MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

Catedra „Ştiinţe penale”

Teza de licenţăAspectele medicale ale practicii

judiciare.

Tanatologie medico-legală

A elaborat:

Varta Ana

specialitatea: Drept, zi

Conducător ştiinţific:

Petru OSTROVARI

Doctor în medicină,

Conferenţiar universitar

Chişinău 2014

CUPRINSINTRODUCERE………………………………………………………….......3

1. ASPECTELE MEDICALE ALE PRACTICII JUDICIARE.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ............................................................5

1.1. Privire gnoseologică asupra morţii................................................................5

1.2. Caracteristicile fiziopatologice ale stărilor terminale....................................8

1.3. Etapele morţii...............................................................................................11

1.4. Sindroame tanatologice................................................................................14

1.5. Semnele cadaverice......................................................................................15

1.6. Problemele medico-legale ale stărilor terminale..........................................17

1.7. Reacţia vitală propriu-zisă............................................................................21

1.8. Probleme de tanatoetică................................................................................28

2. CLASIFICAREA MEDICO-LEGALĂ A MORŢII..................................31

2.1. Moartea violentă...........................................................................................31

2.2. Moartea neviolentă.......................................................................................31

2.3. Moartea suspectă de a fi violentă.................................................................32

2.4. Semnele morţii..............................................................................................33

3. ASPECTELE MEDICAE ALE PRACTICII JUDICIARE ÎN

LEZIUNILE MECANICE................................................................................42

3.1. Schema de descriere a leziunilor corporale..................................................45

3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale......................................46

3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane....................47

3.4. Identificarea obiectului vulnerant.................................................................48

4. EXAMENUL MEDICO-LEGAL AL CADAVRELOR............................50

4.1. Cercetarea cadavrului la faţa locului............................................................50

4.2. Cercetarea medico-legală a cadavrului.........................................................55

4.3. Cercetarea cadavrului la moarte violentă şi subită.......................................57

4.4. Identificarea cadavrului................................................................................60

CONCLUZII......................................................................................................67

2

BIBLIOGRAFIE...............................................................................................69

INTRODUCERELucrarea de faţă este prezentată pe baza unei vaste bibliografii

contemporane, referitoare la aspectele medicale ale practicii judiciare şi

tanatologiei medico-legale.

Tanatologia medico-legală sau patologia medico-legală morfologică

studiază aspectele legate de moarte (felul morţii, cauzele morţii, etapele morţii

etc.). Preocuparea esenţială a acestui sector medico-legal este centrată pe

examinarea externă şi internă a cadavrului în caz de moarte violentă, subită şi

identificarea cadavrului.

Această lucrare a fost mereu reînnoită şi completată nu numai cu noi

cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, dar şi cu noi viziuni asupra tanatologiei medico-

legale.

Interdisciplinitatea se conjugă cu necesitatea unei abordări diferite a vastei

problematici specifice acestei ştiinţe, corespunzător celor două categorii de

specialişti cărora astfel de lucrări le sunt adresate: medici şi jurişti.

Din acest punct de vedere, această lucrare se remarcă printr-o notă de

originalitate şi se împarte în următoarele compartimente: primul compartiment

“Aspectele medicale ale practicii judiciare. Tanatologie medico-legală” în care

se aruncă o privire gnoseologică asupra morţii, se fac caracteristici

fiziopatologice ale stărilor terminale la fel se determină criteriile morţii cerebrale

şi descrierea etapelor instalării morţii (agonia, moartea clinică, moartea

biologică). Tot aici se dau sindroamele tanatologice, semnele cadaverice,

problemele medico-legale ale stărilor terminale, reacţiile vitale propriu-zise,

reacţiile postvitale şi problemele de tanatoetică.

În partea a doua a lucrării “Clasificarea medico-legală a morţii” se

vorbeşte despre moartea violentă, neviolentă şi moartea suspectă de a fi violentă,

se determină semnele negative de viaţă, semnele pozitive precoce de moarte şi

semnele pozitive tardive de moarte.

În această lucrare a fost inclus şi un capitol special privind aspectele

medicale ale practicii judiciare în leziunile mecanice. Autorul cu o deosebită

competenţă tratează schema de descriere a leziunilor corporale, capacitatea

activităţii voluntare în leziunile mortale, determinarea autoleziunilor celor

produse de alte persoane şi identificarea obiectului vulnerant.

3

Ultimul capitol ”Examenul medico-legal al cadavrelor” este suplinit

printr-o tratare pe larg a carcetării cadavrelor la faţa locului, cercetarea medico-

legală a cadavrelor, cercetarea cadavrelor la moartea violentă, la moartea subită

şi identificarea cadavrelor.

Împărţirea capitolelor în felul următor, abundă în abordări originale ale

problematicii acestei întrebări, cum ar fi descrierea semnelor negative de viaţă şi

a semnelor pozitive de moarte, aspecte de importanţă mare azi în chirurgia

transplantelor de organe şi a modificărilor induse de factorii secundari.

4

1. ASPECTELE MEDICALE ALE PRACTICII JUDICIARE.

TANATOLOGIE MEDICO-LEGALĂ

Tanatologia (Tanatos- zeul morţii, frate cu Morfeu, zeul viselor) se ocupă

cu studiul fenomenelor ce preced instalarea morţii şi a fenomenelor ce succed

instalării morţii. Studiul stărilor terminale, a stărilor intermediare dintre viaţă şi

moarte, consecinţă a coexistenţei fenomenelor vitale cu cele letale, interesează

cu precădere reanimatologia care, cunoscând mai bine fenomenele

tanatogeneratoare a putut lupta mai eficace pentru susţinerea funcţiilor vitale cât

şi medicina legală în ceea ce priveşte diagnosticul real de moarte, cunoaşterea

cauzelor şi patogeniei morţii ca şi a evoluţiei fenomenelor postmortale, pentru

diagnosticul retrospectiv de dată a morţii. Sub aceste beneficii, tanatologia

include mai multe preocupări ca tanatoetiologia (studiul cauzei morţii),

tanatopatogenia (a mecanismelor morţii), tanatomorfologia (a leziunilor produse

de stările terminale), tanatocronologia (a evoluţiei fenomenelor cadaverice),

tanatoprofilaxia (morţii precoce, nemotivate), tanatoterapia (reanimarea din

stările terminale), tanatopraxia (conservarea artificială a cadavrelor) sau chiar

etnotanatologia, ca studiu a obiceiurilor şi ritualurilor legate de moarte ce a mers

până la transformarea morţii violente într-un eveniment sacru, de acordare de

sens şi semnificaţie unui fenomen absurd, ca acest tip de moarte. 1

1.1. Privire gnoseologică asupra morţii

Dacă viaţa se caracterizează prin metabolism, autoreproducere,

autoreînoire, autoreglare homeostatică, reactivitate şi evolutivitate, moartea

reprezintă încetarea acestor funcţii esenţiale.

În natură, moartea se impune, în primul rând, ca un fenomen necesar.

Dispariţia indivizilor răspunde unei nevoi evolutive în scopul de a face loc altor

combinaţii genetice mai favorabile evoluţiei speciilor şi care cresc potenţialul

adaptativ al acestor specii, asigurând variabilitatea şi progresul lor. Sub acest

aspect, Hegel spunea că moartea reprezintă triumful speciei asupra individului.

Cu alte cuvinte, diferenţierea şi specializarea speciilor s-a făcut cu preţul morţii,

singurul sens al vieţii în natură fiind evoluţia sa. În nemurire, evoluţia, evident,

1 Baciu Gh., Medicina legală, Chişinău, 1995

5

că nu ar fi posibilă. Moartea a avut deci un rol esenţial în favorizarea evoluţiei

speciilor, fiind utilă speciilor. Ea s-a impus ca o formă de selecţie naturală şi ca

un fenomen adaptativ în evoluţia materiei vii. Într-un pasaj ştiinţific, filosoful

P.P.Negulescu spunea 2:

“Materia vie este în sine nemuritoare. Moartea a apărut în evoluţia

materiei vii ca un fenomen de adaptare, fiind necesară pentru dezvoltarea

materiei vii pe pământ în cele mai bune condiţii pentru progresul lumii

organice. Dacă astăzi am ajuns să fim ceea ce suntem, a fost numai cu preţul

morţii naturale. Dacă moartea n-ar fi apărut este foarte probabil că omenirea

n-ar fi existat iar pământul ar fi rămas acoperit numai de organisme

monocelulare. Moartea a fost tot atât de utilă pentru evoluţia umanităţii ca şi

viaţa”.

Moartea nu reprezintă altceva decât trecerea materiei dintr-o stare în alta,

pierderea capacităţii de autoreînoire prin metabolism, condiţionând pierderea

tuturor celorlalte funcţii şi trăsături vitale. Specializarea celulară a adus moartea

ca necesitate şi negaţie a vieţii, ca antiteză sau mod de a fi al existenţei umane

caracterizată prin autocreaţie, autoconservare şi autodistrugere.

Deşi ca fenomene opuse, moartea şi viaţa apar ca două laturi

interdependente în evoluţia materiei vii în natură, în organismul viu moartea

întrecându-se cu viaţa iar imediat după moarte, viaţa coexistând încă cu

fenomenele letale. Faptul că în organismul viu se produc fenomene letale

(eritrocitul trăieşte 120 zile, epiderma 30 zile, leucocitele 13 zile, mitocondria 8

zile, apreciindu-se că în 8 ani se primeneşte întreaga materie vie a unui

organism) a făcut să se afirme că moartea este pregătită de o viaţă sau că a trăi

înseamnă de fapt a muri.

Dar dacă evoluţia individului e limitată în timp, viaţa în sine este infinită

şi acest caracter ţine de capacitatea de reproductibilitate a ADN-ului, în acest

sens, ca şi reproducerea sau naşterea, moartea apărând ca un fenomen natural,

firesc, moartea violentă, prematură şi nemotivată evolutiv fiind nefirească,

nenaturală. O astfel de constatare deschide calea luptei conştiente pentru viaţă

prin lărgirea graniţelor vieţii şi prin folosirea raţională a vieţii.

De aici decurge o altă constatare gnoseologică şi anume aceea că, dacă

existenţa este un hazard al naturii, un accident, atunci acestui hazard trebuie să-i

dăm o semnificaţie, în acest fel fiind determinaţi să adoptăm o atitudine

2 Ander Z., Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1980

6

culturală faţă de moarte, pentru a face viaţa mai bogată în împliniri. Este această

constatare un îndemn la folosirea mai raţională a vieţii deoarece s-a pus că

natura a inventat moartea tocmai pentru a îmbogăţi viaţa. A vorbi de moarte

înseamnă a vorbi de sensul vieţii, spunea Malraux, moartea apărând ca o

scadenţă în afirmarea creaţiei şi binelui în viaţă. Sub acest aspect, moartea

conferă omului conştient de ea, un privilegiu de a deveni o fiinţă autentică,

sensul vieţii fiind acela de asigurare a perenităţii în conştiinţa semenilor şi

urmaşilor. Moartea fizică, individuală sau ontologică, nu poate fi înfrântă decât

prin creaţie. Numai opera lăsată impunându-se ca o revanşă contra morţii şi prin

aceasta moartea fiind capabilă să transforme viaţa în destin. Dacă omul ar fi fost

nemuritor sau inconştient, nu şi-ar mai fi pus problema sensului vieţii, altfel,

fiind muritor, prin acest sens a înlocuit evoluţia sa biologică, limitată în timp, cu

evoluţia culturală, nelimitată în timp şi spaţiu. Pretinsa sau inevitabila teamă de

moarte, conştiinţa morţii, a adus dorinţa supravieţuirii după moarte prin creaţia

lăsată, dorinţa contribuţiei şi după moarte la progresul umanităţii prin această

creaţie. Nu teama de moarte ci teama de a nu fi realizat ceva în viaţă, ceva util

pentru omenire, pentru progresul său, trebuie să fie realitatea preocupărilor

legate de acest eveniment terminal, mai ales astăzi când, de la groaza morţii

individuale se infiripă şi se trece la o angoasă a morţii filogenetice, a speciei,

prin riscurile atomice care o ameninţă. A crea este deci a trăi de două ori.

Filosoful Titu Maiorescu, rector al Universităţii ieşene, spunea: 3“Adevărul trăieşte dar gânditorul moare. Din această cauză nu există o

persistenţă personală după moarte ci numai viaţa eternă a adevărului. Dar nu

numai adevărul este nemuritor ci şi celelalte valori general umane care

constituie esenţa speţei umane. Ele nu sunt individuale ci universale. Numai în

măsura în care contribuim la descoperirea sau săvârşirea acestor valori,

participăm la nemurire. Promovând aceste valori, individul se depăşeşete pe

sine şi interesele sale egoiste. Obţinem nemurirea dau nu prin simpla noastră

existenţă ci prin opera noastră, prin lupta pentru adevăr, bine şi frumos.

Prin participarea la aceste valori general umane trăim în conştiinţa

semenilor noştri. Cine n-a reuşit să lase la moartea sa nimic spiritual omenirii,

cine a trăit fără să ţină cont de general, cine a murit fără să lase altă amintire

decât amintirea sensorială este mort pe vecie. Căci numai adevărul general-

valabil face parte din fluxul continuu al nemuririi. Numai acela care a reuşit să

ajungă la acest flux, numai acel ce s-a scăldat în undele acestui flux va fi purtat

3 Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura Junimea, Iaşi, 1979

7

de valuri prin spaţiile şi prin toate timpurile în portul veşniciei.

Nu încercaţi să suprimaţi moartea din această lume ci răul care iyvorăşte

din lume, răutatea şi ignoranţa oamenilor, căci tocmai acest rău este cel mai

groaznic.

Moartea naturală, moartea care este rezultatul deplinei dezvoltări a vieţii,

nu este un rău. În societate răul constă în moartea care este o consecinţă a

nevoii, a viciului şi a crimei, a neştiinţei şi a brutalităţii. Această moarte

înlăturaţi-o din lumea voastră sau încercaţi măcar să o limitaţi cât mai mult cu

putinţă.

Aşa grăieşte raţiunea către oameni”.

În acest fel, reprezentările despre moarte apar ca stoice în antichitate,

tenebroase în evul mediu şi ştiinţifice astăzi, prin cele mai sus expuse.

1.2. Caracteristicile fiziopatologice ale stărilor terminale

Fenomenul fiziopatologic cel mai caracteristic al stărilor terminale este

anoxia care cuprinde, în mod gradat, toate ţesuturile şi organele. La lipsa de

oxigen, ţesuturile au o rezistenţă diferită, condiţionată de vechimea lor

filogenetică. Creierul, mai ales straturile 3-5 din scoarţa cerebrală, ca structurile

cele mai recente filogenetic apar şi cele mai sensibile la lipsa de oxigen fiind

primele excluse din viaţă. Deşi creierul reprezintă 2% din organism, el primeşte

22% din oxigenul corpului pentru metabolismul glucozei, faptul evocând

nevoile sale crescute de oxigen care condiţionează moartea sa precoce, în 3-5

minute, faţă de musculatura striată ce rezistă 30 minute la lipsa de oxigen,

musculatura netedă ce rezistă 2 ore, celulele germinale 10 ore etc. În creier, 5/6

din energie se eliberează prin fosforilare oxidativă 8 de unde sensibilitatea

crescută a creierului la hipoxie 9 şi 1/6 prin glicoliza anaerobă, ca mecanism

filogenetic mult mai vechi şi de apărare faţă de hipoxie. Ori, rezistenţa celulei

nervoase la hipoxie se exprimă toamai prin capacitatea sa de a continua glicoliza

în anaerobioză, mecanism filogenetic mai vechi pe seama căruia creierul

supravieţuieşte 3-5 în stările terminale. Anoxia cerebrală terminală se manifestă

clinic prin convulsii şi comă până la decerebrare, cu tăcere electrică constantă

sau reversibilă iar morfologic printr-o stare vasal-anoxică cu liza neuronilor fără

neuronofagie.

Rezistenţa diferită a ţesuturilor la lipsa de oxigen condiţionează o a doua

caracteristică fiziopatologică a stărilor terminale şi anume moartea ca proces. În

mitologia greacă, Tanatos era reprezentat cu o lumânare ce se stingea treptat,

8

ceea ce lasă loc interpretării că şi cei vechi aveau o imagine asemănătoare

despre moarte ca producându-se în timp. Cei vechi vorbeau de chinul de-a nu

muri deodată, moartea instantanee, brutală, ce siderează toate funcţiile vitale

deodată, fiind excepţională ca în catastrofe grave, inhibiţii bulbare, unele morţi

subite etc. În general, mai ales în cazuri patologice, moartea se produce în timp,

structurile şi organele rezistând pe seama celor cu structuri filogenetice mai

rezistente la lipsa de oxigen şi deci mai vechi. Deşi nu pot exista legi specifice

de cronologie a excluderii organelor din viaţă, frecvent, când cordul încetează

primar, creierul nu supravieţuieşte peste 3, după care survine autoliza neuronilor

iar subiectul mai vede şi are gândire coerentă doar maximum 5-8 secunde iar

când scoarţa cerebrală încetează primar, cordul îşi poate continua activitatea ore

sau chiar zile, datorită rezistenţei sale crescute la lipsa de oxigen. În general,

moartea cerebrală survine în primul rând, după care urmează moartea vegetativă

şi apoi cea tisulară.

Realitatea morţii ca proces o probează atât existenţa fenomenelor letale

din timpul vieţii cât îndeosebi existenţa unor fenomene vitale după încetarea

funcţiilor vitale. Astfel, după moartea creierului, cordului şi plămânului, unele

celule supravieţuiesc, uterul fiind capabil de contracţie, glandele sudoripare fiind

excitabile până la 5-6 ore, leucocitele migrând din capilare, celulele germinale

fiind capabile de fecundare 10-15 ore etc. Pe acest decalaj privind moartea în

timp a ţesuturilor şi organelor, a celulelor şi organitelor lor, se bazează eforturile

reanimatologiei de inversare a fenomenelor terminale, în sensul de asigurare a

rezistenţei organismului pe seama proceselor mai vechi filogenetic şi de

readucere la viaţă a proceselor mai recente filogenetic, primele excluse din viaţă.

Din realitatea morţii ca proces decurge o altă caracteristică fiziopatologică

a stărilor terminale şi anume specificul de “sucombare”, de excludere din viaţă,

a fiecărui organ vital, care, în concepţia trepiedului vital a lui Bichat, include

creierul, cordul şi plămânul. Creierul se exclude din viaţă prin epuizarea

proceselor metabolice de utilizare anaerobă a glucozei, ce nu pot depăşi 3-5

minute. 4

Cu alte cuvinte, în stările terminale, creierul supravieţuieşte pe seama

proceselor de glicoliză anaerobă, mult mai vechi filogenetic şi care, prin durata

lor maximă de 5 minute, definesc de altfel şi durata morţii clinice cerebrale.

După 5 minute, apariţia leziunilor în nucleul celulelor, conferă caracter

4 Desmarez J., Manual de medicină legală, Bruxelles, 1968

9

ireversibil morţii. Cordul poate muri primar sau secundar morţii creierului,

printr-o asistolie consecutivă a bradicardiilor sinusale, progresive, din cadrul

vagotoniilor stărilor terminale sau alteori, blocurilor atrioventriculare,

inhibiţiilor, bolii nodulului sinusal etc., dar mai frecvent,sfârşeşte printr-o

fibrilaţie ventriculară consecutivă heterogenităţii, excitabilităţii sale din

ischemii, exces de catecolamine etc., cu intrarea în funcţiune a unor focare

ectopice, mai rezistente la lipsa de oxigen şi cu propagarea tangenţială şi nu

radiară a excitaţiei.

Din caracteristica fiziopatologică a morţii ca proces decurge necesitatea

stabilirii momentului morţii. Dacă moartea, cum s-a spus este făcută din mai

multe morţi ale organelor şi se petrece în timp, o întrebare legitimă se referă la

momentul morţii întregului organism sau a organului ce caracterizează şi

defineşte moartea organismului. Tehnicile actuale de reanimare, prin

posibilitatea realizării supravieţuirii artificiale şi prin estomparea limitelor dintre

viaţă şi moarte, au readus în mod acut în discuţie problema momentului morţii, a

morţii organului ce caracterizează moartea organismului. S-a admis că moartea

creierului, în cazul nevoii de recoltare de organe unice pentru transplante, poate

echivala cu moartea întregului organism, deoarece, moartea sa reprezintă

moartea relaţiilor sociale (omul este o fiinţă socială), pierderea unităţii

biopsihosociale a self-ului, orice supravieţuire viscerală în afara supravieţuirii

creierului fiind aidoma unei culturi de celule. Diagnosticul de moarte cerebrală

implică, drept criterii tanatologice, examene clinice (are activitate la stimuli,

comă, abolirea deglutiţiei), EEG (traseu plat prin monitorizare de 42 ore),

angiografice (absenţa circulaţiei cerebrale), radioizotopice (lipsa de captare a

tecneţiului-99), metabolice (diferenţa de concentraţie a oxigenului la dozare

jugulo-carotidiană), morfologice (umbre celulare şi autoliză la biopsia

creierului) sau ultrasonografice (absenţa ecourilor cerebrale).

Moartea creierului mijlociu este atestată de absenţa reacţiilor pupilare la

lumină, a punţii cerebrale, de absenţa reflexelor corneene şi oculo-vestibulare iar

a măduvei de apnee, deşi reflexele medulare pot rămâne mult timp funcţionale,

îngreunând astfel “diagnosticul tehnologic” de moarte a trunchiului cerebral. De

menţionat că în situaţia administrării de sedative, în intoxicaţii, hipotermie sub

32C sau la copii, aceste criterii devin aleatorii şi suscită prudenţă în interpretarea

lor. Astfel, savantul Landau, după ce a stat 44 zile în comă depăşită cu traseu

EEG plat, şi-a revenit odată cu întreruperea reanimării şi a luat premiul Nobel.

În afara nevoilor de recolatre de organe unice pentru transplante sau a

10

supravieţuirii artificiale, momentul morţii va fi definit de moartea întregului

organism, pentru a se evita acuzele de forţare a morţii, de evitare a considerării

cuiva ca muribund şi nu ca decedat. În situaţia necesităţii investigaţiei

necroscopice, aceste acuze pot deveni acute, motiv pentru care, realitatea morţii

organismului va fi evocată de apariţia semnelor cadaverice semitardive ce dau

certitudinea morţii. În caz contrar, ca şi în cazul necropsiei neavizate sau a

mutilării cadavrului, putându-se invoca profanarea de cadavre prevăzută de

art.319 c.penal.

Realitatea morţii ca proces aduce în discuţie problema fazelor morţii.

Dacă moartea se produce în timp graţie rezistenţei diferite a ţesuturilor şi

organelor la lipsa de oxigen, atunci rezultă că procesul morţii se desfăşoară în

mai multe faze, a căror cunoaştere devine importantă pentru aprecierea juridică a

momentului prelevării de organice unice, al evitării unor inhumări precipitate în

caz de moarte aparentă şi al aprecierii răspunderii faţă de actele proprii efectuate

în fazele iniţiale ale instalării morţii. Filosofii vorbeau de o moarte relativă, a

agoniei şi morţii clinice, şi o moarte absolută ireversibilă ce corespunde morţii

biologice. Alţii au vorbit de o moarte psihologică a aspiraţiilor sociale, a eului şi

alta biologică, a informaţiei genetice din nucleul celular.

1.3. Etapele morţii

Fiind un proces în evoluţia individului, în drumul spre contopire cu

entitatea primordială, moartea parcurge mai multe etape sau faze evolutive până

la instalarea morţii definitive (absolută sau totală); acest lucru permite că

aserţiunea „moartea este făcută din mai multe morţi” să fie acceptată, ceea ce

ridică problema stabilirii organului vital principal a cărui încetare funcţională să

fie echivalentă cu moartea individului.

Pornind de la teoria trepiedului vital al lui Bichat, care considera că ,,se

poate muri prin creier, inimă sau plămân", s-a observat că 5:

- ,,moartea cordului" (prin stop cardiac sau prin fibrilaţie ventriculară)

este, de regulă, secundară morţii cerebrale;

- ,,moartea plămânului" survine după moartea creierului şi a inimii (numai

uneori precede moartea inimii).

Astfel, s-a ajuns la concluzia că ,,moartea creierului" poate fi considerată

criteriul principal al moţii organismului uman (luat ca întreg).

5 Ungureanu S., Medicina legală, Chişinău, 1999

11

Criteriile clinice - pun în evidenţă pierderea completă a vieţii de relaţie şi

a vieţii vegetative. Acestea sunt 6:

- starea de inconştienţă completă;

- imobilitatea absolută şi atonia musculară completă.

Instituirea măsurilor de protezare cardio-circulatorie şi respiratorie după

mai mult de 5 minute poate readuce la viaţă un “cadavru care respiră”.

Agonia („viaţa redusă”) este o etapă premergătoare a morţii, o etapă de

„luptă” (de la grecescul agon-luptă) în care fenomenele tanatologice se impun în

faţa celor biologice, în consecinţă, se constată diminuarea funcţiilor vitale

(cardio-circulatorie şi respiratorie) şi alterarea până la dispariţie a funcţiilor

vieţii de relaţie.

Agonia a fost considerată 7:

- „o toropeală nedesluşită care cuprinde gândirea şi nu poate hotărî clipa

exactă când eul, sub altă formă, îşi continuă existenţa” (Nevral);

- „o zbatere a vieţii în ghearele morţii” (E.Cioran);

- „o stare în care se observă slabe licăriri de viaţă” (D.Dermengiu).

1. Fazele agoniei sunt:

- euforică sau de preagonie; individul prezintă o stare de excitaţie psiho-

motorie (mişcări dezordonate) este neliniştit, uneori logoreic, cu respiraţie

rapidă şi superficială (tahipnee), dar regulată;

- de „privire fixă”apar transpiraţii reci, cianoza extremităţilor, respiraţia

devine neregulată, pulsul slab etc.;

- de imobilitate, când extremităţile se răcesc şi simţurile dispar progresiv

(primul dispare văzul, iar ultimul auzul).

2. Formele agoniei în funcţie de tipul tulburărilor de conştienţă sunt

descrise:

- agonia conştientă sau lucidă, când individul este prezent în mediu, poartă

conversaţii, îşi urmăreşte parametrii funcţionali: puls, ritm respirator etc.

- agonia inconştientă sau delirantă, cu exprimări incoerente, halucinaţii

etc.;

- agonia alternantă, în care perioadele de luciditate alternează cu cele 6 Beliş V. – Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism, Editura Medicală, Bucureşti, 19887 Ibidem

12

delirante (într-o astfel de perioadă W.A.Mozart a văzut omul care i-a comandat

Requiem-ul).

Dată fiind existenţa tulburărilor psihice, agonicii sunt consideraţi

iresponsabili pentru faptele sau actele antisociale comise.

În materie civilă (testament, donaţii, adopţii, căsătorii etc.), actele

încheiate au valoare legală dacă se poate demostra ştiinţific de către expertul

medico-legal că, în momentul redactării/semnării acelui document, persoana

respectivă avea discernământul necesar înţelegerii semnificaţiei şi consecinţelor

gestului său, acest fapt este posibil în urma efectuării unei expertize medico-

legale psihiatrice.

3. Durata agoniei – intervalul de la debut până la încetarea funcţiilor

vitale (cardio-circulatorie şi respiratorie) şi debutul morţii clinice. În funcţie de

cauza care a determinat decesul pot exista agonii:

- lungi (ore, minute) – în boli cronice, hemoragii interne etc.;

- scurte (minute, secunde) – în asfixii mecanice, intoxicaţii (paration,

cianuri etc.);

- absente, cum este cazul zdrobirilor de organe vitale.

Moartea clinică este o altă fază a morţii a cărei durată e variabilă după

fiecare organ vital, în raport de capacitatea lor de a vira metabolismul spre

anaerobioză (3 minute pentru creier, minute şi chiar ore pentru cord, pulmon

etc.). Sub hibernare, durata sa poate creşte. Moartea clinică exprimă o abolire a

funcţiilor organului fără moartea sa celulară, de unde şi numele de vita minima.

Frecvent, revenirea din starea de moarte clinică se soldează cu sechele, mai ales

neuropsihice, iar procentele mari raportate de readuceri din moarte clinică,

probabil că nu au fost în realitate stări de moarte clinică.

Moartea biologică corespunde alterărilor nucleului celular, care îi dă şi

caracter ireversibil, alterarea citoplasmei fiind încă reversibilă.

Formele clinice particulare ale stărilor terminale se referă la moartea

aparentă, viaţa vegetativă şi supravieţuirea artificială. Moartea aparentă

corespunde unei deprimări profunde a funcţiilor vitale ale creierului (comă,

areflexie), cordului (lipsa pulsului, colaps) sau respiraţiei (superficiale) ce fac

dificilă perceperea lor, mai ales clinică, putând crea erori asupra diagnosticului

de realitate a morţii. Este ceea ce autorii vechi exprimau prin aceea că “uneori

nimic nu seamănă mai mult cu viaţa decât moartea”. Angoasa morţii aparente şi

a înhumării într-o astfel de stare a fost o preocupare la Freud, R.M.Rike,

Petraica, Ceaikovski, Dostoievschi etc. Şi foarte probabil că, legat de ritualurile

13

funerare, bocetul avea funcţia de trezire dintr-o moarte aparentă.

A fost descrisă încă din antichitate de Platon, Plutarch şi mai apoi de

Diderot, A.Pare, Larey etc. Realitatea sa constatată clinic sau necroptic (mai

frecvent prin schimbarea poziţiei cadavrului în sicriu la exhumare), urcă la o

frecvenţă de 27 000 cazuri în sec.XIX în Anglia, mai ales în marile epidemii, la

400 pe an în prezent în Italia, la 1/800 înhumări în USA, la 1/10 din cadavrele

soldaţilor americani exhumaţi din Franţa după cel de-al doilea război mondial.

Intuită şi descrisă în literatura lui F.A.Poe sau mai recent de G.Garcia

Marquez 8:

“Cu câteva clipe în urmă era fericit de propria-i moarte pentru că se

credea mort. Pentru că un mort poate fi fericit de situaţia sa iremediabilă. Dar

un om viu nu se poate resemna la gândul că va fi îngropat de viu. Totuşi,

membrele sale nu răspundeau la comenzi. Nu se putea exprima şi de aceea îi

era groază, cea mai mare groază din viaţa şi din moartea sa. Îl vor îngropa de

viu. Iar el va putea să simtă acest lucru. Să fie conştient în clipa în care vor

închide sicriul. Să simtă golul corpului suspendat pe umerii prietenilor, în timp

ce neliniştea şi disperarea vor creşte cu fiecare pas al procesiunii”.

Moartea aparentă este astăzi o realitate medicală, mai ales în caz de

intoxicaţii, electrocuţii, hipotermie, epilepsie, anemii, inhibiţii diverse,

deshidratări neglijate etc., fapt ce obligă la o constatare instrumentală a încetării

funcţiilor vitale pentru a justifica abandonarea efortului de reanimare şi la

constatarea apariţiei semnelor cadaverice semitardive după 6-12 ore, pentru a

justifica o intervenţie necroscopică şi apoi o înhumare.

Viaţa vegetativă corespunde unei come depăşite, de obicei cu moarte

cerebrală, dar cu menţinerea spontană în viaţă a funcţiilor cardiace şi pulmonare.

Supravieţuirea artificială corespunde unei come depăşite cu menţinerea

funcţiilor vitale în viaţă prin aparatură medicală de tipul respiraţiei asistate,

peace-maker-ului pentru cord, dializei extrarenale etc. În unele situaţii,

întreruperea acestor mijloace de reanimare sub diagnosticul de moarte cerebrală

a fost compatibilă cu menţinerea în viaţa vegetativă a cordului şi pulmonului,

fapt ce a derutat nu numai pe legislatori dar şi pe medici.

1.4. Sindroame tanatologice

În aprecierea cauzei morţii, frecvent, plecând de la leziune, medicul

8 Beliş V., Tratat de medicină legală, vol.I, II, Bucureşti, 1995

14

trebuie să-şi reproducă decursul fenomenelor tanatogenetice din partea organelor

vitale, în scopul de a se apropria ştiinţific de mecanismul morţii, ori, deseori,

acest mecanism devine esenţial în calificarea unui gen de moarte şi în aprecierea

unor probleme judiciare consecutive.

Sistemul nervos central îşi încetează funcţiile prin comă de origine

cerebrală sau extracerebrală (a cărei etiologie medicul trebuie să o cunoască în

amănunţime) sau prin şoc, ca adevărata “hemoragie” a sensibilităţii, produs fie

prin excitarea extero sau interoceptorilor sau în mod mixt.

Aparatul cardiovascular sfârşeşte prin sincopă (expresie a unei anoxii

cerebrale cu abolirea funcţiilor vegetative, ori de câte ori debitul cardiac scade

sub 40%, ca în cazul sincopei vasodepresive, cardiace, sinocarotidiene,

cerebrale, din drop attak etc.), în general a sincopelor de etiologie reflexă,

anoxică sau hemoragică sau prin colaps ca o consecinţă a deprimării circulaţiei

prin multitudinea cauzelor cunoscute.

Respiraţia sfârşeşte printr-o insuficienţă respiratorie de obicei periferică,

consecutiv unor variate afecţiuni şi stări, şi concretizată în pulmonul de şoc cu

edem, atelectazie şi infarcte ca în arsuri, traumatisme, inhalaţii de gaze, sindrom

Mendelson etc.

1.5. Semnele cadaverice

Cunoaşterea semnelor cadaverice ca şi a succesiunii lor se impune ca o

importantă problemă medicală din care decurge, deseori, suspiciunea sau

realitatea morţii, cauza morţii, data morţii şi poziţia bolnavului în momentul

morţii etc.

Semnele cadaverice precoce se impun ca nişte semne negative de viaţă şi

constau în lipsa de percepere a funcţiei organelor vitale, lipsa reflexelor, bătăilor

cordului, tensiunii arteriale, respiraţiei, constatate îndeosebi instrumental (EEG,

EKG). 9

Semnele cadaverice semitardive, de această dată, ca semne pozitive de

moarte includ:

Răcirea cadavrului – ce se face în general cu 0,1 C/h (dar cu mari variaţii

în funcţie de temperatura corporală, de deces şi de temperatura mediului

ambiant) şi prin aceasta, are aptitudinea de a estima data morţii.

Deshidratarea cadaverică locală ce ia aspectul plăcii pergamentate, mai

ales acolo unde tegumentele sunt subţiri (nu trebuie confundată cu excoriaţiile)

9 Moraru I. – Anatomie patologică, Editura Medicală, Bucureşti, 1980

15

poate fi şi generală (mumifierea naturală a celor spânzuraţi şi bine ventilaţi de

aer după moarte).

Lividităţile cadaverice apar după câteva ore 3-5 de la deces şi sunt

maxime la 24 ore (ca pete cadaverice produse prin căderea sângelui în părţile

declive, în virtutea gravitaţiei, după moarte şi care au o evoluţie în timp sub

aspectul zonelor topografice de apariţie, modificării poziţiei lor, cu schimbarea

poziţiei cadavrului, dispariţiei sau nondispariţiei la vitropresiune, a culorii etc.),

având aptitudinea de a oferi evidenţe pentru realitatea morţii, data morţii, cauza

morţii şi poziţia cadavrului în momentul morţii. Aşa de exemplu: culoarea roză a

lividităţilor atrage atenţia asupra unei intoxicaţii cu CO, iar situarea lor pe partea

ventrală, asupra căderii victimei cu faţa în jos imediat după moarte şi rămânerii

un timp în această poziţie. Lividităţile ce se constituie şi pe organele interne nu

trebuie confundate cu late leziuni agonale sau vitale.

Rigiditatea cadaverică se constată printr-o înţepenire a articulaţiilor care

începe cranio-caudal şi dispare în aceeaşi ordine, existând şi multiple variaţii de

la această lege. Fenomenul corespunde descompunerii ATP-ului după moarte cu

creşterea vâscozităţii actomiozinei şi se instalează după 3 ore, fiind generalizată

în jurul a 12 ore şi apoi dispărând în mod progresiv de la articulaţia temporo-

mandibulară până la cea tibiotarsiană. Constatarea rigidităţii cadaverice permite

a rezolva problema datei morţii (în raport de cronologia instalării sale), a

realităţii morţii, a cauzei morţii (contemporană cu decesul şi generalizată de

exemplu în intoxicaţiile cu stricnină şi absentă sau întârziată în intoxicaţiile cu

ciuperci, în tratamentele prealabile cu antibiotice etc.) cât şi a preocupărilor

victimei în momentul decesului (spasmul cadaveric poate permanentiza mâna pe

un obiect avut sau pus în mână în momentul decesului). Formele particulare de

rigiditate se referă la spasmul cadaveric al mâinii pe un obiect, mai ales în

situaţia morţilor rapide prin interesarea trunchiului cerebral (ex. Prezenţa

pistolului în mână în împuşcarea capului) şi rigiditatea cataleptică similară

decerebrării din fiziologie, când lezarea trunchiului cerebral produce o rigiditate

generalizată în opistotonus odată cu instalarea morţii.

Fenomenele cadaverice tardive includ autoliza (proces fermentativ,

produs sub influenţa enzimelor şi cunoscut şi în timpul vieţii, unele organe ca

medulara suprarenalei, creierul, mucoasa gastrică, medulara rinichiului intrând

precoce în autoliză şi creind dificile probleme de diagnostic diferenţial cu

distrofiile vitale, mai ales pentru nespecialişti) şi putrefacţia (fenomen microbian

ce începe în intestin şi printr-o fază gazoasă şi apoi lichidiană ce duce la topirea

16

progresivă a ţesuturilor, în raport de rezistenţa lor, până la descompunerea în

totalitate a materiei vii şi reintrarea ei în ciclul evoluţiei naturale a materiei în

univers). Tratamentele prealabile cu antibiotice întârzie fenomenul de

putrefacţie, în timpul căreia se pot produce şi evenimente curioase cum ar fi

circulaţia postumă (reliefarea desenului venos cutanat prin împingerea sângelui

la periferie sub influenţa gazelor de putrefacţie) şi naşterea în sicriu (naşterea

după moarte sub influenţa aceloraşi gaze).

Modificările cadaverice conservatoare includ mumifierea naturală, în

soluri nisipoase, ce antrenează sucurile cadaverice şi permit deshidratarea

cadavrului, adipoceara (în solurile argiloase sau în apă, când macerarea pielii

lasă în contact grăsimea subcutanată, care, în contact cu sărurile din apă produce

un fenomen de saponificare), congelarea (în îngheţurile polare sau prin instalaţii

frigorifice), lignifierea (în terenuri cu turbă) sau chiar pietrificarea (ca în cenuşa

vulcanică). În creiere lignifiate de 7500 ani s-au evidenţiat fragmente de ADN,

mitocondrii etc. Aceste fenomene conservatoare constituie „ultime servicii

aduse de moarte vieţii”, deoarece necropsia, nelimitată de nici o astfel de stare,

poate aduce servicii utile ideii de adevăr.

1.6. Problemele medico-legale ale stărilor terminale

1. Criteriologia morţii reale cerebrale sau a întregului organism se bazează

pe tehnicile expuse, medicul având obligaţia, prin lege, a constatării, propriis

sensibus, a decesului sub aspectul realităţii morţii şi a depistării urmelor de

violenţă lezionale.

2. Validitatea actelor încheiate în stare de preagonie şi agonie, mai ales

civile (donaţii, succesiuni, testamente, contracte, etc,) se bazează pe

reconstituirea retrospectivă, din documente medicale autentice, a felului agoniei.

Dacă se reconstituie în mod peremptoriu că agonia a fost conştientă, se poate

aprecia că decedatul a avut reprezentarea conţinutului şi consecinţelor actelor

sale, că a avut discernământ şi actul este deci valid.

3. Condiţiile prelevării de organe pentru transplante se justifică drept un

act umanitar, de a face moartea utilă vieţii, cu precizarea că ţesuturile se pot

dona de persoanele în viaţă, dar organele unice se recoltează numai după moarte,

de la cadavru.

După legislaţie (Legea 3/1978 şi ord.Ministerului Sănătăţii), prelevarea de

organe umane şi ţesuturi (art.131) se poate face numai în scop terapeutic

(interesul ştiinţific fiind subiacent celui terapeutic), în afara tranzacţiilor (deci nu

17

pecuniar ci umanitar). Se interzice prelevarea de la minori şi persoane lipsite de

discernământ (art.133), iar recoltarea de la decedaţi se face numai dacă moartea

biologică a fost confirmată medical şi există consimţământul membrilor familiei,

în ordinea stabilită de lege. Criteriile morţii biologice stabilite prin Ordinul

Ministerului Sănătăţii se referă la necesitatea stabilirii morţii creierului printr-un

traseu EEG plat de minimum 12 ore, cu excepţia intoxicaţiilor, deceselor prin

frig, a deceselor la gravide, de către o altă echipă decât cea care efectuează

transplantul. 10

Deontologia medicală interzice a se da consimţământul din viaţă pentru

asemenea prelevări după moarte (pentru a nu slăbi încrederea în efortul

procedurilor medicale) iar legea interzice prelevarea dacă persoana s-a opus din

timpul vieţii sau s-ar compromite o autopsie medico-legală. În rest, legea obligă

ca transplantarea să se facă numai în măsura în care asigură salvarea sănătăţii

sau integrităţii corporale a primitorului, cu consimţământul său scris sau dacă

aceasta nu este posibil, a unui membru din familie şi după ce medicul i-a

informat asupra eventualelor riscuri de ordin medical. Prelevarea s-ar putea

efectua ca o stare de necesitate şi deci în afara consimţământului numai dacă se

impune în scopul evitării morţii şi în prezenţa unui act încheiat de medic cu doi

martori (art.136). Necesitatea prelevării şi transplantării se stabileşte de comisii

speciale de etică şi drept constituite în spitalele de specialitate.

Prevederile legale corespund cerinţelor deontologice după care, la

receptor, transplantul va fi efectuat ca o stare de necesitate, ca ultimă măsură

terapeutică şi numai în interes terapeutic şi cu posologia corectă a riscului, în

sensul că riscul transplantului să fie inferior riscului evoluţiei bolii, când

medicul va accepta riscul minor pentru a îndepărta riscul major.

Pentru donarea de ţesuturi din viaţă, prevederile legale şi deontologice, de

asemenea, se suprapun, fiind obligatorii prelevările în condiţiile lipsei creerii

unui pericol pentru viaţa donatorului, cu o posologie corectă a riscului în sensul

că riscul creat la donator va fi inferior avantajelor create la receptor, cu un

consimţământ clar după o informare exhaustivă şi o posologie adecvată a

riscurilor la receptor. Păstrarea sau salvarea vieţii printr-un rău mai mic adus

sănătăţii în condiţiile în care riscul intervenţiei este inferior riscului abţinerii,

justifică, sub aspect medical şi umanitar, atari intervenţii.

4. Responsabilitatea întreruperii unei reanimări este exclusă în condiţiile

de comă depăşită cu traseu EEG plat pentru o durată de 20-60 ore (după

10 Zidaru P. – Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1997

18

legislaţii), cu excepţia copiilor, gravidelor, intoxicaţiilor, refrigeraţilor sau atunci

când e nevoie de donare de organe (cu respectrea legii).

5. Calificarea unor fapte penale efectuate în agonie sau în supravieţuirea

din unele stări terminale (ex.pulsiuni violente sexuale în encefalopatiile anoxice

după come depăşite), va fi considerată fapt penal sau lipsit de răspundere, în

raport de integritatea mintală a autorului. Lezarea unui subiect în stare terminală,

în raport de diagnosticul de moarte clinică sau biologică, distinsă după prezenţa

sau absenţa reacţiilor vitale, va fi considerată leziune cauzatoare de moarte sau

dimpotrivă, faptă putativă. Supravieţuitorii comelor profunde, datorate unor

leziuni cerebrale consecutive encefalopatiei anoxice, mai ales frontale,

eliberează pulsiuni instinctive, mai ales sexuale, a căror discernământ faţă de

faptele comise, rămâne a fi apreciat funcţie de integritatea lor mintală, după

regulile expertizei psihiatrico-legale.

6. Tanatologia readuce în discuţie şi atitudinea faţă de eutanasia activă

(grăbirea morţii în boli incurabile, malformaţii etc.) sau pasivă (neacordarea de

asistenţă medicală în atari situaţii). Sub pretextul dreptului de a muri demn şi

printr-o concepţie mai hedonistă, unii filosofi şi oameni de ştiinţă au justificat

eutanasia (Platon, Aristotel, Diderot, Voltaire, Th Morus, Fr.Bacon, David

Hume) dar, în general vorbind, s-a militat pentru concepţia că ştiinţa este umană

numai atunci când apără viaţa, codurile de deontologie şi legile în vigoare

sancţionând eutanasia chiar dacă este un omor din milă. Viaţa este sacră şi nu

poate fi sacrificată, luată de om. Aşa cum viaţa merită şi trebuie trăită, tot aşa şi

sfârşitul ei. Incriminarea eutanasiei este deci justificată de mesajele profesiunii

medicale de slujire a vieţii şi care nu pot fi deturnate ca şi de faptul că

legitimarea sa ar deschide poarta abuzului (sub imperiul unei astfel de legi s-au

comis adevărate crime din motive succesorale iar Hitler a comis crime de

genocid, sacrificând 75.000 oameni) iar ceea ce se consideră azi incurabil

(Pliniu accepta eutanasia pentru calculi vezicali, nevralgie de trigemen, în evul

mediu pentru rabie sau pestă), mâine poate beneficia de progresele ştiinţei.

7. Asistenţa morţii şi evitarea situaţiilor de distanasie (moarte penibilă)

constituie o altă necesitate medicală, în epoca tehnologică de azi, care a

transformat moartea în ceva obscen, de unde şi strigătul adresat medicilor de «a

nu fura moartea” oamenilor. A muri demn este o ultimă datorie a omului, unei

absurdităţi cosmice de apariţie a vieţii în univers, trebuie să-i opunem o

existenţă eroică, acceptarea morţii fiind dovada supremă de generozitate şi

altruism şi când, numai prin generozitate omul poate accede la arta de a muri.

19

Medicul trebuie să ajute atari sentimente terminale, în context cu opinia

sănătoasă a poporului perpetuată de la strămoşii noştri, care nu aveau

sentimentul tragic al morţii, considerată ca trecere simplă şi naturală în infinitul

materiei. Ca şi naşterea, moartea trebuie asistată medical, în scopul de a-i

conferi liniştea necesară, de a o elibera de vinovăţii şi a se produce în confort

psihologic, care nu sunt posibile decât într-un mediu intim, apropriat, aşa cum ar

fi în familie. Omul trebuie să sfârşească înconjurat de afecţiune şi nu în

indiferenţă iar pentru anturaj, ca şi pentru medic, umanitatea este completă

numai în comuniune cu cei ce vor veni şi cu cei ce dispar, sub acest aspect,

medicul trebuie să cunoască psihologia medicală a stărilor terminale şi să înveţe

bolnavul a muri cu seninătate, ca atunci când moartea vine să-şi ia numai trupul

şi nu şi creaţia, ca atunci când ea se impune doar ca o modalitate de trecere a

spiritului individual în cel universal (Noica), ca o mântuire prin creaţie şi ca o

înlăturare a fricii în favoarea unei morţi frumoase.

Eminescu spunea, în acelaşi sens, că numai moartea liniştită e aceea cu

sens uman încât, medicul are o obligaţie deontologică de a ajuta la realizarea

acestui proces, atât prin mijloacele sale tehnice cât şi prin umanitatea sa.

Am iubit viaţa în chipul cel mai generos şi ea mi-a supt sângele. Chiar şi

pe acest pat de moarte unde condiţia este de a fi egoist, de a mă gândi numai la

viaţa mea, tresar când cineva vine să-mi spună că e un învins şi vine să se

încălzească la dogoarea sufletului meu. Moartea nu există pentru mine ci numai

dragostea de viaţă; şi această dragoste merge până acolo încât m-am lăsat

despuiat de toţi şi de toate. 11

Este o datorie etico-psihologică a medicului de a uşura angoasa morţii, în

numele respectului vieţii.

O astfel de atitudine umană, etică şi psihologică, va fi cea mai fidelă

reacţie profesională a medicului la ceea ce aduce evoluţia vieţii faţă de moarte.

8. Data morţii – evoluţia fenomenelor cadaverice permite aprecierea, cu

eroare de ore, a datei morţii. În acest sens, cel mai util apare tabloul lui Vibert,

după care:

- existenţa unui corp cald, suplu, cu rigiditate instalată doar la articulaţiile

temporo-mandibulară şi cervicală, au lividităţi în regiunea gâtului sau fără

lividităţi şi cu început de opacifiere a corneei, atestă că de la moarte au trecut

maximum 6 ore;

11 Baciu Gh., Curs de medicină legală, vol. I, II, Chişinău, 1993

20

- existenţa unui corp rece, cu rigiditate ce cuprinde membrele superioare,

şi cu lividităţi ce dispar la vitropresiune, atestă că de la moarte au trecut până la

12 ore;

- existenţa unui corp rece, cu rigiditate generalizată şi cu lividităţi fixe,

stabilizate, deci imuabile, atestă că de la moarte au trecut maximum 24 ore;

- corp cu rigiditate în rezoluţie, pe cale de dispariţie şi cu pata verde

abdominală prezentă, atestă că de la moarte au trecut mai mult de 36 ore.

Ca fenomene accesorii în sprijinul datei morţii vin aprecierea duratei

şederii alimentelor în stomac, starea de vacuitate sau plinătate a vezicii urinare,

evoluţia reacţiilor vitale, de exemplu leucocitoza post traumatică apărând în 30

minute de la traumatism, datele entomologice (având în vedere că depunerea

ouălor, incubarea, apariţia larvelor, pupelor şi insectelor adulte se produce într-

un timp specific pentru fiecare insectă ce populează cadavrul într-o anumită

succesiune), modificările elementelor celulare din măduva osoasă şi mai ales

datele biochimice privind dozarea unor constituienţi organici sau anorganici (K,

Na, P, creatinină etc.).

1.7. Reacţia vitală propriu-zisă

În această grupă sunt inluse modificările posttraumatice cu caracter cert

vital, deci care în mod sigur au survenit în timpul vieţii.

Reacţii vitale propriu-zise locale

Acestea, de regulă, sunt descrise în morţile lente, cu agonie îndelungată.

Din această categorie fac parte 12:

a. hemoragia tisulară – leziune infiltrativ-hemoragică, numită frecvent în

activitatea practică „infiltrat-sanguin”, „infiltrat hemoragic” sau infiltrat de

sânge”. Poate fi pusă în evidenţă la nivelul:

- ţesutului moale: muşchi, ţesut subcutanat, organe;

- ţesutului dur: oase, dinţi;

Este consecinţa fisurării vaselor de sânge (indiferent de calibru), cu

extravazarea consecutivă a sângelui care se fixează în ţesuturile din jur. Apare

ca o zonă roşietică-negricioasă ce contrastează cu ţesutul din jur şi care nu poate

fi îndepărtată de jetul de apă, fiind aderentă.

Corespondentul tegumentar al hemoragiei tisulare este echimoza.

b. coagularea (proprietate a sângelui care se pierde după moarte):

12 Doroberţ L., Medicina legală, Paris, 1974

21

- cheagurile de sânge care se formează în timpul vieţii (coaguli intravitali)

sunt aderente de ţesut (spre exemplu de marginile plăgii sau de peretele

vascular), au suprafaţa rugoasă, sunt friabile şi au un aspect mat-uscat;

- chegurile de sânge care se produc postmortem (coaguli cruorici) nu sunt

aderente de ţesut/perete vascular şi au suprafaţă netedă, lucioasă, umedă.

Printr-o serie de determinări de laborator cantitatea de fibrină din cheagul

de sânge poate fi cuantificată, cu cât coagularea s-a declanşat mai tardiv faţă de

momentul morţii, cu atât şi cantitatea de fibrină este mai redusă.

c. crusta – etapă în evoluţia spre vindecare a plăgilor sau excoriaţiilor şi

care necesită un interval mai mare de supravieţuire pentru a se putea forma. În

aceeaşi categorie poate fi inclusă şi cicatricea.

d. retracţia ţesuturilor secţionate – îndepărtarea marginilor plăgii, ce dă

impresia de lipsă de ţesut:

- pielea şi muşchii au cea mai mare capacitate de a se retracta, dacă

traiectul de secţiune este perpendicular pe fibrele elastice sau pe cele musculare,

distanţa dintre marginile plăgii este maximă;

- în plăgile produse portmortem marginile acestora nu sunt îndepărtate (nu

există dehiscenţă) sunt mai moi şi netumefiate.

e. inflamaţia – reacţia de răspuns a organismului viu la acţiunea unor

factori sau agenţi ai mediului, având drept scop anularea sau diminuarea

consecinţelor postraumatice (repararea ţesutului lezat).

La cadavru, inflamaţia se poate recunoaşte:

- macroscopic prin: tumefiere, roşeaţă – în primele ore de la deces.

Celelalte semne macroscopice ale inflamaţiei la persoanele vii sunt: căldura

locală (calor), durerea (dolor) şi alterarea funcţională (functio lesa).

- microscopic prin reacţia leucocitară (leucocitoză – marginaţie-

diapedeză – aglomerare perivasculară locală), al cărei debut a fost semnalat la

15 minute posttraumatic.

f. transformările hemoglobinei din infiltratele sanguine posttraumatice,

astfel, în funcţie de etapele de degradare a hemoglobinei, pot fi descrise o serie

de variaţii de culoare:

- iniţial coloraţie roşie,

- începând cu zilele 2-3, infiltratul de sânge capătă o coloraţie ruginie sau

galben-ocră, datorită formării hemosiderinei;

- ulterior, începând cu ziua a 11-a de la constituirea infiltratului sanguin,

apare o coloraţie gălbui brună cu tentă roşiatică, prin formarea bilirubinei

22

(hematoidină).

Aceste modificări de culoare a infiltratului de sânge evoluează de la

periferie către centru (centripet), mai repede sau mai lent (în timp), în funcţie de

cantitatea de sânge din infiltratul respectiv.

g. reacţii enzimatice (peroxidaze, pseudoperoxidaze) prin care pot fi

diferenţiate infiltratele sanguine de lividităţile cadaverice, reacţii utile în special

pentru infiltratele din zonele de hipostază.

Reacţii vitale propriu-zise generale

a. Aspiratul pulmonar – punerea în evidenţă la nivelul alveolelor

pulmonare (ultimele ramificaţii ale căilor respiratorii, mici cavităţi care în mod

normal conţin doar aer) – deci nu în conductele respiratorii (trahee, bronhii,

bronhiole), unde pot ajunge şi după moarte – a diferite elemente: sânge, conţinut

gastric, funingine, apă, pământ etc., face dovada existenţei respiraţiei în

momentul contactului cu materialul aspirat.

b. conţinutul gastric – prezenţa în stomac şi/sau duoden (prima porţiune

a intestinului subţire, care este separată de stomac prin sfincterul piloric, ce se

contractă postmortem în cadrul procesului general al rigidităţii cadaverice şi nu

mai permite trecerea conţinutului gastric în intestin) de sânge, funingine, apă,

pământ etc., poate fi interpretată ca reacţie vitală, cu anumite rezerve.

c. embolia – în medicina legală, prin embolie se înţelege prezenţa în

vasele sanguine a unui element/material care, în mod normal, nu face parte din

sânge, denumit embol.

Din puct de vedere al compoziţiei, acesta poate fi 13:

- lichid: grăsimi, lichid amniotic etc.;

- solid: fragmente de ţesut, corpi străini (plancton);

- gazos: aer, azot

şi poate fi pus în evidenţă prin anumite tehnici la autopsie.

d. anemia (an=fără +emia=sânge) – consecinţă a unor pierderi mari de

sânge (hemoragie externă sau internă), cu expresie necroptică macroscopică şi

microscopică.

e. septicemia – infecţie generalizată a organismului, caracterizată prin

triada: focar septic unde debutează infecţia şi se multiplică germenii+prezenţa

microbilor în sânge (septicopioemie)+însămânţări septice la distanţă în diverse

organe.

13 Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera, Bucureşti, 1984

23

f. şocul – reacţie complexă neuro-endocrino-umorală de răspuns al

organismului la acţiunea unui stimul agresogen (traumatism, stare conflictuală

etc.).

g. depistarea substanţelor toxice în sânge şi/sau în diferite organe

(ficat, rinichi). Exemplu: prezenţa carboxihemoglobinei în sânge (în cazul

persoanelor decedate în incendii) sau în ţesutul adiacent orificiului de intrare (în

cazul împuşcării în limita de acţiune a factorilor secundari), prezenţa toxicelor

numai în stomac ridică semne de întrebare asupra momentului în care au fost

administrate/introduse.

Reacţiile postvitale sunt definite ca totalitatea fenomenelor de „viaţă

reziduală” a unor celule, ţesuturi, organe sau chiar părţi din organism, după

încetarea vieţii (după încetarea funcţionalităţii „trepiedului Bichat”: sistem

nervos-cord-plămân).

Se întâlnesc la formaţiunile anatomice mai puţin diferenţiate, care au o

mai mare rezistenţă la anoxie (prin trecerea rapidă de la metabolismul aerob la

cel anaerob). Astfel 14:

- uterul poate prezenta contracţii şi la 4-6 ore postmortem;

- spermatozoizii şi ovulele îşi menţin mobilitatea şi capacitatea fecundantă

încă 10-20 ore postmortem;

- păstraţi în soluţie salină, cilii celulelor epiteliale respiratorii prezintă

mişcări până la 5-30 ore postmortem;

- ansele intestinale îşi pot menţine contracţiile (peristaltismul) câteva ore

de la deces;

- s-au constatat contracţii ale inimii până la 40 de minute în cazul celor

executaţi prin decapitare.

Aceste reacţii postvitale, explicate prin faptul că moartea nu se poate

instala în mod simultan şi brusc în toate celulele şi organele corpului uman sunt

responsabile de aşa-numitele „manifestări de viaţă reziduală”, care uneori ridică

probleme de interpretare cu ocazia anchetei întreprinse la faţa locului. Astfel,

spre exemplu:

- după împuşcare în inimă, victima şi-a încheiat hainele;

- deşi cu plăgi ale inimii ventriculare sau ale vaselor mari de sânge, unele

persoane s-au mai putut deplasa aproximativ 200 metri, în circa 20 minute;

- după ce s-a împuşcat în inimă, un individ a reuşit să se şi spânzure;

14 Ungureanu S., Medicina legală, Chişinău, 1999

24

- după decapitare trunchiul s-a ridicat într-o poziţie apropiată

ortostatismului.

Modificări postmortem

Reprezintă totalitatea leziunilor traumatice produse cadavrului (deci nu au

caracter vital), în mod accidental sau cu intenţie. În această categorie se

încadrează 15:

a. diverse leziuni traumatice externe (excoriaţii, plăgi) sau interne (cel mai

frecvent întâlnite sunt fracturile de coloană vertebrală, fracturile costale, de

mandibulă etc.), survenite în timpul manipulării sau transportului cadavrului;

b. incinerarea cadavrului, totală sau parţială, fie la crematorii, fie în

diverse alte locuri, în scopul ascunderii unei omucideri;

c. acţiunea unor substanţe toxice caustice care fie nu mai permit

identificarea, fie distrug cadavrul în totalitate;

d. depesajul – ciopârţirea, fragmentarea, secţionarea cadavrului, parţială

sau totală, în mod:

1. accidental – mai frecvent de către animale sau vehicule şi foarte rar de

către om;

2. criminal:

- ofensiv-sadic, frecvent în „omorurile sexuale”;

- defensiv – în scopul debarasării de cadavru, cu intenţia de a şterge

urmele crimei, la rândul său, acest tip de depesaj poate fi:

- preferenţial, ce presupune distrugerea anumitor regiuni anatomice astfel

încât să împieteze identificarea cadavrului: faţa, degetele (pentru amprente) sau

zonele corpului cu anumite caracteristici (tatuaje, cicatrici etc.);

- de decupaj – cel mai frecvent acest tip de depesaj constă în dezarticulări;

cadavrul astfel fragmentat va fi mai uşor de transportat;

- de dispersie – constă în fragmentarea cadavrului în porţiuni foarte mici

(uneori chiar de câţiva cm), care ulterior pot fi abandonate cu uşurinţă în diverse

locuri;

- de incinerare – fragmentarea cadavrului în părţi mai mici în vederea unei

incinerări mai rapide şi complete.

e. aruncarea unui cadavru de la înălţime, în scopul producerii unor leziuni

traumatice prin care să se poată explica decesul şi care să mascheze

mecanismele reale tanatogeneratoare: plăgi înjunghiate, sugrumări/strangulări,

15 Ungureanu S., Medicina legală, Chişinău, 1999

25

intoxicaţii criminale etc.;

f. „spânzurarea” unui cadavru, de cele mai multe ori după decesul prin

sugrumare sau strangulare.

Acestea sunt numai câteva din modalităţile de realizare a leziunilor

traumatice postmortem, care de cele mai multe ori încearcă să mascheze o crimă

şi/sau să împiedice identificarea victimei.

Deoarece metodele folosite de criminali pentru a-şi ascunde fapta

reprobabilă sunt foarte numeroase şi direct dependente de gradul de inteligenţă,

cultură etc. al făptuitorului, fiecare caz în parte trebuie investigat cu

profesionalism, fără şablonări care nu de puţine ori au condus la erori, unele cu

grave consecinţe ulterioare.

Estimarea vechimii morţii

Estimarea vechimii morţii are o importanţă mare pentru organele de

anchetare penală în ceea ce priveşte posibilitatea justificării versiunii faptei şi

stabilirii în timp infracţiunea comisă. Problema în cauză se soluţionează de

expertiza medico-legală în baza a mai multor reacţii supravitale, cercetărilor de

laborator (biochimice, biofizice, imunologice etc.) a diferitor ţesuturi cadaverice,

precum şi prin modificările cadaverice (precoce, tardive, conservatoare).

Pentru estimarea vechimii morţii au fost propuse anumite reacţii

supravitale, esenţa cărora constă în excitarea mecanică, electrică şi chimică ai

muşchilor scheletari şi netezi, în special cei pupilari ai ochiului. Reacţiile

menţionate permit aprecierea timpului morţii de la câteva minute până la 24-30

de ore.

În ultimele decenii pentru determinarea timpului morţii au fost efectuate

mai multe investigaţii de laborator orientate spre aprecierea dinamicii

modificărilor postmortem al unor componenţi biochimici, enzimatici etc. din

sânge, lichidul pericardiac şi alte ţesuturi cadaverice în funcţie de timpul şi

cauzele decesului. Sunt obţinuţi anumiţi indici, care se recomandă pentru

determinarea vechimii morţii la copii şi persoane adulte pe parcursul primelor

48 de ore după deces. Majoritatea acestor metode de cercetare nu se utilizează în

practica medico-legală din motive că sunt complicate şi costisitoare, iar unii

indici prezintă anumite suspiciuni.

Timp minim

postmortem

Constatări făcute pe cadavru

20-45 minute Apariţia lividităţilor la gât

26

30 minute Debutul rigidităţii muşchiului cardiac şi diafragmului

45 minute Pierderea transparenţei corneii

1 oră Căderea temperaturii rectale cu 1%h pentru primele 4 ore.

Coagularea sângelui

1,45 h Confluenţa lividităţilor gâtului

1-2 h Răcirea picioarelor, mâinilor, feţii

2 h Lipsa contracţiilor pupilei la ezerină. Lichifierea medulo-

suprarenalei. Debutul rigidităţii la articulaţia temporo-maxilară.

3 h Degenerescenţă nucleară a normocitelor în măduvă

4 h Lipsa dilatării pupilei la instilaţia atropinei

4-5 h Răcirea sensibilă a pielii

6-7 h Extensia rigidităţii la toată musculatura scheletică

7-8 h Rigiditatea ruptă ne se reface

10 h Lividităţile stabilite nu dispar la presiune şi nici la schimbarea

poziţiei cadavrului

10-20 h Căderea leucocitelor neutrofile la nivelul măduvei

12 h Pergamentarea organelor genitale externe

12-15 h Rezoluţia rigidităţii muşchiului cardiac

13-30 h Dispariţia mişcărilor cililor epiteliali

14 h Lividităţi maxime

15-24 h Echilibru termic. Hipostază pulmonară. Hemoliză

18-24 h Hemoconcentrarea sângelui din cord

24 h Pierderea transparenţei corneii, apariţia coloraţiei verzi pe partea

inferioară a ficatului şi faţa colică a splinei, transudat cu Hb în micul

bazin.

24-36 h Transudat pleural cu Hb

34-82 h Dispariţia motilităţii spermatozoizilor în veziculele seminale

36-48 h Debutul rezoluţiei spontane a rigidităţii

48 h Dispariţia LCR, muierea globilor oculari, pata verde abdominală,

turgesenţă venoasă superficială

3-4 zile Rezoluţie completă a rigidităţii

6 zile Prezenţa precoce a pupelor (bulelor)

7-8 zile Înverzirea întregului cadavru

Pentru stabilirea vechimii morţii în medicina legală continuă practic să se

utilizeze metodele tradiţionale vechi aprobate de mult timp şi completate de

unele investigaţii simple şi obiective. La baza acestor criterii se află:

modificările cadaverice precoce, tardive şi conservatoare; dinamica temperaturii

27

rectale, starea de evacuare a conţinutului gastrointestinal şi a veziculei biliare,

ciclul evolutiv al unor insecte, aspectul evolutiv al unor leziuni traumatice etc.

Toate aceste date sunt analizate în complex, ţinând cont de temperatura aerului

ambiant, a oscilaţiilor meteorologice şi altor factori ce facilitează sau stopează

modificările cadavrice.

Estimarea vechimii morţii mai simplu se poate efectua cronologic

conform datelor din schema prezentată mai sus.

Diagnosticul cauzei morţii

Diagnosticul cauzei morţii reprezintă o problemă principală a expertizei

medico-legale. El se cere rezolvat în baza criteriilor clinice, morfologice şi a

cercetărilor complementare.

Tanatogeneza trebuie redată printr-o sinteză a factorilor cauzali şi al

mecanismelor de acţiune, evidenţiind cauzele directe şi de bază a morţii. Se va

menţiona cauza de bază, care printr-un anumit mecanism de acţiune, duce la un

efect direct – instalarea morţii. 16

Cauzele directe sunt acelea care au condiţionat nemijlocit stările

terminale, trecerea de la viaţă la moarte. Ele determină întreruperea activităţii

respiratorii şi cardiace. Ţesuturile nu mai primesc oxigenul necesar pentru

întreţinerea activităţii organismului şi în consecinţă se instalează moartea.

Cauzele de bază (etiologice) ale morţii sunt bolile nosologice sau leziunile

corporale, care influenţează cauzele directe ale morţii. Spre exemplu, hemoragia

cerebrală, în urma bolii hipertonice, duce la dereglarea activităţii respiratorii şi

serveşte drept cauză de bază a morţii, iar cauza directă este hemoragia cerebrală

cu distrugerea ţesutului nervos.

Medicul legist deseori nu dispune de date cu caracter clinic şi de aceea

diagnosticul cauzei morţii este bazat numai pe datele patomorfologice constatate

la necropsie. În practica medico-legală este cunoscut faptul că înlocuirea

diagnosticului cauzal al morţii cu cauzele directe (complicaţiile terminale) ale

morţii este inadmisibilă, aceasta fiind drept o exprimare incorectă în

tanatogeneză.

1.8. Probleme de tanatoetică

Un interes medico-juridic reprezintă problema morţii precoce produsă la

dorinţa persoanei cointeresate în exterminarea propriei vieţi şi cunoscută încă

16 Beliş V. – Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism, Editura Medicală, Bucureşti, 1988

28

din sec.XVII prin noţiunea de eutanasie. Aceasta este metoda de provocare de

către medic a unei morţi nedureroase, la un pacient incurabil, pentru a-i curma o

suferinţă grea, adesea cu dureri insuportabile. Se poate manifesta ca o acţiune

sau o inacţiune a medicului în faţa unui pacient în stadiul terminal al vieţii.

Modul de implicare al medicului dă naştere celor două forme de eutanasie:

activă şi pasivă.

La începutul sec.XX, juristul Binding şi psihiatrul Hohe au propus să fie

numită drept eutanasie şi lichidarea aşa-ziselor „vieţi inferioare” – a

handicapaţilor, lucru care s-a răsfrânt rapid în Germania. Erau ucişi nou-născuţii

cu malformaţii congenitale, bolnavi alienaţi mintal, bolnavii cu tuberculoză sau

cancer, bătrânii. Mai apoi, acest procedeu a fost aplicat pentru exterminarea în

masă a evreilor, ţiganilor, slavonilor, a oamenilor inapţi pentru muncă în

lagărele de concentrare. 17

Problema eutanasiei s-a evidenţiat în ultimele decenii, fapt legat de

„Declaraţia drepturilor omului” conform căreia, dreptul la viaţă este un drept

absolut. Aceasta capătă mai mare actualitate prin problemele economice,

sociale, etice şi de drept, legate de întreţinerea oamenilor bătrâni şi a bolnavilor

incurabili, de îngrijirea şi vindecarea lor.

Omul are dreptul la viaţă, la sănătate şi la o moarte demnă. Când este

vorba despre bolnavi disperaţi adesea apare dilema: o moarte rapidă,

nedureroasă şi uşoară sau o moarte lentă şi chinuitoare? Cum trebuie să

procedeze medicul în cazul în care el nu mai poate uşura suferinţele bolnavului

sau atunci când bolnavul imploră medicul de a-i curma chinurile?

Desigur aceste probleme trebuie rezolvate nu numai din punct de vedere

etic, deoarece nu sunt excluse abuzuri şi crime.

Principala problemă etică a eutanasiei constă în aprecierea morală a

posibilităţii de a o folosi în practica medicală. Care este metoda mai

convingătoare pentru muribund, rudele lui, cei ce lucrează în domeniul medical,

pentru societate. În lume se propun mai multe metode de apreciere a eutanasiei.

În Spania, de exemplu, în prezent sunt prezentate o serie de argumente care

solicită legalizarea eutanasiei ca formă de evitare a posibilelor abuzuri.

În Olanda, Guvernul a propus recunoaşterea eutanasiei şi a suicidului

asistat la cererea bolnavilor aflaţi în stări terminale, fapt ce a fost aprobat în

Parlament.

17 Desmarez J., Manual de medicină legală, Bruxelles, 1968

29

Suicidul asistat medical este considerat de medicii olandezi drept sinonim

cu eutanasia. Pentru ei nu are nici o importanţă dacă medicul lasă bolnavului

soluţia letală sau i-o injectează el însuşi. Aproape toţi cei care solicită acest mod

de a sfârşi viaţa sunt bolnavii de SIDA sau cancer în stadiul final. S-a apreciat că

eutanasia scurtează doar cu zile numărate sfârşitul vieţii. Acceptarea legilor

privind legiferarea eutanasiei active, oriunde aceasta s-ar limita, va fi o sarcină

dificilă.

În ceea ce priveşte forma pasivă a eutanasiei, aceasta nu a declanşat nici

un fel de discuţii, fiind practicată pretutindeni mai mult sau mai puţin deschis.

Nu orice lucrător din domeniul medical este capabil de a îndeplini o astfel de

misiune, ca urmare, acceptarea eutanasiei poate permite acestora refuzul

acordării ajutorului medical necesar.

Se cere menţionată şi altă problemă legată de stările terminale, anume de

responsabilitatea pentru întreruperea unei reanimări a persoanei aflate în comă

depăşită. Posibilităţile contemporane de a menţine viaţa vegetală în condiţiile

morţii cerebrale, aduc în discuţie necesitatea normativelor care prevăd momentul

când medicul poate abandona procesul de reanimaţie. În unele ţări, acest lucru se

face după ce o echipă de specialişti stabileşte diagnosticul de moarte cerebrală,

iar în altele – pentru astfel de comportare medicul poartă responsabilitatea

penală (pentru o eventuală readucere la viaţă a subiectului). Reieşind din aceste

considerente, în unele legislaţii s- a precizat că dacă după 20-60 ore de

supravieţuire artificială în comă depăşită (cu excepţia copiilor, gravidelor,

intoxicaţiilor, când este nevoie de recoltarea organelor pentru transplant) şi

subiectul nu îşi revine, întreruperea reanimării este legitimă şi neimputabilă

30

2. CLASIFICAREA MEDICO-LEGALĂ A MORŢII

Activitatea practică medico-legală pune în evidenţă mai multe feluri ale

morţii; acestea sunt necesare clarificării juridice a circumstanţelor în care s-a

produs decesul respectivei persoane. Astfel, după efectuarea autopsiei, moartea

poate fi violentă sau neviolentă.

2.1. Moartea violentă

Se defineşte ca fiind moartea secundară acţiunii unor agenţi traumatici

externi organismului. Aceştia pot acţiona în următoarele circumstanţe 18:

- accidente – în această categorie sunt incluse situaţiile în care decesul

este consecinţa nerespectării unor norme/legi/dispoziţii referitoare la

desfăşurarea unor activităţi sociale, deci moartea se produce fără intenţie. În

astfel de situaţii, moartea se produce de regulă după o perioadă mai lungă de

timp, interval în care sunt epuizate “armele” de apărare ale organismului.

De fapt, indiferent de intervalul de timp care a trecut de la

momentul/evenimentul traumatic şi decesul persoanei, rolul medicului legist

constă în a stabili dacă există sau nu legătură de cauzalitate între traumatismul

incriminat şi moartea individului; acest lucru nu este întotdeauna simplu de

realizat, având în vedere particularităţile de evoluţie (inclusiv postraumatică) ale

fiecărei fiinţe umane.

2.2. Moartea neviolentă

Se consideră neviolentă moartea în etiopatogenia căreia nu poate fi

implicată acţiunea unui agent traumatic extern organismului, ci exclusiv diferite

cauze interne.

Moartea neviolentă poate fi 19:

- naturală (moartea “de bătrâneţe”) – ce survine la vârste înaintate, prin

processul fiziologic de îmbătrânire a organismului; este o situaţie excepţional de

rar întâlnită, deoarece, de cele mai multe ori, în determinismul morţii intervine o

boală sau un traumatism;

- patologică – moartea ca eveniment final al unei afecţiuni organice; este

cel mai frecvent tip de deces şi, de fapt, el face obiectul disciplinei de anatomie

patologică (autopsie prosecturală). Moartea patologică poate succede unei

18 Ander Z., Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 198019 Ibidem

31

evoluţii îndelungate (de exemplu după spitalizări de lungă durată) sau rapide (de

exemplu un infarct miocardic).

2.3. Moartea suspectă de a fi violentă

Înainte de efectuarea autopsiei medico-legale (inclusiv a investigaţiilor

tanatologice de laborator), cu ocazia cercetărilor judiciare efectuate la faţa

locului sau în cadrul anchetei preliminare, la limita dintre cele două tipuri

diametral opuse de moarte poate fi descrisă moartea suspectă de a fi violentă,

denumită şi obscură care, datorită cauzelor şi condiţiilor/circumstanţelor în care

se produce, poate fi inclusă fie în grupa morţilor violente, fie în cea a celor

neviolente (după efectuarea autopsiei).

Spre exemplu, moartea indivizilor tineri sau a persoanelor aflate în

misiuni oficiale, a deţinuţilor, a celor ce ocupă funcţii publice, moartea după

traumatisme minore etc., va ridica întotdeauna semne de întrebare, care nu vor

putea fi eliminate (printr-o argumentaţie obiectivă) în lipsa unei autopsii

oficiale.

Din categoria morţilor suspecte de a fi violente fac parte 20:

Moartea subită – moartea care se produce brusc, rapid (la cel mult 24 de

ore de la debutul simptomatologiei), în plină stare de sănătate (posibil aparentă,

deoarece “un om sănătos este un bolnav care se ignoră”), uimind anturajul, care

nu se aştepta la un aşa deznodământ; în unele cazuri, moartea subită survine la

un individ cunoscut cu diverse afecţiuni, care urma un anumit tratament şi a

cărui stare de sănătate, sub tratamentul recomandat şi administrat, se menţinea

echilibrată, iar evoluţia zilnică nu lăsa să se întrevadă sfârşitul infaust.

Din cele prezentate se poate deduce că stabilirea felului morţii nu este

întotdeauna uşor de realizat pentru medicul legist.

Numai printr-o colaborare eficientă cu organele de anchetă (care, de fapt,

dispun efectuarea autopsiei oficiale – medico-legală) se poate stabili în final

(după autopsie) dacă moartea unei persoane a fost violentă sau neviolentă şi , în

consecinţă, dacă ancheta trebuie sau nu să-şi urmeze cursul.

Se evidenţiază încă o dată necesitatea ca în ordonanţele/adresele prin care

se solicită instituţiei medico-legale efectuarea unei autopsii să se menţioneze

circumstanţele (chiar dacă sunt numai simple supoziţii) în care s-a produs

20 Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C., Ghid practic de medicină legală pentru jurişti,

Iaşi, 1993

32

decesul victimei, astfel încât medicul legist să poată colabora datele obţinute

după efectuarea autopsiei cu elementele rezultate din anchetă, în vederea

redactării unor concluzii medico-legale care să excludă echivocul.

2.4. Semnele morţii

În cadrul echipei care investighează decesul unei persoane (circumstanţele

de producere, felul morţii etc.), la ancheta ce se efectuează la faţa locului,

medicul legist trebuie să stabilească 21:

- dacă moartea este reală;

- care este data probabilă a decesului;

- dacă există sau nu leziuni traumatice, la examenul extern al cadavrului.

Examinarea medico-legală se efectuează numai după dezbrăcarea

completă a cadavrului, indiferent de locul unde are loc cercetarea şi de alte

considerente de ordin socio-moral (sex, vârstă, poziţie socială etc.) pentru a se

putea aprecia, în final, dacă moartea persoanei respective a fost neviolentă sau

violentă şi dacă se impune, în consecinţă, ridicarea şi transportul cadavrului la

instituţia medico-legală, în vederea efectuării autopsiei oficiale.

Realitatea decesului unei persoane poate fi afirmată pe baza semnelor

morţii: semne negative de viaţă, respectiv semne pozitive de moarte.

Semne negative de viaţă

1. Apar imediat după încetarea funcţiilor vitale (cardio-circulatorie şi

respiratorie);

2. Au valoare orientativă, nepermiţând susţinerea diagnosticului de moarte

reală, deoarece sunt prezente şi în sincope, lipotemii, moarte aparentă etc.;

3. Se datorează alterării trepiedului vital: creier (activitatea sistemului

nervos) – cord (activitatea sistemului cardio-circulator) – plămân (activitatea

sistemului respirator).

Ca semne negative de viaţă se descriu:

- aspectul general şi poziţia corpului, determinate de pierderea tonusului

postural (poziţii ciudate care nu se întâlnesc la omul viu) însoţite uneori de

relaxare sfincteriană (urme de urină, fecale, lichid seminal); pleoapele sunt

întredeschise, gura deschisă (prin căderea mandibulei), musculatura flască,

pielea ceroasă cu elasticitatea pierdută, degetele mâinele în semiflexie, halucele

rotat spre lateral etc.

21 Dermengiu D., Curcă C., Lucrări practice de medicină legală, Bucureşti, 2001

33

- midriază fixă – dilatarea pupilei peste 4 mm, ce nu răspunde (nu se

produce mioză – contracţia pupilei sub 2 mm) la stimulul luminos;

- lipsa reflexelor;

- lipsa respiraţiei, ce se poate pune în evidenţă prin:

a. imobilitate toraco-abdominală;

b. nu se percepe respiraţia (laringian, toracic);

c. oglinda plasată în dreptul orificiilor respiratorii nu se abureşte;

d. apa nu se mişcă în vasul aşezat pe torace etc.

- lipsa activităţii cardio-vasculare; se poate stabili prin:

a. nu se percep contracţiile inimii;

b. nu se simte pulsul;

c. legătura/compresia unui deget nu determină apariţia cianozei

locale;

d. dacă se înţeapă corpul, din locul respectiv nu se scurge sânge etc.

Semne pozitive de moarte

Acestea sunt denumite şi modificări (fenomene) cadaverice, semne ale

morţii reale sau semne de certitudine ale decesului.

Semne pozitive precoce de moarte 22

a. Răcirea cadavrului – este fenomenul de cedare a căldurii către exterior,

datorită pierderii circulaţiei sanguine (care uniformizează temperatura corpului),

are loc mai rapid sau mai lent, în funcţie de temperatura mediului ambiant.

- temperatura scade de la suprafaţă spre interior, zonele descoperite se

răcesc mai repede;

- în cazul unui adult normostenic, la o temperatură a mediului de 15-18 C,

în primele ore se pierd 1C/h, ulterior 2 C/h;

- diagnosticul de moarte reală se pune atunci când temperatura măsurată

intrarectal este de 20 C, această temperatură se atinge după aproximativ 10-12

ore de la deces;

- are doar o valoare orientativă în stabilirea datei (orei) morţii, deoarece

este influenţată în mod direct de temperatura mediului în care a stat cadavrul.

b. Deshidratarea – se produce datorită evaporării lichidelor din

zonele/straturile superficiale ale pielii, în condiţiile întreruperii circulaţiei

sanguine (ce asigură irigarea ţesuturilor);

- apare mai repede acolo unde pielea: este mai subţire: buze, ochi, scrot,

22 Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera, Bucureşti, 1984

34

vârfurile degetelor, vârful nasului; a fost traumatizată: excoriaţii, plăgi, şanţ de

spânzurare sau de strangulare, zone post stimulare cardiacă electrică etc.;

- caracteristice acestui proces sunt zonele de pergamentare – gălbui-brune,

uscate, întărite/dure, uneori deprimate, buzele se încreţesc apar zbârcite, devin

aspre, cu aspect castaniu; la ochi dacă pleoapa rămâne deschisă, în fanta

palpebrală poate fi observată „pata lui Liarche” de culoare brună sau brun-

roşietică, apoi ochiul se opaciază şi devine de consistenţă redusă. Aceste leziuni

produse prin deshidratare nu trebuie asimilate cu cele traumatice (mai ales în

localizarea oculară sau scrotală), confuzie frecvent întâlnită în practică;

- prin deshidratare, cadavrul pierde în greutate, la 18 C şi 15% umiditate,

cadavrul unui adult poate pierde până la 10 kg/24 ore, iar nou-născutul până la

300-400g/24 ore;

- nu are valoare în stabilirea datei morţii.

c. Lividităţile cadaverice:

- sunt pete roşietice-violacee ce apar prin distribuţia/acumularea sângelui

în zonele delicve, „de jos”, ale cadavrului, sub influenţa forţei gravitaţionale şi

în lipsa circulaţiei sângelui prin sistemul închis al vaselor de sânge, datorită

întreruperii contracţiilor cardiace (funcţia de pompă a inimii este sistată);

- în evoluţia lor, lividităţile cadaverice parcurg următoarele faze:

1. Faza de hipostază – faza „de coborâre” a sângelui:

- sângele se găseşte în vasele sanguine la aproximativ 30-60 minute de la

deces apar pete roşietice-violacee dispersate, ulterior se întind progresiv şi vor

conflua;

- sunt complet instalate la 12-16 ore postmortem;

- la digitopresiune dispar, pentru a reapărea după încetarea presiunii;

- dacă se modifică poziţia cadavrului (dacă se întoarce cadavrul de pe o

parte pe alta) lividităţile se redispun în raport cu noile zone declive (dispar din

zonele iniţiale şi reapar în funcţie de noua poziţie a cadavrului);

- dacă se secţionează pielea în regiunea lividităţilor, sângele care apare se

şterge uşor, iar ţesuturile rămân curate „albe”.

2. Faza de difuziune:

- o parte a sângelui iese din vas, difuzând în ţesutul adiacent;

- se instalează la 15-24 ore de la deces;

- la presiune digitală „pălesc”, datorită sângelui fuzat care a impregnat

ţesutul adiacent;

- dacă se schimbă poziţia cadavrului lividităţile iniţiale persistă (uneori

35

pot fi constatate modificări de intensitate a coloraţiei), dar apar şi alte lividităţi,

în raport de noile zone declive.

3. Faza de imbibiţie:

- cea mai mare parte a sângelui (hemolizat) trece în ţesutul din jur

„îmbibându-l”;

- se instalează la 18 ore de la deces;

- lividităţile apar omogen colorate;

- la digitopresiune nu-şi mai modifică culoare;

- dacă poziţia cadavrului se schimbă, lividităţile îşi păstrează dispoziţia

iniţială;

- zonele/punctele de sprijin ale cadavrului sau regiunile comprimate de

îmbrăcăminte nu prezintă niciodată lividităţi cadaverice;

- reprezintă cel mai sigur şi prrecoce semn al morţii reale; apariţia

lividităţilor dictează întreruperea manevrelor resuscitatorii;

- pot indica: timpul care a trecut de la deces (împreună cu celelalte semne

ale morţii şi în special cu rigiditatea cadaverică); poziţia sau modificarea poziţiei

cadavrului;

- uneori orientează asupra cauzei morţii în intoxicaţia cu oxid de carbon

sau cu cianuri sunt roşii-carmin, în intoxicaţia cu nitriţi sunt brune etc.

Diferenţierea lividităţilor cadaverice de echimozele situate în zonele

declive ale cadavrului se face prin secţionarea tegumentului (în cazul echimozei

se identifică cheaguri de sânge aderente, care nu pot fi îndepărtate prin spălarea

cu apă).

d. Rigiditatea cadaverică (înţepenire sau redoare cadaverică):

- este consecinţa întăririi/contracturii muşchilor scheletici;

- se pune în evidenţă la nivelul articulaţiilor;

- se instalează în sens cranio-caudal; la cadavrele la care planul

membrelor pelvine este situat deasupra planului capului (poziţia Trendelenburg),

rigiditatea se instalează în sens caudo-cranian (inversul legii lui Nysten);

- dispare în aceeaşi ordine în care a apărut.

După relaxarea musculară iniţială, postmortem, rigiditatea parcurge

următoarele etape sau stadii:

1. de instalare:

- apare la 1-3 ore de la deces, iniţial la muşchii masticatori şi la muşchii

cefei, pentru ca ulterior să cuprindă în sens descendent celelalte grupe

musculare;

36

- la aproximativ 4-6 ore postmortem corpul devine rigid;

- se „rupe” uşor, după care se reinstalează;

2. de stare:

- se descrie la 14-24 ore postmortem;

- este completă şi totală;

- se învinge ( se „rupe”) cu greutate, după care nu se mai reinstalează în

articulaţia respectivă.

3. de rezoluţie:

- începe la 24-48 ore postmortem;

- durează 1-2 zile, timp în care diminuă treptat;

- dacă rigiditatea se „rupe” într-o articulaţie, nu se mai reinstalează.

Particularităţi ale rigidităţii cadaverice:

- este absentă la membrele paralizate sau edemaţiate;

- spasmul cadaveric (rigiditatea cataleptică), se instalează imediat după

moarte şi este generalizat (păstrează poziţia corpului din momentul morţii) sau

localizat (spre exemplu la unul din membrele superioare, cu flectarea pumnului,

a antebraţului etc.); apare când moartea se produce rapid, prin leziuni traumatice

la nivelul trunchiului cerebral sau măduvei spinării, aşa cum se întâmplă spre

exemplu în electrocuţii, decapitări etc.;

- rigiditatea prin decerebrare este caracterizată prin contractura muşchilor

extensori.

e. Autoliza – fenomen cadaveric distructiv precoce ce se desfăşoară în

absenţa microbilor, doar sub influenţa enzimelor proprii organismului,

precedând astfel putrefacţia, împreună cu care duce la ramolirea şi lichifierea

ţesuturilor şi organelor. Cel mai rapid, autoliza se manifestă la nivelul glandelor

suprarenale (medulară), stomacului (mucoasa gastrică), splinei, sângelui.

Semne pozitive tardive de moarte

În funcţie de gradul de conservare a aspectului cadavrului (inclusiv a

leziunilor traumatice), deci de posibilitatea identificării ulterioare (după o

perioadă mai îndelungată de timp), semnele/modificările pozitive tardive de

moarte pot fi distructive, semiconservatoare sau conservatoare. 23

A. modificări distructive:

1. Putrefacţia – proces cadaveric distructiv tardiv, ce se desfăşoară sub

influenţa germenilor microbieni (aerobi şi anaerobi), continuând autoliza şi

23 Perju Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală, Cluj Napoca: Editura Argonant, 1996

37

finalizându-se prin descompunerea cadavrului (ţesuturile şi organele se

transformă într-o magmă negricioasă cu miros neplăcut ce se scurge îmbibând

îmbrăcămintea cadavrului, solul, sicriul). Se manifestă prin:

a. pata verde de putrefacţie - deoarece procesul de putrefacţie debutează

în intestin (unde se găsesc multiple bacterii), la acest nivel se formează

hidrogenul sulfurat, gaz care difuzează în pereţii intestinului şi împreună cu

hemoglobina din sânge, determină apariţia sulfhemoglobinei, un compus de

culoare verde, care colorează tegumentul abdomenului interior într-o nuanţă

verzuie (iniţial în fosa iliacă dreaptă sau în ambele fose iliace, după care se

generalizează cuprinzând abdomenul în totalitate, toracele, mai ales lateral etc.).

Pata verde de putrefacţie este evidentă la aproximativ 20 de ore vara şi la

aproximativ 48-72 ore, iarna;

b. circulaţia postumă – evidenţierea desenului vascular, superficial sub

forma unor dungi de culoare roşietică sau cafenie-murdară, iniţial la rădăcina

membrelor, pereţii laterali ai trunchiului sau în jurul plăgilor, se produce datorită

difuzării sângelui hemolizat în afara vasului de sânge şi colorarea consecutivă a

traiectului vascular;

c. flictenele (bulele) de putrefacţie – acumulări de gaz de descompunere

subepidermic, ceea ce determină separarea(clivarea straturilor tegumentului (a

epidermului de derm) cu apariţia unor vezicule („pungi” sau „băşici”) cu

conţinut gazos (uneori pot conţine şi puţin lichid vişiniu tulbure).

d. emfizemul de putrefacţie – are drept consecinţă umflarea cadavrului

prin acumularea gazelor rezultate din putrefacţia ţesuturilor şi organelor;

examinarea medico-legală evidenţiază:

- balonizarea în întregime a cadavrului (ţesutul superficial crepită la

presiune);

- la nivelul capului se constată o coloraţie verzui-negricioasă, ochii

umflaţi, ieşiţi din orbite, limba mărită de volum este prolabată între arcadele

dentare, faţa apare tumefiată etc., astfel încât fizionomia devine de

nerecunoscut;

- mărirea de volum a organelor genitale (emfizem penian, scrotal, labial);

- datorită presiunii exercitate de gaze în interiorul corpului, are loc

eliminarea de fecale, urină, exteriorizarea conţinutului gastric pe gură şi nas şi

chiar expulzarea produsului de concepţie la femeile gravide (naşterea

postmortem sau naşterea în coşciug).

e. mirosul pestilenţial – determinat de ptomaine (putrescina şi cadaverina

38

apar cam în zilele 4-6 după moarte), amoniac, hidrogen sulfurat, bioxid de

carbon etc.

Condiţiile care influenţează putrefacţia sunt:

- temperatura între 20 şi 35 C o accelerează, sub 20 C putrefacţia

încetineşte, iar la 0 C este oprită; temperaturile ridicate, prin distrugerea

bacteriilor de putrefacţie, inhibă procesul putrefacţiei şi favorizează

mumificarea;

- ventilaţia bună o favorizează;

- umiditatea accelerează putrefacţia;

- terapia cu antibiotice, administrate înaintea decesului, întârzie

putrefacţia.

Reguli de apreciere cronologică a putrefacţiei:

- cifra care indică zilele iarna, indică orele vara ;

- putrefacţia începe în a 2-a zi de vară şi în a 8-a zi de iarnă; putrefacţia

este întârziată iarna cu 1 lună faţă de vară (regula Laccasagne);

- 1 săptămână de putrefacţie în aer=2 săptămâni de putrefacţie în apă=8

săptămâni de putrefacţie în sol (regula lui Caspers);

2. Distrugerea cadavrului de către:

- vieţuitoare (animale, insecte etc.), spre exemplu , în lunile calde (aprilie-

octombrie), la câteva ore de la deces, pe cadavrele descoperite se pot observa

ouă de muşte (musca albastră, apoi musca verde; musca de cameră nu depune

ouă pe cadavru) sub forma unor grămezi gălbui-albicioase („scrumul de ţigară”);

după 8-25 ore, din ouă ies larvele care sapă în profunzime, dând pielii un aspect

ciuruit. Deoarece muştele îşi depun ouăle în cursul după-amiezii, prezenţa lor pe

cadavru orientează asupra faptului că „peste cadavru a trecut o noapte”;

- om, în mod intenţionat sau accidental, prin metode fizice (incinerarea),

chimice (substanţe caustice) sau prin depesaj.

B. modificări semiconservatoare, caz în care cadavrul mai poate fi

identificat şi eventualele leziuni traumatice, mai pot fi recunoscute, dar cu

oarecare dificultate.

În rândul manifestărilor semiconservatoare se descrie adipoceara

(saponificarea sau săpunul de cadavru). Acest fenomen cadaveric tardiv apare

după putrefacţie, care macerează pielea şi permite contactul apei cu ţesutul

adipos (gras); grăsimile se transformă iniţial în acizi graşi şi glicerină, şi ulterior,

în prezenţa amoniacului (din putrefacţia proteinelor) şi a sărurilor de calciu şi

magneziu se formează săpunul de cadavru – care inhibă putrefacţia.

39

Condiţiile de mediu prielnice saponificării sunt:

- mediu umed (bălţi, lacuri, latrine etc.);

- oxigen în cantitate redusă/absent;

- temperatură ridicată.

Saponificarea nu apare la cadavrele la care ţesutul adipos nu există sau

este foarte redus: copii sub 7 luni sau indivizi foarte slabi (caşectici).

De regulă, saponificarea interesează partea corpului aflată în contact cu

apa (saponificarea generalizată este excepţională la adult), celelalte părţi ale

cadavrului vor prezenta alte modificări (putrefacţie, mumifiere tec.), în funcţie

de condiţiile de mediu la care sunt expuse.

Ca aspect macroscopic, cadavrul este acoperit de o substanţă alb-cenuşie

sau alb-gălbuie, de consistenţă scăzută, unsuroasă, gelatinoasă, cu miros de

brânză râncedă, în contact cu aerul adipoceara se usucă, devine sfărâmicioasă,

cu aspect grunjos, cenuşiu, iar în timp capătă tentă negricioasă.

Saponificarea începe după 3-4 săptămâni, la copii şi după aproximativ 4

săptămâni la adult (la suprafaţă) şi se finalizează la copil în 3-4 luni iar la dult

după 8-10 sau chiar 12 luni.

C. modificări conservatoare:

1. naturale:

a. mumificarea presupune deshidratarea generalizată a cadavrului.

Condiţii de mediu favorabile: temperatura scăzută, ventilaţia bună, umiditate

scăzută sau absentă.

Exemplu: cadavrele înhumate în sol nisipos, uscat, cele care rămân în

podurile caselor sau în apartamentele de bloc (iarna-aerisite şi calde) etc.

Cadavrul este uscat, de volum redus, cu pielea încreţită, de consistenţă

crescută, cu o coloraţie cafenie-castanie (pergamentat).

Cadavrul unui adult se mumifică în 1-3 luni , uneori, mumifierea poate

coexista cu adipoceara.

b. lignifierea sau tăbăcirea este o formă particulară de mumifiere, ce are

loc în mediile bogate în acid tanic şi humic, cu reacţie acidă puternică (mlaştini

acide, terenuri de turbă), acizii distrug flora microbiană şi dizolvă proteinele (din

toate ţesuturile) şi calciul din oase.

Cadavrul are volum redus, pielea este dură, brună (cadavrul lemnos).

Exemplu: cadavrul din Tollund, vechi de peste 2000 de ani, la care s-a

păstrat aspectul feţei, şanţul de spânzurare , conţinutul gastric (rapiţă, boabe de

grâu).

40

c. pietrificarea sau mineralizarea are ca substrat procesul de mineralizare

postmortem (cu săruri de calciu) se întâlneşte în special la feţii morţi şi

retenţionaţiintrauterin (litopedion – pietrificarea în întregime a fătului).

d. congelarea :

- cadavrul se păstrează ca atare pe perioade indefinite;

- după dezgheţare, putrefacţia avansează foarte rapid;

- lividităţile cadaverice sunt roşii-aprinse;

- pielea nu se mobilizează pe planurile subiacente, ci, din contră, formează

un bloc rigid cu acestea.

2. artificiale:

- menţinerea în camere frigorifice;

- îmbălsămarea.

41

3. ASPECTELE MEDICAE ALE PRACTICII JUDICIARE ÎN

LEZIUNILE MECANICE

În conformitate cu recomandările Organizaţiei Mondiale a Ocrotirii

Sănătăţii, prin noţiunea de cauză a morţii sunt desemnate leziunile sau bolile de

bază care, separat sau prin complicaţiile lor, sunt legate patogenetic de ea şi

provoacă moartea persoanei.

Dacă moartea nu survine din leziuni, ci din complicaţiile lor, se cere

aprecierea interdependenţei dintre leziuni, complicaţii şi moarte. Deci, se

determină geneza sau tanatogeneza.

Spre exemplu, la o leziune de bază, cum este plagă tăiată a gâtului,

tanatogeneza poate fi diferită: moartea poate fi provocată de hemoragie, de

embolie gazoasă sau asfixie mecanică prin aspirarea sângelui. Complicaţia

leziunii de bază sau a bolii este numită deseori cauza nemijlocită a morţii.

Moartea poate să survină în urma leziunilor provocate nemijlocit sau peste

un anumit timp prin consecinţele lor.

Moartea într-un timp scurt, de obicei, survine din cauza leziunilor

incompatibile cu viaţa, spre exemplu, la dezmembrarea corpului, strivirea

capului etc. În alte cazuri, când sunt mai multe leziuni grave, este dificil a

evidenţia leziunea mortală şi expertul formulează concluzia despre cauza morţii

după cumulul leziunilor stabilite.

Cele mai frecvente complicaţii mortale de pe urma leziunilor sunt

hemoragiile, şocul traumatic, comprimarea organelor vitale cu sânge sau gaze,

emboliile, aspirarea sângelui, insuficienţa renală, precum şi infecţiile

intercurente.

Hemoragia acută este cea mai frecventă complicaţie a traumelor

mecanice. Hemoragia poate fi externă şi internă. Hemoragia letală este

considerată cea egală cu pierderea a 40-50 % din sângele aflat în organism. Deci

pierderea de către un om adult a 2-2,5 l de sânge duce la moarte. 24

Survenirea morţii depinde nu numai de cantitatea sângelui pierdut, dar şi

de viteza hemoragiei. La lezarea vaselor sangvine mari (aorta, artera carotidă)

moartea se instalează la o hemoragie acută de circa un litru de sânge, fapt care

nu contribuie la apariţia anemiei organismului, cât la căderea bruscă a tensiunii

sangvine.

24 Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera, Bucureşti, 1984

42

La hemoragiile repetate, dar lente, reanimarea omului devine reală chiar la

o hemoragie mai masivă, egală cu pierderea a 2,5-3 l de sânge. Copiii, bolnavii

şi persoanele cu o rezistenţă slabă a organismului pot muri la o hemoragie

relativ mică.

La autopsia persoanei decedate printr-o hemoragie acută se va atrage

atenţia la paliditatea tegumentelor. Lividităţile cadaverice se evidenţiază puţin,

organele interne şi muşchii sunt anemizaţi. Sub endocardul inimii se formează

nişte peteşii specifice (petele Minakov) sub forma unor dungi subţiri.

Şocul traumatic reprezintă o stare patologică gravă, condiţionată de

tulburări acute ale proceselor nervoase de reglare a activităţilor vitale, care se

manifestă prin dereglări hemodinamice, respiratorii şi metabolice.

Factorul şocogen cel mai frecvent se manifestă prin senzaţiile de durere,

cauzate de leziuni mecanice imense. Dar şocul algic poate apărea şi la

combustii, electrocutare, acţiunea toxicelor corosive etc. Şocul reprezintă în

fond o noţiune clinică, de aceea la autopsie nu se înregistrează manifestări

morfologice specifice.

Embolia reprezintă o stare patologică acută, condiţionată de pătrunderea

aerului, particulilor de ţesuturi în circuitul sangvin. Embolia aeriană apare la

lezarea venelor magistrale ale gâtului, a uterului în timpul avortului criminal etc.

Aspirarea sângelui drept cauză a morţii se înregistrează la lezarea

vaselor sangvine ale gâtului, la fracturile oaselor bazei craniene etc. Pentru

confirmarea morţii în consecinţa aspirării sângelui se va efectua cercetarea

histologică a ţesutului pulmonar.

Comprimarea organului de importanţă vitală cu sânge şi aer, ca un

mecanism al morţii, se întâlneşte la comprimarea creierului, a inimii şi

plămânilor.

În practica medico-legală adesea se înregistrează îmbinarea concomitentă

a mai multor cauze de moarte la una şi aceeaşi persoană prin acţiunea diferiţilor

agenţi traumatici. Leziunile mecanice pot fi combinate de intoxicaţii, asfixii

mecanice, care şi separat pot provoca moartea omului.

Ca exemplu poate servi următoarele cazuri.

În scop de sinucidere o narcomană în vârstă şi-a tăiat pielea în 12 locuri

din regiunea ambelor antebraţe şi gambe. Văzând că plăgile sângerează

abundent, dar ea nu moare, a îngerat 200g de clorofos. După aceasta i-a scris un

bilet fiicei sale, în care indică cauza suicidului şi procedeele efectuate, apoi s-a

spânzurat la bucătărie.

43

Un bărbat tânăr, în scop de omucidere, l-a luat de picioare pe fiul său

extrafamilial, de 6 luni de zile şi l-a lovit în lipsa mamei de câteva ori cu capul

de colţul mesei. Copilul rămânea viu. Peste 2 zile după aceasta el a turnat în

sticluţa pentru lapte conţinutul unui acumulator de la maşină şi i-a dat conţinutul

să sugă. Spre sfârşitul zilei copilul a decedat. Autopsia medico-legală a

cadavrului a stabilit 25:

a. hemoragie masivă în ţesuturile moi lae capului şi sub meningele

creierului, precum şi fracturi liniare ale ambelor oase temporale;

b. caractere specifice de acţiune a unui toxic corosiv pe traiectul tubului

digestiv. Toxicul a fost confirmat prin cercetarea toxicologică.

Faptele au fost recunoscute la cercetarea dosarului la şedinţa Judecătoriei

Supreme.

Între moarte şi traumatism există o legătură de cauzalitate directă sau

indirectă. Uneori această legătură este evidentă, alteori moartea survine prin

complicaţii. În cazurile, când după leziunea mecanică şi moarte trece un timp

mai îndelungat, legătura de cauzalitate este discutabilă, dar poate fi şi

demonstrată numai prin păstrarea anumitor caractere morfologice traumatice

(fracturi etc.).

Determinarea cauzei morţii poate fi complicată prin stări sau boli

preexistente care agravează traumatismul sau favorizează dezvoltarea unor

complicaţii. Pot surveni de asemenea boli intercurente independente de

traumatism. Traumatismul poate interesa un om în stare gravă din cauza unui

proces patologic neviolent.

Interacţiunea dintre traumatism şi afecţiunile preexistente prezintă un

capitol aparte în traumatologia medico-legală. Aceasta se explică prin faptul, că

bolile (viciile, stările funcţionale) preexistente duc la complicarea evoluţiei

normale a proceselor reparatorii sau compensatorice ale organismului,

modificând raportul de cauzalitate dintre intensitatea traumatismului şi urmările

sale asupra organismului. În alte cazuri influenţează tanatogeneza sau servesc

drept factori favorizanţi în provocarea morţii violente (accidente, sinucidere,

chiar şi omucidere). Cele menţionate obligă medicul ligist ca astfel de cazuri să

fie analizate individual, ţinând cont în complex de toate datele medicale clinice,

morfologice, de anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi

anchetare penală, de rezultatele cercetărilor de laborator şi criminalistice.

25 Moraru I., Medicina legală , Bucureşti, 1985

44

3.1. Schema de descriere a leziunilor corporale

Examinarea şi descrierea leziunilor corporale depistate se efectuează după

o anumită schemă, care prevede indicarea localizării, formei, dimensiunilor,

marginilor, suprafeţei şi aspectului ţesuturilor învecinate (adiacente).

Localizarea – se indică regiunea anatomică şi distanţa în centimetri de la

punctele sau locurile proeminente şi liniile delimitatoare ale corpului. Pentru

unele forme de leziuni (cu arma de foc, traumatismele de trafic rutier etc.) se

cere indicată şi distanţa lor de la lina mediană a corpului sau de la suprafaţa

plantară.

Forma leziunii, de obicei, este descrisă liniar sau se compară cu figurile

geometrice (rotundă, triunghiulară, ovală, stelară) şi cu literele alfabetului.

Formele plăgilor se notează până şi după aproprierea marginilor lor. În mod

obligatoriu se consemnează dacă există sau lipsesc defecte ale ţesuturilor.

Dimensiunile generale ale leziunii se determină pe două linii reciproc

perpendiculare. Plăgile stelare se măsoară lungimea fiecărei rupturi din centrul

ei.

Caracterul marginilor şi colţurilor se determină la toate leziunile. La

excoriaţii şi eschimoze sunt indicate particularităţile de limiatre a lor. La plăgi –

specificul marginilor (festonate, drepte, neregulate), prezenţa echimozelor,

excoriaţiilor şi altor proprietăţi specifice. Este indicată forma colţurilor

(unghiurilor) plăgii.

Suprafaţa – este arătată culoarea, relieful, depunerea în straturi. La plăgi

se notează conţinutul ei, prezenţa unor corpuri eterogene.

Aspectul ţesuturilor adiacente – se atrage atenţia la urmele şi direcţia

petelor de sânge. Prezenţa altor leziuni şi murdării. La rănile prin armele de foc

se descriu urmele împuşcăturilor de la o distanţă apropriată.

Schema de descriere a leziunilor se recomandă a fi respectată şi la

completarea documentelor medicale (fişele de observaţie clinică, carnetele din

policlinici). Deseori medicii curanţi nu prezintă descrierea completă a leziunilor,

a particularităţilor specifice, limitându-se doar la notarea diagnosticului, ceea ce

creează unele dificultăţi la expertiza medico-legală ulterioară.

45

3.2. Capacitatea activităţii voluntare în leziuni mortale

Chestiunea privind capacitatea de activitate voluntară, în cazul leziunilor

absolut mortale, este foarte dificilă pentru organele de anchetă penală. Expertul

medico-legal este frecvent întrebat dacă a fost capabilă victima cu leziuni

absolut mortale să păstreze un un anumit timp cunoştinţa şi dacă a putut de sine

stătător să se deplaseze la o anumită distanţă, să vorbească, să mărturisească

întâmplarea, să cheme în ajutor, să opună forţă agresorului şi chiar să-l ucidă.

Aceste întrebări apar în urma analizei celor supuse de martori referitor la unele

sau altele acţiuni ale victimei cu leziuni corporale absolut mortale.

Este suspectă posibilitatea păstrării cunoştinţei şi a mişcărilor active, de

obicei, în cazul leziunilor capului cu distrugerea creierului. Mai rar aceste

suspiciuni apar în cazul traumatizării cutiei toracice, a cordului, a organelor

interne şi a vaselor sangvine mari.

La rezolvarea acestor probleme se va proceda foarte atent. În practica

medico-legală sunt cunoscute cazuri, când persoane cu leziuni extrem de

periculoase pentru viaţă, până a muri au fost capabile de acţiuni foarte mari. În

afară de aprecierea capacităţii fizice a victimei, se vor lua în consideraţie

localizarea, caracterul şi volumul leziunilor, posibilitatea evoluării şocului

traumatic, a pierderii cunoştinţei, volumul şi viteza hemoragiei, starea de

alcoolizare etc. 26

Depistarea la autopsie a unor astfel de leziuni cum sunt: fractura regiunii

toracice sau a celei lombare a coloanei vertebrale, cu distrugerea măduvei

spinării, multiple fracturi ale bazinului, fracturile bilaterale ale femurului sau

oaselor gambei, este mai mult o dovadă a faptului că victima n-a putut să se

mişte de sine stătător, ci numai a fost capabilă să se târâie.

Concluzia expertului referitor la deplasarea victimei cu leziuni corporale

grave şi mortale cere de la anchetatorul penal o decizie de efectuare a unei

expertize în comisie cu participarea specialiştilor respectivi (neurochirurgi,

traumatologi etc.).

26 Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura Litera, Bucureşti, 1984

46

3.3. Determinarea autoleziunilor şi celor produse de alte persoane

Ajutând anchetatorul penal să rezolve astfel de probleme, medicul legist

numai constată dacă a fost capabilă victima să-şi producă singură leziunile

corporale sau ele au fost provocate de alte persoane. Chiar şi la această întrebare

nu se poate răspunde uşor în fiecare caz. Uneori se afirmă categoric că leziunea

respectivă nu a putut fi provocată cu propria mână. Se va lua în consideraţie că

orice leziune cauzată de victimă poate fi produsă şi de altă persoană, dar nu

fiecare leziune produsă de agresor poate fi produsă cu propria sa mână.

Pentru autolezări semnificativă este localizarea accesibilă pentru propria

mână, cu excepţia cazurilor, când pentru formarea leziunilor nu s-au utilizat

diferite posibilităţi tehnice. În asemenea cazuri se va atrage atenţia asupra formei

şi demensiunii plăgii. Este dificilă determinarea plăgilor tăiate pe gît, deoarece şi

în caz de sinucidere ele pot fi imense, pătrunzând până la coloana vertebrală.

Rănile tăiate din regiunea antebraţului, de obicei, indică o autoleziune.

Orificiile de intrare ale plăgilor prin arma de foc, provocate de însăşi

victimă, de obicei, se localizează în regiunea temporală dreaptă sau pe partea

anterioară a pieptului din stânga. De regulă, aceste răni sunt caracteristice pentru

împuşcătura în sprijin sau de la distanţă mică. Însă astfel de leziuni pot fi

provocate şi de alte persoane, cu scopul camuflării unui omor. Sunt descrise

cazuri, când arma de foc se află la o distanţă mare de cadavrul sinucisului, iar

împuşcătura se efectua de la distanţă mare cu ajutorul mecanismelor adaptate. 27

Despre acţiunea unei persoane străine ne vorbeşte multitudinea leziunilor

grave şi mortale, situate în diferite regiuni ale corpului. Dintre exemple

incontestabile de acţiune a altei persoane pot fi sugrumarea, plăgi despicate

penetrante în cavităţile corpului şi imense după volum.

Deseori este complicat de a da un răspuns la întrebările privind aşa-

numitele semne de autoapărare şi agresiune. La determinarea acestor leziuni se

vor lua în considerare caracterul, localizarea, gravitatea lor etc. Rănile tăiate pe

palme şi pe suprafeţele palmare ale degetelor se înregistrează la apucarea

obiectului tăietor cu mâinile în timpul luptei şi împotrivirii. Despre o împotrivire

ne indică leziunile formate cu dinţii, excoriaţiile, echimozele şi plăgile de pe faţă

şi partea anterioară a corpului. Unele date le obţinem la cercetarea hainelor:

ruperea nasturilor, a părţilor din regiunea anterioară etc. Localizarea, forma,

27 Perju Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală, Cluj Napoca: Editura Argonant, 1996

47

direcţia petelor şi stropilor de sânge indică poza victimei în timpul lezării şi

vorbesc indirect despre o luptă.

3.4. Identificarea obiectului vulnerant

Una dintre cele mai importante sarcini ale expertizei medico-legale

constituie identificarea obiectului vulnerant şi aprecierea originii leziunilor

stabilite la victime sau pe cadavre. Această problemă este de primă importanţă şi

pentru organele de anchetă penală în aprecierea circumstanţelor de evoluare a

faptei şi la descoperirea infracţiunii.

Toate urmele ce caracterizează obiectele vulnerante se împart în semne de

grup şi semne individuale. Semnele de grup sunt specifice unui anumit gen sau

tip de obiecte, în timp ce semnele individuale sunt caracteristice numai pentru

un singur obiect. Instrumentele care formează urme se numesc obiecte creatoare

de urme, iar cele pe care se formează urma – obiecte purtătoare de urme.

Leziunile ţesuturilor moi, de regulă, reflectă doar semnele de grup ale

obiectelor vulnerante şi pot fi folosite numai pentru determinarea apartenenţei de

grup a obiectului dat. Leziunile oaselor şi cartilajelor pot reflecta şi semnele

individuale ale obiectului vulnerant şi prin urmare sunt utilizate pentru

identificarea exemplarului concret prin care au fost produse leziunile.

Particularităţile exterioare ale obiectelor vulnerante sau ale unor părţi ale

lor se reflectă sub forma diferitelor urme, mai mult sau mai puţin specifice,

depistate pe leziune şi în regiunile adiacente. În medicina legală sunt aprobate

trei principii de bază, conform cărora se efectuează identificarea obiectelor

vulnerante 28:

1. după caracterele morfologice ale leziunilor mecanice de pe corpul

victimei;

2. după specificul urmelor sau a particulelor obiectului vulnerant, rămase

şi depistate în locurile traumatizate;

3. după prezenţa diferitelor ţesuturi ale organismului (sânge, piele, resturi

de organe, fire de păr) pe obiectul vulnerant, care coincid cu

circumstanţele faptei, particularităţile leziunilor etc.

În afară de cele trei principii enumerate, în scopul identificării obiectului

vulnerant se pot utiliza diferite probe de laborator. Dintre ele evidenţiem:

a. metoda radiologică;

28 Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992

48

b. metodele stereoscopică şi stereografică;

c. fotografierea în razele infraroşii direct şi cu dispozitive speciale;

d. metode chimice etc.

În majoritatea cazurilor identificarea obiectului vulnerant se bazează pe

leziunile primare (plăgi contuze, tăiate, înţepate, împuşcate etc.). Specificul

leziunilor primare face posibilă recunoaşterea obiectului vulnerant şi rezolvarea

problemelor puse de ancheta penală referitor la mecanismul traumei.

Excoriaţiile de formă semilunară pe gât indică comprimarea lui cu

unghiile degetelor: un obiect contondent alungit, de exemplu un băţ lasă pe corp

o echimoză,care reflectă forma lui; un orificiu de intrare a plăgii prin arma de

foc mărturiseşte incontestabil despre o împuşcătură; plăgile tăiate sau înţepate,

de asemenea, caracterizează instrumentul şi particularităţile lui etc.

În identificarea obiectului vulnerant o deosebită importanţă le revine

fracturilor oaselor, chiar şi peste un timp îndelungat după deces.

Aspectul unei leziuni mecanice nu depinde numai de specificul agentului

vulnerant, ci şi de o serie de factori secundari, cum sunt: intensitatea loviturii

etc.

Mult mai exact caracterizează particularităţile obiectului vulnerant urmele

specifice lăsate pe corp sau haine. Dintre ele se pot evidenţia urme-imprimări

(amprentele roţilor de maşină), urme traseu (la târâirea corpului), lăsate de

anumite obiecte vulnerante pe oase.

În regiunile traumatizate se pot găsi rămăşiţele obiectului vulnerant: eschil

de sticlă, pojghiţă de vopsea de la o maşină, o bucăţică de lamă a unui brici,

cărămidă, piatră, proiectil, alice etc. Acestea reprezintă materiale obiective şi

concrete, care indică direct asupra unui anumit obiect vulnerant, prin care s-a

produs leziunea dată.

La faţa locului sau în alte locuri organele de anchetă penală adesea găsesc

diferite instrumente suspecte, pe care se află urme asemănătoare cu cele de

sânge, resturi de organe interne, fire de păr etc. În scopul confirmării faptului că

anume acest obiect a fost folosit de infractor la producerea leziunilor corporale

se cere efectuarea unor cercetări de laborator a urmelor depistate.

O anumită contribuţie la verificarea obiectelor poate aduce şi examinarea

îmbrăcămintei de pe victimă sau agresor. Pe haine se pot depista diferite urme

sau leziuni. Starea hainelor (umede, cu rupturi, corpuri străine aderente, pete cu

un miros specific etc.) poate indica despre formele de violenţă asupra persoanei

respective şi poate furniza unele date preţioase referitoare la circumstanţele

49

faptei. Uneori pe obiectele vulnerante se pot găsi fibre din hainele victimei etc.

4. EXAMENUL MEDICO-LEGAL AL CADAVRELOR

Motivele expertizei medico-legale a cadavrului sunt: moartea violentă sau

subită, moartea în instituţiile medicale pe parcursul primelor 24 de ore după

spitalizare la un diagnostic clinic nestabilit, cadavre de persoane neidentificate,

în cazurile când rudele decedatului au înaintat plângeri organelor de anchetă

penală referitor la calitatea asistenţei medicale insuficiente.

Examenul medico-legal al cadavrelor are drept sarcină explicarea modului

şi cauzei morţii, pentru stabilirea sau excluderea morţii violente sub acţiunea

unui agent traumatic extern, depistarea şi evidenţierea caracterului leziunilor

corporale, aprecierea mecanismului de acţiune a obiectului vulnerant, estimarea

timpului morţii etc.

Examenul cadavrelor persoanelor care au decedat în spital din cauza

diferitelor boli, de regulă, se efectuează de medicii patologoanatomi. În faţa lor

se pune sarcina de a determina corespunderea diagnosticului stabilit cu

modificările patologice şi cauza morţii stabilite la autopsie.

Examenul medico-legal al cadavrului începe la locul unde a fost găsită

persoana decedată.

4.1. Cercetarea cadavrului la faţa locului

Cercetarea locului faptei prezintă o acţiune de anchetă foarte importantă.

Numai o examinare minuţioasă şi efectuată de urgenţă la momentul oportun va

permite obţinerea unei informaţii necesare. O cercetare superficială şi întârziată

poate duce la pierderea multor informaţii preţioase.

Faţa locului este numit teritoriul sau încăperea unde s-a produs

infracţiunea şi care necesită un proces de anchetare. Locul unde a fost descoperit

cadavrul este considerat drept locul faptei.

În conformitate cu art.158 al CPPM, anchetatorul penal are dreptul să

cheme pentru a participa la cercetarea locului faptei pe învinuit, bănuit, partea

vătămată sau martori, iar în cazurile necesare şi un specialist în materie. La

cererea anchetatorului penal locul faptei poate fi înconjurat de agenţi ai forţei

publice. 29

Articolul 159 al CPPM prevede că examinarea exterioară a cadavrului la

locul unde a fost descoperit se face de anchetatorul penal în prezenţa martorilor

29 Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

50

şi cu participarea unui medic-specialist în domeniul medicinei legale sau a unui

alt medic, dacă primul nu poate participa. În caz de necesitate pentru examinarea

cadavrului se atrag şi alţi specialişti.

Dacă se cere exhumarea cadavrului, anchetatorul penal emite o ordonanţă

în acest sens. Exhumarea cadavrului se face în prezenţa anchetatorului penal,

martorilor şi a medicului legist, iar în unele cazuri şi în prezenţa altor specialişti.

Cercetarea exterioară a cadavrului la faţa locului se efectuează într-o

anumită consecutivitate 30:

a. se descrie localizarea, poziţia şi atitudinea cadavrului;

b. se evidenţiază obiectele de pe cadavru şi din aproprierea lui

nemijlocită;

c. se notează hainele şi încălţămintea de pe cadavru;

d. se descriu datele generale despre cadavru, fenomenele cadaverice;

e. se caracterizează leziunile corporale principale etc.

Anchetatorul penal nu numai fixează urmele şi schimbările stabilite la faţa

locului, dar şi clarifică originea evenimentului, analizează acţiunile infractorului,

coordonează calea pe unde acesta a pătruns şi a ieşit din încăperea respectivă,

propune proiectul de anchetare şi planul de acţiuni operative în scopul reţinerii

infractorului. Cercetarea corectă şi minuţioasă deseori face posibilă descoperirea

infracţiunii.

În cazuri separate se recurge la cercetări suplimentare sau repetate ale

locului faptei.

Cercetarea suplimentară se practică atunci când în procesul anchetei

penale ulterioare se constată unele lacune ale cercetării primare. Astfel de

necesitate poate apărea şi după autopsia cadavrului. În cadrul cercetării

suplimentare se examinează numai sectoare separate ale locului faptei sau unele

obiecte.

Cercetarea repetată a locului faptei, de obicei, se efectuează în cazurile

când cercetarea primară a avut loc pe timp de ploaie, ninsoare, iluminare

insuficientă etc. sau când cercetarea primară a fost efectuată necalitativ.

Articolul 161 al CPPM prevede că la cercetarea locului faptei

anchetatorul întocmeşte un proces-verbal în care se descriu toate acţiunile sale şi

ale medicului specialist. În procesul-verbal se enumeră şi se descriu toate

documentele şi obiectele ridicate cu prilejul cercetării locului faptei.

Cercetarea locului faptei se cere efectuată în două etape – static şi

30 Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996

51

dinamic.

În stadiul static locul faptei se cercetează fără a-i schimba starea iniţială.

Se fixează situarea corectă a tuturor obiectelor şi urmelor descoperite, precum şi

raportul lor reciproc.

În stadiul dinamic locul faptei se cercetează în continuare. Locul

obiectelor descoperite poate fi schimbat, acestea pot fi luate în mâini. Datorită

acestui fapt locul faptei poate fi examinat mai minuţios.

Sosirea medicului specialist la faţa locului şi reîntoarcerea lui la

domiciliu, crearea condiţiilor necesare pentru examinarea externă a cadavrului

sunt asigurate de către organele care efectuează cercetarea locului faptei.

Transportarea cadavrului la morgă, a corpului delicte în laborator e prerogativa

aceloraşi organe.

Scopul medicului-specialist la examinarea exterioară a cadavrului la faţa

locului se poate formula în modul următor 31:

a. constatarea morţii reale a persoanei;

b. aprecierea timpului de deces;

c. ajutorul dat anchetatorului penal la examinarea cadavrului;

d. ajutorul dat anchetatorului penal la depistarea, fixarea, ridicarea şi

împachetarea probelor delicte, care necesită a fi cercetate;

e. întocmirea ordonanţei despre dispunerea expertizei medico-legale a

cadavrului şi a corpurilor delicte; formularea întrebărilor pentru

expertiza medico-legală.

De obicei, moartea omului este constatată până la sosirea grupei

operative. În unele cazuri madicul este obligat să determine instalarea morţii la

faţa locului, dacă există sau lipsesc semne sigure de moarte reală. La cea mai

mică îndoială de instalare a morţii reale victimei i se va acorda un ajutor

medical, inclusiv spitalizarea ei.

Înainte de orice examinare, cadavrul va rămâne în poziţia găsită şi se va

fotografia. De asemenea, se fotografiază urmele suspecte din jurul cadavrului.

La fotografiere se recomandă a prinde în imagine o riglă gradată, care permite o

ghidare asupra relaţiilor metrice.

După constatarea morţii reale, examinarea ulterioară a cadavrului se

efectuează conform regulilor stabilite de examinare la faţa locului, schiţată de

anchetator. Se determină şi se fixează în procesul-verbal datele

anatomoconstituţionale ale persoanei decedate (sexul, talia, conformaţia

31 Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura Junimea, Iaşi, 1979

52

corpului etc.), se descrie poziţia cadavrului în raport cu obiectele imobile din

încăperi sau în aer liber (faţă de drum, cale ferată, alte obiecte). Se va nota

poziţia cadavrului faţă de urmele şi obiectele din jur, indicând şi distanţa dintre

ele. Se descriu particularităţile hainelor, rupturile şi urmele de sânge pe ele. Se

acordă atenţie coincidenţei rupturilor de pe haine cu leziunile de pe corpul

victimei.

Minuţiozitatea examinării externe a cadavrului la faţa locului depinde de

caracterul evenimentului, locul unde este găsit cadavrul, ora, condiţiile mediului

înconjurător etc.

La faţa locului în procesul-verbal se descriu în mod obligatoriu acele

circumstanţe, care nu pot fi completate ulterior, inclusiv la examinarea

cadavrului în morga medico-legală.

Se cere acordată o deosebită atenţie examinării la faţa locului a detaliilor

hainelor – din ce stofă sunt confecţionate, fasonul, particularităţile, coincidenţa

măsurii hainei şi a corpului, nivelul de uzare, corespunderea hainelor

anotimpului, lipsa unor părţi din haine etc. Se controlează conţinutul

buzunarelor, prezenţa în ele a reţelelor de la medic, medicamentelor şi a altor

obiecte. Se examinează şi se descriu toate urmele specifice pe haine, care pot

dispărea la mişcarrea şi transportarea cadavrului în morgă etc.

Ridicarea urmelor de picioare şi a amprentelor digitale de pe diferite

obiecte cade în sarcina expertului criminalist. Acesta va conlucra cu expertul

medico-legal, când sunt necesare şi cunoştinţe medicale.

La faţa locului medicul legist se va limita la examenul extern al victimei,

notând în procesul-verbal semnele morţii reale constatate în momentul

examenului şi stadiul fenomenelor cadaverice, care vor permite estimarea

aproximativă a datei morţii. Se va face o descriere a urmelor de violenţă pe

corpul victimei, notând în procesul-verbal localizarea, forma şi dimensiunile

leziunilor, părţile acoperite de îmbrăcăminte fiind cercetate numai în măsura în

care sunt accesibile.

În primul rând se vor cerceta semnele cadaverice precoce. Gradul de

răcire se poate determina tactil (cu faţa dorsală a mâinii), dar este de dorit cu

ajutorul unui termometru special. Tactil se apreciază răcirea părţilor deschise ale

corpului şi acoperite de haine. Termometria se poate efectua cu termometrul de

mercur cu o lungime de 30-40 cm pentru măsurarea temperaturii rectale sau cu

aparate termoelectrice speciale pentru măsurarea temperaturii în cavităţile

corpului.

53

La examinarea lividităţilor cadaverice este important de a descrie

localizarea şi intensitatea lor, culoarea până la şi după comprimarea pe petele

cadaverice. Se va indica gradul de schimbare a culorii petelor şi timpul de

restabilire a culorii lor după încetarea comprimării.

Rigiditatea cadaverică, de obicei, se determină în muşchii masticatori, ai

membrelor superioare şi inferioare, precum şi după limitarea sau lipsa mişcărilor

în articulaţiile membrelor.

La cercetarea fenomenelor cadaverice precoce se va indica timpul

examinării, indiferent de începutul şi terminarea examinării la faţa locului.

Nerespectarea condiţiei numite face imposibilă aprecierea ulterioară a

particularităţilor fenomenelor cadaverice în scopul estimării datei morţii. Uneori

este raţional de cercetat starea fenomenelor cadaverice precoce la începutul

examinării, fixându-le în procesul-verbal, iar peste 2-3 ore de repetat cercetarea

lor. Acest procedeu poate concretiza timpul trecut după instalarea morţii reale.

Leziunile de pe corp şi rupturile hainelor se descriu după o schemă

generală: localizarea, forma, dimensiunile, caracteristica marginilor şi a

sectoarelor adiacente etc. La cercetarea cadavrului nu se recomandă de spălat

sângele şi de alte urme specifice, de înlăturat firele de păr de lângă plagă etc.

Dacă în condiţiile examinării la faţa locului nu se cercetează toate

leziunile corporale, dar numai parţial, în dependenţă de condiţiile create, apoi

mai detaliat această caracterizare se face la cercetarea cadavrului în morgă.

Medicul expert va trebui să interpreteze urmele de sânge, stabilind dacă

acesta este prelins sau stropit şi să determine care este direcţia scurgerii.

Delimitarea urmelor de sânge pe suporturi solide este uşoară, iar pe suporturi

poroase, de exemplu pe sol, conturul este vag. Pe zăpadă sângele se conservă

perfect şi rămâne de culoare roşie. La dezgheţare, marginile petei devin neclare

şi se măresc.

Dintre variatele probe materiale, în sarcina medicului legist intră

descrierea acelora care au o contribuţie la cadavru şi acelora care pot conţine un

toxic. În cazul intoxicaţiilor se pot găsi mase vomitive şi fecale, care să conţină

toxic. Substanţele care au putut cauza intoxicaţia(pulberi, medicamente, lichide

sau amabalajele lor, pahare etc.) trebuie depistate şi trimise spre cercetare. În

timp de iarnă sunt frecvente intoxicaţiile cu oxid de carbon, provenit din sobe

defectate, fără instalaţie de degajare a fumului etc.

Obiectele şi instrumentele vulnerante vor fi analizate, pentru constatarea

dacă cu ele s-au putut produce leziuni de tipul celor de pe cadavru. Urmele de pe

54

obiecte şi instrumente vor fi analizate din punctul de vedere al provinienţei lor.

După terminarea cercetărilor, cadavrul va fi transportat la morga

serviciului medico-legal, unde se va executa autopsia medico-legală. Medicul

legist semnează procesul-verbal la faţa locului, împreună cu anchetatorul penal.

Uneori la sosirea grupei operative victima sau cadvrul sunt transportate de

la faţa locului. În aceste cazuri o importanţă deosebită are examinarea

minuţioasă a urmelor lăsate, în primul rând, a celor de sânge. În condiţiile create

cercetarea cadavrului se efectuează după regulile stabilite, dar la locul unde el se

află, întocmindu-se un proces-verbal separat.

La faţa locului pot fi examinate cadavrele dezmembrate, scheletate sau

numai unele părţi. În aceste cazuri de la anchetator se cere 32:

1. Fixarea amănunţită a atitudinii anumitor oase, scheletului în întregime,

mai cu seamă a celor îngropate în pământ. În ultimele cazuri oasele găsite nu se

scot, dar mai întâi se înlătură atent tot pământul, iar apoi se descrie atitudinea lor

reciprocă.

2. Examinarea oaselor găsite să fie efectuată numai în prezenţa medicului;

3. Expedierea tuturor oaselor găsite la expertiza medico-legală;

4. Dacă pe teren au fost găsite doar unele părţi ale cadavrului sau

scheletului, părţile care nu ajung trebuie căutate în împrejurime, mai ales că ele

pot fi duse de animale la o distanţă considerabilă de la locul aflării cadavrului.

4.2. Cercetarea medico-legală a cadavrului

Dacă examenul corpului şi ridicarea cadavrului de la locul faptei se pot

face imediat, apoi autopsia, în afară de cazuri speciale, nu se va face decât după

24 ore de la instalarea morţii.

Autopsia constă în examinarea şi deschiderea unui cadavru, în scopul

stabilirii cauzei morţii şi rezolvării altor probleme.

Există autopsie anatomopatologică (prosecturală) şi medico-legală, care

într-un mod oarecare diferă. În autopsie medico-legală interesează, în primul

rând, stabilirea cauzelor şi condiţiilor care azu determinat moartea, precum şi

stabilirea felului morţii. Autopsia prosecturală consemnează modificările

anatomopatologice ale organelor, fără a fi interesată de problemele specifice

tanatologiei medico-legale, privind mecanismul morţii, identităţii cadavrului etc.

În autopsia medico-legală este obligatorie deschiderea tuturor cavităţilor

32 Boroi Al., Gheoghe Nistoreanu – Drept penal, partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

55

(craniene, toracice, abdominale, iar uneori şi a canalului vertebral) şi nu vor fi

omise numai examenul extern sau deschiderea unei cavităţi. Putrefacţia avansată

sau alte modificări ale cadavrului nu prezintă un motiv obiectiv pentru a renunţa

la autopsie.

Cercetarea medico-legală a cadavrului se efectuează, de obicei, în morgă

de experţi titulari calificaţi şi numai în lipsa acestuia se invită alţi medici experţi

delegaţi. Autopsia medico-legală se efectuează strict în baza unei ordonanţe,

emise de organele de anchetă penală sau judecată.

Ordonanţele de efectuare a expertizei medico-legale conţin date

referitoare la victimă: numele şi prenumele, vârsta, adresa de la domiciliu,

circumstanţele morţii şi alte date importante. În ordonanţe se formulează clar şi

precis întrebările la care expertul trebuie să dea răspuns.

Înainte de a începe autopsia, expertul medico-legal se familiarizează cu

informaţiile pe care le poate furniza ancheta (procesul-verbal încheiat la faţa

locului, declaraţii ale martorilor) sau cu datele clinice din foaia de observaţie

clinică, dacă victima a supravieţuit în spital. Foaia de observaţie clinică va

preciza specificul leziunilor, evaluarea lor, cauza morţii, justeţea diagnosticului

stabilit şi a tratamentului efectuat etc. Prezentarea foii de observaţie clinică

expertului medico-legal ţine de prerogativa anchetatorului penal. Ordonanţele de

efectuare a expertizei medico-legale conţin date referitoare la victimă: numele şi

prenumele, vârsta, adresa de la domiciliu, circumstanţele morţii şi alte date

importante. În ordonanţe se formulează clar şi precis întrebările la care expertul

trebuie să dea răspuns.

Autopsia este precedată de examenul îmbrăcămintei, care are o importanţă

deosebită când este vorba de un cadavru neidentificat sau când este necesar să se

caute urme biologice şi urme ale agentului vulnerant. Examinarea hainelor poate

da informaţii preţioase în accidentele rutiere, când se cere de notat rupturile,

urmele de pământ sau vopsea, amprentele roţilor etc. Se vor căuta urmele

factorilor suplimentari în tragerea cu armele de foc etc.

Scopul examenului extern constă în stabilirea caracterelor de identitate cu

obiectul vulnerant, verificarea semnelor morţii, constatarea şi consemnarea

caracterelor de violenţă, de boli locale şi generale. Când cadavrul este

neidentificat, vor fi notate şi datele care pot ajuta la identificarea persoanei, după

anumite semne particulare. În aceste cazuri obligatoriu se efectuează fotografii

de identificare. Se notează particularităţile fenomenelor cadaverice.

Examenul intern presupune deschiderea obligatorie a celor 3 cavităţi mari

56

ale corpului: craniană, toracică şi abdominală cu cercetarea organelor interne. La

examenul medico-legal al cadavrelor de nou-născuţi se va deschide şi canalul

vertebral.

La necropsia cadavrului medicul legist utilizează o serie de cercetări

suplimentare: microscopică, toxicologică, biologică, bacteriologică, medico-

criminalistică etc. 33

Raportul de autopsie medico-legală este documentul care consemnează

toate faptele medicale şi medico-legale, cercetările suplimentare de laborator.

Necropsia şi raportul de autopsie medico-legală sunt acte de mare răspundere, de

realitatea şi exactitatea cărora depinde valoarea probatorie a expertizei efectuate.

O autopsie defectuos executată şi incompletă sau un raport redactat superficial,

cu omisiuni sau greşeli, poate servi drept motiv al unor greşeli de anchetare

penală, chiar şi de judecată.

În unele cazuri este necesară repetarea cercetării cadavrului înhumat sau

neînhumat. Pretext pentru reautopsie servesc diferite motive: examinarea

necalitativă la prima autopsie, necesitatea aprecierii unor noţiuni legate de date

noi, dobândite pe parcursul anchetării penale etc.

Dezgroparea cadavrului înhumat este numită exhumare. Această formă de

expertiză se realizează numai prin decizia procurorului (anchetatorului penal) în

cazuri excepţionale şi se documentează printr-un proces-verbal special. Raportul

de expertiză medico-legală se redactează în acelaşi fel ca şi cel pentru autopsia

obişnuită cu unele date particulare. Acesta conţine date asupra cimitirului,

identificării mormântului, stării atmosferice, pământului, sicriului etc.

În prezenţa fragmentelor de cadavru, în cazurile de dezmembrări sau

ciopârţiri, se va proceda la o examinare amănunţită a părţilor externe.

Fragmentarea cadavrului poate fi urmată de un accident sau se poate datora unei

încercări de disimulare a unei crime. Nu întotdeauna este posibilă reconstituirea

în întregime a cadavrului sau se pune problema dacă fragmentele găsite aparţin

unui singur cadavru. Fragmentele se cer măsurate, descrise, fotografiate şi

păstrate.

4.3. Cercetarea cadavrului la moarte violentă şi subită

Victimele prin moarte violentă constituie mai mult de jumătate din

numărul total de autopsii medico-legale. În majoritatea cazurilor moartea

33 Boroi Al., Gheoghe Nistoreanu – Drept penal, partea generală, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

57

violentă este condiţionată de agenţi mecanici. În aceste cazuri expertul medico-

legal va rezolva o serie de întrebări, adesea foarte complicate, când vor fi

solicitate consultaţiile diferiţilor specialişti şi efectuarea unor cercetări

suplimentare.

Dacă cele mai complicate probleme se rezolvă relativ mai uşor în primele

zile după instalarea morţii violente, apoi în stare de putrefacţie avansată a

cadavrelor rezolvarea lor devine dificilă sau imposibilă. În aceste cazuri chiar şi

cercetările de laborator nu întotdeauna dau posibilitate de a elabora o concluzie

satisfăcătoare pentru organele de justiţie.

Aprecierea gradului de gravitate a leziunilor corporale pe cadavru se

efectuează ca şi pe persoanele în viaţă, în conformitate cu regulamentele în

vigoare.

La examinarea persoanelor decedate prin moarte violentă adesea se

depistează o serie de boli preexistente. În unele cazuri aceste boli sau defecţiuni

anatomice ale corpului pot condiţiona o moarte violentă sau influenţa geneza ei.

De aceea, la faţa locului, anchetatorul se va interesa şi va fixa toate bolile de

care a suferit victima în timpul vieţii, mai cu seamă cele neuropsihice. Astfel de

date, împreună cu rezultatele autopsiei cadavrului, vor ajuta expertului medico-

legal la determinarea rolului bolilor preexistente în cauzarea morţii violente.

La expertiza morţii violente expertul medico-legal va răspunde la un

număr mare de întrebări care sunt de competenţa lui 34:

1. Care este cauza morţii?

2- Cât timp a trecut după instalarea morţii?

3. Dacă moartea este violentă, care este caracterul agentului de acţiune şi

particularităţile specifice ale lui?

4. Care este numărul, consecutivitatea şi mecanismul de producere a

leziunilor? Care este gradul de gravitate a leziunilor corporale?

5. Care este legătura de cauzalitate dintre leziunile corporale constatate şi

moarte?

6. Leziunile depistate au caractere vitale sau postmortale?

7. De ce boli a suferit persoana în timpul vieţii şi care este influenţa lor în

condiţionarea morţii violente?

8. A întrebuinţat victima înainte de moarte alcool şi în ce cantitate Care

34 Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C., Ghid practic de medicină legală pentru jurişti,

Iaşi, 1993

58

este influenţa lui în geneza şi cauza morţii?

În procesul expertizei medico-legale a cadavrului, anchetatorul poate pune

şi alte întrebări, în dependenţă de particularităţile traumei, circumstanţele morţii

etc.

Prin moarte subită înţelegem o moarte neviolentă, provocată de procese

patologice din organismul omului într-un timp scurt. Ea survine pe neaşteptate,

adesea la persoane considerate sănătoase sau la care boala decurgea lent.

De obicei, moartea subită este condiţionată de afecţiuni cronice, dar

evaloarea lor decurge cu perioade de reconvalescenţă, când omul se simte

sănătos. Aceste boli se acutizează şi provoacă moartea subită. Omul poate muri

subit şi în urma unei boli instalate în scurt timp sau din cauza dereglării

funcţionale a organismului.

Cadavrele oamenilor, care au decedat subit, devin obiectul examinării

medico-legale în scopul excluderii morţii violente. Dar adevărata cauză a morţii

este determinată de expert numai după autopsia cadavrului.

Pentru excluderea sau confirmarea morţii violente, este necesară

examinarea la faţa locului şi a cadavrului în locul găsit. Uneori după asasinarea

victimei, localul este curăţit, materialele delicte, hainele cadavrului sunt ascunse,

după care se comunică instituţiilor medicale sau organelor de anchetă penală

despre o moarte neviolentă. Deseori leziuni produse intenţionat pe faţă şi alte

părţi ale corpului sunt explicate prin “căderea” victimei. 35 Cercetarea cadavrului

confirmă acţiunea agentului traumatizant. Dar pot exista şi cazuri când în timpul

morţii sau a pierderii cunoştinţei omul căzând îşi provoacă leziuni.

Moartea subită poate surveni şi la bolnavii spitalizaţi, când starea sănătăţii

lor nu prezintă pericol pentru viaţă. La agravarea stării sănătăţii pot contribui

emoţiile negative, efortul fizic, factorii metereologici etc. Moartea subită poate

coincide cu pregătirea bolnavului pentru operaţie. De menţionat că moartea

subită poate surveni drept motiv pentru plângerile rudelor despre o tratare

insuficientă sau incorectă a bolnavului, solicitând astfel efectuarea expertizei

medico-legale a cadavrului.

Moartea subită poate avea loc la orice vârstă , fiind condiţionată de

diferite boli şi stări patologice.

Bolile cardiovasculare cel mai des provoacă moartea subită la oamenii

adulţi. Pe primul loc sunt boala hipertonică şi ateroscleroza, care contribuie la

instalarea infarctului cardiac sau a insuficienţei cardiace acute. Moartea poate fi

35 Baciu Gh., Medicina legală, Chişinău, 1995

59

subită la viciile cardiace (înnăscute sau căpătate), miocardice, tumori ale

cordului, endocardite, flebite etc.

Bolile organelor respiratorii cauzează moartea subită în majoritatea

cazurilor la copii sau bătrâni. Dintre acestea se evidenţiază pneumoniile,

bronhopneumoniile etc. La oamenii bătrâni aceste boli evoluează fără

manifestări evidente sau cu o simptomatică redusă.

Bolile sistemului digestiv rareori duc la moarte subită. Se pot evidenţia

apendicitele nediagnosticate, coma zaharată la diabetici, hemoragii imense la

perforarea ulcerului gastric etc. De asemenea, pot cauza moartea subită bolile

rinichilor şi organelor genitale feminine, bolile contagioase etc.

Autopsia cadavrelor începe cu stabilirea circumstanţelor morţii, care pot fi

aflate din folie de observaţie clinică, inscripţiile medicilor în alte documente

medicale. Anchetatorul este obligat să clarifice circumstanţele morţii: cât timp şi

cu ce a fost tratat, ce evoluţie a avut boala, cât de des se adresa medicului etc.

La autopsie cauza morţii subite se determină relativ uşor după

modificările stabilite în organele interne. În scop de diagnostic se practică

diferite metode de laborator.

Problemele principale rezolvate de expertiza medico-legală în caz de

moarte subită 36:

1. Dacă moartea este violentă sau neviolentă, care este cauza ei?

2. Ce leziuni corporale există pe cadavru, care este mecanismul de

producere şi timpul formării lor?

3. Care din factorii externi au contribuit la moarte?

De asemenea, medicului expert îi pot fi puse şi alte întrebări.

4.4. Identificarea cadavrului

În practica medico-legală adesea este necesară efectuarea expertizei în

scopul identificării omului mort. Această necesitate apare mai frecvent când este

găsit cadavrul unei persoane neidentificate.

Identificarea persoanei decedate include următoarele etape principale:

1. determinarea semnelor care caracterizează particularităţile individuale

ale cadavrului;

2. căutarea pe baza datelor obţinute a persoanelor dispărute;

3. depistarea unor caractere particulare, care coincid cu cele ale

persoanelor dispărute;

36 Beliş V., Tratat de medicină legală, vol.I, II, Bucureşti, 1995

60

4. determinarea identităţii dintre cadavrul cercetat şi persoana care este

căutată.

În practica anchetării penale pentru recunoaşterea persoanelor moarte, de

obicei, se întrebuinţează metoda de identificare (a cadavrului, hainelor de pe el,

altor obiecte găsite lângă cadavru), verificarea după registrele penale, anumite

forme de expertiză criminalistică (cercetarea comparativă a fotografiilor

cadavrului şi ale persoanei dispărute). Dar identificarea autentică a cadavrului cu

ajutorul metodelor enumerate nu întotdeauna este posibilă, mai cu seamă dacă

hainele de pe cadavru sunt standarde sau în general lipsesc, însuşi cadavrul se

află într-o stare de putrefacţie avansată, iar pentru efectuarea expertizei

criminalistice nu există materialele necesare. Astfel de cazuri pot avea loc:

a. la mutilarea cadavrului în consecinţa leziunilor (traume, combustii etc.);

b. la dezmembrarea cadavrelor sau mutilarea intenţionată în scopul de a

împiedica identificarea, însoţite de schimbarea hainelor, a documentelor şi a

altor obiecte;

c. la mutilarea cadavrelor în urma modificărilor cadaverice tardive

(putrefacţia, leziunile şi distrugerea ţesuturilor de către animale, insecte);

d. la depistarea numai a oaselor scheletului fără ţesuturi moi sau cu

păstrarea lor parţială (cadavre scheletate).

Sarcinile principale ale expertului medico-legal la identificarea cadavrului

sunt: examinarea cadavrului şi a părţilor dezmembrate pentru determinarea

uunui complex de semne, care caracterizează persoana necunoscută, ajutorarea

anchetatorului în descoperirea şi fixarea urmelor ce indică semnele individuale

ale persoanei dispărute, pentru o expertiză ulterioară, efectuarea cercetărilor

necesare pentru a dovedi identitatea persoanei.

Cercetările în scopul identificării cadavrului depind de obiectul examinat:

un cadavru sau părţile lui dezmembrate. În ultimul caz, identificarea trebuie să

fie precedată de rezolvarea altor probleme 37:

1. Ce părţi ale corpului sunt prezente?

2. Sunt prezente părţile corpului unui om sau ale unui animal?

3. Dacă părţile corpului reprezintă preparate anatomice sau amputate în

timpul operaţiei.

4. Sunt găsite părţile unui sau ale mai multor cadavre?

Pentru a da răspuns la întrebările enumerate, în afară de cercetarea părţilor

cadavrului în morgă, se practică cercetări suplimentare de laborator (histologice,

37 Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996

61

serologice, radiologice etc.).

Părţile corpului omenesc, care nu sunt preparate anatomice şi amputate

chirurgical, pot avea diferită origine 38:

1. Părţi ale corpului pierdute în timpul transportării de către persoanele

care au acces la serviciul medico-legal, reprezentanţii organelor de anchetă

penală sau ai serviciului anatomopatologic.

2. Anumite părţi ale corpului, organe şi ţesuturi care nu au fost depistate

în timpul examinării la faţa locului şi găsite mai târziu. Astfel de cazuri se

înregistrează în accidentele rutiere, mai cu seamă feroviar, în timpul exploziilor,

când corpul este rupt în bucăţi şi aruncat la distanţe considerabile. Rareori

acestea pot fi părţile corpului pierdute în timpul accidentelor în sfera de muncă

(mine etc.).

3. Părţi găsite anterior sau ale unui cadavru nedescoperit, duse de animale

la o distanţă mare de locul aflării cadavrului.

4. Părţi ale cadavrului dezmembrat intenţionat în scopul de a-l ascunde. În

aceste cazuri, de obicei, se găseşte un număr diferit de segmente în diferite

locuri, fapt ce depinde de metoda dezmembrării şi transportării.

5. Osemintele oamenilor decedaţi în perioada acţiunilor militare, în

război.

6. Osemintele înhumărilor din antichitate, găsite în timpul lucrărilor

agricole şi de construcţie. Unele morminte pot fi descoperite de animale sau de

torentul apei. Menţionăm că mormintele pot servi şi ca locuri pentru ascunderea

cadavrelor.

La propunerea anchetatorului medicul expert cercetează cadavrul,

determină vârsta, sexul, talia şi masa lui, conformaţia corpului şi a părţilor lui,

apreciază proprietăţile serologice ale organismului.

Dintre caracterele de conformaţie a corpului se va acorda o deosebită

atenţie capului. Identificarea persoanei după trăsăturile exterioare se face în baza

metodei denumite „portret vorbit”, care reprezintă un sistem de descriere a

particularităţilor externe.

Detaliat se descriu următoarele aspecte: talia corpului, constituţia fizică

generală, forma feţei, particularităţile frunţii, sprâncenelor, forma şi culoarea

ochilor, aspectul şi forma nasului, gurii, buzelor, bărbiei, pavilionului urechii,

culoarea pielii, ridurile, culoarea părului, gâtului, specificul dinţilor, semnele

specifice de pe piele etc.

38 Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996

62

Pe piele se practică metoda de fotografiere şi confecţionarea măştii

postmortale. Dacă ţesuturile moi ale capului sunt supuse proceselor de

putrefacţie sau distruse, se efectuează toaleta şi restaurarea lui. Dacă ţesuturile

moi lipsesc în întregime, se poate încerca restabilirea aspectului feţei după

craniu.

Restabilirea feţei după craniu, de obicei, se practică în scopul cercetărilor

de anchetă. După aprecierea feţei persoanei pierdute se efectuează identificarea

omului mort cu cel dispărut, utilizând şi formele de anchetare.

Este foarte important de a înregistra corect particularităţile şi starea

dinţilor şi maxilarelor: tipul muşcăturii, numărul dinţilor, dinţii care lipsesc,

prezenţa plombelor dentare, a protezelor. Sunt cunoscute multe cazuri de

identificare a cadavrelor după starea şi particularităţile dinţilor.

Dacă este necesară dactiloscopierea ornamentelor digitale, medicul legist

efectuează un lucru preventiv cu cadavrul. Însăşi dactiloscopia este efectuată de

organele de poliţie sau anchetatorul analist. Ornamentele digitale au o

importanţă mare în identificarea persoanei, deoarece sunt strict individuale şi nu

se modifică pe parcursul vieţii. Tipurile clasice de dermatoglife sunt sub formă

ovală, de spirală şi în laţ.

Dintre caracterele utilizate de medicul legist la identificarea cadavrului

enumerăm: viciile de dezvoltare a organismului, particularităţile fiziologice ale

organismului feminin (ciclul menstrual, graviditatea, perioada după naştere),

diferite boli şi procese patologice, leziunile traumatice şi postoperatorii,

bonturile de amprente, tatuajul pielii etc.

Caracterele particulare ale cadavrului sunt reflectate de medicul legist în

raportul de autopsie. Ele se întrebuinţează la caracterizarea persoanei dispărute

fără veste. După aceasta este concepută o nouă etapă de lucru a expertului, dar

anchetatorul penal este obligat să colecteze datele necesare.

Această etapă începe cu selectarea informaţiei comparative, medicul legist

acordă anchetatorului penal un ajutor consultativ la această problemă.

Expertului îi sunt prezentate diferite materiale comparative de ordin

medical: carnetele medicale individuale ale anumitei categorii de populaţie, foile

de observaţie clinică din spital, inscripţiile diferitelor registre medicale din

ambulatorii, policlinici, spitale, rezultatele analizelor şi cercetărilor de laborator,

reţete etc.Documentele medicale reprezintă o sursă importantă de informaţie în

identificarea persoanei.

Pentru constatarea existenţei şi a locului de aflare a meterialelor necesare

63

se recomandă interogarea rudelor şi altor persoane ce cunoşteau persoana

dispărută. De reţinut că persoanele cointeresate pot da informaţii necorecte sau

pot întreprinde măsuri de lichidare a materialelor necesare. Indiferent de

mărturiile rudelor, materialele necesare se vor cere din instituţiile medicale

respective. Un interes deosebit prezintă documentele medicale din policlinicile

stomatologice şi secţiile chirurgicale.

Documentele medicale se pun la dispoziţie în original sau se prezintă

fotocopiile lor. Radiogramele, de asemenea, se cer în original, nu doar

prescrierea lor. În unele cazuri se practică interogarea persoanelor care au făcut

înscrieri în documentele medicale, spre exemplu, când sunt înscrieri necorecte,

insuficiente sau există contradicţii cu alte date.

Materialul pentru comparaţie poate fi obţinut la examinarea locuinţei,

unde a trăit persoana dispărută. Pe parcursul examinării pot fi depistate

fotografii, documente medicale păstrate acasă, protezele dinţilor etc.

Pentru a dovedi identitatea persoanei, cercetările medico-legale se

efectuează prin compararea tuturor datelor prezentate: radiogramele,

fotografiilor, inscripţiilor medicale, amprentelor, protezelor.

Radiogramele sistemului osos sunt strict individuale dată fiind diversitatea

caracterelor oaselor şi prin variabilitatea lor. De obicei, se cercetează

radiogramele efectuate în procesul diagnosticului bolii şi tratării persoanei

respective. Pentru compararea radiogramelor se întrebuinţează contururile

externe ale oaselor, limitele dintre regiunile cu diferită intensitate,

corespunzătoare unei sau altei formaţiuni anatomice.

Radiogramele cu procese patologice, semne de fracturi vechi conţin mai

multe caractere individuale, deci sunt foarte importante. Pe fotografii se văd

imaginile diverselor caractere particulare ale corpului omenesc, precum şi ale

hainelor. Fotografiile prezentate medicului legist cu imaginea capului persoanei

dispărute în procesul cercetării se compară 39:

a. cu exteriorul cadavrului necunoscut, descris în raportul autopsiei

medico-legale;

b. cu fotografia capului cadavrului necunoscut;

c. cu craniul cadavrului;

d. cu reproducţia capului după craniu şi fotografiile lui.

Cercetărilor comparative sunt supuse caracterele respective ale structurii

39 Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului, Editura Paralela 45, Piteşti, 1998

64

feţei, dar o importanţă mai mare are evaluarea distincţiei stabilite, dintre care se

evidenţiază următoarele trei grupe principale 40:

1. Distincţii din cauza diverselor condiţii de fotografiere;

2. Distincţii determinate de schimbarea exteriorului feţei. Dintre acestea

fac parte: întrebuinţarea substanţelor cosmetice sau schimbarea intenţionată a

exteriorului, legate de modul acoperirii capului cu pălărie, basma, coafură etc.,

schimbarea expresivităţii mimicii, modificările de vârstă ale proporţionalităţii

feţei şi structurii anumitor părţi, procesele patologice sau starea fiziologică a

organismului, consecinţele traumelor şi operaţiilor;

3. Distincţii condiţionate de modificările cadaverice, de leziunile

intravitale şi postmortale ale ţesuturilor moi şi oaselor.

Cercetarea comparativă a craniului omului mort cu fotografiile persoanei

dispărute începe cu compararea lor. Comparării sunt supuse craniul cadavrului şi

fotografiile persoanei dispărute. Sunt comparate caracterele generale şi detaliile

asimetriei feţei – craniului, precum şi particularităţile structurale ale părţilor

respective. Dacă se vor obţine date convingătoare că craniul cercetat nu aparţine

cadavrului necunoscut, toate cercetările de mai departe sunt stopate. În caz

contrar, se efectuează cumularea imaginilor capului persoanei dispărute cu

craniul cadavrului, utilizând mai multe metode. În practica medico-legală se

practică metoda de fotografiere.

Pentru cercetările comparative se întrebuinţează următoarele inscripţii din

documentele medicale:

- rezultatele examinărilor medicale referitor la talia şi masa corpului,

perimetrul cutiei toracice;

- datele cu privire la tratarea şi protezarea dinţilor;

- informaţiile referitor la traume , operaţii şi consecinţele lor, o deosebită

importanţă capătă utilizarea suturilor cu mătase , agrafelor metalice, pivoturilor,

plăcilor, protezelor din metal, mase plastice etc.;

- descrierea bolilor, evoluţiilor şi consecinţelor lor, modificările

morfologice în diferite organe etc.;

- datele obstretico-ginecologice, mai ales referitor la graviditate şi naştere,

dimensiunile bazinului;

- rezultatele analizelor şi cercetărilor speciale de laborator.

Amprentele, mulajele, protezele, în calitate de materiale pentru

40 Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C., Ghid practic de medicină legală pentru jurişti, Iaşi, 1993

65

comparaţie, reprezintă imagini de contactare a structurii externe a corpului sau a

altui segment. O importanţă mai mare au protezele şi mulajele dinţilor şi ale

maxilarelor, care pot fi găsite la locul de trai al persoanei dispărute. Utilizarea în

calitate de material comparativ al hainelor, pălăriilor, încălţămintei şi a altor

obiecte, care aparţineau persoanei dispărute, include următoarele momente:

a. măsura hainei, încălţămintei, pălăriei depind de dimensiunile corpului;

b. pe unele obiecte se pot păstra fire de păr, eliminări ale organismului,

pete de sânge;

c. pe încălţămintea purtată lung timp pot fi reliefate detaliile structurale

ale piciorului.

În cazuri excepţionale se cere efectuată identificarea cadavrelor de

persoane necunoscute în baza osemintelor. Expertiza medico-legală a

osemintelor presupune depistarea semnelor ce caracterizează persoana în cauză.

Pe oase sau oseminte se va aprecia specia, rasa, talia, sexul, vârsta, semnele

individuale etc.

66

CONCLUZII

Medicina legală este o specialitate medicală care aplică principiile şi

metodologia ştiinţelor medicale la domeniul juridic (se află la graniţa dintre

medicină şi ştiinţele juridice). Ea urmăreşte, în interesul justiţiei, să obiectiveze

şi să evalueze la solicitarea organelor de justiţie sau a părţilor implicate

aspectele medicale conţinute în speţele juridice cu privire la omul în viaţă sau

cel decedat în cadrul unui suport probatoriu ştiinţific expertal (probaţiune

biologică).

Necesitatea expertizelor/constatărilor medico-legale se regăseşte în toate

cauzele juridice cu implicaţii medicale, precum şi în toate cazurile medicale cu

implicaţii juridice.

Aspectele medicale ale practicii judiciare reprezintă astfel, o interfaţă între

gândirea juridică şi cea biologic-medicală. Dreptul ca ştiinţa, lucrează cu texte

de lege, noţiuni şi categorii precise, aplicând o logică de tip binar (da sau nu; alb

sau negru, 0 sau 1 etc.). Pentru a satisface exigentele de precizie ale justiţiei,

medicul legist trebuie să fie obiectiv, să cunoască legile şi să-şi dezvolte

deprinderea de a explica realităţile complexe biologice unor persoane fără

pregătire medicală. Trebuie să aplice un discernământ riguros şi să se exprime

concluziile prin formulări clare, inechivoce dar nuanţate, pentru a diferenţia net

realităţile medico-biologice certe (care pot fi demonstrate), de cele probabile

(verosimile), sau doar posibile, astfel că concluziile să fie corect interpretate şi

folosite ca atare în probaţiune. Există un raţionament medico-legal, specific

acestui domeniu de activitate, care imbină raţionamentul medical al clinicianului

şi al morfopatologului cu raţionamentul judiciar al procurorului criminalist şi al

judecătorului. 

O prestaţie medico-legală obiectivă, în care subiectivismul interpretării să

fie redus la minimum, prin punerea la dispoziţia medicului a cât mai multor date

ştiinţifice reprezintă o necesitate nu numai din punct de vedere medical şi juridic

(expertiza medico-legala reprezentând un mijloc de probaţiune fără de care nu se

poate înfăptui actul de justiţie), dar şi social, prin alinierea noastră la nivel

european de Respectare a Drepturilor Omului, prin evitarea oricăror erori

medicale şi implicit juridice, cu implicaţii dramatice la nivel nu numai

individual, dar mai ales general social, având în final largi implicaţii naţionale.

Caracteristic pentru deces, ca şi pentru naştere sau alte evenimente

demografice, este acela, că el este un fapt biologic şi, în acelaşi timp, social.

67

Astfel, mortalitatea în ţările în curs de dezvoltare este mai ridicată ca în ţările

dezvoltate, mortalitatea este mai redusă la categoriile sociale cu un nivel de

venit şi de instruire mai înalt decât la categoriile sociale defavorizate, că

mortalitatea în aceeaşi ţară prezintă niveluri diferite de-a lungul timpului, sub

influenţa complexă a factorilor social-economici. De aceea, decesele şi

mortalitatea se studiază în raport cu diferite caracteristici care să pună în lumină

condiţionarea lor socială.

Consider că, unele boli ar putea fi prevenite, cum ar fi bolile

cardiovasculare, respectând astfel un regim de viaţă sănătos, echilibrat şi

neviciat, populaţia lumii însă, ignoră aceste aspecte, conducând la creşterea

alarmantă a numărului cazurilor de obezitate, a bolilor de inimă sau bolilor

sistemului circulator.

68

BIBLIOGRAFIE

1. Ander Z., Bilegan I., Medicina legală, Bucureşti, 1980

2. Astărăstoaie V., Grigoriu C., Scripcaru C., Ghid practic de medicină

legală pentru jurişti, Iaşi, 1993

3. Beliş V., Medicina legală – Curs pentru facultăţile de drept, Bucureşti,

2001

4. Beliş V., Tratat de medicină legală, vol.I, II, Bucureşti, 1995

5. Baciu Gh., Curs de medicină legală, vol. I, II, Chişinău, 1993

6. Baciu Gh., Medicina legală, Chişinău, 1995

7. Doroberţ L., Medicina legală, Paris, 1974

8. Dermengiu D., Curcă C., Lucrări practice de medicină legală, Bucureşti,

2001

9. Desmarez J., Manual de medicină legală, Bruxelles, 1968

10.Moraru I., Medicina legală , Bucureşti, 1985

11.Scripcaru Gh., Ciornea T., Ianovici N., Medicina şi drept, Iaşi, 1979

12.Ungureanu S., Medicina legală, Chişinău, 1999

13. Perju Dumbravă D., Mărgineanu V. – Teorie şi practică medico-legală,

Cluj Napoca: Editura Argonant, 1996;

14. Beliş V. – Aspecte toxicologice, clinice, şi medico-legale în etilism,

Editura Medicală, Bucureşti, 1988;

15. Bercheşan V. – Metodologia investigării criminalistice a omorului,

Editura Paralela 45, Piteşti, 1998;

16. Bogdan T. – Comportamentul uman în procesul judiciar, Bucureşti, 1983;

17. Boroi Al., Gheoghe Nistoreanu – Drept penal, partea generală, Editura

All Beck, Bucureşti, 2004;

18. Nistoreanu Gh., Păun C. – Criminologie, Editura Europa Nova,

Bucureşti, 1996;

19. Panaitescu V. – Metode de investigaţie în practica medico-legală, Editura

Litera, Bucureşti, 1984;

20. Papilian V. – Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1979;

21. Scripcaru Gh., Ciornea T., Ivanovici N. – Medicină şi drept, Editura

Junimea, Iaşi, 1979;

22. Stan T., Bălălău D. – Toxicologie, IMF Bucureşti, 1988;

23. Stancu E. – Criminalistică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

69

1994;

24. Stătescu C., Bîrsan C. – Drept civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002;

25. Teodorescu Exarcu I. – Fiziologia şi fiziopatologia sistemului nervos,

Editura Medicală, Bucureşti, 1978;

26. Teodorescu Exarcu I. – Fiziologia şi fiziopatologia respiraţiei, Editura

Medicală, Bucureşti;

27. Zamfirescu V. – Etică şi etiologie, editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1977;

28. Zidaru P. – Drept execuţional penal, Editura Press Mihaela SRL,

Bucureşti, 1997.

29. Mitrofan N., Zdrenghea V., Butoi T. – Psihologie judiciară, Casa de

editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti, 1992;

30. Moraru I. – Anatomie patologică, Editura Medicală, Bucureşti, 1980.

70