DOCTORAT Sesiunea IUNIE / IULIE 2011

ARTĂ MILITARĂ

Subiectul 1 Arta militară –componentă a ştiinţei militare: elemente structurale, obiectul de studiu, conţinutul artei militareSubiectul 2 Tendinţe de evoluţie a artei militare contemporaneSubiectul 3 Tipologia acţiunilor militareSubiectul 4 Determinarea nomologică a acţiunilor militare moderne: legile acţiunilor militareSubiectul 5 Determinarea nomologică a acţiunilor militare moderne: principiile acţiunilor militareSubiectul 6 Tendinţe şi perspective în evoluţia confruntărilor armate: cerinţe operaţionale şi caracteristici ale grupărilor de forţe;cerinţe pentru succesul operaţiilorSubiectul 7 Locul şi importanţa luptei armate în războiul contemporan: trăsăturile luptei armateSubiectul 8Influenţa tehnologiei asupra luptei armateSubiectul 9Influenţa fenomenului militar asupra artei militareSubiectul 10Asimetria şi disimetria în acţiunile militare moderneSubiectul 11Importanţa condiţiilor geoclimatice din perspectiva planificării şi desfăşurării acţiunilor militare Subiectul 12 Fizionomia acţiunilor militare: operaţia ofensivăSubiectul 13 Fizionomia acţiunilor militare: operaţia de apărareSubiectul 14 Operaţiile de stabilitate şi de sprijin –componentă a acţiunilor militare moderneSubiectul 15 Agresiunea armată indirectăSubiectul 16 Fundamentele operaţiilor întrunite: caracterul integrat / interarme în operaţiile întruniteSubiectul 17Fundamentele operaţiilor întrunite: manifestarea caracterului intercategorii de forţe ale armatei în pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor întruniteSubiectul 18Conducerea acţiunilor militare –principii şi cerinţe ale conducerii grupărilor de forţe întrunite pe timpul planificării şi desfăşurării acţiunilor militareSubiectul 19Sisteme de planificare: fundamentele planificării apărăriiSubiectul 20Activităţile comandamentului pentru planificarea acţiunilor întrunite

1

ARTĂ MILITARĂ

1. ARTA MILITARĂ –COMPONENTĂ A ŞTIINŢEI MILITARE: ELEMENTE STRUCTURALE, OBIECTUL DE STUDIU, CONŢINUTUL ARTEI MILITARE

1.1 Arta militară, parte componentă a ştiinţei militareRaţiunea de a fi a ştiinţei militare rezidă din faptul că ea oferă comandanţilor cunoştinţe şi soluţii

eficiente pentru pregătirea şi conducerea luptei armate, pentru pregătirea eficientă a trupelor. În mod necesar rezultatele ştiinţei militare trebuie să-şi găsească expresia concretă în stabilirea unor asemenea forme, procedee şi metode de acţiune care să poată fi aplicate cu succes pe câmpul de luptă.

Pornind de la aceste considerente, ştiinţa militară este definită ca: „un sistem de cunoştinţe referitoare la legile şi principiile luptei armate, la normele şi formele de organizare, pregătire şi întrebuinţare a forţelor armate, la metodele şi procedeele acţiunilor militare”1.

Elementele structurale ale ştiinţei militare sunt:- obiectul ştiinţei militare;- teoria generală a ştiinţei militare;- arta militară – domeniu specializat al organizării şi conducerii acţiunilor militare de luptă.Locul şi importanţa artei militare în structura ştiinţei militare sunt date de obiectul său de studiu –lupta

armată, conţinutul său –principiile, metodele, procedeele şi regulile pregătirii şi ducerii acţiunilor militare cât şi abilităţile necesare comandanţilor şi trupelor pentru a obţine succesul în operaţii şi de structura acesteia –teoria artei militare (tehnologia luptei armate) şi lupta armată (desfăşurarea reală a operaţiilor).

Nivelurile operaţiilor şi acţiunilor militare corespund scopurilor urmărite şi clarifică legătura dintre obiectivele strategice şi acţiunile tactice. Deşi nu există limite sau graniţe precise între ele, în general, cele trei niveluri sunt:

- strategic, ce îndeplinesc obiective militare strategice - campanii şi operaţii;- operativ, ce îndeplinesc obiective militare ale unei zone de operaţii - bătălii şi operaţii;- tactic, ce îndeplinesc obiective tactice - lupte şi ciocniri.

Ele se aplică atât în caz de război, cât şi în operaţiile de stabilitate;Operaţiile pot fi definite ca fiind strategice, operative sau tactice în funcţie de nivelul la care se

desfăşoară şi obiectivele de îndeplinit, dar şi de amploarea acestora şi compunerea grupării de forţe.Nivelul unei operaţii este dat, în principal, de consecinţele militare şi (sau) politice ale îndeplinirii

obiectivelor militare stabilite acestei categorii de forţe. Nivelul conducerii, forţele şi resursele angajate, precum şi spaţiul în care se desfăşoară operaţia nu sunt, întotdeauna, determinante în stabilirea nivelului operaţiei.

În relaţia dintre nivelurile strategic, operativ şi tactic, într-un anumit moment al operaţiei, un eveniment sau o acţiune la nivel tactic poate avea implicaţii strategice semnificative.

Nivelul strategic este nivelul de bază pentru tratarea domeniului operaţiilor întrunite şi reprezintă acel nivel al operaţiilor întrunite în care interesul naţional determină obiectivele strategice ale apărării naţionale iar obiectivele urmărite sunt de natură politico-militară. Strategia este arta şi ştiinţa dezvoltării şi întrebuinţării forţelor Armatei şi a altor instrumente ale puterii naţionale, în mod sincronizat, pentru asigurarea apărării intereselor naţionale.

Operaţiile de nivel strategic vizează obiectivele militare naţionale sau ale alianţei/coaliţiei - în operaţiile multinaţionale.

Pentru îndeplinirea obiectivelor militare strategice, Forţele desfăşoară operaţii de tip campanie (operaţie de nivel strategic).

Atingerea obiectivelor strategice impune rezolvarea următoarelor cerinţe:- identificarea obiectivelor strategice militare, definirea şi aprobarea obiectivelor campaniei care să

asigure succesul;- identificarea limitărilor politice, financiare sau legale impuse de întrebuinţarea forţelor;- definirea capacităţilor forţei şi a rezervei strategice;- stabilirea liniei de comandă şi a resurselor financiare şi materiale de susţinere;- analiza riscurilor de natură militară.

1 Curs „Probleme fundamentale ale ştiinţei militare, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2004, pag, 72

Nivelul operativ reprezintă acel nivel al operaţiilor (întrunite) în care succesele tactice înregistrate în angajări şi operaţii cu scopuri militare se îmbină pentru atingerea obiectivelor strategice. Esenţa acestui nivel este arta operativă, întrebuinţarea forţelor militare pentru a îndeplini obiectivele strategice prin proiectarea, organizarea, integrarea şi conducerea principalelor operaţii şi acţiuni de luptă. Arta operativă determină timpul, locul şi scopul pentru care principalele forţe vor fi întrebuinţate şi trebuie să influenţeze cursul acţiunilor inamicului. Ea determină desfăşurarea forţelor, angajarea sau retragerea lor în, şi din luptă şi organizarea principalelor operaţii pentru îndeplinirea obiectivelor operative şi strategice.

Operaţiile de nivel operativ ale Forţelor vizează îndeplinirea obiectivelor militare stabilite pentru o anumită zonă de operaţii, care conduc nemijlocit la atingerea obiectivelor strategice.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele desfăşoară operaţii de tip bătălie (operaţie de nivel operativ).

Realizarea scopului militar operativ impune soluţionarea următoarelor cerinţe:- stabilirea obiectivelor de nivel operativ;- definirea etapei în care obiectivele de nivel operativ trebuie să fie atinse;- alocarea forţelor şi resurselor necesare îndeplinirii misiunilor;- identificarea cerinţelor pentru sprijinul logistic în vederea susţinerii operaţiilor;Nivelul tactic, reprezintă acel grad al acţiunilor în care forţele sunt angajate să îndeplinească sarcini

militare şi să atingă obiective militare. Îndeplinirea cu succes a acestor obiective contribuie la realizarea şi a celor de nivel operativ şi strategic. Nivelul tactic include organizarea comandamentelor, forţelor şi manevra realizată, pe baza planurilor întocmite, în scopul folosirii eficiente a întregului potenţial.

Operaţiile de nivel tactic ale Forţelor Terestre vizează, în principal, planificarea şi executarea manevrei şi focului unităţilor pentru atingerea acelor obiective militare a căror însumare duce la îndeplinirea obiectivelor militare operative.

Pentru îndeplinirea obiectivelor tactice, unităţile din compunerea Forţelor Terestre desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri (operaţii de nivel tactic).

O angajare la acest nivel este, de obicei, de scurtă durată şi se execută împotriva unor forţe reduse.1.2 Obiectul şi conţinutul Artei MilitareObiectul de studiu al artei militare îl constituie pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare.Acţiunile militare, după natura şi conţinutul lor pot fi clasificate în:

a) operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază - ofensiva şi apărarea);b) operaţii de stabilitate şi de sprijin;c) operaţii intermediare.După forţele participante, acţiunile militare pot fi:

a) întrunite; b) multinaţionale;c) interdepartamentale; d) independente (interarme).

Conţinutul artei militare este dat de ansamblul principiilor, metodelor, procedeelor şi regulilor pregătirii acţiunilor militare de nivel operativ, cât şi abilităţile personale necesare comandanţilor şi trupelor pentru a obţine succesul în operaţii.

Ca şi în cazul celorlalte domenii ale ştiinţei militare, şi arta militară are o componentă (latură) teoretică, cuprinzând totalitatea demersurilor ştiinţifice întreprinse potrivit obiectului de studiu propus şi o parte practic-aplicativă, materializată prin acţiunea umană de transpunere concretă a suportului teoretic în pregătirea şi ducerea operaţiilor.

Sub aspect teoretic, conţinutul artei militare este multilateral, surprinzând de la elemente de analiză şi cercetare generală, până la cele mai concrete aspecte, cum sunt principiile, normele, metodele şi procedeele instituite pentru pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare în deplină concordanţă cu cerinţele legilor şi principiilor luptei armate.

Latura practic-aplicativă, cuprinde un palier foarte larg de activităţi şi măsuri de la cele de pregătire a comandamentelor la programe, planuri şi măsuri prin care arta militară îşi manifestă funcţiile sale în timp de pace şi război.

3

2. TENDINŢE DE EVOLUŢIE A ARTEI MILITARE CONTEMPORANE

În urmă cu aproximativ trei decenii, la lansarea sintagmei de luptă (bătălie) aero-terestră, considerată a fi la vremea aceea „ultimul cuvânt" în domeniul artei militare, noi concepte au început să-şi facă loc şi totodată să se impună atât în plan teoretic, cât şi în cel al acţiunii practice, ca de exemplu: Network Centric Warefor – NCW – războiul bazat/centat pe reţea, Operaţiile informaţionale – INFO OPS, Operaţiile bazate pe efect – Effect Based Operations (EBO), sistem de sisteme etc.

Consecinţă a schimbărilor generate de evoluţia înaltei tehnologii(„high tech”) şi tehnologia informaţiei („IT”), în lupta armată se manifestă cu şi mai mare pregnanţă, o serie de tendinţe caracteristice pentru toate nivelurile acesteia şi care constau, în mod deosebit, în: 1.Nouă manifestare a corelaţiei spaţiu-timp-luptă armată

Dacă în timpul primului război mondial milioane de soldaţi stătuseră faţă în faţă, în fortificaţii, săptămâni sau chiar luni, în prezent şi cu atât mai mult în viitor, confruntarea are loc deopotrivă în faţă, în spate, la flancuri şi în spaţiul aerian, cu extensie mare a confruntării în distanţă, adâncime, altitudine.

Totodată, se aduc profunde mutaţii în dialectica raporturilor dintre spaţiu şi timp, în sensul extinderii spaţiale a acţiunilor, concomitent cu reducerea duratei acestora, în condiţiile în care informaţiile circulă on-line.

Potrivit specialiştilor militari americani, adâncimea este unul din cele cinci principii de bază în acţiunile trupelor de uscat, alături de iniţiativă, rapiditate, sincronizare şi flexibilitate, iar noua manifestare a corelaţiei dintre spaţiu, timp şi lupta armată se concretizează în arta militară şi prin conceptul de adâncime.

Aceasta reprezintă extinderea acţiunilor militare în timp, spaţiu, resurse şi scop, pentru a se asigura obţinerea de informaţii şi influenţarea evoluţiei situaţiei în sensul dorit pe toată adâncimea câmpului de luptă.

Astfel că, spaţiul de luptă tinde să devină totodată mai fluid, fluiditate care înseamnă mobilitate deosebită, viteză, manevră, anticipare, acţiune simultană în două - trei medii, ritm înalt al acţiunilor, decizii transmise rapid.

În felul acesta, dacă spaţiul de confruntare tinde să se mărească considerabil, durata acţiunilor se diminuează chiar şi în operaţia de amploare strategică, aceasta datorită eficienţei deosebite a noilor sisteme de armamente.

2.Integrarea şi sincronizarea acţiunilorConceptele de integrare şi sincronizare a acţiunilor militare nu sunt chiar noi, doar că ele capătă în

actualele şi viitoarele condiţii de desfăşurare a conflictelor armate valenţe şi semnificaţii noi. Conflictele militare care au urmat ultimei conflagraţii mondiale au demonstrat că operaţia modernă în

ansamblul ei nu poate fi decât una care să aducă în toate mediile terestru, aerian, maritim, cosmic, informaţional — forţele şi mijloacele într-o acţiune integrată, coordonată şi sincronizată.

Angajarea în confruntarea cu inamicul a unei diversităţi de categorii de forţe şi de arme impune ca de fiecare dată să se stabilească cui îi revine rolul principal, aceasta cu atât mai mult, cu cât în prezent acest rol nu mai revine invariabil forţelor terestre, aşa cum se întâmplă în mod tradiţional. Este, de aceea, greu de precizat „a priori" care ar fi ponderea fiecărei categorii de forţe la obţinerea succesului şi aceasta deoarece ponderea va depinde de specificul fiecărei situaţii în parte, situaţie care va impune o anumită specificitate a acţiunilor militare. Sincronizarea şi integrarea acţiunilor implică rezolvarea de către comandamente şi trupe a unor probleme, cum ar fi: oprirea atacului iniţial al inamicului în situaţia în care acesta a avut loc; neutralizarea mijloacelor sale aeriene şi interdicţia pe câmpul de luptă la nivel strategic, operativ şi tactic; distrugerea sistemelor C4I2 ale inamicului; asigurarea funcţionării propriilor sisteme de această natură; aducerea forţelor principale ale adversarului în imposibilitatea de a riposta, îndeplinindu-se astfel obiectivele stabilite; realizarea unei activităţi logistice continue şi viabile.

Actualmente sincronizarea se realizează cu scopul de a crea efecte în lanţ, de tip „domino”.3.Sporirea caracterului decisiv al confruntăriiÎn strânsă corelaţie cu tendinţele analizate anterior, în acţiunile militare se constată o tot mai vădită

accentuare a caracterului decisiv al confruntării pentru tranşarea în scurt timp a victoriei. In teoria şi practica militară contemporană, realizarea caracterului decisiv al confruntării se face, în primul rând, prin stabilirea unor scopuri clar definite, decisive şi care pot fi atinse în timp scurt.

4

Scopul final al acţiunii îl reprezintă nimicirea grupărilor de forţe ale inamicului şi distrugerea voinţei acestuia de a lupta, el realizându-se prin îndeplinirea unui număr variabil de scopuri intermediare. În cel de-al doilea război din Golf,datorită folosirii tehnologiei înalte, precizia loviturilor, în cazul lansării rachetelor Tomahawk în centrul Bagdadului, a crescut până la câţiva metri, caracterul decisiv fiind, după cum ştim, evident. Acest lucru a fost posibil, folosind sistemul de poziţionare GPS, miezul modului nou în care se poate purta războiul. Mai nou se operează şi cu conceptul de operaţii de modelare, care includ atât acţiuni letale şi non-letale, menite să creeze sau să menţină succesul operaţiei decisive, astfel că, în situaţia în care o operaţie de modelare care a avut succes, ea se poate transforma într-o operaţie decisivă.

4. Diseminarea spaţială a acţiunilorIn lupta modernă, extinderea spaţială a confruntării produce o dispersie pe front, în adâncime şi la

altitudine a acţiunilor în detrimentul continuităţii frontului de luptă, atât de pregnantă în războaiele clasice. Avem de-a face, cu alte cuvinte, cu o diseminare a acţiunilor militare, ele desfăşurându-se deopotrivă la contact, în adâncime, în spate, dar şi în spaţiul aerian şi cel cosmic. Forţele aflate în contact nemijlocit cu inamicul desfăşoară acţiuni nemijlocite, acestea incluzând, de regulă, acţiunile eşaloanelor tactice, cele din adâncime contribuie la asigurarea libertăţii de acţiune şi a continuităţii luptei, a conducerii, precum şi la descoperirea şi fixarea inamicului, iar în spate se asigură libertatea de acţiune, atât a forţelor angajate, cât şi a celor neangajate şi protejează mijloacele şi resursele utile susţinerii operaţiei şi sprijinului forţei. Operaţiile din spate pot fi active(nimicirea forţelor inamicului care atacă în zonă) şi pasive(paza, dispersarea, inducerea în eroare, mascarea).

5. Diversificarea procedeelor de acţiuneCreşterea puterii de foc şi de izbire, a mobilităţii şi capacităţii de manevră a trupelor consacră încă o

direcţie de evoluţie a luptei armate moderne, tendinţă care constă în diversificarea procedeelor de acţiune. Varietatea, complexitatea şi rolul procedeelor de acţiune în lupta modernă sunt recunoscute şi studiate în lucrări aparţinând tuturor doctrinelor categoriilor de forţe armate. Diversificarea procedeelor de acţiune în lupta armată modernă are ca bază obiectivă marea diversitate de principii care o guvernează şi mobilitatea conţinutului acestora, elemente care determină existenţa unei diversităţi corespunzătoare de modalităţi de aplicare în practică a cerinţelor ce derivă din aceste principii. Fiecare ciocnire armată, fiecare luptă se manifestă în războiul modern în modalităţi diferite şi îşi are fizionomia sa proprie. Acest spectru larg de posibilităţi devine pe zi ce trece tot mai puţin compatibil cu încadrarea acţiunilor militare în tipare cu contur precis, în scheme simple şi universal repetabile. Condiţiile dificile în care se desfăşoară în prezent lupta armată determină şi ele într-un fel ca fiecare acţiune să fie fenomen nerepetabil, avându-şi propriile particularităţi. Ca urmare, fiecare confruntare este unică prin locul şi momentul angajării, prin concepţie, manevră, mod de execuţie a focului şi prin nenumărate alte elemente specifice. Acum, mai mult ca oricând, în arta militară este de actualitate reflecţia teoreticianului militar francez F. Foch, potrivit căruia: „La război nu există decât cazuri particulare; totul este deosebit, nimic nu se repetă. Pe acelaşi teren, în aceleaşi circumstanţe de timp şi de loc va trebui să se procedeze în mod diferit'".

3. Tipologia acţiunilor militare

Principalele tipuri de operaţii de apărare sunt: apărarea mobilă urmăreşte nimicirea atacatorului prin operaţii de tip ofensiv executate de către forţele de angajare ulterioară (uneori rezerva), după înaintarea inamicului pe un aliniament (poziţie), care îl face vulnerabil loviturilor apărătorului executate prin contraatac şi prin învăluire; apărarea în zonă (pe poziţii) accentul este pus pe menţinerea terenului ocupat, prin atragerea inamicului într-o serie de poziţii în bretelă, în care poate fi nimicit prin foc; întârzierea (apărarea pe aliniamente intermediare)

Operaţiile cu caracter defensiv sunt: trecerea temporară la apărare pentru respingerea contraatacului; trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii; trecerea la apărare în cadrul luptei de întâlnire.

Forţele desfăşoară operaţii de nivel strategic, operativ şi tactic.Nivelul unei operaţii este dat, în principal, de consecinţele militare şi (sau) politice ale îndeplinirii

obiectivelor militare stabilite acestei categorii de forţe.

5

Nivelul conducerii, forţele şi resursele angajate, precum şi spaţiul în care se desfăşoară operaţia nu sunt, întotdeauna, determinante în stabilirea nivelului operaţiei.

Operaţiile de nivel strategic vizează obiectivele militare naţionale sau ale alianţei / coaliţiei - în operaţiile multinaţionale.

Obiectivele militare strategice, sunt stabilite de către Statul Major General, Comandamentul Militar Strategic sau comandamentul multinaţional de nivel strategic.

Pentru îndeplinirea obiectivelor militare strategice, Forţele desfăşoară operaţii de tip campanie (operaţie de nivel strategic).

Operaţiile de nivel operativ vizează îndeplinirea obiectivelor militare stabilite pentru o anumită zonă de operaţii, care conduc nemijlocit la atingerea obiectivelor strategice.

Pentru îndeplinirea obiectivelor de nivel operativ, Forţele desfăşoară operaţii de tip bătălie (operaţie de nivel operativ).

Pe baza artei operative, la nivelul zonei de operaţii, se stabilesc:a) principiile de utilizare a forţelor disponibile în zona de operaţii;b) locul şi momentul acţiunii;c) algoritmul utilizării forţelor (dislocarea, angajarea, retragerea);d) algoritmul bătăliilor (operaţiilor de nivel operativ);e) modul de realizare a cooperării (interarme, intercategorii de forţe, interdepartamentale,

multinaţionale, etc.)Operaţiile de nivel tactic vizează, în principal, planificarea şi executarea manevrei şi focului

unităţilor pentru atingerea acelor obiective militare a căror însumare duce la îndeplinirea obiectivelor militare operative.

Pentru îndeplinirea obiectivelor tactice, unităţile desfăşoară operaţii de tip lupte şi ciocniri (operaţii de nivel tactic).

4. Fizionomia acţiunilor militare: operaţia ofensivă

Ofensiva este forma decisivă a războiului, ultimul mijloc al comandantului de a impune inamicului voinţa proprie. Dacă consideraţiile de ordin strategic, operativ sau tactic impun apărarea sau înfrângerea unei forţe a inamicului, la orice nivel, atunci se trece la ofensivă. Chiar şi pe timpul apărării propiu-zise, preluarea şi păstrarea iniţiativei necesită acţiuni ofensive. Operaţiile ofensive întrunite au ca scop realizarea rapidă şi decisivă a obiectivelor strategice, operative sau tactice, cu pierderi minime.

Comandantul forţei întrunite stabileşte condiţiile favorabile pentru desfăşurarea operaţiei sincronizând posibilităţile operaţiilor terestre, aeriene, maritime şi fluviale şi posibilităţile operaţiilor speciale în scopul lovirii inamicului simultan în adâncimea teatrului sau zonei de operaţii.

Operaţia ofensivă întrunită reprezintă un ansamblu de acţiuni militare întrunite, desfăşurate de o grupare de forţe întrunită, destinată fracţionării, încercuirii şi nimicirii inamicului pătruns pe teritoriul naţional sau în zona de responsabilitate, pentru eliberarea teritoriului naţional şi continuarea acţiunilor, la ordinul Autorităţii Naţionale de Comandă, până la înfrângerea definitivă a agresorului.

Scopurile operaţiei ofensive întrunite constau în capturarea sau nimicirea grupării principale de forţe a inamicului, cucerirea unor zone sau raioane, aliniamente sau obiective de importanţă strategică ori operativă şi crearea condiţiilor de încetare a ostilităţilor şi de trecere la starea de pace dorită, fără afectarea intereselor naţionale fundamentale.

Amploarea operaţiei ofensive întrunite este dată de:6

a) lărgimea fâşiei sau zonei de ofensivă;b) adâncimea sau misiunile pentru care se planifică operaţia;c) ritmul de ofensivă;d) durata operaţiei.

Lărgimea fâşiei sau zonei de ofensivă este dată de însumarea fâşiilor de ofensivă ale marilor unităţi sau unităţilor şi a intervalelor dintre acestea. Fâşia sau zona de ofensivă conţine, de regulă, câteva direcţii de lovire, din care una este principală;

Adâncimea misiunii se stabileşte în funcţie de scopul acţiunii, compunerea grupării de forţe, caracterul şi adâncimea apărării inamicului, compunerea şi capacitatea combativă a forţelor proprii, importanţa direcţiilor, obiectivelor sau aliniamentelor din fâşia sau zona de ofensivă, caracteristicile infrastructurii şi cele geoclimatice ale zonei şi posibilităţile de susţinere logistică.

Aceasta se poate împărţi în:a) misiune imediată;b) misiune următoare;c) etape.

Ritmul de înaintare al marilor unităţi în cadrul operaţiei ofensive întrunite va fi diferit de la o direcţie la alta, fiind mai scăzut pe adâncimea tactică a apărării inamicului. Ritmul de înaintare în ofensivă este determinat de:

a) mobilitatea forţelor;b) puterea de izbire;c) adâncimea apărării inamicului;d) caracterul apărării inamicului;e) frecvenţa folosirii desantului aerian;f) sprijinul eşalonului superior;g) angajarea trupelor pentru cucerirea unor obiective intermediare;h) posibilităţile de sprijin logistic.

Durata operaţiei ofensive întrunite depinde de:a) adâncimea şi conţinutul misiunilor sau etapelor;b) caracterul apărării inamicului;c) valoarea şi calitatea forţelor grupării de ofensivă;d) ritmul înaintării sau ofensivei;e) posibilităţile de sprijin logistic;f) caracteristicile infrastructurii;g) caracteristicile geoclimatice ale zonei.

Operaţia întrunită ofensivă se desfăşoară la nivel strategic, la nivelurile operativ şi tactic desfăşurându-se acţiuni întrunite ofensive. Operaţia ofensivă întrunită de nivel strategic însumează sau integrează operaţiile grupărilor de forţe cu rol operativ participante, iar acţiunile întrunite ofensive conţin bătăliile marilor unităţi cu rol operativ şi luptele celor cu rol tactic care participă la operaţie.

Trecerea la ofensivă se poate face prin unul din următoarele procedee:a) din contact nemijlocit cu inamicul;b) din mişcare;c) combinat.

Procedeul concret de trecere la ofensivă se stabileşte de către comandantul forţelor întrunite.Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul se adoptă atunci când acesta a avut timp să-şi organizeze

apărarea şi dispune de un dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje, precum şi în cazul în care reţeaua de comunicaţii din adâncime către linia frontului este slab dezvoltată sau impracticabilă.

Ofensiva din mişcare se execută în urma unei pregătiri în timp scurt, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul câştigării de timp în vederea exploatării unei situaţii favorabile sau preluării iniţiativei după o apărare dusă cu succes.

Ofensiva prin procedeul combinat se execută numai de către marea unitate, cu o parte din forţe, aflate în contact nemijlocit cu inamicul, iar cu altă parte, din mişcare, prin aducerea lor din adâncime.

În cadrul operaţiilor întrunite ofensive se întrebuinţează, de regulă, următoarele procedee asociate operaţiei:

a) urmărirea de front, paralelă, din aer sau combinată;b) urmărirea de front;

7

c) urmărirea paralelă;d) urmărirea din aer;e) lupta de întâlnire;f) ieşirea din încercuire;g) încercuirea.

Asigurarea succesului operaţiei întrunite ofensive impune executarea frecventă şi oportună a manevrei, realizată în scopul izolării grupării de forţe vizate, menţinerii şi amplificării libertăţii de acţiune, asigurării superiorităţii, ritmului şi surprinderii adversarului, precum şi concentrării efortului pe direcţiile decisive şi la momente potrivite;

Tipurile de manevră, în funcţie de natura forţelor şi mijloacele participante, sunt:a) manevra de foc;b) manevra de forţe;c) manevra de mijloace.

De regulă, atacul este îndreptat asupra frontului, flancurilor sau spatelui inamicului. Alegerea formei de manevră este determinată de scopul urmărit, misiune, inamic, teren, vreme, forţele disponibile, eşalonul executant, timp şi spaţiu.

Principalele forme de manevră folosite în operaţia ofensivă integrată, împotriva grupărilor de forţe ale inamicului aflat în apărare, sunt:

a) loviturile pe linii interioare, din poziţie centrală, pe linii exterioare;b) loviturile frontale;c) loviturile în adâncime;d) pătrunderile;e) învăluirile;f) întoarcerile;g) infiltrările.

Noile condiţii de ducere a conflictului armat impun respectarea selectivă a regulilor clasice sau stabilirea altora noi;

Operaţia ofensivă, de regulă, parcurge următoarele faze:a. pregătirea de foc;b. ruperea apărării;c. dezvoltarea ofensivei;d. urmărirea.

Operaţia ofensivă începe, de regulă, cu pregătirea de foc, prin care se poate realiza:a) izolarea grupării de forţe vizate;b) asigurarea apropierii grupării de angajare;c) pregătirea de foc a atacului.

Exploatând efectele pregătirii de foc a atacului, forţele de angajare imediată rup apărarea inamicului în sectoarele şi pe direcţiile stabilite, pătrund în dispozitivul acestuia, fracţionează, încercuiesc şi capturează sau nimicesc grupările de forţe inamice din apărare;

În funcţie de situaţie, marile unităţi participante la operaţia întrunită pot trece la ofensivă concomitent sau succesiv, pe direcţii, la intervale de timp care să nu permită inamicului să execute manevre pentru respingerea sau nimicirea pe părţi a grupării de ofensivă;

Marile unităţi dezvoltă ofensiva prin pătrunderea prin intervalele din dispozitivul adversarului, execută manevra pe flancuri, fracţionând şi capturând sau nimicind pe părţi forţele ce se apără şi rezervele inamicului;

Ofensiva se dezvoltă cu prioritate pe acele direcţii care permit folosirea grupărilor de forţe cu mare mobilitate şi putere de lovire şi a desantului aerian sau maritim, pentru întoarcerea, încercuirea şi fracţionarea grupărilor inamicului;

Pe toată durata desfăşurării operaţiei ofensive, se iau măsuri pentru:a) asigurarea acţiunilor şi protecţia forţelor;b) logistica forţelor;c) menţinerea cooperării;d) transmiterea la timp a precizărilor necesare forţelor faţă de schimbările survenite în situaţie;e) executarea oportună a manevrei şi sprijinului, constituirea sau reconstituirea grupărilor de forţe

pe direcţiile şi în momentele favorabile;f) menţinerea capacităţii combative a forţelor;

8

g) controlul îndeplinirii misiunilor stabilite;h) sprijinirea refacerii structurilor administraţiei publice locale în localităţile eliberate;i) protecţia populaţiei, bunurilor acesteia şi a celor de patrimoniu, precum şi a mediului

înconjurător.La descoperirea indiciilor de retragere a inamicului, se organizează şi se trece imediat la urmărirea

acestuia, pe direcţiile respective, concomitent cu lovirea lui cu aviaţia, rachetele, artileria, precum şi cu desfăşurarea acţiunilor de luptă electronică, psihologică şi întrebuinţarea desantului aerian, până la capturarea sau nimicirea completă a grupărilor de forţe ce se retrag;

Pe toată durata operaţiei ofensive, se va acorda prioritate lovirii mijloacelor purtătoare de arme de nimicire în masă, celor de cercetare-lovire de înaltă precizie şi de luptă electronică, precum şi elementelor de conducere şi de logistică ale inamicului.

5. Fizionomia acţiunilor militare: operaţia de apărare

Comandantul forţei întrunite decide să treacă la apărare atunci când situaţia operativă impune să câştige timp, să păstreze controlul într-o zonă de operaţii importantă, să faciliteze alte operaţii, să angajeze inamicul într-o zonă, astfel încât forţele proprii să-l poată ataca în altă zonă sau să-l determine să-şi angajeze prematur rezervele, precum şi pentru crearea unor condiţii favorabile necesare desfăşurării cu succes a operaţiei ofensive.

Operaţiile de apărare întrunite se desfăşoară frecvent în combinaţie cu operaţiile ofensive de către forţele existente în teatrul de operaţii sau de către forţele sosite, în prima fază, la nivel tactic pentru susţinerea planului de operaţii şi menţinerea iniţiativei operative pentru forţele întrunite. Operaţiile de apărare se desfăşoară numai până în momentul în care forţele acumulează suficientă forţă pentru ofensivă.

Operaţiile de apărare se desfăşoară pentru:

a) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului, prin producerea de pierderi cât mai mari acestuia;b) securitatea forţelor existente în anumite raioane, zone sau teatre de operaţii;c) securitatea unor baze aeriene sau maritime şi a unor obiective importante.

Apărarea are un caracter mobil şi se orientează asupra distrugerii forţei inamicului combinând focul cu manevra, ofensiva şi acţiunile de întârziere.

Eficienţa apărării constă în componente active şi pasive, iar caracterul neliniar al acţiunilor militare se va manifesta la fel de frecvent ca şi în ofensivă, cu deplasări în toate direcţiile - înapoi, înainte, lateral - pentru menţinerea libertăţii de manevră proprii şi împiedicarea libertăţii de manevră a inamicului.

Operaţia de apărare întrunită reprezintă ansamblul acţiunilor desfăşurate de forţe cu rol strategic sau operativ, într-un spaţiu geografic, fâşie sau zonă, care include cel puţin o direcţie de interzis sau un obiectiv de menţinut, prin care se asigură îndeplinirea unor scopuri parţiale ale apărării armate a ţării;

Operaţia de apărare întrunită de nivel strategic cuprinde operaţiile grupărilor de forţe cu rol operativ participante, iar acţiunea de apărare întrunită de nivel operativ cuprinde luptele grupărilor cu rol tactic care iau parte la operaţie;

Scopurile operaţiei de apărare constau în anihilarea capacităţii ofensive a forţelor agresorului sau a grupării principale de forţe ale acestuia ce acţionează într-una sau mai multe zone de operaţii sau pe mai multe direcţii, pentru interzicerea pătrunderii lui pe teritoriul naţional, menţinerea aliniamentelor şi raioanelor de importanţă strategică sau operativă, întârzierea acţiunilor ofensive ale inamicului în vederea creării condiţiilor pentru câştigarea supremaţiei.

Operaţia de apărare întrunită se organizează şi se desfăşoară într-o fâşie, zonă sau raion în cadrul cărora, de regulă, se grupează forţele pentru a interzice una sau mai multe direcţii, dintre care una este principală;

În principiu, lărgimea fâşiei sau zonei de apărare rezultă din însumarea fâşiei sau raioanelor de apărare ale marilor unităţi sau unităţilor şi a intervalelor dintre acestea.

Operaţia de apărare întrunită se desfăşoară la nivel strategic;

9

Operaţia de apărare întrunită, de nivel strategic, însumează operaţiile grupărilor de forţe de nivel operativ, iar acţiunile de apărare întrunită, de nivel operativ, includ bătăliile marilor unităţi cu rol operativ şi luptele celor cu rol tactic care participă la operaţie.

Apărarea mobilă urmăreşte nimicirea atacatorului prin operaţii de tip ofensiv executate de către forţele de angajare ulterioară sau uneori de rezervă, după înaintarea controlată a inamicului pe un aliniament sau poziţie, care îl face vulnerabil loviturilor executate de apărător prin contraatacuri şi învăluire;

Mobilitatea forţelor proprii trebuie să fie cel puţin egală cu cea a atacatorului, iar pentru faza finală a contraatacului, comandantul forţelor întrunite trebuie să dispună de o forţă de angajare ulterioară, aptă să asigure raportul de forţe care, în combinaţie cu elementul surprindere dat de momentul, locul şi forţa loviturii, să producă efectul final dorit.

Apărarea pe poziţii se organizează în scopul menţinerii ferme a fâşiei de apărare, producerii de pierderi cât mai mari inamicului, respingerii ofensivei acestuia şi interzicerii pătrunderii lui în adâncime. Acest procedeu se bazează pe un sistem de poziţii combinat cu obstacole, pentru integrarea localităţilor, amenajarea judicioasă a terenului şi manevra rezervelor.

Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează de către marile unităţi de nivel operativ, atunci când inamicul dispune de o superioritate covârşitoare de forţe şi mijloace sau are o situaţie avantajoasă. Scopul apărării, în acest caz, îl constituie câştigarea de timp, producerea de pierderi inamicului şi sustragerea forţelor proprii de sub loviturile acestuia.

În cadrul operaţiilor de apărare se întrebuinţează, de regulă, următoarele procedee specifice:a) retragerea;b) apărarea în încercuire;

Manevra de forţe şi mijloace este executată în scopul:a) scoaterii unităţilor sau subunităţilor de sub loviturile inamicului;b) întăririi apărării pe direcţia ameninţată;c) nimicirii inamicului şi respingerii atacului acestuia;d) schimbării efortului de pe o direcţie pe alta;e) nimicirii desantului aerian sau forţelor aeromobile ale inamicului;f) închiderii unor breşe sau intervale din dispozitivul operativ al marii unităţi sau unităţii;g) înlocuirii unor unităţi sau subunităţi care şi-au pierdut puterea de luptă.

Formele de manevră în apărare sunt:a.lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, prin manevre specifice ofensivei;b. lovirea inamicului pe linii interioare, din poziţie centrală;c.mutarea efortului de pe o direcţie sau raion pe alta, din spate spre front şi / sau dinspre front spre

spate;d. ripostele ofensive ale apărării;e.manevra pe verticală;f. loviturile în adâncime.

Acţiunile forţelor şi mijloacelor participante la operaţia de apărare întrunită constau, de regulă, în:a) lovirea forţelor şi mijloacelor inamicului în spaţiul terestru, aerian, maritim, fluvial, în

raioanele de concentrare, pe căile de acces şi în faţa limitei dinainte a apărării;b) lovirea sistemelor de conducere şi logistică;c) manevra focului, forţelor şi mijloacelor pentru interzicerea unor direcţii ameninţate sau

pentru surprinderea atacatorului;d) nimicirea grupărilor de desant aerian, maritim şi a trupelor aeromobile ale inamicului;e) executarea de riposte ofensive şi menţinerea fâşiilor, zonelor sau raioanelor de apărare

încredinţate.Succesul apărării se asigură prin:

a) manevră;b) concentrarea efortului;c) acţiuni combinate;d) dinamism;e) flexibilitate;f) lovirea repetată şi prin surprindere a inamicului;g) menţinerea conducerii şi cooperării neîntrerupte a forţelor.

10

Pentru zădărnicirea trecerii inamicului la ofensivă, la unele eşaloane şi în unele situaţii, se poate planifica şi executa contrapregătirea, care se materializează, atunci când există condiţii favorabile, printr-o acţiune de lovire şi foc masat, executată prin surprindere, cu toate mijloacele la dispoziţie, asupra obiectivelor şi grupărilor principale de forţe ale agresorului pregătite pentru ofensivă.

Contrapregătirea se organizează pe variante, în funcţie de modul probabil de trecere la ofensivă al inamicului. Aceasta trebuie să devanseze inamicul în executarea pregătirii de foc a ofensivei şi să lovească, în special, mijloacele care pot întrebuinţa arme de nimicire în masă, cele de cercetare - lovire de înaltă precizie, aviaţia pe aerodromuri, artileria, punctele de comandă şi mijloacele electronice, gruparea principală de ofensivă, precum şi elementele de logistică.

O dată cu trecerea inamicului la ofensivă, toate eforturile apărării trebuie concentrate în scopul respingerii ofensivei şi slăbirii grupării principale de forţe ale acestuia;

Pe măsura conturării modului de acţiune al grupării principale a inamicului, se iau măsuri pentru:a) întărirea apărării pe direcţiile ameninţate;b) crearea condiţiilor de ripostă.

Condiţiile de ripostă se creează prin:a) corectarea misiunilor forţelor proprii;b) executarea manevrei de foc, forţe şi mijloace;c) distrugerea mijloacelor de întrebuinţare a armelor de nimicire în masă, aviaţiei şi a celorlalte

mijloace de lovire ale inamicului;d) suplimentarea barajelor genistice;e) nimicirea desantului aerian, maritim, a trupelor aeromobile şi a grupărilor de forţe care au

pătruns în dispozitivul apărării;f) schimbarea, la nevoie, a raioanelor de dispunere a rezervelor, a punctelor de comandă şi

elementelor logistice.Inamicul pătruns în dispozitivul de apărare este nimicit prin eforturile tuturor forţelor şi mijloacelor,

precum şi prin intervenţia, la nevoie, a mijloacelor eşalonului superior, prin contralovituri sau contraatacuri, loviturile aviaţiei de vânătoare - bombardament, rachetelor şi focul artileriei, acţiuni de luptă electronică şi operaţii psihologice;

Grupările de forţe proprii rămase în dispozitivul forţelor agresorului continuă să menţină raioanele ocupate, iar în condiţii favorabile, execută atacuri asupra obiectivelor inamicului, angajând cât mai multe forţe şi fracţionând dispozitivul ofensiv al acestuia.

În raport cu situaţia creată, precum şi cu forţele şi mijloacele la dispoziţie, se declanşează contralovitura sau contraatacul în una din variantele stabilite prin planul operaţiei de apărare, adaptată la situaţia concretă sau într-o altă variantă impusă de situaţie;

Pentru a se desfăşura cu succes, contralovitura sau contraatacul trebuie să fie precedate de acţiuni, care să creeze condiţii favorabile pentru declanşare şi desfăşurare, precum:

a) oprirea sau încetinirea înaintării grupărilor principale de forţe ale agresorului şi consumarea rezervelor sale apropiate;

b) menţinerea unui aliniament favorabil;c) constituirea grupării de forţe pentru contralovitură sau contraatac;d) realizarea surprinderii privind momentul, modul de acţiune şi direcţia sau direcţiile de

contralovitură sau contraatac.Acţiunile împotriva trupelor de desant şi aeromobile, precum şi asupra grupurilor de cercetare -

diversiune întrebuinţate de inamic trebuie să constituie o preocupare permanentă a tuturor comandanţilor.

6. Operaţiile de stabilitate şi de sprijin –componentă a acţiunilor militare moderne

Operaţiile de stabilitate reprezintă acţiunile militare care se concentrează pe prevenirea războiului, acţionând asupra cauzelor care-l pot genera şi pentru promovarea păcii;

11

Forţele Armatei pot executa operaţii de stabilitate înaintea declanşării ostilităţilor, în situaţii de criză, pe timpul ostilităţilor şi după ostilităţi. Înaintea ostilităţilor, operaţiile de stabilitate sunt concentrate asupra descurajării sau prevenirii conflictului. În situaţii de criză, ele pot soluţiona un conflict potenţial sau pot preveni escaladarea acestuia. Pe timpul ostilităţilor, ele pot ajuta la împiedicarea acutizării şi generalizării conflictului, pot acorda asistenţă şi pot încuraja oponenţii pentru identificarea soluţiilor paşnice, prin negociere. După ostilităţi, operaţiile de stabilitate asigură mediul de securitate care permite autorităţilor civile să preia controlul.

Operaţiile de stabilitate presupun angajarea militară în timp de pace în scopul modelării mediului de securitate, generării păcii, stabilizării unei zone şi creării condiţiilor pentru reinstaurarea normalităţii. Întrebuinţarea forţelor militare în timp de pace nu implică acţiuni de luptă , dar acestea trebuie să fie pregătite permanent pentru autoprotecţie şi pentru a răspunde unor situaţii schimbătoare, corespunzătoare tipului de criză în care sunt implicate;

Operaţiile de stabilitate nu exclud folosirea forţei sau ameninţarea cu forţa. Atunci când alte instrumente ale puterii naţionale nu pot să influenţeze sau să diminueze o situaţie potenţial ostilă, forţa militară poate fi angajată pentru a-şi demonstra hotărârea şi capacitatea de a sprijini celelalte instrumente ale puterii naţionale sau pentru încheierea situaţiei de conflict în termeni favorabili, cu evitarea pierderilor şi distrugerilor inutile;

Scopurile generale ale acestor operaţii sunt:a) sprijinirea autorităţilor naţionale;b) prevenirea producerii unui conflict intern;c) revenirea la situaţia de pace socială dorită.

(6) Operaţiile de stabilitate pot fi generate de apariţia unor crize şi au aspectul unor acţiuni de răspuns. Ameninţarea se poate manifesta în interior sau se poate adresa unui aliat, în ambele cazuri acţionându-se printr-o reacţie rapidă, pentru descurajarea forţei care ameninţă stabilitatea internă sau pe cea externă. Operaţiile de stabilitate au şi scopul de a preveni agravarea situaţiei şi apariţia nevoii de a desfăşura forţe mult mai importante, într-o stare de conflict acutizat. Uneori, prezenţa forţelor este necesară pentru asigurarea sau impunerea respectării înţelegerilor postconflict sau pentru prevenirea degenerării crizei în război;

Tipurile de operaţii de stabilitate sunt:a) operaţiile pentru pace;b) apărarea internă cu sprijin extern;c) asistenţa în probleme de securitate;d) asistenţa umanitară şi civică;e) sprijinul insurgenţelor;f) sprijinul operaţiilor antidrog;g) combaterea terorismului;h) operaţiile de evacuare a necombatanţilor;i) controlul armamentelor;j) demonstraţia de forţă,k) operaţiile de sprijin.

Forţele destinate să execute operaţii de stabilitate acţionează pe baza unui mandat şi a regulilor de angajare stabilite de către organizaţia sub egida căreia participă.

Mandatul trebuie să prevadă: scopul operaţiei; misiunea forţelor; obiectivele ce trebuie îndeplinite; compunerea forţelor; numirea comandantului şi a altor mediatori speciali şi termenii de referinţă ai acestora; nominalizarea structurii responsabile care supervizează operaţia; sprijinul logistic şi financiar; distincţia dintre organizaţiile de sprijin şi responsabilităţile naţionale; data limită a mandatului; condiţiile şi termenele pe care ţara gazdă intenţionează să le impună referitor la prezenţa forţei; reglementări privind drepturile şi imunităţile personalului.

Etapa operaţiilor postconflict se concentrează pe restabilirea ordinii şi reducerea la minimum a confuziei care urmează operaţiilor de amploare, refacerea infrastructurii, pregătirea forţelor pentru redislocare, dar şi continuarea prezenţei forţelor militare pentru a permite altor elemente ale puterii naţionale să finalizeze scopurile strategice generale.

Activităţile postconflict angajează fiecare nivel de comandă. Unele unităţi şi subunităţi pot fi solicitate să desfăşoare acţiuni de asistenţă umanitară şi control al populaţiei. Atunci când operaţiile se apropie de finalizare, forţele militare trebuie să pregătească tranziţia spre operaţii de stabilitate;

12

Controlul refugiaţilor, restabilirea ordinii civile şi a serviciilor publice, asistenţa medicală şi alte activităţi ce urmează unui conflict trebuie efectuate cât mai bine de către forţele militare pe această durată turbulentă;

Activităţile care urmează unui conflict încep, de regulă, cu implicarea serioasă a armatei, pentru ca apoi să se extindă, transformându-se într-o dominantă civilă pe măsură ce ameninţarea scade şi infrastructura civilă este restabilită.

Pentru a fi eficiente, planificarea şi conducerea activităţilor care urmează unui conflict necesită o varietate de perspective, profesionalismul experţilor, cooperarea şi asistenţa agenţiilor guvernamentale, a altor servicii şi a partenerilor de alianţă sau coaliţie;

Activităţile tipice care urmează unui conflict includ:a) negocierea instrumentelor de capitulare;b) primirea capitulării forţelor;c) tratamentul aplicat prizonierilor;d) investigarea crimelor de război;e) dezarmarea sau deţinerea forţelor militare înfrânte;f) asistenţa medicală;g) acordarea sprijinului logistic necesar negocierilor referitoare la încheierea armistiţiului;h) legătura cu autorităţile locale;i) repatrierea refugiaţilor;j) stabilirea sau restabilirea legii şi ordinii;k) iniţierea de alegeri libere şi instalarea noilor autorităţi civile locale;l) reconstruirea infrastructurii teritoriilor cucerite sau eliberate;m) redislocarea şi reconstruirea forţelor proprii.

Comandantul forţei întrunite, împreună cu reprezentanţii celorlalte ministere, departamente şi agenţii cu responsabilităţi sau implicate în efortul de apărare a ţării, trebuie să analizeze aspectele legate de încheierea conflictului, activităţile postconflict şi tranziţia la starea de pace.

Obiectivul prioritar în această etapă este redislocarea forţelor şi mijloacelor care nu mai sunt necesare în teatrul de operaţii întrunite. Necesităţile sociale postconflict au un impact direct asupra cursului redislocării. Amploarea acestui impact depinde de gradul de dezorganizare provocat de criză şi de măsurile şi forţele necesare întrebuinţate pentru soluţionarea acesteia. Comandamentele se confruntă cu probleme similare ca şi la dislocare, analizând factorii determinaţi de misiune, inamic, trupe, teren, condiţiile meteorologice şi mijloacele de transport disponibile.

Pe timpul planificării trebuie luat în calcul faptul că redislocarea poate fi întreruptă de reluarea conflictului. Marile unităţi şi unităţile trebuie, deci, să-şi refacă rapid capacităţile, să continue instruirea sau să se pregătească pentru a rămâne în teatrul de operaţii, dacă luptele reîncep. În acest timp, protecţia forţei este vitală pentru a nu permite inamicilor izolaţi să se angajeze în acţiuni destabilizatoare.

Demobilizarea reprezintă ansamblul de activităţi desfăşurate în scopul revenirii comandamentelor, marilor unităţi şi unităţilor la cadrul organizatoric de pace, ca urmare a încetării stării de război, consfinţită în tratate politico-militare sau la altă poziţie ordonată.

Deşi ponderea generală a demobilizării o constituie unităţile şi personalul, demobilizarea serviciilor cuprinde, de asemenea, resurse semnificative de provizii, materiale şi activităţi de mentenanţă sau sprijin.

Operaţiile conduse de ONU cuprind, în general, şase etape: a) de aşteptare; b) de atenţionare;c) de creştere; d) de desfăşurare; e) de susţinere; f) de redesfăşurare.

Etapa de aşteptare. Este iniţiată atunci când secretarul general al ONU decide că o situaţie specifică necesită implicarea ONU, înaintea unei notificări oficiale a acestei situaţii către Adunarea Generală a ONU. O echipă tehnică de supraveghere este deplasată de la sediul ONU în zonă, să evalueze şi să raporteze datele esenţiale în legătură cu situaţia politică, diplomatică, militară şi economică. Rezultatele acestei recunoaşteri la faţa locului, împreună cu propunerile pentru structura viitoarelor forţe destinate pentru executarea operaţiei

13

respective vor constitui baza pentru estimarea iniţială a bugetului, necesar sprijinirii recomandării făcute de către secretarul general al ONU în faţa Adunării Generale a ONU.

Etapa de atenţionare. Începe atunci când Consiliul de Securitate aprobă rezoluţia de constituire a misiunii de pace şi de începere a operaţiei respective. Concomitent, sunt aprobate bugetul preliminar şi estimarea necesităţilor de personal, bazate pe rezultatele recunoaşterii făcute în teren de echipa tehnică de supraveghere. Premergător începerii misiunii, bugetul detaliat va fi revăzut de către Comitetul de avizare în probleme administrative şi bugetare şi apoi aprobat de către Adunarea Generală a ONU. Nu pot fi alocate şi cheltuite nici un fel de fonduri înaintea aprobării bugetului.

Etapa de creştere. Începe odată cu aprobarea bugetului de către Adunarea Generală a ONU. Departamentul operaţiilor de menţinere a păcii are responsabilitatea generală pentru controlul tehnic şi operaţional al misiunii în întregul său, în timp ce Divizia operaţii a ONU este responsabilă cu execuţia bugetului. Pe timpul acestei etape se finalizează planificarea logistică. Ţările participante la operaţie sunt invitate să execute propriile recunoaşteri la faţa locului, să-şi stabilească necesităţile logistice şi să-şi formuleze o concepţie a logisticii operaţiei.

Etapa de creştere implică desfăşurarea următoarelor activităţi:a) determinarea programului după care se vor desfăşura forţele şi mijloacele;b) determinarea perioadei în care ţările participante îşi vor asigura din resurse proprii toate

necesităţile de ordin logistic; c) asigurarea capacităţii necesare de transport aerian şi naval atât prin utilizarea mijloacelor statelor

participante, cât şi prin închirierea direct de către ONU, pe bază de contract, a mijloacelor necesare; d) încheierea unor contracte, atât pe plan local, în ţara unde are loc operaţia, cât şi pe plan

internaţional, în vederea asigurării tuturor materialelor (alimente, materiale de construcţie, echipamente etc.) necesare desfăşurării operaţiei;

e) deplasarea şi desfăşurarea unui element înaintat al punctului de comandă al misiunii, care să asigure comanda şi controlul tuturor activităţilor şi acţiunilor în zona de operaţii stabilită.

Pe timpul etapei de creştere, se iau măsuri de pregătire a unităţilor militare participante la operaţie atât din punctul de vedere al capacităţii de luptă, cât şi al echipării şi asigurării tehnico-materiale, conform specificului viitoarei zone de operaţii şi al condiţiilor geoclimatice specifice. Necesarul de armament şi muniţie se stabileşte pentru fiecare caz în parte, conform celor decise de ONU, mai ales dacă se impune şi asigurarea armamentului greu.

Având în vedere că, de cele mai multe ori, misiunile de pace se desfăşoară în zone a căror infrastructură este redusă ori distrusă ca urmare a acţiunilor de luptă, se planifică asigurarea de geniu. Reconstrucţia anumitor elemente de infrastructură din zona de operaţii se face numai dacă este solicitată de ONU oficial, în caz contrar costul lucrărilor nefiind decontat de către aceasta.

Înainte de efectuarea deplasării în zona de operaţii, se pregătesc vehiculele din punct de vedere tehnic şi al inscripţionării cu însemnele ONU. Personalul este informat în legătură cu caracteristicile culturale ale populaţiei din zona de operaţii, cu istoria, religia, obiceiurile specifice, originile conflictului şi istoricul misiunii ONU în zonă. Se va acorda atenţie înştiinţării personalului despre bolile existente în zonă, inclusiv despre cele transmisibile pe cale sexuală şi se va executa pregătirea pentru acordarea primului ajutor în caz de rănire prin împuşcare ori ca urmare a utilizării minelor.

Întregul personal trebuie să cunoască mandatul emis de ONU, organizarea forţelor, regulile de angajare şi reglementările specifice dreptului internaţional umanitar. Personalul va avea asupra sa documente de identitate naţionale, iar la ajungerea în zona de operaţii şi documente de identitate ONU. Uniformele purtate sunt cele naţionale, la care se adaugă berete, capele şi căşti albastre tip ONU, eşarfe albastre la gât şi ecusoane ONU.

Înainte de începerea fazei următoare, la sediul ONU se desfăşoară o conferinţă de coordonare cu toţi reprezentanţii ţărilor participante la operaţie, în scopul finalizării planificării operaţiei şi prezentării detaliilor administrative.

Etapa de desfăşurare. Are ca punct de începere deplasarea contingentelor naţionale şi a personalului ONU. Divizia operaţii a ONU coordonează transportul în zona de operaţii şi înapoierea în zona de origine, toate transporturile fiind aprobate de aceasta. ONU rambursează costul transportului, al echipamentului, materialelor şi tehnicii necesare pentru contingentele naţionale, pe baza unei evaluări şi a unui program cuprinzând necesarul de echipament, de materiale şi tehnică, întocmit înainte de începerea deplasării.

14

La ajungerea în zona de operaţii, potrivit programelor aprobate, Divizia operaţii a ONU execută o inspecţie a tuturor mijloacelor deplasate (echipament, materiale, vehicule şi tehnică militară). Rezultatele acestei inspecţii şi a comparării cu inventarele aprobate devin baza decontării viitoare a cheltuielilor în sarcina ONU.

Etapa de susţinere. Iniţial, operaţiile de amploare şi care necesită deplasarea unor contingente, se bazează, în cea mai mare parte, pe logistica militară proprie, apoi trec gradual la logistica asigurată din surse civile, pe bază de contracte încheiate în zona de operaţii sau pe plan internaţional, în condiţiile unor costuri cât mai eficiente.

Directorul administrativ subordonat reprezentantului special al secretarului general ONU este responsabil cu partea de susţinere logistică a întregii operaţii, atât în ceea ce priveşte acţiunile militare, cât şi cele de natură politică, umanitare, de relaţii publice, de relaţii civili-militari etc.

Politica de rotire a personalului fiecărui contingent este stabilită de către ONU, în funcţie de nevoile şi particularităţile fiecărei misiuni şi operaţii în parte. Înlocuirea unităţilor sau a personalului din cadrul acestora este coordonată de Divizia operaţii a ONU. Fiecare ţară stabileşte numărul de personal şi datele de înlocuire, numai personalul, armamentul şi echipamentul individual fiind înlocuite.

Etapa de redesfăşurare. Planificarea redesfăşurării forţelor va fi finalizată înainte de încheierea mandatului, astfel încât ultima fază a operaţiei respective să poată fi executată cu succes. Planificarea acestei ultime etape trebuie să fie făcută mult mai amănunţit decât cea de desfăşurare. Redesfăşurarea cuprinde trei momente distincte:

a) redesfăşurarea şi retragerea stocurilor; b) inspecţia materialelor, echipamentului, mijloacelor de transport, armamentului şi a tehnicii, ce se

execută de către Divizia operaţii a ONU înainte ca fiecare contingent naţional să părăsească zona de operaţii; c) planificarea şi executarea transporturilor în vederea defluirii forţelor.

Comandanţii tuturor eşaloanelor îşi vor coordona activităţile, utilizând structurile de comandă ale ONU existente la faţa locului.

7. Determinarea nomologică a acţiunilor militare moderne: legile acţiunilor militare

Teoria generală constituie cadrul teoretic de ansamblu ce uneşte într-un tot închegat ramurile ştiinţei militare, scopul ei principal constând în studierea, descoperirea şi formularea legilor şi principiilor luptei armate. Problematica sa este complexă, cuprinzând obiectul şi conţinutul ştiinţei militare, sistemul ei categorial, metodele şi metodologia specifică, natura şi caracterul luptei armate, legile ce o guvernează, acţiunea factorilor care influenţează şi determină desfăşurarea şi deznodământul războiului.

Diversitatea şi complexitatea conflictelor armate din ultimele decenii, în cadrul cărora s-au confruntat doctrine, tehnologii, concepţii strategice, armate cu grade diferite de înzestrare, însoţite de un suport informaţional şi logistic deosebit, au scos în evidenţă situaţii şi condiţii noi de pregătire şi ducere a acţiunilor militare. Scopurile pentru care se declanşează confruntările armate sunt încadrate atât în spectrul oficial, dar şi într-o zonă ascunsă, mascată subtil, pentru a convinge opinia publică de necesitatea războiului ca ultimă şi decisivă modalitate de a se impune o stare de normalitate. Totodată, tehnologiile avansate apărute îndeosebi în ultimele două decenii, au schimbat radical mijloacele şi modalităţile de acţiune militară şi vor modifica în consecinţă şi caracterul viitorului război. Este din ce în ce mai evident că, în viitoarele conflicte armate, principalele eforturi vor fi concentrate pe coordonata verticală sau pe cea aerospaţială, acestea nemaiavând doar un rol de sprijin, iar accentul va fi pus pe distrugerea celor mai importante capacităţi militare şi economice ale inamicului, precum şi pe mijloacele de reacţie ale acestuia, paralizându-i astfel potenţialul de ripostă.

În aceste condiţii, însăşi legile şi principiile luptei armate capătă un conţinut şi înţelesuri noi, modalităţi specifice de manifestare, iar studierea atentă a acestora devine o condiţie sine-qua-non pentru acţiunea conştientă şi eficientă în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare.

Este deja o certitudine faptul că vechea definiţie dată de Clausewitz războiului, în sensul că acesta este o continuare a politicii cu alte mijloace, anume cu mijloace violente, nu mai corespunde pe deplin realităţilor societăţii omeneşti la începutul mileniului al treilea, întrucât acum situaţiile conflictuale au crescut în complexitate prin îmbinarea elementelor politice, economice, tehnico-ştiinţifice, demografice, culturale, ideologice etc. Ca urmare, cercetarea şi explicarea ştiinţifică a luptei armate moderne presupun analiza din

15

perspectivă deterministă a factorilor de care depinde cauzalitatea, pregătirea şi deznodământul confruntărilor militare. Numai astfel pot fi înţelese în complexitatea lor profundele mutaţii care au loc în prezent în teoria şi practica luptei armate, implicaţiile militare ale revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane, caracteristicile şi tendinţele de evoluţie a războiului modern, concluziile ce se desprind pentru perfecţionarea organismului militar sub aspect organizatoric, al modului de întrebuinţare şi de acţiune a forţelor, cât şi al perfecţionării pregătirii pentru luptă a trupelor.

Se cunoaşte deja din praxiologie că o acţiune umană este cu atât mai eficientă cu cât agentul este mai conştient de sistemul determinărilor specifice acţiunii respective, care include determinări de ordin nomologic, teleologic, psihologic, instrumental şi axiologic, acestea devenind şi motivaţii ale acţiunii, stimuli şi criterii de justificare în activitatea agentului1. Lupta armată fiind şi ea o acţiune umană, chiar dacă de un tip diferit, se va supune în mod inevitabil aceluiaşi sistem de determinări.

Determinarea nomologică desemnează, în general, legitatea şi cauzalitatea care guvernează desfăşurarea proceselor şi fenomenelor din natură şi societate. Ea are semnificaţia că obiectele, fenomenele sau procesele sunt determinate legic, necesar şi cauzal, precum şi că oamenii, în activitatea lor practică trebuie să ţină seama de această determinare pentru a putea asigura eficienţa acţiunilor pe care le întreprind. Întemeierea nomologică a luptei armate trebuie să ţină seama însă de specificul domeniului respectiv şi, în primul rând, de faptul că aceasta este o acţiune cu adversari care urmăresc să se distrugă reciproc, într-un proces pe care T. Kotarbinsky îl numea "cooperare negativă".

Chiar dacă la originea războiului, a evoluţiei sale istorice, precum şi a fiecărei acţiuni militare se află legi şi cauze sociale, fenomenul militar nu poate fi identificat cu cel politic şi social, iar legile şi cauzele care se manifestă în acţiunea militară nu se pot reduce la cele sociale şi politice. Există legi obiective ale războiului şi ale luptei armate ca domeniu de confruntare în cadrul acestui fenomen, care nu pot fi încălcate fără a periclita îndeplinirea scopurilor propuse. Victoria sau înfrângerea în luptă este întotdeauna efectul unor cauze şi, tocmai de aceea, relaţiile cauzale au o pondere şi o însemnătate cu totul deosebite în organizarea şi conducerea acţiunilor militare.

Determinarea teleologică exprimă întemeierea prin scop a acţiunii, finalitatea acesteia. Orice acţiune umană fiind o relaţie între subiect şi obiect, determinarea ei nu poate fi exclusiv obiectivă, ci implică într-o măsură considerabilă prezenţa activă a subiectivităţii omului care se manifestă prin interese, trebuinţe, idealuri, exprimate sintetic în scopul (scopurile) acţiunii. Ia naştere astfel determinarea teleologică a acţiunii, având un rol permanent reglator în raporturile dintre agent, obiect, mijloace, operaţii şi rezultat2.

Un astfel de rol reglator îl are relaţia teleologică şi în acţiunea militară, scopurile operaţiei, concretizate prin îndeplinirea misiunilor, determinând valoarea şi natura forţelor şi mijloacelor afectate pentru îndeplinirea lor, formele şi procedeele de acţiune ce vor fi adoptate, activitatea structurilor angajate pentru pregătirea şi executarea acţiunii.

Determinarea psihologică exprimă, de asemenea, o condiţionare subiectivă, specific umană, a acţiunii sociale. Oamenii acţionează întotdeauna sub imboldul efectelor sentimentelor, pasiunilor, iar atingerea scopurilor depinde în mare măsură de voinţa celor care participă la realizarea acţiunii. În cazul acţiunilor sociale de mare anvergură, realizate de colectivităţi umane mari, cum ar fi popoare, naţiuni, partide politice, armate, motivaţia psihologică are un puternic caracter colectiv, aparţinând psihicului social. Aici, pentru ca acţiunea să reuşească, se cere formarea unor însuşiri şi folosirea unor stimulente psihomorale nu numai la nivel individual, ci la nivelul întregii mase care acţionează.

În acţiunea militară, determinarea şi, respectiv, motivaţia psihologică prezintă o însemnătate deosebită, având în vedere că în lupta armată oamenii sunt confruntaţi permanent cu mari pericole, cu solicitări fizice şi psihice dintre cele mai intense. Obţinerea succesului este condiţionată în acest caz de superioritatea morală, de un ansamblu de calităţi şi virtuţi ca: patriotismul, voinţa de a învinge, curajul, eroismul, disciplina, dârzenia, iniţiativa, spiritul de întrajutorare etc.

Determinarea axiologică se concretizează prin emiterea unor judecăţi de valoare cu privire la necesitatea acţiunii preconizate, scopurile şi mijloacele care vor fi utilizate şi rezultatele obţinute. De aici decurge şi motivarea axiologică a acţiunii, valorizarea presupunând o apreciere a necesităţii, dezirabilităţii, moralităţii, asimilării în plan conştient etc.

Determinarea şi, respectiv, motivaţia axiologică a acţiunii militare implică, deopotrivă, valori politice şi morale ale societăţii. Multe dintre conflictele armate din ultimul deceniu, dar mai ales cele de tip intervenţie militară au, cel puţin la nivel declarativ, o motivaţie axiologică: respectarea drepturilor omului sau ale unor minorităţi (intervenţia NATO în războiul din Kosovo), oprirea unui conflict armat (intervenţia pentru stingerea

16

conflictului din Macedonia), oprirea unui genocid (intervenţia din Ruanda), înlăturarea unor regimuri totalitare care ameninţă cu destabilizarea unor întregi zone de pe glob (războiul din Irak), iar în ultimul timp, pentru descoperirea şi anihilarea unor organizaţii teroriste cu ramificaţii la scară planetară (intervenţia militară în Afganistan).

Alături de valorile politice şi morale, un rol important în determinarea axiologică a acţiunii militare, în asigurarea reuşitei sale, revine valorilor militare, al căror statut axiologic nu poate fi pus la îndoială. Determinarea axiologică a acţiunii militare implică valorile specifice acestui domeniu, aşa cum sunt: valoarea indivizilor ca luptători, valorile ştiinţifice ale artei militare asimilate şi puse în practică în pregătirea şi ducerea acţiunilor de luptă, calităţile organizatorice şi de conducere ale comandanţilor, calitatea armamentului şi tehnicii de luptă, calitatea deciziilor şi planurilor de acţiune, nivelul disciplinei şi virtuţilor ostăşeşti ale luptătorilor.

Cunoaşterea tuturor tipurilor de determinări şi relaţii ce caracterizează structura acţiunii militare nu are doar o însemnătate teoretică ci, dimpotrivă, una cu un foarte pronunţat caracter practic, ce trebuie privită cu toată atenţia, întrucât ele permit o abordare logică superioară a organizării proceselor şi activităţilor specifice pregătirii şi ducerii luptei, o reconsiderare permanentă a lor din perspectiva teoriei acţiunii eficiente, o optimizare a raporturilor pe întreaga reţea structurală ce se întinde de la agent (structura militară) la rezultat.

Indiscutabil, una din cele mai complexe determinări care se manifestă în lupta armată este cea nomologică, asupra căreia ne vom opri pe larg în cele ce urmează.

În abordarea din punct de vedere nomologic a acţiunilor militare apare o dilemă, determinată de faptul că, la prima vedere, existând legi obiective şi principii ale luptei armate izvorâte din acestea, prin cunoaşterea şi aplicarea lor s-ar putea asigura victoria. În acest caz, fiecare parte angajată în confruntarea armată poate cunoaşte în egală măsură legile şi principiile respective, iar un determinism atât de riguros s-ar părea că ar putea stabili dinainte cine va învinge. În realitate însă acest lucru nu este posibil, pentru că cerinţele sistemului determinărilor nomologice se transpun în practică prin intermediul oamenilor, iar acţiunea umană conferă luptei armate o puternică încărcătură subiectivă, confruntările armate moderne nefiind totuşi, încă, o confruntare între roboţi.

Cunoaşterea legilor obiective ale luptei armate îşi găseşte expresia în principiile, regulile şi normele strategiei, artei operative şi tacticii, prevăzute în regulamentele de luptă, explicate şi argumentate în lucrări de teorie şi istorie militară, dar practica îndelungată a războiului dovedeşte că acest lucru nu este suficient. De aici şi până la respingerea de către o serie de teoreticieni militari a concepţiei deterministe asupra luptei armate nu a fost decât un pas. Aceştia au atribuit obţinerea succesului în luptă geniului, şansei, hazardului, fără să ţină seama că, aşa cum spunea Clausewitz, şi geniul are nevoie de reguli, dar dacă regulile, teoria nu sunt serioase, atunci geniul va râde de ele.

Lupta armată modernă este o acţiune care pune în mişcare mase mari de oameni, care folosesc o mare cantitate de mijloace tehnice foarte diverse şi complexe şi care angajează masive resurse economice, ştiinţifice, tehnologice, financiare etc. În aceste condiţii, apare evident că rezultatul acţiunii nu poate fi decis decât în parte de factorii întâmplători sau subiectivi, chiar dacă rolul acestora nu trebuie ignorat. Există legi obiective ale războiului şi ale luptei armate, iar cunoaşterea şi respectarea lor, precum şi a principiilor, regulilor şi normelor care decurg din ele constituie una din condiţiile indispensabile ale obţinerii succesului în acţiunile militare.

Toate la un loc constituie un sistem nomologic, direcţionat de legile generale ale războiului, care reprezintă cadrul cel mai general de manifestare a determinărilor nomologice ale acestui fenomen, prin care se exprimă conţinutul şi esenţa sa ca fenomen social. La rândul lor, legile luptei armate au un pronunţat caracter specific şi se referă la relaţiile specifice ale luptei armate în ansamblul ei, la anumite componente ale acesteia, precum şi la unele raporturi cu celelalte domenii de confruntare pe care le comportă războiul. Aşadar, legile luptei armate exprimă dependenţa şi deznodământul confruntării militare de calitatea relaţiilor existente între procesele şi fenomenele care-i sunt proprii, dar şi de determinările datorate altor factori, cum ar fi: posibilităţile economice ale statului, nivelul şi posibilităţile tehnico-ştiinţifice, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, numărul şi calitatea trupelor, starea morală şi, uneori, politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a trupelor, caracterul şi conţinutul politicii statului.

Principiile generale ale luptei armate, a căror însemnătate în fundamentarea nomologică a acţiunilor militare este de asemenea recunoscută, derivă din legile obiective ale luptei armate, ele reprezentând ideile fundamentale, normele călăuzitoare înscrise în actele normative ale armatei (directive, regulamente, instrucţiuni, dispoziţiuni, ordine etc.) ce stau la baza pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare. Fiind o categorie nomologică mult mai strâns şi mai direct condiţionată de specificul mediului social în care acţionează

17

legile luptei armate, principiile generale ale acesteia pot diferi de la o etapă la alta a evoluţiei societăţii şi a organismului său militar şi, de aceea, fiecare armată optează pentru acele principii care corespund cel mai bine posibilităţilor de a duce acţiunile militare. Important este ca, pentru obţinerea succesului, să fie folosit raţional întregul complex de principii pentru care s-au făcut opţiunile strategice.

Dezvoltarea şi diversificarea fără precedent a categoriilor de forţe şi mijloace, multitudinea de arme şi specialităţi pe care beligernaţii le angajează în confruntările armate, fiecare cu mediul său specific în care acţionează, cu înzestrarea sa particulară, procedeele specifice de acţiune, criteriile sale de optim şi de eficienţă a acţiunilor, le impune acestora să-şi aibă propriile întemeieri nomologice ale acţiunilor de luptă la care participă, completând şi complicând ecuaţia determinării nomologice a luptei armate în întregul său. De aceea, una din sfidările luptei armate moderne devine în acest caz armonizarea principiilor, a formelor şi procedeelor de acţiune specifice fiecărei componente incluse în grupările de forţe, pentru a se obţine un bloc funcţional capabil de o eficienţă maximă în acţiunile întreprinse. În plus, caracterul tot mai distructiv al acţiunilor militare, datorat creşterii necontenite a puterii şi preciziei armelor şi muniţiilor folosite în lupta armată modernă şi mutarea în mare măsură a centrului de greutate a loviturilor executate asupra adversarului pe obiectivele sale economice, politice, administrative, de infrastructură etc. determină pierderi grave în rândul populaţiei civile, fapt ce impune acum mai mult decât oricând, ca desfăşurarea confrunătrii să ia în considerare şi legile şi obiceiurile războiului. Chiar dacă în această direcţie toate conflictele armate consemnează adeseori grave încălcări, sistemul reglementărilor în materie de drept internaţional umanitar nu pot fi ignorate, acestea putând fi considerate pe bună dreptate, ca făcând parte din sistemul determinărilor nomologice ale acţiunilor militare moderne.

Legile, principiile şi normele dreptului conflictelor armate, bazate timp de secole în principal pe cutume internaţionale, sunt astăzi într-o foarte importantă măsură cuprinse în instrumente juridice convenţionale, care au fixat sistemele consacrate, au dezvoltat succesiv reglementările anterioare şi introduc permanent reglementări noi, datorate activităţii îndreptate în acest sens pe plan internaţional.

Din multitudinea de legi şi principii care guvernează confruntările militare în războiul modern, unele au o determinare obiectivă, rezultată din însăşi esenţa fenomenului şi din dialectica relaţiilor dintre ele. În această categorie intră marea majoritate a legilor şi a principiilor derivate, şi anume: legile generale ale războiului; legile luptei armate; principiile generale ale pregătirii şi ducerii acţiunilor militare; principiile specifice de întrebuinţare în operaţie a diferitelor categorii de forţe ale armatei, armelor şi specialităţilor.

Legile generale ale războiului

Ca principală categorie de determinări nomologice ale luptei armate, legile generale ale războiului exprimă raporturile esenţiale, generale, necesare, repetabile şi relativ stabile între laturile interne ale acestui fenomen, care determină pregătirea, desfăşurarea şi deznodământul confruntării dintre beligeranţi într-o diversitate de domenii. Reflectând punctul de vedere tradiţional, potrivit căruia războiul este asimilat aproape exclusiv confruntării armate, în unele lucrări de teorie militară se consideră că legile războiului exprimă dependenţa desfăşurării şi deznodământului acestui fenomen de posibilităţile economice ale statelor beligerante, nivelul posibilităţilor tehnico-ştiinţifice, atitudinea naţiunii şi moralul acesteia, numărul şi calitatea trupelor, starea morală şi uneori politică a armatei, nivelul înzestrării tehnice şi calitatea armamentului forţelor armate, gradul de pregătire a cadrelor militare şi de instruire a trupelor, caracterul şi conţinutul sistemelor politice ale statelor care poartă războiul. În concordanţă cu acest punct de vedere, în rândul unor specialişti se exprimă părerea că fizionomia războiului modern este determinată mai ales de următoarele două legi generale: legea dependenţei puterii militare şi a desfăşurării luptei armate de condiţiile economico-sociale şi legea rolului determinant al naţiunii în război.

Fără a contraveni total accepţiunii restrictive de mai sus, trebuie totuşi considerat că legile războiului modern au un conţinut mult mai cuprinzător şi reflectă dimensiunile obiective ale confruntării în toate domeniile în care aceasta se produce. De aceea este evident că, în prezent, conţinutul legilor războiului s-a îmbogăţit, exprimând mai pregnant dependenţa rezultatelor confruntării de calitatea actelor de decizie politică, posibilităţile economice, tehnice, ştiinţifice, militare, abilităţile şi acţiunile diplomatice, atitudinea şi rolul naţiunii faţă de nevoia susţinerii efortului de război, consecinţele tendinţelor care se manifestă în domeniul ordinii mondiale, capacitatea statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor atitudinea opiniei publice şi acţiunea organismelor internaţionale cu vocaţie în materie de securitate, precum şi de accesul la resursele materiale şi financiare externe. Ca urmare, în etapa actuală războiul are o determinare mult mai complexă, fiind

18

dependent de fiecare dintre domeniile de confruntare, iar un tablou mai complet al legilor sale generale cuprinde:

• legea dependenţei cursului, deznodământului şi urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie publică;

• legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului;• legea dependenţei confruntării armate de potenţialul economic, tehnic şi ştiinţific al statelor angajate în

război, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate şi de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale şi financiare externe, necesare susţinerii efortului de război;

• legea rolului naţiunii în susţinerea efortului de război; • legea rolului capacităţii statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianţe politice şi militare; * legea rolului major al abilităţilor şi acţiunilor diplomatice în desfăşurarea favorabilă, deznodământul şi gestionarea consecinţelor războiului.

Legea dependenţei cursului, deznodământului şi urmărilor războiului de calitatea actelor de decizie politică exprimă rolul determinant pe care îl are şi în prezent domeniul confruntării cu inamicul în plan politic, datorită faptului că toate deciziile majore în război sunt în primul rând de esenţă politică, ceea ce face ca politicul să dobândească tot mai multe valenţe strategice (militare), iar strategia militară să devină tot mai politică. Numai din acest punct de vedere vechea definiţie dată de Clausewitz războiului rămâne actuală.

Legea rolului determinant al succesului confruntării armate în deznodământul favorabil al războiului exprimă un adevăr de netăgăduit, validat de întreaga istorie a războaielor, anume acela că victoriile militare creează o cu totul altă perspectivă în celelalte domenii ale confruntării, favorizând considerabil mai ales succesul acţiunilor politice, diplomatice şi economice.

Războiul modern, mai mult decât războaiele epocilor trecute, are printre principalele domenii de confruntare şi domeniul economic, iar acest fapt se concretizează într-o determinare obiectivă, anume legea dependenţei deznodământului războiului de potenţialul economic, tehnic şi ştiinţific al statelor angajate în conflict, de modul de valorificare a acestuia în interesul confruntării armate şi de accesul statelor aflate în conflict la resursele materiale şi financiare externe, necesare susţinerii efortului de război. Rolul complex jucat de confruntarea în plan economic asupra dobândirii victoriei în război este configurat atât de teoreticienii militari, cât şi de scenariile conflictelor armate cele mai recente, care au demonstrat că aceasta (victoria) în război este rezultatul combinării judicioase a acţiunilor violente cu cele nonviolente, a celor militare cu cele nemilitare, în cadrul cărora blocada, embargoul, boicotul, dumpingul economic şi îngrădirea accesului la resursele financiare ocupă un loc aparte, deosebit de important în fizionomia războiului. Acţiunile specifice confruntării în plan economic preced şi apoi însoţesc confruntarea armată, ele manifestându-se într-o formă amplificată uneori, eficacitatea acţiunilor specifice confruntării în plan economic potenţând sau reprezentând chiar un substitut al succesului acţiunilor militare.

Din totdeauna, naţiunea a avut un rol cu totul deosebit în război, atât prin susţinerea efortului, asigurând resursele umane, tehnice, materiale, psihologice etc., dar şi, când a fost cazul, în anumite tipuri de confruntări armate, prin participarea efectivă la lupta armată. Participarea naţiunii la susţinerea efortului de război este o lege generală a războiului, care se manifestă în fiecare caz în parte în mod diferit, în relaţie directă cu tipul de acţiune strategică adoptat.

Sintagma "susţinerea efortului de război" poate fi privită atât ca participare indirectă a celei mai mari părţi a naţiunii la confruntarea cu inamicul, dar şi ca o participare directă la lupta armată, în cazul în care riposta strategică este de tip apărare armată generalizată.

Legea rolului capacităţii statelor aflate în conflict de a coagula în interesul lor alianţe (coaliţii) politice şi militare exprimă dependenţa tot mai accentuată a desfăşurării şi deznodământul războiului de efortul întrunit al mai multor state care au interese comune. Conflictele armate moderne ale ultimului deceniu din secolul trecut (Irak, Iugoslavia, etc.) au evidenţiat rolul importsnt al alianţelor militare cu statut de permanenţă (NATO în Iugoslavia) şi a coaliţiilor conjuncturale (în cazul războiului din Irak). Coagularea de alianţe şi coaliţii militare permite diminuarea efortului de război care revine fiecăruia dintre statele angajate în conflict, concomitent cu obţinerea în mod corespunzător a unei puteri sporite la nivelul alianţei, o susţinere economică şi financiară considerabil sporite, un grad mai mare de libertate în plan politic şi diplomatic pentru gestionarea situaţiei, a reacţiei organismelor internaţionale şi a opiniei publice etc.

Legea rolului major al abilităţilor şi acţiunilor diplomatice în desfăşurarea favorabilă, deznodământul şi gestionarea consecinţelor războiului exprimă dependenţa acestui fenomen de acţiunea diplomatică, prin care se netezeşte calea acţiunilor desfăşurate în plan politic, militar, economic şi în toate celelalte domenii ale confruntării. O foarte bună activitate diplomatică, desfăşurată în condiţii de confruntare armată, descoperă căile

19

diminuării intransigenţei şi a intoleranţei în raporturile cu adversarul, punctele de convergenţă a intereselor, impunând forţa diplomaţiei în faţa diplomaţiei forţei şi conducând la scurtarea şi stingerea conflictului.

Legile războiului nu sunt creaţii abstracte ale unor teoreticieni militari. Ele au o bază obiectivă, determinând fizionomia acestui fenomen independent de voinţa oamenilor, prin intermediul unor realităţi care caracterizează societatea omenească în diferitele sale etape de evoluţie. Cunoaşterea şi folosirea lor corectă de către factorii de decizie politică şi militară reprezintă un avantaj calitativ, deoarece permite obiectivarea deciziilor care preced declanşarea războiului (conflictului armat) şi a celor adoptate pe întreaga durată a acestuia.

Rămânând însă doar la nivelul cunoaşterii, acestea nu devin instrumente operaţionale, la fel de importantă fiind înţelegerea modului în care cerinţele obiective se manifestă în practica războiului, însuşirea principalelor instrumente şi a modalităţilor prin intermediul cărora acţiunile specifice tuturor domeniilor de confruntare (politic, militar, economic, diplomatic etc.) se pun de acord cu aceste cerinţe. Fiecare domeniu de confruntare are aşadar, la rândul său, propriile legi obiective şi principii care guvernează strict domeniul respectiv. În domeniul confruntării armate, spre exemplu, există legi obiective ale luptei armate pe baza cărora ştiinţa militară formulează principiile generale care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă, iar acestea la rândul lor permit elaborarea unor principii specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe ale armatei, armelor şi specialităţilor. Principiile sunt o creaţie conştientă, subiectivă a oamenilor, prin intermediul cărora se îndeplinesc în toate domeniile de confruntare cerinţele obiective ale legilor războiului. De aceea, prin conţinut ele au şi un caracter obiectiv, deşi sunt rezultatul activităţii creatoare a gândirii oamenilor. În cazul concret al confruntării armate, principiile care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă asigură unitatea dintre ştiinţa militară care sesizează şi formulează legile luptei armate, şi artă, ca fapt de aplicare în practică a cerinţelor care decurg din conţinutul acestora.

Raportul dintre legile generale ale războiului şi legile specifice fiecăruia din domeniile de confruntare este, în esenţă, o problemă care ţine de raportul dintre general şi particular, iar cel dintre legile fiecărui domeniu de confruntare şi principiile de acţiune specifice acestora una care ţine de raportul obiectiv-subiectiv. Aşadar, în esenţă, se poate spune că legile războiului reprezintă nivelul cel mai de sus al sistemului determinărilor nomologice ale acestui fenomen. Ele direcţionează acţiunile legilor specifice confruntării în toate domeniile, iar dacă ne referim la confruntarea armată, lanţul determinărilor coboară spre principiile generale ale pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare şi apoi spre principiile specifice de întrebuinţare a categoriilor de forţe armate, armelor şi specialităţilor.

Legile luptei armate

Lupta armată, ca domeniu principal de confruntare în război, este definită ca un ansamblu de acţiuni militare, de ciocniri violente desfăşurate între două grupări de forţe armate, care urmăresc scopuri opuse, conţinutul, amploarea şi intensitatea acţiunilor fiind determinate de scopurile războiului, de esenţa sa social-politică, de caracterul şi de trăsăturile sale, precum şi de cantitatea, dar mai ales calitatea luptătorilor, armamentului şi tehnicii militare. Confruntarea între beligeranţi se duce cu ajutorul forţelor armate, în anumite condiţii concrete de spaţiu şi de timp, şi depinde de potenţialul economic, tehnic, ştiinţific, moral etc. al ţării respective, precum şi de potenţialul ei militar. Aceste condiţii şi factori materiali, morali şi politici determină anumite legităţi obiective ale luptei armate, care exprimă legătura internă, esenţială, necesară şi generală, respectiv elementul trainic, stabil, care se repetă în fenomenul respectiv.

Dependente de evoluţia societăţii omeneşti în ansamblul ei, legile luptei armate au cunoscut şi cunosc o evoluţie continuă, uneori mai accentuată, alteori mai lentă, atât în sensul diversificării, cât şi al modificării conţinutului lor, în fiecare etapă istorică. Studiul lor prezintă o mare însemnătate pentru ştiinţa militară, nu numai din punct de vedere teoretic ci şi practic, evidenţiind influenţa hotărâtoare a acestora asupra acţiunilor militare, îndeosebi pe plan strategic. Cu privire la conţinutul lor, părerile teoreticienilor militari diferă mai mult sau mai puţin. Chiar şi în rândul specialiştilor militari români părerile nu coincid întrutotul. Astfel, unii susţin că acestea ar fi: legea dependenţei structurilor organizaţionale militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă; legea corelaţiei dintre formele şi procedeele acţiunilor militare şi nivelul de performanţă al armamentului şi tehnicii de luptă; legea unităţii acţiunilor militare; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace; legea raportului de forţe, în timp ce alţii sunt de părere că în sfera legilor luptei armate trebuie incluse:

20

legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace, legea raportului de forţe, legea dependenţei formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă, legea unităţii acţiunilor şi legea amplorii crescânde a luptei armate.

Abordându-le din perspectiva condiţiilor de pregătire şi ducere a acţiunilor de luptă în războiul modern, în rândul majorităţii teoreticienilor militari predomină punctul de vedere potrivit căruia legile luptei armate pot fi considerate: legea dependenţei luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale; legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă; legea unităţii acţiunilor; legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace; legea raportului de forţe.

Legea dependenţei luptei armate de nivelul dezvoltării economico-sociale. Aşa cum s-a menţionat deja, unul din factorii determinanţi ai actualelor tendinţe de evoluţie a luptei armate îl reprezintă revoluţionarea bazei economice a societăţii omeneşti. Experienţa istorică arată că, pe măsura perfecţionării mijloacelor de producţie, a dezvoltării economiei şi tehnicii, a sporit şi s-a dezvoltat calitativ şi cantitativ înzestrarea armatelor, iar aceasta, la rândul ei, prin diferitele categorii de tehnică nouă folosită în acţiunile de luptă a atras după sine schimbări mai mari sau mai mici în formele şi procedeele luptei armate. Din acest punct de vedere, trebuie reţinut că fiecărei perioade istorice i-au corespuns forme şi procedee proprii de luptă armată. În condiţiile actuale, dezvoltarea impetuoasă a tehnicii militare generează noi forme şi procedee ale acţiunilor de luptă, care se deosebesc radical de cele din trecut, inclusiv din perioada celui de al doilea război mondial, şi imprimă confruntărilor militare caracteristicile menţionate deja în primul capitol al lucrării.

Legea dependenţei structurilor organizatorice, formelor şi procedeelor acţiunilor militare de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă ia în considerare faptul că din cele mai vechi timpuri, în mod obiectiv, rezultatele obţinute pe tărâmul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă au produs mutaţii semnificative în concepţiile strategice şi în formele şi procedeele acţiunilor militare corespunzătoare acestora. Ea exprimă nevoia adoptării unor forme şi procedee de acţiune noi, corespunzătoare caracteristicilor tehnico-tactice ale armamentului nou introdus în dotare şi schimbărilor calitative survenite în domeniul tehnicii de luptă. Războiul fulger imaginat şi pus în practică de generalii lui Hitler nu ar fi fost posibil fără crearea marilor unităţi de blindate şi a aviaţiei de sprijin, după cum, în zilele noastre, concepţia bătăliei aeroterestre nu ar fi fost posibilă fără crearea mijloacelor de cercetare şi de lovire în adâncime, de mare precizie.

În condiţiile revoluţiei tehnicii militare contemporane, când au apărut noi mijloace de luptă cu caracteristici tehnico-strategice superioare celor existente, legea dependenţei formelor şi procedeelor de luptă de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de luptă influenţează formele şi procedeele de acţiune în sensul înlăturării celor depăşite, promovării unor procedee şi forme de acţiune noi, care, la rândul lor, influenţează dezvoltarea armamentului şi tehnicii militare, direcţionează tendinţele de perfecţionare spre obţinerea unor mijloace de lovire cu caracteristici tehnico-tactice superioare, iar acestea duc la perfecţionarea continuă a structurilor organizatorice, la demasificarea armatelor şi crearea unor structuri suple, dar extrem de mobile, rapide şi eficiente.

Legea unităţii acţiunilor exprimă conexiunea luptei armate pe uscat, pe mare, în aer şi în spaţiul extraatmosferic, faptul că ea reprezintă un întreg realizat prin integrarea, coordonarea şi sincronizarea acţiunilor tuturor forţelor participante la luptă şi operaţie. Din această lege rezultă un principiu important al ştiinţei militare şi anume că succesul în acţiunile de luptă poate fi obţinut numai cu eforturile întrunite ale tuturor forţelor participante la realizarea unui obiectiv comun.

Legea concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace este o manifestare a întemeierii teleologice a acţiunilor militare şi cere ca obiectivele propuse şi misiunile stabilite să fie corelate cu calitatea şi cantitatea forţelor şi mijloacelor destinate îndeplinirii acestora. Cerinţele acestei legi impun ca în planificarea acţiunilor militare să se realizeze într-o cât mai mare măsură obiectivarea scopurilor propuse, pe baza unei analize temeinice şi multilaterale a factorilor situaţiei, îndeosebi a factorilor de mediu şi a cantităţii şi calităţii forţelor şi mijloacelor. Ea acţionează la toate nivelurile artei militare, de la domeniul tactic şi până la cel strategic, influenţând crearea grupărilor de forţe şi mijloace necesare nimicirii inamicului, dar guvernează şi organizarea şi înzestrarea subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, pentru ca acestea să poată îndeplini misiunile încredinţate în toate împrejurările. Totodată, în aplicarea cerinţelor legii concordanţei dintre scopuri, forţe şi mijloace, trebuie să se ţină seama de interacţiunea dintre acestea şi cele ale legii raportului de forţe.

21

Legea raportului de forţe ia în considerare cantitatea şi calitatea forţelor şi mijloacelor a două părţi adverse în lupta armată, relaţie exprimată cu un grad ridicat de probabilitate şi care condiţionează obţinerea succesului în luptă de realizarea unei superiorităţi de forţe şi mijloace faţă de adversar, în raioanele şi pe direcţiile cele mai importante şi la momentul oportun.

În lupta armată modernă însă, datorită apariţiei unor mijloace de lovire de mare precizie şi ale căror efecte la obiectiv sunt deosebit de mari, realizarea unor cantităţi superioare de forţe şi mijloace reprezintă o cerinţă necesară dar nu şi suficientă, întrucât raportul de forţe care exprimă doar dimensiunea cantitativă prin relaţii matematice ca: 1/1; 2/1; 3/1 a devenit total neconcludent, mult mai elocvente fiind concluziile obţinute din analiza dimensiunii calitative a raportului de forţe, care exprimă influenţele datorate calităţii armamentului şi tehnicii de luptă din înzestrare, însuşirilor comandanţilor şi ale luptătorilor, formelor şi procedeelor de luptă adoptate.

Legea raportului de forţe se manifestă în modalităţi diferite, prin intermediul a două dintre cele mai importante principii ale luptei armate şi anume economia de forţă şi concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, în raport de o multitudine de condiţii concrete rezultate din perioadele desfăşurării războiului, importanţa şi amploarea acţiunii militare, formele de luptă etc. O apărare dârză va necesita, evident, un anumit raport de forţe, pe când o acţiune ofensivă, cu totul altul, mult superior. Din acest punct de vedere se impune concluzia potrivit căreia analiza raportului de forţe de către comandanţi şi statele majore trebuie să ducă la constituirea unei grupări capabile să respingă ofensiva unor forţe puternice în apărare, iar în ofensivă, realizarea unei superiorităţi cât mai evidente pe fiecare direcţie în parte, îndeosebi pe direcţia loviturii principale, în momentele decisive.

Legile luptei armate au caracter obiectiv, pentru că acţionează în afara conştiinţei oamenilor şi independent de aceasta. Oamenii nu pot să le creeze şi nici să le desfiinţeze ci să cunoască cerinţele lor şi să le aplice în activitatea practică. Cunoaşterea şi aplicarea lor în organizarea şi desfăşurarea acţiunilor militare reprezintă condiţia esenţială în obţinerea victoriei, cu atât mai mult cu cât, în condiţiile actuale, lupta armată se remarcă printr-o complexitate deosebită, o mulţime de legături şi contradicţii, legile sale relevându-se în cursul unui proces de cunoaştere îndelungat şi contradictoriu, care presupune respingerea oricărei forme de dogmatism. Ele sunt valabile pentru toate părţile beligerante, deoarece există în mod obiectiv, fiind imparţiale din punct de vedere al scopului, dar interpretările făcute de oameni pot influenţa în bine sau în rău acţiunea acestora.

Înţelegerea sau neînţelegerea legilor luptei armate, aplicarea cerinţelor lor în totalitate sau parţial, depind de o multitudine de cauze şi factori de natură obiectivă şi subiectivă cum ar fi: caracterul şi scopurile războiului; interesele beligeranţilor; contextul strategic, operativ şi tactic în care se pregătesc şi se desfăşoară acţiunile militare; caracteristicile factorilor de mediu, etc.

Caracterul obiectiv al legilor luptei armate determină caracterul lor universal, cerinţele acestora vizând toate tipurile de războaie. Totodată, acţiunea lor are un pronunţat caracter istoric, manifestându-se în modalităţi diferite în raport de condiţiile concrete. În cadrul acestor condiţii, conţinutul şi trăsăturile caracteristice ale tipului de război ocupă un loc important. Ele pot să faciliteze acţiunea legilor, conducând la obţinerea victoriei sau să o limiteze, determinând astfel înfrângerea. Experienţa militară a confirmat de altfel existenţa unei corelaţii între caracterul războiului şi acţiunea legilor luptei armate. Aşadar, în sistemul determinărilor nomologice ale luptei armate moderne, legile luptei armate reprezintă şi ele un element obiectiv. Studierea acestora dă posibilitatea cunoaşterii condiţiilor şi factorilor de care depinde obţinerea victoriei şi înarmează comandanţii şi statele majore cu un sistem de indicatori unanim recunoscuţi ai acţiunii militare eficiente. Cerinţele lor sunt reflectate într-un mod şi mai concret în principiile generale ale pregătirii şi ducerii luptei armaten-

22

8. Determinarea nomologică a acţiunilor militare moderne: principiile acţiunilor militarenecesitatea existenţei unor principii în arta militară, ca un element de determinare nomologică a luptei

armate s-a dovedit cu mult timp înainte, iar acest lucru a fost confirmat şi demonstrat de iluştri teoreticieni şi practicieni militari. În acest sens, Lloyd afirma că: "În lipsă de principii sigure şi stabile se ajunge la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formaţii, de manevre"3.

La rândul său, mareşalul Bugeand scrie: "Există puţine principii absolute, dar există. Când se încearcă a se stabili un principiu, un mare număr de ofiţeri crezând că rezolvă problema exclamă: totul depinde de circumstanţe, după cum bate vântul trebuie îndreptată pânza. Dar dacă nu se ştie dinainte ce pânză sau ce formă de pânză convine unui vânt sau altuia, cum o să se îndrepte pânza după timp?4"

Un alt gânditor militar remarcabil, Jomini, afirmă şi el că: "Teoriile bune, stabilite pe principii adevărate şi justificate de fapte, cărora să li se alăture lecţiile istoriei sunt, după părerea mea, adevărata şcoală a comandamentului"5.

În sfârşit, pentru a încheia şirul aserţiunilor personalităţilor de marcă ale teoriei şi practicii militare referitoare la însemnătatea principiilor în lupta armată, cităm şi aprecierile lui F. Foch făcute în lucrarea sa "Principiile războiului. Conducerea războiului", din care am redat şi aprecierile de mai sus. El spunea că: "Pentru a putea este necesar a şti; aceasta este incontestabil, căci este departe de la a şti, la a putea, iar saltul nu se face pornind de la ignoranţă; din contră, numai de la a şti"6.

Aceste aprecieri pertinente, nealterate în nici un fel de trecerea timpului şi cu valabilitate deplină în zilele noastre, sunt argumente care demonstrează necesitatea ca şi acţiunile militare moderne să dispună de o bază teoretico-metodologică adecvată şi specifică. În acest scop, în funcţie de natura, structura şi tăria organismului militar de care dispun, de apartenenţa sau nu la o alianţă militară, doctrinele strategice iau în considerare un set de principii generale, care reprezintă un fond de orientări şi teze, reguli şi norme izvorâte din legile luptei armate. Unele dintre ele reflectă mai fidel caracterul obiectiv al legilor luptei armate şi se bucură, de aceea, de o recunoaştere aproape universală, în timp ce altele au şi o pronunţată determinare specifică sau conjuncturală.

Fără a diferi în mod fundamental de principiile generale ale luptei armate formulate în doctrinele strategice aparţinând altor state, în literatura de specialitate din ţara noastră se consideră că principiile care răspund în cea mai mare măsură fizionomiei acţiunilor militare desfăşurate în războiul modern sunt: libertatea de acţiune, definirea clară a obiectivului (misiunii), economia de forţă (de forţe şi mijloace), concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprinderea inamicului, manevra, securitatea acţiunilor şi trupelor, simplitatea planurilor şi a ordinelor.

Ceea ce diferă este modul concret de punere în practică a acestor principii şi reflectarea lor în conţinutul principiilor de întrebuinţare a diferitelor categorii de forţe, arme şi specialităţi, particularităţi datorate unui complex de factori obiectivi şi subiectivi (natura, organizarea şi înzestrarea sistemului de forţe, caracterul doctrinei strategice, formele acţiunilor militare adoptate la nivel strategic şi, mai ales, predominanţa uneia sau alteia dintre ele).

Principiul libertăţii de acţiune Dobândirea şi menţinerea libertăţii de acţiune, concomitent cu zădărnicirea sau îngrădirea încercărilor

inamicului de a o cuceri şi a o păstra pe a sa, a constituit şi va constitui şi în viitor o preocupare permanentă a tuturor comandanţilor pe câmpul de luptă. Dezideratul se realizează în primul rând prin strădania de a avea iniţiativă faţă de inamic, sau de a o câştiga (recâştiga) când acesta o deţine.

23

Adâncirea studiului asupra acţiunii acestui principiu în operaţiile şi luptele duse în războiul modern presupune relevarea a ceea ce ar trebui făcut pentru a dobândi şi menţine libertatea de acţiune prin folosirea forţelor şi mijloacelor la dispoziţie şi prin forme şi procedee de acţiune adecvate, a căilor de urmat pentru amplificarea lor, a măsurilor necesare pentru a o utiliza şi a o pune în valoare cu rezultate cât mai favorabile.

Într-o confruntare în care se întrevede posibilitatea ca inamicul să acţioneze concomitent pe uscat, din aer şi de pe mare, folosind pe scară largă aviaţia, sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie, desantul aerian, trupele aeromobile şi forţele speciale de cercetare-diversiune, concomitent cu desfăşurarea de către acesta a unor intense acţiuni de război electronic şi informaţional şi cu manifestarea supremaţiei aeriene şi pe mare, libertatea de acţiune se poate obţine prin acţiuni în primul rând ofensive, dinamice, manevriere, rapide, întrunite şi sincronizate şi care solicită din partea comandanţilor şi trupelor prevedere, iniţiativă, cunoaşterea situaţiei şi a obiectivului eşalonului superior, cooperare, flexibilitate în conducere şi acţiune, continuitatea conducerii, asigurării acţiunilor, protecţiei trupelor şi sprijinului logistic.

Realizarea acestor condiţii de manifestare a principiului libertăţii de acţiune necesită prevederea intenţiilor inamicului şi a modului cum se vor desfăşura acţiunile militare, realizarea unei superiorităţi calitativ-funcţionale locale şi temporare faţă de adversar în sectoarele şi pe direcţiile cele mai importante, asigurarea spaţiului şi timpului necesar desfăşurării acţiunilor, realizarea surprinderii inamicului, creşterea capacităţii de acţiune independentă şi în condiţii de izolare a trupelor, atenuarea influenţei factorilor perturbatori (caracterul incert al informaţiilor despre inamic, tendinţa acestuia de a dezinforma, erorile ce pot surveni pe timpul elaborării şi transmiterii ordinelor, eforturile fizice la care sunt supuşi luptătorii, defecţiuni tehnico-organizatorice, starea vremii etc.), valorificarea superioară a condiţiilor geoclimatice, economice, demografice, culturale ale zonei de desfăşurare a operaţiilor, folosirea pe scară largă a acţiunilor de hărţuire. În acţiunile de tip defensiv, libertatea de acţiune se poate dobândi şi păstra prin reacţii ofensive, folosirea apărării active şi a altor procedee de luptă caracterizate prin dinamism şi impetuozitate.

Principiul libertăţii de acţiune exprimă, aşadar, însemnătatea determinantă în obţinerea succesului, a adoptării în toate acţiunile întreprinse a unei atitudini ofensive, sintetizată în sloganul "surprinde, păstrează şi exploatează iniţiativa", pornind de la ideea că acţiunea ofensivă reprezintă modul cel mai eficient şi decisiv de a atinge un scop clar definit şi că, în orice operaţie militară, partea care păstrează iniţiativa prin spirit ofensiv surprinde pe inamic, îşi menţine libertatea de acţiune, forţează inamicul să reacţioneze şi nu să acţioneze, obţinând rezultate decisive.

Iniţiativa, ca forma cea mai evidentă de exprimare a principiului libertăţii de acţiune, nu trebuie să se manifeste numai în momente hotărâtoare ale luptei, ci în toate situaţiile, începând cu primele acţiuni şi sfârşind cu îndeplinirea integrală a scopului strategic general al războiului.

Principiul definirii clare a obiectivului (misiunii)În accepţiunea acestui principiu, noţiunea de "obiectiv" este sinonimă cu cea de misiune şi nu cu cea de

scop (cealaltă semnificaţie a cuvântului). Faptul că prin obiectiv este desemnată şi o ţintă singulară, ne îndreptăţeşte să considerăm că, pentru acţiunea unei forţe, mai potrivită este folosirea noţiunii de "misiune" şi mai puţin cea de "obiectiv" (misiune). Definirea clară a obiectivului a fost adoptată ca principiu al luptei armate de şcoala strategică americană, fiind menţionat şi în prezent în rândul celor nouă principii considerate optime pentru ducerea acţiunilor militare de către forţele terestre, dar şi la nivelul strategiei războiului.

Adoptat mai recent de teoria şi practica militară românească, principiul definirii clare a obiectivului presupune ca, în stabilirea misiunilor, să se atribuie tuturor forţelor responsabilităţi precise, care pot fi îndeplinite cu mijloacele la dispoziţie şi cu abilitatea acţională reală a comandamentelor şi trupelor, prin care s-ar putea îndeplini scopurile parţiale şi scopul final al operaţiei. Realizarea unităţii de acţiune în vederea atingerii obiectivului general şi a celor parţiale clar definite, impune totodată ca misiunile stabilite pentru fiecare eşalon să rezulte din cele ale eşalonului superior şi să contribuie la îndeplinirea acestora.

Filosofia acestui principiu impune ca planificarea şi ducerea operaţiilor militare să fie îndreptate spre un obiectiv clar definit, decisiv, şi care poate fi atins, avându-se în vedere că fiecare acţiune întreprinsă trebuie să contribuie în mod direct, rapid şi economic la îndeplinirea scopului strategic general şi că acţiunile care nu contribuie la îndeplinirea obiectivului trebuie evitate.

Din această cauză există opinii care consideră că stabilirea clară a misiunii (obiectivului) unei mari unităţi (unităţi) este o metodă de planificare a războiului, campaniei şi operaţiilor, ca o parte componentă a conducerii strategice, operative şi tactice şi nu un principiu general, întrucât obiectivul nu ar constitui o normă, o regulă, o atitudine comportamentală pe câmpul de luptă pentru a fi nominalizat ca principiu al luptei armate, ci reprezintă un atribut (o funcţie) a conducerii trupelor.

24

Determinarea prin scop a oricărei acţiuni umane, cunoscută şi sub denumirea de determinare teleologică, exprimă condiţionarea ei prin prisma finalităţii propuse, aceasta având rol permanent reglator în raporturile dintre agent, obiect, mijloace, acţiuni, rezultat. Un astfel de rol reglator îl îndeplineşte relaţia teleologică şi în acţiunea militară, iar prin determinarea teleologică a operaţiei şi luptei înţelegem fundamentarea acestora pe baza scopurilor urmărite în desfăşurarea acţiunilor, întrucât scopurile determină în mod necesar valoarea forţelor şi mijloacelor afectate pentru îndeplinirea lor, formele şi procedeele de acţiune ce vor fi folosite, activitatea organelor de conducere şi a trupelor pentru organizarea, conducerea şi desfăşurarea acţiunii.

În termenii teoriei acţiunii eficiente, "un scop este o stare viitoare posibilă a unui sistem fizic natural, tehnic şi social al acţiunii, marcată valoric sau aptă de a satisface anumite trebuinţe sau aspiraţii, stare care nu se realizează de la sine, spontan, dar care este accesibilă agentului care urmează un program sau o strategie determinată. Tocmai de aceea, scopurile asumate trebuie să fie logic consistente, fizic posibile, tehnologic şi acţional realizabile cu mijloacele din dotare şi cu nivelul de abilitate sau pregătire profesională de care se dispune"7. Aceste cerinţe de maximă generalitate sunt pe deplin valabile pentru acţiunile militare, întrucât prin caracterul conştient al scopului şi al determinării prin scop, se realizează corelaţia dintre obiectiv şi subiectiv, condiţie necesară interpretării ştiinţifice a mecanismului determinismului caracteristic domeniului militar, a elaborării unor decizii bine fundamentate în conducerea acţiunilor militare. Mai trebuie însă menţionat în contextul acestor scurte consideraţii că, în acţiunea militară, ca în orice acţiune umană, pentru atingerea scopului final este necesară de regulă parcurgerea unor etape intermediare, în cadrul cărora trebuie atinse anumite scopuri parţiale şi, un lucru la fel de important, obiectivarea scopurilor.

Obiectivarea presupune în primul rând definirea clară a obiectivului propus, precum şi punerea de acord, în urma unei temeinice analize a situaţiei, a dorinţelor cu posibilităţile reale de a le îndeplini, realizarea concordanţei dintre cantitatea, calitatea şi disponibilitatea operaţională a forţelor şi mijloacelor la dispoziţie cu conţinutul misiunilor, ţinându-se seama totodată de forţele şi mijloacele de care dispune inamicul, de reacţia probabilă a acestuia şi avându-se în vedere influenţa factorilor spaţiu şi timp. Ea se concretizează în ultima instanţă în realismul pe care trebuie să-l aibă scopurile acţiunilor pe care urmează să le desfăşoare trupele, iar privită din această perspectivă obiectivarea scopurilor apare nu ca o eliminare totală a aspectelor subiective, ci ca o situare a lor într-un raport optim faţă de factorii obiectivi. Obiectivarea devine posibilă dacă, în afara condiţionării prin scop (determinarea teleologică), acţiunile de luptă sunt analizate şi din perspectiva legităţii şi cauzalităţii lor (determinarea nomologică), a determinării psihologice şi, nu în ultimul rând, din perspectiva logisticii existente.

Definirea clară a obiectivului (misiunii) implică nu doar o formulare cu caracter general, raportată la misiune în ansamblul ei, ci şi a unui întreg şir de scopuri intermediare, care trebuie atinse în diferite etape ale acţiunii.

În practică, scopurile acţiunilor militare ajung să fie cunoscute de subordonaţi în două moduri: primul ar fi acela în care scopul general este arătat la începutul ordinului transmis acestora, iar scopurile parţiale în partea finală, defalcate pe misiuni sau pe etape, iar al doilea este acela în care misiunea dată subordonaţilor conţine doar scopul general al acţiunii, cu precizarea situaţiei finale în care trebuie să se găsească forţele la terminarea operaţiei. Comunicarea prin ordin, la subordonaţi, a scopurilor parţiale se face din nevoia de a se asigura coordonarea în timp şi spaţiu a acţiunilor la mai multe eşaloane şi pentru îndeplinirea scopului general în viziunea eşalonului superior, dar această soluţie deşi asigură mai multă coerenţă acţiunii, are dezavantajul că restrânge libera iniţiativă a eşaloanelor inferioare.

Scopurile parţiale şi scopul general al acţiunii sunt transpuse din planul abstract al construcţiei logice în cel practic, prin intermediul conţinutului misiunilor sau al etapelor stabilite în cadrul planificării acesteia, principalii factori de care depinde conţinutul misiunilor fiind scopul acţiunii, compunerea grupării de forţe, natura şi caracterul acţiunilor inamicului, compunerea şi capacitatea combativă a forţelor proprii, importanţa direcţiilor (obiectivelor, aliniamentelor) din fâşia (zona) de acţiune, caracteristicile de infrastructură şi geoclimatice ale zonei şi posibilităţile de susţinere logistică a trupelor.

Principiul economiei de forţă (de forţe şi mijloace) Cunoscut încă din antichitate, principiul care desemnează necesitatea economiei de forţă în acţiunile

militare a fost recunoscut ca atare şi în teoria şi practica militară contemporană. Într-o lucrare din perioada interbelică se recomandă în acest sens următoarele: "să întrebuinţăm maximum de forţe pentru scopul principal al războiului - distrugerea sau dezorganizarea armatei inamice şi minimum, strict necesar de forţe pentru scopuri secundare, iar atunci când dăm bătălia să fim mai tari decât adversarul în momentul voit şi în punctul unde voim să producem deciziunea; pe restul frontului să realizăm un echilibru sau cel puţin o simplă

25

siguranţă"9. Ulterior, conţinutul acestui principu a fost îmbogăţit cu noi elemente care determină implicaţii majore în efortul general de război, cum ar fi folosirea cu maximum de eficienţă a forţelor şi mijloacelor în toate acţiunile militare, îndeplinirea misiunilor cu pierderi minime, cu un consum redus de muniţii şi materiale, direcţionarea eforturilor forţelor participante la operaţie pe baza studierii temeinice a tuturor factorilor situaţiei etc.

În prezent, în mai toate doctrinele de luptă se consideră că economia de forţă (de forţe şi mijloace) constă în stabilirea, distribuirea şi utilizarea judicioasă a posibilităţilor de luptă proprii în raport cu necesităţile impuse de obiectiv şi de obţinerea de rezultate maxime cu eforturi, forţe, mijloace şi pierderi minime.

Economia de forţă impune selectarea obiectivelor, repartizarea lor judicioasă şi angajarea în acţiunile duse pentru îndeplinirea scopului propus a forţelor, mijloacelor şi resurselor în cantităţile strict necesare obţinerii succesului. Aceasta presupune ca, în constituirea grupărilor de forţe şi a dispozitivului de acţiune, să se aibă în vedere de fiecare dată câteva cerinţe extrem de importante, între care: dimensionarea optimă în raport cu scopul acţiunii, capacitatea combativă a trupelor care le compun şi cea a inamicului; întrebuinţarea forţelor în concordanţă cu destinaţia şi misiunile de bază ale acestora; simplitatea concepţiei şi rapiditatea manevrei pentru realizarea grupărilor de forţe şi a dispozitivului strategic (operativ, tactic); oportunitatea constituirii acestora; necesitatea menţinerii unei autonomii relative a structurilor aparţinând unor categorii diferite de forţe ale armatei; asigurarea compatibilităţii dinamice a structurilor constitutive; polivalenţa acţională şi adaptabilitatea la situaţii neprevăzute (flexibilitate); asigurarea oportunităţii intervenţiei; compatibilitatea sistemelor de conducere, protecţie, asigurare şi logistică.

Dimensionarea optimă a grupărilor de forţe în raport cu scopul propus şi capacitatea combativă a trupelor impune ca, pe baza analizei temeinice a situaţiei inamicului şi a trupelor proprii, în strânsă legătură cu factorii de mediu şi timp şi în concordanţă cu cerinţele legilor şi principiilor luptei armate, în compunerea grupărilor de forţe să se introducă atâtea şi acele forţe care asigură succesul acţiunii. Prin dimensionarea optimă, atât cantitativă cât şi, mai ales, calitativă a grupărilor de forţe se asigură menţinerea sau cucerirea superiorităţii şi a iniţiativei atât locale, cât şi generale, pe toată durata acţiunilor.

Marea diversitate de forţe şi mijloace participante la operaţiile militare moderne face ca întrebuinţarea lor în concordanţă cu destinaţia şi misiunile de bază ale acestora să fie una din condiţiile esenţiale prin care se asigură eficacitatea acţiunilor. În general, numărul şi tipul de mari unităţi (unităţi, subunităţi) proprii, disponibile, afectează planul şi desfăşurarea acţiunilor, alegerea anumitor unităţi pe tipuri de acţiune fiind vitală pentru reuşită şi este influenţată de nivelul de instruire şi de experienţa comandanţilor. Ei trebuie să ia în considerare mobilitatea, protecţia şi puterea de foc a trupelor pentru a valorifica total efectele de nimicire ale armelor întrunite.

Problematica economiei de forţe şi mijloace în constituirea grupărilor de forţe destinate ducerii operaţiilor militare este tratată pe larg în capitolul al patrulea al acestei lucrări.

Principiul concentrării efectelor efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit

Concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit în acţiunile de luptă moderne constă, pe de o parte, în realizarea în timp oportun a grupărilor de forţe şi mijloace necesare, iar pe de altă parte, în executarea loviturilor de foc, întrebuinţarea barajelor şi obstacolelor, ducerea acţiunilor şi a altor elemente ale luptei pe direcţiile (raioanele) stabilite în planul acţiunii în momentele cele mai potrivite, în vederea obţinerii superiorităţii necesare ducerii acţiunilor militare în condiţii favorabile pentru trupele proprii. Indiferent de etapa istorică la care ne raportăm şi de amploarea acţiunilor, concentrarea eforturilor în locurile decisive şi în momentele potrivite ale luptei a constituit o preocupare de seamă a teoriei militare. Din istoria artei militare se desprinde concluzia că necesitatea concentrării eforturilor a fost resimţită de foarte multă vreme, concretizându-se în numeroase lucrări teoretice care au şi consacrat-o până la urmă ca unul din cele mai importante principii ale luptei armate. Apreciind importanţa concentrării eforturilor, Napoleon spunea: "când vreţi să daţi bătălia reuniţi toate forţele, nu uitaţi nici una; câteodată un batalion poate să decidă soarta unei zile". Se observă aici că, până şi Napoleon, recunoscut pentru gândirea sa militară genială nu s-a putut îndepărta prea mult de concepţiile înaintaşilor şi ale contemporanilor săi în legătură cu transpunerea în practică a cerinţelor acestui principiu, rezumându-l mai mult la o concentrare de tip cantitativ şi nu una de tip calitativ şi asta nu pentru că nu ar fi fost capabil să o facă, ci pentru că mijloacele de luptă nu-i permiteau o înţelegere şi aplicare de tip superior a principiului în cauză.

Teoreticienii militari români de valoare dintre cele două războaie mondiale, cum au fost generalul I. Sichitiu, locotenentul-colonel A. Gavrilescu şi maiorul T. Teodorescu au manifestat şi ei o înţelegere mai profundă a semnificaţiei conţinutului acestui principiu spunând: "Remarcăm cu această ocazie că locul

26

rezervelor într-un dispozitiv nu marchează zona de efort. Noţiunea de efort trebuie înţeleasă în sensul de a avea posibilitatea să dispunem la momentul oportun de mijloacele necesare menţinerii sau restabilirii situaţiei în sectorul considerat. Noţiunea de efort nu va fi legată prin urmare de amplasarea iniţială a rezervelor ci de punctul lor de aplicaţie"10.

Progresele extraordinare din ultimele 2-3 decenii în planul dezvoltării mijloacelor de luptă, mai ales sub raport calitativ, în planul măririi distanţei de lovire a ţintelor, creşterii preciziei şi a puterii loviturilor (factor care, după cum s-a văzut are o influenţă determinantă asupra fizionomiei luptei armate moderne) pun în termeni noi conţinutul acestui principiu. Pare tot mai evidentă necesitatea înlocuirii sintagmei "concentrarea efortului" cu sintagma "concentrarea efectelor efortului", argumentată de următoarele judecăţi:

- efortul în sine poate fi o zbatere puternică, fără efecte asupra inamicului, dacă mijloacele şi acţiunile pe care le presupune sunt ineficiente în planul distrugerilor provocate acestuia;

- înfrângerea inamicului este cauzată de efectele cumulate ale loviturilor primite şi nu de numărul lor;- raportul de forţe, expresia tradiţională a principiului, trebuie să exprime nu un raport între forţele şi

mijloacele angajate, ci între efectele posibile.De altfel şi în gândirea militară actuală, această semnificaţie a principiului concentrării efortului în locul

decisiv şi la momentul potrivit este tot mai mult acceptată cu semnificaţia de combinare şi sincronizare a efectelor elementelor de putere pe direcţiile sau în raioanele, în momentul şi cantitatea care asigură succesul împotriva inamicului.

Concentrarea efectelor efortului este nemijocit legată de cerinţele impuse prin acţiunea legii raportului de forţe şi a legii concordanţei dintre scopul propus şi mijloacele folosite, precum şi de aplicarea principiului economiei de forţă, cerinţe nomologice care guvernează realizarea puterii de luptă necesare angajării confruntării în condiţii avantajoase. Aceasta înseamnă că raportul de forţe a încetat practic să mai reprezinte o expresie numerică de tip cantitativ, care ia în considerare numărul şi care nu mai exprimă în termeni reali starea de superioritate sau inferioritate. Mult mai semnificativ devine raportul dintre efectele preliminate, ceea ce ar şi permite cu adevărat obiectivarea scopurilor propuse. Stilul indirect de acţiune dominant în lupta armată modernă, bazat pe utilizarea judicioasă a focului şi lovirii în scopul producerii unor pierderi mari inamicului, mişcarea forţelor prin formele ei de manifestare - marş, transport, atac, etc. reprezintă mijloacele principale care facilitează concentrarea efectelor eforturilor în locurile şi în momentele dorite. Scopurile operaţiei (militare) moderne se realizează prin combinarea cât mai diversă a focului cu mişcarea în cadrul unor acţiuni coordonate, sincronizate şi flexibile, prin intermediul unor elemente acţionale ca manevra şi nimicirea simultană sau succesivă a forţelor inamicului, prin loviturile combinate ale focului tuturor categoriilor de armament şi cele ale trupelor.

Recentele conflicte armate arată că, în condiţiile sporirii eficienţei mijloacelor moderne de luptă şi utilizării unor procedee neconvenţionale de ducere a războiului, concentrarea efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit nu trebuie să ducă la aglomerarea exagerată a forţelor şi mijloacelor pe spaţii înguste, întrucât se creează pericolul ca în urma loviturilor adversarului, forţele respective să aibă mari pierderi, concentrarea efortului realizându-se mai ales executând lovituri cu grupări mai mici, din diferite raioane, pe direcţii convergente sau paralele. Privite din punctul de vedere al practicii planificării acţiunilor militare, toate aceste consideraţii au ca finalitate adoptarea unei viziuni pragmatice cu privire la dimensionarea grupărilor de forţe destinate ducerii operaţiei şi luptei, viziune care presupune parcurgerea unui raţionament invers, adică de la efectul dorit la cauza (forţa şi acţiunea) capabilă să-l producă.

Principiul unităţii comenziiSuccesul acţiunilor militare se bizuie, în mare măsură, între altele, pe o structură piramidală foarte bine

articulată a comenzii, fără de care îndeplinirea misiunilor nici nu poate fi imaginată. Sintetizate în sloganul "pentru fiecare obiectiv, caută să ai unitate de comandă şi unitate de efort", cerinţele acestui principiu reprezintă condiţii esenţiale atunci când se impune concentrarea puterii de luptă spre un obiectiv comun şi presupune ca, în orice situaţie, comandantul să aibă autoritatea necesară pentru a dirija toate forţele în vederea atingerii unui scop unic.

Unitatea de efort, latură a aceluiaşi principiu, se realizează prin coordonarea şi cooperarea între toate forţele, chiar dacă ele nu fac parte din aceeaşi structură de comandă, pentru atingerea unui obiectiv comun acceptat de toate componentele sistemului acţional, acestea păstrând însă şi o anumită independenţă relativă. O asemenea manifestare a principiului este cel mai des întâlnită în acţiunile militare combinate (multinaţionale), dar, într-o oarecare măsură, şi în acţiunile militare întrunite.

În termenii acestor condiţionări, se poate spune că principiul unităţii comenzii presupune luarea în considerare a ansamblului acţiunilor militare, adaptarea unor concepţii şi elaborarea unor planuri prin care să se

27

asigure îmbinarea judicioasă şi eficientă a formelor şi procedeelor de luptă specifice diferitelor componente ale sistemului acţional, pentru ca acestea să formeze un ansamblu coerent, care să permită concentrarea efectelor eforturilor făcute în vederea înfrângerii inamicului.

Fiind o expresie a cerinţelor legilor obiective ale luptei moderne, principiul unităţii comenzii se manifestă în strânsă legătură cu cel al concentrării efectelor eforturilor, al manevrei ş.a., principalele căi de realizare a unităţii comenzii fiind:

- asigurarea continuităţii conducerii trupelor şi concentrarea puterii de luptă spre o misiune (obiectiv) comună;

- conjugarea efortului tuturor forţelor, indiferent de specializare, pentru îndeplinirea misiunii de bază, prin coordonarea şi cooperarea continuă între forţele participante la acţiune;

- optimizarea raporturilor centralizare-descentralizare în actul conducerii forţelor, prin încurajarea asumării răspunderii şi a iniţiativei structurilor de comandă subordonate, în condiţiile rigorilor şi limitelor pe care le implică încadrarea în planul acţiunii;

- folosirea unor structuri organizatorice şi dispozitive suple. Această cale de materializare a principiului asigură adoptarea unor procedee de luptă eficiente, folosirea în cele mai bune condiţii a terenului şi permite forţelor proprii să execute acţiuni diversificate în ansamblul planului unic, pe direcţii sau în mai multe raioane, simultan sau succesiv.

Pe lângă respectarea concepţiei şi a prevederilor planului de acţiune elaborat de eşalonul superior, principiul unităţii comenzii implică şi cunoaşterea, în limitele necesare fiecărui eşalon, a situaţiei de ansamblu, precum şi luarea în considerare a modului probabil în care inamicul poate reacţiona şi a mijloacelor de luptă ce pot fi folosite de acesta în diverse secvenţe ale operaţiei.

Principiul surprinderii inamiculuiSurprinderea inamicului, prin care se recomandă ca acesta să fie lovit la momentul, în locul sau într-un

mod la care nu se aşteaptă, este considerată în teoria şi practica luptei armate unul din principiile prin care balanţa victoriei în luptă poate fi înclinată în mod decisiv în favoarea trupelor proprii, deoarece prin realizarea surprinderii ele pot obţine o reuşită mai mare printr-un efort mai mic. În condiţiile în care apariţia rapidă de noutăţi în tehnologia de supraveghere şi comunicaţii sporesc dificultatea mascării deplasărilor ample de trupe, principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin surprindere, fiind suficient să devină conştient prea târziu pentru a reacţiona eficient. În general, se mai consideră că surprinderea poate consta şi în ritm, dimensionarea forţei, direcţionarea sau localizarea efortului principal şi declanşarea neaşteptată a acţiunii şi că factorii care contribuie la surprindere sunt: rapiditatea, cercetarea eficientă, înşelarea inamicului, aplicarea neaşteptată a unor lovituri, securitatea acţiunilor şi schimbarea tacticii şi a metodelor de acţiune. Experienţa demonstrează că, în acţiunile militare, cel care a reuşit să realizeze surprinderea a dobândit şi menţinut iniţiativa, iar cel care a fost supus efectelor surprinderii şi nu a putut reacţiona rapid la situaţia creată a pierdut până la urmă lupta, întrucât efectele surprinderii sunt atât de ordin moral, cât şi material.

Surprinderea poate fi realizată în cadrul acţiunilor de amploare diferită-strategică, operativă şi tactică - şi este condiţionată de formarea anumitor deprinderi şi luarea unor măsuri privind păstrarea secretului în legătură cu tot ce priveşte pregătirea acţiunilor militare, ascunderea ingenioasă a intenţiilor tactice, operative şi strategice, precum şi abilitatea de a induce în eroare adversarul, exploatarea situaţiilor favorabile apărute în mod neaşteptat, stimularea iniţiativei etc.11 Îndrăzneala este, de asemenea, o cerinţă importantă în realizarea surprinderii, ce trebuie asociată cu celelalte calităţi care se cer unui comandant, îndeosebi cu voinţa de a accepta riscul raţional, întrucât pentru a surprinde inamicul, trupele se abat adesea de la un mod raţional de a proceda.

Acţiunile militare desfăşurate prin surprindere presupun, de regulă, asumarea unei anumite doze de risc, întrucât aceasta înseamnă, cel mai adesea, angajarea forţelor proprii în condiţii mai dificile decât cele normale sub multiple aspecte, ce ţin de teren, timp, anotimp, sprijin, logistică etc., care, în eventualitatea unei nereuşite, contribuie la apariţia unor efecte negative ce pot avea ca rezultat compromiterea parţială sau totală a acţiunii.

Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii inamicului în acţiunile militare moderne sunt prevederea, cunoaşterea cât mai temeinică a factorilor situaţiei, tendinţelor de evoluţie a acestora şi a influenţei pe care o au sau ar putea-o avea în viitor asupra fizionomiei şi deznodământului acţiunilor, flexibilitatea gândirii şi a acţiunii, rapiditatea, iniţiativa, capacitatea comandanţilor de a-şi asuma riscul necesar calculat, păstrarea secretului asupra acţiunilor proprii, mascarea, dezinformarea permanentă a adversarului, oportunitatea, violenţa şi precizia focului; mobilitatea şi manevra trupelor, întrebuinţarea unor procedee noi de acţiune.

În condiţiile actuale, stabilirea dinainte a unor metode şi procedee noi şi neaşteptate de inamic, care să fie valabile pentru orice situaţie, este greu de realizat. Totodată, multe dintre acestea, folosite în trecut pentru

28

realizarea surprinderii, vor putea fi şi în viitor aplicate la condiţiile specifice care se pot ivi pe câmpul de luptă, dar cele mai eficiente îşi vor găsi izvoare noi, aşa cum ne arată experienţa conflictelor militare postbelice, în dezvoltarea orizontului de cultură generală şi ştiinţifică al cadrelor militare, în participarea la luptă a unor structuri suple, mobile şi foarte bine instruite, în faptul că situaţiile pe câmpul de luptă sunt fluide, precum şi în folosirea unor forme de acţiune şi mijloace de luptă necunoscute de inamic, în prevenirea surprinderii de către acesta a forţelor noastre.

Problematica surprinderii adversarului în operaţiile militare moderne este mult mai complexă şi, de aceea, este mai amplu tratată în capitolul al şaselea al acestei lucrări.

Principiul manevreiInfluenţa deosebită a manevrei asupra desfăşurării şi deznodământului luptei armate a fost sesizată din

cele mai vechi timpuri, aceasta fiind considerată ca un instrument principal în realizarea scopurilor acţiunilor militare. Experienţa a demonstrat faptul că manevra este indispensabilă manifestării în pregătirea şi ducerea acţiunilor militare, a altor principii de bază, în speţă libertatea de acţiune, concentrarea eforturilor în locul decisiv şi la momentul potrivit, surprinderea, economia de forţă etc.

În doctrinele strategice moderne se consideră că manevra permite punerea inamicului într-o situaţie dezavantajoasă, prin aplicarea flexibilă a puterii de luptă.

Bizuită pe flexibilitatea gândirii, a planificării, organizării şi acţiunii, manevra permite obţinerea avantajului poziţional, provoacă şi menţine dezechilibrul inamicului şi este mijlocul prin care comandantul stabileşte când şi unde să lupte, impunând termenii (condiţiile) luptei, evitând confruntarea în condiţii neavantajoase sau acţionând pentru obţinerea avantajului. În esenţă, manevra necesită desemnarea şi apoi schimbarea punctelor de efort maxim şi ducerea unor acţiuni dinamice, cu respingerea modelelor acţionale previzibile, ea constând în deplasarea forţelor şi mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii de luptă a acestora în timp şi spaţiu, pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul.

Într-o accepţiune restrictivă, se consideră că manevra constă dintr-un complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace în locul şi la timpul stabilit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în scopul executării unei lovituri hotărâtoare asupra acestuia, nimicirii forţelor sale sau respingerii acţiunilor acestuia, ori sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui.

Conţinutul principiului, în forma redată mai sus reduce manevra, după cum se vede, la deplasarea forţelor şi mijloacelor, deşi în lupta armată modernă loviturile cu foc şi manevra de foc sunt la fel de importante, dacă nu chiar mai importante, întrucât perfecţionarea mijloacelor de lovire la mare distanţă (sute sau chiar mii de kilometri) face ca, uneori, executarea loviturilor asupra unor obiective aflate în raioane aflate la mare depărtare unele de altele să se facă fără a mai fi nevoie de schimbarea poziţiilor de lansare (tragere), deci fără manevre de forţe. Manevra reprezintă, în acest context, principala cale prin care se realizează concentrarea efectelor elementelor de putere, combinarea şi sincronizarea lor.

În funcţie de amploarea, natura forţelor şi mijloacelor participante şi mediul de desfăşurare, precum şi forma de acţiune în cadrul căreia se execută, în teoria şi practica militară se operează cu diferite tipuri (categorii) de manevră de forţe şi mijloace sau de foc: terestră, aeriană, navală şi combinată (aeroterestră, aeronavală, de desant aerian sau desant maritim ş.a.), iar după criteriul amplorii acţiunii, manevra poate fi de nivel strategic, operativ sau tactic.

Manevra strategică cuprinde un ansamblu complex de acţiuni ce se execută în operaţiile strategice sau în cadrul războiului, pe una sau mai multe direcţii strategice, de grupări aparţinând tuturor categoriilor de forţe ale armatei, pentru a crea condiţii favorabile în vederea atingerii scopului strategic al războiului.

Manevra operativă cuprinde un ansamblu de acţiuni desfăşurate în comun de către marile unităţi cu rol operativ, prin care se urmăreşte realizarea celei mai corespunzătoare grupări de forţe, deplasarea ei organizată, rapidă şi în ascuns şi punerea acesteia într-o situaţie favorabilă pentru executarea unor lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a para loviturile sale pe una sau mai multe direcţii de operaţii.

Manevra tactică este proprie subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi tactice de toate armele şi se execută pe tot timpul pregătirii şi ducerii luptei, fiind mai strâns legată de schimbările neaşteptate şi rapide care se produc în situaţiile tactice, de formele de luptă şi procedeele adoptate. Materializarea manevrei tactice îmbracă forma deplasării dispozitivelor şi a focului în câmpul de luptă, în vederea realizării scopurilor luptelor şi ciocnirilor armate.

Scopul manevrei diferă de la o formă a acţiunilor militare la alta. Astfel, în apărare, manevra de foc, forţe şi mijloace se execută pentru lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării, mutarea efortului de pe o direcţie pe alta, executarea ripostelor ofensive, precum şi pentru lovirea inamicului pe linii interioare (din poziţie centrală), iar în ofensivă pentru a aplica grupărilor de forţe ale inamicului aflate în apărare lovituri pe

29

linii interioare (din poziţie centrală), pe linii exterioare, lovituri în adâncime şi lovituri frontale, cât şi pentru învăluirea şi întoarcerea forţelor acestuia.

În general, în lupta armată modernă, manevra trebuie să aibă un caracter de continuitate, să asigure în locul şi momentul ales superioritatea efectelor puterii de luptă, să evite şablonismul, folosind forme cât mai variate care să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă, asigurând condiţii pentru atingerea obiectivului fixat trupelor. Totodată, comandanţii şi statele majore trebuie să ia toate măsurile pentru a menţine superioritatea locală asupra inamicului, asigurând, pe aceste căi câştigarea iniţiativei, capturarea, nimicirea sau alungarea trupelor adversarului.

Principiul securităţii acţiunilor şi trupelorÎn acţiunile militare, noţiunea de securitate semnifică faptul de a fi la adăpost de orice pericol;

sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui pericol, existând aşadar o oarecare sinonimie între termenul de securitate şi cel de siguranţă. De aceea, în unele şcoli strategice principiul securităţii acţiunilor şi trupelor pe timpul confruntării armate, dar şi în situaţiile şi stările asociate acestora, a fost recunoscut din totdeauna, printre autorii care i-au dat o interpretare adecvată numărându-se Clausewitz, Foch, Beauffre şi românul Fl. Ţenescu. De pildă, F. Foch scria: "Necunoscutul este o lege a războiului (...) Principiul libertăţii de acţiune cere să fii întotdeauna în siguranţă. Aceasta se realizează în primul rând printr-un sistem de informare şi prin organe de asigurare"12. Fiind buni cunoscători ai strategiei militare franceze şi admiratori ai mareşalului F. Foch, teoreticienii militari români I. Sichitiu şi Al. Ioaniţiu, în lucrarea "Elemente de strategie" arătau că siguranţa "ne permite să urmărim execuţia unui program, a unui ordin primit, cu toate circumstanţele contrarii inerente războiului, cu tot necunoscutul pe care îl poate crea inamicul; ea ne mai permite să acţionăm în linişte şi cu certitudine, orice ar face inamicul, păstrându-ne libertatea noastră de acţiune"13.

Şi alţi autori români au pus în evidenţă în lucrările lor însemnătatea şi conţinutul acestui principiu. Astfel, în una dintre acestea, apărută în ultimul deceniu al veacului abia încheiat, se menţionează că securitatea acţiunilor şi trupelor "/.../ se realizează în scopul prevenirii trupelor împotriva acţiunilor prin surprindere ale inamicului, interzicerii pătrunderii elementelor de cercetare şi grupurilor de cercetare-diversiune în dispozitivul acestora şi creării condiţiilor avantajoase prin intrarea organizată în luptă"14.

Teoriile moderne privind acest principiu pun în centrul semnificaţiei conţinutului său cerinţa de a nu permite niciodată inamicului să obţină avantaje neaşteptate, prin luarea măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a trupelor. Totodată, securitatea este considerată una din modalităţile prin care se sporeşte libertatea de acţiune a forţelor proprii şi se reduce vulnerabilitatea faţă de acţiunile inamicului şi faţă de influenţele negative ale acţiunilor desfăşurate prin surprindere de către acesta. Protejarea forţei sporeşte puterea de luptă proprie, dar comandanţii nu trebuie să fie excesiv de precauţi, deoarece pentru a reuşi, ei trebuie să-şi asume un risc necesar şi calculat, inevitabil în război. Şi în strategia militară românească, în cadrul eforturilor pentru realizarea compatibilităţii ideatice şi acţionale, cât şi a interoperativităţii cu armatele participante la alianţa nord-atlantică, s-a adoptat principiul în formularea actuală, lărgindu-i mult sfera de cuprindere. Astfel, se consideră că securitatea acţiunilor şi trupelor constă într-un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate continuu pentru asigurarea condiţiilor de siguranţă informaţională, acţională, morală şi materială necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor, prevenirii surprinderii şi reducerii vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul, spaţiul şi necesităţile de luptă şi de trai ale trupelor.

Siguranţa informaţională presupune implicarea tuturor comandamentelor militare şi organelor administraţiei publice centrale şi locale în protecţia informaţiilor. Pentru aceasta, comandanţii şi statele majore trebuie să respecte permanent toate regulile de lucru în elaborarea şi exploatarea documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret, pentru a evita scurgerea informaţiilor. Totodată, comandanţii vor stabili persoanele care au acces la informaţii în interiorul comandamentelor, vor indica cu precizie ce informaţii vor fi transmise la eşalonul superior şi la subordonaţi şi vor decide asupra informaţiilor destinate publicului, şeful de stat major luând toate măsurile pentru protecţia fizică şi criptografică a informaţiilor care se transmit, pentru siguranţa personalului şi mijloacelor de transmisiuni din cadrul punctului de comandă.

Siguranţa acţiunilor se realizează prin interzicerea pătrunderii elementelor de cercetare ale inamicului în dispozitivul propriu, preîntâmpinarea unor atacuri prin surprindere din partea adversarului, asigurarea condiţiilor pentru intrarea organizată în luptă a trupelor proprii şi pentru desfăşurarea după plan a acţiunilor.

Siguranţa morală şi materială se realizează prin măsurile de asigurare şi protecţie a trupelor, care contribuie la menţinerea unui spirit de luptă ridicat şi o stare sufletească adecvată condiţiilor grele ale câmpului de luptă modern. Dintre acestea, cele mai însemnate contribuţii le au protecţia psihologică, asistenţa religioasă, protecţia medicală, evitarea fratricidului, măsurile ferme pentru prevenirea uciderii sau rănirii personalului subunităţilor, unităţilor etc. din cadrul forţelor proprii, protecţia N.B.C., realizarea oportună a sistemelor

30

logistice necesare pregătirii şi desfăşurării acţiunilor militare şi asigurarea condiţiilor de luptă şi de trai corespunzătoare situaţiilor strategice (operative şi tactice) concrete.

Prevenirea surprinderii şi reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii se realizează printr-un ansamblu de măsuri, metode şi procedee concepute şi realizate pe toată durata confruntării armate, prin care se urmăreşte punerea forţelor proprii în situaţia de a nu fi lovite pe neaşteptate de inamic, asigurându-li-se condiţii favorabile executării misiunii. Acestea constau în executarea unei cercetări minuţioase şi neîntrerupte pentru cunoaşterea situaţiei şi caracterului acţiunilor probabile ale inamicului, zădărnicirea acţiunilor de cercetare ale acestuia, ridicarea continuă a nivelului puterii de luptă a trupelor, păstrarea în secret a planurilor acţiunilor de luptă, luarea măsurilor de siguranţă a trupelor şi mascarea eficientă a lucrărilor de amenajare genistică a terenului, a punctelor de comandă şi sistemului logistic, organizarea şi executarea centralizată a acţiunilor informaţionale, psihologice şi de război electronic, folosirea pe scară largă a întunericului, adoptarea unor dispozitive lipsite de schematism ş.a.

Principiul simplităţii planurilor şi a ordinelorEsenţa acestui principiu, care poate fi sintetizată în cerinţa: "Pregăteşte planuri clare, necomplicate şi

ordine concise pentru a asigura o înţelegere corectă", porneşte de la adevărul că, deşi în lupta armată totul pare foarte simplu, în realitate lucrurile simple sunt foarte complicate. Simplitatea contribuie la succesul acţiunilor militare în primul rând prin faptul că planurile simple şi ordinele clare şi concise reduc la minimum neînţelegerea şi confuzia. Întotdeauna, în lupta armată, în cazul unor condiţii relativ egale de desfăşurare a acţiunilor este de preferat planul cel mai simplu, deoarece evită manevrele complicate, inutile, obositoare pentru personal şi care uzează în mod nejustificat tehnica de luptă. Simplitatea este un principiu cu atât mai necesar, cu cât trupele sunt mai obosite. Totodată, simplitatea planurilor de acţiune permite o mai bună înţelegere a misiunilor în întregul lor, precum şi a modului de acţiune în diferite secvenţe ale luptei.

Necesitatea ca planurile şi ordinele să fie cât mai simple şi clare a fost sesizată de gânditorii militari încă din cele mai vechi timpuri. În antichitate, Sun Tzî spunea că: "Un bun general trebuie să dea ordine clare, precise, fără echivocuri sau confuziuni, în puţine cuvinte şi la momentul potrivit"15. Consideraţii de aceeaşi natură au fost formulate de-a lungul vremii de numeroase alte personalităţi ale gândirii militare, inclusiv teoreticieni militari români. Astfel într-o lucrare elaborată în perioada interbelică pot fi întâlnite următoarele recomandări extrem de preţioase cu privire la redactarea planurilor şi a ordinelor: "ordinele trebuie să fie clare, simple şi concise; termenii întrebuinţaţi vor fi aleşi cu grijă, pentru a nu da naştere la echivocuri sau nedumeriri; se vor evita expresii vagi, pentru a se preveni orice neînţelegere, iar pentru aceasta este bine ca cel care redactează un ordin să se transpună cu gândul în situaţia celui care îl va primi; ordinele nu vor cuprinde prescripţiuni regulamentare cunoscute de toţi şi care intră în instrucţia trupelor"16.

Simplitatea planurilor şi a ordinelor în lupta armată modernă implică şi alte aspecte care dau conţinut principiului, între care necesitatea ca planificarea operaţiilor militare să aibă la bază criterii ştiinţifice, studii şi calcule precise, care asigură ca toate forţele să primească misiuni în raport cu posibilităţile lor, iar eforturile să fie îndreptate spre acelaşi scop: obţinerea succesului cu pierderi şi consumuri minime.

Realizarea unor planuri realiste necesită ca toate organele de conducere să fie în măsură să treacă în timp scurt de la metodele de planificare din timp de pace la cele specifice conducerii în război, să reacţioneze rapid, să traducă cu perseverenţă în practică planurile elaborate, ceea ce se poate realiza prin adaptarea acestora la condiţiile concrete, chiar dacă este greu să se prevadă în cele mai mici detalii cum s-ar desfăşura lupta, operaţia, o campanie sau războiul în întregul său şi să se pregătească soluţii pentru toate situaţiile ce s-ar ivi.

Planurile simple, funcţionale, cu măsuri, activităţi şi acţiuni exprimate clar, judicios fundamentate din punct de vedere al situaţiei, misiunii şi deciziei, reduc considerabil pericolul confuziilor, uşurând materializarea lor de către executanţi şi acţiunea unitară, după cum simplitatea ordinelor (care nu este tot una cu superficialitatea sau simplismul acestora) constă în redactarea şi transmiterea la eşaloanele subordonate a informaţiilor strict necesare. Astfel de planuri creează condiţii cât mai bune pentru ca fiecare comandant să-şi organizeze şi să conducă cu profesionalism şi personalitate propriul eşalon, fără ca superiorul să se substituie activităţilor desfăşurate de acesta. În afară de cerinţele mai sus menţionate, în redactarea planurilor şi a ordinelor mai trebuie avute în vedere determinările de ordin psihologic pe care le au documentele respective asupra eşaloanelor subordonate, prin faptul că ele iniţiază procesul de planificare în cadrul acestora, precum şi faptul că pentru orice comandant subordonat, precizia unui ordin primit reprezintă expresia asumării răspunderii pentru o acţiune anumită. Lipsa preciziei naşte şovăieli şi nesiguranţă la nivelul structurilor subordonate.

Trecerea în revistă a principiilor care stau la baza pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, sintetizate din doctrina de luptă ale armatelor moderne are pentru această lucrare o dublă utilitate: pe de o parte, supune

31

atenţiei elemente ale gândirii militare actuale specifice celor mai semnificative armate din cadrul NATO, iar pe de altă parte, permite o raportare şi o racordare a gândirii militare româneşti la aceste elemente, în condiţiile obiective de specificitate.

8. Tendinţe şi perspective în evoluţia confruntărilor armate: cerinţe operaţionale şi caracteristici ale grupărilor de forţe, cerinţe pentru succesul operaţiilor

Cerinţe operaţionale şi caracteristici ale grupărilor de forţeConstituirea grupărilor, de diferite valori, presupune o serie de procese de determinare a structurii optime de

forţe luptătoare, de sprijin şi de susţinere logistică, potrivit riscurilor şi ameninţărilor sau tipului de acţiune militară ce urmează a se desfăşura.

Având în vedere caracteristicile câmpului de luptă al viitorului, tendinţele de evoluţie a conţinutului artei militare, noile concepte operaţionale cu care se va opera în viitor, au fost identificate o serie de cerinţe operaţionale la care grupările de forţe trebuie să răspundă, generale şi în ceea ce priveşte conducere.

Cerinţele operaţionale generale sunt: Grad sporit de mobilizare şi generare a forţei, suficient pentru a face faţă situaţiei din zonele de

responsabilitate/acţiune; Mobilitate şi putere de lovire care conferă capacitate de ripostă oportună şi eficientă; Protecţie multidimensională; Crearea şi dezvoltarea capacităţilor de acţiune întrunită; Capacitate informaţională de evaluare a situaţiilor operative; Capacitate de dislocare rapidă (manevrabilitate); Sistem logistic flexibil, care să asigure autonomia acţiunilor şi complementaritatea eforturilor;Cerinţe privind conducerea: Sistem de conducere fluent şi sincronizat, la nivel tactic şi operativ care să determine micşorarea ciclului

de conducere; Realizarea C4ISR; Conducere oportună, flexibilă şi eficientă; Desfăşurare rapidă şi operare în zona acţiunilor militare, pe timp îndelungat, în condiţiile asigurării

sprijinului de luptă şi susţinerii logistice; Comanda şi controlul forţelor în mod unitar.Răspunsul la aceste cerinţe operaţionale determină o serie de caracteristici principale ale grupărilor de forţe: Mobilitate şi capacitate de manevră, astfel încât să asigure deplasarea pe distanţe mari, în aceeaşi zonă

de operaţii sau dintr-o zonă de operaţii în alta, utilizând atât mijloacele proprii, cât şi facilităţile de transport oferite de alte categorii de forţe, agenţii specializate etc.;

Capacitate de acţiune independent sau întrunit, adaptabilitate, fezabilitate şi modularitate în constituirea dispozitivelor de acţiune;

Capacitate de descoperire şi identificare a obiectivelor principale şi de concentrare a efortului asupra punctelor decisive şi centrului de greutate ale adversarului;

Asigurarea ponderii optime acţiunilor preconizate; Acoperirea spectrului estimat al misiunilor, ca forţe de angajare imediată, ulterioară şi rezervă; Sincronizarea acţiunilor proprii cu cele ale forţelor existente în apropierea zonei de conflict; Coordonarea coerentă a activităţilor de informare atât pe verticală cât şi pe orizontală avânde în vedere

implicaţiile subordonărilor şi resubordonărilor impuse prin constituirea grupărilor de forţe; Stabilirea de detaliu şi coordonarea măsurilor de asigurare şi de sprijin neletal al acţiunilor (genistic,

radioelectronic, psihologic ş.a.) având în vedere particularităţile situaţiei: intrarea în teatru cu sau fără posibilitatea angajării imediate în luptă cu adversarul.

Desigur acestea sunt doar câteva din cerinţele şi caracteristicile care trebuie luate în calcul la constituirea grupărilor de forţe cu rol operativ, care au caracter de maximă generalitate. Există şi alte cerinţe şi caracteristici pe care planificatorii militari trebuie să le identifice în funcţie de factorii situaţiei: teren, inamic, trupele proprii.

Cerinţe pentru succesul operaţiilorPornind de la tendinţele de evoluţie a luptei armate moderne, caracteristicile viitorului câmp de luptă,

trăsăturile dominante ale forţelor şi mijloacelor ce vor desfăşura acţiuni militare şi cerinţele generale pentru 32

succesul operaţiilor în conflictul militar modern s-au modificat. Astfel, în conformitate cu regulamentele militare în vigoare acestea sunt2: iniţiativa; agilitatea; adâncimea; sincronizarea; multilateralitatea. Deşi nu pot garanta succesul, absenţa acestora îl îngreuiază şi-l pot face mai costisitor.

Iniţiativa este o reflectare a legii necesităţii ofensivei pentru obţinerea victoriei finale în război şi are în vedere atitudini şi acţiuni constant agresive, prin lovirea inamicului cu orice mijloc aflat la dispoziţie. Ea trebuie îmbinată judicios cu acţiunile de menţinere a capacităţii de efort prin refacerea (regenerarea) forţei şi prevenirea atitudinii de „non-combat” în situaţii neprielnice.

Iniţiativa creează capacitatea de a stabili, impune şi vehicula condiţiile de ducere a operaţiilor şi implică spirit ofensiv în executarea acestora.

Manifestând iniţiativă, comandanţii trebuie să anticipeze evenimentele din zona de responsabilitate, astfel încât acţiunile şi reacţiile proprii să fie de fiecare dată mai rapide decât cele ale inamicului.

Manifestarea iniţiativei determină limitarea până la anulare a opţiunilor inamicului, concomitent cu menţinerea unui număr suficient de opţiuni pentru forţele proprii.

În ofensivă, manifestarea iniţiativei presupune împiedicarea neîntreruptă a inamicului de a-şi reveni din şocul iniţial al atacului.

Câştigarea şi menţinerea iniţiativei se obţine prin realizarea surprinderii privind locul şi momentul atacului şi prin violenţa acestuia. Viteza, hotărârea, îndrăzneala şi agresivitatea menţin presiunea asupra inamicului.

Menţinerea iniţiativei în timp, impune atât prevederea şi planificarea operaţiilor ulterioare, cât şi anticiparea evenimentelor decisive din zona de responsabilitate, cu ore, zile şi săptămâni în avans.

În apărare, manifestarea iniţiativei presupune schimbarea cât mai rapidă a situaţiei, prin anularea avantajelor iniţiale ale atacatorului. Pentru aceasta, se impune obţinerea informaţiilor necesare avertizării din timp a forţelor proprii şi anticipării acţiunilor (reacţiilor) probabile ale inamicului.

În operaţiile de stabilitate şi de sprijin, iniţiativa presupune asigurarea controlului asupra mediului de desfăşurare a acţiunilor, astfel încât să fie eliminată influenţa negativă a acestuia asupra evenimentelor.

Agilitatea se exprimă în capacitatea forţelor proprii de a acţiona mai rapid decât inamicul, fiind o calitate atât fizică cât şi mentală, dar şi o precondiţie a preluării şi menţinerii iniţiativei.

Acţionând cu agilitate, forţele proprii îşi concentrează elementele tari împotriva punctelor slabe ale inamicului, pot evita sau contracara acţiunile acestuia, prin măsuri şi acţiuni preventive care îl devansează şi pun pe inamic în faţa faptului împlinit.

Pentru creşterea agilităţii forţelor din subordine, comandantul trebuie să ia din timp măsuri pentru cunoaşterea situaţiei forţelor proprii şi ale inamicului, anticiparea schimbărilor din mediul de acţiune şi pentru perceperea şi surprinderea celor mai mici modificări intervenite. El combină toate aceste măsuri cu flexibilitatea şi capacitatea întregului personal din subordine de a reacţiona cu rapiditate, în limitele concepţiei eşalonului superior, la orice schimbare de situaţie.

Adâncimea presupune extinderea operaţiilor în timp şi spaţiu, în întreaga zonă de responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor utilizate şi a scopului urmărit. Extinderea operaţiilor variază în funcţie de eşalon şi de limitările (restricţiile) impuse comandanţilor.

Adâncimea permite comandanţilor să menţină ritmul operaţiilor şi să exploateze cu eficienţă toate resursele disponibile.

Pentru realizarea adâncimii operaţiei, comandantul trebuie să prevadă şi să anticipeze cursul acesteia, astfel încât inamicul să poată fi angajat cu succes, simultan pe întreaga adâncime a spaţiului de luptă.

Succesul extinderii operaţiilor în toată zona de responsabilitate determină menţinerea unui ritm înalt al ofensivei şi asigură mobilitatea apărării, impunând inamicului să lupte în termenii stabiliţi de către comandantul forţelor proprii.

Prin angajarea inamicului pe toată adâncimea dispozitivului, folosind focul şi executarea de atacuri asupra flancurilor şi spatelui acestuia, comandantul îi limitează libertatea de acţiune, determinând scăderea flexibilităţii şi rezistenţei acestuia, îi dezorganizează comanda şi, ceea ce este cel mai important, previne impactul pe care operaţiile inamicului îl pot avea asupra forţelor proprii.

Sincronizarea reprezintă încadrarea operaţiilor în timp şi spaţiu, în vederea concentrării eforturilor în punctele importante şi are ca rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de luptă în momentele şi locurile decisive.

2 Cf. FT-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2004, art. 013133

Prin sincronizarea acţiunilor proprii, se urmăreşte să se asigure o putere de luptă superioară în punctul şi momentul în care se vrea să obţină un avantaj decisiv asupra inamicului.

Sincronizarea impune o coordonare precisă a forţelor, mijloacelor şi activităţilor în cadrul unei operaţii, simultan cu vizualizarea consecinţelor acţiunilor şi a succesiunii necesare a acestora, pentru a amplifica la maxim efectele favorabile urmărite.

Multilateralitatea reflectă abilitatea unităţilor de a face faţă celor mai diverse cerinţe ale misiuni. Multilateralitatea presupune capacitatea de a acţiona în toată gama operaţiilor la nivel strategic,

operativ şi tactic; de a executa o diversitate de operaţii, simultan sau succesiv; de a schimba, la nevoie, direcţia principală de efort; de a adapta structura forţelor şi a trece cu rapiditate şi eficienţă de la o misiune la alta de la misiuni specifice luptei armate la operaţii de stabilitate şi de sprijin şi invers.

Garanţia multilateralităţii o constituie disciplina unităţilor, un înalt nivel de instruire a acestora, conducerea adecvată, echiparea şi dotarea forţelor, la cele mai înalte standarde, precum şi o înaltă competenţă într-o varietate de misiuni şi capacităţi (deprinderi, priceperi etc.).

Tendinţele de evoluţie a conţinutului artei operative sunt în strânsă corelare cu evoluţia fenomenului militar în ansamblul său. Sub influenţa factorilor ce stau la baza schimbărilor în fizionomia războiului modern arta operativă îşi adaptează continuu principiile, metodele, procedeele şi regulile de pregătire şi ducere a acţiunilor militare astfel încât acestea să corespundă transformărilor organizaţionale, structurale şi privind dotarea, proprii sistemului militar modern.

9. Locul şi importanţa luptei armate în războiul contemporan: trăsăturile luptei armate

1. LUPTA ARMATĂ –DEFINITIILupta armată continuă să fie punctul culminant al confruntării dintre entităţile umane aflate în conflict.

Înaintea ei, există numeroase etape care, escaladate, duc la o evoluţie a situaţiei spre conflict armat. Până la un punct, aceste etape pot fi controlate şi chiar modelate prin acele strategii care, cum se ştie, reprezintă, deopotrivă, modalităţi de punere în operă a unor decizii politice şi o serie de expresii ale unei dialectici complexe a voinţelor care se confruntă. După ea, rămân distrugeri ce presupun un efort imens de reabilitare a părţilor şi refacere a ceea ce s-a distrus. De unde, o mulţime de alte strategii post-conflict, care nu sunt însă numai reparative, recuperative, ci, într-o oarecare măsură, şi generatoare de noi tensiuni şi noi mijloace necesare luptei armate.

Lupta armată reprezintă angajarea violentă a forţelor, cu utilizarea armamentului şi tehnicii militare, pentru impunerea voinţei proprii asupra inamicului prin producerea de pierderi umane şi materiale, nimicirea sau capturarea acestuia

Deşi lupta armată este acţiunea umană cu cel mai dezastruos efect, entităţile omeneşti nu au renunţat niciodată la ea, ci, dimpotrivă, au continuat să se doteze cu cele mai sofisticate mijloace de distrugere pe care le-a cunoscut vreodată această planetă. Se pare însă că şi aici a fost atins un prag critic, de la care s-au schimbat, în mod substanţial, atât coordonatele acţiunii armate violente şi vectorii de desfăşurare a acesteia, cât şi mijloacele care se folosesc şi se vor folosi în astfel de confruntări. Intră din nou pe rol o dialectică a voinţelor care se vor confrunta tot mai mult într-un spaţiu al influenţelor prin informaţie şi fapt împlinit. De aceea, într-o astfel de epocă a mijloacelor şi strategiilor disuasive, lupta armată se diseminează şi se particularizează tot mai mult, îmbrăcând toate formele posibile şi toate procedurile imaginabile, de la acţiunea intempestivă a echipelor mici, specializate, la procedurile kamikadze ale fanatismului religios, identitar sau terorist, de la „loviturile chirurgicale“ ale forţelor înalt tehnologizate, care alcătuiesc elita militară a timpurilor noastre, la energia undelor şi la confruntarea în spaţiul cibernetic cu armele informaţiei.

Lupta armată, înţeleasă ca bătălie, ca succesiune de acţiuni violente armate, ca mulţime a acţiunilor de luptă, a fost şi încă mai este vârful de lance al războiului, momentul lui culminant şi chiar decisiv. Confruntarea armată este etapa cea mai gravă, cea mai dramatică, cea mai costisitoare şi cea mai mare consumatoare de resurse umane şi materiale din fizionomia unui război. De aceea, în ceea ce priveşte filosofia războiului, în epoca nucleară şi post-nucleară, confruntarea armată între beligeranţi este tratată cu toată responsabilitatea, datorită urmărilor şi implicaţiilor catastrofale pe care le poate avea. De aceea, de la un anumit nivel de angajare

34

(respectiv, nuclear strategic), lupta armată devine sinucigaşă şi, de aceea, practic, improbabilă, deşi nu imposibilă.

Lupta armată mai are însă şi alte înţelesuri, care nu sunt strict legate de fenomenul război. Ea este, adesea, privită şi înţeleasă ca modalitate de realizare rapidă a unor scopuri, prin acţiuni armate violente de mai mică sau mai mare amploare, care nu fac însă parte dintr-un război. În această sferă, se înscriu acţiunile revoluţionare, răscoalele, revoltele (în care se folosesc arme), actele de piraterie, jafurile armate şi chiar luptele armate dintre clanuri, dintre organizaţii şi reţele mafiote, confruntările din lumea interlopă, reglările de conturi prin mijloace violente etc.

2. TRĂSĂTURILE LUPTEI ARMATELupta armată, are unele trăsături general valabile în istoria artei militare comune, dar şi unele

particularităţi, specifice războiului contemporan. Dintre principalele caracteristici comune fac parte şi următoarele:

- reprezintă o escaladare sa tensiunilor din spaţiul de confruntare care duce la un blocaj de unde nu se poate ieşi decât prin acţiuni violente;- foloseşte arme letale sau non-letale, în funcţie de împrejurări;- are un caracter extrem de violent;- are caracter secvenţial, pulsativ şi discontinuu;- presupune o angajare disproporţionată, care, de cele mai multe ori, determină escaladarea violenţelor;- are, în general, efecte imprevizibile;- are efecte distructive greu de controlat;- are efecte psihologice traumatizante, pe termen lung.

Acţiunile de luptă specifice războiului contemporan se caracterizează prin:- scădere în amploare şi creştere în intensitate;- disproporţionalitate;- creştere a preciziei loviturilor şi reducere accentuată a efectelor colaterale;- transparenţă;- caracter internaţional pronunţat (de alianţă sau de coaliţie);- reducere a duratei;- profesionalizare înaltă.

Din analiza ultimelor războaie şi conflicte militare, rezultă că, între principalele caracteristici ale luptei armate a viitorului, s-ar putea situa şi următoarele:

3. LOCUL LUPTEI ARMATE ÎN RĂZBOIUL CONTEMPORANDupă natura şi conţinutul lor, Forţele Armate execută sau participă la următoarele tipuri de operaţii:

d) operaţii specifice luptei armate (sub cele două forme de bază - ofensiva şi apărarea);e) operaţii de stabilitate şi de sprijin;f) operaţii intermediare.

Ofensiva constituie forma principală şi decisivă de acţiune specifică luptei armate, prin care Forţele realizează capturarea, izgonirea sau nimicirea inamicului, participând la îndeplinirea scopului final al războiului.

Scopul general al ofensivei este înfrângerea inamicului sau crearea condiţiilor pentru succesul operaţiilor ulterioare (pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la operaţii postconflict) prin aplicarea concertată a elementelor puterii de luptă pe toată adâncimea dispozitivului inamicului.

Tipurile de operaţii ofensive sunt: ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul (atacul deliberat/pregătit/planificat) presupune folosirea planificată şi coordonată a focului şi manevrei pentru ruperea apărării pregătite a inamicului, nimicirea şi/sau capturarea acestuia; ofensiva din mişcare (atacul rapid) se execută în urma unei pregătiri în timp scurt, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite în grabă, cu scopul exploatării unei situaţii favorabile sau al preluării iniţiativei după o apărare desfăşurată cu succes; ofensiva combinată. Principalele operaţii cu caracter ofensiv sunt: cercetarea prin luptă; raidul; atacul fals; atacul

demonstrativ; contraatacul; lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării.35

Apărarea este forma de luptă armată - de regulă impusă şi adoptată temporar - prin care Forţele realizează respingerea, oprirea sau întârzierea acţiunilor inamicului aflat în ofensivă

Scopul (obiectivul) general al apărării este crearea condiţiilor pentru trecerea la ofensivă. Acesta se realizează prin îndeplinirea următoarelor scopuri (obiective) parţiale: slăbirea capacităţii ofensive a inamicului, prin producerea de pierderi cât mai mari; respingerea atacului acestuia; menţinerea unor porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii inamicului în acestea; temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru trecerea la ofensivă; preluarea iniţiativei.

10. Agresiunea armată indirectă

O analiză bazată pe folosirea metodelor ştiinţifice, promovate de teoria generală a sistemelor, ar fi de natură să răspundă întrebărilor, neclarităţilor şi controverselor care continuă să persiste între anumite cercuri politice, politico-militare şi militare referitoare la delimitarea din punct de vedere juridic, moral şi uneori chiar operaţional, a agresiunii armate de intervenţia militară (chiar şi de acţiunile militare altele decât războiul, cu folosirea forţei armate). Aceasta deoarece interpretările, justificările şi argumentele aduse în favoarea uneia sau alteia dintre ele prilejuite de astfel de stări conflictuale, în funcţie de partea „baricadei” în care se găsesc autorii unor asemenea demersuri, sunt încărcate cu o mare doză de subiectivism. În orice caz, elementul care consacră un fenomen social caracterizat de violenţă extremă drept război rămâne, fără îndoială, agresiunea executată cu întrebuinţarea în forme din ce în ce mai complexe şi diversificate a forţei armate. Ea este modalitatea prin care un stat sau o coaliţie de state va urmări de la început ori ca soluţie de ultimă instanţă, să forţeze un adversar la un acord, prin angajarea directă sau indirectă a forţelor militare ale acestuia ori, în cele mai multe cazuri, prin combinarea celor două moduri de acţiune.

Analiza acestui tip de manifestare a violenţei sociale neputând fi separată de studiul din perspectivă istorică a evoluţiei umanităţii, a fost nevoie de parcurgerea mai multor milenii de existenţă socială până când agresiunea a putut fi definită în termenii unanim acceptaţi astăzi.

În scenariul clasic al unui conflict armat, prima fază a acestuia este agresiunea, definită ca un atac împotriva unei persoane sau unui stat*. Potrivit textului „Definiţia agresiunii armate”, adoptat de Comitetul special al ONU la 15 aprilie 1974 şi însuşit de Adunarea Generală în acelaşi an, agresiunea armată constă în folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a unui alt stat sau în orice mod incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite3. Statul care a recurs primul la forţa armată, în contradicţie cu Carta ONU este calificat drept „agresor”. Nici un considerent, de orice natură ar fi el (politică, economică, religioasă, etnică etc.), nu poate servi ca justificare pentru agresiune. Ea este calificată crimă împotriva umanităţii, iar comiterea ei atrage după sine răspundere şi sancţiuni internaţionale.

Având drept criteriu tipologic natura activităţii umane proiectată şi desfăşurată în scop ostil, este indiscutabil că agresiunea armată a fost una din primele forme de agresiune. Ea a însoţit fără întrerupere evoluţia societăţii, ceea ce ne obligă să recunoaştem că a făcut din conflictul armat (războiul, într-o accepţiune generalizată) o adevărată caracteristică a naturii umane. Chiar şi societăţile arhaice au prezentat contradicţii structurale şi procese dezorganizante care au făcut din război şi din organizarea în vederea ducerii acestuia, preocupări constante în viaţa comunităţii. Aceasta a avut consecinţe tot mai importante nu numai asupra relaţiei dintre violenţă şi unealta prin care este ea exprimată, ci şi în privinţa gradului de modificare a comportamentului agresiv în sine. Astfel se explică instituţionalizarea războiului ca o stare de confruntare socială convenţională, declarată de unii chiar un rău necesar, care ar avea chipurile un rol reglator, cu reglementări juridice internaţionale şi o istorie de peste patru milenii şi jumătate.

În starea tribală, evoluţia demografică şi economică, organizarea socială, mentalităţile şi aspiraţiile au creat progresiv multe deosebiri între comunităţi, le-au pus în situaţii divergente care, uneori, au generat stări conflictuale. Motivaţia mergea de la agresivitatea înnăscută a speciei, la nevoia de a asigura un surplus de hrană, până la aspiraţiile de supremaţie într-un anumit areal.

* Cf. DEX- Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 213 Cf. Lexicon Militar, Ediţia a II-a, revăzută, Editura Saka, Chişinău, 1994, p. 17

36

Pe măsură ce primul sistem economic, cel agricol, a căpătat consistenţă, s-au individualizat trăsăturile caracteristice unui tip de conflict armat specific acestui sistem, care se reflectă în natura confruntării, spaţiul şi durata de manifestare a acesteia, precum şi în efectele asupra participanţilor. Confruntarea a devenit în principal militară, având loc între forţe şi mijloace organizate militar constituite la început doar temporar. Mai târziu, baza armatelor este reprezentată de nuclee, permanentizate, special pregătite pentru a duce lupta armată potrivit unor norme şi principii de acţiune proprii. Spaţiul confruntării nemijlocite era terestru (uneori şi maritim) în general redus, durata luptei era destul de scurtă şi reprezenta timpul necesar bătăliei decisive, de regulă, în anotimpurile în care necesităţile agriculturii ofereau un „răgaz pentru luptă” ocupaţia de luptător fiind totuşi sezonieră.

Revoluţia industrială a declanşat şi favorizat tipul de sistem economico - industrial în care, ca urmare a permanentizării formaţiunilor armate şi a dezvoltării posibilităţilor financiare şi tehnice de înzestrare pentru luptă, încep să se contureze modalităţi diferite de utilizare a forţei. La începutul acestor schimbări profunde nu era sesizat încă specificul diverselor tipuri de conflicte, acţiunile desfăşurându-se în modalităţi ce nu reflectau fructificarea unor teoretizări, caracteristice fiind acţiunile concepute empiric, deciziile bazate pe intuiţie, chiar pe considerente mitice ori mistice. Ulterior, experienţa este valorificată, începând să se contureze reguli de acţiune armată, norme de organizare, pregătire şi conducere a formaţiunilor militare consemnate în opere teoretice având o logică şi o limpezime a ideilor cu totul remarcabile. Dacă ar fi să menţionăm aici, doar, pe înţeleptul chinez Sun Tzî ar fi de ajuns.

În societatea industrială, războiul a fost caracterizat, în principal, de: extinderea conflictului şi în afara domeniului militar; utilizarea unor grupări mari de forţe, înzestrate cu mijloace de luptă evoluate; mărirea spaţiului confruntării (până la dimensiuni continentale şi intercontinentale), lupta armată desfăşurându-se în toate mediile (terestru, aerian şi naval); creşterea duratei războiului, victoria obţinându-se printr-un şir de campanii, operaţii şi bătălii.

O altă caracteristică a războiului epocii industriale este dată de enormele consumuri umane (în care pierderile civile au căpătat caracter de masă), materiale şi spirituale. Ca urmare, au apărut şi s-au dezvoltat tot mai multe preocupări pentru controlul permanent al pragului de violenţă, care au condus la apariţia războiului societăţii postindustriale, caracterizat de rolul primordial al informaţiei şi tehnologiilor de prelucrare a acesteia.

Mai mult decât atât, în zilele noastre, practic fiecare domeniu al vieţii sociale este angajat într-un fel sau altul într-un conflict armat, ceea ce face ca în cadrul acestuia să aibă loc o confruntare politică, o confruntare militară, economică, tehnico-ştiinţifică, în plan informaţional, cultural, psihologic şi chiar în plan imagologic. Este de notorietate faptul că într-un conflict armat elementul declanşator al acţiunilor militare este, de regulă, agresiunea armată. Aceasta se află în conjuncţie cu agresiunea economică, psihologică, imagologică, culturală şi chiar religioasă. Aşadar, războiul nu trebuie luat, analizat şi înţeles doar ca o confruntare armată, ca o luptă armată; el este angajare totdeauna complexă, într-o confruntare complexă, al cărei ultim aspect este confruntarea armată, adică lupta armată. 4

În rândul specialiştilor politici şi militari există un consens asupra aprecierii că, dintre toate tipurile de agresiune, agresiunea armată este cea mai periculoasă şi mai complexă, deoarece, prin esenţa sa, lupta armată desfăşurată de forţe specializate are efecte distructive deosebite.

Din punctul de vedere al conţinutului său, considerăm că o agresiune armată se poate plia pe următorul model strategic general: orientări politice divergente, conflictuale, între două state, între câteva state şi un altul, între o coaliţie de state şi un alt stat, între două coaliţii de state; recurgerea la folosirea forţei armate a unei părţi asupra conducerii politico-militare, forţei armate şi teritoriului părţii adverse cu sau fără sprijin din interior şi, de asemenea, cu sau în absenţa unei declaraţii de război; acţiuni militare în forţă, de amploare diferită, ale agresorului desfăşurate în toate mediile, precedate, însoţite şi/sau urmate de alte tipuri de agresiune în celelalte domenii de confruntare şi acţiunile de ripostă ale statului agresat; sisteme strategice echivalente sau asimetrice (caz în care se poate realiza supremaţia sau numai o oarecare superioritate) şi care se vor găsi la un nivel ridicat de operaţionalizare încă de la începutul agresiunii, ori pot fi redimensionate şi operaţionalizate concomitent sau după declanşarea agresiunii, prin parcurgerea graduală a unor etape specifice mobilizării întregului potenţial al statului respectiv.

În ceea ce priveşte spaţiul de desfăşurare a agresiunii, acesta ar putea cuprinde teritoriul unui stat sau al mai multor state situate pe un continent sau pe mai multe continente, acest element definind după criteriul spaţialităţii tipul de conflict: local, regional, continental sau mondial.

4 Cf. M. Mureşan, Gh. Văduva, Războiul viitorului, viitorul războiului, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 39

37

Tipul dominant de acţiune militară a agresorului va fi dat de forţele angajate: armată contra armată, armată contra armată şi formaţiuni înarmate ale populaţiei, armată şi formaţiuni paramilitare înfiinţate pe teritoriul statului agresat fidele atacatorului, contra armată şi formaţiuni înarmate ale populaţiei statului agresat.

Principalii factori de succes ai agresiunii sunt: realizarea surprinderii şi rapiditatea executării acţiunilor pentru realizarea “faptului împlinit”, precizia şi forţa loviturilor, natura şi amploarea acţiunilor indirecte (speciale), succesul celorlalte tipuri de acţiune întreprinse, recunoaşterea şi sprijinul politico-diplomatic internaţional. Nivelul violenţei armate va fi intens, controlabil, iar consecinţele strategice vor marca îndeplinirea scopului strategic general sau posibilitatea intervenţiei în conflict şi a altor state, fie co-beligeranţi, fie în cadrul unor forţe multinaţionale pe baza hotărârilor Consiliului de Securitate al ONU.

În încercarea de a descifra motivaţia agresiunilor armate, umanistul englez Thomas Hobbes identifica în natura umană drept cauze principale rivalitatea, neîncrederea şi mândria. Prima din aceste cauze determină comunităţile să pornească ofensiva în vederea sporirii profitului, a doua în vederea securităţii sale, iar a treia, în vederea reputaţiei. 5 Cu alte cuvinte, factorii principali care pot cauza agresiuni armate îşi pot avea originea în inegalitatea socială şi rivalitatea interstatală, discriminarea în relaţiile internaţionale, decalajele economice între state, explozia demografică şi limitarea resurselor, competiţia pentru supremaţie între sisteme ideologice diferite.

În ceea ce priveşte perioada contemporană, istoria consemnează o tipologie a agresiunilor militare extrem de bogată, frecvenţa şi intensitatea lor fiind influenţată în principal de tipul de sistem relaţional existent între state, acesta oscilând între modelul bazat pe echilibrul de forţe între mai multe centre de putere şi cel hegemonic, în care un stat (grup de state) exercită o dominaţie politico-militară indiscutabilă.

Evident, agresiunea armată, ca element fundamental în declanşarea războiului, a beneficiat de un mediu mai mult decât suficient pentru a se manifesta evolutiv, atât în ceea ce priveşte scopurile şi obiectivele urmărite, cât mai ales ca fizionomie, ca mod de manifestare. Diversificarea elementelor caracteristice ale acţiunilor militare, circumscrise agresiunilor armate, impune o clasificare a acestora atât pentru acurateţea demersului ştiinţific al prezentei lucrări, cât mai ales pentru înţelegerea corectă a conceptelor cu care vom opera în continuare. Totodată, complexitatea determinărilor care conturează fizionomia agresiunilor armate impune ca, în încercarea de a realiza o clasificare a acestora, să se aibă în vedere scopul politico-militar, mijloacele folosite şi principalele obiective ale acestora, durata confruntărilor, în mod deosebit a luptei armate, caracterul principalelor acţiuni militare, participanţii la agresiune, caracterul juridico-moral, dispersia obiectivelor vizate şi gradul de concentrare a acţiunilor.

În funcţie de scopul politico-militar urmărit, agresiunea armată poate urmări anihilarea totală a adversarului, mergând până la înlocuirea completă a conducerii politico-militare a statului ţintă, neutralizarea sau nimicirea forţelor sale armate şi ocupaţia teritoriului vizat de agresor. În situaţia în care, prin obiectivele stabilite forţelor de invazie se urmăreşte îndeplinirea unor scopuri politico-militare care au ca finalitate doar restrângerea/limitarea exercitării atributelor de suveranitate de către statul agresat, agresiunea armată are caracter limitat;

În raport cu mijloacele folosite, agresiunea armată poate fi săvârşită: cu mijloace de luptă convenţionale, în care forţele agresoare folosesc mijloace de luptă clasice; cu mijloace de luptă neconvenţionale dacă agresorul optează, într-un anumit context strategic, pentru utilizarea unor astfel de mijloace (N.B.C.R., mijloace incendiare sau de altă natură decât cele clasice);

În funcţie de durata desfăşurării confruntării armate, agresiunea poate fi de durată scurtă, în care se manifestă o continuitate acţională maximă şi prin care se urmăreşte îndeplinirea scopurilor propuse într-un timp relativ redus (strategia faptului împlinit); sau de durată medie, în care fizionomia acţiunilor include mai multe faze. În situaţia în care agresiunea are o durată mare, scopurile agresiunii se realizează în mai multe etape cu scopuri parţiale şi obiective distincte;

În funcţie de motivaţia politico-militară care o generează, agresiunea armată poate fi: în scop de expansiune teritorială (agresiunea poate avea aspect de invazie); pentru favorizarea şi sprijinul autonomizării unor zone teritoriale (când poate prezenta particularităţile unei intervenţii militare); pentru aşa-zisul „export de revoluţie“; pentru impunerea unei anumite linii de conduită politică sau militară, ori pentru sancţionarea unei conduite;

Fizionomia de ansamblu a acţiunilor desfăşurate pe timpul agresiunii armate, determină caracterul direct, indirect sau combinat al acesteia6;

5 Thomas Hobbes, Le Leviathan în Antologie de la Paix, UNESCO, 1980, p. 496 Cf. Colectiv, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura AISM, Bucureşti, 1995, p. 35

38

În funcţie de participarea statelor sub o formă sau alta cu forţe armate, cu susţinere logistică sau prin punerea la dispoziţia statului atacator a infrastructurii sale teritoriale, agresiunea armată poate fi comisă de un stat sau de o coaliţie de state;

Criteriul caracterului juridic-moral al acţiunilor armate nu poate satisface decât în măsura în care categorisirea este făcută după criterii obiective. De regulă, statele care fac război îşi justifică decizia invocând violarea propriei lor sfere juridice, a unor drepturi fundamentale, caracteristică în acest sens fiind expresia <cassus belli>, care se referă întotdeauna la o violare a dreptului internaţional de o anumită gravitate 7 Astfel, statul agresor consideră acţiunea sa îndreptăţită, argumentele invocate înscriindu-se într-o gamă largă de cuprindere (istorice, economice, culturale, religioase, cutumiare şi de alt ordin), în vreme ce partea supusă agresiunii o consideră nedreaptă, argumentându-şi, bineînţeles şi ea propria atitudine.

În perioada contemporană, organizaţia internaţională îndreptăţită să judece cu obiectivitate stările conflictuale dintre state este ONU. Rezoluţiile sale, adoptate cu privire la astfel de evenimente sociale, stabilesc dacă acţiunile se înscriu în sfera agresiunii, cine este agresorul şi cine agresatul, şi, totodată, luând măsurile necesare pentru soluţionarea stării conflictuale, fie prin intervenţia în conflict cu forţe special destinate şi mandatate pentru monitorizarea situaţiei în cadrul unor operaţii multinaţionale, fie prin folosirea altor mijloace de constrângere pentru a aduce părţile beligerante la masa tratativelor8.

În raport cu modul de manifestare, formele şi procedeele de acţiune folosite de agresor, agresiunile pot fi categorisite în: agresiuni comise cu forţe şi mijloace armate organizate la vedere, după principii militare şi având un statut clar de armată organizată; agresiuni de tip terorist, săvârşite de organizaţii şi grupări ilegale, cu statut nerecunoscut în mod oficial şi care ignoră legile războiului şi ale dreptului conflictelor armate;

Dispersia obiectivelor vizate şi gradul de concentrare a acţiunilor, determină ca agresiunea armată să fie unidirecţională, când majoritatea forţelor şi mijloacelor părţii agresoare îşi concentrează efortul pe o singură direcţie importantă de acţiune sau omnidirecţională, când statul agresat este atacat simultan din mai multe direcţii.

În concluzie, apreciem că, a doua jumătate a secolul XX a evidenţiat existenţa unei accentuate şi rapide diversificări a formelor de manifestare a violenţei şi a conflictualităţii. În decurs de câteva decenii s-a trecut de la marile războaie mondiale purtate cu armate de masă, la conflicte militare de mici proporţii, strict limitate în spaţiu şi cu durată mică, de la războaiele în care predominante erau acţiunile de luptă terestre, la cele care utilizează mijloace de luptă ce acţionează în toate mediile posibile, inclusiv în spaţiul cosmic şi în spectrul electromagnetic. Fiecare din aceste tipuri de războaie reflectă modalităţi proprii de întrebuinţare a forţei armate, în cadrul unor forme specifice de agresiune şi de ripostă la aceasta.

Apariţia, în ultimele decenii ale secolului trecut, a unui sistem social-economic post-industrial, a aşa numitei societăţi informaţionale bazată pe puterea dată de stăpânirea informaţiei, a determinat abordarea dintr-o nouă perspectivă a analizei acestui fenomen deosebit de complex care este războiul, majoritatea analiştilor fiind absolut de acord că în confruntarea din Golful Persic (1991) – lumea a fost martora primului război între sisteme militare ale celui de-Al Treilea Val şi o maşinărie din Al Doilea Val.9

Printre aspectele definitorii ale fizionomiei unei agresiuni armate specifice începutului mileniului al treilea remarcăm, primordialitatea cauzelor ancorate în zona economică, accentuarea motivaţiilor provenind din zona preponderent etnică şi moral-religioasă, înlocuirea armatelor de invazie „de masă” cu formaţiuni relativ mici şi cu mare mobilitate, formate din profesionişti şi înzestrate cu mijloace performante, poliacţionale şi inteligente, capabile să aplice lovituri cu o „precizie chirurgicală”. Totodată, agresiunilor armate le este specific confruntarea informaţională cvasipermanentă, bazată pe o logistică informatică consistentă care va deveni un adevărat potenţial de putere, creşterea rolului rezultatului pozitiv al acţiunilor indirecte de supraveghere şi control, de dominare a confruntării în sfera conducerii, de dirijare algoritmică a acţiunilor adversarului. De asemenea, constatăm combinarea efectelor agresiunii armate cu cele ale altor tipuri de agresiune desfăşurate anterior sau concomitent, în celelalte domenii ale vieţii sociale angajate în confruntare (agresiunea economică, psihologică, imagologică etc.) şi scăderea duratei în care forţele vor fi angajate efectiv în luptă, concomitent cu creşterea considerabilă a perioadei necesare pregătirii acţiunilor. În mod special, oportunitatea informaţiei va compensa de cele mai multe ori superioritatea forţelor şi mijloacelor adversarului, pentru că informaţia a fost şi neîndoielnic va rămâne instrumentul esenţial, declanşând şi susţinând decizia şi acţiunea. Valoarea sa este dată

7 N. Uscoi, Raporturile dintre ştiinţa şi arta militară şi dreptul internaţional al conflictelor armate, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, 2001, p. 478 Cf. Doctrina pentru operaţii întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001, p. 209 Newt Gingrich în Cuvânt înainte la Alvin şi Heidi Toffler, A crea o nouă civilizaţie. Politica în Al Treilea Val, Editura Antet, Bucureşti, 1995, p. 11

39

desigur de calitatea ei intrinsecă, de mesajul pe care-l poartă, dar mai ales de oportunitatea sa, de viteza procesării şi circulaţiei sale încât să poată asigura rapiditatea reacţiei şi punerea în operă a celei mai potrivite decizii. 10

În condiţiile în care nu toate statele îşi pot permite realizarea într-un timp rezonabil a tranziţiei către noul tip de societate economică, este posibil ca o eventuală confruntare militară să prezinte, sub aspect conceptual şi operaţional, elemente caracteristice atât modului de purtare a războiului propriu sistemului agricol cât şi al celui specific societăţii economice industriale ori informaţionale. Nu excludem, în consecinţă, nici posibilitatea apariţiei unor confruntări disproporţionate, ceea ce poate duce la înlocuirea descurajării nucleare cu incompatibilitatea sistemelor strategice angajabile într-o eventuală confruntare.

Deşi practica istorică le-a consacrat ca atare, fiecare epocă având prin filozofii şi gânditorii militari, ori prin şcolile strategice proprii, încercări de conceptualizare, clasificare şi justificare a lor, agresiunile armate au făcut obiectul unei atenţii deosebite, în special, după apariţia şi consolidarea unei noi ramuri de drept – dreptul internaţional umanitar – (cunoscut în mediile militare şi sub titulatura dreptul conflictelor armate) odată cu internaţionalizarea preocupărilor legate de asigurarea păcii şi reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre state.

Adunarea Generală a ONU, prin rezoluţia 3314 din 1974, referindu-se la caracterul de ansamblu al acţiunilor desfăşurate cu întrebuinţarea în scop agresiv a forţei armate, precizează că acestea pot fi clasificate în agresiuni armate directe, indirecte sau combinate.

Actele de agresiune armată directă implică angajarea directă a forţelor şi includ: 11 invadarea sau atacarea cu forţe armate de către un stat a teritoriului altui stat; ocupaţia militară rezultată în urma atacului sau anexiunea prin folosirea forţei, a teritoriului altui stat; bombardarea teritoriului unui stat de către altul sau folosirea oricăror altor arme de către un stat asupra teritoriului altuia; blocarea porturilor sau coastei unui stat de către forţele armate ce aparţin altui stat; atacul susţinut de forţele armate ale unui stat asupra forţelor armate ori asupra forţelor navale sau aeriene ale altui stat; folosirea forţelor armate staţionate pe teritoriul altor state contrar condiţiilor prevăzute în acordul cu privire la prezenţa acestora; folosirea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altuia, cu acordul (explicit sau implicit) al celui dintâi, pentru comiterea agresiunii asupra unui stat terţ.

Scopurile urmărite de partea care iniţiază şi desfăşoară un asemenea tip de agresiune, fie că este un stat fie o coaliţie de state, pot fi circumscrise mai multor domenii ale vieţii sociale: politic, respectiv includerea statului „victimă” într-o anumită zonă de influenţă, realizarea autonomiei, independenţa sau aşa zisa „eliberare“ a unor teritorii; economic, pentru acces la surse/resurse energetice şi de materii prime vitale, controlul unor căi de comunicaţii strategice, asigurarea ieşirii la mare sau ocean, deschiderea/blocarea unor „coridoare logistice”; militar care constă în nimicirea (de dorit prin surprindere) unor grupări importante de forţe şi mijloace adverse şi diminuarea potenţialului militar al adversarului.

De regulă, scopul politico-militar al unui război declanşat printr-un asemenea tip de agresiune a cuprins şi probabil va cuprinde nu unul, ci o sumă de asemenea obiective.Într-o agresiune armată directă, acţiunile militare se desfăşoară în modalităţi diferite, iar strategia luptei armate este adecvată forţelor şi mijloacelor folosite, consecinţelor sociale şi politice preconizate, potenţialului de război al fiecărui participant şi caracteristicilor geostrategice ale teatrului de război. Surprinderea tehnică şi tehnologică precum şi ingeniozitatea unor procedee de luptă autohtone au fost şi fără îndoială vor rămâne atuurile unui astfel de tip de angajare militară. Aşa a fost posibil ca astăzi să putem vorbi despre angajarea multispectrală a adversarului, fie atunci când ne referim la mediul fizic în care se desfăşoară acţiunea, fie atunci când subiect al discuţiei este un suport de altă natură (psihicul uman sau mediul de propagare sub orice formă a informaţiei).Astfel, dacă până la începutul secolului XX, angajarea forţelor avea drept mediu de manifestare suprafaţa Terrei cu cele două componente ale sale – uscatul şi marea, începând cu primul război mondial lupta a căpătat o nouă dimensiune, cea verticală (aeriană), prin apariţia unei noi categorii de forţe, respectiv aviaţia consacrată, în special, de către a doua conflagraţie mondială. Însă, poate nici unul dintre mediile la care am făcut referire anterior, terestru, naval sau aerian, nu a cunoscut o abordare atât de expansivă ca cel de al patrulea, spaţiul cosmic, adus în ecuaţia luptei armate la îndemâna anumitor planificatori de acţiuni militare strategice, prin progresul cunoaşterii, ştiinţei şi tehnologiei, începând cu deceniul şapte al secolului trecut. În vreme ce fiecare mediu de angajare a forţei armate a prezentat şi, fireşte, prezintă o tipologie proprie de materializare a acţiunilor

10 L. Habian, M. Chelaru, Corelaţia Politică-Strategie. Eseu, Editura AISM, Bucureşti, 1997, p. 6911 Cf. Colectiv, Eseu despre strategia şi tactica militară, Editura AISM, Bucureşti, 1995, p. 35

40

de luptă (operaţii/bătălii terestre, aeriene, navale şi potrivit previziunilor ultimei perioade, cosmice), începând cu al doilea război mondial, gândirea militară a fost angajată într-un amplu proces de definire a fizionomiei unei noi modalităţi de ducere a luptei armate. Ea rezultă din posibila desfăşurare concomitentă a unor astfel de operaţii, într-o concepţie şi sub o conducere unitare cu scopul ca, prin însumarea efectelor fiecăreia dintre ele, adversarul să renunţe în timp scurt la continuarea războiului. Rezultatul s-a materializat prin apariţia în Statele Unite ale Americii (şi preluarea ulterioară de către terţi) la începutul anilor '80 a unui nou concept operaţional „Bătălia aeroterestră“.

În ultimele decenii ale secolului XX, dorinţa unanimă a naţiunilor de a economisi resursele energetice, indiferent de starea sub care se prezintă acestea, cât şi îngrijorarea tot mai accentuată a opiniei publice internaţionale privind efectele catastrofale ale unui război, în principal, prin pierderile, distrugerile şi pagubele pe care le poate cauza acesta, au determinat orientarea preocupărilor analiştilor politici şi militari în direcţia rafinării căilor prin care se poate ajunge la modelarea atitudinii unui adversar în sensul dorit de către iniţiatorul conflictului, fără a se întrebuinţa în mod direct forţa armată. În această idee, apare firesc interesul manifestat de către liderii statului agresor de a angaja adversarul într-o manieră indirectă, procedeu care oferă o serie de avantaje, dintre care cel referitor la dificultatea de a demonstra statutul de agresor ni se pare cel mai semnificativ.

Potrivit aceleiaşi Rezoluţii 3314 a Adunării Generale a Naţiunilor Unite, în categoria agresiunilor armate indirecte sunt incluse: infiltrări sau incursiuni în numele unui stat, ale unei forţe armate paramilitare pe teritoriul altui stat; acţiuni subversive care vizează răsturnarea ordinii de drept a unui stat prin folosirea forţei, cu ajutorul dat de către alt stat acţiunilor desfăşurate pe teritoriul său de forţe rebele, teroriste. Aceste acţiuni se referă la organizarea unor acte de terorism sau război civil pe teritoriul altui stat, acordarea de asistenţă acestora, participarea la ele sau tolerarea lor pe propriul teritoriu.

Actele de agresiune armată indirectă se pot manifesta de sine stătător, în modalităţile definite în dreptul internaţional, dar şi în combinaţie cu actele de agresiune armată directă, devansându-le şi fiind folosite speculativ pentru motivarea acestora, ori după alte scenarii probabile însoţindu-le, creând astfel un cadru strategic de mare complexitate12.

În esenţă, prin declanşarea şi susţinerea unei agresiuni armate indirecte se urmăreşte răsturnarea instituţiilor politice legitime ale unui stat şi afectarea profundă a suveranităţii şi independenţei statului respectiv, obţinerea de avantaje de natură multiplă din partea (sau pe seama) statului vizat ori diminuarea capacităţii de ripostă organizată a acestuia, pentru a nu putea răspunde eficient agresiunii armate directe. Realizarea acestor obiective poate începe printr-o susţinută campanie de influenţare psihologică, prin subversiuni însoţite de manifestări violente sprijinite din exterior, existând însă o distincţie clară între provocările la adresa instituţiilor statului şi opoziţia legitimă faţă de guvernul în funcţie.

Agresiunea armată indirectă se va desfăşura, în opinia noastră, după principii care stau la baza luptei de gherilă, de rezistenţă. Ea poate include un spectru larg de acţiuni ostile la adresa statului victimă a agresiunii: operaţii militare cu obiectiv limitat, dar cu puternic efect psihologic; determinarea intervenţiei ONU sau a altor organisme internaţionale; presiuni politice şi economice, exercitate de statul sau coaliţia de state interesate; lovituri de stat; asigurarea controlului asupra unor zone cu tendinţă spre separare teritorială; crearea unei stări de beligeranţă de durată, care să conducă spre o rezolvare de compromis a situaţiei la masa tratativelor.

Un scenariu posibil al unui asemenea tip de agresiune ar putea cuprinde câteva etape. Astfel prima etapă cuprinde pregătirea şi declanşarea unei puternice campanii de influenţare (manipulare) psihologică, infiltrarea pe teritoriul vizat a unor grupări cu structuri specific paramilitare, organizate şi pregătite din timp şi, eventual, activarea sau contactarea forţelor rebele sau teroriste deja existente în spaţiul ce urmează a fi supus agresiunii.

Etapa a doua – operaţională – include declanşarea efectivă a acţiunilor militare, simultan sau succesiv, în mai multe zone ale spaţiului vizat; întrebuinţarea forţelor paramilitare pentru dezvoltarea acţiunilor în mod radial, pentru unificarea focarelor respective. Concomitent, statul iniţiator va desfăşura o susţinută campanie de influenţare a opiniei publice internaţionale, cu scopul de a-i fi favorizate (acceptate) interesele sale, exprimate direct sau doar sugerate. Este etapa în care presiunile politice, diplomatice, economice, militare sau de altă natură vor viza, cu intensitate crescândă, statul-ţintă.

Ea se poate finaliza fie cu intervenţia în conflict a organismelor internaţionale în scopul gestionării situaţiei şi rezolvării ulterioare a conflictului pe calea tratativelor, fie cu proclamarea autonomiei (independenţei) zonelor – subiect al disputei, ori cu materializarea (îndeplinirea) altui scop urmărit prin

12 Ibidem, p. 3541

declanşarea agresiunii armate indirecte de către partea atacatoare. Într-un anumit context strategic, este posibil ca finalizarea acestei etape intermediare să prezinte şi o altă fizionomie. Ne referim la probabilitatea ca, neîndeplinindu-şi în totalitate scopul propus iniţial, partea interesată să opteze pentru întrebuinţarea în continuare a forţei sale armate într-unul din modurile circumscrise agresiunii directe, caz în care se va desfăşura, în toată complexitatea sa şi cu consecinţele pe care le presupune, o agresiune armată combinată.

În etapa a treia (finală) se statuează noua configuraţie a zonei şi a relaţiilor bi sau multilaterale între statele implicate în respectivul conflict. Este etapa în care acţiunile politico-diplomatice iau locul celor specifice confruntării armate, în vederea încheierii acordurilor de pace. Sistemele militare ale statelor care s-au aflat în stare de beligeranţă se vor redimensiona treptat spre nivelurile de potenţial specifice situaţiei de pace (sau celei dinaintea izbucnirii conflictului).

Referitor la forţele destinate să participe la declanşarea şi susţinerea unei agresiuni armate indirecte, opinăm că acestea ar putea cuprinde: grupări etnice, infiltrate sau constituite pe teritoriul statului vizat; elemente de cercetare – diversiune şi teroriste; formaţiuni paramilitare constituite din transfugi, exilaţi, imigranţi mercenari; grupuri de indivizi străini sosiţi ca turişti, destinaţi să pregătească, instruiască şi, eventual, să conducă structurile angajate în comiterea agresiunii; elemente dizidente interne, constituite în organizaţii ilegale controlate din exterior. Acţiunile de luptă desfăşurate în cadrul unui asemenea tip de agresiune în state ca Algeria, Egipt, Iugoslavia, Transnistria sau în ţările din zona Caucazului demonstrează o mare diversitate în ceea ce priveşte dotarea forţelor atacatoare cu armament şi tehnică de luptă (armament individual şi colectiv de infanterie, armament antiaerian uşor, mine şi explozivi de tot felul, mijloace destinate războiului electronic şi pentru influenţare psihologică).

Specialiştii în domeniu apreciază că asistăm, în etapa actuală, la o revigorare a importanţei acordate agresiunii armate indirecte, în principal, pentru că îndeplinirea unui scop politico-militar agresiv printr-o asemenea modalitate de acţiune presupune consumuri mai reduse de resurse umane, materiale sau de altă natură, iar consecinţele juridice, sub forma sancţiunilor, pe care le implică pot fi atenuate (sau anulate), deoarece, este dificil de dovedit calitatea de agresor a unui stat implicat într-un asemenea tip de conflict.

Agresiunea armată combinată, considerată a fi modalitatea cea mai complexă de atacare a unui stat, conjugă în fizionomia sa, agresiunea armată directă cu cea indirectă, desfăşurate într-o concepţie şi sub o conducere unitare, însumându-le, în acelaşi timp şi consecinţele. Uneori, chiar dacă acţiunile agresive declanşate din interior nu au fost de la început organizate, coordonate şi susţinute din exterior, ele pot deveni o oportunitate exploatată de componenta externă, care le poate integra în spectrul propriilor obiective.

Complexitatea agresiunii armate combinate este receptată atât de forţele agresoare, cât şi de partea atacată, fiecare, bineînţeles, la parametri diferiţi. În vreme ce forţele agresoare, în special liderul este obligat permanent să asigure coordonarea desfăşurării acţiunilor într-o singură concepţie, pe care, de cele mai multe ori, tot el o stabileşte şi, în egală măsură, să exercite controlul asupra tuturor forţelor participante la agresiune pentru a sesiza şi anihila oportun eventualele tendinţe centrifuge pe care le pot manifesta în anumite situaţii unele grupări de forţe, îndeosebi cele paramilitare, partea atacată resimte periculozitatea agresiunii armate combinate, în special, din perspectiva dimensionării ripostei prin care îşi poate asigura propria stare de securitate.

Riposta dată unui asemenea tip de agresiune are un caracter deosebit pentru statul supus atacului, deoarece implică angajarea în luptă a potenţialului militar în condiţiile în care nu mai poate conta pe stabilitatea relativă a situaţiei în adâncimea teritoriului naţional. De altfel, această caracteristică, bine conturată în conflictele armate ale ultimilor ani, tinde să se permanentizeze prin posibilitatea angajării de către agresor, prin operaţii integrate, a întregului spaţiu al statului agresat. De aceea, considerăm că se impune, în special pentru statele cu o compunere eterogenă, multietnică, stabilirea unei concepţii unitare, aplicabilă în condiţii de pace, de criză sau război, pentru descurajarea şi respingerea unei asemenea agresiuni. Aceasta presupune ca, exploatând concluziile rezultate din evaluarea contextului strategic, coroborate cu elementele fundamentale ale opţiunii politico - militare, statele care se pot confrunta cu astfel de agresiuni, să stabilească, pe baza unui proces analitic laborios, tipul, amploarea şi succesiunea acţiunilor strategice, gradualitatea angajării forţelor până la obţinerea optimului acţional şi crearea condiţiilor pentru acţiunea decisivă, contextul, numărul şi momentele principale ale acţiunilor (etapele, operaţiile şi bătăliile) hotărâtoare, repartiţia responsabilităţilor de conducere strategică şi operativă, precum şi condiţionările principale asupra pregătirii acţiunilor tactice.

11. Fundamentele operaţiilor întrunite42

Operaţia întrunită reprezintă totalitatea acţiunilor terestre, aeriene şi maritime duse de o grupare constituită din forţe sau elemente şi mijloace aparţinând mai multor categorii de forţe ale armatei, în mediul corespunzător specific fiecăreia dintre ele, într-o zonă geografică determinată, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepţie unitară şi sub o comandă unică exercitată de un comandament operaţional întrunit în scopul îndeplinirii unor obiective strategice;

Nivelurile operaţiilor şi acţiunilor militare corespund scopurilor urmărite şi clarifică legătura dintre obiectivele strategice şi acţiunile tactice. Deşi nu există limite sau graniţe precise între ele, în general, cele trei niveluri sunt:

a) strategic, ce îndeplinesc obiective militare strategice - campanii şi operaţii;b) operativ, ce îndeplinesc obiective militare ale unei zone de operaţii - bătălii şi operaţii;c) tactic, ce îndeplinesc obiective tactice - lupte şi ciocniri.

Ele se aplică atât în caz de război, cât şi în operaţiile de stabilitate;Operaţiile pot fi definite ca fiind strategice, operative sau tactice în funcţie de nivelul la care se

desfăşoară şi obiectivele de îndeplinit, dar şi de amploarea acestora şi compunerea grupării de forţe;Progresele tehnologice, circulaţia informaţiilor, comprimarea timpului şi spaţiului contribuie la

intensificarea relaţiilor dintre nivelurile operaţiilor. Înţelegerea nivelurilor şi a relaţiilor dintre ele îi ajută pe comandanţi să vizualizeze fluxul logic al operaţiilor, să aloce resurse şi să distribuie sarcini corespunzătoare comandamentului;

În relaţia dintre nivelurile strategic, operativ şi tactic, într-un anumit moment al operaţiei, un eveniment sau o acţiune la nivel tactic poate avea implicaţii strategice semnificative.

Nivelul strategic este nivelul de bază pentru tratarea domeniului operaţiilor întrunite şi reprezintă acel grad al operaţiilor întrunite în care interesul naţional determină obiectivele strategice ale apărării naţionale iar obiectivele urmărite sunt de natură politico-militară. Strategia este arta şi ştiinţa dezvoltării şi întrebuinţării forţelor Armatei şi a altor instrumente ale puterii naţionale, în mod sincronizat, pentru asigurarea apărării intereselor naţionale. Autorităţile publice naţionale stabilite prin Constituţia României transpun politica de apărare naţională în obiective strategice, care direcţionează procesele de planificare strategică;

Strategia Militară a României are ca direcţii de acţiune descurajarea şi respingerea agresiunii îndreptate împotriva ţării noastre, promovarea păcii prin participarea forţelor armate la operaţii în sprijinul păcii, prevenirea şi gestionarea crizelor şi conflictelor, apărarea colectivă, precum şi învingerea rapidă a agresorului;

Atingerea obiectivelor strategice impune rezolvarea următoarelor cerinţe:a) identificarea obiectivelor strategice militare, definirea şi aprobarea obiectivelor campaniei care

să asigure succesul;b) identificarea limitărilor politice, financiare sau legale impuse de întrebuinţarea forţelor;c) definirea capacităţilor forţei şi a rezervei strategice;d) stabilirea liniei de comandă şi a resurselor financiare şi materiale de susţinere;e) analiza riscurilor de natură militară.

Nivelul operativ reprezintă acel grad al operaţiilor întrunite în care succesele tactice înregistrate în angajări şi operaţii cu scopuri militare se îmbină pentru atingerea obiectivelor strategice. Esenţa acestui nivel este arta operativă, întrebuinţarea forţelor militare pentru a îndeplini obiectivele strategice prin proiectarea, organizarea, integrarea şi conducerea principalelor operaţii şi acţiuni de luptă. Arta operativă determină timpul, locul şi scopul pentru care principalele forţe vor fi întrebuinţate şi trebuie să influenţeze cursul acţiunilor inamicului. Ea determină desfăşurarea forţelor, angajarea sau retragerea lor în, şi din luptă şi organizarea principalelor operaţii pentru îndeplinirea obiectivelor operative şi strategice;

Realizarea scopului militar operativ impune soluţionarea următoarelor cerinţe:a) stabilirea obiectivelor de nivel operativ;b) definirea etapei în care obiectivele de nivel operativ trebuie să fie atinse;c) alocarea forţelor şi resurselor necesare îndeplinirii misiunilor;d) identificarea cerinţelor pentru sprijinul logistic în vederea susţinerii operaţiilor;

Nivelul tactic, reprezintă acel grad al acţiunilor întrunite în care forţele sunt angajate să îndeplinească sarcini militare şi să atingă obiective militare. Îndeplinirea cu succes a acestor obiective contribuie la realizarea şi a celor de nivel operativ şi strategic. Nivelul tactic include organizarea comandamentelor, forţelor şi manevra realizată, pe baza planurilor întocmite, în scopul folosirii eficiente a întregului potenţial. O angajare la acest nivel este, de obicei, de scurtă durată şi se execută împotriva unor forţe reduse;

43

Angajamentele includ o mare varietate de acţiuni aeriene, navale, terestre sau de altă natură, între forţele oponente. Acţiunea de luptă constă într-un ansamblu de angajamente interrelaţionate care durează, de obicei, mai mult timp şi implică grupări de forţe de valoare mare.

Clasificarea operaţiilor militareRăzboaiele/conflictele militare se deosebesc între ele după proporţiile, natura şi scopul operaţiilor, după

structura forţelor participante, precum şi după categoriile de forţe participante şi mediul în care este proiectată(folosită) forţa.

Cele mai caracteristice, după proporţiile operaţiilor, pot deveni conflictele militare desfăşurate sub forma războaielor locale sau regionale;

După natură şi scop, tipurile de operaţii sunt:a) Războiul(conflict armat de lungă durată). Operaţiile specifice luptei armate, sub cele două

forme: ofensiva şi apărarea cuprind operaţii în spatele dispozitivului, operaţii în adâncime şi operaţii la contact;b) Operaţii de stabilitate;c) Operaţii postconflict.

După structura forţelor participante operaţiile sunt:a) Întrunite;b) Multinaţionale(combinate);c) Interdepartamentale;d) Independente(interarme);

0114. După categoriile de forţe participante şi mediul în care este proiectată (folosită) forţa tipurile de operaţii întrunite sunt:

a) Aero - terestre;b) Aero - navale;c) Terestro - navale;d) Terestro - aero - navale;e) Terestro - aero - navalo - cosmice.

Caracteristicile operaţiilor întrunitePentru a îndeplini obiectivele încredinţate, pe baza orientărilor Strategiei Militare a României, forţele

întrunite desfăşoară campanii sau operaţii întrunite. Componentele funcţionale şi acţionale sau de sprijin din forţa întrunită desfăşoară operaţii sau acţiuni de luptă ori şi de sprijin în subordinea Comandamentului Militar Strategic.

Caracteristicile esenţiale ale operaţiilor întrunite sunt:a) conceperea şi planificarea unitară a apărării, atât naţională, de către Comandamentul Militar

Strategic cât şi colectivă, pentru a sprijini scopurile Alianţei şi a asigura capacităţile noastre pentru operaţia întrunită efectivă;

b)mobilitatea şi capacitatea de manevră, astfel încât să fie în măsură să se deplaseze rapid pe distanţe mari, în aceeaşi zonă de operaţii sau dintr-o zonă de operaţii în alta, utilizând atât mijloacele proprii, cât şi capacităţile puse la dispoziţie de către diferite instituţii ale statului sau de către Alianţă;

c) capacitatea de acţiune, independent sau întrunit, având adaptabilitate şi posibilitate de constituire modulară a dispozitivelor operative;

d)capacitatea forţelor de a descoperi şi identifica obiectivele strategice principale şi de a concentra efortul asupra centrului de greutate şi a punctelor decisive ale adversarului;

e) asigurarea unei ponderi optime operaţiilor preconizate;f) acoperirea permanentă a întregului spectru estimat al misiunilor cu forţe de angajare imediată,

ulterioară şi de rezervă;g)exploatarea efectului sinergic al componentelor forţei întrunite;h)capacitatea de autosusţinere în teatru în lipsa unui sprijin al naţiunii-gazdă.

12. Conducerea acţiunilor militare – principii şi cerinţe ale conducerii grupărilor de forţe întrunite pe timpul planificării şi desfăşurării acţiunilor militare

44

În actualele condiţii în care îşi desfăşoară activitatea organismul nostru militar, definirea conducerii militare prezintă o deosebită importanţă, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, reprezintă unul dintre factorii de putere pentru obţinerea succesului într-un posibil conflict armat şi, de regulă, cuprinde următoarele componente strâns legate între ele:

organizarea comenzii (organul de conducere), care ne prezintă modalitatea de structurare a comandamentului, în vederea desfăşurării activităţilor specifice precum şi modul cum sunt stabilite şi funcţionează relaţiile în cadrul acestuia în toate planurile;

procesul propriu-zis de conducere şi control care, în esenţă, reprezintă modul în care comandamentul orientează, dirijează şi armonizează eforturile necesare pregătirii şi ducerii acţiunilor militare, respectiv, luarea deciziei, întocmirea planurilor, emiterea şi transmiterea ordinelor de aplicare a acestora, desfăşurarea activităţilor de control şi coordonare;

realizarea facilităţilor de comandă şi control, materializate prin sistemul punctelor de comandă, a centrelor de comunicaţii şi elementelor de sprijin (de securitate şi deservire).Vizând acţiunea militară, deci o activitate umană, conducerea trupelor la nivelul grupării de forţe

întrunite cere implicare decisivă, analiză multilaterală, descrierea şi evaluarea obiectivă a proceselor, utilizarea eficientă a informaţiilor şi, nu în ultimă instanţă, capacitatea de a elabora decizii optime în condiţii, cel mai adesea, de incertitudine şi risc, generate de caracterul dinamic şi complex al operaţiilor moderne, procesul încheindu-se prin transmiterea oportună a directivelor (ordinelor, dispoziţiilor) către structurile de execuţie.

În contextul celor enunţate şi având în vedere rolul grupărilor de forţe întrunite, se remarcă importanţa demersului declanşat în ultima perioadă pentru clarificarea modalităţilor specifice de organizare şi realizare a conducerii acestora în operaţie, pentru identificarea principiilor şi cerinţelor pe care trebuie să se fundamenteze, precum şi pentru stabilirea forţelor şi mijloacelor cu care se asigură.Principii şi cerinţe ale conducerii grupărilor de forţe întrunite pe timpul planificării şi desfăşurării acţiunilor militare

La baza organizării şi realizării conducerii militare sunt situate o serie de principii şi cerinţe care se cer a fi respectate pentru atingerea scopurilor fixate. Acestea exprimă anumite „regularităţi“, cu caracter mai profund, care determină realizarea obiectivelor, dacă sunt respectate; exprimă, totodată, legătura esenţială între fenomenele specifice conducerii, precum şi ideea, concluzia sau recomandarea privind modul de acţiune pentru îndeplinirea cerinţelor sale.

Clausewitz, analizând mai în profunzime o serie de lupte şi operaţii, războiul ca fenomen, elucidează scopurile acestuia şi descifrează mecanismul unora din legităţile obiective care guvernează lupta armată. El scoate în evidenţă dificultatea conducerii acţiunii militare pentru că, în aplicarea acestor principii, apar numeroşi factori perturbatori iar, pentru anihilarea lor, comandanţii de la toate eşaloanele trebuie să dea dovadă de fermitate şi încredere în justeţea principiilor pe care îşi bazează deciziile.

Principiile conducerii militareUrmare a evoluţiei fenomenului militar, în ansamblul său, conducerea grupării de forţe întrunite,

întemeiată pe C.4 I. (comandă, control, comunicaţii, computere, informaţii), aşează la baza ei următoarele principii: unitatea de comandă; conducerea centralizată şi execuţia descentralizată; unitatea de acţiune; calitatea şi eficienţa; ierarhizarea strictă; delegarea de autoritate; rigurozitatea; operativitatea; asumarea responsabilităţii13.

Unitatea de comandă constă în conceperea şi desfăşurarea tuturor acţiunilor militare, indiferent de numărul şi diversitatea forţelor participante, de formele şi procedeele adoptate, în mod unitar, pe baza deciziei comandantului, investit cu autoritate deplină, direct răspunzător de îndeplinirea misiunii.

Aplicarea acestui principiu asigură: autoritatea şi răspunderea comandantului; o concepţie unitară a acţiunilor militare; coeziunea forţelor participante la acţiune; centralizarea informaţional-decizională; reacţii coordonate ale forţelor; diminuarea riscului unor consecinţe care ar decurge în urma adoptării unor decizii, care privesc sistemul, la nivelele ierarhic inferioare; unitatea acţiunilor militare.

Centralizarea conducerii şi execuţia descentralizată presupune concentrarea autorităţii decizionale într-un număr redus de forţe pentru a se putea asigura unitatea, coerenţa, operativitatea şi eficienţa procesului informaţional - decizional, punând la bază imperativele ce să facă; cu ce să facă nu şi cum să facă, dându-se posibilitatea forţelor executante să acţioneze descentralizat şi în mod adecvat pentru îndeplinirea misiunii ordonate.

13 Cf. Doctrina Operaţională a Trupelor de Uscat, în Revista Trupelor de Uscat, nr. 3-4/1999, p. 21.45

Acest principiu asigură realizarea caracterului unitar al dirijării eforturilor tuturor forţelor şi mijloacelor participante la acţiunile militare, prin concentrarea, la un singur nivel ierarhic, a pârghiilor principale necesare orientării cursului acţiunii, după un plan unic, în vederea realizării obiectivului de ansamblu ce revine grupării de forţe. Totodată, se apreciază că aplicarea acestui principiu este impusă de o serie de factori ca: fizionomia războiului modern; complexitatea în creştere a confruntării armate; diversitatea acţiunilor; diversitatea forţelor participante la acţiunile militare.

Principiul structurii ierarhice, constă în realizarea finalităţii, funcţionalităţii şi coeziunii interne a grupării de forţe printr-o structură organizatorică strict ierarhizată care să asigure oportunitate, operativitate şi eficienţă sporită a acţiunilor militare.

Aplicarea acestui principiu în conducerea grupărilor de forţe este condiţionată de respectarea unor reguli14 care ar putea fi formulate în felul următor: orice funcţiune necesară trebuie să fie îndeplinită de un organ prevăzut în acest scop; aceeaşi funcţiune nu poate fi îndeplinită de mai multe organe distincte; repartizarea funcţiilor şi responsabilităţilor trebuie să fie clară, neechivocă şi larg difuzată; responsabilitatea unei funcţii nu poate fi despărţită de puterea de decizie şi de iniţiativa necesară pentru îndeplinirea acesteia; nu trebuie ca aceleaşi persoane să aibă responsabilităţi care reclamă un control reciproc; fiecare trebuie să ştie de cine depinde şi cine depinde de el; nimeni nu trebuie să depindă ierarhic de mai mulţi şefi, fiindcă oamenii nu suportă dualitatea de şefie; în orice compartiment, unde lucrează mai multe persoane trebuie să existe un şef sau un responsabil.

În afara acestor principii, mai pot fi evidenţiate şi altele care, de regulă, vizează numai o anumită funcţie a conducerii (exemple: primatul premizelor, din care decurge necesitatea unei ample activităţi de analiză în vederea fundamentării fiecărui plan, luându-se în calcul fiecare indicator, acţiune, mijloc, metodă sau resursă pentru realizarea acesteia; raţionalitatea - fiecare acţiune trebuie să fie justificată; calitatea planificării fiind dată de conţinutul şi nu de numărul planurilor ce se pot înlocui; interdependenţa minimă între compartimente şi funcţii privind răspunderea conducerii şi execuţiei sarcinilor; proporţionalitatea şi ritmicitatea etc.).

Toate aceste principii funcţionează ca un ghid în activitatea practică pentru orientarea curentă şi de perspectivă a comandanţilor, permiţând acestora o mai bună înţelegere a obiectivelor şi sarcinilor grupării de forţe, operând competent şi cu maximum de eficienţă. Cunoaşterea şi aplicarea lor reduc riscul unor decizii incompatibile scopului acţiunii militare iniţiale, fiind reflectarea unor raporturi obiective de conducere şi care nu trebuie identificate cu regulile şi normele conducerii stabilite subiectiv.

Însă, având în vedere că principiile conducerii sunt supuse schimbării şi interpretării în raport cu evoluţia artei militare, este necesar să se aibă în atenţie câteva elemente. Dintre acestea, schimbările conceptuale şi structurale survenite în dinamica grupării de forţe impun formularea de noi principii sau precizări privind modul de aplicare a principiilor rămase valabile. În al doilea rând, diversitatea domeniilor şi nivelurilor la care se exercită conducerea determină formularea unor principii cu arie de valabilitate limitată (spre exemplu unitatea de comandă). În sfârşit, se constată că unele principii sunt specifice doar anumitor funcţii ale conducerii cum ar fi planificarea, organizarea şi controlul şi se modifică fie pe măsura acumulării de noi cunoştinţe, fie datorită schimbării contextului social.

Se poate conchide, deci, că ştiinţa conducerii ridică la rang de generalizare reuşitele practicii conducerii cu efecte asupra raţionamentului teoretic nefiind de conceput o conducere eficientă a acţiunilor militare, fără o concepţie clară în care principiile ocupă un loc central.

Cerinţele conducerii militarePentru îndeplinirea cu eficienţă maximă şi pierderi minime a misiunilor ce revin grupărilor de forţe

întrunite, în actul de comandă pe lângă aprecierea principiilor amintite se impune ca o necesitate respectarea următoarelor cerinţe15: unitară, continuă, fermă, suplă, flexibilă, iniţiatoare, oportună, eficientă şi executată în secret.

Fără a se exclude unele pe celelalte, respectarea acestor cerinţe asigură fiabilitatea şi compatibilitatea forţelor şi mijloacelor, crearea unor rezerve de personal şi mijloace impuse de posibilitatea apariţiei pierderilor provocate de inamic, precum şi de realizarea unor rezerve de timp; potenţial de competenţe extins pentru fiecare compartiment şi organism (specializarea strictă fiind de mare randament, dar în condiţiile confruntării armate se pot produce pierderi foarte mari, chiar totale, la un compartiment sau la un grup de compartimente strict specializate, degenerând astfel într-o stare generală entropică care poate fi înlăturată numai prin prelucrarea cu uşurinţă a atribuţiilor acestora de către alt compartiment).

14 Cf. Colectiv, Ştiinţa conducerii în domeniul militar - Studii, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 20.15 Doctrina Operaţională a Trupelor de Uscat, în Revista Trupelor de Uscat, nr.3-4, 1999, Bucureşti, p. 2.

46

Reflectând mai atent asupra celor prezentate mai sus, trebuie evidenţiată complementaritatea unor cerinţe şi chiar unele aspecte paradoxale, cum ar fi: încărcarea cu sarcini şi atribuţii specifice, precise a tuturor compartimentelor şi organismelor sistemului de conducere; cunoaşterea reciprocă a sarcinilor şi atribuţiunilor principale; potenţialul de competenţe extins pentru fiecare compartiment şi organism.

Ca şi în cazul principiilor, fiecare cerinţă presupune anumite activităţi concrete pentru realizare, unele dintre acestea fiind valabile pentru mai multe dintre ele şi, ca urmare, nu ne propunem să le dezvoltăm în totalitate, ci doar să exemplificăm unele mai importante.

Astfel, continuitatea conducerii se realizează prin pregătirea temeinică a personalului, organizarea ştiinţifică a activităţilor, repartizarea echilibrată a sarcinilor, coordonarea permanentă a activităţii elementelor componente ale comandamentelor, organizarea şi instalarea în timp scurt a punctelor de comandă, precum şi prin transmiterea oportună a misiunilor.

Oportunitatea, ca o cerinţă foarte importantă a conducerii militare, se realizează prin cunoaşterea continuă a situaţiei, înţelegerea clară a misiunii primite, centralizarea, analiza şi exploatarea în timp util a datelor despre inamic, trupe proprii, teren şi alţi factori ai situaţiei operative, transmiterea la timp a misiunilor de luptă la subordonaţi şi urmărirea îndeplinirii lor, selectarea celor mai importante şi urgente sarcini, asupra cărora trebuie să-şi concentreze eforturile etc. Însă, trebuie, subliniat faptul că lipsa de răspundere, şablonismul şi rigiditatea în activitatea comandamentelor sunt incompatibile cu supleţea în conducerea acţiunilor militare, calitate a conducerii ce se realizează numai prin aplicarea principiilor şi cerinţelor la care ne-am referit.

Organizarea şi realizarea conducerii grupărilor de forţe întrunite

Sintagma „organizarea conducerii“ poate fi analizată prin prisma structurii corpului de conducere (comandamentelor), a precizării şi ordonării sistemului de atribuţii şi relaţii pentru fiecare compartiment, subunitate, unitate şi organism în parte, precum şi pentru întregul comandament în scopul asigurării unei funcţionalităţi interne optime şi eficiente. De asemenea, vizează ordonarea tuturor măsurilor, acţiunilor şi instrumentelor pentru coordonarea unitară a eforturilor celorlalte elemente ale sistemului din care comandamentul este parte, în vederea îndeplinirii cu eficienţă maximă a uneia sau a mai multor misiuni.

Spre deosebire de organizarea conducerii, realizarea semnifică exercitarea nemijlocită a atribuţiilor de comandă, coordonare şi control, pregătirea executării misiunii de luptă şi, în mod deosebit, pe timpul ducerii acţiunilor militare în scopul îndeplinirii deciziei luate, precum şi pentru ajustarea şi adaptarea acesteia la condiţiile concrete ale evoluţiei situaţiei. Pe scurt, se poate spune că realizarea conducerii constă în aplicarea practică a deciziei luate şi exploatarea rezultatelor acţiunilor militare în desfăşurare, pe baza unei organizări minuţioase. Rezultă de aici, rolul esenţial al organizării conducerii care se manifestă atât ca atribut al organelor de conducere, cât şi ca funcţie a acestora.

Analizând principiile şi cerinţele organizării şi realizării conducerii grupărilor de forţe, rezultă că exercitarea propriu-zisă a actului de conducere nu poate avea loc sine-die, ci prin specializarea unui organism care să sprijine comandantul în coordonarea tuturor forţelor şi mijloacelor din subordine.

Transpunerea în practică a principiilor şi cerinţelor conducerii militare nu se poate realiza fără o asigurare corespunzătoare cu forţele şi mijloacele necesare organizării şi realizării acesteia.

Forţele, care se constituie din comanda unităţilor şi marilor unităţi şi din totalitatea structurilor din comandament, care asigură paza şi deservirea, realizează asigurarea şi protecţia trupelor, precum şi sistemul de legături interioare şi cu subordonaţii etc. care, în esenţă asigură funcţionalitatea eficientă a întregului comandament, în timp ce mijloacele sunt totalitatea dotărilor tehnice şi materiale ale forţelor destinate îndeplinirii misiunilor primite. Aceste forţe şi mijloace se repartizează în sistemul de conducere, la unele elemente de dispozitiv al grupării de forţe ce asigură exercitarea actului de conducere.

Rolul central îl deţine subsistemul forţelor, element decisiv în organizarea şi realizarea conducerii în concordanţă cu principiile şi cerinţele prezentate. Având, cu prisosinţă, modele şi metode de a proceda la sporirea competenţei, important este, însă, să nu se facă rabat de la ele şi să se găsească căile de implementare succesivă a acestora. Acest lucru este necesar, întrucât, dezarmonizarea sistemelor de conducere sau, chiar blocarea acestora se poate produce din interior, în condiţiile menţinerii unor discrepanţe mari de compatibilitate între competenţele profesionale.

Sistemul de conducere în luptele şi operaţiile grupărilor de forţe reprezintă ansamblul forţelor, mijloacelor, capacităţilor şi relaţiilor dintre acestea utilizate pentru pregătirea şi ducerea operaţiei, corespunzător misiunii primite.

47

Din punct de vedere structural, sistemul de conducere a forţelor, care se realizează în cadrul comandamentului, cuprinde următoarele subsisteme: decizional, operaţional, informaţional, logistic, de securitate şi subsistemul relaţiilor organizatorice ale acestuia.

Subsistemul decizional are ca element central pe comandantul grupării de forţe, căruia îi aparţine concepţia acţiunii, elaborată după stabilirea variantei optime pentru îndeplinirea misiunii primite sau asumate.

Subsistemul operaţional este constituit din diverse compartimente care îl ajută pe comandant în luarea deciziei, planificarea operaţiei, organizarea şi coordonarea acţiunilor, conducerea trupelor pe timpul ducerii operaţiei, organizarea şi executarea controlului.

Subsistemul informaţional asigură procurarea, centralizarea, analiza, interpretarea şi difuzarea informaţiilor, iar - prin intermediul compartimentelor specializate - legăturile necesare circulaţiei, în condiţii optime, a informaţiilor necesare procesului de conducere a forţelor în operaţie.

Pe timpul planificării şi ducerii operaţiilor militare, sistemul de conducere se va confrunta cu un volum mare de informaţii care trebuie stocate, prelucrate şi valorificate în timp util, ceea ce impune organizarea şi realizarea unui sistem de comunicaţii şi informatică viabil, stabil şi capabil să asigure vehicularea unei mari cantităţi de informaţii.

Subsistemul logistic asigură suportul logistic al activităţilor desfăşurate de compartimentele comandamentului grupării de forţe (transport, lucru, pază, hrănire, odihnă etc.).

Subsistemul de securitate include structurile care asigură atât protecţia informaţiilor, cât şi siguranţa întregului sistem de conducere.

În sfârşit, relaţiile funcţionale ale sistemului de conducere, ce se realizează în operaţie, sunt contactele care se stabilesc între diferitele elemente ale sistemului şi care asigură buna funcţionare a acestuia pentru îndeplinirea rolului important care-i revine în ansamblul dispozitivului unităţii şi marii unităţi în luptă şi operaţie.

Implementarea, la toate nivelele a subsistemului automatizat de conducere a trupelor, prevăzut pentru perspectiva apropiată, evidenţiază nevoia constituirii unui subsistem de comunicaţii şi informatică fiabil, independent de cel teritorial şi compatibil cu cele din armatele moderne. De asemenea, se impune ca la acest nivel să existe o mai mare preocupare pentru introducerea şi utilizarea aparaturii de calcul, analiză şi prognoză în acţiunile de elaborare a deciziilor, precum şi în cele de comandă, coordonare şi control. Indiferent însă de sacrificiile cerute, ele trebuie făcute, urmărite cu severitate şi fermitate de către comandanţi, altfel „... putem deveni anacronici, incompetenţi, necompetitivi, socialmente chiar inutilizabili şi nu se va putea supravieţui“ 16 în contextul transformărilor care se prefigurează.

Locul şi rolul comandamentului în conducerea acţiunilor grupărilor de forţe întruniteO organizaţie militară, la orice nivel s-ar găsi, pentru a-şi îndeplini scopul general în vederea căruia a

fost înfiinţată şi există, trebuie să fie în măsură să-şi protejeze, planifice, organizeze, coordoneze şi controleze activităţile necesare atingerii respectivului deziderat. Altfel spus, trebuie să fie în măsură ca, pe baza autonomiei relative ce i s-a încredinţat, să proiecteze şi să desfăşoare activităţile destinate conducerii proceselor de bază şi a celor complementare prin care se realizează finalitatea proiectată.

Analizând structura şi funcţionalitatea organizaţiei militare în ansamblu, iar în cazul de faţă gruparea de forţe întrunită şi avându-se în vedere în primul rând natura activităţilor (de conducere sau de execuţie), în literatura militară de profil, se afirmă că „... sistemul de conducere al unei unităţi militare este reprezentat de comandamentul respectivei unităţi“17.

Definindu-l, putem spune că acesta reprezintă ansamblul ordonat de elemente, caracterizat prin interconexiune şi interacţiune, capabil să realizeze prin acţiunea sa, a diverşi stimuli şi cerinţe, obiectivul ce revine unităţii sau marii unităţi în cadrul sistemului militar din care face parte18.

De altfel, aşa cum se precizează în regulamentele de specialitate, comandamentul este şi elementul de structură al unităţii militare, organizat pentru exercitarea actului de comandă şi investit, prin acte normative, cu competenţe specifice în domeniul conducerii activităţilor ce se pregătesc şi se desfăşoară în operaţie/luptă de către forţele din compunerea şi/sau subordinea sa.19. Acesta exercită actul de comandă a tuturor elementelor structurii unităţii, desfăşurând activităţi de prevedere (prognoză, planificare, programare) organizare, coordonare şi control.

16 Bruno Wurtz, Confruntări contemporane pe tema viitorului, Editura Pacea, Timişoara, 1990, p. 134.17 Alexandru Mihai, Stoica Victor, Teoria conducerii militare - curs, Editura Academiei de Inalte Studii Militare, Bucureşti 1998, p.

64.18 Ibidem, p. 64.19 Cf. Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre, Bucureşti, 2005, art. 23.

48

Aceste două definiţii fixează de fapt rolul comandamentului ca element de structură a grupării de forţe, şi anume, de autoritate indivizibilă şi necesară, care asigură efectiv concretizarea atributelor conducerii (prevederea, planificarea, organizarea, coordonarea, controlul şi îndrumarea) forţelor şi pentru folosirea eficientă a resurselor disponibile în vederea îndeplinirii misiunilor ce-i revin. Mai concret, comandamentul este elementul de structură a grupării de forţe întrunită organizat corespunzător exercitării actului de comandă şi investit, prin acte normative, cu atribut de conducere a tuturor activităţilor şi operaţiilor militare ce se pregătesc şi se desfăşoară de către forţele din compunerea şi/sau subordinea acestuia, organismul conceput şi specializat în planificarea şi conducerea acţiunilor militare.

În ceea ce priveşte locul comandamentului în ansamblul structurii grupării de forţe, se impune abordarea acestuia din punct de vedere sistemic. Din acestă perspectivă, comandamentul reprezintă un subsistem, cel de conducere, care acţionează prin intermediul subsistemului de execuţie în vederea îndeplinirii misiunilor. Această manieră de abordare a comandamentului, totodată, face posibilă şi analiza, din perspectiva trăsăturilor generale, ce trebuie avute în vedere în proiecţia acestuia.

Astfel, finalitatea este trăsătura ce relevă necesitatea, ca acesta să-şi desfăşoare activitatea în baza unor obiective clar definite (atât pe ansamblu cât şi pentru elementele ce-l compun) ce-i coordonează structura şi funcţionalitatea. Această trăsătură reprezintă suportul motivator al comandamentului însăşi, a existenţei lui.

Funcţionalitatea este trăsătura ce trebuie înţeleasă prin capacitatea comandamentului de a proiecta şi elabora decizii clare, materializate în măsuri tehnico-organizatorice care să ducă la realizarea în timp şi de calitate a misiunilor ce revin grupării de forţe în operaţie.

Structurabilitatea, abordează atât necesitatea existenţei în componenţa sa a unor elemente structurale, potrivit obiectivelor de îndeplinit cât şi problema stabilirii între acestea a unor relaţii (raporturi) care să asigure reunirea lor într-un ansamblu coerent şi unitar.

Stabilitatea, este o trăsătură esenţială a comandamentului care îi asigură echilibrul şi armonia, atât sub aspect structural cât şi a funcţionalităţii. Această proprietate îi asigură comandamentului capacitatea de a evita eventualele perturbări generate de schimbările prea dese şi nejustificate, mai ales sub aspectul încadrării principalelor funcţii din statele de organizare.

Adaptabilitatea se materializează în capacitatea comandamentului de a reacţiona oportun şi adecvat la modificările survenite, atât sub raportul conţinutului şi volumului obiectivelor cât şi a celor ce vizează cantitatea şi calitatea unor resurse. Exploatând flexibilitatea structurală ridicată, sistemul reprezentat de comandament îşi poate modifica componenţa, în funcţie de cerinţele impuse de situaţia concretă la un anumit moment dat, prin adăugarea sau eliminarea unor elemente umane sau materiale, sau îşi adaptează structura, schimbând repartiţia resursei existente pe modulele existente.

Interoperabilitatea este realizată la nivelul sistemelor de comunicaţii şi informatică şi procedurilor de stat major utilizate şi se manifestă în special atunci când gruparea de forţe are o componenţă multinaţională. Ea se manifestă prin realizarea directă a schimbului de informaţii sau servicii între echipamente sau sisteme şi în mod satisfăcător între sistemele de comunicaţii şi utilizatorii acestora, indiferent cărei naţiuni contributoare aparţin aceştia.

Transformate în cerinţe, în regulamentele noastre militare, aceste trăsături ale sistemului de conducere, reprezentat de comandament, sunt formulate astfel: să fie definit şi dimensionat în deplină concordanţă cu misiunile pe care le are de îndeplinit; să asigure conjugarea acţiunilor unităţii cu ale celorlalte forţe şi mijloace, în conformitate cu concepţia de desfăşurare a acţiunii; să realizeze pe diferite niveluri ierarhice, conducerea nemijlocită şi un echilibru judicios între centralizarea şi descentralizarea conducerii, în concordanţă cu complexitatea situaţiei create; să asigure corelarea strânsă a structurilor organizatorice cu specificul misiunilor şi obiectivelor propuse; să realizeze integrarea structurilor organizatorice şi să reflecte compunerea şi dispozitivele adoptate; să fie interoperabil cu alte sisteme de conducere; să asigure reducerea duratei ciclului conducerii20.

Deci, relevarea principalelor trăsături ale comandamentului, ca sistem de conducere, face posibilă evidenţierea faptului că aceste trăsături nu există în mod automat, ca urmare a înfiinţării comandamentului, ci se realizează prin acţiunea conştientă a personalului ce-l încadrează. De asemenea, comandamentul trebuie privit ca un sistem (subsistem) al grupării de forţe şi nu în mod izolat, activitatea acestuia căpătând trăsături speciale în relaţia cu structurile de execuţie, de care este legat prin subsistemul informaţional propriu. În acelaşi timp, orice comandament este o parte a unui sistem ierarhic superior şi, în această ipostază, el capătă trăsăturile unui subsistem de execuţie, receptând şi soluţionând influenţele şi cerinţele

20 Cf. Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998, art. 55.49

impuse de comandamentele şi organele centrale din structura ierarhic funcţională a conducerii superioare acestui eşalon.

13. Sisteme de planificare: fundamentele planificării apărării

1. Planificarea apărării

Planificarea apărării României este un proces prin care se stabilesc volumul, structura şi modul de alocare a resurselor naturale, umane, materiale şi financiare, necesare îndeplinirii obiectivelor fundamentale ale securităţii naţionale şi apărării armate a României.

Planificarea apărării este atributul exclusiv şi inalienabil al autorităţilor publice naţionale stabilite prin Constituţia României: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Planificarea apărării se realizează pe baza opţiunilor şi deciziilor politice şi strategice ale Parlamentului României, precum şi ale celorlalte instituţii publice care, potrivit legii, au răspunderi în domeniul securităţii şi apărării naţionale.

Planificarea apărării asigură participarea Armatei României la acţiunile militare ale organizaţiilor internaţionale şi regionale la care România este parte şi la sporirea libertăţii sale de acţiune. În acest sens, România respectă fundamentele strategice ale Alianţei Nord-Atlantice, prevăzute în „Conceptul strategic NATO”, adoptat la Summit-ul de la Washington din anul 1999, completat cu “Angajamentul privind Capabilităţile”, adoptat la Summit-ul de la Praga din anul 2002. Totodată, prin asumarea prevederilor Strategiei de securitate a UE şi participarea la Politica europeană de securitate şi apărare - PESA, Armata României îşi statuează un rol mult mai pronunţat în demersul global de gestionare a noilor tipuri de riscuri şi ameninţări.

Angajamentele asumate faţă de aliaţi se vor baza pe capabilităţile cerute de Alianţă, prin procesul NATO de planificare a forţelor în scopul participării la operaţii întrunite multinaţionale. Asumarea angajamentelor în cadrul NATO presupune contribuţia cu forţe la operaţii sub conducerea NATO. Identic se procedează şi în cazul angajamentelor asumate faţă de UE, organizaţiile multinaţionale sau regionale, faţă de coaliţii, unde

50

angajamentele asumate de capabilităţi reprezintă contribuţia cu forţe la desfăşurarea operaţiilor sub comanda organizaţiilor respective.

În calitate de ţară membră a NATO, România a adoptat un proces de planificare al apărării similar cu cel al Alianţei Nord-Atlantice, care cuprinde următoarele domenii21: planificarea forţei; planificarea armamentelor; planificarea resurselor; planificarea logistică; planificarea pentru comandă, control şi comunicaţii; planificarea pentru urgenţe civile.

În relaţia cu UE, România a adoptat acelaşi sistem de planificare al apărării cu un specific privind planificarea forţei, care la UE se realizează pe capabilităţi şi la NATO pe obiective.

Documentele care definesc concepţia de planificare a apărării (conform fig.1) sunt: Strategia de Securitate Naţională a României/Strategia Naţională de Apărare, Programul de Guvernare, Carta Albă a Apărării, Strategia Militară a României, precum şi strategiile, directivele, planurile şi programele departamentale elaborate de ministerele şi instituţiile cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale.

Strategia de Securitate Naţională a României, conţine, ca parte distinctă, Strategia Naţională de Apărare, şi reprezintă documentul de bază care fundamentează planificarea apărării la nivel naţional. Ea se prezintă Parlamentului de către Preşedintele României, în termen de cel mult trei luni de la investitură şi cuprinde: definirea intereselor şi obiectivelor proprii de securitate, evaluarea mediului internaţional de securitate, identificarea factorilor de risc din mediul intern şi internaţional, direcţiile de acţiune şi principalele mijloace pentru asigurarea securităţii naţionale a României. Are un orizont de evaluare de 5 ani şi o estimare pe termen lung a resurselor ce pot fi alocate de România pentru realizarea obiectivelor sale de securitate şi apărare.

Pentru îndeplinirea prevederilor Strategiei de Securitate Naţională a României şi ale Programului de Guvernare, Ministerul Apărării – MAp elaborează Carta Albă a Apărării, prin care se stabilesc: obiectivele şi sarcinile principale ale instituţiilor angajate în realizarea securităţii şi apărării naţionale, măsurile şi acţiunile ce urmează să fie întreprinse de către acestea, resursele naturale, umane, materiale, financiare şi de altă natură pe care urmează să le asigure, anual, pentru construirea şi pregătirea forţelor participante la apărarea naţională şi la asigurarea securităţii, conform misiunilor ce le revin. Are o perioadă de valabilitate de 4 ani şi se supune spre aprobare Parlamentului României.

Pe baza Strategiei de Securitate Naţională a României şi a Programului de Guvernare, ministerele şi celelalte instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale elaborează strategii, directive, planuri şi programe departamentale proprii, menite să realizeze obiectivele şi interesele de securitate ale României.

a) b) c)

21 Principalele domenii ale planificării apărării sunt prevăzute în Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării51

I E R A R H I Z A R E

STRATEGIA DE SECURITATE STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ /NAŢIONALĂ /

STRATEGIA NAŢIONALĂ DE APĂRARE A STRATEGIA NAŢIONALĂ DE APĂRARE A ŢĂRIIŢĂRII

STRATEGIA DE SECURITATE STRATEGIA DE SECURITATE NAŢIONALĂ /NAŢIONALĂ /

STRATEGIA NAŢIONALĂ DE APĂRARE A STRATEGIA NAŢIONALĂ DE APĂRARE A ŢĂRIIŢĂRII

PROGRAMUL DE GUVERNARE

CARTA ALBĂ A APĂRĂRII

STRATEGIA MILITARĂSTRATEGIA MILITARĂ

DIRECTIVA DE PLANIFICARE A APĂRĂRII DIRECTIVA DE PLANIFICARE A APĂRĂRII PROGRAMELE MAJOREPROGRAMELE MAJORE

STRATEGIA DE TRANSFORMARESTRATEGIA DE TRANSFORMARESTRATEGIA DE ÎNTREBUINŢARE A STRATEGIA DE ÎNTREBUINŢARE A

FORŢELOR ÎN AFARA TERITORIULUI FORŢELOR ÎN AFARA TERITORIULUI NAŢIONALNAŢIONAL

Niv

el

Dep

arta

- m

ent a

l

PreşedintelePreşedintele

GuvernulGuvernul

Ministerul Apărării Ministerul Apărării

Statul Major GeneralStatul Major General

Niv

el

Naţ

ion

al

d) e)

Figura nr.1. Documentele care stau la baza planificării apărării.

Coordonarea aplicării unitare a acţiunilor întreprinse de Guvern, de ministere şi celelalte instituţii publice cu atribuţii în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale se realizează de către CSAŢ.

Calitatea de membru al NATO asigură României condiţii optime pentru protejarea şi promovarea intereselor naţionale în cadrul instituţionalizat al Alianţei Nord-Atlantice. Totodată, prin participarea activă, cu capabilităţi la procesul de planificare a apărării din NATO, se asigură îndeplinirea scopului de contribuţie efectivă la apărarea colectivă a Alianţei.

În cadrul NATO, Armata României sprijină dezvoltarea şi materializarea noilor concepte şi iniţiative şi participă la combaterea terorismului, a proliferării armelor biologice, chimice şi nucleare, la operaţiile de răspuns la crize, la misiunile de căutare-salvare / evacuare, la misiunile de asistenţă umanitară, la exerciţiile multinaţionale de gestionare a crizelor, precum şi la programele/planurile NATO/PfP de îmbunătăţire a capacităţilor de apărare a statelor PfP.

În bugetul apărării au fost prevăzute fondurile necesare participării ţării noastre la bugetele comune ale Alianţei Nord-atlantice, buget care cuprinde bugetul militar şi bugetul destinat Programelor NATO de Investiţii pentru Securitate/NATO Security Investment Programmes – NSIP.

Ministerul Apărării elaborează Strategia Militară a României. Acest document evaluează consecinţele riscurilor şi ameninţărilor la adresa securităţii naţionale în planul apărării şi defineşte volumul, structura şi modul de alocare a resurselor necesare apărării armate. Strategia Militară a României stabileşte structura forţelor, misiunile, organizarea, dotarea, nivelul de instruire şi de operativitate, sprijinul logistic şi nevoile Armatei României şi prevede măsurile necesare îndeplinirii angajamentelor de cooperare, parteneriat şi alianţă asumate de România pe plan internaţional.

Pe baza prevederilor Strategiei Militare a României, ministrul apărării emite Directiva de planificare a apărării. Aceasta conţine obiectivele, principiile şi opţiunile politico-militare fundamentale, pe baza cărora organismele specializate planifică structura şi capacitatea forţelor componente, alocarea resurselor şi formulează politici şi programe sectoriale. Directiva de planificare a apărării se referă la aceeaşi perioadă de 6 ani, ca şi Directiva Ministerială a NATO.

Strategia de Transformare a Armatei României, elaborată pentru prima dată în Armata României în anul 2006 şi revizuită 2007, dezvoltă pe termen mediu şi lung prevederile Strategiei Militare a României, proiectând elementele dominante ce vor marca direcţiile de transformare ale armatei până la sfârşitul anului 2025. Strategia de Transformare stă la baza elaborării tuturor celorlalte strategii, concepţii şi planuri de acţiune şi de implementare. Totodată, documentul oferă o viziune pe termen mediu şi lung a modului în care Armata României va fi dimensionată, pregătită şi înzestrată pentru a participa la operaţiile desfăşurate sub conducerea Alianţei Nord-atlantice, a Uniunii Europene sau a altor organizaţii şi coaliţii, în condiţiile transformării forţelor22, conceptelor şi capabilităţilor.

Procesul de transformare a Armatei României va continua prin concretizarea demersurilor pentru modernizarea sa şi se va desfăşura în trei etape distincte, determinate de restructurarea structurii de forţe, termenele angajate faţă de Alianţă pentru îndeplinirea cerinţelor Obiectivelor Forţei /Force Goals – FGs, precum şi de cerinţele procesului de integrare în NATO şi UE. Aceste etape sunt următoarele:

a) etapa finalizării restructurărilor de bază (2005-2007), perioadă în care vor fi îndeplinite obiectivele pe termen scurt ale procesului de transformare a Armatei;

b) etapa integrării operaţionale depline în NATO şi Uniunea Europeană (2008-2015), pe timpul căreia vor fi îndeplinite obiectivele pe termen mediu ale procesului de transformare şi se va realiza integrarea deplină în structurile NATO şi UE;

c) etapa integrării tehnice depline în NATO şi Uniunea Europeană (2016-2025), care reprezintă, de fapt, etapa îndeplinirii obiectivelor pe termen lung ale procesului de transformare şi îmbunătăţirea nivelului de interoperabilitate tehnică realizat.

Pe baza Directivei de planificare a apărării, SMG elaborează Strategia de întrebuinţare a forţelor în afara teritoriului statului român şi întocmeşte planificarea forţelor pe termen mediu şi lung, precum şi programe de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor componente.

22 În accepţiunea NATO prin forţe se înţelege „...personalul şi echipamentele care alcătuiesc o capabilitate”52

Strategia de întrebuinţare a forţelor în afara teritoriului statului român dimensionează modul de angajare pe termen mediu şi lung a forţelor în misiuni în afara teritoriului statului român, conduse de NATO, UE, ONU sau OSCE precum şi în cadrul coaliţiilor multinaţionale. Aceasta constituie baza pentru elaborarea de către SMG, a planului anual de întrebuinţare a forţelor în afara teritoriului statului român, pe care îl înaintează pentru aprobare, conform legislaţiei în vigoare, către CSAŢ.

În vederea realizării de planuri de întrebuinţare a forţelor flexibile, adaptabile şi cuprinzătoare, Statul Major General elaborează scenarii strategice. Acestea au în vedere desfăşurarea de acţiuni militare de luptă clasice, operaţii speciale, operaţii de stabilitate şi de sprijin, asistenţă umanitară, intervenţie la dezastre, operaţii de răspuns la crize care se vor executa atât în cadrul graniţelor naţional cât şi în afara lor, cu grupări de forţe întrunite, având la bază parte din situaţiile de planificare stabilite de NATO.

Programele de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor, denumite generic „programe majore”, cuprind măsurile şi acţiunile concrete care se execută pentru: constituirea, înzestrarea şi cartiruirea unităţilor militare; asigurarea condiţiilor optime de viaţă pentru personal; pregătirea comandamentelor şi instruirea trupelor; asigurarea sprijinului logistic; crearea şi întreţinerea infrastructurii pentru operaţii militare; participarea la operaţii multinaţionale cu statele partenere sau aliate; alocarea anuală a resurselor necesare pentru deplasarea în teatru, susţinerea şi desfăşurarea operaţiilor militare. Programele majore se elaborează pentru o perioadă de 6 ani - programe multianuale, cu o perspectivă de încă 4 la 8 ani, şi se aprobă de către Parlament. Acestea se completează şi se actualizează anual, în raport cu stadiul de execuţie.

Pe baza programelor de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor şi a fondurilor alocate prin bugetul de stat, Statul Major General întocmeşte planuri anuale privind modernizarea şi pregătirea forţelor componente, precum şi rapoarte privind stadiul realizării programelor de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor în perioada anterioară. Planurile anuale sunt aprobate de ministrul apărării, iar rapoartele privind stadiul realizării programelor de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor sunt prezentate Guvernului.

Modalităţile concrete referitoare la elaborarea, coordonarea, execuţia, urmărirea şi raportarea îndeplinirii prevederilor directivei sau a dispoziţiei de planificare strategică, a planurilor strategice şi operaţionale de întrebuinţare a forţelor, programelor de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor, precum şi a planurilor anuale se reglementează prin instrucţiuni interne, aprobate de către ministrul apărării.

Locul şi rolul planificării operaţionale în Armata României

Securitatea României ca stat european şi euroatlantic, poate fi definită şi promovată numai în interiorul NATO şi al Uniunii Europene, în funcţie de interesele naţionale, armonizate cu politicile specifice ale celor două organizaţii.

Armata României participă la apărarea colectivă prevăzută în Articolul V al Tratatului de la Washington, potrivit căruia forţele militare multinaţionale ale Alianţei trebuie să realizeze descurajarea oricărei agresiuni potenţiale împotriva ei, să oprească agresorul cât mai repede posibil în cazul unui atac şi să asigure independenţa politică şi integritatea teritorială a statelor membre. Prin participarea sa activă la misiuni sub egida ONU, UE şi OSCE, Armata României se poate constitui, potenţial, într-un pilon important al Politicii Europene de Securitate şi Apărare - PESA în partea centrală şi sud-estică a continentului european.

Pentru a-şi respecta angajamentele asumate faţă de aliaţi, Armata României trebuie să asigure, printr-un proces de planificare a apărării, forţele şi capabilităţile solicitate de NATO şi UE, iar prin procesul de planificare operaţională/Operational Planning Process – OPP, modul de întrebuinţare al acestor forţe pentru realizarea obiectivelor naţionale şi aliate.

Planificarea operaţională constă în elaborarea de concepţii şi planuri de operaţi ce vor permite punerea în practică a opţiunilor de nivel strategic, operativ şi tactic stabilite la nivel politico-militar, după o elaborare minuţioasă.

Planificarea operaţională prevede două tipuri de planificare:a) planificare din timp/în avans – iniţiată de către şeful Statului Major General – SMG pe timp de

pace şi are la bază un scenariu strategic avizat de către acesta. Produsele finale ale planificării din timp/în avans sunt planurile strategice de contingenţă/Contingency Operational Plans - COP şi cele permanente de apărare/Standing Defence Plans – SDP;

b) planificare de răspuns la crize - iniţiată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării - CSAŢ, la propunerea şefului SMG, ca urmare a declanşării unei crize sau a unei crize aflată în curs de desfăşurare şi care se finalizează într-un plan de operaţii/Operations Plan - OPLAN. Poate avea la bază un SDP sau COP.

53

PlanificareaPlanificareaCapabilităţilorCapabilităţilor

Planificarea Planificarea PoliticiiPoliticii

Planificarea Planificarea ResurselorResurselor

Planificarea Planificarea strategicăstrategică

Planificarea Planificarea strategicăstrategică

Planificarea Planificarea CerinţelorCerinţelor

Scopul planificării operaţionale constă în pregătirea şi ducerea operaţiilor militare şi cuprinde elaborarea şi dezvoltarea planurilor de operaţii, planuri ce cuprind toţi factorii relevanţi care influenţează în mod direct ducerea cu succes şi eficienţă a unei operaţii.

Planificarea operaţională este strâns legată de planificarea apărării, de la care preia forţele, capabilităţile şi resursele puse la dispoziţia planificatorilor pentru realizarea obiectivelor politice şi militare stabilite de factorii de conducere a apărării. De fapt, prin planificarea operaţională se asigură obţinerea stării finale dorite – end state, la terminarea campaniei sau operaţiei majore întrunite.

Totodată, planificarea operaţională în Armata României se armonizează cu politicile care gestionează planificarea operaţională în cadrul NATO şi UE. Elementul de legătură între planificarea apărării şi planificarea operaţională îl reprezintă planificarea strategică, care reprezintă instrumentul principal al şefului SMG pentru îndeplinirea îndatoririlor legale ce îi revin pentru întrebuinţarea produselor finale ale procesului de planificare a apărării – forţe, capabilităţi şi resurse.

Figura nr.2. Rolul planificării strategice.

Acest tip de planificare reprezintă elementul de interconectare a planificării în cadrul SMG şi serveşte ca bază pentru corelarea obiectivelor strategice politico-militare stabilite prin strategii, cu resursele necesare puse la dispoziţie prin programul de guvernare şi Directiva de Planificare a Apărării şi planurile de operaţii elaborate în cadrul Sistemului planificării operaţionale (conform fig.1).

Principalele funcţiuni şi documentele corespunzătoare emise prin procesul de planificare strategică asigură consilierea autorităţilor militare şi civile privind îndeplinirea misiunilor Armatei României şi luarea deciziilor corecte cu privire la securitatea şi apărarea naţională.

Planificarea strategică ale la bază procesul de planificare operaţională/Operational Planning Process – OPP, un proces logic, care începe cu estimarea riscurilor şi ameninţărilor militare la adresa intereselor şi obiectivelor naţionale, continuă cu emiterea unei strategii militare care să preîntâmpine aceste ameninţări, apoi partiţionează forţele existente către comandanţii responsabili cu îndeplinirea strategiei şi se finalizează cu asigurarea directivelor strategice pentru programul de capabilităţi necesare în viitor.

Politica care direcţionează planificarea în NATO şi UE

Analizând mediul de securitate actual, este uşor de anticipat că operaţiile viitoare vor fi multidimensionale şi mult mai complexe, deoarece forţele trebuie să se adapteze rapid scenariilor operaţionale cu schimbarea frecventă a caracteristicilor, şi anume de la cele cu intensitate mare de conflict letal, la cele de stabilizare sau la operaţiile de menţinere a păcii.23 Acţiunile militare specifice operaţiilor viitoare se pot desfăşura simultan, corespunzător întregii game de operaţii militare. Dezvoltările tehnologice din cadrul

23 NATO Strategic Vision. Military Challenge, paragraful 13.54

SPOSPO

PPBESPPBES

SPSSPS

SSASSA

sistemelor informatice, care uşurează major procesul de planificare, mijloacele de avertizare, platformele spaţiale şi capabilităţile militare vor permite desfăşurarea operaţiilor militare într-un tempo mai rapid şi prin adoptarea unor noi concepte operaţionale.

Abordare generală/Comprehensive Approach - CA. Pentru a fi în poziţia de a-şi îndeplini rolurile şi misiunile în cea mai eficientă manieră, Alianţa este în curs de adoptare a unei abordări generale pentru desfăşurarea şi sprijinirea operaţiile militare, cu scopul de a creşte abilitatea NATO de a se implica mai eficient în rezolvarea crizelor. CA conectează inextricabil, principalele discipline ale planificării – îndeosebi planificarea forţei, planificarea operaţională şi a resurselor, cu rezultatele obţinute ca urmare a desfăşurării operaţiilor militare. Fiecare dintre aceste elemente influenţează şi, la rândul lor, sunt influenţate de altele, având ca mediator de bază informaţiile pe termen mediu, verificate periodic. Această abordare optimizează continuu planificarea operaţiilor militare. CA asigură o mai mare vizibilitate şi asigură luarea unor decizii politice mai bine fundamentate, deoarece asigură informarea decidenţilor politici despre ce este posibil şi ce este necesar - în termeni ca efecte, capabilităţi, durată, dislocare şi susţinere. De asemenea, se asigură o indicare mai precisă a costurilor probabile pe care le implică decizia luată pentru desfăşurarea unei operaţii. Aşa cum cerinţele NATO prevăd realizarea unor forţe predictibile, tot aşa va trebuie să devină planificarea operaţională.

Pentru pregătirea şi ducerea operaţiilor militare este necesară dezvoltarea planurilor de operaţii, planuri care cuprind toţi factorii relevanţi ce influenţează în mod direct ducerea cu eficienţă şi succes a unei operaţii. Printre aceşti factori care influenţează planificarea nu trebuie să lipsească efectele aşteptate. Planificarea operaţională serveşte următoarelor scopuri: realizarea planificării militare pentru a pregăti răspunsul Alianţei la orice situaţie viitoare; pregătirea pentru o posibilă, viitoare solicitare (cerere), privind ducerea operaţiilor de răspuns la criză, cu sau fără participarea naţiunilor membre sau partenere, sau altor naţiuni din afara Alianţei; executarea directivelor şi orientărilor politice, îndeosebi pentru planificarea activării forţei întrebuinţate pentru răspuns la o criză actuală sau în curs de desfăşurare; flexibilitatea în adaptarea la cerinţele posibilele de schimbare frecventă a directivelor politice şi a recomandărilor militare; adaptarea la nevoile politice pe timpul unei crize.

NATO şi-a creat propria arhitectură de planificare operaţională pentru a asigura structura de bază necesară realizării planurilor de operaţii, pentru ca acestea să devină documente optime, eficiente, standardizate şi coerente. Planificarea operaţională cuprinde planul de operaţii corespunzător, elementele ajutătoare ale comandanţilor militari NATO şi elementele adiţionale, complementare, care ajută pe planificatorii statelor majore ale armatelor statelor membre NATO să dezvolte planurile operaţionale.

Arhitectura de planificare în cadrul Uniunii Europene este în construcţie.

Relaţia dintre planificarea apărării şi planificarea operaţională

Planificarea apărării României se desfăşoară la nivelul politic şi politico-militar, la realizarea ei participând structuri de conducere din sfera politică şi militară. Translaţia de la intenţia politică şi interesele naţionale către acţiunea militară, reprezentată de planificarea operaţională, se realizeză prin patru sisteme decizionale de planificare, care se interferează şi interrelaţionează, corespunzător nivelurilor de responsabilitate stabilite prin Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului Apărării24, astfel: Sistemul Strategiei de Securitate şi Apărare (SSA); Sistemul Planificării Strategice (SPS); Sistemul de Planificare, Programare, Bugetare şi Evaluare (SPPBE); Sistemul de Planificare Operaţională. (SPO) – vezi fig.3.

24 Legea nr. 346/200655

Figura nr.3. Sistemele decizionale ale planificării

Sistemul Strategiei de Securitate şi Apărare - SSA reprezintă sistemul principal în care se deliberează şi se iau decizii, la cel mai înalt nivel, pe probleme ale politicii de securitate şi apărare naţională care necesită decizie prezidenţială. Conform prerogativelor constituţionale şi legale, din acest sistem fac parte (vezi fig.4):

a) Preşedintele României, în calitatea sa de comandant suprem al forţelor armate25;b) CSAŢ, pentru organizarea şi coordonarea unitară a activităţilor care privesc apărarea ţării şi securitatea

naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii26; CSAŢ elaborează opţiuni de politică, analizează implicaţiile, coordonează problemele operative care necesită o analiză interdependentă, elaborează recomandări pentru Preşedinte şi monitorizează implementarea opţiunilor politice adoptate;

c) MAp, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, care conduce şi desfăşoară, activităţile în domeniul apărării ţării şi răspunde de planificarea integrată a apărării27;

d) Şeful SMG, în calitatea sa de consilier militar principal al Preşedintelui României şi ministrului apărării.

Prin produsele finale elaborate – Strategia de Securitate Naţională a României/Strategia Naţională de Apărare a Ţării şi Carta Albă, sistemul asigură cadrul constituţional pentru stabilirea obiectivelor politicii naţionale de apărare, a misiunilor Armatei României, precum şi pentru asigurarea resurselor necesare apărării naţionale şi îndeplinirii angajamentelor asumate.

Figura nr.4. Sistemul Strategiei de securitate şi apărare.

Sistemul planificării strategice – SPS, constituit la nivelul SMG, cuprinde ansamblul de activităţi prin care sunt stabilite obiectivele militare şi priorităţile Armatei României şi sunt repartizate resurselor apărării pentru îndeplinirea acestora. Sistemul permite evaluarea riscurile şi ameninţările din mediul de securitate, elaborarea strategiilor, viziunilor, scenariilor strategice, doctrinelor, conceptelor, cerinţelor operaţionale pentru forţe, proiectarea structurilor, precum şi implementarea acestora prin planurile operaţionale întocmite la nivel strategic. Astfel, SPS este sincronizat cu Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare şi declanşează mecanismul Sistemului planificării operaţionale.

25 Art. 92 din Constituţia României, ediţia 200326 Idem, art.11927 Art.1 din Legea nr. 346/2006

SSSSASAS

MApCSAŢCSAŢ

STRATEGIASTRATEGIANAŢIONALĂ DE NAŢIONALĂ DE

SECURITATE/APĂRARESECURITATE/APĂRARE

Preşedintele României

CARTA ALBĂ ACARTA ALBĂ A APĂRĂRIIAPĂRĂRII

Şeful SMGŞeful SMG

56

Sistemului planificării strategice este un sistem flexibil şi interactiv, care se fundamentează pe Strategia Militară a României, iar procesul central îl constituie aplicarea prevederilor acesteia în cadrul Statului Major General, prin Comitetul Şefilor de State Majore – CSSM ca organ consultativ28.

Produsele acestui sistem, sunt: Strategia Militară a României, Directiva de planificare a apărării, Strategia de transformare a Armatei României, Strategia de întrebuinţare a forţelor armate române în afara graniţelor naţionale şi Strategia de înzestrare a Armatei României – vezi fig.5.

Prin SPS, SMG asigură coordonarea următoarelor domenii ale planificării apărării: Planificarea forţei, prin Direcţia planificare strategică – J.5; Planificarea logistică, prin Direcţia logistică – J.4; Planificarea armamentelor, prin Direcţia structuri şi planificarea înzestrării – J.8; Planificarea pentru comandă, control şi comunicaţii, prin Direcţia comunicaţii şi informatică – J.6.

Figura nr.5. Sistemul de planificare strategică.

Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluare a forţelor şi activităţilor/Planing, Programming, Budgeting and Evaluation System - PPBES contribuie la constituirea forţelor şi capabilităţilor militare necesare îndeplinirii obiectivelor şi misiunilor încredinţate şi la menţinerea stării lor de operativitate - vezi fig.6.

Figura nr.6. Sistemul de planificare, programare, bugetare şi evaluarePPBES este gestionat de către Direcţia planificare integrată a apărării - DPIA din cadrul Departamentului

pentru politica de apărare şi planificare - DPAP şi are ca obiectiv principal transpunerea prevederilor Directivei de planificare a apărării în programele de constituire, modernizare şi pregătire a forţelor, prin asigurarea şi gestionarea resurselor la dispoziţie într-o concepţie integrată.

28 Idem. Art.12

DIRECTIVA DE DIRECTIVA DE PLANIFICARE PLANIFICARE A APĂRARIIA APĂRARII

STRATEGIA DE STRATEGIA DE TRANSFORMARE/TRANSFORMARE/STRATEGIA DE ÎNTREBUINŢARE STRATEGIA DE ÎNTREBUINŢARE

A FORŢELOR/A FORŢELOR/STRATEGIA DE ÎNZESTRARESTRATEGIA DE ÎNZESTRARE

STRATEGIASTRATEGIAMILITARĂ A MILITARĂ A ROMÂNIEIROMÂNIEI

OBIECTIVE

SCENARII

OPŢIUNI

SPSSPS

STRATEGICE

PR IORITĂŢ I

PPBEPPBESS

BUGETUL ÎN PROIECTBUGETUL ÎN PROIECTBUGETUL APROBATBUGETUL APROBAT

ANALIZEANALIZE

OPŢIUNI

EVALUAREA

FORŢELOR ŞI RESURSELOR

PROIECTPROGRAMARE

PROIECTAREA PROIECTAREA OBIECTIVELOROBIECTIVELOR

57

Sistemul de planificare operaţională – SPO reprezintă sistemul în cadrul căruia sunt elaborate planurile strategice şi de operaţii pentru desfăşurarea acţiunilor militare - vezi fig.7.

Figura nr.7. Sistemul de planificare operaţională.

Sistemul cuprinde trei niveluri de operare: a) nivelul strategic, aflat în responsabilitatea SMG, prin J.5 şi J.3/Centrul Naţional Militar de Comandă

– CNMC, asigură transpunerea deciziilor militare, rezultate în urma activităţilor desfăşurate la nivelul SSA şi SPS, în procese şi proceduri care orientează eforturile pentru planificarea eficientă a campaniilor şi operaţiilor întrunite majore/Major Joint Operations – MJO;

b) nivelul operativ este în responsabilitatea Comandamentului Operaţional Întrunit – COpÎ şi asigură îndeplinirea obiectivelor politice şi/sau militare strategice prin planificarea cu succes a operaţiilor şi bătăliilor;

c) nivelul tactic, aflat în responsabilitatea comandamentelor operaţionale ale categoriilor de forţe – COCFA, marilor unităţi şi unităţilor, transpune în detaliu planurile de operaţii de nivel operativ pentru ducerea luptelor şi ciocnirilor.

Sistemul asigură un proces unic de planificare operaţională, denumit Procesul de planificare operaţională/Operational Planning Process - OPP, interoperabil, integrat, conţinând politici şi proceduri similare pentru planificarea operaţiilor militare de toate tipurile şi asigură luarea deciziei şi rezolvarea crizelor în mod ordonat şi coordonat.

Concluzii.

Planificarea trebuie să fie văzută ca o activitate intelectuală care conduce un proces şi nu ca un proces ce conduce o activitate intelectuală. Această îndrumare vine din partea comandantului şi cuprinde o combinaţie de intuiţie, experienţă şi luare a deciziei efective.

La nivelul Statului Major General, planificarea strategică, în ansamblul ei, reprezintă simbioza a două tipuri de planificare – cea a forţei şi cea operaţională. Multă lume confundă aceste două planificări, considerând, îndeosebi planificarea forţei ca fiind o planificare militară, toate celelate domenii ale planificării apărării fiind considerate atributul conducerii politico-militare. Ceea ce nu este corect.

Dacă planificarea forţei este acel tip de planificare care pune la dispoziţia comandantului şi planificatorilor forţele şi capabilităţile necesare îndeplinirii obiectivului fundamental al Armatei României, prevăzut în Constituţie, cât şi a misiunilor pe care aceasta le are de îndeplinit pentru menţinerea suveranităţii, independenţei şi unităţii naţionale, precum şi îndeplinirea anagjamentelor asumate pe plan internaţional, planificarea operaţională este aceea care precizează modalităţile în care forţele şi capabilităţile vor fi întrebuinţate pentru îndeplinirea acestor misiuni.

Ca urmare, trebuie acordată aceeaşi atenţie ambelor categorii de planificare. Nu contează dacă ai cele mai bune şi mai pregătite forţe din lume, dacă nu şti cum să le foloseşti. Iar dacă ai un proces extraordinar de planificare oepraţională şi elaborezi cele mai exacte şi eficiente planuri de operaţii din lume, tot nu poţi să le îndeplineşti fără a avea forţele şi capabilităţile necesare. Cu alte cuvinte, planul operaţional de întrebuinţare a

SPOSPO

SPRIJIN

DIRECŢII

CONCEPŢIE &DEZVOLTAR

E

OPP

58

forţelor (COP/SDP/OPLAN) este documentul de legătură între cele două tipuri de planificare. Iar elaborarea acestuia este atributul Statului Major General, prin Direcţia planificare strategică/Direcţia operaţii.

14. Activităţile comandamentului pentru planificarea acţiunilor întrunite

Complexitatea situaţiilor şi condiţiilor în care marile unităţi tactice şi operative îşi vor îndeplini misiunile impun pregătirea temeinică a acţiunii. Aceasta „presupune un ansamblu de activităţi şi măsuri ce se execută de comandamente şi forţele subordonate acestora pentru conceperea şi planificarea acţiunii, organizarea acţiunilor şi protecţiei trupelor şi logisticii, aducerea forţelor şi mijloacelor la capacitatea de luptă necesară şi în dispozitivele optime, realizarea coordonării permanente a marilor unităţi şi unităţilor, precum şi a cooperării neîntrerupte a acestora pentru îndeplinirea misiunilor comune“29.

Pregătirea unei acţiuni de către comandament presupune executarea următoarelor activităţi: planificarea operaţiei; organizarea acţiunilor, coordonarea acţiunilor forţelor din subordine pe timpul desfăşurării operaţiilor militare; controlul şi îndrumarea comandamentelor şi forţelor subordonate asupra îndeplinirii planului operaţiei.

Planificarea operaţieiDicţionarele româneşti de profil, alte lucrări în domeniu dau definiţii, mai mult sau mai puţin

asemănătoare, noţiunii de planificare.Planificarea este definită în unele dicţionare ca fiind o „categorie ce exprimă programarea, organizarea,

coordonarea şi conducerea pe bază de plan a unei activităţi, în scopul atingerii unor obiective determinate în prealabil“30.

În lexiconul militar planificarea operaţiei este definită ca o „activitate de elaborare a documentelor privind organizarea, desfăşurarea, conducerea şi asigurarea multilaterală a operaţiei. Se execută de statul major, sub conducerea comandantului şi se concretizează în planul operaţiei, pe harta cu decizia comandantului, în planurile de întrebuinţare în luptă a armelor şi în alte documente, care se întocmesc pentru operaţie“31.

De asemenea, în alte dicţionare, „planificarea este un proces de elaborare şi urmărire a realizării unui plan. În acest caz este un ansamblu de indicatori corelaţi, care reprezintă obiectivele activităţii respective într-un interval de timp şi mijloacele necesare înfăptuirii lor. Planificarea include măsuri şi mijloace de urmărire a realizării planului“32.

Şi în dicţionarele străine, deşi acestea sunt mai „zgârcite“ cu definiţiile, există preocuparea de a defini noţiunea de planificare. Astfel, în timp ce „Le petit Larousse“ o defineşte ca fiind „... acţiunea de a planifica, adică de a elabora un plan“33, „Le petit Robert“ o defineşte ca fiind „... o acţiune de a organiza conform unui plan. Planificarea constă în a determina obiective precise şi a pune în mişcare mijloacele convenabile pentru a le atinge în termenele prevăzute“34. În acelaşi timp „Webster’s“ prezintă planul ca pe „... o schemă a acţiunii“35.

Analizând definiţiile prezentate, apreciem că planificarea este un proces de stabilire şi fundamentare, pe baza unor studii şi analize, a obiectivelor şi sarcinilor de realizare a acestora, de ordonare spaţială, temporală şi după natura acţiunilor, de determinare şi utilizare a resurselor necesare corespunzătoare planului stabilit, în vederea asigurării premizelor indispensabile atingerii unei finalităţi bine prefigurate. De asemenea, planificarea reprezintă o activitate de elaborare şi realizare a unui plan, care integrează obiective, strategii, mijloace şi resurse, măsurile de realizare pentru o perioadă determinată, care poate începe, sau chiar începe, odată cu conştientizarea misiunii.

Planificarea acţiunii militare, indiferent de tipul acesteia, reprezintă un proces coordonat al comandamentului pentru stabilirea modului optim de îndeplinire a misiunii. Aceasta poate fi o planificare deliberată, având la bază misiunile deduse de comandament ca urmare a analizei situaţiei şi anticipării locului şi

29 Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 5130 Dicţionar politic, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 7931 Lexicon militar - Ediţia a II-a, Editura Saka, Chişinău, 1994, p. 12032 Dicţionar de sociologie, Editura Babel, 1993, p. 17633 Le petit Larousse, 1993, p. 2634 Le petit Robert, 1994, p. 31435 Webster’s, 1995, p. 117

59

rolului pe care gruparea de forţe îl va avea în acţiunea viitoare sau o planificare de executare când se execută pe baza ordinului eşalonului superior36.

Planificarea operaţiei grupărilor de forţe reprezintă un proces complex de analiză şi evaluare a situaţiei inamicului, trupelor proprii, vecinilor, condiţiilor de teren, anotimp şi stare a vremii, precum şi a misiunii primite şi de a determina pe această bază modalităţile de realizare a scopurilor. Complexitatea acestui proces depinde de gradul de detaliere a misiunii stabilite de eşalonul superior şi de limitele şi constrângerile formulate de acest prim ordin, precum şi de timpul la dispoziţie pentru planificarea acţiunii.

Scopul procesului de planificare este de a stabili cea mai bună metodă de îndeplinire a obiectivelor şi planificare a unei operaţii viitoare şi are ca rezultat un plan al operaţiei şi un ordin de operaţii destinate să genereze o acţiune militară, prin care se urmăreşte îndeplinirea misiunii.

În planificarea operaţiei comandamentele pot folosi metode diferite, în funcţie de natura şi scopul acţiunii, precum şi de timpul avut la dispoziţie. Astfel planificarea poate fi succesivă, pe eşaloane ierarhice, sau planificarea simultană la două sau mai multe eşaloane.

Planificarea unei operaţii se desfăşoară în următoarele etape: iniţierea planificării, orientarea personalului implicat în planificare, elaborarea concepţiei, elaborarea planului operaţiei şi revederea planului operaţiei37.

Iniţierea planificării operaţieiÎn literatura de specialitate se apreciază că „Planificarea operaţiei poate fi iniţiată pe baza directivei

(ordinului) primite de la eşalonul superior sau din proprie iniţiativă, pe baza misiunii deduse, ca răspuns la evenimentele politice şi/sau acţiunile militare care au loc în zona de responsabilitate/interes a marii unităţi/unităţii“38. Pentru a declanşa procesul de planificare a operaţiei comandantul execută însuşirea misiunii primite sau aprofundarea celei deduse şi stabileşte problemele principale ale planificării.

Însuşirea misiunii primite sau aprofundarea celei deduse este o activitate cognitivă întreprinsă de comandant, care trebuie să înţeleagă intenţia şi concepţia de acţiune a eşalonului superior, să identifice locul şi rolul marii unităţi (unităţii) în cadrul operaţiei eşalonului superior, misiunea şi scopul acţiunii.

Pe timpul însuşirii misiunii primite, comandantul trebuie să pună în relaţie datele de care dispune cu factorii de situaţie. El va formula un mod principial de acţiune, pe care trebuie să-l impună sau să-l recomande statului major pentru elaborarea concepţiei. Referindu-se la însemnătatea însuşirii corecte a misiunii primite, reputatul teoretician militar Ioan Sichitiu spunea „Primul lucru: identificarea cu misiunea. În acest scop citiţi şi recitiţi de mai multe ori misiunea ce vă incumbă şi încadraţi-o în minte, în ideea de manevră generală a comandantului superior. Numai aşa veţi înţelege caracterul precis al misiunii şi veţi putea lucra în vederile comandantului, chiar atunci când desfăşurarea evenimentelor nu mai corespunde prevederilor iniţiale. În general din judecarea misiunii primite rezultă scopul şi caracterul operaţiunilor ce veţi avea de dus, uneori chiar şi ideile mari ale manevrei“39.

În cadrul comandamentului, după însuşirea misiunii, se trece la elaborarea problemelor principale ale planificării, întocmindu-se un plan de activitate de către compartimentul operaţii, prin care se încadrează în timp activităţile ce se vor desfăşura pe timpul planificării operaţiei. În regulamentele de specialitate se arată că elaborarea problemelor principale ale planificării reprezintă activitatea de bază prin care comandantul detaliază (reformulează) misiunea, identifică limitele acţiunii, stabileşte necesităţile de informaţii şi datele privind coordonarea activităţii compartimentelor pentru executarea planificării40.

Reformularea misiunii se face ţinând seama de sarcinile repartizate prin concepţia eşalonului superior şi de cele deduse (implicite), comandantul stabilind centrul de greutate, punctele decisive, direcţiile de efort, punctele critice şi starea de la sfârşitul operaţiei. Practic prin reformularea misiunii, comandantul trebuie să detalieze clar şi concis :

scopul general şi scopurile parţiale ale operaţiei; care sunt forţele care vor participa la îndeplinirea misiunii; modul de acţiune al forţelor şi mijloacelor pe timpul desfăşurării operaţiei; momentul declanşării operaţiei şi al finalizării acesteia; spaţiul în care se va desfăşura operaţia.

36 Cf.Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre, Bucureşti -proiect, 2004, art 20337 Cf. Dispoziţie privind procesul de planificare a operaţiei întrunite, Bucureşti, 2001, art. 1238 Ibidem, art. 1339 Sichitiu I., Gavrilescu A. şi Teodorescu T., Conducerea trupelor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1935, p. 3-440 Cf., Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre, Bucureşti –proiect, 2004, art. 213

60

Identificarea limitelor acţiunii vizează două aspecte: obligaţii şi restricţii41. Obligaţiile se referă la ceea ce gruparea de forţe operativă şi elementele constitutive trebuie să execute în timp şi spaţiu, precum şi componentele acţionale obligatorii. Restricţiile se referă la problemele, pe care gruparea de forţe cu rol operativ nu are voie să le întreprindă înainte, pe timpul şi după terminarea acţiunii, acestea fiind, de regulă, de ordin politic, moral, juridic, religios, etnic, acţional sau de altă natură.

Identificarea necesităţilor de informaţii ale grupării de forţe cu rol operativ constă în stabilirea naturii şi ponderii datelor şi informaţiilor necesare elaborării cursurilor acţiunii, a zonelor din care să provină acestea, precum şi priorităţile şi urgenţa acestora.

Pe baza termenelor ordonate de eşalonul superior şi a celor identificate personal, comandantul coordonează planificarea stabilind: activităţile principale, termenele la care să se execute şi priorităţile; procedurile de stat major şi compartimentele care participă la elaborarea planului; rapoartele (estimările) care vor fi prezentate şi gradul lor de detaliere.

La primirea misiunii şi stabilirea problemelor principale ale planificării, în afara comandantului, pot participa locţiitorul comandantului, şeful de stat major şi 1-2 ofiţeri din compartimentele informaţii, operaţii, precum şi alte persoane stabilite de comandant. Sunt situaţii când timpul pentru pregătirea operaţiei este scurt şi când la această activitate pot lua parte toţi şefii de compartimente (grupa de coordonare) şi, deci nu mai este necesară orientarea personalului implicat în planificare, aceasta fiind făcută de către şefii de compartimente cu personalul din subordine, cu probleme specifice.

Având bine clarificate unele elemente din ordinul eşalonului superior şi din analizele proprii, comandantul este în măsură să conducă o activitate foarte importantă din etapa de planificare a operaţiei şi anume, orientarea personalului comandamentului implicat în planificare.

Orientarea personalului implicat în planificarea operaţieiO altă etapă importantă parcursă de comandant sau şeful de stat major pentru planificarea operaţiei este

orientarea personalului implicat în planificarea acţiunii. Această activitate are la bază directiva de acţiune primită de la eşalonul superior, problemele principale ale planificării şi cele rezultate din însuşirea misiunii stabilite în etapa iniţierii acestei activităţi şi, conform prevederilor regulamentare, cuprinde: evaluarea situaţiei, prezentarea intenţiei şi a elementelor de bază ale concepţiei eşalonului superior; prezentarea intenţiei comandantului şi îndrumarea pentru planificare42.

Pe timpul orientării, comandantul prezintă situaţia operativă de ansamblu şi evaluarea acesteia, cu accent pe acele probleme, care influenţează direct acţiunea marii unităţi, intenţia şi concepţia de acţiune a eşalonului superior, precum şi problemele de bază privind modul de acţiune. Activitatea de evaluare a situaţiei este declanşată de analiza misiunii, în cadrul şedinţei comandantului cu şefii structurilor care participă la această activitate, care are ca scop identificarea şi delimitarea în timp şi spaţiu a responsabilităţilor şi secvenţelor pentru îndeplinirea obiectivelor precum şi reevaluarea potenţialului forţelor proprii şi al inamicului precum şi determinarea punctelor tari şi vulnerabilităţilor de ambele părţi.

Personalului implicat în această activitate i se precizează problemele principale ale planificării de către comandant, împreună cu şeful de stat major, cum ar fi: activităţile principale de planificare şi termenele de executare; rapoartele de documentare, gradul de detaliere a acestora şi modul de prezentare; măsurile urgente ce trebuie luate pentru asigurarea acţiunilor, protecţia şi logistica trupelor; problemele care fac obiectul dispoziţiunilor preliminare ce urmează a fi transmise unităţilor subordonate. Această activitate trebuie desfăşurată într-un interval de timp bine determinat, ceea ce impune comandantului prezentarea clară a problemelor fără explicaţii inutile, iar răspunsurile la întrebările participanţilor să fie la obiect.

Documentul final al fazei de orientare a procesului de planificare a operaţiei îl reprezintă Ghidul comandantului pentru planificarea operaţiei care constituie fructificarea şedinţei de analiză a misiunii43 şi cuprinde:

a) ideile de bază privind intenţiile iniţiale ale comandantului;b) viziunea comandantului sub forma descrierii generale a cursului operaţiei militare pentru

îndeplinirea misiunii;c) măsuri urgente pentru asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor;d) misiunile generale ale structurilor subordonate;

41 Ibidem, art. 21442 Ibidem, art. 21643 Ibidem, art. 217

61

e) misiuni imediate, preliminare, pregătitoare, care constituie baza fazei următoare a procesului de planificare, elaborare a concepţiei;

f) instrucţiuni de coordonare: activităţi principale de planificare şi termene de executare; estimările (gradul de detaliere, cine prezintă, termene); măsuri urgente; nevoi de informaţii.

Orientarea personalului implicat în planificare se poate repeta ori de câte ori este necesar pe timpul pregătirii operaţiei pentru a asigura un punct de vedere comun pentru toate compartimentele statului major când se produc schimbări radicale în situaţia inamicului şi a forţelor proprii, în vederea elaborării concepţiei operaţiei.

Elaborarea concepţiei operaţieiÎn activitatea statului major, elaborarea concepţiei operaţiei reprezintă o etapă foarte importantă în

procesul de planificare a acesteia, concretizând, în final, decizia comandantului privind modul de executare a misiunii44. Elaborarea concepţiei se desfăşoară pe baza orientării personalului implicat în planificare şi cuprinde: analiza situaţiei, elaborarea cursurilor acţiunii, selectarea cursului optim de acţiune şi precizarea deciziei comandantului.

Pe timpul elaborării concepţiei operaţiei activităţile se pot desfăşura simultan sau succesiv, astfel: analiza situaţiei şi elaborarea estimărilor specifice structurilor comandamentului (se desfăşoară simultan), iar în final se elaborează variantele probabile de curs ale operaţiei militare Analiza situaţiei şi estimările fiecărui compartiment, ale ofiţerilor de armă şi specialităţi, precum şi ale comandanţilor unităţilor de sprijin au ca obiectiv stabilirea condiţiilor concrete în care misiunea este realizabilă. Pe timpul analizei situaţiei, statul major studiază datele şi informaţiile despre inamic, trupe proprii, zona acţiunilor militare (teren), misiunile vecinilor şi condiţiile de timp şi stare a vremii.

Pe timpul analizei situaţiei inamicului se vor determina: valoarea şi gruparea forţelor terestre, aeriene şi maritime; concepţia probabilă de acţiune a acestuia în timp şi spaţiu; posibilitatea folosirii a unor mijloace sau sisteme cu înaltă precizie de lovire; obiectivele cele mai importante din dispozitivul inamicului şi ordinea în care să fie lovite; părţi tari şi slabe ale dispozitivului operativ; starea psihomorală a trupelor agresorului şi acţiunile de război psihologic desfăşurate împotriva trupelor şi populaţiei noastre; procedeele de luptă folosite în acţiunile anterioare.

Gradul de detaliere a situaţiei şi operaţiilor inamicului se stabileşte, de regulă, în ofensivă, cu două eşaloane mai sus faţă de eşalonul propriu, inclusiv rezervele care pot fi folosite, iar în apărare, cu două eşaloane mai jos faţă de eşalonul propriu, inclusiv rezervele eşaloanelor superioare ce pot interveni în fâşia marii unităţi (unităţii).

Analiza inamicului trebuie făcută luând în considerare cele mai probabile variante de acţiune ale acestuia. O asemenea abordare nu este nouă în practica militară românească. Astfel, între cele două războaie mondiale, generalul Sichitiu sublinia că: „... în rezumat, din analiza inamicului trebuie să ajungem la concluzia: Este probabil că inamicul va acţiona aşa ... . Nu este exclus totuşi să acţioneze şi aşa ... . Mai periculos pentru mine ar fi dacă ar acţiona ca în cazul ...“45.

Analizând trupele proprii este necesar să se studieze următoarele probleme: situaţia, compunerea şi dispunerea forţelor şi mijloacelor; nivelul capacităţii combative a trupelor; gradul de completare cu resurse umane; starea psihomorală a personalului şi populaţiei din zona de desfăşurare a operaţiei; repartiţia forţelor şi mijloacelor pentru îndeplinirea misiunii; formele de manevră; posibilităţile de realizare a dispozitivului operativ; măsurile şi acţiunile principale de asigurare şi protecţie a trupelor; logistica trupelor; existenţa şi posibilităţile de acţiune ale celorlalte forţe din sistemul naţional de apărare.

Analiza trupelor proprii şi a inamicului se face în strânsă legătură cu situaţia, misiunile şi acţiunile vecinilor, determinând modul cum acestea influenţează acţiunile proprii, precum şi posibilităţile de cooperare cu aceştia.

Terenul, condiţiile de timp şi stare a vremii se analizează concomitent cu inamicul, trupele proprii şi vecinii, pe toată aria şi pe toată durata de desfăşurare a acţiunii, stabilindu-se modul cum avantajează sau îngreuiază dispozitivul operativ şi manevra. La analiza terenului trebuie determinate: sursele şi resursele din zonă; localităţile şi construcţiile industriale sau de altă natură; lucrările de hidroamelioraţii şi hidrotehnice, densitatea şi starea căilor de comunicaţii; gradul de accesibilitate a terenului pentru diferite categorii de tehnică, acoperirile existente şi gradul de protecţie pe care-l oferă, existenţa cursurilor de apă şi caracteristicile acestora46.44 Cf., Buletinul Academiei de Înalte Studii Militare, nr. 3/1998, Bucureşti, p. 15045 Sichitiu I., Gavrilescu A. şi Teodorescu T., Op. Cit., p. 11746 Cf., Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre -proiect Bucureşti, 2004, art. 223

62

Concomitent cu analiza situaţiei se pregătesc estimările de către compartimente şi specialişti, ţinând seama de influenţa factorilor fiecărui domeniu asupra misiunii marii unităţi, concluziile desprinse din acestea determinând propunerile şi recomandările, care conturează diferite cursuri ale acţiunii. Estimările pregătite se prezintă şefului de stat major, care coordonează elaborarea cursurilor acţiunii, iar la ordin, comandantului.

Elaborarea cursurilor acţiunii este o activitate ce are la bază analiza situaţiei şi estimările fiecărui compartiment din comandament şi constă, în esenţă, în stabilirea şi evaluarea variantelor concepţiei şi, în final, alegerea variantei optime. Procesul solicită, deopotrivă, puterea de analiză şi sinteză, rigoarea şi profunzimea raţionamentelor, spiritul creativ şi curajul de a promova soluţii inedite47.

Cursul acţiunii este un plan care cuprinde o înşiruire logică de acţiuni ce urmează a fi desfăşurate de o forţă pentru îndeplinirea unei misiuni. În sens mai larg, printr-un curs al acţiunii se înţelege o variantă de acţiune, pentru îndeplinirea misiunii primite. În funcţie de situaţie şi de timpul avut la dispoziţie, se pot întocmi mai multe cursuri ale acţiunii considerate viabile. Un curs este considerat viabil când respectă concepţia eşalonului superior (în cazul misiunii primite) sau intenţia comandantului (în cazul misiunii deduse), când duce la îndeplinirea misiunii, când poate fi sprijinit cu mijloacele avute la dispoziţie şi când respectă dreptul conflictelor armate.

Modulul operaţii, pe baza estimărilor proprii şi a celorlalte structuri, stabileşte cursurile viabile ale acţiunii marii unităţi operative şi, pentru fiecare din acestea, avantajele şi dezavantajele prin compararea acţiunilor probabile ale trupelor proprii, după care stabileşte varianta optimă de acţiune, pe baza unor criterii şi prin desfăşurarea jocului de război şi propune comandantului cursul optim al operaţiei.

Selectarea cursului optim de acţiune presupune executarea recunoaşterilor şi estimarea comandantului. Recunoaşterile se execută în funcţie de eşalon, de nevoi şi de timp de către comandant, împreună cu şefii de compartimente sau alţi ofiţeri din cadrul acestora, precum şi de comandanţii marilor unităţi din subordine, cărora li se pot face precizări cu privire la îndeplinirea misiunii48. Executarea recunoaşterilor are ca scop verificarea informaţiilor cunoscute despre zona acţiunii şi influenţa caracteristicilor acesteia asupra acţiunii forţelor.

Pentru selectarea cursului optim al acţiunii, şeful de stat major împreună cu şeful compartimentului operaţii prezintă comandantului fiecare curs al acţiunii, cu avantajele şi dezavantajele lor, precum şi recomandarea privind cursul optim de acţiune.

În vederea analizei unui curs al acţiunii, comandantul trebuie să desfăşoare următoarele activităţi49: vizualizează acţiunile ambelor forţe în desfăşurarea lor logică, luând în calcul toate estimările efectuate; evaluează posibilităţile de succes faţă de acţiunile inamicului; stabileşte gradul de risc şi acceptabilitatea lui; stabileşte măsuri active pentru reducerea efectelor acţiunii inamicului asupra forţelor proprii.

În urma comparării variantelor de acţiune analizate, comandantul decide varianta optimă, care poate fi una propusă iniţial de statul major, una îmbunătăţită sau una nouă, propusă de comandant50.

Precizarea deciziei comandantului. Aşa cum este specificat în regulamentele de specialitate „...decizia reprezintă opţiunea comandantului privind executarea acţiunii militare şi se materializează în concepţia acţiunii“51. Pentru a fi aplicată, decizia comandantului trebuie să fie precizată celor implicaţi în procesul de planificare. Aceasta trebuie să fie o declaraţie clară asupra cursului optim al acţiunii şi reprezintă o descriere a modului în care comandantul vede desfăşurarea operaţiei de la început şi până la sfârşit, cu suficiente detalii, în aşa fel ca ofiţerii din statul major şi comandanţii subordonaţi participanţi să înţeleagă exact ce au de făcut, să poată executa misiunea fără alte precizări sau ordine ulterioare.

O activitate importantă, care se desfăşoară pe tot parcursul procesului de planificare, este identificarea forţelor necesare misiunii, având în vedere nevoile de forţe în raport cu misiunile identificate. Pentru aceasta statul major propune comandantului un „raport-cerere“ către eşalonul superior care cuprinde, în esenţă, o listă a forţelor şi posibilităţilor necesare executării fiecărei misiuni importante.52

În concluzie, produsul acestei etape a procesului de planificare este concepţia operaţiei grupării de forţe cu rol operativ, care se materializează grafic pe hartă şi, în principiu, cuprinde: dispozitivul şi cursul probabil al acţiunii inamicului; misiunea reformulată a marii unităţi prevăzută în cursul optim; dispozitivul şi cursul acţiunii marii unităţi cu rol operativ; participarea altor elemente aparţinând autorităţii naţionale de comandă

47 Liviu Habian şi Mircea Chelaru, Corelaţia politică-strategie, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 8848 Cf. Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998. art. 13849 Ibidem, art. 14050 Cf. Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre -proiect Bucureşti, 2004, art. 22551 Cf. Regulamentul general pentru conducerea acţiunilor militare, Bucureşti, 1998. art. 14252 Cf. Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii întrunite ale Forţelor Armate (proiect final), Bucureşti, 2003, pag. 81

63

precum şi a organismelor non-guvernamentale interne şi internaţionale. În funcţie de precizările primite prin directivă de la eşalonul superior, concepţia operaţiei va fi prezentată spre examinare în vederea aprobării.

Elaborarea planului operaţieiÎn procesul de planificare a operaţiei desfăşurat de comandamentul marii unităţi cu rol operativ, o etapă

deosebit de importantă o reprezintă elaborarea planului operaţiei. Acesta are la bază concepţia operaţiei decisă de comandant şi cuprinde planificarea acţiunilor forţelor, planificarea logisticii trupelor şi planificarea asigurării acţiunilor şi protecţiei trupelor53.

Planificarea acţiunilor forţelor54, ca parte componentă a planului de operaţii, se elaborează de compartimentul operaţii împreună cu celelalte compartimente ale statului major şi cuprinde:

dispozitivul şi cursul probabil al acţiunilor inamicului: natura, valoarea şi gruparea forþelor inamicului; concepţia probabilă a acţiunilor inamicului; posibilităţile inamicului în timp şi spaţiu; elemente din concepţia eşalonului superior, care interesează marea unitate cu rol operativ; elemente din concepţia de acţiune a vecinilor, care presupun coordonarea eforturilor pentru

cooperare în îndeplinirea misiunilor; continuările posibile ale acţiunii după îndeplinirea misiunii; misiunea (primită sau dedusă) a marii unităţi cu rol operativ; concepţia operaţiei; elementele principale ale sistemului de lovire (loviturile aviaţiei, rachetelor şi artileriei terestre şi aeriene;

elementele principale ale sistemului de baraje, obstacole şi distru-geri ce se vor executa); elementele principale ale asigurării operaţiei şi protecţiei trupelor; elementele principale ale sistemului de conducere: punctele de comandă care se organizează, termenul

intrării în funcţiune şi manevra acestora; elemente principale ale sistemului de logistică (raioanele de dispunere a marilor unităţi, unităţilor şi

formaţiunilor de logistică, precum şi drumurile de aprovizionare şi evacuare).Deci, planificând acţiunea forţelor statul major trebuie să identifice şi să repartizeze marile unităţi şi

unităţile din subordine şi cele primite ca întărire pe diferite elemente ale dispozitivului sau pe grupări de forţe, să precizeze misiunile acestora, să planifice modul de realizare a dispozitivului marii unităţi cu rol operativ, modul de întrebuinţare a forţelor în timp şi spaţiu şi, de asemenea, să planifice manevra pe timpul desfăşurării operaţiei.

Planificarea logisticii trupelor reprezintă o activitate deosebit de complexă, cu implicaţii majore asupra desfăşurării, în bune condiţiuni, a operaţiei marii unităţi cu rol operativ şi include: planificarea aprovizionării trupelor şi a transporturilor logistice; planificarea mentenanţei; planificarea asistenţei medicale şi a celei sanitar - veterinare; planificarea resurselor financiare; asigurarea căilor de comunicaţie; asigurarea cazării trupelor şi adăpostirii animalelor55.

În acest sens, compartimentul logistic trebuie să găsească, în primul rând, soluţii pentru planificarea aprovizionării trupelor şi transporturilor logistice până la începerea acţiunii şi pe timpul desfăşurării acesteia, ţinând seama de consumurile zilnice, de sursele diferite de aprovizionare, precum şi de modul de hrănire al personalului.

În al doilea rând, ţinând seama de defecţiunile care pot să apară datorită rulajului şi de pierderile prognozate pe timpul ducerii acţiunilor de luptă, trebuie soluţionată planificarea mentenanţei. Astfel, se vor stabili locurile în dispozitiv ale unităţilor şi formaţiunilor de evacuare şi ale celor de reparaţii, precum şi raioanele de adunare a tehnicii deteriorate. De asemenea, se vor stabili nevoile de asigurare cu piese de schimb, subansamble şi posibilităţile existente pe plan local.

În al treilea rând, trebuie rezolvată problema planificării asistenţei medicale prin stabilirea modului de evacuare al răniţilor şi bolnavilor grav la spitalele teritoriale sau de campanie ale eşalonului superior, precum şi prin stabilirea locului de dispunere al formaţiunilor medicale (puncte medicale, infirmerii şi spitale de campanie) şi a situaţiei epidemiologice din zona de acţiune. De asemenea, trebuie soluţionată planificarea asistenţei sanitar - veterinare, stabilindu-se modul de transport al animalelor, locul punctelor sanitar - veterinare şi situaţia epizootică în zona de acţiune.

Compartimentului logistic se va preocupa şi de stabilirea resurselor financiare, care are în vedere calculul necesarului de fonduri pentru plata materialelor care se aprovizionează, modul de plată a prestărilor de

53 Cf. Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre -proiect, Bucureşti, 2004, art. 22754 Lucian Stăncilă, Operaţiile ofensive ale trupelor de uscat `n războiul de apă-rare a ţării, Partea a doua - Pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor

ofensive, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p. 2755 Cf., Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre -proiect, Bucureşti, 2004, art. 229

64

servicii şi a rechiziţiilor, fondurile necesare pentru plata drepturilor băneşti ale personalului, precum şi locurile de dispunere ale unităţilor bancare în cadrul fâşiei de acţiune.

Asigurarea căilor de comunicaţie, ca parte componentă a planificării logistice, se va realiza prin: alegerea, recunoaşterea şi pregătirea drumurilor, căilor ferate, aeriene şi navale; repartizarea, restabilirea, întreţinerea şi menţinerea în stare de viabilitate a drumurilor, aerodromurilor şi instalaţiilor portuare; paza şi asigurarea lucrărilor de artă; organizarea şi executarea serviciului de comenduire şi îndrumare a circulaţiei în raioanele formaţiunilor logistice şi pe drumurile de aprovizionare şi evacuare.

Planificarea asigurării acţiunilor şi protecţiei trupelor56 constă în stabilirea măsurilor şi acţiunilor cu caracter general, precum şi a misiunilor speciale executate de forţele destinate pentru, siguranţă, protecţia electronică, operaţii psihologice, mascare, protecţie genistică, protecţie antiaeriană, apărare N.B.C., protecţia informaţiilor, protecţia medicală şi sanitar-veterinară, asigurarea topogeodezică, asigurarea hidrometeorologică, asigurarea cu personal, activităţi de informare şi relaţii publice, asistenţa juridică, asistenţă religioasă, protecţia muncii şi protecţia mediului.

În această activitate sunt angrenate, prin ofiţerii de specialitate, toate compartimentele statului major precum şi cele din subordinea nemijlocită a comandantului.

Măsurile şi acţiunile de asigurare şi protecţie a trupelor se stabilesc ţinând seama de concepţia operaţiei, situaţia şi condiţiile specifice în care aceasta se execută, dispoziţiunile eşalonului superior, forţele şi mijloacele specializate la dispoziţia marii unităţi şi se materializează în planurile de acţiune ale compartimentelor respective.

Problemele referitoare la siguranţă, protecţia electronică, operaţii psihologice, protecţie genistică, mascare, protecţia antiaeriană, apărare N.B.C., protecţia informaţiilor, asigurarea topogeodezică, asigurarea hidrometeorologică, evitarea fratricidului şi protecţia mediului se planifică de către compartimentul operaţii în colaborare cu celelalte compartimente şi se materializează în anexele la planul de operaţii întocmite de acestea.

Planificarea asistenţei religioase se execută de către preotul militar şi vizează cultivarea valorilor religios - morale, patriotice, etnice şi civice în vederea realizării şi menţinerii în rândul militarilor a unui moral corespunzător.

Activitatea de informare şi relaţii publice se planifică de către compartimentul specific şi presupune măsuri pentru: crearea şi menţinerea unei imagini favorabile; informarea cu date autorizate asupra misiunii marii unităţi; dezvoltarea responsabilităţii pentru îndeplinirea misiunii; formarea la militari a conştiinţei civice.

Planificarea activităţii de personal şi evidenţă a resurselor umane trebuie să aibă în vedere realizarea necesarului de efective al marii unităţi cu rol operativ, astfel încât marea unitate să poată îndeplini misiunea primită sau dedusă. Aceasta presupune organizarea activităţii de: urmărire, centralizare şi analiză a datelor privind pierderile şi nivelul încadrării marilor unităţi; elaborare şi transmitere a cererilor de completare; primire şi încadrare a personalului repartizat; legătura cu organele militare teritoriale.

Problemele referitoare la asistenţa juridică vizează măsurile şi acţiunile ce trebuie întreprinse pentru a se asigura respectarea, pe timpul operaţiei, a cerinţelor legilor ţării, regulamentelor militare şi ale dreptului internaţional, aplicabil în conflictele armate.

Revederea planului operaţieiRevederea planului operaţiei57 constă în analiza acestuia în scopul actualizării şi validării şi se efectuează de

şefii de compartimente, sub conducerea şefului de stat major, periodic, în funcţie de evoluţia situaţiei şi datele obţinute de statul major de la sursele proprii, organele militare teritoriale şi cele ale administraţiei publice locale, precum şi de la eşalonul superior şi vecini.

Revederea planului operaţiei în scopul actualizării se face după elaborarea acestuia şi apoi periodic, în funcţie de situaţie, de către cei care l-au întocmit sau, uneori, de alţi ofiţeri numiţi de şeful de stat major. Periodicitatea revederii planului operaţiei este determinată de mărimea eşalonului, care execută planificarea şi de frecvenţa schimbărilor în situaţia operativă.

Revederea planului în scopul validării se face la finalizarea acestuia, de regulă de către ofiţerii, care nu au participat la elaborarea lui, procedura de bază fiind exerciţiul de simulare asistat de calculator.

56 Ibidem, art. 22557 Cf. Manualul pentru organizarea de stat major şi operaţii ale Forţelor Terestre, Bucureşti, 2002, art. 228

65