ARTROZA VERTEBRALĂ

Spondiloza, Spondilodiscartroza

Spondiloza, spondilartroza şi spondilodiscartroza definesc prezenţa procesului degenerativ, artrozic, la nivelul coloanei vertebrale.

Faptul ca aceste segment îşi defăşoară activitatea numai în condiţii de hiperpresiune şi ortostatismul este primul exemplu, explică indicatorii mari de frecvenţă.

În etiologia artrozei vertebrale, intervin factori ce se regăsesc şi în declanşarea artrozei în general.

• Vârsta (prin fenomenul de uzură),

• microtraumatismele,

• tulburările de statică,

• malformaţiile congenitale,

• bolile vertebrale anterioare,

surmenajul profesional şi sportiv sunt factorii cei mai importanţi.

Procesul artrozic interesează

articulaţia disco-vertebrală,

articulaţiile interapofizare posterioare (AIP)

sau chiar spinoasele

Dacă artroza interapofizară se caracterizează prin leziuni asemănătoare cu cele întâlnite la nivelul articulaţiilor periferice,

Discartroza are particularităţi. Discul intervertebral precoce dă semne de uzură atât la nivelul nucleului pulpos (deshidratarea şi ruperea lanţurilor lungi de proteoglicani), cât şi la nivelul inelului fibros, care se fisurează. Scăderea elasticităţii nucleului pulpos face că presiunile preluate să fie transmise neuniform solicitând structurile paravertebrale, ligamentele care determină apariţia osteofitelor.

• Discartroza sau artroza intervertebrală se caracterizează prin

• alterarea discală propriu-zisâ, la care se adaugă,

• apariţia unei reacţii proliferative a osului vertebral.

• se formează osteofitul în spaţiul interdiscoligamentar, deasupra inelului marginal. Osteofitoza proliferează pe toată marginea vertebrei de jur-împrejur. Concomitent are loc şi

• o osteoscleroză a platourilor vertebrale.

1

• osteofitele apar în vecinătatea unui disc degenerat (spondilodiscartroza), dar ele apar şi difuz de-a lungul coloanei vertebrale sau predominant pe un segment (spondiloză sau osteofitoza vertebrală difuză).

• La nivelul coloanei vertebrale mai putem întâlni şi artroza interspinoasă (sindrom Baastrup) datorită remodelajului apofizar în urma unui contact în condiţii de sprijin deosebite.

• Adesea la nivelul apăratului ligamentar apar hipertrofii sau calcificări, care participă şi ele la realizarea imaginii artrozice.

Spondiloza-cervicală; cervicartroza.

• Rectitudinea col.cervicale

• Ingustarea spatiului C5-C6

• Osteofitoza anterioara si posterioara

• Deteriorarea structurilor coloanei cervicale realizează clinic o simptomatologie polimorfă locală şi la distanţă prin iritaţia elementelor nervoase (ramul anterior şi posterior al nervului rahidian, ramurile simpatice), sau chiar a unor formaţiuni vasculare

• CLINIC

• Cervicalgia acută (torticolis acut).

• Cervicalgia cronică

• Sindromul radicular

• Sindromul acroparestezic.

• (nevralgia parestezicâ Fromett

• Sindromul Barre-Lieou (sindromul

• simpaticului cervical posterior)

• Mielopatia cervicartrozică

•

Manifestările clinice pot îmbrăca mai multe aspecte:

- Cervicalgia acută (torticolis acut). Principala acuză este durerea acută a regiunii cervicale însoţită de contractară musculară, uneori detulburări vegetative şi anxietate. Durerea poate iradia ocular, auricular sau facial. Examenul fizic ne evidenţiază o atitudine vicioasă a coloanei cervicale, contracturâ musculară paravertebrală, sensibilitate la palpare, mobilitate diminuată în toate planurile, semnul Spurling şi presiunea pe Arnold pozitive.

2

• Cervicalgia cronică. Se caracterizează prin durere persistentă şirebelă la tratament în regiunea cervico-cefalică, exacerbată de oboseală,concentrare, ortostatism sau decubit prelungit Se poate însoţi de vertije, acufene, tulburări oculare (vedere în ceaţă), tulburări laringo-faringiene (nod în gât), insomnii, stare depresivă, fatigabilitate.

• Sindromul radicular. Are ca suport iritaţia prin formaţiuneaunco disco osteofitică Întâlnim frecvent nevralgia cervico-brahială C 5, C 6,C 7, C 8 în care anamneza ne pune în valoare simptomatologia cervicală şi radiculară pe teritoriul rădăcinii respective. Suferinţa poate avea un debut brusc sau insidios. Intensitatea fenomenelor este variabilă-uneori/ durerile şi paresteziile sunt greu de suportat Ele evoluează în accese legate de efortul fizic; dar se descrie şi exacerbarea nocturnă.

Examenul obiectiv ne evidenţiază atât

fenomene vertebrale (sensibilitate la palpare,

uneori tulburări de statică ale coloanei vertebrale,

afectare a mobilităţii), ca şi

fenomene radiculare (elongaţia braţului pozitivă,

tulburări de sensibilitate, reflexe şi forţă musculară în teritoriul nervului respectiv).

Sindromul acroparestezic.(nevralgia parestezicâ Fromett).

Se caracterizează clinic prin dureri şi parestezii nocturne. Sindromul este întâlnit la sexul feminin şi mai ales la persoanele cu distonii neurovegetative.

- Sindromul Barre-Lieou (sindromul simpaticului cervical posterior). Se explică prin iritarea filetelor nervoase de către osteofitele posterioare. Sindromul este frecvent la persoanele de sex feminin cu o structură psihică labilă.

Clinic suferinţa se caracterizează prin cervicalgie spontana şi provocată, cefalee occipitală, vertije produse uneori de întoarcerea bruscă, a capului, contractură musculară paravertebrală şi rectitudinea coloanei vertebrale. Se mai pot întâlni tulburări laringo-faringiene, cohleo-vestibulare, oculare, vegetative (parestezii, greţuri, lăcrimare, vărsaturi).

Examenul clinic evidenţiază sensibilitate la palparea coloanei cervicale, nistagmus şi accentuarea fenomenelor la manevrele laterale şi Spurling pozitiv.

- Mielopatia cervicartrozică. Dezvoltarea proceselor degenerative în spaţiul uncodiscal poate produce tulburări meningoradiculare importante.Se evidenţiază o serie de acuze de tipul paresteziilor distale, a fatigabilităţii de efori, crampe musculare, atrofii musculare, disconfort la mişcările fine. Examenul fizic subliniază prezenţa unor fenomene neurologice de tip piramidal, ataxospasmodic, amiotrofii.

Examenul paraclinic

3

Examenul biologic nu evidenţiază anomaliile caracteristice sindromului . ". amator.

Radiografia de faţă, profil şi 3/4 exprimă modificări de tip degenerativ: îngustarea spaţiului articular cu osteocondensarea platourilor şi reacţie osteofitică :cioc de papagal), uncodiscartroză, artroza AIP, micşorarea găurii de conjugare, îngustarea canalului vertebral.

Tomodensimetria şi RMN evidenţiază mult mai precis modificările petrecute în spaţiul unco-disco-ligamentar.

Diagnosticul diferenţial.

Trebuie efectuat cu alte leziuni ce dau simptomatologie locală şi iradiată. Intră în discuţie atât afecţiunile viscerale, cât şi alte stări morbide care afectează structurile vertebrale.

Angina pectorală, cancerul de vârf pulmonar, periartrita scapulohumeralâ, siringomielia, neurinomul radicular, morbul Pott, spondilitele infecţioase, mielomul multiplu, neoplasmul primitiv sau secundar sunt principalele afecţiuni care se pot manifesta clinic asemănător artrozei vertebrale.

Tratament.

Tratamentul este complex, având o serie de obiective:

• combaterea durerii;

• combaterea evolutivităţii proceselor degenerative;

• tratament funcţional, care are ca scop rearmonizarea musculaturii coloanei vertebrale, a curburilor coloanei vertebrale, a

mişcărilor coloanei cervicale cu membrele superioare.

AINS şi antalgicele sunt medicamente uzuale, care influenţează simptomatologia acută.

Posturarea, evitarea solicitărilor coloanei cervicale (ortostatism prelungit, purtare de greutăţi, poziţie şezândă prelungită), tetiere, cotiere, repaus pe plan semidur cu pernă mică, corijarea poziţiilor vicioase ale coloanei dorsolombare, precum şi un program complex kinetic ce vizezâ tonusul muscular local şi general sunt principalele acţiuni pentru ameliorarea suferinţei şi preîntâmpinarea recidivelor.

Spondiloza dorsală; dorsartroză.

Din punct de vedere clinic, artroza vertebrală dorsală creează adesea un disconfort la persoanele de vârstă medie şi avansată. Apariţia ei precoce este legată de maladia Scheuermann (osteocondrita juvenilă) şi de tulburările de statică rahidiană (scolioze, cifoze).

Rahialgia este elementul fundamental. Durerea se localizează pe peretele posterior al toracelui, uneori cu iradiere anterioară şi abdominală. Durerile au ritm mecanic, se accentuează cu angajarea unor poziţii vicioase şi cu efortul.

4

Episodic, bolnavul prezintă un dorsago acut sau subacut, iar uneori prin situarea osteofitului la gaura de conjugare fenomene radiculare de tip intercostal.

Examenul radiologie, ne evidenţiază semiologia caracteristică artrozei, susţinând diagnosticul.

Spondiloza lombară; lombartroza.

Modificările degenerative, intersomatice şi la nivelul AIP apar foarte frecvent pe segmentul lombar, dat fiind condiţiile morfofuncţionale legate mai

ales de mobilitate şi hiperpresiune.

• Scolioza

• Osteofite voluminoase

• Scleroza marginala

• Ingustarea spatiului iv

Clinic ne putem confrunta cu un

• sindrom lombar acut,

• subacut sau

• cronic sau cu

• fenomene radiculare de tip iritativ,

• atât pe rădăcinile înalte (crural),

• cât şi pe cele joase (sciatic).

Traumatismele, eforturile, mişcările cu amplitudine mai deosebită pot declanşa simptomele.Lombalgia de diferite intensităţi constituie o suferinţă extrem de frecventa, ce influenţează prin impotenţa funcţională pe care o generează capacitatea de erort şi muncă.

Lumbago acut apare de obicei în condiţii pe care bolnavul le poate preciza

efort,

mişcare deosebită,

traumatism,

solicitare prelungită).

Durerile se percep în regiunea lombofesieră cu un marcat carater mecanic.

Durerea se însoţeşte de fenomene de blocadă vertebrală.

5

Examenul fizic evidenţiază

un sindrom vertebral static şi unul dinamic, traduse prin

tulburări de statică vertebrală (cifoză, scolioză, redresare)

cu contractară musculară paravertebrală şi

deteriorarea amplitudinii mişcărilor în toate planurile.

Lombalgia cronică este o

durere surdă, persistentă a regiunii lombosacrate.

dimineaţa la scularea bolnavului, când se

însoţeşte de redoare şi dispare după mişcare în 10-20 minute;

reapare cu oboseala vertebrala ortostatism prelungit, purtarea de greutăţi, poziţii vicioase).

Examenul fizic este sărac, evidenţiind dispariţia lordozei fiziologice, sensibilitatea la palparea coloanei şi a regiunii paravertebrale, precum şi o le-irecare reducere a mobilităţii segmentare.

Sindromul radicular înalt L 3, L 4 şi jos L 5, S 1

rezultă din conflictul ementelor patologice, discovertebrale ale artrozei,

cu rădăcina nervului rahidian.

Declanşarea conflictului este legată de factori ca frigul, efortul, reumatismul.

Conflictul poate fi multietajat creând posibilitatea unor expresii pluriradiculare.

Simptomatologia clinică

sindrom vertebral static şi dinamic cu intensităţi de la moderat până la f. grav,

sindrom radicular, care se defineşte prin traiectul durerii şi al paresteziilor

1. L 5 bandă de general, traversând gâtul piociorului până la haluce;

2. S 1 pe faţa posterioarâ a membrului inferior până la talon şi marginea

externă a plantei;

3. L3, L4. pe faţa anterioară a coapsei până la genunchi şi faţa antero-internâ 1.Probele de elongaţie a sciaticului şi cruralului pun în evidenţă existenţa unei iritaţii radicuiare, Laseque, examenul sensibilităţii, reflexelor şi motricitatii efectuate pe teritoriile aparţinând fiecărei rădăcini completează diagnosticul clinic.

2.Explorarea paraclinică se sprijină mai ales pe examenul radiologie standard care permite următoarele evidenţieri:

6

pensarea discului,

osteocondensarea platourilor,

procese osteofitice,

calcificări discale,

spondilolistezis, artroza AIP.

Imagistica modernă, tomodensitometria TCşi RMN apreciază cu mult mai bine starea locală a neoformaţiunilor artrozice şi impactul lor asupra formaţiunilor nervoase.

Diagnosticul diferenţial.

Se efectuează în direcţia eliminării unor

cauze extrarahidiene de natură viscerală (digestivă, renală, pancreatică, veziculară, interină),

procese inflamatorii de tip reumatismal (SA, sindrom Reiter),

de tip infecţios (spondilodiscite) şi tuberculos.

Procesele dismetabolice (osteomalacia şi osteoporoza), ca şi cele

maligne (primitive, secundare, mielomul multiplu) pot avea şi ele

ca expresie clinică sindromul vertebral şi radicular.

Tratament. în artroza vertebrală lombară tratamentul are următoarele obiective:

combaterea durerii şi contracturii paravertebrale;

combaterea evolutivităţii proceselor degenerative;

reeducarea funcţională, care are ca scop principal combaterea recidivelor.

Repausul, medicaţia antalgicâ, antiinflamatorie şi decontracturantele contribuie la stingerea procesului inflamator şi ameliorarea clinică a puseelor acute.

Condroprotectoarele sunt utilizate in fazele precoce pentru stăvilirea procesului degenerativ.

Unele mijloace care contribuie la diminuarea travaliului mecanic vertebral (minerve sau lombostat), curele de slăbire la obezi, sunt de asemenea utile.

Fizioterapia (electroterapie, termoterapie, hidroterapie), acţionează asupra verigilor inflamatorii, contracturii şi ischemiei.

Balneoterapia sulfuroasă, sărată intervine cu un efect notabil în influenţarea evoluţiei acestor suferinţe cronice.

7

Tratamentul funcţional, prin mijloace statice şi kinetice contribuie la rearmonizarea curburilor vertebrale, la restabilirea echilibrului funcţional al flexorilor, extensorilor şi musculaturii pelvi-femurale, înlăturând mecanismele patomecanicii artrozice.

Tratamentul chirurgical este rezervat complicaţiilor sindroamelor radiculare şi de compresiune medulară.

HIPEROSTOZA VERTEBRALĂ ANCHILOZANTĂ

Boala se diagnosticheazâ radiografie prin prezenţa unui lanţ osos osteofitic continuu anterior şi lateral, ce trece în punte la nivelul fiecărui disc, care-şi păstrează o înălţime normală; culeul osos poate interesa în totalitate rahisul dorsal; la nivelul rahisului lombar modificarea constă în apariţia unor osteofite gigante.

La nivel cervical,

Aceste formaţiuni par a fi consecinţa unei veritabile osificări a ligamentului vertebral comun posterior la care participă şi discul intervertebral care poate fi sediul osificărilor encondrale ce conduc la formarea unor blocuri vertebrale; o participare revine şi AIP, care sunt deformate prin procese degenerative (hipertrofia masivului articular).

Maladia se caracterizează de asemenea şi printr-o abundentă proliferare osoasă extravertebrală de tip osteofitic.

Determinările capsulo-ligamentare extrarahidiene fac ca boala Forestier să fie considerată o entezopatie osifiantă difuză.

FORESTIER:

Hiperostoza vertebrala +/- difuza

Punti osoase la > 4 nivele

Spatiu translucid

Trei argumente sunt în favoarea intervenţiei vitaminei A în geneza maladiei hiperostozante:

legătura la om şi animale între hiperostoză şi hipervitaminoză;

descoperirea unor tulburări în metabolismul vitaminei A la bolnavii cu hiperostoză;

hiperostoză iatrogenă, legată de utilizarea în dermatologie a derivaţilor sintetici de vitamină A.

Clinica.

Entitatea se caracterizează prin sărăcia de simptome.

8

Bolnavul acuză dureri difuze ale coloanei cervico-dorso-lombare, uneori mai accentuate la unul din

segmente, cu evoluţia adesea în pusee, iritaţii mono sau pluriradiculară (L 4-S1) şi simptome de

canal strâmt lombar.

Examenul fizic evidenţiază

deviaţia statică a coloanei vertebrale (scolioza, cifoza),

limitarea importantă a mobilităţii vertebrale (Schober = 0) ş

i un sindrom radicular cu diferite intensităţi.

Explorările paraclinice constau în prezenţa unor

modificări metabolice (diabet, gută, dislipidemii).

Diagnosticul este eminamente radiologie.

Diagnosticul diferenţial se face cu spondiîita anchiiopoetică şi spondilodiscartroza

Tratamentul este conservator cu mijloace care combat durerea şi contractura (AINS, fizioterapie) sau chirurgical în caz de canal îngust

PATOLOGIA MECANICĂ A COLOANEI VERTEBRALE

Coloana vertebrală este o tijă flexibilă şi rezistentă mecanică, care prezintă din profil o lordoză cervicală şi o lordoză lombară. Curburile dau rezistenţă coloanei, ele s-au născut ta cadrul solicitărilor mecanice ale acesteia. Dacă o tijă mecanică este presionată la ambele capete, ea îşi va prelua imaginea în "S", iar rezistenţa ei este direct proporţională cu pătratul numărului curburilor.

Din punct de vedere mecanic este considerată un tripod, corpul vetebral şi coloanele articulaţiilor interapofizare fiind părţile componente ale acestuia.Elementele suple de legătură intre componentele vertebrale, discul, ligamentele, muşchii au şi ele rol biomecanic.

Discul vertebral .Are rolul de a

suporta şi amortiza presiunile;

este deformabil şi împreună cu ligamentele şi articulaţiile interapofizare posterioare

ghidează dar şi limitează mişcările.

9

are forma unei lentile biconvexe şi este alcătuit din două părţi distincte histologic, biochimic şi biomecanic.

Nucleul pulpos este ovoid, gelatinos situat posterior. Conţine celule, fibre de colagen, realizând o tramă tridimensională, cu un gel bogat în apă şi proteine.

Inelul fibros este alcătuit din

lame concentrice ce înconjoară nucleul şi se insera în platoul vertebral.

este foarte bine reprezentat anterior şi lateral şi foarte redus posterior.

lamele sunt paralele între ele şi au direcţia fibrelor inversă de la o lamă la alta.

Inelul fibros are un triplu rol: reprezintă un mijloc de prepresiune discală datorită fibrelor sale cu oblicitate

alternativă, contribuie la menţinerea presiunii născute în disc şi de asemenea amortizează presiunea ce se exercită pe disc.

Este o structură a vasculară şi prezintă inervatie numai la nivelul lamelor periferice.

Nutriţia se face prin plexul vascular, subligamentar şi prin orificiile din placa cartilaginoasâ ce acoperă suprafaţa vertebrelor.Sunt formate din fibre de colagen dispuse longitudinal in axul foiţelor de tracţiune.

Musculatura coloanei vertebrale

Este dispusă anterior şi posterior. Cea posterioară este reprezentată de muşchii intrinseci şi muşchii erectori.

Antagonista extensorilor rahisului sunt muşchii abdominali Ei participă la

formarea chesonului toraco-abdominal. Acesta poate fi considerat un amortizor musculohidropneurnatic aşezat în paralel cu coloana vertebrală.

Are rol fiziologic el, preluând 20% din încărcătura exercitată pe aceasta, când există o bună calitate a peretelui abdominal. Laxitatea peretelui abdominal antrenează balanţa acestui sistem, supraîncărcând discul.

Biomecanica coloanei vertebrale.

În prezent, sunt numeroase studii care fundamentează biomecanica vertebrală şi kineziologia musculară. Forţele se repartizează pe coloană asupra ansamblului structurilor anterioare si posterioare ale acesteia.

Mişcarea în cele trei planuri se execută în cadrul segmentului mobil - segment care este format din articulaţia disco-somatică, canalul de conjugare, AIP, spaţiul interlamelar şi interspinos.

10

Segmentul mobil rahidian, formează o veritabilă "unitate" în care toţi instituienţii interacţionează.

O alterare morfo-functională la nivelul uneia din formaţiuni realizează o modificare a rapoartelor intrinseci ale segmentului mobil, care apoi se repercuta asupra întregii coloane vertebrale.,în cadrul segmentului se realizează un sistem de pârghii asemănător foarfecelui, nucleul pulpos fiind punctul de sprijin.

Etiologia este multifactorială, însumând o serie de elemente cu rol favorizant şi declanşant:

• factori mecanici, reprezentaţi de presiunea şi hiperpresiunea ce se exercită pe coloană în cursul mişcărilor, a eforturilor de ridicare şi purtarede greutăţi, în timpul poziţiilor vicioase;

• factori congenitali, reprezentaţi de tulburări morfologice (spinabifida, vertebre de tranziţie, gradul de înclinare a sacrului, etc.), sunt elemente disrafice ce modifică echilibrul de forţe ce acţionează pe coloană;

traumatisme, microtraumatisme şi vibraţiile produse de vehiculele în deplasare;

• tulburări de ax şi

• inegalitate a membrelor inferioare, precum şi

• manifestări patologice la nivelul articulaţiilor portante;

dismorfismele musculare(relaxarea musculaturii abdominale).Patologia coloanei vertebrale este in general legată de disc, AIP şi de formaţiunile miofasciale. '

Mecanica vertebrală reţine trei aspecte importante:stabilitatea, mobilitatea şi amortizarea presiunilor.

Stabilitatea este asigurată de disc (în principal), AIP şi musculatura spinală.

Mobilitatea coloanei se desfăşoară în trei planuri: flexie-extensie, lateralitate şi rotaţie.

Amortizarea presiunilor o realizează în principal discul.

Presiunile variază cu poziţia coloanei vertebrale.Dacă un disc nu este în plan orizontal,

forţa de încărcare a acestuia se descompune

în forţa de compresiune, care se exercită perpendicular pe planul discului şi

forţa de forfecare care este cu atât mai mare cu cât discul este mai oblic.

Măsurarea presiunilor intradiscale a arătat următoarele (Nechenson):

11

în poziţie de decubit ventral sau dorsal presiunea pe disc este de 20%,

în decubit lateral este de 50%,

în ortostatism de 100%,

în poziţia şezândă de 135%

iar în anteflexie de 175%.

Ocupă cea mai mare parte din suferinţele coloanei (60%).

Discul vertebral foarte precoce, odată cu încetinirea procesului de creştere suferă fenomene degenerative, legate in principal de degradarea substanţelor proteice din nucleu şi inel.

Depolimerizarea lanţurilor proteice din structura fibroasă are consecinţe morfologice care constau în apariţia unor fisuri radiate.

Acest proces de îmbătrânire este destul de lent, aşa încât structura şi proprietăţile mecanice ale discului sunt sensibil normale până la vârsta de 45 - 50 ani.

Dinamica discului şi forţele care se nasc în cursul mişcărilor fac posibilă dilacerarea fisurilor discale (mai ales în porţiunea posterioară şi postero-laterală) şi chiar ruperea inelului fibros cu harnierea nucleului spre canalul rahidian şi gaura de conjugare.

Apare deci, un conflict discoradicular, care implică iritarea sau chiar compresarea rădăcinii, spaţiul interdiscoligamentar fiind foarte redus.

Fizaopatologia nu trebuie interpretată numai prin prisma elementului mecanic, ci şi prin acţionarea unor relee vasculare. Suplimentar apare şi un proces inflamator.

• faza I - de împingere, de protruzie, când nucleul forţează inelul fibros;

• faza II - de rupere a inelului fibros;

• faza III - de migrare a fragmentului;

• faza IV - de supra adăugare a procesului artrozic.

Hernia de disc se poate produce la orice nivel, dar cea mai afectată este coloana lombară, apoi cervicală si mai rar dorsali

12

Simptomatologia clinică este caracteristică,

• dureri lombare cu ritm mecanic, iradiate sacrat, fesier şi în rădăcina coapsei.

• durerea este acută uneori hiperalgii şi se însoţeşte de un

• sindrom de blocadă vertebrală (prin contractară musculara uni sau bilaterală) şi

• impotenţă funcţională pentru ortostatism, poziţia şezândâ şi gestualitate obişnuită.

La examenul fizic coloana prezintă o

tulburare statică (cifozâ, scolioză, redresare),

o sensibilitate la palparea segmentului vertebral şi

afectarea mobilităţii în toate planurile.

Explorarea paraclinicâ constă din efectuarea

radiografiei standard pe care putem să nu întâlnim nici o modificare,

sau să remarcăm pensarea discului sau chiar

triada Barr (pensare discală, rectitudinea coloanei şi scolioza). 13

Această explorare este de obicei suficientă; mielografia şi mai ales tomodensitometria sau RMN-ul evidenţiază de o manieră precisă gradul deteriorării discale, dar sunt explorări costisitoare care nu se utilizează curent.revenirea

Diagnosticai diferenţia! se face cu

lombalgia de origine extrarahidiana (anevrism de aortă, tumori pelvine, tumori renale, adenopatie paravertebrală malignă, etc.), şi cu

lombalgia generată de alte cauze rahidiene (infecţii discale, spondilita ankilopetica, osteoporoză, metastaze, mielom, osteoblastom, etc.).

Tratamentul are ca obiective:

• relaxarea generală şi regională,

• combaterea durerii (prin scăderea iritaţiei nervului şi musculaturii vertebrale) şi

• reechilibrarea lombo-abdominalâ.

- Relaxarea se obţine prin administrarea de decontracturante şi sedati've, adoptarea unor poziţii de reducere a solicitărilor discale (decubît ventral cu pernă sub abdomen sau poziţia de "cocoş de puşcă"), masaj blând paravertebral, dar şi prin aplicarea unor tehnici speciale Jacobson, Kabat.

- Scăderea iritaţiei nervoase se realizează cu AINS, antalgice şi proceduri electrice de joasă şi medie frecvenţă.

- Reechilibrarea lomboabdominală începe după ameiioiarea durerilor şiontracturii cu tehnici de asuplizare a musculaturii paravertebrale şi a psoasului;

tonifierea musculaturii anterioare şi posterioare a trunchiului reprezintă etapa finală prin care se construieşte o contenţie fermă coloanei vertebrale.

- Conştientizarea poziţiilor corecte a coloanei şi bazinului in timpuldiverselor solicitări sunt de asemenea obiective importante, care contribuie laprevenirea recidivelor.

Tratamentul are ca obiective:

• relaxarea generală şi regională,

• combaterea durerii (prin scăderea iritaţiei nervului

şi musculaturii vertebrale) şi

• reechilibrarea lombo-abdominalâ.

- Relaxarea se obţine prin

administrarea de decontracturante şi sedati've, 14

adoptarea unor poziţii de reducere a solicitărilor discale (decubît ventral cu pernă sub abdomen sau poziţia de "cocoş de puşcă"),

masaj blând paravertebral, dar şi prin aplicarea unor tehnici speciale Jacobson, Kabat.

- Scăderea iritaţiei nervoase se realizează

cu AINS, antalgice şi

proceduri electrice de joasă şi medie frecvenţă.

Reechilibrarea lomboabdominală după

• amelioiarea durerilor

• contracturii cu tehnici de asuplizare a musculaturii paravertebrale şi a psoasului;

Tonifierea musculaturii anterioare şi posterioare a trunchiului reprezintă etapa finală prin care se construieşte o contenţie fermă coloanei vertebrale.

-

Conştientizarea poziţiilor corecte a coloanei şi bazinului in timpul diverselor solicitări sunt de asemenea obiective importante, care contribuie la prevenirea recidivelor.

15