Renaşterea duhovnicească

Prima reuniune

Am citit din Sfântul Macarie, şi continuăm acum, despre ce anume este această zugrăvire a chipului lui Dumnezeu şi luminarea existenţei umane de energiile dumnezeieşti. Am explicat că lumina negrăită a Duhului Sfânt se sălăşluieşte în om şi Acesta, lucrând şi grăind, Îl face pe Dumnezeu realitate palpabilă în sufletul nostru. Ne-a spus şi cum trupul e făcut viu de către suflet şi duhul face viu sufletul, şi astfel trupul trăieşte organic prin suflet, sufletul trăieşte în Dumnezeu prin Duhul, şi astfel omul întreg e un om purtător de Dumnezeu [theophoros anthropos]. Cel aflat sub lucrarea focului ceresc, adică a Duhului Sfânt, înceteaza a mai fi un om purtat de patimi şi de demonii cei răi. Aşa cum fierul se face cu totul luminos atunci când intră într-un cuptor, tot aşa şi omul întreg devine dumnezeu-om, devine Dumnezeu. Şi Duhul Sfânt îl ridică pe aripile Sale pe acest om mai presus de toate, şi atunci nici demonul, nici gândurile, nici ispitele nu-l mai pot întina pe om cu răutăţile lor, cu păcatele, cu răutăţile infernale pe care le născoceste vicleanul demon.În acest mod sufletele purtătoare-de-Dumnezeu, purtătoare-de-Duh, acest nou Israel devine mult mai înalt decât vechiul Israel care, avându-L pe Dumnezeu facând minuni cu el, a reuşit numai să păşească pe fundul mării sau al râului, în timp ce noi păşim peste toate amărăciunile şi păcatele vieţii. “Umblă pe apa amărăciunii puterilor celor rele", peste amărăciunea păcatului. “Căci trupul şi sufletul lor s-au facut casă a lui Dumnezeu” şi acestea trei: trupul, sufletul şi duhul alcătuiesc omul integral şi unitar. Şi acum să continuăm: “În ziua aceea - spune Sfântul Macarie -, când a căzut Adam, a venit Dumnezeu umblând în Rai şi a plâns, ca să spunem aşa, văzându-l pe Adam, şi a zis”. Fiindca a spus că, atunci când e îndumnezeit, omul umblă mai presus de amărăciunile păcatului a amintit numaidecât căderea neamului omenesc care s-a facut în Adam, când a căzut în amărăciunea păcatului şi a vieţii omeneşti. În ziua aceea, spune el, în care a căzut Adam, “Dumnezeu umblând prin Rai aplâns, ca să spunem aşa". Dumnezeu nu plânge. Aceasta e o expresie antropomorfă, antropopatică. “Văzându-l pe Adam a zis: <<Din ce lucruri bune,ce lucruri rele ai ales?>>" Ce lucru uimitor spune Dumnezeu. Unde ai găsit răul şi l-ai ales? Erai în mijlocul tuturor bunătăţilor. Te-am pus în mijlocul unui rai în care nu era nimic rău. Toate erau bune foarte (Fc 1, 31). Unde ai găsit răul şi l-ai ales? E absurd. Ca şi cum ţi-aş spune:”Aici sunt suflete feciorelnice; alege-l pe care vrei ca să vină împreună cu tine". Şi tu faci cu mâna aşa şi pui mâna pe un demon rău. Unde l-ai găsit? Aici sunt suflete feciorelnice. Unde ai găsit răul, Adame? Dumnezeu plânge. E nedumerit şi Dumnezeu. “Din ce slavă porţi acum ruşine?" Frunzele pe care le porţi, şi mai apoi hainele de piele, toate acestea sunt ruşinea ta, toate acestea sunt prefigurări ale ruşinii reale, adică ale păcatului în care s-a îmbrăcat Adam.Eu te-am înălţat la o slavă atât de mare, te-am facut fiu al lui Dumnezeu, te-am facut împarat al creaţiei, te-am facut desăvârşit, ca să devii dumnezeu desăvârşit. Şi unde ai găsit această ruşine în această slavă colosală? Cum ai cumpărat-o şi cum ai îmbrăcat-o? Dumnezeu se miră. “De ce eşti acum întunecat?”Te-am facut întreg lumină; cum eşti întunecat?Închipuieşte-ţi pe cineva care sădeşte un trandafir frumos şi în locul lui iese un mărăcine. Cum a ieşit?, veispune. Eu am sădit un trandafir. Cum s-a întâmplat? “De ce eşti acum întunecat?” Unde ai găsit acest întuneric? Al cui este? Eu, Dumnezeu, sunt lumină. Eu te-am facut, te-am cunoscut, discutai cu Mine.“Ce putreziciune? Din ce lumină, ce întuneric te-a acoperit?" Eu te-am facut, sunt învăluit de lumina, sunt îmbrăcat de lumină, fiinţa Mea e lumină, energia Mea e lumină, te-am făcut şi pe tine lumină. În această realitate integral luminoasă, unde ai găsit acest întuneric care te-a acoperit?Ce face din noi păcatul! Aceste lucruri se fac cu noi atunci când noi, în loc să fim suflete purtătoare de foc,purtătoare de Dumnezeu, ajungem să fim o putreziciune plina de împătimire, de întinăciuni, de orice fel.“Şi căzând Adam şi murind departe de Dumnezeu" - vedeţi, viaţa lui Dumnezeu e viaţa Duhui Sfânt în noi -, Adam a pierdut Duhul, a pierdut lumina şi, prin urmare, a murit departe de Dumnezeu. Când s-a intâmplat aceasta? Adam a păcătuit. A devenit intunecos, a devenit hidos, ruşinos şi Dumnezeu i-a zis:Adame, Adame, unde eşti?" (Fc 3, 9). Toate acestea erau oarecum tânguirea lui Dumnezeu, atunci când a vorbit El primul cu Adam, când s-a dus să-l caute pe Adam. Vă amintiţi de preafrumosul condac din Duminica brânzei, pe care l-am citit în ziua aceea, şi care redă tânguirea lui Adam.Şi după ce a spus acestea, se duce la Adam cu ultima speranta şi îl strigă: “Adame, unde eşti?", aşteptând cael să-I spună: “Parintele meu, aici sunt şi Te aştept, fiindcă am păcătuit;dar ştiu că eşti Plăsmuitorul şi Dumnezeul meu." Şi Adam, în loc să spună aceasta, zice: “M-am ascuns fiindcă am auzit glasul Tău. Eva m-a tras" (Fc 3, 10. 12). Ceea ce înseamnă ca nu-L caut pe Dumnezeu, ci caut justificarea mea. În loc să-şi îndrepte atenţia spre Dumnezeu Care îi grăia, Adam a îndreptat-o spre el însuşi.

Deşi Dumnezeu era înaintea sa, el privea spre sine însuşi şi zicea: “M-am ascuns. Am auzit glasul Tău şi m-amtemut." De ce s-a temut? Fiindca voia să se justifice şi credea că Dumnezeu nu-l va justifica.E păcatul cumplit pe care-l facem în fiecare zi când vrem să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu şi înainteaoamenilor. Ce spune însă Psalmistul, care a păcătuit? “M-am mărturisit înaintea Ta, ca Tu, Dumnezeul meu, să Te îndreptezi în cuvintele Tale" (Ps 50,6). Noi însa în fiecare zi ne justificăm pe noi înşine. Şi 99 % din luptele noastre, din căutările noastre, din preocupările noastre, din grijile noastre, din dialogurile noastre, din gândurile noastre, din hotărârile noastre, sunt un efort de supravieţuire şi salvare a noastră înşine. Acest lucru l-a facut Adam, acest lucru îl facem şi noi, copii adevăraţi ai primului Adam care a căzut.Când Adam a vorbit aşa, n-a mai existat posibilitate de comuniune între Dumnezeu şi om. Ca şi la noi. Dacăsuntem săraci, dacă sufletele noastre sunt negre, dacă nu-L avem pe Dumnezeu în viaţa noastră, dacă n-avem simţirea lui Dumnezeu, dacă n-avem veselia, dacă mergem ca nişte furnici pe pământ în fiecare zi, dacă în loc să păşim pe vârfurile luminoase şi preafrumoase umblăm în peşterile patimilor şi voilor noastre, în găurile noastre, care sunt mai rele şi maiînăbuşitoare decât gă-urile furnicilor - care pentru ele sunt în realitatepalate -,aceasta e pentru că ne însuşim căderea lui Adam: nuvrem să-Lvedem pe Dumnezeu, ci ne vedem pe noi înşine.Ai o ţarină şi cade grindină. Unde îţi va mergemintea? Lacâmpul tău. Cade ploaia. Unde îţi va merge mintea? Lacâmpultău. Ia un alt om care-şi iubeşte femeia. A văzut orochie fru-moasă, şi unde-i stă mintea lui? La femeia lui, casă-i facă undar. Vezi o prăjitură frumoasă. La ce-ţi va stamintea? S-o daifemeii tale. Mintea omului merge spre ceea ce iubeşteomul.În clipa în care se întâmplă ceea ce spuneam,descoperi care eiubirea ta, care e comoara ta, care e Dumnezeul tău.“Adame, unde eşti?" “M-am ascuns, Dumnezeul meu, şim-am temut să Te văd, fiindcă am păcătuit. M-am temutca nucumva să mă osândeşti. M-am temut ca nu cumva să nu măre-cunoşti." Şi Adam a căzut. Justificarea lui însuşi lacare s-a gândit pentru o clipă a fost moartea lui definitivă. Deaceea spune“şi căzând Adam" - căderea lui care s-a facut maiîntâi – “şimurind el departe de Dumnezeu" - justificarea lui carea ajunssă fie moartea lui definitivă.Vedeţi ca vătămarea n-a fost totală. A mai existat oposibilitate. Vă aduceţi aminte că v-am spus că vine un momentcritic,în care se arată dacă vom alege pe Dumnezeu saumoartea.Adam a căzut. L-a ascultat pe şarpe, l-a ascultat pediavol. Dar

a existat şi speranta să-L imbrăţişeze pe Dumnezeu. ŞiSe înfă-ţişează Dumnezeu Însuşi. Iar el, în loc să pună mânape Dum-nezeu şi să-I strige: “Dumnezeul meu, sunt copilul Tăucare apăcătuit, pleacă-Te ca să mă prinzi", Îi spune: “Cevrei Dumne-zeule? - acesta era gândul lui - Ai venit ca să măjudeci?"“Şi murind departe de Dumnezeu." Spune aceasta ca săaratecă Adam singur a ales moartea. A murit departe, s-aseparat deDumnezeu. L-a acoperit acum iadul. Şi atunci “l-aplâns Făcă-torul, l-au plâns Îngerii, l-au plâns toate puterile,cerurile, pământul şi toate făpturile au plâns pentru moartea şicăderealui". Şi toate i-au spus: “Adame, de ce până în ultimaclipă te-aigândit la tine însuţi şi nu la Tatăl tău? De ce aivrut să te justifici şi n-ai zis: <<Nu îndrăznesc săTe văd, Dumnezeule, îmbrăţişează-mă Tu>>?"“Căci l-au vazut pe cel care le-a fost dat dreptImparat."Fapturile, cerul, pamântul, Ingerii, toate puterile auprimit unImparat. Pe cine? Pe om. Omul e Imparat chiar şi alputerilorIngereşti. Ce sunt puterile Ingereşti? Sunt fiinteslujitoare. Ceera omul? Imparat, chip al lui Dumnezeu; In timp ceIngerul nueste chip al lui Dumnezeu.“Caci l-au vazut pe cel care le-a fost dat dreptImparat ajunsrob al unei puteri potrivnice şi rele." Stapânultuturor Ingerilor,al cerurilor şi al pamântului a devenit sclavulvicleanului de-mon. Intr-o clipa a venit momentul critic dacă săaleaga peDumnezeu sau pe om. Va amintiti ca v-am spus cândvaca, dacafacem rugaciune, ajungem în punctul în care vine clipasă ale-gem pe Dumnezeu sau pe noi insine, şi de regula nealegem penoi insine. Caderea lui Adam o repetam aproape înfiecare zi.“Prin urmare, sufletul lui s-a imbracat în intunericamar sirau; acesta era omul ranit de tâlhari şi ajuns pejumatate mort,

care cobora de la Ierusalim la Ierihon (Lc 10,25-37)." Desprecine, credeti, vorbeste Domnul în parabola Sa, cine eacesta?E Adam, e omul. Dar cine e Lazar care a căzut, a muritşi a ajunsin mormânt şi a venit sa-l invie Hristos (In 11)? EAdam, fiecareom. Noi suntem morti de patru zile şi mirosim greu.“Caci şi Lazar, pe care l-a inviat Domnul, cel plin deduhoare,incât nimeni  nu putea să se apropie de mormânt, eraun simbolal lui Adam, al carui suflet era cuprins de o mareduhoare şi eraplin de negreala şi intuneric. Dar tu, când auzidespre Adam sidespre omul ranit în lerihon, şi despre Lazar cel mortde patruzile, nu-ti lasa mintea să bata câmpii." Când auzidespre Lazar,despre samarinean, despre Adam, să nu-ti laşi minteasă umblepe muntii unde era samarineanul, sau în Betania undeera La-zar, sau în Eden unde era Adam. Greşeală. “Sa nu-tilaşi minteasa umble pe munti, ci adu-o inauntrul sufletului tau",intra în sufletul tau, în sinea ta reala, “caci şi tu portiaceleaşi rani şi aceeaşi duhoare şi acelaşi intuneric.Caci toti suntem fiii acelui neam intunecat, şi totine impartasim de acea duhoare. Deci ceea ce a patimitacela patimim toti care suntem din samânta lui Adam."“Caci acelaşi lucru", caci aceeaşi suferinta “s-aintâmplat şi cunoi, cum spune Isaia: <<Din creştet până în tălpilepicioarelor nu-i nici un loc sanatos; totul e numaiplagi, vânatai şi rani pline de puroi, necuratate,nemuiate cu untdelemn şi nelegate>> (Is 1, 6)".“Nu este vindecare în trupul meu", spune şi David (Ps37, 4).Privesc trupul meu, mâinile mele, picioarele goale,imi deschidgura mea. Nu este în el nici un madular vindecat.Cobor privireamintii mele şi cercetez sufletul meu, şi vad casufletul meu e şi el lovit, e şi el păcatos, şiinnegrit, e şi el bolnav. Mă cufund în sufletul meu casă gasese eventual pe Duhul Sfânt, dar vad numaisinguratatea lui, vad ca e mort.“Asa am fost ranit cu o rana nevindecata"; atât demare e ra-na mea, lovitura mea, păcatul meu. Şi de câte ori oareavemconstiinta ca suntem în aceasta mizerie? De multe ori?

Nicio-dată. Dacă am înţelege “ca nu este vindecare în trupulnostru",am sti macar ca exista o mica rana undeva în trup, însuflet.Dar nu credem nici macar acest lucru. Şi chiar dacă aivarsatcâte o mica lacrima: “Sunt păcatoasă, ah!, Hristoaseal meu,iarta-ma!" sau “Am păcatuit, parinte!", spui de faptminciuni. Innoi e un egoism, o vointa, o dorinta, o idee, un esec,o deceptie.De aceea spui ca eşti păcatoasa sau verşi o lacrima;nu pentru cate gândeşti în realitate la Dumnezeu.Va amintiti ca v-am spus cândva ca cele mai multefemei carevin în scaunul spovedaniei, vin pentru ca un prietenle-a lasat, si au căzut cu el în păcat, şi se gândescce au pierdut şi cat au căzut in ochii parintilor lui,ai societatii, sau ca să stie ce să faca acum cândprietenul lor le-a lasat, sau acum când au un copil,ce sa faca... şi vin la duhovnic şi plâng ca aupăcatuit. Dar nu pentru ca au păcatuit. Daca ai puteasă le spui: “Prietenul tau se va intoarce iarasi", vafugi în clipa aceea şi va alerga de indata.Astfel de suflete mincinoase şi fatarnice suntemcând, chipu-rile, ne pocaim. Iar când spunem “Ma voi stradui putinsă plângşi eu", e o stradanie prin care vrem sa-I aratam luiDumnezeu casuntem nevoitori duhovniceşti. Vezi, Dumnezeul meu? Amşi eulacrimi. Dar mă silesc să vars lacrimi ca să le vadaDumnezeu.Odata discutam şi i-am spus uneia:- Spune-mi, sora mea, ce faceti aici, de lacrimati?- Eh, suntem păcatoase.- De câte ori, sora?- Eh, acestea nu se spun.Eh, aşa suntem. Numai justificarea noastră nepreocupa.“Asa am fost raniti cu o rana nevindecata", care eatât de ma-re, încât “numai Domnul are putere să o vindece". Tu -vezigândirea sfântului! -, tu nu poti să faci ceva, citoate le faceDumnezeu. Parintele tau, maica ta, stareta ta îtispun: Ia banii,cumpara-ti ceva de mâncare şi gateste-ti. Dumnezeunu-ti spu-ne nici macar acest lucru. Iti aduce mâncarea gatitasi-ti spune:

Ia şi banii, ia şi mâncarea gatita!, ti-o pune şi înstomac, ca sanu-ti oboseşti gura, dintii. Atât e de bun.Atunci ce vrei? De ce nu ai virtuti? De ce aiintuneric şi nu elumina, din moment ce Dumnezeu poate să aranjezetotul? Dece deznadajduieşti, de ce te mâhneşti, de ce tenecajeşti? Ce maiconteaza păcatul tau, ce mai conteaza esecul tau, cemai contea-za prostia ta, ce mai conteaza zdrobirea ta, ce maiconteazaaceasta, aceea? Ce mai conteaza dacă ai sau nusanatate? Ce maiconteaza dacă ai fost sau nu nedreptatita? Ce maiconteaza dacaeşti sau nu ascultat? Ce mai conteaza dacă e sau nucutremur?Ce mai conteaza dacă eşti bogat sau sarac? Ceimportanta maiare? Dumnezeu Insuti e aici inaintea ta.“Caci de aceea a venit El Insusi, pentru ca nimeni dincei dinvechime, nici insaşi Legea, nici prorocii n-au pututsă vindeceaceasta; dar venind El Singur, a vindecat aceastaplaga de ne-vindecat a sufletului." Daca crezi ca poti să faciceva, faci o greseala. De câte ori - ca să vedeti cesuflete amagite suntem, cat de fatarnice inaintea luiDumnezeu - cercetati-va! -, de câteori când postiti, când va rugati, când privegheati,când meditati,când faceti vreo manifestare de iubire, când spunetiodata da, intimp ce ati vrea să spuneti nu, nu credeti ca în clipaaceea faceti ceva şi asteptati. Asteptati.Când sezi o ora, doua, trei la rugaciune, dupa o orapriveşti -dacă nu cu ochii trupului, atunci cu ochii sufletului- să vezioare n-a venit Hristos? Şi dacă ţi se pare ca n-avenit, vei vedeacumva o lumina şi vei zice “A!, era Hristos. Să nu-mideschidochii, ca să nu patesc ceva." Şi dacă nu vedem nici oluminăfiindcă e noapte, ni se va parea ca suntem ca în somnşi în visşi ca auzim în clipa aceea un glas. Şi dacă nu se vaintâmplaaceasta, vom avea în orice caz vreun vis dulce, carene va spunece facem şi ce ni s-a intâmplat.Asa suntem. Vrem să dovedim ca am cutare virtute,

cutareharisma. Nici unul dintre toti cei din vechime şidintre sfinti,nici legea intreaga pe care a dat-o Dumnezeu, niciprorocii n-auputut să faca ceva, şi eu, faptura netrebnica, voiface? Inima ta si fiinta ta, mintea ta, intelepciuneata şi virtutea ta nu valoreaza nici cat o roscovamâncata de porci (Lc 5, 16). Ah, dacă ai putea sa olepezi şi sa-L faci atunci pe Hristos să intre înviaţa ta.“Sa primim, asadar, pe Dumnezeu şi Domnul, adevaratulta-maduitor, Care singur are puterea ca venind să vindecesufletelenoastre, ostenindu-Se mult pentru noi." Domnul S-aostenit şi aintrat în mormânt, ca noi să iesim. “Caci bate mereula poartainimilor noastre: <<Iata stau la usa şi bat>> (Ap 3,20). De aceea a rabdat să patimeasca multe, dându-Sispre moarte Insuşi trupulLui şi rascumparându-ne din robie, ca venind lasufletul tausa-şi faca în el sa1as."Gânditi-va la Hristos, viaţa tuturor, Creatoruluniversului,gânditi-va la Hristos, Singurul din toate veacurilenascut fărăintinaciune, fără păcat, lasat singur intr-un mormântobisnuit;a ramas singur, a intrat şi a ramas singur. Singur îngunoaieleanimalelor necuvântatoare, singur în Ierusalim, singurchiar siintre apostolii care nu L-au inteles vreodata aşaincât le spunea:“Inca n-ati inteles?" (Mc 8, 17). Singur în patima Sa,singur insudorile Lui - caci ei dormeau -, singur în mormântulîn careL-au pus, singur acolo - caci toti au fugit -, singurpretutin-deni. Singur intra apoi în iad, singur, peste totsingur. De ce? Ca sa inveti ca trebuie să ramâisingur, tu şi cu Dumnezeu, şi sadevii numai al Lui.“De aceea va spune la Judecată celor de-a stânga, cevor fitrimişi de El în gheena impreuna cu diavolul: <<Strainam fost.>>Am fost strain, vedeti? Ce inseamna strain: singur.<<Strain amfost şi nu M-ati primit.>> N-ati venit să măcercetati, să mă gaz-duiţi. <<F1amând am fost şi nu Mi-ati dat să mănânc;

însetat amfost şi nu Mi-ati dat să beau. In închisoare am fost -singur -,şi n-aţi venit să mă cercetaţi>> (Mt 25, 42-43)."  Fiţi atente la raţionamentele sfântului. Cum coboarăDum-nezeu la Adam, cum Adam cade singur în păcat - vedeţisingu-rătatea? - cum Se apropie de el Dumnezeu ca să-lîmbrăţişeze,cum Adam alege iarăşi singurătatea lui - singurătateae un lu-cru cu totul voluntar -, şi vorbeşte iarăşi despresingurătate:Mă tem, Dumnezeul meu. Şezi acolo unde eşti, nu Teapropia.Lasă-mă ascuns, nu încerca nici măcar să mă vezi!"Soartaomului care se alege pe sine însuşi. Şi continuă. Şeziîn singu-rătatea ta, dar şi Acela a rămas singur; a purtatsingurătatea ta,insingurarea ta, ca să vină la tine şi să te facăsălaşu1 Său. Şi bate la uşă. Bate la uşa inimii taleînsingurate. Învârtoşate. Singur. Închisoareasimbolizează singurătatea. Străinătatea aceiaşi lucru.Setea, foamea, acelaşi lucru.  Şi continuă: “Căci hrana Lui şi băutura Lui, haina,acoperişulşi odihna Lui...”, arătând acel întuneric al omuluipăcătos, alomului care-şi alege eul lui, al omului care are opreocupare ca-re nu este Dumnezeu. Dacă îţi intră ceva în minte, dinclipa ace-ea te însingurezi. Întunericul tău, duhoarea ta, decare am vorbitmai înainte, ce sunt? Singurătatea ta. Pierzicontactul cu oame-nii. Eşti pierdut. Eşti înconjurat, învăluit, îmbrăcatîn întuneric.  Hristos a primit să Se facă străinul, străinul deCare cântămîn dimineata Sâmbetei Mari: Iosif din Arimateea s-adus la Pilatsă ceară trupul lui Iisus: “Dă-mi pe acest Străin caren-a avut unde să-Şi plece capul”. A rămas străin. Străin. Străin.Ce inseam-nă străin? Singurătatea Lui? Vrea să ne arate că arefuzat toatejustificările.  Hristos străin? Dacă ar face o simplă mişcare, arîmbrăţişatoate: pe Tatăl Său Cel ceresc, Duhul Sfânt, stelele,Îngerii, ar

îmbrăţişa numaidecât toate. Ochii Lui cuprinduniversul. Stră-in? A refuzat orice şi a zis: “Refuz să primesc oodihnă obişnuită.Singura mea odihnă va fi sufletultău, copilaşul meu, aşa încât să ştii că Eu, Hristos,Mă golesc pe Mine Însumi, ca tu să devii umplerea Mea.Intru în tine şi ca să Mă umpli tu. Iţi fac cinstea,viermişor întinat, să devii mireasa Mea, cămara Mea denuntă, să devii plinirea Mea, să devii desăvârşireaMea. Aşa cum bărbatul te alege ca să devii plinireaexistenţei lui, aşa te aleg pe tine, suflete, fiicadin flori a pământului, şi te fac ce este mai frumos.Te fac dumnezeu. Te fac ce sunt Eu, Dumnezeu, te facdumnezeul Meu. N-am lipsă de nimic, n-am nevoie denimic. SiMa cobor cu dezbrăcarea Mea, cu exilul Meu, cu seteaMea, cufoamea Mea, refuzând orice satisfactie, ca să pot săfiu satisfăcut numai de tine."  Există mii de femei, şi eu te aleg pe tine ca să fiisoţia mea.Din clipa aceea nu pot să mai trăiesc fără tine. Prinurmare, de-vii totul pentru mine. Moartea ta e moartea mea.Mâhnirea ta emâhnirea mea. Surâde soţia mea, surâd şi eu. Semâhneşte ea,mă mâhnesc şi eu. Ea devine totul. Până acolo secoboară Dum-nezeu! Ca să ne arate cât de mult ne-a cinstit, cât demult S-agolit pe Sine Insuşi de orice satisfactie şi de oriceplinătate şi de orice justificare, ca să înţelegem căEl e justificarea noastră şi noi suntem justificareaLui.  Ce înseamnă “am fost strain, am flămânzit, amînsetat"ş.a.m.d.? “Că Eu, Hristos, am primit toate refuzândtoate. HranaMea, băutura Mea, haina Mea, acoperişul Meu, odihnaMea <<eîn sufletele voastre>>, e în voi. Vistieria care leascunde e sufletul tău. Numai dacă Eu Domnul voi venila tine, sufleţe1ul meu, Mă voi odihni şi sătura.Acesta e sensul lui <<bat la uşă>>." Înţelegem însăacest lucru? Cine bate la uşă? Cel care poate să intreşi fără cheie şi este înăuntru şi pretutindeni, batetotuşi la uşă. Va amintiţi cum am tradus după textulebraic versetul “nu ai nevoie de bunătăţile mele" (Ps15, 2): “Binele meu nu este dincolo de Tine". Binelemeu eşti Tu, Tu eşti visul meu.  Închipuiţi-vă pe cineva care e îndrăgostit. Orice vaface, segândeşte la iubirea lui. Nu la mama lui, nu la tatăllui, nici la el însuşi, la nimic. La ea. La ea. Visullui e cum zâmbeşte ea, cum va privi ea, cum se va

îmbrăca ea, cum va veni ea, ce vrea ea... ce florisă-i aducă. Nu o alta, nimic altceva. Nimic; numai ea.  “Aşadar, - spune Hristos - binele Meu eşti tu,sufletul Meu.Copilul Meu eşti tu. Nimic înaintea ta şi nimic înurma ta, nici la dreapta, nici la stânga. Numai petine te iubesc. Numai pe tinete vreau. Numai pe tine te primesc să mă umplu şi săfiu unit."“Căci mâncarea, băutura, haina, acopenişui şi odihnaLui e însufletele noastre. Bate, aşadar, mereu vrând să intrela noi. Să-Lprimim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrul nostru." Să-Lprimimşi să vină în inima noastră. Are nevoie de aceastaDumnezeu?Dacă-L alungi, numaidecât se va găsi împreună cuingerii şi cuarhanghelii. “Îngerilor Săi le va porunci" (Ps 90, ii)şi se voraduna toţi, toate puterile cerului şi ale pământului.Dacă-L veialunga, tu vei pierde. Ia seama să nu-L pierzi.  “Să-L primim, aşadar, şi să-L ducem înăuntrulnostru." Luaţiaminte la completarea tâlcuirii: “pentru că El este şihrana şibăutura şi viaţa noastră veşnică". Fiindcă, înrealitate, cel strain, cel singur, cel flămând, nueste El, eşti tu. Prin urmare, dacă pentru El eştitotul, atunci şi pentru tine hrana, viaţa, băutura şiviaţa cea veşnică, prezentul şi viitorul “sunt El".Prin urmare, nu poţi să faci nimic fără El. Numai dacăte vei înstrăina cu totul de toate şi de tine însuţi,numai atunci vei putea să-L faci viaţa ta.  “Şi orice suflet care nu-L primeşte înăuntru acumşi-L odih-neşte, sau mai degraba se odihneşte întru El, nu vaavea moşte-fire împreună cu sfinţii în Împărăţia cerurilor, şi nuva puteaintra în cetatea cerească. Ci Însuşi Tu, Doamne IisuseHristoase,du-ne în ea pe noi care slăvim numele Tău, împreună cuTatălşi cu Duhul Sfânt în veci." Şi aici Sfântul Macarieîncheie. Ceîncheiere mai frumoasă am putea găsi? De ce însă, văîntreb,nu avem toată această senzatie de odihnă? De ce suntemînaceastă stare? Nu aparţinem lui Hristos. Nu ne-amînsingurat,nu ne-am înstrăinat de sinele nostru. Nu vrem ca El săse in-

drepteze în cuvintele Lui, ci ca noi să ne îndreptămîn cuvintelenoastre, în mintea noastră, în inima noastră, îniubirea noastră,în visul nostru, în orice altceva.  Şi numaidecât se iveşte o simplă intrebare: “Acum,părinte,spuneţi-mi! Am primit pe Hristos? L-am odihnit îninima mea?Sunt şi eu tâlharul cel rănit, sunt şi eu Lazăr celmort? Sunt şi eu Adam care I-a spus lui Dumnezeu:Du-Te, Dumnezeul meu, canu cumva să mă judeci şi să mă osândeşti? Sunt eu celratat? Nucumva sunt cel fericit? L-am odihnit pe Dumnezeu?"  Aş spune că e uşor să înţelegi dacă L-ai odihnit peHristos,dacă nu trăieşti pentru tine însuşi, dacă trăieştipentru Hristos. Cât de simplu spune Sfântul Macarie:“Care nu-L primeşte acumînăuntru şi nu-L odihneşte sau mai degrabă seodihneşte întruEl." Să te intreb: “Te odihneşti? Eşti pe deplinfericit? Eşti pedeplin în pace? Atunci eşti în ordine. Nu cumva existăceva careatrage ca un magnet mintea ta, inima ta, gândirea ta,lupta ta?Nu cunva ceva te răneşte, nu cumva ceva te mâhneşte,nu cum-va ceva te loveşte, nu cumva cauţi ceva, nu cumvavisezi ceva, nucumva e ceva?" Dacă există ceva, nu te-ai odihnit înEl. Trăieşteşi împărăţeşte eul tău. Eşti bogat, eşti sătul, eştiîmbrăcat. Darcu ce? Cu tine însuţi. Hristos nu există pentru tine.  Eşti un suflet odihnit? Dar atunci vom putea iarăşispune:Ştiţi, părinte, de multe ori mi se pare că-L am peHristos îninima mea. De câte ori este aici cu mine! Altădatăînsă mi separe că nu este nimic. Ce să fac?, spuneţi-mi! Ce suntla urmaurmei? Sunt de aici sau sunt de acolo?" Gândiţi-văatunci la ofemeie căreia îi spui: “Sunteţi căsătorită sau nusunteţi?" Easpune: “M-am căsătorit, mi se pare, dar nu ştiu; suntcăsătorităoare? Să întreb."  Dacă şi noi simţim când aşa şi când aşa, atunciinseamnă saucă uneori nu suntem căsătoriţi, şi probabil visăm căam fost că-

sătoriţi cu Hristos, sau că mintea noastră a păţitceva. Dar find-că îi iubim şi îi ajutăm şi pe cei care visează şi pecei care sunt căsătoriţi, şi pe cei care nu suntcăsătoriţi, şi pe cei a căror minte a păţit ceva, săspunem câte ceva despre cum este sufletul omenesc. Cualte cuvinte, un rezumat al celor ce ni le-a spus pânăacum Sfântul Macarie şi cum simte sufletul cânddobândeşte pe Hristos, când odihneşte pe Hristos, daraşa simplu, 1 - 2 - 3.Nu multe, ca să nu uităm multe; una, două, treilucruri mici,şase, şapte am spune, câte sunt Sfintele Tame, dacăvreţi, cevafoarte, foarte prozaic.  Vrem să construim ceva. Îţi faci planuriarhitectonice, şi eştiin încurcatura. “Nu vă mâhniţi - iţi spune inginerul.Cumpăraţicărămizi, ciment, atâtea cărămizi, atâta var şi eu voiexecuta."“A, am inteles acum. Voi lua camionul să merg săcumpăr lucrurile pe care le ceri." Aşa. Cărămizile,cimentul. Şi, iată, casanoastră e în ordine, şi atunci Îi vom deschide luiHristos.Reuniunea a douaŞtim că omul n-a fost chemat să ducă o viată înpatimi, înneputinţe, în interese, în mizerii, în chin, înlacrimi, care suntvlăstarele neputinţei şi voinţei omului. N-a fostcreat ca să tră-iască patimile care-l lipsesc de Dumnezeu, ci a fostcreat ca sădevină dumnezeu, ca să ajungă la desăvârşirea chipuluiDumne-zeului Treimic. Omul a fost creat îndeosebi ca sădevină recep-tacul şi templu al Duhului Sfânt.  De aceea ne-a şi spus aici că va trebui să se nască,şi aceastănaştere a lui va fi intrarea sa în Împărăţia viitoarea lui Dumne-zeu; această renaştere a lui, această umplere a lui deDumnezeire e această intrare a lui în Împărăţiacerurilor. Cum are locaceastă naştere?  Spune Sfântul Macarie că Dumnezeu a rânduit potrivitcuviaţa omului. Aşa cum părintele trupesc le dă copiilorlui prinsămânţă chipul lui, tot aşa şi Dumnezeu Care renaşteduhovniceşte pe om, pe creştin, îi dă propriul Săuchip din propria Sasămânţă, sămânţa duhovnicească, adică Duhul Sfânt. Şi

aşacum trupul nu poate să trăiască fără suflet, tot aşaşi sufletulinaintea lui Dumnezeu e cu desăvârşire mort dacă nu eposedatşi nu e făcut viu de Duhul Sfânt.  Prin urmare, cineva poate să fie viu, deşi e cutotul neînsu-fleţit; nu are suflet; poate să fie viu însufleţit;poate să fie viu insă şi în Duhul Sfânt. Numai atunciacesta poate să aibă o comuniune adevărată cu Dumnezeu. Însuşi Duhul, aşadar,Care e o lumină negrăită, o fiinţă duhovnicească, olumină negrăită care izvorăşte din Părintele Ceresc,Insăşi aceasta lumină negrăită intră în integralitateaomului şi-l luminează, şi întreg omuldevine ca o lumină, ca un suflet, ca un lucru întreg.Acest om,aşadar, are de acum drepturi înaintea lui Dumnezeu.   În continuare, Sfântul Macarie foloseşte ace1eaşiexpresiifoarte frumoase, care arată că Hristos s-a Intrupat, afost Ingro-pat, a Inviat, numai şi numai ca prin acestea şi prinslujirea Saneincetată ca arhiereu, impărat şi profet - căci areaceste dem-nităţi - să stea şi să bată la uşa noastră. Faptul căbate inseam-nă că Dumnezeu nu poate să intre înăuntru decât numaidacăvreau eu. Spunea, aşadar, că noi toţi suntem morţi, căsuntem samarineanul căzut între tâlhari, suntem Lazărcel mort de patru zile, suntem Adam cel căzut dintruînceput, şi că vrea să ne facă un Adam nou, să ne facăun al doilea Adam, să ne facă şi pe noihristoşi.   Şi ca să arate în continuare că Hristos bate lauşă, Se smereşte şi creează intreagă simţirea şiexperienţa golirii lui Dumnezeu, ne spune de ce anumebate; fiindcă nu poate să facă cevafără noi, cum nu poate să facă ceva femeia fărăbărbat, fiindcăatunci n-ar fi femeie, n-ar fi o soţie, cum nu poatesă facă băr-batul ceva fără femeia lui, fiindcă atunci n-ar mai fisotul ei.Exact aşa a făcut şi Hristos, ca să fie gol, să fieflămând, să fie Insetat, să fie obosit, dacă nu e înnoi. De aceea şi-a făcut drept băutură a Lui,drepthrană a Lui,drept haină,drept acoperiş, drept odihnă aLui sufletele noastre. El vine “în sufletele noas-tre", adică în noi şi atunci suntem vii. Locul naturalal luiHristos e în noi. In acelaşi timp însă spune că şi Eleste pentru

noi totul.  Astfel, avem omul întreg, aşa cum ni-l prezintăDumnezeu.Domnul bate la uşă ca să intre. Aceasta înseamnă că,înainte cafiecare să se nască prin lumina negrăită, înainte caomul săajungă aprins de foc, aşa încât să nu mai poţi săsepari materiade flacără, ci să devină un trup, aşadar, până ce omulajunge arsîn foc, până să intre Duhul Sfânt şi să ardă toate,până în clipaaceea Hristos bate la uşă. Nu pot să spun: “Ce cauţi,Dumnezeulmeu?" Nu pot să spun: “Ce cauţi? Ce strigi? Ce vrei dela mine?",fiindcă nu vrea nimic decât să-I deschid.  Prin urmare, aceasta arată că până în clipa în careomul vadeveni purtat de Duhul dumnezeiesc, când va ajungeîntreg foc,întreg lumină, el este o inimă închisă. De aceea şibate Hristos.El nu poate să deschidă; o va deschide numai dacă vafi deschi-să. Prin urmare, inima omului, inimile noastre suntinimi încu-iate. Când spunem inimă  încuiată, înseamnă că cinevanu poatesă o deschidă din afară. Aceasta înseamnă poartăîncuiată. Im-portant e că e închisă în ea însăşi.  Vă amintiti că, citindu-l aici pe Sfăntul Macarie,am arătat căni L-a Infăţişat pe Hristos într-o singurătatedesăvârşită. El avenit şi a devenit un străin, singur, şi singur S-apogorât la iad,ca omul să devină tovarăş al vieţiiLui, să devină o minte cuDomnul şi plin de Domnul. Aşadar, inimă închisăînseamnă ca einchisă în ea însăşi; cu alte cuvinte, când omul n-afost umplutîncă de Duhul lui Dumnezeu, inima noastră e cufundatăîn sin-guratatea ei, în necazul ei, în lupta ei, înproblematica ei, înpustietatea ei. Această inimă e, aşadar, încuiată.  Dar când spunem că inima e incuiata în ea însăşi,vrem săspunem că inima este goală. Aşa cum, atunci cândstomaculnostru e gol, ne simţim măruntaiele chiorăind şimişcându-seînăuntru şi nu ştim ce are loc înăuntrul nostru, tot

aşa şi în inima omului are loc o ruptură duhovnicească. Omul întrege inchis în el însuşi. În loc să se deschidă spreDumnezeu, în loc caDumnezeu să pătrundă şi să acopere toate, omul seascunde inel însuşi. Şi atunci când în locul lui Dumnezeu vinesinea mea,atunci spunem: Omul îşi mănâncă unghiile.Îşi scoatesingurochii. Se luptă cu el însuşi. Gândurile lui,întâmplările lui, patimile lui, legile se invălmăşescinăuntrul lui. Şi ce face omul după aceea? Ia un cutitşi taie toate, le smulge şi le aruncă jos. Exact aşadevine sufletul omului. Devine o realitate sfâşiată,scindată.Cum sufletul lui e incuiat, cum e întunecat,cum este nestăpânit, fiindcă a făcut stăpân asupra luipe cineva care nu poate să-i dea pacea şi iiniştea,atunci în el impărăţeşte intunericul, împărăţeşteîngheţul, temerile noastre, singurătatea noastră.  Ce înseamnă singurătate? înseamnă că nu mai amdeloc ex-perienta apropierii şi a fiinţei celuilalt. Îl trăiescca pe “altul".Toţi sunt “altul". Tu şi eu. Vointa taşi vointa mea. Iubirea ta şi iubirea mea. De aceea neîntrebăm: “Oare mă iubeşte? Oare se gândeşte la mine?Oare îşi aduce aminte de mine?" Ce aratăacest lucru? Ca îl trăiesc ca pe un străin. Vedeti cumse aratăinstrăinarea noastră de viată, îngheţul existenţeinoastre, insin-gurarea noastră. Nimeni nu poate să reîncălzeascăaceastă ini-mă şi să stingă şi să facă să dispară aceste gheţuricare o poto-pesc, ca să intre lumina şi focul care topeşte toateşi lumineazătoate în cele mai dinăuntru ale existenţei noastre.  E, prin urmare, o mistuire reciprocă a fiinţeimele.Şi simţimtoate impulsurile noastre, toate patimile şi dorinţelenoastre,toate spaimele noastre ş.a.m.d. care se ciocnesc fărăsă înţelegişi fără motiv. Puterile omului se luptă în el însuşi,omul sejupuieşte singur, scrie istoria sclaviei şinefericirii lui. Dar omul nu poate să trăiască singur.“Nu este bine ca omul să fie singur"(Fc 2, i8), să fiesingur în viaţă. De aceea Dumnezeu a plăsmuit femeia,ca să-i aducă aminte taina unirii omului cuDumnezeu,taina Bisericii. Omul nu poate să trăiascăsingur. E cu neputinţă.  Dar, cum vedeţi, această bătaie la uşă arată că,atunci cândomul încetează să mai trăiască acceptând spaima

singurătăţii luişi a ciocnirilor sale interioare, atunci incepe săaibă loc o des-chidere. I-aţi văzut pe oameni atunci când îşi deschidinima şivorbesc cu cineva, cât de mult se eiiberează, cât demult se bu-cură, câtă speranţă simt în ei înşişi? Chiar dacăcelălalt nu spune nimic. Vin şi îţi deschid inima. îţivorbesc, îţi vorbesc, iar tu imi surâzi, dai din capaprobator la cele ce-ti spun şi nu-mi spui un cuvânt.Când închei îti spun: “îţi mulţumesc pentru câte m-aiinvăţat astăzi, pentru câte mi-ai spus astăzi!" Cemi-ai spus! Nu mi-ai spus nimic. Dar mi-ai spus toate,fiindcă eu am trait acest lucru astfel. Am traitîmpărtăşirea ta. Te-am pus în inima mea, aşa cum mite-ai deschis. De abia te-ai deschis puţin, şinumaidecât intră lumina, numaidecât intră celălalt.Prin urmare,această bătaie arată deschiderea inimii pecare o face omulatunci când încetează să mai discute cu el însuşi.Trebuie să ampe cineva: sau eu însumi sau pe celălalt.  Al doilea element, aşadar, e deschiderea inimii.Deschidereainimii, înţelegeţi, e o lucrare umană, e o lucrarevoluntară. Dacătrăim această stare de chin şi luptă şi dacă trăimcăderea şi blestemul lui Adam, e fiindcă vrem aceasta. Ne place, nesatisface.Simţim autosuficienţa. E un drum cu care ne-amobişnuit. Oa-menii trăiesc în general în singurătatea lor. Toţioamenii crezi că sunt nişte oameni de zăpadă; şi ne-amobişnuit să vedem în ju-rul nostru oameni chinuiti, oameni nefericiţi. Nuexistă nici oboală care să nu fie o insingurare, şi nu există nicio însingurare care să nu fie o boală. Ce înseamnă“boală"? Înseamnă că în fiinţa noastră avem o luptă casă putem trăi. “Sunt bolnav." Ce am? Am febră, amdureri de cap. Cu alte cuvinte, în mine are loc oluptă între globulele de sânge şi microbi. Toateacestea luptă ca să învingă. Dar mă obişnuiesc şi nupot apoi să fac nimic. Aşa cum te obişnuieşti cupălavrăgeala, cu judecata, cu iubirea, cu ura, tot aşaomul are în general deprinderea şi experienţa de a-şitrăi singurătatea.   A capitulat şi e obosit să se mai ridice din loculsuferinţei şi să umble şi să-şi găsească izbăvirea.Aşa cum iubim indolenţanoastră şi nu putem să ne ridicăm la priveghere, cumiubimplapuma noastră şi nu putem să ne acoperim cu o păturăaspră,

cum iubim lenea noastră şi nu putem să ne prelungimrugăciu-nea, să şedem ca să citim ş.a.m.d., tot aşa omul seobişnuieşte cu această dramă a inimii noastre inchise în infernulei. Şi tre-buie ca cineva să urască această stare a lui, săînţeleagă că este moartea lui, să înţeleagă ca nu există nimic şi cădeschiderea uşii stă în mâna lui.   “Iata stau la uşă şi bat" (Ap 3, 20): înseamnă căEl bate ne- contenit, dar eu nu vreau să-i deschid fiindcă m-amînvăţat să trăiesc fără Hristos. Aşa cum cuiva care trăieştesingur într-ochilie îi este greu să doarmă împreună cu altul şiseara aceea i se pare insuportabilă şi aşteaptă caacela să plece şi să rămână singur, să-şi facă singurmetaniile, să-şi facă singur rugăciunea, să se culcesingur, să se scoale singur, şi aşa toată chilia săfie a sa, tot aşa e şi sufletul omului. Ne-am învăţatsă trăim singuri.  Când intră cineva în viaţa noastră, începem sătremurăm.Deşi dorim, deşi aşteptăm cu nerăbdare zi şi noapte săse apro-pie cineva, să ne vorbească cineva, să ne iubeascăcineva, cinevasă ne umple singurătatea, cineva care să se unească cunoi, cutoate acestea, de abia se apropie cineva de noi, şinumaidecâtsuntem gata sa-l alungăm, să-l refuzăm, să-l criticăm,să-i facemobservaţie, sa-i dam sfaturi, să-l refuzăm, să-ispunem nu, să-iarătăm că prezenţa lui ne deranjează, “fiindcă eştiaşa, fiindcăvrei aşa, fiindcă faci aşa". Găsim o mie de moduri casă-i arătămca “te invit să pleci, să mă laşi în linişteasingurătăţii mele".  Şi într-adevăr, luaţi aminte ca să vedeţi, defiecare dată cândaveţi nevoie de un om, cât de greu vă este atunci cândcineva seapropie de voi. Te supără şi ochiul lui, cum priveşte,şi sprân-ceana lui, fiindcă e ridicată sau joasă, şi nasul lui,fiindcă e drept sau coroiat, şi piciorul lui, fiindcăface aşa, şi pentru că se uită la tine aşa şi-ţivorbeşte aşa; toate te deranjează. Şi vrei ca săplece. Acesta e adevărul cumplit despre care vorbim. Eiadul pentru cei osânditi. De ce au intrat în iad?

Fiindcă n-au vrut raiul.  Dar când să dorim aceasta, atunci inima noastră sepoatedeschide şi numaidecât are loc o mare schimbare.Deschiderea eo deschidere pentru focul duhovnicesc, e o deschiderepentruDuhul Sfânt, e o deschidere pentru Hristos, e odeschidere pen-tru Dumnezeu. Problema e dacă-L vom primi pe Dumnezeusaudacă vom rămâne iubindu-ne şi cocoloşindu-ne sineanoastră.Din clipa în care am devenit conştienţi de nevoia de aînceta sămai fim singuri şi vom începe să crapăm uşi1e ca săintre luminaşi să vină musafirii, atunci descoperim că, în timpce-L căutămpe Dumnezeu, îi descoperim în jurul nostru pe oameni.  E prima decepţie pe care o încercăm. L-am căutat peHristosşi, deschizând ochii, în timp ce în visul nostruvedeam că eraHristos, îi vedem pe oameni. Şi numaidecât spunem: “Nupetine te căutam. Eu Îl vreau pe Hristos." Şi uit căstrăinul, sara-cul, întemniţatu1 - vă aduceţi aminte -, adică fiecareom, celmai umil şi mai cu scamă omul păcătos şi mai cu seamăduşmanul meu şi mai cu seamă cel care caută să-mi taiecapul, tocmai acesta e pentru mine Hristos.  E, prin urmare, prima decepţie, e prima ciocnire cueul nos-tru. De ce-L căutăm pe Hristos şi-l alungăm pe om?Fiindcă peHristos Îl vedem că ne respectă, şi vedem că ne esupus; omulînsă are o gură, are o judecată, are o părere, are ovoinţă, arepatimi, are neputinţe, are cereri şi ne temem că nevom pierdedemnitatea regală a sinelui nostru. Inchidem, aşadar,poarta careduce la sinea noastră. Suntem înspăimântaţi, suferim,suntemtulburati şi ne împletim existenţa cu o atitudinenegativă. Re-zultatul e că pierdem numaidecât legătura noastră cuHristos.  Când depăşim acum acest stadiu şi începem sa-lprimim pecelălalt aşa cum este el, când îl iubim, când trăimpentru el,când ne jertfim pentru el, când ne gândim la el, când

ne uităm lace vrea, şi dintr-o privire sesizăm instinctul său celmai profundşi dorinţa să cea mai profundă şi i-o luăm înainte, casă realizămceea ce vrea acela, atunci începem să simţim prezenţalui Hris-tos, prezenţa lui Dumnezeu.  Dumnezeu e încă destul de departe de noi, însă ni separe căauzim paşii Lui. Înţelegem că Dumnezeu Se apropie.Sunt pri-mele legături care ne unesc cu Hristos. Sunt primelelegături.Dar înţelegeţi de ce lupte e nevoie ca să biruim acesteu luptătorcare vrea să nimicească pe oricare altul, ca să rămânael singur?Aşa cum nu pot să fie două regine într-un stup, totaşa într-oinimă nu pot să fie doi dumnezei. De aceea vrem să-lrespingempe celălalt din noi. Dar numai dacă acest celălalt varămâne,descoperim că acest celălalt e Hristos. Prin urmare,în celălalt Îl găsim pe Domnul. Şi atunci iubireaaproapelui, prezenţa aproa-pelui, căldura aproapelui, suferinta aproapelui,dorinta aproa-pelui, comuniunea cu aproapele ne fac să începem să-Lcăutampe Hristos. Incepem să trăim pentru Hristos.  Incepe acum preludiul, încep zorile, începesimţământu1 căam dreptul şi eu la viaţa lui Durnnezeu. De acum omuldevinede nesatisfăcut, de nefixat şi de nesăturat de orice;nu-l maiodihneşte nimic. Până ajungem în clipa aceea, neodihnesc toatelucrurile. Ne odihneşte patul nostru, rugăciuneanoastră, pecare o facem, unul, altul, succesele noastre, laudaceluilalt; defiecare dată avem ceva care umple viaţa noastră.  Acum, de exemplu, e cu putintă ca dimineată să măridic, săvreau să scriu o scrisoare. Şi văd că stiloul estricat şi incerc să repar stiloul. Încerc şi nureuşesc. Ce să fac acum? Să merg la sora care ştie şi mă duc la ea. Pot să iau stiloulei, dar pot să-mi şi petrec toată ziua ca să-l pun lapunct pe al meu. Pot să fac ceva ca să scriuscrisoarea pe care voiam să o scriu dar a intrat înmine necesitatea să-mi repar stiloul.    Ştiţi câte facem în fiecare zi. Avem ceva cu care

ne ocupăm în fiecare zi. În fiecare zi pot să revină aceleaşilucruri, dar în fiecare zi avem şi ceva anume. Avem unlucru care devine pentru noi o satisfactie cu caretrăim, cu care convietuim. Unul îşi repară ceasul,altul işi coase rasa toată ziua, altul e flămând, seduce să mănânce, găseşte poarta închisă, şi toată ziuava fi indignat. De ce? Fiindcă ziua a început strâmbşi continuă strâmb. În orice zi veti observa - dacăvreti - veti vedea că viaţa voastră se mişcă în jurulunui lucru. Acesta e plinătatea noastră în ziua aceea.Plinătatea e insă Hristos. Hristos e plinătatea.Hristos umpletoate. Iar pe noi ne-a umplut acel lucru căruia ine-am dedicat.    Când insă omul incepe să simtă paşii Domnuiui,atunci numai există nimic care să-l satisfacă. Nu mai vrea săse opreascănicăieri. Devine cu neputinţă de săturat, desatisfăcut, aşa cumv-am spus; vrea să postească mai mult, vrea să seroage maimult, vrea să privegheze mai mult, vrea să iubeascămai mult,vrea aceasta, vrea aceea, dar înainte de toate are otendinţă dea se dărui şi de a aştepta pe Hristos: “Am aşteptat peDomnul"(Ps 26, 14). Nu poate să mai sufere decât pentruHristos. Nu maivrea nimic decât numai pe Dumnezeu. Orice i-ai da,orice i-aispune, îl primeşte cu multumire, îl primeşte însă dindragostepentru tine. Nu creează probleme. Nu se ocupă cuprobleme. Nue tulburat de nimic, fiindcă păstrează această pace şiaceastăseninătate; şi această pace e o aşteptare a luiDumnezeu. E unstadiu prin care trebuie să treacă fiecare dintre noi.   Acest om e omul paşnic, omul care nu are afectiunipătimaşe.E un om nepătimaş nu-l înspăimântă nimic, toate celepe carele face, le face fiindcă a primit o poruncă, a primito binecuvân-tare, îl face pe deplin, desavârşit; şi nu-l opreştenimic, fiindcă Îl caută numai pe Dumnezeu. De aceea nuse ciocneşte de nimic; nu vorbeşte despre nimic; nu refuză nimic,absolut nimic.Acest om incepe să simtă că exista o căldură, caexistă o suflare;sirnte ca suflarea incălzeşte acel loc, ca încalzeşte

acel pahar pe care-l pui în nările cuiva care moare şispui ca există viaţă, că acela trăieşte. Înţelegi dinaceasta că trăieşte.Prin urmare, începi să înţelegi că trăieşti. Înţelegiaşa ceva; Îlînţelegi pe Dumnezeu. Când ieşi din această mizerie,din aceastăcădere iniţia1ă, ajungi la un stadiu nou. Am avutinima încuiată.Acum înaintăm spre inima deschisă.   În al treilea rând, avem, în continuare, inima caredobân-deşte o simţire, că ascultă, că vede în semiîntunericpe Dumne-zeu. Avem inima care aşteaptă. Avem inima caredobândeşte o simţire. Şi vezi că omul e necontenitliniştit, senin, bucuros,ca cineva care şi-a pregătit salonul şi şadeaşteptându-şi musafi-rul liniştit având toate gata. Acest om poate să fiesingur, dartoate i se par pline. Toate i se par pline, fiindcăare certitudinea că vine persoana iubită, şi acum avema patra experienţă în viaţa noastră.   Începem de la asprimea singurătăţii, care e lucrulcel mai vo-luntar şi mai propriu nouă. Acest chin, acest egoism,aceastăînchidere, această boală, această nefericire anoastră, e un lu-cru pe care-l iubim. Aşa cum îţi dau ceasul şi apoiîţi spun:“Dă-mi-l, că maine am nevoie de el", şi tu mi-lspargi, şi atuncisimt că tineam la el, il privesc şi sufletul meuplânge. Tot aşaplânge sufletul meu când merg să-mi pierd sinea mea.   De aceea e nevoie de primul salt: ca să mă desprindde pa-mânt. Acest prim pas, ca să ies din autosuficienţa meade bună-voie. După care etapele vin una după alta. Cândajungem acolo,avem această prima experienţă: e deschiderea cerului,deschide-rea orizontului. Acum îl vezi pe celălalt că etotdeauna mulţu-mit, bucuros, vesel, şi cântă mereu. Nu simte nici oîntristare,nici o plictiseală, absolut nimic. A găsit cerul. Sevede că cerurile se deschid şi se închid. Vede căastăzi e înnorat, dar maine e luminos. Astăzi eîntunecat, mâine senin, poimâine strălucitor. Înţelegecă cerul e tronul lui Dumnezeu. Înţelege că există unorizont, că există un cer, că există Dumnezeu.   Avem, aşadar, lărgirea orizontului. Încetează

singurătatea şi descoperim universul. Descoperim frumuseteaîntregului orizont. Începem să ne bucurăm de păsărele, de albine, deflorile care sunt în grădină, care sunt jos, iubind chilia noastrăaşa cum este, fără să ne oprim nicaieri. Vedemnecontenit înaintea noastră.   Aşa cum ceea ce este înaintea mea nu mă limitează,tot aşa seîntâmplă şi în viaţa noastră duhovuicească. Am toatădeschide-rea. Simt că devin un om universal. Simt că întreagaaceastălume e a mea. Unde mi se părea că sunt la pământ, cătrăiescîntr-un loc care e mai mic decât mormântul omuluimort, acumsimt ca întreaga lume e a mea.   Această a patra experienţă a deschiderii cerului, alărgirii orizontului, e unul din sentimentele cele maifrumoase. De acuminainte viaţa noastră incepe să-şi schimbe caracterul.De acumînainte devenim ca păsărelele care zboară, e suficientsă vrem,cu conditia însă ca în aceste zboruri înalte alenoastre să nu vină nici un moment perfid şi să negândim din nou la sinea noastră şi să o preferăm dinnou în locul a orice altceva. Toate acestea sunt alenoastre. Dar toate devin duşmanii noştri, dacă privimdin nou la sinele nostru şi ne limităm la el. De aceeae o experienţă foarte frumoasă şi e foarte optimistă.   Din clipa aceea descoperim că lumea întreagă e anoastră;a mea e lumea, pământul, cerul, raiul, Tatăl, Fiul,Duhul Sfânt;pentru mine sunt îngerii, tainele toate, toate pentrumine. Aşacum tot ce există aici, trapezăria, biserica,chiliile, toate suntpentru mine, luminile se aprind pentru mine ca să vădeu, exactaşa simt că toate sunt ale mele.   În această simplitate, în această frumusete, înaceastă deschi-dere, în această fugă de noi înşine începem să avem oa cinceaexperienţă: strângerea roadelor lui Dumnezeu. Ceinseamnăstrângerea roadelor lui Dumnezeu? Aici unde şedem nu enimic;dar dacă voi merge acolo, acolo sunt grădinile. Aicivoi lua omandarină, acolo o portocală, acolo voi mânca un mar,acolo voi

găşi altceva, şi încep să strâng roadele. Strângroadele din gră-dină, strâng roadele din cer, strâng roadele din totpămâritul,strâng roadele din tot raiul. Încep, aşadar, şi cautşi mănânc şimă umplu de Dumnezeu Însuşi. Am roadele lui Dumnezeu.   Acum este Dumnezeu! Încep acum şi mă împărtăşesc deviaţa Lui. Mănânc din Hristos. Încep să simt că amcomuniune cu El. Încep să mă bucur de dumnezeiascacuminecătură. Şi înteleg că astăzi m-am cuminecat cuDumnezeu. Mă rog cu rugăciunea lui Iisus şi înţe1eg căastăzi răsuflarea mea a primit pe Hristos,prin “DoamneIisuse Hristoase" gura mea L-a primit pe Hristos.Inimamea L-a luat pe Hristos, mintea mea s-a umplut deHristos atât de mult incât nu ştiu şi eu unde-L am peHristos. Unde e Hristos?, Îl văd, Îl aud?   I-am cerut cuiva să-mi spună cum îi merge curugăciunea şice probleme are. Şi mi-a prezentat o problemăminunată. Era un suflet smerit, un sufletbinecuvântat, un suflet sfintit, în miide osteneli şi de mucenicii, într-o lume de răbdare,dar un sufletfericit, fiindcă a ajuns la acea deschidere de carevorbeam şi laacele roade ale lui Dumnezeu. Mi-a pus următoareaîntrebare:“Când încep rugăciunea mea, o încep cu gura şi simt cărugăciu-nea, Numele lui Iisus şi toate cuvintele le spun cugura mea, cudinţii mei, cu gâtul meu şi simt că acolo e Hristos.Simt cuvin-tele lui Iisus Hristos; le spun eu. Când încetul cuîncetul incep şi progresez, atunci nu pot să maiînţeleg: se roagă inima mea saumintea mea? Nu pot să înţeleg acest lucru. Încetez sămai vor-besc; rugăciunea se face ea singură. Încetez săvorbesc. Ce seîntâmplă atunci? Oare nu mă mai rog? Nu cumva sunt înînşela-re? Mintea mea se roagă? Mintea mea vorbeşte cuHristos? Seopreşte mintea mea? Ce se întâmplă cu mine? Ce tainăse face inmine?"  O frumoasă problemă. Aşa cum spuneam încetează înnoi scindarea existenţei noastre în minte, inimă, una,alta. Încetează această împărţire a existentei melecare începe să ajungă la simplitate şi la unitate.Exact aşa cum e un singur Dumnezeu, tot aşa şi omuldevine unul; atunci nu mai poţi să desparţi inima, numai poţi să desparţi mintea. Atunci nu mai poţi spunedacă mă rog eu, dacă se roagă mintea, dacă se roagă

inima. Un lucru măreţ, pe care Părinţii noştri ni-lelucidează spunând simplu că mintea coboară în inimă.Adică omul întreg se uneşte într-o singură realitatecare se mişcă de la sine. Ca şi cum aş fi alt eu şialta ar fi fiinţa mea. Umplu cu Dumnezeu fiinţa mea şiastfel prin minte, în minte, Hristos coboară în inimăşi eu încetez să-mi dirijez sinele. Se roagă singurăinima.  Acest frumos suflet m-a intrebat atunci foartedirect: “Se roa-gă mintea mea sau inima mea?" Vedeţi, aceasta estrângerearoadelor. Strânge, adună, adună, adună “snopii" degrâu, cumfrumos spune psalmul (Ps 128, 7), şi ei se înalţăacolo şi nu maivezi nimic. Da, Hristos e înaintea ta. Strângerearoadelor. Înce-tează singurătatea, încetează scindarea, înceteazărevărsarea pa-timiior, a eului, mâhnirile, ciocnirile cu celălalt.Intră cedarea, intră simplitatea, intră “Da, da, da".Acest lucru însă mă uneşte cu toţi oamenii.Dacă aşspune “nu", îndată m-aş tulbura.  Avem, aşadar, strângerea roadeior lui Dumnezeu. Şiatunci,eu mă rog? Inima mea se roagă? Ce se întâmplă?Singurul ade-var e că în mine există un dialog cu Dumnezeu,dialoghez cuDumnezeu. Ce înseamnă dialoghez cu Dumnezeu, ceinseamnă vorbesc eu, vorbesc cu Dumnezeu, vorbesc luiDumnezeu? Are noţiunea unului, a comunităţii, arenoţiunea unităţii, devine un dialog, devine adică ocomuniune spontană în existenţa mea;iau parte la ea caspectator al unei realităţi. Cum şed şi ascult că acumvorbiţi voi doi, aşa ascult acum cum sinea meavorbeşte cu Dumnezeu. Trupul, duhul, inima, mintea? Demulte ori le separ,dar pe cât inaintez, pe cât mădespart de lume şi de trup, pe atât devine maiprofund.  Începe, aşadar, dialogul cu Dumnezeu. Prin urmare,Hristosdevine acum o realitate existenţială în mine, Dumnezeudevineexistent pentru mine. Dumnezeu e existenţă, nu e oriceDumne-zeu; e o existenţă. Aşa cum ştiu că există ceasul meu- văd cevaîn întuneric, ştiu că există -, aşa cum am sentimentulcă e unlucru existent, exact aşa Îl ştiu şi Îl descopăr peHristos în fiecare clipă, ziua şi noaptea, atât îndurere, cât şi în bucurie. în durerea involuntară şivoluntară; în cea care imi vine sau în cea pe care ofac eu, în necazul şi în melancolia sufletului.

  Dumnezeu devine existent pentru mine. E o strângerea roadelor lui Dumnezeu. Prin urmare, din acest stadiuincep să am un Dumnezeu personal, să am Dumnezeul meu.Foarte frumos. Începând de la această a cinceaexperienţă, de la strângerea roadelor lui Dumnezeu,descopăr pe Dumnezeu şi-L cunosc pe Dumnezeu. Aşa cum,atunci când discut cu tine de multe ori te cunosc:punctele tale slabe, cum te mişti, cum te bucuri, cesă fac ca să-mi spui da, te ştiu foarte bine, minunat,cum eşti, exact aşa Îl descopăr pe Dumnezeu; şiaceastă cunoaştere e pentru mine existenţa personală alui Dumnezeu.  Am, aşadar, pe Dumnezeul meu. Am pe Domnul meu. Dinclipa aceea incep să simt aşa cum simte o copilă pecare cineva o vede, vorbeşte cu ea, îi făgăduieşte, şiea începe să creadă că deacum înainte şi în continuare nu va mai fi singură,singurătateaei încetează; incetează nu pur şi simplu singurătateaei, ci toatănesiguranţa ei şi trăieşte ca şi cum ar fi căsătorită,exact aşa trăiesc acum şi eu pe Dumnezeul meu, peDumnezeul meu existent, şi aşa El devine oarecumexistenţa mea.  După acest eveniment al Dumnezeului personal, viaţape careo am împreună cu El e o con-vietuire necontenită, oco-existentă.Şi Hristosul meu, ce e Hristosul meu? Hristosul meu eîn res-piratia mea, în gândirea mea, în inima mea, în toateale mele.În fiecare lucrare a mea e Hristos. Ştiu că atuncicând voi umblaşi mă duc să mă culc, Hristos nu va lipsi, fiindca ampipăit rea-litatea Lui. Hristos e pentru mine o realitateontologică.  Am, aşadar, comuniunea, am aceeaşi gândire cu El,pot săgândesc Impreună cu El, în timp ce înainte nu puteamface acestlucru. Să presupunem acum că vine ceva şi spune: “Daroare ceva vrea Dumnezeu?" Spuneţi-mi, când cineva te întrebă“Oarece va vrea Dumnezeu?", nu vorbeşte ca şi cum el ar fiaici şiDumnezeu în cer şi nu ascultă nici nu-l vede? “Oare ceva vreaDumnezeu?", spune el, şi Dumnezeu nu e acolo.  Aici simţi că acum gândeşti cu Dumnezeu, că aicomuniunecu Dumnezeu. Dobândeşti o îndrăzneală şi Îi vorbeştilui Dum-nezeu: “A!, Dumnezeul meu, ascultă, vreau cutare",

ceea ce în-seamnă: aici e Dumnezeu. Până în clipa aceea, “Oare ceva vreaDumnezeu?", iar când spunem aceasta, gândim: eu şiDumnezeu.Acum insă am îndrăzneală: “Dumnezeul meu, aceasta.Dumne-zeul meu, aceea". Vine îndrăzneala, vine înfierea.Pierd acea lip-să de afecţiune care era şi pe care o simţeam maiinainte. Acume aproapele meu, e prietenul meu, e al meu, sunt eu,Dumnezeusunt eu. De aceea confund eul meu cu Dumnezeu. Fiespun vreau, fie voi simţi că vrei, e acelaşi lucru.Acum fiinţa mea, sufletul meu, inima mea sunt pentrumine ceva atât de luminos; şi simt că în mine e olumină care străluceşte, adică e o lumină lucrătoare.Pe Dumnezeu Îl simţim întotdeauna ca lumină, caluminos. În ochii mei simt lumina, în gândirea mea, îngândul meu Îl simt pe Dumnezeu ca pe ceva luminos. Măluminează.Sunt luminat. Toate lucrurile, toatesimţirile devin ca o vedere. Cum văd ceilalti pecineva şi spun: “L-am auzit", deşi l-au văzut.Exactaşa e superioară vederea, vederea duhovnicească, şi deaici şi poziţia luminii. Hristos e “o lumină carestrăluceşte în mine". Un luminător care nu se stinge,nu se stinge deloc, ci e neincetat lucrător. Înaintete cuminecai, şi nici o lucrare. Înainte te rugai, şinici o lucrare. Nimic. Singurul lucru pe care-lînţelegeai era mâncarea şi somnul.  Acum insă Îl inţeleg pe Hristos Însuşi Care măînvăluie şi măumple atât de luminos, şi e acum adevărul meu real şi,prin ur-mare, nu trăieşte acum Hristos în mine, ci eu trăiescîn Hristos.El devine realitatea. Şi aşa cum spun altuia:“Haideţi, domnule,intrati, şedeti, vă rog!", aşa imi simt sinea mea,fiinta mea. Eu îl pun înainte pe celălalt. Acolo Eleste existenta, propria meaexistenţă, şi nu El trăieşte aici, nu El vine aici, cieu trăiesc în Hristos. Nu trăiesc eu, ci, precumspuneam, Hristos trăieşte inmine. El este Cel ce mă guvernează şi, prin urmare, eutrăiesc înHristos. Ce înseamnă aceasta? Am acest sentiment şi mădescopăr, şi mă găsesc, mă simt şi mă bucur de mineînsumi numai în Hristos.   Când mă umplu astfel de această frumuseteluminoasă, deaceastă simplitate desăvârşită, când înţeleg că “Iată,e Hristos",atunci spuneţi-mi ce poate să mă despartă de Hristos.E ceea ce

spune Apostolul “nici adâncul, nici înaltul" (Rm 8,39), nici ia-dul, nici raiul... absolut nimic. S-a făcut aceastăunire tainică şi, de aceea, de acum înainte simţireamea e atât de mare încât orice aş face e o ofrandă şio închinăciune. E ceea ce spune Apos-tolul Pavel când zice că fie că mâncăm, fie că numâncăm, săslăvim şi să mulţumim lui Dumnezeu (i Co 10, 31 şi Rm14, 6).Adică, orice fac să aibă raportul său cu Dumnezeu.Intreaga mealucrare simt că este o înaintare spre Dumnezeu. AcumEl vine,Se arată, lumina se arată şi eu o urmez.   Inainte Îl căutam, acum calc pe urmele paşilor Lui.Citesc,mă rog, vorbesc, strig, iubesc, nu iubesc, tac,mănânc, dorm, înrealitate orice lucru e o ofrandă umilă a fiinţei meleadresatăLui, o dăruire, o jertfă bine-plăcută, o închinare luiDumnezeu,lui Hristos Care e atât de puternic, atât de mare,atât de lumi-nos, încât este pentru mine orice.   Aşa cum atunci când răsare soarele acoperă toatestelele, totaşa toate sunt acoperite şi toate devin pentru minesoare, toatedevin un singur lucru. Once aş întâlni: omul, bucuria,lauda, in-vinuirea, defăimarea, foamea, chinul, boala mea,moartea mea,moartea părintelui meu, părăsirea mea, succesul meu,eşeculmeu, toate aceste realităţi sunt Hristos. PretutindeniÎl descopărpe Hristos. Şi unde nu e Hristos? Unde nu e Dumnezeu?E pre-tutindeni. Dacă ar exista un punct în timp sau înspaţiu sau înImpărăţia cerească ori în veşnicie în care să nuexiste Hristos,atunci Hristos n-ar fi nicăieri. Dumnezeu n-ar exista.Dar Eleste pretutindeni, de aceea Îl şi pipăi acum, măcuprinde, îmiînchide ochii, mă înfior, mă pierd. Ca atunci când teapropii demine, pui înaintea mea lupa şi spui: “Priveşte-mă!",dar nu vădnimic. Exact aşa devine Hristos, numai că Hristos eatât de pur.De aceea în toate şi în tot descopăr pe Hristos.   Atunci ce înseamnă Hristos pentru mine? Hristos e

şi al tru-pului meu şi al sufletului meu şi al duhului meu.Acolo unde trupul a atras sufletul, iar trupul a atras si acoborât la iad sufletul meu, acum duhul meu arecomuniune cu Duhul Sfânt, pot si descop&#224;r şi ridic acolo întreaga mea fiinţă,şi astfel sunt întreg pretutindeni: în bucurie, îndiscuţie, sunt pretutindeni întreg.Vorbeşti cu mine? Sunt întreg al tău. Mă chemi? Suntîntreg altău. Mă iubeşti? Sunt întreg al tău. Mă urăşti? Iarăşisunt întregal tău; nu pot să mă separ nicicând.   Fiindcă avem experienţa omului scindat, câteodatăne între-băm: “Oare Hristos întreg mă iubeşte sau nu? Măiubeşte El în-treg? Îşi va aduce aminte de mine în lumea asta atâtde mare?Unde să-şi aducă minte de mine?" Avem aici experienţascindării. Atunci găsim experienţa unităţii noastre, aunicului nostruadevăr, a unicei noastre energii şi puteri şi, deaceea, şi pe Dumnezeu Îl avem pretutindeni întreg. Chiar şi în orbite,chiar şi însmalţul dinţilor nostri, am spune, vei găsi peHristos, în orice;orice e pentru noi o oglinda în care-L vezi peDumnezeu.   Aşa stând lucrurile, înţelegeţi că ceea ce numimviaţa duhov-nicească, ceea ce numim renaştere sunt un lucru pecare îl înce-pe omul, îl deschide omul. Dar celelalte ce sunt?Celelalte suntca nişte cămări interioare care se deschid. E de ajunssă se des-chidă uşa bisericii, a muzeului, a galeriei şi, cândintri înăuntru,celelalte uşi sunt deschise; trecidintr-o cameră într-alta, te învârţi prin tot muzeul,prin toată biserica, te închini la toti sfinţii,fărăsă te opreşti undeva. Numai să vii şi toate vin latine.   Exact aşa e şi această renaştere în viaţa ta. Toatevin singure.E de ajuns să deschid, e de ajuns să încep. Prinurmare, contrara ceea ce credem că viaţă duhovnicească e grea, că eplina desuferinţă, că e înfiorătoare, e de ajuns să începem,şi vom aveasentimentul că suntem biruitori şi încununaţi.   Aşadar să începem... De aceea altundeva SfântulMacarie spu-

ne: “Sârguieşte-te să intri în Sfânta cetate, înIerusalimul păcii cel de sus, unde e şi raiul".Priviţi ce spune:”Sârguieşte-te",sileşte-te, mişcă-te,începe, ridică-te de unde şezi, du-te să vezi.Ce şezi aici, “sârguieşte-te să intri în sfântacetate", cum se sileau să intre iudeii, căci acolo e raiul. Ce înseamnăaceasta? Dece spune “sârguieşte-te să intri în sfânta cetate",care e raiul, sau sârguieste-te să intri in rai? Ca săinţelegem cât de mult este treaba noastră.   Ce cere de la noi? Să pleci, să te ridici din loculunde stai, din îngreunarea ta, din nehotărârea ta, dinmizeria ta, din letargia ta, şi să vii acolo unde esteraiul; acolo e raiul tău. Adică  nu te vei lupta ca săgăseşti raiul. Raiul tău e gata. Viaţa taduhovnicească, îndumnezeirea ta, mântuirea ta,primirea lui Dumnezeu,dobândirea lui Dumnezeu,plinătatea lui Dumnezeu, toate, ce poţi să doreşti, cepoţi să pofteşti, toate la care te cheamă Hristos suntaici. Hai, du-te, de ce şezi? Ceea ce cauti e acolo.Noi însă nu vrem, nu vrem. Ce frumos spune David!“Cine vreasă se ridice de cu noaptea, va face foarte frumos;cine vrea săprivegheze, va vedea dintr-o data că se crapă de ziuăşi va spunecă s-a crăpat de ziuă atât de repede." Nu este ceea cespune şiPsalmistul? Toate acestea pe care le crezi teorii,toate acesteasunt acolo. Vino acolo unde sunt, vino.   Aşadar, ce înseamnă rai sau paradis? “Paradessa"înseamnăgrădină împrejmuită, un spaţiu sigur, un loc aldesfătărilor. Celucru mai frumos în ochii unui om din lume decât ogrădinăplină de graţie. O grădină. Prin urmare, un rai:desfătare, sigu-ranţă, împrejmuire, lucrurile de-a gata, o grădinăsădită. Toate,florile, roadele, toate sunt la dispoziţie. Toate le-apregătit Dumnezeu, e de ajuns să intri înăuntru.Aceasta e renaşterea la care ne cheamă Domnul.   Şi să încheiem acolo de unde am început. Am vorbitdespreprorociile care au o legătura cu mormântul lui Hristosşi am vă-zut că mormântul lui Hristos este pântecul - “dinpântece maiînainte de luceafăr te-am näscut" (Ps 109, 3) ş.a.m.d.- e pânte-cul din care iese sămânţa duhovnicească, iesemoştenirea veşni-că, iese viaţa noastră duhovnicească, din mormântul

lui Hristos.   Si spune că vor fi nenumăraţi, aleasă va fi sămânţaDomnu-lui. Sămânţa va fi mulţime de oameni, care nu vor ieşidin coap-se, ci vor ieşi din Înviere: sămânţa duhovnicească. Deaceeaspune “El va moşteni pe mulţi". Ce înseamnă aceasta?Nu spunecă Îl vor moşteni pe El mulţi. Ci că “El va moşteni pemulţi"(Is 53, 12). Aţi priceput înţelesul? Ca să moşteneşticeva, ca sădobândeşti ceva, ca să-l faci al t&#224;u, ca să-lfaci moştenirea ta, ca să-l faci posesia ta, trebuiesă te osteneşti, chiar şi dacă reuşeşti.E uşor săracului să devină bogat? E uşor? Îi trebuie oîntreagăviaţă, dacă vrea să reuşească.    Nu spune, aşadar, că pe El Îl vor moşteni mulţi,căci este foarte greu să-L moştenim, ca să-L dobândim peHristos. Cum eu, umbra, voi dobândi lumina? Lumina e cea caredestramă toate. Cum e cu putinţă ca eu păcătosul să birui şisă-L fac al meu pe Cel Sfânt, cum eu cel finit, eu moartea, eucel muritor, eu cel mort să răpesc pe Cel Viu şi Izvorul Vieţii?Nu sunt nimic.    De aceea spune că “El va moşteni pe multi". Ca săam comu- nitate şi comuniune trebuie să-L dobândesc. Şi ospune într-un mod diferit: El te va face moştenirea Lui, El te valega de nedesfăcut de El Însuşi. Să nu te întristezi. Să nuvrei să Mă legi şi să Mă naşti. Când spun să naşti peHristos, înţeleg că Hristos te va naşte pe tine. Tusă-I dai numai dreptul, să-I spui “da", fiindcă,precum spuneam, dacă trăsătura caracteristică naşteriidin lume e aceea că e un eveniment involuntar, înnaşterea duhovnicească elementul caracteristic şiregula numărul unu e voinţa şi libertatea noastră. Săvrei numai, şi Hristos te face numaidecât moştenireaLui. Te face numaidecât al Lui, te face părtaş al vieţii Lui.   “El va moşteni pe mulţi." Nu spune că va moştenimulte: vamoşteni mulţi, fii şi fiice. Naşterea nu e un lucrudespre care săvorbeşti; naşterea e un lucru pe care îl va face ElÎnsuşi.   Vin numaidecât la frumuseţea comuniunii noastre, afamiliei

noastre, care tâşneşte. Cum spuneam, suntem copiiiunui tată,de aceea semănăm: devenim copii ai unui tată, aiIisusului meu,ai Domnului meu, care tâşneşte din mormânt şi dă viaţătuturorşi cheamă la El toate, pe toţi oamenii şi devine - ceeste viaţaduhovnicească prin urmare? - moştenitorul nostru.   Hristos ne va moşteni. Ne va aduna pe toti. Aşa cumadunămcâmpurile noastre şi punem în jurul lor o împrejmuire,ca să lecunoaştem, cum adun lucrurile mele, cum adun pecopilaşii meiîn jurul meu şi-i văd jucându-se şi mă bucur, aşa faceşi Hristos.Hristos devine atunci centrul, şi jur-împrejurul luiHristos sun-.tem noi toţi.Ce frumoasă e această icoană amoştenirii, care e cea pe care o primim acum.   În Sâmbăta Mare, preotul aruncă st&#227;lpări şispune stihul moş-tenirii tuturor de către Dunmezeu. Aruncă şi umplebiserica destâlpări, care înseamnă că Hristos a biruit, Hristosne-a moş-tenit, şi mulţi oameni, când se aruncă stâlpările, fac aşa ca săle prindă sau ca să cadă şi peste ei stâlpări. Veziparticipareaoamenilor cu zâmbetul lor, cu privirile lor. “BunăÎnviere" spunalţii, şi toate aceste lucruri arată aceastăfrumuseţe.   Un Dumnezeu, copilaşii mei, ne va moşteni şi ne vascoatedin pântecele acesta al iadului. Un Dumnezeu ne vachema petoţi împreună. Voi strânge copiii Mei de la marginilepământu-lui şi îi voi pune înaintea Mea ca să-i văd şi să Mămândresc cuei. Ce simplitate, ce frumuseţe duhovnicească înaceastă icoanăa noastră, a celor care şedem nepăsători atunci; pecât e de uşorsă Mă priviţi şi Eu să mă bucur de voi, pe atât dedesfâtat e raiul nostru care e acolo, unde spunem înprofeţie. E atât de desfătat raiul, e atât de uşoarăprivirea lui Hristos. E atât de uşor să fim şi noi înjurul Lui.   Ce poate să ne despartă, aşadar, de un asemeneaDomn?Spuneţi-mi! Ce poate să ne despartă de Hristosulnostru? Ce

poate să ne facă să nu simţim universalitatea,sobornicitateanoastră? Ce poate să ne lipsească de dreptul de a fiîmpreună cucerul, împreună cu pământul, împreună cu stelele,împreună cuuniversul, împreună cu îngerii, împreună cu sfinţii şiacolo săcântăm împreună lauda Lui?   V-aş chema să simţiti în întreagă aceastăCincizecime că sun-teţi moşteniri ale lui Hristos. Să vă bucuraţi,fiindcă Hristos v-a acoperit cu stâlpările Lui, v-aacoperit cu energiile Sale dumnezeieşti, v-a acoperit cu lumina Lui. A făcut atât dedreaptă căra-rea voastră, a făcut atât de uşor drumul vostru şi v-afăcut săpriviţi exact aşa, de-a dreptul pe Hristos, fără nicio greutate,fără nici un văl. Hristos şi noi ne-am regăsit. Înlocul a toate,Hristos va prefera să ne facă pe toţi dumnezei, luminădin Lu-mină în Lumina sfântă, în Duhul Sfânt.   Vreau să simt acum când voi fi în mănăstire că veţitrăiaceastă bucurie a Invierii. Că veţi trăi aşa ca niştemoşteniriale lui Dumnezeu. Că veţi trăi această frumuseţe şisiguranţă agrădinii împrejmuite.