Articulatiile corpului uman Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut, articulaţia este un ansamblu de părţi moi şi dure, prin care se unesc două sau mai multe oase vecine". Anatomia studiază articulaţiile în capitolul de artrologie sau sindesmologie. Studiul articulaţiilor prezintă importanţă atît pentru ana-tomişti, cît şi pentru fiziologi şi chirurgi; pentru fiziologii, datorită rolului mecanic important al articulaţiilor, pentru chirurgi, în rezolvarea intervenţiilor chirurgicale în afecţiuni cu sediu articular. Anatomiştii au făcut o serie de clasificări ale articulaţiilor, dintre care o vom cita numai pe aceea folosită în prezent. Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a articulaţiilor, împărţindu-le în articulaţii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze, respectiv sinartroze. Alături de aceste două clase mai întîlnim şi articulaţii cu mobilitate foarte redusă, pe care Winslow fînaintea lui Bichat) le-a numit articulaţii semimobile sau amfiartroze. Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim articulaţiile după gradul lor de mobilitate în:
Transcript
A r t i c u l a t i i l e c o r p u l u i u m a n
Prin articulaţie înţelegem legătura dintre două sau mai multe oase, prin
intermediul unui aparat fibros şi ligamentar. După definiţia dată de Testut,
articulaţia este un ansamblu de părţi moi şi dure, prin care se unesc două sau
mai multe oase vecine".
Anatomia studiază articulaţiile în capitolul de artrologie sau sindesmologie.
Studiul articulaţiilor prezintă importanţă atît pentru ana-tomişti, cît şi pentru
fiziologi şi chirurgi; pentru fiziologii, datorită rolului mecanic important al
articulaţiilor, pentru chirurgi, în rezolvarea intervenţiilor chirurgicale în afecţiuni cu
sediu articular.
Anatomiştii au făcut o serie de clasificări ale articulaţiilor, dintre care o vom
cita numai pe aceea folosită în prezent.
Bichat a efectuat o clasificare mai mult fiziologică a articulaţiilor, împărţindu-le
în articulaţii mobile şi imobile. Acestea au fost denumite de Galien diartroze,
respectiv sinartroze. Alături de aceste două clase mai întîlnim şi articulaţii cu
mobilitate foarte redusă, pe care Winslow fînaintea lui Bichat) le-a numit
articulaţii semimobile sau amfiartroze.
Adoptînd clasificarea funcţională, împărţim articulaţiile după gradul lor de
mobilitate în:
1. A r t i c u l a ţ i i f i x e sau sinartroze, în care oasele nu pot executa nici o
mişcare sau fac mişcări foarte reduse. Aceste tipuri de articulaţii le întîlnim la
oasele cutiei craniene şi la articulaţiile cutiei toracice. Legătura dintre oasele care
alcătuiesc o sinartroză poate fi făcută prin ţesut carti-laginos, ţesut conjunctiv
fibros sau chiar osos. După felul ţesutului care leagă oasele unei sinartroze,
deosebim trei categorii:
a) Sincondroza este o articulaţie unde legătura oaselor se face prin ţesut
cartilaginos, a cărui elasticitate îi conferă un oarecare grad de mobilitate. Se pot
cita lama perpendiculară a etmoidului cu vomerul, articulaţia dintre prima coastă
şi stern etc.
b) Sindesmoza se caracterizează prin faptul că legătura dintre oase se face prin
ţesut conjunctiv fibros. Exemple se găsesc la articulaţiile sacro-iliace, între
epifizele distale ale tibiei şi fibulei. Un tip deosebit de sindesmoze îl constituie
suturile dintre oasele cutiei craniene, unde legătura se face printr-un ţesut
conjunctiv fibros.
c) Sinostoza este o articulaţie fixă, în care oasele sînt legate prin ţesut osos. Ea
derivă dintr-o sincondroza sau sindesmoza, la care ţesutul de legătură s-a
osificat. Sinostoza craniană apare la o vîrstă înaintată, cînd ţesutul de legătură
dintre oasele cutiei craniene se osifică.
2. A m f i a r t r o z e l e sînt articulaţii cu mişcări ceva mai ample, deci
semimobile. Ele se găsesc în organism la coloana vertebrală, unde legătura
dintre corpul vertebrelor se face printr-un disc fibrocartilaginos. Discul are forma
corpurilor vertebrale şi prezintă la periferie o serie de lame concentrice din ţesut
fibrocartilaginos, iar în centru o substanţă gelatinoasă numită nucleu pulpos.
Structura funcţională a acestor discuri asigură îmbinarea calităţilor de elasticitate
şi rezistenţă, necesare mobilităţii coloanei vertebrale. Astfel, ţesutul colagen din
lamelele periferice ale discului este orientat în mod diferit de la lamelă la lamelă,
mărindu-se rezistenţa la răsuciri. Elasticitatea mare a nucleului pulpos oferă
posibilitatea efectuării unor mişcări la nivelul corpurilor vertebrale; nucleul pulpos
suferă deformaţii elastice în funcţie de mişcările coloanei care apropie sau
depărtează marginile corpurilor vertebrale. Mişcările la nivelul vertebrelor sînt de
mică amplitudine, însă, însumate pe întreaga coloană, ele imprima acesteia o
flexibilitate destul de accentuată. Practicarea exer-ciţiilor fizice determină
modificări în structura discurilor intervertebrale în sensul că rezistenţa la
tracţiune, răsucire sau presiune se măreşte concomitent cu creşterea elasticităţii.
Corpurile vertebrale mai sînt legate între ele, în afară de discuri, printr-o serie de
ligamente care măresc rezistenţa la tracţiune a coloanei (vezi articulaţiile
coloanei vertebrale).
3. D i a r t r o z e l e sînt articulaţiile mobile cele mai răspândite în organism.
Caracteristica lor generală o constituie prezenţa unei cavităţi art iculare, în
care se găseşte o mică cantitate de lichid sino-vial, o capsulă articulară, căp-
tuşita în interior de membrana sinovială şi cartilajul hialin articular. Datorită
acestor elemente anatomice, diartrozele sînt articulaţii mobile. Mobilitatea lor
variază însă în funcţie de forma pe care o prezintă suprafeţele articulare ale
oaselor, ce determină şi diferitele tipuri de diartroze.
Suprafeţele articulare ale diartrozelor pot avea diferite forme: sferice,
eliptice, cilindrice sau plane. De obicei, aceste suprafeţe articulare sînt net
delimitate prin şanţuri sau margini proeminente.
Suprafeţele articulare sînt acoperite de un cartilaj articular hialin, ce se
mulează perfect pe toată suprafaţa articulară
Cartilajul hialin este alb-sidefiu, foarte lucios, ceea ce înlesneşte mişcările în
articulaţie. El nu are vase sanguine şi se hrăneşte prin ioihibiţie din lichidul
sinovial. Numărul redus de fibre colagene din substanţa fundamentală a carti-
lajului hialin îl face să fie puţin rezistent la factorii mecanici de încovoiere
(îndoire). Datorită acestui fapt el se fisurează destul de frecvent, mai ales la
nivelul meniscurilor de la arţiculaţia genunchiului şi se vindecă foarte greu,
neavînd o circulaţie activă, asigurată de vase sanguine. Calitatea funcţională
principală a carti lajului hialin o constituie rezistenţa la presiune. Cu
cît presiunea este mai mare, grosimea cartilajului hialin creşte. în structura sa
intimă apar o serie de aspecte tipice; el mai poartă numele de cartilaj seriat.
Această structură se caracterizează prin dispunerea celulelor cartilaginoase în
şiruri, formînd un fel de resorturi microscopice, oare determină creşterea
rezistenţei cartilajului hialin la piresiune. Ori de cîte ori, la nivelul unei articulaţii,
se produc leziuni care împiedică activitatea ei normala au ioc fenomene de
degenerescentă a cartilajului ce îngreuiază mişcările. De aceea, după leziunile
articulare sînt indicate tratamente prin mişcări uşoare, cu încărcări progresive in
ceea ce priveşte presiunea, pentru refacerea structurii şi a calităţilor mecanice
ale cartilajului hialin.
In unele diartroze, suprafeţele articulare nu concordă perfect datorită faptului
că una dintre ele este mai mica decît cealaltă sau cele două suprafeţe nu se
mulează perfect. Ne-concordanţa dintre suprafeţele articulare se corectează cu
ajutorul fibrocartilajelor articulare, care contribuie şi la amortizarea loviturilor.
Fibrocarti lajul de mărire poartă numele de labru glenoidal sau burelet
articular. El se prinde pe marginea suprafeţei articulare mai mici, mărind-o (de
exemplu, fibrocartilajul de pe cavitatea glenoidă a scapuiei).
Fibrocarti lajele de restabil ire a concordanţei suprafeţelor articulare sînt:
— discul interarticular care separă complet cele două suprafeţe articulare
(de exemplu discul articulaţiei temporo-mandibulare);
— meniscul interarticular care este un fibrocartUaj incomplet, prezentînd un
orificiu la nivelul căruia supr&ieţele articulare vin în contact |de exemplu
meniscurile articulaţiei genunchiului)
Am amintit mai sus ca suprafeţele articulare ale diartro-zelor au forme
multiple şi ca forma suprafeţelor articulare condiţionează în mare măsură
variabilitatea, amplitudinea şi direcţia mişcărilor. Din aceste considerente,
diartrozele pot fi clasificate şi după forma şi gradul lor de mobilitate:
1. Articulaţi i le sferice (enartroze) prezintă o suprafaţă articulară sferică şi
alta concavă, care se numeşte cavitate glenoidă. Din punct de vedere al
conformaţiei oaselor, ele pot fi de mai multe feluri:
— artrodie, cînd capul articular este mai mic decît o jumătate de sferă (de
exemplu, articulaţia scapulohumerală);
— enartroză, cînd capul articular este mai mare decît o jumătate de sferă (de
exemplu, articulaţia coxofemurală).
2. Ginglimul (trohleartroza) prezintă una din suprafeţele articulare sub formă de
trohlee (asemănătoare unui mosor), iar cealaltă de formă concavă, pentru a primi
trohleea (articulaţia cotului).
3. Articulaţiile elipsoidale (condilartroze) au una din suprafeţele articulare oa un
elipsoid miai mult sau mai puţin prelungit, -iar cealaltă ca o cavitate glenoidă (de
exemplu, articulaţia radiocajrpiaiiă şi atlantoocoipitală).
4. Articulaţia în şa prezintă suprafeţele articulare de formă concavă într-un sens
şi de forma convexă în alt sens, con-cavitaitea uneia răspunzând oonvexităţii
celeilalte (articulaţiile între oasele carpiene).
5. Articulaţiile în pivot (trohoide) prezintă suprafeţele articulare constituite dintr-
un cilindru osos, conţinut într-un inel ostedifâbros (articulaţia radioulnară
proximală).
6. Diartrozele planiţorme au suprafeţele articulare plane (articulaţiile între
apofizele articulare ale vertebrelor toracale).
Clasificarea articulatiilor
ROL: Articulaţia este o formaţiune anatomică care uneşte două oase vecine.
Articulaţiile participă la mişcarea unor segmente ale corpului.
CLASIFICARE
ARTICULAŢIILE FIXE (SINARTROZELE)
-sutura dintre oasele craniene
-sutura dintre oasele nazale şi cele craniene
-cartilajele costale
Aceste articulaţii sunt continue, neântrerupte, care nu prezintă cavitate articulară.
ARTICULAŢIILE SEMIMOBILE (AMFIARTROZELE)
-elementele care articulează vertebrele -elementele care articulează osele tarsiene
Articulaţii cu mobilitate redusă, cu suprafeţele articulare aproape plane, fără cavitate articulară.
Articulaţii care asigură mobilitaea oaselor învecinate, una faţă de cealată, care prezintă cavitate articulară.
DIARTROZELE
Diartrozele sunt formate din ţesuturi cartilaginoase şi din ţesuturi osoase.
ALCĂTUIRE
CAPSULA ARTICULARĂ
Element fibros, de la extremitatea osului care urmează să se articuleze, căptuşit în interior cu o membrană sinovială, iar la exterior fixat cu benzi fibroase rezistente (ligamente) care se prind pe oase. Are forma unui manşon, delimitând în interior cavitaea articulară.
CARTILAJUL ARTICULAR
Ţesut cartilaginos care acoperă cele două suprafeţe articulare, fiind în fapt continuări ale periostului celor două oase vecine.
MEMBRANA SINOVIALĂ
Căptuşeşte interiorul capsulei articulare. Membrana sinovială este bogat inervată şi vascularizată şi secretă lichid sinovial, cu rol de a înlesni alunecarea celor două suprafeţe articulare, care sunt de fapt cele două feţe ale oaselor care vin în contact.
MENISCUL
Element care se interpune între suprafeţele articulare, dacă acestea nu se potrivesc. Au formă semilunară şi rolul de a micşora cât mai mult nepotrivirea. Nu toate articulaţiile mobile au menisc. Cel mai reprezentaitv menisc se află la încheietura genunchiului. Meniscul mai poartă numele de disc.
CAVITATEA ARTICULARĂ
Spăţiul virtual din interiorul articulaţiei, care conţine o peliculă de lichid sinovial.
Mişcările articulare sunt: -de alunecare -de rotaţie
Clasificarea functionala a articulatiilor dupa numarul axelor
Exista mai multe tipuri de articulatii. Ele sunt clasificate in functie de structura si posibilitatile lor de miscare.
1. Articulatiile care nu se misca sunt numite "fixe".
2. Anumite articulatii se misca foarte putin, cum ar fi vertebrele. Exemple de articulatii:
← -articulatiile sferice - la umar si sold - permit miscari inainte, imapoi, lateral si de rotatie;
←← -articulatiile de tip "balama" - la degete, genunchi si coate - permit numai
miscari de indoire si indreptare; ←← -articulatiile de tip "pivot" - articulatiile gatului - permit miscari limitate de
rotatie; ←← -articulatiile elipsiodale - la incheietura mainii - permit toate tipurile de
miscari mai putin cele de pivotare.
Articulatiile sunt zonele unde se intalnesc 2 oase. Majoritatea articulatiilor sunt mobile, permitand miscarea oaselor.
Articulatiile sunt alcatuite din: ← cartilaj - la articulatii, oasele sunt invelite in cartilaj (un tesut de legatura),
alcatuit din celule si fibre si foarte rezistent. Cartilajul ajuta la reducerea frecarii datorate miscarii oaselor;
← membrana sinoviala - un tesut care inconjoara articulatia inchizand-o intr-o capsula. Membrana sinoviala secreta lichid sinovial (un fluid clar, lipicios) pentru lubrifierea articulatiei;
← ligamente - ligamente puternice (benzi dure, elastice de tesut de legatura) inconjoara articulatia pentru a o sustine si a-i limita miscarile;
← tendoane - tendoanele (un alt tip de tesut de legatura) leaga fiecare parte a articulatiei de muschii care ii controleaza miscarea;
← burse - saculete umplute cu fluid situate intre oase, ligamente sau alte structuri adiacente care ajuta la reducerea frecarii datorita miscarii.
← fluid sinovial - un lichid clar, lipicios secretat de membrana sinoviala; ← femus - osul coapsei; ← tibia - fluierul piciorului; ← patella - rotula genunchiului; ← menisc - o bucata curbata de cartilaj pe care ogasim la genunchi si alte
articulatii.
Exemple: articulatia soldului si articulatia genunchiului.
ARTICULATIILE
Reprezinta ansamblul elementelor care unesc între ele doua sau mai multe extremitati osoase. Dupa gradul de mobilitate, se împart în sinartroze si diartroze .
1. Sinartrozele sunt articulatii fixe, imobile. Dupa tipul de tesut care se interpune între oasele articulatiei , se clasifica în :
a. Sindesmoze - articulatii în care între cele doua oase exista tesut fibros (de exemplu suturile craniene ). O varietate de sindesmoza sunt gonfozele – articulatiile dintilor.
b. Sincondroze – articulatii în care între cele doua oase exista tesut cartilaginos(de exemplu simfiza pubiana ).
c. Sinostoze – articulatii care se formeaza prin osificarea la adult a sindesmozelor si sincondrozelor.
Amfiartrozele sunt articulatii cu mobilitate redusa. Între oasele care se articuleaza se interpune o formatiune fibrocartilaginoasa (de exemplu între vertebere, între oasele tarsometatarsiene si la nivelul simfizelor
2. Diartroele sunt articulatii cu grad variabil de mobilitate. Se clasifica în: artrodii (articulatii mobile) si amfiartroze (articulatii semimobile).
Artrodiile se mai numesc si articulatii sinoviale si sunt alcatuite din urmatoarele elemente:
Cartilaj aricular format din tesut cartilaginos hialin, cu rol de amortizare a presiunii exercitate de greutatea corpului si de protectie a suprafetelor articulare.
Capsula articulara leaga capetele oaselor ca un mason. Contine tesut fibros si este captusita de membrana sinoviala (membrana seroasa, bogat vascularizata si inervata).
Suprafete articulare sferice (capul humersului si femurului), concave (cavitatea glenoida a scapulei), în forma de mosor (trohleea humerusului).
Principala functie a articulatiilor este miscarea oaselor componente. Tipul miscarilor si forma suprafetelor articulare sunt în strânsa interdependenta. Oasele unei articulatii sinoviale pot efectua urmatoarele miscari :
Flexie-extensie : este o miscare de apropiere-îndepartare a doua segmente apropiate, executata în jurul unui ax transvers.
Abductie-adductie : se face în jurul unui ax antero-posterior. Abductia este miscarea de îndepartare fataa de axul midian al corpului. Abductia este miscarea de apropiere fata de axul median al corpului.
Circumductie : este o miscare complexa, care însumeaza flexia, extensia, abductia, adductia si rotatia.
Pronatie-supinatie :
Pronatia este miscarea de rotatie a mâinii, prin care policele se roteste medial, palma privind în jos sau în spate. La picior, planta priveste spre lateral, iar marginea externa a piciorului se ridica.
Supinatia este miscarea rotatie a mâinii, prin care policele se roteste lateral, palma privind în sus sau în fata. La picior, planta priveste medial, iar marginea interna a piciorului se ridica.
Parghii osoase
Deoarece oasele sunt structuri rigide, care se pot misca datorita articulatiilor sinovale, au fost asemanate cu sistemele de pârghii, functionând pe acelasi principiu. În organism exista trei categorii de pârghii, caracteriyate prin trei marimi: punctul de sprijin (S), reprezentat de articulatie, forta activa (F), reprezentata de muschii care se contracta si rezistenta (R), reprezentata de oase.
Pâaghie de ordinul I – de exempul articulatia craniului la coloana vertebrata.
Pârghie de ordinul II – de exemplu piciorul în locomotie.
Pârghie de ordinul III – de exemplu flexia antebratului pe brat.
Artrodiile se clasifica dupa urmatoarele criterii:
• dupa numarul oaselor care intra în alcatuirea lor: simple si compuse;
• dupa forma suprafetelor articulare: plane, trohleare, trohoide, condiliene, în sa, elipsoidale, cotilice (sferoide).
Articulatie plana
Are suprafete articulare plane, ce permit numai miscari de alunecare.
Articulatie trohleara
Un os are suprafata articulara în forma de scripete sau trohlee.Celalalt os are forma de creasta, cu doua povârnisuri laterale. Permite miscari de flexie-extensie si de lateralitate (reduse)
Este o articulatie selara.. Intre cele 2 suprafete articulare exista un disc articular.Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula si ligamente:- ligamentul sternoclavicular anterior- ligamentul sternoclavicular posterior- ligamentul interclavicular- ligamentul costoclavicular
Ea permite urmatoarele miscari ale claviculei:- proiectie anterioara/posterioara- ridicare/coborare- rotatie - in planul axului sau.
Articulatia acromioclaviculara
Este o articulatie plana. Uneste 2 suprafete ovalare situate pe acromion si peextremitatea laterala a claviculei. Intre cele 2 suprafete articulare se gaseste un disc (fibrocartilaj). Mijloacele de unire sunt reprezentate de capsula si 4 ligamente: unul superior, unul inferior, ligamentul conoid si ligamentul trapezoid.
Articulatia acromioclaviculara si articulatia sternoclaviculara unesc clavicula cu procesul coracoid constituind o noua articulatie: sindesmoza coracoclaviculara.Aceste 2 ligamente fac ca greutatea membrului superior sa fie suportata in maimare masura de clavicula si in mai mica masura de acromion.
Articulatia cotului
La formarea articulatiei cotului participa 3 oase: humerusul, ulna si radiusul.
Teoretic la acest nivel se pot descrie 3 articulatii:- humeroulnara- humeroradiala- radioulnara proximala
Daca luam in considerare faptul ca pentru toate aceste articulatii exista o singuracapsula putem considera ca exista o singura articulatie.
Deoarece considerentele functionale au predominat asupra celor anatomice s-aconvenit sa se recunoasca doua articulatii componente ale cotului:
1) articulatia humerusului cu oasele antebratului (HUMERO-ANTEBRAHIALA)ce include articulatia humeroulnara (in balama) si articulatia humeroradiala (elipsoidala).
Dintre acestea cea mai importanta pentru miscarile de flexie-extensie este ceahumeroulnara.
2) articulatia radioulnara proximala responsabila de miscarea de pronatiesupinatie.
Articulatia radioulnara
PROXIMALA (sinoviala, trohoida,uniaxiala)
Suprafete articulare si mijloace de unire-pe ulna exista o incizura radiala completata de un ligament inelar. Ansamblulformeaza un inel in care ste inclusa circumferinta capului radial.Dispozitivul descris permite capului radiusului sa se roteasca in jurul sau cu unjoc lejer datorat partii deformabile a inelului (ligamentara).
ARTICULATIA RADIOULNARA DISTALA are ca suprafete articulareincizura ulnara a radiusului ce corespunde unei suprafete situate pe fata mediala a capului ulnei;
Articulatia radiocarpiana
In acest caz nu putem vorbi de o singura articulatie; practic este vorba de oregiune articulara (pumnul) care implica numeroase oase si articulatii (radiocarpiana si intercarpiene).
Suprafete articulare:
Superior: radiusul si ligamentul triunghiular formand "cavitatea glenoidaantebrahiala" ce corespunde "condilului" carpian, format din lantul osos superior al carpului (cu exceptia pisiformului). Aceasta reprezinta articulatia radiocarpiana(articulatie sinoviala, biaxiala, elipsoidala).
Inferior: cele 3 oase ale lantului osos superior al carpului ce corespund celor 4oase ale lantului superior. Aceasta este articulatia numita mediocarpiana..
Sintetizand putem imparti articulatiile intercarpiene in 3 grupe :
a) Articulatiile primului rand de oase ale carpului sunt articulatii plane, acoperite de cartilaj hialin.
b) Articulatiile randului al doilea sunt tot articulatii plane.
c) Articulatia mediocarpiana uneste randul proximal (exceptand pisiformul) cu randul distal al carpului. Linia articulara are forma unui S orizontal.Permit miscari ale « pumnului » de flexie-extensie; abductie –adductie ; circumductie
Articulatia umarului (anatomie,biomecanica)
ARTICULATIA SCAPULO-HUMERALA (GLENOHUMERALA)Uneste capul humeral si cavitatea glenoidala a scapulei formand o articulatiesferoidala. Reprezinta ceea ce se intelege mai frecvent cand se vorbeste despre umar.
Suprafetele articulare- pentru humerus - capul humeral, suprafata ce reprezinta 1/3 de sfera;- pentru scapula - cavitatea glenoidalaPentru stabilirea unei mai bune concordante intre suprafetele articulare la periferia cavitatii glenoidale s-a dezvoltat un cadru constituit dintr-un fibrocartilaj numit labrum glenoidal. El creste stabilitatea articulatiei si in acelasi timp nu modifica amplitudinea si varietatea miscarilor.
Mijloace de unire : - capsula- superior: ligamentul coracohumeral ce pleaca de la procesul coracoid siformeaza doua fascicule ce se fixeaza pe tuberculul mare al humerusului si pe tuberculul mic. Este cel mai puternic ligament al articulatiei.- anterior: ligamentele glenohumerale ; sunt 3 fascicule fibroase ce se intind de lacadrul glenoidal la colul anatomic al humerusului. Intre aceste ligamente exista zone de rezistenta scazuta.In concluzie: planul capsuloligamentar al umarului nu asigura o rezistentacrescuta a articulatiei. De aceea aceasta articulatie este frecvent sediul unor luxatii, mai ales cele ce antreneaza capul humeral anterior si intern (luxatii
antero-interne). In acest luxatii capsula poate fi intinsa sau chiar rupta. Ele compromit ulterior stabilitatea umarului pentru miscarile de forta si necesita o suplimentare a fortei musculare, in particular a muschiului subscapular. Pozitia care permite maxim de distensie ligamentara (pozitia de repaus articular) este cea in care bratul este in usoara antepulsie, abductie si rotatie interna.Asa cum vom vedea in continuare, articulatia scapulohumerala este stabilizatamai ales de muschii profunzi ce formeaza o adevarata centura musculara.
Fac parte din grupul articulatilor sinoviale plane.
Componente:
- Suprafetele articulare (acoperite de un strat fibro-cartilaginos) reprezentate de capul coastei si unghiul diedru format de fetele costale ce apartin a doua vertebre toracale adiacente.- Mijloace de unire: capsula si doua ligamente – ligamentul lateral al capului intrecapul coastei si vertebrele invecinate si ligamentul intraarticular al capului intre capul coastei si discul intervertebral corespunzator.
Articulatiile toracelui:
Pot fi impartite dupa situatia lor in doua grupe:
A. ARTICULATIILE POSTERIOARE
1. Articulatia capetelor coastelor (costovertebrale). Fac parte din grupularticulatilor sinoviale plane.
Componente:
- Suprafetele articulare (acoperite de un strat fibro-cartilaginos) reprezentate de capul coastei si unghiul diedru format de fetele costale ce apartin a doua vertebre toracale adiacente.
- Mijloace de unire: capsula si doua ligamente – ligamentul lateral al capului intrecapul coastei si vertebrele invecinate si ligamentul intraarticular al capului intre capul coastei si discul intervertebral corespunzator.
2. Articulatiile costotransversale ( plane).
Componente:
- Suprafetele articulare (acoperite de cartilaj hialin) reprezentate de tuberculul coastei si procesul transvers corespunzator.- Mijloace de unire: capsula si patru ligamente (intinse intre colul coastei si procesul transvers)· Ligamentul costotransversal;· Ligamentul costotransversal superior;· Ligamentul costotransversal lateral;· Ligamentul lombocostal (intre coasta a XII-a siprocesele costiforme L1 – L2).
B. ARTICULATIILE ANTERIOARE
1. Articulatiile costocondrale (sincondroze)Extremitatea unei coaste prezinta o depresiune in care patrunde extremitateacartilajului. Periostul se continua cu pericondrul.
Cartilajele costale invecinate si extremitatile coastelor sunt unite prin membraneintercostale. Exista o membrana intercostala externa ce continua planul muschilor intercostali externi (la extremitatea sternala) si o membrana intercostala interna (la extremitatea vertebrala).
2. Articulatiile condrosternale (plane.)
Componente:- Suprafete articulare: la nivelul sternului - scobituri costale (unghiuri) la nivelul cartilajului (colturi) - Mijloace de unire: - capsula fibroasa- trei ligamente: - doua ligamente radiate ( anterior si posterior);- un ligament intraartic
Componente:-suprafete articulare reprezentate de fetele superioare si inferioare ale corpurilorvertebrale.-mijloace de unire reprezentate de discurile intervertebrale si ligamentelevertebrale longitudinale - anterior si posterior.
Discurile intervertebrale ( fibrocartilaje ) au forma unor lentile biconvexe, deinaltime variabila ( C = 3 mm, T = 5 mm, l = 9 mm ), reprezentand ¼ din inaltimeacorpului vertebrei.Prezinta o portiune centrala plina cu lichid ( nucleu pulpos ) si un inel fibrosperiferic.
Ligamentul vertebral longitudinal anterior reprezinta o panglica fibroconjunctivacare se intinde de la baza occipitalului pana la S2; adera strans de corpurile vertebrale si mai slab de discurile intervertebrale. Intre ligament, marginea vertebrei si disc exista un spatiu in care se gaseste tesut conjunctiv lax, plexuri nervoase, terminatii nervoase senzitive.
La acest nivel ca urmare a unor procese de mineralizare se formeaza osteofite -ciocuri- (discartroze).
Ligamentul vertebral longitudinal posterior reprezinta o panglica situata pe fataposterioara a corpurilor vertebrale, in interiorul canalului vertebral, inaintea maduvei si a duramater, de la occipital pana la baza coccigelui.
2. Articulatiile proceselor articulare sunt :
-plane in regiunile cervicala si toracala;-trohoide in regiunea lombara.
3. Articulatile lamelor vertebrale ( sindesmoze - sinelastoze) se realizeaza prin ligamente galbene elastice.
Rol: - prin elasticitate contribuie la readucerea coloanei in pozitie normala dupace a fost flexata;-impiedica flexia exagerata, brusca a coloanei vertebrale cu protejareadiscurilor;
-contribuie la mentinerea colonei vertebrale in pozitie verticala.
4. Articulatiile proceselor spinoase se realizeaza prin ligamenteinterspinoase care unesc doua procese spinoase succesive si ligamentul supraspinos care uneste toate procesele spinoase; in regiunea cervicala acesta poarta numele de ligament nuchal.
5. Articulatiile proceselor transversale se realizeaza prin ligamenteintertransversale.
B. ARTICULATIILE VERTEBRELOR FALSE
1.Articulatia lombosacrata este o simfiza
2. Articulatia sacrococcigiana ( simfiza) - realizeaza mobilizarea pasiva inapoi avarfului coccigelui in timpul nasterii.
Mijloace de unire - ligament interosos - preia rolul discurilor- ligamente periferice
ARTICULATII EXTRINSECI
A.Articulatiile capului cu coloana vertebrala:
1.Articulatia atlantooccipitala ( sinoviala, condiliana, uniaxiala) - permite miscari de flexie- extensie.
2.Articulatia atlantoaxoidiana : - mediana (sinoviala, trohoida, uniaxiala) - permitemiscari de rotatie;- laterala ( sinoviala, plana) - permite miscari dealunecare.
B.Articulatiile coastelor cu coloana vertebrala:
1.Articulatia costovertebrala.
2. Articulatia costotransversala.
Discul intervertebral
Discurile intervertebrale ( fibrocartilaje ) au forma unor lentile biconvexe, deinaltime variabila ( C = 3 mm, T = 5 mm, l = 9 mm ), reprezentand ¼ din inaltimeacorpului vertebrei.Prezinta o portiune centrala plina cu lichid ( nucleu pulpos ) si un inel fibros periferic.
Soldul- articulatia coxofemurala
Soldul este articulatia proximala a membrului inferior ce leaga femurul de bazin.Este greu reperabil datorita faptului ca este inconjurat de mase musculare importante.
Stabilitatea sa si forta musculaturii sale sunt necesare statiunii bipede si mersului. Numeroasele tehnici corporale necesita insa in mod egal si o amplitudine mare a miscarii in aceasta articulatie suplinita si prin regiunile supraajacente (lombopelvine) sau subajacente (genunchi, picior). De aici importanta cunoasterii acestei articulatii pentru a oputea solicita intr-o maniera izolata.
Suprafetele articulare ale articulatiei coxofemurale
La nivelul osului coxal se gaseste acetabulul sau cavitatea cotiloida,
La nivelul femurului se gaseste capul femural. Este acoperit de cartilaj hialin, inafara unei mici suprafete in 1/4 posteroinferioara unde se insera ligamentul rotund.
Articulatia este completata printr-un inel de fibrocartilaj care adera pe margineaacetabulului.
Mijloace de unire ale articulatiei coxofemurale
- Capsula si ligamente -Capsula se atasaza: pe osul iliac, pe marginea cavitatii cotiloide iar pe femur injurul colului (la distanta de suprafata articulara).
Este foarte rezistenta si este intarita prin ligamente mai ales in partea anterioaraunde gasim trei fascicule dispuse in N, formand:
-ligamentul iliofemural cu doua fascicule (iliopretrohanterian siilioposttrohanterian)-ligamentul pubofemural;-ligamentul capului femural (ligament rotund).
Articulatia genunchiului
Este o articulatie condiliana care pune in legatura trei oase: femurul, tibia sipatela.
Femurul se articuleaza cu patela (articulatia femuropatelara) si cu tibia(articulatia tibiofemurala). Patela nu se articuleaza cu tibia.
Meniscurile
Sunt lame de fibrocartilaj de forma semilunara ce se insera pe platoul tibiei. Rolullor este de a contribui la o mai buna concordanta intre suprafetele condiliene femurale si cavitatile articulare ale tibiei, insuficient excavate. Sunt deci putin mobile, se comprima in timpul miscarilor ceea ce uniformizeazarepartitia lichidului sinovial.
Mijloace de unire
Capsula genunchiului:
Se ataseaza putin mai jos de suprafetele articulare, este dublata de sinoviala siformeaza un manson ce uneste cele trei oase: femurul, tibia si patela. Acestea sunt deci in aceeasi camera articulara in care circula acelasi lichid sinovial.
Ligamentele incrucisate
Acestea sunt numite astfel deoarece se incrucisaza petraseul lor aproape de centrul articulatiei(fiind insa externe capsulei).
Ligamentul incrucisat antero-lateral se atasaza inferior pe suprafata prespinoasa si superior pe condilul extern;
Ligamentul incrucisat postero-medial se insera inferior pe retrospinoasa sisuperior pe condilul intern
Rolul lor principal: -evita miscarea antero-posterioara numita “in sertar”
Lateral capsula este intarita prin ligamentele laterale (colaterale):
Ligamentul colateral intern se insera superior pe epicondilul medial femural iarinferior pe fata mediala a tibiei.Ligamentul colateral extern: se insera superior pe fata epicondilului lateral alfemurului iar inferior pe varful capului fibulei.
Articulatia subtalara
Se realizeaza intre astragal si calcaneu. Face parte din grupul articulatiilorMijloacele de unire ale articulatiei subtalare sunt reprezentate de 2 capsule siligamente.
Posterior se gaseste o capsula ce se ataseaza pe marginile suprafetelorArticulare
Anterior exista o capsula comuna cu cea a articulatiei mediotarsiene.Un dublu atasament ligamentar leaga tunelul sinusului tarsului ( ligamentulinterosos).
Este format din doua plane: unul anterior si unul posterior. In afara lui se maidescriu ligamentele talocalcanean lateral si medial.
Articulatia talocrurala-articulatia gleznei
Se mai numeste si articulatia talocrurala, participand oasele gambei si talusul.Articulatia este intarita mai ales prin ligamente laterale. Dispozitia lor este relativsimetrica, de fiecare parte de la nivelul maleolei pleaca 3 fascicule ligamentare, coborand spre oasele tarsului.
-Ligamentul colateral extern - fasciculele anterior si posterior se termina lanivelul astragalului pe care il leaga direct de oasele gambei; fasciculul mijlociu setermina pe calcaneu, antrnandu-l in miscarile de la nivelul gleznei.
-Ligamentul colateral intern
Bolta plantara
Concavitate fiziologica a talpii piciorului Bolta plantara poate prezenta anomalii de curbura:- piciorul scobit se traduce printr-o bolta plantara prea adancita - piciorul plat este, din contra, caracterizat printr-o prabusire a boltei plantare, care poate fi inexistenta, in cazurile cele mai marcate, talpa asezandu-se in intregime pe sol.
Articulatia talocalcaneonaviculara
Este o articulatie cu mare importanta in miscarile pociorului putand fi considerata de tip sferoidal, deci o articulatie triaxiala.
Fetele articulare
Ca orice articulatie sferoidala este formata dintr-o suprafata convexa hemisferica si alta concava. Suprafata convexa corespunde capului talusului, iar suprafata concava are mai multe elemente in componenta ei. Astfel, anterior, este formata de navicular (fata articulara posterioara) inferior de calcaneu prin cele doua fete articulare , anterioara si mediala. Navicularul si calcaneul sunt unite printr-un ligament putermic, lig. calcaneonavicular plantar care contribuie si el la completarea suprafetei concave. De remarcat ca in partea superiooara el este transformat cartilaginos datorita frecarii cu capul tarsului. Desi clasic acestui lgament I se atribuiea un rol principal in mentimerea capului talusului. Desi clasic acestui ligament i se atribuia un rol in mentinerea activa a boltei.
Mijloacele de unire sunt reprezentate de:
-capsula articulara ce se insera la periferia suprafetelor si care nu comunica cu cavitatile invecinate.-ligamentul talocalcanean interosos descris la articulatia precedenta, participa aici prin portiulnea lui anterioara intarind capsula.- ligamentul clacaneonavicular plantar descris la suprafetele articulare este puternic si bine dezvoltat -ligamentul bifurcat sau in “y” . El se insera posterior pe calcaneu, pentru ca anterior sa se miparta in doua fascicule: unul medial, lig.calcaneonavicular si altul lateral lig. calcaneocuboidian care se prind pe oasele omonime. Acest ligament prezinta o mare importanta in solidalizarea oaselor tarsului si in special in articulatia medio-tarsiana . Dezarticularea oaselor din aceasta articulatie, nu se poate face fare sectionarea ligamentului bifurcat.-ligamentul talonavicular este asezat pe partea dorsala a piciorului intre colulu talusului si navicular. Sinoviala nu presinta nimic deosebit tapetand capsula pe fata interioara.
Articulatia tibiofibulara
Articulatia tibiofibulara uneste cele doua extremitati proximale ale oaselor gambei. Suprafetele articulare sunt reprezentate de fata articulara a capului fibulei si de fata articulara fibulara de pe condilul lateral al tibiei. Ele sunt plane si acoperite cu cartilaj hialin.
Mijloace de unire:
-Pe fata articulara mai groasa anterior se insera la periferia suprafetelor articulare. -Ligamentele care intaresc capsula se intind de la capsula fibulei lal tibie si sunt: lig. anterior al capului fibulei si mai puternic ligamentul posterior al capului fibulei .Sinoviala nu prezinta paritati putand comunica uneori cu sinoviala genunchiului.
Articulatiile capului cu coloana vertebrala:
Articulatia atlantooccipitala
( sinoviala, condiliana, uniaxiala) - permite miscari deflexie- extensie.
Articulatia atlantoaxoidiana - mediana (sinoviala, trohoida, uniaxiala) - permitemiscari de rotatie;- laterala ( sinoviala, plana) - permite miscari dealunecare.
