Cap. 2

ASEPSIA. ANTISEPSIA

Definiţii

Asepsia şi antisepsia sunt mijloacelor fizice, chimice, biologice şi farmacologice

care urmăresc îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea germenilor patogeni din mediu.

Asepsia1 reprezintă un ansamblu de măsuri cu caracter profilactic prin care

împiedicăm contactul germenilor cu bolnavul în general şi cu plaga operatorie în special.

Antisepsia2 reprezintă ansamblul măsurilor curative prin care urmărim distrugerea

germenilor prezenţi într-o plagă, pe tegumente sau în mediu.

În practică asepsia şi antisepsia se folosesc simultan şi se completează reciproc.

Sterilizarea este acea componentă a asepsiei prin care se distrug toate formele de

germeni microbieni (inclusiv formele sporulate sau virusurile). Alături de anestezie,

sterilizarea a permis dezvoltarea chirurgiei ca specialitate medicală şi a tuturor

specialităţilor chirurgicale.

Istoric

Este de înţeles faptul că asepsia şi antisepsia au fost acceptate în arsenalul medical

numai după înţelegerea rolului microbilor în patologie şi a modului lor de transmitere –

după descoperirile din secolul XIX ale şcolii franceze (Louis Pasteur) şi germane (Robert

Koch) de microbiologie. Cu toate acestea din cele mai vechi timpuri, persoanele care

practicau medicina utilizau rudimente ale asepsiei antisepsiei, bazate probabil pe

observaţii empirice.

Astfel, în perioada prehipocratică se recomanda spălarea rănilor proaspete cu apă

caldă şi pansarea lor cu feşi albe.

În perioada lui Hipocrate (sec. V—IV î.e.n.), în raport cu nivelul cunoştinţelor din

acea vreme, se aplicau o serie de reguli privind actul chirurgical: aranjarea cîmpului

operator, poziţia chirurgului, curăţenia care trebuia respectată (spălarea mîinilor şi

unghiilor) şi modul de tratare a unei plăgi (curăţire cu apă caldă, vin vechi sau ulei cald şi

apoi protejarea lor cu feşi albe). Aceste reguli s-au păstrat şi în epocile romană şi arabă.

În evul mediu, chirurgul francez Ambroise Parre (1510 – 1590) descoperă

fenomenul de contagiune.

În secolul XVII olandezul Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) perfecţionează

microscopul3 şi observă pentru prima dată microbii (bacterii, protozoare). În 1768

italianul Lazzaro Spallanzani (1729 – 1799) demostrează multiplicarea acestora prin

diviziune. Aceste descoperiri remarcabile au fost ignorate, iar semnificaţia lor apreciată

numai după descoperirea bacteriilor de către Louis Pasteur.

O altă observaţie remarcabilă, dar neglijată la vremea ei, aparţine obstericianului

austriac Ignaz Philipp Semmelweis (1818 - 1865). Acesta a observat frecvenţa mare a

febrei puerperale4 într-o clădire în care studenţii participau la examinarea şi tratarea

1 Etimologia cuvântului este din greaca veche: a = fără ; sepsis = putrefacţie

2 anti = împotriva; sepsis = putrefacţie

3 nu se cunoaşte cu siguranţă cine a fost inventatorul microscopului; sunt creditaţi olandezii Hans Jannsen

şi Zacharias Jannsen şi italianul Galileo Galilei

4 o endometrită postpartum

parturientelor şi frecvenţa redusă a febrei puerperale într-o altă clădire în care îngrijirea

parturientelor era asigurată exclusiv de călugăriţe-surori. Fără a putea explica în

întregime fenomenul Semmelweis a intuit că studenţii erau vectorii purtători ai unui agent

patogen şi a impus reguli stricte de igienă (cea mai importantă viza spălarea mâinilor cu

apă şi săpun şi apă clorurată înaintea oricărui act obstetrical); după aceste măsuri

frecvenţa infecţiilor puerperale a scăzut substanţial.

Odată cu Louis Pasteur (1822—1895) începe adevărata perioadă a asepsiei.

Descoperirea germenilor şi demonstrarea experimentală a acţiunii lor patogene au permis

introducerea unor metode de distrugere a acestora (fierberea, autoclavarea etc.). În

Anglia, Joseph Lister (1822—1912), inspirat de lucrările lui Pasteur, preconizează

distrugerea germenilor care produceau supuraţia plăgilor, cu ajutorul acidului carbolic

5% şi împiedicarea pătrunderii lor în rană prin aplicarea de pansamente înmuiate în

aceeaşi substanţă; tot el începe sterilizarea sălilor de operaţie prin pulverizarea de acid

fenic.

Chirurgul american William Stewart Halsted (1852 – 1922) foloseşte primul

mănuşile de cauciuc, ca măsură de protecţie atât a pacientului, cât şi a operatorului.

De la sfârşitul secolului XIX măsurile de asepsie-antisepsie au intrat în standardul

practicii chirurgicale; metodele utilizate s-au dezvoltat pe măsura progreselor chirurgiei,

descoperirii unor noi modalităţi de combatere a germenilor microbieni, dezvoltării şi

diversificării instrumentarului chirurgical.

Antisepsia

Ca metodă curativă de distrugere a germenilor de pe tegumente, dintr-o plagă sau

din mediu, antisepsia utilizează o serie de mijloace chimice denumite, în general,

antiseptice sau dezinfectante. Se obişnuieşte să se denumească antiseptic substanţa cu

acţiune bactericidă sau bacteriostatică ce se aplică pe ţesuturi vii, iar dezinfectant

substanţa folosită pentru distrugerea germenilor de pe diverse obiecte, produse septice

sau din mediul extern.

Acţiunea substanţelor antiseptice constă în distrugerea membranelor celulare sau

coagularea proteinelor, fără a fi legată de viaţa bacteriană activă (nu interferează în mod

specific cu anumite căi metabolice bateriene precum antibioticele). Pentru a putea fi

folosită în condiţii bune, o substanţă antiseptică trebuie să îndeplinească mai multe

condiţii :

-să distrugă germenii cu care vine în contact

-să nu acţioneze asupra ţesturilor pe care se aplică sau să le altereze mecanismele de

apărare

-să nu deterioreze suprafeţele, instrumentele sau materialele care urmează să fie

dezinfectate

-să fie uşor solubilă (în apă sau alcool), iar soluţia rezultată să fie stabilă

Deşi numărul substanţelor chimice cu acţiune antiseptică este considerabil, numai

unele dintre acestea întrunesc calităţile menţionate mai sus ş deci pot fi folosite ca

antiseptice. Fiecare antiseptic are la bază o substanţă chimică cu un mod de acţiune

cunoscut şi cu anumite proprietăţi ce o fac utilizabilă pentru anumite scopuri.

Alcoolul este un antiseptic foarte folosit în chirurgie, mai ales pentru tegumente,

deoarece este bactericid şi nu are acţiune nocivă asupra pielii. Se utilizează în concentraţii

de 70% pentru antisepsia tegumentelor uscate, cînd are cea mai mare acţiune bactericidă.

Nu acţionează asupra formelor sporulate şi de aceea nu poate fi folosit ca mijloc de

sterilizare la rece. Se poate întrebuinţa singur sau asociat cu alte antiseptice (iodul) pentru

pregătirea cîmpului operator şi pentru dezinfecţia mîinilor chirurgului şi a plăgilor.

Alcoolul nu se poate aplica direct pe plagă sau pe zone fără strat cornos, deoarece

produce deshidratarea sau coagularea celulelor cu care vine în contact

Iodul este unul din cele mai vechi antiseptice (utilizat de peste un secol). Acţiunea

sa se produce atît asupra bacteriilor, a sporilor, cît şi a ciupercilor (bactericid, sporocid şi

fungicid); soluţia de iod pătrunde în anfractuozităţile tegumentului şi în orificiile

glandulare. Se foloseşte solubilizat în alcool sau benzină:

-tinctura de iod este o soluţie alcoolică 2% + iodură de sodiu 2% şi folosită curent pentru

dezinfecţia tegumentelor

-soluţie concentrată de tinctura de iod : iod 7% + iodură de potasiu 5% + alcool 83°

-soluţia Lugol : iod 5% + iodură de potasiu 10% dizolvate în apă. Are slabe calităţi

antiseptice

-benzina iodată este o soluţie slabe de iod în benzină uşoară; se foloseşte pentru

degresarea şi dezinfecţia tegumentelor ;

Acţiunea antiseptică a iodului se exercită asupra tegumentelor uscate şi de aceea

se foloseşte pentru sterilizarea cîmpului operator, iar în caz de maximă urgenţă şi pentru

sterilizarea mîinilor chirurgului.

Dezavantajele iodului sînt următoarele:

-soluţiile vechi sau prea concentrate de tinctura de iod produc iritaţii ale tegumentelor

datorită precipitării iodului. De aceea se recomandă ca prepararea tincturii de iod să se

facă în cantităţi mici, pentru a fi utilizată numai în stare proaspătă.

-uneori survin fenomene de hipersensibilizare datorite proprietăţilor alergizante ale

iodului; alergia cunoscută la iod impune folosirea unui alt antiseptic

-aplicat pe ţesuturi moi, seroase şi mucoase, el poate produce necroza acestora. De aceea

nu se pune în contact cu o plagă sau cu mucoase, deoarece coagulează proteinele; se

aplică numai pe tegumente, pînă la marginile plăgii

-în contact cu plăgile secretante degajă acid iodhidric, iritant pentru tegumente; ca atare,

plăgile secretante se vor dezinfecta cu un alt antiseptic, iar pe pielea badijonată cu

tinctură de iod nu se va aplica niciodată un pansament umed.

Povidona iodată (betatina, Betadine) este un antiseptic cu spectru larg

antimicrobian (bactericid, fungicid, virucid, protozoicid), recomandat pentru dezinfecţia

pielii şi mucoaselor şi tratamentul plăgilor. Preparatul conţine iodul activ ca agent

antimicrobian. Se foloseşte sub formă de soluţie, de săpun, de unguent sau de ovule

vaginale. Este mult mai puţin iritantă, dar mult mai activă decât soluţiile de iod; este

practic antisepticul cel mai folosit în spital.

Soluţia de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia pielii şi mucoaselor înainte de

diferite acte chirurgicale (incizii, injecţii, puncţii, biopsii, perfuzii), dezinfecţia

preoperatorie a pielii şi mucoaselor, tratamentul plăgilor aseptice, tratamentul infecţiilor

cutanate bacteriene şi fungice. Diluţiile de betadină se prepară imediat înainte de folosire;

nu se stochează ca atare.

Săpunul de Betadine se foloseşte pentru dezinfecţia mâinilor înainte şi după actele

medicale curente şi pentru asepsia preoperatorie a mâinilor.

Unguentul de Betadine: tratamentul arsurilor, al rănilor septice şi aseptice, al

ulcerelor trofice, escarelor şi altor infecţii cutanate şi dermatoze suprainfectate.

Nu se foloseşte în cazul sensibilităţii cunoscute sau constatate la iod.

Culoarea brună a Betadinei îi indică eficacitatea; diminuarea sau dispariţia culorii

indică scăderea activităţii antimicrobiene; Betadina se descompune sub influenţa luminii

sau la temperaturi mai mari de 40 de grade; efectul antimicrobian se exercită la un pH

intre 2 şi 7; nu se foloseşte împreună cu preparate topice enzimatice.

Clorul este un bun antiseptic, care are acţiune bactericidă prin distrugerea

proteinelor şi oxidarea substanţelor organice. Se obţine prin descompunerea acidului

hipocloros care degajă clor nativ, activ antimicrobian.

Dintre substanţele capabile să degaje clor, cele mai folosite în chirurgie sînt

hipocloriţii şi cloraminele.

Hipocloritul de sodiu (soluţia Dakin) este o soluţie apoasă de clor, tamponată cu

carbonat şi bicarbonat de calciu care, în contact cu substanţe organice, degajă clor, ceea

ce produce dizolvarea ţesuturilor necrozate şi dezodorizarea plăgilor. Are aceeaşi acţiune

dizolvantă şi asupra cheagurilor de sînge, ceea ce limitează utilizarea lui în plăgile cu risc

hemoragie. Se foloseşte sub formă de soluţie preparată proaspăt (deoarece este foarte

instabilă) pentru irigarea continuă a plăgilor infectate şi cu sfaceluri.

Cloraminele sînt compuşi organici ai clorului; în contact cu apa formează acidul

hipocloros, care la rândul lui degajă clor activ. Au acţiune asupra bacililor gram-negativi

şi a bacilului Koch. Nu sînt active în mediu alcalin. Se utilizează in soluţie de

diverse concentraţii (0,2 până la 5%) pentru irigarea plăgilor supurate şi pentru

dezinfecţia unor mucoase. Se mai folosesc pentru dezinfecţia veselei, pardoselilor, a

tăviţelor şi a unor materiale. Substanţa este livrată sub formă de comprimate; prin

dizolvarea lor se oţine o soluţie care se recomandă să se folosească proapspătă.

Apa oxigenată este o soluţie apoasă 3% de peroxid de hidrogen şi care, prin

descompunere spontană, dă naştere la oxigen atomic ce oxidează substanţele din mediul

înconjurător. Prepararea soluţiei se face prin dizolvarea tabletelor de perhidrol în apă;

soluţia obţinută se descompune la lumină şi de aceea se păstrează în sticle de culoare

închisă. Se foloseşte pentru antisepsia plăgilor şi a mucoaselor. Acţiunea sa mai

importantă este cea mecanică, prin efervescenţa care se produce odată cu eliberarea

oxigenului şi care antrenează resturile tisulare sau corpii străini din zonele profunde sau

fundurile de sac ale plăgilor delabrante. In cazul plăgilor infectate cu anaerobi se

foloseşte sub formă de perfuzii, uneori asociată cu alte antiseptice.

Acidul boric se prezintă sub formă de cristale albe şi se foloseşte ca atare sau în

soluţii 2-3%, mai ales pentru antisepsia plăgilor infectate cu bacil piocianic. Acţionează

de asemenea şi asupra sfacelurilor, a ţesuturilor necrozate şi a crustelor, pe care le

macerează şi uşurează eliminarea lor.

Permanganatul de potasiu este o substanţă oxidantă, cu acţiune bactericidă lentă şi

variabilă în raport de diverşi germeni. Se prezintă sub formă de cristale de culoare violetă

şi se foloseşte sub formă de soluţie 0,1-0,5% pentru dezinfecţia unor mucoase (vaginală,

vezicală, bucală) şi a plăgilor infectate cu anaerobi.

Asepsia

Ca acţiune profilactică, de prevenire a contaminării plăgilor cu germeni patogeni,

asepsia foloseşte o serie de metode, începînd de la spălarea mâinilor chirurgului şi

protejarea lor cu mănuşi sterile, la dezinfecţia cîmpului operator şi sterilizarea tuturor

instrumentelor şi materialelor folosite într-o intervenţie chirurgicală. Pentru realizarea

acestora se utilizează o serie de mijloace fizice şi chimice.

Căldura se foloseşte pentru sterilizare sub formă de căldură uscată sau căldură

umedă.

Sterilizarea prin căldură uscată se adresează instrumentarului chirurgical şi se face

în etuva cu aer cald. Alte modalităţi de sterilizare prin căldură uscată (flambare,

sterilizarea cu fierul de călcat5) nu asigură eliminarea tuturor germenilor şi nu au aplicaţii

în chirurgie.

Sterilizarea prin aer cald este metoda cea mai folosită pentru

instrumentarul metalic şi se face în cuptorul cu aer cald (cunoscut sub numele de cuptor

Poupinel). Cuptorul Poupinel este o cutie metalică cu pereţi dubli, cu rafturi în interior

pentru aşezarea cutiilor cu instrumente. Între pereţii laterali sînt montate rezistenţe

electrice pentru încălzire, iar între plafoane se găseşte un ventilator pentru uniformizarea

aerului care circulă în interior. Aerul cald pătrunde prin orificiile ce se găsesc în planşeul

peretelui interior. Pentru realizarea unei bune sterilizări trebuie îndeplinite cîteva condiţii:

aparatul să fie perfect etanş, o temperatură interioară de cel puţin 180°C, instrumentarul

să fie bine curăţat de substanţe organice înainte de sterilizare, iar cutiile cu instrumente să

fie aranjate mai larg pentru a permite o repartizare uniformă a temperaturii – vezi figura02-01

.

Figura 02-01

Cuptorul Poupinel

Instrumentele metalice, după curăţire, se pun în cutii metalice, iar acestea se

aşează pe etajerele din interiorul cuptorului, cu capacele deschise, în aşa fel încît aerul

5 Flambarea (trecerea obiectului de sterilizat prin flacără) este procedeul cel mai primitiv de sterilizare care,

la ora actuală, se foloseşte numai pentru sterilizarea gâtului fiolelor cu medicamente, înainte de deschidere.

Fierul de călcat realizează o temperatură de 200-300°C asigurând distrugerea germenilor de pe unele

ţesături. Se foloseşte în unităţi unde nu există alte posibilităţi pentru sterilizarea lenjeriei la nounăscuţi.

cald să ia contact cu toate suprafeţele. Durata sterilizării depinde de temperatura atinsă;

din momentul în care s-a atins temperatura de 180º C durata sterilizării este de 30-40

minute6. După trecerea timpului necesar sterilizării, se întrerupe funcţionarea

termostatului şi se lasă materialele să se răcească pînă ce temperatura coboară la 30-40°C

cînd se deschide uşa, se închid cutiile cu capacele lor şi se sigilează cu o hâtie pe care se

consemnează data şi ora sterilizării. Sterilizarea prin aer cald, la Poupinel, este o metodă

care asigură o bună aseptizare7, nu degradează instrumentarul, iar cutiile astfel pregătite

se pot păstra pentru utilizare timp de 24 de ore cu condiţia să nu fie deschise în acest

interval.

Dintre metodele de sterilizare prin căldură umedă singura cu aplicabilitate în

chirurgie este sterilizarea cu vapori de apă sub presiune (autoclavarea). Alte metode de

sterilizare prin căldură umedă (fierberea, pasteurizarea, tindalizarea8) nu realizează

distrugerea tuturor germenilor şi ca urmare nu au aplicaţii în chirurgie.

Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune este metoda cea mai folosită pentru

aseptizarea unor materiale şi instrumente, în spitale. Prin această metodă sterilizăm

materialul moale (pansamente, halate, halate). Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune

este metoda cea mai eficientă; Peste temperatura de 120°C la presiunea de o atmosferă

sînt distruşi, practic, toţi germenii, chiar şi cei sub formă sporulată. Timpul necesar

pentru, începînd din momentul atingerii parametrilor de presiune şi temperatură este de

30—40 de minute. Acest tip de sterilizare se face cu un aparat special numit autoclav;

acesta asigură încălzirea vaporilor la temperatura necesară, pesiunea în interior şi

circulaţia vaporilor supraîncălziţi; aparatul asigură în paralel şi obţinerea apei sterile care

este livrată într-un circuit izolat.

Figura 02-02

Autoclavul

6 La 160°C durata sterilizării este de 2 ore; la 170°C durata sterilizării este de 1-1,5 ore; la 180°C durata

sterilizării este de 30—40 minute. Măsurarea timpului necesar unei bune sterilizări se socoteşte din

momentul atingerii temperaturii corespunzătoare în interiorul cuptorului.

7 Se distrug atât formele vegetative, cât şi sporulate ale bacteriilor sau fungilor, precum şi virusurile.

8 Fierberea s-a folosit pentru sterilizarea serigilor, tuburilor de cauciuc. Nu asigură distrugerea formelor

sporulate şi a unor virusuri. Pasteurizarea şi tindalizarea nu pot fi considerate metode de sterilizare, ci doar

de reducere a numărului de bacterii; se folosesc în idustria alimentară.

Controlul sterilizării făcute cu ajutorul căldurii uscate sau umede se face prin

mijloace fizice şi chimice.

Mijloacele fizice constau în măsurarea temperaturii din interiorul cuptorului

Poupinel şi a temperaturii şi presiunii din autoclav cu ajutorul termometrelor şi respectiv

al manometrelor încorporate.

Mijloacele chimice utilizează substanţe sub formă de pulberi cu punct de topire

cunoscut sau substanţe care la o anumită temperatură îşi schimbă culoarea. Acestea se

aşază în tuburi sau flacoane mici de sticlă, care se introduc în interiorul casoletelor sau

cutiilor cu material de sterilizat.

Recoltarea de probe pentru culturi bacteriene din sau de pe materialele sterilizare

este o măsură suplimentară de control; în caz că aceste în aceste culturi se dezvoltă

germeni bcterieni, atunci fie nu au fost respectate procedeele recomandate pentru aparatul

respectiv, fie a survenit o defecţiune a aparatului, care impune repararea sa.

Sterilizarea la „rece" utilizează radiaţiile şi o serie de substanţe chimice cu acţiune

antiseptică.

Sterilizarea cu radiaţii ultraviolete se foloseşte pentru aerul din sălile de operaţii.

Eficienţa razelor ultraviolete este însă numai la distanţă de 1,5—2 m de sursă, ceea ce

obligă la mutarea sursei în diferite puncte ale sălii sau montarea mai multor surse. Durata

de sterilizare este de 30—40 de minute.

Sălile moderne de operaţie sînt prevăzute şi cu instalaţii pentru climatizare care,

pe lîngă realizarea unei temperaturi şi umidităţi optime, asigură şi filtrarea aerului,

realizînd astfel şi sterilizarea încăperilor.

Radiaţiile γ (gamma) se folosesc pentru sterilizarea materialelor din cauciuc,

plastic sau metal. Datorită penetrabilitătii lor mari, sterilizarea acestor materiale se poate

face chiar fiind acoperite de învelişuri protectoare, iar eficienţa sterilizării este de lungă

durată (câţiva ani, cu condiţia ca învelişul protector să rămână intact). Este metoda de

sterilizare la scară industrială a materialelor sanitare de unică utilizare (seringi, tuburi de

drenaj din plastic, lame de bisturiu etc.).

Dintre substanţele chimice, pentru realizarea asepsiei se folosesc aldehidele şi

oxidul de etilen.

Formolul (formaldehida) se întrebuinţează sub formă de vapori sau sub formă de

soluţie. Sub formă de vapori se foloseşte pentru sterilizarea saloanelor. Sub formă de

soluţie se foloseşte pentru sterilizarea rapidă a instrumentarului metalic (sterilizarea se

face prin imersia instrumentului în soluţia de formol timp de minim 20 minute, urmată de

catirea cu alcool şi apă sterilă.

Pentru sterilizarea instrumentarului sofisticat (cum este instrumentarul endoscopic

şi laparoscopic – care are componente de sticlă, plastic sau fibre de sticlă, care nu pot fi

sterilizate termic) se folosesc soluţii speciale, conţinând o asociere de aldehide9 cu

puternic efect antiseptic. Sterilizarea se face prin imersia instrumentelor în soluţie. Este

însă necesară respectarea cu stricteţe a recomandărilor producătorului produsului

respectiv (referitoare la diluarea soluţiei, pregăirea instrumentarului, timpul minim

necesar etc.).

Oxidul de etilen este un gaz incolor, inodor, inflamabil şi cu o capacitate

foarte mare de penetrare prin cauciuc, mase plastice sau hârtie. Ca urmare instrumentele

9 De exemplu: CIDEX, o soluţie dialdehidică, utilizată pentru sterilizarea instrumentarului laparoscopic.

şi aparatele se pot steriliza împachetate etanş în folie de plastic. Este o metodă eficientă,

accesibilă şi în spital. Se sterilizează sonde de plastic sau cauciuc, tuburi de dren şi

instrumente metalice sau din plastic. Oxidul de etilen are o acţiune bactericidă foarte

puternică, distrugînd orice microorganisme. Este însă iritant şi pentru a elimina etileoxidul

remanent instrumentele sterilizate se folosesc după 24-48 de ore, timp necesar ca

substanţa să se elimine din ambalajul materialelor sterilizate.

Pregătirea chirurgului pentru operaţie

Efectuarea oricărui act operator impune chirurgului executarea, în prealabil, a o

serie de pregătiri pentru respectarea regulilor de asepsie şi antisepsie.

În încăperile blocului operator se poartă o îmbrăcăminte specială; ideal este ca

aceasta să fie sterilizată prin autoclavare, sau cel puţin spălată. Utilizarea acestui

echipament în afara blocului operator este strict interzisă. La fiecare intrare / ieşire în /din

blocul operator ţinuta se schimbă; blocul operator este prevăzut cu o încăpere specială

(,,camera filtru"), unde chirurgii se schimbă de hainele purtate în secţia cu paturi. După

acelaşi principiu se schimbă şi încălţămintea. Pe cap se poartă bonetă (care trebuie să

acopere obligatoriu tot păul de pe frunte), iar nasul şi gura sunt acoperite de o mască.

Dezinfecţia mâinilor se face cu apă sterilă, perii sterile (sau comprese sau burete)

şi săpun (detergent) steril. Cea mai utilizată soluţie pentru spălare este săpunul lichid cu

betadină. Construcţia blocului operator permite spălarea fără a atinge cu mâna nici un

obiect. Atfel săpunul cu betadină se păstrează în dispozitive fixate pe perete şi care pot fi

acţionate cu cotul sau cu piciorul sau activat cu fotocelulă. Similar robinetul de apă sterilă

poate fi deschis / închis prin acţionare cu cotul sau cu fotocelulă - pentru exemplificare

vezi figura 02-03.

Figura 02-03

Sistem de spălare a mâinilor.

Flacoanele cu betadină (1) sunt acţionate cu piciorul cu o pedală (2), iar acţionarea

robinetului de apă sterilă (3) se face cu cotul prin mânerul 4.

Prima dată se spală mîna şi antebraţul până la cot, 2-3 minute (în cazul săpunului

cu betadină; în cazul altor preparate se respectă instrucţiunile de utilizare), insistând pe

degete, după care se limpezeşte cu apă, în aşa fel ca scurgerea ei să se facă de la degete

spre cot. Se repetă aceeaşi operaţie a doua oară, pînă la jumătatea antebraţului, iar a treia

oară pînă în treimea distală a antebraţului (figura 02-04). Operaţiunea de spălare

terminată obligă chirurgul să menţină curăţenia mîinilor. De aceea poziţia lor va fi în sus

şi în faţa corpului, în aşa fel ca apa să se scurgă spre cot (figura 02-04).

Figura 02-04

Etapele spălării mâinii şi atebraţului. Poziţia corectă a mâinii şi antebraţului în cursul

spălării.

După spălare mâna se dezinfectează cu alcool (turnat de un ajutor) şi mâinile

revin la poziţia de mai sus.

Halatul steril se despătureşte în aşa fel ca să nu atingă hainele şi se îmbracă pe

mîneci, urmând ca un ajutor să-1 tragă complet şi să-i lege şireturile la spate; în acest fel

partea din faţă (care vine în contact cu câmpul operator) rămâne sterilă.

Îmbrăcarea mănuşilor se face astfel: se prinde mănuşa de manşeta îndoită (pe faţa

internă) şi se trage pe mîna stîngă (figura 02-05). Se prinde apoi cealaltă mănuşă dreaptă,

pe faţa sa externă, sub manşetă şi se trage pe mână, după care se răsfrânge, în acelaşi

mod, manşeta primei mănuşi (fig. 02-05).

Figura 02-05. Îmbrăcarea mănuşilor.

Prima mănuşă de se prinde cu mâna opusă de partea interioară a manşetei; a doua mănuşă

se apucă cu mâna înmănuşată anterior de partea externă a manşetei; abia după îmbrăcarea

ambelor mănuşi se face aranjarea mănuşilor pe degete şi răsfrângera completă a

manşetelor.

Pregătirea câmpului operator

Prin câmp operator se înţelege locul de desfăşurare propri-zisă a operaţiei, adică

lzona anatomică a inciziei tratată antiseptic şi izolată steril de restul corpului (prin

cearceafuri de pânză sterile).

Pielea are o floră baceriană naturală cantonată în orificiile glandulare sau în stratul

exfoliativ al epidermului; germenii bacterieni de la acest nivel pot fi sursa de contaminare

a plăgii operatorii. Aceasta impune ca, înaintea oricărei intervenţii chirurgicale,

tegumentele să fie bine curăţate şi apoi dezinfectate cu antiseptice bactericide.

Curăţirea mecanică a tegumentelor începe în seara dinaintea intervenţiei printr-o

baie generală şi îmbrăcarea de lenjerie curată.

În ziua operaţieie se face raderea părului – dacă este cazul. Nu e recomandabila ca

aceasta să se facă în preziua operaţiei (deşi unele manuale recomandă o atfel de atitudine)

pentr că microtraumatismele produse ar putea să se infecteze până a doua zi.

În sala de operaţie se se degresează tegumentul cu benzină uşoară şi apoi se dezinfectează

cu betadină sau tinctură de iod, în aşa fel încît să cuprindă o zonă mult mai mare de la

locul inciziei. În cazul bolnavilor alergici la iod se foloseşte alcoolul 70º. Modul de

badijonarea a tegumentului respectă 2 reguli:

-badijonarea se face dinspre locul inciziei spre periferie (în cercuri concentrice

succesive); în cazul în care regiunea de operat este septică (de exemplu orificiul anal)

badijonarea se face însă invers (dinpre periferie spre zona de operat)

-prima badijonare este cea mai largă; a doua se face până la 1-2 cm de marginea primeia,

iar a treia până la 1-2 cm de marginea celei de-a doua badijonări; în acest fel se evită

antrenarea de germeni din zona învecinată, nedezinfectată

Astfel pregătit, câmpul operator se izolează cu cearceafuri sterile, care acoperă

tot restul corpului pacientului şi masa de operaţie.

Pregătirea instrumentelor

Instrumentele sterile şi materialele necesare sterile se aşează pe masa de

instrumente. În prealabil masa se acoperă cu un cearceaf steril în dublu strat. Pe masă se

pun toate materialele necesare (instrumente, material moale, material de sutură şi ligaturi,

instrumente speciale, tuburi pentru drenaj). Poziţia acestor materiale pe masă este în

funcţie de preferinţa proprie, dar trebuie să fie de fiecare dată aceeaşi, ca orice obiect

necesar într-un moment al operaţiei să fie găsit cu uşurinţă.