+ All Categories
Home > Documents > Asigurari Comerciale

Asigurari Comerciale

Date post: 30-Jun-2015
Category:
Upload: smooth-alisa
View: 4,239 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
212
Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu ASIGURĂRI COMERCIALE Conf. univ dr. Liviu MIHĂESCU
Transcript
Page 1: Asigurari Comerciale

Universitatea “Lucian Blaga” din Sibiu

ASIGURĂRI COMERCIALE

Conf. univ dr. Liviu MIHĂESCU

Page 2: Asigurari Comerciale

2

CUPRINS

CAPITOLUL 1 ......................................................................... 6ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR .................. 6

1.1 Coordonate teoretice ale riscului şi asigurărilor ............. 71.2 Riscul şi necesitatea protecţiei împotriva riscului........... 91.3 Transformarea riscului în profitabilitate ....................... 14

1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele din domeniul asigurărilor ................................................ 151.3.2 Managementul riscului........................................... 18

1.4 Piaţa asigurărilor ........................................................... 241.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor .................... 241.4.2 Intervenţia statului în asigurări .............................. 271.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor de asigurare-reasigurare .................................................. 33

1.5 Întrebări recapitulative .................................................. 361.6 Teste grilă de evaluare si de autoevaluare .................... 371.7 Bibliografie selectivă .................................................... 44

CAPITOLUL 2 ....................................................................... 46CONTRACTUL DE ASIGURARE........................................ 46

2.1 Elementele tehnice ale asigurării .................................. 472.2 Principii contractuale în activitatea de asigurare .......... 50

2.2.1 Principiul despăgubirii ........................................... 502.2.2 Principiul interesului asigurabil ............................. 512.2.3 Principiul subrogaţiei ............................................. 522.2.4 Principiul bunei credinţe ........................................ 52

2.3 Activitatea de evaluare.................................................. 532.4 Perioada de asigurare şi teritoriul acoperit.................... 552.5 Principii aplicabile despăgubirilor ................................ 57

2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale ...................... 572.5.2 Principul primului risc ........................................... 582.5.3 Principiul răspunderii limitate................................ 58

2.6 Întrebări recapitulative .................................................. 592.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................... 59

Page 3: Asigurari Comerciale

3

2.8 Bibliografie selectivă .................................................... 64CAPITOLUL 3 ....................................................................... 66TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR............................................. 66

3.1 Categorii de asigurări ................................................... 673.2 Asigurări de persoane.................................................... 68

3.2.1 Asigurările de viaţă ................................................ 683.2.2 Asigurări de sănătate .............................................. 72

3.3 Asigurări de bunuri ....................................................... 753.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri............................ 753.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto (CASCO)......................................................................... 77

3.4 Asigurări de aviaţie ....................................................... 833.4.1 Elemente specifice ................................................. 833.4.2 Piaţa riscurilor aviatice........................................... 853.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor. Număr limitat de unităţi expuse riscului ......................... 87

3.5 Asigurări maritime ........................................................ 913.5.1 Tipuri de asigurări maritime .................................. 913.5.2 Avaria în asigurările maritime ............................... 92

3.6 Asigurarea de răspundere civilă .................................... 953.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală .................. 953.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto ..................... 98

3.7 Asigurări de creanţe ...................................................... 993.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de creditare........................................................................... 993.7.2 Asigurarea creditelor de export............................ 1033.7.3 Asigurarea de cauţiune......................................... 1133.7.4 Asigurarea de fidelitate ........................................ 114

3.8 Întrebări recapitulative ................................................ 1153.9 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 1153.10 Bibliografie selectivă ................................................ 130

CAPITOLUL 4 ..................................................................... 132REASIGURĂRI.................................................................... 132

4.1 Conceptul de reasigurare............................................. 133

Page 4: Asigurari Comerciale

4

4.1.1 Reasigurarea activă .............................................. 1354.1.2 Reasigurarea pasivă.............................................. 136

4.2 Funcţiile reasigurării ................................................... 1374.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare......................... 1384.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare ......................... 1384.2.3 Protecţia împotriva catastrofei ............................. 1394.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere ................... 1394.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau domeniu de asigurări ..................................................... 140

4.3 Reasigurări facultative şi prin acord ........................... 1414.4 Caracteristici ale reasigurărilor facultative ................. 147

4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative ................. 1484.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative............ 1494.4.3 Tipuri de reasigurări facultative ........................... 1504.4.4 Contracte mixte .................................................... 150

4.5 Programul de reasigurare ............................................ 1514.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării .......................... 1524.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de reasigurare..................................................................... 1594.5.3 Stabilirea programului de reasigurare .................. 1654.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare........... 171

4.6 Întrebări recapitulative ................................................ 1724.7 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 1734.8 Bibliografie selectivă .................................................. 178

CAPITOLUL 5 ..................................................................... 180EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE................... 180

5.1 Eficienţa ÎN ASIGURARE ......................................... 1815.2 Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare........................................................................................... 1875.3 Indicatori de apreciere a eficienţei agentului de asigurare........................................................................................... 1915.4 Indicatori de apreciere a eficienţei asigurărilor din perspectiva asiguraţilor ..................................................... 193

Page 5: Asigurari Comerciale

5

5.5 Căi de creştere a eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare......................................................................... 1965.6 Credibilitate şi rating pe piaţa asigurărilor.................. 1985.7 Intrebari recapitulative ................................................ 2005.8 Teste grilă de evaluare şi de autoevaluare .................. 2005.9 Bibliografie selectivă .................................................. 202

CAPITOLUL 6 ..................................................................... 204CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII EUROPENE ......................................................... 204

6.1 Supraveghere unică în piaţa furnizării serviciilor financiare........................................................................... 2056.2 Directivele Uniunii Europene privind falimentul societăţilor de asigurare .................................................... 2066.3 Consideraţii privind Sistemul Bonus-Malus ............... 2076.4 Întrebări recapitulative ................................................ 2116.7 Bibliografie selectivă .................................................. 211

Page 6: Asigurari Comerciale

6

CAPITOLUL 1

ECONOMIA RISCULUI ŞI A ASIGURĂRILOR

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de bază ale funcţionării pieţei asigurărilor şi reasigurărilor şi familiarizarea cu limbajul specific al asigurărilor comerciale.

Scurt rezumat: Rolul asigurărilor în activitatea de zi cu zi a agenţilor economici şi implicaţiile funcţionării şi dezvoltării pieţei asigurărilor comerciale reglementate sunt urmărite în relaţia cauză-efect.Pornind de la elemente precum riscul şi activitatea de asigurare, sunt prezentate funcţiile asigurării şi modalităţile de management al riscurilor la nivel microeconomic şi macroeconomic precum şi elementele normative care stabilesc cadrul legal de funcţionare al asigurătorilor şi al reasigurătorilor.

Cuvinte cheie: risc, asigurare; asigurat; asigurător; distribuţia daunelor;protecţia asiguratului; modalităţi de acoperire a pagubelor;coasigurare; reasigurare; hedging; managementul riscului;controlul riscului; finanţarea riscului; solvabilitatea asigurătorului; rezerve ale asigurătorului.

Page 7: Asigurari Comerciale

7

1.1 COORDONATE TEORETICE ALE RISCULUI ŞIASIGURĂRILOR

Existenţa umană se bazează pe o multitudine de nevoi individuale şi de grup care orientează şi justifică activitatea economică. Amploarea acestor trebuinţe şi necesităţi se corelează cu nivelul de cultură şi civilizaţie, cu gradul de dezvoltare socio-economică al indivizilor sau al societăţii în ansamblul său. Trebuinţele elementare (hrană, îmbrăcăminte, condiţii de locuit) sunt esenţiale, ele reflectând un anumit nivel de trai.

Când nivelul de trai creşte, în aceeaşi măsură vor creşte nevoile şi trebuinţele. Unele nevoi pot fi satisfăcute imediat, altele necesită un orizont de timp. Indivizii şi colectivităţile lor sociale încearcă să creeze condiţii tot mai favorabile pentru existenţa individuală şi social-umană. Totuşi omul nu poate prevedea totul, nu toate evenimentele decurg aşa cum au fost prevăzute. Oamenii fiind de multe ori la dispoziţia incertitudinii, a riscurilor.

Observaţiile şi studiile statistice reflectă faptul că există o anumită regularitate a producerii unor pericole naturale sau a celor generate de activitatea oamenilor. Incertitudinea cu privire la previzibilitatea producerii unor astfel de evenimente constă în aceea că nu pot fi identificate persoanele, subiecţii care vor fi afectaţi de aceste pericole şi nici momentul sau zona1. Totuşi, se poate determina regularitatea şi posibilitatea producerii unor evenimente sau pericole.

Dezvoltarea societăţii arată faptul că oamenii au avut în vedere caracterul previzibil al producerii unor astfel de evenimente şi chiar au depus eforturi pentru a preîntâmpina, îndepărta sau chiar elimina asemenea pericole.

Astfel, oamenii au construit baraje, diguri, au regularizat albii ale râurilor, au plantat păduri, au luat măsuri pentru prevenirea incendiilor sau exploziilor, au încercat să atenueze îmbătrânirea

1 Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996

Page 8: Asigurari Comerciale

8

umană. Cu toate acestea, omul a rămas neputincios în faţa naturii dezlănţuite: cutremure, furtuni, ploi torenţiale, secete etc.

Chiar dacă ştiinţa şi tehnologia au progresat, au fost identificate proceduri pentru prevenirea pericolelor sau măcar pentru limitarea pagubelor, dar în acelaşi timp au generat o serie de pericole potenţiale sau chiar reale (de exemplu electricitatea, dinamita). Oamenii au fost nevoiţi să ia măsuri atât la nivel individual cât şi colectiv pentru a recupera pagubele pe care le-ar putea genera producerea unor asemenea ameninţări.

Pentru compensarea eventualelor prejudicii au fost puse în practică două modalităţi: prin efortul individual al persoanelor fizice sau juridice, prin

crearea unor rezerve proprii cu destinaţie specială, sub formă bănească sau materială.

prin efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui mare număr de persoane ameninţate de acelaşi pericol astfel încât să poată despăgubi pe cei afectaţi.

Practica a demonstrat că soluţia constituirii unor rezerve individuale pentru a preveni, sau mai ales pentru a acoperi pagubele nu este economică, ea constituind o piedică în calea dezvoltării. Această soluţie s-a practicat şi în ţara noastră până în 1990 în societăţile agricole de stat. Cea de-a doua modalitate se bazează pe principiul constituirii unor rezerve în condiţia comunităţii de risc care se poate realiza în parametrii mai largi, iar folosirea acestor fonduri pe principiul mutualităţii determină folosirea în mod eficient a rezervei constituite.

Page 9: Asigurari Comerciale

9

1.2 RISCUL ŞI NECESITATEA PROTECŢIEI ÎMPOTRIVA RISCULUI

Asigurarea este un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare posibile, dar nesigure.

Asigurarea este un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, elemente care afectează un număr redus dintre aceşti subiecţi.

Asigurarea este şi o practică a creării în mod preventiv a condiţiilor pentru compensarea celor care au suferit pagube sau pentru plata sumelor cuvenite celor în viaţa cărora au apărut evenimente asupra cărora au convenit să uzeze de asigurare.

Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii oferă „produse necorporale specifice”1 prin preluarea de la asiguraţi a răspunderii pentru riscurile asigurate, oferind securitate pentru cazurile convenite prin contractul de asigurare.

În ţările cu o economie dezvoltată, asigurările sunt un domeniu de mare interes pentru economia naţională, a cărei valoare adăugată contribuie substanţial la creşterea PIB-ului cu toate avantajele care decurg din aceasta: oferă locuri de muncă, constituie fonduri ce sunt oferite pe piaţa financiară internă sau internaţională, iar sistemul despăgubirilor contribuie la aducerea păgubiţilor la situaţia anterioară suportării consecinţelor riscului îndeplinit.

Asigurarea este un mijloc de a acoperi o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi sau în afaceri: riscuri personale şi riscuri comerciale.

Riscurile comerciale includ: riscul de incendiu;

1 Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 8

Page 10: Asigurari Comerciale

10

riscul de furt; riscul de răspundere legală.

Fiecare persoană se poate confrunta cu riscuri personale în situaţia în care bunurile sale sunt distruse, sau devine răspunzător în urma unor acţiuni neglijente.

Riscul reprezintă posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de a suporta o pagubă. Riscul poate fi astfel un pericol posibil.

Promovarea în activitatea de asigurare a unei noi asigurări implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea contractelor de asigurare:

(a) caracter aleator;(b) caracter evaluabil;(c) caracterul mutual;(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a

asiguraţilor;(e) echidistanţa faţă de risc.

(a) caracterul aleator: pentru promovarea unei asigurări, evenimentul (riscul)trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de voinţa persoanelor fizice sau juridice implicate. Uneori, persoanele fizice sau juridice implicate nu pot interveni pentru a declanşa unele evenimente (de exemplu catastrofele naturale). Intervenţia subiectivă a persoanelor este îngrădită şi de lege: în cazul incendiilor sau a decesului provocat, al accidentului corporal provocat în vederea încasării sumelor prevăzute în contractul de asigurare etc;

(b) caracterul evaluabil al evenimentelor presupune includerea în categoria evenimentelor asigurabile a celor care se supun cercetării statistice. Evoluţia acestor evenimente trebuie să urmeze o lege de repartiţie statistică ce poate fi studiată cu ajutorul calculului probabilităţilor. Studiul vizează numărul de cazuri înregistrate, regularitatea acestora, zona afectată, mărimea pagubelor etc;

(c) caracterul mutual presupune constituirea şi utilizarea fondului de asigurare pe principiul solidarităţii: „toţi pentru unul, unul pentru toţi”, fapt care presupune crearea unui fond de despăgubire prin

Page 11: Asigurari Comerciale

11

aportul unui mare număr de asiguraţi, sumele care constituie despăgubirile fiind utilizate selectiv, doar pentru aceia care au fost afectaţi;

(d) extensia (distribuirea) numerică şi/sau geografică a asiguraţilor este o necesitate în asigurări impusă de calcularea pe baze statistice a primelor de asigurare, evaluarea şi distribuirea riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea şi folosirea eficientă a fondului de asigurare;

(e) echidistanţa faţă de risc a asiguraţilor presupune identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare, o compensare a daunelor în mod identic a asiguraţilor pentru o anumită categorie de riscuri.

Introducerea unui nou tip de asigurare presupune condiţii subiective precum: interesul pentru asigurare şi posibilitatea de a suporta financiar asigurarea precum şi condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie: sporadice, să prezinte o anumită regularitate, să fie dispersate în teritoriu, să se producă în viitor.

În domeniul economic asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil. Fondurile constituite pentru compensarea financiară a asiguratului sunt create de asigurător din primele plătite de persoanele sau organizaţiile care au cumpărat asigurări.

În schimbul primelor plătite acestor fonduri, asigurătorul accepta riscul unor despăgubiri suficient de mari atunci când deţinătorul poliţei va suferi un prejudiciu. Astfel, asigurarea este o metodă de transfer a riscului, iar asigurătorii sunt cei care preiau, îşi asumă riscul.

Fiecare deţinător de poliţe - asigurat - contribuie la fond în mod proporţional cu probabilitatea de risc, precum şi cu valoarea probabilă a efectelor acestuia.

Principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările sunt:a) distribuţia daunelor;b) furnizarea unei protecţii asiguratului.

Page 12: Asigurari Comerciale

12

a) Distribuţia daunelor numită şi funcţia de repartiţie a daunelor1 se face între mai mulţi deţinători de poliţe, lucru care altfel nu poate fi realizat, iar daunele financiare ale asiguraţilor se distribuie între asiguraţi prin compensarea celor care suferă pagube din fondurile constituite.

Distribuţia daunelor este echitabilă pentru că fiecare deţinător de poliţă plăteşte o suma proporţională cu riscul introdus.

De fapt contribuţiile asiguraţilor nu sunt egale şi nici întâmplătoare, iar societatea de asigurări estimează primele aferente fiecărui asigurat.

b) Furnizarea unei protecţii asiguratului2 prin creşterea securităţii oferite de asigurare. Aceasta protecţie este importantă când se impune răspunderea legală. Asigurarea înlătură riscul şi poate să elibereze deţinătorul poliţei de o potenţială dificultate financiară.

Efectele secundare care decurg din asigurare sunt următoarele: societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve

pentru a acoperi posibilele daune. În schimb vor plăti o primă de asigurare (contribuţie fixă) obţinând astfel o protecţie financiară, iar fondurile firmei pot fi folosite pentru dezvoltare;

securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi cele ipotecare. Băncile sau alte instituţii financiare solicită asigurări (maritime de exemplu) pentru a acorda credite la export, iar în cazul asigurării contra incendiului, creditorii ipotecari sunt eliberaţi de teama producerii unor incendii;

1 Vezi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: „Asigurări comerciale”, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 142 Lazăr Cistelecan şi Rodica Cistelecan: au identificat în lucrarea „Asigurări comerciale”, următoarele funcţii ale asigurărilor: funcţia de repartiţie care rezultă din redistribuirea PIB-ului; funcţia de control care se manifestă în contractul de asigurare; funcţia de acoperire a pagubelor produse asiguraţilor; funcţia de prevenire a producerii pagubelor; funcţia financiară prin implicaţiile fondurilor firmelor de asigurare pe

piaţa financiară.

Page 13: Asigurari Comerciale

13

fondurile create şi investite de asigurători furnizează capital industriei şi comerţului, iar prin reglementări specifice, asigurătorul are dreptul de a folosi fondurile disponibile pentru a obţine prin investiţii un profit;

consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere sprijină prevenirea daunelor, a prejudiciilor şi pierderilor din incendii. În acest caz asigurătorii pun la dispoziţia asiguraţilor cunoştinţele şi experienţa lor;

beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la nivelul statului spre societatea de asigurare.

Necesitatea asigurării în activitatea economică este compensată de avantajele rezultate din funcţiile asigurării precum şi de efectele secundare care decurg din asigurare, oferă protecţie împotriva prejudiciilor şi aduc asiguratul în situaţia financiară avută înainte de realizarea evenimentului asigurat.

Page 14: Asigurari Comerciale

14

1.3 TRANSFORMAREA RISCULUI ÎN PROFITABILITATE

Pentru a implementa cu succes un viitor produs de asigurare, societatea de asigurări trebuie să stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor. Societatea de asigurare va trebui să pornească de la o puternică bază informaţională privind practicile companiei, evoluţia pieţei, astfel încât să se obţină rezultatele aşteptate.

Societăţile de asigurări îşi asumă prin încheierea asigurării şi încasarea primelor de asigurare răspunderi în legătură cu acoperirea unor daune care se produc întâmplător şi ulterior încheierii contractelor şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor. Pentru ca aceste calcule să poată fi efectuate în mod ştiinţific este necesară existenţa unui sistem informaţional cât mai complet, care să cuprindă date privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai îndelungate. Cu ajutorul acestor date societatea de asigurări poate să stabilească nivelul primelor de asigurare apelând la metode statistico-matematice.

Existenţa unui asemenea sistem informaţional conceput cu un ansamblu de procedee şi mijloace de colectare şi prelucrare şi transmitere a informaţiei, permite totodată efectuarea unor calcule privind evoluţia în perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate. Cunoaşterea acestor evoluţii creează condiţii favorabile pentru stabilirea pe termen mediu şi lung a mărimii fondurilor necesare realizării echilibrului financiar şi valutar pentru activitatea de asigurare. În cadrul sistemului informaţional un loc important îl ocupă evidenţa statistică privind daunele produse de diferite riscuri asigurate fără de care, practic, nu poate fi vorba de calcularea primelor de asigurare fundamentate pe criterii ştiinţifice.

Sistemul informaţional prezintă importanţă în ceea ce priveşte fundamentarea temeinică a deciziilor care se adoptă de consiliile de administraţie ale societăţilor de asigurări în probleme de bază privind dezvoltarea, organizarea şi conducerea activităţii de asigurare.

Page 15: Asigurari Comerciale

15

Preţul stabilit pentru un produs de asigurare va reflecta experienţa companiei. În caz contrar, din cauza presiunilor inadecvate preţul poate fi inoportun pe piaţă, datorită rezultatelor inadecvate ale cercetării anterioare, ajungându-se la compromiterea dinamicii produselor.

În stabilirea tarifelor de prime trebuie avute în vedere: tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante; introducerea, în cazuri deosebite a unei clauze de modificare a

primelor; practicarea unor bonificări (bonus1) menite a stimula

preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor; eliminarea oricăror tentaţii privind practicarea unor prime

reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.

1.3.1 Modalităţi practice de reducere a riscului în firmele din domeniul asigurărilor

Analizarea şi implementarea unei strategii specifice se realizează după identificarea expunerii la riscuri inacceptabile, când strategia de reducere a posibilelor riscuri la un nivel tolerabil trebuie testată. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare se numără reasigurarea, strategiile de hedging, transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de afaceri.

Portofoliul unui asigurător este alcătuit din riscuri de mărimi diferite: mici, mijlocii şi mari sau foarte mari. În situaţia în care portofoliul asigurătorului este compus din riscuri diferite ca mărime, stabilitatea rezultatelor sale financiare se poate obţine prin redistribuirea riscurilor de valori mari către alţi asigurători, adică prin reasigurare. Se pune atunci următoarea întrebare: până la ce limită asigurătorul ar trebui să reţină în sarcina sa riscurile contractate, cedând pe cele care depăşesc această limită în reasigurare în condiţiile unui anumit portofoliu, când stabilitatea financiară nu este 1 Unele societăţi de asigurare oferă reduceri ale tarifelor pentru acei clienţi pentru care în anul, sau anii anteriori nu s-au produs evenimentele asigurate.

Page 16: Asigurari Comerciale

16

asigurată? Suma asigurată maximă pentru un risc asigurat, pe care ar trebui să o păstreze pentru a avea stabilitate financiară corespunzătoare, se determină cu ajutorul formulei:

x=2·K2·P,

unde:x - reprezintă suma maximă asigurată pe un risc;K - coeficientul de stabilitate financiară, mediu pe ansamblul riscurilor;P - prima netă anuală pe ansamblul riscurilor.

Orice societate de asigurare va manifesta o preocupare constantă ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune stabilităţi financiare, adică să fie: omogen, diversificat şi dispersat. Cum însă acest lucru nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după încheierea contractelor de asigurare.

Pentru împărţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurări se folosesc următoarele soluţii: coasigurarea, reasigurarea şi hedging-ul.

Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun de valoare mare.

În practica asigurărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri când, dată fiind valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare, un asigurător să nu consimtă la încheierea contractului pentru întreaga valoare. Atunci, asiguratul tratează prin intermediar, cu mai mulţi asigurători, posibilitatea fracţionării valorii bunului respectiv şi asigurarea fiecărei părţi la un alt asigurător. Fiecare societate de asigurări care participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauză reprezintă un coasigurător. Fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract, iar nu în mod solidar.

La producerea daunei, asiguratul tratează, de regulă, problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii cu una din societăţile participante - care este societatea garantă - şi care acţionează în numele tuturor. La lichidarea respectivă fiind însă necesară aprobarea fiecăruia dintre

Page 17: Asigurari Comerciale

17

coasigurători. Neajunsurile coasigurării sunt determinate de faptul că asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigurător, plasarea riscului necesitând un timp îndelungat, iar decontarea daunelor este greoaie.

Reasigurarea constă în cedarea de către asigurător, către alte societăţi a părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie.

Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, deoarece prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţială asumată, asiguratul este pus la adăpost de surpriza neplăcută ca, în caz de daună, asigurătorul să nu poată face faţă obligaţiilor de despăgubire.

Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine reasigurat sau cedent, iar aceea care primeşte riscul devine reasigurător.

Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între societăţi de asigurări. Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică asiguratul nu se poate îndrepta cu acţiune în justiţie împotriva reasigurătorului, el nefiind participant la contractul de reasigurare.

Trebuie subliniat că reasigurarea nu se poate încheia pentru o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare.

Hedging1-ul reprezintă un gen de operaţiuni prin care un cumpărător de valută sau o bancă se angajează pe de o parte să cumpere la termen o sumă într-o anumită valută, iar pe de altă parte se împrumută cu aceeaşi sumă, în aceeaşi valută, la acelaşi termen. Prin acest procedeu, cumpărătorul de valută se pune la adăpost de riscul deprecierii acesteia în intervalul de timp dintre momentul încheierii contractului şi execuţia lui, deoarece la scadenţa plăţii, care coincide cu termenul de încasare a împrumutului, eventuala pierdere la cumpărarea valutei se compensează cu un câştig egal obţinut la împrumut. În acest mod riscul valutar este transferat băncii împrumutătoare. Totodată, în cazul creşterii cursului valutei contractate, creditorul câştigă la cumpărare, dar pierde la împrumut,

1 Operaţiunea hedging mai poartă numele de credit paralel sau acoperire la termen.

Page 18: Asigurari Comerciale

18

hedging-ul având ca scop anularea oricărui efect datorat variaţiei cursului valutar. Procedeul este valabil şi pentru cazurile în care un creditor se teme că moneda în care este exprimat contractul încheiat cu un partener, sau creanţa pe care o posedă, este expusă deprecierii sau devalorizării.

O parte importantă în dezvoltarea acestei strategii este examinarea atentă a riscurilor din punct de vedere macroeconomic, deoarece: perspectiva macroeconomică ia în considerare anumite corelaţii

care pot să crească sau să reducă expunerea la riscuri; prin înţelegerea corelaţiei dintre elementele riscului se poate găsi

protecţie împotriva acestora, chiar în alte compartimente ale companiei;

gestionarea eficientă a riscului poate conduce totuşi la creşterea în viitor a expunerii la riscuri.

1.3.2 Managementul riscului

Firmele ca şi oamenii sunt supuse permanent riscurilor de producere a unor daune accidentale. Indiferent de forma acestora (cutremur, deces, îmbolnăvire etc.) riscurile intervin în cursul obişnuit al activităţii umane. Ele împiedică realizarea normală a obiectivelor.

Protecţia împotriva daunelor accidentale impune o abordare complexă a tuturor proceselor, în toate etapele lor de evoluţie.

Managementul riscului desemnează acea activitate caracterizată prin abordarea sistemică şi sistematică a prevenirii daunelor accidentale, a reducerii costurilor acestor daune şi a găsirii celor mai eficiente căi de acoperire a daunelor.

Obiectul principal al managementului riscului este procesul de management al riscului format din următoarele cinci etape principale:1) identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune);2) determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de management al

riscului;3) alegerea celor mai adecvate căi de management al riscului;

Page 19: Asigurari Comerciale

19

4) implementarea celor mai adecvate tehnici de management al riscului;

5) monitorizarea procesului.

Obiectivul principal al managementului riscului îl constituie oferirea posibilităţii ca firma să-şi atingă obiectivele chiar şi în condiţiile în care există riscul producerii unor daune accidentale. Dacă firma şi-a precizat clar obiectivele, procesul de management al riscului încercă să ofere cea mai avantajoasă metodă pentru tratarea expunerii la daune. Identificarea şi evaluarea expunerii la risc (daune) poate fi realizată de angajaţii firmei, de consultanţi sau brokeri în asigurări şi constă în: identificarea structurii obiectelor din patrimoniu care pot face

obiectul unor daune; identificarea tuturor evenimentelor care ar putea cauza

deteriorarea sau distrugerea bunurilor; analizarea efectelor sau consecinţelor daunelor care pot fi de

natură fizică, funcţională sau financiară.Determinarea fezabilităţii tehnicilor alternative de

management al riscului prin controlul riscului şi/sau finanţarea riscului.

a) Controlul riscului se caracterizează prin deciziile sau acţiunile destinate reducerii frecvenţei sau severităţii unor daune. Acesta presupune evitarea expunerii la risc, prevenirea daunelor, limitarea daunelor, dispersia riscului.

b) Finanţarea riscului se caracterizează prin găsirea tuturor posibilităţilor de acoperire a daunelor care s-au produs în pofida măsurilor de prevenire a acestora.Aceste măsuri nu conduc la scăderea frecvenţei de apariţie a daunelor, dar pot conduce la diminuarea cheltuielilor totale ale firmei, pierderile putând fi acoperite prin metode de reţinere a riscului: asigurări, transferul riscului sau metode mixte.

Monitorizarea eficientă a sistemului realizată de fiecare societate de asigurare prin înţelegerea legăturii dintre experienţa proprie şi sursele de profit pentru a obţinerea eficienţei pe termen lung duce la maximizarea valorii societăţii care poate fi obţinută prin identificarea şi măsurarea principalelor surse de profitabilitate. Managementul trebuie să-şi îmbunătăţească aceste analize şi să

Page 20: Asigurari Comerciale

20

monitorizeze eficient întreg sistemul, astfel încât să se observe fiecare ameninţare la adresa firmei încă din faza sa incipientă: informaţiile trebuie să fie de o calitate superioară, în sens contrar

ajungându-se la luarea unor decizii greşite; procesul de raportare a rezultatelor trebuie să fie periodic,

deoarece managementul riscului nu poate elabora soluţii corecte dacă există întârzieri;

rapoartele întocmite trebuie să fie inteligibile şi folositoare pentru decident revizuirea periodică a produselor.

Revizuirea periodică a întregului proces, a procedurilor de management ale riscului de către o terţă persoană poate fi un factor benefic. Scopul acestei revizuiri este de a îmbunătăţi procedurile de stabilire a preţurilor pentru noile produse.

Societatea de asigurare va avea un control mai bun asupra comportamentului diferitelor produse de asigurare, în funcţie de anumite riscuri, creându-se premisele atingerii obiectivelor pe termen lung şi a obţinerii unor avantaje competitive pe piaţa asigurărilor dacă va realiza o comunicare eficientă cu clienţii. Pot fi utilizate următoarele mijloace de comunicare: (a) reclamă, (b) promovarea vânzărilor, (c) marketing direct, (d) sponsorizare, (e) expoziţii, (f) publicitate, unele având relevanţă pentru domeniul asigurărilor.

(a) Reclama constituie unul dintre mijloacele de comunicare de marketing cele mai frecvent folosite. Elaborarea şi desfăşurarea unei campanii de reclamă se bazează pe stabilirea a trei elemente principale: analiza situaţiei curente; fixarea obiectivelor; stabilirea strategiei.- analiza situaţiei curente implică un studiu al pieţei prin răspunsul la un set de întrebări referitoare la: tendinţele pieţei, evoluţia cotei de piaţă, a vânzărilor; la poziţia pe care o ocupă produsul sau serviciul respectiv în percepţia consumatorului, în raport cu produse sau servicii similare ale concurenţei, precum şi gradul de popularitate al produsului sau serviciului. O analiză a campaniilor de reclamă ale concurenţei şi propriile campanii anterioare de reclamă pot oferi anumite linii de ghidare;- fixarea obiectivelor de reclamă. Se pot estima în termeni de succes sau eşec fixându-se data limită pentru îndeplinirea lor. Astfel, rezultatele obţinute pot fi uşor de comparat cu cele anterioare.

Page 21: Asigurari Comerciale

21

Obiectivele unei campanii de reclamă trebuie să fie: specifice, măsurabile, realiste, să prevadă date limită până la care trebuie îndeplinite. În cazul unei societăţi de asigurări, obiectivele urmărite în general sunt: popularizarea numelui societăţii sau a unui anumit produs sau serviciu pe care societatea îl poate oferi în condiţii mai avantajoase decât concurenţa, câştigarea unei anumite pieţe, crearea unei imagini cât mai favorabile a domeniului asigurărilor.- stabilirea strategiei campaniei de reclamă urmăreşte: poziţionarea produsului sau serviciului, obiectivele, audienţa ţintă, beneficii principale, beneficii secundare, mijloace de difuzare care vor fi utilizate. Strategia reprezintă fundamentul pe care se va construi un plan amănunţit şi se va elabora mesajul (reclama propriu-zisă).

Difuzarea reclamei urmează după elaborarea campaniei de reclamă şi este deosebit de importantă. Fiecare mijloc de comunicare, difuzare a reclamei, are capacităţi unice şi poate fi folosit eficient în diferite moduri. O combinaţie a mai multor mijloace de comunicare diferite va da cele mai bune rezultate, deoarece mesajul va ajunge la un număr mai mare de clienţi potenţiali, pe mai multe căi. Se poate alege dintr-o gamă variată de mijloace de comunicare pentru a se transmite mesajul pieţei vizate precum panourile publicitare stradale, televiziunea, revistele de largă circulaţie, ziarele etc.

(b) Promovarea vânzărilor urmăreşte să determine consumatorul să cumpere sau măcar să încerce produsul sau serviciul. Promovarea vânzărilor poate îmbrăca forme diverse, constând în acţiuni destinate: consumatorului: concursurile cu premii, cadourile etc.; distribuitorilor: condiţii de livrare speciale, preţuri speciale etc.; personalului de la vânzări (planuri pentru stimularea şi motivarea

acestor angajaţi).

(c) Marketingul direct urmăreşte stabilirea contactului unui client potenţial cu agentul de asigurare. Marketingul direct este definit ca sistemul interactiv de marketing care utilizează unul sau mai multe mijloace publicitare pentru a produce un răspuns măsurabil, în orice loc. Strategiile de comunicare trebuie să caute să

Page 22: Asigurari Comerciale

22

lege şi să integreze tehnicile de marketing direct cu alte instrumente de comunicare.

În marketingul direct sunt incluse: corespondenţa directă, telemarketingul (marketingul prin telefon), anunţurile publicitare care solicită un răspuns direct (telefonaţi acum!), alte mijloace. Dintre acestea cele mai des utilizate sunt corespondenţa directă şi telemarketingul.

Dezvoltarea activităţii de marketing direct poate fi determinată de următorii factori principali: fragmentarea pieţei care a determinat dezvoltarea marketingului

adresat pieţelor ţintă; creşterea cererii pentru produse datorită dezvoltării tehnologiei

care permite producerea economică a nenumărate articole personalizate;

proliferarea bazelor de date, disponibilitatea unui număr foarte mare de baze de date a stimulat puternic dezvoltarea marketingului direct;

dezvoltarea unui software tot mai sofisticat care permite manevrarea cu uşurinţă a bazelor de date;

apariţia sistemelor de marketing hibride: adăugarea şi integrarea noilor canale de comunicaţii celor existente care au condus la crearea sistemelor hibride de marketing prin integrarea cu celelalte instrumente de comunicare de marketing pentru mărirea eficienţei;

căutarea constantă a unor căi de comunicare de marketing eficiente din punct de vedere al costului1.

(d) Sponsorizarea reprezintă un sistem complex compus în principal din: finanţarea directă a unei activităţi sau a unui eveniment; garantarea unui nivel minim de reclamă în momentul desfăşurării

evenimentului; garantarea asocierii numelui sponsorului cu evenimentul.

Sponsorizarea poate fi adresată tuturor sectoarelor societăţii. Totuşi, domeniile unde se întâlnesc cel mai frecvent sponsorizarea

1 O modalitate de estimare a eficienţei marketingului direct se poate determina calculând costul necesar obţinerii unui nou client.

Page 23: Asigurari Comerciale

23

sunt: sport, artă, educaţie, comunitate, transmisiuni radio şi televiziune.

(e) Expoziţiile sau târgurile sunt evenimente prin care se adună la un loc toţi participanţii de pe o piaţă: cumpărători, vânzători şi concurenţi. Aici produsele şi serviciile pot fi văzute şi testate, cumpărătorii şi vânzătorii se pot întâlni faţă în faţă, se pot lua un mare număr de decizii într-un timp scurt. Importanţa acordată de societăţi acestei forme de comunicare poate fi evidenţiată şi de bugetele alocate pentru aceasta (30% din bugetul de marketing, în ţările vest-europene).

Page 24: Asigurari Comerciale

24

1.4 PIAŢA ASIGURĂRILOR

1.4.1 Cadrul legislativ al pieţei asigurărilor

Cadrul legislativ în domeniul asigurărilor România este format în principal din:

Legea 32/2000 privind societăţile de asigurare, prin care autoritatea administrativă cu atribuţii în domeniul autorizării, înfiinţării şi funcţionării societăţile de asigurare–reasigurare este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.);

Legea 136/19951 privind asigurările şi reasigurările din România;

la care se adaugă alte hotărâri guvernamentale şi norme prudenţiale emise de Ministerul Finanţelor.

Activitatea de asigurare şi reasigurare se desfăşoară prin intermediul societăţilor de asigurare, societăţilor de asigurare-reasigurare şi societăţilor de reasigurare constituite sub forma de societăţi pe acţiuni sau S.R.L.-uri. Înfiinţarea lor se face pe baza avizului prealabil al C.S.A.

Legea protejează reasigurătorii români prin condiţionarea înfiinţării societăţilor de asigurări de către persoane străine numai prin asocieri cu persoane române. Activitatea reprezentanţelor firmelor de asigurare şi reasigurare străine este de asemenea restricţionată oferind doar posibilitatea de a încheia contracte de asigurare şi reasigurare cu persoane străine pentru bunurile acestora.

În România se practică asigurări sub forma celor facultative şi obligatorii, iar pe lângă acestea se mai realizează şi operaţiuni de reasigurare. În prezent singurele asigurări obligatorii prevăzute de lege, în ţara noastră, sunt cele de răspundere civilă pentru pagube

1 vezi Monitorul Oficial Partea I nr. 303/30 decembrie 1995

Page 25: Asigurari Comerciale

25

produse din accidentele de autovehicule precum şi răspunderile agenţilor din turism faţă de clienţii lor.

Condiţiile de asigurare şi tarifele percepute de societăţile de asigurări pentru asigurările facultative sunt stabilite de către societăţile de asigurare cu respectarea legii privind contractul de asigurare.

Asigurătorii folosesc fondurile proprii şi cele atrase temporar sub forma veniturilor din dobânzi investind o parte din capitalul şi rezervele tehnice în titluri de valoare, în bunuri mobiliare şi imobiliare sau pot acorda credite instituţiilor bancare. Toate aceste operaţiuni se pot realiza doar cu respectarea unui coeficient de lichiditate stabilit prin statutul propriu.

Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii, existenţa ulterioară a firmelor din domeniu, C.S.A.1 impune acestora norme prudenţiale privind păstrarea lichidităţilor şi plasamentelor investiţionale la societăţi din domeniul asigurărilor: disponibilităţile băneşti trebuie păstrate în cel puţin două bănci

comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură bancă comercială;

plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri;

asigurătorii trebuie să notifice în scris la C.S.A. asupra băncilor şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau plasamente.

În conformitate cu legea, despăgubirile, sumele asigurate şi alte drepturi ce se acordă din despăgubirile de orice natură precum şi transferurile de portofoliu şi plasamente între asigurători sunt scutite de taxe de timbru şi impozite.

Operaţiunile de reasigurare completează activitatea de asigurare prin cedarea şi primirea unor riscuri pe piaţa internă şi/sau internaţională. Cedarea unor riscuri pe piaţa internaţională se face doar în cazul în care riscurile care fac obiectul asigurării nu pot fi plasate pe piaţa internă.

1 C.S.A. este actuala Comisie de Supraveghere a Asigurărilor care a preluat atribuţiile fostului O.S.A.A.R. (Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare).

Page 26: Asigurari Comerciale

26

Legislaţia din România consideră aceasta ca un avantaj: sume importante de bani vor fi păstrate în interiorul ţării cea ce determină un interes crescut pentru înfiinţarea de firme de asigurări în România.

Legea 136/1995 precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare, care este forma scrisă a acestora şi specifică elementele obligatorii de conţinut în fiecare contract: numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului; obiectul asigurării; riscurile asigurate; momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului; primele de asigurare; sumele asigurate; alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Există situaţii în care legea prevede că asigurătorul are dreptul să refuze plata indemnizaţiei atunci când:a) riscul a fost produs cu intenţie de către asigurat sau de către

beneficiar sau de un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;

b) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către persoane fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul;

c) riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către prepuşii asiguratului sau beneficiarului.

C.S.A. urmăreşte ca întreaga activitate de asigurare şi reasigurare din România să se desfăşoare în condiţii legale optime. Principalele atribuţii ale C.S.A. sunt: avizează construirea societăţilor de asigurări; autorizează asigurătorii în funcţie de obiectul de activitate al

acestora, evaluează primele şi normele tehnice în anumite cazuri; avizează elemente de calcul la aplicarea tarifelor analizează bilanţurile anuale asigurătorilor publicând rezultatele

în anuare specializate; stabileşte marja de solvabilitate a asigurătorilor; avizează modificarea statutelor, transferurilor de portofoliu, a

dizolvării sau fuziunii dintre asigurători;

Page 27: Asigurari Comerciale

27

constituie un fond de garantare şi protejare a asigurătorilor destinat părţilor în caz de faliment;

primeşte şi rezolvă reclamaţiile împotriva asigurătorilor pentru a proteja drepturile asiguraţilor.

C.S.A. a fost înfiinţat cu scopul de a realiza supravegherea aplicării dispoziţiilor legale privind activitatea de asigurare şi pentru a preveni starea de insolvabilitate a asigurătorilor şi pentru apărarea drepturilor asiguraţilor.

1.4.2 Intervenţia statului în asigurări

Intervenţia publică poate avea loc prin diferite mijloace şi în diferite domenii ale asigurărilor. Gradul de implicare a statului în această activitate diferă de la ţară la ţară, în funcţie de gradul de dezvoltare al fiecăreia sau în aceeaşi ţară intensitatea poate să difere de la o perioadă la alta în funcţie de anumite fenomene sociale, politice, economice. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se pot sintetiza astfel:1. Controlul caracteristicilor contractelor;2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.

1. Controlul caracteristicilor contractelor

Acest tip de implicare constă în impunerea clauzelor tip, standardizarea contractelor. Se urmăreşte întocmirea de contracte cât mai uşor de înţeles de către asiguraţi şi de asemenea să faciliteze comparaţia preţ-calitate între contactele diferitelor societăţi de asigurare.

Acest tip de control există în toate ţările putându-se realiza a priori (de exemplu în Franţa), unde toate informaţiile difuzate de companii asupra contractelor sunt controlate de direcţia asigurărilor sau a posteriori privind conformitatea contractelor semnate.

2. Controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare

Această formă de implicare a statului în asigurări este cea mai complexă, desfăşurându-se pe mai multe direcţii.

Page 28: Asigurari Comerciale

28

Pentru asigurarea solvabilităţii activităţii desfăşurate, societăţile de asigurare nu trebuie să îşi asume prin contracte obligaţii peste capacitatea lor de plată. Această capacitate sau potenţial financiar se exprimă sub forma unui raport între angajamentele asumate de asigurător şi capitalul social vărsat plus rezervele de capital ale acestuia.

Conform noii legi a asigurărilor, capitalul social vărsat sau după caz fondul de rezervă liberă vărsat nu poate fi mai mic de: 7 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generale

exceptând asigurările obligatorii; 14 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări generală; 10 miliarde de lei pentru activitatea de asigurări de viaţă.

Marja de solvabilitate reprezintă suma cu care valoarea activelor depăşeşte valoarea obligaţiilor. Ea trebuie să fie mai mare decât valoarea stabilită prin norme. În calculul obligaţiilor unui asigurător se iau în calcul atât obligaţiile certe, cât şi cele probabile a fi concretizeze în viitor.

În scopul prevederii ajungerii în incapacitate de plată, datorită asumării unor riscuri supradimensionate sau de o structură neavantajoasă, societăţile de asigurare sunt abilitate prin lege să cedeze în reasigurare altor societăţi părţi din obligaţiile asumate prin contractele încheiate de acestea.

Când anumite riscuri, din cauza dimensiunii sau naturii lor deosebite, nu pot fi preluate în asigurare de către o singură societate de asigurare, mai multe societăţi pot conveni să accepte împreună asemenea riscuri şi încheie contracte de coasigurare.

Tot pe linia respectării standardelor de solvabilitate societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve: rezerve de prime care se calculează lunar prin însumarea cotelor

părţii din primele nete subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurări;

rezerva de daune care se creează şi se calculează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plăţii acestor daune;

rezerve de daune neavizate care se creează şi se ajustează cel puţin la încheierea exerciţiului financiar, în baza estimărilor

Page 29: Asigurari Comerciale

29

acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuale pentru daunele întâmplate dar neavizate

rezerva de catastrofă care se creează prin aplicarea lunară a unui procent minim de 5% asupra volumului de prime brute subscrise aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale până când fondul de rezervă atinge cel puţin nivelul reţinerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscul catastrofal;

rezervă pentru riscuri neexpirate care se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exerciţiului financiar aferente contractelor încheiate înainte de acea data, în măsura în care valoarea estimată a acestora depăşeşte suma din rezerva de prime şi primele care urmează să se mai încaseze la aceste contract;

rezerva de egalizare care se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile.

Mărirea rezervelor tehnice nu poate fi mai mică decât mărirea obţinută prin calcularea acestor rezerve potrivit metodologiei stabilite prin norme. Acestea se deduc din veniturile asigurătorului pentru determinarea profitului.

Asigurările de viaţă au un regim mai special. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă are obligaţia să constituie şi să menţină rezerve tehnice numite rezerve matematice pentru fondul asigurărilor de viaţă. Asigurătorul care exercită o activitate de asigurări de viaţă este obligat să: ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă; înregistreze toate veniturile şi cheltuielile aferente asigurărilor de

viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină unui fond de asigurare distinct numit fondul asigurărilor de viaţă;

asigure conducerea contabilităţii fondului asigurărilor de viaţă pentru identificarea operativă a activelor şi a obligaţiilor aferente acestora.

Asigurătorul este obligat de asemenea să redacteze un raport asupra rezultatelor ce decurg din calculul obligaţiilor aferente fondului asigurărilor de viaţă şi a rezervelor matematice necesare precum şi o apreciere asupra concordanţei dintre fondul asigurărilor de viaţă şi activele aferente numit „Raport asupra asigurărilor de

Page 30: Asigurari Comerciale

30

viaţă“. Activele aferente acestui fond vor garanta siguranţa absolută a asiguraţilor care au contracte de asigurări de viaţă şi sunt folosite numai în raport cu obligaţiile aferente fondului.

Un alt domeniu în care statul impune anumite reguli este evidenţa contabilă. Asigurătorul trebuie să o conducă astfel încât să permită întocmirea rapoartelor cerute în Comisia de Supraveghere a Asigurărilor şi să permită analiza rezultatelor tehnice pe clase de asigurări în scopul de a stabilii dacă activitatea sa este rentabilă în ansamblu.

Combaterea fenomenelor aleatoare generatoare de pagube, oferă persoanelor mai multe posibilităţi: evitarea sau prevenirea riscului, limitarea pagubelor provocate de riscurile produse, crearea de rezerve în vederea acoperiri pe seama resurselor proprii a eventualelor pagube, trecerea riscului asupra altei persoane.

Crearea de rezerve în vederea acoperirii pe seama resurselor proprii a pagubelor presupune constituirea de către unitatea economică a unui fond de rezervă, pe care să-l folosească pentru acoperirea pagubelor provocate de calamităţi sau accidente. Constituirea unui fond de valoare substanţială care să acopere într-o proporţie cât mai mare pagubele produse, se realizează într-o perioadă cât mai îndelungată de timp, deoarece prelevarea la acest fond a unor sume mari poate afecta eficienţa activităţii. În marea majoritate a cazurilor gradul de compensare a pierderilor suferite este mic.

Rolul statului în protecţia oamenilor şi bunurilor împotriva acţiunii forţelor distructive ale naturii şi a accidentelor este de a compensa o parte din pierderile suferite în urma producerii de calamităţi naturale sau accidente, prin constituirea în mod centralizat în bugetul de stat, în bugete locale a fondurilor de rezervă şi/sau asigurare.

Asemenea fonduri se prevăd în partea de cheltuieli a bugetelor respective pe seama veniturilor generale ale acestora, fără să se solicite contribuţii speciale din partea cuiva. Forma centralizată faţă de cea individuală prezintă avantajul că rezolvă problema constituirii fondurilor pentru acoperirea pagubelor cu un volum de resurse mult mai mic decât în cazul autoasigurării.

Un dezavantaj al acestui fond îl constituie falsa impresie că protecţia împotriva fenomenelor viitoare şi incerte nu costă nimic,

Page 31: Asigurari Comerciale

31

ceea ce poate să reducă preocuparea pentru păstrarea integrităţii bunurilor şi buna lor gestionare. Acest dezavantaj se referă la costurile protecţiei statului care nu se mai reflectă în gestiunea financiară unităţilor economice asigurate.

Fondul de rezervă şi/sau asigurare, fiind prevăzut la partea de cheltuieli a bugetului de stat, are regimul acestora, adică eventualele fonduri disponibile la sfârşitul anului nu se reportează în anul următor, ci se anulează. Această practică poate genera tendinţe consumatoriste la cei care gestionează fondurile pentru a nu le pierde. Există mai multe motive în acest sens. Mai întâi aceste sisteme au aproape tot timpul o componentă de solidaritate sau de asistenţă unde prestaţiile sunt forfetare1.

O altă explicaţie este faptul că aceste sisteme sunt în general obligatorii şi însuşite prin autoritatea publică, spre deosebire de asigurările private, facultative şi însuşite prin intermediul pieţei. Pe de altă parte, finanţarea acestor sisteme este asigurată parţial de către stat, parţial de societăţi şi doar o parte de către asiguraţi.

Aceste sisteme au aparent o finalitate de redistribuire importantă, deoarece cotizaţiile salariaţilor nu sunt determinate în funcţie de riscuri, ci sunt legate în mod direct de venit şi de transferurile existente între diferitele regimuri de securitate socială. Din acest punct de vedere colectarea cotizaţiilor apare ca o întregire a sistemului fiscalităţii directe.

În România dreptul la asigurări sociale2 este garantat de stat şi se exercită prin Sistemul Public de Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială. Din aprilie 2000 s-a înfiinţat Casa Naţională de Pensii şi alte drepturi de Asigurare Socială (CNPAS), cu case teritoriale de pensii în judeţe, asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţii de asigurare socială şi au dreptul să beneficieze de asigurări sociale.

Contribuabilii sunt asiguraţii, angajatorii, Agenţia Naţională de Ocupare şi Formare Profesională, iar cotele de contribuţie sunt

1 Sunt independente de prejudiciul suferit, care este în majoritatea cazurilor legat de venit. De exemplu alocarea de ajutoare pentru şomeri.2 Asigurările sociale nu sunt constituite de stat în scopuri comerciale, ci cu intenţia principală de a sprijini anumite categorii sociale prin efectul legii.

Page 32: Asigurari Comerciale

32

aprobate prin Legea Bugetului Asigurărilor Sociale de Stat şi se plătesc lunar.

Baza de calcul a contribuţiilor este diferită în funcţie de contribuabili, fiind specificată prin lege. Cotele de contribuţie la asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile de muncă normale, deosebite sau speciale. Pentru şomeri, contribuţia se suportă integral din bugetul fondului pentru plata ajutorului de şomaj.

Asigurările sociale se concretizează în principal în pensii pentru limita de vârstă, pensii anticipate, pensii anticipate parţiale, pensii pentru invaliditate, pensii de urmaş, condiţiile de beneficiere fiind reglementate prin lege.

În afară de pensie asiguraţii sistemului public au dreptul la: indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli obişnuite sau accidente în afara muncii, boli profesionale şi accidente de muncă, prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă, indemnizaţii pentru maternitate, indemnizaţii pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav, ajutor de deces.

Intervenţiile statului pe pieţele de asigurare sunt în general realizate cu scopul: protecţiei indivizilor; corecţiei imperfecţiunilor pieţei; redistribuirii veniturilor.

Obligaţia de a încheia o asigurare de răspundere civilă poate fi interpretată ca o măsură luată pentru a proteja indivizii, chiar dacă ei nu sunt conştienţi de aceasta uneori. Incitarea fiscală pentru încheierea de asigurări de viaţă (este vorba de faptul că primele şi despăgubirile nu sunt impozabile) poate să compenseze lipsa de prevedere a capilor de familie şi, de asemenea, poate încuraja economisirea.

Celelalte două justificări pot fi înţelese dacă se face referire la informaţia imperfectă a diferiţilor actori ai pieţei asigurărilor. Această informaţie se caracterizează printr-o dublă asimetrie în momentul în care contractul este semnat: asiguratul nu ştie dacă asigurătorul va fi solvabil în momentul

eventualei surveniri a sinistrului pentru care s-a asigurat; asigurătorul nu ştie exact cât îl va costa contractul.

Page 33: Asigurari Comerciale

33

Diferitele măsuri de control ale bilanţurilor sunt legate de prima asimetrie informaţională. În ceea ce priveşte a doua asimetrie, ea este cauza unor serioase imperfecţiuni ale pieţei. Echilibrul pieţei poate să nu existe din cauza unor fenomene de concurenţă distructivă, fapt care justifică reglementarea atentă a intrării pe piaţă.

Căutarea unei tarifări echitabile a asigurării (absenţa transferului între categorii de asigurări) pare pe de o parte arbitrară (singura sa justificare este ideea unui ipotetic echilibru de piaţă) şi condamnabilă pe de altă parte pentru că ea poate conduce ia o alocaţie ineficientă a resurselor, sau tot câte puţin ia o pierdere a utilităţii colective.

1.4.3 Reglementări legale privind funcţionarea societăţilor de asigurare-reasigurare

Potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare poate fi exercitată numai de către societăţile pe acţiuni, societăţile mutuale sau filiale ale unor asigurători străini constituite ca persoane juridice române.

O societate comercială care are ca obiect de activitate asigurararea-reasigurarea nu poate fi înmatriculată la Registrul Comerţului fără a deţine în prealabil autorizaţia eliberată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. După obţinerea autorizaţiei, societatea poate fi înregistrată la Registrul Comerţului potrivit regulilor generale comune oricărei societăţi comerciale.

În vederea obţinerii autorizaţiei1 pentru înfiinţarea şi funcţionarea unei societăţi, persoana interesată va adresa o cerere Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite de solicitant în vederea eliberării autorizaţiei prevăzute în Norma nr. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sunt:(1). resursele financiare să fie suficiente şi să îi permită desfăşurarea activităţii conform celor propuse în studiul de fezabilitate;

1 vezi Legea 32/2000 şi revista „Capital” din 14 februarie 2002, precum şi Norma nr. 2/2001 a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.

Page 34: Asigurari Comerciale

34

(2). obiectul activităţii să fie exclusiv de asigurare, fără a include intermedierea;(3). numele asigurătorului să nu inducă în eroare publicul;(4). asigurătorii care au în obiectul de activitate şi activitatea de asigurări de viaţă să prezinte şi calculele specifice pentru rezerva matematică;(5). capitalul social vărsat - sau în cazul unei societăţi mutuale, fondul de rezervă liberă vărsat - să fie depus în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege, sume actualizate periodic de Comisie.(6). acţionarii semnificativi, respectiv acţionarii care, potrivit prevederilor art. 2 pct. 10 din Legea nr. 32/2000, deţin singuri ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane cel puţin 5% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acţionarilor trebuie să respecte următoarele criterii, în vederea aprobării lor prealabile:a) să nu fie acţionari semnificativi ai unui broker de asigurare;b) să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor

documentaţia oficială din care să rezulte orice participare la capitalul unei societăţi de asigurare sau la altă entitate din domeniul asigurărilor din ţară sau din străinătate;

(7). persoanele semnificative care, potrivit prevederilor art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, sunt administratori şi/sau directori generali trebuie să respecte următoarele criterii în vederea aprobării lor prealabile:a) în cazul în care o persoană fizică este aleasă sau numită administrator şi/sau director general al unui asigurător, aceasta trebuie: să nu fie acţionar semnificativ al unui broker de asigurare; să aibă onestitate şi probitate morală şi să nu fi fost condamnată

pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă;

să nu aibă sau să nu fi avut interdicţie să lucreze în bănci sau în alte instituţii financiare;

în cazul directorului general este necesar să aibă o experienţă managerială de cel puţin 3 ani în domeniul asigurărilor;

b) în cazul în care o persoană juridică este aleasă sau numită administrator al unui asigurător, aceasta trebuie:

Page 35: Asigurari Comerciale

35

să aibă ca unic obiect de activitate conducerea şi managementul societăţilor comerciale;

conducerea executivă să aibă o experienţă de cel puţin 3 ani în activitatea de management al societăţilor comerciale, cu precădere al celor din domeniul asigurărilor sau financiar-bancar;

să nu fi condus la încetarea sub orice formă a activităţii societăţilor comerciale gestionate sau la nerespectarea vădită a unor obligaţii faţă de terţi. În acest sens, persoana juridică în cauză va prezenta Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor copii de pe bilanţurile încheiate pentru cel puţin două exerciţii financiare ale societăţii pe care le-a administrat;

(8). programul de reasigurare prezentat să fie satisfăcător în raport cu studiul de fezabilitate propriu sau să rezulte din studiul de fezabilitate prezentat că nu este necesar un astfel de program;(9). în cazul unui asigurător străin, acesta să facă dovada că în ţara în care este înregistrat s-a constituit legal şi desfăşoară o activitate de asigurare de cel puţin 5 ani, similară cu cea pentru care solicită autorizarea în România;(10). din studiul de fezabilitate prezentat să rezulte că asigurătorul va dispune de marja de solvabilitate legală, aşa cum este definită la art. 16 alin. (5) din Legea nr. 32/2000.

În conformitate cu prevederile art. 12 din Legea nr. 32/2000, autorizarea unui asigurător se va face parcurgându-se două etape:Etapa a I-a. Pentru obţinerea autorizării de constituire, în vederea înmatriculării la Registrul Comerţului, asigurătorii vor depune la registratura Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente: cerere standard de autorizare; proiectul actului constitutiv; copie de pe documentele care atestă vărsarea integrală în

numerar a capitalului social, în condiţiile şi în cuantumul prevăzute de lege;

condiţiile generale ale categoriilor de asigurări facultative incluse în obiectul de activitate, iar pentru asigurările de viaţă, calcule specifice pentru rezerva matematică şi elementele de calcul pentru tarifele de primă;

studiul de fezabilitate;

Page 36: Asigurari Comerciale

36

acţionarii şi persoanele semnificative să facă dovada că îndeplinesc criteriile prezentate mai sus;

copie de pe documentele care atestă viramentul taxei de autorizare în contul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;

Etapa a II-a. Pentru obţinerea autorizării de funcţionare pe baza căreia asigurătorul va putea exercita o activitate de asigurare, aşa cum este definită la art. 2 pct. 1 din Legea nr. 32/2000, cu excepţia activităţii de intermediere, acesta va depune la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor următoarele documente: cerere standard de autorizare; copii de pe documentele care atestă constituirea societăţii de

asigurare, respectiv înregistrarea modificărilor care au intervenit faţă de documentaţiile avizate în baza legislaţiei abrogate, şi anume actul constitutiv autentificat, hotărârea judecătorească de înfiinţare, certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului, codul fiscal, respectiv certificatele de înscriere de menţiuni la Registrul Comerţului;

După parcurgerea celor două etape, se obţine autorizarea asigurătorului de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Pentru funcţionarea firmei de asigurare mai sunt necesare şi alte autorizaţii conform cu legislaţia în vigoare.

1.5 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce este riscul şi cum pot agenţii economici să se protejeze împotriva acestuia?

2. Caractere care conduc la introducerea unui nou risc în asigurare.

3. Precizaţi funcţiile asigurării.4. Care este rolul managementului riscului în activitatea

de asigurare?5. Cum intervine statul în activitatea de asigurare?

Page 37: Asigurari Comerciale

37

6. Care sunt reglementările privind piaţa asigurărilor din ţara noastră?

7. Care sunt principalele prevederi legislative în domeniul asigurărilor?

1.6 TESTE GRILĂ DE EVALUARE SI DE AUTOEVALUARE

1. Realizarea activităţii de asigurare se bazează pe incertitudinea privind previzibilitatea producerii unor evenimente nefavorabile,care constă în aceea că:

a) nu pot fi identificate persoanele care vor fi afectate de aceste pericole;

b) nu pot fi identificate momentul sau zona în care se vor produce;

c) asiguratul poate determina regularitatea acestei producerii;d) asiguratul poate determina posibilitatea producerii unor

evenimente sau pericole.A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(c,d)

2. Pentru compensarea eventualelor prejudicii produse de riscurile aleatoare, societăţile de asigurare au pus în practică următoarele modalităţi care se bazează pe:

a) efortul individual al persoanelor fizice;b) efortul individual al persoanelor juridice;c) constituirea unui fond bazat pe aportul unui mare număr de

persoane prin efortul comun al acestora;d) acordarea de plăţi compensatorii din fondurile statului.

A.(a,b) B.(a,b,c,d) C.(c) D.(a,b,c)

3. Asigurarea reprezintă:a) un sistem de relaţii economice care implică aportul unui

mare număr de persoane fizice sau juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de

Page 38: Asigurari Comerciale

38

pericole, concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de evenimente viitoare posibile, dar nesigure;

b) sistemul economic prin care persoanele juridice care contribuie la constituirea fondurilor de despăgubire acceptă să plătească daunele produse la persoanele fizice;

c) un mijloc de repartizare asupra unui număr mare de persoane fizice sau juridice a pagubei provocate de un fenomen, eveniment, sau complex de fenomene, sau elemente care afectează un număr redus dintre aceştia;

d) procesul de acordare a despăgubirilor din fondurile bugetare.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a,c,d) D.(a,c)

4. Din categoria riscurilor comerciale fac parte:a) riscul de incendiu;b) riscul de furt;c) asigurările sociale de sănătate;d) riscul de răspundere legală.

A.(a,b,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(a,d)

5. Promovarea activităţii de asigurare implică anumite premise care decurg din caracterul evenimentelor care justifică încheierea contractelor de asigurare. Dintre acestea fac parte:

a) caracterul aleator;b) caracterul evaluabil;c) introducerea unor noi riscuri în asigurare; d) mutualitatea;e) distribuirea (extensia) numerică asiguraţilor.

A.(a,b,e) B.(a,c,e) C.(a,b,c) D.(c,d,e)

6. Aplicarea principiului echidistanţei faţă de risc a asiguraţilor la nivelul activităţii de asigurare presupune:

a) identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o anumită formă de asigurare;

b) constituirea unui fond de despăgubire printr-o contribuţie fixă a fiecărui asigurat;

Page 39: Asigurari Comerciale

39

c) oferirea unei compensări a daunelor în mod identic către asiguraţi pentru o anumită categorie de riscuri.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a,b) D.(b)

7. La introducerea unui nou tip de asigurare se iau în considerare condiţii obiective care presupun ca evenimentele care fac obiectul asigurării să fie:

a) sporadice;b) să prezinte o anumită regularitate;c) să fie dispersate în teritoriu;d) să se producă în viitor.

A.(a,c) B.(b,d) C.(a,b,c,d) D.(b,c,d)

8. Dintre principalele funcţii pe care le îndeplinesc asigurările fac parte:

a) acordarea de credite mai mari agentului economic asigurat; b) distribuţia daunelor;c) furnizarea unei protecţii asiguratului;d) asigurarea unui control sporit împotriva riscului subiectiv.

A.(a,b,c,d) B.(b,d) C.(a,b,c) D.(b,c)

9. Dintre efectele secundare care decurg din asigurare fac parte următoarele:

a) societăţile comerciale nu mai sunt nevoite să creeze rezerve pentru a acoperi posibilele daune;

b) securitatea oferită de asigurare facilitează creditele de export şi cele ipotecare;

c) consultanţa oferită de asigurători la evaluare şi subscriere sprijină prevenirea daunelor;

d) beneficiile aduse comunităţii prin transferul compensatoriu de la nivelul statului către societatea de asigurare.

A.(nici una) B.(a,b,c,d) C.(a) D.(b,c)

10. Pentru a introduce cu succes un nou produs de asigurare, societatea de asigurări trebuie să:

a) stabilească preţul noului produs în conformitate cu relaţiile de pe piaţa asigurărilor;

Page 40: Asigurari Comerciale

40

b) pornească de la o puternică bază informaţională privind practicile în domeniu;

c) evalueze corect nivelul riscului pentru fiecare client în parte;

d) studieze evoluţia pieţei.A.(c,d) B.(c) C.(a,b,d) D.(a,b,c)

11. Asigurători îşi asumă, prin încheierea asigurării şi încasarea primelor de asigurare, răspunderi privind:

a) acoperirea unor daune care se vor produce întâmplător;b) compensarea prejudiciilor suferite, prin acoperirea unor

daune deja produse; c) acoperirea daunelor apărute ulterior încheierii contractelor

şi al căror volum nu se cunoaşte ci se poate doar aproxima prin calcule bazate pe teoria probabilităţilor.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

12. La stabilirea tarifelor de prime pentru produsele de asigurare, asigurătorul va avea în vedere:

a) tarifarea suplimentară pentru riscuri suplimentare sau agravante;

b) pentru cazuri deosebite, introducerea unei clauze de modificare a primelor;

c) practicarea unor bonificări menite a stimula preocuparea pentru prevenirea apariţiei daunelor;

d) evidenţierea rezultatelor sale financiare din anul anterior pentru fiecare produs de asigurare;

e) să elimine orice tentaţie privind practicarea unor prime reduse, nejustificate din punct de vedere tehnic, pentru a mări gradul de atractivitatea faţă de asigurarea respectivă.

A.(a,e) B.(a,b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)

13. Strategia specifică asigurătorului se conturează după identificarea expunerii sale la riscurile inacceptabile. Printre variantele aflate la dispoziţia societăţilor de asigurare pentru reducerea acestor riscuri se numără:

a) acordarea de bonusuri asiguraţilor care nu au suferit prejudicii în anii anteriori;

Page 41: Asigurari Comerciale

41

b) reasigurarea;c) hedging-ul;d) achiziţionarea unor produse de asigurare de la alte societăţi

de asigurare; e) transferul unei părţi a riscului la diferiţi parteneri de

afaceri.A.(a,e) B.(b,c,e) C.(a,b,c,d,e) D.(b,c,d)

14. Coasigurarea presupune că:a) asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui

coasigurător;b) fiecare coasigurător răspunde faţă de asigurat numai în

limita sumei pentru care s-a angajat prin contract;c) participă mai multe societăţi de asigurări la asigurarea unei

fracţiuni din valoarea bunului asigurat;d) asiguratul tratează, la producerea daunei, de regulă,

problemele legate de constatarea daunei, stabilirea şi plata despăgubirii cu toate societăţile participante la contract.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(a) D.(b,c)

15. Reasigurarea presupune:a) cedarea de către asigurător, către alte societăţi a părţii din

riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie;b) acordarea de despăgubiri peste limita valorii asigurate;c) că societatea de asigurare care cedează devine reasigurat

sau cedent;d) societatea de asigurări care primeşte riscul devine

reasigurător;e) încheierea ei între societăţi de asigurări şi persoane fizice

prin cedarea părţii din riscul subscris care depăşeşte reţinerea proprie.

A.(a,d) B.(a,b,c,d) C.(toate) D.(a,c,d)

16. Managementul firmei de asigurare trebuie să observe fiecare ameninţare posibilă, încă din faza sa incipientă. El trebuie să se bazeze pe:

a) informaţii de calitate superioară, în sens contrar ajungându-se la luarea unor decizii greşite;

Page 42: Asigurari Comerciale

42

b) folosirea judicioasă a portofoliului său de clienţi;c) evaluarea periodică a procesului de raportare a rezultatelor;d) rapoarte folositoare şi inteligibile la nivel decizional.

A.(a,b,d) B.(a,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)

17. Metodele de intervenţie ale statului în domeniul asigurărilor se pot referi la:

a) evaluarea activităţii şi selecţionarea acelor asigurători cu portofolii de risc reduse;

b) impunerea unor cote de profit diferenţiate, în raport cu volumul primelor încasate la fiecare asigurător;

c) controlul caracteristicilor contractelor;d) controlul solvabilităţii societăţilor de asigurare.

A.(c,d) B.(a,c,d) C.(a,b,d) D.(a,c)

18. Controlul caracteristicilor contractelor realizat prin intervenţia statului în domeniul asigurărilor constă în:

a) evaluarea bunurilor asigurate; b) standardizarea contractelor şi impunerea clauzelor tip;c) realizarea de contracte cât mai uşor de înţeles de către

asiguraţi;d) realizarea de contracte care să faciliteze comparaţia preţ-

calitate între contractele diferitelor societăţi de asigurare;e) inspecţia de risc periodică a bunurilor primite în asigurare.

A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,c,e) D.(toate)

19. Pentru respectarea standardelor de solvabilitate, societăţile de asigurare din România au obligaţia să menţină următoarele rezerve:

a) rezerve de prime;b) rezerva de daune; c) rezerve de daune neavizate; d) rezerva de catastrofă;e) rezervă pentru riscuri neexpirate;f) rezerva de egalizare.

A.(a,b,c) B.(toate) C.(a,e,f) D.(a,f)

20. Firmele de asigurări care exercită o activitate de asigurări de viaţă au obligaţia, conform legii, să:

Page 43: Asigurari Comerciale

43

a) constituie şi să menţină rezerve matematice pentru fondul asigurărilor de viaţă;

b) ţină conturi distincte pentru asigurările de viaţă;c) asigure recrutarea şi selectarea agenţilor de asigurare;d) realizeze evidenţa tuturor veniturilor şi a cheltuielilor

aferente asigurărilor de viaţă în conturi separate care să constituie şi să aparţină fondului asigurărilor de viaţă.

A.(a,b,c,d) B.(a,d) C.(a,b,d) D.(a,b)

21. Statul intervine pe pieţele de asigurare cu scopul:a) protecţiei indivizilor;b) corecţiei imperfecţiunilor pieţei;c) oferirii unei foarte mari diversităţi de produse de asigurare;d) redistribuirii veniturilor;e) asigurării unor categorii de riscuri cu plata unor prime cât

mai mici.A.(a,e) B.(toate) C.(a,b,e) D.(a,b,d)

22. Asigurările care se pot practica conform cu obiectul de activitate al asigurătorului în România sunt:

a) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;b) asigurări de autovehicule;c) asigurări navale şi maritime (de transport);d) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;e) asigurări de credite şi garanţii.

A.(a,b,e) B.(toate) C.(a,c,e) D.(a,b)

23. Pentru a garanta bonitatea, continuitatea activităţii şi existenţa ulterioară a firmelor din domeniul asigurărilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor impune acestora norme prudenţiale privind:

a) investiţiile în fonduri de investiţii, care pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri;

b) disponibilităţile băneşti, care trebuie păstrate în cel puţin două bănci comerciale, dar mai puţin de 50% într-o singură bancă comercială;

Page 44: Asigurari Comerciale

44

c) plasamentele investiţionale într-un fond de investiţii, care nu pot depăşi 20% din totalul sumelor investite în aceste fonduri;

d) notificarea în scris la CSA asupra băncilor şi a fondurilor de investiţii prin care se efectuează investiţii sau plasamente.

A.(a,d) B.(a,b,c) C.(b,c,d) D.(c,d)

24. Legea 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România precizează modul de întocmire al contractelor de asigurare şi specifică elementele obligatorii de conţinut pentru fiecare contract. Dintre acestea fac parte:

a) numele şi prenumele, denumirea şi domiciliul asiguratului;b) avantajele şi obligaţiile părţilor;c) riscurile asigurate;d) momentul începerii/încetării răspunderii asigurătorului;e) suma asigurată.

A.(toate) B.(a,c,e) C.(a,c,d,e) D.(a,d)

RĂSPUNSURI

1. C 9. B 17. A2. C 10. C 18. B3. D 11. B 19. B4. A 12. B 20. C5. A 13. B 21 D6. B 14. D 22. B7. C 15. D 23. C8. D 16. A 24. C

1.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ1 Alexa Constantin,

Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

2 Cistelecan Lazăr, Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie

Page 45: Asigurari Comerciale

45

Cistelecan Rodica Cantemir, Tg. Mureş, 19973 Constantinescu Dan

Anghel (coordonaor)Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel coordonator

Marketing în asigurări. Editura Brend, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

89 Donald E. Malecki,

Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute for CPCU, Malvern,Pennsylvania, 1987

11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

12 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

13 Michael Coss, Peter Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Reinsurance Practice. Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

14 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

15 Victor Hallman, Karen L. Mamilton

Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

Page 46: Asigurari Comerciale

46

CAPITOLUL 2

CONTRACTUL DE ASIGURARE

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor specifice contractelor folosite în asigurările comerciale şi utilizarea adecvată a principiilor contractuale, a realizării activităţii de evaluare a riscurilor şi principiile aplicate despăgubirilor.

Scurt rezumat: Sunt enunţate elemente definitorii din contractele de asigurare, principiile care stau la baza încheierii contractelor de asigurare, modalităţile practice de întocmire a contractelor de asigurare, precum şi condiţiile în care contractul de asigurare oferă acoperirea riscurilor asigurate. Sunt de asemenea trecute în revistă principiile aplicabile despăgubirilor.

Cuvinte cheie: Contract de asigurare; suma asigurată; cota de primă; prima de asigurare; paguba; franciza; despăgubirea plătită; principii contractuale; evaluarea; principii ale despăgubirii.

Page 47: Asigurari Comerciale

47

2.1 ELEMENTELE TEHNICE ALE ASIGURĂRII

Contractul de asigurare este actul juridic prin care asiguratul se obligă să plătească societăţii de asigurări o primă, iar aceasta se obligă să-şi asume riscul de producere a unui eveniment şi să plătească beneficiarului o despăgubire în limitele stabilite. Contractul de asigurare prezintă următoarele caractere: caracterul consensual - se încheie prin acordul parţilor; caracterul sinalagmatic (bilateral) - ambele părţi îşi asuma

obligaţiile; caracterul aleatoriu - obligaţiile depind de un eveniment

aleatoriu incert; caracterul succesiv - pot fi efectuate plăţi eşalonate; caracterul de adeziune - există contracte standard pe care

asiguratul le acceptă ca atare, iar uneori pentru valori mari ale contractului se poate negocia între părţi;

caracterul oneros - fiecare parte urmăreşte obţinerea unor avantaje.

Asigurătorul este o persoană juridică, ce în schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate, prin plata sumei asigurate la producerea unui eveniment asigurat sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde faţă de terţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau persoana juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, îşi asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri, sau pentru prejudiciul pe care îl poate produce unor terţe persoane.

Beneficiarul asigurării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de asigurare.

Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică ce poate încheia o asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat.

Page 48: Asigurari Comerciale

48

Contractul de asigurare se încheie în forma scrisă şi va cuprinde: numele sau denumirea, domiciliul sau sediul părţilor

contractante; obiectul asigurării: bunuri, persoane, răspundere civilă,

profesională; primele de asigurare; sumele asigurate; riscurile ce se asigură; momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului; alte elemente care stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Riscul asigurat este evenimentul sau un grup de fenomene (evenimente) care odată produs datorită efectelor sale obligă pe asigurător să plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată.

Suma asigurată este partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii evenimentului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată reprezintă în toate cazurile limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie un element care stă la baza calculului primei de asigurare.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani dinainte stabilită pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului pentru ca acesta să-şi poată constitui fondul de asigurare necesar achitării despăgubirii la producerea riscului asigurat. Prima de asigurare se determină înmulţind suma asigurată cu cotele de primă tarifară stabilite diferenţiat în funcţie de forma de asigurare.

Durata asigurării reprezintă perioada de timp cât există raporturi de asigurare între asigurat şi asigurător, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare. Durata asigurării este specifică asigurărilor facultative, iar părţile au obligaţia ca pe durata sa să respecte obligaţiile stabilite prin contract. Asigurătorul este obligat să plătească despăgubirile (sumele asigurate), în timp ce asiguratul are obligaţia de a achita primele de asigurare cel târziu la data scadenţei, de a întreţine bunurile asigurate în bune condiţii sau mijloacele de transport în cazul asigurărilor de accidente ale călătorilor, turiştilor etc. Durata asigurării diferă: în timp ce la asigurările de bunuri contractul de asigurare durează între câteva luni şi un an de zile, la asigurările de viaţă acesta are o valabilitate mult mai extinsă, în

Page 49: Asigurari Comerciale

49

general între 5 şi 30 de ani. Pot exista asigurări facultative încheiate pe termen nelimitat (de exemplu, o asigurare de deces). Durata de asigurare exercită o puternică influenţă asupra mărimii primei.

Paguba sau dauna reprezintă pierderea intervenită la un bun asigurat, exprimată valoric, ca urmare a producerii unui fenomen (evenimentului) împotriva căruia s-a încheiat asigurarea. Întâlnim aici noţiunea de pagubă, care nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului asigurat. În funcţie de gradul în care bunul a fost distrus întâlnim noţiunea de pagubă totală (bunul a fost distrus în întregime) sau de pagubă parţială, caz în care pierderea survenită este mai mică decât valoarea bunului.

Franciza reprezintă partea din valoarea pagubei dinainte stabilită, care cade în sarcina asiguratului. Ea poate fi de două tipuri: atinsă şi deductibilă. În cazul francizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba până la nivelul sumei asigurate dacă aceasta este mai mare decât franciza (vezi spre exemplu reglementările asigurării de răspundere civilă auto). Franciza deductibilă se scade în toate cazurile din pagubă indiferent cât este volumul acesteia din urmă. Existenţa francizei îl determină pe asigurat să manifeste mai multă grijă pentru prevenirea pagubelor.

Despăgubirea plătită de asigurător este suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o plătească asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat. Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală cu valoarea pagubei, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului care a fost aplicat la acoperirea pagubei.

Despăgubirea de asigurare poate fi în limita sumei asigurate egală sau mai mică decât paguba, în funcţie de principiul de răspundere al asigurătorului.

Page 50: Asigurari Comerciale

50

2.2 PRINCIPII CONTRACTUALE ÎN ACTIVITATEA DE ASIGURARE

Contractele de asigurare au la bază principii care deşi nu sunt menţionate explicit în contract trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Există patru asemenea principii:1) principiul despăgubirii;2) principiul interesului asigurabil;3) principiul subrogaţiei;4) principiul bunei credinţe.

2.2.1 Principiul despăgubirii

Principiul despăgubirii prezintă cea mai mare importanţă. El readuce asiguratul în situaţia pe care a avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat fără intenţia de a-l îmbogăţi injust. Conform acestui principiu contractul nu oferă despăgubiri peste valoarea pierderilor suferite. Raţiunea acestui principiu deserveşte două obiective asociate: împiedică asiguratul să profite din asigurare; reduce riscul subiectiv prin îndepărtarea interesului pentru profit.

Riscul subiectiv apare când o persoană provoacă în mod intenţionat o pagubă sau exagerează valoarea daunelor produse.

Contractele de asigurare conţin în general explicaţii privind modul în care se determină despăgubirea plătibilă pentru asigurat după producerea evenimentului asigurat.

Exemple:

O casă are o valoare de 150.000.000 u.m. (v0) reprezentând costul construcţiei. Pe baza inflaţiei valoarea casei va fi 225.000.000 u.m. (v1). Valoarea de înlocuire este v1 şi a crescut în timp cu diferenţa v1-v0. Presupunem că uzura clădirii este de 25.000.000 u.m. (u), ceea ce înseamnă ca valoarea rămasă este

Page 51: Asigurari Comerciale

51

v1-u = 200.000.000 u.m. Dacă asiguratul încheie contractul pe baza valorii rămase, el va obţine, în cazul distrugerii totale a casei, 200.000.000 u.m. Dar, se observă că, pentru a construi o casă nouă, identică cu cea distrusă, el trebuie să cheltuiască 225.000.000 u.m. La asigurarea de bunuri, poliţa acoperă daunele aduse bunului pe baza valorii rămase (valoarea de înlocuire a bunului minus deprecierea) pentru a readuce asiguratul la o situaţie financiară aproximativ egală cu cea dinaintea survenirii pagubelor.

La asigurarea pierderilor de venituri şi a unor cheltuieli suplimentare, se plăteşte suma asigurată doar dacă nu se obţine venit sau se realizează cheltuieli suplimentare aferente datorită întreruperii afacerii din diverse cauze. Acest tip de despăgubire se practică pentru asigurarea mărfurilor, asigurarea recoltelor etc.

La asigurarea de răspundere civilă asigurătorul plăteşte daunele asiguratului, dar acesta din urmă trebuie să plătească cheltuielile de apărare în litigii.

Excepţii de la principiul despăgubiriiÎn cazul asigurării pentru deces, dacă o persoană se asigură

pentru 100.000.000 u.m. în caz de deces, asigurătorul va plăti 100.000.000 u.m. fără a evalua valoarea asiguratului la momentul decesului. O astfel de poliţă poartă denumire de poliţă de asigurare cu valoare agregată. Se poate folosi şi la obiectele de artă sau în cazul asigurărilor de tip cargo (pentru transporturi de marfă). În mod curent se vor stabili procente din valoarea agregată ca despăgubire pentru daunele parţiale.

2.2.2 Principiul interesului asigurabil

Interesul asigurabil reprezintă expunerea la un risc sau prejudiciu financiar. Existenţa interesului asigurabil este absolut necesară pentru a obţine o asigurare legal-executorie. Dacă persoana este expusă unor posibile pierderi financiare se consideră că este suficient pentru a susţine un interes asigurabil. Altfel, justiţia nu

Page 52: Asigurari Comerciale

52

poate sili un asigurător să plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului dacă asiguratul nu are un interes asigurabil.

Existenţa acestui principiu este o condiţie necesară pentru: a preveni acţiunile speculative (fără existenţa unui interes

asigurabil un contract este speculativ şi nu poate fi executoriu din punct de vedere legal);

a reduce numărul pagubelor intenţionate.

2.2.3 Principiul subrogaţiei

Acesta este principiul care are relevanţă atunci când asigurătorul este obligat să plătească o daună din culpa unei terţe persoane. Pentru clarificare considerăm exemplul următor:

Dan are asigurare de răspundere civilă, iar George are asigurare de tip CASCO. Are loc o tamponare auto în care Dan este cel vinovat. Pe baza asigurării CASCO, George îşi repară autoturismul avariat, urmând ca ulterior firma la care el a avut asigurare de tip CASCO să-şi recupereze dauna de la asigurătorul lui Dan. Procesul de recuperare de la persoana vinovată (Dan) sau de la asigurătorul acestuia a sumelor plătite se numeşte subrogaţie.

Avantajele aplicării principiului subrogaţiei sunt: prevenirea dublei despăgubiri; prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă. În

exemplul de mai sus, Dan este avantajat pentru că George beneficiază injust de asigurarea proprie. El trebuie să beneficieze de asigurarea lui Dan. Altfel, Dan ar beneficia în mod injust de asigurarea lui George.

Principiul subrogaţiei sprijină principiul despăgubirii, deoarece persoana în cauză nu poate profita în urma daunelor asigurate, una din limite fiind valoarea interesului asigurabil.

2.2.4 Principiul bunei credinţe

La încheierea contractului de asigurare, fiecare dintre părţi trebuie să se bucure de încrederea celeilalte, altfel pot să existe interese neexprimate care să conducă la încetarea sau rezilierea contractului pe baza unor fapte ilicite.

Page 53: Asigurari Comerciale

53

2.3 ACTIVITATEA DE EVALUARE

Stabilirea valorilor implicate în contractele de asigurare presupune realizarea activităţii de evaluare. Evaluarea este o etapă necesară în procesul încheierii asigurării deoarece stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Valoarea bunului care face obiectul asigurării trebuie cunoscută cu exactitate, pentru a evita supra- sau sub-evaluările. În caz de supraevaluare asiguraţii îşi pierd interesul pentru întreţinerea sau repararea bunului sau a clădirii asigurate, ducând chiar la acte intenţionate ale beneficiarilor despăgubirilor. Pe de altă parte, subevaluarea duce la plata unor prime mai mici, dar, în caz de producere a evenimentului asigurat despăgubirea este sub valoarea pagubei. În plus, asigurătorul poate lua măsuri de pedepsire a declaraţiilor false. Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului respectiv, înregistrat în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-cumpărare, practicat pentru acel bun pe piaţă, în momentul încheierii asigurării. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit numai în cazul asigurărilor de bunuri. La asigurările de persoane, deoarece capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi cuantificate, exprimate valoric, această noţiune nu se foloseşte. De asemenea, nici în cazul asigurărilor de răspundere civilă nu se poate stabili ce valoare va avea prejudiciul cauzat unei terţe persoane.

Suma asigurată (Sa) este, conform contractului de asigurare, partea din valoarea de asigurare pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita maximă de răspundere a asigurătorului. Pe baza sumei asigurate şi a altor elemente se stabileşte prima de asigurare. Suma asigurată nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat, deoarece prin mecanismul asigurării nu este permisă acordarea unor despăgubiri mai mari decât valoarea reală. La asigurările obligatorii de bunuri suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului, cu condiţia ca asigurătorul să fie

Page 54: Asigurari Comerciale

54

de acord cu această valoare. La asigurările de persoane şi de răspundere civilă suma asigurată se stabileşte diferenţiat, după cum este vorba de asigurări obligatorii sau facultative. La asigurările obligatorii suma asigurată are o limită riguros stabilită prin lege. La asigurările facultative de persoane şi de răspundere civilă sumaasigurată se stabileşte în funcţie de acordul dintre asigurat şi asigurător, respectând limitele stabilite prin actele normative.

Norma de asigurare (Na) reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect asigurat. Este întâlnită în cazul asigurărilor obligatorii de bunuri. De exemplu, la clădirile aparţinând persoanelor fizice, norma de asigurare este stabilită pe metru pătrat de suprafaţă construită, cuantumul ei fiind stabilit diferenţiat, pe medii (rural şi urban) şi în funcţie de destinaţia construcţiei asigurate. La culturile agricole norma de asigurare se stabileşte la hectar, cuantumul acesteia fiind stabilit în funcţie de felul culturilor. Între norma de asigurare, suma asigurată şi numărul de unităţi cuprinse în asigurare există relaţia:

Sa = Na· nunde:Sa = Suma asigurată;Na = Norma de asigurare;n = numărul de unităţi [u.m.].

Prima de asigurare (Pa) reprezintă suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului, pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat. În afara acestui fond, societatea de asigurare are obligaţia de a mai constitui şi alte rezerve sau fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale. Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată eu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată.

P = Sa · Cp

unde: P = Prima de asigurare;Sa = suma asigurată;Cp = cota de primă [u.m.].

Page 55: Asigurari Comerciale

55

Cotele de primă (Cp) numite şi prime brute se stabilesc pe baza datelor statistice, folosind metodele şi principiile calculului actuarial. La asigurările de viaţă, de exemplu, cotele de primă se stabilesc în funcţie de durata contractului şi de vârsta asiguratului, în timp ce la asigurările de bunuri cotele de primă sunt diferenţiate în funcţie de felul bunului asigurat, de ramura de asigurare, de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor asigurate rezultate din datele statistice. Cota de primă sau prima brută este compusă din două elemente: prima netă (pn) şi suplimentul de primă (sp).

Cp = pn + sp

unde:Cp = cota de primă (prima brută);pn = prima netă;sp = supliment de primă [u.m.].

Prima netă (pn) de asigurare serveşte la formarea fondului necesar achitării indemnizaţiilor (sume asigurate sau despăgubiri), iar suplimentul de primă (sp) serveşte la formarea resurselor băneşti necesare acoperirii cheltuielilor privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare, finanţării unor eventuale măsuri de prevenire a pagubelor, constituirii fondurilor de rezervă şi realizării unui anumit beneficiu.

2.4 PERIOADA DE ASIGURARE ŞI TERITORIUL ACOPERIT

Etapele parcurse la încheierea asigurării includ: declanşarea asigurării de bunuri şi perioada de valabilitate a poliţei. Ele sunt foarte importante atunci când se stabilesc responsabilităţile celor care sunt implicaţi atunci când riscul asigurat s-a produs.

În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto, acestea intră în vigoare doar după 48 de ore de la data încheierii contractului sau

Page 56: Asigurari Comerciale

56

efectuarea plăţii. De exemplu, la ASIROM poliţele RCA intră în vigoare doar după 3 zile de la momentul încheierii plăţii (sau încheierea contractului şi plata primei tranşe dacă se optează pentru mai multe rate).

Uneori trebuie să se răspundă la întrebarea din următorul exemplu: poliţa X expiră la miezul nopţii, iar poliţa Y intră în vigoare după poliţa X. Pe seama cărei poliţe se vor acoperi pagubele? Poliţa X este cea care acoperă pagubele pentru că asigurarea de bunuri se aplică pagubelor declanşate pe perioada de asigurare a poliţelor.

Declanşarea asigurării privind răspunderea civilă se aplică doar accidentelor sau pagubelor care survin în timpul perioadei specificate pe poliţa de asigurare.

De exemplu, poate exista un rănit în timpul accidentului, care ulterior acestui moment poate deceda. Despăgubirea acordată va fi doar pentru leziuni, nu şi pentru alte evenimente ulterioare acelui moment.

Asigurarea unei poliţe se aplică de obicei pentru o perioadă stabilită de timp. De exemplu o poliţă tip cargo poate avea o perioadă de asigurare de o zi, acoperind valoarea transportului numai pe durata tranzitului.

Poliţele de asigurare auto au o perioada de asigurare de 3 luni, 6 luni, 1 an, iar uneori chiar 3 ani. Poliţele de asigurare contra grindinei, de exemplu, expiră la culegerea recoltei.

Poliţele de asigurare de bunuri sau răspundere civilă pot fi încheiate uneori pentru o perioada nedeterminată fiind în vigoare până când una din părţi solicită rezilierea. Mai există şi poliţe de asigurare pe perioade atipice (de exemplu pentru 8 luni).

Trebuie specificat precis momentul de intrare în vigoare a poliţei. De exemplu la asigurarea de răspundere civilă auto asigurarea decurge de la ora 0:01 AM chiar dacă bunurile încep a fi asigurate la ora 12:00. O explicaţie a acestui fapt este că accidentele sunt mult mai frecvente în cursul zilei decât noaptea.

Dacă există un incendiu este mult mai probabil ca acesta să fie observat de către o persoana ziua decât noaptea. Este important de cunoscut şi momentul izbucnirii incendiului. Dacă acesta s-a produs dimineaţa, asiguratul este exonerat de răspundere (1 zi).

Page 57: Asigurari Comerciale

57

Expirarea acoperirii poliţei are loc la data şi momentul prevăzute în poliţă.

Teritoriul acoperit este de obicei al statului rezidentului care deţine asigurarea, iar dacă riscul poliţei se produce în afara acestui stat, atunci se urmează litera legii din statul respectiv.

2.5 PRINCIPII APLICABILE DESPĂGUBIRILOR

În activitatea practică, la stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea se întâlnesc trei principii:1. Principiul răspunderii proporţionale.2. Principiul primului risc.3. Principiul răspunderii limitate.

2.5.1 Principiul răspunderii proporţionale

Prin aplicarea principiului răspunderii proporţionale, despăgubirea se stabileşte în aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de valoarea bunului asigurat.

Avem următoarele relaţii:

v

s

p

d , iar

v

spd

sau

v

spd

unde:d = despăgubirea de asigurare;p = paguba;s = suma asigurată;v = valoarea bunului asigurat.

Din relaţiile de mai sus este evident că mărimea despăgubirii este dependentă atât de valoarea pagubei cât şi de raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma

Page 58: Asigurari Comerciale

58

asigurată reprezintă valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este egală cu paguba.

2.5.2 Principul primului risc

Acesta este mai des aplicat la bunurile la care riscul de producere a pagubei totale este mai redus (de exemplu, la asigurarea clădirilor). Volumul sumei asigurate este considerat, în acest caz, ca reprezentând maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de valoarea pagubei şi a sumei asigurate.

Operând o comparaţie între cele două principii, observăm că ele diferă atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea bunului, iar paguba înregistrată a fost parţială. În cazul ambelor principii, partea din pagubă care depăşeşte suma asigurată este suportată în întregime de asigurat. Se observă, de asemenea, că principiul primului risc este mai avantajos pentru asiguraţi decât cel al răspunderii proporţionale, deoarece pagubele sunt compensate într-o măsură mai mare. În acelaşi timp, însă, nivelul primelor de asigurare este şi el mai ridicat.

2.5.3 Principiul răspunderii limitate

Principiul răspunderii limitate se caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Drept urmare, o parte din pagubă va cădea în sarcina asiguratului, această parte fiind numită franciză. Franciza poate fi: atinsă (simplă) sau deductibilă (absolută).

Indiferent de tipul de franciză cu care se operează, nu se acordă despăgubiri dacă valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei.

Dacă se aplică principiul răspunderii limitate se evită cheltuielile privind evaluarea, constatarea pagubelor şi stabilirea despăgubirilor la pagubele de volum mai redus. În acelaşi timp, existenţa francizei îl face pe asigurat să manifeste mai multă grijă în ceea ce priveşte întreţinerea bunurilor asigurate.

Page 59: Asigurari Comerciale

59

Fiecare dintre aceste principii se regăseşte în practică în funcţie de tipul de contract de asigurare. Astfel, principiul răspunderii proporţionale se aplică în cazul asigurării mărfurilor în transportul internaţional, în cazul asigurării culturilor agricole sau a animalelor. Principiul primului risc îşi găseşte aplicabilitatea în cazul asigurării clădirilor, în timp ce principiul răspunderii limitate se aplică în special la asigurarea mărfurilor în transportul internaţional.

2.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Rolul şi forma contractului de asigurare.2. Specificul principiilor contractuale.3. Rolul etapele activităţii de evaluare.4. Condiţii de acoperire a riscurilor prin contractele de

asigurare.5. Condiţiile şi specificul aplicării principiilor de

despăgubire

2.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE

1. Beneficiarul asigurării reprezintă:A. acea persoană juridică, ce în schimbul primelor de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă răspunderea de a acoperi pagubele produse bunurilor asigurate;B. acea persoană juridică ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, asigură bunurile sau un eveniment împotriva anumitor riscuri; C. persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea sau suma asigurată, fără însă ca aceasta să fie obligatoriu parte la contractul de asigurare;

Page 60: Asigurari Comerciale

60

D. acea persoană fizică, ce în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului, asigură bunuri sau un eveniment împotriva anumitor riscuri.

2. Despăgubirea plătită de asigurător reprezintă:a) acea valoare a pagubei minus franciza dacă asiguratul nu

suportă franciza;b) chiar valoarea pagubei, dacă asiguratul nu suportă franciza;c) suma de bani pe care asigurătorul este obligat să o

plătească asiguratului în vederea compensării pagubei produse de riscul asigurat.

A.(b,c) B.(a,b,c) C.(a) D.(c)

3. La stabilirea modului în care se va efectua despăgubirea, în limita sumei asigurate, se foloseşte:

a) principiul răspunderii proporţionale;b) principiul primului risc;c) principiul răspunderii limitate;d) evaluarea şi declanşarea asigurării.

A.(a,b) B.(c,d) C.(a,d) D.(a,b,c)

4. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale, se bazează pe:

a. b. c. d.

v

sdp

v

s

p

d

p

s

d

v

v

spd

unde:d = despăgubirea de asigurare;s = suma asigurată;v = valoarea bunului asigurat;p = pagubaA.(a,c) B.(b,d) C.(a) D.(c)

5. Franciza în domeniul asigurărilor poate fi: a) simplă;b) autorizată;c) deductibilă;d) amplificată.

Page 61: Asigurari Comerciale

61

A.(a,c) B.(a,b,c) C.(toate) D.(c,d)

6. Aplicarea principiului răspunderii proporţionale este specifică în cazul:

a) stabilirii riscului seismic al clădirilor în asigurarea de bunuri;

b) asigurarea mărfurilor în transportul internaţional;c) asigurării culturilor agricole sau a animalelor.

A.(a,b,c) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b)

7. Contractele de asigurare au la bază principii care, deşi nu sunt menţionate explicit în contract, trebuie cunoscute şi respectate de cele două părţi. Acestea sunt:

a) principiul despăgubirii;b) principiul subrogaţiei;c) principiul interesului asigurabil;d) principiul bunei credinţe.

A.(toate) B.(a,c) C.(a,d) D.(a,c,d)

8. Conform principiului despăgubirii aplicat în asigurări:a) contractul de asigurare nu oferă despăgubiri peste valoarea

pierderilor suferite;b) asiguratul beneficiază de explicaţii privind modul în care se

determină despăgubirea plătibilă după producerea evenimentului asigurat;

c) se reduce riscul subiectiv şi este împiedicat asiguratul să profite din asigurare.

A.(a,c) B.(a,b) C.(a,b,c) D.(c)

9. O casă are o valoare de 150.000 u.m. (v0) reprezentând costul construcţiei. Inflaţia estimată are valoarea i=12% u.m. Dacă uzura clădirii (u) este de 25.000 u.m. Care este valoarea în u.m. la care va fi casa asigurată?A.(123.000) B.(143.000) C.(193.000) D.(133.000)

10. Existenţa principiului interesului asigurabil este o condiţie necesară pentru:

a) a preveni acţiunile speculative ale asiguraţilor;

Page 62: Asigurari Comerciale

62

b) prevenirea acţiunilor speculative ale asigurătorilor;c) a reduce numărul pagubelor intenţionate;d) stabilirea excepţiilor de la principiul despăgubirii.

A.(a,c) B.(a,d) C.(a,b,c) D.(b,c,d)

11. Principiul subrogaţiei este:a) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul este obligat să

plătească o daună din culpa unei terţe persoane;b) procesul de recuperare de la persoana vinovată a sumelor

plătite ca despăgubire;c) procesul de recuperare de la asigurătorul persoanei

vinovate a sumelor plătite ca despăgubire;d) întâlnit în acea situaţie când asigurătorul nu este obligat să

plătească o daună din culpa unei terţe persoane.A.(a,c) B.(b,d) C.(a,d) D.(a,b,c)

12. Avantajele aplicării principiului subrogaţiei se referă la:a) prevenirea dublei despăgubiri;b) prevenirea obţinerii unui avantaj de către partea în culpă;c) a profita în urma daunelor asigurate, una din limite fiind

valoarea interesului asigurabil.A.(a,c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a,b,c)

13. Valoarea de asigurare este un termen întâlnit la:a) asigurările de bunuri;b) la asigurările de persoane;c) asigurările de răspundere civilă.

A.(a) B.(c) C.(a,b) D.(b,c)

14. Relativ la „suma asigurată“ se poate afirma că:a) reprezintă partea din valoarea de asigurare pentru care

asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat;

b) este limita minimă de răspundere a asigurătorului;c) pe baza ei şi a altor elemente se stabileşte prima de

asigurare;d) nu poate depăşi valoarea reală a bunului asigurat.

A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c,d) D.(a,b,c,d)

Page 63: Asigurari Comerciale

63

15. Norma de asigurare (Na) este:a) suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de obiect

asigurat;b) specifică asigurărilor obligatorii de bunuri;c) stabilită la culturile agricole, la hectar, cuantumul acesteia

fiind stabilit în funcţie de felul culturilor;d) calculată prin relaţia: Na=Sa /n;e) calculată prin relaţia: Na/n=Sa /n

unde: Sa = Suma asigurată; Na = Norma de asigurare; n = numărul de unităţi asigurate [u.m.].A.(a,b,c,d) B.(a,b,c,e) C.(a,b,e) D.(c,d)

16. Prima de asigurare reprezintă:a) suma de bani pe care asiguratul o plăteşte asigurătorului,

pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în cazul producerii riscului asigurat;

b) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu prima brută stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată;

c) se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota de primă stabilită la 100 sau 1000 u.m. sumă asigurată.

A.(a) B.(a,c) C.(c) D.(b,c)

17. Cota de primă este:a) determinată pe baza relaţiei: Cp = pn - sp, unde: Cp = cota de

primă; pn = prima netă; sp = supliment de primăb) denumită şi primă brută;c) stabilită pe baza datelor statistice, folosind metodele şi

principiile calculului actuarial;d) stabilită la asigurările de viaţă în funcţie de durata

contractului şi de vârsta asiguratului.A.(b,c,d) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,d)

Page 64: Asigurari Comerciale

64

RĂSPUNSURI

1. C 10. A2. A 11. D3. D 12. B4. B 13. A5. A 14. C6. B 15. A7. A 16. B8. A 17. A9. B

2.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

2 Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica

Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997

3 Constantinescu Dan Anghel (coordonaor)

Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel coordonator

Marketing în asigurări. Editura Brend, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

Page 65: Asigurari Comerciale

65

89 Donald E. Malecki,

Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute for CPCU, Malvern,Pennsylvania, 1987

11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

12 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

13 Michael Coss, Peter Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Reinsurance Practice. Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

14 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

15 Victor Hallman, Karen L. Mamilton

Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

Page 66: Asigurari Comerciale

66

CAPITOLUL 3

TIPOLOGIA ASIGURĂRILOR

Obiective: Se urmăreşte în acest capitol utilitatea practică pentru fiecare dintre asigurările prezentate: asigurări de bunuri, de persoane de răspundere civilă, de creanţe etc.

Scurt rezumat: Se porneşte de la mai multe tipuri de clasificări ale asigurărilor, iar apoi se detaliază fiecare dintre categoriile de asigurări pe clase şi specific corespunzător: asigurări de persoane, asigurări de bunuri (autovehicole, clădiri, maritime, de aviaţie), asigurări de răspundere civilă legală şi asigurări de creanţe.

Cuvinte cheie:asigurări facultative; asigurări obligatorii; asigurări de persoane; asigurări de viaţă; asigurări de deces; asigurări universale de viaţă; asigurări de sănătate; CASCO; RCA; carteluri; societăţi Lloyd’s; avarie parţială; avarie totală; avarie comună; dispaşă; asigurare a creditelor de export; riscuri politice; asigurare de cauţiune; asigurare de fidelitate.

Page 67: Asigurari Comerciale

67

3.1 CATEGORII DE ASIGURĂRI

Desigur că putem distinge diferite criterii de evidenţiere a tipurilor de asigurări. Dintre acestea se evidenţiază în principal următoarele trei:

a) după forma juridică de realizare a contractelor;b) după domeniul sau ramura la care se referă;c) practica conform cu obiectul de activitate

a) Clasificarea asigurărilor după forma juridică de realizare a contractelor face distincţie între:1. Asigurările obligatorii decurg din interesul general, social şi economic al colectivităţii pentru protejarea economiei naţionale (avuţiei naţionale) asigurând o continuitate a proceselor de producţie şi protejarea victimelor unor accidente.2. Asigurările facultative se încheie pe baza contractelor dintre părţi. ]În acest caz asigurătorul este obligat să accepte asigurarea facultativă propusă de asigurat în condiţiile în care aceasta corespunde cu prevederile actelor normative în vigoare în special pentru riscurile necuprinse în asigurările obligatorii.

b) Distingem, de asemenea, după domeniul sau ramura de apartenenţă al activităţii de asigurări:1. Asigurările de bunuri au ca obiect valori materiale care aparţin unor persoane fizice sau juridice şi pot fi supuse fenomenelor naturale sau accidentelor. De exemplu: mijloace fixe şi circulante, culturi agricole, rodul viilor, animale domestice, autovehicule, nave de transport maritime şi fluviale, aeronave, clădiri, construcţii, bunuri casnice, alte bunuri care aparţin populaţiei.2. Asigurările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine şi sunt încheiate cu scopul de a combate efecte naturale negative şi accidente. De asemenea asigurările pot fi legate de anumite evenimente importante legate de viaţa persoanei (împlinirea unei anumite vârste, pierderea capacităţii de muncă, deces etc.).

Page 68: Asigurari Comerciale

68

3. Asigurările de răspundere civilă prin care asigurătorul îşi asumă obligaţia de a plăti despăgubirea pentru prejudiciul adus de către asigurat unor terţe persoane.

c) O altă posibilă grupare a asigurărilor poate fi realizată în raport cu obiectul de activitate. Principalele tipuri de asigurări care se pot practica conform cu obiectul de activitate sunt:1) asigurări de viaţă;2) asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă;3) asigurări de autovehicule;4) asigurări navale şi maritime (de transport);5) asigurări de aviaţie;6) asigurări de incendiu şi alte pagube de bunuri;7) asigurări de răspundere civilă;8) asigurări de credite şi garanţii;9) asigurări de pierderi financiare din riscuri asigurate;10) asigurări agricole.

Pe lângă cele enumerate mai sus, în raport cu evoluţia economică, fiecare dintre firmele de asigurare poate să introducă noi tipuri de contracte de asigurare în corelaţie cu cerinţele consumatorilor şi dinamica pieţei.

3.2 ASIGURĂRI DE PERSOANE

3.2.1 Asigurările de viaţă

Asigurările de persoane reprezintă contractele care au ca obiect promisiunea efectuării unei plăţi de către asigurător în cazul producerii unui eveniment care afectează persoana fizică prin: vătămare corporală, îmbolnăvire, deces sau supravieţuire.

Asigurările de viaţă diferă ca formă contractuală de la o ţară la alta încadrându-se în asigurări de persoane de viaţă şi asigurări de persoane altele decât cele de viaţă (asigurări de sănătate, de accidente etc).

Page 69: Asigurari Comerciale

69

Asigurările de viaţă reprezintă acele contracte realizate în vederea acoperirii dificultăţilor financiare, cu caracter temporar sau permanent, pe care le întâmpină familia persoanei decedate (cheltuieli de înmormântare, pensii de urmaş). Asigurările de viaţă asigură riscuri importante precum cele de deces şi de supravieţuire.

În funcţie de riscul asigurat avem următoarele tipuri de asigurări de viaţă:a) asigurări de supravieţuire;b) asigurări de rentă;c) asigurări de deces.

a. Asigurarea de supravieţuire este cea prin care asigurătorul se angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată cu condiţia ca persoana asigurată să fie în viaţă. Suma de bani acumulată poate fi plătită în totalitate la un moment dat sau fracţionar pe o perioada de timp.

Motivele pentru care se poate încheia o astfel de asigurare pot fi: achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu

valoare ridicată; realizarea unei călătorii de agrement; constituirea unui capital pentru o afacere; susţinere financiară pe durata studiilor; efectuarea de tratament medical.

Dacă asiguratul supravieţuieşte vârstei stipulate în contract, el intră în posesia sumei respective, iar dacă nu supravieţuieşte atunci societatea de asigurări nu are nici o obligaţie faţă de asigurat sau moştenitorii acestuia. Suma acumulată de asigurat rămâne de drept asigurătorului după decesul prematur al asiguratului.

b. Asigurarea de rentă reprezintă acel tip de asigurare în care suma asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unei plăţi periodice cu titlul de rentă.

Plata rentei poate începe imediat după perfectarea (încheierea) contractului de asigurare sau la o dată ulterioară.

Această asigurare nu este foarte atractivă datorită pierderii dreptului asupra sumei asigurate, înscriindu-se în contract clauza contra-asigurării care permite rambursarea primelor asigurate pentru riscul de supravieţuire mai puţin pentru riscul de deces.

Page 70: Asigurari Comerciale

70

c. Asigurarea de deces protejează asiguratul împotriva riscului de deces. Există un tip de asigurare care acoperă riscul de deces indiferent de data la care ar surveni acesta, însă, în acest caz, asiguratul se obligă să plătească prime pe toata durata vieţii sale.

O altă formă de contract limitează plata primelor la o anumită perioadă (pe o durată de n ani, până la data x). Acest tip de asigurare se numeşte asigurare de deces temporară.

În general se realizează asigurări de viaţă mixte pentru a face mai atractive raporturile cu asiguraţii şi pentru a le simplifica sub aspect organizatoric.

Asigurarea mixtă poate fi realizată ca o asigurare de viaţă cu acumulare de capital, ea fiind cea mai rentabilă formă de asigurare mixtă, atât pentru asigurat cât şi pentru asigurător, pentru că este singura formă de asigurare care, la expirarea perioadei de asigurare, restituie primele depuse, la această sumă adăugându-se şi excedentele de capital făcute de asigurător.

3.2.1.1 Asigurarea de viaţă pe termen

Dacă persoana supravieţuieşte perioadei pentru care s-a încheiat contractul, atunci obligaţia societăţii de asigurări se consideră încheiată. Asiguratul are însă posibilitatea de a reînnoi contractul pentru o nouă perioada de timp doar dacă acest lucru nu a fost prevăzut printr-o altă clauză contractuală.

Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt: acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate; facilitează obţinerea unor împrumuturi mari; oferă protecţia asigurabilităţii; alegerea perioadei de asigurare.

Lipse (dezavantaje) ale asigurării de viaţă pe termen sunt: lipsa posibilităţii de economisire; perioada de protecţie este limitată; creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta asiguratului

(în general primele sunt mult mai mici pentru perioade mici).Asigurarea de viaţă pe termen oferă protecţie financiară

pentru o perioadă limitată de timp. Dacă persoana decedează în aceasta perioadă, suma asigurată se plăteşte beneficiarilor poliţei.

Page 71: Asigurari Comerciale

71

3.2.1.2 Asigurarea de viaţă permanentă (viageră)

Asigurarea de viaţă permanentă reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz de deces pentru durata întregii vieţi. În continuare se regăsesc principalele caracteristici ale acestui tip de asigurare: este o asigurare de viaţă permanentă, care oferă protecţie pe toată

durata vieţii; poliţa de asigurare are o valoare fixă la un anumit nivel al

primei; poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform unui

plan prestabilit; valoarea economiilor este garantată de societatea de asigurări; poliţa asigură un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului

de deces pe întreaga durată a vieţii; poliţa poate să fie cu participare sau fără participare (cu plata sau

fără plata unor dividende).

Asigurarea de viaţă permanentă oferă protecţie permanentă pe perioada întregii vieţi şi poate fi încheiată şi pentru acumularea de capital.

3.2.1.3 Asigurarea de viaţă variabilă

Asigurarea variabilă este o asigurare cu prime fixe asemănătoare cu asigurarea de viaţă permanentă doar că nivelul primelor este constant, astfel că nivelul de acumulare este mai scăzut.

Diferenţa faţă de asigurarea permanentă constă în faptul că asigurarea variabilă plasează riscul investiţiei asupra proprietarului poliţei de asigurare, care poate opta pentru modul de investire a capitalului său.

În general sunt disponibile mai multe opţiuni de a investi, iar proprietarul poliţei va alege modalitatea cea mai bună de câştig. Dacă alegerea sa se dovedeşte bună atunci se acorda o acoperire adiţională în caz de deces, iar în cazul unei investiţii neperformante se vor reduce beneficiile de deces.

Page 72: Asigurari Comerciale

72

3.2.1.4 Asigurarea de viaţă universală

Asigurarea de viaţă universală se caracterizează prin faptul că posesorul poliţei poate modifica la anumite intervale de timp valoarea beneficiilor de deces pe baza rezultatelor capitalizării făcute de asigurător.

Posesorul poliţei poate schimba valoarea şi data efectuării plăţilor de asigurare (uneori) fără a avea obligaţia de a anunţa anticipat societatea de asigurări. Primele de asigurare sunt plasate într-un cont (nu unul bancar), iar din valoarea lor se vor scădea, la un moment dat, cheltuielile de deces. Tot în acest cont se vor adăuga (vărsa) dobânzile obţinute. Posesorul acestei poliţe poate retrage la un moment dat anumite sume din economiile acumulate.

3.2.2 Asigurări de sănătate

Asigurările de sănătate fac parte din categoria asigurărilor de persoane altele decât cele de viaţă şi acoperă riscurile de îmbolnăvire şi accident.

Rolul acestor asigurări este acela de a acoperi cheltuielile de ocrotire a sănătăţii parţial sau integral, cheltuieli suportate de stat sau persoana asigurată. Există următoarele tipuri de asigurări de sănătate:a) asigurări de accidente;b) asigurări de îmbolnăvire;c) asigurări permanente de boală (sănătate).

a) Asigurările de accidente urmăresc protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă.Persoanele accidentate primesc cu titlul de indemnizaţie fie o sumă forfetară, fie o primă majorată, fracţionată pentru a acoperi cheltuielile de îngrijire medicală, recuperarea sănătăţii şi a pierderilor de venit.

Page 73: Asigurari Comerciale

73

b) Asigurările de boală au drept obiectiv protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală.

c) Asigurările permanente de boală (sănătate) urmăresc să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă pentru o perioadă îndelungată, incapacitate determinată de un accident sau de o boală.

Din momentul în care un asigurat a fost examinat şi acceptat pentru acest tip de asigurare, contractul poate să-şi păstreze valabilitatea pentru un număr de ani consecutivi şi nu poate fi reziliat de către asigurător. Primele sunt plătite anual şi de obicei nu se modifică de la un caz la altul (de la o persoană la alta).

Dacă asiguratul a contractat o asigurare pentru incapacitatede muncă în urma unei boli sau a unui accident el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare (compensaţie) care se acordă periodic atâta timp cât asiguratul este în incapacitate de muncă sau până la împlinirea vârstei de pensionare, sau a decedat.

Exemplu de asigurare de sănătate:Franciza 5.000 u.m.

Beneficiu maxim 1.000.000 u.m.Poliţa de asigurare:

Procent de coasigurare 20%

Problema medicală

atac de cord + tratament + spitalizare 10 zile

Cheltuieli medicale

245.000 u.m. din care:

Plăţile asigurării

80% din suma ce depăşeşte 5.000 u.m.

0,8 *(245.000 -5.000) =192.000 u.m.

1) franciza 5.000 u.m.Suma suportată de asigurat:

2) 20% din suma ce depăşeşte 5.000 u.m.

0,2 (245.000 -5.000)= 48.000 u.m.

5.000 u.m + 48.000 u.m=53.000 u.m.

În exemplul precedent persoana asigurată va cheltui 53.000 u.m. asigurându-se pentru un risc de 245.000 u.m.

Page 74: Asigurari Comerciale

74

Adesea, asigurările stabilesc o limită maximă pentru care se poate plăti suma asigurată, iar dacă aceasta este depăşită, sumele respective vor fi suportate de asigurat.

Asigurarea colectivă de sănătate reprezintă una din multiplele căi de a oferi indemnizaţii pentru cazuri de boală sau accidente practicate de persoanele juridice pentru proprii angajaţi.

Indemnizaţiile vor fi oferite în acest caz membrilor unui grup (identificabil) pe baza unui contract de asigurare colectivă, iar asigurătorul va considera grupul în entitatea sa şi nu prin persoanele care-l alcătuiesc luate individual.

Diferite tipuri de grupuri sau organizaţii pot finanţa o asigurare de sănătate asumându-şi responsabilitatea de a plăti în întregime primele de asigurare (plan de asigurare fără contribuţia salariaţilor) sau la plata primelor pot contribui chiar membrii grupului.

Principalii beneficiari a acestor asigurări sunt firmele, sindicatele sau alte asociaţii de persoane.

Asociaţiile şi organizaţiile pot finanţa asigurarea pentru fiecare din membrii săi. Astfel rezultă o asigurare de sănătate colectivă pentru asociaţi care reprezintă un beneficiu al apartenenţei persoanelor la grup.

Sindicatele pot cumpăra asigurări de sănătate, pentru fiecare din membrii lor fiind stabilit un fond de finanţare în care se varsă primele, iar prin administratori au responsabilitatea de a cumpăra asigurările.

Uneori acest tip de asigurări pot fi cumpărate de asociaţiile patronale (firme mici dar care în număr mare pot obţine contracte mai avantajoase). În acest caz se pierde totuşi din flexibilitatea alegerii celei mai adecvate modalităţi de asigurare.

Avantajele asigurării colective de sănătate sunt: deoarece sunt folosite cote de primă colectivă asigurarea devine

mai ieftină, iar persoanele vârstnice sau mai puţin sănătoase pot avea avantaje;

persoanele care au suma plătită de patron beneficiază de o reducere a contribuţiei pe care fiecare angajat trebuie sa o plătească;

Page 75: Asigurari Comerciale

75

contribuţia angajaţilor nu se impozitează; persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine

asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod individual nu ar obţine acest lucru;

poate oferi unei firme un plus de atractivitate la angajarea salariaţilor;

în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta cheltuieli foarte mari.

Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate: un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi

evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup; dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde drepturile ce

decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari.

Uneori se practică „aranjamente” de protecţie socială prin crearea unui fond comun folosit apoi pentru încheierea contractului de asigurare negociindu-se şi alte tipuri de asigurări, pe lângă cele de sănătate.

3.3 ASIGURĂRI DE BUNURI

3.3.1 Specificul asigurărilor de bunuri

Asigurarea de bunuri permite unei persoane să-şi protejeze bunul al cărui proprietar este, dar şi veniturile viitoare. Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile solicitate de repararea sau înlocuirea acelor bunuri care sunt pierdute sau distruse. În general cumpărătorii de asigurări de bunuri preferă asigurarea pentru casă sau autoturisme.

O persoana tânără probabil nu are în proprietate prea multe bunuri, iar dacă persoana este căsătorită va avea mai multe bunuri în proprietate, astfel că riscul de incendiu, furt sau vandalism poate să crească. Chiar dacă persoana respectivă nu se consideră bogată va fi surprinsă să constate valoarea bunurilor pe care le deţine în urma

Page 76: Asigurari Comerciale

76

unei analize detaliate, precum şi nivelul costului de înlocuire al bunurilor.

În practica asigurărilor, pentru inventarierea bunurilor se recomandă parcurgerea următoarelor etape:1. se alcătuieşte o listă cu toate bunurile aflate în proprietatea

persoanei, cu menţionarea datei şi a preţului de achiziţie;2. se ataşează chitanţele sau bonurile de cumpărare aferente

bunurilor respective; 3. se înregistrează sau fotografiază pe peliculă şi se notează data la

care au fost făcute aceste înregistrări sau fotografii. Bunurile de valoare mare vor fi fotografiate pentru surprinderea detaliilor;

4. se vor ataşa numere de inventar pe acele bunuri care ar putea fi furate;

5. documentele de inventar se păstrează la bancă sau în alt loc ferit de distrugere sau furt.

Determinarea valorii curente a obiectelor asigurate se face în general scăzând din valoarea iniţială deprecierea estimată, uzura.

Pentru determinarea valorii poliţei de asigurare este necesară întocmirea foii de inventar la care în mod obligatoriu se vor anexa chitanţe, fotografii.

După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în următoarele categorii şi asigurate facultativ: bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având

domiciliul, sediul sau reşedinţa în România; bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare,

vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii; bunuri sau activităţi care fac obiectul unor contracte de

concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.

Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat, dar aceste sume nu pot fi mai mari decât: valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura

pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar; preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite,

mărfuri;

Page 77: Asigurari Comerciale

77

valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al lucrărilor de artă.

Asigurătorul poate cere de la caz la caz condiţii suplimentare de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme de protecţie împotriva incendiilor, furt, şi poate impune respectarea normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale. Dacă se constată că asiguratul nu a acţionat în acest sens, asigurătorul se poate preleva de obligaţiile asumate.

3.3.2 Asigurarea de avarii şi furt facultativă auto (CASCO)

Este un tip de asigurare facultativă care se încheie pentru persoane fizice şi juridice pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care asiguratul are un interes asigurabil şi se contractează de către firmele din ţară numai pentru autovehicule înmatriculate în România. Obiectul acestui tip de asigurare, autovehiculele, sunt considerate acele vehicule pentru transporturi terestre, acţionate pe principiul motorului, inclusiv remorcile ataşate acestora.

Caracteristici ale asigurării de tip CASCO:

vechimea autovehiculului asigurat nu trebuie să depăşească 12 ani. Se pot asigura şi maşini cu vechime mai mare de 12 ani dacă fac parte dintr-un parc auto mai mare de 10 maşini şi numărul lor nu depăşeşte 10% din numărul total;

asigurarea începe la ora 24 a zilei imediat următoare celei în care s-a încheiat contractul de asigurare şi s-a încasat prima de asigurare (rata I), dar uneori, pentru a se evita faptele ilicite, asigurarea întră în vigoare după trei zile de la data efectuării plăţii sau încheierii poliţei;

asigurarea încetează la ora 24 a ultimei zile a perioadei pentru care a fost încheiată;

durata asigurării este de un an sau minim 6 luni.

Page 78: Asigurari Comerciale

78

Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum: asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu

extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni); asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu

asigurarea penru furt extern (1- maxim 3 luni); asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu

asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul (valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).

Un exemplu de tarife pentru tipurile de riscuri asigurate este prezentat în Tabelul nr. 1:

Tabelul nr. 1 Tarife orientative CASCORiscurile asigurate Cota de primă

%Avarii numai în România 1,2 – 4,40Avarii în România şi în afară 1,7 – 4,90Avarii şi furt în România 2,3 – 7,05Avarii în România şi în afară şi furt în România 2,5 – 7,68

Contractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-chestionar care împreună cu Nota de calcul şi Inspecţia de risc fac parte integrantă din contractul de asigurare.

Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe: să fie în stare de funcţionare; caroseria să nu prezinte porţiuni întinse de rugină sau exfoliere; cauciucurile să nu prezinte uzură accentuată; parbrizul, geamurile, farurile, semnalizatoarele, spoiler-ul sau

alte părţi casante să fie intacte; seria şasiului şi seria motorului să corespundă cu cele din

documente; sistemul antifurt şi toate dotările suplimentare să existe şi să fie

în stare de funcţionare;

Page 79: Asigurari Comerciale

79

să se facă dovada că viitorul asigurat este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului.

Riscurile asigurate şi excluderile fac parte componentă a contractului de asigurare, în funcţie de acestea stabilindu-se prima de asigurare. Pentru stabilirea primei de asigurare trebuie cunoscută valoarea reală, suma asigurată, care este cea calculată sau determinată ca valoare rămasă la momentul încheierii contractului.

Vr = Vn – Uunde:Vr = valoarea rămasă; Vn = valoarea din nou;U = uzura.

Uzura (U) autovehiculului se stabileşte conform scalei de uzură prevăzută în tariful de prime, valori tabelate în cataloage de specialitate.

Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină distinct pentru autovehiculele indigene şi pentru autovehiculele producţie străină în raport cu:(a) pentru autovehiculele indigene valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv

TVA şi celelalte taxe impuse); pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul

de factură (inclusiv TVA);(b) pentru autovehiculele producţie străină valoarea de catalog EUROTAX; pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul

de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală (mai puţin TVA).

Asiguraţii beneficiază de termen de graţie 5 zile lucrătoare pentru plata primele sau a ratelor scadente.

În cazul unei avarii, sau accident, este obligatoriu ca producerea evenimentului asigurat să fie anunţată în termen de 48 de ore de la producerea acestuia sau de la intrarea în ţară.

Page 80: Asigurari Comerciale

80

Adiţional, la contractul CASCO poate fi ataşată clauza de despăgubire la accidentarea persoanelor pentru: invaliditate permanentă parţială sau totală şi/sau deces.

Dacă în cursul unui an de asigurare, asiguratul nu a avut nici o daună, la reînnoirea contractului pentru un nou an de asigurare - cu condiţia continuităţii - se vor aplica reduceri (bonusuri) asuprea primei de asigurare astfel: 1 an - 20%; 2 - 25%; 3 - 35%; 4 - 50%. Începând cu al 5-lea an consecutiv fără daune, nu se mai acordă bonus, dar se aplică cotaţia de primă rezultată în urma acordării bonusului în anul 4 de asigurare fără daune.

Riscurile asigurate prin contractele CASCO pot fi:(a) Riscuri specifice circulaţiei:

Coliziuni cu alte autovehicule, sau cu orice alt corp mobil sau imobil, ieşiri în decor, răsturnări, derapări, căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau ruperii podurilor), căderi de corpuri pe vehicul.(b) Riscuri generale:

Incendiu, trăsnet (chiar neurmate de incendiu) explozie (inclusiv explozia rezervorului de carburant ca urmare a producerii unui eveniment asigurat). Se vor despăgubi daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat precum şi daunele indirecte: afumare, carbonizare, pătare sau efectele căldurii degajate. De asemenea se despăgubesc daunele provocate de agentul de stingere.(c) Calamităţi naturale precum: efectele directe ale ploilor torenţiale, grindinii, inundaţiilor,

aluviunilor, furtunilor, uraganelor, trombelor de aer, efecte ale greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, avalanşelor, cutremurelor sau a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren;

efectele indirecte ale acestor fenomene precum: prăbuşirea unui copac lovit de trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan, dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a avalanşelor de zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a cutremurelor de pământ.

Page 81: Asigurari Comerciale

81

Asigurarea depinde se tipul autovehiculului, al unor părţi componente sau piese ale autovehiculului. Se pot despăgubi avariile produse autovehiculului ca urmare a furtului sau tentativei de furt prin efracţie, chiar dacă autovehiculul asigurat nu se afla într-o încăpere. De asemenea se despăgubesc pagubele cauzate încăperii în care se afla autovehiculul asigurat, ca urmare a furtului prin efracţie1

sau a tentativei de furt prin efracţie a autovehiculului asigurat sau a unor componente ale acestuia.

Primele de asigurare sunt diferenţiate pe categorii de autovehicule, în funcţie de vechime şi stare de întreţinere, şi pot fi achitate integral sau în rate subanuale. Pentru parcurile de autovehicule se acordă reduceri cuprinse între 5 şi 15% în funcţie de numărul autovehiculelor asigurate.

Se acceptă în asigurare autovehicule cu vechime până la 12 ani inclusiv şi în cazul parcurilor de autovehicule, iar uneori se pot asigura şi autovehicule cu vechime mai mare, în condiţii negociate de către ambele părţi.

Tarifele de asigurare sunt progresive, dependente direct proporţional în raport cu numărul şi tipul riscurilor asigurate: avarii numai în România; avarii în România şi în afară; furt în România; avarii şi furt în România; avarii şi furt în România şi în afară.

Valoarea primelor de asigurare a autovehiculelor uzate este dată de valoarea de comercializare (preţul din nou) din care se scade uzura stabilită în raport cu vechimea în ani a acestora (conform procentajelor din scala de uzură), rulajul, starea tehnică şi valoarea de piaţă. De obicei aceste valori sunt disponibile agenţilor de asigurare tabelate, standardizate. Vezi Tabelul nr. 2 Scala de uzură2.

Exemplu de determinare pentru un autovehicul care are valoarea din nou de 17.200 euro.

Preţ autovehicul nou = 17.200 euro

1 Prin efracţie se înţelege acel furt după care rămân urme că făptuitorii l-au săvârşit prin spargerea forţată sau distrugerea dispozitivelor de închidere.2 Supliment Auto Expert, Nr. 18 mai 2002

Page 82: Asigurari Comerciale

82

Vechime = 5,5 aniRulaj = 50.000 kmStare tehnică bună

Din Tabelul nr.2 Scala de uzură se alege pentru vechimea cuprinsă între cinci şi şase ani valoarea rămasă, 60% din valoarea reală, din care se mai reduce 10% pentru rulajul de 50.000 km. Deci, valoarea este dată de 50% din valoarea autoturismului nou, adică 8.600 euro.

Aceasta este o valoare estimativă de la care se poate pleca la negocierea preţului de vânzare, respectiv cumpărare a poliţei de asigurare. Această valoare poate fi mai mare sau mai mică funcţie de starea tehnică reală şi de valoarea de piaţă a autovehiculului.

Tabelul nr. 2 Scala de uzurăValoarea rămasă - procent din valoarea de

nouObservaţii

Vechimea autovehiculului

autovehicule cu masa sub 3,5 tone şi

mai puţin de 9 locuri pe scaune

autovehicule cu masa peste 3,5 tone şi mai mult de 9 locuri pe

scaune

0-1 an 100% 100%1-2 ani 85% 84%

2-3 ani 75% 73%3-4 ani 70% 62%

4-5 ani 65% 55%5-6 ani 60% 47%

6-7 ani 55% 41%

7-6 ani 50% 35%6-9 ani 45% 32%

8-10 ani 40% 28%Peste 10 ani 30% 25%

Coeficienţii valorii rămase, conform datelor din tabel, se corectează cu 10-15% în funcţie de kilometrii parcurşi, starea tehnică şi de întreţinere şi valoarea de piaţă.

Este prevăzută de asemenea şi posibilitatea asigurării riscului de furt în afara teritoriului României în condiţiile încasării unei prime suplimentare de asigurare, pentru perioade de 1 până la 3 luni.

Page 83: Asigurari Comerciale

83

Totuşi, pentru mai multă mobilitate, asigurările pot fi gândite pentru a corespunde cerinţelor şi posibilităţilor fiecărui client în parte.

3.4 ASIGURĂRI DE AVIAŢIE

3.4.1 Elemente specifice

Modernizarea flotei aeriene civile, creşterea numărului orelor de zbor, a valorii mărfurilor şi a numărului pasagerilor transportaţi au condus la accentuarea nevoii de asigurare a riscurilor aviatice. În plus, numărul important de sinistre înregistrat în acest domeniu a determinat companiile aviatice să ia măsuri în scopul evitării posibilelor catastrofe.

Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care include următoarele secţiuni: asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO); asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele

acestora sau mărfurile transportate; asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

Suma asigurată se stabileşte pe baza valorii declarate de asigurat, care nu trebuie sa depăşească valoarea din nou - în cazul asigurării aeronavei sau în limitele prevăzute în legislaţia din România, în convenţiile internaţionale la care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate cu partenerii externi - în cazul asigurării de răspundere.

Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional prin: Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu protocolul de la

Haga (1955), care se aplică oricărui transport internaţional de persoane, bagaje sau mărfuri, efectuat pe aeronave, cu plata transportului. În plus, răspunderile civile ale companiilor de aviaţie au fost completate prin Convenţia de la Guatemala;

Page 84: Asigurari Comerciale

84

Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord;

Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei.

Primul contract de asigurare de aviaţie a fost încheiat în 1912 de către societatea Lloyd’s of London. El acoperea numai răspunderea. De altfel, poliţele de asigurare realizate înainte de primul război mondial aveau ca obiect în principal răspunderea civilă sau accidentele de persoane. Asigurarea împotriva avarierii aparatelor de zbor extrem de fragile din acele timpuri ar fi însemnat un risc mult prea mare pentru societăţile de asigurări. După ce primul război mondial a luat sfârşit, mulţi dintre piloţii reîntorşi de pe front au intrat în aviaţia comercială. Aceşti piloţi au găsit unele societăţi de asigurare care şi-au exprimat interesul de a experimenta asigurarea aparatelor comerciale. Însă afacerea nu a fost profitabilă, în acea perioadă retragerile firmelor de asigurări de pe piaţă fiind frecvente. De exemplu până în 1922, în SUA nu a existat nici un contract de asigurare de aviaţie încheiat de societăţile de asigurare americane. Existau totuşi câteva contracte de asigurare realizate de firma Lloyd’s of London, prin intermediul companiei Barbel and Baldwin, din New York.

Succesul primului zbor transatlantic realizat în 1927 de către Charles Lindbergh a atras atenţia asupra posibilităţilor oferite de transportul aerian conducând odată cu aceasta, la atragerea unor capitaluri însemnate pentru investiţii în acest domeniu. A urmat dezvoltarea puternică a poştei aeriene, iar apoi a industriei aviatice americane care a devenit în scurt timp un factor important în viaţa economică a SUA. Acelaşi trend s-a înregistrat în dezvoltarea aviatică de pe întreg globul. Zborurile au început să devină regulate şi mai sigure. Multe companii au cumpărat avioane pentru transportul bunurilor şi persoanelor. Avioanele particulare, cu o construcţie mai simplă, au devenit tot mai prezente. S-au dezvoltat continuu facilităţile la sol pentru buna decolare şi aterizare a avioanelor sub forma aeroporturilor şi a pistelor de aterizare de urgenţă şi a sistemelor de dirijare a zborurilor.

Page 85: Asigurari Comerciale

85

Utilizarea avioanelor militare în cel de-al doilea război mondial a constituit un impuls foarte puternic pentru dezvoltarea industriei aviatice, precum şi pentru realizarea unor sisteme la sol tot mai performante pentru decolare şi aterizare. Dezvoltarea avioanelor cu reacţie după 1960 a oferit noi oportunităţi transportului aerian.

Totodată a început şi cursa de cucerire a spaţiului cosmic, cu prima aselenizare din 1969. Remarcabilă este evoluţia acestui fenomen, mai ales că toate segmentele transportului aerian s-au dezvoltat intens în ultimele patru decenii. Aviaţia a cunoscut o expansiune incredibilă de la un număr mic de aparate de zbor la sute de mii în prezent.

3.4.2 Piaţa riscurilor aviatice

Asigurătorii riscurilor aviatice se pot clasifica în: carteluri (formate din mai multe societăţi de asigurare, societăţi de asigurare individuale) şi societăţi Lloyd’s.

1. Cartelurile. Cea mai mare parte a pieţei de asigurări pentru aviaţia civilă este dominată de câteva carteluri, a căror strategie este aceea de a stimula resursele financiare necesare acoperirii asigurărilor de mare valoare. În SUA există trei astfel de carteluri United States Aircraft Insurance Group fondat în 1928, Associated Aviation Underwriters fondat în 1929 şi Aviation Office of America fondat în 1962. Aceste carteluri încheie contracte de asigurări de aviaţie în numele societăţilor de asigurare membre. Practic, orice tip de expunere la pierdere în domeniul aviatic poate fi asigurat de aceste carteluri. Aceste trei carteluri realizează contracte de asigurare pentru cele mai multe companii de aviaţie comercială din SUA, pentru companiile producătoare de avioane comerciale, precum şi pentru majoritatea aeroporturilor. Fiecare reprezentanţă a acestor carteluri are un personal extrem de specializat. Mulţi dintre cei care soluţionează cererile de despăgubire sunt ei înşişi piloţi licenţiaţi. Există reprezentanţe pe întreg teritoriul SUA, iar poliţele de asigurare sunt realizate de către agenţi sau brokeri.

Serviciile fiecărui cartel sunt puse la dispoziţia societăţilor de asigurări din componenţa sa în mod automat. Nu există o anumită

Page 86: Asigurari Comerciale

86

agenţie care să reprezinte cartelul. Fiecare societate membră are autoritatea de a încheia contracte de asigurare în numele cartelului.

2. Societăţi de asigurare. Unele societăţi încheie contracte de asigurare în mod independent fără a apela la suportul financiar al cartelurilor. Aceste societăţi sunt însă suficient de puternice pentru a realiza contracte de asigurare aviatice şi dispun de o vastă experienţă în domeniu - altfel nu ar putea rezista pe piaţa asigurărilor aviatice -.

3. Societăţile Lloyd’s. Aceste societăţi operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe piaţa asigurărilor aviatice, în special pentru riscuri care: nu aparţin claselor omogene; au fost refuzate de alte societăţi de asigurare; nu se asigură pe piaţa obişnuită.

De exemplu, aparatele de zbor fabricate de persoane particulare şi aparatele de zbor de interes istoric sau elicopterele sunt acoperite prin contracte de asigurare la societăţi Lloyd’s.

Creşterea importanţei asigurărilor aviatice reflectă dezvoltarea industriei aviatice din ultimele decenii. Din punct de vedere funcţional, această industrie este împărţită în cinci mari sectoare: aviaţia generală, linii aeriene, producători ai aparatelor de zbor, aeroporturi şi baze aeriene.

a. Aviaţia generală. Cel mai mare sector al aviaţiei îl constituie aviaţia generală. Ea cuprinde: aviaţia utilitară, serviciile aviatice pentru executivul marilor corporaţii, taxiurile aeriene, cursele charter, zborurile şcoală, zboruri pentru observaţii atmosferice, zboruri de agrement. Pentru simplificare se poate spune că aviaţia generală se defineşte ca fiind întreaga aviaţie civilă, mai puţin liniile aeriene.

Pentru a ne face o imagine asupra dimensiunii acestor servicii, vom menţiona faptul că 98% din totalul aparatelor de zbor din aviaţia civilă a SUA sunt aparatele pentru aviaţie generală.

b. Liniile aeriene. Marile linii aeriene de transport deservesc rute intercontinentale şi transoceanice, în timp ce liniile aerienenaţionale deservesc piaţa internă a fiecărei ţări.

c. Producătorii aparatelor de zbor. Acest sector cuprinde marile companii producătoare de aparate de zbor, de motoare, de

Page 87: Asigurari Comerciale

87

avioane, de echipament electronic de bord, precum şi alte sisteme necesare zborului. Deşi în lume există puţine firme mari destinate construcţiei de avioane şi motoare de avion, există câteva mii de companii mai mici care produc şi distribuie componente pentru aparatele de zbor.

Pentru acest segment al industriei aviatice dedicat realizării aparatelor de zbor, motoarelor de avion, precum şi componentelor acestora, există câteva mari societăţi de asigurare care s-au specializat în acest domeniu extrem de complex.

d. Aeroporturile. În lume se află zeci de mii de aeroporturi de diferite mărimi, de la cele mari cum ar fi celebrele O’Hara din Chicago, Hartsfield din Atlanta, Heathrow din Londra etc. până la micile aeroporturi private cu gazon. Administratorii aeroporturilor includ atât municipalitatea marilor metropole cât şi proprietarii micilor baze aeriene.

e. Bazele aeriene. Mii de administratori de baze aeriene servesc ca dealeri şi distribuitori de aparate de zbor, oferă servicii de reparaţii şi întreţinere sau asigură alimentarea cu combustibil şi piese de schimb.

3.4.3 Riscuri de pierdere sau avariere a aeronavelor. Număr limitat de unităţi expuse riscului

Aviaţia, indiferent de specificul ei, prezintă o serie de riscuri care includ expunerile la pierderi catastrofice, expuneri la risc limitat şi o diversitate semnificativă de factori care fac ca expunerile să se individualizeze în funcţie de aparatul de zbor şi de pilot. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de asigurare luând în consideraţie calităţile pilotului, tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord, aspectele geografice ale zborurilor, precum şi scopul folosirii aparatului de zbor.

Pentru societăţile de asigurări aparatele de zbor şi riscurile implicate prezintă fiecare în parte multe elemente de unicitate, dar nici unul nu este atât de important ca expunerea permanentă la riscul de catastrofă. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt, în grade diferite, în fiecare formă de asigurare, însă în asigurarea de aviaţie el a primit un statut propriu.

Page 88: Asigurari Comerciale

88

În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică un rol important îl au caracteristicile fizice ale avionului. Avionul este, dată fiind natura zborului, un aparat de construcţie uşoară, robustă şi foarte sofisticată. Ingineria aviatică este mult mai complexă decât cea feroviară sau rutieră, avioanele fiind supuse unor forţe exterioare diferite de cele la care sunt supuse în general trenurile şi automobilele. Având în vedere concepţia, construcţia şi condiţiile de funcţionare, se poate constata că avioanele sunt mult mai susceptibile la pierderi catastrofice decât orice alt vehicul terestru sau maritim.

Accidentele aviatice au demonstrat cât de predispuse sunt avioanele la daune totale şi cât de rapid se pot transforma unele accidente în catastrofe. Odată cu creşterea capacităţii de transport şi a creşterii parametrilor de zbor (viteză şi altitudine), creşte frecvenţa accidentelor majore.

Din punctul de vedere al societăţilor de asigurare o situaţie mai complicată decât cazul pierderii catastrofice o constituie numărul limitat de unităţi expuse riscului. Dacă se iau în consideraţie aparatele de zbor de pe toate liniile aeriene din lume, se ajunge la câteva zeci de mii de avioane, iar numărul total al aparatelor de zbor din aviaţia civilă se ridică însă la sute de mii. Numărul avioanelor expuse la pierderi este relativ mic în comparaţie cu alte tipuri de bunuri (automobile, case etc.). De aceea, societăţile de asigurare pentru aviaţie nu dispun, pentru anumite clase de risc, de suficiente unităţi expuse la risc pentru a permite calcule statistice corecte, pe baza cărora să se stabilească probabilitatea producerii riscului ca şi în cazul asigurărilor maritime, societăţile de asigurare trebuie să se sprijine mai mult pe raţionamente logice decât pe o bază de date statistice.

Chiar dacă numărul limitat de unităţi expuse riscului ridică multe probleme, iar pierderea catastrofică constituie o perpetuă ameninţare, societăţile de asigurare ar avea mai puţine probleme dacă aparatele de zbor ar fi tipizate şi uşor clasificabile pe categorii de risc. Chiar şi atunci când două avioane sunt asemănătoare, varietatea factorilor de risc la care sunt expuse face ca asigurarea lor să poarte pecetea individualităţii. Valoarea contractelor de asigurare poate diferi de la un avion la altul cu valori de ordinul miilor de dolari, în funcţie de echipamentele electronice de bord şi de sistemele de ghidare instalate.

Page 89: Asigurari Comerciale

89

Sunt importante cele patru criterii majore de evaluare a riscului: tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bord, abilităţile pilotului, scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor şi caracteristicile geografice ale zborului.

3.4.3.1 Tipul aparatului de zbor şi echipamentul de bordAparatul de zbor şi numărul de persoane care pot zbura în

calitatea de pasageri sau membrii ai echipajului determină valoarea contractului de asigurare. Aceste informaţii oferă o bază de plecare în evaluarea potenţialului maxim de risc, respectiv valoarea maximă a unei daune totale. Valoarea contractului de asigurare va fi mai mică decât această valoare maximă, dar va depinde de ea. Probabilitatea daunei totale depinde de o serie de factori cum ar fi: vechimea, caracteristicile constructive şi configuraţia aparatelor de zbor.

1. Vechimea. Problema vechimii aparatului de zbor se referă la deteriorarea structurii sale, dar şi la uzura motoarelor. După o perioadă de funcţionare, aparatul expus zborului şi impactului cu solul la fiecare aterizare, începe să dea semne de slăbiciune. Adeseori performanţele acestuia se reduc datorită deteriorării suprafeţei aripilor care creează forţa portantă, apariţiei unor zone de coroziune sau a unor crestături pe elicea avionului. Multe aparate de zbor se construiesc cu o anumită rezervă, astfel ca deteriorările care se produc în timp să nu afecteze imediat performanţele de zbor.

Fiecare aparat de zbor are propria lui durată de viaţa proiectată, durată ce poate varia de la câţiva ani la câteva decenii. De exemplu, mai mult de jumătate din aeronavele aviaţiei civile din România înainte de 1991 aveau o vechime de peste zece ani.

2. Caracteristicile constructive ale unui aparat de zbor sunt foarte importante nu numai în stabilirea probabilităţii de daună, dar şi în evaluarea reparaţiilor necesare după avarierea potenţială a aparatului. În industria aviatică există o diversitate mai mare de tipuri constructive decât în industria automobilelor, de aceea fiecare aparat se prezintă ca unicat din punct de vedere al reparaţiilor. Recondiţionarea suprafeţelor metalice ale avionului necesită multă experienţa din partea mecanicilor şi dotări corespunzătoare. La avioanele cu structuri sofisticate, daune relativ minore pot necesita înlocuirea unui întreg element structural, implicând costuri deosebite. Din acest motiv este preferabil să se declare o pierdere totală a

Page 90: Asigurari Comerciale

90

aparatului de zbor, în cazul în care cheltuielile pentru reparaţii devin excesiv de mari.

3. Configuraţia aparatelor de zbor determină o serie de particularităţi în manevrarea aeronavelor. De exemplu, avioanele cu tren de aterizare convenţional, format din două roţi montate în faţă,înaintea centrului de greutate, prezintă o poziţionare uşor înclinată în sus. Aceasta poziţie este dezavantajoasă pentru pilot, deoarece atunci când rulează aparatul la sol, el nu are suficientă vizibilitate. Pe de alta parte, trenul de aterizare sub forma de triciclu, cu două roti poziţionate în spatele centrului de greutate, oferă o poziţie mai buna pentru rulajul aparatului la sol, dar este mult mai pretenţios la aterizarea pe suprafeţe prea tari sau prea moi. Hidroavioanele şi aparatele de tip amfibie trebuie să facă faţă la o serie de pericole maritime, în plus faţă de cele aviatice. Avioanele care dispun de mai multe motoare sunt mai puternice, dar întâmpină serioase dificultăţi de zbor atunci când cade un motor, datorită asimetriei forţei de propulsare. Am putea afirma că practic, fiecare aparat de zbor prezintă propriile riscuri generate de specificul configuraţiei sale.

3.4.3.2 Abilităţile pilotuluiCondiţia psiho-fizică a pilotului sau a echipajului

influenţează desfăşurarea zborului. Pilotul trebuie să fie permanent într-o condiţie optimă. Există o veche zicală potrivit căreia: „Aviaţia, ca şi marea sau muntele nu sunt periculoase, ci neiertătoare faţă de greşelile umane”.

3.4.3.3 Scopul în care urmează sa fie folosit aparatul de zborAparatul de zbor poate fi folosit pentru transportul de

persoane, transportul utilitar etc. fiecare dintre aceste destinaţii denotă anumite riscurile posibile. Trebuie arătat că avioanele aviaţiei militare şi prototipurile nu sunt asigurate.

3.4.3.4 Caracteristicile geograficeSunt acele elemente care se referă la tipul de climă,

condiţiile meteo, temperatură, altitudine, lungimea pistei, care combinate oferă o multitudine situaţională în evaluarea riscurior din domeniul aviatic.

Page 91: Asigurari Comerciale

91

Deoarece valoarea contractelor de asigurare depinde foarte mult de abilitatea experţilor societăţii de asigurări de a evalua cât mai corect producerea riscului, ei vor evalua cu atenţie probabilităţile de apariţie a tuturor riscurile posibile.

3.5 ASIGURĂRI MARITIME

3.5.1 Tipuri de asigurări maritime

Asigurarea maritimă este o ramură a asigurării de bunuri în cadrul căreia societăţile de asigurare îşi asumă protecţia navelor fluviale şi maritime utilizate în porturi, precum şi a încărcăturii acestora împotriva unor riscuri.

La începuturile dezvoltării asigurărilor maritime una şi aceeaşi poliţă de asigurare acoperea atât marfa cât şi nava cu care era transportată aceasta deoarece proprietarul navei era şi cumpărătorul mărfurilor transportate.

Pe măsura dezvoltării comerţului maritim s-au constituit companii de navigaţie interesate în special de asigurarea navelor, în timp ce interesul pentru asigurarea încărcăturii revenea proprietarilor mărfurilor. Astfel au apărut două tipuri distincte de asigurări maritime: asigurarea navelor (asigurarea de tip CASCO); asigurarea încărcăturii, adică a bunurilor care fac obiectul

transportului maritim (asigurarea de tip CARGO).Principii aplicabile în asigurările maritime sunt similare

cu cele din alte ramuri de asigurări, dar cu specific la activităţile de transport maritim. Aceste principii sunt: principiul interesului asigurabil - prezintă un caracter

patrimonial şi vizează conservarea bunurilor care fac obiectul voiajului maritim. Acest interes asigurabil se manifestă în mod specific de către proprietarul (deţinătorul) bunurilor transportate, deţinătorul unei ipoteci pe navă etc.

Page 92: Asigurari Comerciale

92

principiul despăgubirii - reflectă motivaţia interesului asigurabil, finalitatea asigurării în ipoteza producerii cazului asigurat;

principiul bunei credinţe - valabil pentru orice contract de asigurare care intervine între părţi.

Asigurările de bunuri care fac obiectul asigurării de tip CARGO privesc mărfurile care fac obiectul comerţului exterior şi care se află în trafic internaţional cu mijloace de transport româneşti sau străine, fiind în corelaţie cu condiţiile de livrare stabilite prin contracte comerciale cu partenerii străini (F.O.B.1, F.O.R.2, F.O.T.3 etc.). În practica internaţională se utilizează şi alte condiţii de livrare: franco-frontiera clientului extern, franco-frontiera de destinaţie, franco-portul de destinaţie. Există patru categorii de condiţii denumite „Regulile INCOTERMS”:1. livrări de tip „C” în care vânzătorul organizează şi transportul,

dar nu-şi asumă riscuri suplimentare (costuri suplimentare) în raport de marfă după încărcarea ei pe bordul navei;

2. livrări de tip „D” în care vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa transportată până la destinaţie;

3. livrări de tip „E” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cumpărătorului în limitele responsabilităţilor sale;

4. livrări de tip „F” în care vânzătorul pune mărfurile la dispoziţia cărăuşului nominalizat de cumpărător.

În condiţiile de livrare C.I.F. (cost-asigurare-transport) furnizorul se obligă să se îngrijească de transportul şi asigurarea mărfurilor suportând cheltuielile de transport şi asigurare care sunt incluse în preţul de vânzare.

În condiţiile de livrare de tip „C” sau „F” asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare.

3.5.2 Avaria în asigurările maritime

1 F.O.B. acronim provenit din expresia „Free On Board”2 F.O.R. acronim provenit din expresia „Free On Rail“3 F.O.T. acronim provenit din expresia „Free On Truck”

Page 93: Asigurari Comerciale

93

În timpul transportului maritim atât nava cât şi mărfurile pot suferi vătămări sau pierderi cunoscute sub denumirea de avarii. Avaria în asigurarea maritimă este caracterizată ca o pagubă materială a obiectului asigurat, o degradare indiferent de mărimea şi cauza generatoare.

În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le afectează avariile pot fi: avarii totale; avarii parţiale (particulare); avarii comune.

a) Avaria totală este o pierdere totală sau completă a bunurilor asigurate sau presupune deteriorarea caracteristicilor intrinseci până în momentul în care bunul este exclus din categoria bunurilor din care a făcut parte.

Avaria totală poate fi: avarie totală reală - dispariţia navei sau distrugerea completă; avarie totală constructivă - se manifestă atunci când pierderea

bunului asigurat este inevitabilă, iar costul salvării (remedieri, reparaţii etc.) ar depăşi valoarea asigurată.

b) Avaria parţială reprezintă orice pierdere parţială suferităde bunul asigurat din cauza unui risc asigurat (se produce în mod fortuit, neintenţionat).

Se constată că avaria parţială este datorată unor cauze întâmplătoare (incendiu, eşuare, explozie) care îl afectează exclusiv pe proprietarul bunului asigurat.

c) Avaria comună apare atunci când, din necesitate, în mod intenţionat, se impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă.

Avaria comună este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin, în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă. De aceea pierderile înregistrate în avaria comună se distribuie proporţional între aceştia, indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu. Acceptarea avariei comune implică unele elemente privind paguba: primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale; să ameninţe atât nava cât şi încărcătura;

Page 94: Asigurari Comerciale

94

sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a salva nava şi încărcătura;

sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin contract;

sacrificiul şi cheltuielile trebuie să fie rezonabile şi reale.Măsura luată de comandant trebuie sa aibă un caracter

conştient, deliberat. Totodată această măsură trebuie să fie bazată pe buna intenţie şi să fie chibzuită. Caracterul extraordinar al sacrificiului trebuie argumentat pornind de la ideea că armatorul a dotat complet şi corect nava pentru ca aceasta să ajungă la destinaţie în condiţii normale.

Uneori în riscurile de navigaţie maritimă se includ, pentru sume suplimentare, la cerere expresă, pierderi generate de confiscarea navei sau a mărfurilor de către autorităţile unui stat.

Avaria maritimă se defineşte în strânsă legătură cu riscurile care au generat-o, nefiind luate în considerare pierderile din culpa asiguratului, armatorului sau comandantului navei, adică nejustificate de riscuri asigurabile.

Unele cheltuieli pe care armatorul le poate efectua în legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare sunt: cheltuieli de pilotaj, remorcare şi altele; reparaţii la navă (temporare sau definitive) efectuate în portul de

refugiu; întreţinerea echipajului şi consumul de carburant sau combustibil

suplimentar; cheltuieli salariale cuvenite echipajului ca urmare a avariei; remorcarea până la un port de refugiu; închirieri de pompe şi alte echipamente pentru voiaj; costul asigurării.

Evaluarea sacrificiilor ca pagube şi a cheltuielilor admise în avaria comună se repartizează de către specialişti. Rezultatul acestei acţiuni se menţionează în documentul de lichidare al avariei comune care poartă denumirea de dispaşă şi reprezintă actul de constatare al avariei comune.

Page 95: Asigurari Comerciale

95

Despăgubirile se realizează după o recunoaştere generală, urmată de respectarea legislaţiei naţionale sau internaţionale privind avaria comună.

3.6 ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ

Asigurarea de răspundere civilă are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe persoane în condiţiile în care asiguratul răspunde potrivit legii. Astfel de persoane care au avut de suferit în urma diverselor accidente vor fi despăgubite de către societatea de asigurări înainte de stabilirea vinovaţilor.

În România există următoarele tipuri de asigurări de răspundere civilă:1) asigurarea de răspundere civilă legală;2) asigurarea de răspundere civilă auto;3) asigurarea de răspundere civilă a transportatorului;4) asigurarea de răspundere civilă a producătorului;5) asigurarea de răspundere civilă profesională;6) asigurarea de răspundere civilă a managerului;7) asigurarea de răspundere civilă a agenţilor din turism.

În general asigurările se stabilesc la propunerea asigurătorului ţinând cont de prevederile legale în vigoare. Primele pot fi fixe sau variabile, iar despăgubirile sunt determinate pe baza înţelegerii asiguratului cu persoana prejudiciată (cu acordul asigurătorului sau prin hotărâre judecătorească.

Cuantumul despăgubirilor acoperă prejudiciul efectiv şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil. Se observă şi în România tendinţa de extindere tot mai mare a acestor tipuri de asigurări, din dorinţa de protejare a averii personale.

3.6.1 Asigurarea de răspundere civilă legală

Acest tip de asigurare poate interveni atunci când agenţii economici implicaţi în tranzacţii comerciale sau de altă natură sunt

Page 96: Asigurari Comerciale

96

expuşi la daune în domeniul răspunderii civile legale. Aceste daune se referă la sumele pe care trebuie să le plătească pentru nerespectarea unor reglementări legale sau ca urmare a unei sentinţe judecătoreşti. Daunele pot avea uneori valori mai mari de sute de milioane de lei, iar în cazul în care expunerile la daune nu sunt tratate corespunzător în analiza managementului riscului, ele pot atrage consecinţe nefavorabile (şi de natură financiară) şi impun căutarea unor modalităţi pentru finanţarea lor.

Conceptul de răspundere civilă prevede că societatea de asigurări este obligată să despăgubească, pentru dauna produsă în numele asiguratului, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru a plăti daune unei terţe persoane reclamate.

Răspunderea civilă legală este structurată astfel:1) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau

prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;2) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea

clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de despăgubire;

3) răspundere civilă stabilită prin lege.

3.6.1.1 Răspunderea civilă pentru prejudiciiPrejudiciul este paguba sau dauna care se poate produce prin

încălcarea sau ştirbirea unui drept legal (de exemplu, dreptul la libertate, la viaţa particulară etc.).

Prejudiciile recunoscute de lege sunt: prejudicii neintenţionate cauzate de neglijenţă, determinate de

neexercitarea întregii responsabilităţi impuse de realizarea unei activităţi pentru a preveni vătămarea unei alte persoane. Neglijenţa poate fi realizată şi prin omisiune;

prejudicii intenţionate care spre deosebire de neglijenţă implică acte de rea credinţă sau omisiuni intenţionate, cu intenţia de a produce o daună.

Există următoarele tipuri de prejudicii intenţionate aduse unei persoane: ameninţare, sechestrare etc; defăimare prin expresii scrise sau verbale; încălcarea dreptului la viaţa privată;

Page 97: Asigurari Comerciale

97

frauda care este un act de rea credinţă, produs cu scopul de a înşela pe cineva;

reaua credinţă (de exemplu, o firmă de asigurări îşi înşeală clienţii);

interferenţa cu alte persoane (injurii, concurenţa neloială, încălcarea drepturilor de copyright);

folosirea improprie a procesului legal (politicienii ar putea face abuz de acţionare în justiţie);

prejudiciu adus proprietăţii prin violarea acesteia sau prin folosirea improprie a unor bunuri;

prejudicii în sensul strict al răspunderii civile: în acest caz inculpatul nu a acţionat neglijent, nici intenţionat, dar cu toate acestea prin acţiunea sa produce daune.

Dacă se încalcă un drept legal, atunci legea prevede un remediu sub forma unei despăgubiri.

3.6.1.2 Răspunderea civilă contractualăRăspunderea civilă contractuală se poate aplica în momentul

încălcării clauzelor contractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit angajamentul contractual atunci a încălcat clauzele contractuale. Partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a produs aceste daune, cerând despăgubiri.

Societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în care una din părţile participante la contract încalcă prevederile contractuale. Acordul de despăgubire se referă în general la pierderi aferente răspunderii legale la contracte care conţin acordul de despăgubire.

3.6.1.3 Răspundere civilă stabilită prin legeLegea poate impune unor persoane sau organizaţii obligaţia

legală de a compensa alte persoane în cazul producerii anumitor evenimente. Legea asigurării forţei de muncă prevede ca fiecare angajator să acorde indemnizaţii sub formă bănească sau materială pentru prejudiciile suferite în muncă sau pentru bolile cu caracter profesional.

Page 98: Asigurari Comerciale

98

Principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile.Expunerile la pierderi care au la bază răspunderea civilă se pot clasifica în mai multe categorii în funcţie de scopul urmărit în: răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi

lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează în perioada de garanţie instalaţia termică);

răspunderea civilă auto (RCA); răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor (vezi

următoarele două capitole); răspunderea civilă profesională (de exemplu asigurarea de

răspundere civilă a medicilor sau contabililor etc.); răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.

Societatea de asigurări va plăti pentru dauna cauzată de asigurat, doar dacă acesta este răspunzător legal pentru plata daunei, altfel, societatea de asigurări este exonerată.

3.6.2 Asigurarea de răspundere civilă auto

Asigurarea de răspundere civilă auto (RCA) se mai numeşte şi asigurare pentru avarii. Scopul încheierii acestei asigurări este de a acoperi daunele provocate autovehiculelor în urma diverselor accidente sau fenomene naturale. Asigurarea pentru avarii nu include şi riscul de furt.

Autovehiculele se asigură şi la valoarea declarată de asigurat, dar cel mai adesea după valoarea de catalog. Astfel valoarea asigurată nu poate depăşi valoarea maşinii la data asigurării.

În cazul producerii evenimentelor asigurate se acordă o despăgubire, care nu trebuie să fie mai mare decât suma asigurată sau cuantumul pagubei (costul reparaţiilor, cheltuielilor materiale, de montare şi demontare mai puţin valoarea deşeurilor reziduale) sau valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat (valoarea din nou mai puţin uzura care nu poate depăşi 75%) iar valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din valoarea din nou a autovehiculului.

După fiecare despăgubire plătită, suma asigurată se diminuează corespunzător, asigurarea rămâne în vigoare pentru

Page 99: Asigurari Comerciale

99

această sumă rămasă. Reîntregirea sumei asigurate poate fi realizată prin plata unor sume adiţionale, numite prime suplimentare.

3.7 ASIGURĂRI DE CREANŢE

3.7.1 Importanţa asigurării de creanţe în mecanismul de creditare

Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Acest tip de asigurare, a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă, este cunoscut sub denumirea generică de asigurare a riscurilor financiare şi politice - dacă se asigură un credit extern -.

Asigurarea riscurilor financiare cuprinde, în general, asigurare de credite (interne, externe, asigurarea ratelor de credit şi a creditelor de investiţii), asigurarea de cauţiune (garanţii) şi asigurarea de fidelitate.

Asigurarea riscurilor politice, care, în limbajul asigurărilor, se referă la o arie mult mai restrânsă decât în vorbirea curentă, denumeşte acoperirea de care dispun societăţile comerciale dintr-o ţară pentru susţinerea activităţilor lor de export, contractare şi investiţii în străinătate. Riscurile politice diferă de riscurile de credit prin faptul că, deşi ambele sunt riscuri financiare, riscurile politice implică intervenţia unui cumpărător public sau a unei puteri politice din statul cumpărătorului, în general guvernul, în timp ce riscurile de credit exclud aceste intervenţii, cauzele insolvabilităţii fiind pur comerciale.

În cadrul riscurilor de credit intern, un loc important îl ocupă riscul de neplată al ratelor de credit şi a dobânzilor aferente. Asigurarea acestui risc este destinată să protejeze băncile şi alte instituţii financiare împotriva nerecuperării de la clienţii lor, parţial

Page 100: Asigurari Comerciale

100

sau total, a ratelor scadente datorate şi a dobânzilor aferente acestora. Pentru acoperirea acestui risc, societăţile de asigurare încheie contracte, în baza cărora se angajează ca la producerea evenimentului asigurat, să plătească despăgubiri, în forma şi cuantumul stabilite în contract, cu condiţia ca asiguratul să fi plătit primele de asigurare.

Contractul de asigurare a creanţelor se încheie între următoarele părţi:(a) Asigurătorul partea care reprezintă societatea de asigurări care

preia riscul şi care se obligă ca, în cazul producerii acestuia, să plătească despăgubiri asiguratului cu condiţia ca acesta să fi plătit primele de asigurare datorate.

(b) Asiguratul, persoana juridică cu dreptul legal, în baza obiectului de activitate, de a fi parte semnatară a unui contract de credit, în calitate de creditor şi semnează, în nume propriu, contractul de asigurare, angajându-se să plătească primele de asigurare.

(c) Beneficiarul este acea persoană juridică la care, în virtutea contractului, asigurătorul urmează să îi plătească despăgubirea, la realizarea evenimentului prevăzut în contract.

Modalităţile de încheiere a unei astfel de poliţe sunt multiple, şi ele se adaptează în funcţie de particularităţile afacerilor asiguratului, de legea şi uzanţele din fiecare ţară. Astfel, asiguratului i se oferă următoarele variante de poliţe:

Poliţa pe tranzacţie; Poliţa pe flux continuu de afaceri; Poliţa pe cifra de afaceri.

La încheierea contractului de credit, asiguratul trebuie: să ia toate măsurile de prevedere ce se impun la acordarea

împrumutului, cu respectarea normelor interne de creditare, respectiv: verificarea juridică a clienţilor, instituirea garanţiilor şi ipotecilor în favoarea sa, verificarea solvabilităţii clienţilor şi giranţilor etc.;

să prevadă în contractele încheiate cu clienţii obligaţia acestora de a comunica, într-un anumit termen, orice modificare a condiţiilor iniţiale;

să înştiinţeze imediat asigurătorul atunci când obţine informaţii cu privire la starea de imposibilitate de plată sau de insolvabilitate iminentă a clientului debitor;

Page 101: Asigurari Comerciale

101

să aducă la cunoştinţa asigurătorului orice amânări sau modificări ale scadenţelor de plată a ratelor la credit sau a termenelor de graţie convenite cu clienţii.

3.7.1.1 Poliţa pe tranzacţie - Poliţa tip T.Asigurarea are ca obiect o singură tranzacţie încheiată de

asigurat, la o anumită dată, cu unul sau mai mulţi clienţi.Suma asigurată pe o astfel de poliţă este reprezentată de

valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat la momentul acordării creditului, iar prima de asigurare se stabileşte prin aplicarea cotei de primă prevăzută în tarif, la această sumă. Ea poate fi plătită integral, la începutul perioadei, sau în rate, corespunzătoare anumitor fracţiuni din an (rate trimestriale, semestriale, lunare etc.).

Asigurarea intră în vigoare la momentul acordării împrumutului bancar şi încetează odată cu plata, la scadenţă, a ultimei rate prevăzute în contractul de credit.

Acest tip de asigurare este destinat tranzacţiilor de valori mari (de exemplu, vânzarea unor echipamente de construcţii), dar prezintă dezavantajul că administrarea este costisitoare şi necesită un volum mare de muncă.

3.7.1.2 Poliţa pe flux continuu de afaceri - Poliţa tip F.Asigurarea se încheie pentru un număr nedeterminat de

tranzacţii, încheiate de asigurat cu unul sau cu mai mulţi clienţi stabiliţi.

Suma care se asigură printr-o astfel de poliţă este reprezentată de valoarea totală a datoriilor nete pe care clientul le are faţă de asigurat, la momentul încheierii primei tranzacţii, şi ea reprezintă plafonul maxim pe care îl poate atinge această datorie, în orice moment, pe parcursul perioadei de valabilitate a poliţei, pentru care se oferă acoperire permanentă şi care nu necesită nici un fel de ajustare a primei. În cazul în care asiguratul constată că datoriile nete totale ale clientului depăşesc, la un moment dat, limita stabilită iniţial, acesta va trebui să plătească asigurătorului o primă suplimentară corespunzătoare. Calculul primei de asigurare se face

Page 102: Asigurari Comerciale

102

prin aplicarea cotei de primă prevăzute în tarif, la suma asigurată. Prima se plăteşte integral la începutul perioadei sau în rate subanuale.

Perioada de asigurare este nedeterminată, poliţa fiind continuă şi valabilă fără reînnoire, cu condiţia plăţii primei de asigurare. Asigurarea începe la data solicitată de asigurat, care trebuie să coincidă cu data primei tranzacţii efectuate de client.

3.7.1.3 Poliţa pe cifra de afaceri - Poliţa tip C.Asigurarea se încheie pentru toate creditele acordate de

asigurat într-o perioadă de 12 luni. Suma asigurată este dată de volumul estimat al cifrei de afaceri pe credit. În baza cifrei de afaceri preliminate pentru anul de asigurare, asiguratul va plăti o primă minimă de depozit, calculată la cifra de afaceri estimată pentru perioada de asigurare. La finele perioadei de asigurare se va efectua operaţiunea de regularizare, prin recalcularea primei, în funcţie de cifra de afaceri efectiv realizată, comunicată de asigurat. În cazul în care suma rezultată din calculul ajustării este mai mare decât prima minimă de depozit, asiguratul va achita diferenţa de primă corespunzătoare. Dacă, dimpotrivă, suma este mai mică, diferenţa va fi considerată primă achitată în avans, pentru anul următor de asigurare.

Poliţa tip C este valabilă de regulă pe o perioadă de 12 luni. Intrarea în vigoare a contractului, respectiv acoperirea efectivă a riscurilor asigurate, este condiţionată de plata primelor de asigurare. Răspunderea asigurătorului începe la ora zero a zilei menţionate în poliţă ca dată de început a asigurării.

Înainte de emiterea acestui tip de poliţă, societatea de asigurări solicită de la asigurat informaţii privind experienţa trecută referitoare la debitele neplătite, istoria creditelor sale, limitele de credit acordate, eventuale litigii în care a fost implicat etc.

În general, aceste tipuri de asigurări nu oferă acoperire pentru următoarele riscuri: penalităţi, dobânzi penalizatoare datorate de debitori asiguratului

pentru întârzierile la plata ratelor scadente; pierderile datorate fluctuaţiei cursului valutar şi devalorizării

leului;

Page 103: Asigurari Comerciale

103

daunele de consecinţă (de exemplu, pierderi de profit) provocate de întreruperea activităţii, ca urmare a producerii unui risc asigurat;

frauda, bancruta frauduloasă, reaua-credinţa a debitorului contractului de credit;

pierderi financiare cauzate de riscurile produse înainte de intrarea în vigoare a poliţei;

riscurile politice (război, război civil, revoluţie, greve, tulburări civile);

pierderi rezultate din nerecuperarea sumelor de la clienţii care nu au fost cuprinşi în asigurare, precum şi din acordarea de credite peste plafonul de credit stabilit.

Pentru societatea de asigurare, principalele avantaje ale acestui tip de poliţă sunt: administrarea relativ uşoară, costuri reduse şi evitarea anti-selecţiei, toate contractele de creditare fiind oferite spre asigurare. Pentru asigurat, avantajul îl constituie verificarea, încă o dată, prin specialiştii societăţii de asigurare a solvabilităţii şi bonităţii clienţilor săi.

O caracteristică specifică tuturor tipurilor de asigurări de credite este faptul că acestea nu acoperă pierderea în proporţie de 100%, asiguratul fiind obligat, conform prevederilor poliţei, să participe cu un anumit procent (franciză), la acoperirea pierderilor.

3.7.2 Asigurarea creditelor de export

Asigurarea creditelor externe are în vedere, în principal, creditele de export, care pot fi: credit-furnizor sau credit-cumpărător. Creditul-furnizor (comercial) presupune asumarea riscului de neplată de către furnizor, acesta acceptând plata după un anumit termen. Consimţind la o asemenea modalitate de plată, furnizorul preia, pe de o parte, riscurile exportului pe credit, iar pe de altă parte, efectele de trezorerie ale operaţiei de export cu plata la termen. Întrucât exportul pe credit blochează, pentru o perioadă de timp, resursele financiare ale furnizorului, acesta este deseori obligat să apeleze la un credit bancar.

Page 104: Asigurari Comerciale

104

În cazul exporturilor de valori mari, furnizorul nu îşi poate bloca resursele financiare, pe perioade lungi de timp, fără a-şi periclita situaţia financiară. Prin urmare, furnizorul va recomanda cumpărătorului să recurgă la obţinerea unui credit-cumpărător, care va fi acordat de către o bancă din ţara furnizorului.

Dintre tipurile de asigurări ale creditelor externe, cel mai larg spectru de utilizare generale o are poliţa pe cifra de afaceri pe credite prin care se are în vedere totalitatea cumpărătorilor străini pe credit ce fac afaceri cu un vânzător.

Plăţile în avans şi acreditivele nu mai reprezintă termeni competitivi în comerţul internaţional actual, exportatorii fiind nevoiţi să acorde facilităţi de plată cumpărătorilor străini, respectiv să încheie tranzacţii de export cu plata amânată. Asigurarea riscului de neplată la extern oferă posibilitatea asigurării riscurilor care decurg din contracte de export cu modalităţi de plată neasiguratorii. Sunt asigurate creanţele care rezultă din contractele de export de mărfuri generale, bunuri de larg consum şi prestări servicii.

Asigurarea creditelor la export acoperă exporturile pe credit (cu plată amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea obligaţiei de plată din partea debitorului extern şi scadenţă. Asigurarea poate fi preluată de bănci sau alte instituţii financiare drept colateral în acordarea de finanţări pentru exportatori.

Contractul de asigurare pe termen scurt, poate acoperi numai perioada de postlivrare, urmând ca în perioada următoare să fie asigurată şi perioada de prelivrare (perioada de fabricaţie).

În cazul în care creşterea exporturilor unei firme necesită şi extinderea creditului la export aceasta se poate proteja pentru încasarea creanţelor externe numai printr-un contract de asigurare a creditelor de export împotriva riscurilor de neplată. Prin acest produs se propune exportatorilor atât o alternativă cu grad ridicat de siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată, cât şi o şansă în plus pentru a pătrunde pe piaţa internaţională.

Contractele de asigurare care acoperă exporturi pe credit (cu plata amânată) pe perioada de maxim un an între constituirea obligaţiei de plata din partea debitorului extern şi scadenţă constituie un instrument deosebit, o alternativa cu grad ridicat de siguranţă faţă de modalităţile clasice de plată şi care oferă condiţii de competitivitate comparabile cu cele de pe piaţa internaţională.

Page 105: Asigurari Comerciale

105

Contractele de asigurare nu sunt valabile pentru acele contracte de vânzare pentru care plata se efectuează: în avans sau printr-un acreditiv irevocabil confirmat de o bancă înregistrată în ţara asiguratului.

3.7.2.1 Obiectul asigurării creditului de exportContractul de asigurare acoperă exporturi pe credit (cu plata

amânată), termenul de încasare maxim acceptat în general fiind de 360 de zile. Nu se asigură contractele barter, plăţile în avans şi acreditivele confirmate de o bancă din ţară.

Riscurile împotriva cărora sunt protejaţi exportatorii naţionali prin intermediul acestui produs sunt:

a) Riscuri comerciale: care ţin de situaţia financiară a debitorului străin (insolvabilitate, neplată prelungită, de exemplu scurgerea a 5 luni de la expirarea perioadei maxime de credit acordate cumpărătorului);

b) Riscuri politice (de ţări): care ţin de evenimente şi legislaţii (schimbări) din ţara debitorului.

Contractul de asigurare asigură orice debit neachitat de către un cumpărător privat şi care rezultă în mod direct şi numai ca urmare a producerii unui dintre următoarele riscuri: insolvabilitatea cumpărătorului; neplata prelungită din partea cumpărătorului.

Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată de neîndeplinirea condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări în termen, incapacitatea de onorare a contractului extern etc.), ci doar neplata datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de exportator.

Asigurătorul îşi încetează obligaţiile dacă se întâlneşte una din situaţiile următoare: apariţia într-una din ţările asigurate împotriva acestor riscuri a

unui război, război civil, revoluţie, rebeliune, insurecţie; moratoriu general declarat de guvernul din ţara cumpărătorului

sau de către guvernul altui stat asigurat împotriva acestor riscuri prin intermediul căruia plata trebuie efectuată;

orice măsură sau decizie luată de Guvernul dintr-o ţară asigurată prin contract împotriva acestor riscuri, care parţial sau integral, împiedică îndeplinirea obligaţiilor contractuale;

Page 106: Asigurari Comerciale

106

orice eveniment politic sau dificultăţi economice, măsuri legislative sau administrative apărute într-o ţară asigurată împotriva acestor riscuri, prin intermediul căreia plata trebuie făcută, care împiedică sau întârzie transferul sumelor plătite de cumpărător sau garantul acestuia ( riscul de transfer);

neplata debitelor de către un cumpărător guvernamental.Pot să apară şi alte prevederi expres menţionate în contract

care să determine încetarea obligaţiilor asigurătorului.

3.7.2.2 Perioada de asigurareContractul de asigurare se încheie, de regulă, pe o perioadă

de un an şi acoperă întreaga cifră de afaceri la export a exportatorului. În anumite condiţii se poate emite un contract de asigurare numai pentru anumite riscuri care decurg dintr-o singură tranzacţie la export, costul acestei asigurări fiind însă mai ridicat în acest caz.

3.7.2.3 Procedura de asigurareContractul de asigurare se încheie în baza unei cereri-

angajament de asigurare, care trebuie completată de solicitant (exportator). Aceasta se completează în totalitate doar la prima solicitare. Ulterior pot fi introduşi în contractul de asigurare şi alţi cumpărători străini doar pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou cumpărător”. Cererea de asigurare este însoţită de un chestionar care trebuie completat de asigurat cu toate informaţiile solicitate. La fel, această cerere se completează în totalitate doar la prima solicitare.

Acest contract funcţionează prin emiterea unei limite de credit pentru fiecare cumpărător în parte. Aceasta reprezintă valoarea maximă a mărfurilor livrate către respectivul cumpărător şi neîncasate la un moment dat, pe parcursul anului de asigurare.

Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize amănunţite a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern analizat şi în funcţie de perioada de credit acordată acestuia.

Page 107: Asigurari Comerciale

107

Contractul are un sistem „revolving“1, şi anume: pe măsură ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit devine disponibilă pentru o nouă livrare.

3.7.2.4 Procentul asiguratProcentul este de regulă sub 100%, de obicei 85%. Dacă

riscul asigurat se produce, despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată pentru acel debitor. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de credit, atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării neîncasate (cu condiţia ca asiguratul să-şi fi îndeplinit obligaţiile contractuale şi să nu existe nici o dispută în legătură cu suma neachitată).

3.7.2.5 Colectarea sumelor neîncasate la scadenţăSocietatea de asigurări oferă exportatorilor posibilitatea

recuperării sumelor neîncasate la scadenţă, indiferent dacă solicitantul este sau nu beneficiarul unui contract de asigurare dacă asigurătorul creditelor la export are acces la agenţii de colectare din întreaga lume.

Pot fi acceptate cererile de colectare (pentru exporturile care nu sunt asigurate) care întrunesc cumulativ următoarele condiţii: vechimea facturilor neîncasate nu este mai mare de 6 luni; creanţele nu sunt disputate; suma neîncasată, de recuperat, este mai mare de 10.000 USD

(sau echivalentul în USD, în cazul creanţelor denominate în alte valute).

Prin monitorizarea permanentă a cumpărătorilor externi ai asiguratului, realizată de societate de asigurare, ca un serviciu inclus în contractul de asigurare, se realizează un control permanent al riscurilor asumate.

3.7.2.6 Costurile suportateAcestea, de regulă, sunt:

comisionul de angajare a cererii-angajament de asigurare;

1 Contractul se reia la anumite intervale, ciclic, se reînnoieşte automat

Page 108: Asigurari Comerciale

108

comisionul de stabilire a limitei de credit (funcţie de ţara debitorului) pentru fiecare limită emisă şi inclusă în contractul de asigurare;

prima minimă pe an de asigurare care este determinată astfel: procentul de primă multiplicat cu exporturi asigurate (de regulă între 0,5%- 3% din valoarea exporturilor asigurate).

Realizarea activităţii de export cu încrederea că veniturile din export sunt sigure indiferent de evoluţia situaţiei financiare a partenerului de afaceri pe perioada derulării contractului de export presupune acces sporit la metode moderne de finanţare, specifice comerţului internaţional, având la îndemână un nou colateral: cesiunea creanţelor din export; monitorizarea permanentă a contractelor externe; stabilirea unei relaţii financiare flexibile cu partenerul de afaceri

şi cu beneficii de ambele părţi (clientul obţine timp să plătească, iar asiguratul este protejat financiar pe această perioadă).

Contractul de asigurare nu acoperă neplata datorată neîndeplinirii condiţiilor contractuale (defecte de calitate, nelivrări în termen, incapacitatea de onorare a contractului etc.), ci doar neplata datorată unor factori externi, care nu pot fi controlaţi de exportator. Contractul de asigurare nu acoperă riscuri care ţin de exportator, de capacitatea sa de a îndeplini contractul extern, potrivit termenilor în care a fost încheiat.

În cazul în care se produce unul dintre riscurile descrise mai sus, plata despăgubirii se face cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi prevederilor contractuale în maxim 30 de zile de la expirarea perioadei de aşteptare (5 luni de la notificarea sumelor cu scadenţa depăşită).

Acest contract de asigurare funcţionează prin emiterea de limite de credit care reprezintă suma maxima neachitată la un moment dat pe fiecare debitor ( partener extern).

Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern, analizat în parte.

Dacă riscurile evaluate sunt acceptabile, atunci limita de credit aferentă debitorului analizat va fi emisă la nivelul solicitat de asigurat. Dacă riscurile evaluate nu permit stabilirea unei limite de

Page 109: Asigurari Comerciale

109

credit la nivelul solicitat de către asigurat, atunci limita de credit stabilită va fi mai mică, sau, dacă este cazul, va fi refuzată.

Odată ce contravaloarea mărfii se încasează, limita de credit devine disponibilă pentru livrarea următoare (sistemul revolving).

Contractele de export introduse ulterior vor fi asigurate doar pe baza completării formularului „Cerere de acceptare a unui nou cumpărător”.

Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine validă asigurarea şi limitele acordate prin efectuarea de exporturi pe relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor efectuate către debitorii asiguraţi prin plata primelor de asigurare, prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din contractul de asigurare.

Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul respectiv.

Dacă riscul asigurat se produce, despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe contract de asigurare, adică prima minimă sau prima plătită de asigurat pe anul de asigurare‚ respectiv maximum dintre cele două valori ori coeficientul de multiplicare care este dependent de caracteristicile asigurării solicitate.

Dacă contractul de asigurare a riscului de neplată este utilizat de o bancă în constituirea unei modalităţi de finanţare a exportului de tipul scontării/forfetării, trebuie reţinute următoarele aspecte:1. prin acest contract nu se acoperă riscul ce ţine de capacitatea

exportatorului de a-şi îndeplini contractul de export;2. prin analiza debitorilor în vederea asigurării se realizează o

primă selecţie a riscurilor implicate de contractele externe, iar prin monitorizarea realizată de societatea de asigurări, ca un serviciu inclus în contractul de asigurare, se realizează un control permanent al riscurilor asumate;

3. pentru ca cesionarea contractelor de asigurare să reprezinte un element de siguranţă pentru banca finanţatoare este necesar ca

Page 110: Asigurari Comerciale

110

derularea contractelor de export finanţate şi asigurate să se desfăşoare chiar prin banca finanţatoare. De asemenea, cooperarea dintre banca finanţatoare şi societatea de asigurare este un element important în succesul finanţării prin contractul de asigurare;

4. odată ce marfa este livrată de exportator şi debitorul a confirmat asumarea obligaţiei de plată (prin declaraţia de acceptare a mărfii) - contractul de asigurare reprezintă o contragaranţie sigură şi eficientă. Cu cât perioada de credit oferită debitorului extern este mai mare, cu atât interesul exportatorului în obţinerea unei finanţări va fi mai ridicat;

5. pentru contractele asigurate, prin modul de administrare, există în permanenţă o evidenţă strictă a derulării livrărilor şi situaţia încasărilor care trebuie însă corelată cu evidenţa de la banca finanţatoare;

6. practica din mai multe ţări corelează tranzacţiile de export asigurate pentru care se oferă finanţare cu diminuarea provizioanelor create pentru creditele de export oferite. Se ţine cont, evident, de decalajul în timp – de exemplu 6 luni - între încasarea formală în cadrul tranzacţiei şi despăgubirea potrivit contractului (dacă se produce riscul asigurat). Acest decalaj în timp îşi poate găsi un corespondent în costul cu care banca oferă finanţarea pentru export.

Despăgubirea se plăteşte dacă sunt respectate în totalitate condiţiile contractuale şi dacă riscul produs nu are legătură cu existenţa unei dispute între parteneri. În cazul în care valoarea livrării neîncasate este mai mică decât valoarea limitei de credit, atunci despăgubirea va fi de 85% din valoarea livrării neîncasate.

3.7.2.7 Încheierea contractului de asigurare a creditului de export

Contractul de asigurare se încheie pe baza unei cereri-angajament de asigurare, care reprezintă documentul juridic prin care asiguratul solicită încheierea acestui contract. Contractul de asigurare cuprinde pe lângă Condiţiile Generale, Cererea Angajament de Asigurare şi o Listă a Condiţiilor Specifice în care sunt cuprinse elemente care particularizează fiecare contract în parte:

Page 111: Asigurari Comerciale

111

ţările şi riscurile acoperite; procentul asigurat; limitele de credit valabile pe debitorii asiguraţi; procentul de primă; prima de asigurare; răspunderea maximă a societăţii de asigurare pe perioada de

asigurare; clauze specifice; clauze adiţionale.

Clauzele specifice se referă la: riscuri (clasa A), la stabilirea limitei de credit (clasa B), la colectare (clasa C), la recuperări (clasa E), la facturare (clasa F). Acesta se ataşează contractului de asigurare în funcţie de natura riscurilor asigurate şi de specificul tranzacţiei.

Contractul de asigurare funcţionează prin emiterea de limite de credit. Limita de credit reprezintă valoarea maximă a livrărilor efectuate şi neîncasate la un moment dat, către debitorul asigurat şi este de tip revolving, reînnoindu-se automat, pe măsura încasărilor. Limitele de credit se stabilesc pe baza unei analize aprofundate a informaţiilor privind situaţia economico-financiară a fiecărui partener extern, analizat în parte.

În funcţie de evaluarea riscurilor tranzacţiei, limita de credit aferentă debitorului analizat va fi emisă fie la nivelul celei solicitate de asigurat, fie mai mică, iar dacă este cazul, va fi refuzată.

Contractul de asigurare întră în vigoare la data plăţii de către asigurat a primei minime pe an de asigurare, valabilitatea limitelor de credit fiind specificată expres în Lista Condiţiilor Specifice.

Asiguratului îi revine întreaga răspundere pentru a menţine validă asigurarea şi limitele acordate, prin efectuarea de exporturi pe relaţia asigurată, prin continua verificare a conformităţii condiţiilor de asigurare cu condiţiile exportului, prin declararea tuturor livrărilor efectuate către debitorii asiguraţi, prin plata primelor de asigurare, prin respectarea tuturor condiţiilor din contractele externe şi din contractul de asigurare.

3.7.2.8 DespăgubireaÎn cazul în care se produce unul din riscurile asigurate prin

contractul de asigurare a creditului de export, pierderea va fi

Page 112: Asigurari Comerciale

112

considerată efectivă, cu condiţia îndeplinirii tuturor obligaţiilor şi prevederilor contractuale, astfel: în caz de insolvabilitate de îndată ce asiguratul notifică societatea

de asigurare despre apariţia unui caz de insolvabilitate, plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la notificarea adresată de asigurat şi primirea tuturor documentelor care atestă debitul şi demonstrează insolvabilitatea cumpărătorului;

în cazul neplăţii prelungite, după 5 luni de la data notificării adresate de către asigurat privind sumele cu scadenţă depăşită, plata despăgubirii se va face în 30 de zile de la expirarea celor 5 luni menţionate mai sus, cu condiţia ca asiguratul să fi remis toate dovezile privind debitul.

Despăgubirea care este oferită asiguratului este reprezentată de răspunderea maximă pe contract de asigurare menţionată în Lista Condiţiilor Specifice din cadrul contractului de asigurare.

În orice caz, despăgubirea aferentă riscurilor produse pe un debitor nu va depăşi 85% din valoarea limitei de credit agreată pentru acel debitor.

De exemplu Societatea comercială X solicită asigurarea unei cifre de export pentru anul 2007-2008, în valoare de 1.200.000 USD. Graficul de livrări indică livrări lunare de câte 100.000 USD. Perioada de credit acordată cumpărătorului extern este de 30 de zile. Valoarea limitei de credit de care are nevoie solicitantul este de 100.000 USD. În urma analizei debitorului extern, societatea de asigurare a stabilit că poate acorda limita solicitată. Societatea X încheie un contract de asigurare împotriva riscului de neplată la extern. Răspunderea maximă pe contract de asigurare este de 85.000 USD, respectiv 85% din limita de credit agreată (85% din 100.000 USD). La data de 15 decembrie 2007, asiguratul notifică societatea de asigurare cu privire la o factură neîncasată în valoare de 70.000 USD, cu data scadenţei 14 octombrie 2007. Societatea de asigurare solicită asiguratului toate documentele care atestă debitul, precum şi corespondenţa acestuia cu debitorul prin care acesta recunoaşte suma datorată. Din acţiunea de colectare a debitelor restante demarată de societatea de asigurare, reiese că debitorul asigurat este insolvabil.

Având în vedere că asiguratul şi-a îndeplinit toate obligaţiile contractuale, iar unul din riscurile asigurate s-a produs, societatea de asigurare plăteşte Societăţii comerciale X despăgubirea cuvenită în

Page 113: Asigurari Comerciale

113

valoare de 59.500 USD respectiv 85% din suma neîncasată (85% din 70.000 USD).

3.7.2.9 Cesionarea contractului de asigurareAsiguratul poate cesiona drepturile ce decurg din contractul

de asigurare, reprezentând eventuale despăgubiri cuvenite în favoarea unui terţ (bancă) cu acordul scris al societăţii de asigurare. În acest sens, societatea de asigurare va întocmi şi trimite un Acord de cesiune instituţiei indicate de asigurat.

Este în interesul băncii care preia prin cesionare drepturile din contractul de asigurare să-şi ia toate măsurile de precauţie pentru ca asiguratul să respecte îndatoririle care îi revin din contractele de export şi din contractul de asigurare şi să colaboreze cu asigurătorul.

Prin asigurarea riscurilor de neplată la extern, care decurg din întreaga cifra de export a asiguratului, în anumite condiţii se poate emite un contract de asigurare numai pentru unele riscuri care decurg dintr-o singură tranzacţie la export. Prima de asigurare este în acest caz majorată cu un procent de 40%, de exemplu, faţă de prima stabilită pentru acelaşi contract de export inclus în contractul de asigurare care acoperă întreaga cifră de export a asiguratului.

3.7.3 Asigurarea de cauţiune

Asigurarea de cauţiune este o formă de protecţie prin care societatea de asigurări garantează că debitorul îşi va îndeplini obligaţiile legale sau contractuale pe care le are faţă de creditor. În fapt, cauţiunea este un serviciu similar cu cel oferit de bănci, când acestea garantează pentru clienţii lor.

Asigurarea de cauţiune are următoarele particularităţi: creditorul este beneficiarul cauţiunii, el este protejat; debitorul (asiguratul) este responsabil de îndeplinirea obligaţiilor

dintre el şi creditor, obligaţiile fiind garantate prin cauţiune; societatea de asigurări este partea care se alătură debitorului, în

scopul garantării, faţă de beneficiar, a îndeplinirii de către asigurat a obligaţiilor rezultate din importul de mărfuri, de lucrări sau servicii.

Page 114: Asigurari Comerciale

114

În asigurarea de cauţiune sunt garantate, în principal, următoarele riscuri: garanţia de participare la licitaţie, care garantează faptul că

debitorul, în cazul în care câştigă licitaţia, va semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv cauţiunea şi buna executare a contractului, iar dacă debitorul nu va încheia contractul sau nu va aduce cauţiunea de bună executare, câştigător este desemnat următorul la licitaţie, iar societatea de asigurări va plăti diferenţa dintre valoarea licitată de debitorul garantat şi valoarea celui căruia i s-a acordat ulterior licitaţia;

garanţia de restituire a avansului‚ practicată în situaţiile în care creditorul prefinanţează debitorul prin plata unui avans - în fapt, se garantează rambursarea sumei plătite cu anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea lucrărilor executate -;

garanţia de bună executare a contractului, când prin cauţiunea emisă se garantează îndeplinirea la termen a contractului, în concordanţă cu programul şi cu specificaţiile convenite prin clauzele contractuale.

Prima de asigurare se percepe pentru emiterea unei cauţiuni şi este proporţională cu rata dobânzii pe piaţa respectivă şi în directă competiţie cu comisioanele şi spezele bancare percepute pentru scrisorile de garanţie. Franciza reprezintă de obicei 20-30% din suma asigurată.

3.7.4 Asigurarea de fidelitate

Asigurarea de fidelitate oferă protecţie unei societăţi împotriva daunelor cauzate de actele frauduloase sau necinstite ale angajaţilor săi, indiferent dacă aceştia au acţionat singuri sau împreună cu alte persoane.

Scopul asigurării de fidelitate este acela de a proteja asiguratul împotriva unor prejudicii care ar rezulta din încrederea acordată unor persoane care administrează o parte din activele sale. Societatea de asigurări plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi daunele de consecinţă sau costurile suportate de asigurat pentru stabilirea pierderilor propriu-zise.

Page 115: Asigurari Comerciale

115

Garanţiile de fidelitate1 se emit pentru fiecare persoană în parte, pentru anumite posturi, sau pot fi generale, pentru toţi angajaţii unei societăţi.

Se practică acest tip de asigurare de către instituţiile financiare împotriva fraudei şi necinstei angajaţilor, a furtului în timpul transportului, înşelăciunii şi valutelor false, fraude la sistemele informatice de prelucrare a datelor etc. Totuşi, doar riscul de fraudă şi necinste intră în categoria asigurărilor de fidelitate, restul fiind asimilate cu riscuri de asigurare legate de lumea interlopă.

3.8 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Criterii de clasificare ale asigurărilor.2. Asigurarea de viaţă universală.3. Asigurări colective de sănătate.4. Caracterizaţi piaţa riscurilor aviatice.5. În ce constă dispaşa?6. Caracterizaţi asigurările de riscuri politice.7. Regulile Incoterms8. Diferenţe între asigurarea de cauţiune şi fidelitate.9. Poliţa pe flux continuu de afaceri.

3.9 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE

1. În funcţie de riscul asigurat, se disting următoarele tipuri de asigurări de viaţă:

a) asigurări de supravieţuire;b) asigurări de rentă;c) asigurări de deces.

1 Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan, „Asigurări comerciale“, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1996, pg. 327

Page 116: Asigurari Comerciale

116

A.(b,c) B.(a,b) C.(a,c) D.(a,b,c)

2. Dintre motivele pentru care se poate încheia o asigurare de supravieţuire pot face parte:

a) achiziţionarea în viitor a unui imobil sau a unor bunuri cu valoare ridicată;

b) realizarea unei călătorii de agrement;c) constituirea unui capital pentru o afacere;d) susţinere financiară pe durata studiilor; e) efectuarea de tratament medical.

A.(a,c) B.(b,c,e) C.(toate) D.(a,b,e)

3. Avantajele asigurării de viaţă pe termen sunt:a) acoperirea unor nevoi de asigurare mari cu resurse limitate;b) lipsa posibilităţii de economisire;c) facilitarea obţinerii unor împrumuturi mari;d) alegerea perioadei de asigurare.

A.(a,b) B.(a,d) C.(b,c,d) D.(a,c,e)

4. Dintre dezavantajele asigurării de viaţă pe termen fac parte:a) lipsa posibilităţii de economisire;b) reducerea primelor de asigurare în funcţie de vârsta

asiguratului;c) perioada de protecţie este limitată;d) creşterea primelor de asigurare în funcţie de vârsta

asiguratului.A.(a,c,d) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b)

5. Relativ la asigurarea de viaţă viageră se poate afirma că:a) reprezintă un tip de asigurare care conferă protecţie în caz

de deces pentru durata întregii vieţi;b) valoarea sa este fixă la un anumit nivel al primei;c) poliţa acumulează economii a căror valoare creşte conform

unui plan prestabilit;d) poliţa poate să fie cu participare şi fără participare în

acelaşi timp;e) valoarea economiilor este garantată de societatea de

asigurări;

Page 117: Asigurari Comerciale

117

f) va asigura un nivel minim de despăgubiri împotriva riscului de deces pe întreaga durată a vieţii.

A.(a,b,c,e,f) B.(toate) C.(a,c) D.(b,d)

6. Se disting următoarele tipuri de asigurări de sănătate:a) asigurări de accidente;b) asigurări de îmbolnăvire;c) asigurări permanente de boală.

A.(a,c) B.(a,b,c) C.(a,b) D.(b,c)

7. Asigurările de accidente urmăresc:a) protejarea persoanelor fizice de consecinţele unor

evenimente care le pot afecta viaţa sau integritatea personală dar şi capacitatea de muncă;

b) protejarea persoanelor care au suferit o incapacitate temporară de muncă determinată de boală;

c) să elimine sărăcia adesea asociată cu incapacitatea de muncă pentru o perioadă îndelungată, incapacitate determinată de un accident sau de o boală.

A.(a) B.(b) C.(c) D.(a,b,c)

8. Dintre avantajele asigurării colective de sănătate fac parte:a) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;b) persoanele care nu au starea sănătăţii prea bună pot obţine

asigurarea prin apartenenţa la grup chiar dacă, în mod individual nu ar obţine acest lucru;

c) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;

d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va suporta cheltuieli foarte mari.

A.(a,c) B.(b,c,d) C.(a,b,d) D.(c,d)

9. Dezavantaje ale asigurării colective de sănătate:a) un angajat tânăr care face parte dintr-un colectiv vârstnic va

fi evaluat pe baza caracteristicilor întregului grup;b) dacă unul dintre angajaţi părăseşte firma îşi pierde

drepturile ce decurg din asigurarea colectivă de sănătate, iar

Page 118: Asigurari Comerciale

118

pentru a şi le păstra în continuare va fi nevoit sa plătească prime foarte mari;

c) contribuţia angajaţilor nu se impozitează;d) în caz de îmbolnăvire sau accident de muncă firma nu va

suporta cheltuieli foarte mari.A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(b,d)

10. După stabilirea naturii bunurilor, acestea pot fi incluse în următoarele categorii şi asigurate facultativ:

a) bunuri care aparţin persoanelor fizice sau juridice având domiciliul, sediul sau reşedinţa în România;

b) bunuri primite în folosinţă sau păstrare, reparare, curăţare, vopsire, vânzare sau pentru expunere în muzee sau expoziţii;

c) bunuri care fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

11. Bunurile sunt asigurate pentru sumele declarate de asigurat, dar aceste sume nu pot fi mai mari decât:

a) valoarea (preţul) de înlocuire al bunului din care s-a scăzut uzura pentru mijloace fixe sau obiecte de inventar;

b) preţul plătit pe materii prime sau materiale, produse finite, mărfuri;

c) valoarea de circulaţie în cazul obiectelor de muzeu, al lucrărilor de artă.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

12. Dacă se constată că la asigurarea de bunuri asiguratul nu a acţionat conform clauzelor contractuale, stabilite la contractare, atunci:A. societatea de asigurare se poate preleva de obligaţiile asumate;B. asigurătorul poate cere apoi, ulterior, de la caz la caz condiţii suplimentare de păstrare, stocare, manipulare, instalarea de sisteme de protecţie împotriva incendiilor, furt;C. asigurătorul poate impune în contract, suplimentar, respectarea normelor de utilizare pentru a o reducere a riscurilor potenţiale;

Page 119: Asigurari Comerciale

119

D. asigurătorul deschide dosarul de daună pentru a plăti imediat despăgubirile asiguratului.

13. Asigurarea CASCO este:a) un tip de asigurare facultativă;b) o asigurare care se încheie pentru persoane fizice şi juridice

pentru daunele suferite de autovehiculele faţă de care asiguratul are un interes asigurabil;

c) tipul de asigurare care are ca obiect asigurabil, orice vehiculele terestre;

d) o asigurare care are ca obiect asigurabil, autovehiculele.A.(a,b,d) B.(a,c) C.(b,c) D.(a)

14. Asigurarea CASCO poate fi încheiată şi în combinaţie cu alte modalităţi complementare de acoperire a riscurilor, precum:

a) asigurarea de avarii cu valabilitate în România împreună cu extinderea teritoriului acoperit în afara României (1-12 luni);

b) asigurarea de avarii şi furt în România (12 luni) combinată cu asigurarea pentru furt extern (1- maxim 3 luni);

c) asigurarea de avarii sau avarii şi furt poate fi combinată cu asigurarea de accidente a persoanelor din autovehicul (valabilitatea acesteia fiind cea a asigurării de avarii).

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(b)

15. Contractul de asigurare CASCO se încheie în baza următoarelor documente care fac parte integrantă din contractul de asigurare:

a) cerere-chestionar;b) acte justificative prin care se face dovada plăţii impozitului

anual pentru autovehicul;c) nota de calcul;d) inspecţia de risc.

A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a)

16. Inspecţia de risc a autovehiculului este obligatorie, acesta trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:

a) autovehicolul să fie în stare de funcţionare;

Page 120: Asigurari Comerciale

120

b) autovehicolul să nu prezinte pe caroserie porţiuni întinse de rugină sau exfoliere;

c) anvelopele să nu prezinte uzură accentuată;d) se acceptă ca parbrizul, geamurile, farurile,

semnalizatoarele, spoiler-ul sau alte părţi casante pot să nu fie intacte;

e) viitorul asigurat nu trebuie să facă dovada că este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului;

f) asiguratul trebuie să facă dovada că este în posesia celor două rânduri de chei originale ale autovehiculului.

A.(a,b,c) B.(a,b,c,f) C.(b,c) D.(d,e)

17. Pentru stabilirea primei de asigurare la contractele CASCO trebuie cunoscute:

a) tipul de combustibil utilizat;b) valoarea reală a autovehicolului;c) gradul de uzură al autovehicolului;d) suma asigurată;

A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c,d) D.(a)

18. Valoarea din nou (Vn) a autovehiculului se determină distinct pentru autovehiculele din producţia străină în raport cu:

a) valoarea de comercializare din nou din listele de preţuri (inclusiv TVA şi celelalte taxe impuse);

b) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă preţul de factură (inclusiv TVA);

c) valoarea de catalog EUROTAX;d) pentru cele fabricate în anul încheierii asigurării se acceptă

preţul de factură la care se adună totalul taxelor din declaraţia vamală.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

19. Categoriile de riscuri asigurate prin contractele CASCO pot fi:a) riscuri specifice circulaţiei;b) riscuri generale;c) explozie urmate de incendiu;d) calamităţi naturale.

A.(a,b,c) B.(a,b,d) C.(b,c,d) D.(d)

Page 121: Asigurari Comerciale

121

20. Din categoria riscurilor specifice circulaţiei care pot fi acoperite prin contracte CASCO fac parte:

a) coliziuni cu alte autovehicule;b) coliziuni cu orice alt corp mobil sau imobil;c) răsturnări sau ieşiri în decor;d) derapări;e) căderi în prăpastie sau în apă (cu ocazia transbordării sau

ruperii podurilor);f) căderi de corpuri pe vehiculg) explozii.

A.(a,b,c,d,e,f) B.(toate) C.(b,c) D.(a)

21. Din categoria riscurilor generale asigurate prin contracte CASCO:

a) trăsnet (chiar neurmate de incendiu) sau incendiu;b) daunele produse direct asupra autovehiculului asigurat;c) daunele produse indirect precum: afumare, carbonizare,

pătare sau efectele căldurii degajate;d) daunele provocate de agentul de stingere.

A.(a,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)

22. Din categoria riscurilor determinate de calamităţi naturale, prin contractele CASCO pot fi acoperite:

a) distrugerile provocate de ploile torenţiale, de grindină;b) pagube produse ca urmare a prăbuşirii unui copac lovit de

trăsnet, acţiunea mecanică a obiectelor purtate de furtună sau uragan;

c) dărâmarea acoperişurilor sau construcţiilor din cauza greutăţii stratului de zăpadă sau gheaţă, ori a avalanşelor de zăpadă, a alunecărilor sau prăbuşirilor de teren sau a cutremurelor de pământ peste autovehicolul asigurat.

A.(a) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c)

23. Un autovehicul are valoarea de achiziţie de 29.000 euro. Acesta este utilizat timp de 4 ani. Amortizarea acceptată de societatea de asigurări este de 12,5% pe an. Care este valoarea maximă la care

Page 122: Asigurari Comerciale

122

poate fi asigurat autovehicolul respectiv prin asigurarea de tip CASCO?A.(25.375) B.(14.500) C.(3.625) D.(9.062,5)

24. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 24.000 euro. Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 15% pe an. Care este valoarea primei de asigurare, în euro, plătită prin asigurarea de tip CASCO, dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este de 7,48%?A.(1795,2) B.(990) C.(990,24) D.(987,36)

25. Un autovehicul nou are valoarea de achiziţie de 38.750 euro. Acesta este utilizat timp de 3 ani. Uzura anuală este de 12% pe an. Care este valoarea plătită lunar a primei de asigurare, în euro, pentru autovehicolul respectiv la asigurarea de tip CASCO, dacă cota de primă pe care o acceptă asiguratul este de 6% şi convine să o plătească în 10 rate egale?A.(188,8) B.(144,8) C.(148,8) D.(184,4)

26. Răspunderea civilă legală este structurată astfel:a) răspundere pentru neglijenţă, prejudicii intenţionate sau

prejudicii aduse în sensul strict al răspunderii civile;b) răspundere civilă contractuală ce decurge din încălcarea

clauzelor contractuale sau se realizează pe baza acordului de despăgubire;

c) răspundere civilă stabilită prin lege.A.(a,b) B.(b,c) C.(a,c) D.(a,b,c)

27. Din perspectiva asigurătorului, răspunderea civilă contractuală are următoarele caracteristici:

a) se poate aplica în momentul încălcării clauzelorcontractuale doar dacă în contract sunt prevăzute obligaţii pentru părţi, iar dacă una din părţi nu şi-a îndeplinit angajamentul contractual;

b) partea care suferă daune poate acţiona în justiţie pe cel care i-a produs aceste daune, cerând despăgubiri.

Page 123: Asigurari Comerciale

123

c) societatea de asigurări nu încheie asigurări pentru clauzele în care una din părţile participante la contract încalcă prevederile contractuale;

d) acordul de despăgubire nu se referă la pierderi determinate de răspunderea legală aferentă contractelor care conţin acordul de despăgubire.

A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)

28. Dintre principalele expuneri la risc în domeniul răspunderii civile pot face parte:

a) răspunderi civile pentru prejudiciile din exploatarea clădirilor şi lucrărilor de reparaţii (de exemplu, explodează în perioada de garanţie instalaţia termică);

b) răspunderea civilă pentru folosirea navelor sau aeronavelor;c) răspunderea civilă profesională;d) răspunderea civilă pentru prejudicii aduse forţei de muncă.

A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(c,d)

29. Asigurarea de răspundere civilă auto:a) este încheiată cu scopul de a acoperi daunele provocate

autovehicolelor terţilor în urma diverselor accidente;b) poate include şi riscul de furt; c) ia în considerare la stabilirea valorii de asigurare, valoarea

de catalog sau valoarea declarată de asigurat. d) se încheie cu scopul de a acoperi daunele provocate

autovehicolelor proprietate personală în urma diverselor accidente.

A.(b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(c,d)

30. La contractele RCA, după fiecare despăgubire plătită:a) asigurătorul nu va accepta plata unor sume adiţionale ca

prime suplimentare;b) suma asigurată se diminuează corespunzător;c) contractul de asigurare rămâne în vigoare pentru suma

rămasă;d) suma asigurată poate fi reîntregită prin plata unor sume

adiţionale. A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(c,d)

Page 124: Asigurari Comerciale

124

31. Clauzele contractuale specifice asigurării de răspundere civilă, prevăd ca în cazul producerii evenimentelor asigurate:

a) să se acorde o despăgubire;b) despăgubirea să nu fie mai mare decât suma asigurată sau

cuantumul pagubei sau valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat;

c) valoarea despăgubirilor trebuie să fie mai mică decât 80% din valoarea din nou a autovehiculului.

A.(a,b) B.(b,c) C.(toate) D.(c)

32. Asigurarea aeronavelor este o asigurare complexă, care nu include:A. asigurarea pentru pierderea sau avarierea navei (CASCO);B. asigurarea de răspundere faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora sau mărfurile transportate;C. asigurarea proprietăţii intelectuale;D. asigurarea de răspundere civilă legală faţă de terţi.

33. Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan internaţional prin:

a) Convenţia de la Varşovia (1929) completată prin Convenţia de la Guatemala;

b) Convenţia de la Roma (1953), care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;

c) Acordul de la Tokyo (1963) care se aplică în cazul daunelor provocate terţilor din afara aeronavei;

d) Convenţia de la Tokyo (1963), care se aplică tuturor infracţiunilor penale şi actelor care pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în aeronave sau ordinea şi disciplina la bord.

A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,d)

34. Din categoria asigurătorilor riscurilor aviatice pot face parte:a) asigurători din domeniul viaţă;b) carteluri formate din mai multe societăţi de asigurare;c) societăţi de asigurare individuale de mari dimensiuni;d) asigurători individuali de mici dimensiuni;

Page 125: Asigurari Comerciale

125

e) societăţi de tip Lloyd’s.A.(a,b,e) B.(b,c) C.(b,c,e) D.(c,d)

35. Asigurătorii de aviaţie de tipul Societăţilor Lloyd’s:a) operează la nivel naţional sau regional ca intermediari pe

piaţa asigurărilor aviatice, b) acoperă riscuri care nu aparţin claselor omogene;c) acoperă riscuri care au fost refuzate de alte societăţi de

asigurare;d) acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită;e) nu acceptă riscuri care nu se asigură pe piaţa obişnuită.

A.(a,b) B.(b,c,d) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)

36. Societăţile de asigurare evaluează în mod individual fiecare contract de asigurare luând în consideraţie, în principal:

a) calităţile pilotului;b) tipul aparatului de zbor şi dotarea electronică de la bord,c) caracteristicile geografice ale zborurilor;d) scopul folosirii aparatului de zbor.

A.(a,b) B.(b,c) C.(a,b,c,d) D.(a,b,d)

37. Riscul de pierdere catastrofală este prezent de fapt, în grade diferite, în fiecare formă de asigurare aviatică. În evaluarea acestui risc de pierdere catastrofică, un rol important, hotărâtor, prezintă:

a) abilităţile pilotului;b) caracteristicile fizice ale avionului;c) aspectele geografice ale zborului.

A.(b) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b)

38. Criteriile majore de care se ţine cont în stabilirea şi evaluarea riscului în domeniul asigurărilor de aviaţie sunt:

a) tipul aparatului de zbor;b) tipul echipamentul de bord şi abilităţile pilotului;c) scopul în care urmează să fie folosit aparatul de zbor;d) caracteristicile geografice ale zborului.

A.(a,b,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,b,c,d)

Page 126: Asigurari Comerciale

126

39. Valoarea contractului CASCO de asigurare aviatică se fundamentează pe determinarea:

a) aeroporturilor unde aterizează şi baza aeriană unde sunt efectuate reparaţiile de întreţinere;

b) aspectelor caracteristicile geografice ale zborului;c) tipului aparatului de zbor asigurat;d) vechimii aparatului de zbor;e) nivelului de uzură al aparatului.

A.(a,b,c) B.(c,d,e) C.(b,c) D.(a,d)

40. Evoluţia din domeniul comerţului maritim a condus în timp la apariţia şi dezvoltarea sectorului de asigurări maritime care include:

a) asigurarea navelor;b) contracte de asigurare de viaţă pentru echipaj;c) contracte de asigurare de viaţă pentru pasageri;d) asigurarea încărcăturii.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

41. Principiile asigurărilor maritime se bazează pe:a) principiul interesului asigurabil;b) principiul subrogaţiei;c) principiul despăgubirii;d) principiul bunei credinţe.

A.(a,b,c) B.(a,c,d) C.(b,c) D.(a,d)

42. La asigurările maritime, în condiţiile de livrare de tip „C” sau „F”:

a) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;

b) vânzătorul îşi asumă responsabilitatea pentru marfa transportată până la destinaţie;

c) asigurarea nu cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care poate să implice negocierea preţurilor de vânzare;

d) asigurarea cade în sarcina cumpărătorului extern, fapt care nu implică negocierea preţurilor de vânzare.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(a) D.(a,d)

Page 127: Asigurari Comerciale

127

43. În funcţie de natura obiectului asigurat şi interesele pe care le afectează, avariile în domeniul maritim pot fi:

a) avarii totale;b) avarii parţiale (particulare);c) avarii comune.

A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(c)

44. La asigurările maritime, avaria totală poate fi:a. reală;b. constructivă;c. avarie comună.A.(a,b,c) B.(a,c) C.(b,c) D.(a,b)

45. Avaria comună:a) apare atunci când din necesitate, în mod intenţionat, se

impune un sacrificiu, o cheltuială pentru siguranţa comună a salvării de la primejdie a bunurilor şi a protecţiei intereselor tuturor participanţilor la expediţia maritimă;

b) este expresia unui act intenţionat realizat prin ordin, în momente de gravă primejdie pentru întreaga expediţie, fapt care prezintă interes pentru toţi cei implicaţi în expediţia maritimă;

c) nu apare în mod intenţionat, în expediţia maritimă;A.(c) B.(a,b) C.(b,c) D.(a)

46. La asigurările maritime, acceptarea avariei comune implică unele elemente privind paguba:

a) primejdia să fie reală şi gravă în raport cu condiţiile normale;

b) să fie ameninţate atât nava cât şi încărcătura;c) sacrificiul şi cheltuielile impuse de acest tip de avarie sunt

rezultat al unui act intenţionat, dar au scopul comun de a salva nava şi încărcătura;

d) sacrificiul şi cheltuielile impuse de avaria comună trebuie să prezinte un caracter excepţional distingându-se de cheltuielile normale de navigaţie asumate de armator prin contract.

A.(a,b,c) B.(a,b,c,d) C.(b,c) D.(a,d)

Page 128: Asigurari Comerciale

128

47. Dintre cheltuielile pe care armatorul le poate efectua în legătură cu avaria comună şi care sunt cuprinse în asigurare pot face parte:

a) cheltuieli de pilotaj şi remorcare;b) cheltuieli cu reparaţiile la navă efectuate în portul de

refugiu;c) cheltuielile salariale cuvenite echipajului ca urmare a

avariei;d) asigurări suplimentare pentru încărcătură.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,d)

48. Dispaşa este:a) documentul de lichidare al avariei comune;b) acceptarea coasigurării în practica asigurărilor maritime;c) documentul în care sunt evaluate cheltuielile cu pagubele şi

sacrificiile admise în avaria comună;d) actul prin care societatea de asigurări înscrie elementele

specifice legislaţiei internaţionale la care trebuie să subscrie membrii echipajului navei.

A.(a,b,c) B.(c,d) C.(b,c) D.(a,c)

49. Asigurarea creanţelor a apărut din necesitatea protejării creditorilor împotriva imposibilităţii recuperării împrumuturilor acordate de aceştia debitorilor rău platnici. Din categoria acestui tip de asigurare, a cărui rentabilitate este dependentă de abilitatea debitorului de a face faţă obligaţiilor sale la scadenţă face parte:

a) asigurarea rentabilităţii firmelor de asigurare;b) asigurarea riscurilor financiare;c) asigurarea riscurilor politice;d) asigurarea continuităţii activităţii economice a

asigurătorului.A.(a,b,c,d) B.(b,c) C.(a,b,c) D.(a,d)

50. La asigurarea creditelor de export, riscurile politice presupun: A)dificultăţi şi întârzieri în transferul banilor din ţara

cumpărătorului, ca urmare a unui moratoriu privitor la

Page 129: Asigurari Comerciale

129

datoria externă declarat de guvernul unei terţe ţări, prin intermediul căreia se face plata;

B) orice acţiune ale guvernelor străine ce împiedică îndeplinirea contractului de export;

C) riscul de război, revoluţie etc. ce împiedică îndeplinirea contractului de export;

D) toate riscurile privind cumpărătorii publici; E) evenimente de tipul catastrofelor naturale, precum şi alte

evenimente asimilate acestora. Identificaţi afirmaţia incorectă.

51. Riscurile comerciale asigurate prin asigurări de export e se referă la: A) insolvabilitatea debitorului public; B) riscurile legate de cumpărătorii publici (de stat); C) retragerea licenţei de export; D) imposibilitatea importatorului de a plăti bunurile primite; E) riscul de netransfer al valutei către furnizor.

52. Indicaţi varianta corectă în legătură cu Eximbank1: 1. Eximbank îşi desfăşoară activitatea în numele şi pe contul statului, în calitate de agent al acestuia, pe bază de convenţie; 2. Eximbank îşi desfăşoară activitatea şi în nume şi pe cont propriu; 3. Eximbank utilizează diferite tipuri de contracte de asigurare a creditelor; 4. Contractele de asigurare se deosebesc după riscurile pe care le acoperă şi diferă în funcţie de ţară; 5. Nivelul primei de asigurare este diferenţiat de Eximbank în funcţie de anumite criterii.

A) toate variantele sunt adevărate; B) toate variantele sunt false; C) 1+2; D) 2+3;

1 Bancă din România ce oferă credite de export

Page 130: Asigurari Comerciale

130

E) 4+5.

RĂSPUNSURI

1. D2. C3. D4. A5. A6. B7. A8. C9. A10. A11. A12. A13. A14. A15. B16. B17. C18. B

19. B20. A21. D22. D23. B24. D25. C26. D27. C28. C29. C30. B31. C32. C33. D34. C35. D36. C

37. A38. D39. B40. D41. B42. C43. A44. D45. B46. B47. A48. D49. B50. E51. D52. A

3.10 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

Page 131: Asigurari Comerciale

131

2 Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica

Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997

3 Constantinescu Dan Anghel (coordonaor)

Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel coordonator

Marketing în asigurări. Editura Brend, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

8 Donald E. Malecki, Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

9 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute for CPCU, Malvern,Pennsylvania, 1987

10 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

11 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

12 Michael Coss, Peter Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Reinsurance Practice. Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

13 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

14 Victor Hallman, Karen L. Mamilton

Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

Page 132: Asigurari Comerciale

132

CAPITOLUL 4

REASIGURĂRI

Obiective: Acest capitol urmăreşte formarea conceptelor de bază din domeniul reasigurărilor şi utilizarea adecvată a limbajului specific activităţii de asigurare-reasigurare şi reassigurare.

Scurt rezumat: Rolul reasigurărilor în activitatea asigurătorilor este prezentat pornind de la conceptul fundamental, urmărind apoi funcţiile reasigurărilor şi tipurile specifice de reasigurări care pot fi practicate pe piaţă. Este urmărit programul de reasigurare având punct de plecare necesitatea reasigurării, sunt apoi culese informaţiile care stau la baza fundamentării programului de asigurare, apoi se stabileşte programul de reasiguare, care trebuie monitorizat.

Cuvinte cheie: reasigurare; retrocesiune; reasigurare facultativă, reasigurare prin acord, reasigurare proporţională; reasigurare excedent de daună; necesitate de reasigurare; limită de reasigurare; program de reasigurare.

Page 133: Asigurari Comerciale

133

4.1 CONCEPTUL DE REASIGURARE

La fel cum persoanele fizice sau juridice încheie asigurări pentru a se proteja împotriva pierderilor financiare provocate de avarierea bunurilor sau de răspunderea civilă, tot aşa şi societăţile de asigurări se asigură la rândul lor împotriva pierderilor pe care le pot înregistra datorită preluării riscurilor terţelor persoane.

Reasigurarea este o formă de asigurare pentru asigurători, denumită şi „asigurarea asigurării”. De fapt, după cum indică şi analiza etimologică, termenul de reasigurare înseamnă „a asigura din nou”.

Deşi obiectul de activitate al asigurătorilor este preluarea riscurilor terţelor persoane, societăţile de asigurări, indiferent de mărimea lor, cedează o parte din aceste riscuri din motive prudenţiale. La baza constituirii fondului de asigurare se află legea numerelor mari, care permite societăţilor de asigurări să-şi previzioneze daunele şi să estimeze volumul de prime necesar pentru a acoperi daunele potenţiale, cheltuielile de funcţionare ale societăţii şi o marjă de profit. Deoarece aceste previziuni implică şi o marjă de eroare, asigurătorii trebuie să încheie reasigurări pentru acoperirea daunelor neprevăzute, a căror frecvenţă şi ale căror dimensiuni ar putea depăşi capacitatea financiară a firmei.

Transferul unei părţi din riscurile asumate de către un asigurător, numit cedent, către un alt asigurător, numit reasigurător (cesionar), se realizează prin intermediul contractului de reasigurare. În cadrul acestuia, reasigurătorul promite să-l despăgubească pe asigurător pentru daunele aferente poliţelor acoperite de contractul de reasigurare, iar asigurătorul se obligă să plătească în schimb o primă de reasigurare, reprezentând o parte din primele încasate. Este important de menţionat că, deşi reasigurătorul va acoperi o parte din despăgubirile plătite asiguratului, între asigurat şi reasigurător nu există nici o relaţie contractuală.

Contractul de reasigurare este un contract de indemnizare, conform căruia reasigurătorul acordă despăgubiri asigurătorului

Page 134: Asigurari Comerciale

134

numai în condiţiile în care se produc riscurile asigurate, iar obligaţia asigurătorului faţă de asigurat este certă.

În contractul de reasigurare se utilizează anumiţi termeni specifici, cum sunt: reţinere, limită de reasigurare, comision de reasigurare; aceşti termeni vor fi definiţi în cele ce urmează.

În majoritatea cazurilor de reasigurare, nici una dintre părţile contractante nu este dispusă să preia, respectiv, să cedeze riscurile în totalitate.

Partea acoperită de reasigurat poartă denumirea de „reţinere”. Însă, pentru a se proteja în eventualitatea producerii unor daune foarte mari, reasigurătorul stabileşte o anumită „limită dereasigurare‚ care reprezintă limita răspunderii acestuia pentru daunele acoperite pe baza contractului de reasigurare. Partea care depăşeşte această limită va fi suportată de către asigurător.

Pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile înregistrate de asigurător cu ocazia emisiunii poliţelor, reasigurătorul trebuie să plătească un „comision de reasigurare”. Acest comision se exprimă, de regulă, ca procent din prima de reasigurare.

Atunci când un contract de reasigurare prevede plata unui comision de reasigurare, valoarea primelor datorate reasigurătorului se va reduce cu valoarea comisionului, obţinându-se astfel primele de reasigurare nete.

La rândul lor, reasigurătorii pot ceda o parte din riscurile preluate prin contractele de reasigurare. Acest transfer de riscuri este denumit retrocedare. Reasigurătorul care cedează riscuri în reasigurare se numeşte retrocedent, iar cel care îşi asumă aceste riscuri este denumit retrocesionar. Principiile şi termenii retrocesiunii sunt similare cu cele ale reasigurării.

Reasigurarea reprezintă tranzacţia prin care reasigurătorul, în schimbul unei plăţi (prima de reasigurare), este de acord să despăgubească compania cedentă, parţial sau integral, pentru daunele pe care aceasta din urmă le suportă pentru poliţa sau poliţele pe care le-a emis. Reasigurarea defineşte operaţia de împărţire a riscurilor (de asigurare) între

Page 135: Asigurari Comerciale

135

mai mulţi asigurători. Reasigurarea1 este asigurarea asigurătorului care conferă acestuia stabilitate financiară.

Reasigurarea derivă din necesitatea acoperirii unor riscuri deosebit de mari în raport cu o societate de asigurări care nu poate face faţă în eventualitatea producerii cazului asigurat. Pe plan intern se impune existenţa mai multor societăţi de asigurare autonome, consolidate funcţional şi financiar.

Reasigurarea operează practic şi în legătură cu asigurările externe prin atragerea unor societăţi străine în procesul de asigurare. Societăţile de asigurări apar într-o dubla postură în raportul de reasigurare: în calitate de reasiguraţi - cedenţi - cedează altor societăţi de asigurări o parte din riscurile pentru care au încheiat asigurarea internă sau externă; în calitatea de reasigurători - cesionari - când primesc în reasigurare, de la alte societăţi de asigurare, diferite riscuri pentru care acestea au încheiat asigurări neavând puterea financiară pentru a putea suporta eventualele pagube.

Operaţia de primire în reasigurare poartă denumirea de reasigurare activă, iar operaţia de cedare în reasigurare poartă denumirea de reasigurare pasivă.

4.1.1 Reasigurarea activă

În calitatea de reasigurător societatea de reasigurare preia de la parteneri o parte din riscuri. Aceste riscuri sunt aferente unor contracte de reasigurare, societăţile de reasigurare încasând partea corespunzătoare de prime cedate de parteneri, iar prin primele de asigurare nete participă la plata unor cote părţi din despăgubiri corelate cu riscurile preluate.

Reasigurătorul nu are relaţii directe cu asiguraţii de pe piaţa internă sau externă, el nu are nici o obligaţie faţă de aceştia. Reasigurătorul participă la plata unor cote părţi din despăgubiri corelate cu cheltuielile de achiziţie relative la cotele părţi din administrarea asigurării efectuate de asigurător. 1 Iulian Văcărel, Florian Bercea, „Asigurări şi reasigurări“, Editura Expert, Bucureşti, 1998, pg. 395

Page 136: Asigurari Comerciale

136

Cu ocazia primirii reasigurării, reasigurătorul trebuie să manifeste prudenţă în acceptarea ofertelor de reasigurare, să efectueze investigaţii şi să-şi revizuiască periodic portofoliul de contracte pentru a-şi realiza o echilibrare financiară în funcţie de riscuri, zone etc.

4.1.2 Reasigurarea pasivă

Reasigurarea pasivă se manifestă atunci când societatea de asigurări, în calitatea sa de asigurător, cedează (difuzează) o parte din riscurile aferente asigurării (în cazul ţării noastre a celor externe).

Asigurătorul în calitatea de reasigurător cedează o cota parte din prime, primeşte de la reasigurător cote de participare la cheltuielile de achiziţie şi administrare a asigurării, pe care le evidenţiază ca venit din activitatea de reasigurare.

La producerea riscului asigurat societăţile de reasigurare care au preluat cote din riscurile cedate de reasigurat au obligaţia de a acoperi daunele respective.

Retrocesiunea este o variantă a reasigurării active, în care reasigurătorul preia o parte din riscurile unor asiguraţi şi cedează la rândul sau altor societăţi de asigurare o cotă parte din riscurile preluate şi corespunzător cu acestea o cotă parte din primele încasate. Astfel se pulverizează riscul asupra altor societăţi de asigurare.

Coasigurarea este o metodă de dispersare a riscurilor realizată în faza de încheiere a asigurării. În acest caz, de la început, asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de asigurare, fiecare dintre acestea preluând o cota de risc pe care o suportă independent contra unei părţi din prima de asigurare.

Page 137: Asigurari Comerciale

137

4.2 FUNCŢIILE REASIGURĂRII

Reasigurarea se fundamentează pe reducerea riscului societăţii de asigurare (prin reducerea riscului de faliment). Pentru cedent reasigurarea este o achiziţie de securitate financiară. Astfel raţiunea reasigurării constă nu numai în necesitatea omogenizării portofoliului cedentului ci presupune şi transformarea portofoliului global al asigurătorului în nevoia de procurare suplimentară de speranţă, certitudine privind utilitatea şi rentabilitatea activităţii sale.

Analiza economică a reasigurării se încadrează în analiza financiară în condiţii de incertitudine. Astfel asigurătorului îi revine sarcina de a realiza următoarele două activităţi:1. determinarea nivelului de reţinere care îi omogenizează cel mai

bine portofoliul de angajament;determinarea volumului valoric optim de deţinere pentru fiecare tip de active de reasigurare în corelaţie cu valoarea optimală a altor active şi angajamentele portofoliului global.

Reasigurarea este un schimb de monedă deţinut cu certitudine contra unei creanţe aleatoare, este un activ financiar condiţionat (o creanţă) care garantează un anumit venit în funcţie de circumstanţe.

Reasigurarea poate fi mai bine înţeleasă prin funcţiile pe care le poate îndeplini, şi anume:1) creşterea capacităţii de asigurare;2) menţinerea stabilităţii financiare;3) protecţia împotriva catastrofei;4) asistenţă în activitatea de subscriere;5) facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări.

Page 138: Asigurari Comerciale

138

4.2.1 Creşterea capacităţii de asigurare

Există două tipuri de capacitate în cazul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă: capacitate de asigurare per risc şi capacitate de a subscrie prime. a) Capacitatea de asigurare per risc se referă la capacitatea

asigurătorului de a oferi o limită de asigurare cât mai mare pentru un singur risc. În asigurările de bunuri, riscul reprezintă obiectul asigurat expus unui pericol. Fiecare asigurător îşi stabileşte propria definiţie a riscului.

b) Capacitatea de a subscrie prime se referă la volumul maxim de prime pe care le poate subscrie un asigurător. Capacitatea de a subscrie prime este restricţionată de legislaţia care limitează raportul dintre valoarea primelor subscrise şi valoarea capitalului social şi a rezervelor. Analiştii financiari şi organizaţiile de supraveghere a asigurătorilor urmăresc acest raport, intervenind dacă mărimea sa depăşeşte o anumită valoare. Legislaţia română prevede că societăţile de asigurare îşi pot asuma, anual, obligaţii din contracte de asigurare şi reasigurare corespunzătoare unui volum de prime care, după deducerea primelor cedate în reasigurare, să nu depăşească un plafon echivalent cu de cinci ori suma capitalului social vărsat şi a rezervelor de capital. Capacitatea de a subscrie prime poate fi mărită prin utilizarea reasigurării, deoarece prima de reasigurare este dedusă din primele încasate înainte de a se calcula raportul dintre primele încasate şi capitalul social plus rezerve.

Reasigurarea măreşte capacitatea de asigurare prin faptul că permite asigurătorului să cedeze acele riscuri care îi pun în pericol situaţia financiară.

4.2.2 Menţinerea stabilităţii financiare

Un asigurător, ca orice altă organizaţie care urmăreşte obţinerea de profit, trebuie să genereze un flux constant al profiturilor pentru a atrage şi păstra capitalul necesar extinderii

Page 139: Asigurari Comerciale

139

activităţii. În domeniul asigurărilor, uneori, despăgubirile fluctuează foarte mult ca urmare a: condiţiilor demografice, economice, sociale şi a acţiunii forţelor naturii. Nivelarea variaţiilor accidentale ale expunerii la daune contribuie la menţinerea unor profituri constante.

De exemplu, un asigurător poate cumpăra o reasigurare pentru a limita suma pe care ar trebui să o plătească pentru orice daună majoră care s-ar produce. Limitarea valorii daunelor ce cad în sarcina asigurătorului prin intermediul reasigurării conferă stabilitate rezultatelor obţinute de acesta din activitatea de subscriere.

4.2.3 Protecţia împotriva catastrofei

Asigurătorii de bunuri şi răspundere civilă sunt expuşi unor daune catastrofale importante care pot fi generate de cutremure, uragane, inundaţii, tornade, explozii industriale, accidente aviatice şi alte dezastre similare. Un singur eveniment de acest tip poate genera numeroase revendicări privind asigurările de bunuri şi de răspundere emise de un singur asigurător. Daunele totale din industria asigurărilor în SUA au atins mai mult de 16 miliarde USD în cazul unui singur uragan, iar daunele care depăşesc 100 milioane USD sunt frecvent întâlnite.

Anumite forme de reasigurare, precum reasigurarea împotriva catastrofei, oferă protecţie împotriva efectelor nefavorabile ale catastrofelor şi limitează daunele asigurătorului la o valoare prestabilită. O caracteristică distinctă a reasigurării împotriva catastrofei este aceea că acoperă daunele aferente mai multor poliţe emise de un asigurător, când acestea sunt generate de un singur eveniment.

4.2.4 Asistenţă în activitatea de subscriere

Reasigurătorii intră în contact cu o mare diversitate de asigurători. În consecinţă, reasigurătorii acumulează un mare volum de informaţii privind experienţa de daună a diverşilor asigurători, precum şi metodele de evaluare, subscriere şi soluţionare a diferitelor revendicări.

Page 140: Asigurari Comerciale

140

Experienţa reasigurătorului poate facilita lansarea asigurătorului într-un nou domeniu de asigurări, în special în cazul firmelor de asigurări mai mici. De exemplu, o societate de asigurări de dimensiuni medii a reasigurat timp de câţiva ani 95% din asigurarea de răspundere civilă tip „umbrelă”, bazându-se în mare parte pe experienţa unui reasigurător în ceea ce priveşte evaluarea şi subscrierea poliţelor.

4.2.5 Facilitarea retragerii dintr-o zonă geografică sau domeniu de asigurări

Uneori, un asigurător sau un reasigurător poate dori să se retragă dintr-o zonă geografică sau dintr-un domeniu de asigurări. Există două modalităţi de a realiza acest lucru:

a) Asigurătorul poate pur şi simplu să rezilieze poliţele şi să restituie primele necuvenite. Acest proces este greoi, costisitor şi este posibil să creeze o imagine negativă în rândul deţinătorilor de poliţe, intermediarilor şi autorităţilor de supraveghere.

b) O alternativă o constituie reasigurarea asigurărilor nedorite. Această metodă nu numai că evită imaginea negativă creată de reziliere, dar poate fi mai puţin costisitoare decât restituirea primelor pentru poliţele reziliate.

Procesul de reasigurare a unei întregi clase sau categorii de asigurări, sau a asigurărilor aferente unei anumite zone geografice este denumit reasigurarea portofoliului.

Page 141: Asigurari Comerciale

141

4.3 REASIGURĂRI FACULTATIVE ŞI PRIN ACORD

Tranzacţiile de reasigurare se împart în două categorii principale: facultative şi prin acord. Fiecare dintre aceste categorii include reasigurări proporţionale şi excedent de daună (vezi Figura nr. 1 Tipuri de reasigurări).

Atunci când un asigurător şi un reasigurător stabilesc să împartă daunele care afectează un singur risc, convenţia este denumită reasigurare facultativă. O convenţie de reasigurare facultativă se materializează sub forma unui certificat de reasigurare facultativă. În cazul reasigurării facultative, trebuie să existe o ofertă şi o acceptare pentru fiecare risc individual, reasigurătorul având posibilitatea de a accepta sau respinge riscul propus pentru reasigurare.

Dacă asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc să împartă daunele aferente mai multor riscuri, de regulă aferente unei categorii sau unui grup de asigurări, convenţia este denumită reasigurare prin acord. Cedarea riscurilor individuale, în cadrul unei reasigurări prin acord, se realizează, în mod automat şi nu necesită aprobarea reasigurătorului atât timp cât riscul intră în categoria riscurilor acoperite prin contract. O convenţie de reasigurare prin acord se materializează sub forma unui contract de reasigurare prin acord.

Datorită caracteristicilor lor distincte, reasigurările facultative diferă de reasigurările prin acord din punct de vedere al metodelor de subscriere, al tehnicilor de stabilire a preţului reasigurării şi al redactării contractului. În cazul reasigurării facultative, reasigurătorul subscrie şi evaluează un singur risc. În reasigurarea prin acord, reasigurătorul subscrie un întreg portofoliu de riscuri. Redactarea contractului trebuie să fie suficient de generală şi de flexibilă, pentru a acoperi toate riscurile care intră într-o anumită categorie. În cazul reasigurării facultative, flexibilitatea nu trebuie să fie la fel de mare, deoarece certificatul de reasigurare acoperă un singur risc.

Page 142: Asigurari Comerciale

142

Reasigurările facultative şi prin acord, deseori incluse în programul de reasigurare al asigurătorului, servesc, de regulă, unor scopuri diferite. Reasigurarea facultativă poate oferi capacitate de asigurare peste limitele unei reasigurări prin acord, în cazul unui risc mare sau al unui risc care nu este acoperit prin acord. Reasigurarea prin acord poate stabiliza rezultatele activităţii de subscriere pentru o categorie de asigurări şi poate proteja asigurătorul în cazul unei catastrofe.

În cazul producerii unei daune acoperite de contractul de reasigurare, asigurătorul acordă o despăgubire conform prevederilor poliţei de asigurare. Valoarea recuperărilor de la reasigurător se stabileşte în funcţie de condiţiile contractului de reasigurare încheiat între asigurător şi reasigurător. Un reasigurător poate acoperi fie un anumit procent din daună, fie sumele ce depăşesc un anumit nivel al daunei, fie valoarea ce se încadrează între reţinerea asigurătorului şi limita superioară prestabilită a daunei.

Tipuri de reasigurări

Reasigurări proporţiona

Reasigurări excedent de daună

Reasigurări cotă-parte standardReasigurări cotă-parte variabile

Reasigurări excedent de sumă

Reasigurări excedent de daună per risc

Reasigurări împotriva catastrofei Reasigurări excedent de daună per

poliţă Reasigurări excedent de daună per

eveniment Reasigurări excedent de daună

agregat Reasigurări excedent de daună

agregat contra catastrofei

Figura nr. 1 Tipuri de reasigurări

Page 143: Asigurari Comerciale

143

a) Metoda proporţională de împărţire a daunelor. Atunci când un reasigurător este de acord să plătească un procent din fiecare daună produsă, acordul este denumit acord de reasigurare proporţional sau acord proporţional.

Conform acestui acord, procentul din primele de asigurare primit de reasigurător este egal cu procentul din valoarea daunelor pe care acesta îl va despăgubi. În cazul reasigurării proporţionale, rata daunei este aceeaşi atât pentru asigurător cât şi pentru reasigurător, datorită împărţirii egale a primelor şi daunelor. De asemenea, sumele de asigurare sunt împărţite în aceeaşi proporţie ca şi primele şi daunele. Metoda proporţională poate fi folosită atât în cazul asigurărilor facultative, cât şi în cazul celor prin acord.

În exemplul următor, prezentat în Tabelul nr. 3, este ilustrată relaţia dintre sumele asigurate, prime şi daune, în cazul unui acord de reasigurare proporţional. Să presupunem că asigurătorul emite o poliţă cu o sumă asigurată de 1000 u.m., în schimbul unei prime de 150 u.m. şi cedează 80% din prime şi daune unui reasigurător. În plus, să presupunem că valoarea daunelor produse este de 400 u.m., iar rata daunei1 de 250%. Reasigurătorul acceptă 80% din suma asigurată, adică 800 u.m., iar asigurătorul reţine 20%, adică 200 u.m. De asemenea, reasigurătorul primeşte 80% din primă şi acoperă 80% din daune, iar asigurătorul reţine 20% din primă şi suportă 20% din daune.

Tabelul nr. 3 Reasigurare proporţională cu o reţinere de 20%

Situaţie contractuală

Asigurător20%

Reasigurător80%

Suma asigurată 1000 u.m. 200 u.m. 800 u.m.Prima 160 u.m. 32 u.m. 128 u.m.Daune 400 u.m. 80 u.m. 320 u.m.Rata daunei - 250% 250%

1 Vezi „Eficienţa activităţii de asigurare”, paragraful Indicatori de apreciere

a eficienţei activităţii de asigurare, unde: 100Prima

DaunaRd

Page 144: Asigurari Comerciale

144

Se observă ca rata daunei este identică, are aceeaşi valoare atât pentru asigurat cât şi pentru reasigurător.

b) Metoda excedent de daună de împărţire a riscurilor.Atunci când reasigurătorul acceptă să acopere o parte din daune care depăşeşte o anumită reţinere a asigurătorului, acordul este denumit acord de reasigurare excedent de daună. Reţinerea poate fi stabilită per risc sau per eveniment. În cazul stabilirii reţinerii per eveniment, excedentul este calculat pentru toate daunele înregistrate de asigurător ca urmare a producerii unui singur eveniment, indiferent de numărul poliţelor de asigurare acoperite de reasigurare afectate de eveniment.

În Tabelul nr. 4 Reasigurarea excedent de daună, este evidenţiată relaţia dintre sumele de asigurare, prime şi daune, în cazul unui acord de reasigurare excedent de daună. Să presupunem că reasigurarea excedent de daună prevede o reţinere de 250 u.m. per eveniment, pentru o sumă asigurată de 1000 u.m. per eveniment, iar reasigurarea reţine 750 u.m. per eveniment asigurat. Să presupunem că prima de asigurare pentru o poliţă de 4.000 u.m. este de 450 u.m., iar prima de reasigurare este de 150 u.m. Vom examina situaţia unei daune de 200 u.m. şi, respectiv, a uneia de 1400 u.m. În primul caz, asigurătorul plăteşte întreaga despăgubire cuvenită (deoarece este mai mică decât reţinerea de 1000 u.m.), iar reasigurătorul nu plăteşte nimic. În cel de-al doilea caz, asigurătorul acoperă 1000 u.m., iar reasigurătorul 400 u.m.

Tabel nr. 4 Reasigurarea excedent de daună

Situaţie contractuală

Asigurător Reasigurător

Suma asigurată 4000 u.m. 1000 u.m. 3000 u.m.Prima 600 u.m. 450 u.m. 150 u.m.Dauna1<1000 u.m. 200 u.m. 200 u.m. 0 Rata daunei1 - 44,44% 0

Dauna2>1000 u.m. 1400 u.m. 1000 u.m. 400 u.m.Rata daunei2 - 222,2% 266,6%

Page 145: Asigurari Comerciale

145

În cazul reasigurării excedent de daună, rata daunei pentru asigurător este diferită de cea pentru reasigurător şi depinde de valoarea daunei.

Spre deosebire de reasigurarea proporţională, prima de reasigurare pentru un anumit nivel al excedentului de daună nu se exprimă ca procent din prima de asigurare, deoarece asigurătorul şi reasigurătorul nu îşi împart daunele proporţional. Prima de reasigurare este negociată între asigurător şi reasigurător şi este determinată, de regulă, de factori precum numărul riscurilor subscrise şi experienţa de daună anterioară a asigurătorului.

Cele două mari tipuri de reasigurări prin acord sunt reasigurările proporţionale şi cele excedent de daună (vezi Figura nr. 1 Tipuri de reasigurări). În continuare, vor fi prezentate cele mai importante forme de reasigurări proporţionale şi excedent de daună.

a. Reasigurarea proporţională1. Caracteristica distinctivă a reasigurării pro rata (proporţionale) o reprezintă împărţirea proporţională între asigurătorul iniţial şi reasigurător a sumelor asigurate, a primelor şi despăgubirilor. Dacă reasigurătorul acoperă 10% din suma asigurată, va primi 10% din prima de asigurare şi va plăti 10% din daunele acoperite de poliţa de asigurare. Reasigurătorul plăteşte asigurătorului, de regulă un comision de reasigurare, care trebuie să acopere cheltuielile efectuate de asigurător cu emiterea poliţei. Acest comision va fi ajustat ulterior pentru a reflecta profitabilitatea (sau neprofitabilitatea) afacerii cedate.

b. Reasigurarea neproporţională. Principalele tipuri de reasigurări neproporţionale sunt: reasigurarea excedent de daună şi reasigurarea oprire de daună. În cadrul reasigurării excedent de daună reasigurătorul acoperă o daună doar atunci când aceasta depăşeşte reţinerea asigurătorului, fără însă a depăşi o anumită limită2. Astfel, daunele mai mici, care se încadrează în limita reţinerii, sunt acoperite în întregime de către asigurător, iar daunele

1 Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 32 Vezi exemplul ilustrat în Tabelul nr. 4

Page 146: Asigurari Comerciale

146

peste nivelul reţinerii sunt împărţite cu reasigurătorul. Această metodă de împărţire este opusă celei folosite în cazul reasigurării proporţionale, în care reasigurătorul plăteşte o sumă proporţională pentru fiecare daună, indiferent de nivelul acesteia. Reasigurarea excedent de daună poate fi încheiată pentru unul sau mai multe niveluri de reasigurare, peste reţinerea asigurătorului.

Prima de reasigurare pentru acest tip de acord este negociată între asigurător şi reasigurător şi se determină în funcţie de valoarea daunelor, de risc sau pe baza combinaţiei dintre acestea. În calculul primei de reasigurare pe baza valorii daunelor, se va ţine seama atât de valoarea daunelor estimate, cât şi de cheltuielile şi de marja de profit a reasigurătorului. Atunci când primele se determină pe baza riscului, reasigurătorul trebuie să analizeze poliţele de asigurare din perspectiva sumelor asigurate, pentru a determina daunele potenţiale care vor depăşi reţinerea asigurătorului. O metodă folosită pentru repartizarea primelor între reasigurat şi reasigurători este costul arderii1, determinat după formula:

80P

100DCa

sau

75P

100DCa

unde:D - este volumul daunelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura de asigurare respectivă;P - este volumul primelor înregistrate în ultimii cinci ani în ramura de asigurare respectivă;Ca - va reprezenta cota de primă cuvenită reasigurătorilor din volumul de prime încasat de reasigurat în anul de asigurare respectiv.

Deoarece prima pentru reasigurarea excedent de daună nu se determină proporţional în raport cu prima de asigurare, nu se va plăti asigurătorului comision de reasigurare. În majoritatea acordurilor excedent de daună, reţinerea este stabilită în valoare absolută. (Şi în cazul acordului excedent de sumă, reţinerea este exprimată tot în

1 Vezi Dan Anghel Constantinescu (coord.), „Asigurări şi reasigurări“, Editura Tehnică, Bucureşti, 1998, pg. 320-321

Page 147: Asigurari Comerciale

147

valoare absolută, dar este raportată la suma asigurată, pentru a se determina procentul în care se vor împărţi primele şi daunele). Într-un contract excedent de daună, pentru a se determina nivelul acoperirii prin reasigurare, reţinerea se aplică pentru fiecare daună în parte.

4.4 CARACTERISTICI ALE REASIGURĂRILOR FACULTATIVE

Reasigurarea fiind complementară asigurării are un rol important în procesul de amplificare a pieţei interne şi internaţionale a asigurărilor şi contribuie la realizarea stabilităţii economice naţionale şi internaţionale.

Reasigurarea are influenţe majore în:1. Protecţia asigurătorilor care se realizează prin favorizarea

dispersiei sau pulverizării riscului care determină creşterea capacităţii de asigurare a societăţii de asigurări. De asemenea este favorizată pulverizarea unor riscuri în afara graniţelor ţării.

2. Stabilizarea ratei daunelor. Prin contractele de asigurare pentru protecţie împotriva catastrofelor încheiate pe perioade mari de timp se realizează dispersarea pierderilor în timp şi o stabilizare a ratei pierderilor.

3. Dispersarea riscurilor care se realizează prin practica reciprocităţii reasigurării între asigurătorii primari. Astfel fiecare societate (reasigurat sau reasigurător) îşi echilibrează portofoliul riscurilor pentru care şi-a angajat răspunderea.

4. Stimularea volumului activităţii societăţii de asigurare cedente.Pe de-o parte aceste societăţi pot prelua în asigurare riscuri variate, mai numeroase şi mai mari, iar pe de altă parte creşte flexibilitatea cu privire la tipurile, dimensiunile şi volumul riscurilor pe care le poate ceda prin reasigurare.

Page 148: Asigurari Comerciale

148

5. Liberalizarea afacerilor pe piaţa asigurărilor care se manifestă atunci când cedentul poate să se retragă la momentul considerat oportun dintr-o anumită categorie de afaceri, dintr-o anumită zonă sau pentru o perioadă determinată de timp prin cedarea parţială sau totală a unor riscuri în reasigurare. Aceasta funcţie rezidă în faptul că societatea cedentă este liberă să reintre în afaceri atunci când consideră oportună, fără restricţii prin negocieri, cu respectarea normelor şi a convenţiilor recunoscute pe plan naţional sau internaţional.

6. Funcţia de consultanţă a reasigurărilor care se realizează atunci când societăţilor cedente li se oferă servicii specifice prin intermediul reasigurării (operaţii de brokeraj în reasigurări, comisariat de avarii, operaţii de mandat etc.).

Reasigurarea facultativă, spre deosebire de reasigurarea prin acord, este o reasigurare opţională, caracterizată de următoarele elemente: reasiguratul poate să cedeze sau nu un anumit risc; reasigurătorul poate să accepte sau nu riscurile prezentate de

asigurător; reasigurarea se încheie pentru riscuri individuale; reasigurarea poate fi proporţională sau excedent de daună.

În cazul reasigurării facultative, societatea cedentă oferă reasigurătorului informaţii complete asupra fiecărui risc care se doreşte a fi reasigurat. Aceste informaţii sunt incluse în propunere şi se referă la descrierea riscului, istoricul daunelor, primele şi comisioanele din poliţa de asigurare, limita de reasigurare solicitată reasigurătorului.

În comparaţie cu reasigurările prin acord, reasigurările facultative prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje. Acestea sunt prezentate în paragrafele următoare.

4.4.1 Avantaje ale reasigurărilor facultative

Avantaje ale reasigurărilor facultative sunt: reasigurarea facultativă poate acoperi riscuri sau expuneri care

sunt excluse de o anumită reasigurare prin acord, datorită naturii lor sau pentru că nu îndeplinesc clauzele acordului;

Page 149: Asigurari Comerciale

149

reasigurarea facultativă poate oferi acoperire peste limitele reasigurării prin acord;

reasigurarea facultativă poate fi încheiată pentru a proteja o reasigurare prin acord convenabilă (de exemplu, o poliţă de asigurare acoperită de un acord de reasigurare poate fi reasigurată şi facultativ, pentru ca eventualele daune să nu determine modificarea comisionului, primelor sau a altor condiţii contractuale ale asigurării prin acord);

reasigurarea facultativă se poate încheia şi pentru a obţine consultanţă din partea reasigurătorului pentru subscrierea asigurării.

4.4.2 Dezavantaje ale reasigurărilor facultative

Dintre dezavantajele reasigurărilor facultative fac parte: reasigurarea facultativă este greu de administrat, costurile

încheierii reasigurării fiind mai mari pentru ambele părţi contractante;

este posibil să se înregistreze întârzieri în încheierea reasigurării facultative deoarece reasigurătorul trebuie să subscrie fiecare risc în parte şi să negocieze fiecare contract separat;

asigurătorul poate întârzia în acceptarea unui risc pentru a fi sigur că va primi reasigurarea dorită.

Având în vedere aspectele menţionate, precum şi informaţiile statistice, care indică faptul că 80% din personalul departamentelor de reasigurări este implicat în derularea contractelor de reasigurare facultative, vom menţiona câteva situaţii în care se recomandă încheierea reasigurării facultative: asigurătorul este solicitat să accepte un risc pe care nu l-a mai

asigurat şi nu cunoaşte care sunt standardele de subscriere care trebuie aplicate;

riscul pe care asigurătorul doreşte să-l asigure depăşeşte limita de reasigurare a reasigurării prin acord;

asigurătorul nu doreşte să cedeze în reasigurarea prin acord riscurile ce nu îndeplinesc criteriile de subscriere, dar pe care, din motive diferite, le-a acceptat în asigurare;

Page 150: Asigurari Comerciale

150

riscul care se doreşte a fi asigurat prezintă numeroase expuneri care sunt excluse din acordul de reasigurare deja încheiat;

asigurătorul caută o formă de reasigurare mai puţin costisitoare.Astfel, pentru ca asigurătorul să aibă siguranţa că nu şi-a

asumat un risc care depăşeşte capacitatea sa financiară, nu trebuie să emită o poliţă de asigurare până când nu primeşte avizul reasigurătorului pentru partea sa de risc.

4.4.3 Tipuri de reasigurări facultative

Există două modalităţi de încheiere a reasigurării facultative: proporţional sau excedent de daună per risc.(a) Reasigurarea facultativă proporţională este o reasigurare care

se încheie doar pentru o singură poliţă de asigurare. Societatea cedentă stabileşte reţinerea din suma asigurată, precum şi partea care va fi cedată reasigurătorului, iar primele şi daunele se vor împărţi în aceeaşi proporţie.

(b) Reasigurarea excedent de daună per risc se poate încheia şi sub formă facultativă, mai ales în cazul riscurilor de răspundere civilă.

4.4.4 Contracte mixte

Pe lângă tipurile de reasigurări menţionate deja, se pot încheia şi o serie de contracte mixte, cum sunt: reasigurarea-program, reasigurarea facultativ-obligatorie (mixtă) şi reasigurarea prin acord facultativă.

4.4.4.1 Reasigurarea-programAceasta presupune încheierea unui contract sau acord prin

care se reasigură o clasă de asigurări. Cedentul este obligat să cedeze, iar reasigurătorul să accepte poliţele de asigurare care cad sub incidenţa acordului. Clasa de afaceri poate fi formată doar din câteva tipuri de asigurări, care sunt în mod expres excluse din acordurile de reasigurare încheiate de cedenţă. Deşi reasigurarea-program seamănă cu reasigurarea prin acord, având în vedere că

Page 151: Asigurari Comerciale

151

riscurile nu sunt subscrise individual, din punct de vedere al efectuării plăţilor este mai apropiată de reasigurarea facultativă.

4.4.4.2 Reasigurarea facultativ-obligatorie Reasigurarea facultativ-obligatorie presupune cedarea

opţională a poliţelor de asigurare şi acceptarea obligatorie de către reasigurător. Dezavantajul constă în posibilitatea ca asigurătorul să realizeze o selecţie a riscurilor în defavoarea reasigurătorului, cedând numai asigurările cu risc mare. Însă, datorită caracterului semiobligatoriu, acest tip de reasigurare este mai ieftin pentru ambele părţi contractante şi poate oferi un volum de prime mai stabil pentru reasigurător.

4.4.4.3 Reasigurarea prin acord facultativăReasigurarea prin acord facultativă presupune încheierea unui

acord între cedent şi reasigurător în care se precizează termenii şi condiţiile care se vor aplica reasigurării facultative încheiate de cele două părţi. Acest acord nu obligă compania cedentă sau pe reasigurător să reasigure anumite poliţe, cesiunea şi acceptarea sunt în întregime opţionale.

4.5 PROGRAMUL DE REASIGURARE

Un program de reasigurare reprezintă o combinaţie de contracte de reasigurare prin intermediul cărora asigurătorul îşi acoperă necesităţile sale de reasigurare. În elaborarea programului de reasigurare se are în vedere corelarea necesităţilor asigurătorului cu funcţiile îndeplinite de reasigurare. Asigurătorii colaborează cu reasigurătorii sau cu intermediarii în vederea colectării şi analizării informaţiilor necesare întocmirii programului de reasigurare. În continuare sunt prezentate etapele elaborării unui program de reasigurare. Asigurătorii se pot caracteriza prin diferite strategii de

Page 152: Asigurari Comerciale

152

afaceri, resurse financiare şi/sau concepţii manageriale. Prin urmare, programul de reasigurare trebuie să reflecte aceste diferenţe.

Etapele elaborării programului de reasigurare. Elaborarea programului de reasigurare implică parcurgerea următoarelor etape:1. Determinarea necesităţilor asigurătorului, ce pot fi acoperite

prin reasigurare, inclusiv reţinerea acceptabilă şi limitele de reasigurare necesare.

2. Culegerea informaţiilor necesare pentru analiză, referitoare la primele, daunele şi modificările anterioare ale cotelor de primă, ceea ce determină reţinerea asigurătorului şi limitele de asigurare.

3. Determinarea programului de reasigurare care acoperă cel mai bine necesităţile asigurătorului.

4. Monitorizarea aplicării programului şi adoptarea modificărilor necesare.

4.5.1 Stabilirea necesităţii reasigurării

Prima etapă a programului de reasigurare se adresează identificării necesităţilor asigurătorului ce pot fi acoperite prin reasigurare, inclusiv a reţinerii acceptabile şi a limitelor de reasigurare necesare. Programul trebuie să prevadă satisfacerea necesităţilor curente, asigurând totodată o anumită flexibilitate în vederea adaptării la schimbările anticipate pe durata fiecărui contract de reasigurare.

Reasigurarea nu poate acoperi toate necesităţile asigurătorului - precum cele privind perfecţionarea tehnicilor de marketing sau pentru pregătirea personalului -, prin urmare, la elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute funcţiile reasigurării, respectiv creşterea capacităţii de asigurare, nivelarea variaţiei daunelor, asigurarea unei protecţii contra catastrofelor, sprijinirea activităţii de subscriere, facilitarea retragerii dintr-o anumită zonă geografică sau domeniu de asigurare.

În elaborarea programului de reasigurare trebuie cunoscute: (A) strategia de afaceri a asigurătorului;(B) resursele financiare ale acestuia şi

Page 153: Asigurari Comerciale

153

(C) atitudinea managementului faţă de risc.Aceste elemente influenţează necesităţile, reţinerea şi

limitele de reasigurare.

4.5.1.1 Strategia de afaceriStrategia de afaceri a asigurătorului ilustrează piaţa pe care

va concura acesta. Această strategie abordează următoarele aspecte:1. planurile de dezvoltare;2. categoriile de asigurări subscrise;3. mărimea companiei,4. forma de proprietate;5. aria geografică de extindere.

1. Planurile de dezvoltare. Strategia de afaceri cuprinde planurile de dezvoltare ale asigurătorului. Într-o piaţă concurenţială, asigurătorii au nevoie de capacitate financiară, pentru a-şi menţine sau creşte cota de piaţă. Reasigurarea poate mări capacitatea de asigurare a asigurătorului. De exemplu, un asigurător specializat în asigurări pentru persoane fizice nu poate satisface toate cererile de asigurări auto şi de asigurare a gospodăriilor, deoarece clienţii doresc limite de răspundere civilă mai mari decât cele oferite de asigurător. Asigurătorul decide să lanseze pe piaţă o poliţă de asigurare complexă de răspundere civilă cu sume asigurate de 1 mil. u.m., 2 mil. u.m. şi 3 mil. u.m. Aceste limite de asigurare măresc în mod semnificativ riscul la care se expune asigurătorul. Reasigurarea i-ar putea furniza capacitatea de asigurare şi stabilitatea financiară necesară pentru ca să poată să subscrie limite de asigurare mai mari.

Acoperirea prin reasigurare poate avea un efect pozitiv sau negativ asupra planurilor de dezvoltare ale asigurătorului şi asupra cotei de piaţă. Dacă reasigurătorul consideră că afacerea va fi profitabilă, atunci va plăti, probabil, comisioane de reasigurare mai mari decât cheltuielile de vânzare suportate de asigurător. Această diferenţă va încuraja planurile de dezvoltare ale asigurătorului. În schimb, primele de reasigurare mari sau o reţinere ridicată îl pot determina pe asigurător să-şi reconsidere planurile de dezvoltare.

2. Categoriile de asigurări subscrise. Un alt segment al strategiei asigurătorilor precizează categoriile de asigurări ce vor fi subscrise de asigurător. Tipul şi numărul categoriilor de asigurări subscrise influenţează necesităţile de reasigurare ale asigurătorului.

Page 154: Asigurari Comerciale

154

De exemplu, un asigurător care asigură serviciile de tractare auto pentru membrii unui club auto în limita unei sume asigurate de 200 u.m. per eveniment se va putea descurca şi fără reasigurare. Asigurătorul nu se expune la daune catastrofale sau la pagube individuale mari. De asemenea, sunt puţin posibile variaţii mari ale frecvenţei daunelor.

Pe de altă parte, asigurarea maritimă casco implică o expunere la daune deosebit de mari per eveniment. Asigurarea de răspundere civilă a producătorului, precum şi asigurarea de răspundere civilă generală a companiilor de dimensiuni mari impun, de asemenea, limite de asigurare ridicate1. Prin urmare, riscurile mari necesită o reasigurare facultativă.

În general asigurătorii care subscriu asigurări pentru persoane fizice au nevoie de reasigurare într-o măsură mai redusă decât cei care asigură persoane juridice. Riscurile la care se expun persoanele fizice tind să fie mai mici şi cu nivel de gravitate mai redus decât cele ce caracterizează persoanele juridice. De asemenea, riscurile aferente persoanelor fizice tind să fie mult mai omogene şi cu daune mult mai predictibile decât cele ale persoanelor juridice (cu excepţia catastrofelor).

Numărul categoriilor de asigurări subscrise de către asigurător influenţează de asemenea necesităţile de reasigurare. Dacă activitatea asigurătorului este foarte diversificată, rata daunelor va fi probabil mult mai stabilă decât în cazul în care asigurătorul subscrie numai un singur tip de asigurare. În acest caz, nu va fi nevoie de reasigurare pentru a nivela experienţa de daună.

Anumite categorii de asigurări pot genera profit, în timp ce altele pot fi continuu neprofitabile. Mai mult, rezultatele din subscriere pentru un anumit tip de asigurări pot fi constante sau variabile. Caracteristicile proprii fiecărei categorii de asigurări afectează necesităţile de reasigurare. De exemplu, în SUA, categoria de asigurări auto personale ce acoperă limitele minime legale se caracterizează de obicei printr-o rată a daunei de 105-110%. În

1 De exemplu, riscurile care trebuiesc acoperite prin asigurare CASCO pentru autovehiculele Poliţiei sunt mult mai mari decât pentru un asigurat obişnuit, fapt care determină societatea de asigurări să încaseze prime de asigurare majorate, sau să recurgă la reasigurare.

Page 155: Asigurari Comerciale

155

schimb, asigurările camioanelor cu gabarit depăşit, ce au o limită de asigurare de până la 1000000 USD pot avea mai mulţi ani o rată a daunei de sub 100% pentru ca ocazional să se confrunte cu daune uriaşe care pot mări rata daunelor la peste 125%.

Dacă un asigurător decide să se lanseze într-o nou domeniu de asigurări, numărul poliţelor subscrise iniţial va fi redus. Daunele estimate pot diferi foarte mult de experienţa de daună efectivă. Reasigurarea poate contrabalansa experienţa de daună puţin predictibilă prin distribuţia riscului. De asemenea, reasigurătorii pot sprijini, prin experienţa lor de subscriere, lansarea noilor produse.

3. Mărimea companiei. Strategia de afaceri a unui asigurător trebuie să specifice numărul de poliţe pe care acesta intenţionează să le subscrie. În general, cu cât asigurătorul încheie mai multe poliţe, cu atât rezultatele activităţii de subscriere vor fi mai predictibile. Această estimare este facilitată de Legea numerelor mari1. În asigurări, legea numerelor mari se poate aplica numai dacă riscurile sunt similare ca formă şi mărime. De exemplu, un asigurător poate să subscrie un număr mare de poliţe, dar aceste poliţe acoperă o largăcategorie de bunuri şi activităţi. Deoarece poliţele asigură riscuri diferite, estimarea daunelor la care sunt expuse aceste poliţe este dificilă.

Conform Legii numerelor mari, un asigurător care subscrie un număr mare de poliţe de asigurare a gospodăriilor, ce acoperă riscuri similare, poate estima mult mai exact daunele, în comparaţie cu un asigurător care are numai câteva poliţe de acest tip. Prin urmare, un asigurător cu un volum de asigurări ridicat are mai puţină nevoie de reasigurare pentru a stabiliza rezultatele activităţii de subscriere.

4. Forma de proprietate. Strategia asigurătorului în privinţa formei de proprietate asupra capitalului influenţează, de asemenea, necesităţile de asigurare. De exemplu, o societate de asigurări pe acţiuni se va concentra asupra protejării dividendelor. În schimb, un asigurător mutual va fi preocupat de minimizarea daunelor, spre a se evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe. Dacă un asigurător

1 Conform acestei legi, cu cât se produce mai des un anumit eveniment, cu atât rezultatele sale vor fi mai predictibile.

Page 156: Asigurari Comerciale

156

se transformă din asigurător mutual într-o societate de asigurări pe acţiuni, nevoile sale de reasigurare vor suferi modificări.

De asemenea, dacă asigurătorul este o filială a unei alte societăţii, se va pune un accent deosebit pe menţinerea unui anumit nivel al câştigurilor per acţiune. În acest caz, pentru a asigura un anumit nivel de venituri şi o valoare minimă a câştigurilor per acţiune se poate apela la reasigurare.

5. Aria geografică de extindere. În cadrul strategiei de afaceri asigurătorul stabileşte zona geografică în care îşi va vinde poliţele. Deseori, vânzările unui asigurător se concentrează în zona în care acesta îşi stabileşte sediul central. Concentrarea în alte teritorii se poate datora fie unui manager de vânzări foarte eficient, fie achiziţionării unui alt asigurător în acea zona.

Aria geografică de extindere influenţează expunerea asigurătorului la daune catastrofale. Se poate întâmpla ca asigurătorul să subscrie poliţe în zone expuse anumitor catastrofe, precum cutremure, inundaţii, furtuni sau uragane. Dacă asigurările subscrise de asigurător prezintă o concentrare din punct de vedere geografic, acesta trebuie să analizeze posibilitatea reasigurării contra catastrofelor.

Aria geografică de extindere a asigurătorului se modifică în momentul în care acesta se lansează în noi teritorii sau se retrage din altele. Extinderea în noi teritorii ridică aceleaşi probleme ca cele puse de lansarea unor noi produse. Instabilitatea rezultatelor activităţii desfăşurate în noile teritorii poate afecta rezultatele globale ale asigurătorului.

Un asigurător poate decide să se retragă dintr-un anumit teritoriu din câteva motive. Reglementările legislative dintr-o anumită jurisdicţie pot cauza creşterea daunelor. De asemenea, se poate întâmpla ca asigurătorul să nu aibă managementul sau specialiştii necesari pentru desfăşurarea activităţii în acel teritoriu. Asigurătorul poate încerca să redreseze situaţia apelând în caz extrem la retragerea din acel teritoriu. În situaţia în care asigurătorul se retrage dintr-un anumit teritoriu, va fi necesar să se reasigure poliţele existente, iar dacă există deja o reasigurare pentru acestea, aceasta va trebui modificată.

Page 157: Asigurari Comerciale

157

Tabelul nr. 5 Corelaţia dintre strategia de afaceri şi funcţiile reasigurăriiFuncţiile reasigurării:

Strategia de afaceri

referitoare la:

Cap

acit

ate

de a

sigu

rare

Sta

bili

tate

fi

nanc

iară

Pro

tecţ

ie

împo

triv

a ca

tast

rofe

i

Con

sulta

nţă

în

subs

crie

re

Ret

rage

re

din

anum

ite

dom

enii

sau

zo

ne

Planuri de dezvoltare

*

Categorii de asigurări subscrise

* * *

Mărimea companiei

* *

Forma de proprietate

*

Aria geograficăde extindere

* *

Necesităţile de reasigurare determinate de strategia de afaceri. În Tabelul nr. 5 sunt prezentate modalităţile prin care reasigurarea acoperă diferitele necesităţi ale asigurătorului, în funcţie de prevederile strategiei de afaceri a acestuia . De exemplu, planurile de dezvoltare ale asigurătorului necesită o capacitate de asigurare mărită şi stabilitate financiară. Reasigurarea poate satisface aceste necesităţi.

4.5.1.2 Resursele financiareAsigurătorii trebuie să compare valoarea riscurilor asumate cu

resursele lor financiare. Această comparaţie trebuie să aibă în vedere lichiditatea activelor. Există state care prin legi sau alte reglementări limitează volumul primelor subscrise şi suma asigurată maximă. De exemplu, în SUA, suma asigurată reţinută pentru un risc nu trebuie să depăşească 10% din valoarea capitalului şi rezervelor. În plus, volumul primelor subscrise nete nu trebuie să depăşească de 3 ori valoarea capitalului şi rezervelor.

Lichiditatea activelor asigurătorului este deosebit de importantă. Dacă activele imobiliare deţin o pondere ridicată în

Page 158: Asigurari Comerciale

158

activele asigurătorului, lichiditatea asigurătorului este limitată, deoarece acestea pot fi dificil de vândut. Dacă ponderea cea mai mare a investiţiilor este deţinută de obligaţiuni ale căror valoare de piaţă este mai mică decât valoarea contabilă, asigurătorul nu va dori să vândă aceste obligaţiuni, deoarece acest lucru ar determina reducerea valorii activelor. Asigurătorul cu lichiditate redusă va avea nevoie de reasigurare, pentru a-şi acoperi o parte a riscurilor asumate.

Un asigurător cu putere financiară are nevoie de reasigurare într-o măsură mai mică decât cei cu capacitate financiară redusă, cel puţin din două motive:a) În primul rând, un asigurător cu putere financiară nu trebuie să-şi mărească limita maximă a volumului de prime. b) În al doilea rând, el are nevoie într-o mai mică măsură de stabilizarea ratei daunei prin intermediul reasigurării. Rezervele şi capitalul său îi permit să suporte variaţiile negative ale ratei daunei, iar costurile de reasigurare reduse reprezintă un alt avantaj al unui asigurător cu putere financiară.

Asigurătorul poate aparţine unei companii mamă care are capacitatea de a furniza capitalul necesar pentru creşterea volumului de prime de asigurare. De asemenea, dacă asigurătorul este o societate pe acţiuni, o ofertă de acţiuni pe piaţa financiară poate asigura fondurile necesare. Dacă totuşi asigurătorul nu are acces la finanţare şi nu-şi poate mări capitalul, reasigurarea poate fi utilizată pentru mărirea capacităţii de asigurare.

Tabelul nr. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurăriiFuncţiile reasigurării:

Resurse financiare:

Cap

acit

ate

de a

sigu

rare

Sta

bili

tate

fi

nanc

iară

Pro

tecţ

ie

împo

triv

a ca

tast

rofe

i

Con

sulta

nţă

în

subs

crie

re

Ret

rage

re

din

anum

ite

dom

enii

sau

zo

ne

Lichiditate redusă a activelor

* *

Acces limitatla capital

* *

Capital şi rezerve reduse

* * *

Page 159: Asigurari Comerciale

159

Necesităţile de reasigurare determinate în funcţie de resursele financiare ale reasigurătorului sunt ilustrate în Tabelul nr. 6: Corelaţia dintre resursele financiare şi funcţiile reasigurării. Aşa cum se prezintă aici, resursele financiare vizează direct funcţiile de creştere a capacităţii de asigurare şi de menţinere a stabilităţii financiare. De asemenea, resursele financiare pot determina necesitatea reasigurării contra catastrofelor. Totuşi, există şi alţi factori importanţi care determină această necesitate.

4.5.1.3 Atitudinea managerului faţă de riscManagerul poate avea aversiune faţă de risc, poate fi

conservator, agresiv etc. Managementul firmei de asigurare decide cumpărarea unei reasigurări. Deşi datele statistice şi modelele financiare sprijină adoptarea acestor decizii, decizia reflectă, de asemenea, şi nivelul de acceptabilitate al conducerii în ceea ce priveşte asumarea riscului. Managementul trebuie să urmărească securitatea faţă de risc, în special la stabilirea reţinerii sau la modificarea programului de reasigurare.

Managerii trebuie să se asigure că şi acţionarii, partenerii de afaceri, autorităţile publice, comunitatea şi toate persoanele care au un interes în compania respectivă acceptă modificările aduse programului de reasigurare. Astfel, programul de reasigurare trebuie să reflecte toleranţa la risc a echipei manageriale, a acţionarilor sau a deţinătorilor de poliţe din companiile mutuale. Managementul firmei de asigurare trebuie să fie sensibil la cerinţele şi interesele acţionarilor şi partenerilor, pentru a putea selecta acel program de reasigurare care satisface nevoile acestora.

4.5.2 Culegerea informaţiilor pentru programul de reasigurare

Asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să determine tipul de reasigurare ce va fi utilizat, să stabilească reţinerea şi limitele contractului de reasigurare. Dacă se aduc modificări programului de reasigurare existent, asigurătorul şi reasigurătorul trebuie să se asigure că nu rămân riscuri neacoperite.

Page 160: Asigurari Comerciale

160

În funcţie de necesităţile asigurătorului, identificate în prima etapă de elaborare a programului de reasigurare, şi de tipurile de reasigurare selectate în vederea acoperirii acestor necesităţi, asigurătorul şi reasigurătorul stabilesc valoarea reţinerilor şi limitelor de reasigurare.

4.5.2.1 Reţinerea asigurătoruluiReţinerea este valoarea riscului pe care asigurătorul o

păstrează pe răspunderea sa. (a) strategia de afaceri, (b) resursele financiare şi (c) atitudinea managementului faţă de risc influenţează valoarea reţinerilor şi limitelor de asigurare stabilite de asigurător1, (d) condiţiile impuse de reasigurător, (e) costurile implicate, (f) tipul de reasigurare, (g) reţinerile celorlalţi asigurători, precum şi (h) contribuţia la co-reasigurare, influenţează de asemenea, reţinerea asigurătorului.

(a) În raport cu strategia de afaceri, gama de asigurări încheiate de asigurător poate să influenţeze valoarea reţinerilor. Dacă asigurătorul subscrie riscuri care nu îndeplinesc standardele prevăzute iar valoarea maximă ce revine unui risc este redusă, reţinerea trebuie să fie mai mică pentru a reduce expunerea. Pe de altă parte, asigurătorul care subscrie numai riscurile preferate poate avea o reţinere mare, dacă estimează daune reduse.

Dacă asigurările încheiate de către asigurător diferă foarte mult ca mărime reţinerea poate să crească omogenitatea acestora. Asigurătorii utilizează legea numerelor mari pentru a estima cu exactitate valoarea daunelor viitoare. Pentru aplicarea eficientă a legii numerelor mari se impune omogenizarea mărimii riscurilor. Reasigurarea poate facilita obţinerea acestei omogenităţi prin cedarea sumelor ce depăşesc nivelul reţinerii. Valoarea reţinerii este aceeaşi pentru majoritatea poliţelor, obţinându-se astfel omogenizarea riscuri lor.

Totuşi, utilizarea reţinerii în scopul omogenizării riscurilor trebuie făcută cu atenţie. Chiar dacă se utilizează aceeaşi reţinere pentru categorii de asigurări foarte diferite ca mărime, aceasta nu înseamnă că riscurile vor fi similare. De exemplu, două poliţe de asigurare de răspundere civilă în valoare de 25 de milioane u.m. şi de 1 vezi detalierea în paragraful următor

Page 161: Asigurari Comerciale

161

1 milion u.m. asigură probabil activităţi foarte diferite. Dacă ambele poliţe sunt reasigurate, păstrându-se o reţinere de 1 milion de u.m., asigurătorul poate obţine omogenizarea mărimii riscurilor însă rezultatele estimărilor vor fi inexacte, deoarece activităţile asigurate în cele două poliţe sunt sigur diferite.

Strategia de afaceri poate influenţa reţinerea prin specificarea ariei de extindere a activităţii reasigurătorului. Un asigurător de bunuri poate avea un nivel de reţinere diferit în zonele expuse uraganelor decât în cele ferite de acestea. Mai mult, un asigurător va avea o reţinere mai mică în zonele în care volumul de prime este redus comparativ cu zonele în care volumul de prime este mare.

(b) Resursele financiare şi atitudinea managementului influenţează, de asemenea, valoarea reţinerii. Supusă reglementărilor legislative menţionate anterior, capacitatea asigurătorului de a reţine riscuri este limitată şi de situaţia sa financiară. Un asigurător nu trebuie să reţină riscuri atât de mari, încât producerea lor să pună în pericol solvabilitatea companiei. Determinarea mărimii acestor riscuri se face pe baza unei analize. Asigurătorul trebuie să evalueze toate daunele care se încadrează în reţinerile programului de reasigurare. De exemplu, reţinerea din cadrul acordului de reasigurare per risc se va stabili luându-se în considerare daunele reţinute în contractul contra catastrofelor.

În cazul societăţilor pe acţiuni cotate la bursă, presiunile exercitate de piaţă pot conduce la stabilirea unor reţineri mult mai mici decât maximul permis asigurătorului, din punct de vederea legal sau financiar. Investitorii se orientează în general spre companii care raportează profituri în creştere sau cel puţin stabile. Un asigurător care îşi asumă o reţinere foarte ridicată poate îndepărta investitorii, deoarece profiturile pot varia foarte mult de la un an la altul.

(c) În asigurarea de bunuri, atitudinea managementuluifaţă de dauna maximă probabilă estimată este foarte importantă. Dauna maximă probabilă reprezintă valoarea daunei maxime, în afara cazurilor în care apar condiţii agravante, precum nefuncţionarea sistemului automat de incendiu sau scăderea presiunii apei. Estimarea daunei maxime probabile sprijină decizia subscriitorului de a accepta sau nu o propunere de reasigurare precum şi stabilirea reţinerii. Asigurătorul care acceptă o daună

Page 162: Asigurari Comerciale

162

maximă probabilă de 10% va avea o reţinere mai mică decât cel a cărui daună maximă probabilă este de 25%. Se pot produce şi daune neanticipate, însă dacă subscriitorii iau acest lucru în considerare la stabilirea primelor, ei pot aplica o reţinere mai mare.

Pentru a înţelege modul în care strategia, resursele financiare şi atitudinea managementului faţă de risc pot influenţa reţinerile, să presupunem că strategia unui asigurător prevede creşterea numărului de poliţe de asigurare a gospodăriilor în judeţe care sunt expuse furtunilor catastrofale şi grindinei. Asigurătorul va analiza resursele financiare necesare pentru a absorbi daunele şi va evalua dorinţa managementului de a a-şi asuma riscul. Pe baza informaţiilor, asigurătorul poate să aleagă o reţinere modestă, astfel încât acumularea daunelor cauzate de o singură furtună să nu conducă la insolvabilitatea asigurătorului.

(d) Condiţiile impuse de reasigurător. Reasigurătorul poate să refuze subscrierea reasigurării datorită reţinerii stabilite de asigurător. În acest caz, reasigurătorul şi asigurătorul trebuie să negocieze o reţinere acceptabilă. Reasigurătorii impun uneori o limită minimă a reţinerii. Condiţia reţinerii minime îl forţează pe asigurător să-şi asume un risc mai mare, care să favorizeze controlul daunelor şi să asigure calitatea procedurilor de subscriere şi de despăgubire. Pe de altă parte, dacă contractul este profitabil, reasigurătorul va căuta să-şi mărească participarea şi, implicit, săreducă reţinerea.

(e) Costurile implicate. Costul este de asemenea un factor important în stabilirea reţinerii. Costurile reasigurării sunt dificil de măsurat datorită dificultăţilor întâmpinate în determinarea valorii efectelor reasigurării. De exemplu, este greu de măsurat valoarea creşterii capacităţii de asigurare cresc corespunzător cu reducerea valorii reţinerii.

(f) Tipul de reasigurare. Reţinerea variază în funcţie de tipul de reasigurare la care se apelează. Reasigurarea per categorie de asigurări reprezintă un contract de reasigurare care acoperă o anumită categorie de asigurări subscrise de către asigurător. Reasigurarea complexă reprezintă un contract de reasigurare prin care se acoperă două sau mai multe categorii de asigurări. Când se încheie o reasigurare per categorie de asigurări, reţinerea se va stabili la un nivel mai redus, deoarece această acoperire are rolul de a

Page 163: Asigurari Comerciale

163

facilita subscrierea. În cazul reasigurării complexe, reţinerea netă reflectă experienţa de daună generală a asigurătorului şi nu rezultatele aferente unei singure categorii de asigurări. Astfel, datorită volumului mai mare de prime şi stabilităţii rezultatelor se poate fixa o reţinere mai mare.

(g) Reţinerea celorlalţi asigurători. Uneori managerii utilizează informaţii despre reţinerea celorlalţi asigurători, de aceeaşi categorie, pentru a-şi fixa propria reţinere. Totuşi, această metodă de stabilire a reţinerii prezintă câteva deficienţe. Una dintre acestea constă în dificultatea obţinerii informaţiilor referitoare la reţinerea practicată de ceilalţi asigurători. De obicei, aceste informaţii nu se pot obţine din surse publice. Mai mult, acestea trebuie colectate direct de la asigurători, intermediari sau reasigurători. Intermediarii în reasigurări sau reasigurătorii sunt reticenţi în a dezvălui reţinerile practicate, datorită obligaţiei lor de a păstra confidenţialitatea faţă de asigurătorul cedent.

O altă deficienţă a acestei metode este aceea că, deşi asigurătorii pot părea similari, ei nu sunt niciodată identici, fiind cu mult mai diferiţi decât par. Rapoartele financiare pot ilustra faptul că unii asigurători subscriu aceleaşi categorii de asigurări şi au acelaşi volum de încasări, însă activităţile şi obiectele asigurate pot diferi. Standardele de subscriere, distribuţia teritorială, puterea financiară a asigurătorului precum şi alţi factori care influenţează reţinerea pot fi de asemenea diferiţi. Mai mult, se poate întâmpla ca asigurătorul luat ca model să nu fi optat pentru cea mai avantajoasă reţinere.

(h) Contribuţia la co-reasigurare. Asigurătorii trebuie să ia în considerare existenţa clauzei de co-reasigurare în momentul în care fixează valoarea reţinerii. Deseori, reasigurătorii solicită introducerea clauzei de co-reasigurare, în special în contractele de reasigurare prin acord tip catastrofă sau oprire de daună. Aceste clauze obligă asigurătorul să acopere un procent din daune, frecvent de 5-10%, peste reţinere. Co-reasigurarea încurajează asigurătorul în aplicarea corectă a controlului daunelor, a procedurilor de subscriere şi soluţionarea eficientă a despăgubirilor. Dacă asigurătorul are o contribuţie ridicată la co-reasigurare, poate opta pentru o reţinere mai mică.

Page 164: Asigurari Comerciale

164

4.5.2.2 Limite de reasigurare

Limitele prevăzute în contractul de reasigurare reprezintă valoarea maximă a răspunderii acceptate de reasigurător conform contractului de reasigurare. Stabilirea limitelor contractuale nu este nici mai uşoară şi nici mai precisă decât stabilirea reţinerii. Factorii ce trebuie analizaţi la stabilirea limitelor contractuale pot varia în funcţie de tipul de contract şi cuprind următoarele: limitele maxime ale poliţelor; riscul obligaţilor extracontractuale; riscul depăşirii limitelor poliţei; riscul acumulării răspunderii; riscul de catastrofă.

Limitele oferite de programul de reasigurare trebuie să fie suficient de mari pentru a satisface cererile privind limitele de asigurare adresate asigurătorului de către potenţialii clienţi. Dacă un asigurător apelează frecvent la reasigurarea facultativă pentru a obţine limitele necesare, programul său de reasigurare trebuie modificat. Un alt motiv pentru stabilirea unor limite ridicate este acela de a preveni acumularea unor daune ce depăşesc capacitatea de reasigurare.

La prima vedere, s-ar părea că limitele contractuale pentru fiecare risc sau fiecare poliţă în parte trebuie stabilite la nivelul limitei maxime ale poliţelor subscrise de asigurător.

Această metodă ar asigura acoperirea oricăror daune ce vor avea loc. Totuşi, s-ar putea ca această metodă să nu reprezinte cel mai economic mod de a furniza o acoperire totală prin reasigurare. De exemplu, dacă majoritatea poliţelor subscrise de către un asigurător au limite de asigurare de până la 500.000 u.m. şi mai puţin, şi doar câteva poliţe au limite cuprinse între 500.000 u.m. şi 1.000.000 u.m., atunci metoda cea mai economică este aceea de a încheia o reasigurare prin acord cu o limită de 500.000 u.m. şi de a utiliza reasigurarea facultativă pentru protejarea acelor câteva riscuri cu valoare mare.

Page 165: Asigurari Comerciale

165

4.5.3 Stabilirea programului de reasigurare

Prezentarea programului de reasigurare existent. Un element cheie în elaborarea programului de reasigurare este analiza programului de reasigurare existent şi a efectelor acestuia asupra rezultatelor activităţii de subscriere a asigurătorului. Această prezentare trebuie să includă o scurtă descriere a programului de reasigurare actual precum şi rezultatele obţinute ca urmare a reasigurării. Aceste rezultate pot indica faptul că nu este necesară adaptarea programului de reasigurare existent sau, din contră, sunt necesare modificări pentru îmbunătăţirea programului de reasigurare.

După ce s-au identificat necesităţile asigurătorului s-au colectat şi analizat suficiente informaţii, asigurătorul şi reasigurătorul pot cădea de acord asupra celui mai adecvat program de reasigurare.

Tabelul nr 7: Corelaţia: tipuri de reasigurare - funcţiile reasigurării

Ext

inde

-rea

ca

paci

tăţi

i de

asi

gura

re

Men

ţine

rea

stab

ilit

ăţii

fi

nanc

iare

Pro

tecţ

ia

împo

triv

a ca

tast

rofe

i

Uti

liza

rea

expe

rien

ţei

reas

igur

ă-to

rulu

i

Fac

ilit

area

re

trag

erii

di

ntr-

un

dom

eniu

de

asig

urar

e

Reasigurarea facultativă

* *

Reasigurarea prin acord-cotă parte

*

Reasigurarea prin excedent de sumă

*

Reasigurarea prin acord excedent de daună

* * *

Alegerea tipului de reasigurare. Asigurătorii utilizează o combinaţie de reasigurări facultative şi prin acord, atât proporţionale cât şi neproporţionale. Programul de reasigurare ales depinde de prioritatea necesităţilor de reasigurare identificate în funcţie de strategia de afaceri, resursele financiare şi de atitudinea managementului faţă de risc (vezi Tabelul nr. 7, Corelaţia: tipuri de reasigurare - funcţiile reasigurării).

Page 166: Asigurari Comerciale

166

(a) Reasigurarea facultativă. Utilitatea reasigurării facultative în cadrul programului de reasigurare este relevată de următorii factori:1. Risc ridicat sau de natură neobişnuită. Deseori asigurătorii sunt

preocupaţi de faptul că un anumit risc prezintă o probabilitate de daună atât de ridicată încât riscul este prea mare pentru a fi reţinut în exclusivitate de asigurător.

2. Capacitate de asigurare suplimentară. Foarte puţini asigurători pot sau doresc să pună la dispoziţie capacitatea necesară pentru asigurarea unor obiecte ce necesită limite mari de asigurare, precum o clădire pentru birouri sau un avion cu reacţie.

3. Protejarea reţinerii nete a asigurătorului. Se poate încheia o reasigurare facultativă care să protejeze reţinerea asigurătorului pentru un anumit risc, dacă această reţinere este prea mare. Reasigurătorul prin acord trebuie să fie informat de existenţa acestui aranjament.

O daună produsă de un singur risc poate fi atât de mare încât să transforme contractul prin acord într-un contract neprofitabil. Relaţiile contractuale neprofitabile pot conduce la rezilierea contractului şi încetarea activităţii de subscriere de către asigurător. Un asigurător prudent reasigură uneori riscurile individuale, pentru a reduce instabilitatea rezultatelor contractelor prin acord.

Fiecare contract prin acord conţine o listă cu riscuri excluse ce nu pot fi cedate în reasigurare. În afara cazului în care reasigurătorul prin acord permite o excepţie de la prevederile contractului, asigurătorul va utiliza, pentru riscurile excluse, reasigurarea facultativă.

Dacă asigurătorul se lansează într-un nou domeniu de asigurări sau doreşte să obţină o altă opinie în ceea ce priveşte riscul, asigurătorii facultativi pot oferi consultanţă.

Deseori, contractele de reasigurare facultative completează contractele prin acord. De exemplu, dacă asigurătorul doreşte să ofere anumitor clienţi o sumă asigurată mai mare decât cea prevăzută, el poate utiliza reasigurarea facultativă pentru acoperirea sumelor excedentare, iar pentru sumele asigurate obişnuite poate apela la reasigurarea prin acord. În această situaţie reasigurarea facultativă va proteja rezultatele reasigurării prin acord.

Page 167: Asigurari Comerciale

167

Deoarece contractele de reasigurare prin acord reasigură toate poliţele cuprinse într-o categorie de asigurări, motivele utilizării lor sunt diferite faţă de cele caracteristice contractelor de reasigurare facultative. Obiectivele reasigurării prin acord sunt:

Deoarece reasigurătorii şi asigurătorii îşi împart atât profitul, cât şi pierderile aferente poliţelor cedate pe baza contractului de reasigurare, variaţia experienţei de daună a asigurătorului este nivelată iar rezultatele activităţii de subscriere sunt stabilizate. Acest lucru conduce la îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorului.

Reasigurarea prin acord măreşte valoarea riscului care poate fi subscris automat de către asigurător, fără să apeleze la o reasigurare facultativă, ceea ce conduce la creşterea capacităţii de asigurare a asigurătorului.

Deoarece contractele de reasigurare prin acord acoperă toate poliţele aferente unei categorii de asigurări, acestea pot proteja asigurătorul în cazul în care într-un eveniment sunt implicate mai multe poliţe de asigurare, oferă protecţie împotriva catastrofei.

În cazul reasigurării proporţionale, reasigurătorul plăteşte asigurătorului un comision de reasigurare. Comisionul de reasigurare compensează asigurătorul pentru cheltuielile realizate cu subscrierea poliţei (cheltuieli de achiziţie). Astfel, reasigurarea proporţională oferă posibilitatea extinderii numărului de poliţe subscrise fără însă a epuiza capacitatea de asigurare a asigurătorului. Din acest motiv, acei asigurători care urmăresc o extindere rapidă pe piaţă utilizează reasigurarea proporţională.

Reasigurarea proporţională poate nivela experienţa de daună a asigurătorului organizat sub formă de societate pe acţiuni, ce doreşte să-şi menţină valoarea dividendelor per acţiune. Totuşi, reasigurarea proporţională este mai puţin eficientă decât alte forme de reasigurare în ceea ce priveşte limitarea acumulării de daune în urma producerii unui risc, deoarece majoritatea contractelor proporţionale prevăd o limită a despăgubirilor per eveniment.

Reasigurarea proporţională poate lua forma unei reasigurări cotă parte sau a unei reasigurări excedent de sumă asigurată. Aceste tipuri de reasigurare satisfac necesităţile asigurătorului în măsură diferită.

Page 168: Asigurari Comerciale

168

(b) Reasigurarea prin acord cotă-parte. Contractele cotă-parte sunt utilizate în general în domeniul asigurărilor de bunuri şi de răspundere civilă. Deoarece asigurătorii şi reasigurătorii îşi împart primele şi daunele în aceeaşi proporţie, marea majoritate a asigurătorilor au aceeaşi rată de daună ca cea a reasigurătorilor şi deci nu obţin o protecţie împotriva unei rate de daună nefavorabile.

Dacă asigurătorul doreşte să se retragă dintr-un anumit teritoriu sau dintr-o anumită categorie de asigurări, asigurătorul poate ceda 100% din prime unui reasigurător. Un contract cotă parte de 100% este deseori cea mai uşoară şi mai rapidă metodă de a anula răspunderea asigurătorului şi de a garanta faptul că aceste asigurări nu vor afecta rezultatele viitoare. Totuşi, reasigurătorul nu îşi va asuma un portofoliu fără o probabilitate rezonabilă de a obţine profit.

Contractele cotă-parte sunt utile în cazurile în care se promovează o politică de dezvoltare, lansarea sau retragerea dintr-un anumit teritoriu sau domeniu de asigurări, îmbunătăţirea situaţiei financiare a asigurătorilor sau în cazurile în care managementul nu doreşte asumarea unui risc ridicat.

(c) Reasigurarea prin acord excedent de sumă asigurată. Contractele excedent de sumă asigurată sunt utilizate aproape în exclusivitate în reasigurarea de bunuri şi rareori în reasigurarea răspunderii civile. Contractele excedent de sumă asigurată permit reasigurătorului să-şi asume riscurile mici pe care acesta consideră că le poate reţine fără a apela la reasigurare şi să reasigure proporţional acele riscuri care depăşesc reţinerea dorită. Astfel, contractele excedent de sumă asigurată sunt mai puţin utile decât contractele proporţionale în situaţia în care asigurătorul doreşte o extindere rapidă.

Dacă se încheie un contract excedent de sumă în scopul creşterii capacităţii de asigurare, asigurătorul trebuie să stabilească o reţinere netă ridicată. Dacă managementul consideră că reţinerea este prea mare, aceasta poate fi protejată printr-un contract de reasigurare excedent de daună.

Contractele excedent de sumă pot implica costuri indirecte ridicate, datorită cheltuielilor administrative cu stabilirea proporţiei din fiecare risc ce va fi cedată în reasigurare. Costurile indirecte ale

Page 169: Asigurari Comerciale

169

reasigurării sunt deseori ignorate, deoarece este dificil să determini cu exactitate cheltuielile impuse de programul de reasigurare. Totuşi, asigurătorii ar trebui să identifice şi să evalueze aceste cheltuieli.

(d) Reasigurarea prin acord excedent de daună este cel mai eficient tip de reasigurare în ceea ce priveşte stabilizarea experienţei de daună este reasigurarea excedent de daună. Ea poate lua forma reasigurării per risc, per poliţă, per eveniment şi catastrofă. Dacă sunt întocmite corect, contractele de reasigurare excedent de daună pot stabiliza experienţa de daună mult mai eficient decât contractele proporţionale.

Contractul excedent de daună devine executoriu în cazul în care se produce o daună mare. Prin urmare, reasigurarea excedent de daună este utilă în cazul portofoliilor cu rezultate instabile.

De asemenea, contractele excedent de daună sunt eficiente în asigurarea de răspundere civilă auto. Majoritatea revendicărilor de răspundere civilă auto nu depăşes o valoare de 50.000 u.m., de exemplu, însă uneori se produc şi daune mai mari.

Reasigurarea excedent de daună poate fi folosită eficient şi de către asigurătorii mutuali, care doresc reducerea daunelor de valori foarte mari, pentru a evita impunerile percepute deţinătorilor de poliţe.

Un asigurător de dimensiune redusă dar cu putere financiară mare poate cumpăra o reasigurare excedent de daună pentru a-şi asigura stabilitatea financiară necesară.

Reasigurarea excedent de daună este utilizată şi atunci când asigurătorul doreşte să-şi păstreze lichidităţile. Nevoia de lichiditate este mai pronunţată în situaţia în care asigurătorul se confruntă cu un flux de numerar negativ ca urmare a daunelor suportate sau a scăderii veniturilor din investiţii.

În cazul dificultăţilor legate de fluxul de numerar, reasigurarea excedent de daună este des utilizată, deoarece primele aferente reasigurării excedent de daună sunt de obicei mai mici decât primele aferente reasigurării proporţionale. În plus, asigurătorul poate mări reţinerea pentru a reduce primele de reasigurare.

Reasigurarea contra catastrofei completează celelalte reasigurări ale asigurătorului, având ca scop protejarea acestuia

Page 170: Asigurari Comerciale

170

împotriva unor acumulări de daune. Aşa cum am menţionat anterior, reasigurarea proporţională prevede deseori o limită per eveniment, făcând astfel necesară cumpărarea unei reasigurări contra catastrofei. Dacă asigurătorul prezintă o concentrare într-un teritoriu expus daunelor catastrofale, programul de reasigurare al asigurătorului trebuie să prevadă şi o reasigurare contra catastrofei.

Reasigurarea oprire de daună este strâns corelată cu rezultatele din subscriere ale asigurătorului. În reasigurarea oprire de daună, reţinerea asigurătorului este stabilită în funcţie valoarea raportului dintre daunele plătite şi primele cuvenite. Reasigurarea se aplică peste această reţinere, prevăzându-se însă o limită maximă.

Asigurătorii utilizează reasigurarea oprire de daună pentru acele categorii de asigurări care deţin următoarele caracteristici: daunele individuale estimate sunt relativ mici; volumul acestor daune poate absorbi un procent ridicat din

venitul din prime; rata daunei fluctuează puternic de la an la an datorită pagubelor

produse de evenimente meteorologice precum: furtună şi grindină.

Asigurătorii de dimensiuni mici cumpără reasigurarea oprire de daună pentru a-şi proteja portofoliile de asigurări ale proprietarilor agricoli, ale gospodăriilor, ale societăţilor comerciale mici sau cele de transport de persoane. Acest tip de reasigurare este mai scump decât alte tipuri de reasigurări şi nu este disponibil tuturor asigurătorilor.

Pentru a opta între reasigurarea contra catastrofei şi reasigurarea oprire de daună trebuie să se ia în considerare doi factori: perioada de rambursare a daunelor prin reasigurare şi tipul de catastrofă.

Reasigurarea contra catastrofei acţionează ca un cont de rezervă, din care asigurătorul poate retrage sumele necesare, imediat după achitarea daunelor. În schimb, reasigurătorul oprire de daună nu acoperă daunele decât la sfârşitul anului, când se va putea stabili cu precizie rata daunei. Astfel, asigurătorul care optează pentru reasigurarea oprire de daună se poate trezi în situaţia în care trebuie să lichideze anumite investiţii pentru plăti despăgubirile sau trebuie

Page 171: Asigurari Comerciale

171

să menţină o rezervă de numerar suficient de mare pentru a acoperi daunele imediat ce se produc.

Dacă asigurătorul se confruntă, pe parcursul anului, cu un număr mare de daune de valori reduse, atunci reasigurarea oprire de daună este mai potrivită. Totuşi, dacă experienţa de daună a asigurătorului este afectată de mai multe evenimente catastrofale izolate, ce se produc doar de câteva ori în intervalul unui deceniu, utilizarea reasigurării contra catastrofei este mai indicată.

Mai multe daune de dimensiuni reduse sau o singură daună de valoare ridicată pot conduce la creşterea nevoii de lichiditate. Asigurătorul trebuie să analizeze dacă reasigurarea oprire de daună îi poate satisface necesităţile de lichiditate în termen scurt.

4.5.4 Monitorizarea programului de reasigurare

Modificările în strategia de afaceri, resursele financiare sau schimbarea atitudinii managementului faţă de risc pot impune adaptarea programului de reasigurare. Asigurătorii de succes urmăresc continuu să-şi îmbunătăţească produsele şi serviciile oferite asiguraţilor. În plus, programul de reasigurare trebuie să fie modificat ca urmare a schimbării condiţiilor de piaţă ce pot afecta activitatea de subscriere a asigurătorului.

Dacă informaţiile utilizate în analiza necesităţilor de reasigurare ale asigurătorului se modifică semnificativ, programul de reasigurare poate solicita unele adaptări. De exemplu, dacă se descoperă anumite erori în informaţiile utilizate, programul de reasigurare trebuie să fie reevaluat.

Eficienţa programului de reasigurare trebuie analizată cel puţin o dată pe an. Această analiză trebuie să înceapă cu prima etapă de elaborare a programului de reasigurare, respectiv cu determinarea necesităţilor asigurătorului. Astfel, elaborarea programului de reasigurare reprezintă un proces continuu.

La evaluarea programului de reasigurare, asigurătorul trebuie să ia în considerare întotdeauna şi costurile implicate. Reasigurarea influenţează în mod direct costurile asigurătorului iar pe termen lung afectează şi poziţia sa concurenţială pe piaţă.

Page 172: Asigurari Comerciale

172

4.6 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Care este utilitatea reasigurării?2. Tipuri de reasigurări.3. Ce legătură există între activitatea de reasiguare şi cea

de management al riscului?4. Ce diferenţă există între reasigurările facultative şi cele

prin accord?5. De ce sunt elaborate contracte mixte de reasigurare?6. Care sunt etapele unui program de reasigurare?7. Definiţi contractul de reasigurare în opoziţie cu cel de

asigurare. 8. De câte feluri sunt contractele de reasigurare şi prin ce

se deosebesc acestea? 9. Problemă propusă spre rezolvare

O societate de asigurări încheie contracte de asigurare împotriva riscului de incendiu cu mai multe firme din industria confecţiilor, răspunderea asumată vizând toate bunurile firmelor respective. Asigurătorul protejează fiecare dintre contractele de asigurare prin contract de reasigurare în limita a 1.150.000 u.m. Suma reţinută în cont sau ca prioritate reprezintă 450.000 u.m. La cele trei firme se produce riscul asigurat.

Date disponibile: FIRMA Suma

asiguratăPrima de asigurare

(u.m.)Dauna (u.m.)

A 1.000.000 15.000 500.000 B 1.300.000 26.000 600.000 C 2.600.000 50.000 1.200.000

Stabiliţi tipul de contract de reasigurare (CR); despăgubirea suportată de reasigurat (dr) şi despăgubirea suportată de reasigurător (DR).

Page 173: Asigurari Comerciale

173

4.7 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE

1. În legătură cu reasigurarea excedent de sumă asigurată, să se identifice afirmaţia falsă: a) Acest tip de reasigurare se caracterizează prin aceea că reasiguratul stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie şi tot ceea ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul, îl cedează reasigurătorului; b) Plinul de conservare se stabileşte (exprimă) valoric; c) Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică la toate tipurile de asigurări, adică bunuri, persoane şi răspundere civilă; d) La riscurile bune, plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai puţin bune; e) Mărimea reţinerii proprii în raport cu răspunderea maximă a reasigurătorilor este un prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare.

2. Definiţia reasigurării este următoarea: a) Un mijloc de egalizare, prin divizare, a răspunderilor între mai mulţi asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte. b) Reasigurarea avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat. c) Reasigurarea se încheie numai între societăţi de asigurări. d) Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător. e) Contractul de asigurare are caracter confidenţial şi se bazează mai mult pe cutumă şi mai puţin pe prevederi legislative.

Se cere răspunsul corect şi complet.

3. Contractul de reasigurare poate avea: a) caracter facultativ, obligatoriu sau mixt; b) caracter strict legiferat prin norme uniforme emise de CSA;

Page 174: Asigurari Comerciale

174

c) avantaje numai pentru asigurător; d) efecte numai pentru o parte, de regulă asigurător; e) avize din partea CSA, conform Normelor acesteia.

4. Se încheie un contract de asigurare ale unor mărfuri destinate exportului; suma asigurată 110.000 u.m., iar suma reală 125.000 u.m. Din suma astfel asigurată, asigurătorul reţine 16.500 u.m., iar restul îl cedează în asigurare în felul următor:

- reasigurătorul 1 preia 20% din suma asigurată; - reasigurătorul 2 preia 30% din suma asigurată. Prima de asigurare este de 9.500 u.m., pagubă la marfă

40.000 u.m. Se cere: a) Despăgubirea la marfă; b) Despăgubirea suportată de asigurător şi de

reasigurători; c) Primele de asigurare ce se cuvin asigurătorului şi

reasigurătorilor. ============================================ a) 35.200 u.m. 2580 u.m. 5.280 u.m. 9870 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 10560 u.m. b) 35.200 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 10560 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 10560 u.m. c) Sunt necesare şi alte date. d) Problema nu se poate rezolva. e) 35.200 u.m. 5280 u.m. 0 u.m. 0 u.m. 5280 u.m. 7.040 u.m. 0 u.m. =============================================

5. În cazul coasigurării, combinaţia corectă a afirmaţiilor de mai jos este:

1. fiecare asigurător nu este obligat la plata proporţional cu suma asigurată şi până la concurenţa acesteia;

Page 175: Asigurari Comerciale

175

2. asiguratul nu poate încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecinţa directă a riscului;

3. obligaţia plăţii indemnizaţiei de asigurare nu se divide între doi sau mai mulţi asigurători;

4. între asigurat şi fiecare asigurator există raporturi de asigurare distincte;

5. între asigurători nu se practică solidaritatea convenţională.

a) 1+2+4; b) 1+3+5; c) 3+4+5; d) 2+4+3; e) 2+4+5.

6. Reasigurarea proporţională cunoaşte următoarele variante: 1. reasigurarea excedent de daună; 2. reasigurarea excedent de sumă asigurată; 3. reasigurarea cotă-parte; 4. reasigurarea oprire de daună; 5. reasigurarea proporţională mixtă;6. reasigurarea de acoperire a sinistrelor majore. Alegeţi varianta corectă:

a) 1+3+5+6; b) 4+5+6; c) 2+3+5; d) 2+3+4; e) 1+4+5+6.

7. Reasigurarea oprire de daună se poate defini astfel: a. răspunderea reasiguratului este limitată pentru fiecare daună

la un anumit plafon (prioritate), iar răspunderea reasigurărilor vizează partea de daună ce depăşeşte prioritatea;

b. răspunderea reasiguratului se stabileşte anticipat sub forma unei sume fixe din suma asigurată;

Page 176: Asigurari Comerciale

176

c. reasiguratul reţine în sarcina sa o cotă procentuală din suma asigurată; d. reasiguratul se obligă să acopere din daunele produse în

cursul anului o sumă echivalentă cu un anumit procent din volumul sumelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ce depăşeşte acel nivel;

e. reasiguratul reţine în sarcina sa daunele ce depăşesc nivelul priorităţii stabilite în contract.

Alegeţi varianta corectă.

RĂSPUNSURI1 c2 a3 a4 -5 e6 c7 e

Problemă rezolvată

1. Cauzele unui contract de reasigurări prevăd: cota de participare a reasiguratorului = 40%; cota de participare a reasiguratului la beneficiile reasiguratorului = 30%; pierderile se raportează până la acoperirea completă din beneficiile realizate în exerciţiul următor; comisionul de bază este de 25% din volumul primelor cedate.

La expirarea exerciţiului financiar reasiguratul prezintă: suma asigurată totală = 70.000.000 u.m.; prime de asigurare încasate = 2.000.000 u.m.; despăgubiri plătite = 500.000 u.m.

Page 177: Asigurari Comerciale

177

În aceeaşi dată, reasiguratorul prezintă: venituri = 800.000 u.m.; cheltuieli generale = 10.000 u.m.; rezerve de daună = 15.000 u.m.; pierderi reportate = 9.000 u.m.

Stabiliţi: a) tipul de contract de reasigurare; b) comisionul de bază; c) participarea reasiguratului la beneficiul

reasiguratului. % particip R = R%

% particip. la profit πR

= 300 => CRP pierdere reportate % Cb = 25% Pac r Sa = 70.000.000 u.m Pa – 2.000.000 u.m. D= 500.000 u.m R V = 800.000 u.m. Ch.gen. = 10.000 u.m. Rezerve de daună = 15.000 u.m. Pr (pierdere reportată) = 9.000 u.m.

a) CR = ? b) Cb = ?

c) πr

R = ?

a) Veniturile reasiguratorului sunt: • primele cedate de reasigurat; • rezerva de daună din exerciţiul anterior; • rezerva de primă de exerciţiul anterior.

Page 178: Asigurari Comerciale

178

Cheltuielile sunt: • despăgubiri suportate (achitate); • rezerve de daună pentru exerciţiul curent; • rezerve de primă pentru exerciţiul curent; • comisioane (comision de bază şi adiţional); • cheltuieli generale.

Faptul că reasiguratul participă la profitul reasigurătorului => avem CRP. b) Cb = Pac x % Cb

Pac = Pa x % particip CR/R = Pa x (100 - %particip CR/r) = = 2.000.000 x 40% = 800.000 u.m. Cb = 800.000 x 25% = 200.000 u.m.

c) πr

R = π

R x % particip π

r

R = 366.000 x 30% = 109.800 u.m.

DR

= D x % particip CR/R = 500.000 x 40% = 200.000 u.m.

ChR

= DR

+ rezerva de daune + Ch.gen +Cb = 200.000 +

+15.000 + 10.000 + 200.000 = 425.000 u.m.

πR

= VR

– ChR

– Pr = 800.00 - 425.000 - 9.000 = 366.000 u.m.

4.8 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

2 Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica

Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997

3 Constantinescu Dan Anghel (coordonaor)

Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

Page 179: Asigurari Comerciale

179

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Donald E. Malecki, Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

8 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

9 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

10 Michael Coss, Peter Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Reinsurance Practice. Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

11 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

Page 180: Asigurari Comerciale

180

CAPITOLUL 5

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

Obiective: Se urmăreşte formarea deprinderii de utilizare a conceptelor privind eficienţa activităţii de asigurare.

Scurt rezumat: Capitolul prezintă din perspective multiple (asigurat, asigurător, agent de asigurare) indicatori de eficienţă specifici precum şi modalităţi de caracterizare a activităţii în asigurare urmate de modalităţi practice de creştere a eficienţei activităţii.

Cuvinte cheie:eficienţa activităţii de asigurare; credibilitate şi rating;

Page 181: Asigurari Comerciale

181

5.1 EFICIENŢA ÎN ASIGURARE

Eficienţa oricărei activităţi trebuie privită în strânsă legătură utilitatea sa socială. Asigurările constituie un element important mecanismului deosebit de complex al economiei de piaţă, corespund unei nevoi vitale, concrete, de protecţie a persoanelor fizice şi juridice. Asigurările reprezintă, în esenţă, o prestare de servicii efectuată de o societate comercială din domeniul asigurărilor în favoarea populaţiei sau unor persoane juridice.

Concret, eficienţa are două accepţiuni: mai întâi, prin eficienţă înţelege raportul dintre efectul obţinut şi efortul depus pentru acea activitate, iar în al doilea rând, eficienţa este legată de rezultatele financiare obţinute de un asigurător. Efectul obţinut de pe urma activităţii asigurare, prin acordarea de despăgubiri şi sume asigurate, se concretizează în crearea condiţiilor de continuare a activităţii agenţilor economici care au suferit o pagubă, asigurarea integrităţii proprietăţii unor persoane fizice sau juridice, acordarea de sprijin financiar persoanelor care îşi pierd capacitatea de muncă în urma unor accidente etc., ceea ce dă asigurării un profund caracter social. Asigurările şi reasigurările în valută conduc la menţinerea comerţului exterior la standarde ridicate, ajutând, în acelaşi timp, colaborarea şi cooperarea dintre state în plan economic.

Efortul necesar desfăşurării activităţii de asigurare este depus atât de asiguraţi (care plătesc primele de asigurare) cât şi de asigurător, responsabil cu realizarea efectivă a asigurărilor de diferite tipuri. Rezultă de aici că eficienţa activităţii de asigurare trebuie privită din două unghiuri, atât al asiguratului cât şi al asigurătorului.

Economia de piaţă presupune nu numai instituţii, mecanisme şi pârghii financiare specifice, legislaţie, dar şi personal cu spirit şi iniţiativă în promovarea unor activităţi rentabile şi eficiente. Restructurarea economiei naţionale a cuprins şi activitatea de asigurare din ţara noastră. S-au făcut paşi importanţi în această direcţie. Apariţia legii privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor a creat cadrul legal pentru a se manifesta o concurenţă loială în acest sector

Page 182: Asigurari Comerciale

182

de activitate. Odată cu creşterea concurenţei societăţile comerciale sunt nevoite să găsească anumite soluţii care să armonizeze interesele ambelor părţi care intervin în contractul de asigurare.

Problema eficienţei activităţii de asigurare trebuie privită şi prin prisma faptului că, în viitor, ponderea asigurărilor prin efectul legii va scădea în favoarea asigurărilor facultative. De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că în viitor între bugetul statului şi societăţile de asigurare relaţiile vor fi mult simplificate, şi, ca atare, acestea din urmă vor trebui să-şi constituie în aşa fel rezervele de prime şi de daune încât să facă faţă apariţiei unor riscuri asigurate de proporţii mari şi foarte mari.

Pentru îmbunătăţirea activităţii în domeniul asigurărilor trebuie acţionat pe mai multe direcţii: adoptarea în continuare a unor acte normative care să

reglementeze întreaga activitate de asigurare; extinderea protecţiei prin asigurare asupra unor sectoare, bunuri

şi riscuri noi, determinată de amploarea şi complexitatea noilor structuri social-economice;

perfecţionarea continuă a pregătirii profesionale a angajaţilor din societăţile de asigurări;

necesitatea folosirii computerelor în automatizarea operaţiunilor de asigurări - experienţa acumulată în această privinţă în alte ţări şi domenii de activitate arată că acestea pot fi folosite la calculul automat al primelor de asigurare, la contabilizarea acestora, la redactarea poliţelor de asigurare.

Din punctul de vedere al asigurătorului activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă cu cât cheltuielile cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.

Din perspectiva asiguratului, eficienţa asigurărilor este cu atât mai mare cu cât despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai ridicate iar primele de asigurare mai mici. De asemenea, cu cât timpul scurs de la intrarea în vigoare a contractului de asigurare şi până la plata despăgubirii este mai scurt, cu atât mai eficientă este activitatea de asigurare.

La momentul contractării poliţei asigurătorul încasează prima de asigurare fără a cunoaşte exact mărimea daunelor care se

Page 183: Asigurari Comerciale

183

pot produce, dispunând doar de estimaţii ale acestora calculate pe baza teoriei probabilităţilor. De aceea, calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de produs, bazându-se pe calcule actuariale. Fondurile specifice create de societatea de asigurare trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de administrare. Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de asigurare.

Specific domeniului asigurărilor este faptul că evenimentele generatoare de pagube se produc aleator, lucru care influenţează în mare măsură fluxurile financiare din cadrul unei societăţi de asigurări. Este recomandabil ca analiza eficienţei să se facă pe o perioadă de minim 5 ani, deoarece numai în acest mod concluziile desprinse vor fi corecte. În cazul asigurărilor facultative este implicat şi un alt aspect, cel al activităţii de promovare şi vânzare a produselor societăţii pe piaţă. Determinantă este şi percepţia potenţialilor clienţi asupra necesităţii şi utilităţii respectivei asigurări, disponibilitatea lor pentru achiziţionarea unei asigurări facultative.

Funcţia de eficienţă a activităţii de asigurare. În condiţiile economiei de piaţă orice societate de asigurare trebuie să-şi desfăşoare activitatea pe baza unor criterii de eficienţă care să conducă la acoperirea tuturor cheltuielilor cu plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor de constituire şi administrare a fondului de asigurare. De asemenea, se urmăreşte şi obţinerea unui profit necesar desfăşurării şi dezvoltării activităţii societăţii. O societate care nu poate asigura plata sumelor asigurate şi a cheltuielilor specifice va ajunge, inevitabil, în situaţia de faliment. Putem considera, în concluzie, că eficienţa unei societăţi de asigurări este direct condiţionată de mărimea profitului obţinut din această activitate.

În general, profitul se stabileşte la sfârşitul anului calendaristic, ceea ce, în caz că acesta are o valoare negativă, înseamnă încheierea activităţii cu pierderi, fapt ce poate duce la sistarea activităţii.

Page 184: Asigurari Comerciale

184

Este necesar ca societatea de asigurare să aibă în orice moment o situaţie dacă nu exactă, fapt practic imposibil în condiţiile în care îşi desfăşoară activitatea, cel puţin probabilitatea ca profitul obţinut să aibă o anumită valoare. Este nevoie de determinarea unei expresii analitice care să exprime profitul în orice moment, în funcţie de parametrii care intervin în caracterizarea activităţii societăţii. O asemenea expresie analitică se numeşte funcţie de eficienţă a activităţii de asigurare.

Pentru determinarea funcţiei de eficienţă pentru o societate de asigurare vom considera următoarele caracteristici:N - numărul asiguraţilor la un moment dat;S - suma plătită în medie de asigurător pentru fiecare asigurat, în cazul producerii evenimentului asigurat;p - probabilitatea (frecvenţa relativă) de producere a evenimentului asigurat;P - prima de asigurare medie plătită de fiecare asigurat;ε - riscul de faliment.Rε - capitalul social necesar desfăşurării activităţii de asigurare.

Totalul sumelor plătite S(t) de către societatea de asigurare este dat de următoarea relaţie:

S(t)= N ·p·S

Ţinând cont de caracteristicile definite anterior se poate deduce uşor relaţia de calcul a profitului brut (Pb) ca diferenţă între totalul sumelor încasate de societate (N·p) şi totalul cheltuielilor efectuate (N ·p· s) astfel:

Pb = N·P - N·p·S = N· (P-p·S) (1)

Considerăm un procent ρ reprezentând ponderea cheltuielilor pentru constituirea şi administrarea fondului de asigurare, din totalul încasărilor, rezultă că profitul efectiv realizat, notat Pe va fi:

100

PN -PP be

Page 185: Asigurari Comerciale

185

100

PN)SpP(NPe

100

PSpPN)p(Pe

(2)

Această funcţie reprezentată în relaţia (2) poate fi privită ca o funcţie de p, adică profitul efectiv depinde de probabilitatea de producere a evenimentului asigurat Pe(p). Este necesar ca, în funcţie de acest parametru, să se stabilească în ce condiţii profitul efectiv realizat este maxim la un moment dat.

Se constată că valoarea funcţiei Pe(p) scade pe măsură ce probabilitatea p creşte. Profitul efectiv realizat devine nul dacă probabilitatea de producere a evenimentului asigurat ia valoarea:

1001

S

Pp

(3)

La nivelul fiecărei societăţi de asigurare se va determina prin studii statistice această probabilitate pentru a ajuta la stabilirea primei de asigurare. Dacă probabilitatea determinată statistic depăşeşte valoarea dată de formulă, profitul efectiv realizat devinenegativ, adică societatea începe să lucreze în pierdere până în momentul în care probabilitatea revine la o valoare sub cea dată de relaţia (3).

Pentru evitarea acestei situaţii, societatea de asigurare poate influenţa micşorarea probabilităţii p, sub valoarea precizată, fie prin creşterea (indexarea) primei de asigurare încasate de la asiguraţi, fie prin micşorarea sumelor plătite asiguraţilor sub formă de despăgubiri sau sume asigurate (S).

Probabilitatea p poate fi considerată ca un prag de trecere spre faliment dacă societatea de asigurare respectivă nu are alte surse de creştere a profitului efectiv. O societate de asigurare trebuie să desfăşoare şi alte activităţi din care să obţină profit, pentru a acoperi pierderile din activitatea propriu-zisă de asigurare, până când probabilitatea p scade sub pragul amintit. De asemenea, este bine ca

Page 186: Asigurari Comerciale

186

fondul de rezervă constituit să fie suficient de mare ca să poată acoperi pierderile generate în asemenea situaţii.

Ţinând cont de caracterul aleator al plăţilor către asiguraţi, pot să apară situaţii în care fie profitul efectiv devine negativ, fie capitalul social de care dispune societatea devine negativ. Totuşi, având în vedere timpul scurt de redresare a situaţiei, nu se poate spune că o societate de asigurare este falimentară la prima trecere la un sold negativ şi nici că lucrează în pierderi la prima obţinere de profit efectiv negativ. O asemenea situaţie trebuie însă să constituie un semnal de alarmă pentru societatea respectivă, în sensul că trebuie urmărite direcţiile în care evoluează atât capitalul total cât şi profitul efectiv realizat, verificare care trebuie să se facă continuu sau la intervale foarte scurte de timp.

Din relaţia (2) se observă că în cazul în care p nu depăşeşte valoarea din relaţia (3), profitul efectiv creşte proporţional cu numărul de asiguraţi. De aceea se impune ca pentru o cât mai bună eficienţă a activităţii de asigurare, societatea respectivă să depună eforturi susţinute pentru ca numărul de asiguraţi să crească.

Tot din relaţia (2) se observă influenţa negativă asupra profitului efectiv realizat a procentului ρ, în momentul în care acesta creşte. Astfel, o cale de creştere a profitului este micşorarea acestei ponderi, iar funcţia Pe(p) se constituie într-o cale de a măsura eficienţa societăţii respective.

Nivelul despăgubirilor şi al sumelor asigurate este determinat direct de mărimea primelor de asigurare încasate de societatea de asigurări de la asiguraţi.

Pentru a finanţa în întregime cheltuielile, asigurătorii se simt nevoiţi să ridice nivelul primelor de asigurare ceea ce contravine intereselor şi posibilităţilor asiguraţilor.

În concluzie, activitatea de asigurare trebuie să fie astfel organizată încât asigurătoru1 să-şi poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a fondului de asigurare, plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit. Concret, aprecierea activităţii de asigurare se face folosindu-se indicatori care să reflecte atât rezultatele obţinute de asigurători cât şi eficienţa din punctul de vedere al asiguratului.

Page 187: Asigurari Comerciale

187

5.2 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

În aprecierea activităţii de asigurare se foloseşte un set de indicatori1 a căror alegere este operată pe baza unor criterii‚ precum: obiectivele concrete care se urmăresc; nivelul macro sau micro la care urmează să fie făcută aprecierea; modul de reglementare juridică a asigurărilor care se practică; ramura de asigurare despre care este vorba.

În domeniul obiectivelor concrete urmărite se înscriu: stabilirea rezultatelor financiare obţinute de asigurător, nivelul de dezvoltare al asigurărilor facultative, cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate de personalul care se ocupă cu încheierea de asigurări, rezultatele obţinute de asiguraţi etc. Cei mai utilizaţi indicatori sunt prezentaţi în continuare.

1. Rata daunei (Rd) este unul dintre cei mai importanţi indicatori utilizaţi în aprecierea activităţii unei societăţi de asigurare. Se exprimă ca raport între despăgubirile sau sumele asigurate plătite de asigurător şi primele de asigurare încasate. Formula de calcul este:

100P

DR p

d

unde: Dp - totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigurător;P - totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.

Rata daunei este exprimată în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare decât sută la sută. Cu cât acest indicator

1 Văcărel, I, Bercea, F. - Asigurări şi reasigurări”’ Editura Expert, Bucureşti, 1998, pag. 509 – 510 şi Lazăr Cistelecan, Rodica Cistelecan: Asigurări comerciale, Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, pag. 191-198.

Page 188: Asigurari Comerciale

188

înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiară este mai favorabilă pentru asigurător.

2. Rata asigurării (Ra) oferă o imagine asupra nivelului de cuprindere al asigurărilor colective. Se numeşte şi gradul de cuprindere în asigurare. Acesta este un raport între totalul bunurilor (persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile. Formula de calcul este următoarea:

100N

nRa

unde:Ra = rata asigurăriin = numărul bunurilor (persoanelor) asigurate;N = numărul bunurilor (persoanelor) asigurabile.

Gradul de cuprindere în asigurare este un indicator exprimat în procente şi arată cât din numărul bunurilor (gospodăriilor, persoanelor) este asigurat. Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.

Mărimea gradului de cuprindere în asigurare influenţează direct rezultatele obţinute la asigurările facultative. De regulă, cu cât gradul de cuprindere în asigurare este mai ridicat, cu atât există mai multă certitudine că se va înregistra un raport mai favorabil între despăgubirile plătite şi primele încasate, dispersia riscului fiind optimizată pe măsură ce numărul de asigurări facultative încheiate creşte (conform cu Legea numerelor mari).

3. Rata fizică a daunei (Rfd) este un indicator care seamănă cu rata daunei, este un indicator cantitativ, iar mărimile care se raportează sunt exprimate în unităţi naturale. Cu cât nivelul acestui indicator este mai scăzut, cu atât activitatea firmei de asigurare este mai eficientă. Se determină folosind relaţia:

100.asig.B.nr

dp.B.nrR fd

unde:Rfd = rata fizică a daunei;

Page 189: Asigurari Comerciale

189

nr.B.dp. = numărul de bunuri despăgubite;nr.B.asig. = numărul de bunuri asigurate.

4. Costul relativ al activităţii de asigurare (Ca) se obţine ca raport între totalul cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare şi totalul încasărilor obţinute din primele de asigurare sau din alte surse. Acest indicator se calculează cu scopul de a cuprinde în evaluare şi alte cheltuieli efectuate de asigurător în afara celor cu plata sumelor asigurate şi a despăgubirilor. Formula de calcul pentru costul relativ al activităţii de asigurare este:

100P

CC a

unde:Ca - reprezintă costul relativ al activităţii de asigurare;C - totalul cheltuielilor efectuate de asigurător (plăţi de despăgubiri, de sume asigurate şi cheltuieli privind constituirea şi administrarea fondului de asigurare);P - totalul primelor de asigurare şi al altor venituri încasate de asigurător.

Costul relativ al activităţii de asigurare arată, în procente, cât reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate din activitatea de asigurare.

În general, Ca este mai mic decât sută la sută, însă, pot apărea şi cazuri când este mai mare, ceea ce denotă că, în perioada respectivă, asigurătorul nu şi-a acoperit cheltuielile totale din veniturile realizate pe seama încasărilor din prime şi din alte venituri.

În toate cazurile Ca > Rd pentru că C > Dp.

Expresia Ca -Rd = 100P

DC p

arată, în procente,

cheltuielile ocazionate de constituirea şi administrarea fondului de asigurare. Rata anuală a daunei cât şi costul relativ al activităţii de asigurare se calculează atât pentru fiecare an de asigurare cât şi pentru întreaga perioadă studiat[. De asemenea, indicatorii se calculează fie la nivelul întregii societăţi de asigurare, fie pe sucursale, venind atât în sprijinul analizei pe ansamblu cât şi a analizei detaliate.

Page 190: Asigurari Comerciale

190

5. Rata venitului net este un alt indicator des utilizat în aprecierea eficienţei unei societăţi de asigurare. Aceasta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă (de obicei, un an) la totalul veniturilor. Formula de calcul este:

100P

)CP(Rvn

unde: Rvn reprezintă rata venitului net.

Rata venitului net arată, în procente, cât îi rămâne asigurătorului din fiecare 100 u.m. de prime încasate.

6. Cheltuieli la 1 u.m. venit net (C1 u.m.) este un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale. Acesta se calculează ca raport între diferenţa dintre totalul cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigurător pe parcursul unui an şi diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor. Formula de calcul este:

C-P

D-CC p

u.m.1

Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă pentru asigurător. Analiza ratei daunei şi a costului relativ al activităţii de asigurare se operează şi separat, pe categorii de bunuri şi de asiguraţi, insistându-se asupra bunurilor deoarece cheltuielile pentru constituirea fondului de asigurare sunt mai mari decât în alte cazuri.

Există situaţii în care analiza eficienţei se poate face şi în profil teritorial. Aceasta va permite societăţii de asigurare să analizeze performanţa diferitelor sucursale ale sale şi cauzele care duc la scăderea eficienţei. În funcţie de situaţia pe ansamblu şi de ponderile anumitor categorii de bunuri asigurate în total vor rezulta analize mai profunde pentru anumite grupe.

Page 191: Asigurari Comerciale

191

5.3 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI AGENTULUI DE ASIGURARE

În ceea ce priveşte aprecierea eficienţei personalului care se ocupă cu încheierea asigurărilor facultative, există un set de indicatori care pot oferi o imagine a cantitativă şi calitativă a muncii prestate de agenţii unui asigurător.

1. Numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător (Nac) din domeniul achiziţiei este calculat ca un raport între numărul total de asigurări facultative contractate într-o anumită perioadă de timp şi numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.

Formula de calcul este:

c

cac L

AN

unde:Nac = numărul mediu de asigurări contractate de un lucrător;Ac = numărul asigurărilor contractate într-o anumită perioadă;Lc = numărul lucrătorilor care se ocupă cu încheierea de asigurări.

2. Suma medie asigurată (Sma) se calculează ca un raport între totalul sumelor asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate.

Formula de calcul este următoarea:

c

ama N

SS

unde:Sma = suma medie asigurată;Sa = totalul sumelor asigurate;Nc = numărul total al contractelor de asigurare încheiate.

Suma medie asigurată se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai la categoriile de asigurări facultative de viaţă. În cazul în care se constată că la asigurările de viaţă sumele

Page 192: Asigurari Comerciale

192

asigurate sunt mai mari, acest lucru înseamnă că personalul care se ocupă de contractări a desfăşurat o activitate de calitate superioară. Acest indicator poate fi calculat atât pentru stocuri de asigurări cât şi pe perioadă.

3. Prima medie încasată pe contract (Pm) este un alt indicator utilizat în analiza eficienţei, şi se obţine raportând totalul încasărilor din prime la numărul de contracte de asigurare încheiate. Formula de calcul este prezentată mai jos:

cm N

Pp

unde:pm = prima medie încasată pe contract;P = totalul încasărilor din prime.

Acest indicator se poate calcula atât în cazul asigurărilor de bunuri cât şi în cazul asigurărilor de persoane sau de răspundere civilă. Acesta are, însă, o semnificaţie aparte în cazul asigurărilor de viaţă care se încheie pe o perioadă mai îndelungată, arătând gradul de atragere de numerar de la populaţie.

4. Productivitatea muncii (W) unui agent de asigurări se obţine raportând încasările din primele de asigurare la numărul total de lucrători pentru o perioadă dată de timp. Formula productivităţii este:

aaL

PW

unde:W = productivitatea medie a muncii pe un lucrător;Laa = numărul total de lucrători angrenaţi în asigurări.

Acest indicator se poate calcula atât la nivelul unui trimestru, cât şi anual. Numărul mediu de asigurări contractate, suma medie asigurată, prima medie încasată pe un contract şi productivitatea muncii pe un lucrător pot fi calculaţi atât la nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul societăţii de asigurări.

Page 193: Asigurari Comerciale

193

5.4 INDICATORI DE APRECIERE A EFICIENŢEI ASIGURĂRILOR DIN PERSPECTIVA ASIGURAŢILOR

Eficienţa din punctul de vedere al asiguraţilor poate fi apreciată pe baza unor indicatori cum sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire a daunei.

1. Durata medie de lichidare a daunelor (Dm) se calculează ca un raport între numărul de zile trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor soluţionate. Formula de calcul se prezintă astfel:

d

n

1ii

d

n21m N

t

N

t...ttD

unde:Dm = reprezintă durata medie de lichidare a daunelor;ti = numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora;Nd = numărul daunelor soluţionate.

În cazul în care se înregistrează o durată medie de lichidare a daunelor mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus mai rapid. Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri asigurate. Ea poate fi determinată atât la nivelul unei sucursale cât şi la nivelul societăţii de asigurare.

2. Gradul de acoperire prin asigurare (Gaa) se calculează ca un raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului asigurat. Acest indicator ne arată, în procente, în ce raport se află suma asigurată faţă de valoarea reală a bunului asigurat. Formula de calcul este următoarea:

100V

SGaa

unde:Gaa = gradul de acoperire prin asigurare;

Page 194: Asigurari Comerciale

194

S = suma asigurată;V = valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării.

3. Gradul de acoperire a daunei (Gad) sau rata despăgubirii se calculează pentru fiecare bun cuprins în asigurare. Aceasta arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea faţă de valoarea pagubei produse. Formula de calcul este următoarea:

100P

DG

gad

unde:Gad = gradul de acoperire a daunei;D = despăgubirea acordată asiguratului;Pg = valoarea pagubei produse la bunul asigurat.

Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe tipuri de bunuri cuprinse în asigurare. De menţionat că nivelul acestui indicator diferă în funcţie de principiul de răspundere (de acoperire), care se aplică la categoria respectivă de bunuri.

Pentru a aprecia rezultatele obţinute la asigurările obligatorii, pot fi utilizaţi ca indicatori rata daunei, costul relativ al activităţii de asigurare şi rata venitului net. La asigurările facultative pot fi utilizaţi toţi indicatorii prezentaţi. Alegerea indicatorilor utilizaţi se poate face şi în funcţie de ramura de asigurare care face obiectul analizei.

Pentru aprecierea rezultatelor la asigurările de bunuri se pot utiliza, în funcţie de obiectivul analizei, indicatori cum sunt: gradul de cuprindere în asigurare, rata daunei, costul relativ al activităţii de asigurare, rata venitului net, cheltuielile la un leu venit net, productivitatea muncii unui lucrător din asigurări, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de acoperire al daunei şi durata medie de lichidare a daunelor.

La asigurările de persoane, eficienţa poate fi apreciată cu ajutorul unor indicatori cum ar fi: gradul de cuprindere în asigurare, numărul de poliţe ce revin la 1000 de locuitori asigurabili, suma medie asigurată pe un contract, prima medie încasată pe un contract, numărul de asigurări contractate de un asigurător, productivitatea muncii, rata daunei (sumei asigurate), costul relativ al activităţii de asigurare, rata venitului net, cheltuieli la un leu venit net.

Page 195: Asigurari Comerciale

195

La asigurările facultative de viaţă gradul de cuprindere poate fi calculat în diferite variante. O primă variantă este raportarea numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul populaţiei asigurabile. O altă modalitate de calcul este raportarea numărului de asigurări în stoc activ la sfârşitul anului la numărul total al salariaţilor, raportarea portofoliului total de asigurări de viaţă la numărul total al salariaţilor (sau la numărul persoanelor care realizează venituri).

În privinţa asigurărilor în valută se va ţine seama de condiţiile economice, financiare şi valutare. Unele societăţi de asigurări îşi asumă obligaţii în valută. De asemenea, cedările şi primirile în reasigurare ia şi de la societăţile din străinătate conduc la încasări şi plăţi în valută. Aprecierea rezultatelor acestor societăţi se face prin indicatori ca rata daunei, costul relativ al activităţii de asigurare, rata venitului net, cursul de revenire şi luarea în considerare a aportului acestor asigurări la realizarea unor încasări în valută şi dispersia în timp şi spaţiu a răspunderilor în valută. La asigurările în valută se va face atât o analiză a veniturilor şi cheltuielilor totale cât şi una detaliată, pe tipuri de venituri şi cheltuieli.

În ceea ce priveşte reasigurările, este indicat să fie analizate mai întâi rezultatele obţinute la cedările în reasigurare şi apoi cele obţinute la primirile în reasigurare.

Aprecierea rezultatelor obţinute la cedările în reasigurare se va opera pe categorii de bunuri, pentru fiecare categorie de bunuri fiind analizate primele de reasigurare încasate de reasigurători, daunele suportate de reasigurători şi rezultatul net în favoarea reasigurătorului, în procente faţă de primele de reasigurare.

Pentru o ilustrare corespunzătoare, analiza daunelor suportate de reasigurători se face pe perioade mari de timp, de minimum 5 ani, deoarece volumul acestora poate diferi mult de la an la an. În ceea ce priveşte rezultatul final obţinut din cedările în reasigurare, trebuie să avem în vedere şi situaţiile în care soldul general este favorabil reasigurătorilor. În aceste situaţii nu este indicat să se renunţe la reasigurător. La aprecierea aportului reasigurării este necesar să se analizeze care este probabilitatea de producere a unei pagube catastrofale care ar putea pune asigurătorul într-o situaţie dificilă. Chiar dacă această probabilitate nu este

Page 196: Asigurari Comerciale

196

ridicată este indicat să se ia măsuri de protecţie prin reasigurare. În final, este bine de amintit importanţa efectuării comparaţiilor între volumul daunelor suportate de reasigurători şi volumul primelor cedate acestora. În cazul în care se constată că volumul daunelor raportat la volumul primelor încasate de la reasiguraţi este mai mare decât volumul daunelor suportate de reasigurători raportat la volumul primelor cedate acestora, se impune acordarea unei atenţii sporite la primirile în reasigurare pentru evitarea unui dezechilibru financiar cauzat de evenimente grave.

5.5 CĂI DE CREŞTERE A EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE ŞI REASIGURARE

Creşterea eficienţei în activitatea de asigurare şi reasigurare este un obiectiv de atins de fiecare firmă de asigurare sau reasigurare. Ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor firmelor de asigurare este determinat de volumul despăgubirilor realizate către persoanele asigurate. Astfel, identificarea acelor căi de reducere a despăgubirilor reprezintă o prioritate pentru managerii firmelor de asigurare-reasigurare.

Reducerea cheltuielilor cu despăgubirile, poate avea loc în condiţiile în care sunt pertinent analizate, în dinamică, toate portofoliile de asigurări realizate de firma în discuţie, având în vedere imprevizibilitatea riscurilor corelată cu valoarea pagubelor. Un prim element care trebuie analizat poate fi determinarea gradului în care unele riscuri propuse a fi despăgubite au cauze obiective sau implicaţii subiective.

De asemenea, realizarea unui număr mare de asigurări, poate determina încasări mai mari pentru societăţile de asigurare care trebuie să-şi fundamenteze valoarea primelor de asigurare pe calcule statistice, actuariale, evidenţe clare ale situaţiei de plată sau neplată (întrerupere, încetare de plată, rate restante, răscumpărări etc.).

Aplicarea metodelor de management al riscului poate conduce substanţial la reducerea cheltuielilor cu despăgubirile. Prin

Page 197: Asigurari Comerciale

197

integrarea în contractele de asigurare a unor clauze care să permită realizarea periodică de inspecţii de către societăţile de asigurare asupra bunurilor care fac obiectul asigurării, se poate refuza plata despăgubirilor solicitate de către asigurat, sau chiar rezilia contractul de asigurare.

Nu este de conceput în prezent realizarea pe baze de eficienţă a activităţii în firmele de asigurare-reasigurare fără a se face apel la utilizarea echipamentelor informatice de calcul şi a accesoriilor acestora.

Se constată în prezent extinderea volumului de poliţe de asigurare efectuate în valute (în special pentru asigurările de viaţă care includ şi o componentă de investiţie).

Domeniul asigurărilor trebuie să ţină cont de evoluţia pieţei, a concurenţei, a condiţiilor de utilizare şi aplicare a tehnologiilor, firmele fiind nevoite să-şi extindă reasigurărilor active faţă de reasigurările pasive. Reasigurările active prezintă o mai mare certitudine în ceea ce priveşte caracterul favorabil al efectelor care sunt generate. Reasigurătorii pot accepta doar acele contracte pe care le consideră avantajoase privitor la riscul implicat, valoarea primelor de reasigurare care vor fi încasate etc.

În cazul reasigurărilor pasive, reasiguraţii se pot considera într-o oarecare măsură dezavantajaţi, fiind în situaţia delicată de a accepta condiţiile impuse de reasigurător.

Condiţiile dinamice existente în mediul concurenţial în care îşi desfăşoară activitatea firmele de asigurare se constituie în cauze obiective care determină o adaptare continuă, o creştere susţinută a eficienţei activităţii de asigurare şi reasigurare.

Page 198: Asigurari Comerciale

198

5.6 CREDIBILITATE ŞI RATING PE PIAŢA ASIGURĂRILOR

Companii specializate de consultanţă şi analiză financiară recunoscute la nivel mondial precum Standard&Poor's determină indici calculaţi de analiştii săi pe baza rezultatelor financiare ale diferitelor companii analizate, care au un puternic impact asupra evenimentelor curente şi a modificărilor survenite în politica financiară a companiilor, şi implicit asupra poziţiilor pe piaţă a acestora. Pentru a încadra o anumită companie în piaţă financiară mondială, acesteia i se atribuie un rating.

„Rating”- ul asociat unei companii de asigurare reprezintă opinia companiei de consultanţă – de exemplu al Standard&Poor’s -asupra caracteristicilor privind securitatea financiară a unei organizaţii de asigurare, asupra capacităţii de a-şi achita obligaţiile contractuale care derivă din poliţele de asigurare şi din contractele încheiate, respectând termenele stabilite. Rating-ul exprimă opinia Standard&Poor’s asupra credibilităţii unui creditor privind poliţele de asigurare sau alte obligaţii financiare, acesta fiind utilizat pentru a stabili capacitatea asigurătorului de a-şi achita obligaţiile financiare, cu respectarea termenelor contractuale. Aceste rating-uri au un caracter dinamic fiind modificate ca urmare a unor schimbări intervenite în cadrul politicii financiare în compania respectivă, schimbări ce au ca efect modificarea poziţiei pe piaţă a companiei respective.

Standard&Poor’s a stabilit mai multe categorii de ratinguri: de tipul A, tipul B şi tipul C (vezi Tabelul nr.). În cadrul fiecărei categorii sunt stabilite mai multe nivele exprimate prin indici de tipul: AAA, AA sau A, BBB, BB sau B şi CCC sau CC. Fiecare indice de tipul A şi indicele de tipul BBB exprimă o anumită capacitate de respectare a obligaţiilor contractuale de natură financiară de către compania căreia i s-a atribuit un astfel de rating.

Fiecare rating poate fi interpretat conform cu reprezentările din Tabelul nr. 8

Page 199: Asigurari Comerciale

199

Tabelul nr. 8 Tipuri de ratingRating Caracterizare

AAA

un asigurător cu un astfel de rating, prezintă caracteristici de securitate financiară extrem de ridicată, fiind cel mai înalt rating de putere financiară stabilit de Standard&Poor's pentru un anumit asigurător; este un rating care exprimă faptul că acest asigurător – în opinia Standard&Poor's - are o capacitate de respectare a angajamentelor financiare extrem de puternică.

AAun asigurător cu un rating AA are o capacitate foarte ridicată de a-şi respecta obligaţiile financiare, diferenţa faţă de cel calificat cu un rating AAA, fiind foarte mică

A

acest rating exprimă o capacitate ridicată a unei companii de asigurare de a-şi respecta condiţiile contractuale de natură financiară, dar este mai susceptibilă a suporta efecte adverse ca urmare a schimbării circumstanţelor şi condiţiilor economice decât asigurătorii cu un rating mai ridicat

BBB

defineşte o companie cu o capacitate adecvată de respectare a obligaţiilor financiare, totuşi, condiţii economice adverse şi circumstanţe schimbătoare pot duce la slăbirea acestei capacităţi

BB

o companie cu un astfel de rating este mai puţin vulnerabilă decât ceilalţi asigurători cu ratinguri scăzute, totuşi, este foarte expusă condiţiilor economice şi financiare adverse care pot duce asigurătorul la o capacitate inadecvată de respectare a angajamentelor financiare

Basigurătorul cu un astfel de rating este mai vulnerabil decât cel cu un rating de tipul BB, dar are totuşi capacitatea de a-şi respecta obligaţiile financiare

CCCun asigurător cu un rating CCC este în mod curent vulnerabil, capacitatea sa financiară fiind dependentă de situaţii financiare şi economice favorabile

CC exprimă o companie în mod curent foarte vulnerabilă

Page 200: Asigurari Comerciale

200

Asigurătorii cu un rating BB, B, CCC sau CC sunt mult mai expuşi situaţiilor economice şi financiare adverse, care pot duce la o capacitate de respectare a obligaţiilor financiare inadecvată, fiind priviţi ca având o caracteristică puternic speculativă, BB indicând cel mai scăzut nivel de speculare, iar CC cel mai ridicat. Semnele „+” (plus) sau „-” (minus) alăturate unui anumit rating definesc apropierea faţă de un nivel alăturat, superior sau inferior.

5.7 INTREBARI RECAPITULATIVE

1. Indicaţi căile de ameliorare a eficienţei activităţii de asigurare la nivelul companiilor de profil.

2. Care sunt indicatorii specifici de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare?

3. Cum se calculează prima medie încasată per contract?

5.8 TESTE GRILĂ DE EVALUARE ŞI DE AUTOEVALUARE

1. Să se calculeze costul relativ al activităţii de asigurare, cunoscând următoarele date: - plăţi de despăgubiri...11.000; - plăţi din sume asigurate...9.900; - alte cheltuieli de administrare a fondului de asigurare...7.700; - total prime de asigurare...22.000; a) 90% b) 30% c) 0 d) 130% e) 100%

2. Indicatorul „Gradul de cuprindere în asigurare”, poate fi folosit pentru: a) aprecierea calităţii activităţii personalului din asigurări;

Page 201: Asigurari Comerciale

201

b) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor EX CONTRACTU; c) aprecierea nivelului rentabilitaţii asigurărilor EX LEGE; d) aprecierea nivelului de dezvoltare al asigurărilor obligatorii; e) aprecierea profitabilităţii asigurărilor de viaţă.

3. Indicatorul „Gradul de acoperire a daunei” se determină astfel: a. ca raport între mărimea primei nete încasată şi nivelul pagubei la bunul asigurat; b. ca raport între despăgubirea acordată asiguratului şi valoarea pagubei produse la bunul asigurat; c. ca raport între nivelul daunei produse la bunul asigurat şi nivelul primei totale încasate de asigurător; d. ca raport între suma asigurată şi valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigurării; e. ca raport între totalul despăgubirilor plătite de asigurător şi totalul primelor de asigurare încasate de asigurător.

4. Starea de faliment a unei societăţi de asigurare apare: a) atunci când apare insolvabilitatea societăţii de asigurare la finele lunii;b) atunci când cheltuielile efectuate cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate depăşesc încasările din primele de asigurare şi capitalul societăţii de asigurare; c) atunci când nu mai există destule lichidităţi pentru acoperirea despăgubirilor la asigurările obligatorii, conform legii; d) numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive; e) la finele anului când se întocmesc documentele contabile de sinteză, ce scot în evidenţa o slabă gestiune a resurselor băneşti.

REZOLVĂRI

1. d 2. b 3. e 4. b

Page 202: Asigurari Comerciale

202

5.9 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

2 Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica

Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997

3 Constantinescu Dan Anghel (coordonaor)

Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel coordonator

Marketing în asigurări. Editura Brend, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

89 Donald E. Malecki,

Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute for CPCU, Malvern,Pennsylvania, 1987

11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

12 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

13 Michael Coss, Peter Reinsurance Practice. Insurance

Page 203: Asigurari Comerciale

203

Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

14 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

15 Victor Hallman, Karen L. Mamilton

Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

Page 204: Asigurari Comerciale

204

CAPITOLUL 6

CORELAREA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR CU CEL AL UNIUNII

EUROPENE

Obiective: Acest capitol urmăreşte înţelegerea corelăriiactivităţii de asigurare din România cu cea din UE.

Scurt rezumat: Specificul activităţii de asigurare naţional trebuie adaptat la cerinţele pieţei globale, astfel că se impun schimbări ample în activitatea practică a asigurătorilor şi a reasigurătorilor din România

Cuvinte cheie: supraveghere unică; risc de faliment, reglementări europene în activitatea de asigurare, Sistem Bonus-Malus.

Page 205: Asigurari Comerciale

205

6.1 SUPRAVEGHERE UNICĂ ÎN PIAŢA FURNIZĂRII SERVICIILOR FINANCIARE

În Anglia a intrat în vigoare legea privind pieţele de servicii financiare. Legea reorganizează substanţial reglementările în domeniul furnizării de servicii financiare sub auspiciile organului de supraveghere unic pe acest domeniu, care include şi asigurările. În plus de aceasta este creată o nouă categorie de răspundere civilă şi anume abuzul pieţei. În plus de aceasta sunt extinse puterile organului unic de supraveghere de a investiga afaceri şi activitatea persoanelor fizice din domeniu şi de a aplica sancţiuni. Scopul declarat al legii sus amintite este de a conserva integritatea şi încrederea în sistemul financiar promovând totodată înţelegerea publicului cu privire la sistemul financiar şi de a asigura protecţia consumatorului reducând infracţiunile din domeniul financiar.

În cadrul reglementării la care ne-am referit, de câteva mii de pagini de norme juridice, o mare atenţie este acordată înregistrării şi aprobării persoanelor semnificative care au atribuţii de control în cadrul sistemului financiar. Aceste persoane sunt supuse aprobării organului de supraveghere dacă: pot avea o influenţă semnificativă asupra comportamentului

firmei în raport de activităţile sale reglementate; lucrează direct cu clienţii firmelor în probleme ce au legătură

substanţială cu îndeplinirea de către aceştia activităţilor reglementate;

vin în contact cu proprietăţile clienţilor firmelor controlate în probleme legate în mod substanţial de aducerea la îndeplinire a activităţilor reglementate.

Reglementarea acestei situaţii face parte din măsurile legislative de armonizare a legislaţiei engleze cu legislaţia Uniunii Europene, mai precis generaţia a III-a de Directive privind piaţa asigurărilor.

Page 206: Asigurari Comerciale

206

6.2 DIRECTIVELE UNIUNII EUROPENE PRIVINDFALIMENTUL SOCIETĂŢILOR DE ASIGURARE

La 15 februarie 2001, Parlamentul european a aprobat forma finală a Directivelor privind falimentul societăţilor de asigurare şi a stabilit ca limită de implementare în ţările membre 1 Aprilie 2003. Respectivele Directive sunt o parte din punerea în aplicare de către factorii de decizie din Uniunea Europeană în domeniul asigurărilor a Programului de acţiune privind libertatea oferirii de servicii financiare pe teritoriul statelor membre ale Uniunii.

Din punct de vedere al jurisdicţiei trebuie precizat că aceste Directive concep atât situaţia propriu zisă de faliment cât şi aspectele privind reorganizarea.

Aşadar, Directivele stabilesc drept principii majore că: atât procedura de reorganizare cât şi cea de faliment vor putea fi

pornite numai de organele competente din ţara de înregistrare a societăţii respective;

legea aplicabilă procedurii este legea statului de înregistrare a societăţii de asigurare respective;

începând cu data limită de implementare se va aplica o singură procedură de lichidare sau de reorganizare indiferent de legea aplicabilă pe teritoriul ţării unde firma are o filială sau o sucursală.

Necesitatea adoptării acestor Directive şi unificarea procedurilor de faliment sau reorganizare a unei societăţi de asigurare din spaţiul Uniunii Europene a pornit de la problemele practice de implementare a generaţiei a III a de Directive din 1994. Principiul fundamental al acestor Directive este de a se aplica o singură regulă în sensul că legea aplicabilă unei societăţi de asigurare indiferent de teritoriile ţărilor (membre ale UE) unde îşi deschide sucursale sau filiale în baza regulilor privind libertatea oferirii serviciilor, este legea locului unde aceasta s-a înregistrat şi este supravegheată ca şi persoană juridică. Era aşadar normal ca reglementările UE să aibă în vedere şi să şi realizeze un singur pachet de reglementări atât la constituirea societăţii cât şi în cazul procedurilor de faliment.

Page 207: Asigurari Comerciale

207

O altă importantă parte a reglementării din Directivele UE la care ne referim priveşte protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare în procedura de lichidare a unei societăţi de asigurare. În articolul 10 din aceste Directive stabileşte reguli alternative de implementare pentru două proceduri de protecţie a deţinătorilor de poliţe de asigurare de la societatea în reorganizare sau în faliment. Aceste metode sunt oferite statelor membre pentru implementare potrivit intereselor acestuia şi a conceptului de protecţia deţinătorilor de poliţe de asigurare.

1. Metoda I, în baza căreia, deţinătorii de poliţe de asigurare sunt creditori privilegiaţi şi au prioritate absolută faţă de alţi creditori admişi.

2. Metoda II, în baza căreia deţinătorii de poliţe de asigurare la societatea în faliment au prioritate faţă de alţi creditori dar nu şi faţă de salariaţi sau creditorii din taxele datorate de societate.

Cele două metode nu afectează dreptul deţinătorilor de poliţe de la societatea respectivă de a se adresa şi la Fondurile de protecţie acolo unde acestea există, în măsura în care, din procedura de faliment se obţine numai un procent din valoarea totală a pretenţiei.

Ar mai fi de menţionat că Directivele se adresează numai domeniului asigurărilor directe nu şi reasigurărilor. Aceasta înseamnă că deţinătorii de poliţe din reasigurări nu se bucură de acelaşi rang ca şi creditorii, deţinători de poliţe din asigurările directe.

6.3 CONSIDERAŢII PRIVIND SISTEMUL BONUS-MALUS

Există diferenţe care apar între realitatea românească şi solicitările Comisiei Europene în ceea ce priveşte clauza Bonus-Malus pentru asigurarea obligatorie a autovehiculelor.

Sistemul Bonus-Malus penalizează asiguraţii responsabili de producerea unuia sau mai multor accidente prin perceperea unei

Page 208: Asigurari Comerciale

208

prime adiţionale sau malus şi îi răsplăteşte pe cei care nu au înregistrat daune prin acordarea unei reduceri sau bonus.

În cazul asigurărilor auto, variabilele apriori de clasificare utilizate pentru divizarea riscurilor includ, de regulă vârsta şi sexul asiguratului, tipul maşinii, domiciliul asiguratului şi ocupaţia acestuia, distanţa parcursă anual de maşină.

Aplicarea unui sistem Bonus-Malus se poate constitui într-o rezolvare a problemei legată de necunoaşterea anticipată a comportamentului în trafic a asiguraţilor. Este evident faptul că opţiunea de a subscrie pentru o poliţă facultativă împotriva riscului de coliziune va fi luată serios în considerare de persoanele care au o frecvenţă mai mare de producere a daunelor decât cei care optează pentru clasica asigurare obligatorie.

Ca urmare este necesară sublinierea etapelor diferite în care se situează sistemul Bonus-Malus în ceea ce priveşte asigurarea de răspundere civilă auto, ştiut fiind faptul că Comisia Europeană a solicitat încetarea aplicării acestui sistem începând cu 1 ianuarie 2004, în timp ce în România implementarea urmează a-şi găsifinalizarea la aceeaşi dată. În consecinţă este vorba de un antagonism: sfârşit şi totodată început... Sfârşit pentru că acest sistem va dispărea. Astfel pentru a respecta o reglementare impusă de Comisia Europeană, multe ţări au demarat deja reforma sistemului Bonus-Malus.

În Belgia vechea scară de 23 de trepte va fi înlocuită la această dată de un document standard în care va fi menţionat istoricul daunelor aferent ultimilor 5 ani.

În Franţa, în februarie anul curent Comisia Europeană a cerut de asemenea renunţarea la obligativitatea sistemului Bonus-Malus în domeniul asigurării autovehiculelor, principalul motiv fiind considerat lipsa concurenţei ca urmare a stabilirii nivelului primelor de către lege. Comisia Europeană aduce ca argument în favoarea solicitării sale încălcarea unei directive europene intrată în vigoare în august la 1 iulie 1994.

Aceasta prevedea libertatea tarifară şi înlăturarea controalelor prealabile sau sistematice asupra contractelor de asigurări generale şi tarifelor aferente acestora. Ori sistemul Bonus-Malus în asigurarea pe care o avem în vedere în acest moment are la bază criterii detaliate şi mai ales obligatorii dacă le considerăm din

Page 209: Asigurari Comerciale

209

perspective legii, adică exact libertatea stabilirii de fiecare companie a propriei tarificări.

Trebuie precizat că aplicarea acestei directive are ca obiectiv realizarea pieţei interioare a asigurărilor în sânul Uniunii Europene.Justificarea din acest punct de vedere are suport concurenţial dacă avem în vedere posibilitatea societăţilor de asigurare de a-şi stabili propriul sistem de premiere a conducătorilor auto buni şi penalizarea celor care produc accidente multiple.

Comisia Europeană a repetat că scopul nu este de a contesta promovarea securităţii rutiere şi încurajarea şoferilor buni, ci doarposibilitatea ca fiecare companie de asigurări să-şi determine liber propria sa politică comercială şi nu încorsetată de dispoziţii legislative.

Începând cu 1 februarie 2002 primele asigurărilor răspundere civilă obligatorie nu mai sunt cuplate sistemului Bonus-Malus. Sistemul vechi se baza pe o scară obligatorie care mergea de la 0 la 22 şi permitea fixarea primei asiguratului. Fiecare treaptă conducea la un procent fix din prima de bază. Asiguratul începea de la nivelul 11 dacă folosea autoturismul în interes personal sau 14 dacă utilizarea era în interes de serviciu.

Şoferilor li se acorda o treaptă inferioară în funcţie de numărul anilor fără accidente (1 treaptă / an), în timp ce restul din contră pentru fiecare an erau penalizaţi cu 5 trepte, cu condiţia de a fi vinovaţi de producerea riscului.

Noul sistem porneşte de la premisa că fiecare companie are în vedere o cotă de primă iniţială dar poate decide funcţie de propriul management să-i „taxeze” mai dur pe vinovaţi, pentru a oferi pe de altă parte reduceri suplimentare celor cu o conduită ireproşabilă la volan. În plus trecerea la noua etapă care va începe la 1 ianuarie 2004 presupune completarea unei „fişe a accidentelor”. Perioada actuală (1 februarie 2002 – 1 ianuarie 2004) are la bază o dovadă Bonus-Malus care trebuie completată de vechiul asigurător dacă se optează pentru schimbarea acestuia.

În România eficienţa funcţionării sistemului RCA (răspundere civilă auto) este strâns corelată cu o serie de condiţii care urmează a fi îndeplinite în timp cât mai scurt. Printre acestea este şi sistemul Bonus-Malus, alături de care mai figurează:

Page 210: Asigurari Comerciale

210

- crearea unei baze de date centralizate care să permită evidenţierea legături între autovehiculele înmatriculate în circulaţie şi asigurările de răspundere civilă auto aferente acestora;

- eficientizarea sistemului de tarifare comun, reglementat de autoritatea de supraveghere;

- folosirea unei hărţi naţionale a distribuţiei geografice a daunelor;

- funcţionarea, supravegherea şi alimentarea Fondului de compensare (fondul victimelor străzii);

- subscrierea pe poliţa tip CARTE VERDE luând în calcul şi răspunderea civilă auto internă.

Avantajele şi dezavantajele sistemului Bonus-Malus sunt legate de persoana contractantă indiferent de cine a condus autovehiculul în momentul accidentului. O încercare de diferenţiere ar fi sortită eşecului dacă avem în vedere realitatea românească: în cele mai multe cazuri o familie deţine cel mult un autoturism.

Totuşi dacă auto a fost însuşit fără acordul proprietarului şi acest lucru este raportat înainte de accident, sistemul Bonus-Malus al persoanei contractante nu este influenţat.

În cazul întreruperii contractului de răspundere civilă auto pe o perioada mai scurtă de 1 an de zile, clasa dobândită în sistemul Bonus-Malus nu este afectată.

Dacă contractul s-a desfiinţat prin neplata primelor de asigurare aferente, clasa bonus nu se transmite, în schimb clasa malus se păstrează dacă se încheie un nou contract într-un an de zile.

În cazul în care în termen de 6 săptămâni de la producerea evenimentului, vinovatul plăteşte suma totală a despăgubirii societăţii asigurătoare, clasa de bonus-malus rămâne nemodificată.

Asigurătorul este obligat sa elibereze "adeverinţa Bonus-Malus". La încheierea noului contract, la alt asigurător, contractantul(viitorul asigurat) este obligat să prezinte această adeverinţă în caz contrar acesta este introdus la poziţia 0. La prezentarea ulterioară a adeverinţei pentru clasa bonus, bonusul se poate acorda retroactiv.

Dacă contractantul nu prezintă adeverinţa, noul asigurător este obligat să solicite vechiului asigurător datele referitoare la situaţia bonus – malus, iar adeverinţa B-M este valabilă 30 zile de la data eliberării.

Page 211: Asigurari Comerciale

211

6.4 ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Tendinţe pe piaţa asigurărilor din România şi UE.2. Implicaţii ale supravegherii unice pe piaţa asigurărilor europene.3. Sistemul Bonus-Malus în asigurarea RCA.

6.7 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Alexa Constantin, Ciurel Violeta, Sebe Emil, Mihăescu Ana Maria

Asigurări şi reasigurări în comerţul internaţional, Editura All,Bucureşti, 1992

2 Cistelecan Lazăr, Cistelecan Rodica

Asigurări cornerciale. Editura Dimitrie Cantemir, Tg. Mureş, 1997

3 Constantinescu Dan Anghel (coordonaor)

Asigurări şi reasigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1997

4 Constantinescu Dan Anghel (coordonator)

Managernentul societătilor de asigurare. Editura Brend, Bucureşti, 1998

5 Constantinescu Dan Anghel coordonator

Marketing în asigurări. Editura Brend, Bucureşti, 1998

6 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Asigurarea şi managementul riscului. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

7 Constantinescu Dan Anghel, Marinică Dobrin

Introducere în asigurări. Editura Tehnică, Bucureşti, 1998

89 Donald E. Malecki,

Roland C. Horn, Eric A. Wiening

Commercial Liability Insurance and Risk Management. AmericanInstitute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995

10 Everett D. Randall Issues în insurance. American Institute for CPCU, Malvern,Pennsylvania, 1987

Page 212: Asigurari Comerciale

212

11 Galiceanu Ion Asigurările în activitatea agenţilor economici, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2004

12 Iosif Gh., Gherasim Al., Crişan N., Galiceanu I., Sauer G., Tănăsescu P

Sistemul asigurărilor în România. Tribuna Economică, Bucureşti, 1997

13 Michael Coss, Peter Kensicki, Gary Patrik, Robert Reinarz

Reinsurance Practice. Insurance Institute of America, Malvern, Pennsylvania, 1997

14 Văcărel Iulian, Bercea Florian

Asigurări şi reasigurări. Marketer-Editura Expert, Bucureşti, 1993

15 Victor Hallman, Karen L. Mamilton

Personal insurance: Life, Health and Retirement, American Institute for CPCU, Malvern, Pennsylvania, 1995


Recommended