+ All Categories
Home > Documents > asigurari si reasigurari

asigurari si reasigurari

Date post: 31-Oct-2014
Category:
Upload: irina10
View: 81 times
Download: 4 times
Share this document with a friend
Description:
carte
Popular Tags:
50
UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Specializarea : Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor Anul II, Sem I ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI Lect. univ. drd. Rozalia KICSI Asist. univ. Angelica COZORICI 2007
Transcript
Page 1: asigurari si reasigurari

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Specializarea : Economia Comerţului, Turismului şi Serviciilor Anul II, Sem I

ASIGURĂRI ŞI REASIGURĂRI

Lect. univ. drd. Rozalia KICSI Asist. univ. Angelica COZORICI

2007

Page 2: asigurari si reasigurari

2

Page 3: asigurari si reasigurari

3

CUPRINS:

1. OBIECTIVELE CURSULUI .....................................................................................................4

2. CONSIDERAŢII GENERALE ..................................................................................................4

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE ASIGURARE. .........5

1.1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor.......................................................................5

1.2. Apariţia ideii de asigurare ......................................................................................................6

1.3. Primele forme de asigurare.....................................................................................................6

1.4. Apariţia şi evoluţia asigurărilor în România .......................................................................8

CAPITOLUL II. FORME DE PROTECŢIE ŞI DE DISPERSIE A RISCULUI.....................11

2.1. Asigurarea ..............................................................................................................................11

2.2. Coasigurarea...........................................................................................................................13

2.3. Autoasigurarea ......................................................................................................................14

2.4. Reasigurarea ..........................................................................................................................15

CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE ASIGURARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE

JURIDIC, ECONOMIC ŞI FINANCIAR .....................................................................................19

3.1. Asigurarea sub aspect juridic ...............................................................................................19

3.2. Asigurarea sub aspect economic ..........................................................................................21

3.3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării..........................................................22

CAPITOLUL IV. ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII ......................................24

CAPITOLUL V. FUNCŢIILE ASIGURĂRII ŞI ALE REASIGURĂRII .................................27

5.1. Funcţiile asigurării .................................................................................................................27

5.2. Funcţiile reasigurării ..............................................................................................................28

CAPITOLUL VI. RISC ŞI ŞANSĂ ...............................................................................................30

6.1. Aspecte introductive...............................................................................................................30

6.2. Clasificarea riscurilor.............................................................................................................31

6.3. Managementul riscului ..........................................................................................................33

CAPITOLUL VII. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR...........................................................37

TESTE GRILĂ..................................................................................................................................44

BIBLIOGRAFIE:.............................................................................................................................50

Page 4: asigurari si reasigurari

4

1. OBIECTIVELE CURSULUI Cursul oferă bazele teoretice referitoare la cunoaşterea necesităţii apariţiei

activităţii de asigurare, la sensul unor noţiuni şi dobândirea cunoştinţelor în ceea ce priveşte: asigurarea, asigurătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul, contractantul asigurării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, suma asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigurării, ş.a.

Astfel, cunoscând noţiunile respective pot fi înţelese şi aplicate corect prevederile actelor normative care reglementează asigurările.

2. CONSIDERAŢII GENERALE Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc

în cazul daunelor în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.

Activitatea de asigurare este acea prestaţie, care desemnează, în principal oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată.

Asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.

„Dacă ar fi după mine, aş scrie cuvântul ”asigurare” pe uşa fiecărei case şi pe fruntea fiecărui om pentru că sunt convins că pentru sacrificii neconceput de mici,

familii întregi pot fi protejate împotriva catastrofelor care le-ar putea distruge pentru totdeauna... Abia atunci aş putea fi mulţumit, căci

asigurarea protejează familia în cazul ivirii unei nenorociri şi a unor pagube ireparabile...”

Winston Churchill

Page 5: asigurari si reasigurari

5

CAPITOLUL I. ABORDĂRI TEORETICE ALE CONCEPTULUI DE ASIGURARE.

Rezumat: Capitolul oferă informaţii cu privire la pericolele care au ameninţat de-a lungul timpului

vieţile şi bunurile oamenilor şi care au condus la conştientizarea şi manifestarea nevoii de protecţie a oricărui om. Astfel, decizia de a cumpăra o asigurare, ca demers individual şi facultativ, e determinată, în mare măsură, de factori obiectivi şi subiectivi.

Cuvinte cheie: asigurare, evenimente, pericol, mutualitate, monopolului statului ... 1.1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor

Apariţia asigurărilor este legată de necesitatea ca oamenii să se ajute reciproc în cazul daunelor

în permanentă creştere, iar a reasigurărilor pentru sprijinirea între ei a celor care administrează fondurile şi activităţile de asigurare. Altfel spus este vorba de preluarea daunelor şi a procesului de dezdăunare pe cât mai multe umere.

Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa unor posibile evenimente, care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi, accidente, incidente etc.

În faţa acestor pericole nevoia oamenilor de a se proteja a condus la solidarizarea acestuia în procesul de prevenire a efectelor evenimentelor (riscurile din asigurări). De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi limitare a consecinţelor acestor evenimente, însă experienţa ne arată ca desfăşurarea lor nu poate fi în totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia unor invalidităţi. Au apărut astfel 2 modalităţi:

a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi şi se bazează pe contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în vederea creării unui fond bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat unirea comunităţii; principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au reprezentat baza conceptului de solidaritate, cât şi a celui de asigurare.

b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baza mutualităţii a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.

Astfel, comercianţii din Antichitate practicau forme de protecţie în vederea acoperirii pagubelor produse pe perioada transportului mărfurilor. De exemplu: în legislaţia maritimă a Rodhosului se prevedea ca pierderile produse prin aruncarea peste bord a unei părţi din bunuri pentru a se putea salva restul încărcăturii, să fie suportate de toţi proprietarii de mărfuri încărcate la bord. Şi în

Page 6: asigurari si reasigurari

6

Roma Antică existau asociaţii bazate pe solidaritate care interveneau după producerea pagubelor. Apoi, apar elementele unui contract incipient de asigurare, sub forma unui contract de

împrumut în care suma garanta un transport de mărfuri la mare distanţă; în cazul în care acestea nu ajungeau la destinaţie, creditorul pierdea suma împrumutată. Acest contract se extinde treptat, fiind valabil şi existând chiar şi în evul mediu timpuriu.

1.2. Apariţia ideii de asigurare

Putem spune, într-un fel, că asigurarea a apărut odată cu apariţia societăţii umane. Avem

cunoştinţa de două tipuri de economii care au caracterizat societatea de-a lungul timpului: economiile de schimb (realizate cu elemente corespunzătoare: pieţe de schimb, bani, instrumente financiare diverse) şi economiile naturale, în lipsa acestor elemente, acestea datând din timpuri mult mai vechi decât primele.

Într-o astfel de economie naturală, putem privi conceptul de asigurare ca pe o formă de ajutorare între indivizii din societate. De exemplu, dacă o casă suferă un incendiu devastator, membrii comunităţii respective vor ajuta împreună la reconstruirea casei; altfel, nu vor primi nici ei ajutor în viitor. Acest tip de asigurare a supravieţuit până în zilele noastre în regiunile în care economiile de schimb moderne nu au pătruns decât superficial (de exemplu în unele ţări de pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice).

1.3. Primele forme de asigurare

Dezvoltarea societăţii este marcată de efortul şi strădania oamenilor pentru propria lor

propăşire şi pentru propria lor apărare în faţa unor evenimente care le pot periclita existenţa şi devenirea.

Viaţa oamenilor nu este întotdeauna senină. Indiferent câtă grijă se acordă evitării problemelor sau protejării bunurilor niciodată, nimeni nu poate fi sigur de succes. Unele evenimente negative (calamităţi ale naturii, accidente, pierderea sau micşorarea capacităţii de muncă în urma unor boli sau a bătrâneţii) implică traume psihice sau pierderi financiare semnificative.

Cu toate acestea, oamenii doresc să se bucure de propriile lor locuinţe, să-şi conducă autoturismele, să zboare cu avionul, să navigheze fără să se teamă de potenţialele probleme care pot apărea. Asigurarea a apărut din nevoia de protecţie a omului în faţa unor pericole şi pentru găsirea soluţiilor adecvate de înlăturare a lor.

Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă în antichitate şi datează de circa 6500 de ani. Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau membrii colectivităţii.

Prin anul 650 înainte de Christos, în Grecia antică înţeleptul legislator Solon a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaşte.

In Babilon, Fenicia şi în alte ţări străvechi, membrii caravanelor se constituiau în asociaţii, suportând în comun pagubele din jafuri şi de altă natură suportate de unii dintre ei în timpul transportului.

Page 7: asigurari si reasigurari

7

In Roma antică s-a constituit o asociaţie de înmormântare pe baza unui Regulament al Colegiului funerar din Lavinium care funcţiona pe baza unor cotizaţii de înscriere şi a unor plăţi periodice. Membrii asociaţiei aveau astfel asigurate, la deces un rug şi un mormânt.

Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediţiei aflată în pericol ( cauzat de naufragiu, furtună, eşuare, etc.) erau repartizate în mod proporţional, fiind suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. Aceste principii au fost cuprinse în legislaţia maritimă a insulei Rhodos încă din anul 916 înainte de Christos şi se menţin până în zilele noastre. Au fost codificate în colecţia de reguli York-Anvers elaborată în anul 1890 şi a fost modificată în anii 1924 şi 1950.

Alte surse documentare ne oferă şi alte aspecte din istoria asigurărilor, astfel cele mai vechi asociaţii mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din pierderile de animale. Primele operaţiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene în sec al XIV.

O formă de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine apărut în Franţa în sec al XVII-lea şi răspândit apoi în Olanda, Anglia şi Germania. Sistemul era bazat pe principiul asigurărilor de viaţă dar participanţii primeau în locul sumelor asigurate rente viagere.

In anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc şi apă a cărei funcţionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale. Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoţia la finele secolului al XVIII-lea.

In anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate germană de asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii.

Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia a primei societăţi de asigurare specializată în acest domeniu, la mijlocul secolului al XIX-lea.

Asigurarea maritimă şi asigurarea împotriva riscului de incendiu a fost marcată de înfiinţarea la Trieste, în anul 1822, a societăţii Assienda Assiguratrice, societate care a funcţionat şi pe teritoriul României după anul 1830.

Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în Franţa şi se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Asigurarea s-a extins şi la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor ori terţelor persoane.

In Statele Unite ale Americii sectorul asigurărilor a fost dominat de societăţile de asigurare engleze. In anul 1852, din iniţiativa lui Benjamin Franklin a luat fiinţă Societatea pentru asigurarea caselor împotriva riscurilor cauzate de incendiu - Philadelphia Contributionship. Elizur Wright a creat mai multe întreprinderi de asigurări americane şi a susţinut legiferarea controlului statului asupra societăţilor de asigurări; a contribuit la elaborarea unei metode de calcul corecte a rezervei de prime la asigurările de viaţă şi a unor tabele corespunzătoare, necesare în practica asigurărilor de viaţă. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de societăţi de asigurări, respectiv 14 în Anglia, 5 în Statele Unite, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. In anul 1900 erau în jur de 1272 de societăţi de asigurare iar în anul 1969 activau în jur de 9700 de case şi societăţi de asigurare în 71 de ţări. Aceste societăţi de asigurare activau 2676 în domeniul asigurărilor de viaţă, 6036 în domeniul asigurărilor de bunuri iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări.

Page 8: asigurari si reasigurari

8

1.4. Apariţia şi evoluţia asigurărilor în România

Primele forme de asigurare se întâlnesc încă înainte de secolul al XIX-lea, respectiv un fel

de întrajutorare reciprocă a membrilor aceleiaşi comune la decesul vitelor denumită în limbajul vremii Hopşa. Astfel, în cazul accidentării unei vite, aceasta era tăiată iar carnea era împărţită între locuitorii din aceeaşi comună, fiecare plătind o sumă de bani pentru parte ce-i revenea. In felul acesta proprietarul sinistrat îşi acoperea în totalitate sau în parte paguba suferită

Breslele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea au fost primele organizaţii care au practicat o formă de asigurare pe principiul mutualităţii şi întrajutorării. Aceasta se referea la asigurări de viaţă şi potrivit clauzelor fiecare membru era obligat s plătească o taxă de înscriere iar apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de înmormântare pentru membrii săraci ai breslei, precum şi pentru plata de ajutoare pentru familia decedatului atunci când aceştia rămâneau fără mijloace de trai.

In timp au luat fiinţă şi s-au dezvoltat asociaţii pentru stingerea incendiilor care funcţionau cu aportul şi în favoarea mai multor comune învecinate. Se menţionează, astfel, o Casă de incendii organizată la Braşov în anul 1744. Principiul de funcţionare era cel al creării unui fond comun prin contribuţia trimestrială a fiecărui membru al Casei, din care se despăgubea cel care suferea de pe urma unui incendiu.

O instituţie de asigurare pentru incendiu s-a creat şi în Sibiu la iniţiativa magistraturii oraşului în anul 1823 dar în anul 1864 când statutul său fusese definitivat numai jumătate din proprietarii de imobile şi-au dat adeziunea pentru constituirea ei.

In secolele XIX şi XX o dată cu dezvoltarea societăţii şi cu creşterea gradului de complexitate a activităţilor desfăşurate a sporit şi interesul oamenilor pentru acţiunea de asigurare. Prima organizaţie de asigurare propriu zisă s-a constituit la Braşov în anul 1844 de către Asociaţia Meseriaşilor sub denumirea Institutul Naţional de Pensii din Braşov, având caracter specific de asigurări de viaţă. Condiţiile istorice din Transilvania au permis ca sub influenţa unor mari societăţi de asigurare ale timpului (Assicurazioni Generali şi Riunioni Adriatica di Sicurta), a căror rază de acţiune s-a extins şi în această parte a ţării noastre, populaţia din această parte a României să cunoască mai înainte decât cea din alte părţi ale ţării, instituţia de asigurare.

In a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea o dată cu dezvoltarea economică a ţării, s-a dezvoltat şi sectorul asigurărilor apărând în peisajul economic o serie de societăţi de asigurare cum ar fi Transilvania-1866, Dacia-1871, România-1873, Naţionala-1882, Generala-1887, Agricola-1906, Urania, Patria, Banca Generală de Asigurare-1911. In anul 1881 prin fuzionarea societăţilor Dacia şi România a luat fiinţă societatea Dacia-România care în 1909 a preluat societatea Patria.

In anul 1887 în Brăila, cercurile comerciale din Brăila şi Galaţi în colaborare cu Banca Marmorosch Blank înfiinţează societatea de asigurări Generala având ca ramură principală asigurarea transporturilor maritime în special a celor de cereale. A întreţinut relaţii bune cu societăţi de asigurare străine printre care Assigurazioni Generali din Trieste, care de altfel a şi subscris capital la înfiinţarea ei. După mutarea sediului în Bucureşti, societatea de asigurări Generala şi-a diversificat operaţiunile de asigurare în special în ramura asigurărilor de viaţă, având în preajma primului război mondial o situaţie financiară prosperă.

In Transilvania o activitate deosebită au desfăşurat societăţile de asigurare Transsylvania şi

Page 9: asigurari si reasigurari

9

Banca Generală de Asigurări devenită mai târziu Prima Ardeleană. In anul 1921 sediul societăţii Prima Ardeleană s-a mutat la Cluj, aceasta constituind prima societate anonimă de asigurări a românilor din Ardeal. Capitalul acestei societăţi s-a mărit cu aportul altor două societăţi Dacia-România şi Naţionala.

In anul 1923 s-a constituit societatea de asigurări Asigurarea-Românească care a avut o ascensiune rapidă prin introducerea asigurărilor populare de viaţă fără examinare medicală.

De remarcat este faptul că până la primul război mondial societăţile de asigurare străine participau doar ca acţionari la societăţile de asigurare româneşti, după anul 1918 acestea şi-au deschis agenţii şi sucursale proprii: Sun din Londra, Adriatica din Trieste, Danubiana, etc. Începând din anul 1940 s-a înregistrat o masivă pătrundere a capitalului german pe piaţa românească prin societăţi ca Victoria, Vatra-Dornei, Allemania, Dacia-România, Naţionala, Steaua-României, Transylvania.

In anul 1930 în România îşi desfăşurau activitatea 44 societăţi de asigurare. In urma concurenţei din piaţă în anul 1936 mai funcţionau doar 23 de societăţi de asigurare.

In ceea ce priveşte intervenţia statului în sfera asigurărilor se remarcă faptul că în anul 1915 a luat fiinţă Casa de asigurări a Ministerului de Interne care a fost reorganizată în anul 1936 iar in anul 1942 s-a constituit Regia Autonomă a Asigurărilor. Prin Legea nr. 216 din anul 1930 a luat fiinţă Oficiul pentru supravegherea întreprinderilor private care încheiau asigurări şi reasigurări, care funcţiona pe lângă Ministerul Industriei şi Comerţului. Caracteristic în funcţionarea acestei instituţii a fost larga cuprindere în asigurare a riscurilor şi introducerea unor forme de asigurare obligatorii cum ar fi asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule pentru transportul, cu plată, de mărfuri şi persoane, asigurarea pompierilor militari pentru cazurile de deces, infirmitate şi boală, asigurarea clădirilor, a recoltelor, a inventarului agricol contra incendiului, inundaţiei şi grindinei. De altfel, în deceniul al 4-lea al secolului XX s-a înregistrat de extindere a asigurărilor în România prin practicarea tuturor formelor de asigurări cunoscute din cadrul fiecărei clase de asigurare, sigur în mod inegal in diferite domenii de activitate.

Perioada comunistă întinsă pe o perioadă de 45 de ani a adus mutaţii importante în economia şi societatea românească. In primul rând reţinem etatizarea şi socializarea proprietăţii, instituirea conducerii centralizate a economiei şi societăţii, subordonarea economiei conducerii politice a partidului unic, trecerea de la economia de piaţă la economia planificată, dirijată de la nivel central, etc.

Sectorul asigurărilor a traversat o perioadă de prefaceri, de transformări, unele pozitive altele impuse de calitatea de monopol pe care statul a impus-o. Un prim pas s-a făcut în anul 1948 când societăţile de asigurări au fost naţionalizate şi trecute în proprietatea statului. Întregul lor portofoliu şi rezervele tehnice şi matematice au trecut în proprietatea Societăţii de Asigurare Sovieto-Române Sovromasigurare. De altfel în anul 1949 a luat fiinţă şi Întreprinderea se Stat pentru Reasigurări, prin reorganizarea Regiei Autonome a Asigurărilor.

In anul 1952 s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, care a preluat activitatea Întreprinderii de Stat pentru Reasigurări Si a introdus în practică asigurarea prin efectul legii. Societatea Sovromasigurare avea în practică asigurările facultative. In anul 1953 societatea Sovromasigurare s-a lichidat, portofoliul ei fiind preluat în întregime de ADAS.

ADAS a pus în practică asigurările de viaţă, asigurările mixte de viaţă. In ceea ce priveşte ramura asigurărilor de bunuri s-a dezvoltat pe principiul că bunurile aflate în proprietatea statului nu au nevoie de protecţie prin asigurare. Asigurările cu caracter facultativ vizează după caz bunuri,

Page 10: asigurari si reasigurari

10

persoane şi răspundere civilă. Au fost elaborate regulamentele de asigurare pentru toate formele de asigurare practicate, atât cele facultative cât şi cele prin efectul legii. Asigurările prin efectul legii erau : asigurarea clădirilor proprietate personală a cetăţenilor, asigurarea de răspundere civilă auto a proprietarilor de autoturisme, asigurarea animalelor din gospodăriile persoanelor fizice, asigurarea de accidente a călătorilor .

ADAS a practicat şi operaţiuni de reasigurare privind asigurările maritime şi de aviaţie. O dată cu trecerea la economia de piaţă şi sectorul asigurărilor a intrat într-un proces de

profunde transformări. Începând cu 1 ianuarie 1991 ADAS şi-a încetat activitatea. Portofoliul de asigurări şi patrimoniul acestei societăţi a fost preluat de primele 3 societăţi de asigurări pe acţiuni, nou constituite cu capital integral de stat ( Asigurarea Românească, Astra şi Carom).

Asigurarea Românească s-a constituit pe reţeaua organizatorică a fostei ADAS cu sediul central în Bucureşti, cu sucursale, filiale şi reprezentanţe în toată ţara. A preluat cea mai mare parte a portofoliului, a capitatului social şi aproape întreaga bază materială a fostei Administraţii a Asigurărilor de Stat. Societatea a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viaţă, cele aferente asigurărilor prin efectul legii, asigurărilor facultative de autovehicule şi a altor asigurări facultative.

Astra - cu sediul central în Bucureşti dispune de filiale în ţară şi străinătate. A preluat activele şi pasivele corespunzătoare de la societăţile mixte cu participare ADAS din străinătate, cele aferente asigurărilor şi operaţiunilor de reasigurare în relaţiile cu străinătatea dar dezvoltând mereu şi alte forme de asigurare cerute în piaţa românească a asigurărilor. Societatea dispune la ora actuală de o reţea de sucursale şi filiale extinsă în întreaga ţară. In vara anului 2000 societatea şi-a introdus în portofoliu şi practicarea asigurărilor de viaţă cu acumulare de capital.

Carom - a fost înfiinţată cu un profil deosebit, respectiv efectuarea unor prestaţii specifice solicitate de celelalte societăţi de asigurare cum ar fi constatarea daunelor, evaluarea pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor urmând a recupera cheltuielile efectuate de la societăţile de asigurare care i-au dat mandat reţinându-şi comisionul aferent. In ultima perioadă de timp activitatea societăţii a scăzut simţitor, societăţile de asigurare, efectuându-şi cu specialişti proprii constatările de daune pentru asigurările din portofoliu.

După anul 1990 au apărut în peisajul pieţei asigurărilor din România o serie de societăţi de asigurări cu capital privat o parte cu capital integral românesc, o parte cu capitat mixt românesc şi străin, o parte cu capital integral străin toate încercând să acapareze cât mai mult din piaţa de asigurări românească.

Întrebări de control:

1. Care sunt cele două modalităţi de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru

asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia unor invalidităţi?

2. Descrieţi cea dintâi asigurare obligatorie care se cunoaşte? 3. Ce presupune sistemul de asigurare cunoscut sub denumirea de tontine? 4. Care este principiul de funcţionare al Casei de incendiu de la Braşov? 5. Când şi-a încetat ADAS activitatea şi care sunt societăţile care au preluat portofoliul de

asigurări şi patrimoniul ADAS?

Page 11: asigurari si reasigurari

11

CAPITOLUL II. FORME DE PROTECŢIE ŞI DE DISPERSIE A RISCULUI

Rezumat: Acest capitol pune în evidenţă formele de protecţie folosite atât pe plan intern cât şi

internaţional. Astfel sunt descrise: asigurarea, care are la bază principiul mutualităţii, coasigurarea, autoasigurarea, care nu se bazează pe o relaţie contractuală şi reasigurarea, care are ca efect „pulverizarea riscului”. De asemenea, sunt descrise particularităţile fiecărei forme de protecţie, precum şi avantajele şi dezavantajele lor.

Cuvinte cheie: asigurare, coasigurare, autoasigurare, reasigurare, avantaje, dezavantaje ...

2.1. Asigurarea

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, clasică, dar şi cel mai frecvent întâlnită în practică, constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.

Asigurarea are la bază un acord de voinţă (contract) încheiat între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul oferă asiguratului protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat, obligându-se să acopere asiguratului contravaloarea daunelor (respectiv suma asigurată în cazul asigurărilor de viaţă) în caz de producere a acestor evenimente, în schimbul plăţii de către asigurat a unei sume de bani, numită "primă de asigurare".

Plătind asigurătorului prima de asigurare, calculată prin aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabilă, asiguratul primeşte în schimb garanţia de despăgubire împotriva pierderii posibile şi viitoare pentru oricare dintre riscurile incluse în condiţiile de asigurare.

Protecţia riscului se constituie, astfel, într-o marfă specifică (un serviciu), care se vinde şi se cumpără ca orice altă marfă pe o piaţă specifică, numită "piaţa asigurărilor", parte a pieţei serviciilor financiare.

În literatura de specialitate se întâlnesc abordări şi modalităţi de exprimare diferite prin care, de fapt, se desemnează acelaşi lucru. Unii consideră că asigurările pot fi privite din mai multe puncte de vedere, motiv pentru care există suficient de multe definiţii, din care vom prezenta câteva.

John Downes şi Jordan Elliot Goodman, în "Dictionary of Finance and Investment Terms", definesc asigurarea ca fiind "sistemul prin care persoanele fizice sau juridice, conştiente de riscurile posibile, plătesc prime de asigurare unei companii de asigurări care rambursează sumele corespunzătoare în caz de daună. Asigurătorul profită prin investirea primelor pe care le primeşte.... Într-un sens mai larg, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grup care poate mai uşor să plătească pagubele".

În unele lucrări se consideră chiar că asigurarea poate fi definită din două puncte de vedere, şi anume:

1. Ca persoană (fizică sau juridică) în calitate de asigurat, asigurarea poate fi privită şi ca "finanţare" a unei pierderi, în condiţiile în care, evident, fondurile vor fi disponibile pentru a

Page 12: asigurari si reasigurari

12

acoperi consecinţele financiare ale producerii riscului. Scopul acesteia va fi de a asigura continuitatea activităţii sau supravieţuirea afacerii asiguratului în cazul pierderii produse.

2. Ca un mijloc prin care riscurile pentru două sau mai multe persoane sau firme se combină prin contribuţii prezente sau promise la un fond din care se plătesc despăgubirile pentru daunele suferite de unii dintre ei. Dat fiind că asigurarea se bazează pe transferul riscului de la un individ către o comunitate de indivizi, la acoperirea pagubei suferite de acesta contribuie cu sume mici ceilalţi indivizi.

Din punct de vedere al asigurătorului, asigurarea apare ca un mijloc de reţinere, fiind un mijloc de retenţie şi combinare. Asigurarea apare ca un mijloc de transfer chiar al unor riscuri între mai mulţi asiguraţi, într-un mod centralizat, printr-o administrare în comun a mai multor riscuri (pooling risks). Prin aceasta, asigurătorul îşi îmbunătăţeşte abilitatea de a prevedea pierderile potenţiale.

O altă definiţie este dată de Yvonne Lambert Faivre care consideră că "sub aspect tehnic, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, îi despăgubeşte pe aceia dintre ei care suferă un sinistru pe seama fondului comun constituit din primele încasate."

D.S. Hansell defineşte asigurarea ca "un instrument care oferă compensarea financiară pentru evenimentele nefericite, plăţile fiind efectuate din contribuţiile mai multor părţi care participă la această schemă". Rezultă din această definiţie existenţa unui fond care se formează prin contribuţia tuturor asiguraţilor (sub forma primei) din care se vor plăti despăgubirile pentru cei care suferă pierderi.

Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent permanent şi oriunde şi, practic, orice activitate economică, politică, socială, culturală sau de altă natură este ameninţată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. în mod similar, viaţa fiecăruia, proprietăţile, pot fi afectate de accidente, cutremure sau alte catastrofe. Evident unii pot fi mai mult ameninţaţi decât alţii prin natura activităţii, localizării geografice şi a altor factori. Din punct de vedere al asigurării, nu orice pericol la care sunt expuse bunurile sau oamenii poate fi asigurat.

Aşadar, asigurarea are la bază un acord de voinţă între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat şi o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obţine protecţia asigurătorului. Pentru această protecţie, asiguratul plăteşte asigurătorului o sumă de bani, numită primă de asigurare, urmând ca în cazul producerii riscului sau riscurilor asigurate, asigurătorul să îl despăgubească pe asigurat pentru daunele suferite. Astfel, asigurarea se concretizează într-o tranzacţie al cărei obiect îl constituie cumpărarea unui serviciu, respectiv a protecţiei pentru pierderea posibilă şi viitoare datorită producerii riscurilor agreate. Preţul acestei protecţii este prima de asigurare.

Asigurarea are la bază principiul mutualităţii, potrivit căruia fiecare asigurat contribuie cu primele de asigurare la crearea fondului de asigurare din care se suportă contravaloarea daunelor suferite de asiguraţi. Aşadar, în schimbul unei sume de bani relativ mici, asiguratul va avea garanţia protecţiei în faţa riscurilor, iar asigurătorul are rolul de a gestiona acest fond. Scopul asigurării îl constituie protecţia financiară, respectiv repunerea asiguratului în situaţia patrimonială existentă înainte de producerea dezastrului, şi nu obţinerea unui profit sau îmbogăţirea asiguratului. Totuşi, acest fond se poate dovedi a nu fi suficient pentru a putea acoperi daunele produse. De aceea,

Page 13: asigurari si reasigurari

13

asigurătorii trebuie să îşi sporească fondurile prin investirea acestor sume. Este foarte important faptul că banii colectaţi de societăţile de asigurare din primele de

asigurare nu aparţin acestora decât după ce a expirat termenul contractual. Până atunci, destinaţia acestor sume este legată numai de interesele asiguraţilor până la terminarea contractului. În mod deosebit, la asigurările de viaţă, dar şi la celelalte tipuri de asigurări, banii sunt încredinţaţi de către asiguraţi asigurătorilor care au obligaţia de a-i administra astfel încât să poată avea în orice moment lichidităţile necesare pentru a putea face faţă obligaţiilor de plată ce le revin din contractele de asigurare. Asigurătorul apare deci ca un custode al fondului de asigurare. în cele mai multe ţări, în special în cele cu o piaţă matură şi bine reglementată, există prevederi legale şi norme prudenţiale foarte stricte referitoare la modul de investire a sumelor disponibile (tipurile de investiţii permise, proporţia dintre acestea şi altele) pentru a se evita insolvabilitatea sau falimentul asigurătorilor. Aşadar, esenţa asigurării constă în dispersia riscului. Asiguratul transferă asupra altei persoane pericolul pierderii financiare determinate de producerea unui eveniment.

2.2. Coasigurarea

Coasigurarea este o modalitate de transfer al riscului de la un asigurat către mai mulţi asigurători, pentru părţi din valoarea bunului asigurat. Nu se referă şi nu înseamnă în nici un fel supraasigurare, adică asigurarea la o valoare peste valoarea reală a obiectului asigurat.

Prin coasigurare, asiguratul cedează cote părţi din riscul asigurat mai multor asigurători până la 100% din valoarea riscului. Aceasta este o modalitate de dispersie a riscurilor care se practică pe anumit pieţe28 şi care este caracteristică, în mod deosebit, acoperirii riscurilor mari sau foarte mari. In cazul în care se produc daunele, asiguratul va colecta contravaloarea despăgubirilor de la asigurătorii săi, în mod proporţional cu nivelul primelor plătite.

Conform aceluiaşi dicţionar, "coasigurarea reprezintă dispersia unui risc asigurabil pentru situaţia în care daunele pot ajunge atât de mari încât nu este prudent pentru o companie să subscrie întregul risc. In mod obişnuit, subscrii-torul este răspunzător până la o anumită limită, iar coasigurătorul răspunde peste acea limită. Este mult folosită pentru asigurările de incendiu şi inundaţii".

Coasigurarea reprezintă o formă de protecţie având aceeaşi esenţă economică pe care o are şi asigurarea. Ea se practică, îndeosebi, în situaţiile în care valoarea bunului (bunurilor) asigurat este foarte mare, implicând, evident, o răspundere mare a asigurătorului. în acest mod, riscul iniţial este preluat în condiţii similare de preţ (prima de asigurare) de către mai mulţi asigurători până la concurenţa valorii bunului ce se asigură. Din punct de vedere al contractului de asigurare, avem de-a face, de fapt, cu mai multe contracte încheiate de către asigurat cu fiecare dintre asigurători. Dacă valoarea asigurată depăşeşte valoarea reală a bunului, atunci se recalculează partea ce revine fiecărui asigurător, menţinându-se proporţia fiecăruia dintre ei. în cazul în care se va produce riscul asigurat, fiecare dintre cei implicaţi vor participa în aceeaşi proporţie la acoperirea daunelor. Pentru asigurat este foarte dificil să încheie aceste contracte, în special datorită cantităţii mari de muncă implicată şi, uneori, datorită lipsei de cunoaştere a ofertei de asigurare; de aceea, în marea majoritate a cazurilor, coasigurarea se realizează prin intermediul brokerilor care găsesc cele mai bune combinaţii pentru clienţii lor. Este evident că oferta de asigurare (în privinţa condiţiilor de asigurare, a termenilor contractului etc.) trebuie să fie "uniformă" pentru a se putea încheia contracte de coasigurare; altfel, este greu de crezut că acest

Page 14: asigurari si reasigurari

14

lucru este posibil. 2.3. Autoasigurarea

Autoasigurarea este o altă formă de protecţie destul de mult utilizată. Ea constă în crearea de către o persoană fizică sau juridică a unui fond, a unor rezerve proprii având ca destinaţie numai acoperirea pagubelor create din orice motiv (calamităţi, incendii, furt şi altele). Această formă de protecţie este numită impropriu autoasigurare, poate ar putea fi denumită mai corect autoprotecţie. Ea nu este o asigurare deoarece nu se bazează pe o relaţie contractuală, nu există părţi contractante, asiguratul este în acelaşi timp şi asigurător şi nu respectă ideea de mutualitate, obligatorie în asigurare. Aşadar, riscul este reţinut de compania respectivă şi nu se încheie tranzacţii de cumpărare de asigurări.

În multe cazuri, pierderile mari pot depăşi, prin dimensiunea lor, sumele acumulate în fondul de rezervă creat până în momentul producerii ei. Prin crearea acestor rezerve, fondurile respective nu se mai pot folosi în circuitul de afaceri al firmei, fiind „blocate” pentru constituirea protecţiei.

Astfel de companii care decid să practice autoasigurarea sunt puternice sub aspect financiar şi preferă, pentru a-şi reduce costurile, să nu transfere fonduri la alte companii de asigurare. Ea se practică mai ales acolo unde există expunere la pierderi relativ reduse, dar cu o frecvenţă mai mare.

Printre avantajele utilizării autoasigurării, limitate de altfel, s-ar putea menţiona: • Nivelul scăzut al „primelor”, dat fiind că vor acoperi numai riscul efectiv, nu şi alte

costuri, precum comisionul brokerului sau al agentului, cheltuieli de administrare şi marja estimată de profit a asigurătorului;

• Veniturile din investirea acestor fonduri create din prime aparţin asiguratului şi pot fi utilizate pentru creşterea propriului fond de protecţie sau reducerii contribuţiilor viitoare;

• Costurile viitoare pentru primele de asigurare nu vor fi afectate de istoricul daunelor la categoria de riscuri respective pe piaţă care, în condiţiile creşterii daunalităţii, pot determina creşterea lor la nivelul pieţei pentru acea categorie de asigurări;

• Prin natura protecţiei, prin autoasigurare se va stimula, în mod direct, reducerea şi controlul riscurilor;

• Nu există posibilitatea apariţiei unor dispute între asigurat şi asigurător în legătură cu daunele produse;

• Profiturile rezultate din autoasigurare vor creşte şi se vor acumula la fondurile asiguratului.

Autoasigurarea este practicată de firme foarte mari care au avut de-a lungul vremii un istoric al daunelor foarte bun (pierderi mici şi foarte rare), au adoptat măsuri de management al riscului adecvate activităţii lor şi, evident, au o capacitate financiară capabilă să le ofere posibilitatea autoasigurării. De aceea, ele vor angaja şi un personal specializat în asigurări, managementul riscului şi investiţii pentru a fi posibilă administrarea eficientă a fondului astfel creat. în paralel, se poate apela la asigurare pentru anumite riscuri şi în anumite situaţii speciale.

Desigur că nici autoasigurarea nu este o formă perfectă. Dezavantajele principale ar fi următoarele:

• în cazul unei catastrofe, fondul poate fi folosit integral pentru acoperirea pierderilor sau poate fi insuficient, nemairămânând resurse pentru acoperirea daunelor din alte cauze; este posibil chiar ca întreaga organizaţie să intre în faliment sau să nu mai poată continua

Page 15: asigurari si reasigurari

15

activitatea datorită imposibilităţii refacerii patrimoniului; • în timp ce organizaţia poate plăti orice pierdere individuală, efectul agregat al mai

multor pierderi dintr-un an ar putea avea acelaşi efect ca şi o pierdere de catastrofă, în mod particular în primii ani de la formarea fondului;

• Investiţiile pot să nu ofere o fructificare suficientă ca în cazul unui portofoliu diversificat al unei societăţi de asigurări;

• în multe situaţii este necesară angajarea unui personal relativ numeros pentru administrarea autoasigurării, crescând corespunzător costurile;

• Nu mai există consultanţa tehnică privind prevenirea riscurilor oferită de asigurători, care au experţi cu experienţă şi care nu vor fi folosiţi pentru autoasigurare;

• Statisticile privind daunele organizaţiei vor rezulta dintr-un număr relativ redus de situaţii şi, de aceea, este foarte dificilă o previzionare corectă referitoare la daunele viitoare;

• Există posibilitatea unor nemulţumiri din partea acţionarilor care nu mai pot intra în posesia integrală a dividendelor datorită creşterii fondului de autoasigurare; în acelaşi timp, câştigurile din investiţiile fondului sunt, deseori, substanţial mai mici în comparaţie cu posibilităţile obţinerii de venituri prin utilizarea acelor fonduri în activitatea curentă a companiei respective;

• în perioadele dificile din punct de vedere financiar, există tentaţia de a se face împrumuturi de fonduri de la cel destinat asigurării la cel pentru derularea activităţii, reducând astfel capacitatea de autoprotecţie;

• De multe ori, managerii companiei sunt tentaţi să folosească fondul şi pentru acoperirea pierderilor din alte cauze decât cele pentru care a fost constituit (plăţi "ex gratia");

• Principiul de bază al asigurării privind dispersia riscului este încălcat; • Contribuţiile la fond nu sunt întotdeauna deductibile, în timp ce primele de asigurare

plătite sunt deductibile.

2.4. Reasigurarea

Reasigurările deţin o poziţie deosebit de semnificativă în comerţul internaţional şi cu cât volumul şi valoarea bunurilor comercializate sunt mai mari, cu atât rolul reasigurărilor este mai important. Ele au apărut dintr-o necesitate obiectivă, şi anume, din existenţa unor riscuri foarte mari (maritime, aviatice, incendiu, de viaţă, de accidente etc.) care pot genera daune extrem de mari pe care societăţile de asigurări, neavând capacitate financiară suficientă, pot fi incapabile să le suporte numai pe contul lor, ducând, practic, la falimentul acestora. Reasigurarea oferă capacitatea necesară asigurătorului direct (original, iniţial) pentru acoperirea riscurilor pe care, altfel, nu le poate suporta singur. în asemenea împrejurări, asigurătorul care acceptă preluarea unui risc (a unor riscuri) mare, peste capacitatea sa, poate apela la una sau mai multe companii de reasigurări pentru a ceda în reasigurare o parte din risc (uneori întregul risc). Reasigurarea are ca efect "pulverizarea" riscului.

Se poate, lesne constata că societăţile de asigurare îşi asumă mari responsabilităţi în faţa primejdiilor la care sunt supuşi asiguraţii, bunurile sau afacerile acestora. Dar sunt ele întotdeauna capabile să facă faţă acestor pierderi? Pot să plătească despăgubiri pentru oricare dintre riscuri? Dar în cazul unor catastrofe naturale (cutremur, inundaţie, grindină, uragan etc.) sau a unor catas-trofe ecologice (emanaţii de gaze toxice de la o uzină chimică, distrugerea mediului datorită poluării cu petrol sau alte substanţe)? Mai ales dacă avem în vedere faptul că în afara pierderii

Page 16: asigurari si reasigurari

16

materiale a asiguratului se produc pierderi şi chiar suferinţe terţilor nevinovaţi. Tocmai din aceste considerente, şi societăţile de asigurare au nevoie de protecţie. De fapt, protecţia acestora este aproape tot atât de veche ca şi asigurarea.

Acest lucru se realizează prin reasigurare. Definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez, a fost elaborată de Lord Mansfield, în 1807: "reasigurarea reprezintă o nouă asigurare, efectuată printr-o nouă poliţă, pentru acelaşi risc iniţial asigurat, în scopul despăgubirii asigurătorilor pentru asigurările lor anterior încheiate; ambele poliţe există în acelaşi timp". Cu alte cuvinte, mai simplu, se poate afirma că reasigurarea este "asigurarea asigurării".

Motivul principal pentru care au apărut reasigurările îl constituie protecţia oferită asigurătorului în situaţia apariţiei întâmplătoare a unei pierderi izolate foarte mari sau a mai multor pierderi rezultate dintr-un eveniment, a căror valoare este foarte mare în raport cu veniturile obţinute din primele de asigurare percepute sau din fondurile de rezervă. De aceea, în urma apariţiei unor asemenea daune, pentru prevenirea plăţii unor despăgubiri foarte mari care pot duce chiar la faliment, companiile de asigurări directe cedează altor companii de asigurări o parte din risc, sau, uneori întregul risc, activitate cunoscută sub denumirea de REASIGURARE. Astfel, rolul "tehnic" al reasigurării este de a proteja pe asigurătorii direcţi în faţa pericolului insolvabilităţii sau a reducerii capacităţii lor financiare, conferind astfel acestora o mai mare stabilitate.

În Dictionary of financial and investments terms, reasigurarea se suprapune ideii de împărţire a riscurilor între societăţile de asigurare. O parte din riscul asigurătorului este asumat de alte companii în schimbul plăţii unei părţi din prima plătită de asigurat. Prin dispersia riscului, reasigurarea permite unei companii să accepte clienţi a căror acoperire ar fi o mare povară sau ar fi imposibilă de suportat singur.

Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi numite companie cedentă (reasigurat, asigurător direct) şi reasigurator, prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a riscului (uneori întregul risc), conform condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către compania cedentă reasiguratorului a unei anumite sume denumită primă de reasigurare , ce reprezintă o cotă din prima originală de asigurare, urmând ca în cazul producerii evenimentului asigurat reasiguratorul să contribuie la acoperirea pierderii

Se observă că se folosesc câţiva termeni specifici: Companie cedentă - este compania care acceptă riscul de la asiguratul său şi cedează o parte

din acest risc în reasigurare unei alte companii de asigurare sau de reasigurare. Ea este compania ce se reasigură şi o mai întâlnim în literatura de specialitate şi sub denumirea de reasigurat. Aceasta este de fapt, asigurătorul direct, care a avut rolul de asigurător în contractul de asigurare iniţial (original). De aceea, se mai foloseşte şi termenul de asigurător iniţial sau original.

Reasigurătorul – este asigurătorul care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o companie de asigurări sau o companie specializată (profesională) de reasigurări. În practica internaţională, în cele mai multe cazuri companiile de asigurare efectuează şi operaţiuni de reasigurare.

Se observă astfel că relaţia de reasigurare are loc între compania cedentă (asigurătorul original) şi reasigurător, iar între asiguratul original şi reasigurător nu există nici o legătură. În cazul producerii daunelor, asiguratul solicită şi primeşte despăgubiri de la asigurătorul său, iar acesta, la rândul său preia, conform acordului de reasigurare, sumele respective de la reasigurătorul (reasigurătorii) său.

Page 17: asigurari si reasigurari

17

Principalul rol al reasigurătorului este acela de a oferi protecţie asigurătorului direct împotriva uneia sau mai multor întâmplări (daune) sau acumulări de întâmplări rezultate din acelaşi eveniment.

Reasigurarea face deci ca pierderea suferită de compania de asigurări cedentă să fie dispersată, suportată de mai multe societăţi. Ea oferă capacitatea cerută de asigurătorul direct de a acoperi riscurile pe care acesta singur nu le poate suporta.

Având în vedere cele de mai sus, putem da pe scurt, o altă definiţie a reasigurării, şi anume: reasigurarea reprezintă asigurarea răspunderii contractuale rezultate din contractul de asigurare sau asigurarea directă. Practic, reasigurarea este asigurarea asigurării, fiind în acelaşi timp statuată prin încheierea unui contract separat de asigurare între reasigurător şi reasigurat.

La rândul său, reasigurătorul îşi protejează portofoliul prin încheierea altor contracte de cedare a unei părţi din reasigurările acceptate de el, operaţiunea purtând denumirea de retrocedare sau retrocesiune, compania cedentă fiind retrocedent şi reasiguratorul fiind retrocesionar.

Pentru a înţelege mai bine esenţa reasigurării, se impune o delimitare a acestei activităţi de cea de asigurări directe. Aceste deosebiri rezultă şi din schema prezentată:

• în primul rând, un asigurător (companie de asigurări) poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică sau persoană juridică (în calitate de asigurat), în timp ce la un contract de reasigurare nu pot fi decât două companii specializate de asigurări sau o companie de reasigurări (ca reasigurator) şi o companie de asigurări (ca reasigurat), deci acest contract se încheie numai între persoane juridice;

• în al doilea rând, contractul de reasigurare se încheie între două societăţi de asigurare/reasigurare şi niciodată nu implică asiguratul în relaţia lor.

• în al treilea rând, un contract de asigurare este legat, în mod direct, de risc şi de urmările, chiar şi cele mai mici, ale producerii acestuia, în timp ce reasiguratorul devine implicat în acoperirea daunelor numai atunci când el are obligaţia de plată rezultată din contract.

• în al patrulea rând, obiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit, expuse pierderilor sau avariilor pe care Ie poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de agenţii sau funcţionarii săi, în timp ce reasiguratorul este indirect interesat în pierderile suportate de asiguratul original, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său. Astfel, obiectul asigurat este parte a răspunderii contractuale pe care reasiguratul a acceptat-o conform poliţei de asigurare semnată de el în contractul iniţial.

• în al cincilea rând, nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizaţii (compensării, despăgubirii), - cu excepţia poliţelor de viaţă, accidente şi boală -, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele pentru reasigurări de viaţă sunt contracte de despăgubire (indemnity), fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat conform asigurărilor la care a subscris. În practică, cele mai multe reasigurări prevăd numai compensaţii parţiale, reasiguratul suportând el însuşi o parte a oricărei pierderi.

• în al şaselea rând, contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de reasigurare îmbracă forme diferite în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei poliţe de reasigurare (doar uneori, la reasigurarea facultativă, în special de incendiu).

• în fine, în timp ce aproape toate asigurările directe (cu excepţia celor maritime şi de aviaţie) sunt, în principal, interne, reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

Contractele tipice, clasice de asigurări directe sunt încheiate între două părţi rezidente în

Page 18: asigurari si reasigurari

18

aceeaşi ţară. In ultima vreme, datorită liberalizării comerţului, precum şi datorită integrării economice există multe situaţii în care şi reasigurările se încheie pe plan intern, în special pe piaţa dezvoltată şi mare a Americii de Nord, în Franţa, Germania şi în unele ţări în dezvoltare.

Totuşi, cea mai mare parte a activităţii de reasigurare se desfăşoară în afara frontierelor, pe pieţele internaţionale.

De reuşita afacerilor de reasigurări depinde orice activitate, iar reuşita asigurărilor la rândul lor, depinde de mediul economic, dezvoltarea afacerilor, de piaţă, dar şi de oameni, de personalitatea lor, de pregătirea profesională şi de experienţa pe care o au. în practica reasigurărilor internaţionale, s-a constatat de-a lungul timpului că cei mai mari reasiguratori sunt născuţi pentru această profesie, şi numai unii sunt făcuţi pentru ea. Aceasta, deoarece este o activitate specializată, tehnică, clară, pre-supune o informare permanentă şi cunoştinţe în multe domenii (comerţ internaţional, industrie, turism internaţional, transporturi şi expediţii internaţionale, asigurări internaţionale, marketing, probleme sociale, medicină, cultură şi altele), iar situaţiile ce apar sunt de o infinită varietate. în acelaşi timp, în egală măsură, asigurătorul şi reasiguratorul sunt obligaţi să adapteze metodele de lucru la fiecare caz concret în parte, fiind necesar ca permanent să fie la zi cu tot ce se întâmplă în domeniul lor de specializare şi pe pieţele internaţionale de asigurări şi reasigurări.

În mod deosebit, mulţi consideră reasigurarea ca un mister, dar fără reasigurare, multe categorii de asigurări nu ar putea avea loc, asigurătorii fiind astfel lipsiţi de protecţia pe care o oferă reasigurarea. Pe de altă parte, este necesară mobilizarea întregii capacităţi de asigurare la nivel internaţional pentru a oferi protecţie împotriva riscurilor foarte mari în transporturi şi industrie, precum şi pentru pierderile deosebit de mari determinate de catastrofele naturale. Fără asigurări şi reasigurări chiar stabilitatea economică internaţională ar putea fi compromisă.

În concluzie, riscurile se dispersează foarte mult, această răspândire reprezentând tocmai principiul de bază al asigurărilor. în acest fel, o pagubă mare suferită de o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat este despăgubită prin participarea cu sume mici a mai multor asigurători, reasiguratori etc. De aceea, unul dintre criteriile foarte importante care trebuie avute în vedere la încheierea unei asigurări este cel referitor la existenţa reasigurării la societatea de asigurare căreia ne adresăm. în acest fel, ştim dacă asigurătorul nostru are capacitatea de a plăti daune mari.

Întrebări de control:

1. Cum este definită asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă şi ce are aceasta la bază? 2. Care sunt cele două puncte de vedere sub care poate fi definită asigurarea? 3. În ce constă principiul mutualităţii care stă la bază asigurării? 4. Ce este coasigurarea şi când se practică aceasta? 5. Definiţi autoasigurarea. 6. Care sunt avantajele utilizării autoasigurării? 7. Care sunt dezavantajele utilizării autoasigurării? 8. Care este definiţia clasică a reasigurării, conform dreptului englez? 9. Prezentaţi deosebirile dintre reasigurări şi asigurările directe.

Page 19: asigurari si reasigurari

19

CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE ASIGURARE PRIVIT DIN PUNCT DE VEDERE JURIDIC,

ECONOMIC ŞI FINANCIAR Rezumat: Problemele asigurării sunt abordate sub aspect juridic, economic sau financiar. Astfel, acest

capitol evidenţiază trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare dar şi ale asigurării, noţiunea de fond de asigurare, precum şi asigurare ca ramură prestatoare de servicii.

Cuvinte cheie: contract de asigurare, fonduri băneşti, fond de asigurare, comunitate de

risc, prime de asigurare ... 3.1. Asigurarea sub aspect juridic Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi operantă,

trebuie să capete formă juridică. O asemenea formă i-o conferă contractul, care constituie “legea părţilor”, precum şi legea propriu – zisă, care emană de la puterea legislativă.

În Codul civil român definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri succesive. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 49 din Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare adoptată în 1930, “prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare se obligă ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un risc”.

Potrivit dispoziţiilor art. 57 din Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971 “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui anume eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului, să plătească asiguratului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, o indemnizaţie – despăgubire sau sumă asigurată – în limitele convenite”.

Potrivit art.2 din Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea unor anumite riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.

Formulări asemănătoare se găsesc şi în codurile civile ale altor ţări. Referindu-se la definiţia juridică a contractului de asigurare, unii specialişti o găsesc insuficient de semnificativă şi, în consecinţă, propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică a operaţiei de asigurare. Astfel, Yvonne Lambert – Faivre consideră că ”sub aspectul său tehnic, asigurarea este operaţia prin care un asigurător, organizând pe principiul mutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, îi indemnizează pe aceea dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului comun constituit din primele încasate”1.

1 Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5- eme, edition, Paris, Dalloz, 1995, p. 36, Citată de către Iulian Văcărel în Asigurări şi reasigurări, Ediţia Expert, Bucureşti 1998, Editura Expert, pag. 54

Page 20: asigurari si reasigurari

20

Contractul de asigurare prezintă anumite trăsături caracteristice: • Este un contract consensual, adică se încheie valabil prin simplul consimţământ al

părţilor; acest contract este valabil în momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut. Forma scrisă este cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi pe cele ale terţilor.

• Este un contract sinalagmatic, adică părţile contractante îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să achite primele de asigurare datorate producerii acestuia , acordând indemnizaţia cuvenită. Asigurătorul este obligat să-şi respecte obligaţiile contractuale numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale contractuale.

• Este un contract aleatoriu, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract; aceasta deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigurător depind de un eveniment viitor şi incert (fie în ceea ce priveşte realizarea, fie numai în ceea ce priveşte momentul realizării sale). Acest eveniment, denumit alea, comportă pentru fiecare din părţi o şansă de câştig sau un risc de pierdere.

De ex: în cazul unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, plata despăgubirii de către asigurător va avea loc numai în situaţia producerii incendiului. Dacă despăgubirea datorată va întrece ca mărime prima achitată de asigurat, avantajul va fi de partea acestuia din urmă. În situaţia în care nu se va produce nici un incendiu, în perioada de valabilitate a contractului, avantajul va fi de partea asigurătorului, care a încasat de la asigurat prima convenită, fără să-i datoreze vreo indemnizaţie.

Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de părţi, asigurarea nu ar mai avea sens.

• Este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. La fel ca şi alte contracte oneroase(de vânzare – cumpărare, de schimb, de locaţie etc.), contractul de asigurare este opus contractului gratuit ( de donaţie, comodat etc.), care presupune o obligaţie numai pentru una din părţi.

• Este un contract succesiv, adică se eşalonează în timp. Asigurătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri) o perioadă foarte lungă de timp( de ex: în cazul contractului de asigurare de deces pe o perioadă nelimitată) cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte scurtă (pe timpul duratei unui zbor aerian între două puncte geografice etc.), cu plata integrală a primei la încheierea contractului.

• Este un contract de adeziune , adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, la el a aderat asiguratul.

• Este un contract de bună credinţă, adică presupune ca executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către părţi. Deoarece asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta , fără putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se constată că informaţiile puse la dispoziţia asigurătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de o manieră foarte severă.

Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.

Page 21: asigurari si reasigurari

21

Asigurarea ex contractu are la bază principiul voluntariatului, adică ea se încheie din proprie iniţiativă, de către persoanele fizice şi juridice interesate, împotriva acelor fenomene (evenimente) care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scop de indemnizare sau de fructificare(capitalizare).

Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoanele fizice şi juridice, deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (de ex. locuinţele şi alte construcţii gospodăreşti proprietate privată), sunt obligate să le asigure împotriva riscurilor prevăzute de lege, iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a practica o asemenea asigurare sunt obligaţi să o realizeze în condiţiile prevăzute de autoritatea publică competentă şi să elibereze un înscris probator al asigurării.

3.2. Asigurarea sub aspect economic Acoperirea pagubelor provocate de diverse fenomene sau evenimente se poate realiza

pe seama a trei categorii de fonduri băneşti: fonduri de rezervă constituite în mod individual, fonduri de rezervă şi/sau de asigurare constituite în mod centralizat şi fonduri de asigurare propriu – zisă constituite la dispoziţia unor societăţi comerciale sau a unor organizaţii mutuale de asigurare prin plăţi(prime sau cotizaţii) descentralizate. Dintre acestea numai fondul ce se constituie la dispoziţia unei organizaţii specializate, prin metode adecvate, portă denumirea de fond de asigurare.

Trăsăturile caracteristice ale asigurării: 1. Constituirea unui fond de asigurare. Fondul de asigurare: - îmbracă în mod necesar formă bănească; - se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani (prime de asigurare sau

cotizaţii) pe care la achită persoanele fizice şi juridice interesate; - se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene(evenimente)

viitoare şi nesigure. 2. Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru: - acoperirea pagubelor provocate de fenomenele(evenimentele) asigurate la asigurările

de bunuri şi la cele de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;

- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor; - constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţie societăţii comerciale sau a

organizaţiei mutuale de asigurare. 3. Existenţa unei comunităţi de risc (pericole). Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare a persoanelor fizice şi

juridice ameninţate de aceleaşi pericole, la constituirea fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate (societate comercială de asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală). Paguba provocată de producerea riscului asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii, adică la constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar acesta se repartizează numai acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma riscului asigurat.

4. În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii economice între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma primelor de

Page 22: asigurari si reasigurari

22

asigurare, pornesc de la persoanele fizice şi juridice asigurate(care alcătuiesc comunitatea de risc) către organizaţia de asigurare. În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare(despăgubiri sau sume asigurate), pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea fenomenului(evenimentului) asigurat.

Noţiunea de asigurare se foloseşte nu numai în legătură cu activitatea societăţilor comerciale de asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările sociale.

3.3. Alte abordări economice şi financiare ale asigurării

Asigurarea sub aspect financiar Majoritatea specialiştilor susţin modul tradiţional de abordare a asigurării, potrivit căruia

asigurarea constituie un mijloc de a repartiza asupra unui mare număr de persoane fizice şi juridice, paguba provocată de un fenomen sau complex de fenomene unui număr redus dintre acestea.

Însă, alţi specialişti susţin şi alte aspecte ale problematicii asigurării, iar unul dintre aceste aspecte îl reprezintă „tratarea asigurărilor ca o ramură prestatoare de servicii, un intermediar financiar şi un activ financiar într-o economie de plină incertitudini.”1

Asigurare ca ramură prestatoare de servicii Asigurarea apare ca mijloc de a pune la adăpost persoanele asigurate, de pericolele care le

ameninţă, de a le oferi „securitate” în cazurile convenite. Deoarece această „securitate” este un bun necorporal, asigurarea poate fi considerată ca o ramură a economiei prestatoare de servicii unei categorii distincte de beneficiari: asiguraţii.

Societatea care încheie asigurări de viaţă nu este numai prestatoare de servicii în favoarea asiguraţilor, dar şi un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate, care plătesc nevoie prime eşalonat, şi persoane juridice şi fizice care au de resurse financiare suplimentare.

Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc, în special societăţile de asigurări de viaţă, chiar dacă şi societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumite resurse financiare temporar libere, pe care le oferă spre plasare pe piaţă.

Societăţile de asigurări apar pe piaţa financiară cu o ofertă de capital de împrumut orientată către diverşi solicitanţi de resurse financiare. Astfel, oferta societăţilor de asigurare se adresează: băncilor comerciale, interesate să primească depuneri pe diferite termene pentru majorarea resurselor lor de creditare; societăţile de producţie, preocupate să-şi modernizeze capitalul activ; autorităţile publice centrale şi locale, aflate în căutare de resurse de împrumut pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii importante din fonduri extrabugetare; deţinătorilor de terenuri şi imobile destinate vânzării etc..

În concluzie, se poate afirma că într-o economie plină de incertitudini, asigurarea favorizează dezvoltarea economiilor populaţiei către piaţa financiară .

Indiferent de cât de mult a evoluat umanitatea, un lucru este foarte clar: oamenii nu pot controla tot ceea ce se întâmplă în jurul lor, exemplul cel mai bun fiind poate natura. Mass-media prezintă foarte des catastrofele naturale care lovesc diverse regiuni, şi, din păcate nici România nu face excepţie (un exemplu real ar fi inundaţiile devastatoare care au afectat ţara în 2005).

1 Iulian Văcărel, Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a -II- a, Bucureşti 1998, Editura Expert, pag. 38

Page 23: asigurari si reasigurari

23

Dar natura nu este singura care ne afectează şi ne provoacă pagube. Accidente se întâmplă la tot pasul, iar jaful, furturile, tâlhăriile, toate ţin de natura umană.

Riscurile acestea vor exista întotdeauna. Dar mai sunt şi altele, în legătură cu sănătatea, cu activitatea profesională, şi, în cazul firmelor, riscuri privind mărfurile sau activele companiei

Acestea sunt motivele pentru care au apărut serviciile sau, mai bine zis, produsele de asigurare ; ele sunt oferite de companii specializate care preiau diferite riscuri în schimbul unei sume de bani. Astfel, plata unei sume îl pune pe asigurat la adăpost de problemele cauzate de accidente, fie ele auto sau de altă natură, îi poate salva firma de la probleme financiare care ar putea duce la faliment s.a.

Un argument al utilităţii asigurărilor este oferit de prezenţa acestora la o scară foarte mare în Occident, unde există o adevărată cultură. Marea majoritate a oamenilor au, în ţările vestice, tot felul de asigurări, nu doar cea de răspundere civila auto, ci şi de viaţă, de sănătate, de protejare a bunurilor. Acest lucru este posibil deoarece în Occident simţul proprietăţii este foarte dezvoltat, şi toţi vor să îşi pună proprietăţile la adăpost de diferite riscuri, dar şi pentru că occidentalii sunt foarte interesaţi de viitorul lor şi al celor din jurul lor. De aceea asigurările sunt un instrument foarte bun pentru crearea unui viitor lipsit de griji şi sigur.

Întrebări de control:

1. Care este definiţia dată contractului de asigurare? 2. Enumeraţi trăsăturile caracteristice ale contractului de asigurare. 3. Ce principii stau la baza asigurării ex contractu şi a asigurării ex lege? 4. Care sunt trăsăturile caracteristice ale asigurării? 5. Descrieţi fondul de asigurare. 6. Cum se formează comunitatea de risc? 7. Care sunt etapele specifice relaţiilor economice între participanţii la asigurare?

Page 24: asigurari si reasigurari

24

CAPITOLUL IV ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII

Rezumat: În vederea cunoaşterii modului şi a condiţiilor în care se înfăptuieşte asigurarea am realizat,

mai întâi, o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest domeniu. Astfel, au fost definite unele noţiuni precum: asigurător, asigurat, contractantul şi beneficiarul asigurării, risc asigurat, suma asigurată, durata asigurării, ş.a.

Cuvinte cheie: asigurător, asigurat, contractant, beneficiar, evaluare, risc, daună, ... Asigurătorul este persoana juridică(societatea de asigurări), care în schimbul primei de

asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanelor asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde – în baza legii – faţă de terţe persoane.

Asiguratul este: - persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi

asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente; - persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa; - persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce

unor terţe persoane. Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare,

fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. De ex. un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salariaţii săi, care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule aparţinând acestuia. În acest caz, calitatea de asiguraţi o au salariaţii pentru care a fost încheiată asigurarea, iar agentul economic este contractantul asigurării.

Calitatea de contractant de asigurare trebuie precizată prin condiţiile de asigurare şi poate surveni la toate categoriile de asigurări.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără ca aceasta să fie parte la contractul de asigurare. Terţa persoană care devine beneficiarul asigurării:

- poate fi indicată în mod expres de către asigurat, în contractul (poliţa) de asigurare; - poate fi desemnată în cursul executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă,

comunicată de asigurat societăţii de asigurare, ori prin testament; - poate fi desemnat şi prin condiţiile de asigurare (ex. soţul, moştenitorii legali etc.). Între noţiunile de contractant şi beneficiar nu există în toate cazurile o delimitare rigidă.

Contractantul asigurării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul acesteia. De ex. în asigurarea mixtă de viaţă, dacă asiguratul supravieţuieşte până la expirarea termenului pentru care s-a încheiat contractul de asigurare, atunci el este şi beneficiar al asigurării. În caz de deces al asiguratului înainte de expirarea valabilităţii asigurării, beneficiar al asigurării devine o terţă persoană.

Page 25: asigurari si reasigurari

25

Riscul asigurat este fenomenul sau evenimentul la producerea căruia societatea de asigurări este obligată prin lege sau contract să achite asiguratului sau beneficiarului asigurării despăgubirea de asigurare la bunuri sau suma asigurată în cazul persoanelor.

Noţiunea de risc asigurat are, de regulă, mai multe sensuri, şi anume: - probabilitate a producerii fenomenului(evenimentului) împotriva căruia se încheie

asigurarea; - posibilitate de distrugere(parţială sau totală) a bunurilor de unele fenomene

imprevizibile; - mărime(dimensiune) a răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei

anumite asigurări. Pentru ca un eveniment generator de pagube să poată constitui un risc asigurat el trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: - producerea fenomenului(evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie

posibilă; - fenomenul(evenimentul) trebuie să aibă în toate cazurile un caracter întâmplător; - acţiunea fenomenului(evenimentului) este necesar să poată fi înregistrată în evidenţa

statistică. Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea

bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare este necesar să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora.

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul din elementele care stau la baza calculării primei de asigurare. Suma asigurată nu poate fi în nici un caz mai mare decât valoarea bunului asigurat, deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o formă acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv suportate de asiguraţi.

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul asigurărilor de bunuri obligatorii (de ex. la clădirile aparţinând populaţiei, norma de asigurare era stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită, iar cuantumul ei era diferenţiat atât în funcţie de mediul rural sau urban în care era situată clădirea, cât şi în funcţie de felul şi destinaţia clădirilor, deoarece toate acestea sunt elemente care influenţează nivelul valorii clădirii respective).

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii de asigurare sau a sumei asigurate la producerea riscului asigurat. Din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi constituie, pe lângă fondul necesar achitării despăgubirilor sau a sumelor asigurate, şi alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoperă cheltuielile privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare.

Durata asigurării reprezintă perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Durata de asigurare diferă de la un tip de asigurare la altul.

Paguba sau dauna reprezintă pierderea, în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea.

Page 26: asigurari si reasigurari

26

Despăgubirea de asigurare este suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea de asigurare poate fi – în limita sumei asigurate – egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului aplicat la acoperirea pagubei.

Întrebări de control:

1. Definiţi asigurătorul. 2. Cum este definit asiguratul? 3. Cine este contractantul asigurării? 4. Cine poate fi beneficiarul asigurării? 5. Care sunt sensurile noţiuni de risc asigurat? 6. Descrieţi prima de asigurare şi durata asigurării. 7. Cum poate fi definită despăgubirea de asigurare?

Page 27: asigurari si reasigurari

27

CAPITOLUL V. FUNCŢIILE ASIGURĂRII ŞI ALE REASIGURĂRII

Rezumat: În acest capitol sunt prezentate, pe de o parte, funcţiile asigurării şi impactul acestora asupra

întregii economii, iar pe de altă parte, funcţiile reasigurării, funcţii care reies din scopul reasigurării, şi anume acela de a satisface nevoile asigurătorului direct.

Cuvinte cheie: pierdere, economisire, cost, protecţie socială, comerţ invizibil. 5.1. Funcţiile asigurării Dat fiind că gradul de maturitate şi experienţă al ţărilor lumii în privinţa asigurărilor este

foarte diferit, funcţiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluţie aparte. Acest lucru determină chiar ca ele să aibă o oarecare limitare temporală şi geografică. Desigur că acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat şi mai sofisticat, asigurările au un rol şi funcţii mai reprezentative şi mai ample, în timp ce în ţările în care asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare funcţiile lor sunt limitate. Totuşi, deosebirile în aprecierea funcţiilor asigurărilor în cele două categorii de ţări se referă mai puţin la aspectele microeconomice şi mai mult la impactul lor asupra întregii economii.

1. Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc (riscuri) este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor. Realizarea ei este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare creat din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor;

2. Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor care se poate realiza prin finanţarea unor activităţi de prevenire a producerii riscurilor şi chiar a unor programe educaţionale pentru asiguraţi; totodată, este posibilă practicarea franşizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă. Scopul acesteia este dublu: în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă şi să întreţină bunul asigurat; în al doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăşi nivelul despăgubirii şi nu se justifică;

3. Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de decalajul temporal între momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ea constă în aceea că societăţile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente.

Page 28: asigurari si reasigurari

28

4. Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a celor de viaţă. Pentru

asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă există posibilitatea ca, alături de protecţie, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată şi, în plus, de participarea la profitul obţinut din sumele investite.

5. Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia socială. Astfel, societăţile de asigurare degrevează şi sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă şi altele.

6. Promovarea comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurători străini.

5.2. Funcţiile reasigurării Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel

o serie de funcţii, şi anume: 1. Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea

riscurilor ce pot pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el îşi poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin ceea ce se numeşte "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului").

O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită asupra unui număr mai mare de reasiguratori, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat iniţial. De exemplu, unele ţări sunt, în mod particular, expuse riscurilor naturale (cutremure, inundaţii, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube întregii economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din pierderi asupra reasiguratorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii direcţi cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.

2. Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin contractele de protecţie contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages);

3. Se realizează o dispersare mare a riscurilor şi prin practica reciprocităţii, prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i ofere altul în schimb. în acest fel, fiecare reasigurator îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;

4. Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie;

5. Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de la un an la altul;

6. Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, independent de propriile sale posibilităţi; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în cazul riscurilor de catastrofă;

Page 29: asigurari si reasigurari

29

7. Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitalului de bază;

8. Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare; .

9. Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau zonă;

10. Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informaţii, cercetări etc.

11. Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.

Multitudinea şi caracterul penetrant ale funcţiilor reasigurării descrise mai sus atestă rolul extraordinar de important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici, în reducerea numărului şi amplorii falimentelor, în sporirea stabilităţii proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de fluiditate şi dinamism în derularea relaţiilor economice internaţionale.

Întrebări de control:

1. Enumeraţi funcţiile asigurării. 2. Cum se poate realiza compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui

anumit risc? 3. Ce presupune funcţia asigurărilor de prevenire a pagubelor? 4. Care sunt factorii care determină funcţia financiară a asigurărilor şi în ce constă acesta? 5. Definiţi economisirea, ca funcţie a asigurărilor. 6. Care sunt funcţiile reasigurării? 7. În ce constă rolul reasigurărilor?

Page 30: asigurari si reasigurari

30

CAPITOLUL VI. RISC ŞI ŞANSĂ

Rezumat: Capitolul şase al cursului face referiri la elementul specific al asigurării, şi nume riscul,

precum şi identificarea, cuantificarea şi reacţia la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale potenţiale. Riscul asigurat este acel fenomen produs care prin efectele sale îl obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Cuvinte cheie: risc, şansă, managementul riscului, schimbări tehnologice, pierderi

economice 6.1. Aspecte introductive Dacă nu ar exista risc, nu ar exista asigurări. Riscul este obiectul oricărui contract de

asigurare şi reprezintă elementul specific al asigurării. Definirea riscului este încă o problemă larg dezbătută în literatura de specialitate.

întâlnim, astfel, multe definiţii ca: "obiect al asigurării, fie o persoană sau un lucru", "şansa unei pierderi", "nesiguranţa privind rezultatul unei activităţi". Riscul este un pericol, o primejdie la care sunt supuse bunurile, oamenii, afacerile şi pentru care societăţile de asigurări pot oferi protecţie.

Alte lucrări consideră că riscul reprezintă "variaţia rezultatului care ar putea să apară într-o anumită perioadă de timp într-o situaţie dată". Dacă nu este posibil decât un rezultat, variaţia şi deci riscul este considerat zero. Dacă sunt posibile mai multe rezultate, atunci riscul este diferit de zero. Cu cât sunt posibile mai multe variante privind rezultatul, cu atât riscul este mai mare.

Riscul, pentru a fi asigurabil, trebuie să îndeplinească anumite condiţii. Evenimentele incerte pot aduce cu ele pierderi sau câştiguri. Ele pot fi risc sau şansă, ambele referindu-se la evenimente viitoare şi incerte.

Riscul în asigurări este folosit în sens pesimist, fiind considerat ca o întâmplare nedorită. Din punct de vedere al asigurării, nu se pot asigura decât acele evenimente prin a căror producere poate apare o pierdere.

Şansa presupune o abordare optimistă, sperându-se preponderent obţinerea unui câştig. Pentru a fi asigurabile, riscurile trebuie să îndeplinească o serie de criterii de

asigurabilitate, şi anume: > Să fie calculabile, să poată fi determinate probabilistic şi să se poată produce cu o probabilitate cuprinsă între (0,1); > Să nu poată fi evitate; > Să nu poată fi conştientizate; > Să fie suportabile ca mărime şi ca frecvenţă, adică să poată fi suportate din punct de vedere financiar de către asigurător; > Să fie compensatorii, adică asigurătorul să compenseze pierderea financiară rezultată din producerea lor;

Page 31: asigurari si reasigurari

31

> Să fie contractuale, adică să reprezinte protecţia prevăzută în contractul de asigurare; > Să fie compatibile cu reglementările legale în vigoare, cu morala şi cu profitabilitatea asigurătorului.

Efectele producerii riscurilor pot fi în număr mare şi, alături de pierderile economice, pot să se manifeste efecte de altă natură: sociale, politice, psihologice, fizice şi juridice. Desigur, o analiză completă a acestora este foarte dificil de făcut, începând chiar cu cuantificarea lor în toate aceste planuri. Din punct de vedere al asigurării, interesul se opreşte asupra celor economice.

6.2. Clasificarea riscurilor Nu toate evenimentele ce pot provoca pierderi pot fi protejate de societăţile de asigurare.

Pentru a fi asigurabil, orice risc trebuie să îndeplinească unele condiţii, printre care: producerea sa să ducă la pierderi financiare; probabilitatea producerii lui să fie cuprinsă între 0 şi 1, aşadar să fie posibil, dar nu inevitabil şi nici cert; să se producă în viitor, să fie întâmplător atât în ceea ce priveşte momentul viitor în care se va produce, cât şi în privinţa evenimentului (uragan, grindină, cutremur etc); în fine, apare logic ca producerea lui să nu depindă de voinţa asiguratului sau asigurătorului, deci să nu fie favorizată de un act intenţionat al oricăruia dintre aceştia (furt, accident etc), să se producă drept urmare a "hazardului".

Diversitatea riscurilor la care sunt supuse vieţile omeneşti, proprietăţile de orice fel şi activităţile desfăşurate obligă la o sistematizare a lor. Mai important este acest lucru, din punctul de vedere al asigurătorilor, pentru a determina asigurabilitatea şi preţul protecţiei în funcţie de natura şi posibilele daune ce pot fi provocate. Există, astfel, mai multe criterii de clasificare, cele mai importante fiind prezentate în cele ce urmează.

a. după asigurabilitate: - riscuri pure

- riscuri speculative Riscurile pure sunt cele care prin producerea lor provoacă numai pierderi, şi niciodată

câştig. Sunt riscurile asigurabile pentru care, în cele mai multe cazuri, asigurătorii oferă protecţie. Cele mai tipice riscuri pure sunt incendiu, explozie, accidente, naufragiu, deces, furtună, furt.

De exemplu, în cazul unei furtuni pe mare, nava naufragiază, deci apare o pierdere; dacă nu se scufundă, atunci nu apare nici o pierdere, dar armatorul nici nu câştigă, ci îşi menţine proprietatea şi, implicit, situaţia financiară.

Riscurile speculative sunt numite şi riscuri antreprenoriale deoarece, prin producerea lor se poate înregistra o pierdere sau obţine un câştig. Ele au un element de atractivitate. în acesta categorie sunt incluse riscurile comerciale, pariurile, jocurile de noroc. Aceste riscuri nu sunt asigurabile. în cazul acestor riscuri, de multe ori, chiar dacă individul pierde, societatea poate să câştige. Un întreprinzător decide să-şi extindă fabrica, dar această decizie comportă un risc, întrucât nu se ştie dacă va câştiga sau va pierde. Asemănările dintre cele două categorii de riscuri constau în faptul că sunt repetabile în condiţii esenţial similare.

b. după implicaţiile şi natura riscurilor: - riscuri fundamentale - riscuri particulare

Page 32: asigurari si reasigurari

32

Riscurile fundamentale sunt acele riscuri care, prin efectele producerii lor, afectează o mare parte a societăţii sau a lumii şi nu numai anumite persoane. Astfel, un risc fundamental presupune elementul de catastrofă. De exemplu: războiul, foametea, cutremurul, poluarea etc. Atunci când riscurile fundamentale au un potenţial de dezastru foarte mare, ele apar ca fiind neasigurabile din punct de vedere al asigurătorilor. Dat fiind extinderea foarte mare a efectelor în spaţiu şi, de cele mai multe ori, în timp, se consideră că ele sunt probleme ale societăţii întregi care trebuie rezolvate la nivelul guvernelor sau chiar la nivel internaţional. Este esenţial de menţionat că asigurătorii sunt constituiţi pentru a obţine profituri pe termen lung şi de aceea nu pot fi obligaţi să accepte preluarea unor riscuri care, din punct de vedere strict al afacerilor, nu pot să genereze câştiguri.

Riscurile particulare sunt riscurile ale căror consecinţe sunt relativ limitate sub aspectul întinderii efectelor. Cele mai multe riscuri asigurabile sunt riscuri particulare, rezultând o pierdere pentru un număr relativ mai mic de persoane.

Reacţia la risc depinde de modul în care fiecare persoană percepe, se comportă şi răspunde într-o situaţie de nesiguranţă. Unul dintre factorii care afectează această reacţie este siguranţa sau nesiguranţa persoanei respective. Reacţia la risc a fost studiată de mulţi cercetători, investigându-se caracteristicile demografice, personalitatea, condiţiile mediului. Rezultatele acestor cercetări au dus la înţelegerea comportamentului individual în cazul producerii unui anumit eveniment. Se consideră că în situaţiile date, comportamentul este foarte complex şi este determinat de factori diverşi care se modifică în timp. Reacţiile sunt foarte diferite în funcţie de natura riscului: riscuri financiare, sociale sau naturale. Totodată s-a constatat că femeile sunt mai agresive decât bărbaţii; diferenţe de comportament au fost constatate şi după alte criterii: persoanele mai tinere, mai educate şi mai inteligente acceptă mai uşor consecinţele producerii unui risc.

c. Din punct de vedere al teoriei managementului riscului, riscurile sunt de două tipuri: 1. riscuri statice, considerate drept riscuri asigurabile deoarece producerea lor generează

numai pierdere sau menţinerea status-ului; 2. riscuri dinamice, identificate cu riscurile comerciale tipice care pot genera profituri

sau pierderi, fiind deci neasigurabile.

d. Ca abordare specifică, având impact asupra asigurabilităţii, riscurile se pot clasifica în două mari categorii:

1. riscuri asigurabile, adică acelea pe care asigurătorii le preiau şi pentru care oferă protecţie asiguraţilor.

Ele se subdivid în: a. riscuri generale, cum ar fi: incendiu, explozie, naufragiu, eşuare, răsturnare a

navei sau a ambarcaţiunii, coliziune, răsturnare sau deraiere a mijlocului de transport terestru, prăbuşire a aeronavei, descărcare a mărfii într-un port de refugiu, cutremur de pământ, erupţie vulcanică, sacrificiul în avaria comună etc. De regulă, aceste riscuri sunt incluse în aşa-numitele condiţii generale de asigurare;

b. riscuri speciale: ce se pot produce ca urmare a acţiunii oamenilor (război, grevă, închidere de fabrici, revoluţie, revoltă, răscoală, insurecţie, stare de război declarat sau nedeclarat etc.) sau cele ce ţin de natura mărfii (ruginire, codire, zgâriere, spargere, alterare, mucegăire etc). Aceste riscuri se asigură separat, la solicitarea expresă a asiguraţilor, contra unei prime

Page 33: asigurari si reasigurari

33

de asigurare suplimentară, de regulă, individual, pentru fiecare risc. Ele nu sunt deci incluse în condiţiile generale prezentate mai sus.

2. riscuri neasigurabile (excluse) sunt acele riscuri pe care asigurătorii nu le acceptă; aici sunt incluse acele evenimente a căror producere este certă sau se apropie de certitudine, sau cele care sunt cauzate de către asigurat, cunoscute de către acesta şi ascunse asigurătorului, cum ar fi: viciile ascunse ale bunului asigurat, ambalarea necorespunzătoare a mărfii asigurate, consecinţele energiei atomice, faptele săvârşite cu intenţie, starea de nenavigabilitate a navei sau de funcţionare defectuoasă a mijlocului de transport, comportarea necorespunzătoare voită a asiguratului, evaporarea lichidelor, moartea naturală a animalelor vii, uzura normală a bunului asigurat, utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea nucleară, pagubele indirecte (pagube survenite ca urmare a întârzierii transportului, cheltuieli pentru plata salariilor şi întreţinerea personalului navigant în timpul staţionării mijlocului de transport pentru reparaţii etc), vătămarea corporală sau decesul persoanelor care lucrează pentru asigurat etc.

Riscurile sunt grupate şi sunt oferite de cele mai multe ori în "pachet" sub forma "condiţiilor de asigurare" care poartă diferite denumiri, în funcţie de natura bunurilor asigurate şi de riscurile incluse în asigurare.

Este foarte important de menţionat faptul că fiecare societate de asigurări are libertatea de a-şi grupa riscurile după cum consideră că este optim pentru asiguraţi şi pentru ea însăşi. Totodată, includerea unui anumit risc într-una din categoriile menţionate (general, special, exclus) nu are neapărat un caracter permanent. în funcţie de criteriile de asigurabilitate menţionate, de dimensiunea posibilă a daunei şi de politica de subscriere a asigurătorului, este posibilă trecerea acestuia dintr-o categorie în alta.

De exemplu, pe piaţa asigurărilor din Marea Britanie, riscul de terorism a fost considerat un risc special, deci asigurabil, până în anul 1993, când a fost exclus din asigurare datorită frecvenţei acestor acte din acea perioadă. S-a considerat că nu mai este un risc pentru care se poate oferi protecţie prin asigurare deoarece nu mai îndeplinea condiţiile de asigurabilitate, devenind, în optica asigurătorilor, un risc fundamental. Acest lucru însemna că evitarea terorismului şi protecţia bunurilor şi persoanelor expuse revenea guvernului britanic, şi nu asigurătorilor.

Oferta de asigurări apare variată, diversă, dar în acelaşi timp cu o serie de trăsături comune determinate de uzanţele internaţionale în materie.

Deşi unele societăţi de asigurare din România ţin oarecum "secret" condiţiile de asigurare pe care le practică, în cele mai multe ţări cu experienţă în asigurări acestea se publică, sunt la îndemâna oricui şi pot fi folosite ca referinţă de alte societăţi. Astfel, pe piaţa londoneză, una dintre cele mai mari şi mai reprezentative pieţe de asigurări din lume, sub egida Institutului Asigurătorilor din Londra şi a Lloyd's, se publică anual "Condiţiile de asigurare pentru marfă şi navă". Ele servesc drept model şi sursă de inspiraţie pentru multe societăţi de asigurare din lume, dar şi pentru societăţile din România.

Acest lucru apare necesar deoarece piaţa londoneză absoarbe o mare parte a reasigurărilor şi, de aceea, uniformitatea condiţiilor apare firească.

6.3. Managementul riscului

"Managementul riscului este o lume a contrastelor. Poate fi nebulos sau precis. Poate fi definit în sens restrâns, greu de definit sau poate fi ascuns în limbajul propriu al

Page 34: asigurari si reasigurari

34

asigurărilor" Astfel defineşte managementul riscului un cunoscut specialist în domeniu, Jim Bannister, definiţie prin care nu poate decât să ofere o imagine asupra unui domeniu cuprinzător şi extrem de interesant, cu vastă aplicabilitate în asigurări şi reasigurări.

Managementul riscului reprezintă un răspuns logic la vulnerabilitatea şi complexitatea lumii moderne de astăzi. El oferă mijloacele necesare pentru înţelegerea şi punctul de pornire pentru definirea conţinutului, direcţionării şi chiar administrării riscurilor. Literatura de specialitate consacră spaţii ample teoriei managementului riscului, astfel încât există în prezent o literatură relativ bogată în acest domeniu; ceea ce încă lipseşte este maniera practică de transformare a acesteia într-o funcţie dinamică a managementului care va creşte abilitatea companiei de a exploata "avantajele" unor riscuri. Evoluţia conceptului şi a aplicării lui rezidă şi în faptul că, spre deosebire de trecut, când funcţia de. management al riscului consta numai în prevenirea producerii evenimentelor cu un impact negativ asupra activităţii firmei, în prezent, provocarea este menită să creeze un climat cultural în care nesiguranţa să fie astfel administrată încât oportunităţile să fie măsurate într-un mediu de piaţă incert. Astfel, riscul de a fi lăsat în urmă de competiţie este poate cel mai serios şi grav risc la care este supusă orice afacere.

Managementul riscului constă în identificarea, cuantificarea şi reacţia la expunerea la riscuri pure, la pierderi accidentale potenţiale.

El mai poate fi definit şi ca procesul de elaborare şi adoptare a deciziilor necesare pentru minimizarea efectelor adverse ale pierderilor accidentale într-o organizaţie.

Exemple privind pierderi accidentale administrate cu mai mult sau mai puţin succes sunt pierderile materiale, decesele, rănirile şi răspunderea faţă de terţi apărute ca rezultat al incendiului de la MGM Grand Hotel, prăbuşirea unui hotel zgârie-nori - Hyatt Regency - în Kansas City (SUA), prăbuşirile unor avioane după decolare sau aterizare în diverse zone din lume etc. Unul dintre cazurile foarte des citate în literatura de specialitate se referă la o asigurare de tip "liability and workers' compensation" când după un număr mare de ani s-a constatat îmbolnăvirea muncitorilor care au lucrat în construcţii. Boala numită azbestoză - formă de cancer pulmonar - a fost cauzată de folosirea unor materiale izolante pe bază de azbest la care au fost expuşi muncitorii în perioada respectivă. Reclamaţia a fost înaintată de către firma de construcţii firmei producătoare a acestor materiale care a trebuit să plătească indemnizaţiile cuvenite. Ele au fost suportate de către asigurătorul acesteia din urmă care a recuperat o parte din sume de la reasiguratorii săi. Reclamaţiile au apărut după mai mult de douăzeci de ani de la momentul construcţiei, atunci când boala s-a declanşat. Şi în prezent se mai plătesc sume rezultate din aceste contracte.

Este un domeniu relativ nou în asigurări, dar de mare interes şi mai ales utilitate practică. Apărut în Statele Unite ale Americii, managementul riscului s-a extins rapid în toată lumea. El constă în adoptarea tuturor măsurilor de prevenire a pagubelor şi de limitare a acestora în vederea asigurării. Importanţa sa este foarte mare atât pentru asigurat, cât şi pentru asigurător: asiguratul poate beneficia de prime de asigurare reduse, iar asigurătorul îşi ia toate măsurile necesare pentru limitarea pierderilor financiare care ar putea să apară.

Managementul riscului şi asigurările din zilele noastre sunt esenţiale pentru înţelegerea schimbărilor fundamentale care se petrec în economia modernă şi pentru dezvoltarea oportunităţilor economice strategice în întreaga lume.

Cele cinci etape importante ale implementării managementului riscului sunt următoarele: a) Identificarea riscului - este o etapă foarte dificilă, dar de care depind toate etapele

Page 35: asigurari si reasigurari

35

ulterioare. Ea se face pe baza cunoaşterii situaţiei reale, a cercetărilor statistice, experienţei, cunoştinţelor, inspecţiei de risc, interviurilor cu diferite persoane reprezentative, a aprecierilor obiective şi subiective ale asigurătorului sau experţilor desemnaţi de el.

b) Cuantificarea riscului - este necesară pentru determinarea impactului financiar al riscului, pentru a face recomandări "inteligente". Trebuie înţeles că impactul financiar este un termen relativ, deoarece organizaţiile puternice sub aspect financiar pot absorbi mai uşor pierderile decât firmele mai mici. Dimensionarea riscului se face prin determinarea probabilităţii de producere a riscului, a impactului financiar asupra asiguratului, a abilităţii de a prevedea volumul daunelor care vor apărea în timpul perioadei de asigurare.

c) Elaborarea de recomandări - odată ce riscul a fost identificat şi măsurat, "managerii de risc" fac recomandări conducerii conform analizelor anterioare. Ele au ca scop selectarea celor mai bune tehnici de administrare a riscului: evitarea riscului, reducerea probabilităţii de a se produce sau reducerea magnitudinii dacă apare, transferul riscului unei alte părţi (prin asigurare) şi reţinerea sau păstrarea riscului. Decizia privind oricare dintre aceste măsuri trebuie să se bazeze pe situaţia financiară în momentul respectiv, politica generală privind managementul riscului şi obiectivele specifice.

d) Implementarea deciziei - este o etapă foarte importantă bazată pe rezultatele anterioare. De exemplu, în cazul apelării la asigurare, componentele procesului de implementare se referă la găsirea celei mai bune acoperiri, obţinerea unor rate de primă avantajoase, alegerea asigurătorului.

e) Monitorizarea şi interpretarea rezultatelor - sunt esenţiale, alături de evaluarea efectelor deciziilor luate, pentru a vedea dacă schimbarea condiţiilor determină şi alegerea unor soluţii diferite.

Implementarea acestor decizii necesită un manager de risc care să îndeplinească funcţiile obişnuite ale managementului. într-o formă sintetică, orice manager al riscului îşi poate coordona activităţile conform matricii de mai jos:

Tabelul. 1.1. Matricea managementului riscului Decizia/Management Planificare Organizare Coordonare Control

Identificarea şi analizarea expunerii la risc

Examinarea riscurilor alternative

Selectarea tehnicilor de management al riscului

Implementarea măsurilor şi a tehnicilor

Monitorizarea şi interpretarea rezultatelor

Managementul riscului face posibil ca orice business să se confrunte, conştient şi mai uşor, cu riscurile obişnuite, deoarece există eliberarea faţă de pierderile accidentale mari. Orice

Page 36: asigurari si reasigurari

36

companie trebuie să privească managementul riscului nu ca pe o opţiune, ci ca pe o obligaţie proprie, datorită permanentei expuneri la pierderi.

Managerul de risc (Risk manager), existent în unele firme comerciale sau industriale, îndeplineşte mai multe funcţii. Evident, el se ocupă numai de riscurile pure, şi nu şi de cele speculative. Astfel, el trebuie să atragă atenţia managementului companiei asupra riscurilor pure care ameninţă organizaţia şi să recomande măsuri pentru reducerea lor, pentru prevenirea pierderilor, să recomande măsurile de limitare a pagubelor pentru orice posibil prejudiciu, să calculeze valoarea posibilelor pagube şi altele. O mare parte a responsabilităţilor sale constă în elaborarea programul de asigurare pentru firmă.

În mod normal, acest aspect trebuie să fie în atenţia managementului oricărei companii, deoarece implică adoptarea sau neadoptarea unor decizii care pot avea urmări importante.

Exemple de măsuri de management al riscului întâlnim la orice pas. Dotarea clădirilor cu detectoare de fum, cu stingătoare de incendiu, cu sisteme de alarmă împotriva spargerilor, conectarea sistemului de alarmă la poliţie, instalarea camerelor de luat vederi în magazinele cu autoservire şi în bănci, inscripţionarea însemnelor hotelului pe toate obiectele ce pot fi sustrase (prosoape, scrumiere etc.) sunt doar câteva dintre ele.

Asigurarea este doar o metodă de management al riscului care, folosită corect, aduce beneficii importante tuturor celor implicaţi în acest proces. Evoluţia managementului riscului a fost foarte rapidă şi a fost influenţată puternic de schimbările tehnologice şi sociale din ultimele decenii.

Întrebări de control:

1. Ce reprezintă riscurile în asigurări? 2. Care sunt criteriile de asigurabilitate pe care trebuie să le îndeplinească riscurile pentru a fi

asigurabile? 3. Care sunt cele mai importante criterii de clasificare a riscurilor? 4. Definiţi riscurile pure şi cele speculative. 5. Descrieţi reacţia la risc şi factorii care o influenţează. 6. Cum se clasifică riscurile din punct de vedere al teoriei managementului riscului? 7. Descrieţi conceptul de management al riscului. 8. Care sunt etapele implementării managementului riscului?

Page 37: asigurari si reasigurari

37

CAPITOLUL VII. CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR

Rezumat: Asigurările pot fi clasificate, pentru o mai bună înţelegere şi urmărire a particularităţilor

acestora, în funcţie de diferite criterii, dintre care menţionăm: tipul şi natura riscurilor asigurate, modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, domeniul asigurării, riscul asigurat, teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare şi natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător.

Cuvinte cheie: asigurări generale, asigurări de viaţă, asigurare obligatorie, asigurare

facultativă, asigurări interne, asigurări externe

Asigurările reprezintă un domeniu vast care, după cum s-a mai arătat, acoperă toate sferele activităţii umane. Dat fiind complexitatea domeniului este necesară atât o clarificare a conceptelor, cât şi o sistematizare a acestora pentru o abordare ştiinţifică şi coerentă. Astfel, în literatura de specialitate se întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigurări, determinate prin folosirea unor criterii diferite. Iată câteva dintre ele:

1. După tipul şi natura riscurilor asigurate, distingem două categorii principale şi anume:

# asigurări de viaţă; # asigurări non-viaţă (generale). Această împărţire ţine seama de trăsăturile riscurilor asigurate pentru cele două grupe mari

de asigurări. Deosebirile dintre ele provin din natura relaţiei contractuale, durata şi tipul de risc. Astfel, în cazul asigurărilor de viaţă riscul care se asigură este decesul. Dat fiind că acest eveniment este cert (oricine moare!!!), s-ar putea invoca faptul că decesul nu se poate încadra în conceptul de risc. Totuşi, el este un risc asigurabil deoarece contractul de asigurare se încheie pentru o anumită durată, iar momentul în care se produce decesul este incert. De aceea, elementul de incertitudine se referă la momentul producerii riscului şi nu la riscul însuşi. La asigurările non-viaţă, pe perioada contractuală evenimentul asigurat se poate produce sau nu. Este deci vorba de riscurile pure care au gradul de incertitudine pentru a putea fi asigurate.

O altă deosebire se referă la durata contractului. în timp ce asigurarea de viaţă este un contract pe o durată mare (de obicei, minim 5 ani), contractele de asigurări non-viaţă sunt încheiate pe termen scurt (de regulă pentru 1 an sau pentru un anumit eveniment care poate dura chiar câteva ore, cum ar fi lansarea unei navete spaţiale).

De asemenea, administrarea contractului, tipurile de rezerve care trebuie create, modul de stabilire a primelor de asigurare şi a rezervelor şi, în general, întregul sistem de administrare sunt foarte diferite. Această clasificare este frecvent întâlnită în legislaţia diferitelor ţări, în legislaţia Uniunii Europene, în special datorită motivelor arătate mai sus care determină şi limite diferite de capital pentru constituirea societăţilor de asigurări pentru cele două categorii.

Pe scurt, o prezentare comparativă care sintetizează deosebirile dintre cele două categorii este reflectată în tabelul de mai jos:

Page 38: asigurari si reasigurari

38

Asigurări de viaţă Asigurări non-viaţă

• Se asigură riscul de deces ca acoperire principală

• Decesul este eveniment sigur;

momentul producerii lui este incert

• Scopul: protecţia financiară a familiei

sau dependenţilor (pot fi combinate cu posibilitatea economisirii sau investiţiei)

• Evaluarea riscului (underwriting)

se face la vârsta de intrare în risc, în principiu, indiferent de modificarea lui pe parcursul relaţiei contractuale

• În contractul de asigurare de viaţă

există obligatoriu trei părţi implicate: asiguratul, asigurătorul şi beneficiarul; uneori contractantul asigurării este altă persoană decât asiguratul

• Nu sunt contracte de indemnizaţie

(despăgubire) • Stabilirea sumei asigurate se de

termină în funcţie de nevoia de protecţie şi posibilităţile financiare ale asiguratului

• Nu există conceptul de "supra-

asigurare" • Beneficiarul poliţei este o terţă

persoană în cazul decesului asiguratului

• Se asigură alte riscuri, cu excepţia riscului de deces în acoperirea principală

• Producerea riscului asigurat, ca eveniment,

este incertă, probabilă, posibilă • Scopul: compensarea pierderilor materiale

sau financiare generate de producerea evenimentului asigurat, respectiv menţinerea situaţiei patrimoniale şi financiare a asiguratului

• Evaluarea riscului se face în momentul

încheierii contractului în funcţie de întreaga perioadă de expunere

• În contractul de asigurare există de regulă

numai două părţi: asiguratul şi asigurătorul; uneori, apare şi beneficiarul care încasează contravaloarea despăgubirii

• Sunt contracte de indemnizaţie

(despăgubire) • Limita despăgubirii nu poate depăşi

valoarea bunului în momentul producerii riscului

• Există conceptul de "supraasigurare",

dar nu se acceptă • Beneficiarul despăgubirii este, de

obicei, aceeaşi persoană cu asiguratul

Page 39: asigurari si reasigurari

39

2. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare, se disting două categorii de asigurări:

# asigurarea prin efectul legii (obligatorie); # asigurarea contractuală (facultativă).

Asigurarea prin efectul legii, sau obligatorie, este stabilită prin reglementările legale şi se realizează automat dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege privind bunurile sau persoanele care intră sub incidenţa acestora. Ea are la bază anumite interese care aparţin societăţii în ansamblu său şi nu necesită acordul de voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. în cele mai multe ţări, ca şi în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. In alte ţări întâlnim şi alte tipuri de asigurări obligatorii, cum ar fi asigurări de răspundere profesională şi altele.

Asigurarea contractuală sau facultativă are la bază un contract de asigurare între asigurat şi asigurător, fiind o expresie a voinţei părţilor. Este o formă de asigurare mai flexibilă decât asigurarea prin efectul legii deoarece se încheie ca urmare a nevoii de protecţie a asiguratului,

• Sunt contracte pe termen mediu sau

lung (de obicei minimum 3-5 ani, până la 35-40 de ani sau chiar mai mult)

• Primele de asigurare se plătesc pe toată

durata contractului, generând periodic încasări pentru asigurător

• Portofoliul asigurătorului are un caracter

relativ stabil pe o perioadă îndelungată • Se stabilesc rezerve matematice pentru

crearea fondului asigurărilor de viaţă din care se plătesc sumele asigurate

• Expunerea la risc este în scădere pentru

asigurător de-a lungul contractului datorită creării rezervelor matematice

• Reasigurarea se încheie pentru

suma expusă riscului care scade înfiecare an datorită creării rezervelor matematice; suma expusă riscului scade periodic

• Sunt contracte pe termen scurt

(până la 12 luni, reînnoibile) • Primele de asigurare se plătesc pe

durata redusă a contractului • Asigurătorul va trebui să se preocupe

permanent de găsirea de noi afaceri, datorită duratei reduse a contractelor

• Se stabilesc rezerve tehnice pentru

crearea fondului de asigurare din care se vor plăti indemnizaţiile

• Riscul este relativ constant pe

întreaga durată a contractului • Reasigurarea se încheie pentru aceeaşi

valoare pe toată durata contractului de asigurare/reasigurare; suma expusă riscului este relativ constantă

Page 40: asigurari si reasigurari

40

răspunzând astfel mai bine necesităţilor şi intereselor acestuia. Pe lângă asigurarea prin efectul legii şi asigurarea contractuală, există şi unele asigurări

obligatorii, impuse prin lege, dar care nu intră în vigoare decât după încheierea unui contract între asigurat şi asigurător. în această categorie intră asigurarea personalului navigant al companiei de aviaţie etc.

Asigurarea obligatorie prezintă o serie de trăsături care o deosebesc de asigurarea facultativă. Aceste trăsături sunt legate de obiectul şi sfera asigurării, modul de stabilire a sumei asigurate, durata asigurării etc.

Asigurarea obligatorie Asigurarea facultativă

♦ este o asigurare totală (în ea sunt cuprinse toate bunurile de acelaşi fel, precum şi toate persoanele care întrunesc condiţiile prevăzute de lege)

♦ nu este o asigurare totală (cuprinde, de regulă, numai o parte din bunurile de acelaşi fel existente în proprietatea persoanelor fizice şi juridice la un moment dat)

♦ este o asigurare normată (suma asigurată este stabilită prin lege sau sub forma unor norme de asigurare pe unităţi de bunuri separate)

♦ nu este o asigurare normată (suma asigurată este stabilită în funcţie de propunerea asiguratului şi având ca limită maximă valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării, iar la asigurările de persoane anumite sume stabilite prin regulamentele de asigurare.)

♦ este o asigurare fără termen (acţionează atât timp cât există bunul asigurat; răspunderea asigurătorului ia naştere în mod automat din momentul în care asigurătorul a intrat în posesia bunului respectiv)

♦ este o asigurare cu termen (este valabilă numai o anumită perioadă de timp, riguros stabilită în contractul de asigurare; răspunderea asigurătorului acţionează numai în cadrul acestui interval)

3. După domeniul asigurării, distingem patru categorii, şi anume: # asigurări de bunuri; # asigurări de persoane; # asigurări de răspundere civilă; # asigurări de interes financiar.

Asigurările de bunuri cuprind proprietăţile susceptibile de a fi distruse sau avariate de calamităţi naturale, accidente, incendii sau orice alte riscuri. Sunt incluse asigurările de clădiri, utilaje, maşini şi instalaţii, aparatură electronică, bunurile din locuinţe, mărfuri, bani şi alte valori, animale şi altele.

Prin asigurările de persoane se asigură viaţa, integritatea sau sănătatea asiguratului supuse ameninţării unor evenimente care pot provoca decesul, invaliditatea sau boala acestuia. în funcţie de riscul asigurat, în asigurarea principală distingem două categorii de asigurări, respectiv asigurări de viaţă şi asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă (accidente, călătorie, sănătate

Page 41: asigurari si reasigurari

41

etc). Asigurările de răspundere civilă au ca obiect o valoare patrimonială egală cu

despăgubirea pe care ar urma să o plătească asiguratul (persoană fizică sau juridică) unor terţi prejudiciaţi. Există o gamă largă de astfel de asigurări, cum ar fi: asigurarea de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de autovehicule, asigurarea de răspundere profesională, asigurarea de răspundere a transportatorului pentru pasageri, pentru bagajele acestora sau pentru mărfurile transportate, asigurarea de răspundere a constructorului, asigurarea de răspundere a chiriaşului etc.

Prin asigurările de interes financiar se obţine protecţia pentru asigurarea de pierdere a profitului, asigurarea de credite, asigurare pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate şi altele - vezi figura următoare.

Page 42: asigurari si reasigurari

42

Fig.

Cla

sific

area

asi

gură

rilo

r

Page 43: asigurari si reasigurari

43

4. După riscul asigurat, asigurările sunt: # asigurări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, trăsnete, explozii,

cutremure de pământ, ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtuni, uragane, alunecări sau prăbuşiri de teren;

# asigurări pentru secetă, grindină la culturile agricole; # asigurări pentru boli, epizotii şi accidente ale animalelor; # asigurări de accidente, precum derapări, răsturnări, coliziuni şi prăbuşiri de

poduri şi tunele, alte accidente ale mijloacelor de transport; # asigurări de deces prin care se asigură riscul de deces, urmând ca în cazul acestui

eveniment beneficiarul (beneficiarii) poliţei să încaseze suma asigurată; # asigurări de răspundere civilă - pentru acoperirea prejudiciilor provocate de

asiguraţi terţilor ca urmare a unor accidente, neglijenţă, eroare.

5. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare, deosebim: # asigurări interne; # asigurări externe.

Deosebirea fundamentală dintre acestea constă în elementul de extraneitate care este prezent numai în cazul asigurărilor externe. El se referă la domiciliul într-o altă ţară al uneia din părţile contractante sau al beneficiarului asigurării, la obiectul asigurării şi la riscul preluat de asigurător, care se pot afla sau produce în afara teritoriului ţării în care se încheie contractul.

Principalele categorii de asigurări externe sunt legate, în principal, de asigurările de transport, cum ar fi: asigurarea mărfurilor, asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea aeronavelor, asigurarea construcţiilor - montajului în străinătate şi a răspunderii constructorului etc. Tot mai mult, datorită liberalizării serviciilor de asigurare, în această categorie se includ şi asigurările de bunuri care, fiind localizate într-o ţară, se asigură la o societate din altă ţară.

6. După natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător: # asigurare directă; # asigurare indirectă.

Asigurarea directă se încheie în mod direct între asigurat şi asigurător, în timp ce asigurarea indirectă se încheie prin intermediari (în principal, prin brokeri).

Întrebări de control:

1. Care sunt deosebirile dintre asigurările de viaţă şi cele non-viaţă? 2. Cum se clasifică asigurările după modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare? 3. Prezentaţi în paralel asigurarea obligatorie şi cea facultativă. 4. Descrieţi asigurările după riscul asigurat. 5. Menţionaţi caracteristicile asigurărilor interne şi a celor externe. 6. Cum se clasifică asigurările după natura şi tipul raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător?

Page 44: asigurari si reasigurari

44

TESTE GRILĂ

1. Se fac următoarele afirmaţii legate de prima de asigurare: A) Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită, plătită de asigurat asigurătorului,

pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii la producerea riscului asigurat.

B) Cota de primă tarifară este diferenţiată ca nivel, în funcţie de ramura de activitate, felul bunului, intensitatea producerii riscurilor etc.

C) Prima netă este destinată formării fondului necesar achitării despăgubirilor şi sumelor asigurate. D) Adaosul serveşte la formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind

constituirea şi administrarea fondului de asigurare, a fondurilor de rezervă etc. E) Cota de primă tarifară este compusă din: prima netă şi adaos (supliment) de primă. Identificaţi varianta adevărată: a) toate variantele sunt false; b) toate variantele sunt adevărate; c) toate variantele sunt incomplete; d) A+B+C; e) C+D+E. 2. Despăgubirea (indemnizaţia) de asigurare reprezintă: a) pierderea în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii

fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea; b) indemnizaţia de asigurare ce nu poate depăşi 80% din pagubă; c) se calculează în mod unitar, cu principiul răspunderii proporţionale; d) se plăteşte de asigurător la casieria acestuia; e) asigură întotdeauna acoperirea pagubei survenite ca urmare a producerii riscului asigurat. 3. Prima de asigurare reprezintă: a) o sumă de bani dinainte stabilită, pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să-

şi poată constitui fondul de asigurare; b) din primele de asigurare încasate, asigurătorul îşi poate constitui şi alte fonduri prevăzute de lege; c) prima de asigurare se calculează înmulţind suma asigurată cu cota de primă tarifară; d) cota de primă tarifară se mai numeşte şi primă brută; e) toate variantele de mai sus. 4. Contractul de asigurare este un contract consensual, deoarece: a) se încheie valabil prin simplul consimţământ al părţilor; b) părţile îşi asumă obligaţii reciproce şi interdependente; c) la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale

ce vor rezulta pentru ele din contract; d) toate clauzele se eşalonează în timp; e) toate variantele de mai sus.

Page 45: asigurari si reasigurari

45

5. Contractul de asigurare prezintă următoarele trăsături caracteristice: a) consensual; b) sinalagmatic; c) aleatoriu; d) oneros; e) securitate individuală. Indicaţi trăsătura falsă. 6. Durata asigurării reprezintă în asigurări: A. perioada de timp în care rămân valabile raporturile de asigurare stabilite prin contractul de

asigurare; B. un element specific asigurărilor facultative; C. durata asigurării diferă după cum este vorba de asigurări facultative de bunuri (generale) sau

asigurări facultative de viaţă; D. la asigurările de bunuri (generale), durata este cuprinsă de regulă între 3 şi 12 luni; E. la asigurările de viaţă, durata asigurării este mai îndelungată. Se cere varianta corectă şi completă. a) A+B+C+D+E; b) A+B+C+D; c) A+B+C; d) A+B; e) A. 7. La asigurarea sub aspect economic: a) fondul de asigurare îmbracă forma bănească; b) fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama primelor de asigurare; c) asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc; d) toate cele trei variante de mai sus; e) asigurarea îmbracă forma unei ramuri prestatoare de servicii. Se cere varianta corectă de răspuns. 8. Definiţia reasigurării este următoarea: a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători dispersaţi pe arii

geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat. c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări. d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător. e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se bazează mai mult pe cutumă şi mai puţin pe

prevederi legislative. Se cere răspunsul corect şi complet.

9. Contractul de reasigurare poate avea: a) caracter facultativ, obligatoriu sau mixt; b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA; c) avantaje numai pentru asigurător; d) efecte numai pentru o parte, de regulă asigurător; e) avize din partea CSA, conform Normelor acesteia.

Page 46: asigurari si reasigurari

46

10. În cazul coasigurării, combinaţia corectă a afirmaţiilor de mai jos este: 1. fiecare asigurător nu este obligat la plata proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia; 2. asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului; 3. obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare nu se divide între doi sau mai mulţi asigurători; 4. între asigurat şi fiecare asigurător există raporturi de asigurare distincte; 5. între asigurători nu se practică solidaritatea convenţională.

a) 1+2+4; b) 1+3+5; c) 3+4+5; d) 2+4+3; e) 2+4+5.

11. Asigurarile, după forma juridică de realizare se clasifică în:

A. Asigurări de viaţă B. Asigurări obligatorii C. Asigurări de persoane D. Asigurări facultative E. Asigurări de bunuri F. Asigurări de răspundere civilă G. Asigurări maritime

a) A, B, D, E, F b) A,B, C, E c) C, E, G d) B, D

12. Beneficiul asigurării este: a) Persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare fără însă ca aceasta să obţină calitatea

de asigurat b) Persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să fie

parte la contractul de asigurare c) Persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură

bunurile împotriva unor calamităţi naturale sau accidente. d) Persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa 13. Atomizarea pieţei asigurărilor se caracterizează prin:

A. Piaţa asigurărilor este încă departe de a fi atomizată B. Organizaţiile de asigurări iau decizii în limitele capacităţii lor financiare C. Număr mare de ofertanţi şi solicitanţi astfel încât nici unul dintre participanţi să nu poată

influenţa de o manieră sensibilă funcţionarea pieţei D. Societăţile de asigurări pot intra sau ieşi oricând de pe piaţă

a) A, B, D b) A, B, C c) C, D d) A, C 14. Asigurările, ca şi restul componentelor sistemului financiar, au următoarele funcţii:

A. Funcţia de control B. Funcţia de distribuţie C. Funcţia de repartiţiei D. Funcţia de stabilizare

Page 47: asigurari si reasigurari

47

a) A, B b) B, D c) A, C d) C, D 15. Norma de asigurare reprezintă: a) Valoarea reală a bunului cuprins în asigurare b) Partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea c) Pierderea în expresie bănească, intervenită la un bun asigurat, ca urmare a producerii

fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea d) Suma asigurată stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat, ea fiind întâlnită numai în cazul

asigurărilor de bunuri obligatorii 16. Pentru ca un risc să devină risc asigurat trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: 1. Producerea riscului să fie posibilă 2. Trebuie să aibă un caracter întâmplător 3. Acţiunea riscului este necesar să fie înregistrată într-o evidenţă statistică 4. Producerea riscului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a beneficiarului asigurării a) 1, 2, 3 b) 1, 2, 4 c) 2, 3, 4 d) 1, 2, 3, 4 17. Contractul de asigurare este un contract: a) Consensual, adică la încheierea acestuia părţile nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a

avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele din contract b) Sinalagmatic, adică se încheie valabil prin acordul de voinţă al părţilor c) De adeziune, adică deşi este redactat şi imprimat de asigurător, la el aderă asiguratul d) De bună credinţă, adică fiecare parte urmăreşte să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul

obligaţiei ce-şi asumă 18. Caracteristicile fondului de asigurare sunt: a) Se formează în mod centralizat b) Se poate constitui numai în natură c) Se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de fenomene viitoare şi nesigure d) Se utilizează numai pentru indemnizarea pagubelor 19. Contractantul asigurări este: a) Persoana fizică sau juridică care poate încheia o asigurare fără însa ca aceasta să obţină calitatea

de asigurat b) Persoana fizică care încheie o asigurare în numele altei persoane fizice fără însă ca aceasta să

obţină calitatea de asigurat c) Persoana fizică sau juridică care în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură

bunurile împotriva unor calamităţi naturale sau accidente. d) Persoana fizică ce se asigura împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa sa 20. Indemnizaţia de asigurare este definita ca fiind: a) Despăgubirea sau suma asigurată plătită de asigurător, asiguratului sau beneficiarului la

producerea riscului asigurat b) Suma de bani cu care este recompensat brokerul sau agentul de asigurare pentru fiecare contract

de asigurare încheiat

Page 48: asigurari si reasigurari

48

c) Reducerea de care trebuie să beneficieze asiguratul atunci când nu se confruntă cu riscul asigurat d) Suma de bani pe care o plăteşte un asigurat, asigurătorului pentru ca acesta să preia riscul

asigurat 21. Evaluarea în vederea asigurării reprezintă: a) Operaţiunea de determinare a sumei asigurate b) Operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare c) Operaţiunea prin care se determină valoarea despăgubirii d) O operaţiune specifică asigurărilor de persoane 22. Identificaţi afirmaţia adevărată: a) Asigurarea ex lege are la bază principiul voluntariatului b) Asigurarea ex contractu are la bază principiul obligativităţii c) Asigurarea ex contractu are un grad de cuprindere în asigurare de 100% d) Asigurarea ex contractu se încheie din proprie iniţiativă 23. Paguba sau dauna reprezintă: a) Pierderea în expresie bănească, intervenita la un bun asigurat, ca urmare a producerii

fenomenului împotriva căruia s-a încheiat asigurarea b) Limita maximă a răspunderii asiguratului c) Suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului d) Limita minimă a răspunderii asiguratului 24. Reasigurarea reprezintă: a) Cedarea de către asigurător, către alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea

sa proprie b) Participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare c) Participarea mai multor asiguraţi la procurarea unui produs de asigurare d) Aceea ca un asigurător care a subscris riscuri în mai multe ramuri de asigurare niciodată nu va

înregistra daune maxime în toate ramurile şi la toate riscurile 25. Coasigurarea reprezintă: a) Participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare b) Cedarea de către asigurător către alte societăţi a riscului subscris care depăşeşte reţinerea sa

proprie c) Participarea mai multor asiguraţi la procurarea aceleiaşi asigurări d) Participarea mai multor beneficiari la subscrierea unui produs de asigurare 26. Suma asigurata reprezintă: a) Valoarea reala a bunului cuprins în asigurare b) Partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea c) Suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului d) Suma de bani pe care asigurătorul o datorează asiguratului în vederea compensării pagubei

produse de riscul asigurat 27. Cum se numeşte operaţiunea prin care reasigurătorul cedează o parte din riscul acceptat în reasigurare către alte societăţi de asigurări sau reasigurări: a) Autoasigurare b) Asigurare c) Retrocesiune d) Coasigurare 28. Societatea de asigurare care cedează în reasigurare devine:

Page 49: asigurari si reasigurari

49

a) Asigurat b) Cedant c) Beneficiar d) Reasigurator

29. Asigurarea are la bază un acord de voinţă prin care: a) asiguratul oferă protecţie asigurătorului pentru riscurile pe care şi le-a asumat; b) asiguratul cedează asigurătorului un risc sau o clasă de riscuri pentru care obţine protecţia

asigurătorului; c) se creează un fond pentru acoperirea pagubelor create din orice motiv. 30. Prima de asigurare se calculează prin: a) aplicarea unui procent mic la valoarea asigurabilă; b) negociere directă; c) raportul dintre suma asigurată şi durata asigurării.

Soluţii:

1. b

2. a

3. e

4. a

5. e

6. a

7. d

8. a

9. a

10. e

11. d

12. b

13. d

14. c

15. d

16. d

17. c

18. c

19. a

20. a

21. b

22. d

23. a

24. a

25. a

26. b

27. c

28. b

29. b

30. a

Page 50: asigurari si reasigurari

50

BIBLIOGRAFIE:

1. Bistriceanu, Gh.D., Bercea Florian, Macovei E.I. – Dicţionar de asigurări, Editura

Ştiinţifică, 1991

2. Caraiman, Ghe., Tudor Mihaela – Asigurări maritime, Editura Lumina Lex, 1999. Ciurel,

Violeta - Asigurări şi reasigurări; Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All

Back, Bucureşti 2000

3. Constantinescu, D.A., M. Dobrin, S. Niţă – Managementul riscurilor în asigurări,

Bucureşti 1999, editura Semne 1994

4. Moldovan, T. – Introducere actuală în asigurările generale, Bucureşti 1999

5. Purcaru, I. – Asigurări de persoane şi de bunuri, Editura economică, Bucureşti 1998

6. Tudor, Mihaela – Asigurarea răspunderii civile a transportului maritim, în revista Finanţe-

Bănci-Asigurări, august 2000

7. Văcărel, Iulian, Bercea Florian - Asigurări şi reasigurări, Ediţia a-II-a, Bucureşti 1998,

Editura Expert

8. www.asig. ro

9. www.1asig.ro

10. www.zf.ro

11. www.revistapresei.ro

12. www.wall-street.ro

13. www.asigurari.bursaasigurarilor.ro

14. www.insse.ro


Recommended