, credinţa şi nădejdea, fiindcă acestea se îndreaptă nu atât spre Dumnezeu în Sine, cât spre ceea ce ne vine de la El : adevărurile de credinţă şi mântuirea, în timp ce iubirea se îndreaptă spre Dumnezeu însuşi, îl caută pe El pentru că El este binele cel mai înalt. Fără iubire,

pg. 3

credinţa nu preţuieşte nimic, fiindcă adevărata credinţă e „lucrătoare prin iubire” (Gal. 5, 6), iar nădejdea se ofileşte şi scade. Dar iubirea nu e numai superioară tuturor celorlalte virtuţi, ci e mama tuturor virtuţilor creştine, fiindcă toate celelalte virtuţi capătă viaţă şi dau rod binefăcător numai când sunt luminate şi încălzite de iubire. De aceea, Sfîntul Apostol Pavel dedică iubirii creştine un adevărat imn de preamărire (cf. I Cor. 13). Ar fi greşit însă să se creadă că iubirea de Dumnezeu exclude celelalte feluri de iubire. Iubirea adevărată faţă de Dumnezeu nu numai că nu se opune celorlalte feluri de iubire, ci, dimpotrivă, le cuprinde pe acestea, iar porunca cea mare a iubirii se referă nu numai la iubirea faţă de Dumnezeu, ci, deopotrivă, la iubirea faţă de noi înşine, precum şi la iubirea faţă de aproapele nostru. Aşadar, nu numai că ne este îngăduit să ne iubim părinţii, fraţii, copiii, ori chiar alte creaturi, dar noi, după însăşi porunca iubirii, suntem obligaţi să facem aceasta. Ceea ce opreşte porunca iubirii faţă de Dumnezeu este să nu punem înaintea acesteia nici un fel de iubire, prin urmare ea ne cere ca toate celelalte feluri de iubire să fie subordonate iubirii faţă de Dumnezeu (cf. Matei 10, 37). Deci iubirea faţă de Dumnezeu trebuie să fie aşa de mare şi puternică, încât nici o altă iubire să n-o poată clinti, nimic să nu ne poată atrage spre a ne despărţi de Dumnezeu, într-un cuvânt, ea să stăpînească întreaga viaţă a creştinului, precum spune Sfîntul Apostol Pavel : „Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici ce este acum, nici ce va să fie, nici puterile înălţimii, nici puterile genunii şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de iubirea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostrum” (Rom. 8, 38-39). Rezumând cele mai dinainte, rezultă că iubirea creştină e superioară celorlalte virtuţi creştine prin obiectul ei : Dumnezeu, Care este El însuşi iubire ; (cf. I Ioan 4,8)prin deplinătatea şi roadele ei (cf. Rom. 13, 10) şi prin durata ei, deoarece ea însoţeşte pe creştin şi în viaţa de dincolo, în timp ce credinţa şi nădejdea sunt legate numai de viaţa pământeaseă (cf. I Cor. 13, 8). Ea nu este numai un mijloc, ca celelalte, ci este chiar scop în sine. Obiectul iubirii creştine. Din răspunsul pe care Mântuitorul l-a dat legiuitorului care l-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege (cf. Matei 22, 37-40), se poate vedea că obiectul iubirii creştine este:

în primul rând, Dumnezeu, pe Care trebuie să-L iubim, deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi (cf. I Ioan 4, 19).

în al doilea rând, obiectul iubirii este aproapele nostru, care e în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate al nostru

în al treilea rând propria noastră persoană, căci faţă de noi înşine avem cea mai importantă datorie : aceea de a ne mîntui sufletul (cf. Marcu 8, 36).

De altfel, din însuşi răspunsul Mîntuitorului rezultă că iubirea faţă de aproapele presupune în mod firesc iubirea faţă de noi înşine.

Necesitatea iubiri

pg. 4

Virtutea iubirii este absolut necesară creştinului, fiindcă numai prin ea se poate realiza cel mai înalt scop al său : unirea deplină cu Dumnezeu. Fără iubire nici nu se poate concepe legătura noastră cu Dumnezeu, căci dacă Dumnezeu în esenţa Sa este iubire, noi nu putem sta în legătură cu El decât prin iubire, iar lipsa de iubire înseamnă moartea sufletească a creştinului (cf. I Ioan 3, 14). Deci iubirea e absolut necesară pentru dobândirea vieţii veşnice (cf. Luca 10, 25-28).

Dar iubirea e necesară şi fiindcă ea ne este arătată drept cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască (cf. Matei 22, 36 ş.u.). De asemenea, ea ne este necesară fiindcă ea este cea mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvârşire, precum ne spune Sfântul Apostol Pavel (cf. I Cor. 12, 31).

Roadele iubirii creştine

Iubirea creştină are numeroase efecte sau roade. Dintre acestea mai însemnate sunt următoarele :

I. Bucuria, liniştea şi pacea sufletească, deoarece acela care iubeşte pe Dumnezeu nu mai are nevoie de nici un bun mai înalt pe care să-1 dorească. Roada aceasta poate fi realizată în parte chiar aici pe pământ, dar se realizează în mod deplin în comunitatea sfinţilor în cer (Ioan 15, 11 ; I Cor. 2, 9).

II. Râvna sau zelul în împlinirea voii lui Dumnezeu. Cel ce e pătruns de dragoste creştină se sileşte să se poarte astfel, încât prin faptele sale să realizeze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ (cf. Matei 6, 10). Din râvna sau zelul pentru împlinirea voii lui Dumnezeu rezultă o altă roadă şi anume : ferirea de a păcătui. Precum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este nici un păcat pe care puterea cea mare a iubirii să nu-1 poată arde ca focul.

III. Mântuirea sufletească. Iubirea creştină fiind „plinirea Legii” (Rom. 13, 10), precum şi legătura desăvârşirii, ea e cea mai înaltă şi cea mai deplină dintre toate virtuţile iar după esenţa ei, constituie libertatea spirituală în care nu mai este contrazicere între gând şi fapte, între datorie şi impuls. Astfel, găsind în ea ultimul nostru scop, înseamnă că ea are ca urmare necondiţionată mântuirea sufletului, fiindcă cel ce se uneşte prin iubire cu Dumnezeu e nu numai posesorul desăvârşirii morale, dar în acelaşi timp e şi moştenitorul fericirii veşnice.

Păcatele împotriva iubirii creştine

Şi iubirea, ca virtutea teologică, cunoaşte o creştere dar şi o micşorare şi chiar anulare. Aceasta nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza noastră care nu răspundem chemării lui Dumnezeu şi nu lucrăm cu harul Lui dat nouă în vederea acestei comuniuni. Datoria de a creşte în iubire faţă de Dumnezeu este legată, de asemenea, de

pg. 5

urcuşul duhovnicesc. De altfel, întreaga viaţă a creştinului trebuie să fie un urcuş continuu, chiar dacă sunt anumite căderi, dar acestea trebuie depăşite. Iubirea trebuie adusă la integritatea ei. Pentru aceasta credinciosul trebuie să continue purificarea de patimi şi împodobirea cu virtuţi. Iubirea de Dumnezeu trebuie mărturisită în acte şi slujiri ale iubirii semenului prin care ne menţinem în însăşi iubirea faţă de Dumnezeu.

Ţinând şi de om, virtutea iubirii are adversarii ei veniţi din caracterul alunecos al firii umane. Păcatul este cel mai mare duşman al iubirii. Nu orice păcat poate aduce o diminuare mai mare sau mai mică a iubirii, ci îndeosebi, păcatele grave, păcatele de moarte, care aduc o adevărată răceală şi chiar o pierdere a iubirii faţă de Dumnezeu. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că toate păcatele îşi au sorgintea în acea iubire de sine (φιλαυτεία), egoism care fărâmiţează firea omenească şi oamenii se duşmănesc între ei ca nişte fiare.

a. – Un prim păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu este ura faţă de Dumnezeu; este în acelaşi timp un păcat împotriva Duhului Sfânt, pentru că cele trei virtuţi teologice au fost sădite în om de Duhul Sfânt în apele Botezului. Ura faţă de Dumnezeu poate veni şi din diferite nenorociri sau din frica de pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcat. Adesea, însă ura are la bază egoismul. Ca obiect, ura are o imagine falsă despre Dumnezeu, socotindu-L pe Dumnezeu autorul tuturor nenorocirilor noastre. Ura presupune o învârtoşare a minţii, a inimii şi o identificare cu păcatul.

b. – Un alt păcat împotriva iubirii faţă de Dumnezeu – nepăsarea sau trândăvia faţă de cele duhovniceşti (acedia spiritualis); ea face parte din cele şapte păcate capitale şi se manifestă prin dezgust faţă de cele spirituale, religioase; ea paralizează sufletul în dorinţa lui spre Dumnezeu; este, de cele mai multe ori, consecinţa unei vieţi imorale.

c. – Un alt păcat – sentimentalismul – reduce iubirea faţă de Dumnezeu la un simplu sentiment. Sentimentalismul reduce iubirea la bucurii ieftine, simţuale. Sentimentalismul caută în iubire numai plăcerea ieftină folosindu-se de mijloacele adecvate pentru obţinerea plăcerii; sentimentalismul este o pervertire a iubirii adevărate în care sunt prezente toate cele trei puteri ale sufletului uman. Sentimentalismul se caracterizează ca o alergare după plăceri imediate, vizibile; el este incompatibil cu iubirea faţă de Dumnezeu ca Binele Suprem şi răsplată a unei vieţi virtuoase.

d. – Fanatismul este o credinţă fără iubire, pătimaşă, violentă şi care se impune prin mijloace potrivnice iubirii; este al doilea păcat împotriva Duhului Sfânt, inamic al iubirii faţă de Dumnezeu.

Se pune întrebarea: păcatele împotriva Duhului Sfânt se iartă sau nu ?

Textul clar al Scripturii spune: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie.” (Matei 12, 31-32).

pg. 6

Aceste păcate nu se iartă nu din cauza lui Dumnezeu, ci din cauza omului „pentru că cel ce a pierdut credinţa, nădejdea şi iubirea a rupt comuniunea cu Dumnezeu”. Mântuirea lui ar însemna o violentare a libertăţii lui din partea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu respectă libertatea omului. Nu se iartă pentru că omul nu vrea. Prin conversaţie adâncă aceste păcate se iartă totuşi. Iuda s-a spânzurat pentru că a pierdut nădejdea, dar Sf. Apostol Petru şi-a redobândit calitatea de Apostol mărturisindu-şi greşeala şi căindu-se. Păcatele împotriva Duhului Sfânt se numesc astfel fiindcă cele trei virtuţi teologice împotriva cărora sunt cele şase păcate, au fost aprinse în om de Duhul Sfânt în apele botezului. Cele trei virtuţi teologice se mai numesc şi virtuţi inspirate (insuflate). Virtuţile teologice n-au fost cunoscute de antichitatea greco-romană; a fost cunoscut doar un mănunchi de virtuţi morale – cele patru virtuţi cardinale, dar şi acestea au primit un nou conţinut în Morala creştină.

Virtuţile teologice ilustrează importanţa centrală a relaţiei omului cu Dumnezeu. De aceea, credinţa ca virtute teologică, stă la baza întregului urcuş duhovnicesc, deoarece ea deschide dialogul cu Dumnezeu, constând în răspunsul pozitiv dat de om chemării lui

Dragostea se împarte in mai multe categorii unele rele unele bune cele bune fiind:

Dragostea de Dumnezeu Dragostea față de aproapele Dragostea față de dușmani Dragostea de sine insuși

I Dragostea de Dumnezeu

Iubeste-L pe Dumnezeu asa cum a poruncit El sa fie iubit, iar nu asa cum socot sa Il iubeasca visatorii care se amagesc pe sine.

Nu-ti nascoci tie extaze, nu-ti pune in miscare reverii, nu te aprinde cu flacara materialnica - flacara sangelui tau. Jertfa bine primita de Dumnezeu este smerenia inimii, strapungerea duhului. Cu manie isi intoarce Dumnezeu fata de la jertfa adusa cu nadajduire in sine, cu parere trufasa de sine, de-ar fi jertfa aceasta si ardere de tot.

Trufia pune in miscare nervii, aprinde sangele, starneste inchipuirea, trezeste viata caderii; smerenia linisteste nervii, potoleste miscarea sangelui, nimiceste visarea, omoara viata caderii, desteapta viata in Hristos Iisus.

pg. 7

Ascultarea este" inaintea Domnului "mai buna "decat jertfa, si supunerea mai buna decat grasimea berbecilor", a grait Proorocul catre imparatul israilitean, care indraznise a aduce lui Dumnezeu jertfa nepriincioasa (1 Imp. 15, 22): voind a aduce lui Dumnezeu jertfa iubirii, nu o aduce dupa bunul tau plac, sub o inraurire nechibzuita; adu-o cu smerenie, la vre¬mea si in locul pe care le-a poruncit Domnul.

Locul duhovnicesc, singurul in care ni s-a poruncit a aduce jertfele duhovnicesti, este smerenia. (Pateric. Din spusele Preacuviosului Pimen cel Mare).

Domnul a insemnat trasaturile cele adevarate si vrednice de crezare ale celui ce iubeste si ale celui ce nu iubeste. El a spus: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu. Cel ce nu Ma iubeste nu pazeste cuvintele Mele". (In. 14, 23, 24).

De vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca? Indeparteaza-te de orice fapta, cuvant, gandire, simtire care sunt oprite de Evanghelie. Prin vrajmasia ta fata de pacat, care este atat de urat Atotsfantului Dumnezeu, arata-ti si dovedeste-ti dragostea catre El. Vindeca neintarziat prin pocainta pacatele in care ti s-ar intampla sa cazi din neputinta; cel mai bine este, insa, ca printr-o neslabita luare-aminte la sine, sa nu-ti ingadui nici aceste greseli.

Vrei sa deprinzi iubirea Dumnezeiasca ? Cercetea¬za cu osardie in Evanghelie poruncile Domnului si sileste-te a le plini cu fapta, sileste-te ca sa prefaci virtutile evanghelice in deprinderi, in insusiri ale tale. Se cuvine celui ce iubeste sa plineasca intocmai voia celui iubit.

"Iubit-am poruncile Tale mai mult decat aurul si topazul: pentru aceasta catre toate poruncile Tale m-am , indreptat, toata calea nedreptatii am urat" (Ps. 118 127, 128), spune Proorocul. O asemenea putere este numaidecat trebuincioasa pentru pazirea credinciosiei fata de Dumnezeu. Credinciosia este o conditie de neinlaturat a iubirii. Fara aceasta, iubirea se destrama.

Prin fuga necontenita de rau si prin plinirea statornica a poruncilor evanghelice, in care se cuprinde toata invatatura morala a Evangheliei, ajungem la iubirea Dumnezeiasca. Acesta este mijlocul prin care petrecem in iubirea de Dumnezeu: "Daca veti pazi poruncile Mele, veti ramane in dragostea Mea" (In. 15, 10), a spus Mantuitorul.

Desavarsirea iubirii se cuprinde in unirea cu Dumnezeu; sporirea in iubire este impreunata cu o negraita , mangaiere, desfatare si luminare duhovniceasca. La inceputul nevointei, insa, ucenicul iubirii trebuie sa poarte o lupta crancena cu sine insusi, cu firea sa adanc vatamata: raul care a intrat prin cadere in firea noastra s-a facut pentru ea lege, care lupta si se razvrateste impotriva Legii lui Dumnezeu, impotriva legii sfintei iubiri.

Iubirea de Dumnezeu se intemeiaza pe iubirea de aproapele. Atunci cand se va sterge in tine ranchiuna, sa stii ca te-ai apropiat de iubire. Atunci cand inima ta va fi umbrita de o pace sfanta, plina de har, cu intreaga omenire, sa stii ca esti chiar la portile iubirii. Aceste porti, insa, nu se deschid decat prin Duhul Sfant.

pg. 8

Iubirea de Dumnezeu este un dar al lui Dumnezeu in omul care s-a pregatit prin curatia inimii, a mintii si a trupului pentru primirea acestui dar. Pe masura treptei pregatirii este si treapta darului, pentru ca Dumnezeu este Drept-Judecator si in milostivirea Sa.

Iubirea de Dumnezeu este pe de-a-ntregul duhovniceasca: "ce este nascut din Duh, duh este" (In. 3, 6).

" Ce este nascut din trup; trup este" (In. 3, 6): iubirea trupeasca, nascuta fiind din trup si sange, are insusiri materialnice, stricacioase. Ea este nestatornica si schimbatoare: focul ei depinde in intregime de materie.

Auzind din Scriptura ca Dumnezeul nostru este foc (Evr. 12, 29), ca iubirea este foc, si simtind in tine focul iubirii firesti, sa nu crezi ca este vorba de unul si acelasi foc. Nu ! Aceste focuri sunt potrivnice si se inabusa unul pe celalalt. (Scara, Cuvantul 15). "Sa slujim lui Dumnezeu dupa buna placerea Lui, cu evlavie si cu sfiala: caci Dumnezeul nostru este foc mistuitor". (Evr. 12, 28, 29).

Iubirea fireasca, iubirea cazuta, aprinde sangele omului, ii pune in miscare nervii, ii starneste inchipuirea; iubirea sfanta racoreste sangele, odihneste si sufletul, si trupul, atrage omul launtric la ruga tacuta, il afunda in dulceata smereniei si desfatarii duhovnicesti.

Multi nevoitori, luand iubirea fireasca drept iubire Dumnezeiasca, si-au infierbantat sangele, si-au infierbantat si inchipuirea. Starea de infierbantare se preschimba foarte usor intr-o stare de frenezie (iesire din minti). Cei ce se afla in starea de de infierbantare si frenezie au fost socotiti de multa lume ca oameni plini de har si de sfintenie, iar ei, nefericitii, erau jertfe ale amagirii de sine.

Multi asemenea nevoitori au fost in Biserica Apuseana, incepand din vremea caderii ei in papism, care in chip hulitor atribuie unui om insusiri dumnezeiesti si ii da acestuia o inchinare cuvenita si potrivita numai lui Dumnezeu; multi dintre acesti nevoitori au scris carti din starea lor de infierbantare, in care amagirea de sine extatica li se parea iubire dumnezeiasca si in care inchipuirea lor zdruncinata le zugravea o multime de vedenii care le maguleau iubirea de sine si trufia.

Fiule al Bisericii Rasaritene ! Fereste-te de citirea unor asemenea carti, fereste-te de a urma povetele celor ce s-au amagit pe sine. Calauzindu-te dupa Evanghelie si dupa Sfintii Parinti ai adevaratei Biserici, suie-te cu smerenie la inaltimea duhovniceasca a iubirii Dumnezeiesti prin mijlocirea lucrarii poruncilor lui Hristos.

Sa tii neclintit in minte ca iubirea de Dumnezeu este cel mai inalt al Sfantului Duh, iar omul poate doar sa se pregateasca, prin curatie sn smerenie, pentru primirea acestui mare dar, prin care se schimba si mintea si inima si trupul.

pg. 9

II Dragostea de aproapele

A iubi este o fericire, a ura este un chin.

Toata Legea si prooroci, stau in iubirea catre Dumnezeu si catre aproapele (Mt. 22, 40). Iubirea catre aproapele este calea care duce la iubirea catre Dumnezeu, caci Hristos a binevoit a se imbrăca tainic in fiecare aproape al nostru, iar in Hristos este Dumnezeu ( 1 Ioan).

Sa nu crezi, preaiubite frate, ca porunca iubirii de aproapele a fost prea apropiata inimii noastre cazute: porunca este duhovniceasca, iar pe inima noastra au pus stapanire trupul si sangele; porunca este noua, iar inima noastra - veche.

Iubirea noastra fireasca a fost vatamata de cadere; ea trebuie omorata - Hristos o porunceste - pentru a putea agonisi din Evanghelie iubire sfanta catre aproapele, iubire in Hristos.

Insusirile omului nou trebuie sa fie toate noi; nici o insusire veche nu i se potriveste.

Inaintea Evangheliei nu are nici un pret iubirea aparuta din miscarea sangelui si din simtirile trupesti. Si ce pret poate sa aiba aceasta, atunci cand ea jura, cu sangele aprins, sa-si puna sufletul pentru Domnul, iar peste cateva ceasuri, atunci cand sangele s-a racit, se jura ca nu-L cunoaste ? (Mt. 26, 33, 35, 74).

Evanghelia leapada iubirea ce atarna de miscarea sangelui, de simtirile inimii trupesti. Ea spune: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa si pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". (Mt. 10, 34, 35, 36).

Caderea a supus inima stapanirii sangelui si, prin mijlocirea sangelui, stapanirii stapanitorului acestui veac. Evanghelia slobozeste inima din aceasta robie, din aceasta silnicie, si o aduce sub calauzirea Sfantului Duh.

Sfantul Duh ne invata sa iubim pe aproapele in chip sfant.

Iubirea aprinsa, hranita de Sfantul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii firesti, trupesti, stricate de caderea in pacat. (Scara. Cuvantul 15, cap. 3)."Cel ce spune ca poate avea amandoua aceste iubiri se amageste pe sine insusi", a spus Sfantul Ioan Sca¬rarul (Cuvantul 3, cap.l6).

pg. 10

In ce cadere se afla firea noastra ! Cel care prin fire e in stare de a-si iubi cu aprindere aproapele, trebuie sa-si dea o silinta neobisnuita sa-1 iubeasca asa cum porunceste Evanghelia.

Cea mai inflacarata iubire fireasca se preface cu usurinta in dezgust, in ura neimpacata. (2 Imp. 13,15). Oamenii si-au aratat dragostea fireasca si cu pumnalul. Ce plina de rani e iubirea noastra cea fireasca ! Ce rana adanca e pe trupul ei - impatimirea ! Inima stapanita de impatimire e gata de orice nedreptate, de orice nelegiuire, numai de si-ar indestula iubirea ei bolnavicioasa.

"Cantarul stramb este uraciune inaintea Domnului, iar cantarirea dreapta este placuta Lui" (Pilde 1 1, 1 ). Iubirea fireasca aduce doar cele pamantesti celui iubit al sau; la cele ceresti ea nici nu se gandeste.

Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca Duhul cere rastignirea trupului. Ea se razvrateste impotriva Cerului si a Duhului Sfant: pentru ca se gaseste sub carmuirea duhului viclean, duhului necurat si pierdut.

Sa ne apropiem de Evanghelie, preaiubite frate, sa ne privim in aceasta oglinda ! Privindu-ne in ea, sa lepadam hainele cele vechi in care ne-a imbracat caderea si sa ne impodobim cu vesmantul cel nou pe care ni 1-a pregatit Dumnezeu.

Vesmantul cel nou este Hristos. "Cati in Hristos v-ati botezat, in Hristos v-ati si imbracat". (Gal. 3, 27). "Va veti imbraca cu putere de sus" ( Lc. 24, 49), a spus Domnul despre acest vesmant. Crestinii se imbraca in insusirile lui Hristos, prin lucrarea Atotbunului Duh.

Pentru crestin este cu putinta sa imbrace acest vesmant. "Imbracati-va in Domnul nostru Iisus Hristos si grija de trup sa nu o faceti spre pofte" (Rom. 13, 14), spune Apostolul.

Mai intai, lasandu-se calauzit de Evanghelie, leapada vrajba, mania, osandirea si toate cele ce lucreaza de-a dreptul impotriva iubirii.

Evanghelia porunceste sa ne rugam pentru vrajmasi, sa binecuvantam pe cei ce ne blesteama, sa facem bine celor ce ne urasc, sa iertam aproapelui orice ar face impotriva noastra.

Tu, cela ce vrei sa urmezi lui Hristos, straduieste-te sa plinesti cu fapta toate aceste porunci. Nu e defel deajuns sa citim doar, cu multumire, poruncile evanghelice, si sa ne minunam de inalta duhovnicie pe care acestea o cuprind in sine. Din pacate, multi se multumesc cu asta. Atunci cand vei purcede la plinirea poruncilor Evangheliei, cu indaratnicie se vor impotrivi la aceasta stapanii inimii tale. Acesti stapani sunt starea ta trupeasca, in care te afli supus trupului si sangelui, si duhurile cazute, a caror tara .

Cugetarea trupeasca, dreptatea ei si dreptatea duhurilor cazute iti pretind sa nu te lepezi de cinstea in care te afli si de celelalte foloase pamantesti, iti pretind sa le aperi.

pg. 11

Tu, insa, poarta cu barbatie razboiul cel nevazut dus de Evanghelie, dus de Domnul Insusi.

Jertfeste tot pentru plinirea poruncilor evanghelice. Fara acesta jertfa nu vei putea fi plinitor al lor. Domnul a zis ucenicilor Sai: "Daca cineva voieste sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine". (Mt. 16, 34).

Atunci cand Domnul este cu tine - sa crezi in izbanda: Domnul nu poate sa nu fie biruitor. Cere biruinta de la Domnul, cere-o cu rugaciune si plans statornic. Si va veni pe neasteptate lucrarea harului in inima ta: deodata vei simti prea desfatata incantare a iubirii duhovnicesti fata de vrajmasi. Inca mai ai de luptat ! Inca trebuie sa faci dovada de barbatie ! Uita-te la lucrurile pe care le iubesti: iti plac foarte mult ? S-a legat foarte tare de ele inima ta Leapada-te de ele.

Domnul cere de la tine aceasta lepadare, El, Care a asezat legea iubirii nu ca sa te lipseasca pe tine de iubire si de cele iubite, ci ca tu, lepadand iubirea trupeasca, sa primesti iubirea duhovniceasca, neprihanita, sfanta, care este cea mai mare fericire.

Cela ce a simtit iubirea duhovniceasca va cauta cu scarba la dragostea trupeasca, va privi la ea ca la o schimonosire hada a iubirii. Intrebi cum sa te lepezi de cele ce le iubesti, caci ele au prins, parca, radacini in inima ta ? Spune despre ele lui Dumnezeu: "Acestea, Doamne, sunt ale Tale, iar eu cine sunt ? Zidire neputincioasa, care nu are nici o insemnatate".

"Astazi, inca mai calatoresc pe pamant, inca mai pot fi de folos cu ceva celor iubiti ai mei; maine, poate, voi pieri de pe fata pamantului, si nu voi mai fi nimic pentru ei !".

"Voiesc sau nu voiesc, va veni moartea, vor veni alte cumpene, smulgandu-ma in chip silnic de cei pe care ii socoteam ai mei, iar ei deja nu vor mai fi ai mei. De fapt, nici nu erau ai mei; intre mine si ei era o oarecare legatura; amagindu-ma cu aceasta legatura, eu ii numeam, ii socoteam ai mei. Daca ar fi fost cu adevarat ai mei, ar fi ramas ai mei pentru totdeauna". "Zidirile sunt numai ale Ziditorului: El este Dumnezeul si Stapanul lor. Ceea ce este al Tau Iti dau, Doamne al meu: acestea mi le-am insusit pe nedrept si in zadar".

Pentru ei este lucru mai de nadejde sa fie ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Vesnic, Pretutindenea¬Fiitor, Atotputernic, cu nemarginire Bun. Pentru cel care este al Sau, El este Cel mai credincios, Cel mai de nadejde Ajutator si Acoperitor.

Dumnezeu da omului cele ale Sale: si pentru om oamenii devin "ai sai", vremelnic dupa trup, vesnic dupa duh, atunci cand Dumnezeu binevoieste sa dea omului acest dar.

Adevarata iubire de aproapele se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu, "Ca toti sa fie una", a strigat Mantuitorul lumii catre Parintele Sau, "dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una" (In. 17, 21 ).

pg. 12

Smerenia si incredintarea in voia lui Dumnezeu omoara implinirea trupeasca. Aceasta inseamna ca cea din urma traieste prin parerea de sine si necredinta.

Fa pentru cei pe care ii iubesti ceea ce poti sa faci folositor si ceea ce este legiuit; dar totdeauna sa ii incredintezi lui Dumnezeu - si iubirea ta oarba, trupeasca, nesocotita se va preface, incetul cu incetul, intr-o iubire duhovniceasca, intelegatoare, sfanta.

Iar daca iubirea ta este o impatimire ce se impotriveste legii, atunci s-o lepezi ca pe o uraciune. Atunci cand inima ta nu este libera, acesta este un semn al impatimirii. Atunci cand inima ta este inrobita, acesta este semnul patimii nebunesti, pacatoase. Iubirea sfanta este curata, libera, intreaga in Dumnezeu. Ea este o lucrare a Sfantului Duh, care lucreaza in inima in masura curatirii acesteia.

Lepadand vrajba, lepadand patimirea, lepadandu-te de iubirea trupeasca, afla iubirea duhovniceasca; "fereste-te de rau si fa bine" (Ps. 33, 13).

Da cinstire aproapelui ca unui chip al lui Dumnezeu - cinstire care sa fie in sufletul tau, nevazuta pentru ceilalti, descoperita doar constiintei tale. Faptele pe care le savarsesti sa fie, in chip tainic, pe potriva starii tale sufletesti.

Da cinstire aproapelui, fara sa iei seama la varsta, fara sa faci deosebire intre barbat si femeie, fara sa te uiti la rangul pe care-1 are in lume - si iubirea sfanta va incepe, treptat, sa se faca aratata in inima ta. Pricina acestei iubiri nu sunt trupul si sangele, nu inraurira simturilor, ci Dumnezeu.

Cei lipsiti de slava numelui de crestin nu sunt lipsiti de cealalta slava, pe care au primit-o cand au fost ziditi: ei sunt chipul lui Dumnezeu.

Daca chipul lui Dumnezeu va fi aruncat afara, in vapaia cea cumplita a iadului, si acolo sunt dator sa il cinstesc.

Ce treaba am eu cu vapaia, cu iadul ! Chipul lui Dumnezeu a fost aruncat acolo potrivit judecatii lui Dumnezeu: treaba mea este sa pazesc cinstirea fata de chipul lui Dumnezeu, si prin aceasta sa ma pazesc pe mine insumi de iad.

Da cinstire si orbului, si leprosului si celui bolnav la minte, si pruncului de tata, si raufacatorului, si paganului - cum se cuvine chipului lui Dumnezeu. Ce ai tu cu neputintele si neajunsurile lor ! Ia seama la tine insuti, ca sa nu sufere un neajuns iubirea ta.

In crestin, sa dai cinstire lui Hristos, Care a spus spre povatuirea noastra, si inca va mai spune atunci cand se va hotara soarta noastra in vesnicie: "Ceea ce ati facut unuia dintre acesti frati ai Mei prea mici, Mie Mi-ati facut". (Mt. 25, 40).

Atunci cand ai de-a face cu aproapele sa ai in minte acest cuvant evanghelic si te vei face tainuitor al iubirii de aproapele. Tainuitorul iubirii de aproapele intra prin ea in iubirea de Dumnezeu.

pg. 13

Dar daca socoti ca il iubesti pe Dumnezeu, iar in inima ta traieste un simtamant de neplacere fie si fata de un singur om, sa stii ca te afli intr-o vesnica ama¬gire de sine.

"Daca zice cineva:", graieste Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, "- iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau il uraste, mincinos este... Aceasta porunca avem de la El, ca cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau". ( 1 In. 4, 20, 21 ).

A arata iubire duhovniceasca fata de aproapele este semnul innoirii sufletului prin Sfantul Duh. "Noi stim ca am trecut din moarte la viata", graieste iarasi Cuvantatorul de Dumnezeu, "pentru ca iubim pe frati; cine nu iubeste pe fratele sau ramane in moarte". ( 1 In. 3, 14).

Desavarsirea crestina sta in desavarsita iubire de aproapele. Desavarsita iubire de aproapele sta in iubirea de Dumnezeu, care nu cunoaste desavarsire, intru care nu este sfarsit sporirii. Cresterea in iubirea de Dumnezeu este nesfarsita, pentru ca iubirea este Nesfarsitul Dumnezeu. ( 1 In. 4, 16). Iubirea de aproapele este temelia zidirii iubirii.

III Dragostea față de dușmani

Mergând spre Ierusalim, Învãțãtorul împreunã cu ucenicii Sãi n-au fost primiți ca sã poposeascã într-un sat de samarineni. ”Ucenicii Iacob și Ioan i-au zis: Doamne, vrei sã zicem sã se coboare foc din cer și sã-i mistuie, cum a fãcut și Ilie? Iar El, întorcându-Se i-a certat și le-a zis: Nu știți oare fiii cãrui duh sunteți? Cãci Fiul Omului n-a venit ca sã piardã sufletele oamenilor, ci sã le mântuiascã” (Luca 9, 54-55). ”Cã oricine se mânie pe fratele sãu vrednic va fi de osândã” (Matei 5, 22). ”Cãci mânia omului nu lucreazã dreptatea lui Dumnezeu” (Iacob 1, 10). și iarãși Mântuitorul ne învațã: „Iubiți pe vrãjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vã blestemã, faceți bine celor ce vã urãsc și rugați-vã pentru cei ce vã prigonesc, ca sã fiți fii Tatãlui vostru celui din ceruri” (Matei 44, 45).

Încã din Vechiul Testament se repetã mereu obligația de a iubi pe dușman (Ieșire 23, 4; Levitic 19, 17; Iacob 11, 20) etc. În Noul Testament, mântuitorul face din iubirea dușmanului o poruncã și nu un simplu sfat așa încât iubirea dușmanului este o condiție necesarã pentru a te putea numi fiu al Pãrintelui ceresc. Aceastã poruncã ne îndreaptã spre eliminarea rãului, a dușmãniei, ne conduce pe drumul împãcãrii cu Dumnezeu și spre desãvârșire în credințã. Când Mântuitorul ne cere sã întoarcem și celãlalt obraz (Luca 6, 27) pretinde de la noi rãbdarea iubirii. Nu ni se cere un sentiment de afecțiune fațã de ei, ci o iubire spiritualã.

pg. 14

Pentru a ne desãvârși și a împlini aceastã poruncã lãsatã de Mântuitorul este necesar în primul rând sã ne învãțãm a iubi pe cel ce ne iubește, sã ne învãțãm mai întâi a fi recunoscãtori fațã de binefãcãtorii noștri ca mai apoi sã ne învãțãm a iubi și a rãsplãti cu bine chiar și celor care ne fac rãu și prin aceasta vom tinde spre împlinirea poruncii lãsate de Mântuitorul și spre o dragoste desãvârșitã, însã pentru aceasta, bineînțeles, este nevoie de o adevãratã jertfire de sine. Sf. Apostol Pavel vorbește chiar despre sine când zice: „De aș avea darul proorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice științã și de aș avea atâta credințã încât sã mut munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corint. 13, 2).

Unui creștin adevãrat trebuie sã-i fie proprie firea mai mult a iubi decât a urî și prin aceasta dragostea fireascã îl va înclina spre iertare și nu spre rãzbunare, devenind capabil de a evita conflictele posibile.

Când mânia este pãstratã mult timp în inimile noastre, ea trece în urã și dispreț și chiar de avem intenția de a ne cere iertare și a ne împãca dar amânãm aceasta, cu trecerea timpului împãcarea între cei învrãjbiþi devine tot mai dificilã. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnã: ”Soarele sã nu apunã peste mânia voastrã” (Efes. 4, 26), dacã se iscã vreo ceartã, mânia sã nu dureze peste zi, adicã sã fim gata imediat de a ne cere iertare. Și nu este deloc rușinos, dupã cum le-ar pãrea unora ca primul sã fie gata de împãcare, uni afirmã cã prin aceasta adversarul își recunoaște slãbiciunile sale, alții, însã, vor cãuta cale de împãcare, așteptând ca întâi sã-și cearã iertare adversarul. Sf. Ioan Gurã de Aur ne povãțuiește: ”Dacã vei aștepta ca cel cu care te-ai certat sã vie primul ca sã-și cearã iertare nu vei primi nici un folos, izbânda cea mare o ia de la tine acela, careiese înaintea ta și atrage binecuvântarea spre dânsul. Dacã vei ieși înainte, tu nu iești cel biruit, mai vârtos tu ai biruit mânia, ai stãpânit patima, ai arãtat multa înțelepciune, ai ascultat pe Dumnezeu”.

Spre a supune acestei porunci greutatea de a iubi pe vrãjmași, Mântuitorul întãrește porunca Lui prin exemplul Sãu propriu, suferind lovituri, scuipãri și moarte pe cruce fãrã a cere de la Tatãl Sãu mânia Dumnezeiascã de rãsplatã, ci dimpotrivã se roagã pentru iertarea pricinuitorilor morții Lui: ”Tatã, iartã-le lor cã nu știu ce fac” (Luca 23, 34). Sfântul Întâi Mucenic și Arhidiacon Ștefan se ruga pentru ucigașii sãi care îl ucideau cu pietre: „Doamne, nu le socoti lor pãcatul acesta” (Fapte 7, 10).

Orice creștin trebuie sã tindã spre desãvârșire și cel ce nu are curajul sã împlineascã o lege dumnezeiascã spre a rãsplãti cu bine chiar și celor care le fac rãu devine sãrac sufletește, sufletul sãu fiind tulburat și umplut de mânie poate ajunge într-o stare de isterie și începe a se urî pel însuși.

Sã lepãdãm pãcatul neîmpãcãrii și a rãzbunãrii, sã iertãm din inimã, sã facem bine și celor care ne urãsc și prin aceasta vom dovedi iubirea noastrã faþã de Hristos și ne vom putea numi cu adevãrat ”fii Tatãlui celui din ceruri”: „Întru aceasta vom cunoaște toți cã sunteþi ucenicii Mei, dacã veþi avea dragoste unii fațã de alții” (Ioan 13, 35).

pg. 15

III Dragostea in familie

Dintre toate virtuțile dragostea este cea care constituie temelia familiei creștine. În actul iubirii se dezvăluie taina chipului celui iubit. Cel care iubește întrevede chipul iubitului prin învelișul lumii naturale, iar iubirea este calea care dezvăluie tainei chipul. Cel care iubește știe despre chipul iubitului ceea ce nimeni în lume nu știe. Numai cel care iubește îi cunoaște în mod autentic personalitatea, îi ghicește genialitatea. Prin iubire natura feminină înstrăinată se reunește cu natura masculină, și, astfel, se restaurează imaginea deplină a omului. Referindu-se la iubirea care trebuie să existe între bărbat și femeie în cadrul familiei, și făcând analogie cu relația dintre Hristos și Biserică, Sfântul Apostol Pavel spune:

„Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea. Ca s-o sfințească, curățindu-o cu baia apei prin cuvânt. Așadar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor, cel ce-și iubește femeia, pe sine se iubește, căci nimeni vreodata nu și-a urât trupul său, ci fiecare îl hrănește și-l încălzește precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului lui Hristos, din carnea Lui și din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Astfel și voi, fiecare așa să-și iubească femeia ca pe sine însuși...“ (Efeseni 5, 26-33).

Evanghelia spune că femeia trebuie să se teamă de bărbatul ei, adică să-l respecte, iar bărbatul să-și iubească femeia. În dragoste există respect, și respectul se află în dragoste. Așadar în familie se realizează legătura indisolubilă a iubirii. Iubirea dintre cei doi soți se împlinește atunci când apare copilul, care întregește și totodată îî unește pe cei doi, aducându-le bucuria deplină. Vedem cum în familie se realizează aceeași comuniune de iubire care este întâlnită și în sânul Sfintei Treimi, pentru că modelul desăvârșit de iubire este cel din sânul Sfintei Treimi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dragostea dintre cei doi are ca suport dragostea pentru același Dumnezeu, și o egalitae ontologică venită tot de la el. Egalitatea poate să aibă loc doar în Hristos după ce firea este restaurată. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creștinește, este o șansă de îndumnezeire a omului fără nici cea mai mică scădere, iar acest lucru implică curăție, demnitate, sinceritate.“ Se pare că Sfântul Ioan leagă căsătoria de o tină a firii, dar cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, și nu de ceea ce noi numin în sen juridic taina căsătoriei. E drept că doar în biserică ea poate fi pe deplin trăita, că plenitudinea ei este legată de împărtășirea cu Hristos. Taina este legată și de întruparea Mântuitorului și de realitatea căsătoriei. Prin urmare, singura șansă de a înțelege pe deplin este comuniunea

pg. 16

cu Hristos Mirele prin Biserică-Mireasa, adică de a intra prin experiență în taina legăturii dintre Hristos și Biserică. Cei doi sunt părtași aceleiași viețuiri, care este viața în Hristos. După cum se observă, Sfântul Ioan prezintă sfera de acțiune a bărbatului în paralel strict cu cea a femeii, referindu-se la aceeași capacitate naturală. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Dragostea adevărată se naște din întreaga înțelepciune, iar din aceasta vin mii de bunătăți. Pe celelalte femei să le socotești ca pe niște pietre, știind că după ce te-ai căsători, chiar numai să privești cu ochii neînfrânați la o altă femeie măritată, te faci vinovat de osânda adulterului. Nu este nimic mai de rușine decât un om desfrânat după căsătorie“ . Nu este atât de strânsă legătura între părinți și copii, cum este între creștini și Hristos. Taina căsătoriei este legată de taina Sfintei Treimi, nunta este o prefigurare a tainei întrupării lui Hristos, asta nu inseamnă că dragostea dintre soți nu este tot o taină. Faptul alegoric nu disturge sensul literal, care presupune angajamentul concret de-al iubi pe celălalt. La priceperea tainei întrupării ne ajută trăirea concretă a iubirii aproapelui sub toate aspectele ei, de soție sau soț până la sărac. Conlucrarea și unirea dintre femeie și bărbat ar trebui să fie tot atât de tare și armonioasă ca aceea dintre cap și trup. Femeia, prin dragoste, își depășește statutul de supusă și îl înglobează pe bărbat în sine. Adevărata viață de familie nu se poate trăi dacă nu există o experiență eclesială ca a primilor creștini. Suntem atât de familiști pe cât suntem de liturgici, întrucât Taina Cununiei este nedespărțită de Liturghie și implicit de Euharistie. Ca dovadă, în vechime, Taina Cununiei se săvârșea ca și botezul și hirotonia în cadrul Sfintei Liturghii. Abia starea de nepregătire a mirilor în fața Sfântului Potir a dus la separarea Cununiei de Liturghie. Ca să înțelegem căsătoria trebuie să ne raportăm la dimensiunea ei eclesiologică. Legătura dintre bărbat și femeie are drept model cea dintre Hristos și Biserica.

IV Dragostea de sine

Este a treia îndatorire generală faţă de noi înşine, strâns legată de primele două. Înţelegerea corectă a acestor virtuţi ţine şi de relaţia care există între iubirea de sine, iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele.

Dar ce înseamnă iubirea de sine ? În sens obişnuit şi direct, prin iubirea de sine înţelegem a ne preţui pe noi înşine, dorindu-ne binele şi tinzând numai spre bine; înseamnă a preţui propriile daruri date nouă de Dumnezeu: darurile naturale (zestrea naturală) şi cele supranaturale (zestrea supranaturală).

În iubirea de sine distingem două momente importante:

- lepădarea de sine – de tot ceea ce e păcătos în noi, de predispoziţiile şi deprinderile egoiste;

pg. 17

- alipirea de sine – de fondul curat al individualităţii noastre, de tot ceea ce e bun în noi înşine ca daruri naturale şi daruri harice.

Temeiurile iubirii de sine

Iubirea de sine ca virtute şi îndatorire faţă de noi înşine are următoarele temeiuri:

1. – Primul temei îl constituie tendinţa de păstrare a propriei noastre fiinţe şi a tot ce e legat de fiinţa noastră şi tendinţele de desăvârşire a propriilor noastre daruri fireşti şi supranaturale.

2. – Al doilea temei îl constituie stima de sine; a te iubi pe sine înseamnă în primul rând a te stima ca chip şi asemănare a lui Dumnezeu; cel ce se stimează pe sine îşi datorează şi respectul ce i se cuvine ca chip al lui Dumnezeu.

Opusul stimei de sine şi deci, al iubirii de sine, este a te urî pe tine – aceasta este o monstruozitate. În mod normal, fiecare om ţine la fiinţa sa; fiecare se respectă şi caută să-şi păstreze demnitatea sa de om.

La aceste două temeiuri generale mai pot fi adăugate şi altele: calitatea omului de a fi creat de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; ca chip al lui Dumnezeu omul trebuie să respecte în el acest dat ontologic, să respecte calitatea lui de subiect de relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii şi de subiect responsabil al tuturor actelor sale. Dar omul este şi asemănare cu Dumnezeu, iar asemănarea se dobândeşte prin eforturi multe, persistente şi continue pe linia binelui, cu ajutorul harului divin. Asemănarea înseamnă creşterea tot mai mare a omului în Hristos, participarea omului la viaţa harică a lui Dumnezeu. Această participare cere omului să se preocupe continuu de purificarea de patimi şi creşterea în virtuţi. Cel ce se iubeşte pe sine în mod adevărat alege viaţa, binecuvântarea, libertatea numai pentru bine.

La iubirea de sine ne îndreptăţeşte însăşi iubirea lui Dumnezeu arătată nouă tuturor, fără deosebire de rasă, sex, stare socială, naţionalitate etc. Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). De aici datoria noastră de a ne respecta ca fii ai lui Dumnezeu după har, având în vedere că această calitate am dobândit-o prin lucrarea de răscumpărare a Mântuitorului şi această lucrare ne-am însuşit-o personal şi dinamic prin încorporarea în Hristos ca mădulare ale Bisericii prin Botez, Mirungere şi Euharistie. Calitatea aceasta ne-o menţinem prin stăruirea în relaţia cu Hristos.

Sfântul Pavel spune: „Dumnezeu m-a iubit pe mine şi s-a dat pe Sine pentru mine” (Galateni II, 20). Omul nu este numai obiect al iubirii lui Dumnezeu, ci este şi părtaş, prin har, la viaţa dumnezeiască. Conştiinţa acestei participări sprijină puterile iubirii de sine. Iubirea de sine înţeleasă corect îşi găseşte temei în însăşi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pe Dumnezeu nu-L putem iubi decât cu toată fiinţa. Dar pentru aceasta trebuie să-ţi preţuieşti şi să-ţi aperi tot ceea ce este bun în tine.

pg. 18

Iubirea de sine îşi găseşte o altă rădăcină în iubirea faţă de semeni; pe aproapele nostru trebuie să-l iubim ca pe noi înşine. Măsura iubirii semenului e identică cu cea a iubirii faţă de noi înşine. Iubirea de sine e şi o introducere necesară la iubirea faţă de semeni, în sensul că creează condiţiile necesare ale iubirii aproapelui. Cel ce se iubeşte pe sine cu adevărat îndepărtează de fiinţa sa tot ceea ce îi urăşte fiinţa. A îndepărta întinăciunea din suflet este într-un fel a-ţi deschide fereastra sufletului pentru cei din jur. Că iubirea de sine este o premisă a iubirii aproapelui rezultă din porunca Mântuitorului: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 39).

Dacă iubirea de sine înseamnă strădanie pentru desăvârşirea morală proprie, ea este şi poruncită de Mântuitorul:„Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este”(Matei 5, 48). A te preocupa de desăvârşirea proprie înseamnă deci a te iubi pe tine ca chip al lui Dumnezeu aflat pe drumul unei tot mai mari asemănări cu El.

Mântuitorul n-a formulat nici o poruncă expresă a iubirii de sine pentru că ea e dictată de însăşi firea noastră ca o cerinţă asupra căreia nu este nici o îndoială; în al doilea rând, pentru că iubirea de sine este cuprinsă în însăşi iubirea de Dumnezeu; spune Fericitul Augustin: „Nu poate să nu se iubească pe sine cel ce iubeşte pe Dumnezeu. Mai mult chiar: numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu se iubeşte pe sine” deci, numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu înţelege corect cum trebuie să se iubească pe sine. Mai precizează Fericitul Augustin: „Atunci când a spus: iubeşte pe aproapele ca pe tine însuţi n-a uitat nici iubirea faţă de tine însuţi”, deci a subliniat-o.

Limitele iubirii de sine

Foarte adesea, iubirea de sine este pândită de degradarea ei, de opusul ei, anume iubirea de sine ca patimă, ca viciu. Pentru ca ea să nu devină viciu sau o adorare de sine, iubirea de sine implică anumite limite indicate de însăşi individualitatea proprie. Orice om nu trebuie să se înstrăineze de misiunea încredinţată lui de Dumnezeu şi să nu cunoască eşecul imposibilului (Romani 12, 3).

A doua limită a iubirii de sine este dată în iubirea faţă de Dumnezeu, care are totdeauna primat faţă de iubirea de sine. Persoana umană tinde în mod firesc după Dumnezeu, este teonomă şi teocentrică. Credinciosul are conştiinţa că aparţine lui Dumnezeu; atunci când această conştiinţă se degradează, individul cade în patima egoismului. Iubirea de sine trebuie mereu încadrată în iubirea faţă de Dumnezeu şi inspirată din ea. Numai acela se iubeşte pe sine cu adevărat, care iubeşte pe Dumnezeu. Cu cât ne iubim mai mult pe noi înşine, cu atât mai mult iubim pe Dumnezeu. Deschiderea sufletului pentru iubirea de Dumnezeu nu slăbeşte cu nimic iubirea faţă de noi înşine, ci din iubirea faţă de Dumnezeu fiecare ins ia putere să se iubească corect şi să-şi dăruiască sieşi binele care mântuieşte, nu binele legat de faţa alunecoasă a acestei lumi.

A treia limită a iubirii de sine este cuprinsă în obligaţia de a iubi pe semeni. Credinciosul trăieşte în relaţia cu una sau mai multe persoane, nu izolat (Romani 12, 4-

pg. 19

5). Cel ce se iubeşte pe sine nu trebuie să se iubească în dauna iubirii semenului. Iubirea faţă de semeni este o limită şi un corectiv adus iubirii faţă de noi înşine. Fiecare dintre noi simte că este avizat la ajutorul semenilor săi şi are conştiinţa necesităţii dăruirii sale către unul şi către mai mulţi şi conştiinţa că cei de lângă el i se pot dărui şi are nevoie de dăruirea lor. Omul simte nevoia să dăruiască altuia deoarece simte în el lipsa confirmării sale de către un altul. Această lipsă îşi are rădăcina în însuşi caracterul comunitar-sobornicesc al fiinţei şi vieţii noastre. Dăruirea de către un altul nu este o sărăcire, ci o confirmare şi o îmbogăţire reciprocă. Orice dăruire către altul se întoarce ca o dăruire a altuia pentru tine. Cei ce se iubesc cu adevărat simt această împreună îmbogăţire şi creştere în iubire.

A patra limită a iubirii de sine este dată de însăşi păcătoşenia noastră. Înclinarea spre păcat şi înjugarea omului cu păcatul aduce o degenerare a iubirii de sine, căci n-are nimic comun lumina cu întunericul, iubirea cu ura. Păcătoşenia proprie ne indică faptul că nimeni nu trebuie să rămână la sinea proprie şi fiecare trebuie să-şi depăşească îngustimile. Pentru aceasta fiecare trebuie să fie capabil să scoată din sine tot răul.

Deci, iubirea de sine creşte şi se dezvoltă mult, dar poate să şi descrească şi chiar să înceteze ca virtute, devenind o patimă care înrobeşte sinea proprie.

V Dragostea catre stat ( patriotismul)

Patriotismul este iubirea de patrie, deci iubirea de pământul ţării, iubirea de popor, iubirea de viaţa cea nouă, pe care o construieşte poporul. Ne iubim pământul ţării şi admirăm frumuseţile lui. Iubim acest pământ, echilibrat, armonios în înfăţişarea lui. În centrul ei stă cununa maiestuoasă a munţilor, ce înconjoară Transilvania, cu piscuri semeţe, cu coaste îmbrăcate în păduri străvechi; munţii se domolesc în culmile din ce în ce mai mici ale dealurilor cu păşuni şi livezi, iar dealurile se potolesc în şesurile întinse spre Dunăre şi Mare. Iubim pământul acesta cu pâraiele repezi de munte, care se unesc în râuri, adunate în Dunărea cea mare, care îşi revarsă apele în Marea Neagră. Iubim cerul, ce se bolteşte luminos peste ţară şi revarsă căldura solară binefăcătoare, vraja nopţilor cu lună, ploile roditoare peste ogoare. Iubim pământul ţării nu numai pentru frumuseţile lui, ci şi pentru bogăţiile lui, bogăţii pe care le ascunde înăuntru sau le poartă la suprafaţă. Îl iubim, pentru că pretutindeni este urma vredniciei unui popor, care e stăpân peste frumuseţile şi bogăţiile ţării şi le foloseşte pentru sine. Îl iubim, pentru urmele din trecut, cetăţi, mânăstiri, castele, case etc., care mărturisesc despre

pg. 20

strămoşii noştri. Îl iubim mai mult pentru noile construcţii, care îi dau o frumuseţe nouă şi îi valorifică bogăţiile: uzine, hidrocentrale, oraşe şi cartiere noi, case de cultură, aşezăminte filantropice, biserici etc. În toate vedem puterea creatoare a poporului nostru talentat şi harnic, care schimbă ţara, care îşi plăsmuieşte o patrie frumoasă.

Iubirea de pământul ţării, de frumuseţile şi de bogăţiile lui, de ceea ce a creat poporul pe acest pământ, sălăşluieşte şi în inima credinciosului. El nu este un dezrădăcinat, ci are rădăcinile fiinţei lui spiritual – trupeşti în solul patriei. El are în Sfânta Scriptură exemple de ataşament faţă de ţară, care îi oferă şi temeiuri ale credinţei pentru iubirea de pământul ţării. Pentru credincios, la motivele naturale de iubire de ţară se adaugă credinţa că pământul e un dar al lui Dumnezeu, că în frumuseţile lui se răsfrânge frumuseţea divină, că bogăţiile lui sunt o binecuvântare dumnezeiască. El preamăreşte pe Dumnezeu pentru toate acestea şi este mândru de ţara sa, aşa cum este ea, aşa cum o transformă mereu poporul. El se simte chemat de Dumnezeu şi de popor să nu stea pasiv, în pură admiraţie, ci să conlucreze cu toţi fiii patriei ca aceasta să fie mai frumoasă. Porunca divină este: ,,Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul” (Fac. 1, 28). Cunoaştem cât de legaţi erau de ,,ţara sfântă” israilitenii Vechiului Testament, cât de profund era dorul după ea la cei ce erau duşi în captivitatea babilonică şi cât de puternic e întipărită prezenţa ţării acesteia în toate paginile Vechiului şi Noului Testament. Mântuitorul Însuşi admiră munţii, dealurile, câmpiile cu crini, cerul, râurile, marea Galileii, pustia Carantaniei, localităţile etc., de care se simte legat. Iar Sfinţii Apostoli poartă pretutindeni unde se duc imaginea ţării şi a celor ce s-au întâmplat acolo (căci oriunde ar călători omul, el poartă în inimă pământul ţării şi dorul după ea). Sfinţii Părinţi, deasemenea, preamăresc frumuseţile naturii din ţara lor şi sunt legaţi de pământul patriei.

Patriotismul este iubirea de popor, de comorile materiale şi spirituale ale poporului. De aici iubirea faţă de limba poporului, de cultura lui, de tradiţiile lui înaintate etc. Limba poporului este limba maternă, pe care am învăţat-o în casa părintească, în care am auzit prima dată exprimată dragostea mamei şi ne-am exprimat dragostea faţă de părinţi, limba prin care am luat contact cu cultura poporului şi cu a altor popoare. Ea ne-a deschis sufletul spre universul spiritual al poporului propriu şi al omenirii întregi. Iubim valorile materiale, create prin munca poporului pentru bunăstarea tuturor. În ele vedem capacităţile şi vredniciile oamenilor, care stăpânind natura, pun forţele naturii în slujba progresului economic şi social. Iubim cultura, făurită de popor şi de creatorii din diferite domenii (ştiinţă, tehnică, artă, literatură etc.), legaţi de popor. Fiecare popor îşi are specificul spiritual. El creează o cultură, care poartă pecetea acestui specific. Prin acesta el aduce contribuţia sa proprie, contribuţie originală, la cultura omenirii întregi, la progresul cultural mondial. Contribuţia aceasta constituie un titlu de mândrie pentru orice cetăţean care îşi iubeşte poporul, îşi iubeşte patria. Iubim tradiţiile progresiste, tradiţiile patriotice ale poporului, întruchipate în lupta lui pentru apărarea independenţei, pentru eliberarea de sub asuprirea externă, în răscoalele lui, în luptele lui împotriva asupririi interne (feudale, burgheze, comuniste) şi pentru libertate şi o viaţă mai bună. Preţuim pe eroii, pe conducătorii, pe savanţii,

pg. 21

artiştii, literaţii etc. legaţi de popor, care au luptat împreună cu poporul şi au slujit şi slujesc prin opera lor – prin acţiunea lor – interesele poporului. Suntem mândri că acest popor şi-a cucerit libertatea şi îşi făureşte acum o viaţă nouă.

Credinciosul nu este înstrăinat de popor şi de cuceririle lui istorice, ci e fiu al poporului, devotat poporului şi năzuinţelor lui, participând activ la lupta şi munca poporului. El îşi iubeşte poporul. Exemplu de iubire de popor are în Sfânta Scriptură, în epoca patristică, în trecutul Bisericii noastre. În Vechiul Testament profeţii, începând cu Moise, sunt în slujba poporului, iar Macabeii conduc lupta poporului împotriva asupritorilor. Mântuitorul spune că e trimis pentru ,,casa lui Israel” (Mt. 15, 24), este înconjurat de popor, ale cărui suferinţe şi nevoi vrea să le înlăture, şi îşi alege ucenicii din oamenii simpli. El doreşte mântuirea poporului (Mt. 10, 6; 15, 24; Lc. 19, 43-44). Sfinţii Apostoli se consideră fii ai poporului. Sfântul Apostol Pavel îşi iubeşte aşa de mult poporul, încât nu numai că nu-i aduce o învinuire pentru prigonirile ce le-a suferit, ci îşi exprimă dorinţa de a se jertfi pentru el (Fapte 28, 19; Rom. 9, 2-3). Trimiţând pe ucenici să propovăduiască Evanghelia la ,,toate popoarele” şi dându-le prin pogorârea Duhului Sfânt darul de a grăi în limbile acelora, Mântuitorul a recunoscut poporul cu limba şi cultura lui, ca o realitate permanentă. Chiar şi în viaţa veşnică sunt amintite popoarele şi limbile (Mt. 28, 19; Apoc. 7, 9).

Poporul – din punct de vedere al credinţei – este o realitate istorică, temeinicită însă şi pe voia lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca omenirea să apară ca o mare familie de popoare, fiecare popor având specificul său şi rostul său în cadrul acestei familii. De aceea, voia lui Dumnezeu este ca fiecare să aparţină unui popor, să-şi iubească poporul şi să lucreze pentru propăşirea lui. Evanghelia însăşi s-a propovăduit în limba poporului, care a devenit astfel – pentru credincioşi – ,,limba sfântă”, limba cărţilor sfinte.

Sfinţii Părinţi, ca oameni şi creştini, au trăit şi ei sentimentul iubirii de patrie şi au luptat pentru binele acesteia. Astfel, Fericitul Augustin defineşte patria ,,mama noastră” şi zice că ,,patria trebuie să stea mai presus de părinţi”. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ,,Nimic nu-i mai plăcut decât patria”. Sfântul Isidor Pelusiotul aprobă războiul de apărare a patriei şi a dreptăţii ca fiind legitim şi necesar. Sfinţii Părinţi au predicat supunerea faţă de autorităţi. Tertulian apără pe creştini de acuzaţia de a nu fi buni cetăţeni, dovedind că ei sunt chiar cei mai buni, cei mai corecţi şi cei mai loiali cetăţeni. De asemenea, Sfinţii Părinţi au combătut energic abaterile de la datoriile patriotice. Fericitul Augustin afirmă: ,,Crima împotriva patriei cuprinde în ea singură pe toate celelalte”.

Credincioşii şi slujitorii Bisericii noastre sunt devotaţi fii ai patriei. La aceasta îi îndeamnă nu numai legătura cu pământul ţării şi legătura cu poporul, ci şi însăşi credinţa, însăşi învăţătura creştină. Mântuitorul ne spune: ,,Daţi cezarului ce e al cezarului” căci stăpânirea este de sus, iar Sfântul Apostol Pavel afirmă că ,,stăpânirea este de la Dumnezeu” şi îndeamnă la împlinirea tuturor datoriilor cetăţeneşti, nu din frică, ci din conştiinţă (cf. Mt. 22, 21; Rom. 13, 1-7; Tit 3, 1-2; I Tim. 2, 1-2). Evanghelia

pg. 22

Domnului ne arată că libertatea, egalitatea şi frăţietatea sunt atribute fireşti ale oamenilor, pentru că libertatea ţine de fiinţa noastră spirituală, pentru că toţi suntem urmaşii lui Adam şi fii ai aceluiaşi Părinte ceresc, deci fraţi întreolaltă. Ea cere ca în viaţa omenească să stăpânească iubirea, dreptatea şi pacea, ca fiecare om să fie eliberat de mizerie şi întuneric, să muncească şi astfel să se bucure de bunurile materiale şi spirituale necesare pentru dezvoltarea lui, ca fiecare popor să trăiască în pace şi prietenie cu celelalte popoare, să beneficieze de libertate şi egalitate şi de viaţă fericită. Aceste principii morale creştine îndreptăţesc şi îndeamnă pe creştini să sprijine munca poporului, care construieşte societatea fără exploatare şi exploatatori, paşnică, îmbelşugată şi fericită.

Patriotismul este iubirea de patrie, care cuprinde într-un întreg realitatea complexă a pământului natal, a poporului şi a orânduirii pe care şi-o făureşte poporul. Patriotismul acesta este un patriotism conştient şi activ. El angajează toate forţele individului în slujba patriei, se referă la toate sectoarele de activitate şi însufleţeşte poporul întreg, fiind un necontenit izvor de creaţie pentru oameni. El este un patriotism conştient, pentru că poporul e stăpân pe destinele sale şi singur îşi construieşte viaţa cea nouă. E un patriotism activ, pentru că el nu se limitează la cuvinte, la sentimentalism ineficient, la contemplarea pasivă a frumuseţilor patriei, ci – înrădăcinat adânc în suflet – se manifestă în faptă, în acţiune nestăvilită pentru ca patria să devină prosperă, frumoasă, fericită. De aceea, întreaga fiinţă şi toate forţele sunt consacrate binelui comun. Orice ar face, fie un lucru mare, fie un lucru mic, oriunde s-ar găsi, cetăţeanul lucrează însufleţit de iubirea profundă de patrie, care îl îndeamnă să pună mai presus de interesele sale interesele patriei, să fie gata de orice jertfă pentru binele poporului.

Concluzie

În înțeles larg, dragostea este năzuința omului spre tot ce este bun și frumos sau vrednic de dorit. Această năzuință este sădită de Însuși Dumnezeu în firea omului, la creare, și de aceea se numește dragoste firească. În temeiul acestei năzuințe, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul său, Socotindu-L Bunul său cel mai mare.

Dar cum, prin păcatul strămoșesc, firea omului a fost slăbită în puterile ei, numai cu dragostea firească omul nu poate lucra nimic pentru mântuirea sa, căci spune Mântuitorul: ,,fără Mine nu puteți face nimic”(Ioan 15,5).

pg. 23

De aceea pentru mântuirea sa, creștinul are neapărată nevoie de dragostea care să lucreze cu putere de sus, adică de dragostea suprafirească, de dragostea creștină sau de dragostea ca virtute teologică.

Dragostea creștină este puterea dumnezeiască revărsată prin Sfânta Taină a Botezului în sufletul creștinului, prin care acesta are năzuința adâncă și curată către Dumnezeu, Bunul său cel mai înalt, dorește din toate puterile sufletului unirea cu El și are voința hotărâtă de a împlini voia Lui atotsfântă, jertfind în caz de nevoie, orice bun pământesc.

Dragostea creștină este de la Dumnezeu( I Ioan 4,7) și este dată omului în dar, precum spune Sfântul Apostol Pavel: ,,Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”(Rom.5,5).

Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul și sufletul tuturor virtuților creștine, fiindcă toate celelalte virtuți trăiesc cu adevărat și rodesc binefăcător în viața creștinului numai când sunt luminate și încălzite de dragostea arzătoare a dragostei. Adevărul acesta îl arată atât de minunat Sfântul Apostol Pavel în acel drept numit ,,imn al dragostei creștine”, pe care-l găsim în capitolul al 13-lea din Epistola I către Corinteni:

,,De-aș grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. Și de-aș avea darul proorociei și toate tainele le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește… Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”(I Cor. 13,1-3,13).

Astfel, dragostea este mai presus de toată știința și cunoștința, este mai mare chiar decât celelalte două virtuți teologice: credința și nădejdea. Fără puterea dragostei, credința slăbește, căci credința ,,este lucrătoare prin dragoste”(Gal. 5,6), iar nădejdea se ofilește și scade mereu.

Așadar, adevărata dragoste creștină trebuie să fie:

1) Fiască,nu din teamă de pedeapsă, nici pentru un folos oarecare ci, precum fiul își iubește părintele său, așa să iubească și creștinul pe Dumnezeu, Care este Părintele Ceresc al tuturor (I Ioan 3,1);

2) Deplină, adică să cuprindă, cum s-a spus, toate puterile sufletului, încât tot ceea ce facem să fie spre slave lui Dumnezeu. ,,De aceea, ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți”( I Cor.10,31);

3) Puternică și statornică,mergând chiar până la moarte. Căci dacă Dumnezeu, din Dragoste față de oameni, Și-a jertfit pe Unicul Său Fiu pentru mântuirea lor, apoi și dragostea acestora față de Dumnezeu trebuie să fie fără de margini și să nu se schimbe

pg. 24

niciodată. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia? Precum este scris: <<Pentru Tine suntem omorâți toată ziua; socotiți am fost ca niște oi de junghiere.>>Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi , nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nici o altă făptură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru”(Rom.8,35-39);

4) Vie și lucrătoare, adică să pătrundă cu adevărat cugetul și voia creștinului și să arate prin fapte de binefacere față de cei din jurul său.Citim în Sfânta Scriptură: ,,Să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta și cu adevărul”( I Ioan 3,18); și ,,De Mă iubiți, păziți poruncile Mele”(Ioan 14,15), spune Mântuitorul. Înzestrată cu astfel de însușiri, de bună seamă, dragostea produce roadele cele mai de preț pentru sufletul și viața credinciosului

pg. 25

Bibliografie „Despre iubirea creștină” de Larchet Jean-Claude editura Sophia tradusă de

Marinela Bojin 2010. „Taina iubirii” de Paul Evdokimov tradusă de Gabriela Moldoveanu. „Sfânta Scriptură” varianta Anania

pg. 26