Asigurari comerciale carte

5/8/2018 Asigurari comerciale carte - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/asigurari-comerciale-carte 1/105

UNIVERSITATEA DIN PETROŞANI – FACULTATEA DE ŞTIINŢE

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT DESCHIS LA DISTANŢĂ

Lector univ. dr. ec. MIRELA MONEA

ASIGUR ĂRI COMERCIALE

PETROŞANI

2008



CUPRINS

Capitolul I: Introducere în asigurări 3

1.1. For ţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente pentru viaţa şi

integritatea corporală şi bunurile omului

3

1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor 5

1.3. Conceptul de asigurare 7

1.4. Funcţiile asigur ării 121.5. Elementele tehnice ale asigur ărilor 13

1.6. Clasificarea asigur ărilor 18

Capitolul II: Piaţa asigurărilor 22

2.1. Caracteristicile pieţei asigur ărilor 22

Capitolul III: Asigurări de bunuri 273.1. Particularităţi ale asigur ărilor de bunuri 27

3.2. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse de

incendii şi alte calamităţi.

30

3.3. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice 34

3.4. Asigurarea autocasco a autovehiculelor 35

3.5. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo) 38

3.6. Asigurarea aeronavelor 39

3.7. Asigurarea maritimă 42

3.7.1. Conceptul de avarie 42

3.7.2. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim 44

3.7.3. Asigurarea navelor maritime şi fluviale 45

3.8. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole 47

3.8.1. Asigurarea animalelor 47

3.8.2. Asigurarea culturilor agricole 50

1



Capitolul IV: Asigurări de persoane 52

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigur ărilor de persoane 52

4.2. Tipuri de asigur ări de viaţă 55

4.3. Asigur ări de persoane altele decât cele de viaţă 59

Capitolul V: Asigurări de răspundere civilă 62

5.1. Caracteristici ale asigur ărilor de r ăspundere civilă 62

5.2. Tipuri de asigur ări de r ăspundere 64

Capitolul VI: Forme şi metode de reasigurare 68

6.1. Consideraţii generale 686.2. Contractul de reasigurare şi principiile ce stau la baza acestuia 69

6.3. Forme de reasigurare 71

6.3.1. Reasigurarea propor ţională 71

6.3.2 . Reasigurarea nepropor ţională 74

6.4. Metode de reasigurare 77

Capitolul VII: Eficienţa activităţii de asigurare 807.1. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare 80

7.2. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare 82

Capitolul VIII: Teste grilă şi aplicaţii practice 89

Bibliografie 104

2



CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN ASIGUR ĂRI

1.1. Forţele distructive ale naturii şi accidentele – pericole permanente

pentru viaţa şi integritatea corporală şi bunurile omului

Pericolele la care omul este supus sunt multiple şi variate, cauzate de for ţele naturii, de

folosirea tehnicii sau de anumiţi factori speciali şi sociali – economici. Aceste pericole sunt

generatoare de pagube şi de aceea omul trebuie să le cunoască pentru a se pune la adă post de

efectele lor, pentru a putea acţiona împotriva lor.

For ţ ele naturii declanşează calamităţi cu efecte distructive puternice, printre care se

număr ă: seceta, îngheţul, ploile torenţiale, grindina, uraganele, inundaţiile, cutremurele de

pământ, tr ăsnetul, incendiile, pr ă buşirile şi alunecările de teren, avalanşele de ză padă, etc. Oserie (multitudine) de cauze naturale provoacă decese, boli şi îmbătrânire la oameni,

afectează evoluţia plantelor ori pun în pericol viaţa animalelor.

Dezvoltarea ştiin ţ ei şi tehnicii face posibilă creşterea rapidă a producţiei, uşurarea

muncii, progresul social, dar în anumite împrejur ări, ea poate provoca accidente care sa

avarieze sau sa distrugă complet anumite mijloace de producţie şi bunuri de consum ori sa

afecteze capacitatea de muncă şi chiar viaţa oamenilor.

Astfel, defecţiunile ivite în funcţionarea maşinilor, instalaţiilor şi aparatelor pot

provoca explozii, incendii, electrocutări, asfixieri, arsuri, etc.; dezvoltarea traficului rutier,

feroviar aerian şi maritim măreşte pericolele circulaţiei, etc.

Omul , prin modul necorespunzător (neglijenţă, nepricepere) în care îşi îndeplineşte

uneori atribuţiile de serviciu sau prin comportarea sa reprobabilă în societate (acţiuni

delictuale: jaf, furt, crimă) poate sa provoace pierderi semenilor săi.

Anumiţi factori sociali-economici pot, de asemenea provoca fenomene cu efecte

negative asupra desf ăşur ării normale neîntrerupte a activităţii economice. Din aceste categorii

fac parte: crizele economice, şomajul şi inflaţia, conjunctura economică nefavorabilă, etc.

3



Din simpla enumerare a cauzelor care generează pericole rezultă că unele sunt

independente de voinţa omului, adică au caracter obiectiv, în timp ce altele, legate de

comportarea omului, poartă un caracter subiectiv.

Cauze obiective: poziţia terenului faţă de sursa de apă, ceea ce îl face să fie supus

inundaţiilor sau să fie ferit de acestea; sensibilitatea unor culturi agricole la grindină,

caracteristicile unor materiale de construcţii de a fi inflamabile sau neinflamabile, etc.

Cauze subiective: atitudinea iresponsabilă şi inconştientă a unor oameni, poate să

provoace sau să favorizeze înregistrarea de accidente cu efecte grave umane şi materiale.

Cunoaşterea împrejur ărilor în care se pot produce diverse fenomene perturbatoare şi

păgubitoare, permite omului să ia măsurile de rigoare pentru a evita şi preveni asemenea

fenomene sau pentru a limita acţiunea lor distructivă.

Calamităţile naturale cele mai păgubitoare şi cele mai de temut, dar şi cu arie largă de

r ăspândire pe glob sunt: seceta, cicloanele (uraganele), inundaţiile cutremurele de pământ,

incendiile şi accidentele.

Seceta , indiferent de forma pe care o îmbracă - diminuarea umidităţii din atmosfer ă,

uscarea progresivă a pământului, imposibilitatea plantelor de a-şi asigura apa necesar ă, chiar

dacă aceasta există în sol – afectează puternic activitatea economică şi, prin aceasta,

periclitează însăşi viaţa oamenilor, pe întinse zone geografice. Pe un plan mai general, seceta

influenţează negativ produsul intern brut, balanţa comercială şi balanţa de plăţi a ţării.

Pe glob există întinse zone frecvent bântuite de secetă: nordul continentului african,

S.U.A. – centrul şi vestul, Asia – China, Mongolia, India, Europa – sudul continentului. În

ţara noastr ă: Dobrogea, estul Moldovei, Muntenia şi Oltenia.

Cicloanele (denumite în unele regiuni uragane, iar în altele taifunuri) sunt deplasări de

mase de aer având un diametru de la câteva zeci de km până la 1500-2000 km, care se mişcă

în spirale, după caz în direcţia acelor de ceasornic sau în direcţia opusă acestora, timp de 4-7

zile şi chiar mai mult.

Cicloanele se formează atât în emisfera nordică, cât şi în cea sudică, în zona tropicală,

ca şi în cea temperată. Cicloanele tropicale sunt însoţite de mari căderi de precipitaţii

provocând inundaţii catastrofale.

Inunda ţ iile se produc, de regulă, primăvara în regiunile temperate sau reci, ca urmare

a topirii bruşte a ză pezii ori a gheţii, şi vara in regiunile cu climat tropical ori musonic. Şi

acestea au provocat de-a lungul anilor, în anumite zone ale globului, importante pagube

materiale şi victime.

4



Cutremurele de pământ constituie unele din fenomenele cele mai de temut ale naturii,

deoarece ele pot provoca imense pagube materiale, la suprafaţa pământului, precum şi

modificări profunde ale structurii subsolului şi ale regimului de scurgere a apelor. Anual, se

produc, pe glob, 100.000 de cutremure, dintre care puţine la număr sunt percepute de oameni,

şi mai puţine provoacă mari pierderi materiale şi umane (sub 100). Cutremurele pot fi: de

pr ă buşire – sunt cele mai violente, dar nu afectează decât zone restrânse; vulcanice - însoţesc

erupţiile vulcanice şi se simt pe arii relativ limitate; tectonice – cele mai importante.

În general, cutremurele de mică adâncime (câteva zeci de km) sunt mult mai violente

decât cele la mare adâncime (300-600 km hipocentrul).

For ţa de distrugere a cutremurelor este catastrofală. În România, cele două mari

cutremure cu epicentrul în munţii Vrancei au fost cele din noiembrie 1940 şi 4 martie 1977.

În afara for ţelor oarbe ale naturii, vieţile oamenilor, integritatea lor corporala,

agoniseala lor, inclusiv bunurile apar ţinând colectivităţii, sunt primejduite şi de felurite alte

fenomene neprevăzute, denumite generic accidente.

În această categorie de fenomene aleatorii intr ă pericolele la care sunt expuşi oamenii:

acasă, la serviciu, pe ogoare, pe stradă, în timpul deplasării cu diverse mijloace, etc. Un loc

important între acestea îl ocupă accidentele de muncă, cât şi cele rutiere sau de circulaţie,

acestea din urmă netrebuind să crească odată cu extinderea parcului de autovehicule.

Incendiile au provocat şi continuă să provoace importante pagube materiale.

Declanşate de tr ăsnete, creşterea temperaturii peste anumite limite, explozii, scurtcircuite,

neglijenţă sau acţiuni criminale, incendiile constituie un factor perturbant al vieţii economice,

al vieţii oamenilor, al echilibrului ecologic.

Rezultă deci, că pericolele la care sunt supuşi oamenii şi bunurile sunt multiple şi

variate iar oamenii apar în postura de “victime” ale for ţelor naturii, de “actori” conştienţi sau

inconştienţi ai semenilor lor, ai naturii, ai mediului ambiant.

1.2. Necesitatea constituirii unor fonduri de protecţie împotriva riscurilor

Împotriva riscurilor, a pericolelor, care-i afectează viaţa, integritatea corporală sau îi

prejudiciază bunurile (cum sunt calamităţile naturale ori accidentele), omul caută în

permanenţă să se protejeze. De-a lungul existenţei sale, eforturile de a preveni unele

evenimente nedorite, de a limita pagubele pe care acestea le generează şi de a înlătura efectele

5



lor au fost variate. Cu toate acestea, în faţa unor evenimente mari generatoare de pagube,

omul a r ămas f ăr ă apărare.

Astfel, societatea umană este în permanenţă obligată să găsească metode eficiente de

apărare, prevenire şi compensare a pagubelor pricinuite de riscuri.

Aceste metode, chiar dacă au cunoscut o mare varietate, pot fi sistematizate în trei

categorii, şi anume:

- măsuri de prevenire;

- măsuri de asistenţă;

- măsuri de prevedere.

Prevenirea este cel dintâi mijloc de protecţie, permiţând par ţial suprimarea riscurilor,

dar având rareori un efect radical, mai ales în cazul riscurilor de catastrof ă sau de for ţă

major ă.

Asisten ţ a este acţiunea întreprinsă de o organizaţie autorizată, având ca efect repararea

daunelor, atunci când riscul s-a produs deja. Efectele asistenţei sunt adesea par ţiale şi de

scurtă durată, oferind, din acest punct de vedere, o protecţie limitată.

Prevederea este proprie persoanelor ameninţate, implicând crearea în prezent a unor

resurse care să fie utilizate pentru nevoi viitoare. Este cea mai eficientă formă de protecţie şi

poate fi realizată în mai multe variante.

Prima dintre ele are în vedere constituirea unui fond de protecţie sau asigurare la nivel

individual. Acesta asigur ă o protecţie reală împotriva diverselor riscuri numai dacă este

suficient de mare, lucru foarte greu de realizat. În plus, pentru a putea fi folosit la nevoie

(riscul având un caracter imprevizibil) el trebuie să aibă un grad de lichiditate ridicat, pe care

i-l poate conferi păstrarea sa în conturi de disponibilităţi băneşti la vedere. Impedimentul care

apare în această situaţie este legat de costul de oportunitate ridicat, care este asociat

constituirii şi utilizării fondului de autoasigurare.

Fonduri de protecţie cu astfel de utilizare se pot constitui şi la nivel departamental sau

la nivel centralizat prin includerea lor ca destinaţii de cheltuieli în cadrul bugetului de stat sau

în cadrul bugetelor locale. Întrucât aceste fonduri sunt constituite pe seama resurselor

bugetare, mărimea lor nu va fi niciodată suficientă pentru realizarea unei protecţii reale

împotriva riscurilor.

O altă metodă de constituire a unor fonduri de protecţie împotriva unor riscuri care

afectează viaţa şi bunurile persoanelor, se realizează prin participarea tuturor celor afectaţi de

posibilele riscuri şi care consimt să contribuie cu o anumită sumă, calculată în funcţie defrecvenţa şi intensitatea riscului împotriva căruia se solicită protecţie, la formarea unor

6



fonduri de asigurare din care urmează să se indemnizeze acei membrii care au fost afectaţi în

vreun fel de producerea riscurilor pentru care fondul s-a constituit. Fondurile de acest fel se

constituie la nivelul unor unităţi specializate, denumite asigur ători, au un cost dat tocmai de

mărimea sumei de bani stabilită drept contribuţie pentru fiecare membru la formarea

fondurilor respective, asigur ă un real scut împotriva efectelor producerii riscurilor şi

reprezintă fonduri de asigurare propriu-zise.

Participarea persoanelor la constituirea fondurilor de asigurare propriu-zise nu se face

dezinteresat. Întotdeauna există un interes al acestora legat, fie de protecţia sănătăţii şi a vieţii,

fie împotriva prejudiciilor care le-ar putea afecta proprietatea, fie de r ăspunderea pe care

persoanele interesate o poartă faţă de prejudicierea prin faptele lor, a vieţii, inte4grităţii

corporale sau bunurilor altor persoane.

Cei interesaţi de constituirea şi apoi de utilizarea fondurilor de protecţie alcătuiesc

comunitatea de risc. Membrii comunităţii de risc au în comun faptul că sunt afectaţi în egală

măsur ă de producerea unor riscuri şi au un interes în a se proteja împotriva efectelor acestora.

1.3. Conceptul de asigurare

Asigurarea exprimă în principal o protecţie financiar ă pentru pierderile suferite de

persoanele fizice sau juridice datorită unor diverse riscuri.

Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui contract

între asigurat şi asigur ător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie pentru riscurile pe

care şi le-a asumat asigur ătorul. Asigur ătorul prin contractul de asigurare se obligă să

plătească contravaloarea daunelor în cazul producerii unuia dintre riscurile asumate.

Un alt principiu care stă la baza asigur ării este principiul mutualităţii prin care fiecare

asigurat contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la crearea fondului de

asigurare, din care asigur ătorul acoper ă daunele suferite de asiguraţi.

Contractul încheiat între un asigurat şi asigur ător, denumit contract de asigurare sau

poliţă de asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract.

Asigurarea transfer ă riscurile şi totodată daunele unei persoane către o societate de

asigur ări oferind securitate financiar ă. Transferul riscului prin distribuţie a fost determinat în

antichitate de către navigatorii şi transportatorii bunurilor pe apă prin împăr ţirea mărfurilor pe

mai multe nave, acesta fiind un mod de protecţie.

7



Metodele de asigurare s-au dezvoltat odată cu nevoile de protecţie existente la un

moment dat pentru oameni şi afacerile lor. Astfel, oamenii de afaceri au înţeles să folosească

asigurarea pentru a micşora riscurile ce pot apărea în tranzacţiile comerciale şi cele legate de

protecţia patrimoniului.

Asigurarea compensează financiar efectele unui eveniment nefavorabil.

Problemele asigur ării sunt abordate, după caz, sub aspect juridic, economic şi

financiar.

Asigurarea sub aspect juridic

Abordarea juridică este frecventă şi justificată, întrucât asigurarea, pentru a fi

operantă, trebuie să capete formă juridică, iar această formă este cea dintâi sesizabilă. O

asemenea formă i-o confer ă „contractul”, care constituie “legea păr ţilor” precum şi legea

propriu-zisă, care emană de la puterea legislativă. Contractul de asigurare şi legea cu privire la

activitatea de asigurare, în calitate de izvoare de drepturi şi obligaţii în materie de asigur ări, se

completează reciproc.

În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţiri

succesive. Astfel, în conformitate cu reglementarea adoptată în 1930, „prin contractul de

asigurare, întreprinderea de asigurare se obligă, ca în schimbul unei prime să ia asupra sa un

risc”.

Potrivit reglementării adoptate în 1971 (Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971 cu

privire la asigur ările de stat), prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o

primă Administraţiei Asigur ărilor de Stat, iar aceasta ia asupra sa riscul producerii unui

anumit eveniment, obligându-se ca, la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau

unei ter ţe persoane, denumită beneficiar o indemnizaţie, respectiv despăgubire sau sumă

asigurată, în limitele convenite.

În prezent, prin renunţarea la monopolul statului şi în domeniul asigur ărilor,

contractele de asigurare pot fi încheiate de către toate societăţile de asigurare, constituite în

conformitate cu legislaţia română în materie. (Legea nr. 136/1995 – privind asigur ările şi

reasigur ările în România; Legea nr. 32/2000 – privind societăţile de asigurare şi

supravegherea asigur ărilor).

Potrivit legii din 1995, „prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă să plătească o

primă asigur ătorului, iar acesta se obligă ca la producerea unui anume risc să plătească

asiguratului sau beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită în continuare

indemnizaţie, în limita şi la termenele convenite”.

8



Contractul de asigurare prezintă anumite tr ăsături caracteristice. Astfel contractul de

asigurare este:

- un contract consensual;

- un contract sinalagmatic;

- un contract aleatoriu;

- un contract cu titlu oneros;

- un contract de adeziune;

- un contract succesiv;

- un contract de bună credinţă.

Contractul de asigurare este un contract consensual , adică se încheie valabil prin

simplu consimţământ al păr ţilor. Legea prevede în mod expres obligativitatea încheieri în

scris a contractului şi cuprinderea anumitor elemente , insă acest fapt nu înseamnă o abdicare

de la principiul consensualismului. Contractul este valabil din momentul în care asigur ătorul

şi asiguratul şi-au exprimat acordul de voinţă cu privire la conţinut, iar forma scrisă este

cerută de legiuitor din dorinţa de a proteja interesele asiguraţilor şi ale ter ţilor.

Contractul de asigurare este un contract sinalagmatic, adică păr ţile contractante îşi

asumă obligaţii reciproce şi interdependente. Astfel, asiguratul se obligă să facă declaraţii de

risc exacte, în atenţia asigur ătorului, atât la încheierea contractului, cât şi la producerea

evenimentului; totodată, asiguratul se obligă să achite primele de asigurare datorate. La rândul

său asigur ătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în cazul producerii acestuia, acordând

indemnizaţia cuvenită. Trebuie menţionat faptul, că asigur ătorul este ţinut să-şi respecte

obligaţia contractuală numai în măsura în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale

contractuale. În caz contrar, asiguratul decade din drepturi.

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu adică la încheierea acestuia păr ţile

nu cunosc existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta pentru ele

din contract, aceasta deoarece obligaţiile asumate de asigurat şi asigur ător depind de un

eveniment viitor şi incert.

Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentru

care se solicită încheierea contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut de

păr ţi, asigurarea nu ar mai avea sens, riscul respectiv urmând să fie acoperit cu certitudine de

către asigur ător.

Contractul de asigurare este un contract cu titlu oneros, adică fiecare parte urmăreşte

să obţină un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă. Astfel,

9



asiguratul, beneficiază de protecţia pe care i-o ofer ă asigur ătorul, când preia asupra sa riscul

asigurat, în schimbul unei plăţi sub forma primei de asigurare sau a cotizaţiei, după caz.

Contractul de asigurare este un contract de adeziune, adică deşi este redactat şi

imprimat de asigur ător, la el a aderat asiguratul. Într-o serie întreagă de cazuri, asigur ătorul

întocmeşte poliţe de asigurare tip, în care toate condiţiile contractuale sunt standard, iar

solicitanţilor (potenţiali asiguraţi), nu le r ămâne decât să le accepte sau să le refuze. Evident

însă, la asigur ările care prezintă o importanţă deosebită (mai ales la asigur ările de bunuri de

valori mari), asigur ătorul elaborează un proiect de contract (o ofertă) pe care o negociază cu

viitorul asigurat.

Contractul de asigurare este un contract succesiv adică se eşalonează în timp.

Asigur ătorul se angajează să acopere un anumit risc (sau un complex de riscuri), o perioadă

foarte lungă de timp, cu plata anuală sau subanuală a primei sau o perioadă foarte scurtă (zbor

aerian, călătorie pe o navă fluvială, maritimă, etc.) cu plata integrală a primei la încheierea

contractului.

Contractul de asigurare este un contract de bună credinţă, adică presupune ca

executarea acestuia să se facă cu bună credinţă de către păr ţi. Întrucât asigur ătorul acceptă

preluarea unui risc, bazându-se pe informaţiile furnizate de solicitantul unei asigur ări sau

determină cuantumul despăgubirii pe care urmează să o acorde asiguratului tot pe baza

informaţiilor provenite de la acesta, f ăr ă putinţa de a le verifica de fiecare dată, atunci când se

constată că informaţiile puse la dispoziţia asigur ătorului nu au fost corecte, reaua credinţă a

asiguratului se sancţionează de o manier ă foarte sever ă.

Asigurarea sub aspect economic

Fondul de asigurare constituit la dispoziţia unei organizaţii speciale, prin metode

adecvate şi care este destinat acoperirii pagubelor produse de anumite fenomene

(evenimente), îmbracă în mod necesar forma bănească.

Constituirea în natur ă a fondului de asigurare nu este de conceput, deoarece ar ridica

probleme complexe, legate de stabilirea structurii materiale a acestuia corespunzător nevoilor

refacerii bunurilor asigurate, distruse sau avariate, de crearea unor depozite pentru păstrarea

materialelor, de evitarea pierderilor inerente şi conservării îndelungate a acestora.

Fondul de asigurare se formează în mod descentralizat pe seama sumelor de bani

(prime de asigurare sau contribuţii) pe care le achită persoanele fizice şi juridice interesate în

înlăturarea pagubelor pe care ar urma să le suporte, dacă s-ar produce anumite fenomene

(evenimente). Cei interesaţi apelează la asigurare, numai dacă prima de asigurare pe care ar trebui să o achite este îndeajuns de redusă, comparativ cu mărimea pagubei pe care ar urma să

10



o suporte dacă s-ar produce fenomenul (evenimentul) respectiv. În caz contrar, asigurarea nu

este convenabilă pentru potenţialul asigurat.

Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate de

fenomene (evenimente) viitoare şi nesigure. Aşadar, în principiu, din acest fond nu se suportă

pierderile determinate de folosirea normală a unor bunuri, de consumarea acestora în procesul

de producţie, de diminuarea valorii lor din diverse motive.

Asigurarea presupune existenta unei comunităţi de risc (pericole). Persoanele fizice

sau juridice ameninţate de aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor

comune. Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea

fondului de asigurare la dispoziţia unei organizaţii specializate (societate comercială de

asigurare sau organizaţie de asigurare mutuală).

Membrii comunităţii de risc (asiguraţii) consimt să contribuie la suportarea în comun a

pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor (evenimentelor) respective.

Împăr ţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitatea

producerii riscului vizează pe fiecare membru al acestuia.

Asigurarea ofer ă aşadar avantajul că, membrii comunităţii afectaţi de producerea

riscului asigurat, primesc de la fondul de asigurare, cu titlu de indemnizaţii (despăgubire) de

asigurare, sume care pot întrece de câteva ori cuantumul contribuţiei acestora la fondul

respectiv.

Acest lucru este posibil în virtutea faptului că paguba provocată de producerea riscului

asigurat se împarte între membrii comunităţii de risc după “principiul mutualităţii”, adică la

constituirea fondului de asigurare participă toţi asiguraţii, dar aceste se repartizează numai

acelor asiguraţi care au suferit prejudicii de pe urma producerii riscului asigurat.

Fondul de asigurare se utilizează în mod centralizat pentru:

- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele (evenimentele) asigurate la

asigur ările de bunuri, respectiv plata sumelor asigurate la asigur ările de persoane;

- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;

- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a

organizaţiei mutuale de asigurare etc.

În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţii

economice între participanţii la asigurare. Astfel, în prima etapă, fluxuri băneşti sub forma

primelor de asigurare pornesc de la persoane fizice şi juridice asigurate (care alcătuiesc

comunitatea de risc) către organizaţia de asigurare.

11



În etapa următoare, fluxuri băneşti sub forma indemnizaţiilor de asigurare (despăgubiri

sau sume asigurate) pornesc de la fondul de asigurare, constituit la dispoziţia organizaţiei de

asigurare, către persoanele fizice şi juridice afectate de producerea fenomenului

(evenimentului) asigurat.

Prin urmare, asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valorii brute,

relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare în vederea

desf ăşur ării neîntrerupte a activităţii economice, păstr ării integrităţii bunurilor asigurate,

protejării persoanelor fizice împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afecta viaţa,

integritatea corporală, precum şi onor ării obligaţiilor de r ăspundere civilă ce revin persoanelor

fizice şi juridice faţă de ter ţi.

Fondul de asigurare se formează pe seama contribuţiei membrilor comunităţii de risc

iar utilizarea lui pentru acoperirea despăgubirilor se face în conformitate cu principiul

mutualităţii

Formarea şi existenţa comunităţii de risc constituie cel dintâi principiu al existenţei

asigur ărilor. Din fondurile de asigurare constituite prin consimţământul tuturor membrilor

comunităţii de risc la nivelul asigur ătorului urmează a fi indemnizaţi sau despăgubiţi numai

acei membrii care au fost afectaţi de riscul care s-a produs.

1.4. Funcţiile asigurării

De-a lungul timpului, funcţiile asigur ării au cunoscut o evoluţia aparte. Putem

identifica următoarele funcţii ale asigur ării:

- func ţ ia de compensare financiar ă a pierderilor cauzate de producerea riscului

asigurat: realizarea acestei funcţii este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare care se

formează din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Prin intermediul

acestei funcţii, asigurarea contribuie la refacerea bunurilor distruse sau avariate, la plata unor

sume de bani în cazul producerii unor evenimente ce afectează viaţa sau integritatea corporală

a persoanelor, precum şi la repararea unor prejudicii de care asiguraţii r ăspund potrivit legii.

- func ţ ia de prevenire a pagubelor posibilă tot datorită existenţei fondului de

asigurare din care pot fi finanţate activităţi de prevenire a producerii riscurilor. De asemenea

practicarea franşizei (care reprezintă partea din pagubă ce cade în sarcina asiguratului) are un

dublu scop: pe de o parte îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentruîntreţinerea bunurilor în vederea prevenirea pagubelor (aceasta întrucât o parte dintre ele le va

12



suporta singur); pe de altă parte pentru pagubele mici, cheltuielile de administrare a daunei

pot fi superioare nivelului despăgubirii şi atunci nu se justifică.

- func ţ ia financiar ă, determinată de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca

rezultat producerea riscului, pe de o parte, iar pe de alta există decalaj între momentul

încasării primelor de asigurare şi momentul plăţii despăgubirilor – ceea ce face posibilă

investirea de către societăţile de asigurare a sumelor încasate sub forma primelor, sporind

disponibilităţile existente.

- func ţ ia de economisire, reprezentativă mai ales pentru asigur ările de viaţă, întrucât

există posibilitatea ca prin poliţele de asigurare de viaţă, asiguraţii, la expirarea contractului

de asigurare să beneficieze, pe lângă protecţie, şi de suma asigurată şi participarea la profitul

obţinut din sumele investite.

- func ţ ia de reducere a costurilor statului întrucât, societăţile de asigurare sprijină

statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de

muncă, etc.

1.5. Elementele tehnice ale asigurărilor

În vederea cunoaşterii modului şi condiţiilor în care se înf ă ptuieşte asigurarea se

impune o prezentare a elementelor (noţiunilor) care intervin în activitatea curentă din acest

domeniu şi anume: asigur ătorul, asiguratul, contractul de asigurare, beneficiarul asigur ării,

contractantul asigur ării, riscul asigurat, valoarea de asigurare, norma de asigurare, suma

asigurată, dauna sau paguba, despăgubirea de asigurare, prima de asigurare, durata asigur ării.

Asigur ătorul este persoana juridică (societatea de asigurare) , care în schimbul primei

de asigurare încasate de la asiguraţi îşi asumă r ăspunderea de a acoperi pagubele produse

bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de a plăti o despăgubire

pentru prejudiciul de care r ăspunde în baza legii - faţă de ter ţe persoane.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare

plătite asigur ătorului, îşi asigur ă bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau

accidente, ori persoana fizică ce se asigur ă împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa

sa, precum şi persoana fizică sau juridică care se asigur ă pentru prejudiciul pe care îl poate

produce unor ter ţe persoane (cazul asigur ărilor de bunuri şi r ăspundere civilă).

Contractul de asigurare este actul juridic care se încheie între asigurat şi asigur ător încazul asigur ărilor facultative. Prin acest act, asiguratul se obligă să plătească prima de

13



asigurare, iar asigur ătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, sa achite, asiguratului

sau beneficiarului asigur ării, despăgubirea sau suma asigurată. Totodată, în contractul de

asigurare sunt prevăzute şi alte drepturi şi obligaţii ale păr ţilor contractante, precum şi data

începerii şi încetării r ăspunderii asigur ătorului. De asemenea în contractul de asigurare sunt

menţionate de fiecare dată: interesul asigur ării, riscul asigurat, suma asigurată şi prima de

asigurare.

Beneficiarul asigur ării reprezintă persoana care are dreptul să încaseze despăgubirea

sau suma asigurată f ăr ă însă ca acesta să fie parte la contractul de asigurare. Uneori ter ţa

persoana care devine beneficiarul asigur ării este indicată în mod expres, de către asigurat, în

contractul (poliţa) de asigurare. Alteori, desemnarea beneficiarului asigur ării se face în cursul

executării contractului de asigurare prin declaraţie scrisă, prin testament, prin condiţiile de

asigurare (soţ, soţie, moştenitori legali, etc.). Când sunt mai mulţi beneficiari desemnaţi sau

moştenitori, ei au drepturi egale asupra sumei asigurate, cu condiţia ca asiguratul să nu fi

dispus altfel.

Contractantul asigur ării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o

asigurare, f ăr ă însă ca acesta să obţină calitatea de asigurat.

Exemplu. Un agent economic poate încheia o asigurare de accidente pentru salaria ţii

săi care sunt transportaţi la şi de la locul de muncă cu autovehicule apar ţinând acestuia. În

acest caz, salariaţii sunt asiguraţi, iar agentul economic este contractantul asigur ării).

Între noţiunile de contractant şi beneficiar al asigur ării nu există în toate cazurile o

delimitare rigidă. Astfel, contractantul asigur ării poate fi în acelaşi timp şi beneficiarul

acesteia.

Riscul asigurat este acel fenomen (eveniment) care odată produs, datorită efectelor

sale îl obligă pe asigur ător să plătească asiguratului sau beneficiarului asigur ării, despăgubirea

sau suma asigurată.

Risc asigurat poate fi considerat acel fenomen generator de pagube care îndeplineşte

cumulativ următoarele condiţii:

- producerea fenomenului (evenimentului) pentru care se încheie asigurarea să fie

posibilă, întrucât dacă un bun nu este ameninţat de nici un risc, asigurarea acestuia e inutilă;

- producerea fenomenului (evenimentului) trebuie să aibă în toate situaţiile un caracter

întâmplător; există o singur ă excepţie şi anume riscul de deces, care deşi se ştie că se va

produce în mod cert, face parte din categoria riscurilor probabile din considerentul că nu se

cunoaşte dinainte momentul producerii lui, nici de asigurat, nici de asigur ător;

14



- acţiunea fenomenului este necesar să se poată înregistra în evidenţa statistică. Datele

înregistrate în evidenţa statistică cu privire la un anumit fenomen permit stabilirea pe o

perioadă cât mai îndelungată a frecvenţei şi intensităţii acestuia;

- producerea fenomenului să nu depindă de voinţa nici uneia dintre păr ţile participante

la o asigurare. Dacă asiguratul sau beneficiarul asigur ării influenţează în mod direct sau

indirect producerea riscului asigurat, el va pierde toate drepturile conferite de asigurare şi va

suporta rigorile legii.

Valoarea de asigurare a bunurilor se stabileşte prin operaţiunea de evaluare în

vederea asigur ării. Operaţiunea este necesar ă întrucât în funcţie de valoarea bunurilor

asigurate se stabileşte despăgubirea pe care o va plăti asigur ătorul în cazul producerii riscului

asigurat.

Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului

respectiv înregistrată în evidenţele contabile sau stabilită în funcţie de preţul de vânzare-

cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii asigur ării. Acest element

se întâlneşte numai în cadrul asigur ărilor de bunuri. La asigur ările de persoane, această

noţiune nu se întâlneşte întrucât, capacitatea de muncă şi viaţa nu pot fi supuse evaluării, iar

în cazul asigur ărilor de r ăspundere civilă, prejudiciul cauzat unei persoane nu este susceptibil

de evaluare.

Suma asigurat ă este partea din valoarea de asigurare pentru care asigur ătorul îşi

asumă r ăspunderea în momentul producerii fenomenului (evenimentului) pentru care s-a

încheiat asigurarea. Aceasta reprezintă întotdeauna e limita maximă a r ăspunderii

asigur ătorului şi stă la baza calculării primei de asigurare. La asigur ările de bunuri, suma

asigurată poate fi egală sau mai mica decât valoarea bunului asigurat, însă în nici un caz mai

mare decât aceasta. La asigur ările de persoane şi de r ăspundere civilă, neexistând valoare de

asigurare, suma asigurată se stabileşte fie ca şi cuantum precis determinat prin lege (cazul

asigur ării obligatorii), fie pe baza propunerii asiguratului şi în limita prevederilor din actele

normative (cazul asigur ării facultative).

Norma de asigurare reprezintă suma asigurată, stabilită prin lege, pe unitatea de

obiect asigurat, fiind întâlnită doar în cazul asigur ărilor obligatorii de bunuri.

Prima de asigurare reprezintă suma de bani, prestabilită, pe care asiguratul o plăteşte

asigur ătorului, în baza contractului de asigurare, în schimbul preluării de către acesta din urmă

a riscului asigurat şi a consecinţelor acestuia. Pe baza primelor de asigurare încasate de la

asiguraţi, asigur ătorii îşi constituie fondul de asigurare necesar achitării despăgubirilor sau a

15



sumelor asigurate, îşi constituie alte fonduri prevăzute prin dispoziţiile legale şi îşi acoper ă

cheltuielile de administrare.

În strânsă legătur ă cu prima de asigurare se găsesc câteva noţiuni utilizate în domeniul

asigur ărilor şi anume:

a) cota tarifar ă;

b) tariful de asigurare;

c) prima brută;

d) prima netă;

e) adaosul de primă

Prima de asigurare pentru un contract de asigurare se determină pe baza formulei:

t aa C S P ×= , unde: −a P prima de asigurare;

−aS suma asigurată;

−t C cota tarifar ă (cota de primă).

Cota tarifar ă reprezintă prima de asigurare stabilită pentru o unitate monetar ă sumă

asigurată, pe o perioadă de un an sau pentru sau pentru subperioade anuale (trimestrial,

semestrial, lunar). Uneori cota tarifar ă poate fi exprimată în sumă fixă pe o unitate de bun

aigurat.

Tariful de asigurare este compus din sistemul cotelor tarifare, fiind diferenţiat în cazulasigur ărilor prin efectul legii faţă de cele facultative, sau în cazul asigur ărilor de bunuri faţă

de cele de persoane sau r ăspundere civilă.

Prima brut ă reprezintă obligaţia efectivă de plată a asiguratului faţă de asigur ător,

costul protecţiei prin asigurare şi se compune din două elemente: prima netă şi adaosul de

primă.

Prima net ă este destinată constituirii fondului de asigurare din care se plătesc

despăgubirile sau sumele asigurate atunci când se produce evenimentul asigurat. Constituie baza plăţii despăgubirilor.

Adaosul de primă este destinat acoperirii diverselor cheltuieli administrative,

constituirii unor fonduri de rezervă şi pentru asigurarea profitului asigur ătorului.

Durata asigur ării reprezintă perioada de timp în care r ămân valabile raporturile de

asigurare între asigur ător şi asigurat, aşa cum au fost ele stabilite prin contractul de asigurare.

În cazul asigur ărilor de bunuri, durata asigur ării poate fi de 1 an sau chiar mai puţin (3 –6

luni), în schimb la asigur ările de viaţă, durata asigur ării poate fi mult mai îndelungată,

16



contractul încheindu-se pe o perioadă de 5, 10, 15 ani. Aceasta este importantă, ea influenţând

mărimea primei de asigurare ce cade in sarcina asiguratului.

Paguba sau dauna reprezintă expresia bănească a pierderii, intervenită la un bun

asigurat ca urmare a producerii evenimentului contra căruia s-a încheiat asigurarea. În cazul în

care bunul asigurat a fost distrus în întregime întâlnim noţiunea de pagubă totală, iar dacă

pierderea intervenită este inferioar ă valorii bunului, întâlnim noţiunea de pagubă par ţială.

Despă gubirea de asigurare reprezintă suma de bani acordată de către asigur ător

asiguratului la producerea riscului asigurat, în vederea acoperirii pagubei.

Despăgubirea de asigurare nu poate să depăşească valoarea pagubei. În practica

asigur ărilor se întâlnesc două situaţii şi anume:

- cazul pagubei totale;

- cazul pagubei par ţiale.

În caz de pagubă total ă despăgubirea acordată asiguratului de către asigur ător nu

poate să depăşească valoarea bunului respectiv din momentul producerii evenimentului

asigurat. Suma asigurată trebuie să fie egală sau mai mare cu valoarea bunului din momentul

producerii evenimentului.

Aceasta poate fi exprimată cu relaţia: D = P ≤ S a ≤ V b , unde:

D – despăgubirea; P – paguba; Sa – suma asigurată, V b – valoarea bunului în

momentul producerii evenimentului asigurat.

În caz de paguba par ţ ial ă despăgubirea se stabileşte în funcţie de sistemul de

acoperire a pagubei, adoptat. În acest sens există mai multe principii ce se aplică în calculul

despăgubirii şi anume:

a) principiul acoperirii (r ăspunderii) propor ţionale;

b) principiul primului risc;

c) principiul acoperirii (r ăspunderii) limitate

Principiul acoperirii propor ţ ionale, conform căruia despăgubirea de asigurare faţă de

pagubă se stabileşte în aceeaşi propor ţie în care se află suma asigurată, faţă de valoarea

bunului asigurat, adică:

b

a

b

a

V

S P D

V

S

P

D⋅=⇒=

Astfel, nivelul despăgubirii va fi cu atât mai apropiat de cuantumul pagubei, cu cât

mărimea sumei asigurate este mai apropiată de valoarea bunului asigurat. Conform acestui

sistem de acoperire, despăgubirea este egală cu paguba numai dacă suma asigurată este egală cu valoarea bunului asigurat.

17



Principiul primului risc, conform căruia despăgubirea acordată este egală cu paguba,

f ăr ă a putea însă depăşi suma asigurată, adică: D = P = S a

Astfel, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului nu mai influenţează mărimea

despăgubirii, aceasta depinzând doar de mărimea pagubei şi a sumei asigurate.

Principiul acoperirii limitate are caracteristic faptul că despăgubirea se acordă numai

dacă paguba produsă de declanşarea riscului asigurat depăşeşte un anumit nivel prestabilit,

denumit fran şiz ă.

Astfel, o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului, mărimea acesteia fiind stipulată

în contractul de asigurare.

Franşiza poate fi de două feluri:

- franşiză atinsă (simplă)

- franşiză deductibilă (absolută)

În cazul fran şizei atinse, asigur ătorul suportă în întregime paguba până la nivelul

sumei asigurate, dacă aceasta depăşeşte nivelul franşizei (F), adică D = P cu condiţia P > F.

În cazul franşizei deductibile, asigur ătorul suportă acea parte din pagubă care

depăşeşte franşiza : D = P – F

Nici în cazul franşizei atinse, nici cel al franşizei deductibile nu se acordă despăgubiri

pentru pagubele care se încadrează în limitele franşizei (deci paguba produsă în limita

franşizei e suportată de asigurat).

Datorită gradului mai scăzut de compensare a pagubelor în cazul asigur ărilor la care se

aplică principiul r ăspunderii limitate, şi cota tarifar ă este mai mică. De asemenea, existenţa

franşizei îl determină pe asigurat să manifeste o grijă sporită pentru prevenirea pagubelor,

întrucât o parte din ele le va suporta singur.

1.6. Clasificarea asigurărilor

Asigur ările reprezintă un domeniu vast, acestea de la începuturi şi până în prezent

cunoscând o mare diversitate şi dezvoltare, fapt ce face necesar ă şi posibilă cunoaşterea şi

clasificarea lor.

În literatura de specialitate se întâlnesc tipuri şi categorii variate de asigur ări,

determinate de utilizarea unor diverse criterii, cele mai des întâlnite fiind:

a) regimul juridic; b) domeniul sau ramura la care se refer ă;

18



c) tipul şi natura riscurilor asigurate;

d) riscul asigurat;

e) natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigur ător;

f) sfera de cuprindere în profil teritorial

a) După regimul juridic se disting două grupe de asigur ări:

- asigur ări prin efectul legii (obligatorii);

- asigur ări facultative (contractuale);

Asigur ările prin efectul legii sau obligatorii se caracterizează prin faptul că relaţiile

dintre păr ţi, drepturile şi obligaţiile lor sunt reglementate prin lege şi nu necesită acordul de

voinţă al persoanelor fizice sau juridice vizate. În ţara noastr ă, asigur ările prin efectul legii au

avut o sfer ă largă de cuprindere până în 1996 când a intrat în vigoare noua lege a asigur ărilor.

Acestea cuprindeau: asigurarea de r ăspundere civilă auto; asigurarea clădirilor şi

construcţiilor apar ţinând persoanelor fizice; asigurarea animalelor şi culturilor agricole

apar ţinând sectoarelor cooperatiste; asigurarea pentru accidente a călătorilor din traficul

interurban cu mijloace de transport ale firmelor de profil.

În prezent, în România, forma de asigurare obligatorie este asigurarea de r ăspundere

civilă pentru pagube produse din accidente de autovehicule. În alte ţări întâlnim şi alte tipuri

de asigur ări obligatorii, cum ar fi asigur ările de r ăspundere profesională.

Asigur ările facultative sau contractuale se caracterizează prin faptul că au la bază un

contract între asigurat şi asigur ător, stabilit pe baza acordului de voinţă al păr ţilor.

Principalele tr ăsături se refer ă la faptul că nu pot îngloba cvasitotalitatea bunurilor sau

persoanelor asigurabile, favorizează selecţia riscurilor, primele de asigurare sunt mai mari, iar

realizarea acestor asigur ări implică eforturi şi cheltuieli mai mari.

b) După domeniul sau ramura la care se referă distingem următoarele categorii:

- asigur ări de bunuri;

- asigur ări de persoane;

- asigur ări de r ăspundere civilă;

- asigur ări de interes financiar.

Asigur ările de bunuri au ca obiect diferite valori materiale, bunuri de tot felul,

apar ţinând persoanelor fizice sau juridice, susceptibile de a fi distruse sau avariate de

calamităţi naturale sau accidente. Astfel, principalele forme de asigurare în cadrul acestei

ramuri sunt: asigur ările de clădiri, construcţii, maşini, utilaje şi instalaţii, aparatur ă

electronică; asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice; asigurarea animalelor,culturilor agricole; asigurarea mărfurilor, banilor sau altor valori.

19



Asigur ările de persoane au ca obiect persoana fizică în sine, urmărind protecţia

economică a acestora pentru cazuri de deces, invaliditate permanentă din accidente, boală sau

atingerea unei anumite vârste de către asigurat. În cadrul acestora se disting două drupe:

asigur ări de viaţă, care sunt în egală măsur ă asigur ări de risc şi forme de economisire pe

perioade îndelungate cu diverse variante de asigurare şi asigur ări de persoane altele decât cele

de viaţă (pentru accidente, călătorie, sănătate), care sunt numai asigur ări de risc.

Asigur ările de r ă spundere civil ă au ca obiect r ăspunderea unei persoane fizice sau

juridice, pentru pagubele cauzate şi/sau vătămarea corporală produsă unor ter ţe persoane. Se

disting în cadrul acestora: asigurarea de r ăspundere civilă pentru pagubele produse din

accidente de autovehicule; asigurarea de r ăspundere profesională; asigurarea de r ăspundere a

transportatorului pentru pasageri, bagajele acestora sau mărfurile transportate; asigurarea de

r ăspundere a constructorului; asigurarea de r ăspundere a chiriaşului, etc.

Asigur ările de interes financiar au ca scop protecţia pentru asigurarea de pierdere a

profitului, asigurarea de credite, asigurarea pentru riscul de neplată, asigurarea de fidelitate,

etc.

c) După tipul şi natura riscurilor asigurate distingem două tipuri principale:

- asigur ări de viaţă;

- asigur ări non-viaţă:

Deosebirile între acestea rezidă din natura relaţiilor contractuale, durata şi tipul de risc.

În principal, în cazul asigur ărilor de viaţă riscul care se asigur ă este decesul, iar în cazul celor

non-viaţă, se asigur ă alte riscuri cu excepţia riscului de deces. În ceea ce priveşte durata

contractului, asigurarea de3 viaţă este un contract pe o durată mare (minimum 5 ani), iar

contractele de asigur ări non-viaţă sunt încheiate pe terme scurt (de regulă 1 an).

d) după riscul asigurat, asigur ările sunt:

- asigur ări pentru riscuri cu caracter natural: inundaţii, tr ăsnete, cutremure de

pământ, ploi torenţiale, furtuni, grindină, alunecări sau pr ă buşiri de teren,

explozii, etc.

- asigur ări pentru secetă, grindină şi inundaţii la culturile agricole;

- asigur ări pentru boli, epizotii şi accidente la animale;

- asigur ări contra accidentelor şi avariilor la mijloacele de transport

(derapări, r ăsturnări, coliziuni, pr ă buşiri de poduri şi tunele);

- asigur ări de deces;

- asigur ări de r ăspundere civilă.

20



e) După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător,

asigur ările pot fi grupate în:

- asigur ări directe;

- asigur ări indirecte.

Asigur ările directe se încheie în mod direct între asigurat şi asigur ător, fie prin

intermediul contractului de asigurare, fie în baza legii. O formă de asigurare directă este

coasigurarea, în care asiguratul încheie contractul de asigurare cu mai multe societăţi de

asigurare concomitent, dar în cotă parte, deoarece riscurile vizate sunt greu de asumat de către

o singur ă societate de asigurare.

Asigur ările indirecte sau reasigur ările apar ca formă de asigurare a asigur ătorului.

Prin reasigurare, asigur ătorul cedează unui reasigur ător o parte din r ăspunderile pe care şi le-a

asumat prin contractul de asigurare, inclusiv primele de asigurare aferente. La producerea

riscului asigurat, reasigur ătorul participă la plata despăgubirii cu cota parte corespunzătoare

riscului asumat.

f) După sfera de cuprindere în profil teritorial, asigur ările pot fi grupate în:

- asigur ări interne;

- asigur ări externe (internaţionale).

Asigur ările interne operează pe plan naţional, promovate de societăţi de asigurare ce

acţionează pe piaţa internă şi protejează bunuri, persoane şi r ăspunderea împotriva unor

riscuri produse în interiorul ţării.

Asigur ările externe apar în legătur ă cu persoane, bunuri şi r ăspundere care ies din

afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare. În cazul acestor

asigur ări, una din păr ţile contractante ori beneficiarul asigur ării domiciliază în altă ţar ă, sau,

obiectul asigur ării ori riscul asigurat se află, respectiv se poate produce pe teritoriul altei ţări.

21



CAPITOLUL II

PIAŢA ASIGUR ĂRILOR

2.1. Caracteristicile pieţei asigurărilor

Operaţiile de asigurare, realizate pe baze contractuale, se desf ăşoar ă într-un cadru pe

care-l numim pia ţă a asigur ărilor . Aici se întâlnesc cererea de asigurare, care vine din partea persoanelor fizice şi juridice asigurabile, dornice să încheie diverse tipuri de asigur ări şi oferta

de asigurare, susţinută de organizaţii specializate, autorizate să funcţioneze în acest domeniu

şi capabile, sub raport financiar, să desf ăşoare o astfel de activitate.

Cererea de asigurare se concretizează în contracte de asigurare, după confruntarea ei

cu oferta. Cererea de asigur ări de persoane, bunuri şi r ăspundere civilă vine din partea

persoanelor fizice, care vor să încheie contracte de asigurare pentru protecţia lor şi a familiilor

lor, precum şi din partea unităţilor economice preocupate să ofere securitate salariaţilor lor încaz de accidente sau boli profesionale. Cererea de asigur ări de bunuri şi r ăspundere civilă vine

din partea persoanelor juridice (întreprinderi de tot felul, instituţii publice, organizaţii f ăr ă

scop lucrativ), interesate în protejarea activelor de care dispun împotriva pericolelor care le

ameninţă şi a r ăspunderilor civile faţă de ter ţi.

Oferta de asigurare este prezentată de societăţile comerciale de asigurare cu capital

privat, de stat sau mixt, de organizaţiile mutuale de asigurare şi de tontine.

Societ ăţ ile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate îşi desf ăşoar ă

activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se

încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi

vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi/sau de daune pe

care trebuie să le constituie; modul de ţinere a evidenţei activităţii desf ăşurate; forma

bilanţului şi a contului de profit şi pierdere care trebuie întocmite şi publicate. Societăţile de

asigurare în cauză trebuie să respecte, avizele şi normele instituţiilor de stat însărcinate cu

supravegherea asigur ărilor.

22



Organiza ţ iile de asigurare de tip mutual efectuează operaţiuni de asigurare pentru

membrii lor, potrivit statutelor acestora, având la bază principiul mutualităţii, Ele nu urmăresc

obţinerea de profit ci întrajutorarea membrilor lor. Fiecare membru al unei organizaţii mutuale

are o dublă calitate: de asigurat şi de asigur ător. În calitate de asigurat fiecare membru al

grupului participă la formarea fondului comun de asigurare, cu contribuţia ce i-a fost stabilită.

Din acest fond se acoper ă daunele suferite la asigur ările de bunuri şi r ăspundere civilă şi se

achită sumele asigurate la asigur ările de persoane. La finele anului, se procedează la

regularizarea contribuţiilor în funcţie de mărimea reală a daunelor şi, respectiv a sumelor

asigurate, achitate ori r ămase de plată, majorându-se sau diminuându-se, după caz.

Tontinele sunt asociaţiile constituite pentru o perioadă determinată de timp, în decursul

căreia membrii asociaţiei varsă la fondul comun o cotizaţie anuală, care variază în funcţie de

vârstă. La expirarea termenului pentru care a fost constituită asociaţia, suma rezultată din

capitalizarea cotizaţiilor de-a lungul anilor se împarte între membrii supravieţuitori. Asociaţii

asemănătoare se organizează şi în cazurile de deces.

Alături de acestea pe piaţa asigur ărilor mai întâlnim: societăţi cooperatiste, organizaţii

fr ăţeşti, pool-uri şi asociaţii sau alte tipuri de societăţi de asigurare care nu se pot încadra în

nici una din categoriile amintite.

Uneori asigur ătorii sunt puşi în situaţia de a accepta expuneri pe care nu pot să le

asigure, deoarece daunele au o frecvenţă prea mare sau sunt prea mari. Pool-urile şi

asocia ţ iile sunt constituite pentru a soluţiona astfel de situaţii, preluând aceste expuneri fie

facultativ, fie pentru a satisface anumite cerinţe statutare. Acestea sunt constituite din câţiva

asigur ători independenţi, care cooperează astfel pentru a asigura riscuri pe care membrii nu

sunt dispuşi să le acopere singuri. Pool-urile pot funcţiona ca sindicat sau prin intermediul

reasigur ării. Un pool sindical emite o poliţă mixtă, care include toţi membrii pool-ului şi

specifică partea din asigurare pentru care este responsabil fiecare membru (asiguratul are, în

acest caz, o relaţie contractuală cu fiecare membru al pool-ului). În cazul în care pool-ul

funcţionează pe baza reasigur ării, un membru al pool-ului emite poliţa, iar ceilalţi membrii

reasigur ă o anumită parte din riscul asigurat (asiguratul are, în acest caz, o relaţie contractuală

directă numai cu societatea care a emis poliţa).

Pe piaţa asigur ărilor, legătura dintre asigur ători şi asiguraţi se realizează fie direct prin

personalul de specialitate al societăţii de asigurare, fie prin mijlocirea unor intermediari,

respectiv: agenţii de asigur ări, brokerii de asigur ări şi consultanţii.

Agentul de asigurare este persoana fizică sau juridică abilitată, în baza autorizării unuiasigur ător, să negocieze sau să încheie în numele şi în contul asigur ătorului contracte de

23



asigurare cu ter ţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, f ăr ă să aibă

calitatea de asigur ător sau broker de asigurare. Agenţii reprezintă interesele societăţii de

asigurare primind în schimb un comision sau salariu. Sunt anumite cazuri când aceştia sunt

plătiţi în funcţie de un plan de realizări dinainte stabilit de către societatea de asigur ări.

Brokerul de asigurare este persoana juridică română sau str ăină ori societatea mutuală

autorizată în condiţiile legii, care, pentru clienţii săi, negociază sau încheie contracte de

asigurare şi acordă alte servicii în legătur ă cu protecţia împotriva riscurilor sau cu

regularizarea daunelor. Relaţia pe care o are un broker de asigur ări cu un client al său este o

relaţie de parteneriat, brokerul reprezentând interesele asiguratului în faţa societăţii de

asigur ări.

Brokerul de asigurare asistă clientul în relaţia cu societatea de asigur ări pentru

cumpărarea unei poliţe de asigurare sau pentru conceperea unui program special adaptat

analizei de management al riscului. Pentru un program de asigurare deja existent al unui

asigur ător, brokerul poate verifica sau chiar negocia condiţiile contractuale şi prima de

asigurare pe care o plăteşte clientul său.

Consultan ţ ii de asigurare reprezintă un mod de distribuţie al societăţilor de asigurare

şi al brokerilor de asigur ări pentru atragerea de noi clienţii. Consultanţii de asigurare

efectuează o analiză financiar ă a fiecărui potenţial client în funcţie de necesitatea acestuia.

Aceştia pot intermedia poliţe de asigurare ale unui asigur ător sau, în anumite situaţii, pot să

vândă poliţe ale mai multor asigur ători dar numai pentru un singur tip de asigurare de la

fiecare asigur ător.

Există şi consultanţi care lucrează în cadrul unui broker de asigur ări, fapt ce exprimă

mult mai adevărat termenul de consultant. Consultanţii angajaţi ai unor societăţi de asigur ări

reprezintă interesele societăţii de asigurare primind în schimb un comision sau salariu.

O altă formă de organizare a consultanţilor de asigurare este ca persoană fizică

autorizată care poate lucra pentru societatea de asigur ări sau brokerul de asigur ări pe care îi

reprezintă. În ultimii ani, denumirea de consultant de asigur ări este destul de des folosită şi în

varianta de consultant financiar sau inspector de asigur ări.

La activitatea de asigurare mai participă societăţile de intermediere, care negociază şi

încheie contracte de asigurare şi reasigurare ori prestează alte servicii de specialitate pentru

societăţile menţionate mai sus.

O altă problemă referitoare la caracterul pieţei asigur ărilor, care preocupă specialiştii

în materie este aceea de a r ăspunde la întrebarea „este piaţa asigur ărilor o piaţă concurenţială perfectă sau una imperfectă ?”

24



Pentru a putea r ăspunde la această întrebare este necesar ă prezentarea caracteristicilor

unei pieţe considerate perfecte şi anume:

- omogenitatea produsului;

- transparenţa şi atomizarea pieţei;

- libertatea de intrare – ieşire a participaţiilor pe şi de pe piaţă;

- descentralizarea deciziilor;

Omogenitatea produsului . Pe piaţa mărfurilor se comercializează o gamă largă de

produse, dar fiecare sau aproape fiecare dintre ele are unul sau mai mulţi înlocuitori. Astfel,

ţesăturile, confecţiile şi tricotajele din bumbac, lână şi mătase au înlocuitori realizaţi din alte

fibre naturale sau sintetice, încălţămintea din piele naturală are înlocuitori produşi din piele

artificială, cauciuc sau textile, metalele, lemnul, petrolul şi alte produse primare au şi ele

înlocuitorii lor.

Nici pe piaţa asigur ărilor nu se comercializează un singur produs, “asigurarea“, ci o

altă paletă largă de produse (servicii), constând în asigur ări împotriva diferitelor riscuri. Aici,

elementul de noutate constă în faptul că un produs (un tip de asigurare) nu poate fi înlocuit cu

un altul (alt tip de asigurare). Spre exemplu, produsul “asigurarea autovehiculelor împotriva

avariilor” nu poate fi înlocuit cu produsul “asigurarea de r ăspundere civilă auto“ şi cu atât mai

puţin cu “asigurarea bunurilor gospodăreşti“ ori cu “asigurarea de viaţă“.

Această constatare conduce la concluzia că pe piaţa asigur ărilor nu se concurează

societăţile de asigurare în general, ci societăţile având acelaşi profil, cele care vând acelaşi

produs, adică încheie asigur ări împotriva aceluiaşi risc. Altfel spus, piaţa asigur ărilor este

alcătuită din atâtea componente, câte subramuri ale asigur ării se practică. De asemenea, nici

măcar în cadrul unei subramuri a asigur ărilor nu întâlnim produse perfect omogene. Spre

exemplu, asigurarea de accidente individuală se deosebeşte de cea de grup, asigurarea

locuinţelor se deosebeşte de asigurarea bunurilor imobile şi mobile împotriva incendiului si

altor riscuri.

În concluzie, se poate spune că, cu excepţia câtorva produse, printre care asigurarea

autovehiculelor si asigurarea locuinţelor, celelalte sunt lipsite de omogenitate.

Transparen ţ a pie ţ ei . Persoanele fizice si juridice, nefamiliarizate cu problemele

asigur ării, nu realizează ce avantaje le poate oferi un contract de asigurare, ce raport există

între prima datorată si indemnizaţia obtenabilă în caz de sinistru.

Pe piaţa de mărfuri, fiecare produs poartă o etichetă cu preţul de vânzare; în domeniul

asigur ărilor o asemenea etichetă care ar preciza cota de primă, nu ar fi suficientă pentruconvingerea unui solicitant despre utilitatea si oportunitatea contractării unei asigur ări. Pentru

25



a obţine informaţiile necesare în vederea luării unei decizii, persoanele interesate trebuie să se

adreseze unui agent de asigurare. Aşadar, o piaţă a asigur ărilor este aproape opacă pentru cei

neavizaţi.

Atomizarea pie ţ ei . O piaţă este considerată atomizată, atunci când reuneşte un număr

atât de mare de ofertanţi şi de solicitanţi în astfel de condiţii încât nici unul dintre participanţi

nu poate influenţa de o manier ă sensibilă funcţionarea acesteia.

În majoritatea ţărilor care ocupă locuri importante în domeniul asigur ărilor pe plan

mondial, există un număr însemnat de organizaţii de asigurare, dar acestea sunt eterogene ca

mărime, importanţă şi potenţial. Alături de marile societăţi pe acţiuni, fiinţează societăţi cu

r ăspundere limitată, de dimensiuni mai mici, precum şi organizaţii de tip mutual, care reunesc

grupuri mici de asociaţii. Această stare de lucruri, denotă că piaţa asigur ărilor este încă

departe de a fi atomizată.

Libertatea de intrare-ie şire a participan ţ ilor pe şi de pe pia ţă. Piaţa este locul unde

poate să vină oricine doreşte să vândă sau să cumpere şi să r ămână acolo atât timp cât are

interes să o facă. Această interpretare este confirmată si de faptul că în orice ţar ă cu economie

de piaţă, numărul ofertanţilor si cel al solicitanţilor este în continuă modificare. La fel se

petrec lucrurile şi pe piaţa asigur ărilor. Creşterea sau scăderea numărului organizaţiilor de

asigurare este rezultatul apariţiei pe piaţă a noi societăţi, asociaţii mutuale ori a altor tipuri de

organizaţii, concomitent cu plecarea (lichidarea, fuzionarea) altora. Aceste fluctuaţii

demonstrează că piaţa asigur ărilor nu este o piaţa închisă, ci una în continuă mişcare.

Descentralizarea deciziilor . În principiu, fiecare organizaţie de asigurare ia decizii în

limitele capacităţii sale financiare. La luarea deciziilor care produc efecte asupra ter ţilor,

organizaţiile de asigurare sunt obligate să ţină seama şi de prevederile legale în materie,

pentru a nu-şi prejudicia nici propriile lor interese şi nici pe cele ale ter ţilor.

Deciziile organizaţiilor de asigurare sunt descentralizate, dar ele trebuie să respecte

prevederile legale în materie si avizele organului de supraveghere. În caz contrar, deciziile

respective pot fi anulate sau suspendate provizoriu de adunările generale sau de consiliile de

administraţie ale societăţilor respective, la cererea Comisiei de Supraveghere a Asigur ărilor.

Comparativ cu întreprinderile din alte domenii de activitate societăţile comerciale de

asigurare sunt mult mai încorsetate de control public, datorită faptului că fac parte din

categoria instituţiilor financiare, care îşi întemeiază relaţiile cu ter ţii pe încredere. De aceea,

societăţile de asigurare trebuie să manifeste o prudenţă deosebită în tot ceea ce întreprind

pentru a nu ajunge în stare de încetare de plăţi. O asemenea stare ar crea serioase dificultăţiserioase, nu numai societăţii în cauză, ci şi clienţilor acesteia - asiguraţii.

26



CAPITOLUL III

ASIGUR ĂRI DE BUNURI

În ţara noastr ă se practică o mare varietate de asigur ări de bunuri, în funcţie de natura

acestora, de riscurile la care sunt expuse bunurile, de natura proprietăţii bunurilor şi de

obiectul societăţilor de asigurare. Conform criteriilor menţionate, pot fi identificate mai multeforme de asigurare a bunurilor, incluse în obiectul de activitate al unor asigur ători, cum sunt:

- asigurarea clădirilor, a altor construcţii şi a conţinutului acestora pentru cazurile de

pagube produse de incendiu şi alte calamităţi;

- asigurarea lucr ărilor de construcţii-montaj şi a r ăspunderii constructorului;

- asigurarea mijloacelor de transport auto;

- asigurarea maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor pentru cazuri de avarii accidentale;

- asigurarea bunurilor sau valorilor pentru cazurile de furt prin efracţie sau prin acte de

tâlhărie;

- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice;

- asigurarea aeronavelor;

- asigurarea maritimă;

- asigurarea animalelor şi a culturilor agricole.

3.1. Particularităţi ale asigurărilor de bunuri

În cazul asigur ării de bunuri, societatea de asigur ări se obligă ca la producerea riscului

asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului asigur ării, o despăgubire. Astfel,

contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire, având deci la bază

principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigur ării. Dovada încheierii

contractului de asigurare rezultă din:

- emiterea şi transmiterea unui document de asigurare (poliţă);

27



- emiterea şi transmiterea unei cereri de plată a primei de asigurare;

- înscrisul prin care se manifestă voinţa asigur ătorului de a încheia contractul.

Asigur ă torul este persoana juridică care se obligă să plătească asiguratului o anumită

sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul de asigurare.

Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de bunul

asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează riscul asigur ătorului.

Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de

asigurare. În cazul asigur ării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniar ă a

bunului expusă pierderii sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau

beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Obiectul asigur ă rii îl reprezintă bunurile menţionate în contractul de asigurare, fie prin

determinarea lor individuală, fie prin indicarea unui grup de bunuri (este cazul asigur ării

complexe a gospodăriilor populaţiei). Astfel pot fi asigurate:

- bunurile care apar ţin persoanelor fizice sau juridice;

- bunurile primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, vânzare sau expuse în

muzee şi expoziţii;

- bunurile sau activele ce fac obiectul unor contracte de cesionare, închiriere sau

locaţie de gestiune, leasing.

Bunurile şi riscurile ce pot fi asigurate, precum şi situaţiile în care se acordă

despăgubiri sunt prevăzute în condiţii speciale stabilite de asigur ător pe categorii de asigur ări.

Perioada asigurat ă este perioada pentru care asigur ătorul este obligat să acopere

daunele în baza poliţei. Asigur ările de bunuri se încheie pe o perioadă de 1 an, dar la cererea

asiguratului se pot încheia şi pe perioade mai scurte.

Suma asigurat ă . La asigur ările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe

baza normelor de asigurare, iar la cele facultative în funcţie de propunerea asiguratului, f ăr ă

însă a depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigur ării, sau pentru unele bunuri,

sumele stabilite de asigur ător.

Prin valoarea bunurilor la data asigur ării se înţelege:

a) la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau achiziţionării

construcţiilor/clădirilor respective), din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de

întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii;

b) la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din a acestora (valoarea de

înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea deîntreţinere;

28



c) la materii prime, materiale, produsele finite, mărfuri, - preţul de cost sau preţul de

achiziţie al acestora;

d) pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală;

e) pentru hârtii de valoare – preţul pieţei;

f) pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre

preţioase – preţul pieţei;

g) pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe

bază de cataloage sau expertize.

Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se

plăteşte anticipat, integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată pe categorii de riscuri, în

funcţie de felul bunului asigurat, precum şi de frecvenţa şi intensitatea producerii riscurilor

asigurate. Societăţile de asigurare diferenţiază bunurile pe clase de risc, iar pentru fiecare

clasă stabileşte cota de primă tarifar ă specifică.

Ră spunderea asigur ă torului începe de regulă după 24 de ore de la expirarea zilei în

care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare şi încetează la ora

24 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.

Obliga ţ iile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să

îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire

poate conduce la rezilierea contractului. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare

producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la

producerea unei daune.

Constatarea şi evaluarea daunei. Stabilirea despă gubirii. Mecanismul despăgubirii se

declanşează automat la producerea riscului asigurat. Despăgubirea se face în raport cu starea

bunului din momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi

cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunurilor în momentul producerii

evenimentului asigurat.

La asigurarea de bunuri se aplică unul din cele trei principii de acoperire a pagubelor:

- principiul r ăspunderii propor ţionaleV

S P D ⋅= (cu cât suma asigurată este mai

apropiată de valoarea bunului asigurat, cu atât nivelul despăgubirii este mai apropiat de

cuantumul pagubei);

- principiul primului risc D=P, în limita sumei asigurate (se aplică atunci când

pagubele totale se produc mai greu)

29



- principiul r ăspunderii limitate – despăgubirea se acordă numai dacă paguba

depăşeşte o anumită limită, stabilită în contract şi numită franşiză, ce poate fi deductibilă şi

atinsă.

În limita sumei asigurate: societatea de asigur ări acordă despăgubiri şi pentru:

- cheltuieli f ăcute în scopul limitării daunei;

- cheltuieli legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului

asigurat;

- daunelor provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin distrugeri

sau avarii datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea

consecinţelor producerii riscului.

Sunt situaţii în care asigur ătorul poate refuza plata despăgubirii şi anume:

- dacă dauna a fost provocată în mod intenţionat de către una din păr ţi (asigurat,

beneficiar, un membru din conducere, persoane juridice asigurate, persoane fizice majore care

locuiesc şi gospodăresc (în mod statornic) cu asiguratul, persoana asiguratului sau

beneficiarului;

- dacă persoanele specificate mai sus nu au luat măsuri necesare împiedicării

sinistrului sau limitării acestuia, deşi puteau face acest lucru.

După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate,

cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare,

asigurarea continuă pentru suma r ămasă. Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la

cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentar ă, contra plăţii diferenţei de primă

corespunzătoare.

3.2. Asigurarea clădirilor şi a conţinutului acestora pentru pagube produse

de incendii şi alte calamităţi.

Prin acest tip de asigurare, asigur ătorul asigur ă facultativ, următoarele:

- clădiri şi alte construcţii (inclusiv instalaţiile aferente acestora – sanitare, electrice,

ascensoare) care servesc pentru: locuinţe, birouri, magazine, restaurante, depozite, ateliere,

cluburi, cinematografe, teatre, muzee, dependinţe, clădiri în curs de construcţie;

- maşini, utilaje, instalaţii, unelte, motoare, inventar gospodăresc şi alte mijloace fixe;

- obiecte de inventar;

30



- mărfuri, materii prime, materiale, produse finite, semifabricate şi alte mijloace

circulante materiale.

Excepţie de la cuprinderea în această asigurare fac următoarele categorii de bunuri:

- bunuri degradate, bar ăci, porturi, diguri,

- bunuri din gospodăriile persoanelor fizice, autovehicule cu tracţiune mecanică,

navele şi animalele – care se asigur ă în alte condiţii speciale de asigurare.

- bani, hârtii de valoare, documente, obiecte preţioase (cu excepţia bunurilor de acest

fel care constituie obiecte de muzeu sau expoziţii, sau a celor care se asigur ă conform altor

condiţii speciale de asigurare).

Bunurile cuprinse în asigurare trebuie nominalizate în poliţă, şi să se găsească la locul

şi adresa menţionate în aceasta.

Suma asigurată se stabileşte pa baza declaraţiei asiguratului referitoare la valoarea

clădirilor în momentul încheierii contractului de asigurare, iar aceasta nu trebuie să

depăşească valoarea lor la data asigur ării.

Sumele la care se face asigurarea se pot stabili conform cererii asiguratului, astfel:

a) separat pentru fiecare clădire sau altă construcţie, precum şi pentru fiecare obiect de

muzeu sau expoziţie, etc.

b) pentru con ţ inut (mijloace fixe şi mijloace circulante materiale):

- global pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevăzută în tariful de prime anexat,

care se află în clădire sau în alte construcţii.

- separat pentru fiecare bun sau pentru unele bunuri, din aceeaşi grupă prevăzută în

tariful de prime anexat, care se află în clădire sau în alte construcţii.

Bunurile se asigur ă la valori declarate de asigurat astfel:

o pentru mijloace fixe – valoarea de înlocuire;

o pentru mijloace circulante – costul ori preţul de achiziţie;

o pentru obiectele de artă – valoarea de catalog (valoarea de circulaţie);

o pentru alte valori – valoarea nominală sau preţul pieţei;

o pentru bunurile casnice – costul procur ării din nou a acestora.

După fiecare pagubă, asigurarea continuă pentru suma r ămasă (calculată ca diferenţă

între suma asigurată şi suma cuvenită drept despăgubire), f ăr ă modificarea primei. Pentru

reîntregirea sumei asigurate, asiguratul trebuie să plătească o primă adiţională

corespunzătoare.

În general, societăţile de asigurare iau în asigurare bunurile de natura construcţiilor şi aconţinutului acestora, în cadrul a trei categorii de poliţe (poliţa „standard”, poliţa „ standard

31



extinsă ”, poliţa „toate riscurile”), prin care realizează o anumită selecţie a riscurilor, tarifele

crescând în funcţie de complexitatea şi creşterea incidenţei de risc. Astfel:

• În cazul poli ţ ei standard, cu tarife mai mici, se despăgubesc pagubele produse

bunurilor de următoarele riscuri: incendiu, inclusiv pagube materiale directe

produse bunurilor asigurate, prin carbonizare totală sau par ţială şi topire cu şi

f ăr ă flacăr ă, avarii accidentale produse de incendiu instalaţiilor de gaze, apă,

canal sau încălzire centrală; tr ăznet; explozie urmată sau nu de incendiu, chiar

dacă a avut loc în afara clădirii (f ăr ă a fi cauzată de dispozitive explozive);

căderea pe clădire sau construcţie , inclusiv pe cele în care se află bunurile

asigurate a unor corpuri cu excepţia dispozitivelor explozive.

• Poli ţ a standard extinsă, cu tarife mai ridicate, comparativ cu prima categorie,

cuprinde riscurile prevăzute la poliţa anterioar ă la care se adaugă riscul de

cutremur şi/sau, inundaţie şi/sau, furtună şi grindină şi/sau, riscuri politice

(grevă, tulbur ări civile, acţiuni ale unor grupuri r ăuvoitoare), vandalism,

terorism.

• Poli ţ a toate riscurile, cu cele mai mari tarife, cuprinde toate riscurile cu

excepţia cazurilor de riscuri grave cum sunt: r ăzboiul civil, revoluţia,

conspiraţia, explozia atomică, radiaţiile, poluarea din orice cauză. De asemenea

fac excepţie cazurile de uzur ă, fermentaţie, pătare din surse normale de

căldur ă, pagube provocate bunurilor mobile aflate sub cerul liber, pagube

produse intenţionat de asigurat sau de prepuşii acestuia.

R ăspunderea asigur ătorului începe după 24 de ore de la expirarea zilei în care s-au

plătit primele de asigurare şi încetează la ora 24 a ultimei zile, din perioada pentru care s-a

încheiat asigurarea.

La asigurarea construcţiilor şi a conţinutului acestora primele de asigurare se stabilesc

în mod diferenţiat pe grupe de bunuri, destinaţia acestora, mediul în care se află (urban sau

rural), şi separat pentru construcţie şi pentru conţinutul acesteia. La asigur ătorii care practică

cele trei tipuri de asigur ări amintite anterior, tarifele sunt diferenţiate în general după aceleaşi

criterii, dar pentru riscurile asigurate în plus peste poliţa standard se stabilesc prime

adiţionale, pe categorii de riscuri, astfel încât pentru o asigurare tariful total poate să difere de

la un asigurat la altul în funcţie de întinderea protecţiei.

În cazul în care se solicită încheierea unei asigur ări cu franşiză, se aplică coeficienţi de

ajustare a primelor de asigurare.

32



De asemenea, unii asigur ători acordă bonusuri de primă dacă poliţele se reînnoiesc de

la un an la altul, aceasta în scopul de a-şi menţine în portofoliu clienţii fideli.

Pentru plata integrală a primei de asigurare la data încheierii contractului de asigurare

se aplică o reducere a primei datorate, de regulă de 10%.

Constatarea şi evaluarea pagubelor ca urmare a producerii riscurilor asigurate se face

de către asigur ător şi exper ţii acestuia împreună cu asiguratul. În limita sumei asigurate, în

cuantumul despăgubirii se includ şi cheltuieli de natura celor f ăcute în scopul limitării

daunelor, precum şi cele legate de cur ăţirea locului.

În cazul producerii riscului asigurat, societatea de asigur ări acordă despăgubiri astfel:

a) pentru dauna total ă :

- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar, sumele asigurate menţionate în

poliţă;

- la celelalte bunuri, valoarea la data producerii riscurilor asigurate a cantităţii

distruse în întregime, determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat

asigurarea, respectiv costul reparaţiilor sau restaur ărilor în cazul obiectelor de artă,

ori preţul pieţei pentru hârtii de valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.

b) pentru dauna par ţ ial ă :

- la clădiri, mijloace fixe şi obiecte de inventar asigurate la valoarea din nou: costul

refacerii, reparaţiei, reconstrucţiei, restaur ării sau înlocuirii păr ţilor avariate ori

distruse; iar pentru cele asigurate la valoarea r ămasă, costurile de mai sus

diminuate cu coeficientul de uzur ă;

- la celelalte bunuri, valoarea pierderii de calitate la data producerii riscului asigurat

determinată în funcţie de preţurile la care s-a încheiat asigurarea, respectiv costul

reparaţiilor, restaur ărilor în cazul colecţiilor de artă, ori preţul pieţei pentru hârtii

de valoare, metale nobile şi alte bunuri asemănătoare.

Din cuantumul despăgubirilor se scad:

- franşiza prevăzută în poliţă;

- valoarea resturilor care pot fi întrebuinţate sau valorificate;

- orice prime datorate până la sfâr şitul perioadei de asigurare.

În cazul furtului, dacă bunurile nu au fost găsite, despăgubirile se acordă numai dacă la

data înştiinţării f ăcute la asigur ător, au trecut 30 de zile calendaristice, iar plata despăgubirilor

se face numai dacă există confirmarea scrisă de la poliţie că bunul a fost găsit. Dacă după

plata despăgubirii bunurile sunt găsite, asiguratul este obligat să restituie suma încasată cutitlu de despăgubire, sau partea din aceasta, reprezentând valoarea bunurilor găsite.

33



3.3. Asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice

Pentru protecţia bunurilor aflate în gospodăria persoanelor fizice, societăţile de

asigurare propun încheierea unei poliţe complexe care include trei asigur ări distincte: de bunuri, de accidente şi r ăspundere civilă.

a) Asigurarea bunurilor

Prin poliţa complexă sunt asigurate bunuri, precum: mobilier şi obiecte casnice,

obiecte de bucătărie, veselă, frigidere, congelatoare, aparate de uz casnic, aparate audio-video,

căr ţi, îmbr ăcăminte, covoare, tablouri, obiecte de artă, unelte, etc. Bunurile care fac obiectul

asigur ării pot fi proprietatea asiguratului sau a altor persoane fizice care locuiesc în mod

statornic cu asiguratul.

Despăgubirile sunt acordate pentru cazurile de distrugere par ţială sau totală a

bunurilor, cauzate de: incendiu, explozie, tr ăsnet, căderi de corpuri, grindină, furtună,

inundaţie, cutremur, infiltrarea apei provenite de la un apartament învecinat.

Asigurarea ofer ă şi posibilitatea despăgubirii în cazul furtului prin efracţie sau a

tâlhăriei. De asemenea, despăgubiri se acordă şi pentru pagubele cauzate bunurilor cu ocazia

măsurilor de salvare în timpul producerii daunelor sau pentru cheltuielile f ăcute cu măsurile

de salvare a bunurilor asigurate.

b) Asigurarea de accidente

În asigurare este cuprins asiguratul precum şi persoanele care locuiesc în mod statornic

cu asiguratul, fiind acoperite consecinţele unor evenimente cu caracter întâmplător, f ăr ă

voinţa asiguratului, cum sunt: explozia, arsurile, acţiunea curentului electric, lovirea, căderea,

intoxicaţia, asfixierea, atacul din partea altei persoane.

Despăgubirile se acordă pentru cazurile în care, în urma producerii riscului asigurat se

constată decesul ori invaliditatea permanentă totală sau par ţială.

c) Asigurarea de r ă spundere civil ă

În baza acesteia se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul sau persoanele

aflate în întreţinerea acestuia, sunt obligate să le plătească pentru prejudiciile de care r ăspund

în faţa legii, faţă de ter ţe persoane aflate la domiciliul asiguratului.

Asigurarea complexă se încheie în baza declaraţiei de asigurare completată de către

solicitant, pentru o perioadă de un an (la cerere se poate încheia şi pe perioade mai scurte, de

cel puţin 3 luni). Asigurarea este considerată încheiată odată cu perfectarea contractului de

asigurare şi plata primelor.

34



Bunurile se asigur ă pentru sumele declarate de asigurat, acestea neputând depăşi

valoarea lor, apreciată pe baza preţului de vânzare practicat de societăţile comerciale din care

se scade uzura.

Pentru încheierea asigur ării complexe, se întâlnesc două posibilităţi:

1. global, pentru toate bunurile din aceeaşi locuinţă la o sumă asigurată propusă de

asigurat şi agreată de asigur ător;

2. separat pentru unele bunuri, caz în care pentru acestea se întocmeşte un inventar

care se anexează declaraţiei de asigurare.

Sumele asigurate pentru asigur ările de accidente şi r ăspundere civilă se stabilesc în

limitele maxime stabilite pe eveniment asigurat prin normativele fiecărei societăţi care

practică asigurarea complexă, sau în unele cazuri poate fi egală cu suma asigurată la bunuri.

Prima de asigurare este unică pentru toate felurile de bunuri aflate în locuinţă şi în

funcţie de cotaţiile de primă practicate de societăţile de asigurare, aceasta putând fi achitată

anticipat şi integral sau se poate conveni ca plata să se facă în rate.

R ăspunderea asigur ătorului începe după 5 zile de la ora 24 a zilei în care s-a încheiat

asigurarea, respectiv în care s-au plătit primele de asigurare şi încetează la orele 24 ale ultimei

zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea. În caz de daună produsă după încheierea

asigur ării, însă înaintea trecerii a 5 zile, primele de asigurare se restituie.

Pentru o ai bună protecţie unele societăţi de asigurare ofer ă posibilitatea încheierii

odată cu asigurarea complexă a bunurilor şi o asigurare a clădirii în care se află bunurile

asigurate, percepându-se o primă suplimentar ă în acest scop, dar eliberându-se o poliţă unică.

În această situaţie se poate vorbi de o poli ţă global ă de asigurare a cl ă dirilor şi

bunurilor persoanelor fizice. Includerea clădirilor în asigurarea complexă îşi demonstrează

necesitate în practică, întrucât evenimentele asigurate care produc pagube bunurilor din

locuinţă, au ca şi consecinţă şi avarierea clădirii provocând prejudicii importante.

3.4. Asigurarea autocasco a autovehiculelor

Obiectul asigur ării în cazul poliţei autocasco îl reprezintă autovehiculele înmatriculate

în România, apar ţinând persoanelor fizice sau juridice, inclusiv remorcile tractate de acestea.

În asigurare pot fi cuprinse şi unele păr ţi componente ale acestora (accesorii suplimentare,

echipamente auxiliare, dotări ulterioare) în condiţiile plăţii unor prime suplimentare faţă de prima de bază.

35



Asigurarea se poate încheia cu valabilitate atât pe teritoriul României cât şi în

str ăinătate, împotriva următoarelor riscuri: incendiu, calamităţi naturale, cutremur, alunecări

de teren, inundaţii, coliziuni cu animale, furt, pagube produse în timpul staţionării, precum şi

pagube cauzate de implicarea autovehiculului asigurat în accidente de circulaţie.

Se mai acordă despăgubiri şi pentru:

- cheltuielile de transport ale autovehiculului la atelierul de reparaţii;

- cheltuieli efectuate legate de măsurile de reducere şi limitare a pagubelor;

- pagube produse autovehiculului cu ocazia unor măsuri de salvare a bunului

asigurat sau a construcţiei în care se află în timpul producerii riscului asigurat;

În general sunt exceptate de la despăgubire următoarele pagube şi cheltuieli:

- pagube cauzate de întrebuinţare, uzare, trepidaţii, defecte de fabricaţie a materialelor;

- pagube produse autovehiculului prin influenţa temperaturii motorului;

- pagube provocate cu intenţie de asigurat;

- neluarea măsurilor de limitare a pagubelor;

- săvâr şirea accidentului de către o persoană f ăr ă permis de conducere;

- conducerea autovehiculului în stare de ebrietate;

- producerea unor pagube obiectului asigurat în timpul comiterii unei infracţiuni;

- pagube produse de operaţiuni militare în timp de r ăzboi, revoluţie, acte de terorism,

greve, tulbur ări civile;

Autovehiculele se asigur ă la sumele declarate de asigurat, dar să nu depăşească

valoarea reală la data încheierii asigur ării: r a V S ≤ , unde S a – suma asigurată, iar V r –

valoarea reală.

Valoarea reală se stabileşte ca diferenţă între valoarea din nou a autovehiculului şi

uzura autovehiculului: V r = V n – U z, unde: V n – valoarea din nou; U z – uzura autovehiculului;

Uzura autovehiculului se stabileşte conform procentului de uzur ă stabilit în funcţie de

anumite criterii (starea de întreţinere, capacitatea cilindrică, vechimea în ani, kilometrii

parcur şi, etc) şi care, difer ă de la o societate de asigur ări la alta. Astfel, %,

unde: cuz% - procentul de uzur ă.

uzn z cV U ×=

Asigurarea autocasco se încheie pe o perioadă de 1 an sau 6 luni pe baza unei cereri tip

completate de solicitant şi în concordanţă cu caracteristicile tehnice reieşite din certificatul de

înmatriculare al autovehiculului.

Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de suma asigurată şi cota tarifar ă de primă şi

poate fi plătită integral sau în rate. Cota procentuală de primă este stabilită conform anexelor

36



la condiţiile generale ale societăţii de asigur ări respective. Majoritatea asigur ătorilor, în

momentul încheierii poliţei procedează la selecţia subiecţilor asigur ării şi a riscurilor cuprinse

în asigurare, acordând diferite avantaje sau dimpotrivă, penalizându-i pe acei asiguraţi care,

prin comportamentul lor generează o probabilitate de risc mai ridicată decât media avută în

vedere la determinarea primei de bază.

Procedura este preluată din practica internaţională şi este cunoscută sub denumirea de

clauza „bonus – mallus” şi constă în următoarele:

a) clauza „bonus” se refer ă la reducerea primei de asigurare pentru contractele de

asigur ări cu durata de 1 an, care se reînnoiesc consecutiv în următorii ani. Reducerea este

aplicată începând cu cel de-al doilea an consecutiv de asigurare şi continuă până în cel de-al

şaselea an şi următorii. Aceasta va duce până la o reducere de 40%sau 45%, după care, din al

cincilea an şi următorii, se păstrează la acest nivel, dacă asiguraţii nu au produs avarii şi nu

solicită despăgubiri.

b) partea „mallus” a clauzei constă în majorarea primei de bază începând cu anul

următor de asigurare (de regulă cu 10%) celui în care se constată că asiguraţii au produs avarii

şi au solicitat despăgubiri.

Constatarea şi evaluarea pagubelor se face de către inspectorii de daune. Cuantumul

pagubei se consemnează în devizul de reparaţii, şi este egal cu costul reparaţiilor păr ţilor

avariate (piese înlocuite, materiale şi manopera aferentă), la care se calculează şi TVA-ul

aferent.

Despăgubirea trebuie să acopere paguba astfel determinată, dar să nu depăşească suma

asigurată şi valoarea reală: D < S a < V r sau D = S a = V r

Din despăgubire se scade franşiza (dacă asigurarea fost încheiată cu franşiză), precum

şi ratele restante de primă şi scadente la termenul de plată următor datei la care se face plata

despăgubirii. Dacă asigurarea s-a încheiat la o sumă asigurată mai mică decât valoarea reală,

atunci despăgubirea se reduce corespunzător raportului în care se află suma asigurată faţă de

valoarea reală. După plata daunei, suma asigurată se micşorează cu valoarea despăgubirii şi

poate fi reîntregită pentru perioada r ămasă până la expirarea asigur ării, printr-o primă

suplimentar ă.

Asiguraţii au obligaţia să acţioneze în scopul întreţinerii în bune condiţii a obiectului

asigurat şi să comunice în scris asigur ătorului orice modificare a circumstanţelor de risc

iniţiale, imediat ce acestea apar. Toate aceste elemente prezentate sunt parte integrantă a

condiţiilor generale de asigurare şi pot să difere sensibil de la un asigur ător la altul.

37



3.5. Asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru (cargo)

Contractele de asigurare a bunurilor pe timpul transportului terestru cuprind doar

mărfurile obişnuite care sunt transportate pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă. Încondiţii speciale pot fi acceptate şi mărfuri perisabile, periculoase (uşor combustibile,

inflamabile sau explozive, lichide acide), bunurile de valoare mare (bani, hârtii de valoare,

documente, obiecte preţioase, colecţii, tablouri), precum şi animalele vii.

În cadrul asigur ării bunurilor pe timpul transportului terestru sunt acoperite

următoarele riscuri:

- incendiu, tr ăsnet, explozie, furtună, ploaie, grindină, inundaţie, cutremur, pr ă buşire

sau alunecare de teren, contaminare, avalanşă de ză padă;

- accidente ale mijlocului de transport: ciocniri, loviri, izbiri, căderi, derapări,

r ăsturnări, împotmoliri.

- acte de tâlhărie;

- spargere, scurgere, risipire, dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca urmare a

unui accident al mijlocului de transport;

- accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor.

Nu se acordă despăgubiri pentru:

- pagubele produse din cauza unor însuşiri proprii naturii bunurilor transportate;

- pagubele produse ca urmare a relei conservări de către asigurat a bunurilor

transportate, a ambalării şi a transportării bunurilor în stare deteriorată;

- pagubele produse bunurilor transportate, provocate de viermi, rozătoare, insecte, ger

sau căldur ă atmosferică;

- pagubele produse bunurilor transportate, ca urmare a predării spre expediere a unor

bunuri excluse de la transport, sub denumire falsă, inexactă sau incompletă.

La asigur ările cargo, suma asigurată poate fi formată din:

a) valoarea bunurilor conform facturii;

b) costul transportului şi costul asigur ării, dacă acestea nu sunt incluse în valoarea

facturii;

c) cheltuieli şi taxe vamale;

d) o supraasigurare de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor cheltuieli

care nu pot fi prevăzute la încheierea asigur ării.

Prima de asigurare se determină prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă.Cotele de primă variază în funcţie de felul transportului.

38



În cazul transportului pe căile ferate, r ăspunderea asigur ătorului începe în momentul

primirii bunurilor de către transportator şi încetează în momentul eliber ării bunurilor către

destinatar.

În cazul transporturilor efectuate cu autovehicule, r ăspunderea asigur ătorului începe în

momentul încărcării bunurilor în vehicule şi încetează în momentul descărcării bunurilor la

destinaţie.

3.6. Asigurarea aeronavelor

În cadrul acesteia, obiectul asigur ării îl reprezintă navele aeriene apar ţinând

companiilor aeriene de transport şi asociaţiilor sportive, care sunt asigurate pentru:

- pierderea sau avarierea navei;

- r ăspunderea faţă de pasageri şi pentru bagajele acestora, precum şi pentru

mărfurile transportate;

- r ăspunderea civilă legală faţă de ter ţi.

În baza contractului de asigurare, pentru pierderea sau avarierea aeronavei se acordă

despăgubiri pentru:

- pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă, ori avarierea aeronavei, în

timpul zborului, rulării la sol şi a staţionării la sol;

- dispariţia aeronavei;

- avariile pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;

- cheltuielile f ăcute pentru salvarea şi conservarea aeronavei;

- cheltuielile de judecată, arbitraj f ăcute de asigurat, cu acordul asigur ătorului, în

scopul formulării pretenţiilor faţă de ter ţi.

Pierderea fizică direct ă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind imposibilă

repunerea ei în stare de folosinţă.

Pierderea total ă constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât

cheltuielile implicate de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a pagubei, de

transport, reparaţie şi repunere în stare de folosinţă depăşesc 75% din suma asigurată.

În baza asigur ării aeronavelor pentru r ăspunderea legală faţă de ter ţi, asigur ătorul

acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de

despăgubiri şi cheltuieli de judecată pentru:

39



- vătămarea corporală sau decesul pasagerilor ca urmare a accidentării acestora la

bordul aeronavei sau în cursul operaţiunilor de îmbarcare sau de debarcare;

- pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra pasagerilor;

- pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;

- vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea bunurilor

din afara aeronavei, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate în mod direct de aeronavă sau de

obiecte desprinse ori căzute din aceasta.

La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite următoarele situaţii:

- pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor şi a terenurilor de aterizare

neautorizate, cu excepţia cazurilor de for ţă major ă;

- pierderile provocate de transportul de pasageri şi mărfuri peste numărul de locuri şi

greutatea admisă de capacitatea de transport a aeronavei;

- pierderile provocate de acţiunea intenţionată sau de culpa gravă a asiguratului sau a

reprezentanţilor săi;

- pierderea suferită în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau este

utilizată în alt mod decât cel conform termenilor din certificatul de aeronavigabilitate;

- pierderea suferită ca urmare a folosirii aeronavei în alt scop decât transportul de

pasageri sau mărfuri;

- pierderi produse din cauza zgomotului, poluării sau altor pericole asemănătoare.

Asiguratul nu are r ăspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:

- dintr-un caz de for ţă major ă;

- din culpa exclusivă a persoanei păgubite;

- din culpa exclusivă a unei ter ţe persoane.

Aeronavele se asigur ă la sumele declarate de asigurat şi agreate de asigur ător şi care

nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la data încheierii asigur ării.

R ăspunderile se asigur ă la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, bagaje şi pentru

mărfurile transportate, precum şi pentru ter ţi, în limitele prevăzute în legislaţia din România,

în convenţiile internaţionale la care ţara noastr ă este parte sau în acordurile încheiate de

asigurat cu partenerii săi externi.

Despă gubirile. În caz de pierdere fizică directă sau de dispariţie, asiguratul este

despăgubit cu suma asigurată.

În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:

40



- dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de costul

reparaţiilor necesare din care se scade valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa

sau valorifica;

- dacă aeronava nu mai poate fi reparată sau dacă efectuarea reparaţiei nu este

justificată, despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade

valoarea reperelor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;

Asigurarea aeronavelor se poate încheia fie pentru o perioadă de timp, fie pentru o

călătorie determinată.

În asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei, la asigur ările încheiate pentru o

perioadă de timp, r ăspunderea asigur ătorului începe şi încetează la datele prevăzute în poliţa

de asigurare.

La asigur ările încheiate pentru o perioadă determinată, r ăspunderea asigur ătorului

începe:

- în momentul începerii operaţiunilor de îmbarcare sau încărcare pe aeroportul de

plecare;

- în momentul pornirii motoarelor (în cazul unei călătorii f ăr ă pasageri sau mărfuri);

şi încetează:

- în momentul terminării operaţiunilor de debarcare sau descărcare pe aeroportul de

destinaţie;

- în momentul opririi motoarelor (în cazul unei călătorii f ăr ă pasageri sau mărfuri);

R ăspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată pe plan

internaţional prin:

• Convenţia de la Var şovia (1929), completată cu protocolul de la Haga (1955),

se aplică transporturilor internaţionale de persoane, mărfuri sau bagaje;

• Convenţia de la Chicago (1944), privind transporturile aeriene internaţionale,

prin care ţările semnatare se obligă să acorde dreptul de survol în anumite

cazuri expres menţionate

• Convenţia de la Roma (1953), se aplică în cazul daunelor provocate ter ţilor din

afara aeronavei;

• Convenţia de la Tokyo (1963), se aplică infracţiunilor penale sau actelor care

pot compromite securitatea aeronavei, a persoanelor sau a bunurilor aflate în

aeronavă;

41



3.7. Asigurarea maritimă

3.7.1. Conceptul de avarie

Asigurarea maritimă, ca ramur ă a asigur ărilor de bunuri, protejează navele maritime şi

fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţii folosite în porturi, precum şi încărcătura acestoraîmpotriva unui complex de riscuri. Principalele riscuri asigurate sunt: uragane, furtună,

incendiu, naufragiul navei, eşuarea navei, ciocnirea dintre două nave-abordaj-, precum şi

ciocnirea navei cu un corp fix plutitor altul decât o navă-coliziune. În afara acestor riscuri care

sunt provocate de for ţe majore :i nu de voinţa oamenilor, sunt de menţionat şi pagubele pe

care le pot suferi nava şi încărcătura din cauza neglijenţei echipajului navei, al actelor ilegale

comise f ăr ă încuviinţarea armatorului sau pagubele determinate de persoane, str ăine de nava

respectivă.

Prin avarie se înţelege o pagubă materială sau o degradare a unui obiect, indiferent de

mărimea şi de cauza acestuia. Pierderea obiectului considerat poate fi:

-total ă , ca în cazul scufundării unei nave sau în cel al aruncării în mare a încărcăturii;

- par ţ ial ă , ca în cazul deterior ării unor instalaţii de pe navă, al luării de valuri a unor

obiecte aflate la bord, al deterior ării unor produse f ăcând parte din încărcătur ă, ca urmare a

pătrunderii apei de mare în cală sau a izbucnirii unui incendiu pe vas, etc.

În noţiunea de avarie se includ şi cheltuielile excepţionale f ăcute pentru salvarea navei

şi a încărcăturii. Din punct de vedere al asigur ării se face distincţie între avarie particular ă şi

avarie comună sau general ă .

Avaria particular ă se caracterizează prin aceea că paguba materială adusă unor bunuri

este consecinţa directă a for ţei majore (furtună, incendiu, eşuare, etc), a unei greşeli de

navigaţie (abordaj, coliziune), a viciilor proprii bunurilor respective (autoaprindere, degradare

în anumite condiţii, etc). Pagubele şi cheltuielile care se încadrează în avaria particular ă

privesc interesul uneia dintre păr ţile care participă la expediţia maritimă, adică fie numai

interesul navei, fie pe cel al încărcăturii. Avaria particular ă are un caracter accidental şi nu

deliberat, şi este efectul unor riscuri produse în afara voinţei oamenilor.

Avaria comună sau general ă se caracterizează prin aceea că paguba (sacrificiul) sau

cheltuiala extraordinar ă a fost de comandant în mod intenţionat şi raţional pentru salvarea de

la pericolul care ameninţa interesele tuturor celor care participau la expediţia maritimă.

Pentru ca o pagubă sau o cheltuială să fie acceptată ca avarie comună, ea trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- paguba (sacrificiul) sau cheltuielile extraordinare să fie rezultatul unei acţiuniîntreprinse cu intenţie de către comandant, iar măsura luată să fie raţională;

42



- acţiunea să aibă drept scop salvarea de la o primejdie comună a navei, a încărcăturii

acesteia, precum şi a navlului (când este cazul);

- sacrificiul să fie real, adică să nu fie vorba de aruncarea peste bord a unor obiecte

considerate ca pierdute şi lipsite de valoare;

- acţiunea să aibă loc într-o situaţie excepţională, iar nu în condiţii normale de

navigabilitate.

Stabilirea caracterului avariei este importantă, deoarece regimul de decontare a

pagubelor difer ă în funcţie de natura avariei. În cazul avariei particulare paguba se suportă fie

de navă, fie de încărcătur ă, în funcţie de bunul care a fost supus avariei sau pentru care s-au

efectuat cheltuieli de salvare, adică acestea privesc fie nava fie încărcătura. În cazul avariei

comune, paguba suferită în urma măsurilor luate în mod conştient şi raţional se repartizează

între cele trei interese, adică între navă, încărcătur ă şi navlu.

Estimarea pagubelor (sacrificiilor) şi cheltuielilor admise în avaria comună precum şi

repartizarea acestora între păr ţile interesate se efectuează de exper ţi specialişti în materie

denumiţi dispaşori. Documentul de lichidare a avariei comune întocmit de aceşti exper ţi,

poartă denumirea de dispaşă.

În materie de asigurare maritimă, pierderea vizează atât nava cât şi încărcătura şi poate

să fie par ţială sau totală. Pierderea par ţ ial ă – atunci când daunele produse de un risc asigurat

la navă sau la încărcătur ă nu sunt atât de mari încât bunurile respective să fie considerate

pierdere totală. Pierderea total ă poate să fie reală sau prezumată.

O navă este considerată pierdere totală reală, atunci când este complet distrusă sau

grav avariată, încât nu mai poate fi reparată sau costul reparaţiei ar depăşi valoarea comercială

a navei. Această pierdere totală reală poate fi provocată de scufundarea, distrugerea prin

incendiu sau dispariţia f ăr ă urmă.

Pierderea totală prezumată sau prin interpretare se caracterizează prin aceea că nava

există şi poate fi salvată şi reparată, dar ea este atât de grav avariată încât operaţiile de salvare

şi reparare, dacă s-ar efectua, ar reclama cheltuieli extrem de mari, care ar depăşi valoarea

asigurată a navei.

În practică, se foloseşte o clauză care prevede dreptul asiguratului de a considera nava

pierdere totală prezumată, atunci când valoarea reparaţiilor depăşeşte trei pătrimi din valoarea

reală sau din valoarea de asigurare a navei.

Asiguratul are posibilitatea să opteze pentru una din următoarele soluţii:

a) să considere paguba drept avarie par ţială şi să păstreze nava, primind de laasigur ător, cu titlu de despăgubire, o sumă egală cu valoarea estimată a pagubei;

43



b) să abandoneze nava asigur ătorului, ca şi cum ar fi o pierdere totală reală, şi să

primească, drept despăgubire, valoarea asigurată.

3.7.2. Asigurarea bunurilor care fac obiectul transportului maritim

Acest tip de asigurare denumit „Cargo”, cuprinde bunurile care fac obiectul

transportului internaţional de mărfuri şi se încheie pentru valoarea bunurilor respective,

inclusiv cheltuieli de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli asemănătoare.

Asigurarea cargo se încheie pentru despăgubirea daunelor produse ca urmare directă a

riscurilor întâmplătoare ale transportului. În practica internaţională, riscurile transportului au

fost grupate, stabilindu-se condiţii de asigurare în care se arată, în mod diferenţiat, ce pierderi

se despăgubesc şi din ce cauze. Condiţiile la care ne referim se numesc A, B şi C şi se

deosebesc între ele prin sfera mai largă sau mai restrânsă de cuprindere a riscurilor în

asigurare.

Sfera cea mai largă de cuprindere în asigurare o ofer ă condiţia „A” adică acoper ă, cu

unele excepţii, toate riscurile de pierdere şi avariere a bunurilor asigurate, urmată de condiţia

„B” şi pe ultimul loc, condiţia „C”.

Pe lângă aceste riscuri de condiţia A, B, C, contractul de asigurare cargo poate să

prevadă şi alte condiţii speciale de risc: riscuri de depozitare, riscuri de furt, jaf şi nelivrare,

riscuri de r ăzboi, riscuri de grevă, etc.

Asigurarea poate fi încheiată de organizaţii din România, societăţi mixte cu participare

românească, organizaţii str ăine, etc. asigurarea se încheie în lei şi sau în valută.

Suma asigurat ă poate fi formată din:

- valoarea bunului (conform facturii sau în lipsa acesteia valoarea de piaţă a bunului la

locul de expediere în momentul încheierii asigur ării);

- costul transportului, al asigur ării precum şi alte costuri legate de transportul bunului

şi necuprinse în valoarea facturii;

- cheltuieli şi taxe vamale;

- o supra-asigurare de 10% din valoarea bunului asigurat pentru acoperirea acelor

cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigur ării.

Durata asigur ă rii. Asigurarea de transport a încărcăturii nu are o limită de timp, ci

operează potrivit clauzelor internaţionale pe principiul duratei transportului de la depozit la

depozit. De aici, rezultă că r ăspunderea asigur ătorului începe în momentul în care bunul

asigurat păr ăseşte depozitul indicat în contractul de asigurare spre a fi transportat şi încetează

când bunul transportat este livrat la depozitul destinatarului.

44



Locul asigur ă rii. La asigur ările de transport, locul asigur ării este oriunde se află bunul

asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului). Asiguratul are obligaţia să

anunţe pe asigur ător ori de câte ori intervin elemente noi, necunoscute de asigur ător în

momentul încheierii asigur ării cum ar fi: schimbarea rutei, a locului de transbordare sau de

destinaţie, întârziere în expedierea încărcăturii.

Contractul este lovit de nulitate, în cazul în care asiguratul a ascuns o serie de elemente

pe care, dacă le-ar fi cunoscut, asigur ătorul nu ar fi acceptat asigurarea respectivă sau ar fi

stabilit condiţii de asigurare limitative.

Despăgubirea acordată însumează atât prejudiciul direct cauzat prin distrugerea sau

avarierea bunurilor, cât şi cheltuielile judicios efectuate pentru salvarea bunurilor.

Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente, care, se adună :

- valoarea bunurilor distruse în întregime;

- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor avariate par ţial;

- volumul cheltuielilor pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor r ămase,

şi se scad:

- valoarea recuper ărilor ( care mai prezintă o valoare şi pot fi valorificate);

- franşiza, potrivit condiţiilor de asigurare.

Asigurarea bunurilor în timpul transportului se încheie pe principiul propor ţionalităţii.

Ca urmare între „despăgubire” şi „daune” poate să fie un raport de egalitate sau despăgubirea

poate să fie mai mică decât dauna, când încărcătura a fost asigurată pentru o valoare mai mică

decât cea reală.

Pentru acordarea despăgubirii, dauna trebuie să fie constatată. Constatarea daunelor se

face prin „comisarii de avarie”, care sunt persoanele fizice sau juridice ce reprezintă

organizaţia de asigurare la locul unde se constată dauna.

3.7.3.Asigurarea navelor maritime şi fluviale

Această asigurare numită „casco” cuprinde navele comerciale, navele de pescuit, alte

ambarcaţiuni, şalupe, şlepuri, etc.

Asigurarea se poate încheia în una din următoarele condiţii:

a) pierdere totală, avarii şi r ăspundere pentru coliziuni;

b) pierdere totală, avarie comună şi r ăspundere pentru coliziuni;

c) pierdere totală şi avarii;

d) pierdere totală;

e) pierdere totală şi avarie comună;f) asigurarea navelor aflate în construcţie în şantierele navale.

45



Despă gubirea. În baza asigur ării încheiate în una din condiţiile de mai sus,

asigur ătorul acordă despăgubiri pentru:

a) pagubele produse navei de următoarele riscuri:

- pericole ale mărilor, fluviilor, lacurilor etc.;

- incendiu, explozie;

- aruncare peste bord şi luare de valuri;

- piraterie;

- furt comis de către persoane din afara navei;

- cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau tr ăsnet;

- coliziune cu diferite nave, obiecte etc.;

- eroare de navigaţie;

b) cheltuieli necesare şi economicoase pentru prevenirea pagubei, micşorarea pagubei

produse;

c) retribuţiile de salvare sau asistenţa acordată navei, inclusiv cheltuielile cu exper ţii,

avocaţii de judecată etc.;

d) cheltuielile reprezentând contribuţia navei la avaria comună;

e) sumele ce cad în sarcina asiguratului din diverse motive.

Asigur ătorul nu acordă despăgubiri pentru:

- uzura normală, deteriorarea treptată şi defectele ascunse ale corpului navei, ale

motoarelor etc.;

- pagubele produse de for ţarea gheţii, cu excepţia navelor care au destinaţia de

spărgătoare de gheaţă;

- scoaterea sau îndepărtarea epavei;

- pagube indirecte;

- pierderi de vieţi omeneşti, daune corporale sau îmbolnăviri;

De asemenea, nu acordă despăgubiri pentru pagubele produse navei de: r ăzboi, r ăzboi

civil, revoluţii, greve etc., decât dacă acestea au fost prevăzute expres în contract.

Nava se asigur ă pentru suma declarată de asigurat şi agreată de asigur ător şi care nu

trebuie să fie inferioar ă valorii de înlocuire sau să depăşească valoarea din nou a unei nave

similare la data încheierii asigur ării.

Asigurarea casco se poate încheia pentru o singur ă călătorie bine definită sau pentru

toate călătoriile pe care urmează să le efectueze nava într-o anumită perioadă de timp. De

regulă, se foloseşte această din urmă soluţie, asigurându-se nava pentru toate călătoriile prevăzute a se realiza în cursul unei anumite perioade, spre exemplu un an.

46



Constatarea daunei şi determinarea mărimii acesteia se efectuează prin comisarii de

avarie, când nava este în str ăinătate, şi prin organe proprii la înapoierea navei în ţar ă.

R ăspunderea asigur ătorului pentru fiecare pagubă la navă se limitează la suma

asigurată.

În caz de pierdere totală reală, efectivă sau constructivă, sau de dispariţie a navei,

drept despăgubire se plăteşte suma asigurată a acesteia şi suma asigurată suplimentar. Se

consider ă pierdere totală constructivă a navei atunci când costul repunerii navei în stare de

folosinţă depăşeşte mai mult de ¾ din suma asigurată a acesteia. Nava se consider ă dispărută,

în situaţia în care în timp de 180 de zile de la data ultimei ştiri primite de la aceasta, nu s-a

mai reuşit a se mai obţine vreo informaţie cu privire la existenţa ei.

În caz de avarie, drept despăgubire se plăteşte cuantumul pagubei, f ăr ă scăderea uzurii.

Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei păr ţilor sau pieselor avariate ori cu costul de

înlocuire al acestora, din care se scade valoarea eventualelor păr ţi sau piese recuperate.

La stabilirea despăgubirii datorate de asigur ător, se ţine seama de franşiză, în sensul că

avariile navei se despăgubesc numai în cazul în care cuantumul pagubei depăşeşte franşiza

deductibilă pe eveniment.

Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave,

instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare.

Asigur ătorii în ramura maritimă, pentru încărcături (cargo) şi nave (casco) sunt

organizaţi pe plan mondial în “Uniunea Internaţională a Asigur ărilor Maritime” ( I.U.M.I. ).

Aceasta este o organizaţie profesională internaţională, nonguvernamentală, având ca scop

reprezentarea, apărarea intereselor asigur ătorilor pe plan mondial, documentarea complexă

asupra conjuncturii pieţelor de asigurare, etc. Aceasta a fost înfiinţată în anul 1874,

reorganizată în 1946 şi are sediul în Zürich. ADAS a devenit membru al acestei uniuni în

1965.

3.8. Asigurarea animalelor şi a culturilor agricole

Asigur ările din agricultur ă, respectiv asigurarea animalelor şi a culturilor agricole se

încheie numai pe baze contractuale cu societăţile de asigurare româneşti.

3.8.1. Asigurarea animalelor

Se pot asigura animalele apar ţinând persoanelor fizice şi juridice indiferent de formade proprietate, cu domiciliul, sediul sau rezidenţa în România. Asigur ătorul mai asigur ă

47



animalele primite în folosinţă de persoanele juridice şi care apar ţin altor persoane juridice,

precum şi animalele primite spre creştere sau îngr ăşare de persoane fizice şi juridice, pe bază

de contracte încheiate cu persoane juridice.

Sunt primite în asigurare (obiectul asigur ării): bovinele peste 6 luni; porcinele peste 6

luni; porcinele aflate în îngr ăşătorii, apar ţinând persoanelor juridice, având o greutate de cel

puţin 40 kg. indiferent de vârstă; ovinele şi caprinele de peste 1 an; cabalinele în vârstă de 1-

15 ani.

Nu pot fi asigurate:

- animalele aflate în gospodăriile care nu respectă regulile sanitar-veterinare de

îngrijire, hr ănire, întreţinere şi folosire a animalelor;

- animalele bolnave, rahitice, schilodite, oarbe, etc;

- animalele apar ţinând persoanelor fizice din localităţile situate în Delta Dunării.

Animalele se asigur ă pentru sumele propuse de asigurat, la stabilirea cărora se ţine

seama de următoarele criterii:

- la animalele apar ţinând persoanelor fizice, suma asigurată nu poate depăşi valoarea

de pe piaţa locală a animalelor respective. În caz de daună, din despăgubire asigur ătorul

deduce franşiza stabilită prin contractul de asigurare.

- la animalele de rasă comună, apar ţinând persoanelor juridice, suma asigurată nu

poate depăşi valoarea de pe piaţa locală a animalelor în cauză;

- la porcinele din îngr ăşătorii, apar ţinând persoanelor juridice, suma asigurată se

stabileşte pe baza greutăţii medii a animalelor şi a preţului de achiziţie al cărnii în viu,

practicat de către societăţile comerciale de industrializare a cărnii;

- la animalele de reproducţie, procurate din import de către persoane juridice, precum

şi la cele de rasă de provenienţă indigenă, asigurarea se poate încheia la sume corespunzătoare

valorii de procurare ori celei de inventar a animalelor respective.

Animalele dintr-o gospodărie se primesc în asigurare numai pentru o sumă egală de

fiecare animal din aceeaşi grupă de vârstă şi de rasă.

Despăgubirile se acordă în cazul pieiri animalelor asigurate în urma bolilor, inclusiv

sub formă de epizootii, a accidentelor, a sacrificării (în anumite condiţii), precum şi a scoaterii

acestora din gospodărie pentru combaterea anemiei infecţioase.

Accidente pentru care se acordă despăgubiri se consider ă a fi: incendiul, explozia,

tr ăsnetul, uraganul, cutremurul, grindina; atacul animalelor sălbatice sau al altor animale

muşcătura şerpilor veninoşi, intoxicarea cu ierburi sau substanţe toxice ori medicamentoase

48



precum şi insolaţia, asfixierea, înecul, castrarea f ăcută de organele veterinare, căderea pe

animale a unor corpuri, leziuni interne provocate de înghiţirea de obiecte.

Nu se acordă despăgubiri în cazurile în care:

- animalele au pierit din cauza bătrâneţii, au fost tăiate din iniţiativa asiguratului f ăr ă a

fi existat o dispoziţie de sacrificare dată de organele în drept;

- animalele au pierit din cauza lipsei de furaje sau furaje necorespunzătoare;

- când cadavrele animalelor au fost distruse sau îngropate înainte de examinarea lor de

către organele în drept;

- paguba s-a produs din culpa asiguratului, a unui membru din conducerea persoanei

juridice, a oricărei persoane fizice majore care locuieşte sistematic şi gospodăreşte împreună

cu asiguratul.

Despăgubirea de asigurare nu poate depăşi suma asigurată, cuantumul pagubei şi nici

valoarea animalului la momentul producerii riscului asigurat.

Primele se asigurare anuale sunt stabilite de asigur ător în procente faţă de suma

asigurată pe specii, rase şi grupe de vârstă de animale.

R ăspunderea asigur ătorului începe:

a) în caz de accident, dacă pieirea sau tăierea animalului a avut loc după cinci zile de

la expirarea zilei în care s-au plătit primele de asigurare şi s-a întocmit contractul de asigurare;

b) în caz de boală, dacă pieirea, tăierea sau scoaterea animalelor din gospodărie pentru

combaterea anemiei, infecţii, a avut loc după 60 de zile de la expirarea zilei în care s-au plătit

primele şi s-a întocmit contractul.

R ăspunderea asigur ătorului încetează la ora 2400 a ultimei zile din perioada pentru care

s-a încheiat asigurarea.

În afara asigur ării obişnuite a animalelor, la care ne-am referit mai există asigurarea

facultativă global ă pentru efectivele mari de animale pe care le deţin societăţile comerciale

pentru producerea, industrializarea şi comercializarea produselor agrozootehnice, societăţile

agricole. Aceasta se încheie f ăr ă termen şi include toate animalele din aceeaşi specie, care au

împlinit vârsta de cuprindere în asigurare. Primele de asigurare sunt fixe, pe specii şi grupe şi

se achită trimestrial, pe cap de animal, în funcţie de numărul animalelor din specia asigurată,

existentă la finele trimestrului precedent celui în care se face calcularea primelor.

În cazul în care numărul animalelor existente la sfâr şitul trimestrelor prezintă

modificări esenţiale faţă de cel prevăzut, se procedează la regularizarea primelor. Contractul

de asigurare se reziliază, f ăr ă restituirea primelor, în cazul în care, sumele datorate de unitateaasigurată, cu titlu de primă, nu au fost achitate la scadenţă şi nici în perioada de păsuire.

49



Despăgubirile se acordă, în limita sumelor asigurate, ţinând seama de rasa, sexul şi vârsta

animalului la data producerii evenimentului asigurat.

Pentru aceeaşi specie de animale nu pot fi valabile, în acelaşi timp, atât asigurarea

obişnuită cât şi cea globală.

3.8.2. Asigurarea culturilor agricole.

Societăţile specializate în asigur ări agricole încheie contracte de asigurare cu persoane

fizice, asociaţii agricole, societăţi comerciale agricole şi regii autonome, pentru culturi

agricole, precum şi pentru rodul viilor, al pomilor şi al hameilor.

Asigurarea acoper ă următoarele riscuri:

- la culturile agricole – grindina, îngheţul târziu de primăvar ă şi/sau îngheţul timpuriu

de toamnă, efectele directe ale ploilor torenţiale, pr ă buşirile sau alunecările de terenuri

cultivate, incendiul provocat de descărcări electrice, precum şi efectul furtunii pe terenurile

nisipoase;

- la rodul viilor, al pomilor şi al hameiului, fenomenele de mai sus precum şi furtuna.

Nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse de:

-diminuarea producţiei din cauza nerespectării regulilor agrotehnice;

-revărsarea apelor Dunării

-operaţii militare în timp de r ăzboi.

Asigurarea se poate încheia oricând în timpul anului şi este valabilă pentru anul

agricol în curs sau pentru anul calendaristic, după cum păr ţile au convenit. În ceea ce priveşte

durata asigur ării, contractele pot fi încheiate pe termen de 1 an sau pe perioade de 3 ani.

În cadrul asigur ării obişnuite a culturilor agricole se pot asigura toate speciile de

plante, rodul viilor, al pomilor şi hameiului, cu unele excepţii: fâneţele şi păşunile naturale,

pădurile, plantele decorative, culturile în sere şi r ăsadniţe, pepinierele de orice fel, plantaţiile

de că pşuni, zmeur ă şi arbuşti fructiferi.

În sistemul de asigurare pauşală a terenului arabil, se pot asigura culturile agricole de

pe întreaga suprafaţă arabilă a asiguratului cu unele excepţii: loturile hibridare, culturile

semincere, tutunul, via, pomii fructiferi şi hameiul. Aceste culturi pot fi însă asigurate separat

în cadrul asigur ării obişnuite.

La asigurarea obişnuită a culturilor, suma asigurată se stabileşte de asigurat, în limitele

agreate de asigur ător şi care sunt diferenţiate, în funcţie de grupa tarifar ă în care se încadrează

fiecare cultur ă. La asigurarea pauşală a terenului arabil, suma asigurată se stabileşte pe hectar.

Dacă la producerea riscului asigurat se constată că suma asigurată a fost stabilită la ovaloare mai mare decât valoarea reală a unei culturi, despăgubirea va fi stabilită la nivelul

50



pagubei reale, şi nu la nivelul sumei asigurate. În situaţia în care o cultur ă este subasigurată,

despăgubirea va acoperi numai acea parte a pagubei care se încadrează în limita sumei

asigurate.

Prima tarifar ă la culturile agricole, rodul viei, al pomilor şi al hameiului stabilită la 100

lei sumă asigurată este calculată de asigur ător, pe grupe tarifare şi pe categorii de judeţe, în

funcţie de specificul culturii, gradul de sensibilitate al acesteia la factorii de risc asigurat,

evoluţia daunelor provocate de respectivii factori în zona respectivă şi de tipul asigur ării.

La asigurarea pauşală a terenului arabil, prima tarifar ă este stabilită pe zone (indiferent

de culturile agricole), în sume fixe pe hectarul de teren arabil cuprins în asigurare.

În cazul contractelor multianuale, la asigurarea obişnuită a culturilor agricole,

asigur ătorul practică un sistem de stabilire a primelor bazat pe principiul „bonus-mallus”.

Astfel, o poliţă de asigurare pentru care asigur ătorul nu a plătit despăgubiri o perioadă de doi

ani, beneficiază începând cu cel de-al treilea an de reduceri de primă. Invers, în cazul în care

s-au plătit sau se datorează despăgubiri, prima de asigurare pentru anul următor se majorează.

Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea culturilor şi a rodului viilor în

momentul producerii riscului asigurat, precum şi de valoarea estimată pagubei; ea nu poate

depăşi valoarea producţiei probabile, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

Prin cuantumul pagubei se înţelege valoarea producţiei probabile corespunzătoare

gradului de distrugere din riscuri asigurate. Valoarea producţiei probabile pe hectar se

stabileşte prin înmulţirea producţiei medii, realizate la hectar în ultimii trei ani cu recolte

normale, cu suma maximă ce se poate asigura de fiecare kilogram. Constatarea şi evaluarea

pagubelor se efectuează de către inspectorii de daune, în prezenţa asiguraţilor sau a

reprezentanţilor acestora.

R ăspunderea asigur ătorului începe după intrarea în vigoare a asigur ării, la date diferite

în funcţie de momentul în care riscul asigurat poate începe să producă pagube bunului

asigurat (momentul r ăsădirii, r ăsăririi, însămânţării, înfloririi, etc – în funcţie de culturi şi de

riscul asigurat).

R ăspunderea asigur ătorului încetează din momentul recoltării (secerişului, culesului,

scoaterii r ădăcinilor şi tuberculilor).

Asiguratul este obligat să-şi întreţină culturile în bune condiţii, cu respectarea regulilor

agrotehnice, şi să ia măsuri de prevenire a distrugerii ori vătămării culturilor agricole şi a

rodului viilor, a pomilor precum şi pentru limitarea pagubelor, respectiv pentru salvarea

culturilor r ămase, prin îngrijirea lor suplimentar ă.

51



CAPITOLUL IV

ASIGUR ĂRI DE PERSOANE

4.1. Conceptul şi caracteristicile asigurărilor de persoane

În funcţie de riscul asigurat în asigurarea de bază, asigur ările de persoane pot fiîmpăr ţite în două categorii:

- asigur ări de viaţă, care acoper ă riscul de deces;

- asigur ări de persoane altele decât cele de viaţă, care acoper ă în asigurarea

principală, integritatea corporală sau sănătatea persoanei.

Conform contractului de asigurare, la producerea riscului asigurat, asiguratul primeşte

o indemnizaţie de asigurare corespunzătoare unei sume stabilită iniţial, denumită sumă

asigurată, trebuind să plătească în schimb prima de asigurare. În schimbul unei primesuplimentare de asigurare, la ambele tipuri de asigurare se pot adăuga clauze adiţionale care

extind acoperirea acordată prin produsul principal.

Acestea poartă denumirea de asigur ări de persoane.

Cele mai vechi forme ale asigur ării de viaţă au apărut în antichitate (în Grecia şi Roma

antică), sub forma: indemniza ţ iilor de deces, care se acordau în vederea acoperirii cheltuielilor

de înmormântare şi asigur ă rilor de rent ă viager ă . Prin asigurarea de înmormântare,

asigur ătorul suporta toate cheltuielile de înmormântare sau incinerare. Aristocraţii încheiau cu

supuşii lor contracte de rentă viager ă, pentru ca aceştia să obţină venituri pentru tot restul

vieţii (acestea prevedeau aceeaşi sumă anuală, indiferent de vârsta asiguratului, fapt pentru

care, de multe ori oamenii declarau copii în locul adulţilor pentru a beneficia de rente pe o

perioadă mai mare).

În Evul Mediu, asociaţiile de sprijin reciproc care reuneau meşteşugarii şi lucr ătorii

din acelaşi domeniu (cunoscute sun numele de „ghilde”) constituiau fonduri speciale de

indemnizaţie pentru urmaşii membrilor lor.

52



În Anglia, în secolele XVI – XVII se practicau asigur ări mai evoluate şi diversificate,

principalele fiind:

- asigur ările pe termen scurt, respectiv pe o perioadă determinată, numai pentru

acoperirea riscului de deces, folosite de comercianţi şi de cei care voiajau pe mare. De

asemenea, acestea mai erau folosite şi ca o garanţie pentru împrumuturi, astfel încât, dacă

asiguratul deceda, creditul putea fi rambursat de către asigur ător.

- asociaţiile mutuale de asigur ări, unde membrii acestora participau cu o anumită sumă

la crearea unui fond din care se plăteau anumite sume de bani familiilor membrilor decedaţi;

- anuităţile, care reprezentau o formă de asigurare de pensie, prin care se oferea

asiguraţilor un venit pentru o anumită perioadă de timp. Acestea erau de mare ajutor în special

văduvelor după moartea soţului.

Cu timpul, nevoile care au determinat încheierea unei asigur ări de viaţă s-au schimbat,

astfel că astăzi, în afara grijilor legate de cheltuielile de înmormântare, se constată nevoia

unor asigur ări printre care:

- asigurarea unei protecţii financiare a familiei sau a celor dependenţi în caz de

deces;

- achitarea datoriilor unei persoane în caz de deces, în care asigurarea apare ca o

garanţie pentru credite;

- alocaţia de urmaş;

- alocaţia de bătrâneţe;

- economisirea pentru eventuale datorii viitoare (studiile copiilor, zestre);

- cheltuieli de spitalizare, îngrijire medicală, compensarea veniturilor în caz de boală

sau invaliditate temporar ă;

- investiţii, etc.

Asigurarea de viaţă este „o formă de protecţie financiar ă a dependenţilor sau a altor

persoane desemnate în cazul decesului asiguratului.

Astfel, asigurarea de viaţă se bazează pe „încheierea unui contract de asigurare (poliţă

de asigurare), prin care asigur ătorul se obligă să plătească beneficiarului asigur ării o anumită

sumă de bani la producerea riscului asigurat (suma asigurată), în schimbul plăţii de către

contractantul asigur ării a unei prime de asigurare, care reprezintă preţul protecţiei oferite

asiguratului de către asigur ător”. Riscul în asigurarea de viaţă este riscul de deces, care este un

eveniment sigur, cert, însă momentul producerii acestuia este incert.

Astfel, în contractul de asigurare intervin mai multe categorii de persoane, şi anume:- asigur ătorul – este societatea de asigurare;

53



- asiguratul – este persoana a cărei viaţă se asigur ă;

- contractantul asigur ării – este persoana care încheie poliţa de asigurare şi care

plăteşte prima de asigurare (în general asiguratul este şi contractant);

- beneficiarul asigur ării – este persoana care va încasa suma asigurată în cazul

decesului asiguratului.

Primele de asigurare se stabilesc pe baza unor calcule actuariale şi luîndu-se în

considerare criterii generale (statistici demografice, tabele de mortalitate) şi speciale (ce ţin de

individ). Din primele de asigurare încasate se creează rezervele matematice care se valorifică

prin investire şi care duc la sporirea fondului din care se vor plăti sumele asigurate.

La produsul principal de asigurare pot fi adăugate clauze adiţionale funcţie de nevoile

fiecărui asigurat, prin care se extinde gama riscurilor şi implicit a protecţiei prin asigurare.

Asigur ările de viaţă clasice nu sunt foarte atractive doar prin cuprinderea în asigurare a

riscului de deces, fapt pentru care societăţile de asigurare au dezvoltat noi tipuri de produse

prin care ofer ă pe lângă protecţie şi o serie de alte avantaje, cum ar fi: economisire, investiţii,

tratament medical, cheltuieli de înmormântare, pensie pe o perioadă determinată sau viager ă,

etc. astfel asiguratul poate beneficia de sume importante pe durata vieţii, aceste tipuri de

asigur ări purtând denumirea de „asigur ă ri mixte de via ţă ”. Partea de protecţie se refer ă la

faptul că, în caz de deces, beneficiarul poliţei va încasa suma asigurată, iar în caz de

supravieţuire asiguratul va încasa suma la expirarea contractului, după cum este specificat în

contract.

În vederea clasifică rii asigur ă rilor de persoane, se pot folosi mai multe criterii, mai

importante fiind:

a) funcţie de riscul care se asigur ă , asigur ările de persoane pot fi împăr ţite în

următoarele categorii:

- asigur ări de supravieţuire;

- asigur ări de deces;

- asigur ări mixte de viaţă;

- asigur ări de boală;

- asigur ări de accidente.

b) după scopul asigur ă rii, asigur ările de persoane pot fi clasificate în:

- asigur ări de viaţă pe termen limitat;

- asigur ări de viaţă pe termen nelimitat;

- asigur ări mixte de viaţă cu capitalizare;- asigur ări de pensii.

54



Indiferent de criteriile de clasificare, există nenumărate variante ale tipurilor de

asigur ări, pe care societăţile de asigur ări le ofer ă clienţilor, şi care pot fi adaptate scopurilor şi

nevoilor fiecărui asigurat în parte.

4.2. Tipuri de asigurări de viaţă

Datorită nevoilor variate ale clienţilor, asigur ările de viaţă se practică în prezent pe

piaţa asigur ărilor în forme din ce în ce mai diverse. Dintre sutele de tipuri de asigur ări de viaţă

existente cele mai reprezentative şi frecvente sunt următoarele:

asigurarea de viaţă pe termen limitat;

asigurarea de viaţă pe termen nelimitat;

asigurarea mixtă de viaţă;

asigurarea mixtă redusă;

asigurarea tip student;

asigurarea tip zestre;

asigurarea tip unit-linked;

asigurarea pentru ipotecă,

asigurarea de rentă;

Asigurarea de via ţă pe termen limitat este una dintre cele mai simple forme, ea

încheindu-se pe o anumită perioadă de timp şi acoperind doar riscul de deces. Astfel,

asiguratul va plăti periodic o sumă de bani, denumită primă de asigurare, în schimbul căreia o

a treia persoană desemnată de asigurat, şi denumită beneficiar, va încasa suma asigurată la

decesul asiguratului. De regulă beneficiarul este soţul supravieţuitor, copiii asiguratului,

părinţii, sau uneori prietenii sau persoane care nu fac parte din familie. Cel care decide cine

este beneficiarul care va încasa suma asigurată este asiguratul.

Caracteristic acestei poliţe este faptul că suma asigurată va fi plătită numai dacă

decesul asiguratului se produce în perioada de valabilitate a contractului; dacă la expirarea

poliţei asiguratul este în viaţă asigur ătorul nu are nici un fel da r ăspundere privind plata sumei

asigurate, nici asiguratul, nici beneficiarul nu vor primi vreo sumă de bani.

Deci, această asigurare ofer ă protecţie doar pentru riscul de deces şi nu presupune

economisire sau capitalizare.

Asigurarea de via ţă pe termen nelimitat aceasta este asigurarea care acoper ă riscul dedeces, pe o perioadă mai lungă de timp a asiguratului, respectiv până la o anumită vârstă.

55



Aceasta presupune ca asiguratul să plătească primele de asigurare până la data pensionării,

riscul de deces fiind acoperit pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii asigur ării şi

atingerea vârstei respective. Dacă asiguratul ajunge la această vârstă, el va primi suma

asigurată actualizată.

Asigurarea mixt ă de via ţă este o asigurare cu capitalizare, prin intermediul căreia este

acoperit nu doar riscul de deces ci şi riscul de supravieţuire. Astfel asigur ătorul va plăti

asiguratului sau beneficiarului, în orice condiţii, suma asigurată; dacă asiguratul este în viaţă

la expirarea poliţei, el va primi personal suma asigurată, iar dacă decedează în perioada de

asigurare, suma asigurată va reveni beneficiarului.

Contractul se încheie pe un număr de ani, cu condiţia ca asiguratul să nu depăşească o

anumită vârstă (de regulă 75 ani) la expirarea acestei perioade. Primele de asigurare se

stabilesc în funcţie de suma asigurată, care în general poate fi nelimitată.

Aceasta reprezintă un produs complex, oferind o dublă protecţie, şi având avantajul că

sumele de bani plătite de asigurat sub forma primelor de asigurare reprezintă o formă de

economisire ce va fi valorificată la expirarea contractului. De asemenea, dacă contractantul

acestei asigur ări doreşte retragerea banilor, el renunţă la poliţă şi va primi de la societatea de

asigurare o sumă denumită „valoare de r ăscumpărare”, care creşte odată cu apropierea

termenului de expirare a poliţei.

Asigurarea mixt ă redusă Acest tip de poliţă ofer ă posibilitatea rambursării primelor

aferente riscului de supravieţuire, r ămânând la dispoziţia asigur ătorului doar prima aferentă

riscului de deces. Dacă la expirarea poliţei asiguratul este în viaţă el va primi suma asigurată,

iar dacă decedează, asigur ătorul va plăti suma primelor de asigurare înregistrate până la

momentul decesului, la care se adaugă cota corespunzătoare participării la profit pentru partea

din rezervele matematice investite de asigur ător.

Asigurarea tip student are ca scop economisirea unor fonduri pentru perioada de

studii a copiilor, chiar în condiţiile în care intervine decesul plătitorului. Astfel, asiguratul

poate fi părintele sau tutorele copilului, iar beneficiarul este copilul ajuns la vârsta studiilor

universitare. Primele de asigurare sunt plătite de asigurat până la începerea studiilor, urmând

ca beneficiarul să primească rentele la vârsta specificată în contract (durata de plată a rentelor

poate să fie de 4 sau 5 ani), sau suma integral la împlinirea vârstei specificate în contract (de

regulă într-o propor ţie mai mică, de 90-95%).

Asigurarea tip zestre este o asigurare tip dotă, prin care părinţii pot să ofere o sumă de

bani drept zestre în momentul în care copilul se căsătoreşte. Este o poliţă prin care se ofer ă protecţie faţă de riscul de deces al persoanei asigurate (părinte sau tutore), iar beneficiarul

56



(copilul) va primi suma asigurată în momentul căsătoriei sau la împlinirea unei anumite vârste

(20, 25, 28 ani, etc). este asemănătoare poliţei tip student, diferenţa fiind aceea că suma

asigurată se plăteşte integral şi nu eşalonat. În cazul decesului contractantului, copilul va

beneficia de sumă la termenul convenit, iar în cazul în care intervine decesul beneficiarului,

poliţa devine ca şi în cazul poliţei tip student, o poliţă de asigurare mixtă.

Asigurarea tip unit-linked este o asigurare pe bază de investiţii, care pe lângă

protecţie ofer ă şi posibilitate investirii. Astfel, prima plătită de asigurat este investită în

fonduri de investiţii puse la dispoziţie de asigur ător din care asiguratul primeşte o cotă parte

(un anumit număr de „unit”-uri). Participarea la aceste fonduri de investiţii este condiţionată

de cumpărarea unei asigur ări de viaţă.

Produsul unit linked a apărut ca urmare a dorinţei de investiţie a clienţilor, alături de

nevoia de protecţie. Acesta are în structura sa componenta de protecţie şi componenta

investiţională.

Componenta de protecţie este reprezentată de o asigurare de viaţă pe termen nelimitat,

pentru care plata primelor se face eşalonat până la împlinirea vârstei de pensionare. Pe

perioada protecţiei, suma asigurată este garantată de asigur ător. În caz de deces a asiguratului

pe durata contractului, beneficiarul va încasa maximul dintre valoarea sumei asigurate

corespunzătoare asigur ării de viaţă şi valoarea contului său la momentul respectiv. Contul

contractantului reprezintă echivalentul valoric al unit-urilor deţinute în fondurile financiare

ale asigur ătorului.

Componenta investiţională constă în cumpărarea de unităţi de cont (unit-uri) în

fondurile financiare special constituite. Aceste fonduri reprezintă un portofoliu de tipuri de

active financiare diverse, administrate de asigur ător exclusiv în scopul asigur ării.

Contractantul asigur ării va avea acces la aceste fonduri doar prin intermediul asigur ărilor unit

linked, iar prima de asigurare plătită va destinată în întregime achiziţionării de unit-uri în

fondurile financiare.

Unit-ul asigur ă dreptul clientului de participare la performanţa fondurilor financiare.

Asigurarea pentru ipotecă În cazul cumpăr ării unei locuinţe sau a unui teren este

necesar ă încheierea unei asigur ări de viaţă prin care creditorul se asigur ă că, în caz de deces al

debitorului, va încasa sumele restante neplătite. În funcţie de modul de rambursare a creditului

există mai multe forme de ipotecă:

- ipoteca liniar ă, prin care debitorul şi creditorul stabilesc rambursarea creditului într-

un anumit număr de ani, pe baza achitării anuale a unei sume fixe. Debitul global care constă în rata la care se adaugă dobânda la suma împrumutată scade anual, deoarece pentru rata deja

57



plătită nu se mai plăteşte dobândă. În acest caz se încheie o asigurare de deces care garantează

achitarea restului sumei în cazul în care debitorul decedează înainte de rambursarea integrală

a creditului.

- ipoteca pe bază de anuitate se caracterizează prin plata dobânzii şi a ratei printr-o

sumă anuală fixă, denumită anuitate. Spre deosebire de ipoteca liniar ă, suma plătită periodic

nu se micşorează. Pentru acoperirea riscului de deces, şi în acest caz se încheie o asigurare de

capital în descreştere periodică pentru caz de deces, în cadrul căreia capitalul asigurat

cunoaşte o evoluţie paralele cu cea a debitului. În caz de deces, datoria este acoperită prin

plata sumei asigurate de către asigur ător. Astfel, în fiecare an se plăteşte o sumă fixă,

constituită din dobândă şi rată, în primii ani cuantumul dobânzii fiind mai mare.

- ipoteca pe bază de asigurare mixtă se practică în două tipuri de contracte: contractul

de credit şi contractul de deces.

- ipoteca în combinaţie cu o asigurare de viaţă care presupune plata în fiecare an a

primei de asigurare pentru asigurarea mixtă şi a dobânzii la creditul angajat. Această asigurare

ofer ă protecţia pentru riscul de deces, iar suma împrumutată r ămâne pe toată perioada

derulării contractului de credit la valoarea maximă şi este rambursată integral, dintr-o dată,

prin indemnizaţia plătită în baza poliţei de asigurare.

Asigurarea de rent ă prin care, asigur ătorul plăteşte o indemnizaţie periodică. În

funcţie de perioada de plată a acesteia, se disting:

- renta cu rată fixă, caz în care indemnizaţia de asigurare se plăteşte indiferent dacă

asiguratul mai tr ăieşte sau nu. Când începe plata acestei rate fixe dacă asiguratul mai tr ăieşte,

ea se plăteşte un anumit număr de ani, iar dacă acesta nu mai este în viaţă, atunci se plăteşte

suma asigurată beneficiarului.

- renta viager ă, caz în care, pentru primirea indemnizaţiei de rentă viager ă, asiguratul

trebuie să fie în viaţă. Asigurarea este deci încheiată pe „viaţa” asiguratului. O astfel de

asigurare poate fi încheiată şi în favoarea mai multor persoane, astfel, la moartea unuia dintre

asiguraţi, renta viager ă se transfer ă asupra vieţii celuilalt.

La fiecare dintre produsele de asigur ări de viaţă, societăţile de asigur ări ofer ă şi

posibilitatea unor avantaje şi protecţii suplimentare prin plata unor prime adiţionale foarte

mici. Clauzele adiţionale se adaugă contractului de bază, şi au ca scop oferirea unor avantaje

în plus asiguraţilor contra unor sume foarte mici (cele mai frecvente sunt: clauza de scutire de

plată a primelor, clauza de creştere garantată a sumei asigurate, asigurarea suplimentar ă de

deces prin accident, asigurarea suplimentar ă de invaliditate permanentă din accident,asigurarea suplimentar ă de invaliditate permanentă şi deces din accident).

58



4.3. Asigurări de persoane altele decât cele de viaţă

În cadrul acestor tipuri de asigur ări principalele riscuri acoperite nu se refer ă la riscul

de deces, ci la acelea care creează suferinţe fizice sau de altă natur ă.Astfel, sunt incluse în această categorie, următoarele:

asigurarea medicală;

asigurarea medicală pentru boli incurabile;

asigurarea medicală pentru intervenţii chirurgicale;

asigurarea de accidente;

asigurarea de călătorie.

Asigurarea medical ă

Este o formă de asigurare practicată în vederea acoperirii totale sau par ţiale a

costurilor de spitalizare, dacă spitalizarea depăşeşte un anumit număr de zile consecutive, a

costului tratamentului medical ca rezultat al unei boli sau vătămări corporale în perioada

asigurată, ori acoperirea pentru boală sau compensarea veniturilor pe perioada de boală.

Riscul de deces nu este cuprins în acest tip de asigurare, iar primele de asigurare ce

trebuie plătite de către asiguraţi sunt diferite pentru bărbaţi şi pentru femei şi funcţie de

categoriile ocupaţionale ale acestora (întrucât riscurile sunt diferite).

Astfel, costurile ce pot fi acoperite prin intermediul acestui tip de asigurare sunt: de

spitalizare, de convalescenţă, de tratament la domiciliu după externare, consultaţii şi

diagnostic, indemnizaţie de maternitate, intervenţii chirurgicale, servicii private de ambulanţă,

costuri de repatriere, etc.

Sumele asigurate pot fi plătite sub următoarele forme:

-sume fixe, reprezentând o indemnizaţie pe zi de spitalizare;

-sumă fixă pentru intervenţii chirurgicale;

-indemnizaţii pentru servicii de spitalizare private, tratament medical.

Asigurarea medical ă pentru boli incurabile

Este o formă de asigurare ce poate fi practicată fie ca acoperire principală, fie ca o

clauză adiţională, în scopul compensării cheltuielilor cu tratamentul medical, sau a oferi o

protecţie în cazul apariţiei unei boli incurabile. Asiguratul va primi suma asigurată la

momentul diagnosticării uneia dintre bolile incurabile incluse pe listă. Astfel, în categoria

bolilor incurabile sunt incluse: cancer, infarct miocardic, bypass arterial coronarian,

insuficienţă renală cu dializă, accident vascular cerebral, transplant de organe vitale,invaliditate totală.

59



Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de o serie de factori , respectiv:

-frecvenţa apariţiei bolilor respective, şi care difer ă între bărbaţi şi femei (bărbaţii fiind

mai expuşi la atacuri de cord între 40-50 de ani, în timp ce femeile sunt mai expuse la cancer

între 30-60 de ani);

- vârsta maximă de intrare şi de ieşire în şi din risc;

- dacă persoana este fumătoare sau nu;

- date statistice referitoare la cauzele deceselor;

- sistemul internaţional de clasificare a bolilor şi incidenţa acestora, conform

statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii;

- criterii privind definirea bolilor acoperite.

Suma asigurată poate să fie:

-o sumă plătită la momentul diagnosticării bolii şi acestea pot fi egale diferenţiate pe

tip de diagnostic;

-o sumă plătită anticipat în momentul diagnosticării şi restul în momentul decesului.

Asigurarea medical ă pentru interven ţ ii chirurgicale

Această formă de asigurare poate să apar ă ca un produs distinct sau ca o clauză

adiţională la un produs existent, şi se încheie pentru orice intervenţie chirurgicală efectuată de

asigurat sau de copii acestuia, survenită în urma unei boli sau a unui accident, în perioada de

valabilitate a asigur ării.

Intervenţia chirurgicală este o operaţie chirurgicală f ăcută de un medic pentru a evita o

îmbolnăvire sau o agravare a stării asiguratului şi realizată în concordanţă cu reglementările

medicale profesionale.

Persoana asigurată poate fi orice persoană fizică care se încadrează în limitele de

vârstă stabilite de asigur ător; în cele mai multe cazuri pot fi asiguraţi în baza aceleiaşi poliţe şi

copii asiguratului. Evenimentul asigurat este orice operaţie chirurgicală efectuată de asigurat

sau copii acestuia, datorită unor boli sau a unui accident intervenite în perioada de asigurare.

Suma asigurată va fi plătită atunci când asiguratul suportă o intervenţie chirurgicală,

aceasta fiind fixă şi stabilindu-se în funcţie de tipul intervenţiei chirurgicale.

Asigurarea de accidente este mult diferită de asigurarea de viaţă şi acoper ă diverse

riscuri de accidente şi nu riscul de deces, încheindu-se pe perioade mai scurte (de obicei un an

sau chiar mai puţin). Aceasta poate fi impusă prin lege pentru anumite categorii de activităţi,

prin politica de protejare a angajaţilor unei firme a cărei activitate presupune riscuri

semnificative.

60



Asigurarea de accidente poate fi încheiată ca asigurare individuală sau colectivă (de

grup), aceasta din urmă poate fi încheiată nominal sau pentru toţi angajaţii (ca număr total), pe

profesii, pentru toţi angajaţii indiferent de profesie, sau pentru un număr mediu de angajaţi.

Asigur ătorul va plăti sumele asigurate în cazul producerii accidentului sau al decesului

din accident al asiguratului şi/sau cheltuielile medicale necesare.

În ceea ce priveşte riscurile acoperite, în general sunt incluse: accidente de circula ţie,

accidente din practicarea sporturilor, accidente provocate de funcţionarea maşinilor,

aparatelor, instalaţiilor, asfixiere prin emanaţie de gaze sau vapori, înec, pr ă buşiri de teren,

fulger, tr ăsnet, explozii, curentare, lovire, tăiere, arsuri, accidente produse ca urmare a acţiunii

armelor, atac al unei alte persoane. Riscurile excluse sunt: accidente produse în stare de

ebrietate a asiguratului, intoxicaţii ca urmare a abuzului de alcool, medicamente şi droguri,

accidente produse datorită acţiunilor proprii delictuale, imprudente, neglijenţă, accidente

prilejuite de orice formă de r ăzboi, explozie atomică, contaminare, poluare, sinucidere,

vătămări produse de acţiunile proprii ale asiguratului.

Sumele asigurate se vor plăti de către asigur ător pe baza unor investigaţii pe care le

efectuează şi a unor documente, inclusiv medicale.

Asigurarea de căl ătorie acoper ă accidentele sau îmbolnăvirile ce pot să apar ă în

perioada unei călătorii determinate (de obicei în str ăinătate), iar unele societăţi de asigurare

acoper ă şi riscul de deces în această perioadă. Trebuie specificat faptul că în contractul de

asigurare îmbolnăvirea este acoperită numai dacă nu este legată de o manifestare preexistentă

a unei boli cunoscute sau malformaţii pentru care s-au f ăcut tratamente prescrise de medic.

De regulă, poliţa include o detaliere a tipurilor de cheltuieli medicale ce vor fi plătite:

tratamentul prescris de medic, spitalizare şi eventuale intervenţii chirurgicale, anestezii,

radiografii, consultaţii, analize de laborator, medicamente, cheltuieli de transport până la

spital.

61



CAPITOLUL V

ASIGUR ĂRI DE R ĂSPUNDERE CIVILĂ

5.1. Caracteristici ale asigurărilor de răspundere civilă

Asigur ările de r ăspundere civilă au ca obiect acoperirea prejudiciului produs de unasigurat unor ter ţe persoane, în condiţiile în care asigur ătorul este r ăspunzător din punct de

vedere legal.

R ăspunderea civilă legală reprezintă domeniul în baza căruia o persoană poate acţiona

în instanţă o altă persoană sau o organizaţie, care se presupune că este vinovată de producerea

unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. R ăspunderea civilă legală presupune

îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

-

săvâr şirea de către asigurat a unei fapte ilicite;- dovada existenţei unui prejudiciu;

- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi prejudiciul

adus ter ţei persoane;

- constatarea culpei asiguratului care a săvâr şit fapta ilicită.

Conceptul de „r ă spundere civil ă legal ă ” este foarte important, pentru că societăţile

care încheie asigur ări de r ăspundere civilă sunt obligate să despăgubească în numele

asiguratului numai dacă acesta este r ăspunzător legal să plătească daune unei ter ţe păr ţi.

R ăspunderea civilă legală apare doar în urma producerii unor prejudicii sancţionate prin lege.

Astfel, asigurarea de r ăspundere civilă este „acea asigurare prin intermediul căreia se

acoper ă toate sumele pe care asiguratul, conform legii, este obligat să le plătească pentru

pagubele materiale sau vătămările corporale produse de el unui ter ţ”.

Termenii esenţiali ce apar în cadrul asigur ării de r ăspundere civilă sunt:

- asigurat – orice persoană fizică sau juridică;

- ter ţ – orice persoană fizică sau juridică alta decât asiguratul;

62



- eveniment asigurat –prin care se înţelege: avarierea sau distrugerea unor bunuri

care nu apar ţin asiguratului sau care nu sunt în sarcina ori sub controlul

asiguratului, produse în perioada de valabilitate a poliţei; precum şi vătămarea

corporală sau decesul oricărei persoane, produse în perioada de valabilitate a

poliţei.

Suma asigurată se stabileşte la valoarea solicitată de asigurat şi agreată de societatea

de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la bunuri.

În cazul persoanelor juridice cuantumul acestei sume se determină în funcţie de cifra

de afaceri anuală, estimată la încheierea contractului. În cazul persoanelor fizice se poate

aplica una din următoarele metode:

- metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;

- metoda evaluării averii personale prezente;

- metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare corporală sau

pentru deces.

Soluţionarea daunelor care decurg din r ăspunderea civilă depinde mai mult de lege

decât de termenii contractuali ai poliţei de asigurare, întrucât legile privind r ăspunderea civilă

există separat de termenii poliţei de asigurare. Contractele de asigurare de r ăspundere civilă îl

protejează pe deţinătorul de poliţă împotriva consecinţelor financiare ale legilor care

reglementează r ăspunderea civilă.

În orice daună apărută la asigur ările de r ăspundere civilă, inspectorul de daune trebuie

să stabilească:

- acoperirea;

- r ăspunderea;

- prejudiciul suferit;

- valoarea despăgubirii;

Prin asigurarea de r ăspundere civilă, va fi acoperit orice tip de vătămare corporală sau

pagubă materială pentru care asiguratul este r ăspunzător, cu excepţia situaţiilor prezentate ca

excluderi. După stabilirea acoperirii, inspectorul de daună trebuie să evalueze r ăspunderea

legală şi mărimea pagubelor, astfel este esenţial un proces de investigare în vederea

r ăspunderii legale.

Înainte de a stabili valoarea despăgubirilor, inspectorii de daună trebuie să determine

mărimea pagubelor produse, acesta bazându-se pe informaţiile furnizate de exper ţi , cu privire

la mărimea daunelor produse, respectiv de medici, pentru vătămările corporale, de evaluatori,

63



antreprenori, sau de unităţi de reparaţii pentru pagube la bunuri, sau de contabili şi economişti

pentru pierderile financiare.

Pentru cazurile de vătămări corporale, elementele de daună pentru care legea impune

plata unei despăgubiri se refer ă la cheltuielile medicale deja efectuate precum şi de cele

estimate pentru perioada următoare; de asemenea la pierderile de venit pe perioada în care

reclamantul a fost în incapacitate de muncă.

Despăgubirile pentru cheltuieli medicale şi pentru pierderi de venit sunt denumite

despăgubiri de ordin special. În plus faţă de aceste despăgubiri de ordin special, reclamanţii

pot solicita anumite despăgubiri de ordin general. Acestea sunt practic, compensaţii care se

acordă pentru suferinţa fizică şi pentru consecinţele producerii unui eveniment. Toate daunele

de ordin special şi general sunt denumite daune compensatorii.

Contractul de asigurare de r ăspundere civilă este format, în general, din: condiţiile

generale privind asigurarea de r ăspundere civilă, condiţiile specifice fiecărui tip de poliţă,

cererea de asigurare, dovada efectuării plăţii primei de asigurare, poliţa de asigurare şi alte

documente semnate de asigurat şi asigur ător.

5.2. Tipuri de asigurări de răspundere civilă

Asigur ările de r ăspundere civilă cuprind o gamă diversă de acoperiri, în continuă

extindere, datorită creşterii gradului de diversificare a activităţilor umane şi datorită

r ăspunderilor tot mai mari pe care le au faţă de ter ţi atât persoanele juridice cât şi persoanele

fizice.

Cele mai frecvente tipuri de asigur ări de r ăspundere sunt:

r ăspunderea angajatorului;

r ăspunderea producătorului şi a contractanţilor;

r ăspunderea pentru riscuri comerciale şi industriale;

r ăspunderea proprietarului;

r ăspunderea chiriaşului;

r ăspunderea proprietarilor de magazine;

r ăspunderea autorităţii publice;

asigurarea de r ăspundere a proprietarilor unor bunuri;

r ăspunderea unor categorii de sportivi; r ăspunderea pentru poluarea mediului înconjur ător;

64



r ăspunderea civilă auto, r ăspunderea bicicliştilor;

r ăspunderea civilă faţă de ter ţi în asigurarea de aviaţie;

r ăspunderea faţă de ter ţi în asigurarea maritimă;

r ăspunderea persoanelor fizice (asigurare de r ăspundere personală);

asigurarea pentru cheltuieli de judecată;

r ăspunderea profesională pentru contabili, avocaţi, arhitecţi, constructori – care

acoper ă r ăspunderea pentru erori, omisiuni ale lor sau ale angajaţilor lor,

precum şi pentru medici, chirurgi, stomatologi – care acoper ă daunele

provocate pacienţilor din aceleaşi motive;

asigurarea de r ăspundere a directorilor şi funcţionarilor;

Asigurarea de r ă spundere a angajatorului ofer ă protecţie pentru asiguraţi în legătur ă

cu pierderile, cheltuielile de stabilire a despăgubirilor legate de r ăniri, îmbolnăviri determinate

de neglijenţa angajatorului. Ter ţa parte este angajatul sau un fost angajat care sufer ă o

vătămare corporală sau o îmbolnăvire datorită neglijenţei, erorilor, defecţiunilor sau

omisiunilor angajatorului. În multe ţări, asigurarea de r ăspundere a angajatorului este

obligatorie.

Asigurarea de r ă spundere a producătorului este practică datorită faptului că toţi cei

care vând o marf ă au o r ăspundere faţă de cei care o folosesc sau o consumă. Prin utilizarea ei

se pot produce vătămări corporale, îmbolnăvire, deces sau r ănire, pierderi sau prejudicii

materiale. În ţările dezvoltate reglementările sunt puternic protective pentru consumatori, iar

limitele r ăspunderilor sunt ridicate. În Marea Britanie această r ăspundere există chiar dacă

mărfurile se vând în altă ţar ă, iar în Statele Unite ale Americii r ăspunderile se ridică la sume

uriaşe datorită reglementărilor stricte privind protecţia consumatorilor.

Asigurarea de r ă spundere a directorilor este o formă de protecţie specializată care

acoper ă r ăspunderea directorilor şi membrilor consiliilor de administraţie pentru erori şi

neglijenţă în conducerea unei companii. De asemenea, poate fi acoperită, printr-o poliţă

asemănătoare, şi r ăspunderea altor categorii de personal. Asigur ătorii elaborează condiţii

specifice fiecărui client, funcţie de nevoile acestuia, pe criterii de activitate, nivel de

r ăspundere, şi altele. Poliţa ofer ă acoperire şi pentru cheltuielile cu avocaţii pentru apărarea în

proces şi compensaţiile financiare pe care directorul sau funcţionarul ar trebui să le plătească.

Ră spunderea civil ă auto se refer ă la responsabilitatea legală legată de vătămarea

corporală sau de distrugerea proprietăţii ca urmare a deţinerii, întreţinerii şi folosirii unui

autovehicul. Aceasta îmbracă două forme: asigurarea de r ăspundere civilă auto obligatorie şi

65



asigurarea de r ăspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule cu

valabilitate numai în afara teritoriului României.

Asigurarea de r ă spunderea civil ă fa ţă de ter ţ i în asigurarea de avia ţ ie. Ca regulă

generală, r ăspunderea civilă a proprietarului sau operatorului unui aparat de zbor se determină

în funcţie de legislaţia existenţi în statul în care s-a produs accidentul sau în cel care are cea

mai mare legătur ă cu accidentul produs, cu excepţia cazului în care există tratate de

colaborare internaţionale care reglementează acest aspect.

Asigurarea de r ăspundere civilă de aviaţie ofer ă deţinătorului de poliţă de asigurare

protecţia împotriva reclamanţilor care au suferit vătămări corporale sau daune (respectiv

vătămări sau pagube provocate: echipajului, pasagerilor, alte persoane decât pasagerii,

administratori de hangare, bunuri diverse).

Asigurarea de r ă spunderea fa ţă de ter ţ i în asigurarea maritimă. În cadrul acestui tip

de asigurare sunt cuprinse: r ăspunderea pentru vătămarea, îmbolnăvirea sau decesul

membrilor echipajului, muncitorilor portuari, pasagerilor sau altor persoane aflate la bord,

personalului care nu se află la bordul navei; r ăspunderea pentru avarierea altor nave, bunuri

existente pe alte nave, inclusiv a încărcăturii acestora, a podurilor, docurilor, ecluzelor

navigabile şi a altor structuri; r ăspunderea civilă pentru prejudiciile produse de poluare.

Asigurarea privind r ă spunderea publică constă în rambursarea unor sume necesare

asiguratului pentru compensarea unui ter ţ, în calitate de public, în cazul vătămării corporale

sau pagubelor materiale provocate de neglijenţa sa sau a angajaţilor săi. Astfel de r ăspunderi

pot proveni din: duşumele alunecoase, defecte ale scărilor, lifturilor sau scărilor rulante,

vitrine, mărfuri care cad de pe rafturi sau din vitrine, uşi-capcană, parcuri, muzee, etc.

Asigurarea de r ă spundere personal ă este necesar ă datorită faptului că orice persoană

fizică are obligaţia de a nu cauza nici un fel de vătămări corporale ter ţilor sau pagube

proprietăţilor lor. Astfel, persoanele fizice r ăspund faţă de ter ţi prin activitatea zilnică pe care

o desf ăşoar ă şi care implică o anumită r ăspundere (sport, plimbatul animalelor, etc). poliţele

se pot încheia şi pentru r ăspunderea familiei.

Asigurarea pentru cheltuieli de judecat ă. Aceasta nu este o asigurare de r ăspundere

în adevăratul înţeles al termenului, dar este importantă deoarece este totuşi legată de

r ăspunderea faţă de ter ţi. Aceasta include acţiunile duse de clienţii şi angajaţii asiguratului

sau de vecinii acestuia.

Asigurarea de r ă spundere profesional ă are ca scop despăgubirea celor ce suportă

diverse pagube materiale sau financiare din vina anumitor profesionişti, apărând ca onecesitate impusă de implicaţiile practicării anumitor profesii care pot produce altora pagube

66



provocate din neglijenţă în exercitarea profesiei. În această categorie se încadrează profesiile

care ofer ă consultanţă sau prestează un serviciu specializat, cum ar fi: constructorii, arhitecţii,

avocaţii, contabilii, economiştii, medicii, consultanţii şi în general, orice profesie sau meserie

care presupune o mare r ăspundere. Prin activitatea desf ăşurată, aceste categorii de persoane

pot, prin eroare, greşeală, neglijenţă, omisiune sau orice culpă proprie să aducă prejudicii

persoanelor pentru care lucrează sau unor ter ţi.

67



CAPITOLUL VI

FORME ŞI METODE DE REASIGURARE

6.1. Consideraţii generale

O societate de asigurare este interesată să manifeste o preocupare constantă pentru ca portofoliul său să corespundă cerinţelor unei bune stabilităţi financiare, adică să fie omogen,

diversificat şi dispersat . Cum însă lucrul acesta nu se realizează dintr-o dată, acţiunea de

îmbunătăţire a structurii portofoliului trebuie continuată şi după încheierea contractelor de

asigurare.

Pentru împăr ţirea riscurilor între mai multe societăţi de asigurare, se folosesc două

soluţii şi anume coasigurarea sau reasigurarea.

Coasigurarea constă în participarea mai multor societăţi la asigurarea unui bun devaloare mare. În practica asigur ărilor de bunuri se ivesc deseori cazuri când, dată fiind

valoarea ridicată a bunurilor oferite spre asigurare, un asigur ător să nu consimtă la încheierea

contractului pentru întreaga valoare. Atunci, asiguratul tratează, cu ajutorul unui intermediar,

cu mai mulţi asigur ători, posibilitatea fracţionării asigur ării valorii bunului respectiv şi

acoperirea fiecărei păr ţi în parte la un alt asigur ător. Fiecare societate de asigurare care

participă la asigurarea unei fracţiuni din valoarea bunului în cauză reprezintă un coasigur ător.

Fiecare coasigur ător r ăspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat

prin contract, iar nu în mod solidar.

La producerea daunei, asiguratul tratează de regulă, problemele legate de constatarea

daunei, stabilirea şi plata despăgubirii, cu una din societăţile participante – care este societate

garantă – şi care acţionează în numele tuturor, la lichidarea respectivă, fiind însă necesar ă

aprobarea fiecăruia dintre coasigur ători. Neajunsurile coasigur ării rezidă în faptul că

asiguratul nu poate cerceta direct solvabilitatea fiecărui coasigur ător, plasarea riscului

necesitând uneori un timp îndelungat, iar decontarea daunelor este greoaie. Asigur ări sub

forma coasigur ării se încheie în Marea Britanie, Franţa şi în alte ţări.

68



Reasigurarea constă în cedarea de către asigur ător, către alte societăţi, a păr ţii din

riscul subscris care depăşeşte reţinerea sa proprie. Dacă la coasigurare, redistribuirea riscurilor

se produce în faza încheierii asigur ării propriu-zise, în schimb, la reasigurare redistribuirea

riscurilor are loc după perfectarea contractului de asigurare, adică în faza posterioar ă

asigur ării. Necesitatea redistribuirii riscurilor subscrise nu este „descoperită” de asigur ător

numai după încheierea asigur ării, ci ea este cunoscută şi avută în vedere de el de la bun

început. Altfel spus, reasigurarea nu constituie (sau nu ar trebui să constituie) o măsur ă de

reperare a unei erori comise de asigur ător în procesul de negociere şi perfectare a contractului

de asigurare.

La început, reasigurarea se practica de societăţile profilate pe încheierea de asigur ări

directe care simţeau nevoia imperioasă a amelior ării portofoliilor lor. Ulterior au fost

constituite societăţi specializate în operaţii de reasigurare, f ăr ă însă ca societăţile de asigurare

să renunţe la acest gen de operaţii. Ţări în care reasigurarea a că pătat o amploare tot mai mare

au fost Germania, Marea Britanie, Elveţia, Franţa, Italia.

Cu timpul, piaţa naţională a reasigur ărilor devine prea îngustă pentru a absorbi

întreaga ofertă de cedare în reasigurare, ceea ce determină societăţile de asigurare să-şi

plaseze o parte din riscuri la societăţile de reasigurare din str ăinătate. Cu cât mai largă este

participarea societăţilor de reasigurare la redistribuirea riscurilor, cu atât mai accentuată este

dispersarea geografică a riscurilor.

6.2. Contractul de reasigurare şi principiile ce stau la baza acestuia

Între reasigur ător şi reasigurat se stabileşte o relaţie, pe baza liberului consimţământ

care exprimă acordul de voinţă al păr ţilor în legătur ă cu acceptarea/cedarea de riscuri în

reasigurare, această relaţie fiind finalizată într-un document denumit contract de reasigurare.

Astfel, contractul de reasigurare reprezintă înţelegerea stabilită între două păr ţi,

denumite „reasigur ător” şi „reasigurat”, prin care reasigur ătorul preia o parte din risc de la

reasigurat, în schimbul unei sume numită „primă de reasigurare”, pentru care se obligă să-i

plătească acestuia din urmă, partea din despăgubirea cuvenită în cazul producerii riscului,

conform condiţiilor stipulate în contract.

Principalele tr ăsături ale acestui contract pot fi sintetizate astfel:

- contractul de reasigurare este condiţionat de existenţa unui contract de asigurareîncheiat între asigurat şi asigur ător;

69



- contractul de asigurare şi cel de reasigurare există în acelaşi timp;

- contractul de reasigurare este un contract separat încheiat între reasigur ător şi

reasiguratul său, la care asiguratul original nu este parte;

- despăgubirea va fi suportată doar pentru r ăspunderea pe care asigur ătorul direct şi-a

asumat-o prin contractul de asigurare.

În practica internaţională nu există o formă standard a contractului de reasigurare,

întâlnindu-se anumite tipuri de contracte, în funcţie de unele criterii, precum: interesul

reasiguratului, natura şi dimensiunea riscului, domeniul în care se va încheia tranzacţia.

Activitatea de reasigurare şi contractul de reasigurare se desf ăşoar ă pe baza unor

principii, care trebuie să fie cunoscute şi respectate întocmai de către păr ţi, şi anume:

- obligativitatea existenţei interesului asigurabil;

- principiul maximei bune credinţe (relaţia dintre păr ţi bazându-se pe „cea mai mare

bună credinţă);

- principiul despăgubirii;

- obligativitatea existenţei, în momentul încheierii contractului de reasigurare, a unui

obiect al reasigur ării.

Din punct de vedere juridic, contractul de reasigurare prezintă aproape aceleaţi

caracteristici ca şi contractul de asigurare, respectiv:

- este un contract consensual, având la bază acordul de voinţă al păr ţilor asupra

elementelor contractului;

- are un caracter sinalagmatic, întrucât presupune obligaţii interdependente şi reciproce

ale păr ţilor;

- este un contract succesiv, presupunând o anumită perioadă în care reasigur ătorul

acordă protecţie companiei cedente pentru riscurile preluate, iar aceasta din urmă plăteşte

prima de reasigurare;

- are un caracter oneros, deoarece se bazează pe contraprestaţii reciproce;

- are un caracter aleatoriu, există incertitudinea producerii riscului şi a rezultatelor

finale ale contractului;

- este un contract de adeziune, clauzele contractuale fiind propuse de către una dintre

păr ţi, cealaltă având posibilitatea de a accepta sau refuza oferta primită.

- o particularitate a acestui contract o reprezintă prezenţa elementului de extraneitate,

deoarece păr ţile contractante sunt, de regulă din ţări diferite.

Într-un contract de reasigurare, participanţii, persoane juridice sun „companiacedentă”, respectiv asigur ătorul direct, care are deja încheiată o poliţă de asigurare cu un

70



asigurat pentru un anumit risc şi care doreşte să cedeze o parte din acesta, devenind reasigurat,

şi „reasigur ătorul, care preia partea din risc cedată.

Încheierea contractului de reasigurare obligă păr ţile la respectarea tuturor clauzelor.

Reasiguratul are obligaţia de plată a primei de reasigurare la nivelul şi în condiţiile stabilite şi

totodată să anunţe reasigur ătorul asupra mersului afacerii, iar în cazul producerii de daune

trebuie să anunţe reasigur ătorul în termenul cel mai scurt posibil. Reasigur ătorul are obligaţia

de a asigura protecţia împotriva riscurilor, în schimbul primei de reasigurare primite de la

compania cedentă şi de a-i plăti acesteia despăgubirile de reasigurare în cazul producerii

riscului reasigurat.

Contractul de reasigurare poate avea diferite forme, deosebirile dintre acestea constând

numai în modul de cuprindere, respectiv de angajare a păr ţilor.

Contractul de reasigurare cuprinde de regulă:

- obiectul reasigur ării;

- r ăspunderea asumată de reasigur ător;

- r ăspunderea reţinută de reasigurat pentru contul său propriu;

- condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigur ării;

- modul de decontare a primelor şi respectiv a daunelor;

- durata contractului;

- alte clauze privind raporturile reciproce (arbitraj, decăderea din

drepturi, etc.).

Reasigurarea constituie astfel, un mijloc de egalizare, prin divizare, a r ăspunderilor

între mai mulţi asigur ători, dispersaţi pe arii geografice cât mai întinse, de menţinere a unui

echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate la fiecare asigur ător în parte.

6.3. Forme de reasigurare

În prezent se practică două forme principale de reasigurare, şi anume:

1. reasigurarea propor ţională;

2. reasigurarea nepropor ţională.

6.3.1. Reasigurarea proporţională

Reasigurarea propor ţională a fost prima formă de reasigurare, dezvoltându-se din

sistemul coasigur ării, prin care mai mulţi asigur ători împăr ţeau între ei în propor ţii conveniteo parte a asigur ării directe.

71



Prin acest tip de reasigurare, reasigur ătorul acceptă o r ăspundere stabilită ca o

propor ţie din suma asigurată iniţial prin contractul de asigurare directă, daunele înregistrate

repartizându-se între compania cedentă şi reasigur ător în mod direct propor ţional cu

acoperirea acordată.

În principal, contractele de reasigurarea propor ţională sunt de două tipuri:

a) contract de reasigurare „cotă – parte”;

b) contract reasigurare „excedent de sumă”;

a) Reasigurarea „cot ă – parte” se caracterizează prin aceea că participarea

reasiguratului se stabileşte sub forma unei cote procentuale din suma asigurată prevăzută în

contractul de asigurare; participarea reasigur ătorului se stabileşte tot sub formă de cote

procentuale.

Deci, reasiguratul reţine o anumită cotă din suma asigurată, iar diferenţa până la 100%

o cedează în reasigurare. Reasigur ătorii, la rândul lor, participă fiecare în parte cu o anumită

cotă procentuală la riscurile prevăzute în contractul de reasigurare.

Propor ţionalitatea se refer ă nu numai la suma asigurată, dar şi la repartizarea primelor

de asigurare şi a daunelor înregistrate. Astfel, primele de asigurare se împart reasigurat şi

reasigur ători în aceeaşi propor ţie în care aceştia au participat la repartizarea sumei asigurate.

La fel se procedează şi la acoperirea daunelor: din daunele înregistrate, reasiguratul şi

reasigur ătorii suportă, fiecare în parte, o cotă din daune corespunzătoare sumei asigurate

reţinute, respectiv primite în reasigurare.

Acest sistem de reasigurare este preferat de reasigur ător, deoarece nu permite o

selecţie a riscurilor din partea reasiguratului. Ca urmare, portofoliul reasigur ătorului va fi la

fel de diferit şi de dispersat ca şi cel al reasiguratului. Avantajul pentru reasigur ător constituie,

însă, un dezavantaj pentru reasigurat, deoarece portofoliul de asigur ări al acestuia din urmă

este, de obicei, compus dintr-un mare număr de riscuri mici şi mijlocii care în mod normal nu

ar necesita reasigurare. Ori, cedând şi aceste riscuri în reasigurare, reasiguratul renunţă la un

important volum de prime.

Din punct de vedere tehnic, acest tip de reasigurare nu prezintă nici un fel de

dificultate şi este avantajos din punct de vedere administrativ.

Reasigurarea cotă-parte, denumită şi în participaţie, se practică mai ales de către

societăţile de asigurare nou înfiinţate, care nu au capacitatea ca, din riscurile subscrise, să

reţină sume importante şi nici nu dispun de un serviciu de reasigurare puternic care să poată

utiliza forme de asigurare mai eficiente, dar mai laborioase. Reasigurarea cotă-parte suplineşte

72



aceste neajunsuri inerente începutului, întrucât procentul de reţinere aplicându-se linear, nu

reclamă operaţii administrative complicate şi costisitoare.

Întrucât nu realizează omogenizarea cantitativă a riscurilor – obiectivul de bază al

reasigur ării – ci numai reducerea volumului r ăspunderilor asumate de asigur ător până la

nivelul capacităţii sale financiare, unii specialişti nu consider ă reasigurarea cotă-parte ca o

formă veritabilă de reasigurare.

Cu toate acestea, această reasigurare este frecvent folosită în unele ţări chiar şi de

societăţile de asigurare mai vechi. Ea se mai utiliza în ramurile în care s-au înregistrat

rezultate negative, din care cauză reasigur ătorii ezită să mai accepte riscuri în reasigurare pe

baza vechilor formule.

b) Reasigurarea „excedent de sumă ” se caracterizează prin aceea că reasiguratul

stabileşte anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită şi plin de

conservare, şi tot ce depăşeşte această reţinere, adică excedentul, până la limita maximă a

sumei asigurate, îl cedează reasigur ătorului.

Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază ca mărime de la o ramur ă de

asigurare la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi ramuri, al aceleiaşi categorii de risc, de la obiect

asigurat la altul.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată se aplică, de obicei, la asigur ările de bunuri

(clădiri, construcţii şi echipamente industriale, maşini şi aparate, materiale, produse, etc)

deoarece aici suma asigurată poate fi determinată cu precizie, iar reţinerea proprie a

reasiguratului poate fi diferenţiată în funcţie de natura şi frecvenţa riscului asigurat (incendiu,

explozii, avarii, furt prin efracţie, etc).

Sistemul excedentului de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine rolul reasigur ării,

adică omogenizarea r ăspunderii reţinute de reasigurat. El prezintă pentru reasigurat avantajul

că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii (plinul de conservare) nu vor fi reasigurate.

Mărimea reţinerii proprii în raport cu r ăspunderea maximă a reasigur ătorilor este un

prim indiciu al calităţii riscurilor cedate în reasigurare. Aceasta, deoarece la stabilirea reţinerii

proprii reasiguratul va ţine seama de probabilitatea producerii riscului, de întinderea daunei,

de mărimea medie a sumelor asigurate şi a mijloacelor financiare de care dispune. La riscurile

mai „bune” plinul de conservare va fi mai mare decât la cele mai „puţin bune”.

Reasigurarea excedent de sumă asigurată reclamă, însă, un mare volum de muncă:

pentru fiecare contract se calculează raportul dintre reţinerea proprie (plinul de conservare) şi

suma asigurată, precum şi raportul dintre suma care se cedează în reasigurare (excedentul) şi

73



suma asigurată. Aceasta, pentru a stabili cât reprezintă, procentual, partea din suma asigurată

care r ămâne în sarcina reasiguratului şi respectiv partea preluată de reasigur ători.

6.3.2. Reasigurarea neproporţională

Alături de forma clasică, propor ţională a reasigur ării, s-a dezvoltat treptat forma

nepropor ţională. Aceasta, deoarece a apărut teama că contractele de valori mari nu vor putea

fi plasate integral în reasigurare pe baze propor ţionale. În plus, reasigurarea propor ţională

reclamă un volum mai mare de muncă decât cea nepropor ţională.

La contractele nepropor ţionale, repartizarea r ăspunderii între reasigurat şi reasigur ători

se face în funcţie de volumul probabil al daunei, şi nu în baza unui raport propor ţional faţă de

suma asigurată. La acest tip de contract, r ăspunderea reasiguratului este limitată, pentru

fiecare daună, iar în sarcina reasigur ătorilor cade partea de daună care depăşeşte r ăspunderea

reasiguratului.

Contractele de reasigurare nepropor ţională se clasifică în funcţie de modalitatea de

exprimare a limitei monetare (ca o sumă absolută sau ca o cotă procentuală din volumul

daunei). Astfel, aceste contracte pot fi:

a) contracte de reasigurare „excedent de daună”;

b) contracte de reasigurare „oprire a daunei” (sau „excedent a ratei a daunei”).

a) Reasigurarea „excedent de daună ”. La această reasigurare, r ăspunderea

reasiguratului este limitată, pentru fiecare daună, la un anumit plafon (nivel), denumit

prioritate, franşiză sau prag, iar r ăspunderea reasigur ătorilor vizează partea de daună care

depăşeşte prioritatea. Drept urmare, r ăspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă

din dauna probabilă. În ceea ce priveşte r ăspunderea reasigur ătorilor, aceasta este fie limitată

la o sumă fixă din daună, fie nelimitată.

Reasigurarea excedent de daună se utilizează mai ales în ramurile în care în urma

producerii unui risc asigurat, se pot înregistra pagube deosebit de mari ( de exemplu:

r ăspunderea civilă a armatorului pentru poluarea apelor mării şi a litoralului cu ţiţei;

r ăspunderea ce revine unei centrale atomoelectrice care a suferit un grav accident, etc).

Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul, pentru reasigurat, că-i permite să

limiteze r ăspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc, în funcţie de capacitatea sa de

plată, iar pentru reasigur ători, că necesită un volum relativ redus de cheltuieli de

administraţie.

În schimb, acest tip de reasigurare reclamă un volum mare de muncă din partea

reasiguratului pentru evidenţierea r ăspunderilor ce revin asigur ătorilor pe nivele de daune; în plus, nu asigur ă nici omogenizarea portofoliilor reasigur ătorilor.

74



b) Reasigurarea „oprire a daunei”. La această reasigurare, reasiguratul se angajează

să acopere din daunele produse în cursul anului, o sumă echivalentă cu un procent din

volumul primelor încasate, iar reasigur ătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acest nivel.

Altfel spus, la reasigurarea oprire de daună participarea reasigur ătorilor la acoperirea

daunei este dependentă de raportul dintre daune şi primele de asigurare, adică de rata daunei

înregistrate. Acest raport este de regulă, subunitar, deoarece societatea de reasigurare suportă

pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administraţie. La întocmirea acestei

variante de contract, sarcina principală a reasiguratului constă în limitarea daunei pe care

înţelege să o suporte pornind de la rata daunei.

Dauna care r ămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent din

dauna produsă raportat la primele încasate.

Pentru a nu-şi asuma angajamente excesiv de mari, la încheierea contractului,

reasiguratul e bine să manifeste prudenţă şi să precizeze şi mărimea absolută a opririi de

daună, şi nu doar mărimea relativă a acesteia în raport cu primele încasate. Aceasta, deoarece

este posibil ca volumul primelor efectiv încasate să depăşească pe cel al primelor estimate,

ceea ce atrage după sine majorarea automată a r ăspunderii reasiguratului.

Şi reasigur ătorii sunt interesaţi ca r ăspunderea lor să fie stabilită şi ca mărime absolută

nu numai ca procent faţă de primele încasate de reasigurat. Ceea ce depăşeşte această limită

r ămâne în sarcina reasiguratului. La aceste contracte, un rol foarte important joacă buna

credinţă a reasiguratului în ceea ce priveşte informarea corectă a reasigur ătorului despre

mărimea reală a daunelor înregistrate şi a primelor încasate.

La reasigur ările nepropor ţionale, o problemă extrem de importantă o constituie

stabilirea cuantumului primelor cuvenite reasigur ătorului. Aceasta, deoarece prima de

reasigurare pe care reasiguratul o cedează reasigur ătorului nu este propor ţională cu

angajamentele asumate de aceştia (cu volumul daunelor de acoperit), ci este mult mai mică.

Aceasta se explică prin faptul că posibilitatea producerii daunei maxime (limita prevăzută în

contract) sau chiar a daunei medii (care se situează peste nivelul priorităţii) este mult mai

redusă decât probabilitatea producerii de daune mărunte, care se încadrează în prioritate şi

r ămân în totalitate în sarcina reasiguratului.

La repartizarea primelor între reasigurat şi reasigur ător se foloseşte o metodă denumită

„cost al arderii” care se bazează pe următoarea formulă:

80P

100DCa

⋅

⋅= , în care:

Ca = costul arderii;

75



D – volumul daunelor înregistrate de reasigurat, la nivelul considerat din ramura de

asigurare în cauză, în ultimii 5 ani;

P – volumul total al primelor încasate de reasigurat, în ramura considerată, în ultimii 5

ani;

80

100- arată în ce propor ţie se reduce raportul daune prime.

Costul arderii reprezintă cota de primă cuvenită reasigur ătorilor exprimată în procente

şi care se aplică asupra volumului de prime încasate în anul de asigurare.

În contractele de reasigurare, odată cu cedarea unei păr ţi din riscurile asumate,

reasiguratul cedează în mod automat şi primele de asigurare aferente acesteia. Astfel, pe

măsur ă ce încasează prima de asigurare de la asigurat, reasiguratul decontează prima de

reasigurare cuvenită reasigur ătorului. La rândul lor, reasigur ătorii se angajează, prin

contractul de reasigurare să plătească reasiguratului un comision de reasigurare. Raţiunea

acestui comision constă în faptul că obţinerea asigur ării presupune anumite cheltuieli, pe care

le suportă reasiguratul din prima încasată de le asigurat. Mărimea comisionului de reasigurare

se determină în funcţie de mărimea medie a daunelor, stabilite pe baza statisticii, pe o

perioadă de timp. Cu cât acest comision este mai ridicat, cu atât costul reasigur ării pentru

reasigurat va fi mai mic.

Pe lângă comision, prin contractul de reasigurare, reasigur ătorul se angajează să plătească reasiguratului şi o cotă din beneficiul realizat în urma reasigur ării. De menţionat că

reasiguratul poate să participe numai la împăr ţirea beneficiului realizat de reasigur ător şi nu la

pierderea eventuală a acestuia.

În cazul în care reasiguratul realizează pierdere în loc de beneficiu de pe urma

contractului de reasigurare, reasiguratul se angajează ca în anii următori perioadei care s-a

încheiat cu pierdere, aceasta să fie dedusă din beneficiul realizat de reasigur ător şi numai

rezultatul net să fie repartizat.La determinarea beneficiului realizat de reasigur ător, se ţine seama de primele încasate

de reasigur ător, de comisionul de reasigurare, de daunele plătite, de rezervele pentru daune

nedecontate şi de cheltuielile de administraţie ale reasigur ătorului.

Reasigurarea constituie o modalitate frecvent utilizată pentru omogenizarea riscurilor

sub raport cantitativ şi pentru dispersarea acestora sub raport geografic (teritorial). Nu

întotdeauna, însă, acest obiectiv se realizează în mod corespunzător, deoarece subscrierea în

reasigurare se face pe două căi: pe baza ofertelor primite direct de la societăţile de asigurare şi pe baza ofertelor primite de la curtieri. Nici în primul şi nici în al doilea caz nu se face o

76



analiză temeinică a riscurilor primite în reasigurare. În acest fel, se ajunge ca un reasigur ător

să participe la unele riscuri în propor ţie exagerat de mare, fenomen denumit risc de cumul.

Corectarea acestei stări de lucruri, se realizează prin retrocesionarea unei păr ţi din riscurile

acceptate de către reasigur ător în reasigurare, folosind în acest scop fie sistemul cotă-parte, fie

pool-ul de retrocesiune. Retrocesiunea devine astfel, un mijloc de echilibrare a rezultatelor

sale financiare.

6.4. Metode de reasigurare

În reasigurarea internaţională se utilizează două metode de bază, şi anume:

- metoda facultativă;

- metoda contractuală.

Pe lângă acestea s-au conturat şi alte metode care derivă din cele două amintite

anterior, mai cunoscute şi mai frecvent întâlnite fiind:

- metoda „facultativ – obligatorie”;

- „pool”-urile de reasigurare

Metoda facultativă .

Obiectul reasigur ării facultative îl constituie localizarea riscurilor individuale între

companiile de asigur ări directe. Semnificaţia termenului „facultativ” se refer ă la faptul că

reasigur ătorul nu este obligat să accepte şi să încheie tranzacţia în condiţiile propuse de

compania cedentă. Aceasta se practică pentru plasarea unui risc, rest de risc sau clasă de

riscuri specifice, ori când metoda contractuală nu ofer ă partenerilor condiţiile pe care le

doresc pentru reasigurarea respectivă.

Astfel, fiecare risc propus spre reasigurare este tratat şi analizat separat, iar

reasigur ătorul poate accepta sau refuza. De obicei, reasigurarea facultativă sa încheie prin

contracte propor ţionale, însă tot mai mult în ultimul timp se constată tendinţa de a se încheia

prin contracte epropor ţionale.

Reasigurarea facultativă este cea mai veche metodă de reasigurare, în prezent

folosindu-se pentru anumite categorii de riscuri categorii de riscuri, precum: incendiu,

accidente, unele riscuri maritime. În reasigurarea facultativă, compania cedentă şi viitorul

reasigur ător sunt liberi să cedeze, şi respectiv, să accepte sau să respingă oferta. Ea respectă

„principiul dublei selecţii”, şi anume, pe de o parte, selecţia pentru compania cedentă care

77



decide dacă reasigur ă sau nu un anumit risc, iar pe de altă parte, selecţia pentru reasigur ător,

care îşi rezervă dreptul de a accepta sau a refuza ce i se propune.

Metoda contractual ă .

Această metodă este mult mai utilizată în reasigur ările internaţionale, fiind mult mai

comodă, cu cheltuieli de administrare mai mici şi pretându-se la toate categoriile de afaceri.

Reasigurarea contractuală este forma obligatorie care are la bază „principiul non selecţiei”

pentru cele două păr ţi.

Contractul este încheiat între compania cedentă şi reasigur ător pentru reasigurarea

unui ansamblu de riscuri f ăr ă posibilitatea de alegere a unui singur risc sau a unui grup de

riscuri. Ansamblul de riscuri cedate de asigur ător poartă denumirea de „portofoliu. Deci,

reasigurarea facultativă este ataşată de noţiunea de risc luată individual, în timp ce

reasigurarea obligatorie (contractuală) este ataşată de noţiunea de portofoliu luată în totalitate

ca o sumă de riscuri.

Conform acestei metode, reasigur ătorul nu examinează separat fiecare risc individual

şi nu are dreptul să refuze sau să evalueze un singur risc dacă el nu este inclus în contract.

Reasigur ătorul este obligat să accepte atâr riscurile „bune” cât şi pe cele „rele”.

Metoda contractuală prezintă avantal atât pentru reasigur ător, cât şi pentru reasigurat.

Reasigur ătorul este sigur că va obţine un volum substanţial de afaceri de la compania cedentă

indiferent de forma propusă (propor ţională sau nepropor ţională), iar asigur ătorul direct ofer ă

spre reasigurare riscuri grupate în pachete în forma şi în termenii contractuali cei mai potriviţi

interesului său. Singurul dezavantaj al reasigur ătorului este acela că pierde dreptul de a alege

riscurile pentru reasigurare, fiind obligat să accepte, global, toate riscurile pe care vrea să le

cedeze compania de asigur ări directe.

Această metodă este totuşi, principala metodă folosită în reasigur ările internaţionale.

Metoda „facultativ – obligatorie” a apărut ca urmare a creşterii dimensiuni riscurilor

individuale care afectează toate tipurile de asigurare. Acestea sunt „contracte încheiate între o

companie cedentă şi un reasigur ător, sau între un broker şi un reasigur ător, în care acesta din

urmă are obligaţia de a accepta reasigur ările voluntar cedate de cealaltă parte”.

Această metodă este considerată facultativă pentru asigur ătorul direct care cedează o

parte din riscuri reasigur ătorului, în condiţiile pe care el însuşi le decide şi este obligatorie

pentru reasigur ător care trebuie să accepte oferta în condiţiile propuse de compania cedentă.

Astfel, acest tip de reasigurare are la bază „principiul selecţiei” pentru compania

cedentă şi „principiul nonselecţiei” pentru reasigur ător.

78



Asemănarea cu metoda contractuală constă în aceea că reasigur ătorul într ă în afacere

cu un asigur ător sau cu un broker şi acceptă riscurile oferite conform acordului propus.

Diferenţa este aceea că societatea de asigur ări directe (sau brokerul) nu este obligată să ofere

riscurile pentru asigurare în timpul derulării acordului.

Reasigurarea facultativ – obligatorie îl dezavantajează într-o oarecare măsur ă pe

reasigur ător, întrucât acesta nu are posibilitatea de a accepta sau refuza tranzacţii care altfel

le-ar fi oferite direct în sistemul coasigur ării şi nu exercită nici un control asupra tranzacţiei

primite. De asemenea, ei se află în stare de incertitudine, pentru că atunci când apare o nouă

daună înainte ca societatea cedentă să-şi completeze toate acordurile de reasigurare, aceştia

vor fi automat r ăspunzători până la limita lor, chiar dacă în momentul producerii daunelor nu

li se cedase în mod special nici o parte din risc.

Pool-urile de reasigurare

În vederea acoperirii unor riscuri deosebite sau a unui complex de riscuri din anumite

ramuri de asigurare, mai multe societăţi de asigurare convin să creeze un pool de reasigurare

care să plaseze în reasigurare contractele de asigurare în cauză. Pool-ul respectiv este

administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de reasigurare primite din partea

societăţilor de asigurare şi le repartizează pe membrii pool-ului pe baza cotelor de subscriere,

la care aceştia s-au angajat. Dacă membrii pool-ului nu au acoperit întreaga valoare a

contractelor oferite în reasigurare, diferenţa se plasează în afara pool-ului.

Printre cauzele care au dus la crearea de pool-uri de reasigurare se număr ă:

a) necesitatea acoperirii unor riscuri de propor ţii deosebit de mari, având o frecvenţă şi

o intensitate încă necunoscute (riscurile atomice şi nucleare);

b) existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea produce la daune excepţional de mari

(riscul de r ăzboi);

c) evitarea cedării unui volum important de prime de asigurare către societăţi de

asigurare dintr-o ţar ă sau zonă geografică.

Primele două cauze sunt specifice ţărilor dezvoltate, iar cea de-a treia se întâlneşte în

ţările în curs de dezvoltare. Această formă duce la reducerea cheltuielilor de administrare, dar

determină restrângerea sau chiar înlăturarea concurenţei, cu efecte negative asupra costului

reasigur ării.

79



CAPITOLUL VII

EFICIENŢA ACTIVITĂŢII DE ASIGURARE

7.1. Conceptul de eficienţă a activităţii de asigurare

Ca noţiune complexă, eficienţa economică exprimă rezultatele obţinute de o unitateeconomică, privite prin prisma eforturilor depuse într-o anumită perioadă de timp.

Evaluarea performanţelor unei societăţi de asigurare şi exprimarea eficienţei activităţii

desf ăşurate de acestea trebuie să aibă în vedere atât rezultatele financiare obţinute, raportul

dintre efectul înregistrat şi efortul depus pentru obţinerea acestui efect, dar şi evaluarea

succesului asigur ătorului în direcţia satisfacerii nevoilor clienţilor săi.

Eficienţa activităţii de asigurare este necesar să fie privită atât din punctul de vedere al

intereselor asigur ătorului, care îşi conduce activitatea pe baza principiului gestiunii financiare,cât şi din punctul de vedere al intereselor asiguraţilor.

Pentru asigurat, efectul obţinut ca urmare a activităţii de asigurare este reprezentat de

despăgubirile pe care asigur ătorul le acordă, în timp ce pentru asigur ător, efectul este dat de

rezultatele financiare proprii pe care le obţine şi care îi garantează funcţionarea în continuare

în condiţii de maximă securitate. Efortul depus de asigurat constă în plata primelor de

asigurare, iar efortul asigur ătorului constă în organizarea, conducerea şi gestionarea în bune

condiţii a fondurilor constituite şi/sau plasate în diverse operaţiuni financiare.

Din punct de vedere al asigur ătorului, activitatea de asigurare este cu atât mai eficientă

cu cât cheltuielile cu plata indemnizaţiilor (sume asigurate şi despăgubiri), precum şi cele

legate de formarea şi gestionarea fondului de asigurare sunt mai reduse.

Din punct de vedere al asiguratului , eficienţa asigur ărilor este cu atât mai mare cu cât

despăgubirile primite la producerea riscului asigurat sunt mai ridicate, iar primele de asigurare

mai mici. De asemenea, cu cât s-a scurs mai puţin timp de la intrarea în vigoare a contractului

de asigurare până la plata despăgubirii, cu atât este mai eficientă activitatea de asigurare.

80



La momentul contractării poliţei asigur ătorul încasează prima de asigurare f ăr ă a

cunoaşte cu exactitate mărimea daunelor care se vor produce, dispunând doar de estimaţii ale

acestora, calculate pe baza teoriei probabilităţilor.

De aceea calculul cotelor de primă este o etapă importantă în crearea unui tip de

produs, bazându-se pe calcule actuale. Fondurile specifice create de societatea de asigurare

trebuie să acopere cheltuielile cu plata despăgubirilor, cheltuieli financiare şi de administrare.

Analiza eficienţei se va baza pe datele furnizate de sistemul informaţional al societăţii de

asigurare.

Un prim pas în analizarea şi stabilirea gradului de eficienţă al activităţii în domeniul

asigur ărilor îl constituie studierea rezultatelor financiare, pe care societatea de asigurare

reuşeşte să îl stabilească, în urma politicii economico-financiare pe care o practică.

O societate de asigurare îşi poate desf ăşura activitatea doar în măsura în care aceasta

este eficientă, în măsura în care din primele de asigurare încasate reuşeşte să-şi formeze un

fond de asigurare care să-i permită acoperirea cheltuielilor pe care le are de efectuat.

Raţiunea de a exista a oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv a societăţilor de

asigur ări este obţinerea unui profit, deci acoperirea din veniturile obţinute a cheltuielilor

efectuate şi obţinerea unui surplus.

În analiza eficienţei asigur ărilor este necesar să avem în vedere faptul că în acest

domeniu se întâlneşte un fenomen original-unic în activitatea economică şi anume inversarea

ciclului de producţie, asigur ătorul “vinde” înainte de a fi “produs”, deci înainte de a cunoaşte

“costul produsului vândut”.

Indiscutabil, creşterea eficienţei activităţii de asigurare, indiferent de forma juridică,

ramura de activitate, obiectul de activitate, riscul asigurat, sfera de cuprindere sau raporturile

ce se stabilesc între asigur ător şi asigurat, este dependentă de: mărimea veniturilor şi nivelul

cheltuielilor aferente.

Veniturile au ca bază de constituire primele încasate aferente asigur ărilor realizate şi a

sumelor încasate din alte operaţiuni specifice. În timp ce sumele încasate din alte operaţiuni

depind de piaţa financiar ă şi de cerinţele acesteia, volumul total al primelor încasate este

dependent şi determinat de cererea de asigur ări. În general, societăţile de asigur ări au în

vedere ca prima medie pentru un risc asigurat să fie redusă, astfel încât prin aceasta să

influenţeze creşterea cererii de asigurare, a numărului de asigur ări şi obiecte asigurate şi

implicit, să se realizeze pe această cale o dispersie a riscului şi o reducere relativă a nivelului

despăgubirilor.

81



Cheltuielile aferente operaţiunilor de asigurare, atât directe (despăgubiri şi efortul de

constituire şi gestionare a fondului de asigurare), cât şi indirect (acţiuni diverse, publicitate,

reclame), sunt în atenţia asigur ătorilor.

În primul rând, având în vedere că plăţile pentru despăgubiri ocupă locul prioritar (ca

pondere) în totalul cheltuielilor, în mare măsur ă creşterea exagerată, dincolo de limita

obiectivă, ar reprezenta o acţiune anormală şi riscantă, deoarece despăgubirea este efectul

final al întregii operaţiuni al activităţii de asigurare. Limita obiectivă în care trebuie să se

încadreze o despăgubire este nivelul real al pagubei produsă de un fenomen asigurat, f ăr ă a se

lua în considerare şi influenţele nefavorabile datorate caracterului subiectiv pe care îl au

acţiunile întreprinse sau neîntreprinse. În unele situaţii însă despăgubirea este superioar ă

limitei obiective acceptate în principal datorită caracterului subiectiv în stabilirea nivelului

pagubei şi a realităţii acţiunii fenomenului asigurat.

Ca o concluzie, se poate spune că activitatea de asigurare trebuie să fie astfel

organizată încât asigur ătorul să-şi poată acoperi cheltuielile de administrare şi constituire a

fondului de asigurare, plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, precum şi un anumit profit

7.2. Indicatori de apreciere a eficienţei activităţii de asigurare

Pentru a putea face o apreciere obiectivă a eficienţei activităţii de asigurare, vom apela

la un sistem adecvat de indicatori. Alegerea indicatorilor ce pot fi utilizaţi pentru aprecierea

eficienţei activităţii de asigurare este necesar să fie f ăcută în funcţie de o serie de criterii, cum

sunt:

- obiectivele concrete care se urmăresc;

- nivelul macro sau micro la care se urmează să fie efectuată aprecierea activităţii;

- modul de reglementare juridică a asigur ărilor care se aplică;

- ramura de asigurare despre care este vorba.

Fiecare dintre indicatorii utilizaţi scoate în evidenţă anumite laturi ale activităţii de

asigurare. Nu se poate face o ierarhizare în utilizarea acestor indicatori şi nici nu se poate

afirma că unul dintre ei ar avea vreo importanţă mai mare decât altul.

Cei mai importanţi şi mai frecvent utilizaţi indicatori sunt:

Rata daunei – este unul din indicatorii utilizaţi pentru aprecierea rezultatelor

financiare obţinute de un asigur ător. Ea arată în ce raport se află despăgubirile sau sumele

82



asigurate, plătite de asigur ător, faţă de primele de asigurare încasate. Formula de calcul a ratei

daunei (R d) este:

100×= P

D Rd

D – totalul despăgubirilor sau sumelor asigurate plătite de asigur ător

P – totalul primelor de asigurare încasate de asigur ător

Rata daunei se exprimă în procente şi poate fi mai mică, egală sau mai mare de 100%.

Cu cât rata daunei înregistrează valori mai mici decât 100, cu atât situaţia financiar ă

este mai favorabilă pentru asigur ător.

Asigur ătorul efectuează şi alte cheltuieli decât cele cu plata despăgubirilor şi a sumelor

asigurate.

Indicatorul rata daunei are relevanţă numai în cazul asigur ărilor de bunuri şi al

asigur ărilor de r ăspundere civilă , nu şi în cazul asigur ărilor de viaţă; în acest ultim caz nu se

poate vorbi de daune ci de despăgubiri. Atunci când se realizează evenimentul asigurat,

asigur ătorul plăteşte asiguratului indemnizaţia sau suma asigurată pentru care s-a încheiat

poliţa şi nu o despăgubire.

Se utilizează indicatorul denumit costul relativ al activităţii de asigurare. El se

obţine prin raportarea totalului cheltuielilor ocazionate de activitatea de asigurare, la totalul

încasărilor obţinute din primele de asigurare şi din alte surse.

Formula de calcul este:

100×= P

C Ca

Ca – costul relativ al activităţii

C – totalul cheltuielilor efectuate de asigur ător

P – totalul primelor de asigurare şi a altor venituri încasate

Costul relativ reprezintă cheltuielile de asigurare faţă de veniturile realizate dinactivitatea de asigurare.

Costul relativ al activităţii este mai mic decât 100%, însă pot apărea cazuri când este

mai mare. Când costul relativ al activităţii este mai mare, în perioada respectivă, asigur ătorul

n-a reuşit să acopere, cu încasările din primele de asigurare şi din alte venituri, cheltuielile

totale pe care le-a efectuat.

O societate de asigur ări care înregistrează un cost relativ mai mic decât costul relativ

mediu din ramura asigur ărilor îşi poate permite sa aibă o rata a daunei mai mare decât mediade pe ramura, deoarece ea va înregistra profit, ca rezultat al minimizări celorlalte costuri ale

83



activitatii de asigurare. Se utilizează alături de aceşti doi indicatori şi o rată combinată, care

se determină ca o sumă:

a

c P

D R = +

a

P

C

Rc – rata combinată.

Daca Rc < 100% ,atunci societatea de asigur ări obţine un profit din activitatea

desf ăşurată.

Pentru aprecierea nivelului rezultatelor financiare finale obţinute de o societate de

asigur ări, se poate utiliza indicatorul rata venitului net (R Vn).Se calculează raportând

diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor înregistrate într-o anumită perioadă, la

totalul veniturilor. Formula de calcul este:

100)(×

−=

P

C P RVn

R Vn – rata venitului net

Aceasta relaţie se mai poate scrie:

aaVn C C P

C R −=×−=×⎟

⎠

⎞⎜⎝

⎛ −= 10010011001

În cazul în care societatea de asigurare obţine venituri şi din alte activităţi, atunci rata

venitului net se calculează raportând diferenţa între totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor

la totalul veniturilor, respectiv:

100×−

=t

t t Vn V

C V R

Vt- venituri totale;

Ct- cheltuieli totale.

Rata venitului net arată, în procente, cât îi r ămâne asigur ătorului (netto) din fiecare

100 de lei, de dolari etc. prime încasate.

Un alt indicator utilizat pentru aprecierea rezultatelor financiare finale este cheltuieli

la 1 leu, la 1 dolar etc. venit net. Acesta se calculează raportând diferenţa dintre totalul

cheltuielilor şi totalul despăgubirilor (sumelor asigurate) plătite de asigur ător pe parcursul

unui an, la diferenţa dintre totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor.


C P

DC

C Vndolar leu −

−

=)(1

84



Indicatorul exprimă cheltuielile înregistrate de asigur ător pentru obţinerea unei unităţi

monetare la venit net sau cât a cheltuit asigur ătorul pentru a obţine o unitate de venit net.

Cu cât acest indicator are o valoare mai mică, cu atât situaţia este mai favorabilă

pentru asigur ător.

Analiza indicatorilor analizaţi se poate efectua atât pe ansamblul societăţii de asigur ări

cât şi pentru fiecare ramura de asigur ări. Concluziile analizei trebuie să indice cauzele şi

măsurile necesare obţinerii unor rezultate mai bune în viitor.

Un set de indicatori calitativi necesar pentru aprecierea nivelului de dezvoltare al

asigur ărilor facultative sunt următorii indicatori:

-gradul de cuprindere în asigurare;

-numărul mediu de asigur ări contractate de un lucr ător;

-suma medie asigurată pe contract;

-prima medie încasată pe un contract;

-productivitatea muncii unui angajat în asigur ări;

Gradul de cuprindere în asigurare care apare ca un raport între totalul bunurilor

(persoanelor) asigurate şi totalul bunurilor (persoanelor) asigurabile.


100×= N

n

Gc

Gc – gradul de cuprindere în asigurare

n – numărul bunurilor asigurate

N – numărul bunurilor asigurabile

Acest indicator exprimă procentual cât din procentualul asigurabil (bunuri sau

persoane) dintr-o anumită zonă geografică sau arie de activitate a încheiat poliţe de asigurare

cu asigur ătorul analizat.

Mărimea indicatorului Gc influenţează rezultatele obţinute de asigur ător deoarece ungrad de cuprindere în asigurare mare reprezintă o premisă favorabilă pentru obţinerea unei

rate a daunei mici, se realizează o dispersie mai bună a riscurilor în cadrul comunităţilor.

Gradul de cuprindere în asigurare arată cât din numărul bunurilor este asigurat (în

procente). Cu cât acest indicator înregistrează valori mai apropiate de 100, cu atât înseamnă

că asigurarea facultativă respectivă este mai dezvoltată.

Numărul mediu de asigur ări contractate de un lucr ător ,este un indicator care reflectă

cantitatea şi calitatea activităţii desf ăşurate de personalul care încheie poliţe de asigurare.

85



Se calculează ca raport între numărul total al asigur ărilor facultative (de bunuri,

persoane, r ăspundere civilă) contractate într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an)

şi numărul lucr ătorilor care se ocupă cu încheierea de asigur ări. Formula de calcul este:

Lc

Ac Nac =

Nac – numărul mediu de asigur ări contractate de un lucr ător

Ac – numărul asigur ărilor contractate într-o anumită perioadă

Lc – numărul lucr ătorilor care se ocupă cu încheierea de asigur ări

Suma medie asigurată pe un contract se calculează ca un raport între totalul sumelor

asigurate şi numărul total al contractelor de asigurare încheiate. Formula de calcul este:

Nc

SaSma =

Sma – suma medie asigurată

Sa – totalul sumelor asigurate

Nc – numărul total al contractelor de asigurare încheiate

Se utilizează ca indicator pentru aprecierea rezultatelor numai în cadrul asigur ărilor

facultative de viaţă. O valoare ridicată a acestui indicator relevă faptul că personalul a

desf ăşurat o activitate de calitate şi deci, rata venitului net este ridicată, deoarece costurile

cresc mai lent decât volumul primelor încasate într-o anumită perioadă.Prima medie încasată pe un contract se obţine raportând totalul încasărilor din

prime, la numărul contractelor de asigurare încheiate.


cm

N

P p =

pm – prima medie încasată pe un contract

P – totalul încasărilor din primele de asigurareIndicatorii pm si Sma ofer ă informaţii relevante dacă se calculează pentru întreg

portofoliul de poliţe de asigurare existent la un moment dat, dar şi pentru poliţele nou

contractate într-o anumită perioadă. În cazul asigur ărilor de persoane acest indicator arată

nivelul şi posibilităţile de atragere pe o perioada mai îndelungată a unor sume de la populaţie,

datorită caracteristicilor de economisire pe care le deţin poliţele de viaţă.

Productivitatea muncii unui lucrător din asigurări se obţine raportând încasările

din primele de asigurare la numărul total de lucr ători.


86



Ls

P W =

W – productivitatea medie a muncii pe un lucr ător

Ls – numărul total de lucr ători

Indicatorul W se poate calcula anual sau pentru subperioade (lunar, trimestrial şi

semestrial), atât pentru angajaţii permanent cât şi pentru colaboratorii societăţii, şi relevă

calitatea muncii depuse de personal în vederea obţinerii de noi contracte de asigurare.

Eficienţa asigur ărilor pentru asiguraţi poate fi apreciată pe baza unor indicatori, cum

sunt: durata medie de lichidare a daunelor, gradul de acoperire prin asigurare, gradul de

acoperire a daunei.

Durata medie de lichidare a daunelor se calculează ca un raport între numărul

zilelor trecute de la avizarea daunei până la plata despăgubirilor şi numărul daunelor

soluţionate.


t

N

t t t D

n

t

in

m

∑==

+++= 121 ...

Dm – durata medie de lichidare a daunelor

t – numărul zilelor de la avizarea daunelor până la soluţionarea acestora N – numărul daunelor soluţionate

Durata medie de lichidare a daunelor se calculează pe categorii de bunuri asigurate,

când aceasta este mai mică, asiguraţii au posibilitatea de a intra mai rapid în posesia

despăgubirilor, putând reface sau înlocui bunul avariat sau distrus; se poate determina atât la

nivelul unei sucursale, cât şi la nivelul societăţii de asigurare.

Gradul de acoperire prin asigurare se calculează ca un raport între suma asigurată şi

valoarea reală a bunului asigurat. Ne arată, în procente, în ce raport, se află suma asigurată

faţă de valoarea reală a bunului asigurat.


100×=V

S Gaa

Gaa – gradul de acoperire prin asigurare

S – suma asigurată

V – valoarea reală a bunului în momentul încheierii asigur ării

87



Acest indicator are semnificaţia necesar ă numai dacă se calculează separat pentru

fiecare bun cuprins în asigurare. Acest indicator se foloseşte în cazul asigur ărilor de bunuri şi

de r ăspundere civilă, neavând aplicabilitate în cazul asigur ărilor de viaţă, deoarece omul şi

viaţa sa nu se pot evalua în vreo moneda.

Gradul de acoperire a daunei arată, în procente, în ce raport se află despăgubirea

faţă de paguba produsă.


100×= P

DGad

Gad – gradul de acoperire a daunei

D – despăgubirea acordată asiguratului

P – valoarea pagubei produse la bunul asigurat

Gradul de acoperire al daunei se poate urmări separat, pe feluri de bunuri cuprinse în

asigurare, dar valorile înregistrate difer ă în funcţie de principiul de r ăspundere aplicat de

asigur ător în cazul soluţionării daunelor. Astfel, dacă se aplică principiul r ăspunderii

propor ţionale, Gad par ţial va fi mai mic decât dacă se aplică principiul primului risc.

Indicatorii prezentaţi se pot utiliza pentru o analiză atât la nivelul microeconomic

(nivelul sucursalelor unei societăţi de asigurare), dar şi la nivelul macroeconomic oferind

informaţii despre rezultatele financiare obţinute în activitatea de asigurare într-o anumită

perioadă de timp.

88



CAPITOLUL VIII

TESTE GRILĂ ŞI APLICAŢII PRACTICE

1. În cazul asigur ă rilor facultative, raporturile dintre asigurat şi asigurator, precum şi

drepturile şi obliga ţ iile fiecă rei pă r ţ i, sunt stabilite de:

a. norme speciale emise de Ministerul Finanţelor;

b. Hotărâre de Guvern;

c. înţelegerea verbală dintre păr ţi;

d. contractul de asigurare;

e. prin lege.

2. Contractul de asigurare nu prezint ă una din urmă toarele tr ă să turi:

a. aleatoriu;

b. oneros;

c. consensual;

d. de adeziune;

e. unilateral.

3. Prin comunitate de risc se în ţ elege:

a. un grup de indivizi care locuiesc în aceeaşi zonă geografică;

b. un grup de indivizi care se simt ameninţaţi de un risc;

c. un grup de indivizi care sunt angajaţi de acelaşi patron.

4. Rela ţ ia dintre prima de asigurare şi suma asigurat ă este:

a. prima de asigurare = suma asigurată / cota de primă;

b. prima de asigurare = suma asigurată × cota de primă;

c. suma asigurată = cota de primă + suma asigurată.

89



5. Riscul este un element obligatoriu, esen ţ ial în materie de asigur ă ri, deoarece:

a. producerea lui nu lasă loc hazardului;

b. f ăr ă acest element nu poate exista raport de asigurare valabil;

c. producerea lui se realizează prin fapta intenţionată a contractantului asigur ării;

d. este un eveniment viitor, posibil dar incert la care sunt supuse bunurile ori

patrimoniul sau viaţa, ori sănătatea unei persoane.

6. În materie de asigur ă ri, cazul asigurat este:

a. evenimentul asigurat care s-a produs şi pentru înlăturarea consecinţelor lui s-a

încheiat asigurarea;

b. un eveniment viitor;

c. un eveniment care s-a produs;

d. un eveniment care s-a produs prin fapta intenţionată a beneficiarului asigur ării.

7. În cazul asigur ă rii de bunuri, interesul asigur ă rii este reprezentat de:

a. bunurile care fac obiectul contractului de asigurare;

b. suma asigurată;

c. despăgubirea pe care urmează să o încaseze asiguratul în cazul producerii

evenimentului asigurat;

d. valorile patrimoniale expuse riscurilor asigurate.

8. La asigurarea bunurilor se pot acorda despă gubiri pentru:

a. pagubele produse ca urmare a radiaţiei nucleare;

b. pagubele produse de r ăzboi;

c. cheltuielile efectuate pentru cur ăţarea locului unde s-a produs paguba;

d. uzura fizică a bunurilor;

e. reducerea valorii bunurilor după reparaţie.

9. Principiul primului risc presupune:

a. acordarea despăgubirii la nivelul sumei asigurate;

b. acordarea despăgubirii doar la prima producere a riscului asigurat;

c. încetarea contractului de asigurare după producerea primului risc asigurat;

d. acordarea despăgubirii la nivelul pagubei, în limita sumei asigurate;e. acordarea despăgubirii la nivelul pagubei indiferent de mărimea acesteia.

90



10. În cazul în care contractul de asigurare prevede o fran şiză atinsă :

a. asigur ătorul acoper ă în întregime paguba până la nivelul sumei asigurate, dacă

aceasta este mai mare decât franşiza;

b. asigur ătorul acoper ă în întregime paguba;

c. asigur ătorul acoper ă diferenţa dintre suma asigurată şi franşiză;

d. asigur ătorul acoper ă paguba numai până la nivelul franşizei.

11. Rezilierea contractului de asigurare de bunuri poate fi realizat ă :

a. de către asigurat cu acordul asigur ătorului;

b. numai de către asigur ător;

c. de către asigur ător cu acordul asiguratului;

d. de către asigur ător sau de către asigurat.

12. La asigur ă rile de bunuri, suma asigurat ă trebuie să fie:

a. cel puţin egală cu valoarea reală a bunului asigurat;

b. egală cu valoarea reală a bunului asigurat;

c. mai mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat;

d. mai mică decât valoarea reală a bunului asigurat;

e. mai mare decât valoarea reală f ăr ă să depăşească valoarea de înlocuire a bunului

asigurat.

13. În cazul în care în contractul de asigurare se prevede o fran şiză deductibil ă ,

valoarea despă gubirii reprezint ă :

a. suma dintre cuantumul pagubei şi franşiză;

b. diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză;

c. franşiza;

d. cuantumul pagubei.

14. La asigurarea auto casco nu se acord ă despă gubiri pentru:

a. căderea unor corpuri pe construcţia în care se află autovehiculul;

b. cheltuielile f ăcute în vederea limitării pagubelor;

c. explozia rezervorului de carburanţi;

d. pagubele produse păr ţilor componente de rezervă.

91



15. La asigurarea bunurilor pe timpul transportului terestru nu se acoper ă :

a. pagubele produse de umezeală;

b. pagubele produse de r ăsturnarea autovehiculului;

c. pagubele produse bunurilor de rozătoare;

d. pagube produse de acte de tâlhărie.

16. Asigurarea de r ă spundere civil ă medical ă nu ofer ă despă gubiri pentru:

1. pagubele materiale generate ter ţilor;

2. serviciile prestate de medic la un alt cabinet decât cel menţionat în poliţă;

3. cheltuieli de judecată la care este obligat asiguratul;

4. exercitarea profesiei sub influenţa consumului de alcool;

5. vătămări corporale provocate ter ţilor.

R ăspuns:

a. 1 + 3 + 5

b. 2 + 4

c. 1 + 5

d. 2 + 3 + 4

17. Sumele asigurate în cazul asigur ă rii pentru r ă spunderea civil ă , în general se

determină separat pentru:

a. deces / vătămări corporale / pagube materiale;

b. fiecare persoană prejudiciată / perioadă;

c. eveniment / perioadă;

18. La asigurarea obligatorie de r ă spundere civil ă auto nivelul primelor de asigurare,

limita maximă a despă gubirilor, termenele de plat ă , sanc ţ iunile şi alte elemente cu privire la

aplicarea asigur ă rii se stabilesc de:

a. Parlament prin lege;

b. Ministerul Finanţelor;

c. Oficiul de supraveghere a activităţii de asigurare şi reasigurare;

d. Adunarea generală a acţionarilor de la societăţile autorizate să practice această

asigurare;

e. Guvern, la propunerea Ministerului Finanţelor.

92



19. În cazul asigur ă rii de r ă spundere civil ă , ter ţ a persoană pă gubit ă are statut de:

a. contractant şi stipulat al asigur ării;

b. beneficiar al asigur ării;

c. asigurat;

d. persoana cuprinsă în asigurare;

e. contractant.

20. Asiguratul intr ă în posesia sumei asigurate numai în cazul în care este în via ţă la

expirarea contractului. Aceast ă condi ţ ie este valabil ă în cazul asigur ă rii:

a. de deces;

b. de supravieţuire;

c. de accidente;

d. de r ăspundere civilă.

21. În asigurarea de persoane, asigur ă torul se oblig ă ca la producerea riscului

asigurat să pl ă tească :

a. o despăgubire de asigurare;

b. o sumă pentru ajutorarea familiei asiguratului;

c. o sumă asigurată;

d. o sumă pentru sprijinirea asiguratului;

e. o despăgubire pentru urmaşii asiguratului.

22. La asigur ă rile de persoane problemele legate de constatarea şi evaluarea

daunelor se fac:

a. de către agenţii de asigur ări din teritoriu;

b. de către o societate de asigurare specializată în astfel de operaţiuni;

c. nu apare necesar ă existenţa unui compartiment distinct pentru că aici nu poate fi

vorba de evaluarea unei persoane cu tot ce înseamnă ea;

d. de către fiecare compartiment solicitat de asigurat.

23. La asigur ă rile de persoane suma asigurat ă se stabile şte:

a. pe bază de negociere liber ă;

b. pe baza certificatelor medicale şi a facturilor prezentate de asigurat;

c. în mod forfetar, în funcţie de nevoile şi posibilităţile sale financiare;d. de către agenţii de asigurare.

93



24. Printre atribu ţ iile Oficiului de supraveghere a activit ăţ ii de asigurare şi

reasigurare se numă r ă :

1. avizarea societăţilor comerciale din domeniul asigur ărilor;

2. avizarea modificării statutelor societăţilor comerciale din domeniul asigur ărilor;

3. stabilirea tarifelor de prime şi normelor tehnice de aplicare a asigur ărilor practicate

de fiecare societate de asigurare;

4. constituirea şi administrarea fondului de protejare a asiguraţilor;

5. analizarea bilanţurilor anuale ale societăţilor de asigurare;

Varianta corectă este:

a. 2 + 4 + 5

b. 1 + 2 + 3 + 4 + 5

c. 1 + 2 + 4 + 5

d. 2 + 3 + 4 + 5

e. 1 + 3 + 4

25. Printre situa ţ iile de reziliere a contractului de asigurare stipulate în legea nr.

136/1995 nu se reg ă se şte una din situa ţ iile prevă zute mai jos:

a. dacă producerea riscului asigurat a devenit imposibilă după începerea r ăspunderii

asigur ătorului;

b. dacă producerea riscului asigurat a devenit imposibilă înaintea de începerea

r ăspunderii asigur ătorului;

c. în caz de neplată la termen a primelor de asigurare, dacă nu s-a convenit altfel în

contractul de asigurare;

d. dacă riscul asigurat s-a produs după începerea r ăspunderii asigur ătorului.

26. Din punctul de vedere al societ ăţ ilor de asigurare sunt necesare anumite condi ţ ii

pentru a încadra un eveniment în risc asigurat şi anume:

a. producerea lui să fie posibilă;

b. să aibă un caracter întâmplător;

c. producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a asigur ătorului;

d. riscul să lipsească în momentul încheierii contractului de asigurare, dar să fie

posibilă producerea lui în momentul derulării acestuia.Precizaţi r ăspunsul fals.

94



Aplica ţ ii practice.

1. Se cunosc următoarele informaţii privind piaţa asigur ărilor din România:

Nr. crt. Categorie de asigur ări Prime încasate Despăgubiri plătite

1 Viaţă 80758 18587

2 Persoane, altele decât cele de viaţă 63476 8049

3 R ăspundere civilă (inclusiv auto) 387392 233256

4 Credite şi garanţii 39443 40049

Se cere să se calculeze rata daunei (Rd) şi să se comenteze rezultatele obţinute.

Rezolvare:

R d = (Despăgubiri plătite / Prime încasate) * 100

Pentru asigur ările de viaţă: R d = %02,23100*80758

18587=

Pentru asigur ările de persoane, altele decât cele de viaţă:

R d = %68,12100*63476

8049=

Pentru asigur ările de r ăspundere civilă:

R d = %22,60100*387392

233256=

Pentru asigur ările de credite şi garanţii:

R d = %54,101100*39443

40049=

Se observă o rată scăzută a daunei la asigur ările de persoane, altele decât cele de viaţă,

faţă de asigur ările de credite şi garanţii unde activitatea de asigurare este în pierdere (Ratadaunei este supraunitar ă).

2. O societate comercială încheie o asigurare pentru clădirea în care îşi are sediul,

precum şi pentru mobilierul şi aparatura birotică, aflate în aceasta, pentru cazurile de incendiu

şi alte calamităţi. Contractul de asigurare se încheie pentru o perioadă de un an. Clădirea este

asigurată pentru o sumă de 500.000 lei, mobilierul pentru 17.550 lei, iar aparatura birotică

pentru 217.000 lei. Cotele de primă anuală, practicate de societatea de asigur ări respectivă sunt: 0,5% pentru clădire, 1,3% pentru mobilier şi 1,7% pentru aparatura birotică.

95



La 4 luni de la încheierea asigur ării, la sediul firmei a izbucnit un incendiu care a avut

ca rezultat avarierea clădirii, dauna fiind evaluată la 285.000 lei, şi distrugerea unor bunuri în

valoare de 134.000 lei (10.450 lei mobilier şi 123.550 lei aparatur ă birotică).

În contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată

atât pentru clădire cât şi pentru bunuri.

Să se determine:

a. întreaga primă de asigurare plătită de asigurat;

b. despăgubirea cuvenită asiguratului;

c. suma asigurată pentru care continuă asigurarea.

Rezolvare:

a. Prima de asigurare (P) este dată de produsul dintre suma asigurată (s) şi cota de primă

tarifar ă (c).

P = s * c

Prima de asigurare anuală aferentă clădirii este:

Pc = 500.000 * 0,5% = 2.500 lei

Prima de asigurare anuală aferentă mobilierului este:

Pm = 17.550 * 1,3% = 228,15 lei

Prima de asigurare anuală aferentă aparaturii birotice este:

P b = 217.000 * 1,7% = 3.689 lei

Prima totală de asigurare este:

P = 2.500 + 228,15 + 3.689 = 6.417,15 lei

b. Contractul de asigurare prevede o franşiză deductibilă, deci o parte a daunei este

suportată de asigurat, şi anume:

- franşiza pentru clădire: 10% * 500.000 lei = 50.000 lei

- franşiza pentru mobilier: 10% * 17.550 lei = 1.755 lei

- franşiza pentru aparatur ă birotică: 10% * 217.000 lei = 21.700 lei

Valoarea despăgubirii acordate asiguratului este dată de diferenţa dintre cuantumul

pagubei şi franşiză:

- pentru clădire: dc = 285.000 – 50.000 = 235.000 lei

- pentru mobilier: dm = 10.450 – 1.755 = 8.695 lei

- pentru aparatur ă birotică: d b = 123.550 – 21.700 = 101.850 lei

Valoarea totală a despăgubirii acordate asiguratului = 235.000 + 8.695 + 101.850 =345.545 lei

96



c. după plata despăgubirii, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii, iar

asigurarea continuă pentru suma r ămasă.

Asigurarea clădirii continuă pentru:

500.000 – 235.000 = 265.000 lei

Asigurarea mobilierului continuă pentru:

17.550 – 8.695 = 8.855 lei

Asigurarea aparaturii birotice continuă pentru:

217.000 – 101.850 = 115.150 lei

3. O societate comercială şi-a asigurat pe o perioadă de un an, bunurile din magazinul

său dotat cu sistem antifurt, pentru suma de 40.000 lei cu o cotă de primă tarifar ă de 1,20%.

După trei luni are loc un furt, asiguratul suportând un prejudiciu de 20.500 lei. În urma

cercetărilor efectuate au fost restituite societăţii comerciale bunuri în valoare de 7.800 lei.

Se cere să se determine:

a. care este prima de asigurare achitată de asigurat;

b. care este despăgubirea achitată de asigur ător.

Rezolvare:

a. Prima de asigurare este produsul dintre suma asigurată şi cota de primă tarifar ă:

P = 40.000 * 1,20% = 480 lei

b. Despăgubirea cuvenită asiguratului este dată de diferenţa dintre prejudiciul suferit

într-o primă fază şi bunurile recuperate în urma cercetărilor efectuate de organele în drept:

d = p – v = 20.500 – 7.800 = 12.700 lei

4. Un imobil de locuit în valoare de 90.000 lei a fost asigurat facultativ pentru suma de

50.000 lei. Imobilul a fost afectat de un incendiu puternic paguba ridicându-se la suma de

25.000 lei.

Să se calculeze indemnizaţia de asigurare prin procedeul r ăspunderii propor ţionale şi cel

al r ăspunderii primului risc.

Rezolvare:

Principiul r ăspunderii propor ţionale:

d = p *v s

97



d = 888,888.13000.90

000.50*000.25 = lei

Principiul primului risc:

d = p = 25.000 lei

5. O persoană fizică îşi asigur ă apartamentul în care locuieşte, la două societăţi de

asigurare, prin două poliţe de incendiu. Apartamentul valorează 400.000 lei, dar proprietarul îl

asigur ă pentru 200.000 lei la societatea de asigurare A şi pentru 150.000 lei la societatea de

asigurare B. Societatea A ofer ă o cotă de primă anuală de 0,5%, iar societatea B ofer ă o cotă

de primă anuală de 0,55%. Pentru cuprinderea în asigurare a riscului de cutremur ambele

societăţi prevăd o majorare a cotei de primă cu 10%. După 4 luni de la încheierea asigur ării

are loc un cutremur care afectează locuinţa asigurată, cuantumul pagubei fiind de 90.000 lei.

Să se determine:

a. Primele de asigurare plătite la cele două societăţi de asigurare;

b. Despăgubirile ce se cuvin asiguratului din partea celor două societăţi de asigurare

ştiind că în acoperirea daunelor se aplică principiul r ăspunderii propor ţionale;

c. Sumele asigurate pentru care continuă asigurarea.

Rezolvare:a. Cota de primă la care se face asigurarea la societatea A este:

cA = 0,5% + 10% * 0,5% = 0,55%

iar prima de asigurare plătită la societatea A va fi:

PA = 0,55% * 200.000 = 1.100 lei

Cota de primă la care se face asigurarea la societatea B este:

cB = 0,55% + 10% * 0,55% = 0,605%

iar prima de asigurare plătită la societatea B va fi:PB = 0,605% * 150.000 = 907,5 lei

b. Nivelul despăgubirii totale este propor ţional cu raportul dintre suma pentru care s-a

asigurat persoana la cele două societăţi şi valoarea reală a clădirii asigurate:

d = 90.000 * 750.78000.400

000.350= lei

Despăgubirea datorată de fiecare societate este propor ţională cu raportul dintre suma

asigurată la societatea respectivă şi întreaga sumă asigurată.

98



dA = 78.750 * 000.45000.350

000.200= lei

dB = 78.750 * 750.33000.350

000.150= lei

c. După plata despăgubirilor, cele două asigur ări vor continua pentru sumele asiguratediminuate cu valorile despăgubirilor.

La societatea de asigur ări A: 200.000 – 45.000 = 155.000 lei

La societatea de asigur ări B: 150.000 – 33.750 = 116.250 lei

6. O societate comercială încheie o asigurare cargo pentru marfa pe care doreşte să o

transporte din vamă la sediul firmei. Marfa transportată constă în aparate electrocasnice în

valoare de 500.000 lei. Costul transportului este de 5.000 lei. Societatea comercială a mai plătit taxe vamale ce reprezintă 8% din valoarea mărfii. Mărfurile transportate sunt acoperite

pentru următoarele riscuri: calamităţi naturale; accidente ale mijlocului de transport (ciocniri,

loviri, izbiri, căderi, derapări, r ăsturnări); acte de tâlhărie; spargere, scurgere, risipire,

dispariţie sau furt al bunurilor asigurate ca urmare a unui accident al mijlocului de transport;

accidente în timpul încărcării, aşezării sau descărcării bunurilor. Cota de primă

corespunzătoare este de 1,3%. Pe durata transportului, datorită poleiului camionul a derapat şi

s-a r ăsturnat. În urma efectuării inspecţiei de daună s-a constatat o pagubă evaluată la 266.000lei. Pentru măsurile luate în vederea limitării pagubei asiguratul a cheltuit 1.300 lei.

În contractul de asigurare se prevede o franşiză deductibilă de 5% din suma asigurată.

Se cere să se determine:

a. La ce sumă se încheie asigurarea;

b. Care este prima de asigurare plătită de asigurat;

c. Care este nivelul despăgubirii primită de asigurat.

Rezolvare:

a. Suma asigurată este formată din: preţul mărfii conform facturii, costul transportului,

cheltuieli şi taxe vamale, o suprasigurare de 10% din valoarea mărfii pentru acoperirea unor

cheltuieli ce nu pot fi prevăzute la încheierea asigur ării.

s = 500.000 + 5.000 + 8% * 500.000 + 10% * 500.000

s = 595.000 lei

b. Prima de asigurare este dată de produsul dintre suma asigurată şi cota de primă

tarifar ă:

99



P = 1,3% * 595.000 lei = 7.735 lei

c. Contractul de asigurare prevede o franşiză de 5% din suma asigurată, ceea ce

înseamnă că asiguratul va suporta o anumită parte din valoarea pagubei şi anume:

5% * 595.000 = 29.750 lei

Societatea de asigur ări va suporta diferenţa dintre cuantumul pagubei şi franşiză,

respectiv: 266.000 – 29.750 = 236.250 lei

Asiguratul a cheltuit 1.300 lei cu măsurile luate pentru limitarea pagubei, sumă ce va fi

despăgubită de către asigur ător. În concluzie despăgubirea primită de asigurat se ridică la

valoarea de: 236.250 + 1.300 = 237.550 lei

7. O societate comercială doreşte să-şi asigure autovehiculul aflat în proprietatea sa

pentru riscurile de furt şi avarii accidentale. Asigurarea se încheie pentru suma de 35.000 um

pe o perioadă de un an. Cota de primă anuală este de 3,25%. După 10 luni de la încheierea

asigur ării autovehiculul este implicat într-un accident.

În urma efectuării inspecţiei de daună s-a constatat că este necesar ă efectuarea

următoarelor cheltuieli: piese – 8.540 um; manoper ă – 3.500 um.

Asiguratul a cheltuit 230 um pentru tractarea autovehiculului până la cel mai apropiat

atelier de reparaţii. Din documentaţia prezentată de asigurat a rezultat că valoarea din nou la

momentul producerii accidentului este de 47.000 um iar uzura este de 15%.

Să se calculeze:

a. Prima de asigurare anuală;

b. Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului;

c. Despăgubirea primită de asigurat;

d. Suma asigurată pentru care va continua asigurarea.

Rezolvare:a. P = 35.000 * 3,2% = 1.225 um

b. Valoarea reală a autovehiculului în momentul producerii accidentului este dată de

diferenţa dintre valoarea din nou a autovehiculului la acea dată şi valoarea uzurii:

VR = 47.000 – 15% * 47.000 = 39.950 um

c. Cuantumul pagubei se obţine prin însumarea următoarelor elemente: preţul pieselor

ce trebuie înlocuite, manopera, cheltuielile cu tractarea autovehiculului.

Cuantumul pagubei = 8.540 + 3.500 + 230 = 12.270 um

100



Despăgubirea va fi propor ţională cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea

autovehiculului la momentul producerii accidentului:

d = 12.270 * 750.10950.39

000.35= um

d. Asigurarea va continua pentru o sumă egală cu diferenţa dintre suma asigurată iniţial

şi despăgubirea acordată, adică:

35.000 – 10.750 = 224.250 um

8. O persoană îşi asigur ă automobilul aflat în proprietate printr-o poliţă de avarii şi furt

pentru suma de 50.000 um. Contractul de asigurare prevede o franşiză deductibilă de 10% din

suma asigurată corespunzătoare asigur ării pentru furt. Pe perioada asigurată automobilul este

furat. Din documentaţia prezentată de asigurat reiese că, la momentul producerii furtului

valoarea din nou a maşinii este de 60.000 um, iar cota de uzur ă este de 15%. La două

să ptămâni după ce asiguratul primeşte despăgubirea automobilul este găsit abandonat şi

avariat, dauna fiind evaluată la 14.000 um.

Să se determine despăgubirea primită de asigurat.

Rezolvare:

Despăgubirea se face în funcţie de valoarea reală a automobilului la momentul comiteriifurtului:

VR = 60.000 – 15% * 60.000 = 51.000 um

Deoarece valoarea reală este mai mare decât suma asigurată, cuantumul pagubei este

egal cu suma asigurată. Din cuantumul pagubei se scade franşiza corespunzătoare asigur ării

de furt astfel despăgubirea primită de asigurat este:

d = 50.000 – 10% * 50.000 = 45.000 um

După găsirea maşinii, asiguratul trebuie să returneze societăţii de asigur ări partea dindespăgubire ce nu i se cuvine, şi anume:

45.000 – 14.000 = 31.000 um

În final despăgubirea cu care r ămâne asiguratul este de 14.000 um.

9. O persoană îşi asigur ă autoturismul pentru suma de 60.000 um printr-o poliţă de

avarii şi furt pe o perioadă de un an. La 10 luni de la încheierea asigur ării din maşină au fost

furate prin efracţie următoarele bunuri. Un radiocasetofon în valoare de 3.500 um, o haină de piele în valoare de 2.600 um şi casetofonul din dotarea maşinii în valoare de 2.200 um. Cu

101



ocazia comiterii furtului maşina a fost avariată paguba ridicându-se la 4.100 um. Ştiind că la

momentul producerii riscului asigurat valoarea din nou a maşinii era de 70.000 um, iar uzura

de 10% să se determine despăgubirea cuvenită asiguratului.

Rezolvare:

Paguba ce urmează a fi despăgubită este reprezentată de casetofonul furat, care se afla

în dotarea maşinii şi de avarierea maşinii. Furtul bunurilor care se află în maşină şi care nu

sunt din dotarea acesteia nu se despăgubeşte.

p = 2.200 + 4.100 = 6.300 um

Valoarea reală a autoturismului asigurat la momentul comiterii furtului este:

VR = 70.000 – 10% * 70.000 = 63.000 um

Deoarece suma asigurată este mai mică decât valoarea reală a autoturismului la

momentul producerii riscului asigurat despăgubirea cuvenită va fi:

d = p * (s / VR)

d = 6.300 * (60.000 / 63.000) = 6.000 um

10. Un agent economic a încheiat o asigurare de incendiu şi alte calamităţi, pentru

sediul în care îşi desf ăşoar ă activitatea. Suma asigurată este de 350.000 lei, iar cota de primă

este de 0,6%. În urma unui cutremur produs în perioada asigurată, imobilul asigurat a suferit o

daună evaluată la 100.000 lei, dar despăgubirea cuvenită asiguratului a fost de 70.000 lei (este

aplicat principiul r ăspunderii propor ţionale).

Să se determine:

1. prima de asigurare plătită de asigurat;

2. valoarea reală a imobilului asigurat.

11. O persoană şi-a asigurat casa, în valoare de 400.000 lei, la două societăţi de

asigurare. La societatea A imobilul este asigurat pentru 120.000 lei, iar la societatea B pentru

180.000 lei. În urma producerii unui risc asigurat, se înregistrează o daună de 50.000 lei. În

ipoteza în care se aplică principiul r ăspunderii propor ţionale, ce despăgubire ar trebui să

primească asiguratul de la fiecare dintre cele două societăţi de asigurare?

12. O clădire este asigurată la două societăţi de asigurare pentru următoarele sume:

100.000 lei – la societatea de asigur ări A şi 200.000 lei la societatea de asigur ări B. în urma producerii unui risc asigurat, se produce o daună evaluată la 240.000 lei. Ştiind că pentru

102



acoperirea pagubei cele două societăţi practică principiul primului risc, iar valoarea imobilului

este de 450.000 lei să se determine despăgubirile ce se cuvin asiguratului.

13. O societate comercială încheie o asigurare pentru bunurile pe care doreşte să le

transporte dintr-un punct vamal, la sediul firmei. Preţul bunurilor conform facturii este de

455.200 lei, taxele vamale reprezintă 10% din preţul bunurilor, iar costul transportului este de

1.600 lei. Cota de primă tarifar ă este 1,15%.

Să se calculeze:

1. suma asigurată;

2. prima de asigurare plătită de asigurat.

14. O persoană îşi asigur ă autoturismul pentru suma de 65.000 lei printr-o poliţă de

avarii, pentru o perioadă de un an. După opt luni, în urma coliziunii cu un alt autovehicul,

autoturismul este avariat în totalitate. La momentul producerii accidentului valoarea din nou a

autoturismului este de 75.000 lei, iar uzura 15%.

Ştiind că asigurarea prevede o franşiză deductibilă de 10% din suma asigurată, să se

determine:

1. cuantumul daunei;

2. despăgubirea cuvenită asiguratului.

103



BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Felicia, Armeanu Daniel – „Asigur ă ri de bunuri şi persoane”, Editura

Economică, Bucureşti 2003.

2. Bistriceanu Gh., Bercea F. – “Lexicon de protec ţ ie social ă , asigur ă ri şi

reasigur ă ri”, Editura Karat, Bucureşti 1997.

3. Ciurel Violeta – „Asigur ă ri şi reasigur ă ri: abord ă ri teoretice şi practice

interna ţ ionale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000

4. Constantinescu Dan Anghel – “Asigur ă ri şi reasigur ă ri”, Editura Tehnică,

Bucureşti 1998.

5. Constantinescu Dan Anghel – „Practica asigur ă rilor ”, Editura Semne, Bucureşti,

1999

6. Constantinescu Dan Anghel – „Asigur ă ri personale”, Editura Semne, Bucureşti,

1999

7. Iosif Gh., Gherasim Al. – “Sistemul asigur ă rilor în România”, Editura Tribuna

Economică, Bucureşti 1997.

8. Şeulean Victoria (coordonator) – „Asigur ă ri comerciale: teorie şi practică ”,

Editura Mirton, Timişoara, 2001

9. Văcărel I., Bercea F. – “ Asigur ă ri şi reasigur ă ri”, Editura Expert, Bucureşti 1998.

10. * * * - “Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea

asigur ărilor”

11. * * * - “Legea nr. 136/1995 privind asigur ările şi reasigur ările în România”

104

Date post:	07-Jul-2015
Category:	Documents
Upload:	princesdesert
View:	146 times
Download:	0 times

Asigurari comerciale carte

Documents