UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”

FACULTATEA DE LITERE

TEZĂ DE DOCTORAT

CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Doctorand: Maria ALDEA

Conducător ştiinţific:

Prof. univ. dr. Elena DRAGOŞ

Cluj-Napoca

2005

CUPRINS

Introducere p. 5

Partea întâi. Categoria gramaticală a determinării. Consideraţii generale p. 7

Cap. I. Categoria gramaticală: definire p. 9

1.0. Introducere p. 9

1.1. Limbă /vs./ vorbire p. 10

1.2. Ce este definirea ? p. 13

1.3. Categorii de gândire /vs./ categorii de limbă p. 15

1.4. Categorii de limbă şi categorii gramaticale p. 20

1.4.1. Categoria gramaticală a genului p. 26

1.4.2. Categoria gramaticală a numărului p. 27

1.4.3. Categoria gramaticală a cazului p. 28

Cap. al II-lea. Determinarea: categorie gramaticală?! p. 33

1.0. Introducere p. 33

2. Accepţii ale termenului “determinare” p. 33

3. Specii de determinant p. 49

4. Locul determinanţilor substantivului în enunţ p. 52

5. Determinarea: categorie gramaticală? p. 52

5.1. Membrii categoriei gramaticale a determinării p. 53

Partea a doua. Articolul şi categoria gramaticală a determinării în limba română p. 55

Cap. I. Articolul în limba română p. 57

1.0. Introducere p. 57

1.1. Definiţii ale conceptului de “articol” p. 57

1.2. Concluzii la 1.1. p. 68

2. Clasificarea articolului p. 70

Cap. al II-lea. Articolul nehotărât: există cu adevărat? p. 75

A. Articolul nehotărât în limbile romanice: prezentare diacronică p. 75

1.0. Introducere p. 75

1

2. Cauzele care au determinat apariţia articolului nehotărât în limbile romanice p. 76

3. Evoluţia articolului nehotărât în limbile romanice p. 76

3.1. Articolul nehotărât în limba franceză p. 76

3.2. Articolul nehotărât în limba italiană p. 77

3.3. Articolul nehotărât în limba spaniolă p. 77

3.4. Articolul nehotărât în limba portugheză p. 78

4. Epoca apariţiei articolului nehotărât în limbile romanice p. 78

B. Articolul nehotărât în limba română: prezentare diacronică p. 79

1.0. Introducere p. 79

2. Definiţii ale conceptului de “articol nehotărât” p. 81

3. Particularităţi ale articolului nehotărât românesc p. 83

4. Funcţiile morfologice ale articolului nehotărât p. 85

4.1. Un, o p. 85

4.2. Nişte p. 88

5. Funcţia morfo-lexicală a articolului nehotărât p. 90

6. Funcţiile semantice ale articolului nehotărât p. 90

7. Concluzii p. 91

8. Concluzii la 7. p. 93

Cap. al III-lea. Articolul definit p. 95

A. Articolul definit în limbile romanice: prezentare diacronică p. 95

1.0. Introducere p. 95

2. Cauzele care au determinat apariţia articolului hotărât în limbile romanice p. 96

3. Evoluţia articolului hotărât în limbile romanice p. 103

3.1. Articolul hotărât în limba franceză p. 105

3.2. Articolul hotărât în limba italiană p. 106

3.3. Articolul hotărât în limba spaniolă p. 106

3.4. Articolul hotărât în limba portugheză p. 107

4. Epoca apariţiei articolului hotărât în limbile romanice p. 108

B. Articolul hotărât în limba română: prezentare diacronică p. 109

1.0. Introducere p. 109

2

2. Definiţii ale conceptului de “articol definit” p. 111

2.1. Articolul definit – parte de vorbire p. 111

2.2. Articolul definit – morfem al categoriei gramaticale a determinării p. 113

2.3. Articolul definit – determinant al substantivului p. 114

3. Particularităţi ale articolului definit românesc p. 115

4. Funcţiile articolului definit p. 116

4.1. Funcţiile morfologice ale articolului definit p. 116

4.2. Funcţiile morfo-lexicale ale articolului definit p. 119

4.3. Funcţiile semantice ale articolului definit p. 120

5. Articol definit cu valori străine categoriei determinării p. 121

6. Postpunerea articolului p. 123

7. Aspectul fonetic al articulării enclitice p. 127

8. Concluzii p. 129

9. Concluzii la 8. p. 130

Cap. al IV-lea. Articolul zero şi nedeterminarea p. 132

1.0. Introducere p. 132

2. Conceptul de “nedeterminare” p. 132

3. Conceptul de “determinant zero” p. 132

4. Particularităţi ale articolului zero p. 134

5. Situaţii de utilizare a articolului zero p. 134

6. Concluzii p. 136

Cap. al V-lea. Valori referenţiale generate de articolul definit şi de cel nedefinit în

determinarea substantivului

p. 140

1.0. Introducere p. 140

2. Semn, referent, referinţă p. 143

2.1. Referinţa şi referentul: clasificare p. 147

2.2. Referinţa actuală şi referinţa potenţială p. 148

2.3. Extensiunea şi modul de existenţă a referentului p. 149

2.4. Expresiile referenţiale şi clasificarea lor p. 150

2.5. Tipuri de mecanisme referenţiale p. 151

3

3. Valori referenţiale generate de articolul definit şi nedefinit p. 153

3.1. Articolul definit şi valoarea anaforică p. 155

3.2. Articolul nedefinit şi valoarea cataforică p. 156

4. Studiu de caz p. 158

5. Concluzii p. 162

Partea a III-a. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit. Sec. al

XVI-lea – al XIX-lea

p. 163

1.0. Introducere p. 165

2. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit p. 176

2.1. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit. Sec. al

XVI-lea

p. 179

2.2. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit. Sec. al

XVII-lea

p. 195

2.3. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit. Sec. al

XVIII-lea

p. 208

2.4. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit. Sec. al

XIX-lea

p. 225

3. Tabelul sinoptic al situaţiilor de întrebuinţare a substantivului articulat cu

articol definit

p. 241

3.1. Comentariu p. 245

În loc de concluzii p. 252

Anexa1 Articolul în bibliografia românească p. 256

Anexa2 Corpus de texte. Sec.al XVI-lea – al XIX-lea p. 270

Bibliografie generală p. 293

4

Introducere

Cercetarea de faţă, după cum însuşi titlul indică, are ca obiect de studiu categoria

gramaticală a determinării în limba română, privită atât în plan morfosintactic, cât şi în

plan semantico-pragmatic. Scopul nostru este de a vedea în ce măsură interpretarea şi

considerarea articolului definit, respectiv a celui nehotărât, ca morfeme, mărci ale

categoriei gramaticale a determinării pot fi susţinute, şi, în consecinţă, dacă într-adevăr

putem afirma existenţa unei a patra categorii gramaticale a substantivului, anume

categoria gramaticală a determinării.

Structurată în trei părţi (Partea întâi. Categoria gramaticală a determinării.

Consideraţii generale, Partea a doua. Articolul şi categoria gramaticală a

determinării în limba română, Partea a treia. Situaţii de întrebuinţare a

substantivului articulat cu articol definit. Sec. XVI-XIX), fiecare parte înglobând

capitole şi subcapitole, cercetarea debutează prin clarificarea termenului de « categorie »,

insistând asupra sintagmelor « categorie de gândire », « categorie de limbă », « categorie

gramaticală », clarificare obligatorie pentru evoluţia analizei noastre. O prezentare mai

detaliată cunoaşte « categoria gramaticală », văzută atât în existenţa sa paradigmatică, cât

şi în cea sintagmatică, cu privire specială asupra categoriilor gramaticale proprii

substantivului: gen, număr, caz. În acest fel, facem trecerea spre analiza conceptului de

« determinare ». După cum se va putea constata, « determinarea » cunoaşte numeroase

accepţii, noi personal optând pentru interpretarea pe care lingvistul Eugeniu Coşeriu o

acordă determinării nominale şi aici cu precădere determinării substantivului prin articol.

Partea a doua a lucrării se vrea o prezentare generală a articolului românesc, prin

inventarierea studiilor şi a interpretărilor pe care acesta le-a cunoscut de-a lungul

timpului, axându-ne în special asupra articolelor definit, nehotărât şi zero, considerate

morfeme ale categoriei gramaticale a determinării, văzute atât în evoluţia lor, perspectiva

diacronică, cât şi din punct de vedere sincronic, cu valorile pe care le cunosc astăzi.

Întrebarea la care vom încerca să răspundem este în ce măsură putem încadra aceste trei

elemente aceleiaşi clase, apoi, dacă trăsăturile pe care le-am identificat definesc şi

delimitează categoria gramaticală, în acest sens putând vorbi de articolele definit,

nehotărât şi zero ca mărci ale categoriei gramaticale a determinării. În ultimul capitol al

5

părţii a doua ne propunem o abordare semantico-pragmatică a articolului definit şi a celui

nedefinit, altfel spus ne propunem să discutăm valorile referenţiale pe care le generează

cele două articole în determinarea substantivului, deoarece este bine cunoscut că numai

într-un context bine saturat, prin prezenţa determinanţilor, putem restrânge sfera

semantică a unui obiect şi deci să-i identificăm referinţa pe care acesta o dobândeşte în

contextul respectiv.

Partea a treia a cercetării se axează asupra prezentării unor situaţii de întrebuinţare

a substantivului articulat cu articol hotărât, din sec. al XVI-lea până în sec. al XIX-lea,

propunându-ne două obiective: pe de o parte, să observăm evoluţia fenomenului de

articulare, iar, pe de altă parte, să vedem dacă de la un secol la altul intervin schimbări şi

în ce măsură aceste schimbări influenţează procesul articulării.

Lucrarea conţine de asemenea un spaţiu dedicat concluziilor, două anexe şi o

bibliografie generală.

În ceea ce priveşte anexele, precizăm că prima anexă reprezintă un inventar al

studiilor consacrate articolului în bibliografia românească, iar cea de-a doua ilustrează

corpusul de texte utilizat pentru partea a treia a cercetării. Subliniem aici că textele

selectate sunt scrisori particulare ce provin din nord-vestul Moldovei şi din Ţara

Românească, scrise în totalitate de bărbaţi. Am optat pentru aceste texte din două motive:

pe de o parte, pentru că limba acestora reproduce cel puţin în parte limba vorbită, iar, pe

de altă parte, pentru că în zonele geografice mai sus amintite au fost făcute primele

încercări de traducere în limba română de cărţi religioase.

Referitor la bibliografia generală, mărturisim că la baza acestei cercetări stau

numeroase studii cu caracter teoretic, însă preferăm să înregistrăm, pe lângă titlurile

lucrărilor citate, doar pe cele care se constituie atât în monografii dedicate articolului în

limbile romanice, cât şi în studii care abordează grupul nominal din perspectivă

semantico-pragmatică.

6

Partea întâi

CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII.

CONSIDERAŢII GENERALE

7

„Comme toute chose métaphysique, l’harmonie entre la

pensée et la réalité est à decouvrir dans la grammaire du

langage.”1

1 Ludwig Wittgenstein, Grammaire philosophique, Édition posthume due aux soins de Rush Rhees, traduit de l’allemand et présenté par Marie-Anne Lescourret, Paris, Gallimard, 1980, p. 213.

8

Cap. I

CATEGORIA GRAMATICALĂ: definire

1.0. Introducere Aplicat în mai multe domenii ale ştiinţei, termenul categorie2, derivat din

grecescul κατηγορία care înseamnă “atribuire de proprietăţi obiectelor” sau “predicaţie”, a

cunoscut de-a lungul timpului mai multe accepţii. În prezentarea noastră nu ne propunem

să urmărim toate interpretările3 pe care acest termen le-a cunoscut, ci doar să ajungem la

o înţelegere corectă a sintagmei “categorie gramaticală”, pentru a putea vedea apoi în ce

măsură “determinarea” este sau nu este categorie gramaticală. Însă, înainte de a defini

categoria gramaticală, considerăm necesar a aborda în analiza noastră câteva aspecte

importante, după cum urmează: dihotomia limbă / vorbire (vezi infra Partea întâi, cap. I,

1.1.), cum definim definirea sau ce este definirea (vezi infra Partea întâi, cap. I, 1.2.),

categorii de gândire / categorii de limbă (vezi infra Partea întâi, cap. I, 1.3.). 2 După Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, prin categorie se înţelege acea „noţiune fundamentală şi de maximă generalitate care exprimă proprietăţile şi relaţiile esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor realităţii”. 3 Dacă la Aristotel categoriile exprimă moduri ale predicaţiei, la Kant, ele sunt “concepte primitive” a căror funcţie este epistemologică, adică desemnează diferite tipuri de judecăţi sau moduri în care propoziţiile logice funcţionează. Mai târziu, filosofia limbajului le asociază problemelor semnificaţiei, iar cu Charles Sanders Peirce, logician şi pragmatician american, funcţia categoriilor este euristică, acesta situându-le între fiinţă şi substanţă. Reprezentând elemente ale experienţei, categoriile peirciene sunt văzute triadic, anume: “firstness” sau “pure possibility” (senzaţia, fenomenul înţeles prin prezenţa sa, însă care nu este un dat imediat al conştientului, ci anterioritatea lui este logico-transcendentală), “secondness” sau “actual existence” (acţiunea unui obiect asupra subiectului, ce traduce efortul şi rezistenţa, dorinţa, percepţia, raportul subiect – obiect, binaritatea - relaţia), “thirdness” sau “real generality” (reprezentarea, interpretantul, cel ce permite identificarea unei calităţi şi descrierea unui fapt obţinute prin intermediul unei judecăţi şi prin presupunerea existenţei unui cod şi a unei memorii). În schimb, Stanislaw Lesniewski, logician polonez, şi Rudolf Carnap, semantician germano-american, disting între categorii sintactice (ce se ocupă cu interrelaţia conceptelor) şi categorii semantice (ce se ocupă cu conceptele şi referenţii). Cu mişcarea experimentală se propune o teorie nouă, anume de la categoriile aşa-zise logice, definite pe baza unei liste de condiţii necesare şi suficiente, se trece la analiza unor categorii aşa-zise naturale, care urmăresc să descrie organizarea lor internă şi externă în legătură cu funcţiunea lor. Reprezentantul cel mai de seamă, din punctul nostru de vedere, al acestui curent, este Georges Kleiber, pentru care categorie şi categorizare sunt elemente fundamentale, în general inconştiente, ale manierei noastre de organizare a experienţei. După acelaşi lingvist, cele mai multe concepte sau reprezentări mentale corespund categoriilor; de exemplu, „dacă un obiect particular este perceput ca fiind un arbor, este pentru că acesta are trăsăturile care definesc categoria sau conceptul de “arbor” (vezi La sémantique du prototype. Catégories et sens lexical, Paris, Presses Universitaires de France, 1990, pp. 13-14).

9

1.1. Limbă /vs./ vorbire Cuvântul limbă a fost utilizat în lingvistică cu câteva accepţii. Limba este un „(1)

Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceştia

îşi exprimă gândurile, sentimentele şi dorinţele; limbaj, grai. (2) Limbajul unei comunităţi

umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică şi lexicală

proprie”4. Altfel spus, limba este un limbaj comun unui grup social, unei comunităţi

lingvistice. Este instrumentul care conduce la realizarea limbajului, la acea facultate prin

care oamenii se exprimă şi comunică între ei. Thomas d’Aquino, comentând opera lui

Aristotel, consideră limba o instituţie umană creată conştient şi cu intenţie5.

Aproape toate lucrările de lingvistică disting între limbi naturale, vorbite de

oameni şi limbi artificiale, ce ţin de domeniul construcţiei logice. Literatura tot mai

bogată din ultimii ani notează existenţa aşa-numitelor limbaje de programare. Însă

lingvistica se ocupă cu predilecţie de limbile naturale.

Făcând deosebirea între limbă / limbaj, distincţie existentă în lingvistica

românească şi franceză, dar inexistentă în cea anglo-saxonă, Ferdinand de Saussure a

delimitat în cadrul limbajului, considerat neomogen, două componente: pe de o parte,

limba, adică aspectul acelor fenomene asupra căruia lingvistul trebuie să mediteze

(considerată obiectul de studiu al lingvisticii), iar, pe de altă parte, vorbirea, ansamblul de

fenomene mai mult sau mai puţin legate de utilizarea sa.

Ca obiect de studiu al lingvisticii, limba nu este altceva decât un sistem care

permite o înţelegere şi o organizare mai bună a fenomenelor legate de vorbire care

reprezintă materia de studiu a lingvisticii. În consecinţă, sarcina cercetătorului, a

lingvistului este de a elabora un model care să fie în acord cu sistemul general al limbii.

După Saussure, limba este un ansamblu omogen de natură concretă: „Les associations

ratifiées par le consentement collectif et dont l’ensemble constitue la langue sont des

réalitiés qui ont leur siège dans le cerveau”6. Limba este un cod, un ansamblu de reguli

care se impun în totalitate vorbitorilor ei. Acest cod există în fiecare individ. Regulile

4 Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Univers enciclopedic, 1998, s.v. limbă. 5 Cf. Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), Redactor responsabil Lucia Wald, Bucureşti, 1983, p. 154. 6 F. de Saussure, Cours de linguistique genérale, Paris, Payot, 1976, p. 31.

10

acestui cod privesc corespondenţele care se stabilesc între cele două laturi ale semnului

lingvistic: semnificant, imagine acustică, şi semnificat, concept. Din acest punct de

vedere, limba este un sistem de semne. Organizarea acestor semne în secvenţe

comunicaţionale ţine de exploatarea individuală a limbii, de vorbire. Rezultat al acestei

organizări, limba este un fenomen social, un fapt colectiv. Este un produs social al

facultăţii limbajului şi un ansamblu de convenţii pe care un grup social îl adoptă pentru a

permite exerciţiul acestei facultăţi de către indivizi: „la langue est un objet d’étude bien

défini dans l’ensemble hétéroclite des faits de langage. Elle est la partie sociale du

langage, extérieure à l’individu.”7.

Şi alţi lingvişti structuralişti care urmează lui Saussure, mă gândesc la Louis

Hjelmslev8, Gustave Guillaume9, au considerat că fenomenele complexe ale limbajului

pot fi mai bine observate şi descrise dacă se ţine cont de această opoziţie limbă / vorbire.

În schimb, cu lingvistica generativistă se afirmă că limba nu este un concept lingvistic,

graniţele ei neputând fi trasate cu instrumentele lingvisticii. Cel mai de seamă

reprezentant al curentului generativist este Noam Chomsky10.

Spre deosebire de limbă, vorbirea este „acte individuel de volonté et

d’intelligence” al subiectului vorbitor11. Vorbirea poate fi definită ca exploatarea

individuală şi concretă a limbii într-un moment şi un loc dat de către unul sau mai mulţi

indivizi. Pentru Leonard Bloomfield12, un act de vorbire se prezintă ca un tip de

comportament particular, determinat de situaţia în care apare, care reprezintă în fond

generatorul său. Aşa cum deja remarcam în nota 9, G. Guillaume înlocuieşte termenul

vorbire prin discurs, deoarece din punctul lui de vedere vorbirea se referă doar la

folosirea orală, nu şi la cea scrisă. Termenul discurs, după Guillaume, trimite la uzajul

total al limbajului, implicit la cel realizat într-o situaţie enunţiativă. Vorbirea nu poate fi

explicată decât prin limbaj. Totul are loc în limbaj. Aşadar, putem cunoaşte limba doar

7 Ibidem, p. 31. 8 L. Hjelmslev notează că studiul limbii după Saussure este marcat de psihologie şi sociologie şi din această cauză el redenumeşte viziunea sa despre limbă ca schéma şi se detaşează de această abordare. 9 G. Guillaume vorbeşte de limba înainte de întrebuinţare şi limba de după întrebuinţare, adică vorbirea pe care o numeşte discurs. 10 N. Chomsky afirmă că „limba nu există” (la langue n’existe pas), că aceasta este vizibilă doar în mijlocul instrumentelor geografiei, istoriei, politicii şi culturii. Cu direcţia pe care o propune, conceptului saussurian de “limbă” îi corespunde “competenţa”, iar celui de “vorbire”, “performanţa”. 11 F. de Saussure, Op. cit., p. 31. 12 Language, New York, 1933.

11

prin manifestările ei concrete în discurs, adică prin studiul vorbirii; putem deci descrie

limba pornind doar de la aceste manifestări de discurs care furnizează informaţii ce referă

la sistemul limbii. Invers, discursul nu este posibil decât prin sistemul de limbă care-l

generează.

Dihotomia saussuriană limbă / vorbire este considerată insuficientă de către

Eugenio Coseriu13. Lingvistul identifică în cadrul limbii, alcătuite din structuri ce precedă

actul concret al vorbirii, două componente: norma şi sistemul lingvistic. Norma are un

caracter bine delimitat, restrâns, în timp ce sistemul, care este unic pentru subiecţii unei

limbi date şi există numai într-un anumit moment (nu în evoluţie), are un caracter

general. Rezultă deci că sistemul este inclus în normă, iar norma este parte componentă a

vorbirii, a actului lingvistic. Structurată în sistem, limba este codul care permite vorbirea.

Sintetizând14:

Limbă Vorbire

Deposit utilizare a elementelor din depozit

faptele de limbă cunosc o organizare

paradigmatică

faptele de vorbire cunosc o organizare

sintagmatică

presupune sistemul cunoaşte structuri

elementele sunt organizate în opoziţii faptele se află în relaţie

În concluzie, ne raliem părerii saussuriene conform căreia limba nu este o listă de

termeni ce corespund unor lucruri. Semnul lingvistic nu are o relaţie directă şi simplă cu

obiectul lumii exterioare la care trimite, ci se prezintă ca o entitate cu faţetă dublă care

uneşte sau leagă nu un lucru cu un nume, ci un concept cu o imagine acustică.

13 Teoria del lenguaje y linguistica general, Madrid, Gredos, 1962. 14 Cf. D.D.Draşoveanu, Curs de sintaxă a limbii române, Ţinut la Facultatea de Litere, U.B.B. Cluj-Napoca, în anul universitar 1994-1995.

12

1.2. Ce este definirea?15 Problema definiţiei apare cu predilecţie în domeniul logicii, al lexicologiei şi al

semanticii. Întrebarea este care sunt informaţiile pe care le aducem atunci când definim

un cuvânt şi cărui tip de definiţie servesc ele?

A defini înseamnă pentru Aristotel a răspunde la două întrebări: (1) cărui gen, cel

mai general, aparţine un obiect a ?; (2) care sunt trăsăturile distinctive ce permit

diferenţierea lui de alte obiecte ce aparţin aceluiaşi gen. De exemplu, definiţia lalelei în

D.E.X. apare astfel: „Plantă erbacee din familia liliaceelor, cu bulb alungit, ascuţit la vârf,

cu frunze lanceolate, groase şi late, cu tulpina înaltă, care face o singură floare mare, de

diverse culori”. Aşadar, după definiţie, laleaua aparţine „familiei liliaceelor”, însă diferă

de alte specii ce aparţin aceluiaşi gen prin constituţia sa: „frunze groase şi late, tulpină

înaltă, o singură floare etc.”. Deci a defini este pentru Aristotel a defini ceea ce numim

gen şi ceea ce numim o diferenţă specifică. Această abordare a definiţiei este o

interpretare logică. Din această perspectivă logică, atunci când definim termenii trebuie

să ne situăm într-un cadru raţional, unde termenii nu trebuie să fie definiţi decât în

momentul în care discursul este circular şi stabil, nu mai evoluează. A defini numele din

perspectiva propusă de Aristotel înseamnă a le vedea în raport cu referinţa lor, adică cu

corespondentul lor din lumea reală. Ca să definim un nume avem două opţiuni: fie să

enumerăm elementele ansamblului ce descriu numele (definiţie in extenso), fie să

enumerăm diversele componente ale semnificatului său (definiţie în înţelegere).

Dificultatea unei asemenea abordări stă în aceea că lexicologia a căutat să dea o definiţie

tuturor cuvintelor din vocabular şi nu doar numelor.

Observaţie: În dicţionare putem întâlni două tipuri de definiţii: definiţii

ce notează un număr limitat de trăsături după care să putem

recunoaşte, identifica un obiect şi să-l diferenţiem de alte obiecte

asemănătoare (vezi dicţionarele de limbă), şi definiţii ce detaliază

caracteristicile, ce aduc informaţii numeroase despre obiect (vezi

dicţionarele de tip enciclopedic). De asemenea, în definiţia cuvintelor

dată de dicţionare sunt incluse adesea atât analiza privind utilizarea

15 Preferăm termenul definire, întrucât definiţia este ceva închis, ceva ce nu mai permite interpretare.

13

lor, cât şi contextele în care acestea apar. Toate aceste elemente ajută

la definirea cuvântului.

În concluzie, putem afirma că ceea ce înţelegem prin definiţie în logică este diferit

de ceea ce înţelegem prin definiţie în lingvistică. În lingvistică, definiţia reprezintă

proprietatea limbajului de a conţine un metalimbaj, adică orice cuvânt poate fi descris

prin intermediul altor cuvinte. Însă, cum putem defini, de exemplu, cuvinte de tipul

prepoziţiei, conjuncţiei care nu au autonomie semantică sau, altfel spus, cuvinte al căror

sens lexical este inexistent? Deşi nu trimit la lumea reală, aceste cuvinte aparţin lumii

semnelor. Le putem deci defini prin indicarea categoriei şi prin modul lor de utilizare în

limbă.

Orice unitate lingvistică se defineşte nu prin proprietăţile sale fizice, ci prin

relaţiile sale cu celelalte elemente sau prin funcţia sa în sistem. Altfel spus, în funcţie de

elementele care precedă sau succedă se poate stabili valoarea unui termen din

componenţa unei sintagme, iar funcţia acestuia în planul limbii poate fi sesizată de

opoziţie.

Unitatea lingvistică, cuvântul sau semnul lingvistic16 are următoarele

componente:

- fonic Semnificant

- graphic

- formă (clasă sintactică): substantiv, adjectiv, verb

- conotaţie

virtualizată în

competenţă

- seme virtuale

- seme specifice

Semn

Semnificat

-substanţă

semantică

- denotaţie

- seme generice

16 Pentru o analiză detaliată a semnului lingvistic, vezi infra Partea a doua, cap. al V-lea, 1.0., 2.

14

1.3. Categorii de gândire /vs./ categorii de limbă Prin însăşi natura sa, limba este o reprezentare a gândirii, afirmă majoritatea

teoreticienilor. Această concepţie tradiţionalistă face din limbaj exteriorizarea (şi prin

urmare imaginea) gândirii. Prin gândire, se desemnează în general un tip de activitate

specifică subiecţilor umani şi care-i deosebeşte de alte animale. Limbajul este o realitate

materială (sunete) perfect identificabilă ca atare. Unitate de bază a limbii, forma

lingvistică, cuvântul, reprezintă „condiţia de realizare a gândirii”17. Altfel spus, gândirea

este formată şi actualizată în limbă. Însă, încercând o abordare a categoriilor, constatăm

că atât gândirea, cât şi limba dispun de propriile lor categorii. De exemplu, categoriile

lingvistice aparţin întotdeauna unei anumite limbi, unui anumit sistem care este transmis

din generaţie în generaţie, pe care fiecare individ îl primeşte şi îl păstrează. Acest sistem

nu poate fi modificat de către vorbitori. Categoriile lingvistice diferă de la o limbă la alta,

neavând un caracter universal. În schimb, categoriile de gândire pot fi alese sau pot fi

categorii universale instaurate. Cu alte cuvinte, se caută a se pune în corelaţie formele

lingvistice cu categoriile de conţinuturi mentale. Cadrul teoretic al acestei categorizări

paralele este trasat de Aristotel. Pentru ilustrarea celor exprimate anterior, ne oprim la un

paragraf din cap. IV al Categorii-lor18, Topica, I, 9:

„Fiecare din expresiile care nu intră într-o combinaţie semnifică:

substanţa; sau cât; sau care; sau relativ la ce; sau unde; sau a fi în

situaţia; sau a fi în starea; sau a face; sau a suporta. <Substanţa>, de

exemplu, în general, <om; cal>; - <cât>, de exemplu <de doi coţi; de

trei coţi> - <care>, de exemplu <alb; educat>; - <relativ la ce>, de

exemplu <dublu; jumătate; mai mare>; - <unde>, de exemplu <la

Liceu; la piaţă>; - <când>, de exemplu <ieri, anul trecut>; - <a fi în

situaţia>, de exemplu <este culcat; este aşezat>; - <a fi în starea>, de

17 É. Benveniste, Probleme de lingvistică generală, Vol. I, Bucureşti, Teora, 2000, p. 63. 18 Bucureşti, Humanitas, 1994.

15

exemplu <taie; arde>; - <a suporta>, de exemplu <este tăiat; este

ars>.”.

Prin alcătuirea acestui inventar al categoriilor, Aristotel a căutat, de fapt, să

identifice toate predicatele posibile ale propoziţiei, unde fiecare termen, luat în sine,

neangajat într-o relaţie, să poată semnifica; adică, a căutat o expresie diferită pentru

fiecare predicat. Rezultatul inventarierii este evident: Aristotel nu a făcut altceva decât să

stabilească o listă a categoriilor de gândire care în realitate este o listă a categoriilor de

limbă, altfel spus să găsească unităţi lingvistice19, să afle deosebirile pe care însăşi limba

le face între clasele de cuvinte. Altfel spus, el oferă un model de alcătuire a claselor de

forme lingvistice, de cuvinte, regrupate şi distincte în funcţie de caracteristicile

morfologice, de proprietăţile semantice şi de anumite aspecte de comportament sintactic.

Aşadar, numai prin intermediul categoriilor limbii, aceste unităţi sau entităţi lingvistice

pot fi recunoscute şi indicate. În acord cu teza lui Aristotel se exprimă şi Viggo

BrØndal20, pentru care identificarea acestor similitudini între gândire şi limbă nu

reprezintă altceva decât o contribuţie la caracterizarea spiritului uman.

În concluzie: atunci când se prezintă, se descrie o experienţă, gândirea parcurge

aceleaşi etape, iar indivizii, aparţinând unui sistem lingvistic dat, uzează de diverse

entităţi lingvistice. Noutatea apare doar în planul structurii limbii, pentru că doi indivizi,

aparţinând unor sisteme lingvistice diferite, creează şi manipulează semnele limbii după o

structură proprie, o structură saturată de semnificaţie. Altfel spus, regulile logicii sunt

universale, sunt aceleaşi la toate popoarele, iar limbile care apar sunt rezultatul unor

utilizări particulare ale principiilor logice universale.

În Antichitatea greco-romană unul dintre obiectivele învăţaţilor a fost clasificarea

cuvintelor în părţi de vorbire (v. gr. meri tou logou, lat. partes orationis).

Pentru greci, limba era văzută ca un ansamblu de cuvinte. Primii care au propus o

clasificare a constituanţilor propoziţiei au fost Platon, în dialogul Kratylos, şi Aristotel,

19 Cf. Benveniste, Op. cit., Vol. I, pp. 61-72. Lingvistul notează, pornind de la clasificarea aristoteliană, că pe lângă opoziţiile evidente, de exemplu, spaţiul se opune timpului, cantitatea se opune calităţii, poziţia – stării, acţiunea – pasiunii, există afinităţi între substanţă şi nume, între cantitate şi numeral, între relaţie şi prepoziţie etc. 20 Les parties du discours. Partes orationis. Etudes sur les catégories du langage, Résumé d’un ouvrage danois intitulé Ordklasserne, G.E.C. GAD – Copenhague, Imprimerie Græbe, 1928.

16

în Despre interpretare. Aplicând criteriul logic al raportării enunţului la judecată (la

propoziţia logică), Platon consideră că sistemul minimal al părţilor de vorbire este binar

şi distinge între onoma şi rhêma, adică, în termenii judecăţii, între subiect şi predicat.

Aristotel apreciază, la fel ca Platon, că numele şi verbul reprezintă elementele de bază ale

judecăţii. Apoi, stoicii au introdus o clasificare a părţilor de vorbire, clasificare bazată pe

criterii morfologice (categorii gramaticale, de exemplu flexiunea cazuală ce distinge

numele de verb) şi semantice (după noţiunea sau sensul exprimat, faptul de a aparţine

unei clase: numele exprimă substanţa, verbul – acţiunea etc.), identificând patru părţi de

vorbire: numele, verbul, conjuncţia şi articolul21. La Aristotel, în capitolul XX din

Poetica22, sunt enumerate opt părţi de vorbire: v. gr. stoikheion („sunet” şi „literă”), v. gr.

syllabe (silaba, „grup nesilabic de sunete”), v. gr. syndesmos (conjuncţia), v. gr. arthron

(articolul), v. gr. onoma (numele), v. gr. rhêma (verbul), v. gr. ptosis („cădere”, termen

tradus în latină prin caz, desemnând flexiunea) şi v. gr. logos (frază sau enunţ sau text).

Însă, prima clasificare riguroasă a fost realizată de Dionysios Thrax (sec. II î.e.n.-sec. I

î.e.n.) care include fiecare cuvânt din limba greacă într-una din cele opt părţi de vorbire:

nume, verb, participiu, articol, pronume, prepoziţie, adverb, conjuncţie. Apollonios

Dyskolos, aplicând reguli de natură semantică, a redefinit părţile de vorbire stabilite de

Dionysios Thrax, distingând între forma şi sensul cuvintelor, între cuvintele cu sens

autonom (noţional) şi cele care au numai sens gramatical, deci nu pot fi utilizate singure

(articol, prepoziţie, conjuncţie)23.

Gramaticienii latini transpun în limba lor clasificarea grecească - este cazul lui

Remmius Palaemon (sec. I e.n.), Priscian (500 e.n), Diomedes (IV e.n.)24 -, însă, pentru a

conserva acelaşi număr de părţi de vorbire, în locul articolului, fără corespondent în

latină, au introdus interjecţia.

21 Vezi Stoicorum Veterum Fragmenta, II. 148, în Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), Redactor responsabil Lucia Wald, Bucureşti, 1983, p. 76. 22 Ibidem, pp. 50-52. 23 Ibidem, p. 100. 24 Gramatici latini, Diomedis Artis Grammaticae Libri III, Ediţia H. Keil, Olms, Hildesheim, 1961, p. 275, 73, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), Redactor responsabil Lucia Wald, Bucureşti, 1983, pp.132-133: „Părţile vorbirii sunt opt: numele, pronumele, verbul, participiul, adverbul, conjuncţia, prepoziţia şi interjecţia. Latinii nu includ în această listă articolul, iar grecii nu includ interjecţia.”.

17

Thomas d’Aquino25, comentând pe Aristotel, consideră că „Numai numele şi

verbele sunt părţile principale ale enunţului. În nume sunt cuprinse şi pronumele, măcar

că nu numesc substanţa, precizează totuşi persoana şi de aceea sunt puse în locul

numelor; la verb e inclus şi participiul, pentru că semnifică şi timpul, măcar că are

legătură şi cu numele. Celelalte /cuvinte/ sunt mai curând elemente de legătură între

părţile enunţului, semnificând poziţia uneia în raport cu alta, decât părţi ale enunţului

[…].”

Pentru a clasifica cuvintele, lingvistica distribuţională utilizează ca procedeu

comutarea, fapt ce dă naştere unei noi definiţii a părţilor de vorbire: toate cuvintele ce

comută între ele pe aceeaşi axă paradigmatică, adică pot să apară în aceeaşi poziţie,

aparţin aceleiaşi părţi de vorbire26. Pentru această teorie, descrierea diferitelor contexte în

care o unitate poate să apară este o condiţie nu doar necesară, ci suficientă a descrierii

acestor unităţi. Metoda constă în a defini o tehnică formală de segmentare a lanţului

vorbirii în unităţi discrete, definite doar prin relaţiile de substituţie şi concatenare pe care

le au cu mediul textual. În gramatică, această metodă s-a concretizat prin analiza în

constituenţi imediaţi, prin descrierea unor combinaţii ierarhizate alcătuite din diverse

unităţi şi ele obţinute, plecând de la unitatea minimală spre unitatea de rang imediat

superior, de la fonem spre morfem şi apoi spre sintagmă27.

Gramaticile româneşti au reţinut, de-a lungul timpului, diverse modele.

În încercarea de a demonstra originea latină a limbii şi poporului român, primele

gramatici româneşti reţin drept criteriu de clasificare modelul latin preluat din gramaticile

latineşti28. Este cazul reprezentanţilor Şcolii Ardelene care au căutat să identifice sau să

echivaleze structura gramaticală a limbii latine în structura gramaticală a limbii române.

De exemplu, în Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Samuil Micu notează

existenţa în limba română a unui caz ablativ. Timotei Cipariu consideră ca fiind

subordonat conjunctivului condiţionalul, deoarece acesta din urmă era inexistent în latină.

Pe lângă acest model, au existat şi altele, anume cele slavone şi greceşti, fapt sesizabil în

25 Vezi vol. Sancti Thomas Aquinatis, Opera omnia, Tomus I, Roma, 1882, Comentarii la lucrarea lui Aristotel Peri hermeneias, C.I. lecţia I, Introducere, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), Redactor responsabil Lucia Wald, Bucureşti, 1983, p.158. 26 Vezi, în acest sens, L. Bloomfield, Op. cit. 27 Vezi Bloomfield, Nida, Gleason, Zellig S. Harris, D.D. Draşoveanu. 28 Cf. S.M.L.R.C., 1967, p. 35.

18

gramatica lui D. Eustatevici şi în cea a lui Macarie. De asemenea, cu secolul al XIX-lea

putem nota şi influenţa modelului francez. Este situaţia lui Eliade care respectă ordinea

conjugărilor, aşa cum apare în franceză, a lui Lambrior care vorbeşte despre o declinare

cu două cazuri (drept şi oblic) şi despre articolul partitiv nişte.

Însă, atunci când se pune problema clasificării părţilor de vorbire în limba

română, constatăm lipsa unor criterii clare de clasificare. Criteriile de clasificare în

lucrările noastre de gramatică sunt heterogene: de exemplu, semantice pentru substantiv,

morfologice pentru adverb etc. De asemenea, este dificil şi incorect să afirmăm că o

unitate lingvistică aparţine unei singure clase şi numai acesteia. Ilustrativă este situaţia lui

un, care în contexte diferite dobândeşte trei valori: un - numeral cardinal, un - adjectiv

nehotărât şi un – articol nehotărât. Spre a doua jumătate a secolului XX, clasificările au la

bază fie criterii morfosintactice (categorie gramaticală, valori sintactice), fie criterii

semantice: criteriul formal (formal-flexionar, formativ-structural), criteriul logico-

semantic (ontologic, logic, semantic) şi criteriul funcţional.

O examinare a primelor gramatici româneşti se impune pentru a putea sesiza

evoluţia clasificării părţilor de vorbire.

Dimitrie Eustatevici Braşoveanul29 distinge părţi de vorbire plecătoare (nume în

loc de numele, graiul, împărtăşirea) şi neplecătoare (înainte punerea, spregrăirea, în

mijloc aruncarea, împreunarea).

Ienache Văcărescu30 apreciază că „Şi cuvântul are 9 părţi carele sunt acestea.

Articol adică încheierea (nume adică nume) (pronume adică pronume) (verb adică graiu)

(participie adică părtăşire) (propoziţiune adică propunere) (adverbul adică spre graiu)

(conjuncţiune adică legare) (şi intereţiune). Dintre acestea articolul, numele, pronumele,

verbul, partiţipie să înduplecă, iar propunerea, adverbul, conjuncţiune şi interieţiune nu să

înduplecă.”.

Constantin Diaconovici Loga31 identifică părţile de vorbire declinătóre (articul,

nume, pronume, verb, participiu) şi nedeclinătóre (adverb, preposiţa, conjunţa, interjeţa).

29 Gramatică rumânească, 1757. 30 Gramatică rumânească, Râmnic, 1787, p. 17. 31 Gramatică românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822.

19

I. Eliade (Rădulescu)32 notează zece părţi de vorbire: substantiv, pronume,

adjectiv (propriu-zis, posesiv, demonstrativ, relativ, interogativ, nehotărât, numeral cu

valoare adjectivală), articol, verb, partiţipie, prepoziţie, adverb, conjugativ, interecţia.

P. M. Câmpeanu33 consideră că „după modul în care se reprezentează în vorbire”,

cuvintele se împart în patru clase generale, care, la rândul lor se subîmpart în clase

speciale, după cum urmează: clasa substantivului divizată în clasa numelor substantive şi

a pronumelor, clasa accidentului de care ţin „numele adiective şi a verburilor”, clasa

relativului ce conţine clasa specială „a adverburilor, a prepoziţiilor şi a conjuncţiilor” şi

clasa interjecţiei de care depind „interiecţiile”. Autorul subliniază imediat în notă că

„Articulii în limba noastră nu pot să formeze clasă specială de cuvinte.”.

Timotei Cipariu34 constată că există opt clase de cuvinte ce „se numescu partile

cuventarei”, anume cuvinte „formale” (nume, pronume, verb, participiu) şi cuvinte

„costatorie” (adverb, prepoziţie, conjuncţie, intreiectiuni), la care „altii mai adaugu si a

nou’a: articlulu, care inse in totu respectulu se tiene de clasea pronumeloru”.

1.4. Categorii de limbă şi categorii gramaticale Aşa cum am precizat anterior (vezi supra Partea întâi, cap. I, 1.3.), prima

clasificare, realizată după un criteriu semantic, a categoriilor de limbă îşi are originea la

Aristotel.

Este bine cunoscut faptul că fiecare limbă dezvoltă anumite categorii de limbă sau

clase gramaticale. În cazul limbii române, avem clasa noţiunilor (substantiv, pronume,

numeral), clasa notelor (adjectiv, participiu adjectiv, interjecţie), clasa verbului (verb,

adverb) şi clasa relaţionalelor (prepoziţie, conjuncţie). În spatele acestei teorii a părţilor

de vorbire, trebuie să recunoaştem un ceva ce poate fi definit ca proprietatea

fundamentală, esenţială a limbajului şi care poate fi expus ca fiind natura sa categorială.

Deci se impune ca şi cuvintele să fie categorizate, iar posibilităţile lor de asociere să

depindă de apartenenţa la diferite categorii (citeşte părţi de vorbire). După Aristotel, nici

o parte de vorbire nu semnifică nimic, dacă este luată independent şi nu în relaţie cu

32 Gramatică românească, [Sibiu], 1828. 33 Gramatică românească, Iaşi, Tipografia Institutul Albinei, 1848, p. 29. 34 Elemente de limba romană: după dialecte şi monumente vechi, Blasiu, cu tiparul sem. diecesanu, 1854, pp. 95-96.

20

celelalte. Cu alte cuvinte, şi e concepţia structuralistă a limbii, unităţile sau elementele

unei limbi nu pot fi definite decât în relaţie unele cu celelalte. Sistemul unei limbi are atât

categorii gramaticale proprii, cât şi un specific al său, specific ce constă „în organizarea

categoriilor ei gramaticale sau în mijloacele lingvistice prin care se realizează fiecare

categorie în parte”35. Deci modul intern de organizare a elementelor dintr-o limbă ţine de

specificitatea limbii respective. Fiecare clasă are, la rândul său, propriile sale categorii

gramaticale36 ce o caracterizează (gen, număr, caz, timp etc.), categorii gramaticale ce au

în limbă o anumită formă de exprimare şi care nu doar că însoţesc „sensul material

fundamental al cuvântului, dar se şi află în interacţiune cu el”37. Însă s-a demonstrat că

limbile gramaticalizează diferit categoriile, că mijloacele prin care aceste categorii

gramaticale se exprimă diferă, variază de la o limbă la alta38.

Observaţie: Notăm aici faptul că, pe de o parte, există limbi care

dispun de desinenţe şi, în consecinţă, categoriile gramaticale se

exprimă prin intermediul mijloacelor morfologice şi, pe de altă parte,

că există limbi care nu au dezvoltat un sistem al desinenţelor şi, prin

urmare, categoriile gramaticale sunt redate cu ajutorul mijloacelor

sintactice.

Astfel se poate emite ideea că unele mijloace de exprimare a categoriilor

gramaticale sunt rezultatul unui proces de abstractizare a unor elemente lexicale. După R.

A. Budagov39, categoria gramaticală este „un sens gramatical generalizat, prezent în

cuvinte sau în îmbinările de cuvinte din propoziţie şi în acelaşi timp abstras de la

sensurile concrete ale acestor cuvinte”.

Din punctul de vedere al autorilor Gramaticii limbii române40, „părţile de

vorbire flexibile suferă modificări formale prin care se exprimă noţiunile morfologice

fundamentale numite categorii gramaticale”. Altfel spus, categoriile gramaticale se

35 S.M.L.R.C., p. 56. 36 Lucrările de specialitate reţin cu aceeaşi conotaţie şi sintagmele „valoare gramaticală”, respectiv „sens gramatical”. 37 R.A. Budagov, Introducere în ştiinţa limbii, Traducere şi note de G. Mihăilă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961, p. 258. 38 Vezi S.M.L.R.C., 1967, p. 36. 39 Op. cit., p. 257. 40 Vol. I, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura R.P.R., 1963, p. 36.

21

exprimă „prin modificarea structurii morfologice a cuvântului, prin unele mijloace

fonetice şi prin mijloace analitice”41.

Considerate drept mărci ce alcătuiesc modul intern de organizare a materialului de

forme dintr-o limbă42, categoriile gramaticale reprezintă, în accepţia autorilor

S.M.L.R.C.43, „sensurile logico-gramaticale (deosebite de sensurile lexicale) care se

exprimă prin forme concrete de limbă, segmentale (fonem, morfem, combinaţie de

foneme sau de morfeme) sau suprasegmentale (intonaţia)”. După I. Iordan şi V. Robu44,

sensul gramatical este „totdeauna şi la orice nivel o abstracţie, o relaţie generalizată […];

gramaticalul este «concret» numai în măsura în care semnificantul dat apare într-o

realizare concretă, este reperabil într-un text ca unitate a planului expresiei şi se află în

relaţie paradigmatică şi sintagmatică cu alte unităţi cu care se aseamănă şi de care se

deosebeşte”. În opinia Georgetei Ciompec45, categoria gramaticală nu reprezintă altceva

decât „o unitate de conţinut foarte abstractă care se realizează prin două sau mai multe

valori, marcate prin mijloace gramaticale”.

Ne întrebăm cum putem defini categoria gramaticală în existenţa sa

paradigmatică?

Răspunsul este de ordinul evidenţei: pentru a defini categoria gramaticală în

existenţa sa paradigmatică, trebuie să alegem drept definienţi opoziţia. De ce opoziţia? În

primul rând, pentru că, numai în paradigmă, membrii unei categorii gramaticale (citeşte

opozanţii) se opun; în al doilea rând, pentru că opoziţiile nu au sens lexical. Aşadar,

putem defini categoria gramaticală drept o sumă de opoziţii şi de opozanţi. Numărul de

opoziţii este numărul de opozanţi minus unu. De exemplu, definim categoria numărului

în limba română ca acea categorie ai cărei opozanţi sunt singularul şi pluralul.

Căutând să dăm o definiţie a categoriei gramaticale prin prisma solidarităţii

conţinut-expresie, înţelegem categoriile gramaticale drept concepte exprimate prin

flective46.

41 Ibidem, p. 41. 42 S.M.L.R.C., p. 55. 43 Ibidem, p. 55. 44 Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 333. 45 Sinteze de limba română, coordonator Theodor Hristea, Ediţia a treia revăzută şi din nou îmbogăţită, Bucureşti, Albatros, 1984, p. 200. 46 D.D. Draşoveanu, în Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, p. 78, cuprinde sub flectiv: desinenţele, sufixele flexionale, alternanţele, accentul, pe al acuzativului genului personal, să al conjunctivului, topica

22

Notă: Se cuvine precizat aici că ne însuşim terminologia utilizată de

către D. D. Draşoveanu. Anume, preluăm termenul flectiv, înlocuindu-

l astfel pe cel de morfem. Expunem în continuare argumentele pentru

care utilizăm acest termen şi care sunt identice celor avansate de D. D.

Draşoveanu. Cunoscând de-a lungul timpului mai multe accepţii: (1)

unitate minimală de expresie dotată cu semnificaţie, (2) unitate de

conţinut gramatical, (3) unitate minimală de expresie dotată cu sens

gramatical, (4) o clasă de unităţi semnificative mai mult sau mai puţin

diferite fonematic, dar purtând aceleaşi valori, în general, sub morfem

sunt cuprinse şi ceea ce este constant într-o paradigmă: rădăcina, tema

lexicală, sufixele derivative. Din această cauză, totul fiind morfem,

afirmă D.D. Draşoveanu, se şterge diferenţa dintre sensul lexical şi

sensul gramatical, fapt ce face imposibilă definirea Cg. Mai mult,

diferenţierea morfemului în (a) morfem radical sau tematic şi (b)

morfem gramatical este o greşeală, deoarece se conţine fie ca în (a) o

contradicţie în termeni, fie ca în (b) un pleonasm, în spatele căruia se

ascunde cel de morfem morfologic47.

Flectivele sunt segmentele de expresie ale categoriei gramaticale. Aceasta

înseamnă că atunci când invocăm existenţa unei categorii suntem obligaţi să invocăm şi

flectivul ei. Flectivul, în existenţa sa paradigmatică, este faptul de limbă care aglutinat

sau neaglutinat, reprezintă elementul variabil din structura unuia şi aceluiaşi cuvânt48.

Astfel, definit prin prisma solidarităţilor conţinut + expresie, flectivul este segmentul de

expresie al unui concept devenit astfel categorie. Aşadar, categoria şi flectivul sunt

noţiuni corelative; se definesc una prin cealaltă49. Numai exprimate prin flective,

conceptele devin categorii gramaticale.

(pentru a deosebi nominativul de acuzativ, când flectivul pe este absent), articolul hotărât şi nehotărât şi verbele auxiliare. 47 Cf. D.D. Draşoveanu, Op. cit., pp. 24-25. 48 Ibidem, p. 25. 49 Vezi, în acest sens, ideea susţinută şi argumentată de către D.D. Draşoveanu, în Op. cit., pp. 40-44, conform căreia dacă conceptul de posesie şi-a găsit flectiv, el a devenit astfel categorie.

23

În limba română, autorii tradiţionalişti consideră categorii gramaticale proprii

limbii române: genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana, diateza, modul şi

timpul50.

În schimb, cu direcţia structuralistă51, categoriile gramaticale vor fi clasificate în

categorii gramaticale flexionare (se manifestă în comportamentul gramatical al cuvintelor

flexibile: genul, numărul, persoană, modul, timpul, diateza) şi categorii gramaticale de

relaţie (relaţiile sintactice ce se stabilesc între cuvinte în cadrul comunicării: cazul,

comparaţia).

După D. D. Draşoveanu52, categoriile gramaticale pot fi nerelaţionale şi

relaţionale. Inventarul categoriilor gramaticale, în accepţia lui Draşoveanu, conţine:

cazul, genul, numărul, determinarea, persoana, modul, timpul. Cum se poate constata,

autorul exclude din clasificarea categoriilor gramaticale comparaţia şi reflexivul diatezei.

Aşa cum rezultă din clasificările de mai sus, toate categoriile gramaticale au o

existenţă paradigmatică, dar numai unele dintre ele îşi aduc serviciile în planul

sintagmatic53, adică devin categorii gramaticale relaţionale54. Criteriile de delimitare în

evaluarea unei categorii gramaticale ca relaţională sunt următoarele: (a) să vedem dacă

conceptul e purtător de sens relaţional (criteriu inoperant) şi (b) dacă flectivul respectivei

categorii, ataşat la o temă lexicală, face ca tema respectivă să devină un termen

subordonat (criteriu operant). Însă, prin criteriul (b) se deschide o idee nedemonstrată: că

toate categoriile gramaticale de relaţie se pun în slujba subordonării. Verificarea se

realizează astfel: controlăm dacă schimbându-se categoriile sau subcategoria categoriei

respective se produc evenimente sintactice sau nu (de exemplu, atunci când se schimbă

cazul se schimbă implicit funcţia sintactică, fapt ce arată că respectiva categorie e

relaţională. Vezi trecerea G-lui la D). În taxarea unei categorii drept relaţională sau nu,

50 Cf. Gramatica limbii române, Editura Academiei R.P.R., 1963, p. 36. 51 Cf. S.M.L.R.C., p. 56. Notăm aici că, deşi autorii atribuie articolului statutul de morfem al categoriei gramaticale a determinării (pp. 63, 166-179), acesta este considerat drept parte de vorbire şi tratat după numeral. 52 D.D. Draşoveanu, Op. cit., pp. 78-93. 53 „Structura gramaticală este sintagmatică, deoarece pune în relaţii unităţi din clase diferite, şi este paradigmatică, deoarece schemele ei de relaţii devin unităţi ale unei opoziţii pe baza celei mai mici diferenţe” (Iordan şi Robu, Op. cit., p. 329). 54 Cf. D.D. Draşoveanu, Op. cit., pp. 78-93, care consideră categoriile gramaticale relaţionale: categorii gramaticale angajate în acord, reiterante (Cg2), categorii gramaticale impuse de conective (Cg3) şi categorii gramaticale flexionale (Cg1).

24

trebuie să ţinem cont de una din ipostazele categoriei, pentru că una e ipostaza la

substantiv şi alta la adjectiv.

În acest sens, pentru a putea indica categoriile gramaticale ale substantivului,

apelăm la desinenţă, care este „afixul exclusiv gramatical care se adaugă după rădăcină

sau după temă pentru a exprima categoriile gramaticale”55. În ultimele decenii, s-a ajuns

la concluzia că desinenţa ar exprima la substantiv numai cazul şi numărul şi numai la

adjectiv exprimă în plus şi genul56.

În concluzie, afirmăm că astăzi categoriile gramaticale se construiesc ca opoziţii

paradigmatice în flexiunea unităţilor, fiind marcate prin flective specifice, în timp ce

altele se realizează ca poziţii funcţionale în schemele de relaţii sintagmatice57. Atunci

când vorbim de prezenţa într-o anumită limbă a unei categorii gramaticale, suntem

obligaţi să ne bazăm afirmaţia pe existenţa unor mărci formale proprii. De exemplu, -lui

(din omului) este un flectiv care semnifică +G.D.; însă, dacă izolăm acest segment de

sistemul virtual paradigmatic şi de structura sintagmatică din care face parte, -lui nu este

unitate a sistemului limbii române. Prin urmare, pentru a defini un termen, trebuie să

plecăm de la întreg şi prin analiză să obţinem elementele componenete; izolarea de

sistemul din care face parte nu conduce la rezultate concrete.

Înainte de a trece însă la prezentarea categoriilor gramaticale proprii

substantivului, se cuvine să atragem atenţia asupra unei distincţii foarte importante în

evoluţia cercetării noastre, anume, trebuie să deosebim între categorii propriu-zis

gramaticale, categorii de relaţie, cu funcţionalitate sintactică şi categorii gramaticale

obţinute prin gramaticalizarea unor trăsături semantice, distincţie operată exclusiv în

cadrul substantivalului caracterizat prin categoriile de caz, gen, număr şi persoană58.

Categoriile gramaticale propriu-zise au finalitate combinatorică şi nu mai pot fi

operaţionalizate semantic în seme, în timp ce categoriile “gramaticalizate” pot fi

operaţionalizate în seme.

Categoriile gramaticale (cazul) ne oferă moduri de a combina cuvintele, spre

deosebire de cele “gramaticalizate” (gen, număr, persoană), care ne dau coerenţa 55 Mioara Avram, Gramatica pentru toti, Bucureşti, 1997, p. 39. 56 Cf. Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, p. 158. 57 I. Iordan şi Vladimir Robu, Op. cit., p. 333.

25

semantică. Prin urmare, genul, numărul şi persoana nu pot fi categorii relaţionale în

absenţa cazului, a cărui funcţionalitate relaţională o confirmă pe plan semantic,

referenţial.

După această prezentare generală a ceea ce se înţelege prin „categorie

gramaticală”, în continuare, ne vom opri succint asupra categoriilor gramaticale ale

substantivului. Cu toate că gramatica clasică indica drept categorii ale substantivului

genul, numărul şi cazul, studiile mai noi notează că, în flexiune, substantivul actualizează

doar numărul, cazul şi determinarea (vezi infra Partea întâi, cap. I, 1.4.1. - 1.4.3.). Ca

reprezentare a acestor categorii, în flexiune ele se grupează astfel: (1) numărul şi cazul,

realizate împreună, într-o singură unitate de expresie, ca afix enclitic, postpus radicalului,

numit desinenţă şi (2) categoria determinării ce are un flectiv al ei, numit al determinării

(vezi infra Partea întâi, cap. al II-lea).

Flectivul utilizat atât în latină, cât şi în română pentru indicarea categoriilor

gramaticale de gen, număr, caz la substantive era desinenţa59: „În limba literară modernă

nu există desinenţe specifice pentru fiecare categorie gramaticală, ci o singură desinenţă

marchează în acelaşi timp – la substantivul nearticulat – genul, numărul şi cazul”60.

1.4.1. Categoria gramaticală a genului Româna este singura dintre limbile romanice care conservă şi dezvoltă cele trei

genuri ale substantivului latin: masculin, feminin şi neutru. Considerat categorie

flexionară foarte veche, genul este, în interpretarea clasică, rezultatul unor opoziţii din

realitatea extralingvistică: „categoria gramaticală pe care, în cazul substantivelor, o

impune realitatea înconjurătoare: omul şi fiinţele, în general, sunt de sex bărbătesc sau

femeiesc şi, prin urmare, cuvintele care le denumesc aparţin genului masculin sau

feminin. […] Pe lângă fiinţe există şi lucruri, la care nu poate fi vorba de sex, ceea ce

58 Pentru o detaliere a problemei, vezi Maria Aldea, „Dubla realizare a subiectului”, în Philologica. LIX. Studia Romanistica, Bratislava, Univerzita Komenského Bratislava, 2005, pp. 7-15. 59 Mioara Avram, în Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1986, p. 26, apreciază că desinenţa este „afixul exclusiv gramatical care se adaugă după rădăcină sau după temă pentru a exprima numărul şi cazul la substantive […], genul, numărul şi cazul la adjective […], articole, pronume, numerale şi participii…”. 60 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Iaşi, Virginia, 1994, p. 87.

26

însemnează că numele lor nu sunt nici masculine, nici feminine, ci neutre”61. Avem astfel

opoziţia animat (masculin, feminin) / vs / inanimat (neutru), considerată de unii lingvişti

ca fiind de bază pentru gen. După Mioara Avram62, genul este o „categorie morfologică

fundamentală”, deoarece de gen depind „modul de formare a pluralului şi declinarea”,

acesta fiind recunoscut numai prin posibilitatea de a selecta „forma determinantului”.

În schimb, cercetările recente subliniază, referitor la gen, că, în cazul

substantivului, este o categorie gramaticală fixă, de natură logico-semantică, dată prin

semnificaţia substantivului. Întrucât substantivul nu se schimbă după gen, înseamnă că

acesta, genul, nu este o categorie de flexiune. Din punct de vedere formal, însă, se poate

vorbi de o categorie gramaticală a genului în flexiunea pronominală şi adjectivală63, ca

fiind o modalitate de a exprima acordul cu substantivul pe care îl determină (la adjectiv)

sau pe care îl substituie (la pronume sau numeral)64.

1.4.2. Categoria gramaticală a numărului Categorie gramaticală fundamentală şi definitorie în flexiunea nominală65, impusă

de realitatea extralingvistică, numărul are la bază conceptul de cantitate66. Valorile

acestei categorii se repartizează astfel: singular şi plural67. Majoritatea studiilor de

gramatică notează că, în flexiunea substantivului românesc, flectivele de număr,

reprezentate desinenţial, sunt solidare cu cele de gen68. Însă, spre deosebire de gen,

numărul este şi criteriu de flexiune, deoarece substantivele îşi schimbă forma în raport cu

singularul sau pluralul69. Pe lângă flexiunea nominală70, categoria apare şi în flexiunea

61 S.M.L.R.C., p. 57. 62 Op. cit., p. 32. 63 G.G. Neamţu, Curs de morfologie, ţinut la Facultatea de Litere, specializarea Limba şi literatura română, anul universitar 2001. 64 Sinteze de limba română, coordonator şi autor principal Theodor Hristea, Ediţia a doua revăzută şi mult îmbogăţită, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 113. 65 S.M.L.R.C., p. 93. 66 Cf. S.M.L.R.C., p. 80. 67 S.M.L.R.C., p. 59, reţine că opoziţia singular / plural se neutralizează în anumite situaţii, că există substantive care nu au forme pentru ambele numere, ci au fie numai singularul, fie numai pluralul. 68 Notăm că există situaţii când flectivul de număr (desinenţă de plural) apare la mai multe genuri, de exemplu: nume, case. 69 Cf. Sinteze de limba română, 1984, p. 202. Valorile de singular sau plural ale substantivelor pot fi identificate cu ajutorul a trei procedee: comutare, distribuţie şi substituţia formelor. 70 Excepţie face doar numeralul, deoarece în situaţia acestuia ideea de număr este exprimată lexical; cf. Sinteze de limba română, 1981, p. 114.

27

pronominală şi cea verbală, însă se distinge în fiecare tip de flexiune prin faptul că are

sau nu are un conţinut semantic. Altfel spus, pe lângă substantiv şi substitute (la

pronume)71, pentru celelalte clase gramaticale ce au ca marcă şi această categorie72,

numărul este o marcă formală ce apare ca rezultat „al acordului cu substantivul la care se

referă”73.

1.4.3. Categoria gramaticală a cazului

Categoria gramaticală a cazului, cea mai abstractă dintre categoriile gramaticale

ale substantivului74, este o categorie gramaticală relaţională, având rolul de a marca

raporturile sintactice constituite între termenii, elementele unei sintagme nominale,

respectiv verbale. Cazul exprimă „raporturile dintre cuvinte (elemente nominale între ele

şi faţă de verb) în cursul comunicării”75, sau este „categoria gramaticală corespunzătoare

raporturilor dintre obiecte (= fiinţe şi lucruri) unele faţă de altele sau dintre obiecte şi

acţiuni. În realitatea materială obiectele se pot găsi, unele faţă de altele, în tot felul de

raporturi (unul aparţine altuia sau provine din altul etc.). La fel pot exista raporturi între

acţiuni şi obiecte (acţiunea este săvârşită de un obiect sau se transmite unui obiect

etc.)”76. Pentru a exprima aceste raporturi, termenii sintagmei (nominale şi verbale) îşi

modifică forma şi, de aici, funcţia sintactică, fiecare caz corespunzând unui anumit rol al

cuvântului în constituirea propoziţiei. În Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale

limbii77, cazul este definit drept „o categorie de tip relaţional care exprimă relaţiile

sintactice pe care numele (substantivul, pronumele şi numeralul) şi adjectivul le

angajează în limitele unei propoziţii şi, implicit, funcţiile lor sintactice”, sau „asocierea

dintre o formă gramaticală, o relaţie specifică (de exemplu un regent propriu) şi o valoare

71 Vezi Alexandru Toşa, Elemente de morfologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 173: „numai substantivul şi pronumele în funcţie de subiect exprimă noţiunea cu ambele laturi”. 72 „entităţile denumite de adjectivul propriu-zis, de adjectivul pronominal, de articol, de verb nu sunt numărabile, nu există în realitate sub formă de <singularuri>, individualuri distincte, ci sub formă de însuşiri continue, nediferenţiate pe unităţi”, afirmă Alexandru Toşa, Op. cit., p. 173. 73 Cf. Sinteze de limba română, 1984, p. 202. 74 Cf.I. Iordan şi Vladimir Robu, Op. cit., p. 340. 75 S.M.L.R.C., p. 62. 76 Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, 1954, p. 252. 77 Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997, p. 93.

28

specifică”78. Altfel spus, cazul este rezultatul unei combinări între o formă gramaticală,

realitatea lingvistică, ce ilustrează nivelul expresiei (raporturile sintactice) şi realitatea

extralingvistică ce generează valorile semantice.

Literatura românească de specialitate reţine existenţa a cinci cazuri : nominativ

(N.), acuzativ (Ac.), dativ (D.), genitiv (G.) şi vocativ (V). Întrucât „toate tipurile de

substantive prezintă identitate de formă”79, aceste cinci cazuri pot fi reduse la trei : N.

Ac., G.D. şi V80.

Pentru a diferenţia aceste forme omonime, unii cercetători au recurs la

compararea cu paradigma pronominală, deoarece pronumele personal81 este „singura

parte de vorbire la care se întâlnesc cuvinte care diferenţiază formal nominativul de

acuzativ (1 sg. eu – mine, mă ..., 2 sg. tu – tine, te) sau parţial, genitivul de dativ (3 sg.

lui, ei G. şi D. – îi, i ... numai la D.)”82. Alţi cercetători au adăugat acestui criteriu de

distingere a cazurilor încă alte câteva mijloace, anume: funcţia sintactică, cuvântul regent,

mărcile reprezentate de al, a, ai, ale şi pe sau de pronumele personal neaccentuat, topica

şi acordul83. Astfel, după Mioara Avram84, un substantiv în nominativ se deosebeşte de

un substantiv în acuzativ prin sensul lexical al substantivului şi al verbului, prin diferite

mărci formale, prin opoziţia articulat – nearticulat, prin topică sau prin intonaţie. Pentru

deosebirea genitivului de dativ, aceeaşi autoare afirmă că opoziţia atribut – complement

indirect este una „simplistă”85, deoarece în ambele cazuri pot fi realizate aceste două

funcţii sintactice şi propune ca mijloace de identificare pe al (a, ai, ale), prepoziţiile

specifice fiecărui caz şi topica. În schimb, pentru situaţia diferenţierii unui substantiv în

78 Ibidem, p. 94. 79 Cf. Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 196. 80 După Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, 1986, p. 44, „cele cinci cazuri pot fi exprimate printr-un număr mult mai mic de forme cazuale: cel mult două nearticulate şi cel mult trei articulate (în cadrul aceluiaşi număr). Există multe situaţii (printre acestea pluralul tuturor substantivelor nearticulate, în care toate cele cinci cazuri se exprimă printr-o singură formă a substantivului propriu-zis. [...] Nominativul are totdeauna aceeaşi formă cu acuzativul, iar uneori şi cu vocativul; genitivul are totdeauna aceeaşi formă cu dativul, iar uneori – numai la pluralul articulat – şi cu vocativul”. 81 „Dintre părţile de vorbire declinabile, pronumele personal realizează numărul maxim de distincţii cazuale. De aceea, formele pronumelui personal permit, indirect, rezolvarea omonimiei formelor cazuale în flexiunea substantivală”, afirmă Paula Diaconescu, în Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970, p. 197. 82 Mioara Avram, Op. cit., p. 119. 83 Cf. Mioara Avram, Op. cit., p. 144. Vezi, de asemenea, şi G. G. Neamţu, Teoria şi practica... . 84 Op. cit., pp. 48-49. 85 Ibidem, p. 48.

29

vocativ care are aceeaşi formă cu nominativ – acuzativul, mijlocul utilizat este intonaţia

exclamativă care însoţeşte substantivul în vocativ.

Gramaticalitatea categoriei cazului la substantivele româneşti este susţinută prin

semnalarea opoziţiilor ce o alcătuiesc86. Prima opoziţie, de apartenenţă87, ar fi cea între

vocativ (care aparţine planului expresiv al limbii) şi celelalte cazuri (ce aparţin planului

denominativ, reprezentativ al limbii): V. / N.Ac.D.G.; a doua opoziţie, semantică şi

funcţională, apare între nominativ şi celelalte cazuri : N. / Ac.D.G. Explicaţia din punctul

nostru de vedere constă în faptul că N.-ul este cazul nonsubordonării (doar în situaţia

substantivului-subiect, a substantivului constituit în propoziţie monomembră nominală, a

substantivelor incidente, a realei apoziţii), pe când celorlalte cazuri le este caracteristică

subordonarea.

O a treia opoziţie ar fi cea între N.Ac. / G.D. (cazuri drepte vs. cazuri oblice).

Toate aceste opoziţii sunt marcate în planul expresiei (formal) prin mai multe

mijloace, după cum urmează:

(a) Aşa cum, pentru a putea fi exprimate raporturile dintre cuvintele unei fraze,

latina a moştenit din indo-europeană un sistem de desinenţe deosebit de bogat ce marcau

la nivel formal aceste raporturi88, şi în limba română primul mijloc îl reprezintă

desinenţele. Desinenţele cazuale în limba română sunt slab reprezentate (în comparaţie cu

latină şi rusa), anume: una la G.D. singular feminin (-e), una la V. singular masculin (-

ule), alta la V. singular feminin (-o), fapt ce generează trei forme cazuale la feminin

singular (una pentru N.Ac., a doua pentru G.D., a treia pentru vocativ), o singură formă la

pluralul masculin şi feminin pentru toate cazurile, două forme la masculin singular, dintre

care una pentru N., Ac., D., G., iar cealaltă pentru V.89.

(b) Un al doilea mijloc în exprimarea valorilor cazuale îl constituie prepoziţiile,

care în limba română cunosc un inventar bine reprezentat. Avem, astfel, prepoziţii cu Ac.,

prepoziţii cu D. şi prepoziţii cu G.

86 Cf. S.M.L.R.C., pp. 93-103; vezi, de asemenea, şi Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, Bucureşti, 1970. 87 Cf. Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Bucureşti, Vox, 1996, pp. 66-71. 88 Cf. I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 83 ş.u. 89 Vezi S.M.L.R.C., p. 99.

30

(c) Un al treilea mijloc este reprezentat de clasa articolului, care deţine, de

asemenea, un rol important, mai ales în marcarea cazurilor oblice şi a rezolvării

omonimiei în situaţia declinării masculine.

(d) Pe lângă aceste mijloace segmentale, mai avem şi mijloace suprasegmentale:

intonaţia (vezi, în acest sens, situaţia vocativului), accentul (cu rol important în topică,

pentru că distinge subiectul de complement direct) şi topica.

(e) De asemenea, un rol major în identificarea valorilor cazuale îl deţine

contextul, deoarece acesta este cel care „conduce la funcţia sintactică”90.

În concluzie, a încerca o definire a categoriei gramaticale a cazului înseamnă a

surprinde şi a descrie sensurile şi relaţiile pe care le exprimă unităţile lingvistice într-una

din cele cinci ipostaze cazuale.

90 C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Iaşi, Virginia, 1994, p. 143.

31

„Une hypothèse est une loi de construction des

propositions91. On pourrait dire aussi: une hypothèse est

une loi de construction des attentes. Une proposition est

pour ainsi dire une section en un lieu déterminé d’une

hypothèse. […] L’ hypothèse devient proposition par

l’application de cette facette à la réalité.”92

91 „ce que j’appelle <proposition> est une situation dans le jeu du langage”, Wittgenstein, Op. cit., p. 226. 92 Ibidem, pp. 285, 288.

32

Cap. al II-lea

DETERMINAREA: CATEGORIE GRAMATICALĂ?!

1.0. Introducere Logicienii afirmă că noţiunile se formează prin două procedee: abstractizare93 şi

generalizare94. Deci procedeul formării noţiunilor este implicit procedeul substantivizării

în planul limbii. A determina o noţiune înseamnă a micşora sfera ei. De altfel, etimologia

cuvântului determinare trimite la lat. terminis, care înseamnă „graniţă, frontieră, limită”.

Determinarea constă deci în a preciza limitele, graniţele ansamblului de obiecte

desemnate prin numele determinat. În comunicarea verbală, o noţiune poate fi

determinată prin adăugarea determinanţilor.

Întâlnită în majoritatea limbilor, determinarea nu are însă aceeaşi formă de

manifestare, variind de la o limbă la alta.

2. Accepţii ale termenului “determinare” 2.0. Văzut ca un element al unei definiţii care face să se înţeleagă conţinutul

specific al unui concept, logica atribuie termenului “determinare” două sensuri. Un prim

sens constă în înţelegerea acesteia drept o proprietate internă (o însuşire) sau externă (o

relaţie) a obiectului. Al doilea sens descrie determinarea ca o operaţie de trecere de la

noţiuni generale la noţiuni subordonate mai puţin generale, altfel spus, ca o operaţie de

trecere, prin introducerea unei însuşiri restrictive, de la gen la specie. În această

interpretare, determinarea este operaţia logică de delimitare a unei specii în cadrul

genului95, este modul de a semnifica ce separă un individ de clasa din care face parte.

2.1. Rezultat al implicaţiilor logicii în gramatică, determinarea apare atât în

lingvistica europeană, cât şi în cea românească ca un fenomen lingvistic.

93 Procedeul prin care individul operează o abstragere mintală din obiecte a însuşirirlor lor. 94 Procedeul prin care sunt reţinute şi apoi reunite trăsăturile abstrase în ceea ce se numeşte noţiune. 95 Vezi Gheorghe Enescu, Dicţionar de logică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 83; vezi, de asemenea, Georges Thinès et Agnès Lempereur, Dictionnaire général des sciences humaines, Paris, Éditions Universitaires, 1975, s.v. détermination.

33

Cei mai mulţi lingvişti apreciază că originea istorică a noţiunii determinare

trebuie căutată în gramaticile raţionaliste. Construită pe principii deductive, celebra

Grammaire générale et raisonnée contenant les fondements de l’art de parler

expliqués d’une manière claire et naturelle, cunoscută şi sub denumirea de Gramatica

de la Port-Royal (1660), elaborată de Cl. Lancelot şi A. Arnauld, insistă asupra faptului

că, pentru a putea fi subiect, un substantiv trebuie să fie determinat, adică precedat de un

articol. Deci, după autorii acestei gramatici, apariţia noţiunii de determinare este legată

de existenţa articolului în limbă96.

În gramatica tradiţională, noţiunea de determinare se întâlneşte la nivelul

sintagmei gramaticale.

Majoritatea studiilor de gramatică au reţinut, de-a lungul timpului, termenul

determinare ca fiind sinonim celui de subordonare. Astfel, unul din sensurile pe care

D.E.X.-ul97 le reţine pentru termenul determinare este acela de „Cuvânt sau propoziţie

care precizează sensul altui cuvânt sau al altei propoziţii cu care este în legătură, fiind

subordonate acestora”. Cu alte cuvinte, determinarea nu este altceva decât relaţia dintre o

unitate subordonată (Ts) şi regenta ei (Tr).

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, s-a propus o clasificare a

determinării în (a) determinare lexico-gramaticală98 (vezi situaţia sintagmei obişnuite,

unde termenul determinant este un cuvânt propriu-zis) şi (b) determinare gramaticală (sau

minimală sau primară) realizată în cadrul unuia şi aceluiaşi substantiv prin prezenţa

articolului definit, structura (substantiv + articol) fiind numită, din această perspectivă,

sintagmă legată99. Prima clasificare reţine determinarea ca un mod de funcţionare a

cuvintelor100. Cuvintele nu sunt prin natura lor determinanţi, însă au o funcţie de

determinare. Rolul determinării este de a preciza atât limitele ansamblului de obiecte din

lume la care numele determinat poate fi aplicat (extensiune), cât şi cantitatea de obiecte la

care acest nume este efectiv aplicat (extensitate). În schimb, prin a doua clasificare, prin

determinare se exprimă „actualizarea semnificantului substantival ca definit sau

96 Limitarea funcţiei de determinare doar la articol a fost contestată de lingviştii sec. XX. Aceştia demonstrează că şi adjectivele pot avea un rol determinativ. 97 Dicţionarul explicativ al limbii române, s.v. determinare. 98 De remarcat că determinarea lexico-gramaticală nu este categorie gramaticală. 99 Această direcţie de interpretare este susţinută de către I. Iordan, V. Robu, şcoala de gramatică clujeană. 100 Această opinie am întâlnit-o şi în lingvistica franceză dezvoltată de către Marc Wilmet.

34

nondefinit, actualizare realizată prin morfeme specifice101. Altfel spus, determinarea este

un procedeu prin care un substantiv dobândeşte proprietatea „definit” sau „indefinit”,

operând o distribuţie a substantivului pe axa cunoscut – necunoscut: „În ceea ce priveşte

valoarea categoriei determinării ca sens gramatical generalizat, ea constă în

individualizarea numelui în diferite grade şi nuanţe: Individualizare + Definit,

Individualizare + Nondefinit, Individualizare + Apartenent etc., toate plecând de la

formele nedeterminate şi considerate ca determinate zero, deci nefiind actualizate de

articol”102.

Cercetările103 mai noi acordă termenului două accepţii: pe de o parte,

determinarea este o „Funcţie semantică îndeplinită, în cadrul grupului nominal, de clasa

determinanţilor: articole, adjective demonstrative şi posesive, anume funcţia de

«actualizare» a substantivului, adică de utilizare a lui în vorbire, şi de «individualizare»,

adică de restrângere a clasei de indivizi desemnate de substantiv la un individ / indivizi

cunoscut / cunoscuţi şi identificabil / i de către vorbitor şi ascultător, individ determinat

(în spaţiu, în timp sau în cadrul unei relaţii de posesie) în raport cu vorbitorul sau cu

ascultătorul.”104; pe de altă parte, „în limbile care cunosc articol şi în care articolul şi-a

pierdut autonomia, devenind afix flexionar, termenul denumeşte o categorie gramaticală

specifică substantivului, manifestată prin opoziţia determinat (articulat) / nedeterminat

(nearticulat), iar, dacă există mai multe articole, şi prin opoziţia determinat hotărât

(puternic determinat) / determinat nehotărât (slab determinat).”.

2.2. În lingvistica textului, determinarea, prin mijloacele ei de realizare, este cea

care deţine funcţia de coerenţă internă a textului. Altfel spus, determinarea este o

101 Vezi G.G. Neamţu, „Observaţii pe marginea conceptelor de «articol» şi «determinare”, în Studia UBB, fasc. 1, 2000, pp. 19-31. 102 I. Iordan şi Vl. Robu, Op. cit., p. 345. 103 Vezi Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1997; Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi interpretări, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2003, pp. 27-50. 104 Din punct de vedere semantic, determinarea se realizează în trei câmpuri semantice: - spaţial: locativele (aici, acolo), relatorii (spre, la, cu), demonstrativele (acesta, acela); -temporal: locativele (acum, ieri), relatorii (înainte, când, în timpul); -noţional, ce au fie dominantă calitativă: determinanţii (articolul, demonstrativele, posesivele), anaforicele şi coreferenţialele (acesta, care, cine), identificatorii (acelaşi, altul, vreunul), indefiniţii (unul, oricare), relatorii noţionali (pentru, datorită), fie dominantă cantitativă: cuantificatorii (plural, colectiv, numeral), intensificatorii (puţin, foarte, destul), diminutivele şi augmentativele, comparativele (mai, mult, puţin, la fel de), iterativele (re-face); Cf. Bernard Pottier, Théorie et analyse en linguistique, Paris, Hachette, 1992, pp. 188-209.

35

manifestare a alternanţei cunoscut / necunoscut105, care poate să absenteze în referinţe

intracontextuale, cât şi extracontextuale.

2.3. Eugenio Coseriu, în lingvistica vorbirii pe care o propune, consideră că

determinarea este o sumă de operaţii ce aparţin tehnicii generale a vorbirii: „Corespund

domeniului ‘determinării’ toate acele operaţiuni care, în limbaj ca activitate, sunt

îndeplinite pentru a spune ceva despre ceva cu semnele limbii, cu alte cuvinte pentru ‘a

actualiza’ şi a direcţiona către realitatea concretă un semn ‘virtual’ (aparţinând ‘limbii’),

sau pentru a delimita, preciza şi orienta referinţa unui semn (virtual sau actual)”106.

Lucrarea sa, Determinacion y entorno. Dos problemas de una lingüística del

hablar, reţine şi descrie doar determinarea nominală, aşa cum apare în limbajul

enunţiativ, lăsând la o parte limbajul stilistic (-afectiv). În acest tip de limbaj enunţiativ,

lingvistul distinge patru operaţii: actualizare, discriminare, delimitare, identificare, fiecare

dintre acestea fiind realizate de determinatorii nominali (semne lingvistice a căror

misiune este aceasta). Lingvistul subliniază că fiecare determinant nominal realizează nu

doar o singură operaţie, iar, în contexte, el poate funcţiona ca o formă sau alta: „În

realitate, aceeaşi trăsătură formală poate îndeplini diferite funcţiuni, poate îndeplini mai

mult de o funcţiune în acelaşi tip şi are până şi capacitatea de a fi funcţională în anumite

cazuri şi de a nu fi astfel în altele.”107. De asemenea, una din aceste operaţii se poate

manifesta şi fără să se prezinte vreun determinant nominal (de exemplu, latina nu

dispunea de „instrumente pur şi simplu actualizatoare”, dar, fără îndoială, cunoştea

actualizarea termenilor)108.

Prezentăm în continuare operaţiile (vezi infra Partea întâi, cap. al II-lea, 2.3.1.) şi

cadrele (vezi infra Partea întâi, cap. al II-lea, 2.3.2.) identificate de Coseriu, întrucât le

considerăm importante în evoluţia analizei noastre.

105 Această alternanţă se poate manifesta prin opoziţia temă / remă. 106 „Determinacion y entorno. Dos problemas de una lingüística del hablar”, în Teoria del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios, Madrid, Gredos, 1962, p. 291. 107 Vezi E. Coseriu, „Determinare şi cadru. Două probleme ale unei gramatici a vorbirii”, în Ferdinand de Saussure. Şcoala geneveză. Şcoala sociologică. Direcţia funcţională. Şcoala britanică, Bucureşti, 1985, p. 210. 108 Vezi E. Coseriu, „Determinare şi cadru. Două probleme ale unei gramatici a vorbirii”, în Ferdinand de Saussure. Şcoala geneveză. Şcoala sociologică. Direcţia funcţională. Şcoala britanică, Bucureşti, 1985, pp. 209-211.

36

2.3.1.1. Actualizarea este operaţia de determinare fundamentală şi, în acelaşi

timp, primară, deoarece numele sunt <virtuale> şi nu <actuale>, semnifică <concepte> şi

nu <obiecte>. A actualiza un nume înseamnă a direcţiona, a orienta un semn conceptual

spre spaţiul obiectelor: „actualizarea este operaţia prin intermediul căreia semnificatul

nominal / substantival / este transferat de la ‘esenţă’ (identitate) la ‘existenţă’ (ipseitate),

şi prin care numele unei ‘fiinţe’ (de exemplu, om) devine denotare a unui ‘existent’ (de

exemplu, omul), a unui ‘existenţial’ căruia i se atribuie identitatea semnificată prin actul

însuşi al denotării. E vorba, aşadar, de integrarea primară între un ‘a cunoaşte’ actual şi

un ‘a şti’ anterior, care se manifestă în denotare, între ceea ce e cunoscut şi numele a ceea

ce e ştiut”109. Actualizatorul prin excelenţă este articolul hotărât, deoarece, şi pentru

Coseriu, articolul nehotărât este un cuantificator şi un particularizator. Aşadar,

actualizarea este funcţia specifică, dar nu privativă, a articolului110.

2.3.1.2. Discriminarea este suma operaţiilor posterioare actualizării, anume

cuantificarea, selecţia şi situarea. Or, altfel spus, discriminarea este „ansamblul acestor

operaţii determinative ulterioare actualizării – care se realizează de acum în planul

semnificaţiei ‘obiective’ şi orientează denotarea către un grup eventual sau real de

existenţi particulari, chiar dacă întotdeauna în interiorul posibilităţilor referenţiale ale

unui substantiv… Prin discrimare, entităţile se prezintă ca exemple ale unei ‘clase’ sau

reprezentanţi ai unui ‘tip’, sau tot atât de bine ca porţiuni ale unui ‘obiect extins’ (în cazul

substantivelor colective)”111. Aşa cum am menţionat, discriminarea este alcătuită din trei

operaţii:

2.3.1.2.1. Prin intermediul cuantificării112 se stabileşte numărul obiectelor

denotate (care poate fi definit sau nedefinit). Se consideră cuantificatori definiţi: „doi,

trei, … o sută, o mie, toţi, zero, o duzină de…; iar nedefiniţi: puţini, mulţi, destui, câţiva,

atâţia, câţi?, unii etc.”113. De asemenea, un tip particular de cuantificare este

singularizarea, adică cuantificarea ca ‘unu’.

109 E. Coseriu, „Determination y…”, pp. 293-294. 110 De subliniat că numele proprii nu au nevoie de acest actualizator, deoarece valoarea articolului este inerentă. 111 E. Coseriu, Op. cit., pp. 297-298. 112 Cf. E. Coseriu, Op. cit., pp. 298-299. 113 Vezi E. Coseriu, „Determinare şi cadru ...”, p. 214.

37

2.3.1.2.2. Selecţia114 presupune o discriminare reală şi externă, ce implică

cuantificarea indefinită şi individualizarea, constând din aplicarea substantivului la o

sumă de particularităţi. Aceasta poate fi, de asemenea, definită sau nedefinită. În multe

situaţii această noţiune nu se transmite doar prin particularizatori (selectori nedefiniţi:

unii / alţii) sau prin individualizatori (selecţionatori definiţi, de tipul unul, unii / ceilalţi),

ci aici intervin şi cadrele, adică tipul de substantiv pe care-l însoţesc şi, implicit, prezenţa

unei prepoziţii.

2.3.1.2.3. A treia operaţie inclusă în discriminare denumeşte situaţia115. După

aceasta, obiectele denotate se localizează într-un spaţiu şi într-un timp concret. De aceea,

instrumentele ei verbale, adică situatorii, sunt posesivele (al meu, al tău, al său, al nostru,

al vostru şi pluralele lor) şi deicticele (acesta, acel şi pluralele lor). Cu această operaţie

procesul de determinare a unui virtual ajunge la sfârşit, deoarece a fost actualizat,

cuantificat, selecţionat şi localizat.

Prin urmare, notăm că actualizarea şi discriminarea se situează în acelaşi plan

ideal, iar procesul pe care-l presupun este de la desemnare (designare) potenţială la

denotare (denotaţie) concretă.

2.3.1.3. În opoziţie cu acestea două se află delimitarea116, care modifică

posibilităţile designative ale semnului, delimitând, extensiv sau intensiv, o parte sau un

aspect al denotatului. Păstrează această funcţie atributele determinative ale substantivului

(adjectivul, relativele, apoziţiile), care funcţionează atât ca virtuale, cât şi ca actuale. În

acest ultim caz, dacă se aplică substantivelor actuale, se impune prezenţa articolului în

acele limbi în care există: de exemplu, „Blajul anilor douăzeci”. Delimitarea presupune,

la rândul ei, explicaţia, specializarea şi specificarea.

2.3.1.3.1. Sunt explicatori117 unităţile lingvistice ce accentuează o caracteristică

inerentă a semnului pe care-l însoţesc (oceanul mare).

2.3.1.3.2. Formează grupul specializatorilor118 elementele care precizează limitele

între care se consideră ceea ce e determinat, dintr-un punct de vedere ‘intern’, adică fără

114 Cf. E. Coseriu, „Determinacion y …”, p. 299. 115 Cf. E. Coseriu, Op. cit., p. 301. 116 Cf. E Coseriu, Op. cit, pp. 304-305. 117 Ibidem, pp. 306-307. 118 Ibidem, pp. 306-307.

38

să fie separat sau să fie opus altor determinanţi susceptibili de a încăpea în aceeaşi

denominare (viaţa întreagă).

2.3.1.3.3. Specificatorii119 restrâng posibilităţile referenţiale ale unui semn,

adăugând trăsături noninerente semnificatului (castel medieval). Dacă specificatorii se

aplică unor virtuali, atunci aceştia delimitează o clasă în interiorul alteia mai mare. Dacă,

din contră, se aplică unor actuali, atunci aceştia prezintă obiectele ca aparţinând unei

paradigme care se include în alta mai mare.

2.3.1.4. Ultima operaţie este identificarea120. Obiectivul acesteia este de a

specifica semnificatul unui semn „multivoc”, pentru a asigura înţelegerea semnului nume

de către ascultător. Identificarea apare întotdeauna pentru a evita greşeala în faţa varietăţii

lingvistice a unui semn. Identificarea nu pretinde să orienteze denotarea unui real şi

particular, nici delimitarea denotării, ci vrea doar să indice acest semnificat locutorului.

Identificatorii pot fi ocazionali, uzuali sau constanţi. În uzul lor frecvent, identificatorii

uzuali şi constanţi formează nume compuse. Dar aceste nume compuse pot fi disociate, în

situaţia în care cadrul nu permite echivocul posibil (acest lucru se produce dacă este

vorba de identificatorii uzuali). Atât identificatorii uzuali, cât şi cei constanţi se

diferenţiază de ceilalţi, pentru că sunt parte integrantă a unui semn.

2.3.2. În aceeaşi lucrare, E. Coseriu atrage atenţia că, în ciuda faptului că nu sunt

prezente în fiecare act de vorbire numai şi numai aceste patru operaţii, acestea

influenţează şi cadrele, deoarece facilitează informaţia. Prezentăm în continuare succint

ceea ce lingvistul înţelege prin cadre.

Cadrul121, concept preluat de la Karl Bühler, reprezintă totalitatea circumstanţelor

vorbirii. Cadrele sunt cele care permit ca fiecare semn să fie înţeles în înţelesul său

adevărat (asta se întâmplă până în punctul în care un mesaj, dacă este scos afară din

cadrul său, este ambiguu, iar în contextul său este complet, independent de lungimea sa

sau de simplicitate122; mai mult, în mesaje nu există ambiguitate, ci doar o mai mare sau

mai mică adecvare la context). În aceste cadre, lingvistul distinge situaţia, regiunea,

contextul şi universul de discurs.

119 Ibidem, pp. 306-307. 120 Ibidem, pp. 306-307. 121 Ibidem, pp. 308-318. 122 Ibidem, p. 309.

39

2.3.2.1. Termen preluat de la Charles Bally, situaţia reprezintă, în accepţie

coseriană, circumstanţele spaţio-temporale produse automat prin faptul că cineva

vorbeşte într-un timp şi un spaţiu concret. Situaţia face posibil faptul ca un individ să fie

eu, iar ceilalţi să fie tu, el etc., ca să fie prezente elemente de tipul acesta şi acela, acolo

şi aici, acum şi atunci. Cu alţi termeni, aceste elemente ilustrează ceea ce lingvistica

reţine sub denumirea deixis123. Mai notăm că situaţia poate fi imediată, prin faptul

vorbirii în sine, sau mediată, prin contextul verbal.

2.3.2.2. Regiunea este spaţiul în care funcţionează şi se re-/cunoaşte un semn

verbal. Aceasta poate fi repartizată în trei subtipuri: zonă, ambito şi ambient. Zona este

‘regiunea’ în care „se cunoaşte şi se foloseşte în mod curent un semn; limitele ei depind

de tradiţia lingvistică, şi de obicei coincid cu alte limite, de asemenea lingvistice.”124.

Ambito este subtipul de ‘regiune’ în care „obiectul este cunoscut ca element al orizontului

vital al vorbitorilor sau al unui domeniu organic al experienţei sau culturii, şi limitele sale

nu sunt lingvistice”125. Ambientul este o ‘regiune’ stabilită „social şi cultural: familia,

şcoala, comunităţile profesionale, cástele etc., în măsura în care posedă moduri de a vorbi

care le sunt specifice”126.

2.3.2.3. Prin context127, Coseriu înţelege realitatea fizică şi intelectuală ce

încadrează fiecare semn. La rândul său, acesta se poate clasifica în trei subtipuri: context

idiomatic, context verbal şi context extraverbal.

2.3.2.3.1. Contextul idiomatic128 este „limba însăşi ca un context, ca ‘fond’ al

vorbirii”. Altfel spus, contextul idiomatic este format pentru toată limba şi funcţionează

drept context al acelor mesaje ce se emit în afara contextului şi situaţiei, adică ceea ce

ţine de toată cunoaşterea idiomatică a vorbitorilor: „Orice semn realizat în discurs

123 Determinarea referinţei unor elemente ale unui enunţ datorită raportării enunţului la situaţia concretă de comunicare poartă denumirea de deixis. Deixisul poate fi: personal (cine, cui, despre ce sau despre cine vorbeşte), spaţial (unde se vorbeşte) şi temporal (când se vorbeşte). 124 Coseriu, Op. cit., p. 312. 125 Ibidem. 126 Ibidem. 127 Ibidem, p. 313. 128 Ibidem, p. 313. Notăm că sintagma „context idiomatic” îşi găseşte echivalenţa în „sistemul lingvistic” saussurian, respectiv, în „codul” jakobsonian.

40

semnifică în sisteme complexe de opoziţii şi asocieri formale şi semantice cu alte semne,

care nu sunt rostite, dar care aparţin bagajului lingvistic al vorbitorilor.”129.

2.3.2.3.2. Contextul verbal130 este constituit din toate acele unităţi lingvistice ce

alcătuiesc un mesaj. Altfel spus, discursul funcţionează drept context cu fiecare dintre

semnele lingvistice: „Contextul verbal este discursul însuşi în calitate de ‘cadru’ al

fiecăreia din părţile sale”131. El poate fi imediat (alcătuit de semnele ce stau în imediata

vecinătate, fie înainte sau fie după semnul ce interesează într-un mesaj) şi mediat

(constituit din semnele cele mai îndepărtate ale unui discurs132). De asemenea, contextul

verbal poate fi pozitiv, adică tot ceea ce se spune efectiv într-un mesaj, sau negativ, adică

ceea ce se evită a se spune.

2.3.2.3.3. Contextul extraverbal133 este alcătuit din toate circumstanţele care se

percep direct şi care pot aparţine realităţii fizice sau cunoaşterii interlocutorilor: „… toate

circumstanţele nonlingvistice care se percep în mod direct sau sunt cunoscute de

vorbitori”. Acesta este de şase subtipuri: fizic, empiric, natural, practic sau ocazional,

istoric şi cultural.

Contextul fizic „cuprinde lucrurile care cad în raza vizuală a vorbitorilor sau

lucrurile la care un semn aderă”134.

Contextul empiric este alcătuit de „toate ‘stările de fapte’ obiective care se cunosc

de către cei care vorbesc într-un loc şi un moment determinate, deşi nu sunt vizibile”135.

Contextul natural este „totalitatea contextelor empirice posibile, adică universul

empiric cunoscut de către vorbitori”136.

Contextul practic sau ocazional reprezintă „<prilejul> vorbirii: conjunctura

particulară, subiectivă sau obiectivă, în care are loc discursul”137.

Contextul istoric este alcătuit „de circumstanţele istorice cunoscute de vorbitori”,

putând fi particular („limitat la istoria unei persoane, a unei familii, a unui cătun […],

129 Ibidem, p. 313. 130 Ibidem, p. 315. Acest context corespunde “vorbirii” saussuriene. 131 Ibidem. 132 În această situaţie, se poate ajunge la cuprinderea întregului discurs şi avem de-a face cu un context tematic. Vezi Coseriu, Op. cit., p. 315. 133 Ibidem, p. 315. 134 Idem, „Determinare şi cadru…”, p. 223. 135 Ibidem, p. 224. 136 Ibidem, p. 224. 137 Ibidem, p. 224.

41

istoria unei naţiuni”138) sau universal (trimite la istoria umanităţii), actual (trimite la

prezent) sau trecut (trimite la epoci încheiate).

Contextul cultural „cuprinde tot ceea ce aparţine tradiţiei culturale a unei

comunităţi, care poate fi foarte limitată sau la fel de largă ca întreaga umanitate”139.

2.3.2.3.4. Concept preluat de la W. M. Urban, universul de discurs este, în

accepţia coseriană, „sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs (sau

un enunţ) şi care îi determină acestuia validitatea şi sensul”140. Lingvistul integrează aici

mitologia, literatura, ştiinţele, matematica, universul empiric ca „<teme> sau <domenii>

de referinţă ale vorbirii”141. Nerespectarea graniţelor dintre diferite universuri de discurs,

amalgamarea lor intenţionată într-un enunţ conduc la situaţii de ambiguitate ce generează,

de obicei, umorul142.

Schematizăm cele expuse sub 2.3.1. şi 2.3.2. astfel:

Determinarea nominală

operaţii Cadre

- actualizare

- discriminare – cuantificare

- selecţie

- situare (+ localizare)

- delimitare – explicare

- specializare

- specificare (distinctivă)/

specificare informativă

- individualizare

- situaţie

- regiune – zonă

- ambito

- ambient

-context – idiomatic

- verbal – imediat

- mediat

- extraverbal – fizic

- empiric

- natural

- practic (ocazional)

- istoric

138 Ibidem, p. 225. 139 Ibidem, p. 225. 140 Ibidem, p. 226. 141 Ibidem, p. 226. 142 Ibidem, p. 226.

42

- cultural

-univers de discurs

2.4. Aceste grade de determinare identificate de Coseriu sunt considerate

insuficiente de către L. Barrera Linares143, care susţine că pentru a actualiza un substantiv

(adică a scoate un concept din virtualitatea sa şi a-l transforma în ceva concret, real)

trebuie mai întâi ca acesta să fie scos din clasa căreia îi aparţine (din care face parte)

pentru a putea fi virtual. Pornind de la această remarcă, lingvistul vorbeşte de o nouă

operaţie, prezentarea (sau introducerea), şi împarte determinanţii în: prezentatori

(introducători) şi actualizatori. Sunt consideraţi introducători: marca zero sau absenţa

introducătorului, cuantificatorii (definiţi: doi, trei, toţi etc. şi nedefiniţi: puţini, atâţia,

unii, mulţi, câţiva etc.), particularizatorii (un, vreun, fiecare, alt, tot etc.),

individualizatorii (asemenea, atare, aşa etc.), posesivele (meu, mea, mei, mele etc.) şi

demonstrativele (acesta, acela, acelaşi, cel, cea, cei, cele etc.). Ca actualizatori, reţine:

articolul, posesivele şi demonstrativele. În următoarea schemă144 sintetizăm cele expuse

mai sus:

143 „Apuntes para un estudio de los determinantes”, în Letras, 37, Caracas, Instituto Universitario Pedagógico, 1982, pp. 55-75. 144 Schemă preluată de la L. Barrera Linares şi tradusă în limba română de către Maria Aldea.

43

DETERMINANŢI

INTRODUCĂTORI

ACTUALIZATORI

Marca zero (Ø)

Cuantificatori

Particularizatori

Individualizatori

Posesive

Demonstrative

Articolul

Posesivul

Demonstrativul

Se opun şi contrastează atât ei între ei, cât

şi cu actualizatorii.

Se opun între ei, însă au întotdeauna un

caracter anaforic.

În concluzie, notăm că toate aceste operaţii şi cadre influenţează şi condiţionează

prezenţa diferitelor segmente, unităţi lingvistice în enunţ.

2.5. Pentru ilustrarea şi înţelegerea celor exprimate până acum, recurgem la

următoarea demonstraţie.

Fie enunţurile:

(1) Maria a cumpărat o floare frumoasă.

(1’) *Maria a cumpărat floare (frumoasă).

(1’’) Maria a cumpărat o floare.

(2) Maria a cumpărat o floare ce nu era cunoscută în oraşul ei.

(3) Maria a cumpărat o floare a vecinei sale.

Lexemul floare este realizat în fiecare din enunţurile de mai sus, după cum

urmează. În enunţul (1’), absenţa determinantului din faţa substantivului floare nu

permite locutorului să construiască un referent particular al acestui substantiv. În enunţul

(1’’) prezenţa determinantului o vine să precizeze referentul, informându-ne că Maria a

cumpărat o floare, iar nu un arbore sau un fruct. Adjectivul frumoasă vine să precizeze în

plus că aceasta, printre alte flori, este frumoasă; putem înţelege, de exemplu, că nu este

44

ofilită. Şi în celelalte două exemple, construcţiile determinante „ce nu era cunoscută în

oraşul ei” (3), „a vecinei sale” (4) au acelaşi rol, adică de a designa obiectul despre care

se vorbeşte, anume referentul substantivului din enunţ. Prin urmare, avem aici atât un

obiect particular dintr-o realitate (floare) despre care vorbeşte, enunţă locutorul acestui

enunţ, cât şi sensul cuvântului floare care este menţinut şi înţeles. În toate cele trei

enunţuri, cuvântul floare apare ca actualizat sau se actualizează. Adică referinţa sa

virtuală (sau referenţii posibili) din planul limbii este actualizată, reţinând posibilităţile ce

convin locutorului şi enunţului său. Altfel spus, în planul limbii, cuvântul floare se referă,

trimite la tot ceea ce poate fi numit floare, la toate tipurile de floare (familia erbaceelor,

cultivată de om sau care creşte natural, folositoare omului etc.), fapt ce permite folosirea

cuvântului în fiecare dintre enunţurile date; însă, în fiecare enunţ, cuvântul îşi precizează

sau îşi restrânge sfera datorită determinanţilor care-l însoţesc.

Însă, într-un enunţ de tipul:

(1) Floarea sa era mai frumoasă decât celelalte garoafe.,

folosirea articolului definit –a, a adjectivului posesiv sa şi cunoaşterea situaţiei de

comunicare permit interlocutorilor să ştie despre care floare este vorba, care este floarea

vizată şi nu alte sau toate celelalte flori, reducând astfel extensiunea substantivului,

particularizându-l. Prin urmare, în acest enunţ, articolul definit ce însoţeşte substantivul

aşază existenţa obiectului desemnat în universul de discurs, implicând o cunoaştere a

acestuia printre participanţii la comunicare.

De asemenea, şi într-un enunţ de tipul „o floare este o floare”, semnificaţia

referentului este conservată, floare desemnând toate plantele ce au proprietăţile care

definesc o floare.

Deci pentru a înţelege sau pentru a determina sensul substantivului, este necesar

să cunoaştem contextul, adică tot ceea ce apare fie înainte, fie după substantiv (vezi infra

Partea a II-a, cap. al V-lea). Însă pentru a înţelege corect enunţul, receptorul trebuie să

ţină seama de determinanţii din context, care îi permit să restrângă, să limiteze

semnificaţia substantivului de la ceea ce e cunoscut în general, în cod, la o semnificaţie

sigură, precisă pe care emiţătorul i-o atribuie în acel loc al textului. Astfel, poziţia

substantivului într-un text ne permite să delimităm şi să distingem contextul larg în care

acesta apare (ceva mai mult decât contextul situaţional), anume, contextul ce precedă sau

45

urmează substantivului. Pentru a analiza una sau alta din cele două situaţii, receptorul

poate să investigheze prezenţa determinanţilor de pe lângă un substantiv. Ceea ce doresc

să subliniez aici este că felul în care este înţeles un substantiv depinde de felul în care

semnele lingvistice care-l înconjoară sunt înţelese de către cel ce receptează textul145. În

paranteză fie spus, actualizarea reprezintă trecerea de la limbă la discurs, restrângând

astfel sfera referinţei virtuale. Distincţia între virtual şi actual, văzută de unii lingvişti ca

o opoziţie, vine de fapt să sublinieze că utilizarea unui anumit cuvânt cunoaşte o mare

varietate. Cea mai bună exemplificare o găsim în dicţionarele limbii, pentru că aici

semnificantul este dat cu toate semnificaţiile sale, cu toate sau aproape toate variantele de

utilizare, ilustrând astfel numărul de referenţi la care se aplică conceptul (polisemie

lexicală). În discurs, însă, o accepţie a unui cuvânt este actualizată într-o situaţie dată,

astfel încât cuvântul polisemantic din planul limbii devine monoreferenţial în planul

discursului.

Argumentăm cele afirmate cu prezentarea câtorva exemple:

(1) Substantivul apărător desemnează „1. Persoană care apără sau sprijină ceva

sau pe cineva. 2. Persoană care apără cauza cuiva în faţa justiţiei. 3. Jucător dintr-o

echipă sportivă care are rolul de a apăra sau proteja propria poartă; fundaş.” Într-un

context de tipul „Apărătorul polemiza cu adversarul său.”, putem considera că cele trei

sensuri nu sunt bine diferenţiate. Însă, dacă îmbogăţim contextul: „apărătorul familiei

polemiza cu adversarul său”, sensul este încă oscilant, neclar, dar cu mai mare înclinare

spre prima semnificaţie. În „apărătorul familiei polemiza cu adversarul său în faţa

justiţiei”, contextul este deja bine saturat, ceea ce face ca sensul să fie identificat exact.

(2) Substantivul “picior” are o polisemie deosebit de bogată grupată conform

D.E.X.-ului în mai multe categorii de sensuri, a căror legătură nu e la fel de clară şi de

uşor de stabilit. Sensul de bază este „Fiecare dintre cele două membre inferioare ale

corpului omenesc, de la şold pînă la vîrfurile degetelor, şi fiecare dintre membrele

celorlalte vieţuitoare, care servesc la susţinerea corpului şi la deplasarea în spaţiu.” şi cere

o precizare contextuală de tipul: „Ion şi-a rupt piciorul”. Pe lîngă acest sens de bază,

avem încă opt sensuri secundare şi mai multe sensuri figurat-abstracte.

145 Vom numi preinformaţie tot ceea ce apare în contextul de dinaintea substantivului, respectiv postinformaţie, contextul care apare după substantiv. Cf H. Weinrich, Grammaire textuelle du français, 1989, p. 204.

46

Într-un context de tipul „Ion s-a dovedit a fi iute de picior” constatăm că sensul

substantivului picior se deosebeşte de cel de bază prin componenta de sens /reactivitate/.

Aşadar, construcţia noastră apare în aceeaşi serie sinonimică cu “sprinten”, “agil”,

“rapid”, “iute”: „Ion s-a dovedit a fi iute de picior/ sprinten/ agil/ rapid/ iute.”

Într-o expresie de tipul „Unde nu-i cap, vai de picioare” sensul substantivului

picior se deosebeşte de sensul de bază prin componenta de sens /latura concretă materială

a lucrurilor/. În acest exemplu cuvântul aflat în discuţie nu are antonim în limba română

şi de aceea delimitarea şi semnificaţia sa se realizează contextual. În exemplul nostru,

picioare nu se opune lui cap în sensul său propriu decât dacă ne gîndim că unul

denumeşte extremitatea superioară, iar celălalt extremitatea inferioară a corpului.

Contextual, putem identifica marca ce stă la baza opoziţiei:

Cap /vs/ Picioare

/înţelepciune, raţiune/ /stare care susţine ceva/ /latura materială a lucrurilor/.

În construcţia „pe-un picior de plai”, sensul substantivului picior corespunde

sensului secundar nr. 5 dat de D.E.X.: „Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zona

mai largă de la baza unei forme de relief”. Comparând semele picior1 şi picior5, notăm că

există o singură componentă de sens comună, şi anume: /extremitate inferioară/, toate

celelalte reprezentând seme diferenţiatoare. Avem, prin urmare, de-a face cu o

suspendare de sens ca în „Soarele, lacrima domnului”. Este ceea ce L. Blaga numea

„metaforă revelatoare” sau metafora de tip II distinctă şi diferită de cea „plasticizantă”:

„Procesul metaforic ce stă la baza construcţiei sensului […] se defineşte, în primul rând,

printr-o strategie semantică ce presupune asumarea rolului sau finalităţii acestui proces ca

«revelare» […] a unor «esenţe ale lumii», obscurizate de diversitatea ei fenomenală”146.

(3) Substantivul “mână” cunoaşte, asemenea cuvântului picior, o polisemie la fel

de bogată. Având ca sens de bază „Fiecare dintre cele două membre superioare ale

corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea

antebraţului, care se termină cu cele cinci degete”, explicaţia cere o precizare contextuală

de tipul: „Ion şi-a rupt mâna”. Pe lîngă acest sens de bază, notăm, conform D.E.X.-ului,

existenţa a încă trei sensuri secundare şi mai multe sensuri figurat-abstracte.

146 Mircea Borcilă, „Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1987, nr. 3, p. 188.

47

Pentru ilustrare, ne oprim doar la contextul următor: „A pus mîna pe sacoşa

bătrânei şi a fugit”. După D.E.X., locuţiunea verbală „a pune mâna” are două sensuri: (a)

a face, a întreprinde ceva; (b) a fura. Prin urmare, rezolvăm polisemia acestei locuţiuni

punând-o în context, dezambiguizând-o. Astfel, în context, polisemia locuţiunii verbale

“a pune mâna” este rezolvată şi avem ca serie sinonimică verbele “a fura”, “a hoţi”, “a

jefui”, “a prăda”: „A pus mâna pe sacoşa bătrânei şi a fugit/ A furat sacoşa bătrânei şi a

fugit/ a hoţit bătrâna furându-i sacoşa/ a jefuit bătrâna …/ a prădat bătrâna…”.

(3) Verbul “a cerşi”, definit după dicţionar ca “a cere de pomană; a cerşetori”

apare în contextele: (a) a cere de pomană, (b) a cere cu mare stăruinţă, (c) a se milogi.

Comparând între ei membrii din această serie - “a cerşi”, “a cere”, “a se milogi” -,

observăm că nu se constată diferenţe semantice mari, decât în cazul lui “a cere” unde

lipseşte componenta /cu umilinţă/ /înjositor/: „Se uita la el cerând o bucată de pâine./ Se

uita la el cerşind o bucată de pâine. Se uita la el milogindu-se după o bucată de pâine./

Prin lătratul său, cânele cerşea atenţie./ Prin lătratul său, cânele cerea atenţie.”. Pe baza

exemplelor de mai sus, constatăm că verbele “a cere” şi “a cerşi” apar în contexte ce

desemnează persoane şi animate non-persoane, spre deosebire de verbul “a milogi” care

apare doar în contexte din clasa persoane.

În consecinţă, putem afirma că pentru a concretiza una din virtualităţile semantice

pe care le comportă semnificaţia unui cuvânt este suficient ca acel cuvânt să fie

întrebuinţat într-o situaţie bine determinată, adică folosit de un anumit vorbitor, în

anumite împrejurări. Aşa cum am văzut, cuvântul în sine, luat singur, nu este purtătorul

unui mesaj lingvistic concret; el primeşte acest statut numai ancorat în realitate, prin

marcarea existenţei sau inexistenţei. Sau, altfel spus, un cuvânt în planul limbii poate

referi la tot ceea ce poate fi susceptibil de a fi floare, apărător, picior, mână etc., adică

tot ceea ce are calităţile ce definesc aceste cuvinte; însă, în vorbire, în enunţ, el îşi

dobândeşte referinţa particulară. Deci, pentru trecerea cuvântului de la limbă la vorbire /

discurs, adică pentru ca acesta să fie determinat147, este necesar un context, ce restrânge

147 Georges Thinès et Agnès Lempereur, Op. cit., s.v. détermine: „marque grammaticale d’une restriction à l’extension maximale du signifié d’un substantif”.

48

referinţa virtuală. Deci determinarea nominală se realizează numai în context şi numai cu

ajutorul elementelor ce alcătuiesc planul limbii148.

3. Specii de determinant Dicţionarele de specialitate româneşti înregistrează pentru termenul determinant

două sensuri. Pe de o parte, determinantul este „componentul care, în cadrul unei relaţii

de subordonare, se află în poziţia termenului dependent, subordonat”149. Din acest punct

de vedere, determinanţii se împart în: complemente (Tr este verb, adjectiv, adverb,

interjecţie predicativă), atribute (Tr este substantiv, pronume, numeral) şi elemente

predicative suplimentare (se subordonează atât verbului, cât şi substantivalului).

Pe de altă parte, determinantul este o „clasă închisă de cuvinte şi / sau de forme

gramaticale, a căror caracteristică sintactică este ocurenţa obligatorie într-un G(rup)

N(ominal), în vecinătatea substantivului, şi a căror funcţie semantică este cea de

determinare, adică de precizare a referentului unui substantiv ca definit, identificabil de

către vorbitor, în raport cu unul nedefinit, general”150. Raportându-se la teoria coseriană

a determinării, autorii acestor puncte de vedere apreciază că „în reprezentarea structurală

ierarhică a lui GN, determinantul stă alături de cuantificator, iar amândouă

componentele se disting de adjuncţii numelui, reprezentaţi prin adjective calificative,

grupuri prepoziţionale şi propoziţii relative.”151.

În cercetarea noastră, care vizează determinarea nominală, mai precis

determinarea substantivului, suntem interesaţi doar de acest al doilea sens. În consecinţă,

prin termenul determinant vom înţelege acele elemente, care antepuse sau postpuse

substantivului, îi permit acestuia să se realizeze, să se actualizeze în vorbire / discurs.

Determinantul se alătură unui nume pentru a-l actualiza, pentru a face trecerea de la

virtual spre actual, concret; deci determinantul este marca unei operaţii de delimitare:

„terme désignant toute forme adnominale qui précise ou restreint l’extension du signifié

d’un substantif”152. Aceasta înseamnă că determinantul poate transforma o literă, un

148 Cf. André Martinet, Elemente de lingvistică generală, traducere şi adaptare la limba română de Paul Miclău, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 164. 149 Vezi Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, s.v. determinant. 150 Ibidem. 151 Ibidem, pp. 158-159. 152 Georges Thinès et Agnès Lempereur, Op. cit., s.v. détermine şi determinant.

49

fonem, un cuvânt în substantiv. După teoria lui Coseriu, cu a doua operaţie153, procesul

de determinare a unui virtual ajunge la sfârşit, deoarece a fost actualizat (-ul, -a, -i, -le),

cuantificat (doi, trei, toţi, zero, puţini, mulţi, destui, diverşi, câţiva, unii etc.), selecţionat

(un, vreun, nici un, fiecare, tot, oricare, alt, care?, ce?, acelaşi, altul, primul, al doilea

etc.) şi localizat (meu, mea, mei, mele, acest, această, acel etc.).

Cu alte cuvinte, procesul de determinare cunoaşte o realizare fie graduală

(determinanţii sunt selectaţi fiecare în parte), fie totală (sunt prezenţi toţi determinanţii),

fiecare determinant îndeplinind un rol semantic şi referenţial diferit. Cel mai abstract

procedeu de determinare este realizat prin articol, numit şi determinant minimal, deoarece

se consideră că celelalte determinante aduc fiecare câte o indicaţie suplimentară: o

localizare (demonstrativele), un raport cu o fiinţă sau cu un lucru (posesivele), un număr

(numeralul), o cantitate imprecisă (nehotărâtele) ş.a.m.d.154.

Primii care au considerat articolul ca determinant au fost autorii Gramaticii de la

Port-Royal. Raportându-se la ei, Chomsky numeşte articolul „formant gramatical”, opus

celui lexical. Din perspectiva gramaticii generative, există două articole: unul hotărât şi

altul nehotărât, şi asta doar pentru că limba engleză are aceste două subtipuri. În

consecinţă, articolul este văzut ca una din formalizările post-semantice ale trăsăturilor

[generalizare] [particularizare] din structura semantică a numelui.

Prezentăm155 în cele ce urmează determinanţii substantivului sau actualizatorii în

viziunea lui R. Lapesa156.

153 Vezi infra Partea intâi, cap. al II-lea, 2.3.1.1. şi 2.3.1.2. 154 Vezi, în acest sens, Maurice Grevisse, Le Bon Usage, 1988, pp. 901-902. 155 Schemă preluată, tradusă şi adaptată limbii române de către Maria Aldea. 156 „Un, una como articulo indefinido en español”, în Dos estudios sobre la actualizatión del substantivo en español, Madrid, 1975, p. 7, apud Francisco Abad Nebot, El articulo. Sistema y usos, Madrid, 1977, p. 57; vezi, de asemenea, şi clasificarea lui Barrera Linares (supra Partea întâi, cap. al II-lea, 2.4.).

50

ACTUALIZATORI

Virtual

(esenţial,

conceptual,

categorial)

…actualizator

zero

actualizare

precisă imprecisă

Cuantificator ……………………………………………………………..Numeral Cantitativă

Relaţie de apartenenţă………………..Posesiv În relaţie cu

persoanele

gramaticale

Relaţie de distanţă……………………Demonstrativ

A

plin

s

ctualizator

(cu

ubstanţă

semantică

Necuantifi

cator

Fără legătură cu

persoanele

gramaticale

indefinită

SUBST

ANTIV

UL

Actual

(se referă la

entităţi care

există sau se

folosesc într-un

loc şi într-un

moment)

Actualizator

gol (fără

substanţă

semantică)

Articol……………………………-ul, -a, -i, -le un, o

51

În limba română, determinanţii substantivului se consideră a fi articolul (hotărât157

şi nehotărât) şi atributele determinative, sub care se cuprind adjectivele (adjectivele

calificative, adjectivele determinative pronominale158), relativele, apoziţiile159.

4. Locul determinanţilor substantivului în enunţ În limba română, determinantul poate fi plasat fie înainte, fie după substantiv.

Dacă determinantul este articol hotărât enclitic, atunci acesta face corp comun cu

substantivul, excluzând posibilitatea intercalării unor alţi determinanţi160.

Pentru o înţelegere corectă a substantivului este recomandat ca determinantul să

apară pe prima poziţie pentru a indica cum trebuie să fie înţeles substantivul: ca ceva

cunoscut sau mai puţin cunoscut, ca ceva apropiat sau îndepărtat faţă de vorbitor.

5. Determinarea: categorie gramaticală? Pe baza celor prezentate în Partea I, cap. al II-lea, 2., putem afirma că termenul

“determinare” cunoaşte o multitudine de accepţii. În studiul nostru, suntem interesaţi de

“determinarea nominală”, iar în cadrul determinării nominale de determinarea

substantivului prin articol.

Raportându-ne la cele expuse până acum, afirmăm că determinarea substantivului

prin articol trebuie să fie urmărită, analizată în două planuri: planul morfosintactic, pe de

o parte, şi cel semantic, pe de altă parte.

Argumentele noastre sunt următoarele. În plan morfosintactic, semnificaţia

claselor gramaticale poate fi cel mai bine descrisă cu ajutorul funcţiei pe care o deţin

categoriile gramaticale. Funcţia lor principală este aceea de a pune în relaţie diferite

unităţi, aparţinând fie aceleiaşi clase gramaticale, fie unor clase gramaticale diferite, cu

scopul de a realiza un conţinut, o semnificaţie.

157 Pentru calitatea de determinant a articolului definit vezi infra Partea a doua, cap. al III-lea, B. 2.3. 158 Acestea exprimă raporturi posesive, distributive, circumstanţiale etc. Uneori în această categorie sunt cuprinse şi numeralele. Vezi S.M.L.R.C., p. 106. 159 Vezi supra Partea I, cap. al II-lea, 2.3.1.2. 160 Şi forma proclitică a articolului definit, lui (G.D.), exclude posibilitatea intercalării altor determinanţi.

52

Pe de altă parte, în plan semantic, deoarece numai într-un context bine saturat,

prin prezenţa determinanţilor, putem restrânge sfera noţională a unui obiect şi deci să-i

identificăm referinţa sa, generată de contextul respectiv.

Aşadar, la întrebarea „Există în limba română o categorie gramaticală a

determinării, specifică substantivului, a cărei marcă este articolul?”, sperăm să putem

răspunde în partea finală a cercetării, după examinarea faptelor.

Însă, pentru a putea avea un răspuns la această întrebare, suntem obligaţi să

gândim şi să structurăm analiza noastră pornind de la datele existente în lucrările de

gramatică a limbii române.

5.1. Membrii categoriei gramaticale a determinării Majoritatea cercetătorilor consideră ca flectiv al categoriei gramaticale a

determinării clasa articolului.

Articolul este determinantul minimal161, elementul care face ca substantivul să fie

actualizat, să se realizeze într-un enunţ, dacă în context nu se prezintă un alt / alţi

determinant / ţi. Articolul poate fi considerat un determinant al substantivului, un

segment, respectiv un cuvânt, care variază în gen, număr şi caz162. Altfel spus, în planul

expresiei, articolul-flectiv cunoaşte variaţii după genul, numărul şi cazul substantivului,

în acest sens, vorbindu-se de un acord intern al articolului cu substantivul163. În planul

conţinutului, cum deja am precizat, conţinutul acestei categorii este de natură

gramaticală, constând în individualizarea substantivului (numelui) în enunţ.

În clasa articolului se disting patru subclase: articolul hotărât propriu-zis, articolul

nehotărât, articolul hotărât posesiv şi articolul hotărât demonstrativ164. Însă lucrările de

gramatică reţin ca membri ai acestei categorii doar articolele definit şi nedefinit.

Deci determinarea este un procedeu prin care un substantiv se găseşte actualizat,

adică dobândeşte proprietatea “definit”, respectiv “nedefinit”165. În acest sens, afirmăm

că determinarea operează o distribuţie a substantivului pe axa cunoscut - necunoscut. Din

această perspectivă, articolul, făcând parte din clasa determinanţilor substantivului, indică 161 Prin minimal înţelegem elementul primar, necesar şi obligatoriu. 162 După D.D. Draşoveanu, articolul reprezintă un flectiv de număr + caz. 163 Vezi G.G. Neamţu, Probleme controversate de gramatică. 164 Vezi infra Partea a doua, cap. I.

53

gradul de determinare a substantivului pe care-l însoţeşte. În consecinţă, fiecare unitate,

respectiv segment, din cele două serii realizează câte un anumit tip de determinare:

- determinare definită realizată prin articolul definit;

- determinare nedefinită realizată prin articolul nedefinit.

Putem, prin urmare, să vorbim de un articol-flectiv al determinării definite,

respectiv de un articol-flectiv al determinării nedefinite.

Însă, atât în planul expresiei, cât şi al conţinutului, determinării i se opune

nedeterminarea sau determinarea zero, adică lipsa unui flectiv pozitiv. Altfel spus, dacă

determinarea corespunde operaţiei de delimitare, nedeterminarea corespunde absenţei

acestei operaţii.

Raportat la categoria determinării, un substantiv se poate găsi în următoarele

situaţii:

- determinare definită / nedeterminare,

- determinare nedefinită / nedeterminare,

- determinare definită / determinare nedefinită166.

În concluzie, a analiza determinarea în plan morfosintactic (vezi infra Partea a

doua, cap. I-IV) înseamnă a vedea în ce măsură se poate vorbi de o categorie gramaticală

a determinării, care sunt asemănările şi deosebirile între articolele definit, indefinit şi

articolul zero, considerate mărci ale acesteia. Pe de altă parte, a cerceta determinarea în

plan semantic (infra Partea a doua, cap. 5) înseamnă a urmări modul de construire

referenţială a numelui (substantivului) în discurs / vorbire.

165 “Definit”, “indefinit” sunt proprietăţi, trăsături ce caracterizează substantivalul. 166 Vezi infra Partea a doua, cap. I.

54

Partea a doua

ARTICOLUL

ŞI

CATEGORIA GRAMATICALĂ A DETERMINĂRII

ÎN LIMBA ROMÂNĂ

55

„<Comprendre un mot> peut signifier: <savoir

comment on l’emploie; pouvoir l’utiliser>. […] Si

<comprendre la signification d’un mot> veut dire

<connaître les possibilités grammaticales de son

utilisations>, je peux demander: <comment puis-je

savoir immédiatement ce que j’entends par le mot que

je prononce, je ne peux quand même pas avoir en tête

d’un seul coup l’ensemble de ses utilisations>.”167

167 L. Wittgenstein, Op. cit., pp. 70, 72.

56

Cap. I. Articolul în limba română

1.0. Introducere Considerând determinarea drept a patra categorie gramaticală a substantivului,

cercetătorii români afirmă că formele nominale se organizează într-un sistem

paradigmatic de opoziţii, iar mărcile prin care aceasta se realizează sunt cele ale

articolului.

Acceptarea existenţei în limba română a unui flectiv de determinare implică

automat reconsiderarea claselor şi a categoriilor gramaticale. Pentru a decide apartenenţa

articolului la aşa-zisa categorie gramaticală a determinării, trebuie să verificăm dacă acest

segment, respectiv unitate, are trăsăturile care definesc şi delimitează categoria. Altfel

spus, trebuie să căutăm indicii formali proprii acestuia168. Dacă trăsăturile identificate nu

ilustrează categoria, atunci segmentul nu poate fi considerat marcă a acesteia.

1.1. Definiţii ale conceptului de “articol” Mijloc prin intermediul căruia limbile sintetice se disting de cele analitice, crearea

articolului în limbile romanice, în general, şi în limba română, în special, a atras atenţia a

numeroşi cercetători, fapt dovedit atât prin numărul mare de studii consacrate acestuia,

cât şi prin interpretările variate exprimate până acum. Multitudinea de analize consacrate

conceptului de “articol” se explică prin încercările lingviştilor de a clarifica statutul şi

comportamentul funcţional al acestuia. Literatura românească de specialitate reţine mai

multe accepţii ale acestuia: parte de vorbire, morfem (afix) gramatical, instrument

gramatical, cuvânt ajutător, determinant al numelui, actualizator, element formativ în

structura unor cuvinte.

În paginile ce urmează, ne propunem să realizăm o inventariere a studiilor şi a

interpretărilor ce abordează problematica articolului românesc. Expunem în continuare

semnificaţiile acordate articolului aşa cum apar ele menţionate de la primele gramatici şi

până astăzi.

168 Vezi S.M.L.R.C., p. 55.

57

Termenul „articol”, provenit din latinescul articulus, calc al grecescului árthron

(= articulaţie), ar fi o unitate, respectiv un segment, ce uneşte două sau mai multe

elemente ale unui enunţ.

Majoritatea studiilor de gramatică definesc articolul ca o parte de vorbire.

Urmărind evoluţia diacronică a definiţiei articolului, constatăm că prima

gramatică românească169 nu oferă o definiţie a acestuia, ci doar o clasificare a lui,

distingând între un articol definit, pentru lucruri determinate, şi unul nedefinit, pentru

lucruri nondeterminate: „Est autem Articulus in Daco-Romana Lingua duplex: alter

definitus, qui rem determinat, indefinitus alter, qui rem nondeterminat”.

Ienache Văcărescu170 defineşte articolul sau „încheierea” ca fiind: „una din părţile

cuvântului (subl. n.) ce să înduplecă şi adăugându-se sau unindu-se la nume şi la pronume

are putere a hotărî şi a face să să înţăleagă lucrul ce s-au arătat mai înainte”; sau

„Articolul sau încheetura iaste una din părţile cuvântului ce să înduplecă, care

adăugându-se şi unindu-se la nume şi la pronume are puteare a hotărî şi a face să să

înţeleagă lucrul ce s-au zis mai înainte.”171. Examinând definiţia, se poate constata că

Ienache Văcărescu cuprinde sub denumirea de articol doar articolul hotărât propriu-zis de

astăzi, afirmând că: „Mai avem două chipuri dă articoli, unul arătătoriu şi săvîrşitoriu,

cum cel, cea, cel, cei, altul nesăvîrşitoriu un, o, un, o. Însă nu să zic articoli, căci sînt

pronume ci să numesc articoli dă pronume şi să vor vedea la pronume”172 sau „pronume

de câtăţime nesăvârşită”173. Se cuvine să reţinem aici observaţia autorului cu privire la

locul articolului, anume: „Articolii cu toate că la alcătuirea lor ar trebui dă apururea să să

pue înaintea numelui şi pronumelui. Dar la limba noastră nu să urmează aşa, ci au rămas

idiotizmă sau însuşire a limbii, dă a să pune unii înaintea numelui şi pronumelui, iar alţii

în urmă după căderi […].”174.

169 Samuele Klein, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, 1780, p. 10: „Cum în limba daco-romană terminaţia numelor rămâne aceeaşi la toate cazurile, este nevoie ca articolele, cu care, pe lîngă genuri, se indică şi cazurile, să fie întrebuinţate (adăugate) întotdeauna”. 170 Gramatică rumânească, Râmnic, 1787, p. 17. 171 Ibidem, p. 19. 172 Ibidem, p. 21. 173 Ibidem, p. 56. 174 Ibidem, p. 21.

58

Pentru Radu Tempea175 articolul este un „cuvânt (subl. n.) care în limba

românească însemnează încheetură, pentru că să închee cu numele, şi arată în ce cădeare

este numele”, fiind de două feluri: „hotărâtoriu” şi „nehotărâtoriu”.

Paul Iorgovici176, comparând limba română cu franceza şi italiana, apreciază că

articolul este un afix flexionar: „în limba noastră ca şi în cea franţuzasche şi talieneasche

articulu numai se declină (subl. n.), prin care ne depărtăm o ţiră de limba latinească, ca

de o limbă mortă”.

Articolul reprezintă, în opinia lui Constantin Diaconovici Loga177, „acea parte a

grăirii (subl. n.) carea se apleacă şi punându-se după nume hotărăşte aplecarea lui la

numeri şi în cazuri: că în limba romanească numele nu se apleacă, fără numai articulul cu

care se închee”.

Ioan Alexi178 integrează articolul între părţile de vorbire flexibile, menţionând că

prezenţa acestuia este necesară, deoarece „în limba daco-romană denumirea pentru număr

se făcea cu ajutorul articolilor, pentru că declinare cazuală nu era, care indicau tot timpul,

cu excepţia creării cazului, că folosirea lor e necesară”. Autorul clasifică articolul în:

definit şi nedefinit.

În accepţia lui I. Eliade Rădulescu179, articolul este „o mică zicere (subl. n.) care

se pune în urma şi înaintea substantivelor şi adjectivelor ca să se defineze”. Prin urmare,

„Când zic maică arăt după cum zicerăm o fiinţă, dar nu hotărăsc care maică; când însă

zic maica înţeleg pe aceea care o ştim. Aşadar vedem că alta este a zice maică şi alta

maica şi aci este pus ca să hotărască au să defineze… Pentru aceasta dare pe acest fel de

ziceri deşi sînt şi ele un fel de adjective căci arăt o cualitate de a hotărî, dar spre

deosebire le numim ziceri de definiţie au de hotărîre; şi iar fiindcă ele nici o dată nu pot

sta singure, ci totdeauna trebue să fie puse sau lângă un substantiv sau lângă un alt

175 Gramatică românească, Sibiu, 1797, p. 7. 176 Observaţii de limba românească, Buda, 1799, p. 35. 177 Gramatică românească pentru îndreptarea tinerilor, Buda, 1822, p. 34. Se cuvine subliniat aici că Diaconovici Loga, Op. cit., p 35, este primul care notează sincretismul cazurilor în limba română: „la învăţarea acestor cazuri, ceale două cazuri mai de sus să se ia aminte, adecă nominativul şi genitivul; că cealelalte de la aceste două se deduc; precum: de la nominativ se deduc acuzativ, vocativ, şi ablativ, iar de la genitiv se deduce dativ, precum mai sus se poate vedea”. 178 Grammatica daco-romana, Viena, 1826, p. 24. 179 Grammatică românească, Sibiu, 1828, p. 32.

59

adjectiv, a rămas obiceiul de a le numi articole, căci ca când s-ar încheia cu dânsele.”180.

Pe lângă acest articol, Eliad Rădulescu apreciază că mai există şi alte articole, care „se

pun înaintea adjectivelor şi sunt celu şi ălu, cea şi a; cum, omulu celu înţeleptu, femeea

cea înţeleaptă, care sunt adjective demonstrative mai mult”181.

G. Pleşoianul182 caută, prin traducerea în limba română a gramaticii lui M.

Fournier, să găsescă un echivalent pentru fiecare element franţuzesc. Astfel, în traducerea

acestuia articolul nu este altceva decât „o mică zicere ce se pune înaintea substantivelor

comune şi care ne face să cunoaştem neamul şi numărul lor”.

Pentru P. M. Câmpeanu183, „semnele prin care se pot determina numele se

numesc articuli; ei sunt câte de două feluri în fiecare gen; adecă nedeplin şi deplin

determinativu. A determina un nume însemnează a-l lua din sfera genului şi a-l pune în

aceea a individului, sau a-i schimba caracterul generic în acel individual”.

O nouă interpretare a articolului aduce Timotei Cipariu184. În ciuda faptului că

există cărturari care acordă articolului statutul de „parte a cuvântării”, acesta apreciază

„cu totu respectulu” că articolul aparţine la „clasea pronumeloru” (subl. n.), reducând

astfel „părţile cuvântării” la opt.

Pentru N. I. Miheltianu185, articolele, clasificate în „determinatoriu (definitu) şi

nedeterminatoriu (nedefinitu)”, sunt „particele (subl. n.) puse nainte séu acatiate in urm’a

substantiveloru, séu a adiectiveloru sprea aretá genulu loru.”.

J. Cetăţianu186 nu dă o definiţie a articolului, însă distinge între „articli proprii l, le

şi a” şi „articli improprii: cel-cea, al-a; cei-cele, ai-ale”.

B. P. Hasdeu187 consideră articolul „un pronume tocit, micşurat, deslipit de

elementul său material”. Pe lângă articolele „definit şi nedefinit”, lingvistul afirmă că

„limba română are un articol pre-pozitiv adjectival, diferenţiat în două forme primare: cel

180 Ibidem, p. 3. 181 Ibidem, p. 34. 182 Grammatecă franţezo-romanească, Bucureşti, 1830, p. 24. 183 Gramatică românească, Iaşi, Tipografia Institutul Albinei, 1848, pp. 38,39. 184 Elemente de limba română: după dialecte şi monumente vechi, Blasiu, 1854, p. 96. 185 Gramatica romana pentru clasa III, IV, poporala şi normala, lucrata practicu după o sistema noua, Sibiu,. 1866, p. 7. 186 Elemente de gramatica limbei române. Clasa a IIIa primară, Galaţi, 1876, p. 18. 187 Cuvinte den bătrâni, Bucureşti, 1879, p. 630.

60

şi al”188, ce, după cum indică şi numele, „există numai pentru adjectiv, nici o dată pentru

substantiv”189.

H. Tiktin190 atunci când afirmă că articolul este parte de vorbire, se sprijină pe

considerarea acestuia drept cuvânt. Fiind cuvânt191, articolul este, prin urmare, parte de

vorbire. Argumentele aduse în sprijinul acestei considerări se bazează pe următoarele

particularităţi:

(a) se dezvoltă din demonstrativul latin ille (lat. pop. illus, illa, illum)

şi, de aici, originea pronominală a sa;

(b) o anumită „independenţă formală”, în special a celor nehotărâte,

posesive şi demonstrative, ce permit intercalarea unor determinanţi;

(c) caracterul analizabil al structurii interne în rădăcină (l-, un-) şi

desinenţe (-ui, -or)192.

Gramatica limbii române193 notează aceste argumente, însă autorii ezită a

încadra articolul între părţile de vorbire, afirmând că „e greu de identificat articolul ca

parte de vorbire, deci cuvânt aparte” şi consideră că acesta ar trebui abordat în relaţie cu

flexiunea. Pentru aceiaşi autori, articolul „exprimă gradul în care vorbitorii

individualizează obiectele despre care se vorbeşte.” 194 .

La ideea exprimată anterior, aderă şi Al. Graur195, pentru care articolul este un

cuvânt ajutător ce poate marca „gradul în care un obiect este cunoscut de mai înainte

vorbitorilor”.

În opinia lui Radu I. Paul196, articolul este un fenomen de limbă incontestabil,

datorat unui proces mintal prin care „se cristalizează şi se definesc modalităţi conceptuale

ale noţiunilor nominale şi care constituie aşa-zisa flexiune nominală internă”. Articolul

188 Ibidem, p. 621. 189 Ibidem, p. 633. 190 Gramatică română: etimologia şi sintaxa, Bucureşti, 1891, p. 20 passim. 191 Cercetări detaliate asupra particularităţilor care trebuie să definească un cuvânt ne sunt oferite de Al. Ionaşcu, „Cu privire la clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire”, în Limba română, 1955, nr. 2, pp. 55-67; I. Coteanu, „Note pe marginea câtorva studii recente despre cuvânt”, în Studii şi cercetări de lingvistică, 1957, nr. 2, pp. 173-192. 192 Vezi Gramatica limbii române, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1963, p. 32. 193 Ibidem. 194 Ibidem, p. 97. 195 Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1973, p. 86. 196 Flexiunea nominală internă în limba română, Bucureşti, 1932, p. 48.

61

este, în acest sens, un instrument gramatical al limbii, însă un instrument gramatical lipsit

de înţeles lexical.

Plecând de la teza că „articolul exprimă valori nu noţiuni”, Paula Diaconescu197

consideră că acesta nu e o parte de vorbire propriu-zisă, ci „un instrument gramatical”. În

concepţia autoarei, articolul exprimă trei valori: (a) determinat – definit, când

substantivul este articulat definit, (b) determinat – nedefinit, când substantivul este

articulat nedefinit şi (c) nedeterminat, când substantivul este nearticulat. Prin urmare, în

funcţie de aceste valori, la substantive, se stabilesc următoarele trei opoziţii:

„ (1) substantiv nearticulat / substantiv cu articol indefinit

(2) substantiv nearticulat / substantiv cu articol definit

(3) substantiv cu articol indefinit / substantiv cu articol definit “198.

Autoarea conchide că determinarea este o categorie gramaticală, iar sistemul

gramatical al substantivului românesc „este format din gen (cu valorile: masculin,

feminin, neutru), număr (cu valorile: singular, plural), caz (cu valorile: nominativ,

genitiv, dativ, acuzativ, vocativ), determinare (cu valorile: determinat definit, determinat

nedefinit, nedeterminat)”199.

Ideea de a acorda articolului statutul de morfem (citeşte flectiv) al categoriei

determinării este susţinută şi de către Valeria Guţu-Romalo200, care notează că trăsăturile

existente „par a justifica considerarea articolelor (cel puţin a unora dintre elementele

considerate, de obicei, ca atare) nu ca <parte de vorbire>, ci ca <unealtă gramaticală> pur

şi simplu, deci morfem gramatical, morfem dependent de acelaşi tip cu desinenţele care

exprimă cazul şi numărul, de exemplu, şi anume morfem al categoriei determinării”.

Neluând în considerare articolul posesiv–genitival, articolul demonstrativ-adjectival,

întrucât acestea ridică cele mai mari probleme201, precum şi unele situaţii în care nici

197 „Un mod de descriere a flexiunii nominale, cu aplicaţie la limba română contemporană”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1961, 2, p. 168. 198 Ibidem, p. 169. 199 Ibidem, p. 47. 200 „Articolul şi categoria determinării în limba română”, în Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 227. 201 Articolul posesiv genitival şi cel demonstrativ adjectival nu pot fi incluse printre morfemele categoriei determinării, pentru că, în concepţia autoarei (Op. cit., pp. 228-231), prezenţa sau absenţa primului „în anumite poziţii nu presupune nici un fel de diferenţă sub aspectul determinării”, acordându-se cu „substantivul regent” şi având rolul „de a-l anticipa sau de a-l relua pe acesta din urmă, subliniind astfel relaţia dintre cele două componente ale grupului nominal”, în timp ce al doilea „adaugă o nuanţă vag

62

articolul hotărât şi nici cel nehotărât nu reprezintă morfeme ale categoriei determinării202,

Valeria Guţu-Romalo203 crede referitor la categoria gramaticală a determinării, că aceasta

cuprinde trei termeni: articol hotărât, articol nehotărât şi articol Ø, ce realizează

următoarele opoziţii:

„1. (a) nedeterminat – (b) determinat nehotărât

2. (a) nedeterminat – (c) determinat hotărât

3. (b) determinat nehotărât – (c) determinat hotărât”.

Autoarea afirmă, în final, că „aşa-numitele articole reprezintă în limba română o

serie de unităţi omonime. Unele au rolul de morfeme ale determinării (exprimând

totodată şi diverse alte valori gramaticale: caz, gen etc.), iar altele sunt elemente care

participă […] cu roluri foarte diferite la alcătuirea şi distingerea diferitelor părţi de

vorbire”204.

Acordarea statutului de morfem (afix) al determinării articolului este susţinută şi

de către Iorgu Iordan, Valeria Guţu-Romalo şi Alexandru Niculescu205. Aceştia consideră

că articolul poate fi interpretat ca morfem al categoriei determinării numai dacă

realizează o opoziţie proprie acestei categorii „în cursul întregii paradigme a cuvântului”,

iar „Faptul că poate fi cerut de un anumit element prezent în comunicare constituie de

asemenea un argument în afirmarea caracterului gramatical al categoriei determinării în

limba română şi justifică considerarea articolului, care reprezintă mijlocul de exprimare a

acestei categorii, nu ca <parte de vorbire> ci ca morfem, şi anume morfem dependent, de

acelaşi tip cu desinenţele care exprimă numărul, cazul etc”.

Prin urmare, autorii susţin şi adoptă soluţia propusă de gramatica structurală şi

funcţională, în special de şcoala franceză, respingând-o pe cea clasică: „articolul nu poate

demonstrativă construcţiei, dublând, într-un fel, în această situaţie, articolul enclitic, pe care îl presupune în mod necesar”. Vezi şi Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din limba română contemporană standard, Bucureşti, Editura Academiei, 1968; D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Clusium, 1997, pp. 101-106; G. G. Neamţu, „Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele)”, în Cercetări de lingvistică, nr. 2, 1970, pp. 313-322; idem, „Cel (cea, cei, cele) – schiţă morfosintactică”, în Cercetări de lingvistică, nr. 1-2, 1993, pp. 191-203; idem, Probleme controversate de gramatică românească, 1997-1998. 202 Vezi, în acest sens, structurile pronominale de tipul dânsul, altul etc., a numeralelor ordinale de tipul al doilea, al treilea etc., a prepoziţiilor cu genitivul împotriva, contra, a substantivelor de tipul lui Jeni, un Creangă etc. 203 Ibidem, p. 229. 204 Ibidem, p. 236. 205 Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, p. 168.

63

fi considerat parte de vorbire. Dar nici în celelalte situaţii, când apare cu rolul de element

formativ al unor cuvinte, sau ca indice al cazului, considerarea articolului ca parte de

vorbire n-ar fi justificată”206. Se constată astfel că definiţiile conceptului de “articol” sunt

impropriu utilizate, creând situaţii ambigue. Sugestia autorilor în depăşirea situaţiei de

ambiguitate e de a păstra termenul de articol atunci când „are rolul de element formativ”,

respectiv, pe cel de morfem, când este marcă a categoriei determinării.

În Limba română contemporană207, autorii demonstrează integrarea şi

apartenenţa articolului în şi la seria afixelor flexionare, argumentând-o astfel:

„- Articolele participând la opoziţiile de determinare sunt numai

două: -(u)l şi un. O <parte de vorbire> cu un număr aşa de restrâns de

membri e ceva cu totul excepţional.

- Articolele cu valoare individualizatoare sunt strict limitate

distribuţional: nu apar decât în prezenţa unui substantiv, în apropierea

directă a acestuia, fuzionând eventual cu finala substantivului (o casă,

casa, o floare, floarea)”.

Prin urmare, „Toate aceste particularităţi apropie articolele cu valoare de

individualizare de afixele flexionare şi permit considerarea lor ca reprezentând morfeme

gramaticale (de acelaşi tip cu desinenţele care exprimă numărul şi cazul) ale categoriei

determinării”208.

Aceeaşi părere este împărtăşită şi de către Iorgu Iodan şi Vladimir Robu209.

Aceştia nu includ articolul în sistemul claselor gramaticale de cuvinte, ci îl consideră „o

clasă de morfeme gramaticale”, pentru că e un mijloc de flexiune a numelui. Argumente

în sprijinul acestei afirmaţii ar fi, pe de o parte, faptul că „spre deosebire de cuvinte, el

este lipsit de sens lexical, nu poate fi interpretat ca morfem-lexem”, iar articolele care se

comportă asemănător cuvintelor „sunt numai în număr de patru: un, al, cel, alde” şi, pe

de altă parte, acesta „participă la individualizarea numelui într-o măsură mult mai mare

decât celelalte determinante, datorită naturii lui gramaticale care îl apropie mai mult de

afixe şi desinenţe decât de instrumentele gramaticale (prepoziţii şi conjuncţii). […]

206 Ibidem, p. 172. 207 Volum coordonat de I. Coteanu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogica, 1974, p. 134. 208 Ibidem, p. 136. 209 Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 355.

64

Individualizând, articolul actualizează gramatical, este indice de marcă gramaticală,

uneori şi desinenţă, cum este cazul cu articolul –i din florii, marcă de genitiv-dativ, având

şi valoare de determinant minimal, semnificând {+ definit}”.

Notă: I. Iordan şi V. Robu210 introduc conceptul de determinare

minimală, precizând că acesta e diferit de cel de determinare liberă, în

sensul „relaţiei dintre o unitate subordonată şi regenta ei, constând în

dependenţa unilaterală a unităţii subordonate sau determinante faţă de

unitatea regentă sau determinată”.

Aşadar, prin categoria determinării, I. Iordan şi Vl. Robu211 înţeleg „numai

determinarea minimală, marcată prin unităţi din clasa de morfeme articol (hotărât şi

nehotărât), constituent al unităţii nominale din SN, cu care articolul formează sintagmă

legată, sau sintagmă primară, minimală”.

Notă: Noutatea studiului celor doi autori constă în faptul că introduc

termenul de “articol zero” sau “marca zero”, înţelegând prin acesta

formele nemarcate cu articol, „pentru a putea asigura funcţia

opoziţiilor în cadrul sistemului paradigmatic al numelui”212.

Un alt cercetător care susţine că determinarea, alături de număr şi caz, e una din

categoriile gramaticale ale substantivului este Dumitru Irimia213. Acesta crede că „sensul

de determinare poate avea origine lexicală (e cazul substantivelor proprii), sintactică (prin

intermediul unei relaţii sintactice de determinare) sau categorial-morfologică (în

interiorul paradigmei determinării” şi, mai târziu, acelaşi autor într-o altă lucrare214

precizează: „Conţinutul categoriei determinării are natură deictică şi sintactică; este

interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor şi <obiectul> denumit de

substantiv, din perspectiva cunoaşterii în interiorul relaţiei clasă - constituenţi”. D. Irimia

afirmă că atât articolul hotărât, cât şi cel nehotărât realizează câte un anumit tip de

determinare:

(a) determinare definită prin articol definit,

(b) determinare nedefinită prin articol nedefinit 210 Ibidem, p. 344. 211 Ibidem, p. 344. 212 Ibidem, p. 355. 213 Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele, Iaşi, Junimea, 1987, p. 57.

65

şi, raportând un substantiv la categoria determinării, acel substantiv se poate găsi în

următoarele trei situaţii: nedeterminare sau determinare Ø, determinare minimă sau

nedefinită, determinare maximă sau definită realizată prin „morfeme specifice: morfem Ø

şi articolul (articolul nehotărât şi hotărât)”: „Opoziţia internă este graduală: student – un

student – studentul, dar se dezvoltă în mod frecvent mai ales bilateral în două variante:

nedeterminare - determinare: student - un student / studentul

determinare minimă - determinare maximă: un student / studentul”215.

Notă: Dumitru Irimia216 atribuie articolului mai multe funcţii: „trei

sunt funcţiile principale ale articolului în sistemul morfologic al limbii

române: morfem lexical, constituent lexico-gramatical, morfem

gramatical” şi îl consideră, în final, instrument gramatical alături de

elementele de relaţie (prepoziţii, conjuncţii).

O altă lucrare ce încearcă să ofere soluţii la unele întrebări pe care le ridică

conceptul de “articol”, este cea a lui Ion Coja217, Preliminarii la gramatica raţională a

limbii române. I. Gramatica articolului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1983. Cercetătorul porneşte, în analiza sa, de la opoziţia cunoscut / necunoscut (definit /

nedefinit), după ce face o delimitare precisă a noţiunilor valoare / formă. Dihotomia

cunoscut / necunoscut reprezintă valori ce dau „sens articolului”218.

Analizând interpretările articolului privit, pe de o parte, ca parte de vorbire şi, pe

de altă parte, ca morfem al categoriei gramaticale a determinării, I. Coja caută să

surprindă raţionamentele care i-au determinat pe lingvişti să opteze pentru una sau alta

din interpretări, acestea servindu-i în argumentarea propriei opţiuni. El este de părere că

articolul este morfem al determinării „… menirea articolului hotărât, morfem al

determinării, [este] de a marca valoarea de nume individual definit, deci de a

individualiza şi de a identifica reprezentarea unui <obiect> cunoscut deopotrivă

emiţătorului şi receptorului”219 şi, prin urmare, determinarea este categorie

214 Gramatica limbii române, Iaşi, Polirom, 1997, p. 54. 215 Ibidem, p. 54. 216 Ibidem, pp. 310-311. 217 Vezi şi Ion Coja, „Articolul parte de vorbire sau morfem al determinării?”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1969, nr. 2, p. 167, în care autorul se întreabă dacă va putea cineva să stabilească câte unităţi trebuie să existe ca să avem dreptul să vorbim despre o parte de vorbire. 218 Coja, Preliminarii…, p. 188. 219 Ibidem, p. 240.

66

morfologică220. În final, autorul apreciază că studierea articolului „sugerează posibilitatea

şi, uneori, necesitatea de a elabora două gramatici: una a emiţătorului şi alta a

receptorului”221, deci o gramatică a enunţării.

Nota1: Analizând aspectul noutăţii articolului, I. Coja222 crede că

acesta ar consta „în posibilitatea de a nu-l folosi”, de a putea „să

lipsească acolo unde îl cer regulile obişnuite de articulare a

substantivelor)”.

Nota2: În ceea ce priveşte lipsa articolului, cercetătorul îşi

argumentează punctul de vedere în următorul fel: „Nu avem voie să

vorbim despre articol zero numai pe motivul nearticulării unor

substantive […]. Numai când un substantiv nearticulat poate fi folosit

exact în acelaşi context şi articulat hotărât, numai atunci vom spune că

forma nearticulată este articol zero, formulă preferabilă primei, căci

afirmă legătura dintre articol şi absenţa sa, absenţa semnificativă.

Avem aşadar articol zero numai ca formă a valorii absolute”223, ce

apare doar în contextele în care valoarea definită se exprimă prin

forma articulată hotărât.

Corneliu Dimitriu224 pledează pentru interpretarea articolului ca parte de vorbire.

Cercetătorul păstrează clasificarea tradiţională a articolului, considerând că articolul

nehotărât, articolul posesiv-genitival şi articolul adjectival (demonstrativ) apar

„întotdeauna ca un cuvânt” şi sunt „părţi de vorbire-flectiv”. Referitor la articolul hotărât

însă „care, rarisim, când apare ca un cuvânt este parte de vorbire-flectiv”, apreciază că

„astăzi […] este flectiv propriu-zis”. C. Dimitriu225 respinge ideea categoriei gramaticale

a determinării, subliniind că „există numai un conţinut al determinării şi numai la o parte

220 În definirea determinării drept categorie morfologică, I. Coja, Op. cit., p. 236, porneşte de la distincţia dintre lexical şi gramatical, dintre morfem (gramatical) şi cuvânt. 221 Ibidem, p. 256. 222 Ibidem, p. 230. 223 Ibidem, p. 233. 224 C. Dimitriu, „Articolul trebuie exclus din rândul părţilor de vorbire?”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1992, nr. 2, pp. 159-171. 225 C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. I. Morfologia, Iaşi, Institutul european, 1999, p. 158.

67

din substantive, care conţinut, însă nu se exprimă printr-un sistem unitar de mărci, astfel

încât vorbitorii nu au conştiinţa unei categorii gramaticale”.

O analiză convingătoare a articolului prezintă şi Gabriela Pană Dindelegan226.

Autoarea subliniază caracterul eterogen al formelor cuprinse sub denumirea de articol,

oferind puncte de interpretare noi în analiza funcţiilor şi a valorilor articolului.

În concluzie, reţinem că elementele ce compun clasa articolului constituie o „clasă

închisă de forme care apar obligatoriu în vecinătatea unui substantiv şi a căror funcţie

este de actualizare a acestuia în comunicare şi de individualizare (sau determinare), adică

de restrângere a nedeterminării numelui, prin specificarea unui obiect sau a unor obiecte

identificabil(e) de către vorbitori; aparţine clasei mai largi a determinanţilor”227.

1.2. Concluzii la 1.1. Pe baza celor exprimate mai sus, putem afirma că în definirea articolului pot fi

conturate două interpretări: o interpretare clasică şi o alta structuralistă.

1.2.1. Interpretarea clasică tratează articolul fie ca o clasă de cuvinte aparte,

alături de celelalte părţi de vorbire flexibile, fie ca unitate ce aparţine altei părţi de

vorbire, în speţă pronumelui. Altfel spus, conform acestei direcţii, articolul are statut de

parte de vorbire, de „parte a cuvântării”, deci cuvânt. Argumentele aduse pentru

considerarea acestuia ca parte de vorbire, deci unitate lingvistică, sunt:

(a) originea pronominală a articolului hotărât (se dezvoltă din

demonstrativul latin ille, lat. pop. illus, illa, illum);

(b) posibilitatea de a intercala anumiţi determinanţi, vezi în special

situaţia celor nehotărâte, posesive şi demonstrative, acordă articolului

o anumită „independenţă formală”;

(c) caracterul analizabil al structurii interne în rădăcină (l-, un-) şi

desinenţe (-ui, -or);

(d) analogia terminologică şi funcţională: forme enclitice, de tipul

omului, au fost interpretate după modelul lui proclitic (ex. lui Vasile);

226 Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse, noi intrepretări, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2003. 227 Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, s.v. articol.

68

(e) individualizează în plan semantic prin aceea că nu exprimă ceva ce

exprimă alte clase de cuvinte (nici substantiv, nici pronume, nici

numeral, nici adjectiv), iar prin radicalul degajat se îndepărtează de

elementele de relaţie (prepoziţii, conjuncţii)228.

1.2.2. Interpretarea structuralistă acordă articolului statut de morfem.

Argumentele sunt următoarele229:

(a) cu un inventar extrem de restrâns, unităţile ce compun clasa

articolului au atât caracteristici improprii unei părţi de vorbire, cât şi

un comportament gramatical neomogen, fapt ce face imposibilă

menţinerea lor în aceeaşi clasă. Astfel,se disting în clasa articolului

două grupe: pe de o parte, articolul posesiv şi articolul demonstrativ

(cu deosebiri mari chiar între ele) şi, pe de altă parte, articolul hotărât

şi nehotărât (cu similitudini funcţionale).

(b) Consecinţă a specificului semantic, unităţile considerate articole au

o distribuţie limitată. Ele apar numai într-un singur tip de contexte,

acela cu un substantiv, fuzionând sau nu cu acesta (fata, cetatea, o

cetate) sau într-un grup în care există un substantiv (dragul meu fiu).

(c) deşi nu are conţinut lexical şi nici categorial propriu-zis, articolul

are un conţinut semantic sau un înţeles foarte abstract, ce poate fi

detectat numai în prezenţa substantivului. O structură de tipul

„substantiv + articol” are ca specific semantic restrângerea sferei de

referire a substantivului, ajungând chiar până la identificarea

obiectului denumit; însă, articolul nu aduce o informaţie de ordin

lexical care să nu poată fi detectată prin substantiv: de exemplu, cetate,

cetatea, o cetate exprimă nediferenţiat acelaşi sens lexical. Spre

deosebire de articol, ceilalţi determinanţi ai substantivului aduc o

informaţie ce nu poate fi dedusă din sensul substantivului: de exemplu,

adjectivele pronominale (această cetate), adjectivele calificative (cetate 228 Vezi G.G. Neamţu, Probleme controversate de gramatică românească, curs ţinut în programul de Masterat la UBB, Facultatea de Litere, în anul universitar 1997/1998.

69

nouă). Ba mai mult, articolul nu are nici măcar statutul unui afix

lexical (de exemplu, fată / fetiţă, uliţă / ulicioară etc.), acesta

neîmbogăţind şi nemodificând sfera semantică a substantivului.

(d) prin restrângerea sferei de referire, pe axa necunoscut - cunoscut,

având ca efect o individualizare, o sporire a gradului de cunoaştere de

către vorbitor, articolul aduce o informaţie de natură gramaticală

similară celorlalte informaţii gramaticale înglobate în flectivul

substantivului. Sensul său este un sens gramatical, comparabil cu al

unei desinenţe.

(e) prezenţa articolului pe lângă un substantiv poate fi cerută de

prezenţa unui element dintr-un enunţ. De exemplu, adjectivul tot cere

întotdeauna articularea substantivului pe care-l însoţeşte (tot poporul);

sau, dacă acelaşi substantiv apare reluat, prezenţa substantivului cu

articol se impune (Am cumpărat pâine. Pâinea era proaspătă.).

(f) spre deosebire de celelalte clase de cuvinte, singur articolul nu are

locuţiune şi nu poate fi compus, pentru că nu este parte de vorbire.

2. Clasificarea articolului Dacă primele gramatici româneşti reţin existenţa unui singur articol230, a două231

şi, respectiv, a patru articole232, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi

continuând până în a doua jumătate a secolului XX, tratatele şi manualele de gramatică a

229 Cf. S.M.L.R.C., pp. 167-168; vezi, de asemenea, Valeria Guţu Romalo, „Articolul şi categoria determinării în limba română actuală”, în Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1967, pp. 226-227 şi G.G. Neamţu, lucr. cit. 230 Constantin Diaconovici Loga, I. Eliad Rădulescu, G. Pleşoianul consideră că putem înţelege prin articol numai articolul hotărât, în timp ce Ioan Germaniu Codru, în Rudimentele gramaticei române, Bucureşti, Tipografia Colegiului Sf. Sava, 1848, p. 15, notează că „articul se cheamă pronumele demonstrativ ălu (alu, elu, lu*). 231 Vorbesc de existenţa a două articole S. Micu Klein (în termenii definit / indefinit), Radu Tempea (hotărâtoriu sau articulus definitus / nehotărâtoriu sau articulus indefinitus), Ioan Alexi (hotărât / nehotărât), J. Cetăţianu (articol proprii sau articol hotărât / articol improprii de tipul cel, cea, cei, cele, al, a, ai, ale). 232 Ienache Văcărescu vorbeşte despre un articol hotărât, un articol arătătoriu şi săvârşitoriu (cel, cea, cei, cele) şi un articol nesăvârşitoriu (un, o).

70

limbii române disting patru articole233: hotărât (-l, -a, -i, -le, -lui, -ei, -lor, lui), nehotărât

(un, o, nişte, unei, unui, unor), demonstrativ-adjectival (cel, cea, cei, cele, celui, celei,

celor) şi posesiv-genitival (al, a, ai, ale, alor).

Cu a doua jumătate a secolului XX (direcţia structuralistă), clasificarea articolului

în cele patru subclase a fost regândită, descrisă şi analizată la noi de către Valeria Guţu-

Romalo, Paula Diaconescu, Maria Manoliu Manea, D.D. Draşoveanu, G.G. Neamţu ş.a.,

deoarece au fost constatate diferenţe funcţionale importante.

Pe lângă deosebirile menţionate în Partea a doua, cap. I, 1.2., putem afirma fără

reţinere că articolul definit se opune celui nedefinit prin semnificaţie, pentru că primul

însoţeşte şi introduce substantivul în discurs, prezentându-l ca ca pe un obiect

individualizat, definit precis, în timp ce articolul nehotărât are rolul de a introduce în

discurs şi de a indica obiectul necunoscut denumit de substantiv ca individualizat, însă,

fără să-l definească precis, prezentându-l ca unul, ca oricare altul, dintr-o clasă sau dintr-o

specie. În schimb, articolul posesiv are mai puţin rolul de a individualiza, iar despre

articolul demonstrativ putem afirma că deţine şi proprietatea de a individualiza, de a

preciza234.

Autorii mai sus menţionaţi resping clasificarea articolului în cele patru subclase,

nemaiadmiţând funcţionarea unităţilor al (a, ai, ale) şi cel (cea, cei, cele) ca articole,

întrucât atât distribuţia, cât şi valorile articolului le sunt improprii235. În consecinţă, s-a

propus interpretarea acestora ca pronume (adjective pronominale) semiindependente236,

deoarece, din punct de vedere sintactic, ele pot să apară ca centru al grupului nominal

233 Pentru a se cunoaşte termenii care au fost vehiculaţi de-a lungul timpului pentru fiecare din aceste articole, vezi D. Găzdaru, Descendenţii…. 234 „Articolul demonstrativ se apropie, însă, de adjectivul demonstrativ, cu care se şi află în relaţie de comutare limitată, adică poate fi înlocuit de adjectivul pronominal demonstrativ în orice context, în timp ce îl poate înlocui pe acesta numai în contextele demonstrativ + adjectiv (profesorul cel bun = profesorul acela bun). În privinţa articolului posesival, nu se respectă o condiţie esenţială a elementelor componente ale unui sistem gramatical categorial, aceea de a se afla în relaţie de comutare, cu precizarea că, pe planul expresiei, acest principiu se aplică la mărcile de acelaşi tip, mărcile aparţinând unor tipuri diferite putându-se asocia. Prezenţa articolului posesival, însă, nu exclude determinarea simultană a substantivului prin articol nehotărât: un prieten al unui coleg sau prin articol hotărât: cartea este a colegului, când numele posesorului şi cel al posedatului nu sunt alăturate.” , după Ana Vrăjitoru, Interferenţe categoriale la substantivele româneşti, Iaşi, Vasiliana, 1999, nota 35, pp. 19-20. 235 Vezi G.G. Neamţu, „În problema «articolului nehotărât» Un, O”, în Studia UBB. Series Philologia, XXVI (1981), nr. 1, nota 2, p. 26; vezi Maria Manoliu Manea, Sistematica substitutelor în limba română contemporană standard, Bucureşti, Editura Academiei, 1968. 236 Vezi Maria Manoliu Manea, Op. cit.; Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., pp. 27-50; D.D. Draşoveanu, Op. cit., G.G. Neamţu, Op. cit..

71

(citeşte termen regent) având determinanţii proprii acestuia (adjectivali, prepoziţionali,

propoziţii relative); deci, formele al, cel au un comportament tipic pronumelor,

manifestându-se ca substitute ale substantivului şi neputând să apară singure, neînsoţite,

fără determinanţi. Aşa-zisul articol genitival, deşi cunoaşte flexiunea, apare de obicei în

structură cu un substantiv sau un pronume (adjectiv pronominal). În această situaţie, el

are rolul de a anticipa sau de a relua conţinutul regentului, marcând relaţia în cadrul

sintagmei. Datorită conţinutului şi distribuţiei sale, acesta se apropie mai mult de statutul

de pronume. În ce priveşte articolul demonstrativ, acesta se apropie mai mult de

pronumele (adjectivul pronominal) demonstrativ, lucru datorat originii sale, conţinutului

său şi particularităţilor sale distributive.

Această interpretare acordată celor două aşa-zise articole „posesive” şi

„demonstrative” este împărtăşită şi de către noi.

În consecinţă, articolul (hotărât şi nehotărât), pe care direcţia structuralistă îl

numeşte morfem al determinării, determinare văzută ca a patra categorie gramaticală a

numelui, este, din acest punct de vedere, un cuvânt, respectiv un segment,

<gramaticalizat>.

În general, se consideră că articolul în sine nu se referă nici la modul, nici la

forma realităţii şi nici nu menţionează vreo anume realitate, deci nu are semnificaţie.

Altfel spus, însoţind sau nu substantivul, chiar dacă variază de la modul său de referinţă

la obiect (la semnificaţie), articolul prin el însuşi nu se referă la o realitate anume.

Articolul nu este decât un element formal fără conţinut, un aglutinant formal, care numai

în prezenţa substantivului aduce o informaţie237.

În acest punct, ne întrebăm ce se întâmplă cu teoria conform căreia orice semn

gramatical sau lexical are substanţă semantică? Putem deci vorbi fie de semnificaţie

gramaticală, fie lexicală.

Raportându-ne la această afirmaţie, remarcăm că, în cazul clasei articolului,

distingem între un articol cu <<substanţă semantică>> (actualizatori plini sau compleţi),

vezi articolul nehotărât, şi un altul fără <<substanţă semantică>> (actualizatori goi), vezi

237 Vezi Maria Aldea, „Premise pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului hotărât în limba română”, în IANUA. Revista Philologica Romanica, Madrid, 2003, no. 4, pp. 11-16 sau on-line : http ://www.romaniaminor.net/ianua.

72

articolul hotărât. Ne întrebăm „oare este posibil să grupăm în aceeaşi clasă unităţi,

respectiv segmente, care nu au acelaşi comportament (citeşte mărci) semantic?”238.

În continuare, atenţia noastră se va îndrepta spre articolele definit, nedefinit şi

zero, deoarece acestea reprezintă membrii paradigmei determinării, fiind flective cu un

dublu rol: (a) de a suplini insuficienţele inventarului de desinenţe cazuale şi (b) de a

exprima categoria gramaticală a determinării.

Apartenenţa articolului la un inventar limitat îi dă acestuia un caracter de

generalitate şi de abstractizare.

De asemenea, a vorbi de articol înseamnă a vorbi de construcţia sensului unui

enunţ. Categoria numărului, cazului şi a determinării văzute la nivelul articolului

afectează în aceeaşi măsură ansamblul unei predicaţii.

Pentru a conchide, afirmăm că termenul “articol” este destul de vag pentru a fi

adecvat, dacă se ştie de cine se vorbeşte. Ca un cuvânt gramatical, acesta e un cuvânt al

cărui sens a devenit opac şi în care folosirea lui nu ajută la înţelegerea sa. Deşi este

prezent în toate gramaticile, capitolul care-l tratează este un obstacol în învăţarea fie a

unei limbi străine, fie a propriei limbi.

238 Un are semnificaţie lexicală, în timp ce articolul hotărât are semnificaţie gramaticală. La acest nivel, articolul hotărât poate fi separat de cel nehotărât prin trăsătura actualizare precisă, respectiv actualizare imprecisă.

73

„La parenté entre les membres du concept peut être

établie à partir de la communauté de traits qui

apparaissent dans la famille conceptuelle en interférant

de façon très complexe.”239

239 Wittgenstein, Op. cit., p. 105.

74

Cap. al II-lea

ARTICOLUL NEHOTĂRÂT: EXISTĂ CU ADEVĂRAT?

A. Articolul nehotărât în limbile romanice: prezentare diacronică

1.0. Introducere Dacă articolul hotărât îşi găseşte corespondenţa în formele greceşti ale articolului:

ό, ή, τό (vezi infra Partea a doua, cap. al III-lea), nu acelaşi lucru se poate spune despre

articolul nehotărât. Nici greaca veche şi nici cea modernă nu au dezvoltat ca limbile

anglo-saxone şi romanice un articol nehotărât (de ex., germ. ein, engl. one, fr. un etc.). În

greacă, cu această valoare indefinită se întrebuinţează heis şi tis, de ex. gr. mod. henas

anthrōpos = anthrōpos tis240.

Mai mult, nu se poate vorbi de existenţa unui articol nehotărât nici în limba latină.

În latină, pentru introducerea în comunicare a unui obiect care nu era cunsocut era utilizat

lat. quidam241, cu sensul de “un oarecare, cineva”. În latina vulgară, quidam l-a concurat

pe certus (de exemplu, insolentia certorum hominum, Cicero pro Marcus 16)242. Mai

târziu, în cele mai multe din textele antice, pe lângă quidam se folosea cu acelaşi sens şi

numeralul cardinal unus243, care la origine are sensul de “unul singur”: de ex., Plaut:

unam vidi mulierem audacissumam, Est huic unus servus violentissimus (“are un sclav

foarte brutal”; Truc. 243), Cicero: Sicut unus pater familias his de rebus loquor (De Orat.

240 Vezi Iuliu Valaori, Elemente de linguistică indo-europeană, Bucureşti, 1924, p. 288. 241 „Quanto a unus, ha preso già presto il posto di quidam (che la tradizione grammaticale non considera un articolo indeterminato, ma che in realtà niente impedisce di considerare tale). Naturalmente l’uso di unus è più largo di quello di quidam, e neutralizza quella differenza tra membro nuovo «generico» e «specifico» di una classe che il lat. cl. Segnalava opponendo Ø (zero) a quidam: «homo quidam» (non uno qualsiasi, ma un uomo specifico anche se non identificato)”, afirmă L. Renzi, con la collaborazione di Giampaolo Salvi, Nuova introduzione alla filologia romanza, Bologna, Il Mulino, 1997, p. 145. 242 Cf. É. Bourciez, Éléments de Linguistique Romane, Paris, 1956, p. 96. 243 Cf. W.v. Wartburg, Évolution et structure de la langue française, Berna, 1967, p. 42: „Mais presque dès les plus anciens textes il y a à côté de quidam et dans le même sens le nom de nombre unus, qui a une valeur affective.”; Cf. Édouard Bourciez, Op. cit., p. 100: „D’autre part, le numéral unus s’est employé de bonne heure en latin sans idée de nombre, et avec la valeur indéfinie de quidam.”; Cf. I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p. 104.

75

I, 29), Terenţiu: inter mulieres unam aspicio adulescentulam, Vulgata: accessit ad eum

una ancilla (“s-a apropiat de el o sclavă”).

2. Cauzele care au determinat apariţia articolului nehotărât în limbile

romanice Dacă referitor la apariţia articolului definit în limbile romanice lingviştii au

identificat mai multe cauze (vezi infra Partea a doua, cap. al III-lea), nu acelaşi lucru

poate fi constatat şi în situaţia articolului nehotărât. Astfel, se consideră că apariţia

articolului nedefinit romanic a fost favorizată (a) de utilizarea numeralului cardinal unus,

una cu valoare cantitativă slabă244 şi (b) de slăbirea valorii adjectivului unus, cu funcţie şi

flexiune pronominală245.

În ce ne priveşte, optăm pentru interpretarea de sub (a), deoarece un, o sunt la

origine numerale cardinale şi abia apoi, într-o fază intermediară, adjective nedefinite.

3. Evoluţia articolului nehotărât în limbile romanice246

3.1. Articolul nehotărât în limbă franceză

În franceză, ca de altfel în toate limbile romanice, articolul nehotărât provine din

numeralul latin unus. Astfel, la baza evoluţiei şi a creării structurilor actuale ale acestui

articol stau următoarele forme:

masculin feminin

Singular plural singular plural

Cas sujet uns un une unes

Cas régime un uns une unes

244 Vezi Enciclopedia limbilor romanice, coordonator Marius Sala, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, p. 209. 245 Vezi I. Fischer, Op. cit., p. 104. 246 Sub sintagma „limbi romanice” cuprindem limbile: franceză, italiană, spaniolă, portugheză, română, deoarece, deşi subdialecte de-ale lor au dobândit în unele părţi ale ariei romanice statut de limbă (vezi cazul limbii provensale, al limbii corsicane, al limbii catalane, al limbii asturiene, al limbii galegă, al friulanei etc.), acestea au în cea mai mare parte trăsături specifice limbii din zona geografică în care se utilizează, în care fiinţează.

76

Câteva precizări se impun. În franceza veche247, articolul nehotărât a funcţionat cu

valoare de individualizator, adică a determinat persoane sau obiecte precise despre care

nu se vorbea încă. Abia cu secolul al XIV-lea, respectiv al XV-lea, acesta se foloseşte şi

cu valoare de generalizator. Cu secolul al XV-lea, folosirea articolului nehotărât devine

mai riguroasă, apropiindu-se de cea a articolului definit. De ex., în Cantilène de sainte

Eulalie, acesta apare o singură dată, iar în cele 661 de versuri din Gormont et Isembart

apare de 34 de ori, însă niciodată la plural248.

Astăzi, gramaticile limbii franceze reţin ca forme ale articolului nehotărât

următoarele:

masculin feminin

singular un une

plural des

3.2. Articolul nehotărât în limbă italiană

Şi articolul indefinit italienesc cunoaşte o dezvoltare similară celui franţuzesc.

Asemănarea constă, pe lângă originea comună, în prezenţa formei de plural care cunoaşte

acelaşi procedeu de creare, anume prepoziţia însoţită de articolul definit. Formele

articolului nehotărât in limba italiană sunt:

masculin feminin

singular un, uno una

plural dei

3.3. Articolul nehotărât în limbă spaniolă

Numeralele cardinale unum, unam din latina populară se menţin în limba spaniolă

actuală şi sub forma articolului nehotărât:

247 Vezi A. Dauzat, Op. cit., 1930, p. 406. 248 Vezi I. Baciu, Histoire de la …, vol. II, 1973, p. 42: articolul nehotărât la plural este inexistent în franceza veche.

77

masculin feminin

singular lat. unu > sp. uno lat. una > sp. una

plural lat. unos > sp.unos lat. unas > sp. unas

3.4. Articolul nehotărât în limba portugheză

Pe marginea formelor articolului nehotărât din portugheza actuală, reţinem

următoarea observaţie de natură istorică: consoana m, prezentă în forma de singular

masculin şi feminin, apare datorită pronunţării nazale, mai exact sub influenţa labialei

nazale, asimilate incomplet249: lat. clas. unum > lat. vulg. unu > pg. v. uu > pg. mod. um;

respectiv lat. clas. unam > lat. vulg. una > pg. v. ua > pg. mod. uma.

masculin feminin

singular lat. unum > pg. um lat. unam > pg. uma

plural pg. uns pg. umas

4. Epoca apariţiei articolului nehotărât în limbile romanice Nu poate fi cunoscut cu exactitate momentul în care s-a produs schimbarea

semantică a lui unus, adică trecerea de la sensul de “unul singur” > “unul oarecare” la

funcţia de articol. Cu toate acestea, majoritatea lingviştilor sunt de acord că articolul

nehotărât apare în limbile romanice mult mai târziu decât cel definit250.

Însă, există şi cercetători care afirmă că articolul nedefinit apare cu mult înaintea

celui definit. Este cazul lui H. Mihăescu251, care apreciază că evoluţia articolului

nehotărât poate fi urmărită încă din secolul al III-lea î.e.n., şi al lui W. v. Wartburg252,

care consideră că folosirea lui unus cu valoare de articol nehotărât a devenit aproape

249 Vezi J.J. Nunes, Compêndio de gramática histórica portuguesa, 1960, p. 210. 250 Vezi I. Iordan, Ma. Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, 1965, p. 146: „Articolul nedefinit s-a ivit încă din latină, dar mai târziu decât articolul definit”; Vezi L. Renzi, Op. cit., p. 144: „ [articulo] indeterminato molto più tardi, nel periodo medievale”. 251 Vezi H. Mihăescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Bucureşti, 1960, p. 164. 252 Op. cit., p. 42.

78

generală începând cu secolul al IV-lea. Acesta îşi argumentează ideea pe faptul că

quidam a dispărut chiar în aceeaşi epocă253.

În plus, în inscripţiile din provinciile dunărene, datate ca fiind din anul 551, în

opera lui Iordanis este atestată întrebuinţarea lui unus, -a, -um ca articol nehotărât254.

În concluzie, pe baza lucrărilor examinate, afirmăm că se poate vorbi despre

existenţa unui articol nehotărât abia după momentul romanic al gramaticalizării

pronumelor ille sau ipse ca articole hotărâte255.

B. Articolul nehotărât în limba română: prezentare diacronică

1.0. Introducere La fel ca în toate limbile romanice (vezi supra Partea a doua, cap. al II-lea, A), şi

în limba română numeralul latin unum, unam dezvoltă forme ce vor reprezenta, pe lângă

alte valori morfologice, aşa-numitele articole nehotărâte.

Formele articolului nehotărât contemporan, aşa cum apar ele în flexiune, sunt:

masculin feminin

N.Ac. 1) lat. unum >

rom.un

2) lat. unam > rom.

o

singular

G.D. 3) lat.unum+illui >

rom. unui

4) lat.unum+illaei >

rom. unei

N.Ac. 5) lat. ne scio > rom. nişte plural

G.D. 6) lat. unum+illorum > rom. unor

Analiza acestor forme arată că articolul nehotărât a cunoscut în evoluţia sa

istorică, în trecerea de la latină spre română, următoarele transformări: 253 Ibidem: „A partir de 4e s. l’emploi de unus comme art. indéf. devient presque général. Les écrivains qui se rapprochent de la langue parlée, l’emploient de plus en plus. Cette constatation est d’accord avec le fait que quidam disparaît vers la même époque.” 254 Vezi Florica Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, 1978, p. 239.

79

1) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u.

2) Căderea consoanei finale –m, -a se închide la ă, n dispare printr-un fenomen cu

caracter sporadic, ca în situaţia lui lat. frenum > rom. frâu, lat. granum > rom. grâu,

vocalele în hiat în latina clasică (u-ă) se diftonghează în latina populară (ųă), ă se închide

la o şi apoi asimilarea lui u la o: uă (hiat) > uă (diftong) > uo > oo (asimilare). În ce

priveşte forma de feminin singular, este clar că aceasta este o inovaţie a dacoromânei,

întrucât în dialectele sud-dunărene este atestată forma ună, în care consoana finală

dispare şi a neaccentuat se închide la ă256.

3) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea silabei

iniţiale il- pentru illum.

4) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; pierderea silabei

iniţiale pentru illei.

5) lat. ne scio > rom. nişte: alterarea grupului consonantic sc > şt, o în poziţie finală se

închide la e.

6) Căderea consoanei finale –m, afonizarea lui –u pentru lat. unum; căderea consoanei

finale –m, căderea silabei iniţiale il- şi afonizarea lui u pentru illorum.

Reţinem, în continuare, prima încercare de prezentare a flexiunii articolului

nedefinit, aşa cum este dată de Samuele Klein257 în prima gramatică românească:

singulariter

masc. fem.

N un, quidam o, quedam

G a unui a unei

D unui unei

Ac pe un pe o

V - -

255 Vezi I. Fischer, Op. cit., p. 104. Numeralul unus, una au funcţionat în romanica comună cu valoare de articol indefinit: „un om, o femeie’, sp. un hombre, una mujer; it. un uomo, una donna; sard. un ómine, una vémina; fr. un homme, une femme; port. um homem, uma mulher. 256 Vezi Florica Dimitrescu (coord.), Op. cit., p. 239. 257 Op. cit., p. 10.

80

Abl de la un de la o

pluraliter

N uni, quidam une, quedam

G a unor a unor

D unor unor

Ac pe uni pe une

V - -

Abl de la uni de la une

Se cuvine să remarcăm că între sistemul flexionar al articolului nehotărât propus

de S. Klein şi cel actual există următoarele diferenţe: în primul rând, încercarea lui S.

Klein de a copia modelul romanic şi de a-i găsi corespondenţe în limba română; apoi,

reducerea sistemului cazual prin eliminarea ablativului din sistemul cazual românesc

actual; formele de Ac. singular şi plural, masculin şi feminin apar însoţite de pe; formele

de plural masculin şi feminin N.Ac. diferă de forma actuală, reprezentată prin nişte; în

final, G singular şi plural, masculin şi feminin se construieşte cu aşa-zisul articol posesiv

„a”.

2. Definiţii ale conceptului de “articol nehotărât” Interpretate fie ca o parte de vorbire aparte, fie ca morfem (citeşte flectiv) al

categoriei gramaticale a determinării, fie având valori morfologice diferite, formele un, o

au fost înregistrate, în decursul anilor, de gramaticile româneşti şi în subclasa articolului

nehotărât cu mai multe definiţii şi denumiri: articol indefinit (S. Klein258, Ioan Alexi259)

articol nehotărâtoriu sau articulus indefinitus (Radu Tempea260), articol nedeplin-

deteterminativu (P.M. Câmpeanu261), nedeterminatu (Timotei Cipariu262), nesăvârşitoriu

258 Op. cit., p. 10. 259 Vezi Op. cit., p. 28. 260 Op. cit., p. 8: „articolul nehotărâtoriu (articulus indefinitus) este acela care numai preste tot arată lucru, dar nu-l hotăreaşte”. 261 Op. cit., p. 39: „articolul nedeplin-deteterminativu pentru genul masculin este un, iar pentru cel feminin, o = ună, ei stau totdeauna înaintea numelui şi nu se aplică la înmulţit, d.e. un om, o casă ş.a.”. 262 Op. cit. , p. 104: „articlulu ce se numesce nedeterminatu unu intru insemnarea numerale au ore-care, nu e adeveratu articlu, ci numai cuventu ca si altele”.

81

(Ienache Văcărescu263), nedeterminatoriu (N. I. Miheltianu264). Cu sfârşitul secolului al

XIX-lea şi începutul secolului XX, denumirile sub care aceste forme figurează sunt două,

ambele având aceeaşi semnificaţie: sau articol nehotărât, sau articol nedefinit.

Tratat de majoritatea lingviştilor ca o parte de vorbire, reţinem în continuare

câteva definiţii ale articolului nehotărât, aşa cum apar în diverse gramatici ale limbii.

Pentru autorii Gramaticii265, articolul nehotărât „are rolul de a prezenta obiectul

desemnat de substantivul pe lângă care stă ca fiind separat, individualizat în raport cu

specia lui, dar ca nedefinit mai precis pentru vorbitori”.

I. Iordan şi Vl. Robu266 apreciază că articolul nehotărât este „un determinant al

individualizării în raport cu specia sau categoria din care face parte obiectul desemnat de

substantiv”.

După Mioara Avram267, articolul nedefinit este „articolul ce însoţeşte un

substantiv (sau altă parte de vorbire substantivizată) prezentând obiectul denumit de

acesta ca individualizat în raport cu specia lui, dar fără a-l defini mai precis”.

C. Dimitriu268 defineşte articolul nehotărât ca „partea de vorbire-flectiv ce

însoţeşte întotdeauna substantivul, la care indică de obicei un grad redus de

individualizare, iar uneori generalizarea şi, în calitate de flectiv de acelaşi tip cu

prepoziţia, verbul auxiliar, adverbul-flectiv etc., marchează – alături de desinenţă,

alternanţa fonetică etc. – categoriile gramaticale de gen, număr şi caz la substantivul

însoţit”.

Reţinem, de asemenea, şi definiţia dată de autorii Dicţionar-ului269, conform

căreia articolul nehotărât denumeşte „o clasă de articole a căror funcţie, în opoziţie cu

cele hotărâte, este să exprime de la un context la altul fie un grad mai mic de

individualizare / determinare […], fie chiar nedeterminarea […]”.

Examinând aceste câteva definiţii, remarcăm că, deşi tratat la capitolul

Morfologie, articolul nehotărât sau nedefinit este descris, în majoritatea studiilor, din

263 Op. cit., p. 21. 264 Op. cit., p. 10: „Articlulu nedeterminatoriu e: unu, o (ua, una). Unu în sine e pronume definitivu, l’am luatu aici ca articulu caci se afla mai in tóte gramaticele ca astfeliu”. 265 Op. cit., p. 108. 266 Op. cit., p. 362. 267 Gramatica pentru toţi, 1986, p. 78. 268 Op. cit., pp. 168-169. 269 Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, s.v. nehotărât.

82

perspectivă semantică (şi nicidecum gramaticală). Din acest punct de vedere, articolul

nehotărât este un element ce are funcţia de a scoate dintr-un gen un individ (fie lucru, fie

persoană) necunoscut pentru receptor, însă cunoscut de către emiţător270. Raportându-se

axei cunoscut - necunoscut, putem afirma că articolul nehotărât se comportă ca un

element ce vine să marcheze, morfosintactic şi semantic, un substantiv. În acest sens, un

dobândeşte statutul de articol-flectiv, de marcă a categoriei gramaticale a determinării. În

consecinţă, având statutul unei categorii gramaticale, articolul nehotărât nu ar mai fi o

parte de vorbire, ci o unitate ce şi-a pierdut autonomia lexico-gramaticală.

În continuare, pentru a putea susţine că formele un, o, unui, unei, nişte, unor

alcătuiesc sau nu, cu adevărat, paradigma articolului nehotărât, că sunt flective-articol, ne

propunem să examinăm dacă acestea manifestă acelaşi comportament morfologic şi

semantic, aspect ce credem noi că ar facilita înţelegerea şi încadrarea acestora la o aceeaşi

subclasă.

3. Particularităţi ale articolului nehotărât românesc (1) În planul expresiei, aşa-zisele articole nehotărâte apar ca forme independente, ca

unităţi lingvistice. Deci am putea afirma că un, o, nişte ar fi cuvinte accentuate

(tonice)271.

(2) În planul conţinutului, articolele nehotărâte sunt purtătoare ale propriei semnificaţii.

(3) Un, o sunt incompatibile cu pronumele (adjectivele) negative, deoarece exprimă un

conţinut opus acestora. Altfel spus, articolul nehotărât are propriul său antonim:

*un om nici unul *un nici unul om

*un om nici un *un nici un om

Din aceeaşi cauză, un, o nu pot intra în sintagme nici cu pronume demonstrative şi nici cu

adjective (pronominale) demonstrative sau posesive antepuse:

*un acest om *acest un om *un om acest

*un meu prieten *meu un prieten *un prieten meu

270 Cf. Heinrich Lausberg, Lingüística románica, Madrid, Gredos, 1982, p. 208. 271 Se ştie că neaccentuarea este marca semnelor dependente.

83

*un acela caiet *acela un caiet *un caiet acela

Observaţie: Credem că, pentru a scoate în evidenţă o anumită

particularitate a referinţei, sintagme de tipul „*un om vreunul”, „*acest

un om” ar dobândi calitatea „corect gramatical”, dacă în exprimare le-

am utiliza cu mijloace suprasegmentale şi cu o anume intenţionalitate.

Dacă în interiorul acestor sintagme am insera prepoziţii, adverbe de

comparaţie, utilizarea lor ar fi, de asemenea, corect gramaticală: „un

om ca nici unul”, „un om ca acesta” etc.

(4) Un, o sunt incompatibile, nu pot stabili nici o relaţie cu pronumele (adjectivele)

nehotărâte sau nedefinite, deoarece ele însele sunt nehotărâte (adică sunt unităţi ce au

acelaşi conţinut – nedefinit - ; uneori chiar identic în unele situaţii, de exemplu, un /

vreun om):

*un om vreunul *un vreunul om

*un caiet vreun *un vreun caiet

*vreunul un om *vreunul om un

*vreun un om *vreun om un

(5) O caracteristică a articolului nehotărât, ca de altfel a tuturor determinanţilor, o

reprezintă posibilitatea de a funcţiona ca un „clasificator flexionar substantival”: „Mi-a

făcut un bine”, „A cumpărat un nimic”, unde un are rolul de a substantiviza adverbul

bine., sau pronumele negativ nimic etc.

(6) Rolul articolului nehotărât este dublu: pe de o parte, de a individualiza, adică de a

izola un obiect din masa obiectelor de acelaşi fel, de a-l singulariza în raport cu specia lui,

dar fără a-l face mai cunoscut, mai precis şi, pe de altă parte, de a introduce în

comunicare elemente necunoscute ascultătorului272. Acest element introductiv fie

prezintă termenii (citeşte obiectele, în sens larg) care nu au fost menţionaţi înainte în

mesaj (valoare cataforică), fie atribuie unui cuvânt o trăsătură expresivă (de exemplu,

84

atunci când un, o se grupează cu o noţiune cunoscută de către receptor, sau când se

prezintă ca necunoscut ceva ce este cunoscut prin natura lucrurilor: „Străluceşte un soare

pe cer.”, „Un preşedinte român a vorbit ieri la radio.”).

4. Funcţiile morfologice ale articolului nehotărât Examinând, din punct de vedere morfologic, inventarul de forme cuprinse sub

denumirea articol nehotărât, ne sesizăm asupra caracterului eterogen al acestora.

Explicăm această eterogenitate prin faptul că formelor de singular masculin şi feminin

(un, o) le corespunde la plural forma nişte (ce are o etimologie diferită), iar nicidecum

unii, unele, aşa cum ar trebui să fie în flexiune. În plus, prin prezenţa la plural a lui nişte

se şterge, se neutralizează opoziţia de gen. Ba mai mult, nişte are o altă origine, diferită

de a formelor de singular, fiind realizat diferit. De asemenea, prin formele, pe care

articolul nehotărât le dobândeşte în flexiune, se face distincţia în cadrul genului (un, unui,

o, unei), a numărului (unui, unei / unor) şi între cazuri (N.Ac. / D.G.). Deci, în acest

cadru, aşa-zisului articol nehotărât îi revine un rol morfologic dezambiguizator273.

4.1. Un, o Aşa cum deja am menţionat, formele româneşti un, o provin din numeralul

latinesc unum, unam274. Majoritatea lucrărilor de gramatică acordă acestor forme un

triplu statut: numeral cardinal (un1), adjectiv nehotărât (un2) şi articol nehotărât (un3)275.

Delimitările între cele trei valori se manifestă doar la nivel funcţional şi corespund

unui anumit context şi unei anumite situaţii. În lipsa unui context sau a unei situaţii este

dificil să se facă încadrarea acestora la una sau la alta din cele trei valori, întrucât nici

272 Cf. W.v. Wartburg, Op. cit., p. 42: „Si l’art. déf. est devenu nécessaire pour présenter une personne ou un objet don’t on a déja parlé, il faut un autre mot pour les présenter quand il n’en a pas encore été question; c’est là le rôle de l’art. indéf.”. 273 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., p. 40. 274 Cf. Enciclopedia limbilor romanice, p. 208; P.M. Câmpeanu, Op. cit., p. 40, afirmă că articolele nehotărâte sunt împrumutate de la „adjectivii cătimii: unul, una”. 275 Vezi Iorgu Iordan, Limba română contemporană, [Bucureşti], 1954, pp. 343-344; Mircea Zdrenghea, „Un, o – articol, numeral, pronume”, în Limba Română, IX (1960), nr. 5, pp. 37-39; Gramatica limbii române, vol. I, p. 109; G.G. Neamţu, „În problema <articolului nehotărât> un, o”, în Studia U.B.B. Philologia, XXVI (1981), nr. 1, pp. 26-33; Ileana Câmpean „Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind declinarea gramaticală şi lexicogarfică” în Cercetări de lingvistică, 1978, , nr. 2, pp. 171-176., Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., pp. 27-64; G.G. Neamţu, Probleme controversate de gramatică românească, 1997-1998; idem, Teoria şi practica analizei gramaticale, Cluj-Napoca, Excelsior, 1999, pp. 67-72.

85

forma şi nici semnificaţia nu indică care este valoarea proprie a acestora. Expunem, în

continuare, caracteristicile pe care aceste forme le prezintă în identificarea fiecăreia dintre

aceste valori.

Autorii276 care s-au ocupat cu analiza acestei probleme sunt de acord asupra

faptului că pentru identificarea valorilor lui un, o pot fi aplicate două procedee: (a)

opoziţia cu forma de plural a lor şi (b) raporturile cu alte cuvinte din text.

4.1.1. Valoarea lui un1, o1 numeral cardinal se delimitează:

(a) în opoziţie concretă cu un alt numeral cardinal (doi, trei etc.): „Un om intră, trei

pleacă”;

(b1) „servind la numărare, se încadrează explicit în seria lui doi (două), trei, patru etc.,

fiind în opoziţie cu alte numerale exprimate în context („Un elev vine, doi pleacă”)”277;

(b2) pe lângă substantive ce denumesc unităţi de măsură (preţ, greutate, spaţiu, timp etc.),

în construcţii cu înţeles cantitativ: „Am ajuns cu un minut înaintea lui.”, „Am cumpărat

un kilogram de fructe.”, „A sărit un metru.” etc.;

(b3) atunci când stă în prezenţa adverbelor de mod numai, doar etc. ce exprimă

aproximarea, restricţia, precizarea : „Numai (doar, măcar, cel puţin, barem) un părinte a

venit la şedinţă.”;

(b4) atunci când e însoţit de adjectivul singur,-ă împreună cu care semnifică numai un

(o): „Un singur (numai un) scop avea în viaţă: să se îmbogăţească.”;

(b5) atunci când este accentuat în vorbire: „Am primit un computer (iar nu două, trei

etc.).”278

Observaţia1: Aceeaşi valoare de numeral cardinal o deţin un, o şi în

structura numeralului distributiv (câte un, câte o): „Fiecare fată a

primit câte o floare, iar fiecare băiat câte un cadou.”.

Observaţia2: O analiză semantică a formelor un, o numeral cardinal

degajă un sens cantitativ, ce trimite la un element clar definit, exact 276 Vezi nota 275. 277 Vezi G.G. Neamţu, Teoria…, p. 69; idem, „În problema..”, p. 27. 278 Vezi M. Zdrenghea, Art. cit., p. 37; Vezi G. G. Neamţu, „În problema…”, p. 27; Elena Comşulea, Felicia Şerban, „Numeralul unu din perspectivă lexicografică”, în Cercetări de Lingvistică, XXXIII (1988), nr. 2, pp. 111-120; Ileana Câmpean, „Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind delimitarea gramaticală şi lexicografică”, în CL, XXIII (1978), nr. 2, pp. 171-176; Ioan N. Bîtea, „Statutul morfematic al formelor

86

delimitat dintr-un ansamblu, de exemplu: „Şi baba avea pe lângă casa

sa un cocoş şi trei găini.”, sau parţial definit (identificat şi

individualizat): „A cumpărat un creion roşu” (nu două şi nu de altă

culoare), „Un ochi râde, altul plânge.”. Acestui sens cantitativ reţinut în

conţinutul formei cu valoare de numeral i se poate alătura şi un sens

calitativ, nedefinit, generat de elementele ce configurează contextul:

„Un om vine, altul pleacă.”.

4.1.2.Valoarea lui un2,o2279 ca adjectiv nehotărât poate fi identificată:

(a) atunci când la plural îi corespund formele unii, unele;

(b1) prin punerea în opoziţie a acestuia cu pronumele nehotărât (altul, alta): „Un om intră,

altul iese.”;

(b2) prin punerea în opoziţie cu adjectivul nehotărât (alt, altă): „Un om construieşte, alt

om distruge.”;

(b3) prin punerea în opoziţie a acestuia cu demonstrativul de diferenţiere (ex. celălalt,

cealaltă): „un om plânge, celălalt râde.”;

(b4) prin faptul că poate avea echivalent în seria sinonimică: anumit.

(b5) fie în absenţa substantivului, fie în lipsa contextului, un, o devin pronume (adjective

pronominale) nedefinite;

(b6) un, o se manifestă ca un „clasificator flexionar substantival”280, adică realizează

substantivizarea, aşa cum fac toţi predeterminanţii substantivului.

Observaţie: În construcţii de tipul „un oarecare a venit”, „un oricine e

bine primit”, un funcţionează ca substantivizator. În schimb, într-o

construcţie de tipul „un caiet oricare” se transmit două informaţii:

unitatea necunoscută introdusă de un şi valoarea nehotărâtă exprimată

de oricare ; la fel şi pentru structura „un anumit caiet”, unde unitatea

necunoscută este introdusă prin un, iar apoi este marcată valoarea

definită exprimată de anumit. un şi o”, în Studii şi cercetări lingvistice, XL (1989), nr. 2, pp. 117-126; G.G. Neamţu, Teoria ... , p. 69; Idem, Probleme controversate... . 279 După G.G. Neamţu, Teoria şi…, p. 70, „ca adjectiv nehotărât, un (o) provine de la pronumele nehotărât unul (una)”.

87

(b7) degajă la genitiv-dativ o rădăcină şi desinenţe de gen, număr şi caz, deci are flexiune;

(b8) se acordă cu substantivalul determinat ca orice adjectiv pronominal. 281

Observaţie: Aceeaşi valoare de adjectiv nehotărât o deţin un, o şi

în structura adjectivului negativ (nici un, nici o): „Nici un om n-a

venit.”, „Nici o veste nu am primit.”.

4.1.3. Valoarea lui un3, o3 de articol nehotărât apare

(a) atunci când la plural îi corespunde nişte,

(b) când nu se verifică nici valoarea lui un1, o1, nici a lui un2, o2.

Observaţie: Pe lângă aceste accepţii, reţinem că o poate avea şi alte

valori: pronume personal neaccentuat, pronume cu valoare neutră,

interjecţie.

4.2. Nişte: valori morfologice Spre deosebire de gramaticile actuale care consideră pe nişte drept plural al

articolului nehotărât un, o, toate gramaticile româneşti, de la începuturi şi până în a doua

jumătate a secolului al XIX-lea, fie înregistrează ca forme de plural pe uni(i), une(le), fie

înregistrează absenţa formelor282. În opinia autorilor acestor gramatici, nişte şi alte forme,

„cuvinte de număr nehotărâtoriu”, care ar putea înlocui pe unii, unele, fac parte din clasa

pronumelor (adjectivelor pronominale)283.

După comportamentul manifestat şi după raporturile pe care le stabileşte cu alte

cuvinte în cadrul sintagmei, respectiv al enunţului, majoritatea cercetătorilor încadrează

termenul nişte la două clase de cuvinte: clasa adjectivului şi cea a articolului.

4.2.1. Nişte1 – adjectiv nehotărât are următoarele trăsături:

280 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., pp. 41-43. 281 Vezi G.G. Neamţu, Op. cit., p. 70; idem, „În problema …”, p. 27. 282 Vezi P.M. Câmpeanu, Op. cit., p. 39: „articolul nedeplin-deteterminativu pentru genul masculin este un, iar pentru cel feminin, o = ună, ei stau totdeauna înaintea numelui şi nu se aplică la înmulţit (subl. n.), d.e. un om, o casă ş.a.”. 283 Radu Tempea, în Op. cit., p. 10, notează: „În locul articulului nehotărâtoriu în numărul multoratec şi de parte bărbătească şi fămeească să pot pune şi următoarele pronume; adecă: nişte sau neşte, oare”.

88

(a) în planul expresiei, nu degajă nici rădăcină şi nici desinenţe de gen, număr şi caz, deci

nu are flexiune (forme de G.D. de tipul *niştor, *neştor sunt inexistente în română);

(b) în planul conţinutului, arată o cantitate nedefinită cu sens partitiv („un pic de”) şi de

aici apariţia lui pe lângă un substanitv la singular, atunci când acesta denumeşte o

materie: „A cumpărat nişte unt.” 284;

(c) poate fi substituit de unii, unele, câţiva, câteva, anumiţi, anumite: „Au venit nişte /

unii / câţiva / anumiţi copii”;

(d) se află în raport de reciprocitate cu alţii, altele pronume (adjective pronominale):

„Nişte copii au venit, alţii au plecat.” 285

(e) se află în raport de opoziţie cu ceilalţi, celelalte - pronume (adjective) demonstrative

de diferenţiere: „Nişte certăreţi au venit, iar ceilalţi au plecat.”

(f) are comportament gramatical şi semantic asemănător cuvintelor niscai şi niscaiva

(nescari, neşcai, neşte, nescaiva, nescareva, niscareva)286, considerate forme lexicale

învechite şi populare287;

(g) se acordă cu substantivul determinat, deci are funcţie sintactică de atribut adjectival;

(h) are un comportament limitat în calitate de „clasificator flexionar substantival”288,

anume, substantivează adjective („Nişte răi i-au tăiat calea.”), prepoziţii, conjuncţii şi

interjecţii („Nişte pe-uri/ că-uri/ of-uri”). Atunci când apare în structură cu un pronume,

acesta marchează un sens peiorativ: „Au venit nişte care/ nişte unii”, dar „A venit nişte

cine” (valoarea de singular cerută de cine) etc.

4.2.2. Nişte2 – articol nehotărât indică:

(a) în planul expresiei, că nu este pluralul lui un, o, originea lui găsindu-se în lat. nescio

quid “nu ştiu care”;

(b) în planul conţinutului, arată o cantitate nedefinită şi selectează substantive numărabile

la plural indiferent de gen: „Au venit nişte prieteni”, „A cumpărat nişte flori” etc.

284 Vezi G.G. Neamţu, Op. cit. 285 Vezi Neamţu, „În problema...”, p. 30. 286 Vezi aceste intrări în D.E.X. 287 Vezi Sabina Teiuş, „Pe marginea articolului (nişte, niscai, niscaiva)”, în Cercetări de lingvistică, XXXVIII (1993), nr. 1-2, pp. 252-253. 288 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., pp. 41-43.

89

5. Funcţia morfo-lexicală a articolului nehotărât Articolul nedefinit poate marca trecerea de la clasa substantivelor proprii la clasa

celor comune289: „Am cumpărat un Aman”.

6. Funcţiile semantice ale articolului nehotărât Prezentând operaţiile prin care se realizează determinarea nominală (vezi supra

Partea întâi, cap. al II-lea, 2.3.), remarcam că actualizarea şi discriminarea se situează în

acelaşi plan ideal, iar procesul pe care acestea îl presupun este cel de trecere de la

desemnare (designare) potenţială la denotare (denotaţie) concretă. Altfel spus,

actualizarea reprezintă trecerea dinspre virtual spre actual, iar discriminarea este

„ansamblul acestor operaţii determinative […] care se realizează de acum în planul

semnificaţiei ‘obiective’ şi orientează denotarea către un grup eventual sau real de

existenţi particulari, chiar dacă întotdeauna în interiorul posibilităţilor referenţiale ale

unui substantiv […]. Prin discrimare, entităţile se prezintă ca exemple ale unei ‘clase’ sau

reprezentanţi ai unui ‘tip’, sau tot atât de bine ca porţiuni ale unui ‘obiect extins’ (în cazul

substantivelor colective)”290.

Pe baza acestor considerente, putem afirma că funcţia semantică a articolului

nehotărât este dublă: pe de o parte, de a aduce un substantiv din planul limbii, din virtual,

în planul vorbirii, în real, în concret şi, pe de altă parte, de a-l individualiza, de a

restrânge sfera referenţilor, prin actualizarea uneia din trăsăturile sale semantice.

În funcţie de contextul în care apare, articolul nedefinit poate funcţiona (a) cu

valoare de generalitate („Această floare este o garoafă”, indică clasa, ca un termen

generic), (b) cu valoare de unicitate („Am cumpărat o garoafă”, indică numărul de

exemplare dintr-o clasă), (c) valoare de selectivitate („- Ea are o garoafă?, - Da, ea are o

garoafă roşie”, indică clasa generică de apartenenţă).

De asemenea, considerând articolul nehotărât ca un element a cărui funcţie în text

este aceea de a pune în legătură substantivul cu alte semne lingvistice şi de a stabili între

ele o relaţie de determinare, putem afirma că articolul nehotărât are rolul de a asigura

289 Gabriela Pană-Dindelegan, Op. cit., p. 43, notează că „Trecerea în altă subclasă de substantive (subclasa “comunelor”) este rezultat al antonomazei, o deviere semantică metonimică sau metaforică…”. 290 E. Coseriu, Op. cit., pp. 297-298.

90

determinarea textuală. În acest sens, articolul nehotărât se comportă ca un cataforic,

trimiţând la o postinformaţie. Altfel spus, articolul nedefinit indică faptul că

interlocutorul nu cunoaşte obiectul de discurs, în cazul nostru substantivul, urmând ca

toată informaţia ulterioară să ajute la identificarea acestuia (pentru o detaliere a acestei

interpretări vezi infra Partea a II-a, cap. al V-lea).

7. Concluzii Ţinând cont de descrierile prezentate, afirmăm că formele grupate sub denumirea

de articol nehotărât au următoarele mărci:

A. în plan morfosintactic:

- funcţionează ca unităţi autonome (însoţit sau nu de mijloace suprasegmentale: accent,

intonaţie), nefuzionate cu substantivul nici grafic, nici în pronunţie, fapt ce ne determină

să apreciem că structura „articol nehotărât + substantiv” poate fi considerată sintagmă

(termen regent + relatem + termen subordonat)291;

- fiind sintagmă, între cei doi termeni există un raport de determinare de natură lexico-

gramaticală, de tipul acordului (Tr impune lui Ts categoriile sale gramaticale), fapt ce

subliniază că fiecare din cele două unităţi realizează o funcţie sintactică;

- fiind rezultatul unui acord, funcţia sintactică este de atribut adjectival, iar un, o sunt

adjective (pronominale) nehotărâte. Argumentul este că, eliminând substantivul pe care-l

determină, un, o se comportă ca un pronume nehotărât, nealterându-şi sensul şi

neantrenând schimbări semantice la nivelul contextului (de exemplu, „mingea unui băiat”

- „mingea unuia”, „rochia unei fete” - „rochia uneia”). Nu în acelaşi fel stau lucrurile în

situaţia lui nişte, care, în absenţa substantivului sau a contextului, nu devine pronume

nehotărât, aşa cum substitutele lui (unii, unele, câţiva, câteva, anumiţi, anumite) pot fi:

„unii / alţi / câţiva oameni” > „unii / alţii / câţiva”292;

- având comportamentul unui adjectiv pronominal proclitic, articolul nehotărât realizează,

din punct de vedere flexionar, opoziţia N.Ac. / G.D. atât la singular, cât şi la plural;

- din punct de vedere morfematic, articolul nehotărât degajă desinenţe cazuale (-ui, -ei, -

or), însă acestea aparţin numai şi numai substantivului. De ce? Pentru că (1) categoriile 291 Sintagma este grupul de două lexeme şi relaţia dintre ele. Vezi, în acest sens, D.D. Draşoveanu, Teze….

91

gramaticale sunt marcate o singură dată la un membru al sintagmei, (2) manifestându-se

ca un adjectiv pronominal, acestuia îi sunt impuse prin acord anumite mărci gramaticale,

(3) în general, în topică „determinant adjectival + substantiv”, determinantul preia formal

desinenţele substantivului, devenind un anticipant de gen, număr şi caz;

– din punct de vedere distribuţional, se grupează cu adjectivele pronominale proclitice,

selectând substantive nearticulate;

- aşa-zisa formă de plural a articolului nehotărât, nişte (ce indică o cantitate

nedeterminată, mai degrabă apropiată adjectivului cantitativ nedefinit), nu este pluralul

lui un, o. Forma de plural de la un, o este unii, unele. Mai mult, forma de G.D. unor nu

reprezintă G.D. lui nişte. Opoziţia unor / unora corespunde opoziţiei adjectiv pronominal

/ pronume293. Nişte este deci un adjectiv invariabil;

- aşa-numita substantivare prin un, o, nişte nu este concludentă pentru calitatea de articol,

deoarece este cunoscut că toţi determinanţii numelui au capacitatea de a substantiva: „un

pe”, „acest bine”, „orice harnic”, „nişte răi” etc.

B. în plan semantic:

- formele nedefinite au sens (semnificaţie) lexical(ă), altfel spus, sunt purtătoare ale

propriei semnificaţii. Argumentele sunt următoarele:

(a) putând fi accentuate, formele nu sunt gramaticalizate;

(b) un, o pot alterna cu sinonime de tipul vreun, anumit, ori+pronume relativ, pronume

relativ+va (careva, oricare: un / oarecare/ anumit cântec). Nişte intră în serie sinonimică

cu niscai şi niscaiva (nescari, neşcai, neşte, nescaiva, nescareva, niscareva) şi poate fi

substituit de unii, unele, câţiva, câteva, anumiţi, anumite;

(c) un, o poate să apară în corelaţie cu alt cu semnificaţie distributivă, după cum nişte se

află în raport de reciprocitate cu alţii, altele: „Nişte copii au venit, alţii au plecat.”

(d) un, o pot intra în relaţie de antonimie cu nici un, nici o, aşa cum gol se opune lui plin,

tot se opune lui nimic etc. Nu aceeaşi este situaţia lui nişte care nu îşi găseşte antonimul;

(e) un, o pot realiza opoziţii şi cu alţi determinanţi: un / zero, un / acest, un / meu, un / alt

etc., în timp ce nişte se află în raport de opoziţie cu ceilalţi, celelalte ;

292 Vezi G. G. Neamţu, lucrările citate. 293 Vezi G. G. Neamţu, lucrările citate.

92

(f) un, o introduc în discurs un element (citeşte obiect) nou, nemenţionat anterior. Funcţia

de cuvânt introductiv a lui un, o se bazează atât pe valoarea sa de numeral, cât şi pe faptul

că substantivul pe care-l precede semnifică genul (empiric) al obiectelor: “un student”

semnifică ‘individul din genul student’,

(g) un, o au deci rolul de a individualiza294; din această cauză, crearea şi folosirea formei

de plural a articolului, nişte, nu se explică, întrucât aşa-zisul articol nehotărât îşi poate

îndeplini rolul doar la singular, unde avem doar un singur obiect. Un (o) este un element

cantitativ unic.

8. Concluzii la 7. Pe baza concluziilor de sub A şi B, credem că suntem îndreptăţiţi

(1) să interpretăm aşa-zisul articolul nehotărât ca un cuvânt, ca semn lingvistic, deoarece

manifestă relaţia de solidaritate dintre un semnificant şi un semnificat295. Fiind unitate,

acesta este element component al unui grup nominal (G.N.), putând îndeplini o funcţie

sintactică.

În enunţul: „Am primit un balon colorat”, construcţia „un balon colorat” reprezintă aici

GN, reprezentat astfel:

un balon colorat

un balon balon colorat

un colorat

(2) să eliminăm încadrarea unităţilor un, o, nişte din clasa articolului nehotărât,

acordându-le statut (a) de numeral (cazul lui un, o), (b) de adjectiv (pronominal) nedefinit

(situaţia lui un, o)296 şi (c) de adjectiv nedefinit invariabil (cazul lui nişte);

(3) să acceptăm că, în funcţie de planul în care se manifestă (al limbii sau al vorbirii), o

unitate poate să cumuleze mai multe roluri;

294 Ca individualizator, formele un, o pot fie individualiza un substantiv despre care nu s-a vorbit încă („Am văzut un accident pe stradă.”), fie generaliza („Un copil plânge întotdeauna când îi e foame.”). 295 Cf. F. de Saussure, Curs de lingvistică generală, p. 127. 296 Vezi G.G. Neamţu, lucrările citate.

93

(4) în structura „un, o + substantiv”, un, o trimit la o noţiune, la un element dintr-o clasă,

căreia / căruia i se asociază proprietatea /discontinuu/. Cu alte cuvinte, articolul nedefinit

este indicator al creării unei clase ce are proprietatea /discontinuu/.

(5) în plan textual, funcţia articolului nehotărât reprezintă opoziţia anaforic /vs./ cataforic.

Încheiem prin a afirma că nu ar trebui să distingem între articolul nehotărât şi

adjectivul nehotărât. Cel mai bine ar fi să încerăm să separăm subtilităţile semantice, dar

nu cele funcţionale, ce corespund unui anumit context şi unei anumite situaţii. În schimb,

delimitările între valorile de numeral şi de adjectiv nehotărât se manifestă doar la nivel

funcţional.

94

Cap. al III-lea

ARTICOLUL DEFINIT

A. ARTICOLUL DEFINIT297 ÎN LIMBILE ROMANICE: prezentare

diacronică

1.0. Introducere Segmentul, din punctul de vedere al limbii române, respectiv unitatea, din punctul

de vedere al limbilor romanice, cunoscut(ă) azi sub denumirea de “articol”, a reprezentat,

de-a lungul timpului, obiectul a nenumărate studii teoretice. Spre deosebire de limbile

romanice, unde există o literatură destul de bogată pe această temă298, în literatura de

specialitate românească există puţine lucrări monografice consacrate articolului definit299.

Este bine cunoscut că toate limbile romanice au dezvoltat un sistem al articolului;

însă, o părere unanim exprimată în legătură cu modul, timpul şi cauzele care au

determinat apariţia acestuia în limbile romanice nu există. De altfel, la fel se pune

problema şi pentru toate limbile care au articol. În ciuda acestui fapt, au existat lingvişti

care au susţinut că latina clasică ar fi avut un articol definit sau cel puţin încercări de

întrebuinţare a demonstrativului ille cu valoarea unui articol. Este cazul lui F. Müller300

care notează că la unii scriitori latini (amintim pe Plaut, Cicero, Cato, Vitruvius,

Petronius ş.a.) pot fi identificate construcţii în care pronumele demonstrativ aşezat pe

lângă un substantiv îşi pierde din valoarea demonstrativă, dobândind o valoare mai

apropiată de cea a articolului.

Fără îndoială că apariţia articolului definit reprezintă o inovaţie: „La formazione

dell’articolo è un tratto comune d’innovazione di tutte le lingue romanze rispeto al

297 Vom utiliza următorii termeni în expunerea noastră: articol definit, articol hotărât, articol determinativ. 298 Vezi Bibliografia, pp. 293-308. 299 Dimitrie Găzdaru, Descendenţii demonstrativului latin ille în limba română, Iaşi, Viaţa Românească, 1929, 186 p.; Ioan Coja, Preliminarii la gramatica raţională a limbii române, vol. I. Gramatica articolului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, 286 p. 300 F. Müller, Indogermanische Forschungen, XLII (1924), pp. 1-59, apud I. Iordan şi Ma. Manoliu, Introducere în lingvistica romanică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1965, p. 142.

95

latino”301, întrucât presupunea trecerea de la pronumele demonstrativ latin ille sau ipse –

văzute ca unităţi autonome, adică cuvinte, şi care puteau îndeplini o funcţie sintactică - la

articol definit – văzut ca morfem nominal sau flectiv cazual. Pe lângă meritul recunoscut

al articolului, anume de a distinge limbile sintetice302 de cele analitice, apariţia, crearea

acestuia rămâne încă o problemă care a suscitat şi suscită atenţia cercetătorilor preocupaţi

de studiul lingvisticii generale şi, în particular, de cel al lingvisticii romanice.

2. Cauzele care au determinat apariţia articolului hotărât în limbile

romanice Se ştie că în toate limbile care au articol hotărât acesta a apărut dintr-un pronume.

Faţă de limba greacă şi faţă de limbile germanice, o inovaţie pentru limbile romanice o

reprezintă crearea unui articol hotărât din pronumele demonstrativ ille303.

Pronumele demonstrativ indoeuropean – *so-, *sa-, *tod: gr. ho, hē, to, got. sa,

so, pat-a – şi-a păstrat vechiul său sens, anume “acesta, acela”. Însă, treptat-treptat, el şi-a

pierdut valoarea de pronume demonstrativ şi apare, chiar la Homer, cu valoare de articol

şi de relativ, de ex., houneca ton Chrusēn ētēmasen ārētêra “căci a cutezat să înfrunte pe

Hrise preotul”. Utilizarea demonstrativului grec ho, hē, to cu cele trei valori

(demonstrativ, relativ şi articol) poate fi notată atât în dialectul ionic, cât şi la Herodot. În

limba comună şi în dialectul atic, ho, hē, to apar, de obicei, ca articole şi doar în foarte

puţine cazuri cu valoare de pronume demonstrativ, ca de ex., hē tōn Athēnaiōn polis

“oraşul atenienilor”, adică oraşul acesta şi nu altele. În limba greacă modernă, pe lângă

întrebuinţarea ca articol, ho, he, to continuă să aibă valoare şi de demonstrativ, ca de

pildă, to kai to “aceasta şi aceea”304.

Observaţie: Trebuie să subliniem aici faptul că nici greaca veche şi

nici greaca modernă nu au dezvoltat, într-un mod asemănător limbilor

301 Lorenzo Renzi, con la collaborazione di Giampaolo Salvi, Nuova introduzione alla filologia romanza, Bologna, Il Mulino, 1997, p. 186. 302 Excepţie face româna unde articolul apare aglutinat. 303 Cf.W. Meyer-Lübke, Grammaire des Langues Romanes, Tom deuxième: Morphologie, Paris, H. Welter Éditeur, 1895, p. 135, care apreciază: „Il manque au latin une espèce de mots qui correspondrait à l’article grec et allemand.”. 304 Cf. Iuliu Valaori, Elemente de linguistică indo-europeană, Bucureşti, Cartea Românească, 1924, pp. 287-288.

96

germanice şi romanice, pe lângă articolul hotărât, şi un articol

nehotărât.

Este bine cunoscut faptul că în limba latină un substantiv poate să aibă mai multe

valori. De exemplu, substantivul homo poate avea, în traducere, următoarele valori: omul

acesta (valoare concretă), un om (valoare nehotărâtă) sau omul (valoare cu sens general

sau generică, indicând specia). Datorită acestui fapt, adică datorită valorilor pe care un

substantiv le poate dobândi, se creează situaţii de ambiguizare. Fără îndoială, putem

afirma că, în trecerea de la latină spre limbile romanice, mai exact în traducerea textelor

din latină în limbile romanice, singurul care poate indica dacă sensul substantivului

corespunde unui substantiv definit (articulat hotărât), nedefinit (articulat nehotărât) sau

nearticulat, singurul care serveşte la diferenţierea valorilor, la cristalizarea sensului, este

contextul.

În limba latină, la fel ca în celelalte limbi indoeuropene, excepţie face doar limba

greacă veche, nu exista o clasă de cuvinte specializată pentru funcţiile articolului: „Le

latin en effet n’avait pas d’article, et Quintilien disait encore: Noster sermo articulos non

desiderat”305. Cu alte cuvinte, declinarea latină nu cunoştea articolul. Cu toate acestea

însă, există câteva ipoteze exprimate în legătură cu cauzele care au determinat apariţia

articolului în limbile romanice.

2.1. Din punctul nostru de vedere, argumentul cel mai plauzibil în explicarea

cauzei care a generat apariţia articolului definit în limbile romanice îl constituie pierderea

flexiunii nominale. Altfel spus, deşi în latină, cu siguranţă, exista deja tendinţa de

gramaticalizare [a demonstrativelor], cauza care ar fi stat la originea articolului hotărât ar

fi fost pierderea flexiunii nominale.

Aşadar, apariţia articolului definit nu trebuie doar considerată ca rezultat al unor

evoluţii semantice, ci trebuie pusă în relaţie cu simplificarea flexiunii cazuale latine, cu

dezvoltarea proceselor sintactice analitice în latina vulgară: „Dezintegrarea sistemului

cazual latinesc este, de fapt, o continuare a unei mişcări generale ce îşi are originea în

reducerea sistemului cazual indo-european care cunoştea opt cazuri”306.

305 Inst. or. I, 4, 19, apud É. Bourciez, Op. cit., pp. 99-100. 306 Florica Dimitrescu, Istoria limbii române, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1978, p. 202.

97

Se cunoaşte că latina literară a epocii clasice cuprinde şase cazuri (Nominativ,

Vocativ, Genitiv, Dativ, Acuzativ, Ablativ) care s-au redus la patru (Nominativ,

Acuzativ, Genitiv-Dativ, Vocativ). Deşi spre sfârşitul unităţii latine din Italia şi Iberia

exista tendinţa către un caz unic, anume confundarea nominativului cu dativul, abaltivul

şi acuzativul307, totuşi, această tendinţă nu a putut fi materializată, întrucât se simţea, pe

de o parte, necesitatea distingerii singularului de plural şi, pe de altă parte, necesitatea

distingerii valorilor sintactice diferite. Prin urmare, se poate afirma că, în epoca unităţii ei

relative, sistemul flexionar latin era format din patru cazuri308.

Aşadar, se poate emite ideea că simplificarea flexiunii cazuale a avut ca rezultat

două opoziţii: pe de o parte, opoziţia caz – subiect / caz - regim309, pe de altă parte,

opoziţia nominativ - acuzativ / genitiv - dativ.

Prin urmare, pe baza celor exprimate mai sus, putem susţine că apariţia articolului

se datorează slăbirii sistemului nominal, a flexiunii substantivului. Căderea consoanelor

finale a declanşat mărirea numărului de omonimii cazuale. Or, altfel spus, deoarece nu se

auzea partea finală a cuvântului, în situaţia substantivului, a desinenţei, nu se ştia cazul,

fapt ce a generat crearea unei situaţii de ambiguizare. Apariţia articolului, de fapt, a dat

naştere tendinţei de dezambiguizare a numelui. De asemenea, un argument care vine în

ajutorul nostru îl reprezintă comparaţia cu situaţia verbului; acesta, în latina clasică, nu

apărea de obicei însoţit de pronumele personal, întrucât desinenţa de persoană şi număr

era suficientă să indice aceste categorii (persoană şi număr) comune cu ale pronumelui

personal. O dată cu pierderea sunetelor finale ale verbului, exprimarea pronumelui devine

obligatorie pentru a suplini lipsa desinenţei. În mod similar, o dată cu dezintegrarea

sistemului flexionar, pronumele demonstrativ dezvoltat ca articol suplineşte lipsa

desinenţelor cazuale.

Aceste simplificări formale au dat naştere, aşadar, unor ambiguităţi, care au fost

rezolvate cu ajutorul prepoziţiilor310 şi al pronumelor demonstrative, acestea din urmă

307 Cf. Maria Manoliu Manea, Gramatica comparată a limbilor romanice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, p. 189. 308 Pentru o descriere detaliată a acestei evoluţii, vezi I. Fischer, Op. cit., pp. 83-97. 309 I. Fischer, Op. cit., nota 9, p. 90, consideră că „presupunerea pentru latina târzie a unui sistem cu două cazuri – caz-subiect şi caz-regim – se bazează […] pe o viziune «gallo-centrică» a Romaniei.” 310 I. Iordan şi Ma. Manoliu, Op. cit., 1965, p. 149, afirmă că „Într-o epocă mai veche a limbilor romanice prepoziţia excludea de obicei articolul definit”; Ma. Manoliu Manea, Op. cit., 1971, p. 189, apreciază că

98

primind treptat funcţia de articol. Astfel, poate fi susţinută ideea conform căreia cazul-

subiect prezintă articolul de la început, în timp ce cazul-regim se poate să-l fi dobândit

mai târziu. Această idee poate fi argumentată prin aceea că, în general, subiectul,

ocupând primul loc într-o propoziţie, are nevoie să fie accentuat, scos în evidenţă, iar

articolul hotărât este cel care realizează acest lucru, însă numai în prezenţa substantivului.

Acest fapt conduce, după A. Alonso311, la următoarea situaţie: „en la formulación

idiomática del pensamiento, el artículo comenzó por destacar la articulación de la frase en

sujeto y predicado; más tarde destacó del predicado el objeto directo, y por último,

aunque sólo esporádicamente, destaca algún complemento circunstancial. La extensión

gradual del uso del artículo es manifestación de la extensión paralela del hábito de

acentuar y recalcar las representaciones autosemánticas”.

Se ştie că în latină, ca în toate limbile, semnul lingvistic, cuvântul are două

funcţiuni: pe de o parte, desemnează o semnificaţie şi, pe de altă parte, realizează o

funcţie sintactică. Aceste două valori sunt contopite. De exemplu, în latină nu există un

alt cuvânt care semnifică ‘tată’, ci doar pater (şi care e şi subiect al propoziţiei), patris,

patrem etc. Cu dispariţia flexiunii nominale, substantivul doar exprimă semnificaţia şi nu

„relaţiile sintagmatice care se sprijină pe elemente ajutătoare”312.

Pentru a relua un substantiv exprimat anterior, încă din latina populară s-a folosit

demonstrativul ille, care indica absenţa obiectului indicat, depărtarea din / de momentul

vorbirii. În marea parte a limbilor romanice, ille ajunge expresia persoanei a III-a. Astfel,

cu această persoană, clasa pronumelor personale dobândeşte caracteristici noi, una dintre

acestea fiind posibilitatea de a se referi la un substantiv313, nu doar la emiţător şi receptor.

În acest sens, am putea afirma că articolul definit are o funcţie deictică. Ne susţinem

afirmaţia pe aceea că demonstrativele – despre care se ştie că apar fie cu valoare

anaforică, fie cu valoare cataforică – încep să fie utilizate în limbajul colocvial, unde

elementul deictic apare cu uşurinţă. Apariţia destul de frecventă a acestor unităţi a

„în cursul întregii ei evoluţii, limba latină a manifestat, din ce în ce mai puternic, tendinţa de a preciza valoarea relaţională contextuală a cazurilor cu ajutorul prepoziţiilor”. 311 „Estilistica y gramatica del articulo en español”, în Estudios lingúísticos. Temas españoles, Madrid, Gredos, 1967, p. 127. 312 Cf. A. Alonso, Op. cit., 1967, nota 2, p. 128: „El artículo también viene a separar los valores sintácticos y formales de los significativos. Y sobre todo realza y destaca esa buscada independencia de la palabra.”. 313 Cf. Ma. Manoliu Manea, Op. cit., 1971, p. 220 ş.u.

99

presupus dispariţia înţelesului de demonstrativ şi tendinţa de a se converti în semne

gramaticale (excepţie face româna unde articolul definit nu apare independent, ci numai

în relaţie cu substantivul). Aşadar, la crearea acestei funcţii deictice a contribuit cu

siguranţă atât pierderea flexiunii nominale, cât şi înlocuirea metodei sau procedeului

sintetic prin cel analitic314 cu rol dezambiguizant.

Ca procedeu de eliminare a flexiunii nominale se foloseşte trecerea de la sintetic

spre analitic, procedeu datorat, în primul rând, economiei limbii şi, în al doilea rând,

tendinţei limbii vorbite spre concret şi rapiditate315. Acest procedeu se suprapune altui

procedeu, anume aceluia al dezintegrării sistemului pronumelor demonstrative latineşti,

explicat astfel: formele tari - ille (se referă la persoana a III-a) şi iste (se referă la

persoana a II-a) – elimină pe hic (se referă la persoana I), care are puţină consistenţă

fonetică, fapt ce a condus la perturbarea sistemului, constând în confuzia unor valori, în

eliminarea unor nuanţe, în slăbirea până la dispariţie a unor pronume.

Observaţie: Notăm că pentru aria răsăriteană a limbii latine se

constată tendinţa spre postpoziţionare, dovadă reprezentând faptul că

pronumele demonstrativ stă după substantiv. Atunci când pronumele

demonstrativ îşi schimbă locul în cadrul propoziţiei sau frazei, adică

este plasat în faţa substantivului, acesta primeşte o nuanţă sau o

valoare emfatică.

Deşi creat târziu, la dezvoltarea şi transformarea demonstrativului în articol

hotărât au ajutat şi structurile sau construcţiile alcătuite dintr-un substantiv şi un adjectiv

precedat de ille ca, de exemplu, Gaius ille barbarus, homo ille bonus, homo ille silvaticus

ş.a.m.d. Mai apoi, avem şi construcţii de tipul substantiv+ille, respectiv ille+substantiv,

dovadă fiind traducerile în româneşte din Itinerarium Egeriae316: montes illi (‘munţii’ I,

1), illi montes (‘munţii’), sancti illi (‘cucernicii’), illi sancti (‘cucernicii’ III, 8) etc.

314 Ma. Manoliu Manea, Op. cit., 1971, p. 236, notează: „ […] latina clasică era o limbă, în general, sintetică, iar apariţia articolului, mai exact răspândirea lui, implică procedee sintactice analitice, şi acestea s-au înmulţit cu deosebire în ultimele veacuri ale Imperiului”. 315 Cf. Ma. Manoliu Manea, Op. cit., 1971, p. 189, care afirmă: „Tendinţa limbii vorbite spre concret şi rapiditate a jucat desigur un rol important în grăbirea procesului de dispariţie a vechii flexiuni sintetice”. 316 Vezi I. Fischer, Op. cit., 1985, p. 56.

100

Observaţie: Limbile romanice occidentale au evoluat spre construcţia

prepoziţie + substantiv articulat. Acest stadiu actual al limbilor

romanice îl regăsim în limba română veche.

După Al. Philippide317, „Articolul a provenit din pronumele determinativ prin

alunecarea înţălesului şi anume prin strâmtarea conţinutului”, adică trecerea de la

pronume demonstrativ la articol a avut loc datorită anumitor schimbări produse în forma

şi înţelesul demonstrativului ille. Acest pronume şi-a pierdut de-a lungul timpului

valoarea demonstrativă şi a primit una determinativă pentru întărirea numelui sau a

adjectivului. Aceeaşi idee apare şi la Carlo Tagliavini318, care subliniază că „…în toate

limbile care folosesc articolul determinativ, acesta are origine pronominală şi apare prin

atenuarea sensului unui demonstrativ”.

În concluzie, putem afirma că se poate vorbi despre o tendinţă de trecere de la

sincretism la analitism şi, apoi, din nou la sincretism.

2.2. O părere împărtăşită de mai mulţi lingvişti susţine că în latină este posibil să

fi existat o tendinţă de gramaticalizare a demonstrativelor, tendinţă care s-ar fi adăugat

unei transformări mai lente a acestui sistem lingvistic, fapt ce ar fi stat la originea

formării articolului.

Pentru F. Abel319, apariţia articolului s-ar datora faptului că ille sau ipse au pierdut

încetul cu încetul caracterul, funcţia lor deictic(ă). Întrucât demonstrativele latineşti ille,

ipse erau destul de des folosite pe lângă substantiv fie cu valoare expresivă (pentru a

sublinia valoarea excepţională a cuiva: Alexander ille, Medea illa), fie cu valoare de

concretizare, încetul cu încetul acestea îşi pierd valoarea deictică. Se avansează ipoteza că

slăbirea semantismului demonstrativului a avut loc în latina vulgară, având reflexe în

scrierile cu caracter popular încă din perioada preclasică320. Dacă, în cazul

demonstrativelor, putem vorbi de o evoluţie de la sistemul latin la cel romanic, aceasta se

datorează faptului că ille şi ipse se aflau într-un proces de gramaticalizare. Fără îndoială, 317 Principii de istoria limbii, Iaşi, 1894, p. 45. 318 Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 202. 319 L’adjectif démonstratif dans la langue de la Bible latine. Étude sur la formation des systhèmes déictiques et de l’article défini des langues romanes, Tübingen, Niemeyer, 1971, p. 2; vezi şi Elena Dragoş, „Considérations sur l’article en roumain (la perspective pragmatique)”, în Revue Roumaine de Linguistique, nr. 2, 1994, pp. 173-177.

101

este posibil ca această gramaticalizare (morfematizare) să se fi produs datorită

înlocuirilor din structura demonstrativelor, anume iste substituie pe hic, ipse pe iste,

eccum ille pe ille, chiar dacă acest fenomen nu se întâlneşte în toată Romania. O părere

asemănătoare are şi E. Coseriu321, pentru care articolul se naşte dintr-o „ruină

funcţională” a deicticelor. De asemenea, şi pentru Al. Rosetti322, articolul hotărât se

comportă la început ca o particulă deictică, fiind întrebuinţat mai apoi ca „o întărire

morfologică sau sintactică”. Cu alte cuvinte, dacă articolul a apărut la început din nevoia

de a preciza conţinutul substantivului şi de a vorbi expresiv, deci cu un sens lexical bine

precizat, mai târziu, acesta se gramaticalizează, devenind abstract, neputînd exista

independent de substantiv323.

2.3. O altă ipoteză se bazează pe ideea influenţei limbii greceşti asupra limbii

latine. Susţinătorii acestei teorii324 afirmă că necesitatea de a avea un articol în latină, aşa

cum exista unul în greacă, s-a datorat traducătorilor, şi anume atunci cînd au fost traduse

primele texte greceşti în latineşte (sec. al III-lea î.e.n.), neputându-se exprima informaţia

pe care o transmitea articolul grecesc, s-a recurs la utilizarea lui ipse sau ille cu această

valoare. Personal, ne îndoim de acest fapt, întrucât din aceste prime traduceri nu s-au

păstrat decât câteva frânturi, care nu pot fi relevante. Mai degrabă, ne credem îndreptăţiţi

să afirmăm că întrebuinţarea lui ille, ipse ca articol s-a făcut o dată cu traducerea Bibliei

(Septuaginta) din greacă în latină (Vulgata). Deşi nu susţine teoria exprimată mai sus, şi

R. Menéndez Pidal325 afirmă că „sólo en su última época el latín vulgar sintió la

necesidad de hacerse con un artículo como el griego, y se lo creó de diversas maneras en

los diversos territorios romances”.

2.4. Potrivit altor păreri, cauza apariţiei articolului în limbile romanice a fost

aceea că limba latină neavând niciodată un articol propriu a simţit nevoia să-şi creeze 320 Cf. Enciclopedia limbilor romanice, p. 38. 321 „Determinación y entorno”, în Teoría del lenguaje y lingüística general, Madrid, Gredos, 1978, p. 304. 322 Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 153. 323 Vezi I. Coteanu, „Contribuţii la teoria articolului”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1958, nr. 1, pp.17-45; idem, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Bucureşti, Ed. Academiei, 1969; E. Vasiliu, „Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română”, în Limba română, nr. 1, 1952, pp. 32-36. 324 G. Rohlfs, Griechischer Sprachgeist in Süditalien, München, 1947, p. 43 şi E. Löfstedt, Syntactica, I, Lund, 1928, pp. 358-382, apud I. Iordan şi Ma. Manoliu, Op. cit., p. 143.

102

unul. Această idee este susţinută de către R. Menéndez Pidal, E. Löfstedt326, căruia i se

raliază şi lingvistul român Al. Rosetti327, care notează că „articolul hotărât în adevăratul

sens al cuvântului nu exista în latină”, ci „abia cu începere din secolul al VII-lea se poate

vorbi de crearea unui articol propriu-zis. Aceasta e data cînd articolul apare cu o

fizionomie bine determinată în texte”.

2.5. În concluzie, pe baza celor prezentate mai sus, optăm, drept cauză principală

pentru apariţia articolului definit în limbile romanice, pentru prima ipoteză, care reţine că

apariţia articolului are la bază simplificarea flexiunii cazuale, aceasta neexcluzând şi

existenţa unor cauze adiacente, de tipul celor enumerate la 2.2., 2.3., 2.4.

3. Evoluţia articolului hotărât în limbile romanice 3.0. Cu toate că ille şi ipse erau două unităţi ce şi-au pierdut caracterul deictic din

cauza uzului frecvent, în aproape toată Romania, astăzi, se întrebuinţează un articol

derivat din ille. Doar în limba sardă, în dialectele sicilian şi gascon, precum şi o fâşie de

coastă a limbii catalane (insula Mallorca) se menţine articolul care provine din ipse

(pentru sardă: cu formă veche issu, -a, -os, -as > su, sa, pl. sos, sas328; pentru catalană: es,

sa, sos, ses329). Este posibil ca zona geografică de răspândire a lui ipse să fi fost mult mai

mare, însă, astăzi, utilizarea acestuia se limitează doar la zonele citate mai sus. În loc de

hic, iste, ille limbile romanice au stabilit o gradaţie cu iste ca termen prim, ipse ca secund

(pronume de identitate latin, pe care limbile romanice l-au păstrat ca simplu

demonstrativ) şi ille pe poziţia trei. Ille este singurul care funcţionează atât ca pronume,

cât şi ca articol. Hic s-a pierdut. Ipse şi-a păstrat semnificatul clasic doar în limba

spaniolă veche (sec. XI-XIII)330.

În limba latină, ille era folosit în opoziţie cu hic, dar avea şi alte întrebuinţări,

fiind încă demonstrativ. Astfel, se folosea împreună cu un substantiv ce avea ca referinţă

o persoană sau un obiect; însă, aceasta, deşi nu aparţinea situaţiei şi contextului vorbirii,

se presupunea a fi cunoscută de el; de asemenea, prin prezenţa lui ille se putea face 325 R. Menéndez Pidal, Manual de Gramática historica española, Madrid, Espassa-Calpe S.A., 1973, p. 260. 326 E. Löfstedt, Syntactica, II, Lund, 1942, cap. IX, apud I. Iordan şi Ma. Manoliu, Op. cit., p. 143. 327 Op. cit., 1960, pp. 154-155. 328 Cf. Carlo Tagliavini, Op. cit., 1977, p. 314. 329 Ibidem, p. 352.

103

trimitere la persoane absente, dar menţionate lingvistic (uzul anaforic), sau la persoane

absente şi nemenţionate (valoare cataforică).

Prin urmare, în latina târzie ille apare cu două întrebuinţări: una ca pronume şi

cealaltă ca articol. Aşadar, ille nu dobândeşte valori noi, nu îndeplineşte alte funcţiuni

diferite faţă de cele pe care le îndeplinea în latină, ci doar îşi reduce funcţia: „en realidad,

ille no ha adquirido valores «nuevos», no ha pasado a desempeñar «otras funciones»,

diversas de las que ya desempeñaba en latín, sino que sólo ha sufrido una mayor o menor

reducción funcional, aunque, en ambos casos, en el mismo sentido”331. Deci ille (în

poziţie „adjectivală”) pierde valorile de localizator şi individualizator, funcţionând pur şi

simplu ca un actualizator (şi deci singularizator), în timp ce, ca nucleu sau în poziţie

„pronominală”, acesta comunică caracterul individualizator unei persoane sau unui obiect

cunoscut (deja menţionate), dar, în această situaţie, el pierde funcţia de localizare proprie

demonstrativelor.

După Coseriu332, acest fapt se întâmplă pentru că ille apare în mesaje unde

prezenţa sa este „superfluă şi inoperantă”, deoarece se ştie că referenţii sunt identificaţi

numai în situaţii sau în contexte: „Y, sin duda, tal reducción funcional sólo puede haber

ocurrido, inicialmente, en entornos que (por la presencia real o contextual de los objetos)

hacían superflua e inoperante una parte de la funcionalidad de los déicticos. Cuando S.

Agustín dice «ubi veniemus ad illam aeternitatem» se refiere, quizá, a «aquella

eternidad», pero la eternidad se halla presente en el discurso y no necesita ser

«localizada», por lo qual el déictico puede entenderse como simple actualizador (‘la

eternidad’)”.

După P. A. Geijer333, există patru etape pe care demonstrativul ille ar fi trebuit să

la parcurgă ca să ajungă articol, anume: a) etapa de demonstrativ puternic, b)

determinativ, c) anaforic, d) etapa de individualizare sau de actualizare, sau cu alte

cuvinte etapa articolului propriu-zis.

330 Cf. R. Menéndez Pidal, Op. cit., 1973, p. 259. 331 Cf. E. Coseriu, Op. cit., p. 304. 332 Ibidem, p. 304. 333 Asupra articolului, originea şi rolul său, mai ales în franţuzeşte şi în celelalte limbi romanice [=Om artikeln, den ursprung och uppgift, särskildt I franskan och andre romanska apråk], Studier Stokholm I Upsala 1898, pp.183-221, apud D. Găzdaru, Op. cit., 1929, p. 70.

104

Fără îndoială că toate formele demonstrativului latin au pierdut în evoluţia lor

spre articol silaba iniţială, care era atonă334. Vom prezenta în continuare, pentru fiecare

limbă romanică în parte, un tabel sinoptic al evoluţiei articolului definit de la latină spre

formele actuale.

3.1. Articolul hotărât în limba franceză. Tabel sinoptic:

masculin feminin

Singular plural singular plural

Cas sujet 1) lat. *illī > fr. li 3) lat. illī > fr. li 5) lat. illa > fr. la 7) lat. *illas > fr. les

Cas régime 2) lat. illum > fr. lo, le 4) lat. illos > fr. los,

les

6) lat. illam > fr.

la

8) lat. illas > fr. les

Observaţii:

Prin caz sujet se înţelege cazul Nominativ, în timp ce prin cas régime înţelegem tot ce

intră în opoziţie cu Nominativul, adică Acuzativ, Dativ, Genitiv.

1) şi 2) În cazul articolului definit formă de masculin singular notăm opoziţia între

formele lo, le - ce ilustrează cazul regim – şi li (ce reprezintă cazul sujet). Forma

standardizată în limba franceză contemporană este le. Nu ne vom opri la realizările

dialectale335 ale articolului definit.

Căderea consoanei finale –m, căderea silabei iniţiale il-.

3) şi 4) Formele actuale ale articolului definit masculin plural în realizările dialectale sunt

numeroase. Din franceza veche avem formele li (ilustrează cazul sujet), los, les

(ilustrează cazul regime). În franceza contemporană standard este utilazată forma les.

5) şi 6) Atât cazul sujet, cât şi cazul regim reţin forma la.

7) şi 8) Ambele cazuri reţin forma les.

Tot ceea ce am ilustrat anterior poate fi sintetizat în următoarea schemă:

masculin feminin

334 Cf. W. Meyer-Lübke, Op. cit., tom II, 1895, p. 114. 335 Pentru a se nota varietatea de forme dialectale realizate de articolul definit francez, vezi J.-B. Martin, L’article défini en francoprovençal central, Institut de Linguistique Romane de Lyon, 1972, 61 p.

105

Singular le la

Plural les

3.2. Articolul hotărât în limba italiană. Tabel sinoptic:

masculin feminin

singular plural Singular plural

1) lat. *ĭlli > it. il,

lat. illum > it. lo

2) lat. illi> it. i, gli 3) lat. illa > it. la 4) lat. illae > it. le

Observaţii:

1) il se păstrează pentru că se află în silabă iniţială atonă, lo urmează unei silabe iniţiale

vocalice

2) căderea silabei iniţiale il-, iar li devine gli înaintea unei vocale şi prin contracţie i care

s-a generalizat.

3) căderea silabei iniţiale il-.

4) căderea silabei iniţiale il-, monoftongarea lui ae.

3.3. Articolul hotărât în limba spaniolă. Tabel sinoptic:

masculin feminin

singular plural Singular plural

1) lat. ĭlle > sp. v.

ell > sp. el

2) lat. illos > sp. v.

elos > sp. los

3) lat. illa > sp. v.

ela > sp. La

4) lat. illas > sp. v.

elas > sp. las

Observaţii:

Nominativul masculin ĭlle menţine silaba iniţială datorită vocalei –e final caduc; în

celelalte situaţii se păstrează silaba finală336.

1) în spaniola veche, ĭlle apare sub forma ell atunci când substantivul care urma începea

cu o vocală, deoarece cei doi -ll- erau în poziţie mediană în cuvânt.

2) datorită caracterului accentuat al articolului, se produce simplificarea lui -ll- în -l-.

106

3) simplificarea lui -ll- în -l-, după modelul masculinului singular, datorită caracterului

accentuat al articolului.

4) datorită caracterului accentuat al articolului, se produce simplificarea lui -ll- în -l-.

3.4. Articolul hotărât în limba portugheză. Tabel sinoptic:

masculin feminin

singular plural singular plural

1) lat.ille > port.v.

lo > port. o

2) lat. illos >

port.v. los > port.

os

3) lat. illa > port. v.

la > port. a

4) lat. illas > port.

V. las > port. as

Observaţie:

1) căderea silabei iniţiale; dispariţia lui l din forma veche lo s-a produs datorită apropierii

dintre articol şi cuvântul apropiat, precum şi datorită unui proces fonetic cunoscut, anume

dispariţia lui l intervocalic (ex. ama lo padre > ama o padre)337.

2) căderea silabei iniţiale; dispariţia lui l din forma veche s-a produs după aceeaşi regulă

întâlnită la forma de masculin singular.

3) căderea silabei iniţiale; dispariţia lui l din forma veche s-a produs după aceeaşi regulă

întâlnită la forma de masculin singular.

4) căderea silabei iniţiale; dispariţia lui l din forma veche s-a produs după aceeaşi regulă

întâlnită la forma de masculin singular.

În portugheza veche, pe lângă formele lo (la, los, las), exista şi forma el, o formă veche a

articolului masculin care de obicei era utilizată cu substantive ce denumeau titluri

nobiliare, de tipul el-rei338, „conde e alcaide”339.

3.5. În final, notăm că - dincolo de evoluţia semnificantului illa, ille - este

interesant de urmărit şi de arătat schimbările operate în acest demonstrativ latin, şi

anume: aceea de a fi un element deictic, de segment convertit în morfem nominal, fapt ce

336 Cf. R. Menéndez Pidal, Op. cit., 1973, pp. 261-262. 337 Cf. É. Bourciez, Op. cit., 1956, p. 452. 338 Celso Cunha, Luis F. Lindley Cintra, Breve Gramática do Português Contemporâneo, Lisboa, Edições João Sá da Costa, 1998, pp. 155-179. 339 Cf. José Joaquim Nunes, Compêndio de Gramática Histórica Portuguesa, Lisboa, 1960, p. 252.

107

îl situează şi instituie, din punctul nostru de vedere, ca cea mai importantă marcă a

substantivului.

4. Epoca apariţiei articolului hotărât în limbile romanice În legătură cu data sau epoca apariţiei articolului definit în limbile romanice nu

există încă o părere unanim exprimată. Cu toate acestea, există cercetători care susţin că

se poate şti cu certitudine momentul în care pronumele demonstrativ apare cu valoare de

articol definit, moment identificat cu ajutorul textelor.

Numeroşi lingvişti, dintre care enumerăm pe F. Müller, H. Rönsch, E. Wölflin –

C. L. Meader, W. M. Lindsay, A. H. Salonius ş.a.340, au încercat să demonstreze că

articolul definit se folosea deja în textele latine, citând, în acest sens, exemple din Plaut,

Horaţiu, Petronius, Apuleius, Cicero, din variantele Bibliei, din Itinerarium Egeriae341:

montes illi (‘munţii’ I, 1), illi montes (‘munţii’), sancti illi (‘cucernicii’), illi sancti

(‘cucernicii’ III, 8) etc.

R. Lapesa consideră că interpretarea demonstrativului ille ca articol în textele de

mai sus nu este posibilă, întrucât ille este folosit în bună parte în aceste texte cu valoare

anaforică şi, prin urmare, nu poate fi vorba de o gramaticalizare a pronumelui în funcţia

de articol definit342. Ilustrăm afirmaţia anterioară cu următoarele exemple343: „adducite

uitulum illum saginatum” (= aduceţi viţelul cel îngrăşat, Vulgata), „nihili facio quod illis

faciar ceteris” (= puţin îmi pasă ce le face celorlalţi, Plaut).

După cum se poate constata, dificultatea problemei intervine atunci când suntem

puşi în faţa situaţiei de a delimita clar, precis momentul când ille se comportă ca un

demonstrativ şi când se comportă ca un articol.

Édouard Bourciez344 crede că slăbirea demonstrativului ille ar începe în secolul al

II-lea, în timp ce, spre deosebire de acesta, C. H. Grandgent345 consideră ca punct de

răspândire a articolului secolul al IV-lea.

340 Cf. Ma. Ángeles Álvarez Martínez, El artículo como entidad funcional en el español de hoy, Madrid, Gredos, 1986, p. 24 ş.u. 341 Cf. I. Iordan şi Ma. Manoliu, Op. cit., p. 143 ş.u.; R. Lapesa, „Del demonstrativo al articulo”, în Nueva Revista de Filologia Hispanica, XV, 1961, p. 23 ş.u. 342 Cf. I. Fischer, Op. cit., p. 104. 343 Exemplele au fost preluate din I. Fischer, Op. cit., pp. 56, 104. 344 Éléments de liguistique romane, Paris, 1956, p. 100.

108

După alţi lingvişti, ca dată pentru apariţia articolului se consideră fie secolul al

VI-lea, întrucât se presupune că, la data respectivă, ille se foloseşte cu o valoare apropiată

de cea a articolului din limbile romanice (cf. E. Löfstedt346.), fie după anul 600 (când

există dovezi care indică apariţia lui în latina dunăreană347), sau, după H.F. Müller şi E.

Lerch348, secolul al VIII-lea.

R. Lapesa349 apreciază că, în secolul al VIII-lea, articolul definit era atât de

consolidat în vorbire, încât limba scrisă nu mai putea să-l evite „tan consolidado en el

habla, que la lengua escrita ya no acertaba a evitarlo”.

Prin urmare, începând cu secolul al VIII-lea pot fi întâlnite, în textele latine,

forme ale adjectivelor demonstrative ce nu pot să apară în alt context decât cel al

substantivului. Aceasta ar trebui să constituie reala atestare a celui ce va fi articolul

definit romanic350.

De asemenea, trebuie să subliniem că în primele texte romanice (Jurămintele de

la Strasbourg, Placito di Capua) nu apare utilizat articolul definit, fapt datorat,

probabil, influenţei mai puternice a limbii latine, exercitată asupra acestor texte de natură

juridică. Mai apoi, în faza veche a limbilor romanice, deşi apare cu o frecvenţă redusă,

articolul definit primeşte o distribuţie din ce în ce mai largă, fiind purtătorul mărcilor

flexionare ale substantivului.

În concluzie, pe baza celor prezentate mai sus, putem afirma că articolul romanic

provine din demonstrativul latin ille, iar epoca apariţiei articolului definit în limbile

romanice poate fi acceptată ca fiind secolele VII-VIII.

B. ARTICOLUL HOTĂRÂT ÎN LIMBA ROMÂNĂ: prezentare

diacronică

1.0. Introducere

345 Introducere în latina vulgară, după ediţia spaniolă a lui F. de B. Moll, în româneşte de Eugen Tănase, Cluj, 1958, p. 189. 346 Cf. I. Iordan şi Ma. Manoliu, Op. cit., p. 143. 347 Vezi H. Mihăescu; Alexandru Rosetti, Op. cit., 1960, pp. 154-155. 348 Cf. Enciclopedia limbilor romanice, p. 38. 349 R. Lapesa, Lucr. cit., 1961, p. 29. 350 Cf. Enciclopedia limbilor..., p. 38.

109

Cu toate că limba latină nu a avut articol, limba română a dezvoltat un articol

definit din pronumele demonstrativ ille, ce îşi găseşte corespondenţa în formele greceşti

ale articolului (ό, ή, τό).

Formele articolului definit românesc sunt:

masculin feminin

N.Ac. 1) lat. illum > rom. lu > l, le 5) lat. illa > rom. euă > eau > a singular

G.D. 2) lat. illui > rom. lui 6) lat. illaei > rom. ei

N.Ac. 3) lat. illi > l’i > i 7) lat. illae > rom. le plural

G.D. 4) lat. illorum > rom. lor

În procesul de trecere dinspre pronume spre articol, ille, illa, illum au cunoscut

următoarele transformări:

1) Prin dispariţia silabei iniţiale, provocată de lipsa accentului, lu devine l (afonizarea lui

-u), respectiv -le în cazul substantivelor cu e final, sub influenţa asimilatoare a acestei

vocale (u este asimilat la e).

2) Căderea silabei iniţiale il-.

3) Din cauza poziţiei proclitice, silaba de la început il- îşi pierde accentul şi dispare;

datorită prezenţei lui i semivocalic, l’ este palatalizat până la înmuiere l’i şi redus la i.

4) Căderea consoanei finale –m, căderea silabei iniţiale il- şi afonizarea lui u.

5) ă devine a prin pierderea sunetelor iniţiale din cauza lipsei de accent.

6) Căderea silabei iniţiale.

7) Pierderea silabei iniţiale.

Sintetizând:

masculin feminin

N.Ac. -l, -le, -a -a singular

G.D. -lui, -(e)i, lui -(e)i, lui

N.Ac. -i -le plural

G.D. -lor

110

putem afirma că articolul hotărât are un inventar limitat (numără opt elemente) şi

stabileşte relaţii de opoziţie cu flective de acelaşi tip, şi anume: opoziţie de număr

(singular / plural: -l / -i; -a / -le), opoziţie de gen (masculin vs. feminin: -l / -a, -i / -le)),

opoziţie de caz (N.Ac. / D.G.: -l / -lui). Deci prezenţa articolului definit în componenţa

substantivului apare ca o marcă ce exprimă toate categoriile substantivului.

2. Definiţii ale conceptului de “articol definit” Încă din antichitate articolul hotărât figurează ca una dintre părţile vorbirii (partes

orationes), fiind definit ca „un cuvânt lipsit de semnificat care indică începutul, sfârşitul

sau împărţirea frazei”351.

Indiferent de denumirile sub care a fost înregistrat352, articolul definit a fost

considerat, de-a lungul timpului, pe rând, parte de vorbire, morfem gramatical sau

instrument gramatical, actualizator, convertor gramatical, morfem formativ gramatical,

amplificator etc.

Toate aceste încercări de a-i atribui o funcţie sau alta, pot fi reduse la trei, anume:

parte de vorbire, morfem al determinării şi determinant353.

2.1. Articolul definit – parte de vorbire În toate lucrările de specialitate, articolul definit propriu-zis este prezentat ca o

subspecie a clasei articolului. Aşa cum deja am menţionat (vezi supra Partea a II-a, cap.

I), cele mai multe gramatici consideră articolul o parte de vorbire. Aceasta înseamnă că

toate subclasele articolului au acest statut, deci implicit şi articolul definit.

351 Vezi Aristotel, Poetica. 352 Articolul definit apare în gramaticile româneşti sub următoarele denumiri: „încheere (Macarie, I. Văcărescu), încheetură (Iordachi Golescu), arşicul sau încheetură (G. Săulescu), hotărâtor (Radu Tempea, Budai Deleanu, T. Blaževiciu), hotărât (A. Iszer, N. Bălăşescu, R. G. Radoveanu), definit (I. Vaillant), definitiv (V. Ivanoviciu), definitor (I. Circa), definit simplu (Raoul de Pontbriant), definitiv sau hotărâtor (C. Platon), propriu (I. C. Massim, I. Manliu, F. Crasan, S. Călinescu), scurtat sau propriu (M. Străjan), prescurtat (A. Pumnul), nominal (G. Hill), primar (A. Lambrior), substantival sau enclitic (I. Manliu), substantival (A. Philippide, G. Ghibănescu), enclitic (H. Tiktin, Ov. Densusianu, I.-A. Candrea), postpositiv (P. V. Haneş, G. Adamescu)”, apud D. Găzdaru, Descendenţii…, p. 69. 353 I. Iordan şi Vl. Robu, Op. cit., p. 344, consideră articolul definit drept „morfem determinant minimal”.

111

Pentru autorii Gramaticii354, articolul hotărât (propriu-zis) „are rolul de a arăta că

obiectul desemnat pe lângă al cărui nume stă este cunoscut vorbitorilor.”

După Mioara Avram355, articolul hotărât (propriu-zis) este „partea de vorbire

flexibilă […] care prezintă obiectul denumit drept puternic individualizat, cunoscut de

vorbitori, fie pentru că a fost în prealabil introdus, direct (fie lingvistic, prin acelaşi

cuvânt sau un sinonim al lui în forma nearticulată ori însoţită de articolul nehotărât, fie

situaţional) sau indirect (prin cuvinte care îl fac de presupus), în comunicare, fie pentru că

este, din capul locului, cunoscut în cercul respectiv de vorbitori sau are chiar notorietate

generală.”.

C. Dimitriu356 apreciază referitor la articolul hotărât că nu poate avea „o definiţie

unică”, sub denumirea aceasta grupându-se două “realităţi”: “rarisim, când apare ca un

cuvânt, este parte de vorbire-flectiv, de obicei, când – astăzi – apare ca un segment

(parte) de cuvânt, fiind flectiv propriu-zis”.

Personal, nu credem indicat să acordăm articolului definit statutul de parte de

vorbire. Argumentele noastre sunt următoarele:

(1) Articolul definit nu respectă condiţia minimă pentru a fi parte de

vorbire. Neavând comportamentul specific unui semn lingvistic,

articolul hotărât nu este cuvânt. Deşi are realizare în planul expresiei,

totuşi, el nu are conţinut, nu are sens lexical.

(2) Articolul definit este un segment dependent, deoarece, spre

deosebire de alţi determinanţi, nu apare niciodată singur, ci doar

împreună cu un substantiv; luat independent de substantivul pe care-l

însoţeşte, nu are semnificaţie lexicală.

(3) Articolul definit nu aduce nici un plus de informaţie lexicală. Rolul

său e de a ajuta la definirea mai precisă a conţinutului noţional al

substantivului.

(4) Articolul hotărât este un segment ce nu se poate combina cu

mijloace suprasegmentale (accentul şi intonaţia), întrucât nu poate să

apară ca element centru al unui enunţ.

354 Op. cit., p. 97. 355 Gramatica pentru toţi, Bucureşti, 1986, pp. 66, 67. 356 Op. cit., p. 162.

112

(5) Nefiind cuvânt, nu poate avea funcţie sintactică.

(6) Deşi poate fi substantivizat de către alţi determinanţi (adjective

pronominale demonstrative şi indefinite) ai substantivului: „acest / un

–lui, -l este articol”, aceasta nu înseamnă că poate fi considerat cuvânt,

deoarece se ştie că în metalimbaj orice parte de vorbire poate fi

substantiv.

2.2. Articolul definit - morfem al categoriei gramaticale a determinării O altă direcţie de interpretare, promovată de gramatica structurală şi funcţională,

atribuie articolului definit statutul de morfem al categoriei gramaticale a determinării:

„Articolul hotărât este un morfem prin care se exprimă determinarea numelui”357.

În calitate de morfem al categoriei determinării, categorie manifestată întotdeauna

numai la substantiv, trăsătura “definit” a articolului reprezintă, pentru unii lingvişti,

capacitatea acestuia de a actualiza358 substantivul: „Prin categoria determinării se exprimă

actualizarea semnificantului substantival ca definit sau nondefinit, actualizare realizată

prin morfeme specifice.”359, sau „[articolele hotărâte] intrând în opoziţie cu cele

nehotărâte, realizează actualizarea substantivului în enunţ, iar, semantic, determinarea

(sau individualizarea), restrângând domeniul de referinţă al substantivului la un obiect / la

anumite obiecte cunoscute de vorbitori”360. Astfel, articolul definit devine un actualizator

al numelui.

După autorii S.M.L.R.C.-ului361, articolul definit are rolul de morfem al

determinării „numai în situaţiile în care este posibilă măcar una dintre opoziţiile proprii

categoriei determinării, şi anume dacă această opoziţie apare în cursul întregii paradigme

a cuvântului.”.

Observaţie: Dacă articolul definit nu realizează nici o opoziţie

înseamnă că nu este morfem al determinării, ci are cu totul alte funcţii: 357 Vezi Sinteze de limba română, coord. Theodor Hristea, ediţia a III-a, p. 218. 358 Cel care introduce oficial conceptul de “actualizare” este Ch. Bally. 359 Vezi G.G. Neamţu, Probleme controversate… . 360 Dicţionar general de ştiinţe, s.v. hotărât (articol~). 361 Op. cit., p. 171. Această părere este susţinută şi de Valeria Guţu-Romalo, „Unele valori ale articolului în limba română contemporană”, în Omagiu Iordan, p. 365, pentru care articolul reprezintă „gradul de

113

element formativ în structura unor cuvinte, morfem cazual, convertor

gramatical, amplificativ pronominal postpus, anticipant pentru

categoriile de gen, număr, caz, determinare atunci când formal

însoţeşte adjectivul calificativ.

Ca morfem al determinării, articolul definit însoţeşte întotdeauna substantivul,

este un morfem aflat în relaţie de dependenţă faţă de substantiv, manifestând un

comportament similar morfemelor de gen, număr şi caz. Altfel spus, articolul hotărât este

ceva ce ţine de substanţa substantivului, de interiorul acestuia362.

2.3. Articolul definit – determinant al substantivului Aşa cum am notat deja (vezi supra Partea întâi, Cap. al II-lea), articolul definit

ilustrează - alături de adjectivele (pronominale) demonstrative, nedefinite, posesive etc. -

clasa determinanţilor substantivului. Considerarea acestuia ca determinant al

substantivului se bazează pe două argumente: pe de o parte, articolul definit ar comunica

un conţinut asemănător celui transmis de determinanţi şi, pe de altă parte, poate comuta

în contexte determinate.

Vom analiza în continuare aceste argumente pentru a vedea în ce măsură susţin

sau nu realitatea. Fie exemplele:

„A câştigat balonul de aur”.

„A câştigat un / acest / vreun balonØ de aur”.

În primul rând, constatăm că elementele subliniate din enunţurile noastre se opun

în planul expresiei. Şi anume –ul este un segment aglutinat substantivului, formând

împreună cu acesta o unitate şi numai una, în timp ce celelalte (un / acest / vreun) sunt

independente faţă de substantiv, constituind sintagmă cu acesta şi permiţând intercalarea

altor termeni. În al doilea rând, în planul conţinutului, -ul, luat în sine, nu transmite

nimic, nu are semnificaţie lexicală; în schimb, un / acest / vreun au semnificaţie lexicală.

Deci, cele două argumente nu se validează.

individualizare a numelui în mod abstract”, funcţionând ca determinant numai în cadrul unui sistem clar de opoziţii. 362 B. Pottier grupează articolul definit împreună cu demonstrativele, posesivele şi nedefinitul un, numindu-le „lexe gramaticale”, şi le prezintă ca morfeme.

114

Totuşi, ne întrebăm ce a stat la baza acestei accepţii, iar singura explicaţie, din

punctul nostru de vedere, care vine să justifice întrucâtva această direcţie de interpretare,

ar fi originea pronominală (demonstrativă) a articolului definit.

În concluzie, pe baza celor expuse anterior, afirmăm că articolul definit nu

aparţine aceluiaşi nivel, anume cel lexical, căruia aparţin celelalte elemente determinative

(adjective, numerale, posesive). Îl putem accepta sub denumirea de determinant, însă un

determinant care aparţine planului morfematic şi care contribuie la delimitarea,

precizarea şi determinarea unui concept.

3. Particularităţi ale articolului definit românesc (1) În planul expresiei, articolul definit apare atât ca formă dependentă (-ul, -a, -i, -le, -

lui, -lor), cât şi autonomă (lui), însă fără posibilitatea intercalării unor determinanţi.

(2) În planul conţinutului, articolul definit este un segment (un constituent) formal fără

conţinut, fără semnificaţie lexicală (Doar în prezenţa substantivului aduce o informaţie.

Izolat nu înseamnă nimic).

(3) În planul conţinutului, articolul definit este incompatibil cu cel nedefinit. Dacă în

structura unor nedefinite de tipul vreunul, nici unul am considera că –ul este articol

definit, prin analogie ar trebui să fim de acord că şi în unul avem tot un articol definit.

Însă acest lucru este imposibil, deoarece, dacă –l şi un ar aparţine aceleiaşi paradigme,

atunci nu ar fi posibilă prezenţa lui –l în componenţa lui un.

(4) Articolul definit este incompatibil cu pronumele (adjectivele) nehotărâte, deoarece,

împreună cu substantivul în structura căruia intră, exprimă un conţinut opus acestora:

*omul vreunul *vreunul omul

*omul vreun *vreun omul

*omul nici unul *nici unul omul

*omul nici un *nici un omul

Din aceeaşi cauză, articolul definit nu se poate combina sau nu poate intra în

sintagme cu adjective (pronominale) demonstrative sau posesive antepuse, sau adjective

(pronominale) demonstrative postpuse:

115

*acest omul *omul acest

*meu prietenul prietenul meu

(5) Alta este situaţia în cazul adjectivului (pronominal) demonstrativ şi al articolului

definit. În sintagma „omul acesta”, -ul este întărit printr-un adjectiv (pronominal)

demonstrativ. Ceea ce reţinem aici e nu faptul că cei doi apar pe lângă un substantiv, ci

caracterul gramatical al unuia şi lexical al celuilalt.

(6) O caracteristică a articolului definit, ca de altfel a tuturor determinanţilor, o reprezintă

posibilitatea de a funcţiona ca un „clasificator flexionar substantival”: „Mi-a răsplătit

binele”, unde -le are rolul de a substantiviza adverbul bine.

(7) Dacă articolul nehotărât un are propriul său antonim (nici un), articolul definit se

opune doar absenţei sale (articolul Ø).

(8) Rolul articolului definit este de a aduce un obiect din planul virtual al limbii în planul

concret al vorbirii şi de a-l individualiza. Articolul definit însoţeşte în general un obiect,

care este deja cunoscut de către participanţii la dialog, pentru că trimite receptorul la o

informaţie anterioară, putând fi considerat ca având valoare anaforică.

(9) Aşa cum articolul nedefinit poate avea mai multe valori morfologice, la fel şi articolul

definit funcţionează cu mai multe valori.

4. Funcţiile articolului definit Ţinând cont de diversitatea direcţiilor de interpretare şi respingând, ipotetic, teza

că articolul definit este un morfem al determinării, ne întrebăm în acest moment care este

funcţia (care sunt funcţiile) articolului definit în limbă, respectiv în vorbire.

4.1. Funcţiile morfologice ale articolului definit Intrând în structura substantivului, articolul definit participă implicit la flexiunea

acestuia. Aceasta înseamnă că se comportă ca un morfem (citeşte flectiv), având rolul de

a anunţa, pe de o parte, genul şi numărul substantivului, iar, pe de altă parte, cazul şi

determinarea acestuia.

Observaţie: În topică: „adjectiv calitativ + substantiv”, articolul hotărât

însoţeşte adjectivul, însă numai în plan formal, adjectiv care este

116

marcat de morfemele de gen, număr şi caz: „bunului meu prietenØ i-

am spus multe.”.

Majoritatea lingviştilor sunt de acord că el suplineşte, într-o măsură destul de

importantă, „sărăcia desinenţelor cazuale”363, cumulând, ca urmare, şi funcţia de morfem

cazual.

Oprindu-ne la funcţia de indice de caz, precizăm că articolului definit îi revine

rolul de a soluţiona omonimiile cazuale, marcând atât la singular, cât şi la plural cele

două forme: nominativ-acuzativ, respectiv genitiv-dativ: „alegerea colegului meu, cartea

fetei”.

În funcţie de tipul substantivului pe lângă care apare, substantiv comun sau

substantiv propriu, în funcţie de cazul acestuia, interpretarea articolului definit ca morfem

cazual se prezintă astfel:

(a) în structura substantivelor comune:

- calitatea de morfem cazual apare în opoziţa N.Ac. / G.D.;

- la N.Ac. nu se poate vorbi de existenţa unui morfem cazual, articolul definit fiind aici

morfem al determinării;

- la G.D. substantivul apare întotdeauna marcat fie de forma de G.D. a articolului definit,

fie de un determinant al substantivului la acelaşi caz (G.D.);

Observaţie: Ne întrebăm: dacă la G.D. avem un morfem cazual,

care este opozantul său? (-lui : -lØ).

- atunci când substantivul comun este însoţit de articolul definit de G.D. formă proclitică,

articolul este întotdeauna morfem cazual;

- toate substantivele comune, la singular şi plural, exceptând substantivele feminine la

G.D. singular, au ca marcă a G.D.-ului articolul definit –lui, -lor: de exemplu, desinenţa –

i din “băieţi + lor” poate trimite la oricare din cele cinci cazuri; însă, prin selectarea lui –

lor, omonimia cazuală este rezolvată, întrucât cele cinci valori cazuale din paradigmatic

sunt reduse la una singură în sintagmatic. În schimb, substantivele feminine la G.D.

singular au desinenţă proprie, aici articolul definit devenind un al doilea morfem cazual.

Dar şi în cazul lor, articolul definit rezolvă omonimia între G.D. singular / N.Ac.G.D.

plural, de exemplu, copilei/copilele / copilelor.

363 Vezi G.G. Neamţu, Probleme...

117

(b) în structura substantivelor proprii:

- articolul definit e străin categoriei determinării, întrucât acestea, prin conţinutul lor, sunt

individualizate;

- fie că este enclitic, fie că este proclitic, articolul definit de G.D. este întotdeauna

morfem cazual, acesta însoţind următoarele grupe de substantive:

►substantive proprii masculine, nume de persoane: lui Vasile ;

► substantive proprii feminine, nume de persoane, cu terminaţii formate

în afara terenului românesc: lui Jeni, lui Carmen ;

► substantive proprii masculine sau feminine, nume de animale: lui

Nero ;

►substantive comune care denumesc grade de rudenie în structură cu

forme posesive conjuncte: lui soră-mea, lui unchiu-meu ;

►substantive comune care denumesc lunile anului şi anii: căldura lui

iulie, anul lui 1907 ;

►substantivul vodă: lui vodă.

- nume de persoane feminine, la N.Ac., -a din finala unor substantive este un constituent

formativ al substantivului, suprapunându-se morfemului cazual, lucru demonstrat prin

opoziţia N. / V., de exemplu, Ioana (N.) / Ioana!, Ioană!, Ioano! (V.).

Observaţie: În limba română, multe substantive proprii sunt

consolidate în limbă fie cu aşa-zisul articol definit, fie fără articol, de

exemplu: Blaj, Blajul, Mamaia etc. Dacă apar sub formă aşa-zisă

„articulată”, această formă este impusă din considerente de natură

sintactică, adică: prezenţa determinanţilor şi a prepoziţiilor, poziţia de

subiect. Indiferent de forma sub care apar, „articularea / nearticularea”

este pur formală, neavând nimic cu opoziţia „determinare /

nedeterminare”364.

Aşa cum se poate constata, marcarea cazului se face printr-un flectiv distinct; în

acest sens, se poate afirma că articolul definit dublează marca de caz.

Aşadar, substantivul este cel care selectează forma corectă a articolului definit

care se potriveşte întrebuinţării în situaţia de comunicare respectivă.

364 Cf. G. G. Neamţu, lucr. cit..

118

Pe lângă această funcţie de morfem de gen, număr, caz, articolul definit se

comportă ca un articol anticipant. În limba română, atunci când substantivul este precedat

de un adjectiv calificativ, formal, articolul definit marchează structura adjectivului, cu

toate că substantivul este purtătorul acestui articol, preluând informaţia de gen, număr şi

caz a substantivului: „marea carte”.

4.2. Funcţiile morfo-lexicale ale articolului definit Articolul definit poate realiza câteva funcţii morfo-lexicale.

(1) Prima dintre ele, reţinută de altfel de majoritatea gramaticilor, este cea de

substantivizator sau „clasificator flexionar substantival”365.

Prin “substantivizare” se înţelege că prezenţa articolului definit indică faptul că

unitatea pe lângă care apare aparţine clasei substantivului şi funcţionează asemănător

acestuia. Se pot substantiviza următoarele părţi de vorbire:

- adjective: hulpavul, leneşul;

- pronume şi locuţiuni pronominale: eul liric, nimicul, totul, cevaul, sinele, nu ştiu ce-ul;

- numerale: doiul, treiul;

- verbe la supin: fumatul, privitul, învăţatul;

- verbe la participiu: fraieritul, păcălitul;

- adverbe şi locuţiuni adverbiale: binele, răul, de ce-uri-le, da-ul;

- interjecţii: of-ul, vai-ul;

- prepoziţii şi conjuncţii: ce-ul, pe-ul, că-ul.

Observaţie: Însă este clar că prezenţa articolului definit pe lângă unităţi

care nu l-au avut niciodată indică faptul că funcţia reprezentativă este

înlocuită de cea metalingvistică.

(2) De asemenea, articolul definit funcţionează şi ca un convertor al substantivelor proprii

în substantive comune: Grigorescul primit, Maiorescul etc.

(3) Articolul definit marchează genul gramatical al substantivului. De exemplu, desinenţa

de plural –i, comună tuturor genurilor, se dezambiguizează parţial prin articol şi complet

365 Vezi Gabriela Pană Dindelegan, Op. cit., p. 41.

119

prin context: -ii (socrii) aparţine doar masculinului, în timp ce –ile, aparţine femininului

sau neutrului (porţi, familiile)366.

(4) De asemenea, articolul definit poate marca şi genul lexical. Este cazul lui lui proclitic

care indică apartenenţa substantivului pe care-l însoţeşte la subclasa „numelor de

persoană, animate” şi, implicit, apartenenţa la subgenul personal, animat: lui Ion, lui

Mihai etc.

4.3. Funcţiile semantice ale articolului definit Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, majoritatea lucrărilor de

lingvistică stabilesc drept funcţie principală, dar nu privativă, a articolului definit

“actualizarea”. Actualizarea este operaţia fundamentală şi primară a determinării, prin

care numele din “virtuale” se transformă în “actuale”. A actualiza înseamnă a orienta un

semn conceptual spre spaţiul obiectelor.

O altă funcţie acordată articolului definit este cea de “individualizare”. Prin

individualizare367, obiectul se referenţializează, îşi limitează clasa (se identifică368),

comunicând ideea de obiect cunoscut pentru interlocutori.

În calitate de identificator, articolul definit are valoare anaforică, adică trimite la

un obiect care a fost deja introdus în discurs (vezi infra Partea a doua, cap. al V-lea).

Articolul definit poate funcţiona, de asemenea, şi cu valoare generică, având rolul

de „cuantificator universal, exprimând <extinderea> valabilităţii predicaţiei la toţi

indivizii / membrii clasei desemnaţi prin substantiv”369. Altfel spus, clasa poate fi definită

printr-o singură entitate (specia unică) ce cuprinde toţi membrii unui ansamblu („Lupul

mănâncă omul.”). Pe lângă această valoare generică, articolul definit are şi valoare de

unicitate, în sensul că apare în componenţa unor substantive considerate, prin cunoaşterea

individului despre lume, unice, şi anume: soarele, pământul, apa etc., sau este folosit

366 Ibidem, p. 41. 367 „a scoate în evidenţă trăsăturile specifice ale unei persoane, ale unui fapt, ale unei situaţii etc. A considera pe cineva în mod individual, a-i da un caracter propriu, facându-l să se deosebească de ceilalţi”, cf. D.E.X., s.v. individualiza. 368 „A constata, a stabili identitatea unei persoane sau a unui lucru; a recunoaşte”, cf. D.E.X., s.v. identifica. 369 Vezi Pană Dindelegan, Op. cit., p. 34.

120

pentru a actualiza o unitate de măsură căreia îi corespunde un anumit cost (de tipul unei

operaţii distributive)370: „cinci lei exemplarul”, „zece lei ora” etc.

Fie enunţurile:

(1) Maria a intrat într-un palat; palatul era din cărţi.

(2) Untdelemnul este un aliment.

În primul enunţ, articolul hotărât –(u)l este individualizator şi are o valoare

anaforică, trimiţând la o informaţie deja cunoscută; în schimb, în al doilea enunţ,

interpretarea este generică, însemnând „orice materie desemnată prin expresia

untdelemn”.

De asemenea, prezenţa articolului definit indică că determinarea unei noţiuni

depinde de contextul în care aceasta apare. Altfel spus, articolul definit „articulează”,

relaţionează noţiunea cu contextul ei (determinare contextuală), conferindu-i o

specificitate situaţională şi contextuală.

5. Articol definit cu valori străine categoriei determinării371

Există părţi de vorbire care au în structura lor segmente de tipul celor încadrate la

subclasa articolului definit, fapt ce le prezintă sub un aspect formal articulat. În cazul

acestor clase, străine de clasa substantivului (şi a adjectivului), articolul definit apare ca

un component obligatoriu, ca un formant, care nu are nimic în comun cu “determinarea”.

Aceste forme „articulate” se explică „prin etimologie, analogie formală şi în parte prin

unele valori marcate de flexiune”372. După Gabriela Pană Dindelegan373, prezenţa

articolului definit la alte clase decât substantivul (şi adjectivul) este „regulată”.

5.1. Marcă gramaticală de gen (+ număr) în componenţa numeralului ordinal:

al treilea = trei+al+le+a

a treia = trei+a+a

5.2. Formativ gramatical obligatoriu374 în componenţa unor pronume şi numerale: 370 Cf. Patrik Charudeau, Grammaire du sens et de l’énonciation, p. 174. 371 În această parte ne propunem doar o inventariere a valorilor străine categoriei determinării, fără a face o analiză a acestora. O intrepretare detaliată a acestora va constitui obiectul unei alte cercetări. 372 Vezi G.G. Neamţu, Probleme...; vezi şi Pană Dindelegan, Op. cit., p. 45. 373 Op. cit., pp. 45-46. 374 Este numit „obligatoriu”, deoarece (a) atunci când apare în structura unor pronume, nu are corespondent adjectival, (b) împreună cu desinenţele marchează morfemul (citeşte flectivul) pronominal al categoriei de gen, număr şi caz.

121

5.2.1. în componenţa pronumelui personal de politeţe (dânsul, dânşii, dânsa, dânsele,

dânsului, dânsei, dânşilor, dânselor), prezenţa articolului definit poate fi explicabilă

etimologic, prin originea pronominală a lui îns- ( într- / dintr- / printr- însul), contaminată

cu cea substantivală ins.

5.2.2. în componenţa pronumelui nehotărât, formele de N.Ac., plural: unii, unele.

5.2.3. în componenţa numeralelor colective, la N. Ac., G.D.: ambii, ambele, ambilor,

ambelor.

5.3. Formativ gramatical de opoziţie în componenţa unor pronume, având rol distinctiv

între formele pronominale şi corespondentele lor adjectivale:

5.3.1. în componenţa pronumelui nehotărât, formele de N. Ac., singular: unul, una şi a

formelor de N.Ac., singular şi plural: altul, alta, alţii, altele.

Observaţie: Pentru formele de G.D. menţionate sub 5.3.1., articolul

definit are statut de morfem cazual.

5.4. Formativ (convertor) prepoziţional „neanalizabil”375:

5.4.1. în componenţa prepoziţiilor şi locuţiunilor prepoziţionale cu G., marcând

distingerea lor de adverbele şi locuţiunile adverbiale corespunzătoare: înaintea, înapoia,

în faţa, în spatele, dedesubtul, în susul etc.

Observaţie: Există situaţii în care articolul definit poate să apară atât în

structura prepoziţiei (locuţiunii prepoziţionale), cât şi a adverbului

(locuţiunii adverbiale): deasupra, în dreapta etc., dezambiguizarea

realizându-se în funcţie de prezenţa sau absenţa termenului, la dreapta.

5.5. Amplificativ pronominal (sau particulă deictică):

5.5.1. în componenţa pronumelui demonstrativ şi a adjectivului (pronominal)

demonstrativ (postpus substantivului), forme masculine şi feminine, la N.Ac., singular şi

plural, şi G.D.: acestuia, aceleia, acela, aceluia etc.

5.5.2. în componenţa adjectivului (pronominal) nehotărât, forme de G.D.: altuia, alteia.

5.5.3. în componenţa pronumelor relative (care, cât şi derivatele sale), forme de G.D.:

cărora, câteva etc.

5.5.4. în componenţa adjectivelor pronominale de identitate, ca marcă internă: acelaşi,

aceeaşi etc.

375 Vezi Pană Dindelegan, Op. cit., p. 46.

122

6. Postpunerea articolului376

Postpunerea articolului, fenomen ce individualizează limba română între limbile

romanice, a suscitat atenţia a numeroşi cercetători români şi străini377.

În analiza acestei probleme, ne propunem să răspundem la două întrebări: pe de o

parte, care au fost cauzele ce au determinat apariţia enclizei şi, pe de altă parte, dacă

postpunerea e un fenomen românesc sau are alte explicaţii.

În secolul al XIX-lea şi mai târziu, cercetătorii care au studiat problema

postpunerii au explicat-o prin influenţa substratului autohton traco-daco-ilir. Ei se bazau

în ipotezele şi teoriile lor pe o trăsătură comună limbii române, bulgare şi albaneze:

encliza articolului.

O sinteză a opiniilor exprimate în legătură cu postpunerea articolului o oferă T.

Capidan378, care se îndoieşte de credibilitatea explicării acestui fenomen prin substrat,

însă conchide totuşi: „ […] dacă ţinem seamă de celelalte particularităţi care unesc

limbile balcanice, originea comună a articolului postpus la albanezi, români şi bulgari

pare mult mai verosimilă”379.

Alţi lingvişti au invocat, în încercarea de a explica fenomenul postpunerii

articolului, un stadiu mai vechi al limbilor indoeuropene. Astfel, Hasdeu380 a explicat

postpunerea articolului în limbile balcanice prin relaţiile unor popoare scandinave cu cele

din Peninsula Balcanică, drept un rezultat al unui „amestec între un trib germanic şi

oarecari elemente balcanice”.

Dar, cu toate că au considerat encliza articolului românesc un element de substrat

balcanic, cercetătorii au sesizat anumite diferenţe între română, bulgară şi albaneză.

Printre aceştia se numără Ovid Densusianu381. Acesta este unul din lingviştii care

manifestă rezerve serioase în a susţine rolul substratului în postpunerea articolului

românesc, afirmând că „postpunerea articolului apare deci ca un fapt care s-a accentuat

376 O expunere similară a fost publicată în limba franceză cu titlul „La postposition de l’article dans le langue roumaine”, ]n: Acta Linguistica, No 4, Economicka fakulta Univerzity Mateja Bela v Banskej Bystrici (Slovenska Republika), 2002, pp. 45-49. 377 E. Gamillscheg, V. Pisani, H. Barič, P. Skok, K. Mircev, R. S. Piotrovskj ş. a. 378 Limbă şi cultură, Bucureşti, Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1943. 379 Ibidem, p. 416. 380 Cuvinte den bătrîni, vol. II, Bucureşti, 1879, p. 668.

123

cu timpul şi, în parte, în epoca istorică, astfel că e greu să vedem aici rezultatul unei

imixtiuni alogene (traco-ilirice) în morfologia limbii române”382. Ovid Densusianu

apreciază că „albaneza cunoaşte în multe cazuri articolul proclitic şi are particularităţi

care nu coincid complet cu cele ale articolului românesc”, în timp ce bulgara „se

deosebeşte de limba română şi de albaneză prin faptul că nu cunoaşte articolul prepus”383.

La această idee aderă şi Al. Rosetti384, care crede că, dacă se poate vorbi de o acţiune a

substratului, atunci ea s-a manifestat numai în română şi albaneză, pentru că „româna şi

albaneza apar grupate laolaltă, pe cînd bulgara rămîne izolată”, dar e de părere că

„postpunerea articolului a fost provocată de locul ocupat de adjectivul care determină

substantivul”.

În acest sens, Al. Graur385 (1937: 204) opinează că acest fenomen cunoaşte o

evoluţie independentă atât în română, cât şi în bulgară: „il s’agit d’un évolution

indépendante du roumain, de l’albanais et du bulgare”. Pe de altă parte, S. Puşcariu386

apreciază că articolul postpus din bulgară „nu poate continua o particularitate străveche,

ci, sau e împrumutat în vremuri mai nouă de la români sau albanezi, sau s-a dezvoltat pe

teren bulgăresc”. Şi Al. Rosetti crede că articolul postpus din bulgară e rezultatul unei

dezvoltări interne a acestei limbi.

I. I. Russu se raliază opiniei lui Al. Graur. Cercetătorul387 grupează, pe de o parte,

româna şi albaneza, iar, pe de altă parte, bulgara, susţinând că „postpunerea articolului (în

română, albaneză, bulgară) e determinată de ordinea cuvintelor; în primele două limbi, ea

e datorată în bună parte unui fapt de ordin sintactic; punerea adjectivului după substantiv,

care sigur nu provine din substrat. În bulgară, fenomenul e de factură slavă comună.

Aşadar […] postpunerea nu e de origine comună”.

A. Philippide388 tratează pe larg aspectele care deosebesc limba română de cea

albaneză (în care articolul are forme scurte şi neclare din punct de vedere etimologic) şi

381 Istoria limbii române, vol. I-II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1961. 382 Ibidem, p. 114. 383 Ibidem, p. 114. 384 Istoria limbii române, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 92. 385 „Autour de l’article postposé”, în Bulletin linguistique, 1937, p. 204. 386 Limba română. I. Privire generală, Prefaţă de G. Istrate, Note, bibliografie de Ilie Dan, Bucureşti, Minerva, 1976. 387 „Raporturile românei cu albaneza şi cu substratul balcanic”, în: Cercetări de lingvistică, 1962, nr. 1, pp. 107-127. 388 Originea românilor, vol. II, Iaşi, Viaţa Românească, 1928, 596.

124

conchide: „Dacă există asămănare între limba română şi albaneză din punct de videre al

punerii articulului la substantiv, asămănare pe care, de altfel, o împărtăşesc şi alte limbi, o

mare deosebire are loc din punct de videre al articulării adĭectivului”, care ar trebui să fie

articulat proclitic în albaneză.

Ideea expusă mai sus a fost susţinută şi de către N. Drăganu389, care consideră că

nu putem vorbi de influenţa vreunui substrat în postpunerea articolului.

O nouă ipoteză în problema enclizei articolului a fost emisă de Al. Graur390.

Acesta încearcă să explice acest fenomen prin sintaxa latinei populare de la baza limbii

române şi prin structura internă a grupului nominal din limba română. Cercetătorul îşi

argumentează ideea conform căreia postpunerea e un fenomen ce ţine de dezvoltarea

internă a unei limbi şi o explică în acelaşi fel în limba română, în albaneză şi în limbile

scandinave, dar nu poate să explice în acelaşi fel poziţia articolului din bulgară. Al. Graur

e de părere că encliza s-a dezvoltat în limba română din cauză că adjectivul din grupul de

cuvinte substantiv + adjectiv se aşază în română de obicei după substantiv. Din acest

motiv, cercetătorul opinează că, într-o primă fază, ille aparţine adjectivului, iar, mai

târziu, printr-o nouă segmentare sintactică, ille proclitic al adjectivului s-a grupat cu

substantivul, devenind enclitic pe lîngă acesta: „j’ai expliqué la postposition de l’article

en roumain et en albanais par la postposition de l’adjectif au substantif: l’article qui

précédait l’adjectif a pu être compris comme appartenant au substantif précédent, de

même que cela s’est passé en scandinave (le type homo/ille-bonus étant devenu homo-

ille/ bonus)”391. Prin urmare, Graur e îndreptăţit să afirme că procliza e punctul de plecare

al enclizei: „Cet article préposé à l’adjectif est devenu postposé au substantif. Plus tard,

lorsque le raport entre l’article et l’adjectif suivant a été complètement oublié on a pu

ajouter encore une fois l’article adjectival cel” şi crede că şi în cazul postpunerii

articolului din albaneză, explicaţia de mai sus poate fi aplicată: „l’article postposé au

substantif en roumain, aussi qu’en albanais, a son origine dans l’article préposé à

l’adjectif suivant”392. În concluzie, lingvistul apreciază că în trecerea de la limba latină la

limba română, encliza a apărut datorită structurii nominale caracteristice limbii noastre,

389 „Recenzie la Al. Graur, Autour de l’article postposé”, în Dacoromania, 1936-1938, p. 279. 390 „Autour de l’article postposé”, în Bulletin linguistique, 1937, pp. 204-218. 391 Ibidem, p. 204. 392 Idem, Mélanges linguistiques, 1936, p. 52.

125

fiind rezultatul unei legi de topică, după care adjectivul urmează substantivului

determinat, fapt ce produce transformarea articolului proclitic al adjectivului în articol

enclitic al substantivului, iar pentru determinarea adjectivului să fie creat un nou articol:

cel, cea, cei, cele.

S. Puşcariu explică encliza prin latina populară. Acesta opinează că din cauze de

ordin fonetic, morfologic şi sintactic, articolul a fost postpus de la început în latina

populară de la baza limbii române. Preferinţa limbii române pentru sintagma homo + ille

e explicată printr-o particularitate de ordin sintactic, anume tonul frazei care decide

poziţia articolului. Lingvistul393 explică fenomenul printr-o particularitate sintactică a

limbii române: „fraza nu putea începe cu un cuvânt neaccentuat”, deoarece limba noastră

plasează centrul nominal (substantivul) la începutul propoziţiei şi „masează energia de

rostire asupra începutului cuvântului şi strânge elementele esenţiale ale frazei la locul

dintâi”.

Teoria explicării enclizei articolului prin legile interne ale limbii române a fost

susţinută şi de D. Găzdaru, Radu I. Paul, I. Iordan, G. Ivănescu ş. a.

O lucrare consacrată acestei probleme este cea a lui I. Coteanu394. Pentru lingvist,

„articolul român proclitic este o inovaţie a dacoromânei”, apărută din nevoia de a crea un

sistem simetric de articulare a numelor proprii, un paralelism între articularea

masculinelor şi a femininelor. Cercetătorul afirmă că „encliza s-ar fi dezvoltat din

procliză, dar în româna veche nu în faza latină a limbii române”395. „Elementul decisiv în

procesul de trecere a lui ille de la situaţia de pronume la cea de articol a fost, după cum se

vede din modul în care a fost utilizat ille în declinare, apariţia unei opoziţii constante între

numele articulat şi numele nearticulat. Dat fiind că această opoziţie se manifestă în plan

morfologic prin reorganizarea declinării şi deci, în limba română, prin crearea unui

genitiv-dativ determinat deosebit atât de nominativul-acuzativul determinat cât şi de

celelate forme cazuale fără determinare, se poate considera că demonstrativul devine

efectiv articol de îndată ce cazurile gramaticale sunt angrenate în noile condiţii ale

393 Op. cit., p. 161. 394 „Despre poziţia articolului în limba română”, în Studii şi cercetări lingvistice, 1956, nr. 1-2, pp. 58-71. 395 Ibidem, pp. 63-64.

126

determinării. Prin urmare, ille este în mod cert articol numai atunci când devine necesar

pentru exprimarea noului sistem de flexiune a numelui”396.

Atât I. Coteanu, cât şi Al. Rosetti consideră că articolul hotărât „corespunde

nevoii de expresivitate şi apariţia lui coincide cu dispariţia flexiunii”397, că „în română

păstrarea cazului oblic este prima şi cea mai importantă cauză a postpunerii articolului,

iar construcţia de tipul domn ţării ar putea fi socotită cea mai veche construcţie articulată

în româneşte”398.

În ceea ce ne priveşte, pe baza materialului consultat, credem că encliza

articolului e un fenomen specific limbii române, care nu poate fi explicat prin substrat, ci

este rezultatul tendinţei limbii române de a respecta ordinea termen regent-termen

subordonat.

7. Aspectul fonetic al articulării enclitice399

Aşa cum am arătat anterior (vezi supra Partea a doua, cap. al III-lea, B., 6),

articolul hotărât este postpus substantivului. Acest lucru generează, în vorbirea curentă,

situaţii în care articolul definit enclitic nu se mai pronunţă distinct. Este cazul

următoarelor forme: -l, pentru N.Ac. masc.-n. sg., pe de o parte, şi –i, pentru N.Ac. masc.

pl., G.D. sg. masc. şi fem., pe de altă parte.

Referitor la forma –l, majoritatea lingviştilor susţin că funcţia acestuia este

preluată de vocala precedentă –u. Această afirmaţie a constituit obiectul a numeroase

discuţii, conturate în două direcţii400. Pe de o parte, cercetătorii care susţin că acest –u

este de natură etimologică, reprezentând „fosta desinenţă a cuvântului nearticulat”401, şi,

396 Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Bucureşti, Editura Academiei, 1969, p. 141. 397 Istoria limbii române, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1960, p. 155. 398 Coteanu, lucr. cit., p. 67. 399 Acest fenomen va constitui obiectul unei cercetări mai detaliate. 400 Vezi P. Neiescu, „O problemă de fonetică istorică; originea lui <u final> în limba română”, în Cercetări de lingvistică, II (1957), p. 159 şi urm.; Al. Rosetti, „Din nou despre u final în limba română”, în Studii şi cercetări lingvistice, X (1959), nr. 3, p. 445 şi urm.; S. Puşcariu, Limba română, I, p. 214. Paula Diaconescu, în Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc, pp. 61-62, discută pe –u din două perspecive: „1) -u nu are valoare fonologică la sfârşitul unor cuvinte ca lup, om etc.; 2) în această poziţie, -u reprezintă vocala [-u] sau [-u]”, apreciind că „substantivele masculine şi neutre terminate în consoana l sau r au, la singular, desinenţa -u”. Altfel spus, segmentul morfematic, redat prin litera u, reprezintă desinenţa de singular, nearticulat în flexiunea substantivelor masculine şi neutre. 401 Vezi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Academiei, 1986, p. 67: „pomul se poate pronunţa pomu, fără a pune în pericol opoziţia de articulare, la fel leul se poate pronunţa leu, cu u vocalic (în două silabe), faţă de semivocala de la forma nearticulată (monosilabică); singurele cuvinte la

127

pe de altă parte, cei care afirmă că –u nu este etimologic, ci a apărut fie pe cale mecanică,

fie prin „extinderea ariei conservatoare din Transilvania, extindere care a fost determinată

de factori istorico-sociali”402.

În ceea ce priveşte forma –i, situaţia este asemănătoare formei –l. După Mioara

Avram403, „articolul –i, semivocalic, se confundă adesea cu i vocalic precedent, care

reprezintă desinenţa de la forma nearticulată.”. Însă acest lucru nu afectează „opoziţia de

articulare, întrucât opoziţia se face între i nesilabic la forma nearticulată şi i silabic la cea

articulată”404.

În ceea ce ne priveşte, remarcăm:

(1) Raportându-ne la corpusul nostru de texte, situaţia se prezintă astfel:

- pentru sec. al XVI-lea, am găsit cinci situaţii în care apare –u: den satu (16-2),

un schimbu (16-5), la domnu (16-6), războiu, fecioru (16-9);

- pentru sec. al XVII-lea, o singură situaţie: den tărgu (17-5);

- pentru sec. al XVIII-lea, o situaţie: ţiganu (18-5);

- nici o situaţie pentru sec. al XIX-lea.

Nu am identificat nici un exemplu pentru forma –i.

În consecinţă, putem afirma că, deşi sunt texte epistolare, care reproduc cel mai

bine limba vorbită, nu putem vorbi de o frecvenţă a fenomenului405.

(2) Referitor la valorile lui –u, respectiv –i, credem că în explicaţia acestor vocale

ar trebui să se ţină cont de ambele interpretări. Argumentele noastre sunt următoarele:

- este evident că în trecerea de la limba latină la limba română –u reprezintă o

desinenţă;

- în textele sec. al XVI-lea şi al XVII-lea, substantivele apar fie cu desinenţa –u,

fie cu desinenţa Ø406; în schimb, în textele sec. al XVIII-lea – al XX-lea, substantivele

care neglijarea lui –l în pronunţare anulează distincţia articulat-nearticulat sînt cele terminate la forma nearticulată în vocala u: beneficiu, exemplu, lucru.”. 402 Vezi Valeriu Rusu, „În legătură cu –u în limba română (originea ariei din sud-estul teritoriului lingvistic dacoromânesc”, în Studii şi cercetări lingvistice, XI (1960), nr. 2, p. 266. 403 Op. cit., p. 68. 404 Mioara Avram, Op. cit., p. 68: „formele articulate pomii sau femeii se disting chiar în pronunţarea fără –i semivocalic de corespondentele nearticulate prin numărul diferit de silabe (o silabă în plus la formele articulate); singurele cuvinte la care neglijarea articolului –i anulează şi în pronunţare opoziţia menţionată sunt cele terminate la forma nearticulată în vocala i, de tipul membri, multipli.”. 405 Pentru o evaluare corectă a fenomenului şi, în special, a frecvenţei acestuia, ar trebui să ne bazăm analiza pe un corpus de texte dialectale.

128

apar, în general, cu desinenţa Ø, forma -u întâlnindu-se cu predilecţie în vorbirea

curentă407;

- în ce priveşte valoarea lui –u, credem că putem afirma că, într-o primă fază a

procesului de articulare, acesta este şi se comportă ca o vocală ce face legătura între

forma nearticulată a substantivului (substantive terminate în consoană sau în vocală: lup,

om, gând, stea, gunoi, rai, ochi etc.) şi articolul hotărât, deoarece în limba română nu

putem spune „oml”, „lupl”, „gândl”, „steaa”, „gunoil”, „rail”, „ochil” etc. În faza a doua,

putem, fără nici o reţinere, să-l interpretăm ca o desinenţă de număr, care, printr-un

„acord intern” cu articolul definit şi, implicit, cu substantivul, preia mărcile gramaticale

ale acestuia din urmă;

- referitor la –i: este evident că în vorbirea curentă cei doi i se confundă, dar aşa

cum am precizat mai sus primul i reprezintă desinenţa de plural.

8. Concluzii Formele grupate sub denumirea de articol definit au următoarele mărci:

A. în plan morfosintactic:

- funcţionează ca elemente (segmente) dependente (nemarcate de mijloace

suprasegmentale: accent, intonaţie), fuzionate cu substantivul atât grafic, cât şi în

pronunţie, fapt ce ne determină să apreciem că structura „substantiv + articol definit”

reprezintă o singură unitate, în speţă un substantiv;

- alipindu-se substantivului, articolul definit nu realizează cu acesta un raport de

determinare sintagmatică şi, implicit, nu realizează funcţie sintactică;

- având comportamentul unui morfem cazual, articolul definit realizează, din punct de

vedere flexionar, opoziţia N.Ac./ G.D. atât la singular, cât şi la plural;

- din punct de vedere morfematic, articolul definit degajă desinenţe cazuale (-ui, -ei, -or),

însă acestea aparţin numai şi numai substantivului;

– din punct de vedere distribuţional, articolul definit nu se poate grupa cu nici unul din

determinanţii numelui;

406 Cf. Paula Diaconescu, op.cit., p. 63: „În stadiul actual al cercetărilor de interpretare fonetică a alfabetului chirilic, pe plan morfologic, nu putem presupune decât faptul că, în secolele al XVI-lea – al XVII-lea, în unele texte, era posibilă apariţia desinenţelor у (adică vocala silabică –u sau, mai curând, pseudovocala u) şi Ø în raport de variaţie liberă. Este însă imposibil să precizăm trăsăturile distribuţionale ale acestor desinenţe.”. 407 Din motive stilistice, unii scriitori folosesc intenţionat substantive cu desinenţa –u.

129

- articolul definit substantivează orice parte de vorbire.

B. în plan semantic:

- nu au sens (semnificaţie) lexical(ă), ci doar gramaticală. Argumentele sunt următoarele:

(a) neputând fi accentuate, formele sunt gramaticalizate;

(b) nu dezvoltă o serie sinonimică şi nu are substituenţi;

(c) nu intră în relaţie de antonimie cu nici un alt element, după modelul un, o / nici un,

nici o.

Observaţie: Aici cei mai mulţi lingvişti au căzut de acord că opozantul

articolului definit (exceptând articolul nedefinit408, care introduce în

discurs un element nou, nemenţionat în prealabil) este articolul zero

(Ø).

(d) în plan referenţial, articolul definit se opune formelor nedefinite atunci când se referă

la ceva deja menţionat, la ceva deja cunoscut, altfel spus, când trimite receptorul la o pre-

informaţie, la ceva ce receptorul păstrează în memoria textuală (referinţa anaforică).

(e) articolul definit are rolul de a actualiza şi de a individualiza.

9. Concluzii la 8 Pe baza concluziilor de sub A şi B, credem că suntem îndreptăţite:

(1) să interpretăm articol definit ca un segment dependent de tipul afixelor gramaticale.

Argument: deoarece substantivul cu articol ocupă în cadrul enunţului o singură poziţie,

înseamnă că articolul definit aduce doar informaţie gramaticală.

(2) să acceptăm că, în funcţie de contextul în care este utilizat, poate avea valori diferite;

(3) în plan textual, funcţia articolului definit reprezintă opoziţia anaforic vs. cataforic,

individualizare vs. generalizare.

(4) articolul definit are misiunea de a indica caracterul substantival / noţional al numelui.

În concluzie, afirmăm că articolul definit este un morfem gramatical (citeşte

flectiv) de tipul desinenţelor, deşi cei mai mulţi îl definesc ca determinant. Fără îndoială

că gramaticalizarea (morfematizarea) articolului definit este un lucru real, demonstrat de

408 Ion Coteanu, „Contribuţii la teoria articolului”, în Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1, 1958, p. 23, notează că „Sistemul românesc de determinare generală a numelui se caracterizează prin aceea că şi-a păstrat libertatea de a opune substantivul cu articol hotărât substantivului fără articol”.

130

studiile diacronice, citate ca o cauză principală a faptului că ille derivă în –l

(gramaticalizarea demonstrativului).

Întrucât articolul definit este un flectiv, nehotărâtul (un, o) nu poate face parte din

aceeaşi paradigmă, cu toate că în evoluţia lingvistică numeralul latin a dobândit folosiri

asemănătoare (ca însoţitor al substantivului), dar opuse (vezi conţinutul) celor de articol.

Mai mult, articolul hotărât nu poate funcţiona ca nucleu nominal.

131

Cap. al IV-lea

ARTICOLUL ZERO ŞI NEDETERMINAREA

1.0. Introducere Conceptul de “determinare zero”, respectiv “determinant zero”, este destul de

ambiguu. Ambiguitatea acestuia constă în faptul că putem vorbi fie de absenţa

determinării, respectiv a determinantului, fie de prezenţa unei determinări nemarcate,

respectiv de un determinant prezent, dar vid, nerealizat.

2. Conceptul de “nedeterminare” Nedeterminarea sau determinarea zero409 este caracterizată de absenţa operaţiei

de delimitare.

Sintagma „determinare zero” apare menţionată pentru prima dată într-o lucrare de

specialitate românească la Iorgu Iordan şi Vladimir Robu410. Prin determinare zero, cei

doi lingvişti înţeleg absenţa determinării, mai precis absenţa articulării. Altfel spus,

nedeterminarea este, în accepţia acestora, sinonimă cu nearticularea. Pentru Mioara

Avram, nearticularea înseamnă rămânerea entităţii în afara axei cunoscut - necunoscut,

adică „lipsa oricărui articol = informaţie zero cu privire la gradul de cunoaştere”411.

Deci, am putea afirma că marca nedeterminării sau a nearticulării este articolul

zero.

3. Conceptul de “determinant zero” La întrebarea „Când se poate vorbi de un determinant zero?”, răspunsul nu pare să

fie dificil de dat. Pentru a putea vorbi de existenţa unui determinant zero, trebuie, mai

întâi de toate, ca acesta să fie integrat sistemului de determinare al limbii respective, în

cazul nostru sistemul de determinare a substantivului în limba română, şi, apoi, să fie pus

în opoziţie cu ceilalţi determinanţi ai sistemului.

De ce? Pentru că numai în opoziţia dintre două unităţi, respectiv segmente, ceea

ce le deosebeşte este trăsătura pozitivă specifică uneia dintre ele, în timp ce unitatea,

409 Prin nedeterminare se înţelege lipsa oricărui flectiv pozitiv. 410 Op. cit., p. 345. 411 Gramatica pentru toţi, 1986, p. 65.

132

respectiv segmentul, care reprezintă trăsătura „zero” nu are însuşiri specifice,

caracterizându-se, în interiorul opoziţiei, doar prin absenţa trăsăturii pozitive a celeilalte.

Astfel, unitatea caracterizată prin zero corespunde numai părţii comune celor două

unităţi, în timp ce cealaltă este această parte comună şi ceva mai mult (trăsătura sa

diferenţială)412.

Aşa cum precizam într-un capitol anterior (vezi supra Partea întâi, cap. al II-lea),

un substantiv se poate găsi în trei situaţii, şi anume: substantiv nearticulat, substantiv

articulat cu articol definit şi substantiv articulat cu articol nedefinit. Fiecare ipostază a

substantivului realizează o opoziţie cu o altă unitate a aceleiaşi paradigme. Aşadar, vom

avea următoarele opoziţii:

(1) substantiv nearticulat / substantiv articulat cu articol definit;

(2) substantiv nearticulat / substantiv articulat cu articol nehotărât;

(3) substantiv articulat cu articol nehotărât / substantiv articulat cu articol definit,

care constituie, de altfel, paradigma determinării:

(1) nedeterminare / determinare definită;

(2) nedeterminare / determinare nehotărâtă;

(3) determinare definită / determinare nehotărâtă.

Cei mai mulţi lingvişti români consideră că problema „nedeterminării” sau a

„nearticulării”413 trebuie abordată prin raportare la nivelul (1), anume „substantiv

nearticulat / substantiv articulat cu articol definit”.

În problema substantivelor nearticulate româneşti, deci marcate zero, lucrările de

specialitate au reţinut două situaţii. Pe de o parte, avem ipostaza „substantiv nearticulat,

dar însoţit de un determinant, altul decât articolul” şi, pe de altă parte, “substantiv

nearticulat neînsoţit de nici un determinant”. Le prezentăm în continuare:

(1) „substantiv nearticulat, dar însoţit de un determinant, altul decât articolul”

► substantiv nearticulat + determinant adjectival (pronominal)

- demonstrativ: acest băiat, această fată ;

- posesiv conjunct: maică-mea, frate-meu;

► substantiv nearticulat + determinant pronominal 412 Cf. Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, [Chişinău], Editura ARC, 2000, pp. 199-200.

133

- pronume personal în dativ posesiv: citesc în carte-mi414 ;

- pronume reflexiv în dativ posesiv: în cale-şi.

(2) „substantiv nearticulat neînsoţit de nici un determinant”

Înainte de a prezenta inventarul întrebuinţărilor caracteristice pentru substantivul

nearticulat, neînsoţit de nici un determinant, suntem obligaţi să facem câteva precizări.

Întrucât un substantiv nearticulat poate fi folosit exact în acelaşi context în care

poate fi întrebuinţat şi unul articulat, cei mai mulţi cercetători au afirmat că articolul zero

ar trebui să fie văzut în opoziţie cu articolul definit. Acceptând acest punct de vedere, ar

trebui să reconsiderăm denumirea, şi anume ar trebui să vorbim fie de un „substantiv

articulat cu determinant vid sau cu articol zero”, fie de un „substantiv nearticulat însoţit

de un determinant vid sau de articol zero”. La care din cele două denumiri ne vom opri,

vom vedea în final.

4. Particularităţi ale articolului zero (1) din punctul de vedere al expresiei, articolul zero intră în opoziţie numai cu articolul

definit (nearticulare / articulare), deoarece singurele forme ale substantivului ce pot fi

întrebuinţate ca „nearticulate” sunt cele de nominativ-acuzativ, celelalte forme cazuale

fiind marcate prin articolul – flectiv cazual;

(2) din punctul de vedere al conţinutului, articolul zero nu aduce nici o informaţie. Însă,

spre deosebire de structura „substantiv + articol zero”, atunci când substantivul apare

însoţit de articolul definit se constată producerea unei schimbări în semnificat. Din acest

motiv se afirmă că articolul zero / articolul definit marchează opoziţia nonindividualizare

/ individualizare.

5. Situaţii de utilizare a articolului zero415

413 Vezi Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, 1986, p. 49: „Prin aceasta se înţelege declinarea substantivului lipsit de articolul hotărât enclitic.”. 414 Cf. Gramatica limbii române, p. 111. 415 Pentru elaborarea situaţiilor de utilizare a articolului zero, am întrebuinţat în studiul nostru următoarele volume: Michel Charolles, La référence et les expressions référentielles en français, Paris, Ophrys, 2002; Patrik Charaudeau, Grammaire du sens et de l’expression, Paris, Hachette, 2002; Nelly Flaux, Danièle van de Velde, Walter de Mulder, Entre général et particulier: les déterminants, Arras, Artois Presses Université, 1997; Harald Weinrich, Grammaire textuelle du français, Traduit par Gilbert

134

Un substantiv poate fi marcat prin articolul zero:

(1) Atunci când este izolat de text cu scopul de a face obiectul unui comentariu

metalingvistic (vezi intrările în dicţionar, de tipul definiţiei): „“casă” are patru litere”.

(2) Atunci când apare în construcţii populare, de tip proverbe. Deşi substantivul nu este

marcat pozitiv, aceste construcţii sunt incorporate unui context, deoarece prin ele însele

au statut de text, având o valoare universală. Faptul că un substantiv nemarcat este utilizat

într-o situaţie de comunicare dată, nu face ca semnificaţia sa să fie epuizată, terminată.

Ex.: „Cui pe cui se scoate.”, „Corb la corb nu-şi scoate ochii.”, „Munte cu munte se

întâlneşte.”, „poartă condei la ureche / ca să-i zicem logofete” (Anton Pann, Povestea

vorbei, p. 144).

(3) Atunci când apare în titlurile unor articole de presă, deoarece titlurile sunt segmente

de text relativ izolate ce atenţionează lectorul că poate înţelege textul pe care-l defineşte

doar citind ceea ce urmează. De ex., „Telenovelă secretă la Antenă” (TV Satelit, nr. 16

(346) / 2005, 5-18 august 2005, p. 5), „Nuntă cu cântec” (idem, p. 7), „Naş de cârcotaş”

(idem, p. 10-11) etc.

(4) Atunci când apar ca anunţuri la mica publictate: „Femeie tânără caută bărbat cu vârstă

între 35-40 de ani pentru prietenie”.

(5) Atunci când apare ca text într-un mesaj telegrafic. Explicaţia are la bază argumente

economice, atât din punct de vedere financiar (fiecare cuvânt telegrafiat are un cost

ridicat), cât şi din punct de vedere stilistic (stilul telegrafic presupune un număr limitat de

cuvinte). De ex., „Accident de maşină. Răniţi. Îngrijiri medicale urgente.”

(6) Substantivele care intră în componenţa predicatului nominal în poziţie de nume

predicativ de calificare, respectiv cele care au funcţie de element predicativ suplimentar,

sunt adeseori marcate de articolul zero: „Sunt profesoară.”, „Sunt ministru”, „L-am

crezut ministru”.

Însă, trebuie subliniat că numele predicativ poate primi o expansiune care să-l

specifice, fapt ce determină prezenţa articolului definit: „Este profesorul pe care l-am

iubit cel mai mult”.

Dalgalian et Daniel Malbert, Paris, Les Éditions Didier, 1989; Harald Weinrich, Grammaire textuelle du français, Paris, Alliance Française, Didier-Hatier, 1997.

135

(7) Numeroase construcţii, expresii (verbale impersonale, locuţiuni verbale) de tipul

„verb + substantiv” au lexicalizat articolul zero: de ex. : „mi-e foame”, „mi-e sete”, „a da

ştire”, „a da poruncă” etc.

Însă aceste expresii lexicalizate, ce au în componenţă substantive aparţinând

domeniului semantic al omului atât în existenţa sa corporală, cât şi spirituală, pot fi

întrerupte prin inserarea unui articol anaforic sau cataforic, fapt ce conduce atât la

modificarea sensului, cât şi a funcţiei semantice: „mi-e o foame de lup”, „a da o ştire de

zile mari” etc.

(8) Articolul zero apare şi în componenţa unor expresii lexicalizate de tipul „prepoziţie +

substantiv”: „el a ajuns la timp”, „învaţă cu plăcere”, „aleargă 5 km pe zi” etc.

În limba română, lucrările de sintaxă integrează această structură în clasa

construcţiilor adverbiale.

(9) De obicei se prezintă fără articol substantivele dintr-o enumeraţie: „Au venit

profesori, miniştri, scriitori, ziarişti.”; „A cumpărat pix, caiet şi radieră.”; „Pământ, viaţă

dispare / Şi totul e ruină”.

(10) Atunci când marchează un substantiv nearticulat la singular:

- substantiv nume de materie, cu funcţie de subiect: „Făină este multă anul acesta”, sau

când stă pe lângă un verb cu sensul a exista, a se găsi, a poseda: „Carne se găseşte”.

- cu rol de apoziţie: „El, negustor, şi-a făcut calculele din timp”416

- cu funcţie de complement direct: „Are maşină”.

- cu funcţie de complement circumstanţial de mod: „A venit glonţ acasă”.

(11) Atunci când apare în construcţii negative de tipul: „Strop de apă nu am pus în gură”.

„Picior de om nu se vede”.

6. Concluzii Articolul zero este un flectiv de abstractizare.

Absenţa articolului este semnul conceptualului şi al generalului, producându-se

atât în situaţii distincte de enunţare, cât şi în acord cu diferitele poziţii sintactice ale

substantivului.

416 Gramatica limbii române, p. 112.

136

Substantivul fără articol trimite la clasa la care aparţine individul, or, altfel spus,

prin substantivul fără articol se denotează clasa sau specia numărabilului.

Opoziţia + articol definit / - articol definit (grad zero) simbolizează distincţia

actual / virtual.

Virtualul este, în această situaţie, privat de instrumentul care actualizează

cuvântul în discurs (articol şi de desinenţa flexionară a cazului subiect), or, altfel spus,

este nonreferenţial. În acest sens, am putea afirma că gradului zero al determinării îi

corespunde un grad zero al flexiunii cazuale.

De asemenea, putem gândi că articolul zero nu face altceva decât să permită unui

substantiv să trimită la virtualitatea unui obiect în lume, fapt comparabil cu al unei intrări

în dicţionar, unde substantivul este, din punct de vedere formal, nondeterminat.

Ne întrebăm în acest moment dacă este posibil ca, prin analogie cu definitul şi

nedefinitul, adică determinatul, să afirmăm că şi nedeterminatul se asociază ideii de

context. Dacă răspunsul este afirmativ, atunci spunem: da, substantivul apare în context,

dar nu este marcat prin flectiv pozitiv; deci avem un virtual actualizat, deci concret,

nemarcat, întrucât în orice enunţ putem recunoaşte mărcile sau conţinutul de identificare

şi încadrare într-o clasă: „corb la corb nu-şi scoate ochii”, „este profesor”, „are alergie”

etc.

Deci absenţa articolului este semnificativă, pentru că se înscrie într-un sistem.

Articolul zero funcţionează în corelaţie cu indicele de număr417, putând fi interpretat atât

ca absenţa unicităţii cantitative, cât şi a unicităţii calitative. Dacă există o combinare cu

indicele de plural, pluralul este cel care indică că se lucrează asupra unei clase şi că e

vorba de o pluralitate de elemente. Dar calitativ, singura determinare este definirea

noţiunii la care trimite substantivul. Nearticularea înseamnă apartenenţa la clasă, dar nu şi

„numele însuşirilor” clasei.

De asemenea, absenţa determinantului antrenează, în unele situaţii,

agramaticalitatea enunţului, notată prin asterixul care-l precedă: „ *Am cumpărat floare

(albă)”.

417 „Întrebuinţări caracteristice pentru substantivul nearticulat […] au numai formele de nominativ –acuzativ, cu unele deosebiri între posibilităţile singularului şi ale pluralului” afirmă Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, 1986, p. 80.

137

În plan textual, absenţa articolului semnalează interlocutorului că nu trebuie să

aştepte nici de la preinformaţie, nici de la postinformaţie o determinare a substantivului

introdus fără articol.

138

„…la grammaire explique la signification des

signes, et par là elle rend le langage figuratif. Je

peux justifier le choix d’un mot par la grammaire.

Mais cela ne signifie pas que je justifie ou dois

justifier par des explications l’usage que je fais de

certains mots, dans une description par exemple.”418

418 Wittgenstein, Op. cit., p. 254.

139

Cap. al V-lea

VALORI REFERENŢIALE

GENERATE DE ARTICOLUL DEFINIT ŞI DE CEL NEDEFINIT

ÎN DETERMINAREA SUBSTANTIVULUI

1.0. Introducere Din antichitate şi până astăzi au existat încercări de descriere a raportului care se

stabileşte între cuvinte şi obiectele din lumea care ne înconjoară.

Pentru a putea descrie acest raport, cei mai mulţi gânditori au căutat mai întâi să

explice ce este limbajul.

Primul care a dat o definiţie a logosului este Heraclit. În accepţia acestuia, logosul

reprezintă o identitate între: logos ca limbaj, logos ca gândire şi logos ca lucru: „Logosul,

conceput ca un fel de suflare, circulă prin cap drept gândire, dar se prezintă şi ca vorbă şi

circulă apoi şi prin lucruri”419.

Apoi, cu epicureicii, maniera de abordare se schimbă, considerându-se că limbajul

nu a fost creat de zei, ci de nevoie, iar numele sunt determinate de lucruri, adică

corespund naturii lucrurilor: „Iar în ce priveşte diferitele sunete ale limbii, natura i-a silit

pe oameni să le emită şi nevoia a dat la iveală numele lucrurilor, nu cu mult în alt chip

decât însăşi neputinţa de a vorbi pare că-i împinge pe copii către gest, când îi face să arate

cu degetul cele care sunt în preajmă.”420. De asemenea, pentru aceşti gânditori, limba nu a

fost creată de un individ, ci de grupuri de indivizi, deoarece unul singur n-ar fi putut să-i

adune la un loc şi să-i silească pe ceilalţi să înveţe numele lucrurilor date de el.

Pentru Diogenes Laertios421, „ […] Natura omenească a fost deprinsă şi silită să

înveţe multe şi variate lucruri de la obiectele înseşi… Numele lucrurilor, la început, n-au

fost statornicite prin convenţie, ci înseşi firile oamenilor, suferind anumite afecte şi

419 Cf. Eugen Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe, Iaşi, 1994, p. 10. 420 Lucretiu, Despre natura lucrurilor, Cartea a V-a, 1028-1033, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, p. 116. 421 De clarorum philosophorum vitis dogmatibus et apophtegmatibus, libri decem., Paris, Firmin Didot, 1872, X (75), apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, pp. 66-67.

140

formându-şi şi reprezentări proprii după fiecare seminţie în parte, au emis aerul care este

trimis de fiecare din afecte şi din reprezentări într-un mod particular, aşa cum era şi

deosebirea regiunilor pe care le populau triburile”.

Şi la Platon422, problema numelui se pune tot prin natura lucrurilor, în acest sens

reprezentativ fiind dialogul Cratylos. Personajele implicate în această dispută văd

lucrurile în mod diferit. Astfel, Cratylos susţine concepţia φύσει (prin natură): „Cratylos

aci de faţă spune, o Socrate, că fiecare dintre realităţi are de la natură (φύσει) o dreaptă

potrivire a numelui, iar numele nu ar fi ceea ce unii denumesc aşa prin convenţie

(συνϑ έ μ ε ν ο ι), desemnând prin sunete o parte a vorbirii lor, ci s-ar fi produs de la

natură o dreaptă potrivire a numelor atât la eleni cât şi la barbari, aceeaşi la toţi.”423, în

timp ce Hermogenes susţine concepţia υόµψ (numele au fost impuse): „Apoi eu,

Socrate, cu toate că am discutat de multe ori şi cu Cratylos şi cu mai mulţi alţii, nu mă pot

lăsa convins că dreapta potrivire a numelui ar fi altceva decât convenţie şi acord. […]

Căci nici un nume nu s-a ivit de la natură pentru nici un lucru, ci numai prin obiceiul şi

deprinderea celor ce obişnuiesc să dea nume.”424.

Maniera de abordare a limbajului se modifică însă cu Aristotel. Înţelegând

limbajul ca activitate creatoare (enérgeia), Aristotel aşază originea limbajului în intenţia

vorbitorului de a vorbi, în subiectivitatea acestuia şi-i atribuie drept funcţie fundamentală

funcţia de a semnifica (sau semnificativă).

Lui Aristotel îi revine meritul de a reformula problema raportului între cuvinte şi

lucruri, de a-l descrie şi explica, prin introducerea a trei transformări fundamentale425:

(1) încearcă o explicare a numelui prin planul funcţiunii sale „culturale”, cel al finalităţii,

marcând astfel delimitarea de predecesorii săi care motivau „numele prin lucru sau printr-

o lege impusă” (planul cauzal),

(2) consideră cuvântul nici adevărat, nici fals, eliminând astfel problema adevărului

cuvântului, 422 Oeuvres complètes, Cratylos, V (383 a.; 384 c-d. Hermogenes), Paris, Belles Lettres, 1931, p. 2, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, pp. 25-36. 423 Oeuvres complètes, Cratylos, V (383 a.), Paris, Belles Lettres, 1931, p. 2, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, p. 25. 424 Oeuvres complètes, Cratylos, V (384 c-d.), Paris, Belles Lettres, 1931, p. 2, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, p. 25.

141

(3) explică raportul unic dintre lucru şi nume prin trei raporturi diferite: între forma

materială şi conţinut, între nume (sau semn cu formă şi conţinut) şi lucrul desemnat, între

raport (ca subiect în propoziţie) şi predicat (ce se spune despre nume ca noţiune).

În conformitate cu aceste schimbări, limbajul e logos semantikós (semnifică,

înseamnă ceva) sub trei forme sau cu trei „determinări suplimentare”: logos pragmatikós

(prin intermediul căruia oamenii comunică între ei), logos apophantikós (limbajul

ştiinţelor exacte) şi logos poietikós (limbajul creator de lumi).

În accepţia lui Aristotel, cuvintele sunt semne ale unor concepte. Conştiinţa

umană (patemata) nu face altceva decât să filtreze raportul dintre cuvinte şi lume, ea fiind

cea care creează semnificaţia în limbă. Între obiectele din realitate şi conţinutul cuvintelor

nu există o relaţie directă, ci totul trece prin conştiinţă, unde are loc procesul numit noeză

(“naşterea a ceva esenţial”), definit drept acel proces de gândire prin care realul produce

asupra conştiinţei noastre ceva esenţial, care poate fi transferat de la individ la specie.

Ceea ce am spus poate fi reprezentat astfel:

Conştiinţă

i1 // i2

lumea obiectelor din realitate limbaj, vorbire

unde i1 si i2 sunt procesele mentale, i1 reprezentând ceva involuntar (impresia produsă de

obiectele din lumea exterioară), iar i2 fiind ceva intenţional (impresia elaborată care stă pe

intenţia de a semnifica ceva într-o manieră instantanee şi intuitivă).

Din această teorie construită de Aristotel, ne interesează numai natura relaţiei de

desemnare sau de referinţă (relaţia de desemnare este o relaţie de ordin secund, deoarece

425 Cf. Coseriu, Prelegeri şi conferinţe, pp. 13-14.

142

raportul stabilit între cuvinte şi lume nu e direct, ci e dat de procesul de noeză care are loc

în conştiinţa umană).

2. Semn, referent, referinţă La baza teoriilor semnului lingvistic dezvoltate ulterior va sta această perspectivă

aristoteliană.

De exemplu, pentru stoici, „Gândirea, fiind discursivă, exprimă cu ajutorul

vorbirii ceea ce primeşte din partea reprezentării”426. Altfel spus, doar „trei lucruri se

leagă între ele: semnificatul, semnificantul şi obiectul, dintre care semnificantul este

vocea, de exemplu “Dion”, semnificatul este însuşi obiectul scos în evidenţă de voce şi

care, existând în mintea noastră, e perceput de ea, dar străinii nu-l înţeleg chiar dacă aud

sunetele; obiectul este lucrul aşezat în afară, ca de exemplu Dion însuşi. Dintre acestea,

două sunt corpuri, aşa sunt complexul sonor şi obiectul, unul este incorporabil, ca

obiectul denumit şi exprimat, care este adevărat sau fals.”427.

La Sf. Augustin găsim aceeaşi teorie stoică a semnului lingvistic (signifiant/

signifié). În De Magistro, Sf. Augustin susţine interioritatea înţelesului şi caracterul

intuitiv al creaţiei lingvistice, al activităţii care creează semnificaţii şi semne pentru ele.

Întrucât nici un individ nu poate învăţa semnificaţiile de la alţii, neaflându-se în conştiinţa

altor indivizi, în fiecare om există un Magister interior, identificat cu Hristos, care ne face

să cunoaştem şi să vorbim428.

Thomas d’Aquino dezvoltă teza aristotelică potrivit căreia latura sonoră a

cuvântului trebuie raportată la sens, nu la obiect; ca atare, după el, cuvântul semnifică

generalul (noţiunea) şi nu particularul (obiectul)429.

De-a lungul timpului, conceptul de “semn lingvistic” a cunoscut mai multe

interpretări.

426 Jacobus ab Arnim, Stoicorum Veterum Fragmenta, ed. a II-a, vol. 1-4, Lipsiae, Teubner, 1921-1924, II 52, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, p. 74. 427 Jacobus ab Arnim, Stoicorum Veterum Fragmenta, ed. a II-a, vol. 1-4, Lipsiae, Teubner, 1921-1924, II 166, apud Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), 1983, pp. 76-77. 428 Cf. E. Coşeriu, Prelegeri... , pp. 18-19. 429 Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte şi studii), Redactor responsabil Lucia Wald, Bucureşti, 1983, p. 154.

143

Văzut de unii lingvişti ca „unitatea dintre un sens şi un complex sonor”430, ca o

relaţie între doi termeni (semnificant şi semnificat), semnul lingvistic a cunoscut pe lângă

această interpretare atât o analiză triadică, cât şi una tetradică.

Modelul tetradic al semnului lingvistic presupune un semnificant, un semnificat,

un stimul şi un referent:

semnificant semnificat

stimul referent

Fiecare din aceste patru concepte se defineşte numai prin raportare la celălalt. De

exemplu, un referent poate fi referent numai dacă intră în relaţie cu un semnificat.

Considerat baza activă a semnului, latura concretă, care în comunicare îl transmite

prin canal spre unul din cele cinci simţuri ale noastre, stimulul nu este purtător de

semnificaţie. Acesta corespunde unui model abstract care este impus de cod. Acestui

stimul psihic îi corespunde semnificantul. În limbă, de exemplu, stimulul este sunetul.

Sunetul psihic, emis sau receptat, trimite la un sunet idealizat care e fonemul. Acesta nu

mai e un sunet psihic, ci este cel care defineşte o clasă. Însă, semnificantul nu este un

fenomen psihic. El poate avea acest statut numai într-un cod şi printr-un raport cu un

semnificat. Codul este cel care organizează semnificantul în opoziţii. El marchează

graniţa între obiecte idealizate şi obiecte din realitate.

Semnificatul, în schimb, este definit ca imagine mentală cerută de către

semnificant, având drept corespondent referentul. Acesta este reprezentarea care se face

unei clase de lucruri. Fiind un model, semnificatul poate exista în spatele oricărei

experienţe concrete a obiectelor la care trimite. Sensul rezultă deci din fuziunea celor

două lumi create de semnificant şi de semnificat.

Referentul este „ce à propos de quoi on communique”431; în cazul particular al

limbii, referentul este în ceea ce vorbim, în ceea ce comunicăm. Referentul este

430 Vezi D.E.X., s.v. semn.

144

particular, fiind o actualizare a semnificatului. Obiectele din lume rămân obiecte din lume

până în momentul în care vorbim. Numai în momentul precis şi unic al enunţării

cuvintelor, obiectele din lume, prin asocierea lor cu un model mental, devin referenţi.

Cu alte cuvinte, semnul lingvistic există numai în procesul de semnificare; semnul există

numai dacă cele patru elemente fuzionează şi funcţionează împreună. Rezumând:

stimulul este de natură semiotică numai dacă actualizează un model reprezentat de

semnificant; semnificantul există numai dacă intră în relaţie cu un semnificat; un referent

dobândeşte statutul de referent, deoarece are un semnificat care permite să fie inserat într-

o clasă.

Pe lângă teoria diadică, respectiv tetradică, a semnului lingvistic, există şi una

triadică432:

Gândire (sau Referinţă)

simbolizează referă la

Simbol ……………………………………………………………………Referent

(Triunghiul lui C. Ogden şi I. Richards, 1923)

Sens

simbolizează se raportează la

Nume Lucru

(Triunghiul lui S. Ullmann433)

431 Vezi Le petit Robert, Dictionnaires Le Robert, Paris, 1996, s.v. référent. 432 Am preluat cele două tabele din lucrarea lui Michel Charolles, La référence et les expressions référentielles en français, Paris, Ophrys, 2002, p. 11, traducerea în limba română fiind realizată de Maria Aldea.

145

Prin limbaj, obiectele din lume devin referenţi. Referentul poate fi definit, de

asemenea, ca obiect al lumii reale devenit obiect de discurs. Altfel spus, calitatea de

referent este condiţionată de vorbirea însăşi. Referentul este obiectul la care trimite

semnul lingvistic.

Fenomen ce ilustrează prin excelenţă enunţarea434, ce se produce în şi prin

enunţare, referinţa este un act de limbaj prin care un locutor, selectând şi utilizând

anumite elemente din limbă, desemnează o realitate nonlingvistică, adică desemnează un

obiect din lume: „ ...numim <referinţă> procesul de punere în relaţie al enunţului cu

referentul, adică ansamblul de mecanisme care fac să corespundă unor unităţi lingvistice

date anumite elemente din realitatea extralingvistică”435. Altfel spus, enunţul în sine nu

referă. Cel care furnizează, prin enunţul său, receptorului instrumentele, regulile necesare

pentru a identifica referenţii pe care îi vizează într-un context dat este locutorul. Referinţa

este deci o activitate ce implică cooperarea între doi sau mai mulţi locutori şi care poate

eşua dacă receptorul se înşală asupra referentului: „actul de referinţă constă în folosirea

formelor lingvistice - de tipul cuvânt, sintagmă, frază -, cu scopul de a evoca entităţi

(obiecte, persoane, evenimente, proprietăţi, procese) ce aparţin unor universuri reale sau

fictive, exterioare sau interioare”436.

433 Stephen Ulmann, Précis de sémantique française, Berne, Francke, 1969, p. 22. 434 Înţeleasă ca punere în funcţiune, ca actualizare a limbii printr-un act individual, particular de utilizare, enunţarea nu este altceva decât prezenţa locutorului în propriul său discurs: „ ...enunţarea este, după Catherine Kerbrat-Orecchioni, L’énonciation. De la subjectivité dans le langage, Paris, Armand Colin, 2002, p. 32, în principiu, ansamblul de fenomene observabile atunci când se declanşează în timpul unui act de comunicare dat...” ( ...l’énonciation, c’est en principe l’ensemble des phénomènes observables lorsque se met en branle, lors d’un acte communicationnel particulier, l’ensemble des éléments que nous avons précédemment schématisés). După D. Maingueneau, Op. cit., 1996, p. 37, este „elementul esenţial al relaţiei limbă - lume: ea permite să reprezentăm în enunţ faptele, dar ea constituie prin ea însăşi un fapt, un eveniment unic, definit în timp şi în spaţiu” (L’énonciation constitue le pivot de la relation entre la langue et le monde : elle permet de représenter dans l’énoncé les faits, mais elle constitue elle-même un fait, un évenement indéfini dans le temps et l’espace.) 435 Cf. Catherine Kerbrat-Orecchioni, Op. cit., p. 39 : „ …nous appellerons «référence» le processus de mise en relation de l’énoncé au référent, c’est-à-dire l’ensemble des mécanismes qui font correspondre à certaines unités linguistiques certains éléments de la réalité extralinguistique”. 436 „L’acte de référence consiste à utiliser des formes linguistiques (mots, syntagmes phrases) pour évoquer des entites (objets, personnes, propriétés, procès, événements) appartenant à des univers réels ou fictifs, extérieurs ou intérieurs”, Cf. Martin Riegel, Jean-Christophe Pellat, René Rioul, Grammaire methodique du francais, Paris, PUF, 1994, p. 569.

146

Din această perspectivă, referinţa este un fenomen atât pragmatic, cât şi lingvistic.

Astfel, referinţa lingvistică are la bază semnificaţiile lexicale şi expresiile lor (referinţa

virtuală, potenţială, independentă de orice utilizare), în timp ce referinţa pragmatică este

generată de utilizarea unei expresii referenţiale într-un act particular de vorbire, în discurs

(referinţa actuală)437. Se poate vorbi de reuşita actului de referinţă numai în momentul în

care receptorul identifică obiectul-referent ca fiind acelaşi cu obiectul desemnat de

emiţător prin expresia referenţială438.

Pentru E. Coseriu, referinţa este în relaţie cu noţiunea de actualizare. În opinia sa,

actualizarea este operaţia fundamentală ce caracterizează limbajul ca vorbire (în sensul

saussurian al termenului) şi care are funcţia de a orienta spre o realitate concretă un semn

virtual ce aparţine limbii, printr-un act concret de referinţă (vezi supra Partea I, cap. al

II-lea). Funcţia de actualizare se realizează „în procesul care merge de la virtual la actual

şi de la plurivalenţa (<universalitatea>) desemnării potenţiale la monovalenţa

(<particularatitatea>) denotaţiei concrete”439. Însă, actualizarea nu poate fi înţeleasă decât

prin raportare la factorii principali implicaţi în procesul de enunţare, anume locutorul şi

interlocutorul, deoarece aceasta este un proces de codificare venit din partea emiţătorului

şi de decodificare de către receptor.

În accepţia lui Carmen Vlad, actualizarea este „o operaţie vectorială cu dublă

orientare: dinspre obiectele (stările şi evenimentele) lumii fenomenale spre text, pentru a

le face să devină <être du discours>, în actul producerii textului, şi dinspre fiecare dintre

acestea, spre un <être référentiel>, în actul receptării textului”440.

2.1. Referinţa şi referentul: clasificare

După Georges Kleiber, referenţii pot fi de mai multe feluri. Astfel:

- după adevărul existenţei lor în lumea reală, referenţii pot fi reali sau imaginari (fictivi);

- după localizare, referenţii pot fi endoforici (intratextuali) şi exoforici (extratextuali).

437 Cf. Carmen Vlad, Op. cit., p. 63. 438 Ibidem, p. 64. 439 Eugenio Coseriu, Teoria del lenguaje y linguistica general, Madrid, Gredos, 1962, p. 304, apud Carmen Vlad, Op. cit., p. 62. 440 Op. cit., p. 66.

147

Dacă în procesul de identificare a referentului ne raportăm la text (co-text),

vorbim de existenţa unui referent endoforic; dacă în procesul de identificare a referentului

ne raportăm la situatia de comunicare (context), atunci avem un referent exoforic.

În ceea ce priveşte referinţa, putem identifica după tipul de reperaj o referinţă

endoforică, ce poate fi, la rândul său, anaforică (dacă pentru a identifica referentul se face

apel la o menţionare antecedentă celei din discurs), sau cataforică (dacă o orientăm spre

menţionarea următoare a aceluiaşi referent în discurs), şi o referinţă exoforică, ce poate fi,

de asemenea, deictică (dacă pentru a identifica referentul ne raportăm la situaţia de

comunicare) şi absolută (dacă găsim referentul în contextul extraverbal şi

extraenunţiativ).

referent

endoforic exoforic

(referent intratextual) (referent extratextual)

referinţă referinţă

situaţională contextuală

reperaj reperaj referent referent

anaforic cataforic deictic absolut

2.2. Referinţă actuală / referinţă potenţială

În momentul în care sunt enunţate, expresiile referenţiale desemnează un fapt sau

un eveniment particular, care constituie referinţa lor actuală. Referinţa actuală este

realizarea în context a referinţei potenţiale. Aceste expresii sunt formate din unităţi dotate

cu un conţinut semantic precodat (semnificatul lor) care le face apte să designeze şi care

148

reprezintă ceea ce J.C Milner441 numeşte referinţă virtuală. Astfel, fiecărei unităţi lexicale

îi este ataşat un ansamblu de condiţii, care trebuie să fie îndeplinite de către un obiect din

realitate pentru a putea fi referinţa unei secvenţe în care se regăseşte unitatea lexicală în

discuţie. Ansamblul condiţiilor ce caracterizează o unitate lexicală reprezintă referinţa sa

virtuală. A cunoaşte referinţa virtuală a unui cuvânt dat înseamnă a şti care sunt

trăsăturile pe care o entitate trebuie să le satisfacă pentru a putea fi desemnată ca semn.

Acest potenţial designativ este activat prin fiecare act de referinţă pentru a designa unul

sau mai mulţi referenţi actuali.

2.3. Extensiunea şi modul de existenţă a referentului

Oricare ar fi tipul de referent desemnat (fiinţe, obiecte, proprietăţi, procese,

relaţii), referinţa poate fi:

- generică (dacă urmărim expresia referenţială în extensiune sa maximală):

Garoafele sunt nişte flori.

O garoafă este o floare.

Garoafa este o floare.

Subiectul fiecărui enunţ trimite la un referent generic, în măsura în care garoafele

desemnează o clasă întreagă, o garoafă este un exemplar considerat reprezentativ pentru

întreaga clasă şi garoafa, ca entitate specifică, reprezintă toate ocurenţele clasei.

Observaţie: Există şi alţi determinanţi, pe lângă articolele definit şi

nedefinit, care pot induce contextual interpretarea generică a unui grup

nominal (vezi, de exemplu, cazul proverbelor).

- particulară (dacă referentul vizat este o entitate particulară de un anumit tip, în care

existenţa este presupusă sau pur şi simplu dorită într-o situaţie dată):

O / această / floare(a) voastră este ofilită.

El / unii / alţii au intrat.

Referinţa particulară poate fi specifică (dacă referentul este prezentat ca existent şi

identificabil ca atare într-o situaţie dată: „Maria a cunoscut un francez.”), nonspecifică

(dacă expresia referenţială se referă la un individ oarecare, pentru care pot fi verificate

441 „Réflexions sur la référence”, în Langue française, 30, 1976, pp. 63-73.

149

proprietăţile descriptive ale expresiei, însă fără să existe garanţia existenţei sale în

universul de discurs al locutorului).

2.4. Expresiile referenţiale şi clasificarea lor

Din punct de vedere lexico-gramatical, o expresie referenţială poate fi:

- denominativă, dacă referentul se identifică printr-un substantiv propriu: „Maria îl vede

pe Ion”.

- definită, dacă referinţa este realizată cu ajutorul articolului definit, urmată de un

substantiv cu sau fără modificator. Din punct de vedere pragmatic, dacă cere sau nu un

atribut de informare contextuală sau situaţională, descrierea definită poate fi incompletă

(„Fata a ieşit.”) sau completă („Fata lui Ion a ieşit.”).

- demonstrativă, dacă se foloseşte un termen demonstrativ: un determinant demonstrativ

ce introduce un grup nominal („Această fată este frumoasă.”), un pronume demonstrativ

singur („Acesta e mai mare decât acela”), sau o expansiune determinativă („Cea pe care

ţi-o prezint e sora mea”).

- pronominală, dacă expresia referenţială este un pronume: „Cine e acolo?”, „Ea va

veni.”.

- nedefinită, dacă expresia referenţială este un grup nominal introdus de un determinant

indefinit: „El (nu) citeşte un / alt / nici un articol.”.

După modul în care o expresie lingvistică îşi localizează referentul în situaţia de

comunicare, referinţa poate fi situaţională sau deictică. În cazul deicticelor, referentul este

accesibil direct în situaţia de enunţare, actul de referinţă realizându-se în mod direct. Se

ştie imediat cine este subiectul emiţător în momentul în care această persoană spune eu.

Dacă referentul expresiei nu este accesibil decât prin alte elemente ale textului, referinţa

este anaforică.

Interpretarea expresiilor referenţiale impune adesea interlocutorului recursul la

anumite date, cunoştinţe pe care le are faţă de referenţii vizaţi.

În cazul expresiilor referenţiale, putem avea mai multe tipuri de referenţi.

Putem avea un referent cunoscut, dacă antecedentul său este cunoscut. O altă

situaţie e când referentul este cunoscut, dar reactivat în discurs (vezi substantivul

propriu). Putem vorbi, de asemenea, de un referent nou, dacă în universul de discurs

150

avem referenţi care nu au fost încă identificaţi (funcţia de bază a articolului indefinit şi a

altor determinanţi de acelaşi tip: „O ştire a fost difuzată în timp ce mă pregăteam de

plecare”). Chiar dacă nu este prezent explicit în enunţ, referentul poate fi impus prin forţa

pe care o deţine în situaţie: „Ne sparge timpanele.”, putem înţelege fie că este vorba

despre un copil care face mult zgomot, fie că există mijloace care produc zgomot foarte

puternic.

2.5. Tipuri de mecanisme referenţiale

După Catherine Kerbrat-Orecchioni442, un vorbitor poate utiliza trei tipuri de

mecanisme referenţiale, legate între ele: referinţa absolută, referinţa relativă la contextul

lingvistic (la co-text) şi referinţa relativă la situaţia de comunicare sau deictică.

Referinţa

absolută

relativă

(deictică, la Todorov)

la situaţie/

deictică

(absolută, la

Bailly)

(exoforică)

la co-text

(endoforică)

termeni

relaţionali

reprezentanţi

(anaforică)

(diaforică)

anaforici

anticipanţi

(cataforici)

(Kerbrat-Orecchioni, L’énonciation, p. 40443)

442 L’énonciation. De la subjectivité dans le langage, Paris, Armand Colin, 2002.

151

Primul mecanism referenţial este cel al referinţei absolute. Vorbim de referinţă

absolută în măsura în care pentru a denumi obiectul x, este suficient să luăm în

consideraţie acest obiect x, fără să avem nevoie să apelăm la vreo informaţie

suplimentară.

Al doilea mecanism de referinţă este cel al referinţei relative. Fie sintagma: „sora

lui Ion”. Alegerea, din grupa termenilor care denumesc grade de rudenie, a termenului

sora pentru a desemna obiectul x semnifică faptul că locutorul doreşte, pe lângă obiectul

x, şi o persoană y, luată ca element de referinţă. Cuvântul sora are un conţinut referenţial

precis doar dacă în decodare se ţine cont de relaţia xy. Semnificantul sora nu este ataşat,

în manieră absolută, obiectului x, acelaşi obiect x, putând fi denumit alternativ fie „sora

lui Ion”, fie „fiica lui Vasile”. Alegerea unui sens sau al altuia depinde de elementul

selecţionat, dar nu depinde de situaţia de alocuţiune.

Se disting două tipuri de expresii co-textuale444: pe de o parte, termenii relaţionali.

De exemplu, în sintagma „sora lui Ion”, sora şi Ion sunt în relaţie strânsă, dar nu au

acelaşi conţinut referenţial: sora este un termen relaţional, având un sens prin el însuşi şi

un referent autonom, dar nu poate fi determinat decât prin raportare la y. Aşadar, în

funcţie de modul de construcţie a referentului, descrierile definite pot fi repartizate în

două categorii: descrieri de tipul „cartea lui Ion”, „câinele Ioanei”, care construiesc

referentul după primul mecanism referenţial (referinţa absolută) şi descrierile definite de

tipul „sora lui Ion” care nu pot da un referent decât prin raportare la co-text [aici intră

termenii care ilustrează grade de rudenie, adjectivele şi advebele cu valoare comparativă:

asemănător, mai, foarte, precum şi anumite verbe de mişcare (a urca)]. Deci, descrierile

definite asigură identificarea univocă a referentului lor care este prezentat ca fiind

singurul în măsură să satisfacă descrierea în universul de discurs.

Pe de altă parte, reprezentanţii. Aceştia sunt „termeni sau expresii care îşi primesc

semnificaţia de la alţi termeni, expresii sau propoziţii conţinute în acelaşi text şi pe care îi

reprezintă”445. Deşi termenii relaţionali au un sens autonom şi un denotat distinct,

443 Tradusă în limba română de Maria Aldea. 444 Ibidem, p. 42. 445 „des termes ou expressions qui reçoivent leur signification d’autres termes, expressions ou propositions contenus dans le même texte et qu’ils représentent”, cf. Kerbrat-Orecchioni, Op. cit., p. 50.

152

reprezentanţii sau anaforicii împrumută conţinutul lor semantic şi referenţial celor pe care

îi numim antecedent sau interpretant („fratele său”). În ce priveşte tipurile de

reprezentanţi, anafora şi catafora au fost tratate de Carmen Vlad în dimensiunea lor

procesuală. Anafora este un proces care indică o referinţă a unui referent deja cunoscut de

interlocutor, iar catafora este relaţia care se stabileşte între o expresie indicială şi

contextul lingvistic următor şi care permite identificarea referentului printr-o conexiune

semantică, iar nu prin dependenţă sintactică. Anafora şi catafora nu sunt construite pe

relaţii sintactice.

Al treilea mecanism referenţial, după Catherine Kerbrat-Orecchioni, reprezintă

referinţa deictică. Acesta constă, mai întâi, în alegerea unei unităţi semnificante apropiate

şi, apoi, în interpretarea referenţială a acesteia, ţinându-se cont de datele particulare ale

situaţiei, adică de rolul pe care obiectul x îl joacă în procesul de alocuţie. Dacă facem să

varieze rolurile şi obiectul x rămâne invariant, denumirea sa lingvistică va varia corelativ.

În concluzie, notăm că referenţii întreţin relaţii logice complexe unii cu alţii.

Fiecare enunţ / discurs este subînţeles printr-o reţea referenţială sau o configuraţie

reprezentaţională pe care o creează el însuşi. Reţeaua referenţială derivă din relaţiile

semnelor verbale cu obiectele lumii extraverbale, pe de o parte, şi din posibilitatea de a

considera structura conceptuală sau forma logică ca expresie a unei stări de lucruri sau a

unei lumi posibile, pe de altă parte.

E important deci să reţinem că referinţa actuală se realizează exclusiv în şi prin

discurs (spre deosebire de referinţa virtuală care aparţine limbajului văzut în aspectul său

universal), iar interpretarea referenţială a întregului discurs presupune analiza reţelei

referenţiale extraverbale, dată de relaţiile între obiectele evocate de forme verbale şi

reţeaua referenţială intraverbală (anaforă şi cataforă).

3. Valori referenţiale generate de articolele definit şi nedefinit Aşa cum am putut constata, referinţa este un fenomen ce ilustrează prin excelenţă

domeniul enunţării. Obiectele din lume rămân obiecte din lume până în momentul în care

vorbim. Numai datorită momentului precis şi unic al enunţării, obiectele din lume devin

153

referenţi, în virtutea asocierii lor cu un obiect mental. Deci referinţa e strâns legată de

producerea discursului oral446.

Este bine ştiut că orice discurs, orice vorbire (văzute ca rezultate ale actului

enunţării) se desfăşoară într-un anumit cadru447. Acest cadru are rolul de a ajuta

receptorul în descifrarea şi înţelegerea enunţului. De exemplu, un substantiv primeşte o

valoare concretă, exactă, adică poate denota obiecte, numai în vorbire. Ca să aibă o

înţelegere cât mai exactă a formei lingvistice – în cazul nostru, a substantivului – şi,

implicit, a textului, cel care receptează enunţul trebuie să fie foarte atent la determinanţii

ce apar în apropierea numelui, pentru că aceşti determinanţi reduc un număr de n sensuri

ale substantivului la unul singur – exact, precis, sens pe care doar intenţia emiţătorului îl

concretizează în acel loc al textului.

Observaţie: Nu în acelaşi fel stau lucrurile atunci când se pune

problema elaborării schemei noţionale în terminologie bilingvă, a

formei de exprimare a clasei definiţilor: lexeme simple vs unităţi

onomatologice complexe. Din acest punct de vedere, se poate afirma

că aceste lexeme sunt multinoţionale şi monoreferenţiale în limba A,

respectiv, monofuncţionale şi multireferenţiale în limba B: de

exemplu, adjectivele industrial şi comercial constituie grupa

sintagmatică multinoţională (unitate onomatologică complexă) în

beneficii industriale şi comerciale. Demonstraţia a fost realizată de

către Taraba şi Levická 448, iar concluzia este că „în lexicografie şi în

terminologie bilingvă, echivalenţa termenilor compuşi sau polinucleari

trebuie să opereze asupra ‘contextualităţii paralele’, adică echivalenţa

446 Discursul oral se analizează în termenii de coerenţă şi acceptabilitate, iar nu de corectitudine sau gramaticalitate. 447 Vezi supra Partea întâi, cap. al II-lea. 448J. Taraba, „La fonction distinctive des mots-outils dans les locutions idiomatiques françaises”, în Philologica-Studia romanistica: Zborník filozofickej fakulty UK,No 40. Bratislava: SPN, 1991, pp.125-149; J. Taraba, J. Levickà, „Approche contextuelle du vocabulaire économique français-slovaque”, în Philologica-Studia romanistica: Zborník filozofickej fakulty Uk, No 49, 2005, pp.81-91 : (en lexicographie et terminographie bilingue, l’équivalens de termes composés ou "polynucléaires" doit s’ opérer sur la "cotextualité parallèle", c’est-à-dire l’équivalence dénominative et reéférencielle attestée par l´ensemble des textes thématiquement homogènes. Voila pourquoi nous distinguons pour les unités onomatologiques complexes deux types d’équivalence: a) sens usuel, b) terme(s)-citation vérifié dans les textes de loi des langues source et cible.).

154

denominativă şi referenţială să fie susţinută de ansamblul de texte

tematice omogene. Iată de ce distingem pentru unităţile onomatologice

complexe două tipuri de echivalenţă: a) sens uzual, b) termen(-i)-

citat(-ţi) verificaţi în textele de lege din limbile A, respectiv B.”.

Astfel, datorită locului în care poate să apară un substantiv într-un text, putem vorbi

de un context449 (situaţional apropiat) ce poate preceda sau poate urma substantivului, or,

cu alte cuvinte, un context pre-informaţional şi un altul post-informaţional450.

Dintre operatorii sau instrumentele ce pot trimite formal la acest context pre- sau

post-informaţional, ne vom opri doar la articolul definit şi la cel nedefinit, care

dobândesc valori referenţiale de tipul anaforei, respectiv cataforei.

Aşadar, funcţia esenţială a articolului rezidă, în plan textual, în opoziţia anaforic vs.

cataforic.

3.1. Articolul definit şi valoarea anaforică Fuzionat cu substantivul (excepţie lui proclitic), articolul definit este cel care

trimite receptorul la o pre-informaţie, la ceva deja cunoscut, la ceva ce receptorul

păstrează în memoria textuală. Cu articolul hotărât, ce funcţionează cu valoare anaforică,

cel care receptează enunţul reface parcursul invers în derularea textului, găsind astfel toţi

determinanţii pe care memoria textuală îi păstrează, determinanţi care vor concretiza

numele. Altfel spus, utilizarea unui substantiv cu articol definit nu face altceva decât să

menţină şi să confirme centrul atenţiei deja stabilit451. În consecinţă, putem spune că

formele articolului definit prezente în structura unui substantiv au în comun trăsătura

<CUNOSCUT>.

449 E. Coseriu, Op. cit., pp. 313-317, înţelege prin context al vorbirii „toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca prezenţă fizică, ca bagaj de cunoştinţe al interlocutorilor şi ca activitate.” (Constituye contexto del hablar toda la realidad que rodea un signo, un acto verbal o un discurso, como presencia física, como saber de los interlocutores y como actividad.). 450 Cf. Harald Weinrich, Grammaire textuelle du français, Paris, Alliance Française, Didier-Hatier, 1997, pp. 201-270. 451 Spre deosebire de deixis a cărui funcţie prototipică este de a deplasa centrul atenţiei spre un nou obiect de discurs.

155

Articolul definit este deci cel care incită interlocutorul să parcurgă, în succesiune

inversă derulării textului, preinformaţia depozitată în memoria textuală pentru a repera

determinanţii ce ajută la identificarea substantivului.

Observaţie: Există substantive ce denumesc elemente ale naturii (de

exemplu, pământul, marea, soarele, luna, timpul etc.), părţile corpului

omenesc (capul, mâna, stomacul etc.) şi care apar aproape întotdeauna

cu articol definit. Prezenţa articolului definit în toate aceste substantive

se explică prin faptul că acestea reprezintă lucruri obişnuite, comune.

În concluzie, putem afirma că în momentul enunţării structurii “substantiv cu

articol definit”, structura face deja parte din cunoştinţele împărtăşite, întrucât articolul

definit reia o informaţie deja prezentă în memoria discursivă a locutorilor.

3.2. Articolul nedefinit şi valoarea cataforică Spre deosebire de contextul care precede substantivul, contextul care urmează

unui substantiv nu este cunoscut de către interlocutori. Postinformaţia apare în acest sens

sub forma unei aşteptări.

Articolul nedefinit este o unitate ce anunţă receptorul că determinarea apropiată

(citeşte înţelegerea) a substantivului se situează în post-informaţie. Altfel spus, articolul

nedefinit atenţionează receptorul că trebuie să aştepte o informaţie ulterioară şi, în acelaşi

timp, creează o aşteptare euristică orientată către contextul care urmează substantivului,

în sensul că tot ceea ce e furnizat ulterior ajută la înţelegerea definitivă a semnificaţiei

substantivului în conformitate cu sensul textului. Deci articolul nedefinit are funcţia de a

anunţa ceea ce nu e încă cunoscut de către interlocutor. În acest sens, putem afirma că

formele articolului nedefinit se caracterizează prin trăsătura <NECUNOSCUT>.

În concluzie, apreciem că în momentul enunţării structurii „articol nedefinit cu

substantiv”, semnificaţia textuală a substantivului este cunoscută doar parţial, deoarece

acesta nu este încă prezent în memoria discursivă, nefăcând parte din cunoştinţele

împărtăşite. Altfel spus, aşteptarea textuală este imaginea răsturnată a memoriei textuale,

toţi determinanţii furnizaţi ajutând la înţelegerea definitivă a substantivului în

conformitate cu sensul textului.

156

Observaţie: Dacă articolul nedefinit serveşte pentru a introduce un

element necunoscut într-un context dat, articolul definit funcţionează

ca identificator al substantivului, semnalând că acesta este deja

cunoscut. Aşadar, apariţia articolului definit pe lângă un substantiv

comunică ideea de cunoscut pentru interlocutori; absenţa sa, din

contră, presupune că nu este cunoscut sau identificat. Din acest motiv,

se afirmă că substantivul cu articol face referire la individ, în timp ce

substantivul fără acest flectiv face referire la o clasă452.

Dar nu întotdeauna cele afirmate anterior se susţin. Este, de exemplu, situaţia

titlurilor operelor literare, ale unor spectacole etc., unde substantivul din titlu poate fi

însoţit fie de articolul definit, fie de cel nedefinit.

Titlurile celor mai multe opere literare conţin substantive articulate definit, de

exemplu: „Letopiseţul Ţării Moldovei” (Grigore Ureche), „Zburătorul” (Ion Heliade

Rădulescu), „Luceafărul” (Mihai Eminescu), „La porţile dorului” (Lucian Blaga), „Paşii

profetului” (Lucian Blaga), „Pădurea spânzuraţilor” (Liviu Rebreanu) etc. Aşa cum se

poate constata, articolul definit care însoţeşte în toate aceste exemple substantivul nu

furnizează nici o informaţie asupra textului care are aceste titluri. Putem spune, în

consecinţă, că articolul definit din aceste titluri generează o informaţie insuficientă, fapt

ce poate să-l facă pe lector să dorească să descopere post-informaţia, lectura simplă a

titlului nefiindu-i suficientă.

Foarte rar, însă, apare articolul nedefinit în titluri. Însă atunci când apare, articolul

nehotărât induce ideea că substantivul din titlu trebuie înţeles într-un sens particular, sens

ce va fi delimitat şi definitivat doar la lectura operei respective. Fie titlul operei lui Mihail

Sadoveanu, „Un om necăjit”. Aici substantivul „om” primeşte prin „un” o valoare

particulară, întrucât, aşa cum se va descoperi în lectura textului, este atribuit unui copil,

care, prin viaţa pe care o are, ajunge să se comporte ca un matur.

Există, de asemenea, şi titluri în care substantivul este însoţit de articolul zero. În

această situaţie, nu avem furnizată nici o informaţie. Explicaţia acestei situaţii constă în

452 Se poate vorbi de o determinare a referinţei (principiul extensiunii, adică de la clasă la individ, “Gegenstand” al lui Frege) şi de o determinare a conţinutului (principiul intensiunii, “Begriff” al lui Frege).

157

aceea că prin nefurnizarea, prin reţinerea informaţiei autorul caută să stârnească

curiozitatea virtualului lector.

4. Studiu de caz Ilustrăm în continuare cele prezentate în Partea a doua, cap. al V-lea, 2., prin analiza

unui text de secolul al XVI-lea, anume Scrisoarea lui Neacşu453.

Este bine ştiut că acest text reprezintă actul de naştere a limbii române scrise. Datată

1521, scrisoarea este adresată lui Hans Benkner, primarul Braşovului. Scrisă într-o limbă

română clară şi cursivă, din conţinutul scrisorii aflăm că boierul Neacşu din Câmpulung îl

avertizează pe primarul Braşovului de eventualitatea unui atac al turcilor asupra ţărilor

româneşti.

Mudromu i plemenitomu i čistitomu i b<o>gom darovannomu župan Hanăş

Begner ot Braşov mnog<o> zdravie ot Neacşul ot Dlŭgopole.

I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit den

Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au venit

un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii

ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele câte 50 de

omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşter den

Ţ<a>rigrad cum vor treace acele corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak

spui domietale de lucrul lu Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sânt megiiaş şi de

genere-miu Negre cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia

pren Ţeara rumânească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi

Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vârtos de domniele vostre. I pak spui

domnietale ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata

eşti înţelept şi aceste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele

voastre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I b<og>ĭ te veselit, amin. 453 Analiza pe care o prezentăm aici a fost publicată sub formă de articol de către noi cu titlul „Valori referenţiale generate de articolul definit şi de cel indefinit românesc în determinarea substantivului. Studiu

158

(Scrisoarea lui Neacşu (1521), text reprodus după J.

Byck, Texte româneşti vechi, Bucureşti, 1930, p. 5.)

Exceptând preambulul în slavoneşte, care în traducere sună astfel: „înţeleptului şi de

neam [mare] şi cinstitului şi de Dumnezeu dăruitului jupân Hans Benkner din Braşov,

multă sănătate de la Neacşu din Câmpulung”, textul [ne] surprinde prin apariţia, la chiar

începutul scrisorii, a articolului hotărât –l, aglutinat substantivului lucru, înaintea unor

elemente necunoscute.

Care poate fi explicaţia acestei utilizări, dacă ţinem cont de faptul că articolul definit

trimite la o informaţie cunoscută ?

În primul rând, articolul hotărât îşi pierde aici valoarea anaforică şi se comportă ca

un cataforic, adică declanşează o stare de aşteptare ce va fi saturată atât de determinantul

substantival turcilor ce însoţeşte substantivul, cât şi de întreaga construcţie explicativă ce

urmează: „că împăratul au eşit den Sofiia şi […] se-au dus în sus pre Dunăre”.

În al doilea rând, putem explica această situaţie de utilizare prin faptul că acest text

aparţine sau ilustrează specia epistolară (situaţie ce poate fi ilustrată de altfel şi de

fabulă), spre deosebire de specia basmului, unde textul narativ debutează în general

întotdeauna cu un articol nehotărăt: „A fost odată un împărat care avea un fiu. Şi

împăratul nostru…”.

În al treilea rând, dacă am apela la o interpretare sintactică, explicaţia ar putea fi

următoarea: atunci când substantivul regent este precedat de prepoziţia despre şi însoţit

de un determinant (substantival, în cazul nostru), întotdeauna substantivul determinat este

articulat definit.

Substantivul împărat, cu toate că nu se precizează în text care anume, apare articulat

hotărât, pentru că atât cel care emite (Neacşu), cât şi cel care primeşte (Hans Benkner)

cunosc şi recunosc persoana împăratului în contextul istoric particular dat, nemaifiind

necesară o altă identificare [textuală]. În ce ne priveşte pe noi cei de azi, pentru a şti

exact, corect despre ce împărat e vorba, suntem obligaţi să ne raportăm la contextul

cultural (-istoric) şi astfel identificăm în persoana împăratului pe Soliman Magnificul,

de caz: Scrisoarea lui Neacşu (1521)”, în IANUA. Revista Philologica Romanica, Madrid, nr. 5, 2004-05, pp. 19-32.

159

care în luna februarie a anului 1521 a declanşat o campanie împotriva Belgradului pe

Dunăre.

Din punct de vedere sintactic, notăm că în topică Subiect + Predicat, substantivul,

neînsoţit de determinanţi, ce ocupă poziţia de Subiect apare întotdeauna articulat.

Articolul cataforic un de pe lângă substantivul om ne informează, pe de o parte, că, în

semnificaţia textuală, acest substantiv este cunoscut doar parţial şi, pe de altă parte, că un

are rolul de a atenţiona receptorul (şi intra -, şi trans-textual) că urmează o informaţie

nouă, obligându-l şi obligându-ne în acest fel să ne concentrăm atenţia asupra

determinanţilor ce vor urma substantivului pentru a-l înţelege. În textul nostru este vorba

de focalizarea atenţiei atât asupra substantivului identificator (propriu) „de la Nicopole”

(care restrânge sfera), cât şi asupra întregii construcţii frazale ce urmează: „de mie me-au

spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în

sus”. Putem înţelege până aici că orăşeanul Neacşu din Câmpulung are legături

comerciale private cu acest om de la Nicopole, «mie me-au spus» şi nu altcuiva, altfel nu

vedem finalitatea deplasării acestuia de la Nicopole la Câmpulung.

Utilizarea substantivului ochi articulat hotărât în sintagma „au văzut cu ochii loi” are

următoarea explicaţie: prepoziţia cu cere articularea substantivului atunci când acesta

denumeşte obiecte unice ca referinţă ( de ex., cu mama, cu sora, cu luna, cu stelele, cu

mâna etc.). În plus, folosirea articolului este datorată şi prezenţei unui atribut

determinativ. Din punct de vedere semantic, această sintagmă întregeşte fraza,

accentuând asupra credibilităţii informaţiei transmise.

Articolul hotărât -le aglutinat substantivului oraşe cumulează, din punctul nostru de

vedere, atât valoare anaforică, cât şi valoare cataforică. Explicăm valoarea anaforică prin

date ce ţin de logica evenimentelor, de contextul empiric (dacă ofensiva turcilor pentru

cucerirea Belgradului se face pe linia Dunării, cu ajutorul corăbiilor, atunci putem

presupune că pe această linie sau de-a lungul Dunării existau oraşe, puncte în care cei ce

călătoreau pe ape puteau ancora pentru a-şi face provizii).

Valoarea cataforică poate fi explicată prin aceea că articolul hotărât trimite la o

informaţie ulterioară ce va completa şi va ajuta la înţelegerea substantivului: „bagă …

câte 50 de omin să fie în ajutor în corabii” (adică selectarea de personal de serviciu în

corăbii).

160

Din punct de vedere sintactic, articularea substantivului precedat sau nu de prepoziţie

cu articol definit se datorează determinantului adjectival tot, despre care se ştie că impune

întotdeauna prezenţa unui substantiv articulat.

Articolul cataforic neşte ce însoţeşte substantivul meşter, trimite la o aşteptare

textuală ce urmează să fie rezolvată de prezenţa determinanţilor, anume substantivul

identificator „din Ţarigrad” (nu de altundeva) şi ceea ce urmează: „se-au prins … cum

vor treace acele corabii la locul cela strimtul …”. De fapt, prin această frază Neacşu vrea

doar să sublinieze descoperirea inteligentă a acelor meşteri care au înţeles cum trebuie să

fie strecurate corăbiile «prin acel loc strâmt» pentru a ajunge la Belgrad.

Folosirea articolului hotărât în sintagma „la locul cela strimtul”, atât cu substantivul,

cât şi cu adjectivul, nu trimite la o informaţie cunoscută sau reţinută în memoria textuală,

ci la ceva cunoscut doar de către cei doi vorbitori prin contextul istoric şi pe care noi îl

identificăm prin apelul la contextul cultural şi empiric (astfel „locul cela strimtul”

reprezintă ceea ce noi cunoaştem azi sub denumirea Porţile de Fier ale Dunării).

Explicăm utilizarea articolului definit aşa: dacă substantivul regent (+ prepoziţie)

este însoţit de un determinant adjectival, atunci substantivul regent se articulează hotărât.

În ce priveşte articularea adjectivului, aici articolul hotărât are doar o denotaţie

individuală în contextul istoric particular dat (e locul cela strimtul şi nu altul).

Articolul hotărât -l aglutinat substantivului lucru are aici o valoare cataforică, creând

o aşteptare ce va fi rezolvată, pe de o parte, prin substantivul propriu „lu Mahamet beg”

care delimitează sfera (aflăm de data aceasta informaţii despre faptele guvernatorului

Mohamet) şi prin construcţia explicativă ce restrânge sfera, identificând natura faptelor:

„au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia pren Ţeara rumânească, iară

el să treacă”.

Articolul hotărât –l, ce însoţeşte substantivul împărat, are aici valoarea sa proprie,

cea anaforică, trimiţând în derularea textului înapoi, reactualizând determinanţii pe care

memoria textuală îi păstrează.

Articolul hotărât –le, aglutinat locuţiunii adjectivale, [din punct de vedere sintactic],

pe de o parte, substantivează locuţiunea, o transformă în substantiv având sensul de

„stăpân” şi, pe de altă parte, trimite la o pre-informaţie pe care am reţinut-o din chiar

preambulul scrisorii, anume statutul social, superioritatea ierarhică a lui Hans Benkner.

161

5. În concluzie, afirmăm că opoziţia articol definit / articol nedefinit nu îşi găseşte

întotdeauna corespondenţa în articol cu valoare anaforică / articol cu valoare cataforică,

una sau alta din cele două utilizări fiind generată, în primul rând, de intenţia emiţătorului,

în al doilea rând, de locul pe care îl ocupă substantivul în enunţ şi, în al treilea rând, de

natura elementelor ce însoţesc substantivul.

162

Partea a treia

SITUAŢII DE ÎNTREBUINŢARE A SUBSTANTIVULUI

ARTICULAT CU ARTICOL DEFINIT.

SECOLELE AL XVI-LEA – AL XIX-LEA

163

„ …la place d’un mot dans la grammaire est sa signification

[…] L’explication de la signification explique l’usage du

mot. L’usage du mot dans le langage est sa signification”454

454 Ludwig Wittegenstein, Op. cit., p. 85.

164

1.0. Introducere

În capitolul de faţă, nu dorim să elaborăm un studiu statistic asupra utilizării

substantivului articulat cu articol definit. După părerea noastră, un asemenea demers ar

reflecta doar frecvenţa acestui segment şi nicidecum funcţionarea autentică a sa. Mai

mult, putem spune că frecvenţa este relativă, în sensul că, pe de o parte, depinde cărui tip

de limbaj (artistic, administrativ, juridic etc.) aparţine textul în discuţie, iar, pe de altă

parte, depinde de ceea ce se consideră în text ca fiind obiect cunoscut sau nu, mai precis,

de ceea ce consideră participanţii implicaţi în actul comunicativ (fie scris, fie oral) ca

fiind cunoscut sau necunoscut.

Din acest motiv, capitolul pe care-l propunem aici are ca finalitate prezentarea

unor situaţii de întrebuinţare a articolului definit în articularea substantivului, iar nu

elaborarea unor reguli de articulare a substantivului cu articol definit.

Am ales să urmărim situaţiile de articulare a substantivului cu articol definit din

sec. al XVI-lea şi până în sec. al XIX-lea, pe de o parte, pentru a putea observa evoluţia

fenomenului de articulare, iar, pe de altă parte, pentru a sesiza, dacă intervin schimbări de

la un secol la altul, în ce măsură acestea influenţează procesul articulării.

Ne delimităm cercetarea doar la această perioadă, deoarece pentru secolul al XX-

lea problema a fost deja discutată în majoritatea tratatelor de gramatică455, în studii, în

articole456 etc.

Textele care compun corpusul sunt scrisori particulare, ce fac referire la personaje

ce au avut fie un rol local, fie unul istoric. Am ales acest tip de texte, pentru că limba

acestora reproduce cel puţin în parte limba vorbită. Astfel, în analiza noastră, am utilizat

următoarele lucrări :

J. Byck, Texte româneşti vechi, Bucureşti, 1930 ;

Iorgu Iordan (coordonator), Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti,

Editura Academiei, 1962;

N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţie îngrijită de

Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, 1999 ;

455 Vezi Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei, 1963; S.M.L.R.C.; Corneliu Dumitriu, Tratat de gramatică a limbii române. Morfologia; Alexandru Toşa ş.a. 456 Vezi Bibliografia. Reţinem aici doar articolul lui Leontin Ghergariu.

165

Al. Rosetti, Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638),

Bucureşti, 1944;

I. E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi documente literare, vol. I,

Bucureşti, 1931.

Textele provin în cea mai mare parte din nord-vestul Moldovei şi din Ţara

Românească, fiind scrise în totalitate de către bărbaţi. Am optat pentru aceste zone

geografice, întrucât aici au fost făcute primele încercări de traducere în limba română de

cărţi religioase.

Înainte de a trece la prezentarea efectivă a situaţiilor identificate, doresc să

subliniez un aspect, din punctul nostru de vedere, foarte important : un rol determinant în

utilizarea articolului definit revine subiectului emiţător, mai exact intenţiei acestuia.

Ilustrăm această afirmaţie prin analiza unui fragment din capitolul I al Exodului (Ieşirea)

sau A doua carte a lui Moise. Acest fragment e prezentat în versiunea grecească

(Septuaginta457), latinească (Vulgata458) şi românească (Palia de la Orăştie. 1581-

1582459). Pentru analiza acestui fragment, am apelat la dicţionare (dicţionar grec-român,

dicţionar latin-român, dicţionar etimologic al limbii române). Întrucât limba latină nu

avea articol, după cum se va vedea, am optat pentru traducerea substantivelor din textul

latinesc prin trei situaţii: substantiv articulat cu articol definit, substantiv articulat cu

articol nedefinit şi substantiv nearticulat. Apoi, am făcut un scurt comentariu asupra

situaţiilor şi ne-am raportat varianta selectată la textul grecesc, respectiv la textul Paliei

de la Orăştie. Am ales această variantă, de a face trei posibile traduceri (acolo unde s-a

putut), tocmai pentru a susţine ideea conform căreia subiectul enunţător, în cazul nostru 457 În secolul al III-lea î.e.n., greaca era lingua franca, limba vehiculată în Alexandria. Astfel, s-a început traducerea Legii scrise în ebraică. Denumirea de septuaginta îşi găseşte explicaţia în celebra legendă a celor 70 de traducători care s-au aplecat asupra textului. Traducerea în limba greacă a Bibliei a avut un rol determinant în procesul de elenizare a monoteismului evreiesc. 458 Vulgata reprezintă traducerea în limba latină a Bibliei, traducere realizată de Sf. Jérôme (390-405). Această traducere se bazează pe alte versiuni latineşti vechi (Vetus Itala), dar şi pe texul ebraic şi grec. Se impune târziu (sec. al VII-lea) şi devine versiunea oficială a Bisericii catolice, recunoscută la Conciliul din Trent, din 1590. 459 Palia de la Orăştie (1581-1582), text-facsimile-indice, ediţie îngrijită de Viorica Pamfil doctor în filologie, Bucureşti, Editura Academiei, 1968, reprezintă prima încercare de traducere în limba română a Vechiului Testament. Textul tipărit între 1581-1582 la Orăştie cuprinde primele două capitole din Biblie: Geneza şi Exodul. Autorii traducerii au fost Mihail Tordaş, “episcopul românilor din Ardeal”, Ştefan Herce, “propovăduitorul Evangheliei în Sebeş”, Efrem Zacan, “dascălul de dăscălie a Sebeşului”, Moise Peştişel, “propovăduitorul Evangheliei în Lugoj” şi Achirie, “protopopul Hunedoarei” (p. VI). Aceştia au

166

traducătorul, este cel care deţine regulile jocului în procesul de emitere (de traducere),

întrucât, pe de o parte, încearcă, în manieră proprie, să se apropie de textul sursă, iar, pe

de altă parte, fiecare versiune pe care o prezintă corespunde unei sintaxe şi intenţii

diferite.

Iată fragmentul din Septuaginta :

« 1ταυτα τα ονοµατα των υιων ισραηλ των εισπεπορευµενων εισ αιγυπτον αµα ι

ακωβ τω πατρι αυτων εκαστοσ πανοικια αυτων εισηλθοσαν 2ρουβην συµεων λευι ιουδασ 3ισσαχαρ ζαβουλων και βενιαµιν 4δαν και νεφθαλι γαδ και ασηρ 5ιωσηφ δε ην εν αιγυπτω ησαν δε πασαι ψυχαι εξ ιακωβ πεντε και εβδοµηκοντα 6ετελευτησεν δε ιωσηφ και παντεσ οι αδελφοι αυτου και πασα η γενεα εκεινη 7οι δε υιοι ισραηλ ηυξηθησαν και επληθυνθησαν και χυδαιοι εγενοντο και κατι

σχυον σφοδρα σφοδρα επληθυνεν δε η γη αυτουσ 8ανεστη δε βασιλευσ ετεροσ επ′ αιγυπτον οσ ουκ ηδει τον ιωσηφ 9ειπεν δε τω εθνει αυτου ιδου το γενοσ των υιων ισραηλ µεγα πληθοσ και ισχυει

υπερ ηµασ 10δευτε ουν κατασοφισωµεθα αυτουσ µηποτε πληθυνθη και ηνικα αν συµβη ηµι

ν πολεµοσ προστεθησονται και ουτοι προσ τουσ υπεναντιουσ και εκπολεµησαντ

εσ ηµασ εξελευσονται εκ τησ γησ 11και επεστησεν αυτοισ επιστατασ των εργων ινα κακωσωσιν αυτουσ εν τοισ εργ

οισ και ωκοδοµησαν πολεισ οχυρασ τω φαραω την τε πιθωµ και ραµεσση και ων

η εστιν ηλιου πολισ 15και ειπεν ο βασιλευσ των αιγυπτιων ταισ µαιαισ των εβραιων τη µια αυτων η ο

νοµα σεπφωρα και το ονοµα τησ δευτερασ φουα 16και ειπεν οταν µαιουσθε τασ εβραιασ και ωσιν προσ τω τικτειν εαν µεν αρσεν

η αποκτεινατε αυτο εαν δε θηλυ περιποιεισθε αυτο”460

folosit pentru traducere o versiune maghiară a Vechiului Testament, anume Pentateucul lui Heltai Gáspár, tipărit în anul 1551 la Cluj. 460 Text preluat de pe site-ul http://spindleworks.com/septuagint/Exodus.htm

167

Iată fragmentul din Vulgata :

1 Haec sunt nomina filiorum Is rael, qui ingressi sunt Aegyp tum cum Iacob; singuli cum

domibus suis introierunt:

2 Ruben, Simeon, Levi, Iuda,

3 Issachar, Zabulon et Beniamin,

4 Dan et Nephthali, Gad et Aser.

5 Erant igitur omnes animae eorum, qui egressi sunt de femore Iacob, septuaginta; Ioseph

autem in Aegypto erat.

6 Quo mortuo et universis fratribus eius omnique cognatione illa,

7 filii Israel creverunt et pullulantes multiplicati sunt ac roborati nimis impleverunt

terram.

8 Surrexit interea rex novus super Aegyptum, qui ignorabat Ioseph;

9 et ait ad populum suum: “ Ecce, populus filiorum Israel multus et fortior nobis est;

10 venite, prudenter agamus cum eo, ne forte multiplicetur et, si ingruerit contra nos

bellum, addatur inimicis nostris, expugnatisque nobis, egrediatur de terra ”.

11 Praeposuit itaque eis magistros operum, ut affligerent eos oneribus; aedificaveruntque

urbes promptuarias pharaoni, Phithom et Ramesses.

15 Dixit autem rex Aegypti obstetricibus Hebraeorum, quarum una vocabatur Sephra,

altera Phua,

16 praecipiens eis: “ Quando obstetricabitis Hebraeas, et partus tempus advenerit, si

masculus fuerit, interficite eum; si femina, reservate ”.461

Textul Paliei de la Orăştie :

1. Aceastea-s numele ficiorilor lu Israil, carii cu Iacov întrară în Eghîpet, toţi cine cu

casele sale întrară lontru : 2. Ruven, Simeon, Levi , Iuda, 3. Izahar, Zavulon şi Veniamin,

4. Dan şi Nefalim, Gad şi Asir. 5. Era derept aceaia toate sufletele lor carii întrase lontru

den trupul lu Iacov şaptedzeci, Iosif iară încă ainte de-acea era în Eghipet.

461 Text preluat de pe site-ul http://www.vatican.va/archive/bible/nova_vulgata/documents/nova-vulgata_vetus-testamentum_lt.html

168

6. Când amu Iosif ară fi murind şi toţi fraţii lui şi toţi aceia carii au viiat în aceaia vreame,

7. crescură ficiorii lu Israil, născură poroboci, înmulţiră-se şi vârtos tare se puterniciră,

până în atâta cum pământul cu ei se împlu.

8. Atunci să rădică împărat nou în Eghipet, carele despre Iosif nemică nu ştiia. 9. Şi dzise

oaminilor săi: iaca, oaminii ficiorilor lu Izdrail mai mulţi-s şi mai tari de noi. 10. Veniţi

cu mândrie să-i călcăm pre ei, că doară se vor înmulţi şi se va fi năvălind pre noi oaste, se

vor da cătră vrăjmaşii noştri şi răzbind pre noi vor ieşi den cest pământ afară.

11. Tocmiră derept acea şpani pre ei, carii pre ei cu slujbă grea să-i dosădească, că lu

Faraon dzidiră ceaste oraşe: Fitonul şi Romoşişe, de-a ţinerea corturile.

15. Zise iară împăratul Eghipetului moaşelor evreilor, dentre carele una o chema Sifora,

altă Fua, poruncind lor 16. când moaşe veţi fi evreianelor şi va fi vinind vreamea

născutului, să va fi bărbat omorâţi-l pre el, să va fi iara fată, ţineţi-o pre ea462.

Prezentăm în continuare interpretarea noastră : 1. ταυτα τα ονοµατα των υιων

2. haec sunt nomina filiorum

a. acestea sunt numele fiilor

b. acestea sunt nişte nume ale fiilor

c. acestea sunt nume de fii

Explicaţie: Traducând substantivul nomina prin forma (a), numele, notăm că aceasta

comunică; prin forma (b), nişte nume, se induce ideea unei exemplificări, iar prin forma

(c), nume, se urmăreşte definiţia numelor. Mai mult, filiorum este în (a) şi (b) un genitiv

al apartenenţei cu deosebirea că în (a) indică în totalitate aparţinătorul, pe când în (b) îl

indică doar în mod parţial; în (c) filiorum este un genitiv explicativ. Datorită prezenţei lui

haec, în (b) şi (c) distingem o diminuare a rolului deictic în paralel cu creşterea ponderii

semantice, care suplineşte caracterul general implicat de (b) şi (c).

3. aceastea-s numele ficiorilor

Notăm că nici în plan morfosintactic, nici în plan lexical, nu există diferenţe între

traducerea noastră şi textul Paliei, forma reţinută fiind cea de sub (a).

462 Text preluat din lucrarea citată.

169

1. εκαστοσ πανοικια αυτων εισηλθοσαν

2. singuli cum domibus suis introierunt

a. fiecare a mers cu familia sa

Explicaţie: Acest exemplu nu admite traducerea prin forme nedeterminate datorită

adjectivului pronominal suis. Omiterea acestuia ar avea drept consecinţă schimbarea

funcţiei sintactice a lui domibus dintr-un complement sociativ într-un complement de

mod.

3. toţi cine cu casele sale întrară lontru

La nivel morfosintactic, nu există diferenţe între textul Paliei şi traducerea noastră; în

schimb, în plan lexical, autorii Paliei optează pentru traducerea substantivului dominibus

prin “casele”.

1. ησαν δε πασαι ψυχαι

2. erant ihitur omnes animae eorum

a. erau aşadar toate sufletele acelora

b. erau aşadar cu toţii nişte suflete ale acelora

c. erau aşadar toţi suflete ale acelora

Explicaţie: Traducerea din (b) şi (c) se repercutează asupra funcţiei sintactice a unor

cuvinte din context. Astfel, spre deosebire de (a) unde erau este predicat verbal, în (b) şi

(c) acesta devine auxiliar în structura predicatului nominal. De asemenea, în (b) cu toţii e

element predicativ suplimentar, iar în (c) este subiect [(a) – atribut, (b) - eps, (c) –

subiect]. În (a), animae, substantivul funcţionează ca subiect, iar în (b) şi (c) ca nume

predicativ.

3. era derept aceaia toate sufletele lor

Nu există diferenţe nici în plan lexical, nici în plan sintactico-morfologic, textul Paliei

reţinând varianta notată sub (a).

1. παντεσ οι αδελφοι αυτου και πασα η γενεα εκεινη

2.universis fratribus eius omnique cognatione illa

a. (murind) toţi fraţii lui şi tot neamul acela

b. (murind) toţi nişte fraţii lui şi tot nişte neamul acela

170

c. (murind) toţi fraţi ai lui şi tot neam acela

Explicaţie : Traducerea de sub (b) este o construcţie inacceptabilă în limba română

datorită incompatibilităţii dintre toţi (exprimă totalitatea, întregul) şi nişte care sugerează

izolarea unor părţi disparate. Ele nu pot aşadar să determine acelaşi cuvânt. În schimb,

între (a) şi (c) avem o deosebire semantică, anume toţi din (a) sugerează cantitatea, pe

când toţi din (c) sugerează acţiunea, procesul dus până la capăt.

3. ară fi murind şi toţi fraţii lui şi toţi aceia carii

Diferenţa între varianta propusă de noi şi varianta Paliei, care reţine traducerea noastră de

sub (a), apare în plan lexico-gramatical, anume autorii Paliei optează pentru traducerea

substantivului cognatione prin pronumele relativ carii.

1. .οι δε υιοι ισραηλ ηυξηθησαν

2. filii Israel creverunt

a. fiii lui Israel au crescut

b. nişte fii ai lui Israel au crescut

c. fii ai lui Israel au crescut

Explicaţie: Din punctul de vedere al logicii, toate variantele sunt posibile, însă contextul -

precedent şi ulterior (vezi exemplul de deasupra) şi continuarea (impleverunt teram) -

impune traducerea de sub (a).

3. crescură ficiorii lu Israil

Textul Paliei selectează varianta de sub (a). Notăm o singură diferenţă în plan lexical,

anume traducătorii optează pentru traducerea substantivului filii prin “ficiorii”.

1. ειπεν δε τω εθνει αυτου

2. ait ad populum suum

a. a spus poporului său

b. a spus unui popor al său

c. *a spus la popor său

Explicaţie: Singura variantă posibilă este (a); (b) este exclus datorită contextului, în timp

ce varianta (c) este imposibilă din cauza determinantului sum pe lângă populum.

3. dzise oaminilor săi

171

Textul Paliei reţine varianta noastră de sub (a), diferenţa intervenind doar în plan lexical:

se optează pentru traducerea substantivului ad populum prin “oaminilor”.

1. προστεθησονται και ουτοι προσ τουσ υπεναντιουσ

2. addatur inimicis nostris

a. să se alăture duşmanilor noştri

b. să se alăture unor/la nişte duşmani ai noştri

c. *să se alăture la duşmani noştri

Explicaţie: Variantele de sub (a) şi (b) sunt posibile. Diferenţa este de nuanţă: prin

traducerea de sub (a) se identifică şi se indică într-o manieră precisă, pe când prin

traducerea de sub (b) se dă o referinţă mai vagă. Varianta (c) este exclusă datorită

contextului.

3. se vor da cătră vrăjmaşii noştri

În plan lexical, constatăm sinonimia existentă între cei doi termeni, duşmani şi vrăjmaşi,

care traduc substantivul inimicis; în schimb, în plan morfosintactic, notăm diferenţa între

varianta propusă de noi sub (a), optăm pentru traducerea substantivului printr-un Dativ, şi

textul Paliei, care optează pentru traducerea printr-un substantiv în Acuzativ.

1. εξελευσονται εκ τησ γησ

2. egrediatur de terra

a. *vor ieşi din ţara

b. vor ieşi dintr-o ţară

c. vor ieşi din ţară

Explicaţie: Traducerea de sub (a) nu poate fi acceptată, întrucât lipseşte extensiunea

substantivului ţara, anume determinantul care să reclame utilizarea substantivului cu

articol definit. Varianta (b) poate fi acceptată, deşi nu permite cunoaşterea referentului cu

exactitate. În schimb, traducerea de sub (c) este, din punctul nostru de vedere, varianta

corectă, deoarece în acest context putem interpreta expresia „vor ieşi din ţară” ca o

locuţiune verbală ce are sensul de „a pleca, a se înstrăina”.

3. vor ieşi den cest pământ afară

172

Atât varianta noastră, cât şi varianta Paliei reţine situaţia de sub (c). Spre deosebire de

traducerea noastră, autorii Paliei inserează între prepoziţie şi substantiv un determinant

adjectival, cest, care aduce un plus în determinarea referinţei substantivului (o ţară

anume, nu alta).

1. ινα κακωσωσιν αυτουσ εν τοισ εργοισ

2. ut affligerent eos oneribus

a. să-i chinuie cu poverile / muncile, chinurile, torturile

b. să-i chinuie cu nişte poveri

c. să-i chinuie cu poveri

Explicaţie : Sensul figurat al cuvântului permite traducerea lui prin toate cele trei

variante, însă fără deosebire semantică între (a) şi (c). Această sinonimie se datorează

sensului general, abstract al cuvântului onus. Le din muncile nu aduce nici o precizare,

informaţie cu privire la identificarea referentului, la concretizare.

3. carii pre ei cu slujbă grea să-i dosădească

Textul Paliei optează pentru traducerea substantivului oneribus în variantă nearticulată,

situaţia de sub (c) în traducerea noastră. Însă, în plan lexico-semantic, traducătorii

optează pentru o sintagmă „slujbă grea”, unde sensul propriu al cuvântului slujbă este

referenţializat şi calificat prin prezenţa adjectivului calificativ grea, în timp ce noi am

preferat traducerea printr-un substantiv, iar nu o sintagmă, care conţine în el însuşi

semele adjectivului.

1. ωκοδοµησαν πολεισ οχυρασ τω φαραω την τε πιθωµ και ραµεσση και ων η εσ

τιν ηλιου πολισ

2. aedificaverunt urbes promptuarias pfaraoni, Phithom et Ramesses

a. au înălţat faraonului / lui faraon

b. au înălţat pentru un faraon

c. au înălţat pentru faraon

Explicaţie: Toate variantele sunt posibile. Deşi (b) este marcată printr-un determinat

indefinit, totuşi, contextul ne obligă la înţelegerea enunţului, la o anumită identificare

bazată pe realitatea extralingvistică. În ce priveşte raportul dintre (a) şi (c), acesta este de

173

sinonimie, însă în sens invers faţă de exemplul precedent: în varianta (c), substantivul

faraon are sens determinat în virtutea unicităţii acestui rang.

3. lu Faraon dzidiră

Traducătorii Paliei optează pentru traducerea substantivului printr-un substantiv precedat

de articolul definit proclitic lui.

1. ωκοδοµησαν πολεισ οχυρασ τω φαραω την τε πιθωµ και ραµεσση και ων η εσ

τιν ηλιου πολισ

2. aedificaverunt urbes promptuarias pfaraoni, Phithom et Ramesses

a. au înălţat faraonului / lui faraon cetăţile Phitom şi Ramsses

b. au înălţat pentru un faraon nişte cetăţi, Phitom şi Ramses

c. au înălţat pentru faraon cetăţi, Phitom şi Ramses

Explicaţie: În (a), traducerea substantivului cu articol hotărât se datorează prezenţei

substantivelor proprii ce funcţionează în plan sintactic ca false apoziţii. În (b) şi (c)

articularea cu articol indefinit, respectiv nearticularea, modifică statutul sintactic al

substantivelor proprii, ce funcţionează ca reale apoziţii.

3. lu Faraon dzidiră ceaste oraşe: Fitonul şi Romoşişe

Textul Paliei reţine varianta nearticulată a substantivului, nearticulare datorată prezenţei

adjectivului demonstrativ ceaste care precedă substantivul.

1. ειπεν ο βασιλευσ των αιγυπτιων

2. dixit autem rex Aegypti

a. şi a spus regele Egiptului

b. şi a spus un rege al Egiptului

c. *şi a spus rege al Egiptului

Explicaţie: Contextul selectează varianta (a) datorită topicii. Pentru varianta (b) putem

vorbi de o incompatibilitate semantică, anume, pe de o parte, verbul dicendi (conţinutul

semantic al acestuia) presupune că se cunoaşte locutorul, iar, pe de altă parte, substantivul

centru are un determinant substantival. Varianta (c) este exclusă.

3. zise iară împăratul Eghipetului

174

Traducătorii optează pentru varianta substantiv articulat definit. Diferenţa între traducerea

noastră şi cea a Paliei, în cazul substantivului ��������rex, constă în faptul că

traducătorii acesteia din urmă utilizează varianta grecească a textului biblic.

1. ειπεν ο βασιλευσ των αιγυπτιων ταισ µαιαισ των εβραιων

2. dixit autem rex Aegypti obstetricibus Hebraeorum

a. şi regele Egiptului a spus moaşelor evreilor

b. şi regele egiptului a spus unor moaşe ale evreilor

c. *şi regele a spus moaşe ale evreilor

Explicaţie: Forma nearticulată din varianta (c) este incompatibilă cu forma substantivului

în dativ cerut de verbul dicendi, deci varianta nu este acceptată. Traducerile de sub (a) şi

(b) sunt acceptabile, însă contextul care urmează nu dezambiguizează categoric pentru a

putea reţine care este varianta („dintre care una se numea ..., cealaltă ...”).

3. zise iară împăratul Eghipetului moaşelor evreilor

Varianta noastră de sub (a) se regăseşte în textul Paliei.

1. οταν µαιουσθε τασ εβραιασ

2. quando obstetricabitis Hebraeas

a. ori de câte ori veţi moşi evreicele

b. ori de câte ori veţi moşi nişte evreice

c. ori de câte ori veţi moşi evreice

Explicaţie : Toate cele trei variante pot fi acceptate, deoarece sunt sinonime, având un

sens general, datorită iteraţiei exprimate prin ori de câte ori, care implică un caracter

gnomic, general valabil.

3. când moaşe veţi fi evreianelor

Textul Paliei prezintă o situaţie diferită de variantele noastre, în sensul că se optează

pentru traducerea lui obstetricabitis printr-un verb copulativ şi un nume predicativ, moaşe

veţi fi, în timp ce noi am optat pentru traducerea prin verbul “a moşi”.

1.και ωσιν προσ τω τικτειν

2.tempus partus advenerit

175

a. va veni vremea naşterii

b. *va veni o vreme a naşterii

c. *va veni vreme naşterii

Explicaţie: Singura variantă acceptată este (a), pentru că naşterea presupune un moment

bine determinat. În plus, (b) ar putea fi acceptat în plan metaforic cu sensul de „a se naşte

din nou”, însă contextul nu permite o asemenea traducere. Varianta (c) este exclusă.

3. va fi vinind vreamea născutului

Şi traducătorii Paliei reţin varianta de sub (a), comentariul în acest ultim caz fiind similar

explicaţiei de mai sus.

Bazându-ne pe analiza de mai sus, putem afirma că, pe lângă intenţia emiţătorului

de a utiliza un anumit substantiv cu o anumită valoare, un rol important în actul de

referinţă revine contextului şi receptorului. Deci, în acest sens, credem noi că ar fi greşit

(subl. n.) să afirmăm că vom elabora reguli de utilizare a articolului definit, deoarece

acestea au un caracter închis, limitat asemeni definiţiei. De aceea, preferăm să vorbim de

anumite situaţii, contexte de întrebuinţare.

2. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit

Aşa cum menţionam mai sus (vezi supra Partea a treia, 1.0.), în gramatica limbii

române au existat încercări de elaborare a unor reguli de folosire a articolului hotărât în

structuri de tipul „prepoziţie + substantiv”. Amintim aici studiul lui Leontin Ghergariu463,

care discută regulile utilizării articolului hotărât în sintagme de tipul „prepoziţie +

substantiv”, distingând, pentru procesul articulării cu articol definit în limba română, trei

situaţii :

(1) articularea substantivului precedat de prepoziţie şi neînsoţit de

atribut ;

(2) articularea substantivului precedat de prepoziţie şi însoţit de un

atribut ;

463 „Articularea substantivului după prepoziţie în limba română”, în Limbă şi literatură, III (1957), pp. 91-114.

176

(3) articularea substantivului precedat de prepoziţie şi însoţit de mai

multe atribute.

(1) Substantivul precedat de prepoziţie şi neînsoţit de atribut se articulează doar în

câteva situaţii considerate excepţii de la regula fundamentală : „când substantivul e

precedat de prepoziţie şi stă în cazul Ac., nedeterminat de atribut, el apare de obicei

nearticulat”464. Excepţiile465 sunt :

- prepoziţie + substantive nume de grade de rudenie (atunci când

substantivul are valoare afectivă şi funcţionează ca atribut, iar nu ca un

complement);

- prepoziţie + substantive care denumesc nume de fiinţe unice pentru

vorbitor în momentul vorbirii ;

- prepoziţie (contra, asupra etc.) + substantive în genitiv.

(2) articularea substantivului precedat de prepoziţie şi însoţit de un atribut, poate

fi identificată în trei situaţii :

- prepoziţie + substantiv + atribut determinativ;

- prepoziţie + substantive + propoziţie atributivă ;

- prepoziţie + substantive+ atribut explicativ (substantivul nu se mai

articulează).

(3) articularea substantivului precedat de prepoziţie şi însoţit de mai multe

atribute. În această situaţie, substantivul e întotdeauna articulat.

De asemenea, Leontin Ghergariu urmăreşte situaţia substantivului precedat de

prepoziţia cu, identificând următoarele situaţii:

(a) „prepoziţia cu + substantiv articulat”, substantivul realizând

următoarele funcţii sintactice : complement circumstanţial de mod,

complement circumstanţial instrumental, complement circumstanţial

sociativ, complement circumstanţial de cauză, complement

circumstanţial de relaţie, respectiv,

464 Vezi L. Ghergariu, lucr. cit., p. 95. 465 Nu prezentăm situaţia substantivelor proprii precedate de prepoziţie.

177

(b) „prepoziţia cu + substantiv nearticulat”, substantivul îndeplinind

funcţiile sintactice de atribut, complement circumstanţial de timp,

complement circumstanţial de mod466.

În continuare, prezentăm, pe secole, situaţiile de întrebuinţare a substantivului

articulat cu articol definit, respectiv de nearticulare. Indicăm şi situaţiile de nearticulare

sau de articulare zero, întrucât doar în opoziţie putem sesiza funcţiile pe care articolul

definit le poate realiza. Subliniem că nu luăm în discuţie situaţia substantivelor proprii.

466 Vezi şi Alexandru Toşa, Elemente de morfologie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1983, pp. 44-51.

178

2.1. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit.

Secolul al XVI-lea

CAZUL NOMINATIV

Poziţia 1: Subiect

(a) substantivul este articulat cu articol definit indiferent de locul pe care îl ocupă în

enunţ (topica S+P sau P+S), fie că este însoţit sau nu de determinanţi postpuşi : Împăratul au eşit den Sofiia 16-1

Au dat împăratul slobozie 16-1

Pre io-i va fi voia 16-1

Să nu sâ opreascâ oamenii şi neguţătorii 16-6

Să fie moşia 16-7

De mă mănăncă liutul şi pădukie 16-9 singular, păduchea

(sens general,

marchează clasa)

…domniele vostre să vă păziţi 16-1

Au fost fraţie lui, Marco şi Petre, de faţă 16-2 frăţiea

Fost-au şi aldamaşarii 16-7

Au vinit preutesa popei lui Isac 16-8

(b) substantivul este nearticulat

(b1) atunci când este precedat de un pronume personal :

“iaste a lui moşie mărturisită” 16-3

(b2) atunci când este precedat sau urmat de un determinant adjectival :

179

Au venit un om de la Nicopole 16-1

Se-au prins neşte meşşter den Ţarigrad 16-1

…au trecut cele corabii 16-1

…vor treace cele corabii 16-1

Să nu ştie umin mulţi 16-1

Acest om…el se-au sculat 16-3

Au fost…mulţi megiiaşi buni 16-3

Fost-au mulţi omeni buni 16-4

Au fost alţi fečori 16-5

Acel om a mărsu 16-6

Să afle aiasta scrisore a me 16-9

m-au prins neşte Sasi 16-9

(b3) atunci când denumeşte nume ale gradelor de rudenie însoţite de un adjectiv posesiv,

în formă conjunctă :

l-au înzestrat socru-său 16-3

Nič l-au băgat … nič frate-său 16-3

(b4) atunci când apare în construcţii negative :

Nič l-au băgat …nič frate-său 16-3

(b5) chiar dacă are o expansiune atributivă:

…ajungăndu-l vreme de lipsă 16-3

Observaţie1: În cazul nominativ, am identificat, de asemenea, câteva exemple de subiect

multiplu. Substantivul situat în poziţia secundă, coordonat cu primul sau prin „şi”, sau

180

prin „cu” (aici cu rol de conjuncţie coordonatoare echivalentă cu „şi”), apare în general

articulat definit, excepţie făcând doar atunci când este prezent în construcţie cu un

substantiv grad de rudenie în formă conjunctă cu un adjectiv posesiv :

[au fost ] Drăgan cu fiiu-său Pătru 16-3

Eu … cu giupâneasa me Grăpina dau ştire 16-5

l-au înzestrat … Lungul cu frate-său 16-3

… eu … cu frate-miu Dragoi … dat-am 16-7

… eu … cu nepotul mieu Radul … dat-am 16-7

Precum iaste … obiceiul 16-4

Observaţie2: Substantivul subiect apare cu –u vocalic :

Să fie … domnu nostru Ştefan vodă 16-6

Poziţia 2: Nume predicativ

Substantivul apare întotdeauna nearticulat :

Fost-au mulţi omeni buni mărturie 16-4

Simt fecor Mogăldei 16-9

Simtu nepot de frate 16-9

Simtu … fečoru de suflet ğorat în beserecă 16-9

Poziţia 3: Atribut substantival nominatival

Substantivele care denumesc grade ierarhice în poziţie de A.S.N. apar cu formă articulată

cu articol hotărât, deoarece prin folosirea gradului ierarhic după numele propriu, cel în

cauză doreşte să fie identificat, de exemplu, „Gheorghe logofătul şi nu altul”.

…am scris eu, Ghiorghie logofătul,… 16-2

…boiarin…, Dumitru părcălabul,… 16-3

181

Au venit…nainte lui Dumitru părcălabul 16-3

Poziţia 4: Reala apoziţie

Substantivul cu valoare de reală apoziţie apare întotdeauna articulat cu articol definit :

l-au înzestrat socru-său, fratele Lungului,… 16-3

Am dat un ţăgan anume Nicolai, fečorul lui

Drăgan,…

16-5

Am dat …pentru o ţăgancă anume Tudora, fata

lui Toader Trihuz

16-5

Scriem …domnului Budachi Ianăşu, birăul de

cetatea Bist<r>iţeei…

16-6

…şi cu nepotul mieu Radul, fičorul lui Ion ot

Glodenul …

16-7

Dat-am…în mănă lui Arbanaş, nepotul

Bărescului, …

16-7

…am văndut moşia de în Glodeni, părţile

nostre, …

16-7

…am fost cumpărat…de la Vasili, f<ič>orul

popei lui Isac …

16-8

CAZUL ACUZATIV

Poziţia 1: Atribut substantival prepoziţional

- precedat de prepoziţia den (=din), de, de(=de la), de la

(a) substantivul apare, în general, articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ:

Ceneva den rudele lui 16-2

[ne]nemenele den rudele lui 16-2

Pără de oamenii de casta parte 16-6

182

Am întâlnit şi situaţia în care substantivul apare nearticulat, deşi are un atribut

determinativ:

… den satu den Murgeşte 16-2 substantivul apare cu

–u vocalic Den baştina de la moşi noştri 16-7

Mai mult, structura prepoziţie (de, de la, din) cu substantiv nearticulat apare după

substantive grade de rudenie nearticulate :

Simtu nepot de frate 16-9

Simtu …fecoru de soflet … 16-9 Este o sintagmă cu

valoare de substantiv

compus

- precedat de prepoziţia cu

(a) substantivul apare, în general, articulat cu articol definit dacă este urmat de un atribut

determinativ :

Nici o amestecătură cu moşiia Moldovenului 16-3

Atunci când între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi diferiţi determinanţi adjectivali,

substantivul este nearticulat:

Am rămas …de judecată … cu 12 părgari 16-3

Poziţia 2: Nume predicativ

- substantivul precedat de prepoziţia de, dirept apare nearticulat, indiferent dacă are sau

nu determinanţi adjectivali:

183

Să fie de bună credinţă 16-4

Să-i fie dirept ţâgan 16-5

Poziţia 3: Element predicativ suplimentar

- însoţit de prepoziţie (de), substantivul nu se articulează:

Au rămas Stănilă de judecată 16-3

Poziţia 4: Complement direct

- fără flectivul pe

(a) substantivul este de obicei articulat definit: … dat-am cartea mea 16-2

i-am plătit capul 16-2

Plăti capul 16-2

Să-i plătească capul 16-2

Să fie tare şi puteranece a ţinea partea de očenă 16-2

s-au găsit moşiia 16-3

Să-ş ţie … moşiia 16-3

Pusu-ne-am …şi degetele 16-3

s-au făcut sarandarul 16-4

Vor pune peceţile 16-4

a strica tocmala noastrâ 16-5

Ne-am pus peceţile şi iscâliturile 16-5

Dat-am zapisul nostru 16-7

Am văndut moşiia den Glodeni 16-7

Punem dejetele şi iscăliturile 16-7

i-am dat şi dresele 16-8

Însă, am întâlnit şi situaţii în care, chiar dacă este precedat de un adjectiv pronominal,

substantivul apare articulat definit:

184

Ačasta moşia văndut-am noi 16-7

Ačasta moşia văndut-am 16-7

(b) fie că este precedat sau nu de un determinant adjectival (adjectiv pronominal,

numeral), substantivul este aproape întotdeauna nearticulat:

Aceste cuvinte să ţii domniiata 16-1

Bagă …omin… 16-1

Au uces un om 16-2

i-am făcut …acestă scrisore a nostră 16-2

Iei să ţie acea ocenă…în veace 16-2

Am scris …acestă scrisore 16-2

Neavăndu-l el nici o treabă 16-3

Nic au avut ei nič o amestecătură 16-3

Să-mi facă un sarandar 16-4

Am dat un ţăgan 16-5

De-am făcut un schimbu 16-5

Scriem închinăčune 16-6

Scriem …multâ sănâtate 16-6

Să are vro pagubă 16-6

Are vro pagubă 16-6

Va ave pără 16-6

Ne-au fost şi noo cumpărătură 16-7

Am fost cumpărat o parte de ocină 16-8

Să fac bine să-m eu bani de la dănsa 16-8

Mi-am luat bani 16-8

Am făcut o barbă 16-9

Au bătut … războiu co Ungorie 16-9

185

- cu flectivul pe

Substantivul este nearticulat atunci când este însoţit de forma conjunctă a adjectivului

posesiv:

Invăţat-am pre frate-miu Stoica 16-4

Observaţie: Substantivele ce fac parte din construcţii cu caracter fix, în acuzativ, se

întrebuinţează nearticulate atunci când substantivul, însoţit sau nu de atribute

determinative, este la singular:

Are frică mare 16-1

Au dat … slobozie 16-1

Să n-aibă treabă 16-2

Am făcut acastă tocmeală 16-4

Să n-aibâ trebâ 16-5

Să daţi ştire 16-9

Vă dau ştire 16-9

Vom fi cu slujbâ domnilor 16-6

Poziţia 5: Complement indirect

- cu prepoziţia de, de (=despre), de (=de la), de (=pentru)

(a) Substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un atribut determinativ:

Dau ştire … za (=de) lucrul turcilor 16-1

Spui … de lucrul lu Mahamet beg 16-1

De asemenea, substantivul este articulat definit dacă acesta este nume de rudenie ce

indică o fiinţă unică pentru vorbitor:

Mi-am luat bani de la preutesa 16-8

(b) Substantivul este nearticulat

186

(b1) dacă între prepoziţie şi substantiv este intercalat un determinant (pronominal)

adjectival:

Are frică mare … de acel lotru de Mahamet beg 16-1

(b2) atunci când este însoţit de forma conjunctă a adjectivului posesiv:

Am auzit … de genere-miu Negre 16-1

(b3) atunci când este la plural, chiar dacă este însoţit de un atribut determinativ:

Am auzit de boiari 16-1

Mi-am luat bani … de la fičori ei 16-8

- cu prepoziţia cu:

(a) substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un atribut determinativ şi dacă

indică obiecte unice pentru vorbitor :

… au văzut cu ochii loi 16-1

Am scris cu mâna me 16-2

Am tocmit cu părintele popa Stroe 16-4

“sămtu numai co cămeşa” 16-9

“aş presi co trupul” 16-9

(b) substantivul este nearticulat, dacă între prepoziţie şi acesta este intercalat un

determinant adjectival (adjectiv demonstrativ, adjectiv nehotărât):

Să ţie [cu] ače moşie parte lu Buboc 16-2

Mărturisescu cu ačestă scrisoare a me 16-2

Neavăndu …cu ača moşie 16-3

l-au înzestrat cu ača moşie 16-3

De-am făcut …cu nişte ţăgani 16-5

187

a mărsu …cu acel boiarin 16-6

Să-şi întrebe cu acel vornic 16-6

Mărturusescu cu častâ scrisore a me 16-8

- cu prepoziţia pentru, substantivul este nearticulat, deoarece este precedat de un

determinant adjectival (numeral cardinal):

Am dat … pentru o ţâgancă … 16-5

- cu prepoziţia la, substantivul este nearticulat, chiar dacă are o determinare adjectivală

(adjectiv posesiv):

Vor ave leage la domnu nostru 16-6 substantivul apare cu

–u vocalic

Poziţia 6: Complement circumstanţial de loc

- cu prepoziţia în, într-:

(a) substantivul se articulează cu articol definit:

(a1) atunci când denumeşte un obiect unic pentru vorbitor:

Că să es în ţara 16-9

(a2) atunci când este însoţit de un atribut determinativ (substantiv în genitiv):

Au întrat în moşiia Moldovenului 16-3

n-au băgat … în moşia Moldovenului 16-3

m-au dus în ţara iungurescă 16-9

(b) substantivul este în general nearticulat:

Să fie în ajutor în corabii 16-1

188

i-au întrat în moşie 16-3

Au întrat el într-ača moşie 16-3

Nic l-au băgat el într-ača moşie 16-3

Să mă scoateţi … în ţară creştină 16-9

Eu dzacu în temniţă 16-9

- cu prepoziţia la:

(a) substantivul se articulează cu articol definit atunci când este însoţit de un atribut

determinativ:

Vor trece … la locul cela strimtul 16-1

Să fie … la măna părintelui 16-4

Veţi trimite la treaba domnilor voastre 16-6

Ce-s la ţinutul Neamţului 16-8

(b) substantivul nu se articulează atunci când între prepoziţie şi acesta este intercalat un

determinant adjectival (adjectiv demonstrativ):

La ačasta tocmalâ au fost 16-5

- cu prepoziţia den (=din), de în:

substantivul este articulat definit atunci când este precedat de adjectivul nehotărât tot sau

când este însoţit de un atribut determinativ:

… bagă den tote oraşele 16-1

Să aibă a dare de în moşăoara me 16-4

Să va alege den baştina 16-7

- cu prepoziţiile pre (=pe), prin, pren (=prin), substantivul apare nearticulat, indiferent că

este însoţit sau nu de un determinant adjectival (adjectiv demonstrativ):

189

Ne-am pus … pre acest zapis 16-5

Să nu sâ oprescă … prin pâri şe pren datorii 16-6

Au fost pre acel loc 16-8

Să eu … pre acel loc 16-8

Poziţia 7: Complement circumstanţial de mod

- cu prepoziţia cu, substantivul este articulat dacă este însoţit de un atribut determinativ:

Cu mila lui Dumnâdzău 16-6

Văndut-am cu ştirea megiiaşilor 16-7

- cu prepoziţia de (= ca, decât), ca, substantivul este articulat, dacă este însoţit de un

determinant adjectival (adjectiv posesiv):

Mai vărtos de domniele vostre 16-1

Spui domnietale ca mai marele miu 16-1

- cu prepoziţia în, substantivul este nearticulat:

În ce chip i-au întrat 16-3

Dat-am în mănă 16-7

Poziţia 8: complement circumstanţial de timp

- cu prepoziţia la, substantivul este articulat dacă este însoţit de un determinant adjectival

(adjectiv posesiv):

Că îndu au fost la mortea mea 16-4

Poziţia 9: complement circumstanţial instrumental

- cu prepoziţia cu, substantivul este nearticulat atunci când este precedat de un

determinant adjectival:

190

Mărturisescu cu acesta al meu zapis 16-4

Dau ştire cu acest zapis al meu 16-5

Poziţia 10: Complement circumstanţial de scop

- cu prepoziţia pentru, peîntru(=pentru), pre (=pentru):

(a) substantivul este articulat atunci când are o determinare nominală sau adjectivală:

el seu dus … pentru hraniştea lui 16-3

Să-mi facă … peîntru sufletul meu 16-4

Peîntru mai adevărată credenţa pusu-ne-amu 16-4

Să-mi facă … peîntru uşureniia păcatelor

noastre

16-4

i-am datu peîntru osteneala părintelui 16-4

Pentru mai adevărata credinţa punem 16-7

sau când face referire la obiecte unice pentru vorbitor:

Pentru credinţa pusu-ne-am 16-3

Pentru credinţa … am scris 16-8

(b) substantivul nu este articulat, atunci când este precedat de un determinant adjectival

(adjectiv propriu-zis):

Pre mai mare credinţă ne-am pus 16-5

Poziţia 11: Complement circumstanţial de cauză

- cu prepoziţia de, substantivul este articulat dacă are o determinare adjectivală (adjectiv

posesiv):

191

Mor de dorul vostru 16-9

Poziţia 12: Complement circumstanţial sociativ

Poziţia 13: Complement circumstanţial opoziţional

Poziţia 14: Complement circumstanţial cumulativ

Poziţia 15: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 16: Reală apoziţie

CAZUL DATIV Poziţia 1: Complement indirect

(a) substantivul este articulat definit

(a1) atunci când determină un verb : Să-i fie dirept ţâgan … fečorilor… nepoţilor şi

strânepoţilor”

16-5

Scriem … domnului Budachi … prâgarilor şi

prâcălabului

16-6

Să fie … fičorilor 16-7

(a2) atunci când este însoţit de un determinant adjectival (adjectiv posesiv) :

Ne rugâm domnilor voastre 16-6

Scriu părinteloi meu 16-9

Scriu … maiciei mele Costandeei 16-9

Să daţi ştire părinteliu miu 16-9

(a3) atunci când este precedat de prepoziţia la şi de adjectivul nehotărât tot :

Scriem … la tot svatul domnietale 16-6

192

(b) substantivul este nearticulat, dacă este precedat de un determinant adjectival (adjectiv

demonstrativ), determinantul preluând formal articolul :

Dat-am … acestor omene 16-2

Poziţia 2: Complement circumstanţial de loc (Dativul cu la)

Poziţia 3: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 4: Reala apoziţie

CAZUL GENITIV Poziţia 1: Atribut substantival genitival

Substantivul este articulat definit dacă determină un substantiv grad de rudenie articulat

definit:

…a lu Ionaşco Buboc, nepotul popei lu Murgu 16-2

i-am plătit …de în parte nenei Gradei 16-4

Poziţia 2: Atribut substantival prepoziţional

- cu prepoziţia de, substantivul apare articulat cu articol definit, pentru că este însoţit de

un nume de identificare :

Birăul de cetatea Bistriţei 16-6

Poziţia 3: Complement indirect

Poziţia 4: Complement circumstanţial de mod

Poziţia 5: Complement circumstanţial de loc

-cu prepoziţia naintea, de naintea, înaintea:

(a) substantivul este, în general, articulat:

Va mai zice naintea judecăţiei 16-3

193

Se-au mărturisit … naintea judecăţiei 16-3

Au rămas … de naintea părcălabului 16-3

Au rămas … de naintea judeţului 16-3

(b) substantivul este nearticulat atunci când este precedat de un determinant adjectival

(numeral, adjectiv demonstrativ), intercalat între prepoziţie şi substantiv (articulare

formală a determinantului :

Au rămas … de naintea părcălabului şi a

doispăzece megiiaşi

16-3

Au mers … naintea acestui boiarin 16-3

Se-au mărturisit înaintea acelui boiarin 16-3

Poziţia 6: Complement circumstanţial de cauză

Poziţia 7: Atribut substantival apoziţional

Substantivul apare întotdeauna articulat :

Au mers … naintea lui Dumitru părcălabului de

în Tărgul Jiiului

16-3

Să daţi ştire părinteliu miu Mogăldei vornicoloi 16-9

la măna părintelui popei lu Stroe 16-4

194

2.2. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit.

Secolul al XVII-lea CAZUL NOMINATIV Poziţia 1: Subiect

(a) substantivul este articulat cu articol definit indiferent de locul pe care îl ocupă în

enunţ (topica S+P sau P+S), fie că este însoţit sau nu de determinanţi postpuşi: Ce-ţi va hi pohta 17-1

Să te avle <a>iastă puţinea scrisoarea nostră 17-2

Până unde să înpreună hotarăle 17-2

a-mbla negoţătorii 17-2

Să va lua omătul 17-2

De va hi voia Mării tale 17-2

Sodăşul i-a murit 17-5

Cumu va hi-le voia 17-8

Noi, vornicii de Cămpulu<ng>… scriu … 17-9

Vornicii au prâdat 17-9

De-au dat Ursul 17-9 = străjerul

Vornicii n-au vrut 17-9

(b) substantivul este nearticulat

(b1) atunci când este precedat de un determinant adjectival :

Iaste aceasta veaste 17-1

Acei tâlhari …, ei vor înciape 17-2

Puţinie Tătari au fostu veniţi 17-3

Să n-aibă val acestu om 17-5

s-au aflat … de faţâ o sutâ de galbeni 17-7

De câţi bani sâmt de faţâ 17-7

195

Să aibâ strânsoare acel tâlhar 17-7

Ce veaste estea în Moldova 17-8

Să-u râdecat u frate 17-8

(b2) chiar dacă are o expansiune atributivă:

Au venit carte dela Măriia sa … 17-2

Observaţie1: În cazul nominativ, am identificat, de asemenea, un singur exemplu de

subiect multiplu. Substantivul situat pe poziţia secundă, coordonat cu primul prin „cu”

(aici cu rol de conjuncţie coordonatoare echivalentă cu „şi”), apare nearticulat, deoarece

este precedat de un determinant adjectival:

şi-<a>u eşit şi Hat<m>ănol cu căteva samâ 17-8

Poziţia 2: Nume predicativ

Poziţia 3: Atribut substantival nominatival

Poziţia 4: Reală apoziţie

Substantivul cu valoare de reală apoziţie apare aproape întotdeauna articulat cu articol

definit fie că este marcat sau nu parantetic :

Az pan Gheorghye, dergâtorul de

Câmpulong,…

17-1

Eu vornicul Gheorghie îţi molţâmâsu 17-1

Vasile Tălmaci, diregătoriul din Cămpul-lungu 17-3

Eu vlădica Agathon 17-4

Scri<u> … priiatenilor miei domniilor den

Bistriţă

17-5

Bilăi, vornicu de Căn(p)ul-lu<n>gu, 17-5 substantivul apare cu

–u vocalic Eu vl<ă>d<i>ca Efrem 17-6

196

Efrem, episc<o>pul de Radovţi 17-6

Athanasie, ep<is>c<o>ul de Roman 17-7

Am întâlnit o situaţie în care substantivul cu valoare de falsă apoziţie nu este articulat cu

articol definit:

Puţinie Tătar<i> au fostu veniţi…, neşte

Ğealaly

17-3 Ğealaly = tătari

CAZUL ACUZATIV Poziţia 1: Atribut substantival prepoziţional

- precedat de prepoziţia den (=din), de, de(=de la), de la

(a) substantivul apare în general articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ (substantiv în genitiv):

Vlădica Agathon de ţara Moldoveei 17-4

Episc<o>pul de Radovţi de ţara Moldoveei 17-6

Pârgarilor de oraşul Bistriţeei 17-6

Să-u râdecat … cu <o>pt mii de om<e>nii 17-8

Birău Andreeaş de cetatea Bistriţeii 17-9

Am întâlnit şi situaţia în care substantivul apare nearticulat:

Tâlhuescu … mişeii de <a>iasta ţară şi de ačaia

ţară

17-2

Ne-au furat cătăva samâ de bani 17-7

s-au aflat … o sutâ de galbeni 17-7

Patrudzeč de taler bătuţ 17-7

Samâ de omeni 17-8

197

- precedat de prepoziţia cu, substantivul este nearticulat atunci când între prepoziţie şi

substantiv sunt intercalaţi diferiţi determinanţi adjectivali:

Să-u râdecat … cu <o>pt mii de om<e>nii 17-8

Poziţia 2: Nume predicativ

Poziţia 3: Element predicativ suplimentar

- însoţit de prepoziţie (cu), substantivul nu se articulează:

Să fiţi ... cu bun<ă> paci 17-3

Poziţia 4: Complement direct

- fără flectivul pe:

(a) substantivul este de obicei articulat definit, chiar şi atunci când este însoţit de un

atribut determinativ : Lăsâm omenii voştri 17-1

Tălhuescu neguţătorii şi mişeii 17-2

Să spue oamenii ... şi satele 17-7

Să ne daţi bucatele noastre 17-7

ţi-am trimis … colacul 17-7

Au încu<n>ğurat straj<a> 17-9

o au dat … iapa 17-9

Iapa încă o am trimis 17-9

(b) fie că este precedat sau nu de un determinant adjectival (adjectiv pronominal,

numeral), substantivul este aproape întotdeauna nearticulat:

Sc<r>iu înkinâčune şi multâ sănătate 17-1

Scriem înkinăciune şi sănătate 17-2

Să pădzim či<i> omen<i> 17-2

198

Să dăruiască ... dzile multe ... 17-2

Scr<i>em pači şi sănătate 17-3

Au mănatu ... soli 17-3

Să nu aveţ nici o grijă 17-3

De aveţi ceva treab<ă> 17-3

Scriu pace şi sânâtate 17-4

Scriu pace ş’ sănătate 17-5

Au cumpărat iapă 17-5

Să n-aibă val 17-5

Scryem multă pace şi sărătaate 17-6

Să tremitem orece porci 17-6

Poftim ... bună pače şi sărătaate 17-6

Au dăruit ... jir, fag sau ghende 17-6

Scriem viiaţâ şi multâ sănătate 17-7

Să dăruiască ... multâ sănătate şi bună pace 17-7

Unde au keltuit acei bani 17-7

ţi-am trimis ... un cal bun roiubu 17-7

Să hie dar dela noi 17-7

Mare pagubâ ne-au făcut 17-7

Ne-au furat cătăva samâ 17-7

Scryu înkynâčone şi sănâtete 17-8

Scriu înkynâčune şi multă săniatate 17-9

Au dat 4 zloţi globă 17-9

Să-i plătească acei patru zloţi 17-9

Au fost cumpărat o iapă 17-9

- cu flectivul pe:

Substantivul este articulat atunci când este însoţit de adjectivul indefinit tot, toată:

Să te avle <a>iasta ... sănătos şi vesel pre 17-2

199

Măriia ta şi şi toată casa

Au prâdat pre Ursul 17-9 =străjerul

Am trimis pe Ursul 17-9

Observaţie: Substantivele ce fac parte din construcţii cu caracter fix, în acuzativ, se

întrebuinţează nearticulate atunci când substantivul, însoţit sau nu de atribute

determinative, este la singular:

Vă dâm şte<re> 17-1

Dăm ştire 17-2, 17-5

Să punem strajă 17-2

Scr<i>em pači şi sănătate 17-3

a adus veaste bun<ă> 17-3

Să aveţi a fi cu cuvânt bun 17-4 =a lăuda

Să aibâ strănsoare 17-7 =să fie obligat

Să n-avem pagubâ 17-7

Vo dau ştire 17-8

Dăm ştire 17-9

Să aibă leağe 17-9

c-au fost şedzând în straj<ă> 17-9 =a păzi

Am întâlnit o situaţie în care substantivul, nearticulat, este la plural:

Dăm ştiri ... 17-3

Poziţia 5: Complement indirect

- cu prepoziţia de, de (=despre), de (=de la), de (=pentru), dentru (=din):

(a) substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un atribut determinativ:

Am înţeles dentru scrisoarea dumitale 17-7

200

Am întâlnit o situaţie în care substantivul, deşi este însoţit de un determinant adjectival,

este nearticulat :

Mulţemim … de scrisore şi de cuvente bune 17-7

- cu prepoziţia cu:

(a) substantivul este articulat definit dacă este însoţit de adjectivul nehotărât tot :

Să te custe … cu tot oraşul 17-4

Să vă cruţe … cu toţi omenii domnilor vostri 17-6

(b) Substantivul este nearticulat, dacă între prepoziţie şi acesta este intercalat un

determinant adjectival (adjectiv demonstrativ, adjectiv nehotărât):

Să-u râdecat … cu <o>pt mii 17-8

- cu prepoziţia cătrâ (= către), substantivul este articulat:

Cătrâ gobornatul să fiţi … 17-4 =voievodul

Ardealului

Poziţia 6: Complement circumstanţial de loc

- cu prepoziţia în:

(a) substantivul se articulează cu articol definit atunci când denumeşte un obiect unic

pentru vorbitor şi este însoţit de un atribut determinativ:

În ţara noastrâ ... iaste ... 17-1

Îmblă în ţara noastrâ 17-1

e scrisă la catastivul tărgului 17-5

Să mi-i dai ... în mâna oamenilor 17-7

201

Am găsit şi situaţii în care substantivul este nearticulat:

Vara şed în munţi ... 17-2

... erneadză ... în sat 17-2

Iaste în prinsoare 17-7

- cu prepoziţia la, am găsit două situaţii unde substantivul apare nearticulat chiar dacă are

un determinant substantival:

Căt să va lua omătul la munte 17-2

Iaste la cetate Hotinoliului 17-8

- cu prepoziţia den (=din):

substantivul este articulat definit atunci când este precedat de adjectivul nehotărât tot sau

când este însoţit de un atribut determinativ:

Avem veşti bune şi pač<e> de toate părţile 17-3

Au cumpărat ... den tărgu den Nia<m>ţu 17-5 substantivul apare cu

–u vocalic

- cu prepoziţia pren (=prin), substantivul apare nearticulat:

Că-i trec pren munte 17-2

Poziţia 7: Complement circumstanţial de mod

- cu prepoziţia cu, substantivul este articulat dacă este însoţit de un atribut determinativ:

Cu mila lui dumnedzău avem ... 17-3

Am întâlnit şi situaţii în care substantivul, deşi are un atribut determinativ, apare

nearticulat:

202

Cu milă dela dumnedzău ... scryem 17-6

Să vă cruţe ... cu bună pace 17-6

- cu prepoziţia de, ca pre, substantivul este nearticulat, dacă între prepoziţie şi substantiv

este intercalat un determinant adjectival:

Să socotească şi de čaia parte 17-2

c’au fost ... scopă de un pičor 17-3

Poftim ... ca pre ai noştri iubiţi şi bătrini

preiatini

17-6

Pohtim ... ca pre un bun priiaten al nostru 17-7

- cu prepoziţia în, întru, substantivul este nearticulat:

Să te custe dumnedzâu întru domnie 17-4

- cu prepoziţia printru, substantivul, însoţit de un atribut determinativ, apare articulat:

Vom face printru voea dumiilor vostre 17-9

Poziţia 8: complement circumstanţial de timp

- substantivul este nearticulat, deşi este precedat de un determinant adjectival:

Au fostu veniţi časte dzile 17-3

Poziţia 9: Complement circumstanţial instrumental

Poziţia 10: Complement circumstanţial de scop

- cu prepoziţia penntru, pentru, peîntru(=pentru), pre (=pentru):

(a) substantivul este articulat atunci când are o determinare adjectivală:

203

Ca să faceţi ... penntru voia nostră 17-6

(b) substantivul nu este articulat, atunci când este precedat de un determinant adjectival:

Au mănatu ... soli ... pentru aeştea Ğealaly 17-3

Poziţia 11: Complement circumstanţial de cauză

- cu prepoziţia de, substantivul este nearticulat:

Îţi molţâmâscu de cinste ... 17-1

Poziţia 12: Complement circumstanţial sociativ

Poziţia 13: Complement circumstanţial opoziţional

Poziţia 14: Complement circumstanţial cumulativ

Poziţia 15: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 16: Reală apoziţie

CAZUL DATIV Poziţia 1: Complement indirect

- substantivul este articulat definit, atunci când determină un verb : Să grâeşte şi neamişul<u>i cealuea 17-1

Fac rău omenilor tutu<ro>ra 17-2

Să dăruiascâ … casei dumitale 17-7

Au dat … vornicilor 17-9

Au dat vornicilor 17-9

sau este însoţit de un determinant adjectival:

Vă dâm şte<re> … dumnilor voastre 17-1

Mâ rog mâ<ri>lor voastrâ 17-4

204

Scri<u> priiatenilor miei 17-5

Dăm ştire domilor voastre 17-5

Scriem … prea iubitului priiatenului nostru 17-7

Să dăruiascâ … tuturor priiatenilor dumitale 17-7

Substantivul este nearticulat, dacă este precedat de un determinant adjectival (adjectiv

demonstrativ), determinantul preluând formal articolul :

Scriu … marelui birâu de Bistriţâ 17-4

- cu prepoziţia la, substantivul este articulat definit când are un determinant atributiv :

Scriem ... la birăul de cetate 17-2

Însă apare şi nearticulat, chiar dacă este însoţit de determinanţi adjectivali:

Scr<i>em ... la ai noştri buni priiatini şi fraţi 17-3

Scryem ... la ai noştri aleş... şi buni preiatin 17-6

Scrym ... la domni de Best<r>iţţâ 17-8

Poziţia 2: Complement circumstanţial de loc (Dativul cu la)

Poziţia 3: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 4: Reală apoziţie

Substantivul apare atât articulat cu articol definit:

Scr<i>em ... la ... fraţi, domnii de Bistr<i>ţ<ă> 17-3

Scryem ... bunii preiatin, ... censtitului birău şi

părcălabilor şi tuturor pârgarilor

17-6

Scriem ... priiatenului ..., birăul oraşului 17-7

205

cât şi nearticulat:

Sc<r>iu ... dumitale, birâu de Bistriţă şi

dumitale, pârcălabe,

17-1

Nice de un folos nu sănt, nice Mării sale domnu

nostrum

17-2

Scriem ... priiatenului ..., marele domn 17-7

Scriu ... Mării tale birău Andreeaş 17-9

CAZUL GENITIV Poziţia 1: Atribut substantival genitival

Substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un determinant adjectival:

În mâna oamenilor noştri 17-7

Birăul oraşului Bistriţei şi a hidicului Bistriţei 17-7

Poziţia 2: Atribut substantival prepoziţional

Deşi are o determinare substantivală, substantivul apare nearticulat:

la birăul de cetate de Bistriţă 17-2

Poziţia 3: Complement indirect

- cu locuţiunea prepoziţională de rândul (=în privinţa), substantivul apare atât articulat cu

articol definit:

Dăm ştiri ... de răndul veştilor 17-3

s’au îndereptatu de răndul iapei 17-5

Dăm ştire ... de răn<dul> Ursului 17-9 =străjer

cât şi nearticulat:

206

Pohtim ... de răndul celui tâlhar ce iaste 17-7 Poziţia 4: Complement circumstanţial de mod

- cu locuţiunea prepoziţională de rândul (=în privinţa), substantivul apare nearticulat,

atunci când are un determinant adjectival:

Scri<u> …. de răndul cestui om 17-5

De răndul acelui tâlhar … aşa vei face 17-7

Poziţia 5: Complement circumstanţial de loc

Poziţia 6: Complement circumstanţial de cauză

Poziţia 7: Atribut substantival apoziţional

207

2.3. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit.

Secolul al XVIII-lea CAZUL NOMINATIV Poziţia 1: Subiect

(a) substantivul este articulat cu articol definit indiferent de locul pe care îl ocupă în

enunţ (topica S+P sau P+S), fie că este însoţit sau nu de determinanţi postpuşi : Mi-a plâns inima 18-1

l-a primit uncheşul Ciocârlan 18-1

Mi s-a săvârşit şi soţul 18-1

Pricina … au fost 18-2

A scris hanul 18-2

s-a mai potolit şi spaima 18-2

s-a fost speriat şi marginea 18-2

Hamurile încă vor veni negreşit 18-3

Arată zapisul mieu …. 18-3

Contesa mea …. se înclină 18-3,

18-4

Imbulzindu-mă strâmtoarea vremii 18-3

Au rămas … scrisorile acei 18-3

Strâmtorarea halului mieu … a vă pricinui 18-3

Viind omul dumisale 18-5

Se va păzi … prieteşugul nostru 18-6

Boala m-a adus 18-7

Cordonul fiind închis 18-7

Să mă caute doftorii 18-7

Are a veni doftorul 18-7

Să poată proftaxi doctorul aice 18-7

Cântă muzica 18-8

Ce este pricina 18-8

208

Imi arată omul acesta 18-9

(b) substantivul este nearticulat, fie că este, fie că nu este precedat de un determinant

adjectival :

Acest sultan a fost Calga 18-2

2,3 mârzaci au trecut 18-2

Au mers 2 mârzaci şi 2 şirini 18-2

Acestea mi le-a spus un copil 18-2

l-a trimis vodă 18-2

Alte sate … s-au închinat 18-2

Acolo fiind adunare mare 18-3

A fost făcut schimb … tatăl nostru 18-3

Se va păzi buna vecinătate 18-6

Mai de treabă nu poate fi altul lucru 18-6

A veni doftor aice nu se poate 18-7

Sunt cinci-şese sute domni şi doamne 18-8

Unde sunt asemenea musici 18-8

Este un îmbasador de la Şpania 18-8

Să nu se facă vreo vorbă 18-8

Sunt mai mulţi de opt sute 18-9

m-a şi poftit un ambesador 18-9

Nu este săptămână 18-9

Observaţie1: În cazul nominativ, am identificat, de asemenea, un singur exemplu de

subiect multiplu. Substantivul situat pe poziţia secundă, coordonat cu primul prin „şi”

apare articulat definit:

şi cartea gospod. şi răvaşul nostru este… 18-5

Observaţie2: Substantivul subiect apare cu –u vocalic :

209

Dă ţiganu 18-5

Poziţia 2: Nume predicativ

Substantivul este întotdeauna nearticulat :

Să li fie han 18-2

Dumnealui este stăpân 18-3

Rămâi … bun prieten, vecin de aproape şi gata

slugă

18-6

Unde este el îmbasador 18-8

Poziţia 3: Atribut substantival nominatival

Substantivele care denumesc grade ierarhice, sau grade de rudenie în poziţie de A.S.N.

apar cu formă articulată cu articol hotărât :

Îmi dete Panaioti neguţătorul 18-1

Vei înţelege şi den dumneaei cumnata 18-3

Îmi spuse dumneaei cumnata 18-3

Poziţia 4: Reală apoziţie

Substantivul cu valoare de reală apoziţie apare întotdeauna articulat cu articol definit :

Contesa mea, cumnata dumitale, … 18-3

18-4

Dumneata doamne Closius, judeţul …, 18-6

CAZUL ACUZATIV Poziţia 1: Atribut substantival prepoziţional

- precedat de prepoziţia den (=din), de, de(=de la), de la, pe la, pe la (=din), pentru, la:

210

(a) substantivul apare, în general, articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ:

Am trimis harz ... de la toţi mârzacii 18-2

[ei] den neamul dumnealui … 18-3

Moşia mea ... pe apa Jijiei 18-3

Arată zapisul mieu la mâna dumnealui 18-3

Am întâlnit şi situaţia în care substantivul apare nearticulat:

Spaimă de tătari 18-2

Un copil din casă 18-2

Cu vreo 12000 de caste 18-2

Hamurile ... pentru cai 18-3

Rămăşiţa preţului de pe moşie 18-4

Sfat … de obşte 18-6

Porunci de iznoavă 18-6

Să-mi trimiţi pe unul din doftori 18-7

Facem spaţiri pe la grădini 18-8

Sute de prinţipi şi prinţese 18-9

- precedat de prepoziţia cu :

(a) substantivul apare în general articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ:

Acestea iarăşi [de vânzare] cu preţul lor 18-6

Atunci când între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi diferiţi determinanţi adjectivali,

substantivul este nearticulat:

211

Acestea iarăşi [de vânzare] … cu bună tocmeală 18-6

Poziţia 2: Nume predicativ

- substantivul precedat sau nu de prepoziţie (cu, fără de) apare nearticulat, indiferent dacă

are sau nu determinanţi adjectivali:

Păgubaş nu vei fi 18-1

... este şi mie danie 18-3

Cu dreptate este... 18-3

Fără de îndoială să fiţi dumneavoastră 18-7

Poziţia 3: Element predicativ suplimentar

- însoţit sau nu de prepoziţie (de, din), substantivul nu se articulează:

Păgubaş nu te voi lăsa 18-1

De l-or da han 18-2

De mă cunoaşteţi de frate 18-3

Am întâlnit o situaţie în care substantivul precedat de prepoziţie (din) apare articulat

definit:

s-au dat ... din ţiganii Măriei Sale 18-5

Poziţia 4: Complement direct

- fără flectivul pe:

(a) substantivul este de obicei articulat definit: Mi-a ars casa 18-1

Să-mi vând moşia 18-1

Cartea mea a dat-o 18-1

Bucatele lor le-a dat … 18-2

212

a dat … muierile, copiii 18-2

Trimiţ … prăjitoarea de cafea 18-3

Am vândut moşia mea de Ionăşeni 18-3

Să-i daţi scrisorile 18-3

De a întărâtata dreapta 18-3

Am luat şi toţi banii 18-3

[a primit] … rămăşiţa preţului 18-4

Trimiţ şi zapisul 18-4

Voi face datoria 18-4

Stii povestea 18-5

Prietenească cartea dumneavoastră … am luat 18-6

Cartea … însumi eu o am dus 18-6

Să li ia ... oile 18-6

Că-şi va afla dreptatea 18-6

Isprăvim apa 18-8

(b) precedat sau nu de un determinant adjectival (adjectiv pronominal, numeral),

substantivul este aproape întotdeauna nearticulat:

Imi dete … o carte de la dumneata 18-1

n-am nici o putere 18-1

Mare pagubă am avut 18-1

n-am nici o facere 18-1

Să ni facem o aşezare 18-1

Să-mi trimită răspuns de partea 18-1

Am carte frăţine-mieu 18-1

Cinstita frăţească scrisoare a dumitale am luat 18-2

Am trimis un fecior 18-2

Am trimis harz 18-2 =rugăminte

Să-i daţi …. toate acele scrisori 18-3

213

îî rugăm fericită sănătate 18-3

18-4

Mi-au dat … galbeni ungureşti 18-3

Care bani i-am şi luat 18-3

a fost făcut schimb 18-3

Să vă dăruiască întreagă şi fericită sănătate 18-6

Să li facă vreo supărare 18-6

De vor avea vreo supărare 18-6

Îşi va lua căzuta pedeapsă 18-6

Să vie să dea jalbă 18-6

s-au scris porunci de iznoavă 18-6

Fă orice chip vei şti 18-7

Ca să aibă poruncă 18-7

Atâta prieteni de mulţi şi prietene am făcut 18-7

Aşa trai n-am mai trăit 18-8

Am cunoscut multă dragoste 18-8

De beau apă 18-8

Facem spaţiri pe la grădini 18-8

n-a primit răspuns 18-8

Voi lua bani de la Difur 18-8

Cărţi nu joc 18-9

Nimeni nu joacă pe aici cărţi 18-9

Multă dragoste îmi arată 18-9

Am cunoscut mare evghenie 18-9 = amabilitate

- cu flectivul pe :

substantivul poate să apară fie articulat, atunci când este însoţit de un atribut substantival

nominatival:

Pe nepoţica Zmărăndiţa dulce o sărutăm ... 18-3

214

fie nearticulat:

îi mai îmblânzeşte pe oameni 18-2

i-a luat pe ţigani 18-5

Observaţie: Substantivele ce fac parte din construcţii cu caracter fix, în acuzativ, se

întrebuinţează, de obicei, nearticulate atunci când substantivul, însoţit sau nu de atribute

determinative, este la singular:

Am cerşit voie 18-1

După aceasta fac ştire 18-3

Să nu-ţi dai pricină 18-3

Mi-a dat poruncă 18-6

Mă rog fă rugăminte 18-7

Am făcut prieteşug 18-9

Am întâlnit, totuşi, o construcţie în care substantivul este articulat definit:

Să-i dai pe mâna omului 18-5

Poziţia 5: Complement indirect

- cu prepoziţia de, de (=despre), de (=de la), de (=pentru), din:

(a) substantivul este articulat definit dacă este însoţit, în general, de un atribut

determinativ:

Să-mi trimită ... de partea 18-1

Am înţeles de scăpăciunea dumitale 18-1

Era pus de hanul 18-2

Fiind iar de la neamul dumnealui 18-3

215

Din luminată cartea Înălţimii sale … vă veţi

îndestula

18-6

Se va da de la trimisul acesta 18-7

Se miră de portul nostru 18-8

îi mulţumesc de recomandaţia ce mi-a … 18-9

(b) substantivul este nearticulat, indiferent dacă între prepoziţie şi substantiv este

intercalat sau nu un determinant adjectival:

Am cerşit voie de la împărăţie 18-1

Rugăm … de frăţească căutare 18-3

şi mulţumesc de ciubuc … şi de ceva tutun 18-4

Sunt nelipsit de la comedii şi de la baluri 18-9

- cu prepoziţia cu:

(a) Substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un atribut determinativ şi dacă

indică obiecte unice pentru vorbitor :

s-a ridicat … cu oardele lor 18-2

Neînvoindu-se cu hanul 18-2

Coboară cu oile 18-6

(b) Substantivul este nearticulat, dacă între prepoziţie şi acesta este intercalat un

determinant adjectival (adjectiv demonstrativ, adjectiv nehotărât):

s-a ridicat … cu 7 şirini şi cu 12 mârzaci 18-2

Cu acel harz au mers 18-2

l-a trimis … cu cărţi 18-2

a fost făcut schimb … cu altă moşie 18-3

Să nu mă uitaţi cu vin roşu 18-4

216

Cu tălmaci, îmi este destul 18-9

a nu mă cerceta cu scrisori de la Praga 18-9

- cu prepoziţia pentru, substantivul este atât articulat cu articol definit (indiferent că are

sau nu o determinare atributivă)

Pentru banii … să-ţi plătesc 18-1

Pentru sultanul, vei şti dumneata 18-2

s-au scris … pentru oamenii dumneavoastră 18-6

Să-i plătesc … pentru osteneala ce va face 18-7

Pentru plata menzilului … se va da 18-7

cât şi nearticulat, fiind precedat de un determinant adjectival:

[pentru] acea moşie a fost făcut schimb 18-3

Alta, [îţi scriu] pentru nişte ţigani 18-5

Mă cam discolipsesc pentru limbă 18-9

- cu prepoziţia la, substantivul este atât articulat

La starea ce-am ajuns 18-7

cât şi nearticulat, chiar dacă are o determinare adjectivală (adjectiv posesiv):

La trei scrisori n-a primit răspuns 18-8

m-a lăudat la alţii prinţi 18-9

- cu prepoziţia spre, substantivul este atât articulat

Este pornit … spre apărarea tuturor 18-6

217

cât şi nearticulat:

Este pornit spre faceri de bine 18-6

- cu prepoziţia cătră, către, de cătră (=pentru), substantivul este atât articulat

s-au scris … cătră toţi ispravnicii judeţelor 18-6

Scriind … către saigiii şi vechilul … 18-6

[s-au scris] … şi de cătră saigiii împărăteşti 18-6

cât şi nearticulat:

Fă rugăminte cătră preaînălţatul stăpân 18-7

Poziţia 6: Complement circumstanţial de loc

- cu prepoziţia în, într-, substantivul este în general nearticulat:

Să venim în ţară 18-1

Aşezată în cutie 18-3

Pogoară ... în ţară 18-6

Să se auză în ţară 18-8

- cu prepoziţia la, până la:

(a) substantivul se articulează cu articol definit atunci când este însoţit de un atribut

determinativ:

i-a dus la casa dumisale 18-5

m-a adus ... la starea cea mai de pe urmă 18-7

a nu mă cerceta cu scrisori ... aici ... şi la

doamna

18-9

218

(b) substantivul este nearticulat:

Au trimis la mârzaci 18-2

Am trimis ... până la frate-mieu Vasile 18-2

După ce merg la fântână 18-8

- cu prepoziţia din:

substantivul este articulat definit atunci când este precedat de adjectivul nehotărât tot:

Sunt din toată lumea 18-9

substantivul este nearticulat atunci când nu are o determinare atributivă:

Din pat a mă mişca 18-7

Ca să mă urnesc din pat 18-7

Ce auzi dumneata din ţară 18-8

- cu prepoziţiile supt, lângă, substantivul apare articulat, indiferent că este însoţit sau nu

de un atribut determinativ:

De este lângă sultanul 18-2

Se umbresc subt aripile stăpânirii 18-6

Poziţia 7: Complement circumstanţial de mod

- cu prepoziţia cu, substantivul este articulat dacă este precedat de adjectivul nehotărât tot

sau dacă are un determinant adjectival:

i-am vândut-o cu toată voia mea 18-3

Să-i plătesc cu toată mulţămita 18-7

219

Atunci când este precedat de un determinant adjectival (adjectiv calificativ), substantivul

este nearticulat:

Se închină ... cu frăţească dragoste 18-3

18-4

Cu frăţească «confidentie» am scris 18-3

Cu multă sănătate închinându-mă 18-6

Mă închin cu frăţească dragoste 18-9

- cu prepoziţia den, la, substantivul este nearticulat:

Rugându-vă den cer 18-3

Pătimind la pat 18-7

- cu prepoziţia fără de, substantivul este articulat, dacă este determinat de un atribut

determinativ (pronume) în G.:

Să li ia fără de voia lor 18-6

şi nearticulat dacă este precedat de un determinant adjectival:

Fără de alt cuvânt sau prelungire să-i daţi 18-3

- cu prepoziţia în, într-, substantivul este articulat dacă este precedat de adjectivul

nehotărât tot:

Voi sili în tot chipul 18-3

În rest, în toate situaţiile întâlnite, substantivul este nearticulat:

220

Pricina într-acesta chip au fost 18-2

Într-acestaşi chip se va păzi 18-6

- cu prepoziţia pe, supt, substantivul este articulat dacă este precedat de adjectivul

nehotărât tot:

Pătimind ... supt orbial 18-7

Pe toată săptămâna îi scriu 18-8

Poziţia 8: complement circumstanţial de timp

- cu prepoziţia la, din, de, cu, în, substantivul este atât articulat:

Scrisă din anul 7229 [1721]

La cumpărarea oilor, să nu li facă silă 18-6

Cu întoarcerea dumneaei ... iată trimiţ 18-3

cât şi nearticulat:

De un an ... n-am nici o facere 18-1

În trecutele zile ... am scris 18-3

Peste cinci, şese zile vom să mergem 18-3

Să vă dăruiască în viaţă 18-6

Mă aflu de 30 de zile 18-7

Cu un ceas mai înainte, să poată proftaxi 18-7

Poziţia 9: Complement circumstanţial instrumental

Poziţia 10: Complement circumstanţial de scop

- cu prepoziţia de, pentru, în, substantivul este nearticulat:

Am luat pentru această spaimă 18-2

221

le-a dat în pradă 18-2

le-a dat ... în robie 18-2

le vor fi având de prăseală 18-6

Cele ce au de vânzare 18-6

Poziţia 11: Complement circumstanţial de cauză

- cu prepoziţia de, substantivul este nearticulat:

Mulţumeşte foarte de neuitare 18-4

Poziţia 12: Complement circumstanţial sociativ

Poziţia 13: Complement circumstanţial opoziţional

Poziţia 14: Complement circumstanţial cumulativ

Poziţia 15: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 16: Reală apoziţie

Substantivul este nearticulat (articolul se ataşează formal adjectivului determinant):

Către Măria sa vodă, preaînălţatul meu stăpân, 18-6

CAZUL DATIV Poziţia 1: Complement indirect

(a) substantivul este articulat definit:

(a1) atunci când determină un verb: Vărului Vasilie încă mă închin 18-1

(a2) atunci când este precedat de prepoziţia la:

s-au închinat la sultanul 18-2

La dumnealui doftorul Molnar să-i spui 18-9

222

(b) substantivul este nearticulat, dacă este precedat de un determinant adjectival (adjectiv

demonstrativ), determinantul preluând formal articolul :

Este stăpân acelei moşii 18-3

şi la tot cinstitul sfat … închinându-mă 18-6

Cinstiţilor şi ai noştri buni prieteni şi vecini …

închinându-mă

18-6

Să-i spui că mă închin … şi la domnişoară 18-9

Poziţia 2: Complement circumstanţial de loc (Dativul locativ)

Poziţia 3: Atribut substantival apoziţional

Substantivul apare, în general, articulat definit: a dat-o ... dumisale vărului Vasile 18-1 Am vândut dumnealui unchiului Iordache 18-3 Dumneaei cumnatei îi rugăm 18-3 şi dumisale nepotului Constantin îi rugăm 18-4 dar şi nearticulat:

Să [ne ] închinăm Măriei [sale] seninatului prinţep

18-3

Poziţia 4: Reală apoziţie

Scriind ... dumisale Casap-başei, agăi, ... 18-6

CAZUL GENITIV Poziţia 1: Atribut substantival genitival

Substantivul este articulat definit când determină un substantiv articulat definit:

Partea ce mi s-a făcut mie de a uncheşului

Ciocârlan

18-1

Este acesta al sultanului 18-2

Strâmtorarea vremii 18-3

223

Supt aripile stăpânirii sale 18-6

Pentru plata menzilului 18-7

Substantivul este nearticulat atunci când denumeşte substantive grade de rudenie în formă

conjunctă sau este precedat de un determinant adjectival :

Am carte frăţine-mieu 18-1

Scrisorile acei moşii 18-3

Judeţul cinstitei cetăţi a Braşovului 18-6

Poziţia 2: Atribut substantival prepoziţional

Poziţia 3: Complement indirect

- cu prepoziţia asupra, substantivul apare articulat cu articol definit:

Să meargă asupra hanului 18-2

Am scris asupra halului mieu 18-3

Poziţia 4: Complement circumstanţial de mod

Poziţia 5: Complement circumstanţial de loc

Poziţia 6: Complement circumstanţial de cauză

- cu locuţiunea prepoziţională den pricina, substantivul este întotdeauna articulat :

Den pricina vremilor au rămas 18-3

Poziţia 7: Atribut substantival apoziţional

Substantivul apare întotdeauna articulat :

Cu întoarcerea dumneaei cumnatei Catrina

spătăresei

18-3

224

2.4. Situaţii de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit.

Secolul al XIX-lea

CAZUL NOMINATIV Poziţia 1: Subiect

(a) substantivul este articulat cu articol definit, indiferent de locul pe care îl ocupă în

enunţ (topica S+P sau P+S), fie că este însoţit sau nu de determinanţi postpuşi: Vor veni Conservatorii 19-1

şi timpul a trecut 19-1

Anul XI începe 19-1

Volumele restante vor fi vândute 19-1

Acţiunea noastră va fi 19-1

Foaia noastră cea nouă … va da samă 19-1

Muzica este lăsată 19-2

Piesa fiind neapărat admisă 19-2

Teatrul … ar avea nevoe 19-2

Românul nu piere 19-2

Teatrul de aici … ar fi prea doritor 19-2

şi le rezervă Teatrul 19-2

s-ar periclita afacerea 19-2

Talanga mă chiamă 19-2

Stagiunea Teatrului, coincidează 19-2

v-a luat pe toţi lenea 19-3

Frigurile … s-au dus 19-3

Nu se trimite gazetta de Iaşi 19-3

Locurile … nu sânt tocmai proprii 19-4

Plutesc … scriitorii 19-4

Dreptatea cere 19-4

Balada ta va fi mai bună 19-4

225

Sugetul ei este 19-4

Ce este omul 19-5

Ar fi calea-vale 19-5

Jurnalul … aduce 19-5

Lucrul se schimbă 19-5

Cum sunt francesii 19-5

Realitatea nu e-n stare 19-5

Sufletele germanilor a trecut 19-5

Sufletele animalelor [a trecut] 19-5

Ziarele Germaniei sunt 19-5

Toată lumea lega ... 19-5

Intâmplările istorice las … 19-5

a fost … impulsul de căpetenie 19-5

(b) substantivul este nearticulat, atunci când este precedat de un determinant adjectival

(dacă determinantul este un adjectiv calificativ, acesta preia formal articolul definit al

substantivului) :

O cetire a <Monitor-ului> …. este 19-1

… e adevăratul teren al penei 19-1

Aceşti domni mi-au spus 19-2

Un individ … se trezeşte 19-5

Această întâmplare nimiceşte 19-5

Schimbări de-astea psicologice … s-ar

întâmpla

19-5

e v’o fericire 19-5

Bietul om s’o cam descurajat 19-5

Poziţia 2: Nume predicativ

Substantivul este atât articulat:

226

Sugetul ei este proprietatea mea 19-4

Adesea [e] negaţiunea individualităţii lui 19-5

cât şi nearticulat : o cetire … este un izvor bogat 19-1 e alt om 19-5 Ar fi calea-vale 19-5 Poziţia 3: Atribut substantival nominatival

Substantivul cu valoare de falsă apoziţie apare articulat cu articol definit:

« die wülschen Mordbrenner » titlul unui ... 19-5

Poziţia 4: Reală apoziţie CAZUL ACUZATIV Poziţia 1: Atribut substantival prepoziţional

- precedat de prepoziţia din, de, despre, pe:

(a) substantivul apare în general articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ:

Impreună cu capitolul despre deosebirea

vărstelor

19-1

Dinpreună cu chitanţa de plata abonamentelor 19-3

Pentru abonamentul câte pe un an 19-3

Câte un volum de poesiile cele nouă populare 19-4

Tăsături de painjăn 19-5

Deşi este însoţit de un atribut determinativ, am întâlnit situaţii în care substantivul apare

nearticulat:

227

In formă de carte deosebită 19-1

In acelaşi număr de coale 19-1

Unei inflamaţii de plămâni 19-1

În vreunul din cele întâi numere 19-4

Din unul din cele mai serioase ziare 19-5

Un timp de câteva luni 19-5

- precedat de prepoziţia cu:

(a) substantivul apare în general articulat cu articol definit dacă are un atribut

determinativ (substantiv în genitiv):

o cetire … cu desbaterile camerei … 19-1

Poziţia 2: Nume predicativ

- substantivul este nearticulat, dacă este însoţit de un determinant adjectival:

Ea este o slabă încercare 19-4

Poziţia 3: Element predicativ suplimentar

- însoţit de prepoziţie, substantivul nu se articulează:

Vor fi vândute ca premii 19-1 în construcţie

comparativă

Nu [mă găsesc] ... cu chef 19-3

Poziţia 4: Complement direct

- fără flectivul pe:

(a) substantivul este de obicei articulat definit : Să editeze … toată traducerea 19-1

228

Fă’mi tu comanda 19-1

De copiat libretul 19-2

Spre a vă da ştirea cea de bucurie 19-2

Să realizeze opera noastră 19-2

Tratativele afacerii şi le rezervă 19-2

Aţi pune afacerea 19-2

Să-ţi arăt opera 19-2

Să lăsăm la o parte reproşurile 19-3

Să-mi mai stric vorba 19-3

Le triimite numerile 19-3

Coastele mi-am stricat 19-3

Am tras rimele 19-4

Să las lumea 19-4

Costul ţi-l vom răspunde 19-4

ţ’a trimis şi paralele 19-4

Nu-i trimeţi numerele 19-4

Me-am dat osteneala 19-4

Căre-şi urmează … treburile lui 19-5

Nimiceşte toate ţesăturile 19-5

… aduce … titlurile cărţilor 19-5

Lega … epitetul … 19-5

Iat urmele 19-5

Puteţi găsi ... mulţămirea aceea 19-5

Nu mi-aş puté regăsi liniştea 19-5

v-am spus adevărul 19-5

a citit studiile 19-5

c’am scris … epistola 19-5

(b) fie că este precedat sau nu de un determinant adjectival (adjectiv pronominal,

numeral), substantivul apare şi nearticulat:

229

Trimitem complimente şi salutări 19-1

Nu-ţi trimit ... decât alăturata pagină din ... 19-1

Tot ai destul manuscript 19-1

Nu publică nici o notiţă 19-1

Dă … alăturatul bilet 19-1

Eram să vă bat o depeşă 19-2

Să acorde multă zamă 19-2

Să formuleze (vreo) pretenţie neadmisibilă 19-2

Să dăm parastase 19-2

Să triimetiţi o slovă 19-3

Iţi triimit trei galbeni mari şi laţi 19-3

Mai triimet un galben 19-3

Să mai întrevază urme 19-4

Iţi triimit vestita baladă 19-4

a inspira simţiri poetice 19-4

Trimite ... câte un ecsemplar 19-4

Trimite … câte un volum 19-4

Stârneşte … porniri 19-5

Popoară întregi să le vezi 19-5

Să vă dea nişte articole 19-5

Si-a destinat un timp 19-5

Vă trimit şi o notiţă 19-5

Să-i daţi nici o importanţă 19-5

- cu flectivul pe:

Substantivul apare atât articulat cu articol definit

Am găsit pe fratele dv. 19-2

230

Să îndreptăţească pe persoana 19-2

Sărută ... pe beţivii de ... 19-3

cât şi nearticulat:

Am apărat pe un fost Prefect 19-1

Observaţie: Substantivele ce fac parte din construcţii cu caracter fix, în acuzativ, se

întrebuinţează nearticulate atunci când substantivul, însoţit sau nu de atribute

determinative, este la singular:

Am învăţat minte 19-1

Va da samă 19-1

Ar avea nevoe 19-2

Pune-te … în vorbă 19-2 = a discuta

Am nerăbdare 19-2

Să lăsăm la o parte 19-3 = a evita, a omite

Să dai prioritate 19-4

Es la lumină 19-5

Poziţia 5: Complement indirect

- cu prepoziţia de, despre, de la, din, după :

(a) substantivul este articulat definit dacă este însoţit de un atribut determinativ:

e redactat de fleacul cela de … 19-1

Pune-te … în vorbă … despre afacerea aceasta 19-2

După Constituţia noastră … coincidează 19-2

Mâncaţi de atmosfera cea grea 19-4

După limba noastră [se chiamă] 19-4

Combinate de mintea lui 19-5

231

Lega de numele german 19-5

Mândri de numele lor 19-5

Veţi vedé … din neputinţa de-a correge 19-5

Incredinţăndu-vă … despre afecţiunea

călduroasă

19-5

(b) substantivul apare nearticulat, indiferent dacă între prepoziţie şi substantiv este

intercalat un determinant adjectival:

Nu te îngriji de abonaţi 19-1

Foarte abotnic de reprezentaţii productive 19-2

Ar avea nevoie de o găluşcă 19-2

Am vorbit de ochi negri 19-4

Suferind de această metempsicosă 19-5

Veţi vedé din stăngacele schimbări 19-5

- cu prepoziţia cu:

(a) substantivul este articulat definit, dacă este însoţit de un atribut determinativ şi dacă

indică obiecte unice pentru vorbitor:

a se însărcina … cu aducerea 19-2

Coincidează cu sesiunile Senatului … 19-2

Pune-te … în vorbă cu maestrul Codiţă 19-2

(b) substantivul este nearticulat, dacă între prepoziţie şi acesta este intercalat un

determinant adjectival (adjectiv demonstrativ, adjectiv nehotărât):

Să-mi mai stric vorba cu nişte ipochimeni 19-3

Se trezeşte ... c-o întâmplare 19-5

- cu prepoziţia pentru, substantivul apare atât articulat cu articol definit:

232

Pentru numărul 12 … îţi trimet 19-1

Pentru D-na Negruzzi [trimitem] 19-1

În sine e aceeaşi pentru toată lumea 19-5

cât şi nearticulat, deoarece este precedat de un determinant adjectival (adjectiv propriu-

zis, numeral cardinal):

Nu-ţi trimet pentru viitorul număr 19-1

ai … pentru un număr 19-1

- cu prepoziţia la, substantivul apare atât articulat :

Nu ţineau la naţionalitatea lor 19-5

cât şi nearticulat:

La alegeri am picat 19-3

Poziţia 6: Complement circumstanţial de loc

- cu prepoziţia în, între:

(a) substantivul se articulează cu articol definit când denumeşte un obiect unic pentru

vorbitor, când este însoţit de un atribut determinativ:

Între lucrările <Junimei> s-a uitat 19-1

Apare în revista Ta 19-1

Mă plictisesc în târgul ist frumuşel 19-3

In limba noastră se chiamă 19-4

Esistă în sufletul lui 19-5

Las în vieaţa psichică 19-5

233

s-ar întâmpla ... în individul cutare or cutare 19-5

(b) substantivul este în general nearticulat:

Încape … în acelaşi număr de coale 19-1

Să mai întrevază şi-n astă poezie 19-4

Nu-i mai găseşti în nici o manifestaţiune 19-5

Sufletele … a trecut în animale 19-5

Sufletele ... [a trecut] în germani 19-5

Puteţi găsi în ocupaţiuni literare 19-5

Într-un pustiu să fiu 19-5

- cu prepoziţia la, până la, pe la, pe:

Substantivul este în general articulat cu articol definit:

Pe coperta <Convorb.> s-a uitat 19-1

Nu m-am urcat până la înălţimea sau adâncimea 19-4

Indiferent dacă între prepoziţie şi substantiv există sau nu un determinant adjectival,

substantivul nu se articulează:

Dacă mai este el pe la tipografie 19-1

Este lăsată la competentele locuri 19-2

Să dăm ... la vreo episcopie 19-2

Pentru a fi puse la dosariu 19-3

- cu prepoziţia den, dintr-o, substantivul este nearticulat:

Dintr-o călătorie la Buzău ... m-am întors 19-1

234

- cu prepoziţia pe, sub, substantivul apare articulat, fiind însoţit de un determinant

substantival:

Intră sub mâna mea 19-1

Poziţia 7: Complement circumstanţial de mod

- cu prepoziţia cu, substantivul apare atât articulat (dacă este însoţit de un atribut

determinativ):

Mi-a permis cu bunăvoinţa caracteristică 19-2

cât şi nearticulat:

s’o tipărească cu litere 19-5

- cu prepoziţiile sub, după, substantivul este articulat, dacă este însoţit de un atribut

determinativ:

Am zăcut sub teama unei inflamaţii 19-1

Nu mai scrii ... după părerea mea ... 19-1

- cu prepoziţia prin, substantivul este nearticulat:

ş-apoi viind înapoi/ prin ploae şi noroi 19-3

- cu prepoziţia în, substantivul este nearticulat:

Să editeze ... în formă de carte 19-1

Începe în format 8º 19-1

Tipărite în broşură 19-4

235

Să-i daţi ... în cea mai estremă aparinţă 19-5

Poziţia 8: complement circumstanţial de timp

- în aşa-numitul acuzativ al timpului, substantivul este nearticulat:

Am zăcut 5 zile 19-1

- cu prepoziţiile în, într-o, pe, substantivul este atât articulat:

În zioa ... acţiunea noastră va fi îndoit de

energică

19-1

îi priesc Bucureştii în iarna aceasta 19-1

cât şi nearticulat:

Ţ’a trimes .... pe un an 19-4

Se trezeşte într-o bună dimineaţă 19-5

Poziţia 9: complement circumstanţial instrumental

- cu prepoziţia prin, substantivul este nearticulat:

ţi-l vom răspunde prin poştă 19-4

Poziţia 10: Complement circumstanţial de scop

- cu prepoziţia pentru, spre:

(a) substantivul este articulat atunci când are o determinare nominală:

Îţi triimit … pentru abonamentul … a lui Iorgu 19-3

Mai triimit … pentru abonamentul lui Dimitrie 19-3

Am vorbit … pentru articolul … 19-5

236

(b) substantivul nu este articulat, atunci când este precedat de un determinant adjectival:

Este lăsată … spre cea d’ântăi încercare 19-2

Poziţia 11: Complement circumstanţial de cauză

Poziţia 12: Complement circumstanţial sociativ

- cu locuţiunea prepoziţională împreună cu, dinpreună cu, substantivul apare articulat:

Îţi trimet … tot Schopenhauer … împreună cu

capitolul despre deosebirea

19-1

Triimite numerile dinpreună cu chitanţa 19-3

Poziţia 13: Complement circumstanţial opoziţional

- cu locuţiunea prepoziţională în loc de, substantivul apare nearticulat, deşi are un

determinant adjectival:

Am vorbit ... în loc de ochi albaştri 19-4

Poziţia 14: Complement circumstanţial cumulativ

- cu locuţiunea prepoziţională alături cu, substantivul apare articulat definit:

Alături cu povestea vă trimit 19-5

Poziţia 15: Atribut substantival apoziţional

- substantivul apare nearticulat, fiind precedat de un determinant adjectival care preia

formal articolul definit:

Am găsit pe fratele dv. stimatul primar 19-2

Treburile lui ... ţăsături de painjăn 19-5

Poziţia 16: Reală apoziţie

237

CAZUL DATIV Poziţia 1: Complement indirect

(a) substantivul este articulat definit:

(a1) atunci când determină un verb, un adjectiv : Bunăvoinţa caracteristică familiei 19-2

Să acorde … găluştii 19-2

Să triimeteţi … esilatului din Focşani 19-3

Să o transmiţi posterităţii 19-4

(a2) atunci când este însoţit de un determinant adjectival (adjectiv posesiv) :

Să dai prioritate baladei mele 19-4

Poziţia 2 : Complement circumstanţial de loc (Dativul cu la)

Substantivul este articulat cu articol definit :

… la dracul s-au dus 19-3

Poziţia 3: Atribut substantival apoziţional

Poziţia 4: Reală apoziţie CAZUL GENITIV Poziţia 1: Atribut substantival genitival

Substantivul este în general articulat definit:

Despre deosebirea vărstelor 19-1

Teren al penei tale … 19-1

De plata abonamentelor 19-3

Încercare a creirilor mei 19-4

238

... adâncimea simţirilor 19-4

Manifestaţiune a vieţii lor 19-5

Însă, atunci când este precedat de un determinant adjectival, determinantul preia formal

articolul definit:

Sub teama unei inflamaţii 19-1

Cu aducerea acestei scrisori 19-2

Titlul unui articol 19-5

Poziţia 2: Atribut substantival prepoziţional

- cu prepoziţia de, asupra, substantivul apare de obicei articulat cu articol definit:

Pentru articolul asupra Ungurilor 19-5

o notiţă asupra serbărei 19-5

Insă, atunci când între prepoziţie şi substantiv este intercalat un determinant adjectival,

acesta din urmă preia formal articolul definit:

... urme de-a nenorocitei mele pasiuni 19-4 Poziţia 3 : Complement indirect

-cu locuţiunea prepoziţională din partea, substantivul este nearticulat atunci când

denumeşte grade de rudenie şi apare în formă conjunctă cu un adjectiv posesiv:

Trimitem … din partea neveste-mi 19-1

Am întâlnit în texte câteva proverbe sau expresii unde substantivul apare atât articulat, cât

şi nearticulat :

Boala din născare leac nu are 19-3

239

Se chiamă a mânca frunzele în dorul

căpşunilor

19-4 e.p.s.

[se chiamă] a cânta ochi negri, şi a iubi

albaştri

19-4 e.p.s.

Poziţia 4: Complement circumstanţial de mod

Poziţia 5: Complement circumstanţial de loc

-cu prepoziţia înaintea, substantivul este articulat definit:

Am apărat … înaintea Juraţilor 19-1

Poziţia 6: Complement circumstanţial de cauză

Poziţia 7: Atribut substantival apoziţional

240

3. Tabelul sinoptic

al situaţiilor de întrebuinţare a substantivului articulat cu articol definit.

Sec. XVI-XIX

Cazul poziţia prep. (loc.

prep.)

art. /

neart.

sec. al

XVI-lea

sec. al

XVII-lea

sec. al

XVIII-lea

sec. al

XIX-lea

art. + + + + 1. Subiect

neart. + + + +

art. - - - + 2. Nume

predicativ

neart. + - + +

art. + - + + 3. Atribut

substantival

nominatival

neart. - - - -

art. + + + -

N.

4. Reala

apoziţie

neart. - + - -

art. + + + + den, de, de

la neart. - + + +

art. - - + + pe, pe la,

pentru, la neart. - - + -

art. - - - + despre

neart. - - - +

art. + - + +

1. Atribut

substantival

prepoziţional

cu

neart. + + + -

art. - - - -

neart. - - - +

art. - - - - de, dirept

neart. + - - -

art. - - - -

2. Nume

predicativ

cu, fără de

neart. - - + -

art. - - + - de, din

neart. + - + -

art. - - - -

Ac.

3. Element

predicativ

suplimentar cu, ca

neart. - + - +

241

art. + + + + fără

flectivul

pe

neart. + + + +

art. - + + +

4. Complement

direct

cu

flectivul

pe

neart. + + + +

art. + + + + de, de la,

dentru, din neart. + + + +

art. + + + + cu

neart. + + + +

art. - - + + pentru

neart. + - + +

art. - - + + la

neart. + - + +

art. - + + - cătrâ ,

către, de

cătră

neart. - - + -

art. - - + - spre

neart. - - + -

art. - - - +

5. Complement

indirect

după

neart. - - - -

art. + + - + în, într-,

între neart. + + + +

art. + - + + la

neart. + + + +

art. + + + - den, din,

dintr- neart. - - + +

art. - - - - pre, pe,

prin, pren neart. + + - -

art. - - + +

6. Complement

circumstanţial

de loc

supt, lângă

neart. - - - -

art. + + + +

7. Complement

circumstanţial

cu

neart. - + + +

242

art. + - - - de (=ca,

decât), ca,

ca pre

neart. - + - -

art. - - + - în, întru,

într- neart. + + + +

art. - + - - printru,

prin neart. - - - +

art. - - - - den, la

neart. - - + -

art. - - + - fără de

neart. - - + -

art. - - + +

de mod

pe, supt,

sub, după neart. - - - -

art. + - + - la

neart. - - - -

art. - - + + din, de,

cu, în,

într-, pe

neart. - - + +

art. - - - -

8. Complement

circumstanţial

de timp

acuzativ al

timpului neart. - + - +

art. - - - - cu

neart. + - - -

art. - - - -

9. Complement

circumstanţial

instrumental prin

neart. - - - +

art. + + - + pentru,

peîntru,

pre,

penntru

neart. + + + -

art. - - - -

10.Complement

circumstanţial

de scop

de, în,

spre neart. - - + +

art. + - - -

11.Complement

circumstanţial

de cauză

de

neart. - + + -

243

art. - - - + 12.Complement

circumstanţial

sociativ

împreună

cu,

dinpreună

cu

neart. - - - -

art. - - - - 13.Complement

circumstanţial

opoziţional

în loc de

neart. - - - +

art. - - - + 14.Complement

circumstanţial

cumulativ

alături cu

neart. - - - -

art. - - - - 15. Atribut

substantival

apoziţional

neart. - - - +

art. - - - -

16. Reală

apoziţie

neart. - - + -

art. + + + +

neart. + + + +

art. + + + -

1. Complement

indirect

la

neart. - + + -

art. - - - + 2. Complement

circumstanţial

de loc (Dativul

locativ)

la

neart. - - - -

art. - - + - 3. Atribut

substantival

apoziţional

neart. - - + -

art. - + + +

D

4. Reala

apoziţie

neart. - + + -

art. + + + + 1. Atribut

substantival

genitival

neart. - - + +

art. + - - -

G.

2. Atribut

substantival

de

neart. - + - +

244

art. - - - + prepoziţional asupra

neart. - - - -

art. - + - - de rândul

neart. - + - -

art. - - + - asupra

neart. - - - -

art. - - - -

3. Complement

indirect

din partea

neart. - - - +

art. - - - - 4. Complement

circumstanţial

de mod

de răndul

neart. - + - -

art. + - - + 5. Complement

circumstanţial

de loc

naintea, de

naintea,

înaintea

neart. + - - -

art. - - + - 6. Complement

circumstanţial

de cauză

den

pricina neart. - - - -

art. + - + -

7. Atribut

substantival

apoziţional

neart. - - - -

3.1. Comentariu:

Cazul Nominativ

Poziţia 1. Subiect

Indiferent de locul pe care îl ocupă în enunţ (fie în topică S+P, fie P+S),

substantivul subiect, însoţit sau nu de determinanţi postpuşi, este aproape întotdeauna

articulat definit. Substantivul subiect nu este marcat pozitiv dacă :

- este precedat de un determinant (pronominal) adjectival sau pronominal,

- este urmat de un adjectiv cantitativ,

- dacă este precedat de un adjectiv calificativ care preia formal articolul definit al

substantivului,

- chiar dacă are o expansiune atributivă,

245

- denumeşte nume ale gradelor de rudenie însoţite de un adjectiv posesiv în construcţie

conjunctă,

- apare în construcţii negative.

Am întâlnit şi situaţia în care substantivul subiect apare cu –u vocalic.

Remarcă : Am identificat câteva exemple în care substantivul apare în poziţie sintactică

de subiect multiplu. Substantivul situat în poziţie secundă, coordonat cu primul prin şi

sau cu, apare fie articulat definit, fie nearticulat (de exemplu, atunci când este prezent în

construcţie cu un substantiv grad de rudenie în formă conjunctă cu un adjectiv posesiv,

sau dacă este precedat de un determinant adjectival).

Poziţia 2. Nume predicativ

În general, substantivul cu valoare de nume predicativ este nearticulat. Însă, am

întâlnit şi situaţia în care substantivul nume predicativ este articulat definit (vezi

exemplele de sub sec. al XIX-lea). Remarcăm, de asemenea, că nu am identificat această

funcţie în nici unul din textele de secolul al XVII-lea.

Poziţia 3. Atribut substantival nominatival

În această poziţie sintactică, substantivele apar în general articulate dacă

denumesc grade ierarhice, întrucât prin folosirea gradului ierarhic după numele propriu

sau după pronumele de politeţe, cel în cauză se doreşte identificat. Subliniem, de

asemenea, că situaţiile nu sunt numeroase, iar în textele selectate pentru sec. al XVII-lea

nu am întâlnit nici un exemplu.

Poziţia 4. Reală apoziţie

Substantivul cu valoare de reală apoziţie apare aproape întotdeauna articulat

definit, fie că e marcat parantetic sau nu.

În exemplele noastre, am întâlnit o singură situaţie în care substantivul cu valoare

de reală apoziţie nu este articulat definit, deoarece e precedat de un determinant adjectival

(vezi exemplul de la sec. al XVII-lea, poziţia 4).

Cazul Acuzativ

Poziţia 1. Atribut substantival prepoziţional

Precedat de prepoziţie (den, din, de, de la, pe la, pentru, despre, pe, cu),

substantivul apare în general articulat, dacă este însoţit de un atribut determinativ. Însă,

246

am întâlnit şi situaţii în care, însoţit sau nu de un atribut determinativ, substantivul apare

nearticulat. Iată, în acest sens, două situaţii de nearticulare a substantivului: atunci când

între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi diferiţi determinanţi adjectivali, sau atunci

când urmează după substantive grade de rudenie nearticulate.

Poziţia 2. Nume predicativ

În poziţie sintactică de nume predicativ, substantivul apare întotdeauna

nearticulat, indiferent că este însoţit sau nu de un atribut determinativ.

În corpusul destinat secolului al XVII-lea nu am identificat nici o situaţie de

utilizare a substantivului cu funcţie de nume predicativ.

Poziţia 3. Element predicativ suplimentar

În această funcţie, substantivul apare, în general, nearticulat. Am întâlnit o singură

situaţie în care substantivul este articulat definit, anume în sec. al XVIII-lea.

Poziţia 4. Complement direct

În această poziţie, substantivul fără flectivul pe apare atât articulat cu articol

definit, cât şi nearticulat (fie că e însoţit sau nu de un atribut determinativ).

Precedat de flectivul pe, substantivul apare, în general, articulat definit, atunci

când este în construcţie conjunctă cu un adjectiv posesiv, când este precedat de adjectivul

nehotărât (tot, toată), sau este determinat de un atribut substantival nominatival. Situaţii

de nearticulare am întâlnit doar pentru sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea.

Remarcă: În construcţiile cu caracter fix, în acuzativ, substantivul, însoţit sau nu de

atribute determinative, apare întotdeauna nearticulat.

Poziţia 5. Complement indirect

Precedat de prepoziţiile de, de (=despre), de (=de la), de (=pentru), dentru

(=din), din, despre, de la, după, substantivul în corpusul nostru apare atât articulat

definit (fie atunci când acesta este nume de rudenie, de exemplu, indică o fiinţă unică

pentru vorbitor, vezi sec. al XVI-lea, sau atunci când este însoţit de un atribut

determinativ), cât şi nearticulat, dacă între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi sau nu

determinanţi adjectivali, dacă apare în formă conjunctă cu un posesiv, sau dacă este la

plural, însoţit de un atribut adjectival.

Precedat de prepoziţia cu, substantivul apare atât în poziţie articulată (dacă este

însoţit de un atribut determinativ şi indică obiecte unice pentru vorbitor, sau dacă e

247

precedat de adjectivul indefinit tot), cât şi nearticulată, dacă între prepoziţie şi substantiv

este intercalat un determinant adjectival.

Precedat de prepoziţiile pentru, la, cătrâ, către, de cătră, spre, substantivul este

utilizat atât cu articol definit, cât şi nearticulat (atunci când denumeşte obiecte unice

pentru vorbitor, sau când între prepoziţie şi substantiv este intercalat un determinant

adjectival, în speţă, un adjectiv calificativ).

Poziţia 6. Complement circumstanţial de loc

Precedat de prepoziţia în, între, într-, la, până la, pe la, den, din, de în, dintr-o,

substantivul apare atât articulat definit (când denumeşte obiecte unice pentru vorbitor,

când este urmat de un atribut determinantiv în genitiv, dacă este precedat de adjectivul

nehotărât tot), cât şi nearticulat (de obicei, dacă este precedat de un determinant

adjectival sau dacă nu are o determinare atributivă).

Cu prepoziţiile pre, prin, pren, substantivul apare întotdeauna nearticulat (am

găsit situaţii doar pentru sec. al XVI-lea, al XVII-lea).

Cu prepoziţiile supt, lângă, substantivul este articulat dacă denumeşte un obiect

unic pentru vorbitor sau este utilizat cu sens metaforic (vezi secolul al XVIII-lea).

Poziţia 7. Complement circumstanţial de mod

Substantivul precedat de prepoziţiile cu, de (=ca, decât), ca, ca pre, în, întru, într-

, printru, prin, den, la, fără de, pe, supt, sub, după, printru, prin, den, la, fără de, pe,

supt, sub, după, apare atât articulat definit (dacă este precedat de adjectivul nehotărât tot,

dacă are o determinare atributivă, dacă este urmat de un posesiv, dacă este urmat de un

atribut determinativ în genitiv), cât şi nearticulat (dacă între prepoziţie şi substantiv este

intercalat un determinant adjectival, de tipul adjectivului calificativ, al adjectivului

nedefinit).

Poziţia 8. Complement circumstanţial de timp

Substantivul precedat de prepoziţiile la, din, de, cu, în, într-o, pe, poate să apară

atât articulat definit, dacă este urmat de un atribut determinativ (substantiv în genitiv,

adjectiv posesiv) sau de un atribut de identificare, cât şi nearticulat, dacă între prepoziţie

şi substantiv este intercalat un determinant adjectival.

Am întâlnit, de asemenea, şi situaţia în care substantivul, aflat în aşa-numitul

„acuzativ al timpului”, este nearticulat, dacă este precedat de un determinant adjectival.

248

Poziţia 9. Complement circumstanţial instrumental

Substantivul precedat de prepoziţiile cu, prin, este nearticulat, deoarece este

precedat de un determinant adjectival (adjectiv demonstrativ).

Poziţia 10. Complement circumstanţial de scop

Precedat de prepoziţiile pentru, peîntru, pre, de, în, spre, substantivul poate să

apară atât articulat definit (atunci când are o determinare nominală, pronominală, în

genitiv sau adjectivală, ori când face referire la obiecte unice pentru vorbitor), respectiv,

nearticulat, atunci când este precedat de un determinant adjectival (adjectiv propriu-zis,

adjectiv demonstrativ).

Poziţia 11. Complement circumstanţial de cauză

În această poziţie sintactică, substantivul precedat de prepoziţia de apare atât

articulat definit (dacă este urmat de un adjectiv posesiv), cât şi nearticulat.

Poziţia 12. Complement circumstanţial sociativ

În această poziţie substantivul apare întotdeauna articulat.

Poziţia 13. Complement circumstanţial opoziţional

Substantivul apare nearticulat.

Poziţia 14. Complement circumstanţial cumulativ

Substantivul precedat de locuţiunea prepoziţională alături cu apare articulat.

Poziţia 15. Atribut substantival apoziţional

Substantivul cu această valoare apare întotdeauna nearticulat, întrucât este

precedat de un determinant adjectival care preia formal articolul definit.

Poziţia 16. Reală apoziţie

Substantivul apare întotdeauna nearticulat atunci când este precedat de un

determinant adjectival care preia formal articolul definit.

Cazul Dativ

Poziţia 1. Complement indirect

Substantivul este articulat definit atunci când determină un verb şi este urmat de

un determinant adjectival (adjectiv posesiv), respectiv nearticulat, dacă este precedat de

un determinant adjectival (adjectiv demonstrativ), adjectivul preluând formal articolul.

249

De asemenea, am întâlnit această poziţie sintactică realizată şi printr-un substantiv

precedat de prepoziţia la, unde substantivul apare atât cu articol definit (atunci când între

prepoziţie şi substantiv este intercalat adjectivul nehotărât tot, sau este urmat de un

determinant atributiv, sau însoţeşte substantive care denumesc obiecte unice pentru

vorbitor), cât şi fără articol (dacă între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi alţi

determinanţi adjectivali, de exemplu, un adjectiv posesiv).

Poziţia 2. Complement circumstanţial de loc (Dativul cu la)

Am întâlnit un singur exemplu care să ilustreze această poziţie sintactică, anume

în sec. al XIX-lea.

Poziţia 3. Atribut substantival apoziţional

Substantivul poate să apară atât articulat definit (atunci când este urmat de un

atribut de identificare), cât şi nearticulat (dacă este precedat de un adjectiv calificativ,

acesta din urmă preluând în plan formal articolul definit).

Poziţia 4. Reală apoziţie

Substantivul în această poziţie sintactică poate să apară atât articulat definit, cât şi

nearticulat.

Remarcă pentru poziţiile 3 şi 4 : Credem că prezenţa sau absenţa mărcii parantetice se

datorează nivelului cultural al celui care elaborează scrisoarea, intenţiei acestuia şi în

special normei ortografice de utilizare a semnelor de punctuaţie specifice epocii textului.

Cazul Genitiv

Poziţia 1. Atribut substantival genitival

În această poziţie, substantivul este atât articulat definit (dacă determină un

substantiv grad de rudenie sau dacă urmează după substantive care denumesc obiecte

unice pentru vorbitor), cât şi nearticulat (atunci când denumeşte substantive grade de

rudenie în formă conjunctă sau este precedat de un determinant adjectival care preia

formal articolul definit).

Poziţia 2. Atribut substantival prepoziţional

Precedat de prepoziţie (de, asupra), substantivul apare întotdeauna articulat

definit deoarece este urmat de un atribut de identificare în genitiv.

250

Am întâlnit şi situaţia de utilizare fără articol, atunci când este precedat, de

exemplu, de prepoziţia de, sau când între prepoziţie şi substantiv sunt intercalaţi alţi

determinanţi adjectivali (adjective calificative, adjective posesive).

Poziţia 3. Complement indirect

Substantivul precedat de prepoziţie sau locuţiune prepoziţională apare fie articulat

definit, fie nearticulat (atunci când între prepoziţie şi substantiv este intercalat un

determinant adjectival – adjectiv demonstrativ, de exemplu, - sau când este în construcţie

conjunctă cu un adjectiv posesiv).

Poziţia 4. Complement circumstanţial de mod

Substantivul precedat de prepoziţie (locuţiune prepoziţională) este nearticulat,

atunci când între acestea este intercalat un determinant adjectival (adjectiv demonstrativ),

care preia formal articolul definit.

Poziţia 5. Complement circumstanţial de loc

Substantivul apare în general articulat. Însă atunci când este precedat de un

determinant adjectival (numeral, adjectiv demonstrativ), acesta din urmă preia formal

articolul.

Poziţia 6. Complement circumstanţial de cauză

Substantivul cu această funcţie sintactică apare întotdeauna articulat.

Poziţia 7. Reală apoziţie, nemarcată

Substantivul urmat de un atribut de identificare apare întotdeauna articulat definit,

deşi nu este marcat parantetic.

251

ÎN LOC DE CONCLUZII

1. Studiată atât din punct de vedere morfosintactic, cât şi semantico-pragmatic,

categoria gramaticală a determinării se prezintă ca un concept cu importante diferenţe în

plan formal şi funcţional.

2. Realizată în limba română prin clasa articolului, analiza atentă a acestuia aduce

în prim-plan numeroase diferenţe.

2.1. Considerat fie parte de vorbire (conform direcţiei tradiţionale), fie morfem al

categoriei gramaticale a determinării (conform direcţiei structuraliste), elementele ce

compun clasa articolului au atât caracteristici improprii unei părţi de vorbire, cât şi un

comportament gramatical neomogen, fapt ce face imposibilă menţinerea lor în aceeaşi

clasă. Se disting, astfel, două grupe: pe de o parte, articolul posesiv şi cel demonstrativ,

iar, pe de altă parte, articolul hotărât şi cel nehotărât.

2.2. Datorită comportamentului funcţional diferit, se consideră morfeme ale

categoriei gramaticale a determinării doar articolele hotărât şi nehotărât.

3. Majoritatea lucrărilor de gramatică reţin pentru unităţile „un, o” trei valori

(numeral cardinal, adjectiv nehotărât, articol nehotărât), iar pentru „nişte”, două valori

(adjectiv nehotărât, articol nehotărât). Examinarea acestor unităţi ne determină să

propunem eliminarea lor din clasa articolului, deoarece toate aceste elemente se comportă

ca unităţi, deci cuvinte, realizând funcţii sintactice. Mai mult, aceste unităţi nu sunt

obligatorii în utilizarea substantivului sau, altfel spus, nu sunt încă gramaticalizate.

3.1. Din punct de vedere morfosintactic, aceste elemente realizează cu

substantivul pe lângă care stau un raport de determinare lexico-gramaticală de tipul

acordului, realizând funcţia sintactică de atribut adjectival, unde „un, o” sunt adjective

(pronominale) nehotărâte, iar „nişte”, adjectiv invariabil. Având comportamentul unui

adjectiv pronominal proclitic, „un, o” realizează, din punct de vedere flexionar, opoziţia

N.Ac .⁄ G.D., atât la singular, cât şi la plural. Din punct de vedere morfematic, „un, o”

degajă desinenţe cazuale, dar acestea aparţin doar substantivului. În schimb, forma

„nişte” (indicator al unei cantităţi nedeterminate) nu este pluralul lui „un, o”. Mai mult,

forma de G.D., „unor” nu reprezintă pluralul lui „nişte”. Deci, „nişte” este un adjectiv

invariabil.

252

3.2. Din punct de vedere semantic, formele nehotărâte sunt purtătoare ale propriei

semnificaţii, deoarece, putând fi accentuate, ele nu sunt gramaticalizate. „Un, o” intră în

relaţie de sinonimie cu „vreun, anumit, ori+pronume relativ, pronume relativ+va”, în

timp ce nişte intră în serie sinonimică cu „niscai, niscaiva”, putând fi substituit de „unii,

unele, câţiva, câteva, anumiţi, anumite”. „Un, o” apare în corelaţie cu „alt”, cu

semnificaţie distributivă, după cum „nişte” este în raport de reciprocitate cu „alţii, altele”.

Spre deosebire de „nişte”, care nu-şi găseşte antonimul, „un, o” intră în relaţie de

sinonimie cu „nici un, nici o”. „Un, o” pot realiza opoziţie şi cu alţi determinanţi (zero,

acest, meu, alt), în timp ce „nişte” se află în raport de opoziţie cu „ceilalţi, celelalte”. În

plus, „un, o” au rolul de a individualiza, în timp ce „nişte” nu se explică, pentru că aşa-

zisul articol nehotărât îşi poate îndeplini rolul doar la singular, unde avem un singur

obiect.

3.3. În plan referenţial, aşa-zisul articol nehotărât trimite la o postinformaţie,

atenţionând receptorul că trebuie să aştepte o informaţie ulterioară. Astfel, articolul

nehotărât serveşte pentru a introduce un element necunoscut într-un context dat.

4. Spre deosebire de aşa-zisul articol nehotărât, articolul hotărât se comportă ca un

segment dependent de tipul afixelor gramaticale, deoarece substantivul cu articol hotărât

ocupă în cadrul enunţului o singură poziţie (excepţie lui proclitic).

4.1. În plan morfosintactic, articolul hotărât, neputând fi accentuat şi alipindu-se

substantivului, realizează cu acesta din urmă un raport de determinare sintagmatică şi,

prin urmare, nu realizează funcţie sintactică. În consecinţă, acesta se manifestă ca un

morfem (citeşte flectiv) cazual, realizând opoziţia N.Ac. / G.D. atât la singular, cât şi la

plural. Din punct de vedere morfematic, articolul degajă desinenţe cazuale, dar acestea

aparţin numai şi numai substantivului. Din punct de vedere distribuţional, articolul

hotărât nu se poate grupa cu nici unul din determinanţii numelui.

4.2. În plan semantic, formele articolului hotărât nu au semnificaţie lexicală

(nefiind cuvinte, deci neputând fi accentuate), ci doar gramaticală. Acestea nu dezvoltă o

serie sinonimică, nu au substituenţi şi nu intră în relaţie de antonimie cu nici un alt

element.

4.3. De asemenea, articolul hotărât se manifestă în plan referenţial cu valoare

anaforică, trimiţând receptorul la ceva menţionat, păstrat în memoria textuală, având rolul

253

de a actualiza şi individualiza. Aşadar, apariţia articolului hotărât pe lângă un substantiv

comunică ideea de cunoscut pentru interlocutori.

5. În planul expresiei, articolul hotărât îşi găseşte opozantul în articolul Ø, însă

numai la N.Ac., deoarece celelalte forme (G.D.) sunt marcate de articolul–flectiv cazual.

Articolul Ø este un flectiv de abstractizare ce marchează conceptualul şi

generalul.

În plan textual, absenţa articolului semnalează interlocutorului că nu trebuie să

aştepte nici de la preinformaţie, nici de la postinformaţie o determinare a substantivului

introdus fără articol. Astfel, virtualul este, în această situaţie, lipsit de instrumentul care

actualizează cuvântul în discurs.

6. În consecinţă, credem că se poate vorbi de o categorie gramaticală a

determinării realizată prin articolul hotărât. Argumentele noastre sunt:

6.1. Conform principiului conotaţiei, dacă în plan semantic avem un indice, o

marcă, ce poate fi regăsit(ă) şi în plan formal, atunci putem vorbi de o categorie

gramaticală. Or, altfel spus, „orice fapt sintactic traduce un fapt semantic” (cf. Bernard

Pottier).

6.2. Dacă contextul exprimă conceptul, atunci este obligatoriu ca semnele

morfologice (categoriile gramaticale) să fie exprimate.

6.3. Aşadar, categoriile gramaticale nu sunt independente de context.

6.4. “Determinarea” se opune “nedeterminării”: omul / om (limbaj / metalimbaj,

actual / virtual).

6.5. Conceptul de “determinare” cunoaşte mai multe posibilităţi de exprimare,

ceea ce trimite implicit la niveluri diferite ale structurii limbii.

6.5.1. Astfel, determinarea poate fi realizată : (a) în plan morfematic, prin formele

articolului hotărât, (b) în plan lexical, prin adjective (pronominale) nehotărâte,

demonstrative, posesive etc., (c) în plan textual (prin context şi cotext).

6.5.2. Prin urmare, credem că este indicat să vorbim de grade ale determinării.

6.6. O analiză morfematică a substantivului articulat cu articol definit conduce la

următoarea segmentare:

Limba Gen subst. nr. det. caz

254

sg. -u -l Ø N.Ac.

pl. -i -i Ø

sg. -u -l -ui G.D.

masc.

pl.

băiat

-i -l -or

sg. -a -a Ø N.Ac.

pl. -e -le Ø

sg. -e -e -i

româna

G.D.

fem.

pl.

fată

-e -l -or

Pe baza acestei segmentări, putem afirma că, în limba română, categoria

gramaticală a determinării se realizează prin articolul hotărât, căruia, atunci când apare în

structura substantivelor comune, îi acordăm statutul de afix gramatical de determinare,

mai precis, de flectiv de determinare. Altfel spus, tot aşa cum indicativul, mai mult ca

perfect, are ca marcă proprie pe –se-, deosebind în acest fel mai mult ca perfectul de

perfectul simplu (fusesem / fusei), la fel şi substantivul are, pe lângă mărcile de număr şi

caz, încă o marcă proprie.

7. În sfârşit, reafirmăm existenţa categoriei gramaticale a determinării în limba

română, a patra467 categorie gramaticală a substantivului, categorie reprezentată prin

articolul hotărât.

7.1. În plan morfosintactic, articolul definit se comportă ca un flectiv de

determinare ce cumulează, prin acord intern, şi valorile de număr şi caz, în virtutea

realizării în cadrul paradigmei a opoziţiilor de număr şi caz.

7.2. În plan semantic, articolul hotărât este un segment ce ajută la înţelegerea

globală a textului alături de prepoziţii, conjuncţii, adjective etc. Astfel, putem vorbi de o

determinare globală căreia i-ar corespunde termenii de înţelegere şi referenţializare, adică

de indicator şi identificator.

467 Conform gramaticii clasice, vorbim de categoriile de gen, număr şi caz. Cercetările gramaticale din ultimele decenii consideră drept categorii gramaticale doar numărul şi cazul (vezi, în acest sens, infra Partea întâi, cap. I, 1.4., 1.4.1., 11.4.2., 1.4.3.).

255

Anexa 1

ARTICOLUL ÎN BIBLIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ468

ALDEA, Maria, 2002, „Conceptul de ‘articol’ în limba română: cercetare bibliografică”.

În: Lingua. A. Lingvistica, anul I, pp. 41-53.

ALDEA, Maria, 2002, „La postposition de l’article dans la langue roumaine”. În: Acta

Linguistica, No 4, Economicka fakulta Univerzity Mateja Bela v Banskej

Bystrici (Slovenska Republika), pp. 45-49.

ALDEA, Maria, 2003, „Premise pentru o cercetare stilistico-pragmatică a articolului

hotărât în limba română”. În: IANUA. Revista Philologica Romanica,

Madrid, no. 4, pp. 11-16 sau on-line : http ://www.romaniaminor.net/ianua.

ALDEA, Maria, 2004, „Des points de départ pour une approche stylistique et

pragmatique de l’article défini dans la langue roumaine”. În: Filologická

Revue, No 4, Economicka fakulta Univerzity Mateja Bela v Banskej Bystrici

(Slovenska Republika), pp. 5-13.

ALDEA, Maria, 2005, „Dubla realizare a subiectului”. În: Philologica. LIX. Studia

Romanistica, Bratislava, Univerzita Komenského Bratislava, pp. 7-15.

ALDEA, Maria, 2004-05, „Valori referenţiale generate de articolul definit şi de cel

nehotărât românesc în determinarea substantivului. Studiu de caz : Scrisoarea

lui Neacşu (1521)”. În: IANUA. Revista Philologica Romanica, Madrid, no.

5, pp. 19-32 sau on-line : http ://www.romaniaminor.net/ianua.

ANDRIESCU, Al., 1950, „Articolul masculin lui pe lîngă substantive feminine”. În: Cum

vorbim, pp. 19-20.

ANGHELESCU, Nadia, 1969, „Conceptul de determinare în lingvistica modernă”. În:

Analele Universitătii Bucureşti. Limbi clasice, pp. 93-107.

ASAN, Finuţa, 1958, „Categoriile substantivului”. În: Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul

împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, pp. 41-45.

AVRAM, Andrei, 1959, „Despre cauzele dispariţiei lui l final – articol hotărît”. În: Studii

şi cercetări lingvistice, nr. 3, pp. 457-464.

468 În notarea titlurilor, am respectat ortografia utilizată de către autori.

256

AVRAM, Andrei, 1960, „Sur les causes de la disparition du l final – article défini”. În:

Revue de Linguistique, nr. 1, pp. 101-107.

AVRAM, Mioara, 1977, „Genitiv-dativul singular articulat al unor substantive feminine

în –ie ”. În: Limba română, nr. 4, pp. 365-368.

AVRAM, Mioara, 1980, „Genitivul complement al unui adjectiv şi rolul lui al (a, ai,

ale)”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 5, pp. 511-516.

BACINSCHI, Ilie, 1937, Problèmes de linguistique balkanique. 1. Un aspect de

l’article défini, en roumain. Cernăuţi, Institutul de arte grafice şi editură

“Glasul Bucovinei”.

BACIU, I., 1970, L’article en français et en roumain. Cluj-Napoca [teză de doctorat].

BEJAN, D., 1986, „Despre substantivarea adverbului în limba română”. În: Cercetări de

lingvistică, nr. 1, pp. 85-91.

BEJAN, D., 1986, „Despre substantivarea pronumelui în limba română”. În: Limbă şi

literatură, nr. 3, pp. 285-291.

BEJAN, D., 1989, „Cel, cea, cei, cele ”. În: Limbă şi literatură română, nr. 1, pp. 10-12.

BEJAN, D., 1990, „Articolul genitival al, a, ai, ale”. În: Limbă şi literatură română, nr. 3,

pp. 7-10.

BOGREA, V., 1921-1922, „În chestia postpunerii articolului – O nouă ipoteză”. În:

Dacoromania, pp. 622-663.

BOLOCAN, Gh., 1977, „Despre articularea numelor de locurip”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, nr. 4, pp. 379-385.

BOTIŞ, Lidia şi NICOLAU, Maria, 1984, „Aspecte ale predării articolului hotărît din

perspectiva abordării limbii române ca limbă ţintă”. În: A IX-a Conferinţă

tehnico-ştiinţifică a industriei textile. Iaşi, 24-26 oct. 1984. Secţia Studii

asupra limbajelor funcţionale în sprijinul perfecţionării învăţămîntului şi

cercetării din domeniul textil, pp. 222-225.

BRÎNCUŞ, Grigore, 1972, „Articularea numelor proprii”. În: Cutezătorii, nr. 21.

CANARACHE, Ana, 1952, „Articol hotărît şi articol posesiv”. În: Cum vorbim, nr. 5, pp.

26-27.

257

CARAGIU-MARIOŢEANU, Matilda, 1962, „În legătură cu articolul enclitic al

masculinelor în aromână (Cu privire specială la graiul fărşeroţilor)”. În:

Fonetică şi dialectologie, vol. IV, pp. 95-99.

CÂMPEAN, Ileana, 1978, „Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind declinarea

gramaticală şi lexicogarfică ”. În: Cercetări de lingvistică, nr. 2, pp. 171-176.

CÂMPEAN, Ileana, 1980, „Nişte”. În: Cercetări de lingvistică, nr. 2, pp. 171-173.

CIOBANU, Fulvia, 1966, „Cîteva observaţii despre articularea substantivelor proprii cu

articol nehotărît în limba română actuală”. În: Omagiu lui Al. Rosetti la 70 de

ani, Bucureşti, pp. 119-122.

CIORĂNIC, Ion, 1953, „Despre articol”. În: Limba română, pp. 82-87.

CIRCA, I., 1861, „Observatiuni generale asupra limbei romane şi disertarea asupra ei”.

În: Amicul şcoalei, nr. 12, pp. 94-95.

COENE, Martine, 1995, „<CEL / EL + secvenţa nonsubstantivală> în limbile română şi

spaniolă”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1-6, pp. 39-63.

COJA, Ion, 1968, „Articularea substantivelor precedate de prepoziţii”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 4, pp. 347-363.

COJA, Ion, 1969, „Articolul – parte de vorbire sau morfem al determinării?”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 167-182.

COJA, Ion, 1970, „Cîteva ipoteze cu privire la articol”. În: Sistemele limbii, Bucureşti,

Ed. Academiei R.S.R., pp. 165-172.

COJA, Ion, 1978, O gramatică raţională a articolului românesc. Rezumatul tezei de

doctorat. Cond. ştiinţ. acad. Al. Graur. Bucureşti.

COJA, Ion, 1983, Preliminarii la gramatica raţională a limbii române: Vol. I.

Gramatica articolului, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică.

CONSTANTIN, Gh. 1994, „Din nou despre articolul posesiv”. În: Dreptatea. Periodic al

PNŢCD, nr. 47, p. 3.

COPCEAG, Dumitru, 1964, „Un caso de omisión del articulo en rumano y en los idiomas

iberoromance”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 2, pp. 197-201.

COPCEAG, Dumitru, 1964, „Un caz de omitere a articolului în limba română şi limbile

ibero-romanice”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 221-228.

258

COPCEAG, Dumitru, 1965, „Ensayo de definión estructural del articulo-rumeno”. În:

Revue Roumaine de Linguistique, nr. 5, pp. 469-477.

COPCEAG, Dumitru, 1966, „Contribuţii la definirea articolului în limba română”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 185-194.

COPCEAG, Dumitru, 1970, „Sur la place des déterminants nominaux dans les langues

romanes (en comparaison des langues germaniques et slaves)”. În: Actele

celui de al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie

Romanică, Bucureşti, pp. 179-183.

COPCEAG, Dumitru, 1970, „Considérations typologiques sur l’article post-posé en

roumain”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 5, pp. 445-447.

COTEANU, Ion, 1956, „Despre poziţia articolului în limba română”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 1-2, pp. 58-71.

COTEANU, Ion, 1957, „Despre evoluţia declinării româneşti”. În: Analele Universităţii

C. I. Parhon, Bucureşti, pp. 9-15.

COTEANU, Ion, 1958, „Contribuţii la teoria articolului”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, nr. 1, pp. 17-44.

COTEANU, Ion, 1958, „K voprosu o teorii artiklja”. În: Revue de linguistique, nr. 1, pp.

59-89.

COTEANU, Ion, 1964, „Esquisse de la déclination du nom en roumain commun. La

déclination déterminée”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 4, pp. 407-

430.

COTEANU, Ion, 1964, „Schiţă a declinării numelui în româna comună. Declinarea

articulată”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 4, pp. 445-469.

COTEANU, Ion, 1983, „Etapele de evoluţie a articolului hotărît în limba română (I)”. În:

Analele Universităţii Bucureşti. Limbă şi Literatură Română, pp. 49-64.

COTEANU, Ion, 1985, „Etapele de evoluţie a articolului hotărît în limba română (II)”.

În: Analele Universităţii Bucureşti. Limbă şi Literatură Română, pp.5-13.

CRISTUREANU, Al., 1962, „ Nume de familie formate cu articolul genitival a în Valea

Bistriţei (Bicaz)”. În: Studii şi cercetări ştiinţifice, Iaşi, nr.1, pp. 209-217.

DAN, Ilie, 1966, „Unele aspecte ale articolului românesc (Privire istorică)”. În: Analele

ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, fasc. 2, pp. 143-164.

259

DAN, Ilie, 1971, „Cu privire la postpunerea articolului românesc”. În: Comunicări

ştiinţifice. Universitatea Al. I. Cuza – Iaşi, pp. 135-152.

DENSUSIANU, O., 1906, „O problemă morfologică”. În: Buletinul Societăţii Filologice

din Bucureşti, pp. 16-17.

DIACONESCU, Paula, 1961, „Un mod de descriere a flexiunii nominale, cu aplicaţie la

limba română contemporană”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp.

163-192.

DIACONESCU, Paula, 1965, „Aspects de la déclinaison avec article défini en roumain”.

În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 1-3, pp. 317-331.

DIACONESCU, Paula, 1965, „Aspecte ale decinării cu articol definit în limba română”.

În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1, pp. 149-162.

DIACONESCU, Paula, 1966, „Declinarea cu articol proclitic a substantivelor proprii,

nume de persoană în limba română”. În: Omagiu lui Al. Rosetti la 70 de ani,

Bucureşti, pp. 171-175.

DIACONESCU, Paula, 1966, „Declinarea cu “articol definit” proclitic în limba română.

Genitiv-dativul substantivelor comune nume de persoană”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 5, pp. 555-566.

DIMITRESCU, Florica, 1954, „Observaţii asupra valorilor afective ale articolelor

nehotărîte în limba română”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1-2, pp. 93-

97.

DIMITRIU, Corneliu, 1980, „Observaţii privitoare la morfologia din unele texte

româneşti. Substantivul şi articolul”. În: Analele ştiinţifice ale Universităţii

Al. I. Cuza din Iaşi, pp. 65-82.

DIMITRIU, Corneliu, 1992, „Articolul trebuie exclus din rîndul părţilor de vorbire?”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 159-171.

DIMITRIU, Corneliu, 1993, „Doit-on exclure l’article des parties du discours”. În: Omul

şi limbajul său. Studia linguistica in honorem Eugenio Coseriu, Iaşi, pp. 179-

192.

DJAMO-DIACONIŢĂ, Lucia, 1975, „Articolul enclitic românesc la cuvinte slave (în

documentele slavone scrise în Ţara Românească între 1501 şi 1575)”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 131-141.

260

DRAGOMIRESCU, Gh. N., 1967, „Sintaxa articolului posesiv (genitival)”. În: Argeş, nr.

2, p. 17.

DRAGOMIRESCU, Gh. N., 1973, „Articolul enclitic în limba română actuală”. În:

Limbă şi literatură, nr. 1, pp. 39-46.

DRAGOŞ, Elena, 1994, „Considérations sur l’article en roumain (la perspective

pragmatique)”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 2, pp. 173-177.

DRAŞOVEANU, D.D., 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca,

Clusium.

DRĂGANU, N., 1936-1938, „Recenzie la Al. Graur, Autour de l’article postposé”. În:

Dacoromania, p. 279.

FELIX, Jiři, 1980, „Contribuţii la descrierea articolului românesc”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, nr. 5, pp. 549-552.

FELIX, Jiři, 1990, „Contribuţii la paradigmatica părţilor de vorbire din limba română”.

În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 5-6, pp. 433-436.

FLOREA, Melenia, 1976, „Cel, cea, cei, cele într-un manual pentru străini”. În: Limba

română, nr. 3, pp. 235-241.

FLOREA, Melenia, 1976, „Rolul şi ponderea gramaticii în anul pregătitor (ilustrate prin

predarea articolului hotărît)”. În: Predarea limbii române la studenţii străini,

Craiova, pp. 79-86.

FLOREA, Melenia, 1980, „Acordul articolului posesiv (genitival)”. În: Limbă şi

literatură română, nr. 4, pp. 7-9.

FLOREA, Melenia, 1980, „O clasificare distributivă a numelui în raport cu articolul”. În:

Analele Universităţii Bucureşti. Limbi şi literaturi romanice, pp. 137-142.

FLOREA, Melenia, 1980, „Nişte, unii, cîţiva – în predarea limbii române la străini”. În:

Limba română, nr. 5, pp. 483-486.

FOARŢĂ, Maria, 1986, „L’articulation cultivée du roumain”. În: Cahiers roumains

d’etudes littéraires, nr. 1, pp. 72-77.

FRÂNCU, C., 1984, „Vechimea şi răspîndirea unor pronume, adjective pronominale şi

numerale cu articol nehotărît: un alt(ul), un al doilea, un acelaşi”. În: Analele

ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, pp. 33-44.

261

GĂZDARU, Dimitrie, 1929, Descendenţii demonstrativului ille în limba română, Iaşi,

Viaţa românească.

GHERGARIU, Leontin, 1957, „Articularea substantivului după prepoziţie în limba

română”. În: Limbă şi literatură, pp. 91-114.

GHEŢIE, Ion şi MAREŞ, Al., 1988, „În legătură cu istoria articolului genitival din

dacoromână”. În: Limba română, nr. 1, pp. 81-83.

GOGA, M., 1996, „Al, a, ai, ale – propuneri pentru o predare la studenţii străini”. În:

Studia UBB, nr. 2, pp. 67-71.

GRAUR, Al., 1929, „Questions latino-roumaines. II. À propos de l’article postposé”. În:

Romania, pp. 475-481.

GRAUR, Al., 1934, „Notes sur l’article postposé en roumain”. În: Romania, pp. 233-237.

GRAUR, Al., 1936, „Questions latino-roumaines. II. À propos de l’article postposé”. În:

Mélanges linguistiques I, Paris-Bucureşti, pp. 51-55.

GRAUR, Al., 1937, „Autour de l’article postposé”. În: Bulletin linguistique, pp. 204-218.

GRAUR, Al., 1965, „Les noms de personnes romains munis d’article”. În: Revue

Roumaine de Linguistique, nr. 6, pp. 551-557.

GRAUR, Al., 1966, „Articolul hotărît la numele de persoane româneşti”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 1, pp. 19-25.

GRAUR, Al., 1967, „De nouveau sur l’article postposé en roumain”. În: Revue

Roumaine de Linguistique, nr. 1, pp. 3-18.

GRAUR, Al., 1982, „Substantive fără articol”. În: România literară, nr. 45, p. 8.

GUŢU-ROMALO, Valeria, 1958, „Unele valori ale articolului în limba română actuală”.

În: Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti, pp.

365-371.

GUŢU-ROMALO, Valeria, 1967, „Articolul şi categoria determinării în limba română”.

În: Elemente de lingvistică generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, pp. 225-

236.

GUŢU-ROMALO, Valeria, 1995, „Nom propre et article en roumain”. În: Revue

Roumaine de Linguistique, nr. 1-3.

262

HALL Jr., Robert, 1967, „The Roumanian Definite Article and Noun Phrase”. În:

Wortbildung Syntax und Morphologie. Festschrift 60. Geburtstag von

Hans Marchand, The Hague, Mouton, 1967, pp. 109-114.

HANSEN, Asgar Rosenstand, 1952, Artikel sistemetski rumaensk. Avec un résumé en

français, Kobenhavn, Munksgaard.

IACOB, Şt., 1957, „Determinare şi individualizare”. În: Limba română, nr. 3, pp. 14-21.

IANCU, Victor, 1964, „Cu privire la morfosintaxa articolului”. În: Limba română, nr. 6,

pp. 553-556.

IANCU, Victor, 1966, „Unele aspecte ale flexiunii nominale în dacoromâna comună”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 6, pp. 653-659.

ICHIM-TOMESCU, Domniţa, 1980, „Observaţii cu privire la articularea numelor proprii

în limba română”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1, pp. 3-10.

ILIESCU, Maria, 1967, „În legătură cu originea demonstrativului dacoromânesc ăl”. În:

Limba română, nr. 2, pp. 167-168.

ILIESCU, Maria, 1967, „Sur l’origine du démonstratif daco-roumain ăl”. În: Revue

Roumaine de Linguistique, nr. 1, pp. 59-60.

ILIESCU, Maria, 1976, „Predarea contrastivă a articolului hotărît”. În: Predarea limbii

române la studenţii străini, Craiova, pp. 69-78.

ILINCA, Şt. M., 1997, „Valori multiple ale lui a”. În: Limbă şi literatură română, nr. 4,

pp. 4-5.

IONAŞCU, Alexandru, 1970, „Evoluţia sistemului de articulare a numelor proprii

româneşti şi datele geografiei lingvistice”. În: Sistemele limbii, Bucureşti,

pp. 173-181.

IONAŞCU, Alexandru, 1981, „Observaţii în legătură cu originea şi evoluţia articolului

românesc”. În: Memoriile Secţiei de ştiinţe filologice, literatură şi arte, pp.

31-39.

IONIŢĂ, Vasile, 1993, „Articolul”. În: Timpul. Cotidian social-politic-cultural

independent, Reşiţa, nr. 99, 22 mai, p.2.

IORDAN, Iorgu, 1944, „Articularea substantivului”. În: Vremea, nr. 736, p. 8.

IORDAN, Iorgu, 1972, „Observaţii asupra articulării substantivelor”. În: Limbă şi

literatură, nr. 1, pp. 63-65.

263

IRIMIA, D., 1973, „Aspecte stilistice ale articulării substantivului în poezia lui Mihai

Eminescu”. În: Anuar de lingvistică şi istorie literară, Iaşi, pp. 63-73.

ISTRATE, G., 1942, „Lui, cu funcţiune feminină”. În: Buletinul Institutului de filologie

română “Al. Philippide”, pp. 72-80.

KELEMEN, Béla, 1966, „Cu privire la regimul articolului posesiv (genitival) şi al

articolului demonstrativ (adjectival) în secolul al XVII-lea [cu 3 hărţi]”. În:

Cercetări de lingvistică, nr. 1, pp. 25-41.

KIS, Emese şi OPREAN, Maria, 1973, „Articolul – determinant subordonator în limbile

română şi italiană”. În: Comunicări ştiinţifice ale sesiunii 1971 închinate celei

de-a 50-a aniversări a P.C.R., Bucureşti, pp. 248-257.

LACEA, C., 1922-1923, „Genitive feminine formate cu articolul prepozitiv”. În:

Dacoromania, pp. 798-799.

LEBANIDZE, V. S., 1966, Osobennosti artiklja v rumynskom jazyke (Avtoreferat

dissertacii na soiskanie učenoj stepeni Kandidata filologičeskih nauk),

Tbilisi, Izdatel’stvo Tbilisskogo Universiteta.

LERCH, Eugen, 1940, „Gibd es im Vulgärlateinischen oder im Rumänischen eine

“Gelenkspartikel”?”. În: Zeitschrift fűr romanische Philologie, pp. 113-190.

LOMBARD, Alf, 1975, „Déterminant et déterminé en roumain et en italien. Un mini-

probleme”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 5, pp. 515-521;

Deuxième article, nr. 6, pp. 723-729.

LOZBĂ, M., 1969, „ A – prepoziţie, articol posesiv, pronume posesiv de reluare”. În:

Analele ştiinţifice ale Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, pp. 97-122.

LOZBĂ, M., 1985, „Categoria determinării în limba română”. În: Lingvistică. Poetică.

Stilistică, Iaşi, pp. 21-25.

LOZBĂ, M., 1986, „Categoria determinării în limbile română şi bulgară. Studiu

contrastiv”. În: Raporturile lingvistice, literare şi culturale româno-bulgare,

Bucureşti, pp. 259-270.

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 14, pp. 107-111.

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 15, pp. 116-119.

264

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 16, pp. 124-128.

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 17, pp. 134-136.

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 18, pp. 141-143.

MAIORESCU, I., 1848, „Studii asupra limbei române”. În: Foaie pentru minte, inimă şi

literatură, nr. 19, pp. 146-149.

MANECA, C., 1968, „Poziţia articolului definit romanic”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, nr. 6, pp. 589-602.

MANGIULEA, Mariana, 1992, „Cîteva consideraţii asupra articolului nehotărît un din

limba română şi a lui edin din limba bulgară”. În: Romanoslavica, pp. 263-

269.

MANOLIU, Maria, 1964, „Articolul posesiv în româna contemporană”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 1, pp. 69-76.

MANOLIU MANEA, Maria, 1968, Sistematica substitutelor din limba română

contemporană standard, Bucureşti, Editura Academiei.

MARE, Valeria, 1981, „Consideraţii asupra folosirii articolului în engleză şi română”. În:

Cercetări de limbă şi literatură, Sibiu, pp. 81-94.

MARIENESCU, At., M., 1903, „Despre articul şi declinaţiune”. În: Analele Academiei

Române, Memoriile Secţiunii Literare, seria 2, tomul 25, pp. 269-283.

MARIN, Dinuţa, 1982, „Cîteva observaţii privind predarea articolului posesiv studenţilor

străini din anul pregătitor”. În: Logos şi methodos, Cluj, pp. 107-114.

MARIN, Maria, 1992, „Nedeterminat şi omnitemporal în vorbirea populară”. În: Fonetică

şi dialectologie, vol. 11, pp. 139-145.

MARINESCU, N., 1949, „Substantivizări”. În: Cum vorbim, nr. 2, p. 27.

MICHOV, D., 1908, „Die Anwendung des bestimmten Artikels im Rumänischen,

verglichen mit der im Albanesischen und Bulgarischen”. În: Jahresbericht des

Instituts fűr rumänische Sprache, pp. 1-110.

MIHĂILĂ, Ecaterina, 1985, „Utilizări ale articolului în poezia actuală”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 5, pp. 427-430.

265

MILAŞ, C, 2000, „Note asupra articulării substantivelor după prepoziţia cu”. În: Studia

UBB, fasc. 1, pp. 53-60.

MOURIN, Louis, 1959, „À propos de l’origine de l’article possessival roumain”. În:

Ioanni Dominico Serra ex munere laeto inferiae, Napoli, Libreria Ligueri,

pp. 271-277.

MUNTEANU, Ştefan, 1982, „Uz şi abuz în exprimarea literară (În legătură cu folosirea

articolului nehotărît”. În: Filologie XXV. 1 Lingvistică, Timişoara, pp. 22-27.

MUNTEANU, V.M., 1906, „Articol partitiv în limba română”. În: Orizontul, nr. 11-12,

pp. 50-51.

MUREŞAN, Reluş, 1997, „Acordul corect al articolului posesiv (genitival)”. În: Limbă şi

literatură română, nr. 2, pp. 9-11.

NEAMŢU, G. G., 1970, „Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele)”. În:

Cercetări de lingvistică, nr. 2, pp. 313-322.

NEAMŢU, G. G., 1973, „Din morfosintaxa demonstrativelor cel (cea, cei, cele)”. În:

Studia UBB, fasc. 1, pp. 145-148.

NEAMŢU, G. G., 1981, „În problema ‘Articolului nehotărît’ un, o”. În: Studia UBB,

fasc. 1, pp. 26-33.

NEAMŢU, G. G., 1993, „Cel (cea, cei, cele) – schiţă morfosintactică”. În: Cercetări de

lingvistică, nr. 1-2, pp. 191-203.

NEAMŢU, G. G., 1999, Teoria şi practica analizei gramaticale. Cluj-Napoca:

Excelsior.

NEAMŢU, G. G., 2000, „Observaţii pe marginea conceptelor de ‘articol’ şi ‘determinare’

”. În: Studia UBB, fasc. 1, pp. 19-31.

NISTOR, Vasile, 1994, „Funcţiile articolului hotărît şi ale celui nehotărît”. În: Limbă şi

literatură română, nr. 3-4, pp. 7-8.

OBEDENARU, Al., 1884, „L’article dans la langue roumaine”. În: Revue des langues

romanes, seria 3, t. 11 (25), pp. 133-152.

OCHEŞEANU, Rodica, 1957, „Observaţii asupra folosirii articolului genitival în limba

presei actuale”. În: Limba Română, nr. 4, pp. 27-30.

O[NU], L[iviu], 1955, „Valoarea stilistică a articolului nehotărît”. În: Steaua, nr. 3, pp.

120-122.

266

OPRESCU, Mihail, 1996, „Articolul ca marcă a individualizării”. În: Limba română, nr.

1-6, pp. 27-29.

PEDESTRAŞU, Anatol, 1973, „Relaţia ‘determinat-determinant’ în sintaxă”. În: Limbile

moderne în şcoală, nr. 1, pp. 42-51.

PEDESTRAŞU, Anatol, 1976, „Determinarea şi dihotomia ‘limbă – vorbire’ ”. În:

Sesiunea ştiinţifică a cadrelor didactice, pp. 94-102.

PIOTROVSKI, R., 1960, „Întrebuinţarea artistică a articolului la scriitorii români”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 3, pp. 625-632.

PIOTROVSKI, R., 1965, „Articolul hotărît şi cel nehotărît în proza şi în poezia

românească”. În: Cercetări de lingvistică, nr. 1, pp. 143-146.

POPESCU, Radu Sp., 1970, „Forme vechi de articol în onomastica Gorjului”. În: Lucrări

ştiintifice. Filologie, Oradea, pp. 383-385.

POPESCU, Radu Sp, şi POPESCU, Fabiola-Monica, 1982, „Cu privire la valorile

gramaticale ale lui cel, cea, cei, cele în limba română”. În: Şcoala

Mehedinţiului, Drobeta Turnu-Severin, nr. 8-9, pp. 156-157.

PROCOPOVICI, Al., 1941, „Articol şi vocativ”. În: Dacoromania, partea 1, pp. 8-25.

PUŞCARIU, Sextil, 1927-1928, „Pe marginea cărţilor”. În: Dacoromania, pp. 745-751.

PUŞCARIU, Sextil, 1937, „Zur Nachstellung des rumänischen Artikels”. În: Zeitschrift

für romanische Philologie, pp. 240-274.

PUŞCARIU, Sextil, 1974, „Întrebuinţarea formei articulate de nominativ în funcţiune de

vocativ”. În: vol. Cercetări şi studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de G.

Istrate, Bucureşti, Editura Minerva, pp. 303-306.

PUŞCARIU, Sextil, 1974, „Postpunerea articolului românesc”. În: vol. Cercetări şi

studii, ediţie îngrijită de Ilie Dan, prefaţă de G. Istrate, Bucureşti, Editura

Minerva, pp. 436-459.

RAICA, T., 1889, „Ceva despre articolul român”. În: Revista Societăţii “Tinerimea

română”, nr. 1, pp. 2-7.

RENZI, L., 1993, „L’articolo postposto rumeno in diacronia e in sincronia”. În: Revue

Roumaine de Linguistique, nr. 4, pp. 307-321.

ROSETTI, Al., 1944, „Despre cîteva aspecte ale analogiei”. În: Universul, nr. 105, p.1.

267

SARAMANDU, Manuela, 1998, „O sinteză asupra articolului”. În: Limbă şi literatură

română, nr. 2, pp. 7-11.

SEIDEL, Eugen, 1940, „Űber die “Gelenkspartikel” im Rumänischen”. În: Bulletin

linguistique, pp. 170-174.

SEIDEL, Eugen, 1941, „Der gegenwärtige Stand der rumänischen und allgemeinen

Artikelprobleme”. În: Bulletin linguistique, pp. 114-121.

STOYANOVA, Daniela, 1993, „Some Notes of Determination with the Indefinite

Article”. În: Zeitschrift der Germanisten Rumäniens, nr. 1-2, pp. 63-65.

ŞTEFAN, I., 1970, „Articol hotărît sau adjectiv pronominal”. În: Limba română, nr. 2,

pp. 117-120.

ŞTEFĂNESCU, Denise, 1982, „Predarea articolului la clasa a V-a”. În: Tribuna şcolii,

nr. 237, p. 5.

TAGLIAVINI, C., 1922-1923, „Sulla questione della posposizione dell’articolo”. În:

Dacoromania, pp. 515-522.

TASMOWSKI-DE-RYCK, Liliane, 1994, „Cîteva observaţii privind folosirea articolului

definit şi a articolului adjectival”. În: Limbă şi literatură, nr. 2, pp. 14-19.

TĂNASE, Eugen, 1962, „La postposition de l’article défini en roumain”. În: Revue des

langues romanes, pp. 14-38.

TĂNASE, Eugen, 1971, „Aglutinarea articolului în limba română şi în celelalte limbi

romanice”. În: Analele ştiinţifice ale universităţii din Timişoara, fasc.1, pp. 9-

13.

TEIUŞ, Sabina, 1993, „Pe marginea articolului (nişte, niscai, niscaiva)”. În: Cercetări de

lingvistică, nr. 1-2, pp. 249-253.

TOGEBY, Knud, 1952, „Le problème de l’article en roumain”. În: Cahiers Sextil

Puşcariu, nr. 2, pp. 111-119.

TOŞA, Alexandru, 1977, „Articolul – parte de vorbire”. În: Vatra, nr. 4, p. 6.

TURCULEŢ, Adrian, 1984, „Articolul lui în graiurile daco-române”. În: Profesorul

Gavril Istrate la 70 de ani, Iaşi, pp. 365-389.

VAN PETEGHEN, Marleen, 1992, „L’article dans l’atribut nominal en roumain

comparaison avec trois autres langues romanes (français – espagnol –

italien)”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 2-3, pp. 106-115.

268

VASILIU, E., 1952, „Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română”. În:

Limba română, nr. 1, pp. 32-36.

VASILIU, E., 1953, „Observaţii asupra flexiunii nominale în limba română”. În: Studii şi

cercetări de lingvistică, pp. 137-146.

VASILIU, E., 1977-1978, „Fragment de la grammaire de l’article défini (Typologie et

diachronie)”. În: Études romanes, pp. 137-144.

VASILIU, E., 1982, „Articolul: între gramatică şi semantică”. În: Logos şi methodos,

Cluj.

VINTILĂ RĂDULESCU, Ioana, 1982, „Precizări privind utilizarea articolului hotărît

proclitic lui ”. În: Limbă şi literatură română, nr. 4, pp.8-16.

VOICU, Marilena, 1981, „Elemente de distribuţie a articolului hotărît în limba română”.

În: Buletinul ştiinţific al Facultăţii de Învăţămînt Pedagogic. Sesiunea mai

1980, Piteşti, pp. 87-92.

VRĂJITORU, Ana, 1995, „Valorile categoriale dezvoltate la articolele hotărît şi nehotărît

la substantivele comune ale limbii române”. În: Limba română, nr. 1-2, pp. 3-

7.

WALD, Henri, 1975, „Dublă articulaţie”. În: Familia, nr. 2, p. 5.

WALD, Henri, 1983, „Articularea”. În: Familia, nr. 12, p. 6.

ZDRENGHEA, M., 1956, „Articulat – nearticulat”. În: Cercetări de lingvistică, nr. 1-4,

pp. 137-140.

ZDRENGHEA, M., 1960, „Un, o – articol, numeral, pronume”. În: Limba română, nr. 5,

pp. 37-39.

ZDRENGHEA, M., 1966, „Articol sau pronume? [al, a, ai, ale sînt pronume]”. În:

Omagiu lui Al. Rosetti la 70 de ani, Bucureşti, pp. 1029-1032.

ZDRENGHEA, Stela, 1982, „Probleme ale articolului. Sugestii de predare”. În: Logos şi

methodos, Cluj, pp. 101-106.

ZUGUN, Petru, 1985, „Articularea indirectă cu articol hotărît propriu-zis”. În: Limbă şi

literatură, nr. 1, pp. 27-31.

269

Anexa 2

Corpus de texte. Sec. al XVI-lea – al XIX-lea

16-1. Scrisoarea lui Neacşu (1521). Text reprodus după J. Byck, Texte româneşti vechi,

Bucureşti, 1930, p. 5.

Mudromu i plemenitomu i čistitomu i b<o>gom darovannomu župan Hanăş

Begner ot Braşov mnog<o> zdravie ot Neacşul ot Dlŭgopole.

I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eşit

den Sofiia, şi aimintrea nu e, şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak să ştii domniiata că au

venit un om de la Nicopoe de mie me-au spus că au văzut cu ochii loi că au trecut ceale

corabii ce ştii şi domniiata pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den tote oraşele căte 50

de omin să fie în ajutor în corabii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşşter den

Ţ<a>rigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniiata. I pak

spui domietale de lucrul lu Mahamet beg cum am auzit de boiari ce sănt megiiaş şi de

genere-miu Negre cumu i-au dat împăratul slobozie lu Mahamet beg pre io-i va fi voia

pren Ţeara rumănească iară el să treacă. I pak să ştii domniiata că are frică mare şi

Băsărab de acel lotru de Mahamet beg, mai vărtos de domniele vostre. I pak spui

domnietale ca mai marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniiata

eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie umin mulţi, şi domniele

vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine.

I b<og>ĭ te veselit, amin.

16-2. Sentinţă din 1588. Text editat şi comentat de B. Petriceicu-Hasdeu în Cuvente den

bătrăni, tomul I, Bucureşti, 1878, pp. 49-54. Reprodus după Iorgu Iordan (coordonator),

Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962, p. 151.

Eto az, Bučum, vel dvornek dolnei z<e>mle, dat-am cartea mea acestor omene

anume Necoră şi Ştefan den satu den Murgeşte de pre Crasna spre aceia ca să fie tare şi

putearnece a ţinea partea de ocenă de acolea a lu Ionaşco Buboc, nepotul popei lu Murgu,

pentru căci au uces un om de au murit şi i-au plătet capul Necoră şi Ştefan de la mene, iar

270

Ionaşco Buboc n-au avut cu ce plăti capul, ce au fugetu. Însă să se ştie că mi-u dat 12 boi,

iar [ne] nemenele den rudele lui să n-aibă treabă a ţine partea lui de ocenă, pentru că au

fost fraţie lui, Marco şi Petrea, de faţă naintea mea şi n-au avut puteare să-i plăteas[s]că

capul. Pentru aceia i-am făcut şi noi acestă scrisoare a nostră, ca să ţie ace moşie partea lu

Buboc în bun<ă> pace, iar de se va afla ceneva den rudele lui să aibă a darea acei 12 boi

şi trei galbene de ciobote lui Necoră şi lu Ştefan; iar de nu se va afla nemenele den rudele

lui să le plătească ce au dat, iar iei să ţie acea ocenă şi feciorie lor în veace. Aiast<a>

scriiu şi mărturisescu cu acestă scrisoare a mea, să se ştie. Şi am scris eu, Ghiorghie

logofătul, cu măna mea acestă scrisoare să se ştie. U Jas, vĭ let 7096 april 15.

16-3. Sentinţă din 1591. Text editat şi comentat de B. Petriceicu-Hasdeu în Cuvente den

bătrăni, tomul I, Bucureşti, 1878, pp. 55-61. Reprodus după Iorgu Iordan (coordonator),

Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962, pp. 152-153.

Să s<e> ştie cum au mers Moldoveanul de în Scoarţa depreun<ă> cu Stănil<ă>

naintea lui Dumitru părcălabului de în Tărgul Jiiului, jăluindu-se Moldoveanul cum el,

aju<n>găndu-l vreame de lipsă şi de nevoe, el se-au dus încătroo au putut pentru

hraniştea lui, iar acest om ce scrie mai sus, Stănil<ă>, el se-au sculat de au întrat în

moşiia Moldoveanului, neavănd el nici o treabă cu acea moşie, ci numai zicănd că l-au

înzestrat socru-său, fratele Lungului; iar daca au venit Moldoveanul de unde au fost, el ş-

au găsit moşiia împresurat<ă> şi arat<ă> şi cosit<ă> de Stănil<ă>. Deci Moldoveanul au

apucat vărtos pre Stănil<ă>: în ce chip i-au întrat în moşie? Şi au mers de faţ<ă> amăndoi

naintea acestui boiari<n> ce iaste mai sus scris, Dumitru părcălabul, de au stătut de

faţ<ă>. Deci într-alt chip n-au ştiut Stănil<ă> cum va mai zic<e> naintea judecăţiei, ci au

zis că l-au înzestrat cu acea moşie Lungul cu frate-său. Deci au trimis de au venit şi

Lungul de faţ<ă>, naintea lui Dumitru părcălabul, şi se-au mărtirisit Lungul naintea

judecăţiei cum n-au băgat nici el, nici frate-său pre Stănil<ă> în moşia Moldoveanului, ci

fără lucru au întrat el într-acea moşie; iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui

boiarin că nici l-au băgat el într-acea moşie, nici frate-său, nici au avut ei nici o

amestecă[că]tură cu moşiia Moldoveanului, nici au fost funaş cu el, nici nimic. Deci au

rămas Stănil<ă> de judecat<ă>, de naintea părcălabului şi a doisprăzeace megiiaşi şi de

271

naintea judeţului cu 12 părgari, cum să-ş ţie Moldoveanul moşiia cu bună pac<e> de

acum înainte, că iaste a lui moşie mărturisit<ă>. Încă au fost atunci mulţi megiiaşi buni

de pre în pre jure: de în Colibaş Coica, şi de în Sătcel Cambrea, de Copăcioas<a> Drăgan

cu fiiu-său Pătru şi Stănciulea de acolea şi Pitea ot Scoarţa, Vintil<ă> ot tam, Opriian al

Mogăi ot tam, Dan Ciurea ot tam, i Drăgan cu fiiu-său Arca ot tam, Vădislav i Togan. Şi

pentru credinţa pusu-ne-am ma jos în loc de peceţi şi deagetele. Msca ox, dni 13, v lŭ

7100.

16-4. Act particular din 1592. Text editat de Ioan Bianu, Documente româneşti, partea

I, tomul I, fasc. 1-2, Bucureşti, 1907, p. 2. Reprodus după Iorgu Iordan (coordonator),

Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962, p. 154.

Adec<ă>, eu, Gradea, scris-am şi mărturisescu cu acesta al meu zapis, ca să fie de

bun<ă> credinţă la măna părintelui popei lu Stroe, cum să se ştie: căîndu au fostu la

mortea mea, învăţat-am pre frate-meu Stioca cum să aibă a dare de în moşăoara mea să-

mi fac<ă> un sarandar peîntru sufletul meu şi peîntru uşureniia păcatelor noastre. Deci

eu, Stoica, am tocmit cu părinteal<e> popa Stroe ş-au făcut sarandarul deplin, precum

iaste lege şi obiceiul. Iar noi i-am datu peîntru ostenela părintelui de i-am plătit cu

stăînjăn<i> de ocin<ă> 12 de în partea nenei Gradei de în Cacămeiu, ca să-i f<ie> lui

moşăe stătătoare şi ohabnic<ă> în veci, lui şi feciorilor şi nepoţilor. Şi căîndu am făcut

această tocmeal<ă> fost-au mulţi omen<i> bun<i> mărturie, carie-şi vor punea peceţilea

mai jos; şi peîntru mai adevărat<ă> credenţa pus<u->ne-amu şi peceţilea noastre, ca să

s<e> creză. Pis mai 30 dni, v lt 7100. Pis azŭ Pop<a> Bădea.

x Eu Gradea. x Stoica. x Eu Staea. x Bratul. x Stoica Lup. x Ion. x Nedelco. x

Ichimu. x Eu Buzinca Log.

16-5. Act particular din 1593. Text editat de Ioan Bianu, Documente româneşti, partea

I, tomul I, fasc. 1-2, Bucureşti, 1907, p. 4. Reprodus după Iorgu Iordan (coordonator),

Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962, p. 156.

272

Eu, Gavrilcea Polschii, şi cu giupâneasa mea Grăpina dau ştire cu cest zapis al

nostru cum ne-am tocmit cu Căzacul Petriciaico de-am făcut un schimbu cu nişte ţăgani,

de am dat noi Căzacului un ţăgan anume Nicolai, feciorul lui Drăgan, pentru o ţâgancă

anume Tudora, fata lui Toader Trihuz. Dece i l-am dat ca să-i fie dirept ţâgan dumisal<e>

şi feciorilor dumisale şi nepoţilor şi strănăpoţilor dumisal<e>. Nime să n-aibă treabă a

strica tocmala noastră. Şi la aceasta tocmală au fos<t>: Nacul Pârcălabul şi Eremiia

Murguleţ şi Ştefan Murguleţ şi Epatie Murguleţ şi şi alţi feciori de boiar<i>. Şi eu,

Nicoar<ă> Brah, am scris. Şi pre mai mare credinţă ne-am pus peceţile şi iscăliturile pre

acest zapis, să să ştie. U Suč<ava>, v<ŭ>l<ĕ>t 7101 iul<ie> 7 d<ni>.

Az Ştefan Murguleţ iscal. Polschie. Az Nacul Părcălab. Az Iremia. A<z> Ipate

Murguleţ iscal. Murguleţ iscal. Az Nicor iscal.

Şi altul ca acesta iaste la Gavrilcea.

16-6. Scrisoare oficială din 1595. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 29-30.

Scriem închinâciune şi multâ sănâtate domnului Budachi Ianăşu, birăul de cetatea

Bist<r>iţeei şi prâgarilor şi prâcălabului şi la tot svatul domnitale. După acea ne rugâm

domnilor voastre să faceţi bine să nu sâ opreascâ oamenii şi neguţătorii prin pâri şe pren

datorii, că acmu, cu mila lui Dumnândzâu, să fie Măriea lui Craiu sănătos şi domnu

nostru Ştefan vodâ, iaste o ţară ca <a>laltâ. Cine va avea pără de oamenii de ceasta parte,

noi vrem trimite la domneavoastră, să-i legiuiţi domneavoastră; ai domnilor voastre vor

avea leage la domnu nostru şi la noi. Şi aşijdere ne rugăm domnilor voastre de răndul lui

Tănas<e> de la noi, ce-l păreaşte Micula de Maer. Noae ne pare că n-are vin<ă>, că l-au

prinsu cine-au fos vornic atu<n>ce, anume Cozma. S<ă> are vro pagubă, să-şi întreabe că

nusul, că domneavoastră unde veţi trimete la treaba domnilor voastre, lui i caută asculta.

Acel om, anume Tănas<e> de Căm<pul->lungu, elu a mărsu de nevoe cu acel boiaren ce

au fostu vornic atunce. De-are vro pagubă Micula, să-şi întreabe cu acel vorni<c>.

Acea<sta> ne rugâm domnilor voastre; noi încă vom fi cu slujbâ domnilor voastre. Şi să

dea Dumnădzâu să fiţi dumneavoastră sănătoş. Amin.

Vº adresa: Giupânul birăul de Bistriţă şi la prâgarii domnitale şi la prâcalabul.

273

16-7. Act particular din 1596. Text editat şi comentat de B. Petriceicu-Hasdeu în

Cuvente den bătrăni, tomul I, Bucureşti, 1878, pp. 65-69. Reprodus după Iorgu Iordan

(coordonator), Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962,

p. 159.

Adec<ă> eu, Mihnea, cu frate-mieu Dragoi şi cu nepotul mieu Radul, ficiorul lui

Ion ot Glodeanul, dat-am zapisul nostru în mănă lui Arbanaş, neapotul Bărescului, cum să

să ştie că am văndut moşia de în Glodeni, părţile nostrea căte să va alege den baştina de

la moşi noştri, şi iar a<m> mai văndut lui Arbanaş de în funea Pui partea lui cătă să va

alege, că ne-au fostu şi noo cumpăratură de la Puia. Aceasta moşia văndut-am noi de

bună voia nostră, neasilit de nimele, dumnealui Arbanaşului derept ughi 10 ban<i> gata,

ca să fie dumnealui moşia stătătore şi ficiorilor dumnealui căţ Dumnezeu i va da. Aceasta

moşia văndut-am cu ştirea megiiaşilor de în sus şi de jos. Fost-au şi aldamaşarii care să

vor iscăli mai jos şi pentru mai adevărata credinţa puneam dejetele şi iscăliturile ca să să

crează. Pis leat 7104. Eu Mihnea. Eu Dragoiu. Eu Radul sin Ion. Eu Băldea brat Puia ot

Glodean martur. Eu Manea martur ot tam. Eu Dobrea martur.

16-8. Act particular din 1600. Text editat de Ioan Bianu, Documente româneşti, partea

I, tomul I, fasc. 1-2, Bucureşti, 1907, pp. 5-6. Reprodus după Iorgu Iordan (coordonator),

Crestomaţie romanică, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei RPR, 1962, p. 160.

Adec<ă>, eu, Toderaşco biv spătar, mărturisescu cu ceastă scrisoarea a mea cum

am fost cumpărat o parte de o<ci>nă din sat din Vărtopele ce-s la ţinu<tul> Neamţului,

de la Vasili, f<ici>orul popei lui Isac. Iar apoi au vinit preuteasa popei lui Isac <to>t de

acul<o> de Vărtopele şi cu fi<ci>orii ei şi mi s-au rugat s<ă fa>c bine să-m eu bani de la

dănsa pre ac<el> loc, căci au fostu din stâlp… Eu de bună voea mea am priimit şi mi-am

luat bani de la p<reu>teasa şi de la ficiori ei dzăci galbăni ce-<a>m fost dat eu lui Vasili,

<fici>orul popei lui Isac şi i-am dat şi dresele ce-<a>u fost pre acel loc. Şi pentru credinţa

eu <s>ăngur am scris şi am iscălit, să să ştie… Cucuteni, lt 7108 iuli 25.

Toderaşco Spătar.

274

16-9. Scrisoare oficială din 1600. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 33-34.

Scriu în(ki)năčune şi moltă sănătate părinteloi m(eu Spi)r(i)don şi maiciei meale

Costandeei, şi dup’aceea vă dau ştire că simtul viu pănă acmu, niu-s perit, ce-amu scăpat

dela Belgrad cănd au bătut Mihaiu Vo<dă> războiu co Ungorie. Deciu m-au prinsu neşte

Sasi; deci a vrut să mă tae; eu m-amu rugatu şi a<m> spu<s> că simt fecior Mogăldei;

deci niu m-au perdut. Deaci eu amo tri<me>s carte la Andriiaş din Bistriţ<ă>, el au

tr(i)mis la Sas(i) de m-au cerşit. Ei au cerşiut 300 tal<eri>, iar(ă) Andriiaş m-au scos

dereptu 100 tal<eri> şi m-au adus la Bistriţ<ă>. Eu amu spus că m-a prinsu Mihaiu

Vod<ă> la Hotin şi m-au dus în ţara iungurească. Deci mă rog domn(i)lor vostre ca l(u)i

domnedză<u> den ceriu să nefoiţi (să) mă scoateţi lăngă voi în ţară creştină (şi să) nevoiţi

să daţi ştire părinteliu m(iu) Mogăldei vornicoloi, că eu dzacu în timniţă de mă

mănă<n>că liutul şi pă<du>kie. Şi eu amu spos c(ă)tră Andriiaş că simtu nep(o)t de frate

şi fecioru de soflet giorat în besea<re>că. Deci iară mă rog domilor vostre să no mă

zăbăviţ aici, ce să mă scoteţ, macar niumai d-aş presi co trupol, încă să es în ţara, că iu

mor de dorul vostru. Şi îmbătrănesco, şi am făcot o barbă pănă în brău. Şi (s)ă afle aiasta

scrisore a mea sănătoş pre domeavostră, o g(ospod)i, amin.

F(e)ciorol vostru Co(cr)işel; şi sămtu nomai co că(meşa).

Adresă: La pă(rint)ile miu, l<a> Spirid<on>.

17-1. Scrisoare oficială de la începutul sec. al XVII-lea. Text reprodus după Al. Rosetti,

Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944,

p. 37.

Az pan Gheorghye, dergâtorul de Câmpulo<n>g, sc<r>iu înkinâcune şi multâ

sănâtate dumitale, birâu din Bistriţă şi dumiitale, pârcâlabe, şi vă dâm şte<re> şi noi

dumnilor voastre câ în ţara noastrâ [câ în ţara noastrâ] încâ iaste aceasta veaste. Eu

vornicul Gheorghie îţi molţâmâscu de cinste dumiitale, şi dumiitale ce-ţi va hi pohta la

no<i>, încă vomu face.Şi ne rugâm dumitale de cei Armeani, sâ-i slobudzi, şi ne rugâm

să grâeşte şi neamişul<u>i celuea ce i-au oprit, printru câce câ noi încâ lâsâm omenii

275

vostri, şi îmblâ în ţara noastrâ şi marhâ şi ce le trebueaşte de tot. Şi sâ hiţi sânâ<to>şi,

amin.

Vo adresă: La birâul din Bistriţâ.

17-2. Scrisoare oficială de la începutul sec. al XVII-lea. Text reprodus după Al. Rosetti,

Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944,

pp. 38-39.

Se ubu az Simion, ureadnik ot Dlgoepole, scriem înkinăciune şi sănătate la birăul

de cetate de Bistriţă, să dăruiască m<i>l<o>stivul dumnădzău să te avle <a>iasta puţinea

scrisorea nostră sănătos şi veasel pre Măriia ta şi şi toată casa Mării tale. Altă, dăm ştire

Mării tale de răndul celor tălhari, anume Candrea şi Corniţă şi Ştefan Rusul, că vara şed

în munţi de tălhuescu neguţătorii şi mişeii de <a>iasta ţară şi de aceaia ţară, iar acmu

erneadză la dumiavostră în sat în Bărgău. Deci pohtim pre Măriia ta să-i prindzi, că nice

de un folos nu sănt, nice Mării sale domnu nostru, ce nămai fac rău omenilor tuto<ro>ra,

că-i trec pren munte. Altă, dăm ştire Mării tale că au venit carte dela Măriia sa dela Vodâ,

să punem straj<ă> pănă unde să înpreună hotarăle. Deci, de va hi voia Mării tale să

pădzim ci<i> omen<i>, să socotească şi de caia parte ca să potă a-mbla negoţătorii în

pace, că acei tlhari de nu-i vei prinde, căt să va lua omătul la munte ei vor înciape a

tălhui. Deaaiasta scriem şi dă ştire Mării tale, să dăruiască m<i>l<o>stivul dumnădzău

dzile multe şi bune Mării tale dala Isus Hs. Amin. Pis mar. 7.

Vo adresă: Cu cinste să să dea în măna birăul de cetatea deBistriţă.

17-3. Scrisoare oficială de la începutul sec. al XVII-lea. Text reprodus după Al. Rosetti,

Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944,

p. 42.

Vasilie Tălmaci, diregătoriul den Cămpul-lungu, şi Grigor<e> deacol<o>,

scr<i>em paci şi sănătate la ai noştri buni priiatini şi fraţi, domnii de Bistr<i>ţ<ă>. Dăm

ştiri dumilor voastre de răndul veştilor: cu mila lui dumnedzău avem veşti bune si pac<e>

de toate părţile; puţinie Tătar<i> au fostu veniţi ceaste dzile, neşte Gealaly, deci i-au

turnatu înapoi şi au mănatu Măriia sa Vod<ă> soli la Hanul pentru aeştea Gealaly, căci au

venitu. Deci a adus veaste bun<ă>; deci dumneavoastră să nu aveţ nici o grijă dentr-aiasta

276

parte, să nu purtaţi, că, de-am şti de rău, noi am trimeate la dumneavoastră. Alta, de aveţi

ceva treab<ă> la Vod<ă>, Măriia sa iaste la Suceav<a> acmu. Sic pišim i z,d>

ravst<v>ui<te> o Xs<t>ea. Amin. Şi să fi<ţi> să<nă>to<şi> cu bun<ă> pace întru mulţi

ai. U Dlgepol pis.

Vo adresă : La ai noştri bun<i> priiatin<i> şi fraţi, domnie de Bistriţă, să să dea

această carte.

17-4. Scrisoare oficială din 1601-1602 sau după 1605. Text reprodus după Al. Rosetti,

Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944,

p. 52.

Eu vl<ă>dica Agathon de ţara Moldoveei, anome de Moldoviţâ, scriu pace şi

sânâtate marelui birâu de Bistriţâ, şi să te custe dumnedzâu întru domnie cu tot oraşul

împreunâ. Şi de aceasta mâ rog mâ<ri>ilor voastrâ, şi mâ rog să fiţi şi să mâ ciareţi şi să

aveţi a fi cu cuvânt bun derept mene, că în ce voiu putia mult voiu sluji domniilor vostre.

Cătrâ gobornatul să fiţi cu cuvânt derept mere. Şi să fiţi sănâtoş.

Vo adresă: Acesta carte să se de la măna biereul de cetate Bistriţei.

17-5. Scrisoare oficială din 1604-18. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 58-59.

Bilăi, vornicu de Căn(p)ul-lu<n>gu, scrie<u> pace ş sănătate priiatenilor miei

domniilor den Bistriţă de răndul cestui om al nostru den Cănpul-lu<n>gu, că s’au

îndereptatu de răndul iapei; sodăşul i-a murit, şi au cumpărat iapă den tărgu den

Nia<m>ţu, şi e scrisă la catastivul tărgului. De aceasta dăm ştire domilor voastre,

milostivul dumnăzâu să vă cruţe, amin. Şi ne forte rugăm să n-aibă val acestu om. Msca

iun., 28.

Vo adresă: La priiateni miei, la domnii den Bistriţă, sii list naleže.

17-6. Scrisoare oficială din 1609-15. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 63-64.

277

Cu milă dela dumnedzău, eu vl<ă>d<i>ca Efrem, episc<o>pul de Radovţi de ţara

Molduveei, scryem multă pace şi sărătaate la ai noştri aleş dela domnul dumnedzău şi

buni preiatin, domnii sale censtitului birău şi părcalabilor şi tuturor prâgarilor de oraşul

Bistriţeei. Cătră aceasta poftim dela dumnedzău bună pace şu sărătaate domnilor vostre.

Alta, poftim pre domni<i>le vostre că pre ai noştri iubiţi şi bătrini preiatini, dor au dăruit

domnul dumnedzău jir, fag sau ghende, ca să faceţi, domneaavostră bine penntru voia

nostră ca să tremitem orece porci ce avem, dor s-ar îngrăşea. Şi ce să va veni domnilor

vostre, domneaavostră veţi lua; noi mai mult avem a sluji domnilor vostre întru ce va fi

pofta domnilor vostre cătră noi. De aceasta poftim pre domnile vostre, şi să vă cruţe

dumnedzău cu bună pace şi cu toţi omenii domnilor vostre.

Vo adresă: Castă carte să să dea în măna censtitului birău de oraşol Bistriţeei.

17-7. Scrisoare oficială din 1616-31. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 67-68.

Athnasie, ep<is>c<o>ul de Roman, scriem viiaţâ şi multâ sănătate prea iubitului

priiatenului nostru, marele domn şi birăul oraşului Bistriţei şi a hidicului Bistriţei. Cătră

acea pohtim pre milostivul d<u>mn<e>dzău să dăruiascâ dumitale multâ sănătate şi bunâ

pace şi casei dumitale şi tuturor priiatenilor dumitale. Dup’acea mulţemim dumitale de

scrisoare şi de cuvente bune şi frumoase ce ne-ai scris dumneata la noi. Alta, iarâş pohtim

pre dumneata ca pre un bun priiaten al nostru, de răndul celui tâlhar ce iaste în prinsoare

la dumneata, anume Gavril Băluţâ, că mare pagubâ ne-au făcut, şi ne-au furat cătăva

samâ de bani. Direp aceea am înţeles dentru scrisoarea dumitale că s-au aflat la dinsul de

faţâ o sutâ de galbeni şi noadzâc şi noao de galben<i>, şi patrudzec de taler bătuţ. Dirept

aceea mă rogg dumitale, de căţi bani sâmt de faţâ, să mi-i dai dumneata în măna

oamenilor noştri pecetluiţ; iar căţi nu să aflâ de faţâ, iar mă rog dumitale ca să aibâ

strănsoare acel tlhar, să spue pre unde au keltuit acei bani, să spue oamenii anume cumu-i

kiamâ, şi satele. Deaciia înainte eu am a-mi întreba cu aceia oameni. Aşea mă rog

dumitale, ca să avem a mulţemi dumitale. Iar de răndul acelui tâlhar, cum va hi voia

dumitale, aşe vei face cu dănsul. Iară noi pohtim pre dumneata să ne daţi bucatele

noastre, să n-avem pagubâ. Şi ţi-am trimis dumitale colacul, un cal bun roiubu, să hie dar

278

dumitale dela noi. Deaceea rugâm pre dumneata, şi domnul d<um>n<e>dzău să dăruiascâ

dumitale ani mulţi cu sănătate şi cu pa<ce>. Pis u Roman, nov. 8.

Vo adresă: La priiatenul nostru, la birăul de cetate Bistriţei.

17-8. Scrisoare oficială din 1617. Text reprodus după Al. Rosetti, Scrisori româneşti

din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa Şcoalelor, 1944, pp. 70-71.

Eu Liupul Mâlaiu, scryu înkynâcione şi sănâtete la domni de Best<r>itţâ şi vo dau

ştire ce veaste estea în Moldova, că să-u râdecat u frate a liui Coreskii cu <o>pt mii de

om<e>nii şi iaste la [la] cetate Hotinoliui, şi easte ma<i> gius la Derla 6 mii dea Câzac,

de no ştim daca să vor împreauna, cumu va hi-le voia. Şi-<a>u eşit şi Hat<m>ănol cu

căteava samâ de omeni nai<n>tea lor. Dece deaci no ştim ci vo<r> face. Deci să trimiteţ

curo<n>d pâna la noi. Şi să hyţ sănâtoş ot Xe., amin.

17-9. Scrisoare oficială din 1620-21, 1624-25 sau după 1638. Text reprodus după Al.

Rosetti, Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-1638), Bucureşti, Casa

Şcoalelor, 1944, pp. 74-75.

Noi, vornicii de Cămpulu<ng>, scriu înkinâciune şi multă săneatate Mării tale

birău Andreeaş de cetatea Bistriţeii. Alta, dăm ştire dumiitale de răn<dul> Ursului dela

noi, c-au fos şedzănd în straj<ă>, eară Ştefan Tăriaţ au încu<n>giurat straj<a>, eară

vornicii au prâdat pre Ursul, de-au dat Ursul 4 zloţi globă vornicilor, cine au fost atunci.

Deaci Ursul au strins pre Ştefan să-i plătescă acei patru zloţi ce-au dat printru dinsu. Earâ

Ştefan au fost cumpărat o iapă dirept 3 florinţ la Gol Mateş, din Ead. Deaci Ursul o au dat

vornicilor iapa, iară vornicii n-au vrut să o ia, c-au fost rea şi scopă de un picor; deaci

acmu am trimis pre Ursul la dumieavostrâ, să-i legiuiţi; şi iapa încă o am trimis la

dumnieavostră. Deaci pohtim pre dumnieavostră. Deaci pohtim pre dumieavostră să aibă

leage la dumnieavostră cu direptul. De aceasta rugăm pre dumieavostră, noi încă vom

face printru voea dumiilor vostre. Şi să hiţi sănâtoş o Xrist . . . amin. Pis mai, 23 dn.

Vo adresă: Să să dea această carte îm măna birâului de cetatea Biatriţeei cu mare

cinste.

279

18-1. Ilie Abăzà (Moldova, 1722), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni.

Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 92-93.

Iubite frate, vere Sandule, dumitale cu sănătate mă închin. Aflându-mă şi eu acmu în

Moscu, îmi dete Panaioti neguţătorul o carte de la dumneata, scrisă din anul 7229 [1721,

n. N.I.], septemvrie 10.

Pentru banii ce ţi-s dator, care mi-a plâns inima dacă am înţeles de scăpăciunea

dumitale, şi sunt bucuros să-ţi plătesc, numai n-am nici o putere acmu că m-a pedepsit

Dumnezeu: întâi cu foc mi-a ars casa, nefiind eu acasă, şi mare pagubă am avut; acmu de

un an, mi s-a săvârşit şi soţul, Dumnezeu să-l ierte, şi n-am nici o facere.

Am cerşit voie de la împărăţie să-mi vând moşia ce am aice şi să-ţi plătesc, şi nu

m-a pozvolit; ce, frate, mă rog nu-ţi bănui, că, cu vreme, păgubaş nu te voi lăsa, măcar că

eu, ce-am pierdut, n-oi mai întoarce, iar dumneata păgubaş nu vei fi despre mine. Vărului

Vasile încă mă închin de sănătate, şi-l poftesc să-mi trimiţă răspuns de partea ce mi s-a

făcut mie de a uncheşului Ciocârlan, să nu tacă dumnealui mălcom; că mi se pare că eu

sunt cela ce i-am fătun de l-a primit uncheşul Ciocârlan, nu altul, - care am carte frăţine-

mieu, a lui Ion, de-mi scrie că cartea (sic) mea a dat-o în mâna dumisale vărului Vasile.

Bunu-i Dumnezeu, doar n-om muri toţia aice, şi ca vreme nădăjduim pe Măria sa

Mihai-Vodă, să ni facem o aşezare şi să venim în ţară. Şi să fii dumneata sănătos.

Din Mosc, leat 7230 [1722], aprilie 23.

Fratele dumitale Ilie Abazà, mă închin cu sănătate tuturor.

18-2. Toader Costachi (Moldova, 1729), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de

domni. Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 93-

94.

Cinstite frate cumnate comise, cu bună dimineaţa mă închin dumitale. Cinstita frăţească

scrisoare a dumitale am luat pentru această spaimă de tătari, şi pre aici au fost şi este. Ci,

pentru sultanul, vei şti dumneata că pricina într-acesta chip au fost: acest sultan a fost

Calga, şi, neînvoindu-se cu hanul, precum a scris hanul la Poartă, şi a venit să-l

280

mazilească. Dar el n-a umblat după aceia, ci s-a ridicat din Crâm cu 7 şirini şi cu 12

mârzaci, cu oardele lor, şi au venit la Bugeac, şi au trimis la mârzaci; cei mai mulţi au

mer de s-au închinat lui, iar 2, 3 mârzaci au trecut peste Dunăre; pe cari, bucatele lor le-a

dat în pradă, muierile, copiii în robie şi de aici, din Bugeac, au trimis harz la Poartă, de la

toţi mârzacii, precum îl pohtesc pe dânsul să li fie han, şi cu acel harz au mers 2 mârzaci

şi 2 şirini. Iar el s-a pornit asupra lui Giaman-Sahaidac (sic) cu vreo 12000 de caste, de

nu s-ar închina, să-i prade, şi de acolo să meargă asupra hanului. Ci, de l-or da han pe

acesta, poate s-or potoli toate, iar de nu, este cu grijă. Acestea mi le-a spus un copil din

casă, care l-a trimis vodă la Ilagasi cu cărţi, şi Ilagasi este acesta al sultanului, iar pe cel

vechi, care era pus de hanul, l-au dat afară. Măria sa vodă încă a trimis pe Vel Uşer de

este lângă sultanul. Şi acum s-a mai potolit şi spaima; dar s-a fost speriat şi marginea prea

rău, cât au fost stând cu toţi încărcaţi. Eu încă am trimis un fecior până la frate-mieu

Vasile, c-a trecut şi el acasă; ci astăzi poate a nins. Ce-a mai fi, oi scrie dumitale.

Grecenii şi alte sate de peste Prut s-au închinat toate la sultanul. Dumneata, cât poţi, tot îi

mai îmblânzeşte pe oameni, precum şi eu aici, până vom mai vedea cum este acest

[lucru].

Rămâi plecat fratele dumitale Toader Costachi

Paraschivei mă închin cu multă sănătate; Maria sărută mânile Dumn[i]ilor

voastre. De la Galaţi dacă ţi-a veni, mă rog să-mi scrii.

Cinstit fratelui mieu, dumnealui Constantin biv vel comis, cu multă sănătate să se

dea.

18-3. Nicolae Roset (1740), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ediţie

îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 94-95.

Cu întoarcerea dumneaei cumnatei Catrinei spătăresei iată trimiţ dumitale

prăjitoarea de cafea, aşezată binişor în cutie. Hamurile încă vor veni negreşit, pentru cai,

nemţeşte. Ajutând Dumnezeu, peste cinci, şese zile vom să mergem la Sibiiu, să [ne]

închinăm Măriei [sale] seninatului prinţep. Ce, acole fiind adunare mare, voi sili în tot

chipul, că doar oi găsi mai pe plăcere şi de ticnă. După aceasta fac ştire dumitale că iată,

281

îmbulzindu-mă strâmtoarea vremii, de vreme ce, cum se trăieşte pe aice şi ce scumpete

este, vei înţelege şi den dumneaei cumnata, am vândut dumnealui unchiului Iordache

Cantacuzino Spătarul moşia mea den Ionăşeni, pe apa Jijiei, care ştii dumneata că-mi este

şi mie danie, iar den neamul dumnealui: mi-au dat pe dânsa galbeni ungureşti 100, care

bani i-am şi luat deplin şi tocma, după cum arată zapisul mieu la mâna dumnealui. Însă,

fiindcă acea moşie (după cum îmi spuse dumneaei cumnata) a fost făcut schimb –

Dumnezeu să-l pomenească – tatăl nostru cu altă moşie a dumnealui, şi den pricina

vremilor au rămas şi până acum scrisorile acei moşii la dumneavoastră, acum dar să le

căutaţi şi să-i daţi dumisale toate acele scrisori, de vreme ce dumnealui este stăpân acelei

moşii, ca nice s-ar fi căzut altul, fiind iar de la neamul dumnealui. Ce dar vă poftesc, fără

de alt cuvânt sau prelungire să-i daţi scrisorile, ca să nu mă supăr, de vreme ce i-am

vândut-o cu toată voia mea, şi am luat şi toţi banii. Contesa mea, cumnata dumitale, se

închină dumitale cu frăţească dragoste, rugându-vă den cer toate cele fericite. Dumneaei

cumnatei îi rugăm fericită sănătate; pe nepoţica Zmărăndiţa dulce o sărutăm, şi iar rugăm

dumitale de frăţească căutare.

P.S. Iar după frăţeasca îmbrăţisăre. Ceia ce în trecutele zile cu frăţească

„confidentie” am scris dumitale asupra halului mieu, iar ţi le aduc aminte, şi te rog să le

socoteşti frăţeşte şi creştineşte, nădăjduind că nu mă veţi socoti nice pe mine de tot

înstrăinat de cele părinteşti, de mă cunoaşteţi de frate, după cum şi cu dreptate este, şi

strâmtorarea halului mieu trebuie a vă pricinui „fraternam compasionem”, ca să nu-ţi dai

pricină de a întărâta dreapta celui de sus. Şi iartă de supărare, şi mă rog de răspuns fără de

zăbavă. Scumpetea pe aici şi ce fel mă lupt, vei înţelege mai pe larg de la dumneaei

cumnata spătăreasa.

Cinstitului şi al mieu preaiubit, dumnealui fratelui Constantin Roset, vel vornic,

cu căzuta cinste şi fericită sănătate. La Iaşi.

Braşov, mai 2 zile, anul 1740.

18-4. Nicolae Roset (1740), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ediţie

îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 95-96.

[A primit şeizeci de ughi], rămăşiţa preţului de pe moşie, care am vândut

dumitale, şi iată trimiţ dumitale şi zapisul. Contesa mea, cumnata dumitale, mulţumeşte

282

foarte de neuitare, şi se închină cu frăţească dragoste, şi dumisale nepotului Constantin îi

rugăm fericită sănătate. Şi mulţumesc de ciubuc, şi mai rog de ceva tutun „basmà-

ghiubec”. Şi dumnealui încă să-mi poruncească ce ar pohti dentr-acoace, şi voi face

datoria.

P.S. Soro, mă rog, să nu mă uitaţi cu vin roş de Cotnari...

Braşov, avgust 19 zile, anul 1740

Cinstitei şi preaiubitei mele ca o soră, dumneaei verei Catrinei Păşcăniţei,

Cantacuzenei, cu căzuta cinste, la Păşcani.

18-5. Iordachi Cantacuzino (Moldova, c. 1740), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori

de domni. Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, p.

96.

Clucer Mărdare, sănătate îţi poftim. Alta, pentru nişte ţigani cari s-au dat, ai dumisale

Pitarului Ilie, din ţiganii Măriei Sale Mihai-Vodă, cari ştii povestea, şi mergând acolo, i-a

luat pe ţigani şi i-a dus la casa dumisale; dar ei acum s-au sculat şi au fugit iar acolo

înapoi. Pentru care, viind omul dumisale acolo, să-i dai pe mâna omului, ca să-i aducă

iarăşi la dumnealui. Căci ştii povestea cum i-ai dat, că şi cartea gospod. Şi răvaşul nostru

este la dumneata. Ci dă ţiganu după cum s-a hotărât atunci! Aceasta, şi fii dumneata

sănătos.

Iunie 18

18-6. Barbu Văcărescu (1749), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ediţie

îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 94-95.

Cinstiţilor şi ai noştri buni prieteni şi vecini de aproape, dumneata doamne Closius,

judeţul cinstitei cetăţi a Braşovului, şi la tot cinstitul Sfat[ul] dumneavoastră de obşte, cu

multă sănătate închinându-mă, rog pre atotputernicul Dumnezeu ca să vă dăruiască în

viaţă întreagă şi fericită sănătate, învrednicindu-vă a prăznui Învierea Domnului nostru

Isus Hristos întru mulţi ani. Prietenească cartea dumneavoastră bucurându-mă am luat, şi

cele ce scrieţi dumneavoastră am înţeles. Cartea ce aţi scris dumvoastră către Măria sa

283

vodă, preaînălţatul mieu stăpân, însumi eu o am dus Înălţimii sale, şi, de vreme ce Măria

sa este pornit spre faceri de bine şi spre apărarea tuturor celor ce se umbresc supt aripile

stăpânirii sale, îndată mi-a dat poruncă de s-au scris porunci de iznoavă, cătră toţi

ispravnicii judeţelor, pentru oamenii dumneavoastră cari pogoară cu oile aici în ţară, ca

să-i apere şi sâ-i păzească de către toţi cari s-ar îndrăzni să li facă vreo supărare. Şi încă şi

de cătră saigiii împărăteşti, la cumpărarea oilor, să nu li facă silă, sau să li ia fără de voia

lor oile ce le vor fi având de prăseală, ci numai cele sterpe, cele ce au de vânzare. Şi

acestea iarăşi cu preţul lor şi cu bună tocmeală, scriind pentru aceasta saigiii şi vechilul

dumisale Casap-başei, agăi, ca să nu-i supere, - după cum şi din luminată cartea Înălţimii

sale, ce scrie cătră dumneavoastră, vă veţi îndestula. Iar, de vor avea vreo supărare de

către cineva, numaidecât să li porunciţi dumneavoastră să vie să dea jalbă la Măria sa

vodă, la Divan, şi fără de îndoială să fiţi dumneavoastră că-şi va afla dreptatea

fieştecarele, şi acel ce va îndrăzni a-i supăra, îşi va lua căzuta pedeapsă. Şi, iarăşi, la cele

ce mă veţi cunoaşte dumneavoastră vrednic a vă putea sluji, cu îndrăzneală să-mi scrieţi,

că nu mă feresc a sluji dumneavoastră la cei ce-mi va fi prin putinţă. Şi într-acestaşi chip

se va păzi buna vecinătate şi prieteşugul nostru; de care mai de treabă nu poate fi altul

lucru asemenea. Şi eu pururea rămâi al dumneavoastră bun prieten, vecin de aproape şi

gata slugă: Barbul Văcărescul Vel Vistier

Mart[ie] 13 zile, 1749

Cinstitului şi ai noştri buni prieteni şi vecini de aproape, dumisale Closius, judeţul cetăţii

Braşovului, şi la tot cinstitul Sfat, cu întreagă sănătate şi cu toată fericirea să să dea, la

Braşov.

18-7. Ianachi Cantacuzino (1795, 26 octombrie), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori

de domni. Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp.

102-103.

(Ianachi Cantacuzino Vistier către „al mieu iubit ca un frate şi cumnat”, Lupul Balş biv

Vel Spătar.)

284

Boala întru care mă aflu de 30 de zile pătimind la pat supt obial, m-a adus, tocma la

starea cea mai de pe urmă, unde nu sunt vrednic din pat a mă mişca. Cordonul fiind

închis, a veni doftor aice nu se poate. La Iaşi, la Şmilţu am trimes şi l-am rugat destul, şi

n-a primit să vie. Eu, ca să mă urnesc din pat, nu pot, la starea ce-am ajuns, pentru ca să

viu la Iaşi, să mă caute doftorii. Iată că a rămas aicea să piei necăutat. Pentru numele lui

Dumnezeu mă rog, frate, fă orice chip vei şti, şi doar vei putea să-mi trimiţi pe unul din

doftori: Volfi, sau Şmilţu, iar altul nu, şi să-i plătesc cu toată mulţămita pentru osteneala

ce va face. Iar, dacă vei vedea că nu va nici unul dintr-amândoi să vie, atuncea mă rog fă

rugăminte cătră preaînălţatul stăpân ca să aibă poruncă unul dintr-aceştia să vie să mă

caute, şi să-i plătesc oricât mi-a cere. Şi, pentru plata menzilului, cu care a veni doftorul,

cât va fi, se va da de la trimesul acesta. Numai mă rog, cu un ceas înainte, să poată

proftaxi doftorul aice. Căci acum văd că s-au sfârşit toate. – Dumitale ca un frate şi slugă:

Ianachi Canta Vistier.

[Autograf, n. N.I.] Boala este tusă cu vătămarea plămânilor, şi, cum m-ar putea aduce la

stare ca să pot merge acolo să mă căut, - că aice este peste mână.

18-8. Barbu Ştirbei (Ţara Românească, 1796), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori

de domni. Ediţie îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp.

103-104.

Atâta prieteni de mulţi şi prietene am făcut, cât nu pot să-ţi spui: aşa trăiesc chiar ca [şi]

când aş fi acasă! Că, după ce merg la fântână de beau apă, unde sunt cinci-şese sute

domni şi doamne, cântă muzica până isprăvim apa, apoi facem spaţiri pe la grădini, unde

sunt asemenea musici. Zic dumitale că aşa trai n-am trăit de când sunt! Este un îmbasador

de la Spania, de la care am cunoscut multă dragoste: zice ca să mă duc cu dânsul la

Dresna, unde este el îmbasador; destul că eu am [de]gând să mă duc până la Lipsca. Nu

mai mă rog, chir hagi, numai dumneata să ştii, să nu se facă vreo vorbă, ca să se auză în

ţară, şi ce auzi dumneata din ţară, orice, înştiinţează-mă, ca să ştiu şi eu ... Îmi scrie

Catinca că la trei scrisori n-a primit răspuns, şi eu pe toată săptămâna îi scriu; ci nu ştiu

285

ce este pricina ... Mult se miră de portul nostru, dar li place ... Eu, de mă voi duce la

Lipsca, voi lua bani de la Difur, că am trebuinţă acolo, de târguit ...

Carălspat, 12 iunie 1796

18-9. Barbu Ştirbei (1796), în N. Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ediţie

îngrijită de Ruxandra Mihăilă, Bucureşti, Eurosong & Book, 1999, pp. 104-105.

Aici sunt mai mulţi de opt sute de prinţipi şi prinţese: am şi făcut prieteşug mai cu toţi.

Mâne m-a poftit la masă un ambesador de la Işpania, şi multă dragoste îmi arată omul

acesta, încât, unde voi fi, trebuie să vie la mine. Şi, cum zic, petrec foarte bine, nelipsit

sunt de la comedii şi de la baluri cu dânşii, - pentru că şi mă poftesc. Cărţi nu joc, te

ascult; măcar că nimeni nu joacă pe aici cărţi. Aici este Excelenţia sa feţagumaister

Ghiur-Vales, care a fost la Ţara Românească; am făcut prieteşug, şi prea mult m-a lăudat

la alţii prinţi, cari sunt din toată lumea. Cu toate că mă cam discolipsesc [= am greutate,

n. N.I.] pentru limbă, că nu ştiu, dar ştiu câtevaşi talieneşte, şi cu tălmaci, îmi este destul.

„La dumnealui doftorul Molnar să-i spui, mă rog, că mă închin cu frăţească dragoste şi

foarte îi mulţumesc de recomendaţia ce mi-a făcut la Madama, că foarte am rămas

mulţămit, în vreme ce am cunoscut mare evghenie, - că nu este săptămână a nu mă

cerceta cu scrisori de la Praga, aici, la Carălspat, şi la doamna unde am şezut, mă rog să-i

spui că mă închin cu sănătate, precum şi la domnişoară.

19-1. Titu Maiorescu cătră Iacob C. Negruzzi. În I.E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi

documente literare, vol. I., Bucureşti, Junimea / Institutul de Arte Grafice Bucovina,

1931, pp. 7-8.

Bucureşti 17/29 Ianuarie 1877

IUBITE JACQUES,

Dintr-o călătorie la Buzău, unde am apărat pe un fost Prefect înaintea Juraţilor, m-

am întors aşa de răcit, încât am zăcut 5 zile sub teama unei inflamaţii de plămâni.

Acum sunt bine, dar şi timpul a trecut aşa încât nu-ţi trimet pentru viitorul număr

al „Conv.” decât alăturata pag. din Schopenhauer. Dar tot ai destul manuscript pentru un

286

număr. Pentru numărul 12 şi cel din urmă îţi trimet, se-nţelege, tot Schopenhauer

începând de la D/471, până la sfârşit, împreună cu capitolul despre deosebirea vărstelor,

care îl am pe jumătate gata încă de mai nainte. Socec vrea să editeze apoi toată traducerea

în formă de carte deosebită.

Între lucrările „Junimei” pe coperta „Convorb.” s’a uitat „Othello” de Carp. Anul

XI începe în format 80, nu aşa? Vine şi mai eftin, fiindcă încape mult mai puţin în acelaşi

număr de coale. Nu te îngriji de abonaţi, se vor găsi de sigur, şi volumele restante vor fi

vândute ca premii. În zioa, când vor veni Conservatorii la putere, acţiunea noastră va fi

îndoit de energică şi stăruitoare. Am învăţat minte cu toţii.

„Timpul” nu publică nici o notiţă despre „Conv.”, fiindcă e redactat de fleacul

cela de H.Grandea. Însă foaia noastră cea nouă dacă o fundăm, sau „Timpul” dacă

(precum se agită acum) intră sub mâna mea, se-nţelege că va da samă de tot ce apare în

revista Ta.

De ce nu mai scrii „Cópii de pe natură”, după părerea mea adevăratul teren al

penei tale humoristice? D. e. o cetire a „Monitorului” cu desbaterile Camerei şi Senatului

sub roşii este un izvor bogat. Şi altele, şi altele: Belferul diplomat la Paris, etc.

Pentru D-na Negruzzi complimente şi salutări din partea neveste-mi, cărei din

norocire îi priesc Bucureştii în iarna aceasta mult mai bine.

Al tău amic,

T. M.

Fă bine, dă lui Eminescu alăturatul bilet dacă mai este el pe la tipografie; dacă nu; Te rog, fă-mi tu comanda. 19-2. Ion L. Caragiale cătră Iacob C. Negruzzi. În I.E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi

documente literare, vol. I., Bucureşti, Junimea / Institutul de Arte Grafice Bucovina,

1931, pp. 49-50.

[1880]

ILUSTRE ŞI IUBITE HATMANE,

Aseară am terminat de copiat libretul complet partea prozii. Eram să vă bat o

depeşă în această privinţă spre a vă da ştirea cea de bucurie, când am găsit pe fratele dv.

287

stimatul primar, care mi-a permis cu bunăvoinţa caracteristică familiei, să-l rog a se

însărcinà d-sa cu aducerea acestei scrisori. Muzica este lăsată la competentele locuri spre

cea d-ântăi încercare. În principiu, însă, aceşti domni mi-au spus că, piesa fiind neapărat

admisă, teatrul de aici ar avea nevoe de o găluşcă; trebue dar numai decât să înghiţim

găluşca. Oare să fie imposibil? Ce zici? Oare nu, după Constituţia noastră cea liberală,

stagiunea Teatrului, coincidează cu sesiunile Senatului şi Sfântului Sinod?... Să dăm

parastase la vreo episcopie; Românul nu piere, să sperăm dar. Pe de altă parte, Teatrul de

aici, foarte abotnic de reprezentaţii productive, ar fi prea doritor să realizeze opera

noastră, şi astfel nu s-ar tărgui mult să acorde multă zamă găluştii în chestie. Până una

alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul Codiţă despre afacerea aceasta, însă numai în

principiu, de oare ce tratativele afacerii şi le rezervă Teatrul.

Astfel dacă d-ta şi Codiţă aţi pune afacerea pe un teren aşa încât să îndreptăţească

pe persoana să formuleze (vreo) pretenţie neadmisibilă, atunci s-ar periclita afacerea, la

care, de aminteri, nimeni nu se interesează mai mult ca noi. Eu nu o declar aceasta celor

dela Teatru; eu mă las greu, ba chiar le-am spus că nu cred să le-o pot da, pentru că voiu

s-o păstrăm pe altădată.

„Junimea” începe; talanga mă chiamă.

Răspunde-mi când vii. Am nerăbdare să-ţi arăt opera gata şi sfărşită şi să te fac a

recunoaşte că nu sunt aşa de leneş pe cât ziceai.

Salutări de măini d-nei Negruzzi. Complimente lui Codiţă, tutulor domnilor din

„Junimea”. Nu mai mă lăsa să scriu.

Al d-tale stimatoriu

STACAN COMIS.

Bucureşti Sămbătă 29 Oct.

9 fără ¼ seara la d. Maiorescu.

Salutările mele lui Pleaşcă zis şi Missir.

19-3. Nicu Gane cătră Iacob C. Negruzzi. În I.E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi

documente literare, vol. I., Bucureşti, Junimea / Institutul de Arte Grafice Bucovina,

1931, pp. 119-120.

288

1868 Ianuarie 4, Focşani.

IUBITE JACQUES,

Pre cât înţeleg v-a luat pe toţi lenea înainte, căci nu vă mai înduraţi să triimetiţi o

slovă măcar esilatului din Focşani. Dar să lăsăm la o parte reproşurile, care nu servă decât

pentru a fi puse la dosariu (re), spre ştiinţe. Boala din născare leac nu are, de aceea nici

voi să-mi mai stric vorba cu nişte ipochimeni ca voi.

Îţi triimit trei galbeni mari şi laţi pentru abonamentul, câte pe un an la

”Convorbiri literare”, a lui Iorgu Greceanu din Folticeni, a lui Panaite Tufelcic din

Focşani şi a Elisei Dăscălesco tot din Focşani.

Fă bine de le triimite numerile cu începere dela 1-a Ianuarie anul curent,

dinpreună cu chitanţa de plata abonamentelor.

Ce să-ţi mai scriu alta?

La alegeri am picat

De coastele mi-am stricat.

Ş-apoi viind înapoi

Prin ploae şi noroi

Am recit

Am bolit

Iar acum slava celui de sus

Frigurile la dracul s-au dus

Şi mă găsesc iar sănătos

Nu însă cu chef şi voios;

Căci mă uresc

Mă plictisesc

În târgul ist frumuşel

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . în el.

Sărută din partea mea pe beţivii de Leon, Capşa, Corne şi tuti-quanti.

Al tău din inimă.

N. GANE.

289

P. S. Mai triimet un galben pentru abonamentul lui Dimitrie Sideri domiciliat în

Focşani. De ce nu se trimite gazetta de Iaşi regulat D. Sideri şi cialanţi?

Cercetează şi îndeamnă-i să fie esacţi.

19-4. Nicu Gane cătră Iacob C. Negruzzi. În I.E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi

documente literare, vol. I., Bucureşti, Junimea / Institutul de Arte Grafice Bucovina,

1931, pp. 120-121.

12 Fevruarie 1868, Focşani.

IUBITE JACQUES !

Iată îţi triimet vestita baladă întitulată „Domniţa şi robul”. Ea este o slabă

încercare a creirilor mei mâncaţi de atmosfera cea grea a Focşanilor. Precum ştii locurile

pe aice nu sânt tocmai proprii a inspira simţiri poetice, de aceea trebue să mă ertaţi dacă

nu m-am urcat până la înălţimea sau adâncimea simţirilor unde plutesc obicinuit scriitorii

dela Convorbiri. Cu toate aceste, bună sau rea, eu me-am dat osteneala. Am tras rimele de

păr şi am făcut-o. Te rog dar să o transmiţi posterităţii publicând-o în vreunul din cele

întâi numere ale Convorbirilor. Te vei mira poate văzând că am vorbit de ochi negri în

loc de ochi albaştri. Asta în limba proastă se chiamă a mânca frunzele în dorul

căpşunilor; iar după limba noastră a cânta ochi negri, şi a iubi albaştri. N-am voit să las

lumea să las lumea să mai întrevază şi-n astă poezie urme de-a nenorocitei mele pasiuni.

Dacă balada ta va fi mai bună, ceeace nu mă îndoesc, public-o după a mea, însă dreptatea

cere să dai prioritate baladei mele, fiindcă sugetul ei este proprietatea mea. Fii bun dragă

şi trimite lui Constantin Pleşesco şi mie câte un ecsemplar din Convorbiri tipărite în

broşură şi câte un volum de poesiile cele nouă populare a lui Alecsandri. Costul ţi-l vom

răspunde prin poştă.

Elisa Dascălesco din Focşani, care s-a abonat prin mine la Convorbiri şi ţ-a trimes

şi paralele pe un an, se plânge că nu-i trimeţi numerele. Se vede că ai uitat-o. Te rog dar

să-i espedueşti toate numerele dela întâi Ianuarie, căci astfel s-a abonat şi astfel ţ-am scris

şi eu.

Sărută din parte-mi pe Leon, Capşa şi Pogor.

290

Am cercat să viu la Iassi în locul acestui din urmă, dar nu am isbutit. De o bucată

de vreme îmi merge tot cam pe dos.

Al tău amic din inimă

N. GANE.

19-5. Mihail Eminescu cătră Iacob C. Negruzzi. În I.E. Toruţiu şi Gh. Cardaş, Studii şi

documente literare, vol. I., Bucureşti, Junimea / Institutul de Arte Grafice Bucovina,

1931, pp. 313-314.

Viena 16/4 Septembre 1870

SCUMPE DOMNULE NEGRUZZI,

Numai Dumnezeu mai poate descurcà ce este omul. Ast-fel un individ, care crede

că se cunoaşte bine pe sine, care-şi urmează liniştit treburile lui or concrete, or abstracte

ţăsături de painjăn filosofice sau poetice – se trezeşte într-o bună dimineaţă c-o

întâmplare oare-care – în sine aceeaşi pentru toată lumea - , că stârneşte în el porniri, de

cari nici nu visa măcar, că esistă în sufletul lui; această întămplare nimiceşte toate

ţesăturile combinate de mintea lui şi el singur se trezeşte de-o dată că e alt om, adesea

negaţiunea individualităţiĭ lui de păn-atuncea.

In fine schimbări de-astea psicologice de s-ar întâmpla numai sporadic – p-ici pe

colea – în individul cutare or cutare, ar fi calea-vale; dar popoară întregi să le vezi

suferind de această metempsicosă, or cum pustia i-aş mai zice? Ai crede că sufletele

germanilor a trecut în animale şi sufletele animalelor în germani.

O tăcuţii, gânditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei? Vă ’ncredinţez că nu-i mai

găseşti în nici o manifestaţiune a vieţii lor. Ziarele Germaniei sunt mai chauviniste şi mai

poltrone de căt toate – de căt ale noastre chiar – implicând Columna! „die wülschen

Mordbrenner!” titlul unui articol de fond din unul din cele mai serioase ziare. Jurnalul

„Blätter für litterarische Unterhallung” aduce întotde-una titlurile cărţilor, ce es la lumină:

„Das Germanenthum in Österreich „ – „Die Feuerprobe des norddeutschen Bundes” –

„Auf nach Frankreich!!” – „Vorwärts! Geharnischte Sonette” – „Der Krieg

Deutschlands” – 20 până la 30 de volume pe săptămână, toate de materia aceasta! !

Înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, pentru că nu prea aveau la ce ţine. Toată

lumea lega de numele german epitetul nu prea măgulitor de „Holzkopf”. Azi lucrul se

291

schimbă. Azi îi veţi vedé tot aşa de tenaci, greu de desnaţionalisat, mândri de numele lor,

cum sûnt francesii. Iată urmele ce întămplările istorice lasă în vieaţa psichică a

popoarălor! –

Dacă e v-o fericire pentru care Vă invidiez într-adevăr, apoi e aceea, că puteţi găsi

în ocupaţiuni literare mulţămirea aceea, pe care realitatea nu e-n stare de-a V-o dá.-

La mine e cu totul d-impotrivă; într-un pustiu să fiu, şi nu mi-aş puté regăsi

liniştea.

Veţi vedé din stăngacele schimbări şi din neputinţa de-a correge esenţial pe Făt-

frumos, că V-am spus adevărul. De-aceea Vă rog, mai cetiţi-l Dv. şi ştergeţi, ce veţi

crede, că nu se potriveşte, căci eu nici nu mai ştiu ce se potriveşte şi ce nu!

În fine am vorbit cu Slavici, pentru articolul asupra Ungurilor. Bietul om s-o cam

descurajat, cănd a citit studiile de Xenopol, pentru că simţia că n-o să poată scrie nici

odată astfel; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie, care-l va face să Vă dea nişte

articole într-adevăr bine scrise şi correct cugetate. Pentru asta însă şi-a destinat un timp

de câteva luni - pănă la Crăciun.

Alături cu povestea Vă trimit şi o notiţă asupra serbărei de la Putna. Puneţi s-o

tipărească cu litere căt se poate de mici; nu trebue să-i daţi nici în cea mai estremă

aparinţă o importanţă pe care nu va fi capabilă de-a o avé.

În fine, rugându-vă să mă iertaţi ăntăiu: c’am scris aşa de negligent epistola, a

doua: că Vă răspund aşa de tărziu, a treia, că vă răpesc atâta timp cu ea, - şi

încredinţăndu-Vă totodată despre affecţiunea călduroasă, ce V-o păstrez

remân al D-Voastre prea suppus

M. EMINESCU

292

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

ABAD NEBOT, Francisco, 1977, El articulo. Sistema y usos. Madrid: Edicionea

Aravaca.

ABEL, F., 1971, L’adjectif démonstratif dans la langue de la Bible latine. Étude sur

la formation des systhèmes déictiques et de l’article défini des langues

romanes. Tübingen: Niemeyer.

ALEXI, Ioan, 1826, Grammatica daco-romana. Viena.

ALONSO, Amado, 1982, „Estilistica y gramatica del articulo en español”. În: Estudios

lingüísticos. Temas españoles. Tercera edición. Madrid: Gredos, pp.125-

160.

ÁLVAREZ MARTÍNEZ, Ma. Ángeles, 1986, El artículo como entidad funcional en el

español de hoy. Madrid: Gredos.

ANDRADE, Maria Lucia C.V.O., 2001, Relevancia e contexto, o uso de digressoes na

lingua falada. Sao Paulo: Humanitas.

ANGHELESCU, Nadia, 1977, „Actele de vorbire şi sensul enunţurilor”. În: Probleme de

lingvistică generală, vol. VII, pp. 11-14.

ARISTOTEL, 1994,Categorii. Bucureşti: Humanitas.

ARISTOTEL, Poetica. Ediţia a treia îngrijită de Stella Petecel. Bucureşti: IRI, 1998.

ARNAULD; LANCELOT, 1969, Grammaire générale et raisonnée, contenant les

fondements de l’art de parler, expliqués d’une manière claire et naturelle; les

raisons de ce qui est commun a toutes les langues, et des principales

différences qui s’y rencontrent, etc.; avec les remarques de Duclos. Nouvelle

édition, préface Michel Foucault. Paris: Republications Paulet.

AUROUX, Sylvain, DESCHAMPS, Jacques, KOULOUGHLI, Djamel, 2004, La

philosophie du langage. Paris: Quadrige/PUF.

AVRAM, Mioara, 1986, Gramatica pentru toţi. Bucureşti: Editura Academiei R.P.R.

AVRAM, Mioara, 1997, Gramatica pentru toţi. Ediţia a doua revăzută şi adăugită.

Bucureşti: Humanitas.

293

BACIU, Ioan, 1973, Histoire de la langue française. Vol. II. Grammaire historique.

Cluj.

BALLY, Ch., 1965, Linguistique Générale et Linguistique Française. Berna.

BARRERA LINARES, L., 1982, „Apuntes para un estudio de los determinantes”. În:

Letras, 37, Caracas, Instituto Universitario Pedagógico.

BÎTEA, Ioan N., 1989, „Statutul morfematic al formelor un şi o”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, XL, nr. 2, pp. 117-126.

BEC, Pierre, 1971, Manuel pratique de philologie romane. Tome II. Français, roumain,

sarde, rheto-frioulan, francoprovencal, dalmate. Phonologie. Index, Avec la

collaboration pour le roumain de Octave Nandriş, pour le dalmate de Žarko

Muljačic. Paris: Éditions A.& J. Picard.

BEJAN, Dumitru, 1997, Gramatica limbii române. Compendiu. Ediţia a II-a. Cluj:

Echinox.

BELTECHI, Eugen, 1995, „Limba literară şi literatura dialectală: un exemplu şi câteva

întrebări retorice”. În: Limba română şi varietăţile ei locale: lucrările sesiunii

ştiinţifice organizate de Secţia de filologie şi literatură, 31 octombrie 1994.

Bucureşti: Editura Academiei Române , pp. 91-96.

BENVENISTE, Emile, 2000, Probleme de lingvistică generală. Traducere de Lucia

Magdalena Dumitru, Vol. 1-2. [Bucureşti]: Teora-Universitas.

BERCEANU, Barbu B., 1971, Sistemul gramatical al limbii române (reconsiderare).

Cuvînt înainte de acad. Al. Graur. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa, 1984, Modele de structurare

semantică. Cu aplicaţii la limba română (Polisemie, sinonimie,

antonimie, cîmpuri). Timişoara: Editura Facla.

BIDU-VRÂNCEANU, Angela, 1986, Structura vocabularului limbii române

contemporane. Probleme teoretice şi aplicaţii practice. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică.

BLOOMFIELD, Leonard, 1933, Language. New York.

BORCILĂ, Mircea, 1987, „Contribuţii la elaborarea unei tipologii a textelor poetice”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, , nr. 3, pp. 185-195.

BOURCIEZ, É., 1956, Éléments de Linguistique Romane. Paris.

294

BRØNDAL, Viggo, 1928, Les parties du discours. Partes orationis. Etudes sur les

catégories du langage, Résumé d’un ouvrage danois intitulé Ordklasserne,

G.E.C. GAD – Copenhague: Imprimerie Græbe.

BUDAGOV, R.A., 1961, Introducere în ştiinţa limbii. Traducere şi note de G. Mihăilă.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

BULGĂR, Gh., 1971, Studii de stilistică şi limbă literară. Bucureşti: Editura Didactică

şi Pedagogică.

CAPIDAN, Th., 1973, Limbă şi cultură. Bucureşti: Fundaţia regală pentru literatură şi

artă.

CÂMPEAN, Ileana, 1978, „Un, o; unu, una; unul, una. Probleme privind delimitarea

gramaticală şi lexicografică”. În: Cercetări de lingvistică, XXIII, nr. 2, pp.

171-176.

CÂMPEANU, Eugen, 1969, „Cercetarea stilistică a părţilor de vorbire”. În: Cercetări de

lingvistică, nr. 2, pp. 323-332.

CÂMPEANU, Eugen, 1997, Stilistica limbii române. Cluj-Napoca: Quo Vadis.

CÂMPEANU, P. M., 1848, Gramatică românească. Iaşi: Tipografia Institutul Albinei.

CETĂŢIANU, J., 1876, Elemente de gramatica limbei române. Clasa a IIIa primară,

Galaţi.

CHAROLLES, Michel, 2002, La référence et les expressions référentielles en

français. Paris: Ophrys.

CHARUDEAU, Patrik, 2002, Grammaire du sens et de l’expression. Paris: Hachette.

CHIVU, Gheorghe, 2000, Limba română de la primele texte până la sfârşitul

secolului al XVIII-lea. Variantele stilistice. Bucureşti: Univers

enciclopedic.

CHOMSKY, Noam, 1970, Le langage et la pensée. Paris: Payot.

CHOMSKY, Noam, 1980, Essai sur la forme et le sens, Paris: Seuil.

CIPARIU, Timotei, 1846, Principia de limba şi scriptura. Blasiu.

CIPARIU, Timotei, 1849, Gramatec’a limbei romane. Bucuresci.

CIPARIU, Timotei, 1854, Elemente de limba romană: după dialecte şi monumente

vechi. Blasiu: cu tiparul sem. diecesanu.

295

CODOBAN, Aurel, 2001, Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în

semiologie şi hermeneutică. Cluj-Napoca: Dacia.

CODRU, Ioan Germaniu, 1848, Rudimentele gramaticei române. Bucureşti: Tipografia

Colegiului Sf. Sava.

COJA, Ion, 1983, Preliminarii la gramatica raţională a limbii române. Vol. I.

Gramatica articolului. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Pedagogică.

COMŞULEA, Elena, ŞERBAN, Felicia, 1988, „Numeralul unu din perspectivă

lexicografică”. În: Cercetări de lingvistică, XXXIII, nr. 2, pp. 111-120.

CONSTANTINESCU-DOBRIDOR, Gh., 1996, Morfologia limbii române. Bucureşti:

Vox.

COPCEAG, Dumitru, 1964, „Un caz de omitere a articolului în limba română şi în

limbile ibero-romanice”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 221-228.

COPCEAG, Dumitru, 1998, Tipologia limbilor romanice (în comparaţie cu limbile

germanice şi slave) – şi alte studii lingvistice. Ediţie îngrijită de Ion Mării şi

Nicolae Mocanu. Cluj: Clusium.

CORBLIN, Francis, 2002, Représentation du discours et sémantique formelle.

Introduction et applications au français. Paris: Presses universitaires de

France.

COSERIU, E., 1962, „Determinacion y entorno. Dos problemas de una lingüística del

hablar. În: Teoria del lenguaje y lingüística general. Cinco estudios.

Madrid: Gredos, pp.282-323.

COSERIU, E., 1985, „Determinare şi cadru. Două probleme ale unei gramatici a

vorbirii”. În: Ferdinand de Saussure. Şcoala geneveză. Şcoala sociologică.

Direcţia funcţională. Şcoala britanică. Bucureşti, pp. 208-238.

COŞERIU, Eugenio, 1992, „Solidarităţile lexicale”. În: Revista de lingvistică şi ştiinţă

literară, Chişinău, anul II, nr. 5, pp. 37-45.

COŞERIU, Eugen, 1994, Prelegeri şi conferinţe (1992-1993), Supliment al publicaţiei

Anuar de lingvistică şi istorie literară, T. XXXIII (1992-1993). Seria A.

Lingvistică. Iaşi.

COSERIU, E., 1995, Introducere în lingvistică. Traducere de Elena Ardeleanu şi

Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă. Cluj-Napoca: Echinox.

296

COŞERIU, Eugeniu, 2000, Lecţii de lingvistică generală. Traducere din spaniolă de

Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă. [Chişinău]: Editura ARC.

COTEANU, Ion, 1957, „Note pe marginea cîtorva studii recente despre cuvînt”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 173-192.

COTEANU, Ion, 1969, Morfologia numelui în protoromână (româna comună).

Bucureşti: Editura Academiei.

COTEANU, Ion, 1973, Stilistica funcţională a limbii române. Vol. I-II. Bucureşti:

Editura Academiei.

COTEANU, Ion (coordonator), 1974, Limba română contemporană. Bucureşti: Editura

Didactică şi Pedagogică.

COTEANU, Ion, 1990, „Stilistică – generativism – pragmatică. I”. În: Studii şi cercetări

lingvistice, nr. 1, pp. 3-13; II, nr. 2, pp. 89-99.

COTEANU, Ion, 1997, Gramatică, stilistică, compoziţie. Ediţia a doua. Bucureşti:

Editura Fundaţiei “România de Mâine”.

CUNHA, Celso; LINDLEY CINTRA, Luís F.,1998, Breve Gramática do Português

contemporâneo. Lisboa: Edições João Sá da Costa, pp. 155-179.

CULIOLI, Antoine, 1987, „Un point de vue énonciatif sur la traduction”. În: Le Français

dans le monde, août/ septembre, Paris.

CULIOLI, Antoine, 1990, Pour une linguistique de l’énonciation. Opérations et

représentations. Tome II. Paris: Ophrys.

DAUZAT, Albert, 1967, Histoire de la langue française, Berne.

DENSUSIANU, Ovid, 1961, Istoria limbii române, vol. I. Originile, Vol. II. Secolul al

XVI-lea. Ediţie îngrijită de prof. Univ. J. Byck. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

DENSUSIANU, Ovid, 1901, 1938, Histoire de la langue roumaine, Tome premier. Les

origines. Paris: Ernest Leroux, éditeur. Tome II. Le seizieme siècle. Paris:

Librairie Ernest Leroux.

DÉTERMINANTS, 1986, Déterminants et détermination. În: Langue Française,

Décembre, nr 72.

DIACONESCU, Paula, 1961, „Un mod de descriere a flexiunii nominale, cu aplicaţie la

limba română contemporană”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp.163-

192.

297

DIACONESCU, Paula, 1970, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului

românesc. Bucureşti: Editura Academiei.

DIACONOVICI LOGA, Constantin, 1822, Gramatică românească pentru îndreptarea

tinerilor. Buda.

DIMITRESCU, Florica, 1954, „Observaţii asupra valorilor afective ale articolelor

nehotărîte în limba română”. În: Studii şi cercetări lingvistice, nr. 1-2, pp. 93-

97.

DIMITRESCU, Florica et alii, 1978, Istoria limbii române. Bucureşti: Editura Didactică

şi Pedagogică.

DIMITRIU, Corneliu, 1992, „Articolul trebuie exclus din rîndul părţilor de vorbire?”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 2, pp. 159-171.

DIMITRIU, Corneliu, 1999, Tratat de gramatică a Limbii Române. Vol. I.

Morfologia. Iaşi: Institutul European.

DIMITRIU, C., 1994, Gramatica limbii române explicată, Iaşi: Virginia.

DRĂGANU, N., 1936-1938, „Recenzie la Al. Graur, Autour de l’article postposé”. În:

Dacoromania, p. 279.

DRAGOŞ, Elena, 1993, Elemente de sintaxă istorică românească, Cluj-Napoca.

DRAGOŞ, Elena, 1994, „Considérations sur l’article en roumain (la perspective

pragmatique)”. În: Revue Roumaine de Linguistique, nr. 2, pp. 173-177.

DRAGOŞ, Elena, 1995, Elemente de sintaxă istorică românească, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică.

DRAGOŞ, Elena, 1997-1998, Curs de Pragmatică, ţinut la Facultatea de Litere în

cadrul programului de Studii Aprofundate, UBB Cluj-Napoca.

DRAGOŞ, Elena, 2000, Introducere în pragmatică, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă.

DRAŞOVEANU, D.D., 1994-1995, Curs de sintaxă. Ţinut la Facultatea de Litere, UBB

Cluj-Napoca.

DRAŞOVEANU, D.D., 1997, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române. Cluj-Napoca:

Clusium.

EUSTATEVICI BRAŞOVEANUL, Dimitrie, 1969, Gramatică rumânească. 1757.

Prima gramatică a limbii române. Ediţie, studiu introductiv şi glosar de N.

A. Ursu. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

298

FISCHER, I., 1985, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii române,

Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

FLAUX, Nelly; VAN DE VELDE, Danièle; DE MULDER, Walter, 1997, Entre général

et particulier: les déterminants. Arras: Artois Presses Université.

GĂZDARU, Dimitrie, 1929, Descendenţii demonstrativului ille în limba română. Iaşi:

Viaţa Românească.

GRAMATICA, 1963, Gramatica limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită.

Bucureşti: Editura Academiei.

GRANDGENT, C. H., 1958, Introducere în latina vulgară. După ediţia spaniolă a lui

F. de B. Moll. În româneşte de Eugen Tănase. Cluj.

GRAUR, Al., 1936, Mélanges linguistiques.

GRAUR, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică.

GRAUR, Al., 1973, Gramatica azi. Bucureşti: Editura Academiei.

GREIMAS, J., 1966, Sémantique structurale, Paris.

GREVISSE, Maurice, 1988, Le bon usage. Grammaire française. Douzième édition.

Duculot, pp. 900-993.

GRUIŢĂ, G., 1981, Acordul în limba română, Bucureşti, EŞE.

GUILLAUME, G., 1919, Le probléme de l’article et sa solution dans la langue

française. Paris: Alcan.

GUILLAUME, G., 1969, Langage et science du langage, Paris.

GUILLAUME, G., 1985, „Grammaire particuliere du français et grammaire générale”.

În: Leçons de linguistique de Gustave Guillaume (1945-1946).

GUŢU-ROMALO, Valeria, 1958, „Unele valori ale articolului în limba română actuală”.

În: Omagiu lui Iorgu Iordan cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucureşti,

pp. 365-371.

GUŢU-ROMALO, Valeria, 1968, Morfologie structurală a limbii române (substantiv,

adjectiv, verb). Bucureşti: Editura Academiei.

GUŢU-ROMALO, Valeria, 2002, Corectitudine şi greşeală. Limba română de azi.

Versiune nouă. [Bucureşti]: Humanitas educaţional.

HASDEU, B. P., 1879, Cuvinte den bătrîni. Vol. I-II. Bucureşti.

299

HRISTEA, Theodor (coordonator şi autor principal), 1981, Sinteze de limba română.

Ediţia a doua revăzută şi mult îmbogăţită. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

HRISTEA, Theodor (coordonator), 1984, Sinteze de limba română. Ediţia a treia

revăzută şi din nou îmbogăţită. Bucureşti: Albatros.

IACOB, Şt., 1957, „Determinare şi individualizare”. În: Limba română, nr. 3, pp. 14-21.

IONAŞCU, Al., 1955, „Cu privire la clasificarea cuvintelor în părţi de vorbire”. În:

Limba română, nr. 2, pp. 55-67.

IORDAN, Iorgu, 1954, Limba română contemporană. Bucureşti.

IORDAN, Iorgu, 1962, Lingvistică romanică. Evoluţie. Curente. Metode. Bucureşti:

Editura Academiei.

IORDAN, Iorgu, MANOLIU, Maria, 1965, Introducere în lingvistica romanică,

Bucureşti, EDP.

IORDAN, Iorgu, GUŢU-ROMALO, Valeria, NICULESCU, Alexandru, 1967, Structura

morfologică a limbii române contemporane. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

IORDAN, Iorgu, 1975, Stilistica limbii române. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

IORDAN, Iorgu, ROBU, Vladimir, 1978, Limba română contemporană. Bucureşti:

Editura Didactică şi Pedagogică.

IORGOVICI, Paul, 1799, Observaţii de limba românească. Buda.

IRIMIA, Dumitru, 1987, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi

pronumele. Iaşi: Junimea.

IRIMIA, Dumitru, 1997, Gramatica limbii române. Iaşi: Polirom.

IRIMIA, Dumitru, 1999, Introducere în stilistică. Iaşi: Polirom.

ISTORIA, 1987-91, Istoria gândirii lingvistice româneşti. Texte comentate. Red.

Resp. Lucia Wald, [Universitatea din] Bucureşti. Vol. I: 1987, vol. II. Partea

I: 1989, vol II. Partea a II-a: 1989, vol. III: 1991.

IVĂNESCU, G., 1947, Problemele capitale ale vechii române literare. Iaşi.

IVĂNESCU, G., 1980, Istoria limbii române. Iaşi: Junimea.

JAUSS, Hans-Robert, 1979, Pour une esthétique de la réception. Paris: Gallimard.

JUVONEN, Päivi, 2000, Grammaticalizing the Definite Article. A Study of Definite

Adnominal Determiners in a Genre of Spoken Finish. Stockholm.

300

KAROLAK, Stanislaw, 1989, L’article et la valeur du syntagme nominal. Paris: PUF.

KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, 1990, Les Interactions Verbales. Tom.I. Paris:

Armand Colin Editeur.

KERBRAT-ORECCHIONI, Catherine, 2002, L’énonciation. De la subjectivité dans le

langage. 4e édition. Paris: Armand Colin.

KLEIBER, Georges, 1990, La sémantique du prototype. Catégories et sens lexical.

Paris: Presses Universitaires de France.

KLEIBER, Georges, 2001, L’anaphore associative. Paris: Presses universitaires de

France.

KLEIN, Samuele, 1780, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae.

LAPESA, Rafael, „Del demonstrativo al articulo”. În: Estudios de morfosintaxis

histórica del español. 2 vol. Edicion de Rafael Cano Aguilar y Ma Teresa

Echenique Elizondo. Madrid: Gredos, pp. 360-387 sau în: Nueva Revista de

Filologia Hispanica, XV, 1961.

LATHROP, Thomas A., 1992, Curso de Gramática histórica española. Con la

colaboración de Juan Gutiérrez Cuadrado. Barcelona: Editorial Ariel, S.A..

LAUSBERG, Heinrich, 1982, Lingüística románica. Morfología. Versión española de

J. Pérez Riesco y E. Pascual Rodríguez. Madrid: Gredos.

LYONS, John, 1995, Introducere în lingvistica teoretică. Bucureşti: EŞ.

MACREA, D., 1961, Probleme de lingvistică română. Bucureşti: ES.

MAINGUENEAU, D., 1981, Approche de l’énonciation en linguistique française.

Paris : Hachette.

MAINGUENEAU, D., 1996, Les termes clés de l’analyse du discourse. [Paris] : Seuil.

MANOLIU MANEA, Maria, 1968, Sistematica substitutelor din limba română

contemporană standard. Bucureşti: Editura Academiei.

MANOLIU MANEA, Maria, 1971, Gramatica comparată a limbilor romanice,

Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

MANOLIU MANEA, Maria, 1993, Gramatică, pragmasemantică, discurs. Bucureşti:

Libra.

MARIN, Maria, 1992, „Nedeterminat şi omnitemporal în vorbirea populară”. În: Fonetică

şi dialectologie, vol. 11, pp. 139-145.

301

MARTIN, J.-B., 1972, L’article défini en francoprovençal central. Institut de

Linguistique Romane de Lyon.

MARTINET, André, 1970, Elemente de lingvistică generală. Traducere şi adaptare la

limba română de Paul Miclău. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

MĂGUREANU, Anca, 1984, La sémantique lexicale. Bucureşti.

MENÉNDEZ PIDAL, R., 1973, Manual de gramática histórica española.

Decimocuarta edición. Madrid: Espasa-Calpe, S.A.

MESCHONNIC, Henri, 1999, Poétique du traduire. [Lonrai]: Verdier.

MEYER-LÜBKE, W., 1895, Grammaire des Langues Romanes. Tom deuxième:

Morphologie. Paris: H. Welter Éditeur.

MICLĂU, P., 1961, „Abstract şi concret în limbă”. În: Probleme de lingvistică

generală, vol. III, pp. 9-40.

MICU KLEIN, Samuel, 1780, Elementa linguae daco-romanae sive valachicae.

MIHĂESCU, H., 1960, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman.

Bucureşti.

MIHĂILĂ, Ecaterina, 1985, „Utilizări ale articolului în poezia actuală”. În: Studii şi

cercetări lingvistice, nr. 5, pp. 427-430.

MIHELTIANU, N. I., 1866, Gramatica romana pentru clasa III, IV, poporala şi

normala, lucrata practicu după o sistema noua. Sibiu.

MILAŞ, Constantin, 1988, Introducere în stilistica oralităţii. Bucureşti: Editura

Ştiintifică şi Enciclopedică.

MILNER, J.C, 1976, „Réflexions sur la référence”. În: Langue française, 30, pp. 63-73.

MORRIS, Charles, 2003, Fundamentele teoriei semnelor. Traducere din limba engleză

şi cuvânt înainte de Delia Marga. Cluj-Napoca: Editura Fundaţiei pentru

Studii Europene.

MUNTEANU, Ştefan, 1966, Principii de stilistică. Timişoara: Editura Facla.

MUNTEANU, Ştefan, Ţâra Vasile D., 1983, Istoria limbii române literare. Privire

generală. Ediţie revizuită şi adăugită. Bucureşti: Editura Didactică şi

Pedagogică.

NEAMŢU, G. G., 1970, „Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele)”. În:

Cercetări de lingvistică, nr. 2, pp. 313-322.

302

NEAMŢU, G.G., 1989, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii/distincţii.

Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

NEAMŢU, G. G., 1993, „Cel (cea, cei, cele) – schiţă morfosintactică”. În: Cercetări de

lingvistică, nr. 1-2, pp. 191-203.

NEAMŢU, G. G., 1997-1998, Probleme controversate de gramatică românească.

Curs ţinut în cadrul programului de Studii Aprofundate de la Facultatea de

Litere, UBB Cluj-Napoca.

NEAMŢU, G. G., 1999, Teoria şi practica analizei gramaticale. Cluj-Napoca:

Excelsior.

NEAMŢU, G. G., 2001, Curs de morfologie. Ţinut la Facultatea de Litere, specializarea

Limba şi literatura română, UBB Cluj-Napoca.

NICULESCU, Alexandru, 1999, Individualitatea limbii române între limbile

romanice. 3. Noi contribuţii. Cluj: Clusium.

NUNES, José Joaquim, 1960, Compêndio de Gramática Histórica Portuguesa. Lisboa.

OCHEŞEANU, Rodica, 1957, „Observaţii asupra folosirii articolului genitival în limba

presei actuale”. În: Limba Română, nr. 4, pp. 27-30.

O[NU], L[iviu], 1955, „Valoarea stilistică a articolului nehotărît”. În: Steaua, nr. 3, pp.

120-122.

OPRESCU, Mihail, 1996, „Articolul ca marcă a individualizării”. În: Limba română, nr.

1-6, pp. 27-29.

PANĂ DINDELEGAN, Gabriela, 2003, Elemente de gramatică. Dificultăţi,

controverse, noi interpretări. Bucureşti: Humanitas educaţional.

PAUL, Radu I., 1932, Flexiunea nominală internă în limba română. Bucureşti.

PHILIPPIDE, Al., 1894, Principii de istoria limbii. Iaşi.

PHILIPPIDE, Al., 1927, Originea românilor. Vol. I-II. Iaşi: Viaţa Românească.

PIOTROVSKI, R., 1960, „Întrebuinţarea artistică a articolului la scriitorii români”. În:

Studii şi cercetări lingvistice, nr. 3, pp. 625-632.

PIOTROVSKI, R., 1965, „Articolul hotărît şi cel nehotărît în proza şi în poezia

românească”. În: Cercetări de lingvistică, nr. 1, pp. 143-146.

PLEŞOIANUL, G., 1830, Grammatecă franţezo-romanească. Bucureşti.

POTTIER, Bernard, 1992, Théorie et analyse en linguistique. Paris: Hachette.

303

PUŞCARIU, Sextil, 1976, Limba română. I. Privire generală. Prefaţă de G. Istrate.

Note, bibliografie de Ilie Dan. Bucureşti: Minerva.

RĂDULESCU, I. Eliade, 1828, Gramatică românească. [Sibiu].

REBOUL, Anne, MOESCHLER, Jacques, 1998, Pragmatique du discours. De

l’interprétation de l’énoncé à l’interpretation du discours. Paris: Armand

Colin.

RENZI, L. Con la collaborazione di Giampaolo Salvi, 1997, Nuova introduzione alla

filologia romanza. Bologna: Il Mulino.

RIEGEL, Martin, PELLAT, Jean-Christophe, RIOUL, René, 1994, Grammaire

méthodique du français. Paris: Presses Universitaires de France.

ROSETTI, Al., 1943, Gramatica limbii române. Bucureşti.

ROSETTI, Al.,1960, Istoria limbii române. Vol. I. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

ROSETTI, Al.,1962, Istoria limbii române. vol. II. Bucureşti: Editura Academiei.

ROSETTI, Al.,1962, Istoria limbii române. vol. III. Bucureşti: Editura Academiei.

ROSETTI, Al. Acad., 1956, Limba română în secolele al XIII-lea – al XVI-lea.

[Bucureşti]: Editura Academiei Republicii Populare Române.

ROVENŢA-FRUMUŞANI, Daniela, 1995, Semiotica discursului ştiinţific. Bucureşti:

Editura Ştiinţifică.

RUSU, Valeriu, 1960, „În legătură cu –u în limba română (originea ariei din sud-estul

teritoriului lingvistic dacoromânesc”. În Studii şi cercetări lingvistice, XI,

nr. 2, pp. 259-267.

RUSU, Valeriu (coordonator), 1984, Tratat de dialectologie românească. Craiova:

Scrisul românesc.

RUSSU, I. I., 1959, Limba traco-dacilor. Bucureşti: Editura Academiei.

RUSSU, I. I., 1962, „Raporturile românei cu albaneza şi cu substratul balcanic” [în]

Cercetări de lingvistică, nr. 1, pp. 107-127.

RUSSU, I. I., 1981, Etnogeneza românilor: Fondul autohton traco-dacic şi

componenta latino-romanică. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

SALA, Marius, 1999, Du latin au roumain. Traduction de Claude Dignoire.

Paris/Bucarest: l’Hartmann/Univers enciclopedic.

304

SAUSSURE, F. de, 1976, Cours de linguistique générale. Paris: Payot.

SLAMA-CAZACU, Tatiana, 1980, Lecturi de psiholingvistică. Bucureşti: EDP.

STATI, Sorin, 1967, Teorie şi metodă în sintaxă. Bucureşti: Editura Academiei RSR.

ŞERBAN, V., 1964, Curs practic de sintaxă a limbii române. Bucureşti: EDP.

TAGLIAVINI, Carlo, 1977, Originile limbilor neolatine. Introducere în filologia

romanică. Bucureşti : Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

TARABA, Ján, 1990, „Interférences linguistiques et la traduction”. În: Philologia VII-

VIII/1987-1988 (Zborník Pedagogickej fakulty a Katedry jazykov

Univerzity Komenského). Bratislava: SPN, pp. 11-20.

TARABA, Ján, 1991, „La fonction distinctive des mots-outils dans les locutions

idiomatiques françaises“. În: Philologica-Studia romanistica: Zborník

filozofickej fakulty UK, No 40. Bratislava: SPN, pp.125-149.

TARABA, Ján, 1995, „Prédéterminants slovaques et français”. În: Francúzska

gramatika. 2eme édition corrigée. Bratislava: SPN, pp. 32-49.

TARABA, Ján, 1997, „Jednota a variabilita vo vývine zvukovej stavby francúzštiny”. În:

Acta linguistica roč. 1, Banská Bystrica:, Ekonomická fakulta UMB, pp. 33-

41.

TARABA, Ján, 1998, „Kotázke štruktúrno-diachronickej interpretácie prekladového

textu”. (A propos de l ´interprétation structurale et diachronique de textes à

traduire). În: Reflexie lingvistických konfrontácií II. Nitra: UKF, pp. 21-29.

TARABA, Ján, LEVICKÀ, J., 2005, „Approche contextuelle du vocabulaire économique

français-slovaque“. În: Philologica-Studia romanistica: Zborník filozofickej

fakulty Uk, No 49, pp.81-91.

TEMPEA, Radu, 1797, Gramatică românească. Sibiu.

TIKTIN, H., 1945, Gramatică română: etimologia şi sintaxa. Bucureşti: Tempo.

TOŞA, Alexandru, 1983, Elemente de morfologie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

TUŢESCU, Mariana, 1973, Cours de sémantique. Bucureşti.

ULMANN, Stephen, 1969, Précis de sémantique française. Berne: Francke.

VALAORI, Iuliu, 1924, Elemente de linguistică indo-europeană. Bucureşti: Cartea

Românească.

305

VASILIU, E., 1952, „Problema articolului şi a funcţiilor sale în limba română”. În:

Limba română, nr. 1, pp. 32-36.

VASILIU, E., 1968, Fonologia istorică a graiurilor dacoromâne. Bucureşti.

VĂCĂRESCU, Ienache, 1787, Gramatică rumânească. Râmnic.

VIANU, Tudor, 1968, Studii de stilistică. Ediţie îngrijită, cu studiu introductiv de Sorin

Alexandrescu. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.

VLAD, Carmen, 2003, Textul aisberg. Teorie şi analiză lingvistico-semiotică. Ediţia a

II-a revăzută şi adăugită. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă.

VRĂJITORU, Ana, 1995, „Valorile categoriale dezvoltate la articolele hotărît şi nehotărît

la substantivele comune ale limbii române”. În: Limba română, nr. 1-2, pp. 3-

7.

VRĂJITORU, Ana, 1998, Nominalitatea în limba română, Iaşi, Vasiliana.

VRĂJITORU, Ana, 1999, Interferenţe categoriale la substantivele româneşti. Iaşi:

Vasiliana.

WARTBURG, W.v., 1967, Évolution et structure de la langue française. Berne:

Editions A. Francke.

WEINRICH, Harald, 1989, Grammaire textuelle du français. Traduit par Gilbert

Dalgalian et Daniel Malbert. Paris: Les Éditions Didier.

WEINRICH, Harald, 1997, Grammaire textuelle du français. Paris: Alliance Française,

Didier-Hatier.

WILMET, Marc, 1986, La determination nominale. Quantification et caracterisation.

Paris: PUF.

WITTGENSTEIN, Ludwig, 1980, Grammaire philosophique. Édition posthume due

aux soins de Rush Rhees, traduit de l’allemand et présenté par Marie-Anne

Lescourret. Paris: Gallimard.

***, 2002, BARATTI. Isule literarie des îles littéraires. Commentaires et réflexions

sur la traduction de la poésie. Textes réunis par Ghjacumu Thiers avec le

concours de Francescu Micheli Durazzo, [Ajaccio], Albiana – BU – CCU –

IITM.

***, 1983, Filozofia limbajului din antichitate până în secolul al XVIII-lea (în texte

şi studii). Redactor responsabil Lucia Wald. Bucureşti.

306

***, 1987, Istoria gândirii lingvistice româneşti. Texte comentate. Coord. Lucia Wald.

Vol. 1-3. Bucureşti.

***, 1981, Poetica americană. Orientări actuale. Studii critice, antologie, note şi

bibliografie de Mircea Borcilă şi Richard McLain. Cluj: Dacia.

***, 1964, Probleme de stilistică. Culegere de articole. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

***, 1981, Semantică şi semiotică. Sub redacţia acad. I. Coteanu şi prof. Dr. Lucia

Wald. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.

Dicţionare, enciclopedii:

BICA, Ion, 2002, Dicţionar grec – român. Piteşti: Editura Universităţii din Piteşti.

CANDREA, I.A., 2003, Dicţionarul etimologic al limbii române (elementele latine).

Paralela 45.

CIORĂNESCU, Alexandru, 1956-1966, Dicţionar etimologic român. Universidad de

Laguna. Tenerife.

ENESCU, Gheorghe, 1985, Dicţionar de logică, Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică.

GUŢU, Gheorghe, 1983, Dicţionar latin – român. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

MOESCHLER, Jacques şi REBOUL, Anne, 1999, Dicţionar enciclopedic de

pragmatică. Cluj: Echinox.

PETINIS Lambros, 1995, Dicţionar grec – român. Bucureşti: Vox.

SALA, Marius (coordonator), 1989, Enciclopedia limbilor romanice. Bucureşti: Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică.

THINÈS, Georges et LEMPEREUR, Agnès, 1975, Dictionnaire général des sciences

humaines. Paris: Éditions Universitaires.

1996, Le petit Robert, Dictionnaires Le Robert. Paris.

1997, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.

1998, Dicţionarul explicativ al limbii române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Univers

enciclopedic.

Izvoare literare:

BYCK, J., 1930 , Texte româneşti vechi. Bucureşti.

307

IORDAN, Iorgu (coordonator), 1962, Crestomaţie romanică. Vol. I. Bucureşti: Editura

Academiei.

IORGA, N., 1999 , Scrisori de boieri. Scrisori de domni. Ediţie îngrijită de Ruxandra

Mihăilă. Bucureşti.

ROSETTI, Al., 1944, Scrisori româneşti din arhivele Bistriţei (1592-

1638). Bucureşti.

TORUŢIU, I. E., CARDAŞ, Gh., 1931, Studii şi documente literare. Vol. I. Bucureşti.

1968, Palia de la Orăştie (1581-1582). Text-facsimile-indice. Ediţie îngrijită de Viorica

Pamfil doctor în filologie. Bucureşti: Editura Academiei.

http://spindleworks.com/septuagint/Exodus.htm

http://www.vatican.va/archive/bible/nova_vulgata/documents/nova-vulgata_vetus-

testamentum_lt.html

308