Arhid Ioan Floca Si Sorin Joanta Drept Bisericesc

Arhid. Prof. Univ. Dr. IOAN N. FLOCA Prof. Dr. SORIN JOANTĂ

DREPT BISERICESCVoi. î

Tipărită cu binecuvântarea ÎPS Sale t Dr. LAURENŢIU STREZA, Ahiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului

Redactor:Lansa bo.rbu

Coperta: Mona Yelciov

ISBN-10 973-0-04683-3 ISBN-

13 978-973-0-04688-5

PARTEA I

INTRODUCERE ÎN DREPTUL BISERICESC ORTODOX

I. DESPRE DREPT ÎN GENERAL

A. DESPRE DREPT ŞI STUDIUL DREPTULUIŞI NECESITATEA STUDIERII LUI •

Felurite aspecte ale vieţii omeneşti sunt reglementate prin legi dejdrept;. omul devine subiect de drept de la concepţie, prin dreptul fătului de a se naşte, de a fi crescut şi apărat, şi până după moarte, prin testament, ca act de ultimă voinţă.în afară de aceste aspecte precizăm: ...- Studiul dreptului se ocupă de fenomenul juridic în ansamblul sau, atât sub

aspectul său istoric, cât şi sub aspectul său principial si etimologic;- Fenomenul juridic constă din suma activităţilor şi relaţii lor omeneşti care nu

pot fi reglementate altfel decât prin leî de drept.- Legile de drept, principiile juridice şi studiul dreptului în ansamblul

său .reprezintă o ramură a culturii omeneşti .care contribuie la patrimoniul

v ",, acestei culturi prin.mulţimea.deTcunoştinţe,vprin contactul în care pune spiritul omenescû.felurite aispecte ale, vieţii, lărgind astfel orizontul şi yiziunea pe care şi-o poate forma cineva despre viaţă.

- fiioile de drepţi principiile juridice şi studiul dreptului în ansamblulsău determină în mod esenţial orientarea practică' îri viaţă, adică în aspectele esenţiale ale vieţii, în actele principale ale acesteia si cu deosebire în viaţa de stat" ■' : -

- ^Legile prezintă o utilitat e deosebită şi au o contribuţie deosebită, atât „pentru cultura şi viaţa religioasă^ câifpentrir orientafea' practică înproblemele bisericeşti .existente în fiecare epocii si în genere în toate împrejurările sau în toate condiţiile obiective.

Prin urmare, iaţă pentru ce sunt necesare studiul dreptului şi formarea unei priviri de ansamblu asupra lui în'general, precum şi studiul' dreptului biseri-cesc: pentru a ne lămuri asupra existenţei noastre ca indivizi in sâcietate şi ca membri ai Bisericii, cu toate drepturile şi obligaţiile cei decurg He aici.

B. NOŢIUNEA DE DREPT

8

1. Termenii specifici şi cuvintele înrudite prin care se exprimă noţiunea de drept în limba română

în limba română, pentru a. exprima noţiunea de drept se folosesc trei cuvinte: jdregţut, dreptatea şi legea., - Dreptul, în sens de putere; , .

... -.Dreptatea, ca stare de aplicare a dreptului: - .. - Legea, ca materializare sau înveşmântate a dreptului.

2. Etimologia juridică

Termenii specifici care se folosesc lîn'alte limbi pentru a exprima noţiunea de drept se prezintă astfel:* v ' * • ■ - î- ''~ ■1

~ Injimba latină dreptul se exprimă prin noţiunea de jus (poruncă).- "Acelaşi înţeles îl au şi cuvintele în limbile neolatine: diritto (îri limba ita- ;Li liană), derkthe (în limba spaniolă), droit (în limba franceza); apoi şi în

limbile germanice;., Recht (în limba germană) şi right (în limbă engleză).- în limba‘slavă /;/*avo (adevăr) ;'j o (bine)în iimba maghiaxă;7a«i (sfânt) în limba

indiană. Toate aceste cuvinte au înmiezul lor porunca sau im-’ . \ perativul de a ăcţiona drept. ” ; ' r - '

3. Definiţiile filosofilor ş( juriştilor antici ...

a) Definiţiile jilosofilpr antici, .*-• .. -Filosoful grec'Socrate 'defineşte dreptul ca fiind conformitatea'cu .voinţa zeilor. ,

< ;"VPlalon defineşte dreptul câ fiind virtutea cea mai .cuprinzătoare, care.se numeşte dreptate,'că reflex al puterii supreme,. Dreptatea se află în fruntea celorlalte trei virtuţi: înţelepciunea, bărbăţia şi cumpătarea.,, , 'j'/ Aristolcl defineşte dreptul ca virtutea supremă, sub chipul dreptăţii.Zenon defineşte dreptul ca formă a onestului şi chip ai binelui.Epicîet raportează dreptul la adevăr.Filosoful roman Cicero defineşte dreptul ca raţiune supremă, poruncă izvorâtă din raţiunea divină.Seneca socoteşte dreptul ca dreptate.Marc Aurelia raportează dreptul la bine.

9

b) Definiţiile juriştilor antici

Celsus defineşte dreptul ca „ştiinţa binelui şi a echităţii”.Jurisconsultul Ulpianus defineşte dreptul ca având trei precepte morale, adică în trei povăţuiţi sau porunci: „preceptele dreptului sunt acestea: a trăi onest, a nu vătăma pe altul şi a da fiecăruia ceea ce i he cuvine**.Ulpianus mai înfăţişează dreptul sub aspect de justiţie, adică voinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia dreptul său.Dreptul este definit de Ulpianus şi ca jurisprudenţă, adică ştiinţa sau înţelep-ciunea dreptului care constă în cunoaşterea lucrurilor dumnezeieşti şi omeneşti şi în priceperea â ceea ce este just (drept) şi â ceea ce este nejust (nedrept).

4. Definiţiile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti

a) Dintre răsăriteni ■

Justin Martirul şi Filosoful defineşte dreptul ca un tot ce este just şi ca dreptate, ... ... . , .. -Clement Alexandrinul defineşte dreptul ca o parte a dreptăţii, ca o poruncă. Origen defineşte dreptul ca o virtute care dă fiecăruia ceea ce i se cuvine, iar substanţa dreptului subzistă în adevăr, în Logos.. Sf. Âtanasie cel Mare defineşte dreptul ca virtutea care dă fiecăruia ce este al său, dreptatea constând în păstrarea egalităţii sau controlul raţiunii. _

/ —SfTVasile cel care se dă fiecăruia/ după vrednicie ceea ce este al său. ---------- ---------------------------------------------------—' :: , , ..< j---~-----------------------------------------—* — G r i g o r i e de Nazianz socoteşte dreptul şi dreptatea ca egalitatea şi dis-

tribuirea echitabilă a bunurilor. . - .v.•Sf. Grigorie de Nyssa socoteşte că rostul .dreptăţii esţe să împartă în mod egal şi după vrednicie ceea ce se cuvine fiecăruia, dar această lucrare omenească o socoteşte subordonată adevărului şi dreptăţii divine.; .Sf loan Gură de Aur face distincţie între dreptatea oamenilor şi dreptatea divină.. . : \••Sf Chirii al Alexandriei defineşte dreptul ca o putere morală, a cărei menire este păzirea egalităţii, în relaţie cu binele şi cu voinţa lui Dumnezeu, tSf Teodoret al Cirului defineşte dreptatea ca.simetrie a pasiunilor sau efectelor realizate prin stăpânirea dreaptă sau prin cumpăna dreaptă a sufletului.Dionisie Areopagitul defineşte dreptul ca putere care, în conformitate cu dreptatea divină, dă fiecăruia ale sale după vrednicia fiecăruia.:.,Sf Maxim Mărturisitorul defineşte dreptatea ca virtute dependentă de adevăr prin care se dă fiecăruia ceea ce este al său, după vrednicie şi ţn mod egal, relevând în acelaşi timp şi caracterul social al dreptului şau al dreptăţii, pe careo numeşte virtutea care ţine la binele comun sau la folosul comunităţii. ;; ■ ..

10

Sf. Ioan Damaschin aduce un element cu totul nou în definiţia dreptăţii, spunând că dreptul sau dreptatea consistă în împărţeala celor egale în mod nepărtinitor, în aşa fel încât sâ se dea fiecăruia după munca.sa.

El concepe în acelaşi timp dreptul ca fiind dependent de bine şi de sfinţeniei adică^de elementul divin. ‘

! b) Dintre scriitorii ap meni . ...ŢerîulUm spune c$ dreptul şi dreptatea rezidă în echitate.-'Uic/anfiiţ spune că dreptul este virtutea cea mai înaltă, care cuprinde toate v irttiţ11e}rdar şe manifestă în mod deosebit prin pietate şi echitate.

ilarie de Pictavium defineşte dreptatea ca lucrare a raţiunii divine, ca temelie a păcii, ce .tinde spre înfăptuirea binelui.

Sf. Ambrozie al M’danuluidefineşte dreptul cu raportare la adevăr şi la voinţa lui Diimnezeu, relevând rostul social al dreptului, care constă în realizarea unui echilibru prin echitate, adică prin „suuvn cuique”. El mai raportează dreptatea' şi la bine’, spunând ca dreptatea este bunătatea aplicată.‘ Rufin defineşte justiţia ca o virtute care constă în rectitudinea voinţei, având'ca îndrumător principal preceptul „ceea ce ţie nu-ţi place altuia nu face î>l(Tobit 4, 15). Poruncile dreptăţii sunt acestea două: a nu face rău şi a face bine, căutând pacea. • • • ■ • * ’ * ■ f ■'' Fericitul Augustih, pentru‘a defini dreptul, îl raportează lâ bine, la adevăr şi la Dumnezeu^ arătând că numai în felul acesta trebuie înţeles Conţinutul şi rostul drotului şi al dreptăţii,'care constă în a da fiecăruia ce e"ste* al său. Astfel lucrând, dreptul sau dreptatea săvârşesc binele, statornicesc pacea, potrivit dreptăţii celei'adevărate, care' este adevăratul Dumnezeu.""• Isidor de Sevilla defineşte dreptul şi dreptatea ca virtuţi cafe privesc toate râportuVile' posibile’ale omului cu Dumnezeu şi cu semenii săi, atât cele juridicei câţ‘şi cele niorhie. ' • •

In concluzie la'noţiunea de drept, arătăm cele trei aspecte fundamentale: dreptul> prin 'care 'Se stabileşte starea de ordine în viaţa sociala a oamenilou, dreptatea, ca aplicare a dreptului şi legea ca expresie pozitivă a>dreptului şi a dreptăţii;'elemente prin care să' putem aruncă’o lumină mâi largă asupra noţiunii de drept. • • ,;- v , De'asemenea intervin aspecte noi cum ar fi cele care rezul'tă din raportarea dreptului la o sumă :de alte idei sau noţiuni şi cele care rezultă'din raport^’re^ 1’ui la'realităţile vieţii omeneşti. ■" ! ' '

Raportând dreptul la idei sau noţiuni superioare, numite valori* se constată ca dreptul-este o val oare'dependentă’‘de bine.' de adevăr, de sfinţenie, de pietate;; fţirid raportata la divinitate, adică Ui Dumnezeu.1 ‘ •

• ^ppprţ'ând dreptiiV la alte realităţi şi nevoi'ale vieţii socialele constată că dreptul afe^în primul rând un rol social, reglementând relaţii sociale, potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială şi asigură dăinuirea societăţii. Aceste reguli se bazează pe echitate, nu'pe o egalitate absolută, ci pe una determinată de ceea ce se

11

cuvine fiecăruia, în mod egal, după vrednicia fiecăruia,după munca fiecăruia, w :

îndeplinindu-se această echitate, prin ea se înfăptuieşte binele, prin care se garantează pacea, evitândii-se răul şi consecinţele lui, care sunt neînţelegerile şi, prin extensie, războiul, Lv', ...

în fond, dreptul apare ca un instrument prin care se creează’starea de echilibru sau de ordine în viaţa omenească. . . i.;

' ; ■.;.<• Ci: 'i *:• * ' . .••v.i j i. : \ f . . •

; C DREPTULÎN VIĂŢA BISERICI!: . ! ' , . i ' i ;>•. -. ' i | l i-■'Ti - - î ;

1 a) Factorii care aii deţernunat formarea dreptului bisericesc sunt: elementul j uridic şi organizarea Bisericii pe. bâze juridice prin legi de drept,

b) Motivarea folosirii legilor de drept de către Biserică.Argumente: • .... , v. ,, r.„. . ; . . . . . ■- Biserica, fiind înzesfrătă de Mântuitorul cu norme religioase şi morale,

r l3 - l i ■- . . J , •: • V * i - j 1 ; ; . • ’ . ‘ P • '

a simţit însă neyoia de a da putere de norme juridice unor îndrumări aleMântuitorului. />■ , , ..... ...

, i - . Biserica, vieţuind, în timp,. în societatea omenească, a; folosit dm nece- , sitate şl.îeşile.de drept. , .. .. •. v ,

- Biserica, fiind destinată să lucreze „în toata vremea” şi „până la sfârşit” (Mt. 28, 20), în cp.ndiţnlevremii, i s-a încredinţat şi dreptul ca eţement hotărâtor, şi necesar,_ creat,de realităţile sociale, ca factor ce-şi va afirma mereu prezenţa şi utilitatea. Faptul,că Biserica a folosit şi foloseşte elementul juridic dovedeşte că el întră, în anumite condiţii, în ico-

- . - nprni?1 mântuirii.^ .1-< , ..y. • ..... ;. c) Momentuţ creării normelor juridice pentru Biserică- Primii creştini proveneau dintre evrei şi aceştia au ţinut la normele Ve- . chiului Teştamenţ şi nu s-au putut lipsi de norme juridice. : . « ■

-în relaţiile cu necreştinii, primii creştini au fost nevoiţi.să accepte aceste noiŢne jyriîce, care reglementau relaţiile sociaje. . .r- Normele juridice au fost adoptate ca rezultat al lipsei de omogenitate socială a

membrilor Bisericii, care erau împărţiţi în clase sociale. Dreptul roman s-a impus deoarece reflecta realităţile sociale ale acelor.vremuri. r . Conţinutul

norrnelorjuridi.ee bisericeşti a fost dat de;normele dogmati- >• ce şi morale cunoscute.: y . IIJ,I r = * r .

, r Organizarea Bisericii numai după norme religioase şi morale, fără nor- , me juridice, n-a durat multă vreme şi, nici nu putea să dureze, întrucât comunităţile de

credincioşi erau formate mai ales din membrii claselorsărace - sclavi, liberţi, peregrini, dar şi din cetăţeni romani, iar legile statului roman nu permiteau constituirea de asociaţii între ei din cauza inegalităţii de drepturi. In aceste condiţii, Biserica şi conducătorii ei, prin toleranţa împăraţilor şi

12

a autorităţilor romane şi prin adoptarea de către creştini a unor. forme de organizare licite, permise, au> recurs la forme de organizare compatibile cu credinţa lor.şi potrivite cu voinţa lor, pentru a-şi putea duce viaţa după rânduielile religioase şi morale ale Bisericii.- , .

- Datorită compoziţiei sociale, comunităţile creştine'au fost nevoite sâ ■ apeleze, pentru a fi reprezentate, la persoane care aveau un statut juridic mai sigur, adică la creştinii cetăţeni românişi la peregrini.

- Adaptându-se la condiţiile vremii/Biserica şf comunităţile creştine şi-au însuşit din Dreptul roman norme juridice, pe care je:a pus în acord' cu credinţa şi cu normele! morale,' ca auxiliare ale acestuia.- Biserica şi comunităţile ei locale au deţinut bunuri, fapt ce a determinatacceptarea normelor juridice. '' ” ' ** ' ** ‘d) Specificul normelor de drept create pentru Biserică ;

!

- Biserică s-a lovit de realităţile vremii, reglementate prin. norme juridice, şi a fost'nevoită să le adapteze la specificul său religids-moral.- Au fost influenţate de conştiinţa, de sine a Bisericii. ' l ;V < t;

- Biserica n-a creat’dreptul, ci l-a luât’de la' stat, în măsura în care eră în acord cu normele religioase şi morale, iar pentru nevoi deosebite şi-a :creat norme juridice proprii, specifice,’ *- Tertulian şi Ulpiatius au contribuit lă încet&ţenirea Dreptului în Biserică,

' - Apariţia rigoriştilor,’ donatiştilor, schismaticilor'şi â anarhiştilor a determinat sporirea normelor juridice în Biserică. - ■■în concluzie, reţinem că Biserica', sub* forma ei de societate religioasă, pentru a

putea să se închege şi să se menţină, nu s-a putut rezema numai pe anumite precepte1 şi norme religioase şi "morale; v6'V ău fosf necesare şi' norme d e d r e p t P ' • ' ! . * > ' - ’ : '-•- • ' .- i ! -

Normele juridice constituie;' aşadar, ufr auxiliar indispensabil ăl societăţii religioase creştine." •• ; •’ ;'v • ‘w ' vy.-n ' • -

Cum Biserica, sub aspectul ei de-societate Veligioasă, a apărut şi a existat în cadrul statului; organizarea ei a trebuit să intre în raport cu acesta, fapt ce a dus la instituţionalizârea vieţii Bisericii. Imperiul bizantin creştin a moştenit această situaţie şi a perpetuat-o.- ' ■'*-> ' -• ' ' • '• '■ 1

Pe cale de instituţîohalizare; s-a ajuns la organizarea religiei în diverse forme, corespunzătoare conţinutului lor doctrinar. Astfel a apărut dreptul în viaţa Bisericii' şi rostul lui constă în organizarea şi funcţionarea acesteia şi pe baze juridice, nu numai pe baze religioase şi morale; ca instituţie socială religios-morală. ' - ' “ ■‘' ' v : - -* . ‘ . ‘ t u ...A-.,,-.

a DEFINIŢIA DREPTULUI BISERICESC

Dreptul bisericesc poate fi definit ca disciplină teologico-juridică, în ca- 1 drul căreia se expun principiile şi normele de drept potrivit cărora se organi- / zează şi se conduce Biserica, sub aspectul ei văzut, de societate religioasă^/ creştinălDe

13

asemenea, el poate fi înţeles ca ştiinţă teologico-juridică care studiaza metodic şi expune sistematic principiile şi normele de drept după care se organizează şi se conduce Biserica, sub aspectul ei văzut, de societate creştină.

E. STUDIUL DREPTULUI BISERICESC , ŞI NECESITATEA LUI . ■

Studiul- Dreptului bisericesc se impune deoarece el este un ghid practic sau un îndrumător care arată modul în care legea divină se răsfrânge în regulile referitoare Ia manifestările şi trăsăturile externe, materiale.ale credinţei şi ale lucrării harului.

F( DREPTUL BISERICESC ŞI DISCIPLINELE ^ÎNRUDITE j

Piin caracterul său interdisciplmar, Dtieptul bisericesc se înrudeşte atât cu jşţH inţele teologice, cât şi cu cele juridicq^Ca ştiinţă teologică, Dreptul bisericesc face patfe din secţia practică a Teoîogiei_şi_este înrudit cu Pastorala. ^

Dreptul bisericesc se ocupă deţoziţiă şi de rostul Dreptului în Biserică, de modul în care el se prezintă în viaţa Bisericii şi în care sunt folosite legile de drept privind organizarea şi conducerea Bisericii, punând mijloacele juridice alături de mijloacele religioase şi de cele morale, de naturi şi,vârste diferite.

Pastorala se ocupă de îndrumarea credincioşilor pe calea mântuirii, cu fo- Josirea mijloacelor religioase şi. a celormorale. . ... . ^ * :

Ca ştiinţă juridică. Dreptul bisericesc are un. specific aparte, deosebin- îu-se de dreptul secular atât prin concepţia despre drept, cât şi prin obiectul, conţinutul, scopul şi mijloacele pe care le întrebuinţează în vederea realizăriiSCOpului SăU. i >

în limbaj strici juridic, expresia de izvor al dreptului este folosită într-unsens specific, de „formă de exprimare a dreptului”, de unde şi denumirea de izvor formai, dată - într-un sens abstract ~ modalităţilor de exprimare a dreptului.

Izvoarele materiale sau factorii de determinare a Dreptului canonic

Factorii de determinare a Dreptului canonic'sau izvoarele lui materiale se consideră:a) Condiţiile obiective specifice ale societăţii omeneşti organizate sub forma statului, în cadrul căreia se desfăşoară activitatea Bisericii; şi• b) Biserica însăşi sau viaţa bisericească.

14

( Izvoarele formale ş'au formele de exprimare a Dreptului canonic

Formele sau modalităţile de exprimare a Dreptului simtne generale, recunoscute ca având valoare în întreaga Biserica Ortodoxă, fţîffpecifice diferitelor Biserici Ortodoxe autocefale sau autonome, particulare sau fecale.

. A. IZVOARELE FORMALE GENERALE ALE ÎNTREGII BISERICI

Dintre izvoarele generale, unele sunt considerate izvoare fundamentale sau principale, iar altele izvoare întregitoare. ^■■■ ■■

a. Izvoarele fundamentale sau principale ' ;

.1. Adevărurile de credinţă revelate şi normele morale desprinse din aces- ' ; tea, aşa cum sunt cuprinse în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ca depozitare ale Revelaţiei divine;2. Normele canonice sau canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane;3. Obiceiul de Drept bisericesc şi normele canonice stabilite prin consen-sul unanim al Bisericilor (co/ise/uus Ecclesme dispersae); şi

4- Legile fundamentale ale statelor.I) Adevărurile de credinţă revelate conţin o sumă de adevăruri de credinţă revelate şi de norme religios-morale derivate din acestea, care privesc di

rect conduita credincioşilor, norme derivate direct din adevărurile de credinţă revelate şi formând cu acelea un corp unitar.2) Canoanele cuprinse în colecţia fundamentală de canoane.Canoanele propriu-zise, adică legile de drept scrise, sunt expresia voinţei autorităţii

supreme de.conducere a Bisericii, care fie că le-a alcătuit pe cale de legiferare în cadrul Sinoadelor ecumenice, fie că şi le-a însuşit după cc ele fuseseră alcătuite şi păstrate în. viaţa bisericească, pentru folosul sau utilitatea lor practică, dar şi această însuşire s-a făcut tot prin Sinoadele ecumenice.

După cuprinsul lor, canoanele, se pot împărţi în:...a) canoane care au cuprins dogmatic; ;

b) canoane care au cuprins religios-moral; t c) canoane care au cuprins cultic;>,. h,. . .. ■

■ ■d) canoane care au cuprins canonic propriu-zis sau de cuprins juridic;. e) canoane care au cuprins mixt, î ^ . ... / V

, Cele care prevalează - şi este firesc să fie aşa - sunt canoanele de cuprins juridic.: • .•: ' ’ : . -! - . ■ *• '•

:• Aşa cum se prezintă astăzi, codul canonic al Bisericii este alcătuit din patru categorii de canoane, care se găsesc grupate în: ■ i-";.

a) canoanele Apostolice sau canoanele Sfinţilor Apostoli; ;

. b) canoan$le.Sinoadelor Ecumenice;;.;:., ; I (! . H ;: , . .:c) canoanele.'sinoadelor locale; • . 1 ■■d) canoanele Sfinţilor Părinţi.;împărţirea canoanelor în patru categorii s-a făcut după două criterii, şi anume: după

provenienţa lor şi după importanţa'sau greutatea lor.Canoanele Sinoadelor ecumenice sunt emise numai de şase din cele şapte Sinoade

ecumenice, şi anume: de Sinodul I ecumenic, întrunit la Niceea în anul 325, sinod care a dat 20 de canoane; de Sinodul ÎI ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381 şi care a dat 7 canoane; de Sinodul III ecumenic, întrunit.la Efes.în anul 431 şi care a.daţ 8canoane; de Sinodul IV ecumenic, întrunit la Calcedon în anul 451 şi care a.dat 30 de canoane; de Sinodul VI ecumenic; adică de sesiunea a doua a acestui sinod, cunoscută şi sub numele de Sinodul-Trulan, care s-ă întrunit în anul 691-692 şi care a dat 102 canoane; şi de Sinodul VII ecumenic,, care s-a întrunit în anul.787 la Niceea şi care a dat 22 de canoane, v;. . " . - .. I . .

. Sinodul V ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 553, nu a dat nici un canon; de asemenea nici prima sesiune a Sinodului VI ecumenic, întrunită la 680 tot la Constantinopol şi numită uzual Sinodul VI ecumenic, nu a dat nici un canon. Din cauză că Sinoadele V şi VI ecumenice nu au dat canoane şi fiindcă sesiunea ă doua a Sinodului VI ecumenic, adică Sinodul Trulan, a dat cel mai mare număr de canoane dintre toate Sinoadele ecumenice, acestuia i s-a' zis şi sinodul quinisext, adică al cinci-şaselea Sinod ecumenic, mai

16

ales pentru socotinţa naivă că acesta ar fi avut sau şi-ar fi luat sarcina să completeze opera celor două sinoade anterioare printr-o legislaţie canonică pe care acelea nu o socotiseră necesară sau nu avuseseră timpul să o elaboreze. Istoria reală a acestor sinoade arată că nu a fost vorba de aşa ceva/' ■«. Canoanele sinoadelor locale au intrat mai târziu în codul canonic al Bisericii, şi anume abia din anul 692, când Sinodul Trulan le-a-selecţionat şi a procedat la codificarea tuturor normelor canonice de până atunci, arătând • (canonul 2) care sunt canoanele care trebuie să intre în.codul canonic al .Bisericii şi ce alte rânduieli nu trebuie să intre-în acest cod.

După vechimea, nu însă şi după importanţa lor, sinoadele locale de la care ni s-au păstrat canoane sunt următoarele:- Sinodul de la Cartagina, din anul 256, care a dat un singur canon; Sinodul de Ia Ancira (Ankara de azi), întrunit în anul 314 şi care a dat 25 de canoane; Sinodul de la Neocez-areea din 314, care a dat 15 canoane; Sinodul de la'Gangra din 343, care a dat 21 de canoane;. Sinodul de la Antiohia din 341, cu 25 decanoane; Sinodul de la Laodiceea din 349, cu 60 de canoane; Sinodul de la Sardica din 343, cu 21 de canoane; Sinodul de la Constantinopoldin 394, cu două canoane; Sinodul de la Cartagina din 419, cu 133 de canoane. . r: . .. ; ' ^

Ultimele două sinoade locale de lă care ni s-au păstrat-canoane incluse în codul canonic al Bisericii, adică sinoadele'de la Constantinopol din 861 (17 canoane) şi de la 879-880 (3 canoane), au fost adăugate celorlalte sinoade'locale prin „consensul Bisericii” (Nomocanonul lui Fotie din 883),. careOe-a consacrat autoritatea, căci ele s-au ţinut după ce se încheiaseră Sinoadele ecumenice şi deci n-au mai făcut obiectul vreunei hotărâri a unui Sinod ecumenic, aşa cum toate celelalte canoane ale sinoadelor locale făcuseră obiectul hotărârii cuprinse în canonul 2 al Sinodului Trulan. ■ ■■'' •■■■ - -

în fine, canoanele Sfinţilor Părinţi nu sunt canoane în înţelesul specific al acestui cuvânt, ci sunt rânduieli pe care le-au. stabilit ocazional un număr de Sfinţi Părinţi, în legătură cu. diverse probleme practice ale vieţii bisericeşti, fără a fi redactate în chipul obişnuit al canoanelor propriu-zise; Unele dintre acestea sunt simple rostiri sau enunţări de păreri ale Sfinţilor Părinţi, pe când altele sunt extrase târzii din unelfe'-scrieri, ba chiar din unele scrisori ale lor,

- Cei 13 Sfinţi Părinţi ale căror rânduieli bisericeşti, stabilite într-un fel sau altul, au fost incluse în codul canonic al Bisericii sunt toţi Părinţi răsăriteni, ale căror nume şi număr de canoane suni; cele arătate de canonul 2 âl Sinodului VI. ecumenic, şi anume: Dionisie al'Alexandriei. (f265), cu 4 canoane; Grigorie Taumaturgul’al Neocezareei (f270), cu 12•canoane; Petru al Alexandriei (f 311), cu 15 canoane;? Atanasie cel Mare (t373), cu 3 canoane; Vasi? le cel Mare (f379), cu 92 de canoane; Tiriiotei al Alexandriei (1*385), cu118 canoane; Grigorie Teologul de Nazianz: (f389), cu un canon; Amfilohie din Ico- hia-(t395), cu un canon; Grigorie de Nyssa (t395),\cu 8 canoane;;Ţeofil al

17

Alexandriei (f412), cu 14 canoane; Chirii cel Mare (1‘444), cu 5 canoanc; Ghenadie al Constantinopolului (t471), cu un canon; Tarasie (în scrisoarea către populaţia Romei), cu un canon (784-806).

3) Obiceiul de drept bisericesc şi normele stabilite prin consensul unanim al Bisericilor. Cele dintâi legi de drept au fost create verbal ca porunci, a căror îndeplinire era exigibilă’prin forţa. Numai o parte din aceste legi s-a fixat de la o vreme în scris, pe când celelalte - cea mai mare parte - au rămas nescrise şi s-au păstrat transmiţându-se oral şi prin practica vieţii. Legile nescrise, păstrate în acest chip şi transmise din generaţie în generaţie, se numesc obiceiuri de drept. Ele au pretutindeni puterea legilor scrise şi în genere trebuie să fie de acord cu acestea sau să nu fie contrare celor scrise.

In Dreptul bisericesc, obiceiul are însă trei elemente caracteristice:a) trebuie să fie în acord cu învăţătura de credinţă şi cu normele religios-morale

ale Bisericii sau cu normele religios-morale de conduită a credincioşilor;b) trebuie să fie admis prin consensul Bisericii întregi; şic) poate fi şi contrar legii scrise, în cazul când nu afectează învăţătura de credinţă

sau normele religios-morale ale Bisericii,Cu aceste caracteristici, obiceiul de drept s-a practicat întotdeauna în viaţa

bisericească, adică a fost socotit ca având cel puţin puterea legii scrise, câteodată chiar prevalând faţă de aceasta şi ajungând să o abroge.1

Pe calea obiceiului juridic, cuprinsul Dreptului bisericesc se primeneşte mereu şi se adaptează în fiecare vreme, atât exigenţelor comune ale vieţii bisericeşti, cât şi acelora pe care le impun alte împrejurări sau condiţii în care Biserica este chemată sau pusă în situaţia de a-şi desfăşura activitatea.

Cu privire la importanţa obiceiului sau uzului de drept în Biserică, prezentăm câteva mărturii din scriitorii bisericeşti şi apoi o serie de texte canonice, prin care unele obiceiuri de drept bisericesc se'confirmă; iar altele se înlătură. ' •

• •"Tertulian zice: „Daca ceva nescris se păstrează pretutindeni, înseamnă că acel ceva

s-a întărit prin uz, băzându-se pe tradiţie; Dacă se obiectează că şi pentru tradiţie e nevoie de o tradiţie scrisă, împotriva acestui lucru se pot cita multe hotărâri care* deşi nu sunt scrise, totuşi există în virtutea tradiţiei şi a obiceiului”. Pentru întărirea acestei păreri, Tertulian aduce câteva exemple şi încheie astfel: „Dacă s-ar căuta o lege scrisă, privitoare la aceste hotărâri şi la multe altele, nu s-ar găsi, aici avem tradiţia ca temelie, uzul ca întărire şi credinţa ca păzitoare”. - .; *

TJn contemporan al lui Tertulian, episcopul Firmilian din Cezareea, aminteşte de obiceiurile păstrate în diferite Biserici particulare, care trebuie ţinute ca sfinte:

' r

Primul Sinod ecumenic, bazându-se pe uz, ridică la rangul de legi privilegiile celor mai înalţi conducători ai Bisericii.

A! doilea Sinod ecumenic stabileşte marginile eparhiilor bisericeşti care se aflau în jumătatea de răsărit a imperiului, iar cu privire la beneficiile celeilalte părţi a

1

18

imperiului prescrie ca acestea să se conducă după obiceiul părinţilor, păstrat până atunci (can. 2 II Ec.). Acelaşi sinod hotărăşte, mai;departe, cum să fie primiţi în Biserică aceia care vin de la eretici, dispunând ca în astfel de chestiuni să se procedeze după obicei (can. 7 II Ec.).

Al treilea Sinod ecumenic din Efes, întărind privilegiile Bisericii din Cipru, condamnă dorinţa episcopului diivAntiohia de a hirotoni pe episcopii din Cipru, pe motiv că lucrul acesta e contrar vechiului obicei (can. 8 III Ec.).

Sf. Vasile cel Mare, în epistlola lui către episcopul Diodor din Tars, accentuează cu foarte multă putere importanţa uzului şi spune lămurit că obiceiul predominant în privinţa aceasta are putere de lege (can. 87 Sf. Vasile cel Mare). De altfel, în numeroase alte ocazii, Sf. Vasile cel Mare relevă importanţa obiceiului, stăruind asupra necesităţii de a fi observat, pentru: a nu se strica buna rânduiaiă din Biserică (can. 89, 91, 92 Sf. Vasile cel Mare ş.a.). .

în titlul I, capitolul III al Nomocanonului împărţit în 14 titluri, se arată lămurit „că uzul bisericesc nescris trebuie privit ca lege”, şi aduce ca dovadă canoanele privitoare la această chestiune. .

Asupra importanţei uzului de drept în Biserică, Teodor Balsamon şe pronunţă în numeroase ocazii, de. asemenea şi Matei,..Vlastares şi toţi canoniştii vechi şi noi.

;Y• ' .h . . v . ■Există, în fine, obiceiuri de drept general valabile pentru întreaga Biserică şi altele

valabile numai pentru Bisericile locale sau particulare. Şi într-un caz, şi în celălalt, obiceiul de drept constituie un izvor material fundamental al Dreptului bisericesc.

•• .4) Legile fundamentale ale statelor. S-ar părea că legile statului n-ar putea să

cuprindă material care să constituie izvor fundamental al Dreptului bisericesc. Cu toate acestea, elementele dreptului de stat au fost cele dintâi, de care s-a servit Biserica, fie însuşindu-şi-le aşa cum le-a găsit, fie îmbisericin- du-le ca redactare sau ca limbaj, fie prelucrându-le sau reelaborându-Ie pentru trebuinţe proprii.-în felul acesta,.Dreptul bisericesc şi-a tras substanţa sa juridică originar din dreptul de stat, care i-a pus la dispoziţie principii şi- norme general valabile pentru convieţuirea socială, ca şi pentru organizarea şi conducerea oricărei societăţi omeneşti, deci şi a celei bisericeşti; 1 >

Mai târziu, legile fundamentale ale statului roman şi apoi ale statului bizantin cuprind enunţuri şi uneori chiar şi definiţii ori expuneri ale credinţei creştine, precum şi norme religioase şi morale creştine învestite cu puterea legilor de stat şi apoi un număr foarte mare de norme speciale,, cu: caracter juridic,’ destinate organizării şi conducerii Bisericii. De astfel de norme sunt plini vechile colecţii de legi ale statului roman şi bizantin, începând cu Codex Teodo- sianus şi Codex lustinianus şi sfârşind cu Vasilicalele.

în afară de aceste colecţii, mai trebuie socotite legile prin care împăraţii romani şi bizantini au promulgat hotărârile dogmatice şi pe cele canonice ale Sinoadelor ecumenice, precum şi pe cele ale altor sinoade.

Pentru timpurile de mai târziu, legile fundamentale ale diverselor state, inclusiv vechile noastre pravile, cuprind elemente care constituie pentru Bisericile din anumite

19

teritorii izvor fundamental al dreptului lor, uneori prin cuprinsul juridic propriu-zis al acelor legi, iar alteori prin neputinţa Bisericii de a le evita sau a le nesocoti dispoziţiile din datoria pe care o are de a da cezarului cele ce sunt ale cezarului.

Legile fundamentale ale statelor nu numai că pot, ci chiar trebuie să constituie izvoare fundamentale ale Dreptului bisericesc. Acest lucru este inevitabil.' In fine, între legile fundamentale se numără legile internaţionale, „Pactii! Naţiunilor", fosta lege de bază a Ligii Naţiunilor, şi apoi „Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite”, legea de bază a Organizaţiei Naţiunilor Unite, din 1945.

Pentru trecut Biserica a considerat ca exprimând principii şi norme fundamentale ale dreptului internaţional diversele tipuri de înţelegeri încheiate mereu între state..

• •

b. Izvoarele generale întregitoare

După cuprins şi după importanţă ele pot fi împărţite în următoarele categorii:T. Hotărârile sinoadelor endemice, ale altor sinoade locale, ale unor sinoade zise

patriarhale, ale sinoadelor zise panortodoxe, ale comisiilor şi conferinţelor sau;

consfătuirilor interortodoxe sau panortodoxe.2. Pravilele călugăreşti, adică regulile monastice.3. Canoanele cuprinse în oarecare scrieri ale unor Sfinţi Părinţi sau ale altor

scriitori bisericeşti, precum şi tipicele sau rânduielile sfintelor slujbe şi, în fine, aşa-zisele canonarii.

4. Părerile canoniştilor.5. Jurisprudenţa bisericească, elaborată pe baza obiceiului, a hotărârilor

instanţelor bisericeşti superioare sau elaborată de către caftoniştii a căror autoritate este recunoscută în Biserică şt fixată în scrierile rămase de la aceştia.1)Hotărârile sinoadelor endemice şi ale altor categorii de sinoade. Cele care au fost

pe drept cuvânt socotite ca având o importanţă deosebită în dezvoltarea Dreptului bisericesc sunt hotărârile câtorva sinoade numite endemice, apoi ale unor sinoade locale, ale sinoadelor zise patriarhale, ale celor panortodoxe, precum şi ale conferinţelor şi altor forme de înţelegere intevortodo- xe sau panortodoxe.

Sinoadele endemice au fost nişte sinoade cu caracter local, care s-au practicat în centrele mai importante ale Bisericii, mai ales la Constantinopol şi la Roma sau în alte centre bisericeşti mai mari. Cea mai cunoscută hotărâre a unor astfel de si noade este aceea prin care s-a interzis căsătoria a patra, printr-un sinod întrunit la Constantinopol în anul 920.

Dintre sinoadele locale şi apoi dintre cele patriarhale, s-au bucurat de o oarecare consacrare hotărârile sinoadelor următoare, prezentate în ordinea succesiunii patriarhilor sub care s-au dat: Nectarie I (381-397); Ioan Hrisostom (398-404); Timotei (511-518); Ioan Postnicul (582-595); Tarasie (784-806); Nichifor I (806-815); Metodie (843-847); Folie (858-867 şi 877-888); Igria- tie (868-877); Ştefan I (886-893); Nicolae I (895-906 şi 911-925); Sergiu (999-1019); Alexie (1025-1043); Nicolae III (1086-1111); Leon (1134-1143); Mihail II (1143-1146); Nicolae IV (1147-1151); Constantin IV (1154-1156); Luca (1156-1169); Mihail III (1169-1177); Teodosie I

20

(1178-1183), Vasile II (1183-1 187); Grigorie .11 (1192-1199); Gherman II (1222-1240); Ioan XI (1275-1282); Atanasie I (1289-1293 şi 1303-1311); Filotei (1354-1355 şi 1364-1376); Simeon I (1472-1475 şi 1482-1486); Ieremia II (1572-1579; 1580-1584 şi 1585-1595), Dionisie IU (1660-1665); Calînic II (1694-1702); Gavril III (1702-1707); Ieremia III (1715-1726); Gavril IV (1780-1785); Gherasim III (1794-1797); Grigorie V (1797-1799); Antim IV (1848-1852); Ioachim III (1878-1884); Ioachim IV (1884-1887); Meletie IV (1922); .Va- siie III (1925); Veniamin I (1937); Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Albania (1947); Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Polonia (1949); Recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia (1951).

Sinoadele panortodoxe şi celelalte moduri ulterioare de asigurare a consensului între toate Bisericile s-au ţinut de-a lungul unei perioade care începe cu Sinodul de la Iaşi din 1642 şi se continuă până în zilele noastre. Hotărârile conferinţelor, panortodoxe, întrunite de la 1961 încoace, în Insula,Rodos, au devenit expresie a consensului întregii Biserici Ortodoxe. ,.

între aceste sinoade se numără Sinodul de la Iaşi din 1642, care a.aprobat „Mărturisirea Ortodoxă” întocmită de Petru Movilă, cel. de la Moscova din 1666-1667, apoi cele două de la Constantinopol, de la 1672 şi 1691, şi Sinodul de la Ierusalim din 1672, care a aprobat „Mărturisirea de Credinţă” a patriarhului Dositei al Ierusalimului.: ■■ . . v . . . . •

. Importanţa hotărârilor acestor sinoade este mai mult dogmatică şi morală, cu excepţia celui de la Moscova din 1666-1667.

Cu totul altfel stau lucrurile în ce priveşte hotărârile „Congresului panortodox de la Constantinopol” din 1923, ale „Comisiei interortodoxe de la Va- toped” (Grecia - Muntele Athos) din 1930 şi ale „Consfătuirii interortodoxe de la Moscova” din 1948. Toate acestea au luat hotărâri de cea mai mare importanţa din punctul de vedere al Dreptului bisericesc, ocupându-se de numeroase chestiuni controversate şi contribuind la lămurirea lor.

Dintre acestea, Consfătuirea de la Moscova s-a ocupat de problema validităţii hirotoniilor anglicane şi de aceea a calendarului.2) Pravilele călugăreşti. Iată o schiţă sumară a acestor pravile:a) Regulile Sf. Pahomie cel Mare, datând de pe Ia anul 225, în număr de

194, dintre care 142 sunt reguli în sens propriu sau pravile monastice, iar restul de 52 sunt completări şi tâlcuiri ale regulilor. Sunt cele mai vechi reguli ale vieţii de obşte.

b) Regulile Sf. Vasile cel Mare, datând de pe la anul 362, se prezintă în două redactări sau ediţii: prima cuprinzând 50 de pravile mari, se cheamă Regulile sau rânduielile mari ale Sfântului Vasile, iar a două, cuprinzând 313 pravile mai scurte, se cheamă Regulile sau pravilele mici ale Sfântului Vasile.'.

c) Regulile Sf loan Casian (1'435), în număr de 83. 'd) Regulile lui Benedlci de Nursia (t543), în număr de 73.e) Regulile Sf. Sava Sfinţitul din Ierusalim,. întocmi te în anul 561. Acestea

au fost completate şi modificate, fiind cuprinse în „Statutul Frăţiei Sfântului Mormânt”. ‘ ' ' _ ' .

21

f) Regulile'Sf Teodor Studiîul, sau ale mănăstirii Studion din Constantinopol, întocmite de Teodor Studitul în anul 789,

g) Regulile Sf Ahmasie Atonitul, întocmite. în anul 970 sau 971 de cătreSf. Atanasie. Acestea au fost mereu completate şi modificate, ulterior, ajun- gându-se la alcătuirea regulilor monahale cuprinse în „Statutul de organizare a Sfântului Munte”. - . _. . , . /

h) Regulile lui Teodosie Pecerski, sau ale mănăstirii Pecerska din Kiev, întocmite de Teodosie în veacul al XMea. .

i) Regulile lui Sava de la Hilandar - sau ale mănăstirii sârbe şi Hilandarde la Athos, întocmite de arhiepiscopul sârb Sava, la începutul veacului al XlII-lea; r.

; - V .. - • •La cele arătate se mai adaugă şi regulile speciale a unor obşti monahale mai mari,

cunoscute mai ales sub numele de „Tipica”. " ■ ■3) Canoanele întregitoare şi-tipicul. An diverse colecţii de canoane, pe lângă

canoanele care formează codul canonic al Bisericii, se găsesc şi alte canoane, numite canoane întregitoare. Din această categorie mai fac parte şi diversele rânduieli privitoare la modul şi timpul oficierii slujbelor religioase şi care se numesc „tipice” sau „tipicuri” (Tipicul Sf. Sava).,4) Părerile canoniştilor. Datorită varietăţii normelor de drept, a apărut necesitatea

tâlcuirii sau interpretării mai precise a unora dintre canoane, a unora dintre legile de stat privitoare Ia Biserică, precum şi a unor obiceiuri.

Cei care au făcut aceste tâlcuiri sunt numiţi „canonişti”, iar părerile lor sunt exprimate în felurite chipuri, prin scrieri'dintre cele mai deosebite ca formă şi cuprins. Astfel, acestea se află în scrisori personale, în cuvântări, în răspunsuri polemice sau-în-răspunsuri Ia întrebări puse de alţii, în dialoguri, în observaţii sau scurte note, asupra textelor de canoane sau legi, numite „scholii”, în comentarii ocazionale sau sistematice la unele părţi ale legislaţiei bisericeşti sau la toate Canoanelb şi Ia cele mai multe legi politico-bişeri- ceşti, în consultaţii date asupra unor chestiuni canonice, în povăţuiri canonice, în hotărâri canonice, în dispoziţii sau rânduieli canonice ale.ierarhilor, în scrisori enciclice de îndrumare sau' de mustrare, în studii sau tratate speciale, asupra unor chestiuni controversate sau scrise în scopul de a le servi şi altora, cum sunt unele privitoare la pocăinţă, sau unele colecţii de canoane, db legi politico.-bisericeşti, nomocanoane, sau alte feluri de scrieri. .

Principalii canonişti ai veacului al Ill-lea sunt Sfântul Ciprian al Cartagi- nei (1*258) şi Sfanţul Dionisie cel Mare al Alexandriei (f265). Pe Sfântul DiT onisie cel Mare îl numeşte „canonişi” însuşi Sfântul Vasile cel Mare (ţj?79).

Nevoia tâlcuirii unor legi bisericeşti s-a simţit încă din veacul; al IV-lea. însemnaţi cărturari ai Bisericii din veacul aîIV-leâ şi numeroşi Sfinţi Părinţi, în frunte cu Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul loan .Gură de Aur, îşi iau osteneala de a interpreta o seamă de legi bisericeşti şi chiar uneie legi de stat' privi-' toareîa viaţa bisericească.

t ...' ;

îhcepând din veacul al V-Iea s~a accentuat şi nevoia interpretării dcestor legi. Dintre cei mai însemnaţi tâlcuitori amintim pe Ioan Scolasticul, sec. VI; în Răsărit, şi pe Dionisie Exiguul, sec. VI, în Apus. ■'* ■' \

22

: Mai”târziu apar Sfântul Teodor Studitul (759:826) şi cu deosebirefpatriarhul Fotie, alcătuitorul Nomocanonului în 14 titluri, în anul 883. ,f :-

Dar cei care s-au ocupat de tâlcuirea unor canoane sunt: mării canonişti din veacul al Xl-lea şi ai Xli-lea. ’ v' -

Astfel, Alexie Aristen (fi 159-60) a alcătuit din porunca împăratului Ioan ComnehUl un comentariu la toate Canoanele, folosind în acest scop un text prescurtat al lor. ■ ; ' ■

Acelaşi lucru l-a făcut Ioan Zonara, care este cunoscut şi ca cronograf.-EI şi-a alcătuit comentariul Ia canoane în timpul domniei împăratului Manuel Comnenul (1143-1180). ; . : . .

Al treilea mare canonist este.Teodor Balsamon, sec. XII, care a întreprins în timpul împăratului Isac Anghelos (1185-1195) o tâlcuire foarte amănunţită, mai;amănunţită decât Aristen şi decât Zonara şi de către oricare alt canonişi ulterior, la toate canoanele incluse în Nomocanonul în .14 titluri apărut în anul 883, precum şi a legilor de stat incluse în.acest nomocanon.,;

Tot în veacul al XII-1 ea fi, trăit şi canonistul bizantin Nil.Doxapatriul, care şi-aşcrjs, în anii U42-1143,.Comentariile sale referitoare la: instituţia patriarhatului şi. ia cele cinci patriarhii istorice. .

Î: „Din,yeacul al XlII-lea sunt de menţionat canoniştii Dimitrie Homatenul şi Arsenie.Ântorian, iar din veacul al XlV-Iea, Matei Vlastares şi; Constantin . Armenopulos.: .•5)Jurisprudenţa sau practica judiciară sau precedentul judiciar, adică soluţiile

concrete care se dădeau în diferitele cauze de către instanţele de judecata, soluţii ce deveneau obligatorii pentru viitor în rezolvarea unor cauze asemănătoare. în acest sens precedentul judiciar poate fî considerat ca un izvor de drept.

*

Enumerând aici. izvoarele generale, fundamentale şi cele întregitoare ale Dreptului canonic, nu excludem şi toate celelalte izvoare în care se cuprinde material istoric pentru studiul dreptului în genere, toate disciplinele teologice, precum şi scrierile istorice care oferă un imens material documentar.

B. IZVOARELE PARTICULARE, PRIVIND BISERICILE LOCALE

■ Şi aceste izvoare pot fî împărţite în izvoare fundamentale şi izvoare între-gitoare, diferind prin conţinut şi număr de la Biserică la Biserică.

Bisericile autonome sau autocefale şi-au extras normele din condiţiile obiective noi ale societăţii şi din izvoarele generale ale Dreptului bisericesc.

1) Izvoare fundamentale: ‘ 'i ‘ ':'\V >V_ ■ ■ : • ^ »

a) Legislaţia bisericească proprie.b) Uzul-particular de Drept bisericesc.c) Legislaţia de stat.

23

d) Acordurile dintre Biserică şi Stat.

2) Izvoare întregitoare:

■- a) Hotărâri (decrete, decizii etc;), ale'sinoadelor particulare, arhiereşti şi mixte.b) Hotărâri său decizii, circulare etc. ale ierarhilor.c) Jurispriidenţă;d) Părerile canoniştîlor Bisericii în chestiuni locale.

Cu privire la izvoarele fundamentale, avem de relevat următoarele:a) Legislaţia proprie a fiecărei biserici autonome sau autocefale cunoaşte felurile forme de legiferare: Pravilele, Canonismele, Normele generale, Sta-tutele, fiind numite chiar Constituţii bisericeşti, Legi bisericeşti, Regulamente bisericeşti etc.

b) Uzul particular de Drept bisericesc se formează în legătură cu obiceiurile religioase ceremoniale, cu obiceiurile juridice sau naţionale şi cu stările sociale în care trăiesc credincioşii. . • •• .c) Cât priveşte legislaţia de stat care îi serveşte Dreptului bisericesc particular ca izvor fundamental, aceasta este constituită în mod obişnuit din:....................-Constituţii;- Legi speciale ale Cultelor sau pentru chestiunile religioase;- Legi date pentru chestiuni strict bisericeşti sau chiar pentru organizareacâte unei Biserici; - ■’ '• ■'

'- Coduri civile, Coduri Penale, Coduri ale familiei; ! '- Legi privitoare la'regimul persoanelor juridice; '■ - Y

- Legi privitoare la regimul proprietăţii;- Legi privitoare la regimul monunrieiUelor istorice; v.i--, ,■ — u- Legi privitoare la regimul sănătăţii publice;- Legi privitoare la constituirea şt funcţionarea organelor puterii de stat;- Legi privitoare la chestiuni mixte, ca de exempluf'căsatoria, cimitireleetc., şi în genere la orice sector ai vieţii publice cu care are tâîigenţe şi viaţa bisericească. - . . . v . .■ - ■.■>? .■■■■

* ‘ ■ ''■'v

Cu privire Ia izvoarele întregitoare, relevăm următoarele: . , \ .. ., ,a) Intre hotărârile juridice normative ale sinoadelor arhiereşti trebuie,socotite atât cele ale sinoadelor plenare, numite Sfinte Sinoade; cât'şi. acelea ale Sinoadelor zise permanente şi ale sinoadelor rnitropoIitanei,;jar;între hotărârile sinoadelor mixte, corporaţiilor sau organelor colegiale, mijtte de conducere a Bisericiilor particulare, trebuie socotite acelea ale Congreselor generale, Congreselor sau Adunărilor Naţionale sau ale Soboarelor mari, ale Soboa- relor generale sau naţionale bisericeşti. ^ ;. ţ_ cb) între hotărârile canonice normative ale episcopilor epărhioţi, trebuie socotite cele pe care aceştia Ie iau fie personal, fie pe baza celor statornicite de organele colegiale de conducere a eparhiilor.c) Jurisprudenţa, pe care o stabilesc scaunele de judecată, ale Bisericilor particulare, cuprinde în primul rând jurisprudenţa Sinoadelor arhiereşti constituite în foruri de judecată şi apoi a celorlalte instanţe ordinare, inferioare.d) Părerile canoniştilor fiecărei Biserici particulare sunt cuprinse în comentariile pe care aceştia Ie fac asupra colecţiilor de canoane şi legi bisericeşti şi în manuale, tratate sau studii de Drept bisericesc. • • ' ‘ !

:'V • • • -ţ-’V-P-t 'III.CODICII SAU COLECŢII CE DE LEGI BISERICEŞTI

A. CODICII ŞI COLECŢIILE BISERICII ECUMENICE

25 ‘ ;

în sens juridic, prin cuvântul cod se înţelege o colecţie de legi scrise de importanţă majoră, care reprezintă temelia juridică a statului respectiv.

în aceiaşi înţeles în care se .foloseşte cuvântul cod, în studiul dreptului se foloseşte şi cuvântul colecţie sau expresia colecţie de legi sau colecţie de drept■. In cuprinsul colecţiilor juridice se găsesc şi. Legi mai puţin importante, care nu pot face obiectul unui cod propriu-zis. Deci colecţia de legi are un înţeles mai larg şi nu se acoperă cu acela.specific de cod.

Codurile şi colecţiile se mai numesc câteodată şi codici ori codex, codice. Astfel e cunoscută expresia Codex Sinaiticus sau Codex Argenteus sau expresia Codicele Voroneţean.

Dreptul bisericesc îşi are şi el izvoarele sale formale, care constau dintr-o serie de codici şi de colecţii. .Numărul acestor colecţii este variat şi el nu poate fi socotit ca stabilit definitiv.Celexare se cunosc sunt următoarele: ,.1) Codicii Apostolici sau colecţiile de canoane apostolice;2) Colecţii bisericeşti de documente străvechi;3) Codicii canonici sau colecţiile de canoane;4) Nomocanoanele sau colecţiile de canoane şi legi de stat privind Biserica;5) Codicii legilor de stat bizantin, care cuprind norme privitoare Ia treburi le

bisericeşti;6) Extrase de legi de stat din codicii legilor de stat bizantin care au aplicare în

viaţa Bisericii; '7) Codicii sau colecţiile tipărite în Apus;8) Colecţiile canonice.şi nomocanonice târzii;9) Colecţiile de drept romano-bizantin; i;

10)Operele marilor canonişti.în afară de aceste colecţii privind viaţa Bisericii ecumenice, mai există o altă categorie referitoare la viaţa Bisericilor locale. Dar să le vedem pe rând.

1. Codicii Apostolici său Colecţiile de canoane apostolice

Cele care prezintă interes pentru Dreptul canonic şi care constituie izvoare formale ale acestuia sunt 12 Ia număr. în fruntea lor se găseşte un singur codice'aposiolic autentic, şi anume: "- • ' .1. Capitolul XV din Faptele Apostolilor,

2. Didahia celor 12 Apostoli (Didahi ton dâdeka Apost6lon)\3. Canoanele lai Hipolit, zise şi Canoanele Bisericii din Alexandria (sau

Tradiţia Apostolică — Apostoliki Parâdosis)\4. Epitome Constituîionum Apostolorum;5. Consfitutiones Ecclesiae Aegypticae (Rânduielile Bisericii Egiptene);

6. Rânduielile sau poruncile Sfinţilor Apostoli prin Clement;7. Canones Apostolorum Ecclesiastici\

' 8. Constituţiile Apostolice (Diatâgai tân kanon Apostâlon)',9. Didascalia;

26

10.Optateuchos sau rânduielile Sfinţilor ApostoJi;11.Statutele şi canoanele Sfinţilor Apostoli; '12.Canoanele Apostolice sau Canoariele Sfinţilor Apostoli. : -

2.Colecţii bisericeşti străvechi

1) Actele martirilor.2) Listele scaunelor şi ale episcopilor.

3.Codicii canonici

Colecţiile de canoane care s-au alcătuit încă de prin veacurile ‘ai III-lea şi al IV-lea nu ni s-au păstrat. Ni s-au păstrat numai nişte colecţii mai‘târzii, şi anume:

>

1) Acolutia {Akqiuihia tân Kanânon)’,2) Sinopsa lui Ştefan Bfeseanul (Sinopsis sau Epitome);3) Colecţia de canoane în 60 de capitole;4) Colecţia de canoane în 50 de capitole atribuită canonisţuîui.Ioan Scolasticul

(Patriarh al Constântinopolului între anii 565-577), care foarte probabil a alcătuit-o pe la anul 550.

4.Nomocanoanele

...Nomocanoanele sunt colecţii mixte de legi bisericeşti care se numesc canoane, şi de îegi de stat care se numesc nomi (nomh).Principalele nomocanoane:\) Nomocanonul în 50 de titluri sau Nomocanonul lui Ioan Scolasticul:2) Nomficanonui 'mH^rTithjnTTn timpul domniejJ[mp?iraiului Heracliu. (610-

641), prin osteneala directa a patriarhului J>erghie deja Coiismiilj.-- BQŞQII610-638), nomocanonul a fost împărţit înJ^capitoie^mari. numite titluri, de unde îşTtrageşi denumirea de Nomocanonul în 14 titluri;

•27

3) Nomocanonul lui Fotie, din amil 883:4) Nomocanoanele mai noi:- Nomocanonul lui Grigorie DoxapatuuLdin secolul al XII-lea: .- Nomocanonul lui Arsenie Anto rian;.- Nomocanonul lui Matei Vlastares. de la anul 1335, cunoscut şi sub..nu-. . mele de Sintagma Alfabetică. Acest nomocanon a avut o lar»5 circulaţie în lumea

slavă şi în Biserica Română;,. -~ NomocanonuT-duhovnicesc, alcătuit^ prhi veacul, al XIV:l_ea. ...sau..al XV^leă,

Tradus apoi inTim6a slavă şi difj&atînDHin..n.umăiiloa tte..mai;e.... de..e.xemfiIararspi:eLaêrv_i_ca îndrumător pentru duhovnici:--.

- Nomocanonul lui Cotelerius, care l-a, publicat în volumuLI. al.operci.. saTe~ Ecclesiae Greciae monumenta.... trei v olume..Ra.riS'J.667-^L i 636; ■

- Nomocanonul lui Manuil Malaxos (ţl581).:Hl a'servit ca bază a Pni- viTei de la L TârgoVi$Te'sau a Pravilei celei M ari, tipărită la anuLJ.652. De asemenea a servit ca izvor principal şi ai Pravilei româneşti .netipărite, care a fost alcătuităla l^52, de către cărturarul moldovean EustâTiFLogofâtu 1; ..

- '.Cârja arhiereilor (Vactiria), nomocanon scris de călugărul lacob diri Taiii- na, din ordinul patriarhului Partenie 11 al Constanţinopolului (1644-1648) şi în vremea pastonru acestuia, la 1645 sau în anii următori'până ]a J 648.

~ Nonîocaiîonul lui Gheorghe din Trapezunt, scris la 1730.,.. ’" Cartea' foarte folositoare de suflet. Se întemeiază pe Canoniconul lui Ioan

Postnicul, care formează ^DarteăTemrâl!~â^cHm^ .

5. Codicil legilor de stat care au aplicare în viaţa Bisericii

înainte de a fi apărut primul codice de acest fel care ni s-a păstrat sub numele de Codex Teodosianus, mai existaseră doi codici din care nu ni s-a păstrat decât numele, şi anume: Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus.' 1) Codex Teodosianus (438). Un grup de cărturari format din principalii profesori de la secţia juridică a Universităţii de la Constantinopol a alcătuit cea mai cuprinzătoare colecţie de legi de stat, care a fost numită după numele împăratului, Codex Teodosianus. La alcătuirea ei au fost folosite cele două coduri anterioare, Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus, ale căror texte nu ni s-au păstrat. ,■ 2) Corpus juris civilis. Sub acest nume, care i s-a dat abia din veacul al •XVI-lea'spre a se deoseEu de o altă colecţie de legi bisericeşti apusene, căreia i s-a zis Corpus juris canonici (1587) » se înţelege colecţia juridică cea mai importantă a legislaţiei şi a ştiinţei Dreptului roman, alcăjuitjtdin..patr.u_opere deosebite; apărute în timpul domniei împăratului Iustinian I (527-565).' Aces- tepătru opere juridice sunt:. -T:

: - C o d e x . ' : .. - Novelele, numite şi Novellae constitufdaues.- Instiuitiones, opera apărută în unul 534- piteşte , care reprezintă sinteza gândirii juridice romane, expusă sistematic sub

formă de rostiri ale juriştilor romani, care s-au pronunţat atât asupra unor

28

principii de drept, asupra noţiunilor celor mai generale, cât şi asupra unor chestiuni practice sau chiar de amănunt, care se numesc jurisprudente, adică rostiri înţelepte ale juriştilor.-

După epoca lui Iustinian, aproâpeloţi împăraţii au emis legi de tipul Novelelor, care prezintă interes mai mare sau mai mic pentru Dreptul bisericesc.3) Ecloga. Publicat în timpul împăratului Leon III Isaurul (716-740).4) Prohiron. Colecţia apare la anul 87Q, din porunca împăratului Vasile I Macedoneanul, şi cuprinde numeroase legi de stat vechi privitoare la treburile bisericeşti şi colecţia numită Anacatărsa (Anakâtharsis ţârinomon - curăţirea legilor vechi).5) Epanagoga înseamnă „readucere” sau „reintroducere”, adică repunereîn vigoare a legilor nesocotite până atunci. Ea a apărut sub Leon şi Alexandru, fiii lui Vasile 1 Macedoneanul, între anii 884-886, între alcătuitorii ei numărându :se şi patriarhul Fotie. , *6) Vasilicalele, redactate din porunca împăiaţilor Vasile,I Macedoneanul şi a fiului sau Leon al Vl-lea Filozoful (886-912). Sunt în numai: de 60.7) Novelele lui Leon al Vl-leă Filozoful, Cuprind un foarte.importantmaterial juridic, cu aplicare la viaţa bisericeasca.' • \ . . "8) Hexabiblos. Cele şase cărţi ale Hexabiblosului apar ca rezultat âl celor 60 de cărţi ale Vasilicalelor. Poate fi socotit ca prototip al codurilor legislaţiei ulterioare medievale şi moderne. El a apărut la anul 1345 şi este opera unui vestit jurisconsult, Constantin Harmenopulos, de la care ne-a rămas şi o culegere de canoane şi comentarii., '

Este de reţinut faptul că acest cod s-a aplicat învchip.pficial în Principatele Române până în epoca lui Cuza.Vodă. El a servit drept cod oficial.şi statului grec, rămânând în vigoare până aproape de zilele noastre., .. . .

. 6. Extrase de legi de stat privitoare la Bisei;ică,. din codurile dreptului de stat romano-bizantin

, Dintre extrasele de legi ni s-au păstrat: . . . . . . . ; .• . 1) Colecţia în 25 de capitole, care se află în colecţia lui Iustinian, numită Codex lustinianeus,.precum, şi. Novelele 120, 133 şi 137 ale lui Iustinian, iar din Noyeia 123.numai două capitole.^ •: . ;■ -■, 2) Colecţia în 87 de capitole. Este alcătuită de către Ioan Scolasticul, devenit patriarh al Constantinopolului (565-577), cel care alcătuise atât Colecţia canonică în 50 de titluri, cât şi Nomocanonul în 50 de titluri, colecţii despre care a fost vorba mai înainte. EI a alcătuit Colecţia în vederea folosirii materialului din aceasta la alcătuirea Nomocanonului în 50 de titluri.3) Colecţia tripartită sau PanUitla, Alcătuită în prima jumătate a veacului ai VII-lea, materialul ei a servit la întocmirea primei forme a Nomocanonului în 14 titluri din vremea împăratului Heracliu (610-641) şi a patriarhului Ser- ghie (610-638).Cuprinsul celor trei părţi ale ei este următorul;- Partea 1 cuprinde extrase din colecţia lui lustinian numită Codex;

29

- Partea a Il-a cuprinde extrase din colecţiile lui lustinian numite Ir.stitu- tiones şi Digeste, iar

- Partea a III-a cuprinde 34 de novele ale lui lustinian, care se referă Ia treburi bisericeşti şi Ia alte treburi religioase.

7. Colecţiile de canoane ale Bisericii Orientaletipărite în Apus

1) Canones Apostolorum, veterum concilionim constitutiones decreta pontificalii antiquora, Mainz, 1525.2) Sanctorum Apostolorum et sanctorum conciliantul canones, Paris, 1540.3) Canones sanctorum apostolorum, concilionim generalium et particula-num, Sanctonhn Patrum..., Paris, 1561. ‘4) Juris orientalis libri trest Paris, 1573.5) Juris greco-romani tain canonici quam civilis torni duo, Frankfurt, 1596, publicată de Iohannis Leonclavius.6) Canones sanctorum apostolorum et sanctorum concilionim cum co- mentariis Iohannis Zonarae... grece et latine, Milano, 1613:7) Apostolorum et sanctorum conciliorum decreta, Wittenberg, 1614.8) Biblioteca juris canonici veteris in duos tomos distribui, Paris, 1661, publicată de Wilhelm Voell şi Henrik Justell,9) Ecclesiae Grece Monumenta, trei volume, Paris, 1677-1686; volumulIV, Paris, 1692 sub titlul Analecta greca.10) Synodikon sive Pandecte canonum, două tomuri - Oxford, 1672, publicată de William Beveridge sau Beveregius. Este cea mai bună colecţie canonică orientală publicată în Apus şi până la Sintagma Ateniană (1852-1859), a fost cea mai bună colecţie pe care a avut-o şi Orientul.11) Synopsis canonum sanctorum apostolorum etc. - Londra, două volume, 1708,1710. ;

12) Patrologie cursus completus - Paris - series graeca (1857-1866), în special, dar şi series latina (1844-1855), publicată de J. P. Migne - cuprinde foarte mult material canonic oriental.13) Juris ecclesiasiici graecorum historia et monnmenta ~ două volume, Roma, 1864-1868 şi Juris ecclesiastici graecorum paralipomena - un volum, Paris, 1891, publicate de cardinalul J. B. Pitia.14) Acta eî diplomata graeca medii aevi sacra eî profana - şase volume, 1860-1890, publicate de Frpnz Miklosich şi Iosef Miiller.15) Regestele imperiale bizantine - publicate de Fr. Dolger, trei volume, MUnchen. 1924, 1925 şi 1932.16) Regestele patriarhale bizantine - publicate de V. Grumel, trei volume, Paris, 1932, 1936 şi 1947.17. Fonti, Codificazione canonica orientale, 12 volume, Roma, Vatican, 1930-1933.

30

8. Marile colecţii târzii

1) Concilia generaţia Graecorum et Latinorum.... două volume, Paris, 1524, publicată de lacobus Merlinus (Jacque Merlin).2) Concilia omnia, tam generaţia, quam particularia, două volume, Koln, 1538, ediţia a doua, trei volume, Koln, 1551 - publicate de Petrus Crabus (Carabeus).. 3). Conciliorum omnium, tam generalium, tam provincialium atque pani- cularium* patru volume, publicate de Laurentius Surius, la KGln, 1567.4) Constitutiones apostolice et cahonisAnvers, 1578, publicate de R. Turrianus.5) Conciliorum omniuin tam generalium, quam provincialium..., cinci volume, Veneţia, 1687 - publicate de Dominic Nicolini şi Dominic Bollani.6) Concilia generaţia et provincialia...t cinci volume, Koln, 1606, publicate de Severinus Binius.7) Concilia generaţia Ecclesiae Catholicaey în patru volume, Roma, 1608-1612, publicate de Pius V, ajutat de J. Sirmond.8) Colectio regia, 37 volume, Paris, 1644- cu titlul: Conciliorum omnium generalium et provincialium colectio regia.9) Sacrosancta concilia, 17 volume, Paris, 1671-1672, publicate de FilipLabbe (Labbaeus) şi Gabriel Cossar. •10) Nova colectio conciliorum, un volum de completare a colecţiei anterioare, de către Ştefan Baluzius, Paris, 1683.11)Acta conciliorum^., 12 volume, Paris, 1714-1725, publicate de I. Harduîn.12)Sacrosancta concilia..., 23 volume, Veneţia, 1728-1733, publicate deNicolae Colleti... . ,r 1- 13) Sanctoriim conciliorum et decretorum collectio nova.... în 6 volume, publicate de J. D. Mansi la Veneţia între 1748-1752.14) Sacroritm conciliorum novă et amplissima colleclio, o colecţie nouă a lui J. D;

Mansijn 31 volume, apărute ia Veneţia între 1759-1798.15) Acta conciliorum oecumenicorum, colecţie în curs de apariţie de la 1932, Berlin

- Leipzig, editată de Eduard Schwartz. "

9. Colecţiile de drept romano-bteantin

1) Codex Theodosianus - comentat de Iacobus Gothof redus, completat şi editat de I. D. Ritter - Leipzig, 7 volume, 1736-1745; ediţia 'Gustav Henel, un volum, Leîpzig, 1842; ediţia „Th. Mom'râsen”, 1 volum, Berlin, 1905.

2) Corpus juris civilis - trei volume, Leipzig, 1877, ediţia lui Paul Krue- ger, ediţia „Momnisen” Krueger Schoell “Berlin; ediţia a opta, 1906.’ 3) Vasilicaiele ~ ediţia lui K.W.E. Heinbach - Leipzig, 6 volume, 1833-1370.

4) Jus Graeco-Romanum ~ ediţia Iui C. E. Zachariae a Linghenihal, în 7 volume, Leipzig, 1856-1884.

31

10. Opera nmrilor comentatori bizantini

Colecţiile de canoane au fost comentate de trei mari comentatori bizantini:; 1. Alexie Aristen, pe la 1130. ;

2. Ioan ZoiVara (tdupă 1159), istoric şi jurist, fost demnitar, apoi călugăr în Muntele Ăthos,' nu înşiră canoanele în mod cronologic cum se găseau în partea a doua a Nomocanonului, ci după autoritatea lor,

3. Teodor Baisamon-(sec.'XII)”,'jurist*şi nornofil'ax al Bisericii din Con-stantinopol şi mai târziu patriarh al Antiohiei (1192-1201), a revizuit, din ordinul împăratului Manuil I Comnenul, Nomocanonul lui Fotie, care în partea a lîl-a cuprindea acele legi ce nu intraseră în Vasilicale. Balsamon a făcut, între anii'1169 şi 1177, un comentariu Ia întregul Nomocanon al lui Fotie. Tot el a mai'adăugat şi explicări proprii, dând

prioritate canoanelor, pentru că acestea aveau sancţiune dublă.. i ' Î •

B. CODICII ŞI COLECŢIILE BISERICILOR LOCALE5) Codex canonum Ecclesiasticonun Dionisii Exigui, colecţie alcătuită de monahul

Dionisie Exiguul, originar din Sciţia (Dobrogea), care a trăit într-o mănăstire din Roina. In timpul papei Ormisda (514-523), colecţia.lui Dionisie Exiguul a devenit colecţia oficială a Bisericii din Roma.

6) Colectio decretoruin pontificalii romanorum - alcătuită de către Dionisie Exiguul.. -

7) Colectio Dionysio Hadriana ~ încheiată în timpul papei Hadrian I.,care a dăruit-o în anul 774 lui Carol cel Mare, care a declarat această colecţie drept colecţie oficială a imperiului său.. . . ■. . .

8) Collectio Hispana sau Collectio Isidovianq - atribuită lui Isidor de Sevilla.9) Collectio Pseudo-Isidoriana sauCollectio canoni Isidori Mercatoris -

alcătuită în scopul aservirii puterii de stat de către puterea papală, în jurul anilor 847-852. Deşi falsă, această, colecţie a servit, drept colecţie oficială timp îndelungat în Biserica Africană. .

10) Decretam Gratiani - cunoscută şi sub numele de Concordantia discordantului canonum, a fost alcătuită de către juristul Graţian, care. fusese profesor la Universitatea din Bologna ( t l l 5 l ) .

11) Corpus juris canonici. Alcătuit pe la anul' 15D0 de către Jean Chap- pins, profesor la Paris, numit astfel din anul 1850 încoace. . v,

12) Codex juris canonici. Vechiul Corpus juris canonici, completat mereu cu material juridic, emis de Scaunul roman, a fost înlocuit din anul 1917 cu un cod oficial alBisericii Catolice,, publicat sub numele de Codex juris canonici, revizuit în 1983, în lumina hotărârilor Conciliului,II Vatican.; i;,

13) Codex, juris ecclesiarum orientalium..Conciliu! ILVatican (1962-1965) îi va aduce şi acestuia, prin hotărârile sale, modificări însemnate.,...

In cadrul bisericilor locale protestante din Apus au mai apărut şi numeroase.colecţii de staţ privitoare la Biserică. ...

32

i. Cele mai importante sunţ: - la anglicani: Act ofSupremacy,,emis de regele Henric VIU; cele 6 articole de credinţă din 1359; cele .42 articole,, emise de Eduard al Vl-lea şi Toma Cramer; Cartea de. rugăciuni. (Commpn Prayer Book)\ cele 39 articole de credinţă emise de Matei Parker din 1571; - ia pres- biterieni: Mărturisirea de credinţă din 1567; - la luterani: Cele două catehisme ale Iui Luther din 1529; Confessio Augustana din 1530; Articolele Schmal- kaldice din 1537; Confessio Bohemica din 1537; - la zwinglieni: Confessio Helvetica Prior, din 1586; - Ia calvini: Confessio Helvetica Posterior, - la unitarieni: Catehismul de la Racov (Polonia), - . .-.'i,.

•;2. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Răsărit

a) Codicii şi colecţiile legilor Bisericilor Ortodoxe particularede limbă greacă, 1) Ton aghion Sinodon... nea... sinatroisis - Veneţia, 1761, făcută de Spi- ridon Melias.2) Sillogi panton ton ierpn ke iion kanonon - Veneţia, 1787, colecţie alcătuită cu.cheltuiala lui Neofit Peloponezianul, mitropolit al Nazaretuliii, de către ieromonahul Agapiu (Âgapios Leonardos), originar tot din Peloponez.3) Kanonikon - Constantinopol, 1798 - cu cheltuiala şi aprobarea patriarhului Neofit al VTWea al Constantinopolului, de către călugărul Hristofor, din Sfântul schit Prodromul de la Athos.4) Pidalionul - Leipzig, 1800 - făcută de ieromonahul Agapiu şi de călugărul Nicodim, cu binecuvântarea patriarhului Neofit âl VII-Tea al Constanti- nopolului şi cu aprobarea sinodului acestuia. Ediţia a doua s-a tipărit în 1841 la Atena, iar ediţia a treia la Zante, în 1864.5) Sintagma Ateniană - publicată de G. A. Rallis şi M. Potlis în 6 volume,Atena 1852-1859. ^. . . .6) Orânduiri canonice. Epistole, hotărâri, răspunsuri canonice ale patriarhilor diri Constantinopol două volume, publicate la Constantinopol, 1888, 1889,deMânuilGhe'deoiv' " ■ • ' • .7) Legislaţia Patriarhatului Ecumenic (Nomologhia Icumenicii Patriarhul), publicată de M. Ţeotokas în Constantinopol la 1887; cuprinde legislaţia Patriarhiei din 1800 pânălâ'1886.; ,L ' ' • ■ •8) Codicii'greceşti. Legislaţia de stat în chestiuni bisericeşti şi legislaţiaBisericii din Grecia, de la 1833 până la 1906, publicată de G. Diovuniotis la Atena,îii anul 1901’. V .' • .* ' * ’/ '*- ‘!

1 9) Documente PatriarlîiCeşti, trei volume^ Constantinopol, 1902,1904,1905, publicate de Kalinic Dehcanis. ' ; ■ ■■ ■ •' ’10)Canoanele Bisericii Ortodoxe, publicate fără comentarii de H, Alivi-zatos, Atena.'" ,M‘“• " /’ ; •11)Jus greco-romattum (Dreptul greco-roman) - publicat de I, şi P. Ze-pos, la Atena, în 1931. Are opt volume. Volumul 8 cuprinde codul civil al Moldovei; din 1817, dat.de domnul fanariot Scarlat Kalimachi, şi codul civil al Ungrovlahieî (Jin 1818, dat de Ioan Vodă Caragea. Ambele Sunt în limba greacă. ( '*'s :'

33

'■ J ; : ; • " ! • •

b) Codicii şi colecţiile legilor Bisericilor Ortodoxe de limbi slave1) Codicii şi colecţiile Bisericii Ortodoxe din Morăvia Mare- N.omocanonui iui Metodie. , .; ; . , .2) Codicii şi colecţiile legilor Bisericii Ortodoxe Sârbe ■''- Kormciaia Sfântului Sava.- Zaconicul lui Ştefan Duşan a apărut,la 1349 sau la 1354, în timpul domniei ţarului

Ştefan Duşan (1349-1354).- Sintagma lui Matei Vîastares în traducere slavonă, alcătuită în anul

' 1335» a fost tradusă în limba slavă veche în anul 1348, în epoca lui Ştefan Duşan, la Sfântul Munte Athos. Din veacul al XlV-lea s-a întrebuinţat în Biserica Sârbă şi a fost cunoscută şi în Ţările Române.

- Zbornik Pravila - codul oficial al Bisericii Ortodoxe, tradus în sârbeşteşi publicat cu comentarii de către episcopul Nicodim Mii aş în anul 1884, la Zapa. Colecţia s-a tradus şi în româneşte cu titlul: „Canoanele Bisericii Ortodoxe” de către N. Popovici şi U. Kovincici la Arad, în anii 1930-1936. • \

;; ' '3) Codicii şi colecţiile legilor Bisericii Ortodoxe Bulgare

- Kormciaia - ■ ■■

- Pravilata - alcătuită de profesorul Ştefan Ţankoy şi publicată la Sofia în două volume în anii 1912 şi 1 9 1 5 . . 1 t .

4) Codicii şi colecţiile legilor Bisericilor Ortodoxe Ruse: - Nomocanon în limba slavă din sec. X. Acesta nu s-a păstrat. Despre el. se face

menţiune într-un inventar din 1142 al Schitului Mănăstirii Silu- ros din Sfântul Munte Athos. . . ;

;. - ftoniocanonui în 50 de titluri.al lui IoanScolasţicui., ;;- Nomocanonul în 14 titluri. S-a tradus pe vremea lui Iaroslav, în veacul al Xl-lea.

Dintre numeroasele manuscrise slave s-au tipărit următoarele:. - Nomocanonul sau Pravila Legii. . . .

Alcătuit de către călugărul de neam moldovean Paveî Berînda şi ti-. .. părit apoi .de autor la Kiev, la mănăstirea Lavra Pecerska, la anul ,1620. A fost apoi reeditat la anul 1624, tot la Lavra Pecerska (Kiev), de către. , Zaharia Kopiştenşki, la anul 1629, la Kiev, de c^tremitropolitul, os de domn moldovean, Petru Movilă, la anul 1646, la Liov (Lemberg) de către episcopul Arşenie Jeliborschi.; . Y. . > s ’

Nomocanonur mai, apare ca anexă la Marele Trebnic din anii 1639,. 1651, sub îngrijirea patriarhului Iosif, apoi în 1680, sub patriarhul Ioa- chim, seria ediţiilor continuând şi în veacurile următoare. —

In anul 1678, sub episcopul Eustratie al Romanului, s-a făcut traducerea acestui Nomocanon, care se păstrează în manuscris la Mănăstirea•. Piitna. • '. - ‘ .V.AVV \ •> ,.\T ■■. ai'v.r : . v . \ \ ,••• ■•••. •• '

34

- Kornţciaia Kniga (Pidalion = Cartea Cârmuirii). Alcătuită, dq mitropo litul sârb Sava Nemănia, fost monah la HiIandar (Sfântui Miinte Athos), pe la anul 1220. De la sârbi, codicele a trecut la bulgări, de unde des-

potul lacob Sviatoslav îl trimite în anul 1262 mitropolitului Kiiil a! Kievului. In sinodul din Vladimir (1274), acest codice a fost declarat obligatoriu şi pentru Biserica Ortodoxă din Rusia, Mai târziu a fost tipărit la Moscova, în anul 1650, apoi în anul 1653 sub patriarhul Nicon. S-a retipărit apoi în anii 1787, 1804 şi 1816. • -~ Kniga Provii. Publicat la Moscovaj în anul 1839, apoi reeditai în anii 1843 şi 1862.- Pravila Sfinţilor Apostoli, a Sfintelor Soboare Ecumenice şi Locale şi a Sfinţilor Părinţi, cu comentarii.

A apărut la Moscova, în şase volume (3: tomuri).. A fost reeditată: între anii 1887-1888, la Moscova; între anii 1912-1915, la Moscova.

c) Legile mai noi ale Bisericilor Ortodoxe autonome şi autocefale

1) Patriarhia de Constantinopol

- Legi de organizare sau canonisme, 1856, 1860;- Legea bisericească în 14 articole; dată deAdunarea Naţională Turca, în anul

1920;- Legea de organizare din 1922, modificată în anii 1923, 1937, 1940.

2) Patriarhia clin Alexandiia

- Legea de organizare din 1900, perfectată în 1926, cu adaos în 1929, 1936 Şi 1938.

3) Patriarhia din Antiohia

' - Legea de organizare din 1900, modificată. în 1929.

4) Patriarhia din Ierusalim

- Statutul din 1875l;modificat de comisarul britanic în anii 1931, 1933şi 1938; ■„ .

. - Statutele, Frăţiei Sfântului Mormânt din 1882 şi 1902. -

5) Mitropolia din Cipru,

- Statutul din 1914, cu adaosuri ulterioare.

6) Mitropolia din Grecia.. - .

- Legea organică din 1833, completata în 1852-1853; 1856-1858;- Legea din 1923 (tradusă de D'ragomir Demetrescu în revista „Biserica

Ortodoxă Română” din anul 1924).

-Legea clin 1928;- Legea de organizare din .1931, 1932, completată în 1935 şi 1938 (tradusă de G. Cronţ, în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-4,1936);- Legea organică de necesitate din 1940 (tradusa de D. Feciorii, în revista„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-4,1940).- ::..........

7) Patriarhia Rusă- Statutul din 1721; . -

- Statutul Patriarhiei Ortodoxe Ruse, din decembrie. 1917 (tradus de Na- zarie C.,;în revista „Biserica Ortodoxă Română”, octombrie 1922-iuIie 1923) şi din 1945.

8) Patriarhia Sârbă~ Legea şi statutul din anii 1823, 1836, 1891;- Legea Bisericii Iugoslave din 1926; promulgată în' 1929,’cu completări în1931: ...- Noua Lege din 1934 (în revista „Biserica Ortodoxă Română”, nr,.7-8,1934). ‘

3. Codicii şi colecţiile legilor Bisericii Ortodoxe Române

Codici şi colecţii în manuscrisCreştinismul românesc de rit ortodox este de origine oriental-răsăriteană şi de limba latină. , , / •. ^ -.■« ,Din epoca aceea de început a Bisericii, în afară de documentul viu al limbii române în genere şi al terminologiei religioase creştine de bază privind credinţa, cultul şi organizarea bisericească, nu ni s-au,păstrat alte.documente, deci nici izvoare ale dreptului canonic. Este totuşi cu neputinţă să fi existat o Biserică de limbă românească fară 'să Fi folosit minime legi‘de! organizare, după cum tot cu neputinţă este să ne imaginăm că mar fi existat, într-o ase-, menea Biserică, minime texte liturgice şi extrase din Sfânta Scriptură Care se folosesc în cadrul cultului.Nepăstrându-se decât în limbă urmele acestora',1'desigur nirputem să le identificăm decât în acest mod generic, în documentul viu al limbii noastre, în care s-au păstrat atât urmele cultului latin, cât şi urmele Sfintei Scripturi şi ale legilor bisericeşti folosite odinioară în limba latină, • .Alături de limbă, al doilea document viu poate fi. considerat obiceiul de drept, care a fost mereu .considerat ca un obicei juridic mai cuprinzător,,având atat elemente de drept profan, cât şi elemente de drept canonic. Desigur însă.

că, în afara de puţine elemente consemnate cu timpul în documente, nici din obiceiul de drept nu ni s-au păstrat decât prea puţine urme. S-a păstrat însă amintirea Iui în tezaurul limbii şi a altor realităţi ale vieţii noastre de odinioară (care au dispărut).

Sub influenţa.grecească de mai târziu şi apoi sub influenţa slavă, viaţa bisericească a românilor a luat înfăţişări diverse şi se prea poate ea, în epoca în care s-a desfăşurat procesul care ne-a îndepărtat de legăturile cu centrele bisericeşti.de< limbă latină şi ne-a obligat să stabilim legături cu cele de limbă greacă şi apoi cu cele de limbă slavă,-unele părţi ale Bisericii noastre să fi păstrat caracteristicile legăturilor bisericeşti' originare, altele să se fi înfăţişat cu cele caracteristice pentru legăturile cu centrele bisericeşti greceşti, iar altele, cu centrele bisericeşti slave. . ^ .

în orice caz, influenţa puterii bizantine în Balcani şi la nordul Dunării a fost permanentă şi atât de puternică, încât ea a dus şi la creştinarea, prin misionari din Bizanţ; a unor populaţii îndepărtate, ca moravii şi boemii, în veacul al IX-lea, prin lucrarea misionară a Sfinţilor Chiri! şi Metodie, după ce în acelaşi .veac fuseseră creştinaţi şi bulgarii din vecinătatea noastră (866). La puţină vreme după aceea, tot prin influenţa Bizanţului, s-au creştinat şi alte popoare din jurul nostru, de astă dată unul de la apus - maghiarii - şi altul de Ia răsărit-ruşii. . : !!

Dar după cum se vede, teritoriul şi populaţia ţării noastre erau cuprinse în vremea aceea în aria de influenţă a Bizanţului, nu numai fiind precis circumscrisă prin acţiuni duse de bizantini atât în nord-vestul şi în sudul ţării noastre, cât şi în.apus şi în răsărit: Teritoriul şi populaţia ţării noastre- apar într-un spaţiu determinat, care formează exact punctul; central al acţiunilor întreprinse în epoca respectivă de către Bizanţ în această parte a lumii. ' 'w '

■ Faptul că documentele din epoca respectivă nu vorbesc despre vreo creştinare a românilor nu dovedeşte decât că aceasta n-a fost necesară, pentru că românii erau de multă vreme creştini. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, atunci Bizanţul nu ne-ar fi ocolit, dându-ne târcoale din toate părţile, fără a-şi fi ex* tins acţiunea saimisionară şi asupra românilor; . : i : ,■ '■

Pe de altă parte, dacă. ne ocolea Bizanţul* nu ne-ar fi scăpat din vedere Roma, care, după cum se ştie, a intrat în rivalitate cu Bizanţul pe teren misionar atât în îndepărtata Moravie, cât şi în foarte apropiata'şi vecina Bulgarie, papa Formosus pretinzând ia anul 868; când misionarii săi latini i-au. alungat pe misionarii , bizantini din Bulgaria, că întreg teritoriul acesteia face. parte din ţinutul care aparţinuse -

odinioară politiceşte de Imperiul de apus, iar bise- riceşte de centre ierarhice subordonate Romei. Ar fi fost cu neputinţă ca în timpul certei pentru misiune în Bulgaria să nu fie amintiţi şi românii, dacă aceştia nu ar fi fost creştini şi dacă nu ar fi avut o Biserică a lor, cu o identitate bine precizată, cunoscută de cele două centre mafi bisericeşti rivale şi re-

1*7cunoscută ca având o poziţie proprie, ce nu mai putea da-naştere la litigii între Răsărit şi Apus. - , <.. ,Pe câtă vreme slavii încep îndată după creştinare să folosească în limba lor unele colecţii de drept bisericesc, pe care le-au primit din Bizanţ, şi anume Nomocanonul în 50 de titluri, tradus de Metodie, colecţii răspândite la fofi slavii din jurul nostru - şi la moravi; şi Ja bulgari, şi la sârbi, şi la ruşi -

nu se vorbeşte despre o astfel de colecţie de legi bisericeşti în limba română sau despre una care ar fi fost folosită şi de români, ceea cese explică numai prin faptul că Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat vechile ei rânduieli de organizare, fie în limba latină, fie în limba greacă. De prin veacul al X-lea au început să.fie.foîosite şi unele nomocanoane sau pravile slave, alături de cele vechi latine şi greceşti, căci mai ales cele greceşti s-au folosit şi în Bisericile slave alături de cele slavone. \V . . .

Cu timpul, urmele, legiuirilor latine s-au păstrat numai în documentul viu al-limbii, precum am maispus, iar-locul.lor l-au luat colecţiile de legi bisericeşti greceşti'şi slave. Acestea au fost folosite paralel timp îndelungat, datorită legăturilor,pe care, Biserica română Je-a păstrat mereu şi.cu Bizanţul, şi cu. centrele ierarhice slave,' între ^cestea .din urmă numărându-se, la sud de Dun.are, Arhiepiscopia Ohridei, iar în partea de nord şi de răsărit a ţarii noastre, Mitropolia Halicinlui şi cea a Kievului., ;- Vi rM Dar prinpipalulicentru de multiplicare şi, de difuzare a scrierilor bisericeşti de tot felul, inclusiv a,colecţiilor,canonice şi.nomocanonice, cu care Biserica noastră a avut strânse legături; era Muntele' Athos. Acolo au trudit numeroşi călugări slavi şi români; alături de greci, îndeletnicindu-se atât cu alcătuirea, cât şi. cu.multiplicarea sau copierea, scrierilor bisericeşti, inclusiv a celor de cuprins juridic. •>,./. ţ . , - »

.v.,i.O activitate, asemănătoare s-a desfăşurat j şi în marile centre bisericeşti sud-

sluve, adică la Patriarhiile din Tîrnovo şi din îpec, care, fiind vecine cu noi,, au. contribuit şi ,ela:la difuzarea: unor colecţii de legi bisericeşti atât în limba greacă, cât şi îrj cea slavă.. Cel puţin în'veacul al XTII-lea, când Kormciaia a devenit codul bisericesc: principal al.Bisericilor.ortodoxe slave, este cu neputinţă ca ea să nu fi.fost difuzată, adică să nu fi fost transmisă sau măcarJăcută.cunoscută şi Bisericii, române. < r

In cadrul schiţat;din.elementele relevate, se poate înţelege şi explica în mod suficient de clar prezenţa a numeroase'colecţii de legi bisericeşti în limba greacă şi,în limba slavonă pe teritoriul ţării noastre. Iar dacă unele ni s-au păstrat fie.în textul lor complet, fie.măcar fragmentar, altele, mai vechi decât cele cunoscute, nu sunt decât amintite în; al te documente; dovadă sigură a existenţei lor; : ...

• • ; - •:Prin influenţă slavă, atât legilor bisericeşti propriu-zise, care se numesc canoane,

cât şi colecţiilor de. legi bisericeşti de cuprins canonic saufde cu-

30

prins nomocanonic, li s-a zis pravile. Sub acest nume, ni s-au păstrat numeroase colecţii de legi vechi bisericeşti, ale căror manuscrise au fost numai în parte studiate. Dintre ele, vom menţiona câteva pravile greceşti şi câteva pravile slavone mai de seamă, care.au circulat sau au.fost realmente folosite în Biserica noastră; . ;

> / ■

4. Codiri şi colecţii de legi de stat şi de canoane sau colecţii mixte în manuscris (nomocanoane) : în limba greacă şi în limba slavonă

a. Extras (excerpium) din Vasilicale -sau Pravila lui Alexandrii cel Bun (1400-1432)Aceasta este prima colecţie de legi despre care se face pomenire că ar fi existat pe

pământul patriei noastre.’ '■ ' Despre existenţă ei ne vorbesc Dosoftei, mitropolitul Moldovei, şi Dimi- trie Cantemir în lucrarea sa Descrierea Moldovei (Descripiio Moldaviae, partea a doua, „Politica”, cap, XI: „Despre legile provinciale - locale - ale Moldovei”)/1 • -

-1

■Extrasul despre care ne;vorbeşte Dimitrie'Căritermr, făcut probabil în limba greacă, după legile bizăntine, nu se ştie dacă a fost utilizat în această limbă sau s-a tradus în limba slavonă său română şi dacă el s-a făcut pe'vremea lui Alexandru cel Bun sau el a preexistat acestuia sub forma unei Sinopse a Văsilicalelor (Synopsis Basilicorum). ■

Nepăstrându-se însă nici un exemplar, existenţă acestui codice este mult ■discutată în contradictoriu de către cărturarii români şi străini. Unii susţin posibilitatea existenţei unui astfel'de codice, aducând şi'Câteva mărturii istorice şi documentare; iar alţii o neagăi ' ; • ?î

Cert este faptul că o ţâra ca'aceea ;a lui Alexandrii cel Bun nu se putea organiza fără legi, şi acestea-nu puteau fi. decât, acelea, care erau peste tot în acea vreme - legile bizantine. Obiceiul pământului, care reglementa în genere, proprietatea şi dreptul de. proprietate, nu exclude şi. existenţa unor legi scrise, în special cu privire la funcţia cultural-educativa a statului feudal, ca şi la administrarea, organizarea şi conducerea Statului şi Bisericii.

b. Sintagma Alfabetică ă lui Matei yiasiaresMatei .Vlastaresi monah din Salonic, a-alcătuit în limba greacă, la anul 1335, un

nomocanon sistematic.r.' '• •. . W ••; .,• Datorită valorii ei practice, Sintagma Alfabetică, care avea caracterul unui

compendiu practic de reguli canonice şi civile, s-a tradus în limba slavă încă

40

din anii 1345, 1348. în Serbia, pe timpul domniei lui Ştefan Duşan.'Ea a circulat în versiune slavă în toate ţările de sub influenţa bizantină; Bulgaria, Ţările Române, Rusia, Armenia şi Georgia, sub formă de copii hianuscrise, far cute mai ales de către călugări. De la sârbi, Sintagma a trecut apoi la bulgari în vremea ţarului îvan Alexandru (1331-1371), de unde probabil'lă; ruşi-şi la georgieni. Numărul manuscriselor greceşti cunoscute azi este de 90, iar al celor slave de 70. . '•••. r

Circulaţia largă a irjanuşcriselor Sintagmei afesţă popularitatea şi utilitatea acestui cod. <,• ; . . , , . r'

La textul originar al Sintagmei, copiştii au mai adăugat şi alte piese, împrumutate din alte izvoare de drept, şi au anexat la unele exemplare şi un vocabular al termenilor juridici latin-grec.şi; respectiv,iatiii-slav;-;

în Ţările Române, primele manuscrise cunoscute ale Sintagmei datează de la mijlocul secolului al XV-lea şi provin, după toate probabilităţile, de la Sfântul Munte Athos, prototipurile celor slave fiind aduse chiar de pe vremea voievodului Alexandru cel Bun, fără.sa-,fie exclusă posibilitatea cunoaşterii Sintagmei chiar şi de maiînainte, prin .intermediul bulgarilor şi sârbilor, care cunoşteau de mult acest cod,;., k ,:

Exemplarele care circulau pe pământul patriei noastre au fost apoi, recopia^ de copiştii noştri - în special călugări - şi s-au difuzat pe la centrele bi sericeşti şi. pe la mănăstiri, unde.funcţionau şi şcolile pentru pregătirea clericilor şi diecilor, funcţionari, ai cancelariilor, precum şi copişti domneşti,,r •....

In.bibliotecile româneşti şi străine, unde.au ajuns, pe diferite căi,, _s-a, păşT trat un număr apreciabil de manuscrise ale Sintagmei atât în greacă, cât şi în slavonă. Unele provin din secolul al XV-lea, cele mai multe însă din secolele XVI-XyiI. Evident însă ca. numărul (acestora la vremea respectivă, a fost mfii mare şi că.noi nu cunoaştem decât ceea ce, printre vicisitudinile, vremii,.ni s-a păstrat. Mănăstirile şi dicasteriile de la mitropolii, şi episcopii aveau cu siguranţă „cel puţin o copie din această.carte aşa des £ntrebuinţaţă”. '. . >

^ Manuscrisele păstrate, unele scrise în limba greacă, r . ; • ■ ■■

■■■■' iar altele în limba slavă veche ■ w^;*. ■:u. -i . , v :

Dintre exemplarele în manuscris aîe Sintagmei în limba greacă s-aii păstrat ş i n e siitit cunoscute următoarele: ' .'-f' U-v-;.-

- Manuscrisul grec al Sintagmei Alfabetice din anul 1342■! ‘Este o copie făcută la câţiva ani după alcătuirea sa .(1335), la anul, 13^42, înainte

chiar de a se fi tradus în limba slavă de către sârbi (1345- 1348)./ Important este că^ acest exemplar conţine şi un glosar latin-grec, glosar care însă nu există în originalul lucrării lui Matei Vlastares din 1335/ : '!:• - Manuscrisele Sintagmei în liinba greacă'aflate în Biblioteca Academiei Române

a,.- v;

Manuscrisele cave au intrat în Biblioteca Academiei Române provin de la mitropolii şi episcopii şi de la şcolile de învăţământ teologic. •G Litzica, în Catalogul manuscriselor greceşti, enumera opt manuscrise.I. Peretz compară textul acestor opt manuscrise cu textul Sintagmei Iui Matei.Vlastares şi constată că numai manuscrisul nr. 213 esteiidentic cu textul

41

Sintagniei. Celelalte manuscrise au lipsuri. ■ i, - Patru manuscrise ale Sintagmei, în limba greacă, păstrate în bibliotecile din laşi

. .C. Erbiceanu, semnalează următoarele: ■■ ’>r.- Manuscrisul grec al Sintagmei Alfabetice, secolul XV (1400-1450)Exemplarul ■ a; fost adus Ia Iaşi de unul fdin : mitropoliţii Damian(1436-1447) sau Ioachim (1449-1445), El poartă semnătura în greaca a mi-tropolitului Dosoftei, cu data 7178 (1674), şi a mitropolitului.Veniamin Cos- tachi (mitropolit în 1803-1808 şi 1812-1848)............................................-Manuscrisul din Biblioteca Mitropoliei Iaşi, cu nr, 32, secolul al XVI-lea- Manuscrisul preotului leraclie din Zagora : ' •- Manuscrisul grec al Sintagmei din 1727, aflat odinioară în BibliotecaBarnovschi din Iaşi. W v t • . •••. .

-Din mulţimea de manuscrise slavo-române ale SintagnieiAe menţionăm pe următoarele: '• v v:’?

•*1) Pravila de la Târgovişte, 145.1 . v . Â»••••Aceasta este primg. pravilă ca vechime cunoscută ca‘existînd la noi, scrisă în.Ţara Românească, la anul 1451, de către grămăticul Dragomir, din porunca voievodului Vladislav al Ţării Româneşti,2) Copia Sinopsei Sintagmei de la Mănăstirea Bistriţa - OlteniaA fost scrisă din poruncă'lui Vladislav al II-Iea (1446-1456), între anii 1449-1454, sau între anii 1449-1480 * ■ • ' ■ ••3) Pravila de la Mănăstirea Neamţ, din 1472 sau 1474Se mai numeşte şi Pravila Măre (Velikaia Pravil). S-a copiat de ieromonahul Ghervasie de la Mănăstirea Neamţ la 22 aprilie 6980 (1472) pentru Ştefan cel Mare, voievodul Moldovei. , ţ

4) Pravilă de’lq 'P}iţiiă,jy75\ ‘Scrisă de ieromonahul Iăcbb. ............1 ' '5) Copia, manuscris a lui Damian, 1495Alcătuită la dorinţa Iui Ştefan cel Mare (1457-1504), pentru biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iaşi. - ; ■ '6) Pravila din secolele XV-XVI aflată în Biblioteca Universitară Cluj.De provenienţă probabil din Bucovina. i î. ■■7) Pravila de la mănăstirea Bistriţa - Oltenia, secolul al XVI-lea ■ ..Pravila a fost donată mănăstirii „Cneaghina Despuia? de către doamna lui Neagoe Basarab (1512-1521).' . . •. • v»--'- ' ■

:

I 42

Manuscrisul are o deosebită valoare prin însemnările învăţatului boier muntean Udrişte Năsturel, care l-a citit în anul 1636, făcând adnotări marginale.

8) Copia manuscris a Sintagmei Alfabetice a episcopului Macarie al Ro- manului (1531-1550; 1551-1558).

Manuscrisul a fost trimis ca' dar de către voievodul român ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic al Rusiei (1533-1584) în anul 1561; după moartea lui Macafie (1 septembrie'1558), probabil,prin ucenicul acestuia, Eftimie, egumenul, de la Căpriana.

9) Pravila moldoveana, manuscrisul nr. 116, secolul al XVl-lea, aflată la Biblioteca Academiei Teologice din Kiev •...Acest codice cuprinde Letopiseţul de la Putna, Cronicile lui Macarie şi Eftimie şi Sintdg7na lui Matei Vlastares' A fost semnalat şi cercetat de slavistul român Ioan Bogdan; . -- ’

Manuscrisul are o mare valoare prin cele aproape 400 de glose româneşti şi reprezintă primul pas în „românizarea” textelor juridice.

10) Manuscrisul de Pravila nr. 446 de la mănăstirea Suceviţa, secolul alXVl-lea 1 ; / :

11) Pravila copiată la 1 mai 7114 (1606) la mănăstirea Suceviţa„. Manuscrisul a lbst alcătuit la dorinţa lui leremia Movilă şi din porunca mitropolitului Teodosie Barnovschi. -r

12) Pravila de la Dragomirna, manuscris, al Sintagmei copiat la 1611, prin grija mitropolitului Anastasie Crimca.• 13) Pravila, cea Mare sau Sintagma lui Matei. Vlastares, manuscris slav din secolul al XVîblea .

14) Sintagma lui .Matei Vlastares, manuscris slav al lui Paisie Velicicov- schi (1722-1794), egumen la mănăstirea Neamţu (1779-1794). .,

15) Sintagma lui Matei Vlastares, în traducerea rusă a proioiereului M,llinschi. ... >Li.. / ,

MIn limba română nu s-an tradus în întregime, ci numai fragmente în pravilele secolului al XVII:lea. .

c. Nomocanoane cuprinzând Pravila Sfinţilor Părinţi cu extrase din legile de stat bizantine privitoare la Biserică, în limba slavonă şi română

r- Astfel de nomocanoane au fost alcătuite iniţial în limba greacă.Dintre manuscrisele păstrate şi cunoscute, toate în limba slavă, se pot enumera

următoarele: t - ,■ . . :1) Pravila de la Bisericam, din anul 1512. ‘ Âceastă pravilă, manuscris slav, a fost scrisă la dorinţa lui Bogdan Vodă

(1504-1527), fiul lui Ştefan cel Mare . : • , . • ■ ; . **2) Pravila de la mănăstirea Neamţu, din 1557.

Scrisă, din porunca mitropolitului. Grigorie. Se aseamănă mult cu textul Pravilei de la Govora, al cărei prototip se crede că ar fi.3) Pravila de la mănăstirea Putna, din 7089 (1581).

43

A fost alcătuită de „mâna. rithorului. şi scholasticului Lucaci”, motiv din care se mai numeşte şi Pravila lui Lucaci Scolasticul.Pravila cuprinde’trei părţi: a. text slavon, cea mai mare parte; b. text slavon, cu traducere românească interliniară (134 pagini); şi c. exclusiv text românesc (10pagini), .. . ...Se pare că în româneşte s-au tradus îndeosebi textele al căror conţinut in-teresează pe preoţi. _ . v.Traducerea a putut.avea şi un caracter didactic, întrucât scolasticul şi rito- rul Lucaci,'probabil şi traducătorul în româneşte, român originar din satul Costeşti de lângă PrutVbm cu multă ştiinţă de carte, a fost profesor de retorică şi de logică al şcolii greco-slavo-române din puternicul centru cultural al mănăstirii Putna, în jurul anului 1580, în timpul domniei lui Petru Şchiopul.■ Acelaşi scop didactici-1 La-avut şi traducerea interliniară a textului slavon. A avut uh scop practic, venind îfl felul acesta în ajutorul preoţilor care citeau în biserică slavoneşte, deşi puţini înţelegeau această limbă.1 Traducerea interliniară servea ca îndreptar în Taina Spovedaniei.în ce priveşte izvoarele după care a copiat şi tradus, para fi mai mult ca probabil din Ardeal.sau Ţara Rbmânească, şi nu. din Moldova.Pravila are o irppprtanţă deosebit^deoarece- esţe „cel mai vechi manuscris juridic românesc,,cât*şi .cel mai vechi text literar moldovenesc”.4) Pravila de la mănăstirea Bistriţa - Moldova, din 1618.A fost scrisă cu,cheltuiala mitropolitului.Teofan al Moldovei în vremea Iui Radu Mihnea (1616-1619), la 17 iunie 1618.

d. Konnciaia slavă. Pravilă homocanon, din secolul al XVl-lea

Traducerea în slaVoneşte aparţine lui „kir Sava,fîul prea cuviosului părinte Simion, primul cârmuitor a toată ţara. Serbiei”,, care a fac ut-o pe vremea craiului Ştefan Uroş (Miliutin, 1282-1321),. din porunca mamei lor, Elena.

•./ i'" :.;j _ : ;.;i v"v ‘.'r'e. Fragmente diferite de pravile în limba greacă şi slavonă, nestudiate, păstrate în Biblioteca Academiei Româneşi în alte biblioteci’ în Biblioteca Academiei Române se păstrează următoarele:. I) Manuscrisul slav.nr.< 340. Un nomocanon din veacul al XVl-lea.. 2) Manuscrisul slav rir/461. ,3) Manuscrisul slav. nr..334. Un fragment de pravilă populară din veacul al XVlII-lea. ' . V ,Manuscrise slave de pravile mai exista şi în alte biblioteci, şi biserici din ţara, ca şi

Ja alte muzee, încă neidentificate şi'nestudiate.Fragmentele în limba greacă sunt în parte semnalate'sau descrise d£ C. Erbiceanu,

C. Litzica şi Nestor Camarian, ca şi de Ii Perete; •

/. Nomocanonul lui Manuil Malaxos, notarul mitropoliei din Teba

44

Beoţiei, alcătuit de-acesta la anul 1562 . . : .u .în Biblioteca Academiei Române se păstrează 15. exemplare în limba greacă, iar

unul în Biblioteca Universităţii’din Iaşi.Mare parte din materialele operei lui Malaxos au intrat prin traducere în limba

română, în’ pravilele româneşti tipărite în secolul al Xyil-lea şi în special în îndreptarea Legii din 1652, care cu prin de în în treşîme acest nomocanon'.

g.Hexabiblosul lui Ârmenopulos . ' f‘Lucrarea aceasta a fost utilizată.în textul grecesc din ediţiile tipărite, în pre-

lucrările textului grecesc*.prin mijlocirea pravilelor dinsecolul al XVII-lea, şi într-o importantă traducere românească. ,. ,■ V V= . :■■■.-

h. Pidalionul , j ; . . . ; , . i ; ; . c n

•

Este colecţia oficială de canoane a Bisericii Ortodoxe Greceşti şi a fost tradus de Veniamin Costachi, la Iaşi, în 1844 şi declarat de '-mitropolitul Andrei Şaguna în ,JEnchiridion” ca îndrumător general în cadrul Mitropoliei1 Ardealului.

L Sintagma lui lacob din lanina Epirului, din-1645

S-a utilizat în manuscris grec.Lucrarea s-a. tradus în limba.română la-1:754; de către monahul Cosma de la

Mitropolia din Iaşi, purtând titlul: „Vactiria, adică Câtja Arhiereilor”.,

j. Canonarul lui lo an Postnicul . - , . V. r

Textul acestui canonar se găseşte la sfârşitul Sintagmei lui Matei Vlasta- res, în pravilele slave şi româneşti, manuscrise"şi 'tipărite, în care Ioan este denumit „dumnezeiescul patriarh”/' • '>• ,t;

k. Legile de stat ale statelor slavone \Alături de legislaţia statului bizantin, la români au' circulat şi colecţii de legi ale

statelor vecine, cum sunt: Legea Vinodolului; din 1288; Zaconicul lui Ştefaiv Duşan, din' 1349-1354; Legea pentru judecarea oamenilor, ca anexă a Nomocanonului lui Ioan Scolasticul, şi altele.

5, Codicii şi colecţiile de legiuiri bisericeşti în limba română în manuscris

Alături şi concomitent cu manuscrisele de pravile slave şi greceşti, au existat şi circulat pe pământul patriei noastre şi manuscrise.de pravile în limba română, fie în text interliniar, fie în text exclusiv românesc.Dintre acestea, din veacul al XVl-lea s-au păstrat în manuscris şi ne sunt cunoscute până azi următoarele: ■>1) Pravila ritoruluişi scolasticului Lucaci (Pravila de la Putna) (1581) Manuscrisul se păstrează în Bibliqtcca Academiei Române sub nr. 692,

45

manuscrise slave. Manuscrisul are în total 354 foi (708 pagini).de conţinut diferit. In corpul manuscrisului slav, în text românesc, sunt redate 10 pagini, iar în text slavp-român, interliniar, 134 pagini. Restul, manuscrisul ui, este. exclusiv în limba slavă. ’

'■ r..în româneşte este redată „Pravila Svenţilor oţi după învăţătura marelui Vasilie”, iar în text interliniar textul cu titlul: „Acestea sunt iarăşi alte porunci din cărţile de legi, despre înrudire şi despre căsătoriile oprite şi despre diferite trepte de rudenie”, şi textul cu titlul: „Spiţe de seminţie şi de nuntă cu lege”. " ;■' • • ' J - ' - ' ' ' • ,2) Un fragment de pravila, probabil din secolul al XVl-lea '• 1: ■S-a pierduţi Nu se ştie unde este astăzi; în anul 1910 aparţinea profesorului Buruţeanu. ■ •a 3) Pravila popii Toader din Râpa de Jos,' 1610- .. ,; ;Textul-a fost publicat în Analele Bistriţei de academicianul A. Rosetti.. 4) Pravila din Codex Neagoianus. A fost scrisă de popa Ioan din Sâmpetru, la anii 1620-1621, în limba română.. 5) Pravila de ispravă oamenilor: . • >A aparţinut lui Ioan Bogdan şi.conţine 25 de foi. De la Ioan Bogdan ne-a rămas ataşată la manuscris şt o transcriere - în creion - a textului, cu litere latine,6)Pravila aleasă (înainte de 1632).(Această pravilă a fost alcătuită în Moldova, înainte de alul 1(532 Şra păstrat la Blaj. Autorul este biv logo&tul Eustratie, cunoscut cronicar.şi cărturar de seamă, care a alcătuit şi Pravila lui,VasiI6 Liipu şi a scris şi lucrarea Şapte Taine; ‘ '

' ‘ ' ,7) Fragmente de pravile manuscrise aflate în Bibliotecii Academiei Române~ Manuscrisul nr. 1250, „Legătura Sfinţilor Apostoli şi a Sfintelor Sinoa- de”, secolul al XlX-lea. ., . ,, i- v 1 ‘'- Manuscrisul nr. 1253, „Carte Românească de’învăţătură” (Iaşi,' 1646), secolul al XVIU-Iea. O copie târzie.■ -Manuscrisul nr. 1478, „Pentru giudeaţele ce vor giudeca vlădicii sau alţi părinţi sufleteşti”, secolul al XVII-lea. • -. - *;/ -Manuscrisul nr. 2471, „Pravil”, secolul al XVII-iea.‘S)Zaconicul lui Sava Brancovici (1656-1680)Este o carte de legi de organizare a Mitropoliei Ardealului.9)Statutul Ţării Făgăraşului (1508)Alcătuit în limba latină. Cuprinde norme de drept cutumiar................

6; Codicil şi colecţiile canonico-juridice: Prav|Iele tipărite în limba românăNii ştim care a fost şi când s-a tipărit prima pravilă pe pământul ţării noastre. Sigur ştim însă că nu s-a tipărit nici una în limba slavonă şi că toate, din cele cunoscute, sunt în limba română.Pravila se referă la viaţa de fiecare zi. Aşa se explică interesul pentru tipărirea

46

Pravilei în limba română.

'1) Pravila diaconului Coresi, Braşov, 1563 sau 1570-1580. .:i Esteceamai veche pravilă tipărită în limba română.,...Forma - nu ni s-a păstrat decât un fragment (12 foi tipărite)..Titlul nu se cunoaşte. • ,Cuprinsul r este.scos din Canonarul lui Ioan Postnicul (t6l9). ■■■■•; Traducătorul - nu se cunoaşte.Locul traducerii româneşti - nu s-a putut stabili. S-a făcut în Moldova, în Ţara Românească sau în Ardeal, unde s-a tipărit pentru prima oară şi s-a şi păstrat.

* .. . ‘• ■ Izvorul - nu s-a putut identifica. Se crede că existau mai multe traduceri româneşti care circulau pe pământul patriei noastre, cel puţin două, una în Transilvania şi una în Moldova, dar toate având un izvor comun, un Canonar de tipul aceluia al lui Ioan Postnicul. 1 '.Ediţii;a)Editio princeps, cu litere chirilice, Braşov, 1563,1570-1580. ,' b) Ediţia Academiei Romârie, îngrijită de Ioan Bianu, sub titlul de: „Pravila Sfinţilor Apostoli”, Bucureşti,1925.c) Ediţia cu litere latine, publicată de C. A. Spulber, la Cernăuţi, în 1930, sub titlul „Cea mai veche Pravilă românească”.

Predoslovia, semnată.de Teofil, iar în altele ~ destinate Biscricii româneşti din Ardeal - este semnată de „Ghenadie, arhiepiscop şi mitropolii a toată Ţara Ardealului”.

Din cuprinsul predosloviei se> poate deduce şi scopul religios-didactic şi cuIturaLeducativ urmărit de alcătuitorii ei.

La sfârşit se află „scara cărţii” (filele 160-161), epilogul în limba slavonă, nota lui Ştefan de Ohrida şi indicarea preţului.cărţii: 21 constande de argint. .

Cuprinsul - este nesistematizat. .Alcătuitorii. în predoslovie este indicat ca. tipograf Meletie Macedoneanul, stareţul

mănăstirii Govora, iar în epilogul Pravilei este indicat Ştefan de Ohrida. La tipărirea textului cu siguranţă au ostenit şi alţi călugări din mănăstirea. Govora.. Tipărirea a fost supravegheată de.Udrişte Năsturel. Traducerea după unjext slavon s-a făcut de către Mihail Moxa (Moxalie), călugăr cărturar'din Ţara Românească, cunoscut cronicar.” Timpul tipăririi. Deşi în foaia de titlu este indicat anul 1640, din indicaţiile din text reiese clar că lucrarea de tipărire a început în postul Crăciunului (! 640) şi s-a terminat în postul Paştelui (1641) din acelaşi an bisericesc (7149).

Scopul. Pravila de la Govora ne apare ca un cod de legi oficial promulgat de autoritatea de stat şi de cea bisericească, ca prima colecţie tipărită în limba română dq legLcivile şi_bisericeşti.a statului feudal român şi a Bisericii sale Ortodoxe Române. ‘ :

Destinaţia. Destinată în primul rând celor ce se pregăteau să devină preoţi, Pravila a avut un caracter vădit didactic. Urmărind acest .scop, ea a fost destinată atât

47

celor.din Ţara Românească, cât şi celor din Ardeal, pentru care s-aii trimis exemplare cu semnătura mitropolitului Ghenadie al Ardealului.

Izvoarele. Predoslovia este o traducere a predosloviei lui Petru Movilă de la Nomocanonul său alcşţuiţ de PavelBerânda la anul 1620. Textul cuprinsului îşi are originea în Pravilele bisericeşti existente, cu care are multe asemănări.

Cuprinsul Materialul Pravilei este extras din canoanele şi constituţiile Sfinţilor Apostoli, din canoanele sinoadelor şi ale Sfinţilor Părinţi,- din legile civile şi penale, din că'hoânele;penitenţiale,: din'rânduielile privind căsătoria şi relaţiile de familie şi din rânduieli sau pravile călugăreşti.

Necunoscându-se izvoarele directe, Pravila'de la Govora este socotită o compilaţie după izvoarele generale, şi riu o traducere a unei colecţii anume. Cuprinsul variat canonico-bisericesc pledează pentru această ipoteză..: Ediţii: / •' .v- ■- .

a) Ediţia princeps, apărută la Govora, cu litere chirilice, !a anul 1640-1641 :, în mănăstirea-Govora. Exemplarele destinate Bisericii din Ardeal, cu semnătura mitropolitului. Ghenadie, sunt tot din ediţia princeps.

b) Ediţia publicată de către'Academia Română, Bucureşti, 1884.c) :Ediţia.lui Ioan M.: Bujoreanu, care cuprinde şi Pravila lui

Matei Bosnrab cu canoanele Sfinţilor Apostoli intitulată îndreptarea Legii, Bucureşti, 1884.

d) Ediţia publicată de Ioan M. Bujoreanu în voi. III-din lucrarea sa „Co- lectiune de legile României, vechi şi cele noi”, Bucureşti, 1885.

3)Şapte Taine a Bisericii sau Pravila pre scurt aleasăylaşi, 1644Forma. Pravila este un îndrumător practic destinat. preoţilot% prima de acest fel tipărită în Moldova. ‘T/r/w/complet al Pravilei este: „Şapte Taine a Bisericii”. .S-a tipărit „cu învăţătura şi cu cheltuiala Măriei Sale Ioan Vasilie Voievod în târg la Iaşi, v leato 7153 (1644), nov, 8”. Prefaţa este semnată de {mitropolitul Varlaam al Moldovei; fiind urmată de o listă cu sărbătorile anului şi de 14 pagini cu „tocmeala posturilor”. '' ; :

Izvoarele. Unii âu presupus că „ar fi o prelucrare, după bpera.Tui Gâvril Severos Peloporiezianul, mitropolitul Filadelfiei” sau chiar o traducere după0 lucrare apărută la Lemberg. Alţii însă o socotesc o, corhpilaţie românească.Amorul. Unii socotesc autor pe mitropolitul Varlaam, care semnează prefaţa, alţii pe biv logofătul Eustratie. 'Cuprinsul. Pravila tratează' în primul rând problema Sfintelor Taine şi conţine un bogat material canonic. ' / . V , ' ,

’1 Motivul apariţiei şi scopul. Problema Sfintelor Taine era foarte discutatăîn acea vreme, inclusiv ia Siriddul de ia Iaşi, diri 1642,."Eâ ’a- fost un inştru- ment necesar preoţilor. . r. • ^'/ Ediţii: ' ' . .. ; ... •- Ediţia princeps,tIaşi, 1644.. ( t - " ’ .x'"' Importanţa. Fiind prima pravilă bisericească destinată' preoţilor duhovnici,

48

s-a bucurat demare cinstire., , f .V .

4)Carte românească deînvăţătura de la Pravilele împărăteşti sau Pravila lui Vasile LupUţTaşi,'î646' -Forma. Este o colecţie de l e g u . . . . . . . . ; . . . . , * , j . . _Iniţiatorul alcătuirii Pravilei, care a suportat.toate,cheltuielile* este;domnul Moldovei, VasileLupu...,. *•« VI ^ •. .« î;, Motivul apariţiei. Motivul apariţiei a fost „împuţinarea izvoarelor. Sfintelor Scripturi şi altor învăţături” şi „nedreptăţile şi asupririle dregătorilor nedrepţi”, care se datorează tocmai lipsei de cunoaştere a; rânduielilor, ca şi dorinţa de a urma pilda „celor buni şi înţelepţi domni”, „buni creştini şi sfinţi împăraţi”. .....

. ,v ■ ,v, Alcătuitorul Pravilei. A fost biv logofătul Eustratie. Se crede.că la munca.:, de selecţionare a materiei.Eustratie a fost ajutat şi de alţi cărturari, printre care şi învăţatul grec Meletie Sirigul, originar din Creta.Izvoarele: S-au folosit la alcătuirea Pravilei texte latineşti şi greceşti, tălmăcite în limba română. S-au avut în vedere şi pravilele existente la noi-.;Dimitrie Cantemir susţine că, Ia porunca lui Vasile Vodă Lupu, s-au strâns într-iin

cod „toate rânduielile” (pravilele), şi cele scrise, şi cele nescrise*Printre izvoare trebuie socotite atât obiceiul pământului sau legea ţării, cât şi

„extrasul din Vasilicale” sau Pravila Iui Alexandru cel Bun, despre carc, „deşi există pomeniri vrednice de a fi luate în considerare, totuşi nu se ştie nimic precis în legătură cu izvoarele şi conţinutul ei”.

Se consideră că la baza Pravilei stau două izvoare directe, şi anunţe: Legea agrară bizantină, care constituie prima parte a Pravilei (94 paragrafe), şi Tratatul penalistului italian Prosper Farinaccius, care constituie, în extras, partea a doua a Pravilei, ' ;Aceasta înseamnă că la bază stau izvoarele dreptului bizantin de stat şi bisericesc, şi în special legile lui Iustinian.Cuprinsul. Majoritatea rânduielilor se referă la treburi comune obştei, mi- reneşti sau civile, un număr restrâns ocupându-se ele treburi bisericeşti. "Importanţa. Fiind o colecţie de legi oficială a statului, ea s-a utilizai în re -glementarea relaţiilor sociale ale vremii. Prin includerea ei integrală în îndreptarea Legii, Pravila lui Vasile Lupu devine astfel codul general recunoscut şi respectat în toate provinciile româneşti.Ediţii: , ....... ‘ ; , ... ...- Ediţia pririceps, Iaşi, 1646. '- Ediţia inclusă în partea I a îndreptării Legii', Pravila lui Matei Basarab, Târgovişte, 1652,- Ediţia lui Gheorghel. Sion, Botoşani,' 1875. ' r

-Ediţia lui Ioan M. Bujoreanu, Bucureşti, 1884, p. 391.-Ediţia lui Ioan M. Bujoreanu, Bucureşti, 1885.J .- Ediţia critică a profesorului Ştefan G. Longinescu, Bucureşti, 1912 şi o traducere în. limba franceză, făcută de A. Patrognet.

49

- Ediţia critică a Colectivului pentru vechiul drept românesc al AcademieiRomâne, Bucureşti, 1961. ,

5) Îndreptarea Legii cu Dumnezeu. Pravila Măre.sau Pravila lui Matei Basarab, Târgoviş(eyi1652Forma. Este o colecţie de legi „prepuse de pre elineaşte pre limbă ru- mânească, cu nevoinţa şi userdia şi cu toată cheltuiala a chir Ştefan mitropolit Târgoviştei” , apărută la 20 martie 1652, în Târgovişte.Tulul este îmbrăcat într-uri chenar ornamental' întocmit de Theodor Tişevici,Alcătuitorii. A fost alcătuită de un grup de oameni învăţaţi indicaţi de mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei (1648-1653, 1654-1668), dintre care se cunosc doar trei: traducătorul din greacă al textului, Daniil Andrei Panoneanul, şi doi cărturari greci.

50

Destinaţia. Pentru românii din Ţara Românească şi Moldova, ca şi pentru Ardeal,.căci mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei era şi „exarh al'plaiul ui” şi „a toată ungurimea” (Ţara Ardealului), dar şi mitropolit al Ţării Româneşti.. în Pravilă găsim indicaţii şi cu privire la „toate cetăţile câte sunt.sub ţinutul’ Craiului unguresc”, la „toate cetăţile Ţării Ungureşti”, menţionându-se „Braşovul”, >tjudeţuj sau scaunul de la Sibiu...” etc. . •

Pravila cea Mare a circulat şi s-a găsit în multe exemplare şi există dovezi despre aplicarea ei în aceste mari provincii româneşti. Ea a fost folosită şi de greco-catolici (uniţi), care au intrat în legătură cu Biserica Romei.

Pravila a fost în vigoare până în perioada de după Cuza, ea nefiind abrogată practic niciodată.

Izvoarele. îndreptarea Legii este o îmbinare de reguli de drept canonic şi de drept laic. , . .

Predoslovia ne arată izvoarele folosite, şi anume canoanele bisericeşti, la care „a lipit” şi pravilele împărăteşti.

îndreptarea Legii îşi are izvoarele sale în dreptul bizantin:Izvoare directe; L Sintagma lui Matei Vlastares; 2. Nomocanonul,Iui Ma~ nuil

Malaxos; 3; Comentariul lui Alexie Aristen; 4. Răspunsurile lui Anastasie al Antiphiei, 5. Carte românească de învăţătură.

Izvoare indirecte, prin intermediul „Cărţii româneşti de învăţătură de Ia pravilele împărăteşti”: Legea agrară (Leges colonâriae) şi „Praxis et ţheoriae criminalis”, opera lui Prosper Farinaccius,

îndreptarea Legii are la bază material legislativ canonic şi de stat de origine bizantină. . \

Cuprinsul. Materia Pravilei este împărţită în două părţi mari şi niVapendi- ce, lucru ce reiese chiar din titlul Pravilei. >

Părţii întâi a Pravilei îi preced două „catastişe”, adică două sumare generale, în care materia este aşezată după natura cuprinsului ei, separându-se dreptul canonic de cel laic:

Fiecare „catastiş” indică titlurile glavelor, primul însumând 314 glave cu caracter eclesiastic, iar al doilea 103'glave cu caracter mirenesc..

îndreptarea Legii fiind uri cod de legi bisericeşti, se ocupa mai ales de canoane şi legi de stat privind Biserica. Fiind şi un cod homocanoriic, Pravila cuprinde numeroase dispoziţii cu conţinut dogmatic şi cultic, fiind un „îndreptar de credinţă”, ca mijloc de apărare împotriva atacurilor altor confesiuni. , ' îndreptarea Legii cuprinde şi numeroase dispoziţii de drept civil, de drept agrar şi matrimonial, cu scop instructiv şi educativ, dar şi dispoziţii de drept penal, mai ales în prima parte a ei.fr

;- In textul ei se mai găsesc o serie de dispoziţii prin care se confirmă unele obiceiuri de drept bisericesc şi de drept de stat (glavele 6, 7, 123, zac. 1; gia- 361, zac. 2:etc.) ca şi unele obiceiuri autohtone sau ale pământului (glava 174),

Pravila explică noţiunile de „lege” ca şi de „îndreptare a ei” şi defineşte noţiunea de „dreptate”, dându-le o interpretare potrivită cu gândirea poporului şi a cărturarilor noştri de atunci. Legea este numită „Poruncă de obşte şi socotinţă... cetăţilor dumnezeească, adică aflare sântă” (glava 3). „Dreptatea este un lucru mai adevărat de toate, care dă fieşcui dreptate” (glava 2).

51

• Pravila se ocupă şi de unele chestiuni speciale, ca: atestarea existenţei sinoadelor mixte în Biserica Ortodoxă Română (glava 31, corespunzătoare glavei 76 Govora) şi a rânduielii că anumite demnităţi bisericeşti pot fi ocupate de „bărbaţii mireni”, (glava 394); atestarea rânduielii aparte ca şi protopopii au dreptul să elibei’eze anumite cărţi canonice (glava 85), că dreptul ctitorului nu este supus prescripţiei (glava 117) şi că li se permite clericilor divorţaţi să devină arhierei, dacă sunt destoinici pentru aceasta (glava 219).

O chestiune' de importanţă deosebită este aceea a poziţiei mitropoliilor Ţării Româneşti şi a Ţării Moldovei faţă de celelalte Biserici Ortodoxe. Ambele mitropolii sunt considerate'şî declarate autocefale (glava 391).

Importanţa: Pravila cea Mare reprezintă „oglinda cea mai fidelă a vieţii bisericeşti şi de’stat din vremea alcătuirij ei” şi „cel mai important document istoric şi de veche legislaţie a poporului nostru”.. Ca importanţă şi cuprins depăşeşte multe din pravilele existente la alte Biserici Ortodoxe, în alte state feudale din acea vreme.

Aplicarea. îndreptarea Legii s-a aplicat de la data apariţiei ei, atât în viaţa bisericească, cât şi în cea de stat, în toate trei provinciile româneşti până în vremea Iui Alexandru Ioan Cuza, când a fost înlocuită cu legile moderne ale României (Constituţia, Codurile, legile speciale etc.), iar în Biserică până azi. (In Biserica fostă greco-catolica, tor timpul cât a existat aceasta.)

Ediţii:- Edi tio princeps, Târgovişte, 1652.- Ediţia lui Ioan M. Bujoreanu, apărută cu titlul „Pravila bisericească, numită cea

Mică, tipărită în monastirea de la Govora, la anul 1640 şi Pravila lui Matei Basarab, cu canoanele Sfinţilor Apostoli, intitulată „îndreptarea Legi i“, tipărită la Târgovişte în ariul 1652”, Bucureşti, 1885.

- Ediţia lui Ioan M. Bujoreanu, în voi. III al lucrării sale „Colecţiune de legile României, vechi şi cele noi”, Bucureşti, 1885.

- O ediţie incompletă publicată’ de N. Blaramberg şi Gh. Missail, Bucureşti, 1871..

- O ediţie prescurtată, publicată de Meletiu Drăghiciu, Timişoara, 1873.- Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei a publicat în două ediţii, la B’ucu- reşti, 1853

şi 1854.- O prescurtare se cuprinde în manualul de drept bisericesc al lui îosif Papp-

Szilagy, în limba latină, Oradea, 1862, ediţia a doua Oradea, 1880,- Unextras se găseşti în manualul de drept bisericesc al lui Ioan Raliu, Blaj, 1877.- Fragmente se găsesc în diverse aîte scrieri, precum scrierea Iui Şt. C. Longinescu

„Vechi legiuiri româneşti şi izvoarele lor”, Bucureşti,. 1912.- Ediţia critică a Colectivului de Drept vechi românesc din cadrul Acade

miei Române, în Colecţia „Adunarea izvoarelor vechiului drept românesc scris”, VI, Bucureşti, 1962. ; • ■ ' ' "

- Pravila cea Mare are şi o versiune latină netiparită, datând din anul 1722,tradusă din română de Patru Dobra. ■

6) Rânduieli sau pravile duhovniceşti şi de obşte prin care -

52

s-a încercat sâ se completeze Pravilele secolului al XVÎI-lea

Acestea sunt: învăţătura bisericească, Bucureşti, 1710, a mitropolitului Antim Ivireanul; Capete de. poruncă, Bucureşti 1714, a mitropolitului Antim Ivireanul, Bucureşti, 1775; Adunare a celor Şapte Taine, Iaşi,. Adunare de multe învăţături a mitropolitului lacob, Iaşi, 1757; Pi'ăvilioară de Taina Ispovedaniei, Bucureşti, 1781; Prăvilioară, Iaşi, 1784; Scurtă. învăţătură a părinţilor bisericeşti, Viena, 1787; Pravilă de obşte, Viena, 1788; Datoria şi stăpânirea Blagocinilor şi protopopilor, Iaşi,* 1791; Pravilă pentru judecata canonica, f.a., a mitropolitului Veniamin Costachi; Carte de pravila, Cernăuţi, 1807; Tâlcuirea celor Şapte Taine, Iaşi, 1807; învăţătura despre spovedanie, Râmnic, 1813; şi altele. —_ (

7) Carte foarte folositoare de suflet ■A fost tradusă din greceşte de călugării Gherontie şi' Grigorie, ediţia I~a, Bucureşti,

1799; ediţia a II-a, Iaşi, 1800; ediţia a IlI-a, Iaşi, 1819; ediţia a IV-a, Bucureşti, 1827; ediţia a V-a, Bucureşti, 1895; ediţia aVl-a, Bucureşti, 1929 şi Ierusalim, 1980.■ '

8) PidalionulA fost tradus din greceşte de către mitropolitul Veniamin Costachi şi tipărit Ia anul

1844 1a mănăstirea Neamţ cu îndreptările făcute de Neofit Scriban.

9) Enchiridion sau carte manual de iconoaneTipărită Ia Sibiu, în 1871, de către mitropolitul Andrei Şaguna.

10) Sintagma alfabetică a canoanelorEste cuprinsă în voi. III al „Dreptului bisericesc”, de D. Boroianu, Iaşi, 1899.

11) Dreptul canonic oriental ■

Publicat de Marin Theodorian-Carada, Bucureşti, 3 volume, 1905-1907.

12) Colecţiunea de legi, regulamente, canoane etc.Publicată de Chim G. Costescu, la Bucureşti: voi. I, 1916, voi. IU 1925, voi. 111,1931.

13) Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentariiEdiţia lui Nicodim Milaş, tradusă de Nicolae Popovici şi Uroş Kovincici, Arad, în două volume; în patru părţi: 1930, 1931, 1934, 1936. Esle cea mai cuprinzătoare şi mai valoroasă colecţie de canoane în Ortodoxie.

14) CanoaneleEdiţie a lui C. Dvon în două volume: voi. I, Bucureşti, 193*2, voi. II, Bucureşti, 1935.

......... ■ ’;

15) Pidalionul - . . .

Ediţie de Haralambie Popescu şi Zosima Tărâlă, îmi-o ordine proprie, Bucureşti, 1933.. . . ! .I

16) Legiuiri bisericeşti vechi

Statutul Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna, Sibiu, 1&68.17) Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române .Bucureşti, 1953. Regulamentele se găsesc publicate în revista „Biserica Ortodoxă Română" sau în volum de sine stătător.

18) Legea şi Statutele Cultelor din Republica Populară Română,Bucureşti, 1954.

19) Hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe RomâneSe publică în revista „Biserica Ortodoxă Română". Unele s-au strâns în Colecţia Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române, 1^53: * f' *

20) Deciziile patriarhale

Se publică în revista „Biserica Ortodoxă Română”. Uneie s-au strâns în colecţia „Legiuirile Bisericii Ortodoxe Române1*, 1953. . ' '

21) Instrucţiunile episcopale şi ale organelor colegiale(Circularele). Se publică în revistele mitropolitane sau se difuzează pe cale ierarhică.7. Legile Statului român privind Biserica

a) Hrisoave domneşti privind BisericaHrisoavele domnilor, voievozilor care fac referire la Biserica sau reglementează în vreun fel relaţiile Bisericii cu Statul.

b) Legiuiri de stat bizantine utilizate în Principatele RomâneDintre acestea se pot menţiona: Hexabiblosul Iui Armenopulos din 1345, Sinopsis Nomike, Nomos Gheorghicos sau Codul rural bizantin din veacul VII-Vm şi Vasilicalele.

c) Operele juridice alcătuite în Principatele Româneîn limba moderna, după porunca domnitorilor fanarioţi

54

sau din proprie iniţiativă, de către cărturarii cunoscători de legiîntre acestea se pot menţiona:' - Manualul de legi al Iui Mihail Fotino.- Arta judecătorească a lui Dumitru Panaiotache, 1979.- Nornocanonul lui Gheorghe din Trapezunt, tradus clin porunca lui Nico- lae Mavrocordat.- Pand actele lui Tonta Ca} fa, 1806, după modelul Parafrazei lui Teofi'l, în limba greacă modernă. Izvorul a fost Vasilicalele.- Nornocanonul lui Teofil- îndemănoasa adunare, 1804, este traducerea manualului lut Constantin Armenopulos, făcută de Toma Carra, din porunca lui Moruzi Voievod, în 1804.

> d) Legi româneşti alcătuite din fondul juridic bizantinşi obiceiul de dreptLegiuiri civile sunt;- Hotărâri ale Sfatului de obşte al Moldovei, 1785.Conţine două hotărâri referitoare la interzicerea vânzărilor deghizate prin acte de donaţie şi la familiile de robi, ale căror izvoare sunt obiceiul pământului şi plângerile şi judecăţile. Ediţia critică: Bucureşti, 1958.- Pravilnkească Condică, 1780, a Iui Ipsilanti.- Manualul lut Donici, 1814.Un rezumat din Vasilicale, cu unele elemente din obiceiul pământului. Ediţia critică: Bucureşti, 1959.~ Legiuirea hu Carat»ea (1818-1865).Lucrarea are drept izvoare: Vasilicalele, obiceiul pământului şi Pravilni- ceasca Condică a lui Ipsilanti. Se resimte influenţa Codului civil al lui Napoleon. în vigoare de la 1 septembrie 1818 pnnă Ia 1865. Ediţia critică: Bucureşti, 1951.- Codul Calimachi.A fost promulgat în 1817 şi pus în aplicare la 1 septembrie 1817. Surii în greceşte,

tradus târziu, în 1831, şi tipărit în româneşte la 1833.Izvoarele: Dreptul bizantin, Codul lui Napoleon şi Codul austriac (aparul la 1811 şi

tradus în româneşte la 1812).Legiuiri penale sunt:- Condica penală a lui Şuţu-Sturza în Moldova (1820-1826).-Codul penal al îui Ghica-Ştirbei,în Muntenia (1841-1851).e) Alte legiuiri de stat:- Codul comercial francez, 1840, tradus de Simion Marcovici, pentru Muntenia şi de

Emanuel Drăghici pentru Moldova.- Procedura civilă pentru Valahia şi Moldova din 1859 şi 1861.' - Manual Administrativ al Principatului Moldovei din 1855-1856.

f) Legile Principatelor Unite:Constituţii:- Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă, 1863

55

- Constituţia din 1866 Codurile:- Codicele civil, 1864.- Codicele penal, 1864.- Codul comercial, 1864.- Codul de procedură: civilă, 1865; penală, 1864; comercială, 1864.Legi ordinare:.- Legea rurală, 1864;-Legea privind centralizarea tezaurului statului cu casa centrală de la Ministerul Cultelor, 1861.- Legea privind obligaţia de a folosi limba română în cult, 1863;- Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, 1863;- Legea pentru înmormântări;-Legea sinodală din 1864;-Regulamentul interior al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii publice; -Decretul organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, 1364. -Decretul pentru regularea schimei monahale, 1864;- Legea pentru numirea de mitropoliţi şi episcopt eparhioţi din România din 1865.- Legea sinodală din 1872;- Regulamentele de aplicare a legii sinodale, din 1873;- Legea privind autocefalia Bisericii'Ortodoxe Române, 18S5;- Legea clerului mirean şi a Seminariilor, 1895;

- Legea organizării Ministerului Cultelor şi a Instrucţiunilor publice, 1906. -Regulamentul privind învăţământul teologic (internat - 19.06; Seminarii 1911 şi Facultatea de Teologie - 1915);g) Legile României: J9J8-J944 .~ Constituţiile din 1923 şi 1938;- Codurile reeditate şi completate -Legi privind viaţa religioasă:

- Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, 1925;:

- Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, 1925;- Legea pentru ridicarea scaunului arhiepiscopesc şi mitropolitan al Un- grovlahiei la

rangul de scaun patriarhal, din 23 februarie 1925.

PARTEA A II-A

CONSTITUIREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII

59

I. BISERICA, INSTITUŢIE RELIGIOASĂ CREŞTINĂ

A. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE BISERICII CA INSTITUŢIE RELIGIOASĂ

Biserica este definită ca „aşezământ sfânt, întemeiat de Domnul nostru Ii- sus Hristos pentru mântuirea credincioşilor’'. Ea s-a întemeiat pe cruce de Mân tui torul, (Fapte 20, 28) şi s-a. organizat în chip de comunitate religioasă Ia Cincizecime sau Rusalii, când a luat fiinţă prima obşte de credincioşi creştini, comunitatea creştină din Ierusalim (Fapte 1, 8; 2, 49). Capul Bisericii este Hristos Mântuitorul^Biserica este trupul Lui (Ef. 5, 25; Col. 1, 18-20), iar credincioşii sunt mădulare ale Bisericii (Rom. 12, 5,1 Cor.. 12-27).

; Sub chip,organizatoric, Biserica se înfăţişează ca o instituţie obştească creştină, formată din credincioşi şi organizată după.rânduielile religioase şi morale specifice credinţei creştine..

Pe lângă chipul .văzut at Bisericii de instituţie religioasă creştină, mai există şi un chip ..nevăzut al. ei. Biserica în întregimea ei este formată din aceste două chipuri ale sale, dar numai chipul ei văzut face obiectul Dreptului bisericesc. ^

.Cu toate'acestea,'.chipul văzut al Bisericii, în alcătuirea şi.în lucrarea sa. nu poate fi înţeles decât privindu-1 în strânsă legătură „cu chipul său cel nevăzut!" De aceea este necesar ca în expunerea şi analizarea elementelor care intră în alcătuirea chipului văzut al ei să se ţină seama şi de elementele chipului său nevăzut. ' .

Sub aspect de societate religioasa, Biserica se înfăţişează ca un corp comunitar organizat, format din, mai multe categorii de' membri, constituiţi în unirăţi organizatorice de mai multe feluri, având rirgane’ speciale de conducere şi folosind numeroase mijloace pentru ducerea la îndeplinire a lucrării sale religioase. Aceste mijloace simt în primul rând cele religioase, apoi cele morale şi tocmai la urmă cele juridice. Lor li se-mai adauga o sumă de organisme constituite după rânduieli aparte, ca'instituţii, aşezăminte etc.

Pentru a înţelege mai bine felul cum ni se prezintă Biserica sub chipul ei văzut de comunitate religioasă, să vedem mai întâi ce se înţelege în generai prin societate, apoi ce se înţelege prin comunitate’religioasă, ce este credinţa religioasă care sta la baza ei şi care sunt elementele ce intră în alcătuirea ei.

Prin societate se înţelege un grup de oameni legaţi printr-un interes comun şi organizaţi în scopul realizării respectivului interes: Comunitatea religioasă este tot un grup de oameni; legaţi numai prin credinţa religioasă şi organizaţi în scopul asigurării liberului exerciţiu al acestei credinţe.

Prin credinţă religioasă, m genere, se înţelege un ataşament lăuntric faţă de o realitate, ia a cărei cunoaştere pozitiv-ştiinţifică nu se poate ajunge. Ea devine un factor de coeziune, care conduce gruparea creştinilor Ia o acţiune cu obiective determinate de însăşi credinţă religioasa respectivă.

După diferitele credinţe religioase, se cunosc diferite tipuri de instituţii religioase: cea păgână, cea a religiei politeiste, cea mozaică şi apoi cea creştină. Fiecare din aceste instituţii religioase’se împart şi sesubîmpart după confesiuni.

60

Instituţia religioasă creştină este numită îndeobşte Biserică, dar şi diferitele ei confesiuni poartă numele acesta, astfel încât apar denumirile: Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică, Biserica Protestantă ş.a.

în fiecare comunitate religioasă, oamenii se simt legaţi unii de alţii nu numai printr-un afect, ci şi prin interese majore pentru fiecare credinţă; ■ ■■ In cadrul.fiecărei instituţii religioase apar diverse manifestări determinate de inevitabila exteriorizare a credinţei în forme diferite. Aceste deosebiri formale dau naştere unor diferenţieri între membrii comunităţii religioase:

Pe lângă interesele spirituale, izvorâte din credinţă, în cadrul fiecărei comunităţi se nasc şi interese dependente de baza materială.

Toate aceste elemente influenţează comunitatea religioasă, ele determină anumite schimbări, influenţează relaţiile de natură spirituală şi în anumite împrejurări pot să schimbe interesele de această natură. Relaţiile religioase sunt dublate de cele economice şi de cele general-sociale. ; ' ' '

La fiecare pas interesele de natură spirituala ale credinţei se împletesc şi se leagă atât de organic, în mod inevitabil, cu cele de natură materială economică, socială şi de: multe ori chiar politică, încât ne obligă sa conchidem asupra interinflueuţei în care se găsesc în permanenţa.

Aşa se petrec lucrurile şi în Biserică. Căci, într-adevăr, fără chip material Biserica nu ar fi fost accesibilă mijloacelor cu care sunt înzestraţi oamenii, nici măcar pentru a lua act de existenţa ei. Fără acest chip (tangibil) al Bisericii, oamenii nu ar fi putut să cunoască adevărurile ei de credinţă şi. cu atât mai puţin să facă uz de mijloacele pe care ea le pune ia dispoziţia fiecăruia, pentru câştigarea mântuirii subiective. .

Biserica s-a prezentat, sub aspect social, în chip de obşte religioasă.In concluzie, Biserica, sub aspectul ei de comunitate religioasă, este ca alcătuită din

următoarele elemente: . ■ i-1. un.grup de oameni;. 2. o credinţă care îi uneşte;3. diverse interese spirituale şi materiale care îi leagă, pe lângă credinţa .respectivă.’ Pentru asigurarea acestor interese se recurge, în primul rând, la un cult religios sau la-

o sumă de acte rituale, forme şi ceremonii religioase şi, în al doilea rând, la. o anumită organizare întemeiată pe norme de. cuprins- religi

os-moral şi pe norme de cuprins juridic, care toate - în cele din umiâ - izvorăsc, pe de o parte, din credinţă şi, pe de altă parte, din realităţile materiale sau concrete ale vieţii.

Toate aceste elemente se găsesc în organismul Bisericii articulate în aşa fel încât să asigure lucrarea specific religioasă, al cărei ţel suprem este mântuirea.

Se poate înţelege că Biserica formează o unitate, are o existenţă unitară, care nu poate fi despărţită în mod real în două sau mai multe părţi ori aspecte şi că studierea unuia sau altuia dintre aspectele vieţii bisericeşti nu înseamnă separarea lor, ci numai examinarea şi analizarea lor aparte, spre a fi mai bine înţelese părţile şi apoi întregul.• în legătură cu modul cum distingem aspectul văzut de aspectul nevăzut al Bisericii, putem să asemănăm aspectul văzut cu chipul material al Bisericii, iar aspectul ei nevăzut, cu chipul moral, religios sau imaterial al aceleiaşi realităţi. Cu alte cuvinte, aplicăm felul nostru de a vedea şi de a deosebi lucrurile, modul nostru firesc, ce rezultă din considerarea omului însuşi ca fiind alcătuit, dintr-un element material sau văzut şi dintr-un elemenî imaterial sau nevăzut.

Cu raportare la aspectul său nevăzut, chipul văzut al Bisericii poate fi numit învelişul material al credinţei şi al harului, iar invers, chipul nevăzut ai Bisericii, cu raportare la aspectul său văzut, poate fi numit învelişul ei imaterial, veşmântul săiş haric sau eonul său divin. -

Care sunt, aşadar, elementele care alcătuiesc chipul nevăzut al Bisericii?a. Credinţa. Cel dintâi element nevăzut al Bisericii este credinţa, care constă într-o

stare sufletească de aderare intuitiv-afeclivă la un adevăr religios. „Credinţa este adeverirea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute” (Evr. Il> 1).

Prezenţa adevărului religios în sufletul credinciosului stabileşte în primul rând o legătură, pe care acesta o simte foarte reală, între el şi Dumnezeu.

Aceeaşi stare sufletească se fixează ca o strânsă legătură între toţi cei care împărtăşesc aceeaşi credinţă. Credinţa constituie un liant, un factor de strângere a coeziunii comunitare, a cărui eficacitate se afirmă cu o putere deosebită.

De aici se vede că elementul credinţei determină manifestări exterioare ale credincioşilor care se concretizează prin coeziunea lor şi-i face să se apropie şi să se constituie în grupuri organizate, în cadrul cărora îşi manifestă, prin felurite alte mijloace, credinţa proprie: mărturisire verbală a credinţei, discuţie, cântare, gesturi, simboluri .şi altele.

b. Harul. Este o putere sau energie nevăzută a lui Dumnezeu, care se manifestă. întotdeauna ca lucrare ce se adaugă stării sau puterii morale create de credinţă, precum şi lucrării mântuitoare pe care o întreprinde credinţa, El se dobândeşte prin rugăciune, prin Sfintele Taine şi prin ierurgii.

Credinţa şi harul sunt într-o strânsă legătură. Credinţa este un dar şi ea singură nu poate asigura mântuirea, ci numai în strânsă colaborare cu harul.Primul fruct văzut sau prima manifestare vizibilă a acestei colaborări este întărirea coeziunii dintre cei care au aceeaşi credinţă, precum şi a legăturii acestora cu adevărul suprem al credinţei lor, cu Dumnezeu. întărirea pe care o adaugă harul lucrării ce se săvârşeşte prin credinţă se exteriorizează prin numeroase fapte ale credinţei, care sunt în acelaşi timp şi

62

fapte ale harului. Şi astfel, credinţa, harul şi faptele se găsesc într-o strânsă şi nedespărţită legătură în lucrarea mântuirii. în mod obişnuit, prezenţa uneia constituie o mărturie a prezenţei celorlalte.. Credinţa adevărată împreună cu harul generează numai fapte bune şi toată înfăţişarea pe care o dau aceste fapte comunităţii credincioşilor reprezintă primul chip sau prima formă de manifestare văzută a Bisericii, de concretizare în proporţii corespunzătoare chipului văzut al acesteia. .

Faptele bune reprezintă materializarea cea mai autentică a credinţei şi a harului. Ele dau cel dintâi conţinut comunităţii eclesiale, chipului văzut al Bisericii, începând cu forma cea mai mică a comunităţii locale şi progresând până la Biserică în totalitatea chipului ei văzut.

Astfel trebuie înţeleasă importanţa deosebită a faptelor bune la determinarea feluritelor forme de organizare a Bisericii; în toate este şi se simte, prezentă şi activă, fapta bună, ca generatoare a tuturor acestor forme şi ca garant al mântuirii. : : i

:--v ■ 'c. Legătura credinţei. Aceasta ni se prezintă pe cele trei planuri temporale astfel:; • '■ : :

,• . • - •! -,it- ca legătură cu toţi care au murit în credinţa şi cu nădejdea mântuirii în

Hristos; • . • • v V::~ ca legătură cu toţi. cei ce trăiesc în aceeaşi credinţă şi cu aceeaşi nădejde, indiferent de

locul unde se află în întreaga lume, şi *- ca legătură cu toţi cei ce vor veni, în succesiunea nesfârşită a generaţiilor până la

sfârşitul veacurilor, mărturisind aceeaşi credinţă şi nutrind aceeaşi nădejde a mântuirii prin Iisus Hristos.

Legătura aceasta depăşeşte raza de acţiune a celorlalte legături naturale şi stabileşte o comuniune nemărginită de timp şi de spaţiu între toţi cei care au primit credinţa în Hristos. ;

; • ;iIn mic, local şi teritorial - între anumite graniţe -, credinţa determină gruparea şi

constituirea în comunităţi sau în unităţi comunitare a credincioşilor. Ea este primul factor activ care. determină aceste forme de organizare comunitară a credincioşilor până la cea mai înaltă formă posibilă în condiţiile vieţii pământeşti. Ea este şi primul factor care face ca comuniunea dintre credincioşi să se întindă peste orice fel de graniţe ale unităţilor bisericeşti, inclusiv ale cer lei mai întinse posibile, depăşind formele văzute ale Bisericii, graniţele geografice şi istorice ale statelor, precum şi pe acelea ale spaţiului şi timpului. Cu alte cuvinte, credinţa determină atât comuniunea pământească, cât şi comuniunea cerească a credincioşilor. r« . ...

în cadrul comuniunii cereşti a credincioşilor se realizează aşa-numita comuniune cu sfinţii şi apoi cu toţi cei mântuiţi. Datorită acestei comuniuni apar o sumă de forme în chipul văzut al Bisericii, care dau expresie cultului sfinţilor şi cultului morţilor.

Legătura cea mai cuprinzătoare pe care o creează credinţa cuprinde toată suflarea într-o „ecclesiae” (adunare) asemenea unei nave a mântuirii, a cărei traiectorie se arcuieşte peste tot ce a fost creat şi peste tot ce este sau există sub cârmuirea providenţei, a lui Dumnezeu.

în cuprinsul împărăţiei lui Dumnezeu intră şi Biserica văzută, şi cea nevăzută şi în acest înţeles atotcuprinzător Biserica se numeşte cu adevărat ecumenică. Reflexul împărăţiei lui

63

Dumnezeu în chipul văzut al Bisericii este înfăţişat de Biserica ecumenică aşa cum se prezintă ea, ca unitate cuprinzătoare a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos şi sunt stăpâniţi de nădejdea mântuirii prin El. ,, .

Legătura credinţei stabileşte şi o comuniune permanentă a credincioşilor cu Dumnezeu, cu Mântuitorul, spre a mărturisi această comuniune. De asemenea ea adaugă la comuniunea cu toţi credincioşii, din această viaţă, comuniunea cu sfinţii şi apoi comuniunea cu însuşi Dumnezeu.

Conştiinţă trăirii în aceste legături de comuniune dă credincioşilor un reazem puternic pentru viaţa şi lucrarea pe care o desfăşoară având ca obiectiv mântuirea, şi ea se exteriorizează pentru un număr foarte mare şi variabil de forme în care prinde, consistenţă - în chipul văzut al Bisericii ~ legătura cea nevăzută a Credinţei^ca element al chipului nevăzut al Bisericii.

în afară de formele organizatorice, legătura această este' exprimată şi prin numeroase forme de cult sau, mai bine zis, prin toate actele de cult.

d. Legătura dragostei. Această legătură îi cuprinde pe toţi oamenii, pe creştini şi pe necreştini, pe credincioşi şi pe necredincioşi. Ea se naşte din dragostea desăvârşită adusă de Iisus Hristos; este dragostea lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor şi apoi dragostea cuprinsă de creştini în sufletele lor din necuprinsa dragoste a lui Dumnezeu şi răsfrântă apoi din sufletele credincioşilor asupra tuturor oamenilor. ■ ^

Legătura dragostei între oameni depăşeşte graniţele legăturii credinţei, depăşeşte graniţele comunităţilor pe care le creează legătura credinţei, depăşeşte graniţele împărăţiei lui Dumnezeu, trecând din împărăţia mântuirii în împărăţia îndurării, a.milostivirii lui pumnezeu. Ea face să fie depăşite graniţele ecumenicităţii Bisericii, împingându-le pe acestea până. la graniţele ecu- menicităţii umane.

Dragostea depăşeşte atât graniţele Bisericii văzute, limitate la credincioşii creştini, cât şi graniţele Bisericii nevăzute şi trece la cei de alte religii, înăl- tându-sâ până la cuprinderea şi a celor necredincioşi, a întregului'neam omenesc. Această este raza de acţiune a dragostei lui Hristos, a dragostei creştine şi a legăturii pe care ea o creează între toţi oamenii.

Dragostea creştină şi legătura acesteia fac ca Biserica să aducă o con trib u-" ţie unică la înţelegerea şi la apropierea între toţi oamenii, prin constituirea lor în organisme tot mai largi şi binefăcătoare pentru toţi. Ea aduce o contribuţie pe care n-o pot aduce nici un fel de alte legături pentru înţelegerea şi pacea dintre toţi oamenii. Dar dragostea şi legătura ei sunt puse prin lucrarea lor în slujba mântuirii.. Modul în care. acest element al chipului nevăzut al Bisericii acţionează asupra vieţii creştinilor determină împlinirea multor forme şi desăvârşirea comuniunii.dintre creştini. Legătura dragostei atenuează severitatea judecăţii şi a actelor pe care le săvârşeşte autoritatea. Ea aruncă o punte de împăcare între autoritate şi libertate şi îi obligă pe toţi să ridice principiul’vieţii'comunitare la un nivel de trăire cu adevărat mântuitoare. Pe drăgoste şi pe legătura ei se reazemă întreaga vieţuire şi lucrare sobornicească a Bisericii.

Toate chipurile în care se lucrează în forme ce exprimă a legătura dragos tei sunt îndrumate prin această legătură să-şi descopere lucrarea, nu numai după normele comune de activitate sau numai după normele de drept, ci şi după normele pe care le

64

impune legătura dragostei, faţă de care, dacă ş-ar aplica numai legea, toate ar pieri, cum zice Sfântul Ioan Gură de Aur, şî însăşi lucrarea mântuirii s-ar zădărnici. Legătura dragostei creează posibilitatea•ca toţi să fie egal chemaţi la mântuire şi părtaşi în mod obiectiv la mântuirea pregătită de Ii sus Hristos.

In felul acesta se prezintă, prin elementele sale principale, chipul nevăzut al. Bisericii, care este mereu prezent prin lucrarea elementelor.respective în chipul văzut al Bisericii. .. . . . .

Biserica formează un tot, e singura navă a mântuirii, care străbate, valurile vremii şi înalţă creatura spre Creator. Din acest tot, Biserica văzută reprezintă, locul în care oamenii sunt chemaţi prin mijloacele adecvate naturii lor şi ajutaţi cu toate mijloacele pe care le-a lăsat Iisus Hristos să-şi agonisească, să-şi dobândească mântuirea., . .

> ■•Pe lângă chipul ei nevăzut, Biserica are şi un chip.văzut, de instituţie religioasă,

creştină. Chipul acesta al Bisericii se deosebeşte însă de acela comun al altor instituţii, printr-un specific al său, care constă tocmai în elementul religios,

B. FORMA DE ORGANIZARE PRIMARĂ A BISERICII CA INSTITUŢIE RELIGIOASĂ CREŞTINĂ

Interesul, pş care l-a stârnit vestirea Evangheliei a cuprins oameni care aparţineau uneia sau alteia din religiile existente în Imperiul roman, stat de tip sclavagist, în care structura socială, juridică şi religioasă a societăţii era bine, definită. . ,

Locuitorii statului roman erau împărţiţi în două mari clase: sclavii .şi stăpânii de sclavi.în Imperiul roman se vorbeau diferite limbi şi dialecte şi se practicau diferite culte

religioase, între care se numără şi cel mozaic, în cadrul căruia s-a vestit cuvântul Evangheliei.

a. Cultele sau grupările religioase organizate. în statul roman exista un număr mic de oameni care nu aparţineau nici unui cult religios. Majoritatea locuitorilor însă aveau câte o identitate religioasă, aparţinând diverselor culte oficiale sau tolerate. Dintre ei, cei mai numeroşi aparţineau cultului oficial po- liteist al statului, care se înfăţişă ca o simbioză a politeismului greco-roman.

Cultul mozaic avea o organizare aparte, Ia temelia căruia stătea revelaţia cuprinsă în Vechiul Testament. EI avea o ierarhie preoţească, în frunte cu un arhiereu, urmat de preoţi, de leviţi şi de alţi slujitori mai mărunţi.

Acest cult determinase constituirea crcdincioşilor şi slujitorilor din treptele inferioare în comunităţi locale numite sinagogi. Comunităţile smagogale reprezentau ceea ce au devenit şi au rămas pentru creştini enoriile sau parohiile. întrucât noua credinţă religioasă creştină s-a vestit mai întâi printre credincioşii de religie mozaică şi prin lăcaşurile lor de cult, începând cu templul din Ierusalim, în care a propovăduit însuşi Mântuitorul, în mod firesc, şi cei dintâi aderenţi ai ei au fost din rândurile credincioşilor mozaici, iar acest lucru a avut o importanţă hotărâtoare atât pentru răspândirea ulterioară a creştinismului, cât şi pentru

65

organizarea lui, care s-a orientat după rânduielile vechiului cult mozaic.'In afară de,elementele împrumutate de creştinism de la religia mozaică, exista ra mai

împrumutat numeroase elemente împrumutate de la alte religii vechi. Acest fapt este atestat de numeroase rămăşiţe şi chiar datini, care au pătruns în viaţa creştină din diverse religii şi care se păstrează şi în prezent, inclusiv în viaţa Bisericii noastre.

b. Mozaismul şi Biserica. Legătura dintre religia mozaică şi cea creştină se întemeiază pe câteva elemente fundamentale comune şi pe o seamă de rânduieli şi de forme de cult pe care creştinismul şi le-a însuşit din viaţa religioasă â poporului lui Israel. ;

Elementele fundamentale comune sunt reprezentate de Sfânta Scriptură a Vechiului'Testament, de o parte din tradiţia mozaică, în frunte cu cinstirea sfinţilor Vechiului Testament (patriarhi, prooroci etc.), precum şi de câteva manifestări comune ale pietăţii, care constau din rânduieli privitoare la post, la rugăciuni etc. Cu alte cuvinte, religia mozaică şi cea creştină au o temelie comună în Revelaţia veterotestamentară, precum şi forme comune de manifestare a pietăţii.. Noua Revelaţie a stârnit.mare interes, dar şi mare împotrivire, atât în rândurile mozaicilor, cât şi în rândurile credincioşilor şi slujitorilor altor religii.Cum însă propovaduirca Evangheliei s-a adresat în primul rând oilor celor pierdute ale poporului Iui Israel (Matei 10, 6), atenţia întregului popor s-a îndreptat atât către Mântuitorul, cât şi către Sfinţii Săi Apostoli şi către ceilalţi ucenici ai Săi, cu dorinţa de a vedea dacă legea veche rămâne cum a fost sause strică prin legea cea nouă. .. ......

Cu toate acestea, numărul evreilor cave au primit credinţa creştină creştea mereu. Se ştie că atât Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan (Fapte 3,1; 5,20-21), cât şi Sfântul Apostol Pavel (Fapte 21, 26-27), au frecventat templul din Ierusalim şi au propovăduit mai întâi în sinagogi şi toţi au practicat rânduielile Legii mozaice. ■ !

Pentru a duce la îndeplinire porunca Domnului de a vesti Evanghelia mai întâi poporului Iui Israel, precum şi pentru menajarea sensibilităţii religioase a evreilor, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au observat rigiirds rânduielile Legii mozaice, în aşa măsură încât îi supuneau pe creştinii proveniţi dintre păgâni obligaţiilor Legii mozaice. Sf. Pavel l-a tăiat împrejur pe ucenicul său Timotei, fiul unei femei din neamul lui Israel. Deşi la început toţi Sfinţii Apostoli şi ucenicii lor au vestit Evanghelia în primuf rând fiilor lui Israel (Fapte 3, 26; 21, 20-21 ş,a.), ei nu au neglijat a-i chema la Hristos şi pe păgâni. Cum însă evreii au pretins ca Evanghelia să le fie vestită numai lor sau creştinii dintre păgâni să fie obligaţi a observa practicile legii mozaice' — în primul rând tăierea-împrejur (Fapte 11, 1, 5» 24), s-au. stârnit asemenea nemulţumiri şi tulburări printre creştini, încât pe tema obligativităţii Legii mo-zaice a trebuit să fie întrunit cunoscutul Sinod, Apostolic de la Ierusalim (Fapte 15), care a luat hotărârea de a nu-i.supune pe creştinii dintre păgâni îndatoririlor Legii mozaice şi de a-i dezlega de aceste îndatoriri chiar şi pe evreii, creştini (Fapte 15, 1-29). Cu toate, acestea,, hotărârea Sinodului Apostolic nereferindu-se în mod special ia evreii creştini,, ci.ja cei proveniţi dintre păgâni,.a lăsat loc la interpretarea că eyreii creştini au.latitudinea de a alege între practicarea şi nepracticarea rânduielilor Legii,mozaice - în primul rând a taierii-împrejur (Fapte 11, 1,5, 24). Urmarea a fost că în rândul creştinilor au apărut doua categorii

66

de credincioşi: unii care practicau Legea mozaică, şi alţii care nu o practicau. • • -., ,. ;

Din cauza acestei situaţii, s-au constituit două şi apoi patru categorii de comunităţi locale creştine, şi anume:

1. Comunităţi formate numai din evrei creştini;.2. Comunităţi formate numai din creştini proveniţi dintre păgâni;3. Comunităţi mixte, formate din creştini proveniţi atât dintre evrei cât şi

dintre păgâni; . :4. Comunităţi: care au prins consistenţă în cadrul sinagogilor, fără a se desprinde însă

formal din acestea. .Se înţelege că modul de organizare al celor dintâi comunităţi creştine a fost determinat în

chip esenţial de modul de organizare a sinagogilor, aşa încât se poate spune că cele dintâi comunităţi sau obşti creştine au avut un caracter de sinagogi creştine.

De fapt, folosirea cuvântului „sinagogă44 în înţelesul de adunare de cult sau de comunitate religioasă creştină, n-a întâmpinat nici o dificultate pentru motivul că, fiind un cuvânt grecesc de circulaţie curentă, prin el se numea orice fel de adunare, la fel cum prin cuvântul ecclesia şe putea numi atât o adunare religioasă, cât şi una cu alt caracter. în al doilea rând, folosirea cuvântului „sinagogă1* în înţelesul de adunare creştină de cult sau în acela de comunitate religioasă creştină era cel mai ia îndemână din practica iudaică şi s-a putut adopta cu atât mai uşor, cu cât un număr însemnat de creştini proveneau dintre evrei şi ţineau cu străşnicie la rânduielile Legii mozaice, inclusiv la terminologia uzitată în cadrul cultului mozaic.

De aceea, cuvântul „sinagogă" este folosit în înţeles de .biserică, atât în Sfânta Scriptură, unde îl găsim în Epistola Sfântului. Iacov (2,. 2), cât şi în alte scrieri din epoca apostolică şi din.cea postapostolică. Atât rânduielile lor de organizare socială şi religioasă, cât şi practicile de cult s-au orientat după modelul sinagogilor şi al cultului mozaic, aşa încât, cu foarte puţine excepţii, creştinismul primar a purtat o amprentă neţ iudeo-creşţină. Fenomenul nu este greu de explicat, dacă ţinem seama, pe de o parte, de ataşamentul evrei -lor faţă de vechea lor religie, chiar dacă deveniseră creştini, iar pe de altă parte, de faptul că tăria adevărului revelat cuprins în Vechiul Testament aveao iradiere ce depăşea cu mult pe aceea a altor religii, exerc'itându-şi influenţa atât asupra credincioşilor mozaici şi creştini, cât şi asupra credincioşilor altor religii.

Cum se explică păstrarea în aşa măsură a rânduielilor mozaice de către evreii care s-au încreştinat, numiţi iudaizanţi, atrăgând şi creştini de altă provenienţă decât cea evreiască la observarea aceloraşi rânduieli; precum şi persistenţa iudaizanţilor timp foarte îndelungat în viaţa Bisericii?

■Pentru chemarea la Hristos a mozaicilor, s-au mai adăugat o mulţime de factori de care s-au folosit iudaizanţii pentru a da creştinismului profil mozaic. între aceştia se numără în primul rând folosirea limbii ebraice de către unii Sfinţi Apostoli, fapt care a avut pentru iudaizanţii mozaici semnificaţia că se continuă vestirea cuvântului lui Dumnezeu :în vechea limba a Sfintei Scripturi, şi ca vestirea cea nouă a fost considerată'o simplă continuare a ce -lei vechi. ’ ■ :’’ ' ' . •'

Şi Epistola Sf. Apostol Pavel către evrei'a-fost socotită de iudaizanţi ca o recunoaştere şi

67

oficializare a poziţiei majore pe care şi-o revendicau ei între creştini; Aceeaşi semnificaţie au dat-o aceştia şi dialecticii rabinice pe care a folosit-o Sfântul Apostol Pavel, atât în scrierile sale, cât şi - curmare efect - în lucrarea sa misionară.

La-toate cele arătate, se mai adaugă şi influenţa rânduielilor de pastoraţie practicate în sinagoga iudaică şi păstrate în anumite părţi din Talmud.

Toate cauzele relevate au favorizat păstrarea şi transmiterea rânduielilor mozaice în viaţa creştină de către iudaizanţi, elemente caracteristice mozaismului păstrându-se până azi.

.........Uria dintre practicile de cult ale iudaizanţilor păstrate până astăzi este aceea a „mielului

pascal”. Altă practică este aceea care se referă la data serbării Paştelor de către creştini, unii dintre ei mai ţinând şi azi să ie serbeze o dată cu iudeii.' Pe tema datei serbării Paştelor, Biserica a luat felurite măsuri,- stabilind prin Sinodul I Ecumenic şi prin unele canoane întemeiate pe hotărârea aces- tursiriod ca Sfintele Paşti să fie serbate în prima duminica cu lună plină după echiiiocţiuî de primăvară, dar nicidecum şi niciodată împreună cu iudeii (can. 7, 70 Apost., 1 Antiohia). 1 '

La sărbătoarea curentă şi centrală a cultului mozaic, aceea a zilei de sâmbătă, iudaizanţii n-au renunţat nicidecum, ci din contră, au căutat să o impună ca obligatorie şi pentru creştini. Ei au mai păstrat şi alte sărbători mozaice şi diverse rânduieli. . '. ' Numeroşi creştini dintre cei de alte neamuri au practicat şi ei, împreună cu iudaizanţii, toate aceste rânduieli ale legii mozaice. Serbarea sâmbetei şi cântarea psalmilor au fost îmbrăţişate pe scară atât de mar6, încât psalmii şi astăzi'constituie o parte însemnată a cultului creştin, iar sâmbăta a fost serbată de unele secte creştine. '

Ceea ce însă - prin caracterul său aparte, legat de anumite reguli de igienă- a constituit o piatră de grea încercare şi de sminteală pentru creştinii i'udai- zanţi neproveniţi dintre mozaici a fost tăierea-împrejur, a cărei practicare iudaizanţii au continuat s-o observe timp îndelungat şi chiar au încercat s-o. impună tuturor creştinilor, ca semn al legământului fără de care socoteau că nu există mântuire. Ei practicau şi botezul creştin, dar în prealabil îndeplineau ritualul t tăierii-împrejjur, socotindu-se .astfel arvuniţi. pentru mântuire atât după rânduielile Legii vechi, cât şi după rânduielile Legii,noi. .Vi( Se poate spune că ei practicau în realitate un îndoit botez, un post îndoit şi un ritual de curăţire îndoit, prin spălări şi voturi după rânduielile Legii vechi şi apoi prin pocăinţă după rânduielile.Legii noi.

. O influenţă deosebită a avut sinagoga iudaică şi rânduielile ei de organizare asupra comunităţilor locale creştine, adică asupra sinagogilor creştine sau asupra bisericilor în sens restrâns, adică asupra enoriiîor, care s-au organizat după modelul sinagogilor iudaice.. Şi precum la templul din Ierusalim exista un sinedriu format din bătrâni cu experienţă, tot Ia fel existau şi în.cadrul sinagogilor sinedrii mai mici, adică mici consilii de bătrâni, după modelul cărora s-au organizat şi consiliile creştine asemănătoare, numite fie presbiterii - pentru unităţile locale sau mai mici fie sinoade - pentru unităţile mai mari.

In cadrul sinagogilor, activitatea cea mai caracteristică a fost aceea de asistenţă socială, activitate preluata şi amplificată apoi de către comunităţile locale creştine. Sfântul Apostol Pavel este cel care a organizat şi a stimulat lucrarea de asistenţă socială.

68

Cu un asemenea profil iniţial, cultic şi organizatoric inspirat şi influenţat de rânduielile sinagogilor iudaice, tradiţia mozaică s-a înrădăcinat în viaţa creştină şi prezenţa ei nu mai poate fi deosebită astăzi în unele manifestări şi rânduieli,

c. Măsuri luate de Biserică împotriva iudaizanţilor. Cu toată interdicţia Sinodului Apostolic de la Ierusalim de a.se practica rânduielile legii mozaice de către creştini, iudaizanţii au interpretat toleranţa cârmuitorilor apostolici şi postapostolici ai Bisericii ca o atitudine de favorizare a lor. Au apreciat deci că hotărârea Sinodului Apostolic se referă decât la creştinii proveni li dintre păgâni, nu şi la cei proveniţi dintre evrei. Prin urmare, s-a stăruit în practicarea rânduielilor 'mozaice de către creştinii evrei, ca şi de către cei ce au lacut cauză coimină cu ei sub numele de iudaizanţi.

Faţă de această atitudine, unii cârmuitori ai Bisericii au.trebuit sa ia măsuri pentru îngrădirea practicilor iudaizante şi pentru afirmarea caracterului universal al creştinismului. Aceste măsuri s-au impus cu atât mai mult cu cât religia creştină a fost calificată plrept o sectă iudaică, provocatoare de gâlcevi şi de tulburare în viaţa religioasă a imperiului. Din această cauză, Claudiu (41-54) a dispus îndepărtarea din Roma a tuturor evreilor. Sfântul Ignaţiu al Antiohiei îi înfierează pe iudaizanţi în Epistola sa către magnezieni (8, 1-2;10, 3) şi recomandă să nti se niai serbeze sâmbăta de către creştini (9, 1). Numeroase canoane interzic sub sancţiuni practicile iudeilor printre creştini. Canonul 70 apostolic dispune să fie supuşi excomunicării cei care ar posti cu iudeii sau ar ţine sărbătorile cu aceştia. ‘ -•

. Canonul 71 apostolic dispune să fie supuşi aceleiaşi pedepse a excomunicării. cet care ar intra în sinagogile iudeilor în zilele de sărbătoare. Aceleaşi pedepse le prevede şi canonul 74 apostolic pentru cei care s-ar ruga împreună cu ei. ..‘ ::

Canoanele de la Laodiceea interzic creştinilor sa fie iudaizanţi, aruncând anatema asupra tuturor iudaizanţilor (canonul 29).

Măsuri speciale s-au luat de către Sinodul I Ecumenic împotriva iudaizanţilor, stabilind rânduiala cu privire la data de serbare a Paştelor,

Sinodul local de la Antiohia (341) dispune ca aceia ce vor mai îndrăzni să serbeze Paştele cu iudeii, înainte de echinocţiul de primăvară - pentru stricarea credincioşilor şi tulburarea Bisericilor - să fie supuşi caterisirii; iar cei ce vor rămâne în comuniune cu ei să fie excomunicaţi.

Canonul 7 al Sinodului II Ecumenic cuprinde şi el o dispoziţie împotriva practicii iudaizante privitoare la data serbării Sfintelor Paşti. ■

Din prevederile canoanelor menţionate, se vede că iudaizanţii continuau cu îndărătnicie nu numai să practice rânduielile Legii mozaice, ci făceau şi prozeliţi chiar şi în veacul al IV-lea. Ei au continuat să existe şi în veacurile de mai târziu, fapt pentru care s-au luat măsuri împotriva lor, inclusiv prin unele legi ale Statului roman şi apoi ale celui bizantin, ca, în cele din urmă şi Sinodul VI Ecumenic (692), tot pentru raţiuni religioase, să ia, prin canonul11, măsuri de izolare faţă de evrei.

Din faptul că în unele canoane apostolice (64 şi 71) se vorbeşte de „sinagoga iudeilor” rezultă ca precizarea era necesară în epoca'respectivă; pentru a nu se confunda cu „sinagoga

69

creştină”. : ■ ■' =Iudaizanţii prin care s-a extins'şi s-a impus în mod hotărâtor influenţa legii mozaice

asupra creştinismului au pus cea mai mare greutate pe rânduielile mozaice de cult.întreaga întocmire şi lucrare a Bisericii s:a desfăşurat sub călăuzirea Sfântului Duh.

Adoptarea formelor de cult ale Bisericii, ca şi a rânduielilor sale de organizare socială trebuie înţelese şi tâlcuite numai în abeastă lumină şi în perspectiva pe care ne-o deschide ea. Căci, cu toată filiaţia care se poate stabili între formele vieţii creştine şi cele veterotestamentare după care s-aii modelat ele' fără prezenţa şi: lucrarea Duhului Sfânt în Biserică, aceste forme ar fi fost fără însemnătate şi fără;eficienţă mântuitoare. *1 ; .

'

- • . . ’ . .. y ‘

C. DEZVOLTAREA ORGANIZAŢIEI BISERICII CA INSTITUŢIE RELIGIOASĂ CREŞTINA..

COMUNITĂŢILE LOCALE ŞI UNITĂ ŢI LE TERITORIALE

Grupurile de credincioşi care făceau parte din aceeaşi localitate s-au constituit în unităţi religioase, organizate după modelul existent în vremea de început a creştinismului. Creştinismul s-a propagat cu mare iuţeală; în întreg Imperiul roman şi răspândirea lui rapidă a dus la constituirea de comunităţi religioase tot mai mari şi la gruparea lor în unităţi teritoriale sau centre spre care gravitau mai mult şi interesele acestora de altă natură decât cea religioasă - economice, culturale şi politice, ba uneori şi interesele lor naţionale.

Modul lor de organizare a trecut prin mai multe faze sau etape, determinate de condiţiile în care s-a desfăşurat lucrarea'Bisericii, şi de dezvoltarea pe care a luat-o ierarhia bisericească,, care, din cele trei trepte ale preoţiei, de instruire divină, a ajuns să numere o mulţime de alte trepte de instituire bisericească.

Primele grupări de creştini au avut libertatea de a se organiza în formele pe care şi le alegeau, după interesele membrilor lor.

Astfel, sunt atestate unităţi organizate după modelul..sinagogilor, altele după modelul familiilor, observând formal rânduielile familieigentilice, altele ca grupări constituite după limbă sau neam, altele în chip de asociaţii cu scop religios, cultic sau chiar de ajutor reciproc şi, în fine, altele organizate ţinând seama în special de nevoile materiale ale membrilor lor, ca asociaţii ale săracilor. Nu a existat o normă sau o rânduială-juridică pentru organizarea într-un fel sau altul a comunităţilor creştine sau pentru organizarea lor în- tr-un singur fel. Dar modelul care s-a impus a fost acela al familiei.

Comunităţile astfel alcătuite aveau în fruntea lor cârmuitori şi slujitori cărora li s-a zis Părinţi, iar cei care îndeplineau sarcini în legătură cu conducerea părintească a comunităţilor se numeau bătrâni. Membrii'comunităţilor erau egali între ei şi se numeau fraţi, iar faţă de părinţii din fruntea familiei se numeau fii, fii întru Domnul sau fii duhovniceşti. îndatoririle lor erau în duhul lepădării de sine şi al dragostei frăţeşti, iar bunurile lor erau de obşte, pentru îndestularea tuturor, după cum avea fiecare trebuinţă. •

Drepturile şi îndatoririle lor erau determinate de norme religioase şi morale. Necesitatea normelor juridice nu apăruse. Acestea erau de prisos în nişte obşti familiale, a căror lege

70

supremă era dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Membrii lor se străduiau din răsputeri să înfăptuiască în. viaţa lor starea de perfecţiune edenică. ■ •••. • . ;«v

Această rânduială evanghelică de organizare a Bisericii s-a afirmat în chipul unei atotcuprinzătoare familii creştine.-;?.

Dar ideala stare de organizare a Bisericii numai pe bază de norme religioase şi morale, fără.norme juridice, n-a durat multă vreme şi nici nu putea să dureze, deoarece dragostea creştină şi lepădarea de sine s-au lovit de orânduirea socială a statului roman şi de corespunzătoarea sa ordine juridică.

Partea cea mai numeroasă a credincioşilor Bisericii era formată din clasele sărace, din sclavi, din liberţi şi peregrini; Puţini la număr erau printre ei cetăţeni, romani, împărţiţi şi aceştia în mai multe categorii.. Lor li se mai adăugau şi alte categorii de locuitori ai imperiului. Inegalitatea socială de drepturi dintre toţi aceştia nu le permitea să formeze împreună asociaţii şi să beneficieze de libertăţile şi drepturile diferitelor asociaţii licite:

Comunităţile creştine n-au putut obţine poziţie legală, chiar dacă au funcţionat în fapt. Privite iniţial ca asociaţii ale unei secte iudaice, ele au fost tolerate. Curând însă au luat măsuri împotrivă lor de către împăratul Claudiii, !a anul 51 sau 52, expulzându-i din Roma, că asemenea măsuri să se continue sub urmaşii lui, până la. anul 313. Prin ele s-a urmărit lichidarea asociaţiilor creştine, deci a Bisericilor locale şi chiar a Bisericii în totalitatea ei.

Comunităţile creştine funcţionau ca asociaţii neîngăduite de lege - colle- gia Micim, Toate acestea existau de fapt şi puterea romană n-a procedat decât la dizolvarea lor temporară, încât comunităţile creştine au existat continuu sub forma ele coilegia Micită, aproape pretutindeni în imperiu. Ele au reprezentat unităţile de bază ale întregii organizaţii a Bisericii.. . în fruntea comunităţilor locale mai mari, se găsea câte un episcop. Ei au fost ajutaţi dQ:preoţi şi diaconi. Aceştia formau aşa-numitul presbiteriu al episcopilor, adică un consiliu de îndrumare a activităţii bisericeşti din localitatea în care rezida episcopul.

Comunităţile creştine se înfăţişează ca obşti episcopale, comunităţi locale conduse de episcopi, cât şi ca obşti presbiterale, conduse de presbiteri. De prin veacul al Il-lea apare şi numele de parohie, formată dintr-o cetate şi din mai multe alte localităţi. ; .

.. .• - Termenul parohie', odată intrat în uz; se menţine aproape de-a lungul întregului mileniu întâi al erei creştine cu acelaşi înţeles. -■ - -

Prin veacul al III-lea, apare şi termenul enorie, pentru unităţile administrativ-bisericeşti care aveau în fruntea lor câte un presbiter. Dai* şi enoriile se împart cam din aceeaşi vreme în două categorii: enorii de la oraş sau enorii urbane şi enorii de la ţară sau enorii rurale (13 Neocezareea). ' *'■

Distincţia aceasta începe a se face în veacul al Il-lea şi între episcopi: episcopii din cetate şi episcopii rurali sau de ţară, numiţi horepiscopi. Aceştia erau episcopi!ajutători ai episcopilor din cetate şi rezidau în localităţi mai importante de pe teritoriul ce aparţinea cetăţii. Parohia episcopală se împărţea în; mai multe grupuri de enorii în frunte cu câte un horepiscop, formând noi unităţi organizatorice, care sunt precursoarele protopopiatelor, • - i; Avem deci chiar din veacul al II4ea, pe'lângă unităţile bisericeşti numite parohie, ca

71

unitate condusă de un episcop, şi enorie, ca unitate condusă de un presbiter, încă şi o a treia unitate bisericească, cea condusă de un horepiscop, căreia încă JIU i s-a dat un nume aparte, dar* care reprezenta forma iniţială a unităţii teritoriale numite mai târziu protopopiat.

îrt’fruntea acestor unităţi, conduse de horepiscopi, au funcţionat câteodată şi presbiteri, iar în Apus chiar şi arhidiaconi, iar uneori în locul horepiscopi- lor au fost numiţi şi aşa-zişii periodeuţi sau vizitatori.' > /*'.■ *>■> i ’•V Iniţial, toate parohiile episcopale, erau complet independente unele de altele; cu timpul însă, s-au constituit în organizaţie superioară, şi anume în unităţi teritoriale conduse de mai mulţi episcopi, în frunte cu un protos, adică un primat sau un întâistătător, ■ ^

De la sfârşitul veacului al III-lea şi începutul veacului al IV-lea, alături de unităţile teritoriale de acest fel, apar altele numite eparhii. Noile unităţi se numesc în trei' chipuri: provincii bisericeşti, eparhii şi mitropolii, întâistătă- torul acestora fiind numit mitropolit. O astfel de unitate teritorială mai mare eră constituită dintr-un număr de cetăţi. ■

■--.-I Avem în primă jumătate a veacului al IV-Iea, adică după Sinodul I ecumenic (325), care a consacrat organizaţia mitropolitană, patru tipuri de uni-taţi bisericeşti, dintre care trei sunt constituite strict în cadrul sau în limitele unităţilor locale sau teritoriale ale statului, şi anume:

1 .parohia episcopală, constituită fie în cadrul unei unităţi locale a organizaţiei de stat, fie în limitele unităţii teritoriale numite cetate, care nu se reducea numai Ia câte o cetate propriu-zisă, ci cuprindea şi un teritoriu destul de întins în jurul cetăţii;

2. enoria, ca unitate bisericească locală, constituită în cadrul unei localităţi ce alcătuia o unitate locală a organizaţiei de stat, sau când enoria se organiza într-o cetate alături de alte enorii, ea ţinea seama în delimitarea ei de circumscripţiile cetăţii;

i '3. unitatea teritorială în frunte cu un horepiscop sau ceea ce s-a numit mai târziu

protopopiat, singura cu privire la care nu avem date certe. vcă s-ar fi constituit în cadrul unei unităţi teritoriale determinate a statului, unitate, teritorială formată din mai multe parohii episcopale, fără a fi însă constituită în limitele unei anumite unităţi teritoriale a statului, aceasta având în frunte un episcop protos;

- .4. unitatea eparhială sau mitropolia, alcătuită în limitele unei provincii de stat, adică în limitele unei unităţi teritoriale ale statului, formată din mai multe cetăţi. . . . .

... ... ., Acestor patru unităţi bisericeşti li s-au.adăugat chiar, din prima.jumătate a veacului al ÎV-lea şi. unităţile superioare mitropoliilor, numite dieceze sau exarhate, Ele aveau în frunte un ierarh mai înalt, cu titlul ide exarh, sau de arhiepiscop uneori. Deşi existenţa acestor unităţi rezultă din canonul .6 al Sinodului I ecumenic, apoi din canonul 6 Sardica şi din canonul 2 şi 6 al Sinodului II ecumenic, totuşi în acestea nu se arată în mod expres organizarea lor, pe care o atestă însă alte numeroase canoane ale sinoadelor ecumenice şi ale sinoadelor locale (can. 9 sin. IV ec.; 17 sin. IV ec.)?

O altă unitate teritorială importantaeste patriarhia. .Ca unităţi teritoriale aparte, mai amintim episcopiile exempţe, care,şi-au păstrat sau

72

au dobândit o independenţă de tip autonom şi mai târziu de tip autocefal, supuse unei jurisdicţii spirituale a patriarhiilor.

Ca unităţi teritoriale de urî fel deosebit amintim unităţile numite Biserici autocefale şi Biserici autonome, organizate teritorial, în cadrul unităţilor numite state. In prezent există 14 unităţi autocefale şi 3 unităţi autonome. :

Prin organizarea unităţilor sale în cadrul unităţilor teritoriale ale organizaţiei de stat, Biserica şi-ă creat o normă sau un obicei, căruia i s-a dat apoi expresie formală prin legile sale proprii, prin canoane. - . ■

(Biserica în organizarea ei.a ţinut seama da împărţirea teritorială a Imperiului roman. Practica aceasta s-a păstrat până în zilele,noastre în Biserica ortodoxă. Modul în care se prezintă unităţile locale şi teritoriale ale Bisericii. Ortodoxe Române este arătat în legiuirile sale în vigoare.

Astfel, Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române prevede în articolul 5:„Biserica Ortodoxă Romana, organizată ca Patriarhie, cu titulatura «Patriarhia Română», sub raportul orânduirii canonice şi administrative, cuprinde:- Mitropolia Ungrovlahiei- Mitropolia Moldovei şi Sucevei ; - Mitropolia Ardealului-Mitropolia Olteniei- Mitropolia BanatuluiIar articolul 39 prevede:•,Părţile componente ale Bisericii Ortodoxe Române sunt: a. Parohia; b. Protopopiatul; c. Mănăstirea; d. Eparhia; e. Mitropolia”.Parohia este comunitatea credincioşilor clerici şi mireni aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea organelor locale ale puterii bisericeşti, în frunte cu un' preot paroh.Protopopiatul este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale ;de circumscripţie din cuprinsul unei eparhii, formată dintr-un număr de parohii, sub conducerea unui protopop. 'Eparhia este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale regionale (rhultijudeţene)'din cuprinsul Mitropoliei, formată'dintr-un număr de parohii, protopopiate şi mănăstiri, sub conducerea organelor centrale eparhiale'ale puterii bisericeşti, în frunte cu un episcop. ’ ; .; Mitropolia este unitatea administrativă bisericească a unei unităţi teritoriale provinciale diri'cuprinsu] Patriarhiei, formată dintr-un. număr de eparhii, sub conducerea organelor centrale mitropolitane ale puterii bisericeşti, în frunte cu un mitropolit: ' -

'Mănăstirile, forme de obşte sau grupări bisericeşti, sunt simple părţi componente ale Bisericii. Ele nu sunt însă părţi componente necesare organic Bisericii, fiindcă monahismul este un voluntariat. ~

‘ : D. ÎNSUŞIRILE BISERICII

73

însuşirile fundamentale ale Bisericii sunt enunţate de articolul nouă din Simbolul Credinţei, şi anume: unitatea, sfinţenia, sobornicitatea şi apostoli- citatea, Biserica fiind considerată „una, sfântă, sobornicească şi apostolică”.1. Sfinţenia Bisericii. Sfinţenia stă în fruntea însuşirilor, fiindcă ea este temelia Bisericii. Biserica e sfântă pentru că este casa Domnului, a cărui-putere sfinţitoare se împărtăşeşte din Sfintele Taine, e sfântă pentru că ea reprezintă Trupul tainic al Domnului. Biserica mâi e sfântă pentru că în ea se continuă lucrarea sfinţitoare şi mântuitoare a Domnului.

Deşi gradele sfinţeniei sunt multe, totuşi nu poate fi vorba de mai muite sfinţenii, ci numai de una. De aceea este o singura Sfântă Biserică, şi nu mai multe, de aceea sfinţenia este şi temelie a unităţii Bisericii.

2. Biserica cea „Una Sfanţii”. Unitatea Bisericii se prezintă sub îndoit aspect, şi anume:a) ca unitate dată, existentă, şib) ca unitate în devenire, ca deziderat şi ca ţel de împlinit.Unitatea în devenire, ca ţel al strădaniilor spre apropiere, aceasta nu constituie un atribut

al Bisericii.3. Biserica sobornicească (ecumenicitate, universalitate, catolicitatc. sobornicitate).Este Biserica ecumenică? Da, în înţelesul că ea reprezintă mântuirea a toata lumea, căci

ea, prin faptiţl ca este depozitara mântuirii obiective, cuprinde în mod anticipat întreaga lume. Ecumenicitatea în acest sens reprezintă trăirea lăuntrică şi cea din afară. Ecumenicitatea Bisericii este reprezentată în forma ei de organizare prin sinodalitate, care se confundă uneori cu sobornicitatea.

Organizarea ortodoxierecumenice în Biserici particulare se reliefează într-o formă superioară, aceea a unităţii în varietate; ‘

Unitatea Bisericii, ca şi universalitatea (ca însuşire a Bisericii), exprimă unul şi acelaşi lucru ca şi ecumenicitatea. Şi cuvintele universalîs, uiiiversi- tasj universaliîas au acelaşi sens originar, de „lume“, că-Biserica este depozitara mântuirii obiective a lumii întregi; Cuvântul „universalitate" relevă şi aspectul de stare unificata a întregii lumi creştine, cât şi unitatea ecumenică a chipului extern, văzut, al Bisericii. i >

Ce sfe înţelege însă prin catolicitatea Bisericii?în greacă, „catolic41 înseamnă universal, general, în totalitate, după tot, după întreg/

Catolicitatea Bisericii cuprinde-totul,-'iar totul realizat formează o unitate; Aceasta unitate o exprimă catolicitatea: Referindu-ne la înfăţişarea lăuntrică a Bisericii, catolicitatea ei înseamnă ecumenicitate. Tdate cele trei cuvinte exiprimăunul şi acelaşi lucru, de ă fi Biserică a toată lumea, ca depozitară a mântuirii''obiective a acesteia'. ' ' '■

Slavii folosesc în Simbolul Credinţei adjectivul „sobornaia", provenit din substantivul „sobor" (adunare, grupare la un lob); Sobor înseamnă adunare, dar adunare înseamnă aducere la unitate, grupare într-o" unitate sau unificare. Sobornicitatea Bisericii se întemeiază deci tot pe unitatea ei. A trăi în Biserica sobornicească înseamnă a trăi în sobornicitate, adică în unitate interna de credinţă şi în imitate externă de fapte şi manifestări, a trăi după rânduiala întregului, care înlătură izolarea şi rămânerea în afara acestui întreg,

Sobornicitatea exprimă în tâlcuire slavă cuprinsul catolicităţii, în tâlcuire latină îl'exprimă universalitatea, iar într-o formă şi mai explicită, grecească, ecumenicitatea.

Sobornicitatea, atât în limbile slave, cât şi în limba română, exprimă faptul că în Biserică viaţa se desfăşoară în comun, în adunare, în unitate, în soboare. Biserică sobornicească înseamnă deci Biserica organizată şi condusă în mod sinodal, Biserica înţelegerii, a concilierii autorităţii şi libertăţii prin dragoste.

Când rostim Simbolul Credinţei, prin cuvintele: „Şi într-una, sfântă, so-borniceasca.,. Biserică” noi mărturisim credinţa într-o Biserică ecumenică, universală

75

sau catolică în fiinţa ei, precum şt într-o Biserică a soboarelor ecumenice şi locale, a tuturor soboarelor trecute şi viitoare.

4, Biserica apostolică, stâlp şi întărire a adevărului. Ifailibilitatea. Biserica deţine şi păstrează adevărul, iar adevărul păstrează Biserica. Biserica va dăinui în veac şi „nici porţile iadului nu o vor birui41 (Matei 16,18).

Cine şi cum păstrează adevărul de credinţă în cadrul Bisericii organizate?. In primul rând îl păstrează credincioşii. în ai doilea rând îl păstrează preoţia. Dar şi credincioşii, şi cinul preoţesc în toate gradele lui.pot greşi, pot rătăci de la adevăr.

Cu toate acestea, prin Sinoadele ecumenice episcopii s-au pronunţat în mod infailibil în materie de credinţă. Cum se explică acest lucru? Pare de neînţeles ca episcopii, care n-au nici individual, nici în colectiv puterea sau calitatea de a nu greşi în chestiuni de credinţă, să fi arătat totuşi această putere, în Sinoadele ecumenice. Explicaţia ar fi aceea că în Sinoadele ecumenice, episcopii reprezintă credinţa Bisericilor pe care le cârmuiesc, dar Biserica în; totalitatea ei nu poate greşi, iar episcopii sunt numai organul acestei.infailibilităţi, nu deţinătorii infailibilităţii însăşi.

în afară de logică şi de alte temeiuri deja invocate, pentru această teză mai pledează următoarele consideraţii:, “ Biserica, ca trup tainic al lui Hristos în întregimea ei, este păstrătoarea : infailibilă a adevărului revelat. Iar dacă Biserica este infailibilă, nu mai poate fi infailibil şi episcopatul, pentru că două infailibilităţi se exclud,, exact ca şi două adevăruri absolute în una şi aceeaşi cauză. De asemenea, cu atât mai, puţin poate fi vorba de a treia infailibilitate şi de al treilea deţinător al ei, care ar fi, după unii, sinodul ecumenic însuşi. . , ; ; \

Nici sinodul, nici episcopatul în genere nu este infailibil, ci numai Biserica în întregimea ei este infailibilă. Este vorba şi în aceasţă formulă de con sensus ecclesiae, nu de consensus episcoporum. . t

Nici sinoadele ecumenice, nici episcopatul în genere, nu. deţin puterea infailibilităţii, iar atunci când totuşi se rostesc în mod infailibil, o fac nu din puterea proprie, ci din puterea Bisericii, ex consensu- ecclesiae, ca organe calificate ale Bisericii.

; Episcopatul exprimă învăţătura de credinţă a cărei păstrătoare infailibilă, este numai Biserica în întregimea ei.

Despre actul prin care într-un sinod ecumenic se defineşte un adevăr de credinţă, s-a zis de către unii că ar avea caracter declarativ. Infailibilitatea este un act constitutiv.

Apusenii au substituit infailibilităţii Bisericii infailibilitatea unei persoane, aşezând-o în demnitatea înalta pe care numai Biserica în întregimea .eio are. Ei învaţă că infailibilitatea căpeteniei Bisericii lor are caracter constitutiv, ceea ce constituie una din marile blasfemii ale teologilor apuseni, învăţând că în Biserică ar exista trei infailibilităţi, şi anume: una generală, a Bisericii, una extraordinară, a Sinodului ecumenic, şi alta speciala, dar nu excepţională, ci ordinară şi de bază, a episcopului Romei, devine evident că se anulează orice infailibilitate, aceasta neputând fi decât una sau nici una.

Nu. rămâne îndoială asupra faptului că numai „Biserica cea una, sfântă, soborniceasca şi apostolica'*, în întregimea ei, este „stâlpul şi întărirea adevărului'4, ca ea singură are

76

însuşirea infailibilităţii şi câ nimeni, nici o parte a ei, nu deţine aceasta putere, al cărei unic şi sigur organ calificat de exprimare este episcopatul dispers sau întrunit în sinoade.

E. PRINCIPIILE CANONICE FUNDAMENTALE ,DE ORGANIZARE A BISERICII .

Principiu în ştiinţa dreptului bisericesc înseamnă rânduiala, lege de bază, pe temeiul căreia se elaborează legile, juridica concrete, numite canoane, după care se organizează şi funcţionează Biserica, ca societate religioasă. .

Principiile ca idei călăuzitoare constituie sursa materială, izvorul din care se desprinde conţinutul, substanţa sau miezui normelor juridice concrete, a canoanelor, a legilor bisericeşti scrise şi nescrise.

Principiile canonice trebuie să fie de acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii şi dau expresie legilor actuale ale Bisericilor Ortodoxe, care se afirma într-un chip întreit: că unitate dogmatică, culţică şi canonică.

Formele de organizare dau caracter instituţional credinţei creştine.Principiile canonice sunt în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, dar nu toate sunt

expresii directe ale unor adevăruri de credinţă, ci unele s-au născut din interesele sau nevoile practice ale Bisericii. Unele au fost consacrate prin textele canoanelor, altele numai prin obiceiul de drept.

Ţinând seama de deosebirea de natură dintre ele, le Vom împărţi în două categorii sau grupuri principale: principii care au deopotrivă fond dogmatic şi juridic şi principii care au numai fond juridic. ; ■'

1. Principii canonice cu fond dogmatic şi juridicCele mai importante principii canonice din această categorie sunt:

. a) Principiul eclesiologic instituţional;b)Principiul organic, numit şi constituţional-bisericesc sau al participării întregului

corp eclesial la lucrarea Bisericii;c) Principiul ierarhic; «d)Principiu! sinodal sau sobornicesc;e) Principiul iconomiei sau al pogorământului;f) Principiul autonomiei externe;g) Principiul loialităţii faţă de stat sau principiul respectării şi cinstirii

suveranităţii statului.a) Principiul eclesiologic instituţional. Principiul acesta precizează caracterul Bisericii

de instituţie sau de aşezământ văzut şi organizat după norme religioase, dar şi după norme comune omeneşti de convieţuire socială.

Forma concretă în care se aduce la expresie în Biserică acest principiu este cultul, însă forma în care se aduce la expresie în modul cel mai complet este tocmai legislaţia în vigoare a Bisericii noastre, care dă expresie acestui principiu canonic cu fond dogmatic, prin cave se afirmă prezenţa Bisericii în istorie în chip de instituţie, de societate religioasă organizată pe

77

temeiuri de drept.Principiul eclesiologic-instituţionaî, este „alfa“ principiilor canonice şi din el derivă toate

celelalte principii canonice de organizare şi de conducere a Bisericii, care nici nu ar avea raţiune fără de acesta.

b) Principiul organic. Se numeşte şi principiul alcătuirii şi lucrării organice a Bisericii sau principiul constituţional bisericesc, întrucât el reflectă alcătuirea organică a Bisericii şi faptul că toate părţile acestui organism contribuie efectiv la săvârşirea oricărei lucrări bisericeşti.

I se'zice principiu constituţional-bisericesc, deoarece el exprimă rânduiala canonică specifica, potrivit căreia unităţile bisericeşti şi organele de conducere a Bisericii se constituie sau se alcătuiesc prin exprimarea voinţei tuturor membrilor Bisericii. Şi, precum organele de conducere ale Bisericii se constituie prin voinţa tuturor membrilor ei, tot la fel lucrarea acestor organe se săvârşeşte prin colaborarea efectivă a tuturor categoriilor de membri ai Bisericii.

Principiul organic constă din rânduiala canonică creată pe cale de practică îndelungată şi constantă, potrivit căreia întreaga lucrare a Bisericii se săvârşeşte prin acţiune comună a tuturor membrilor săi.

El este un principiu din care derivă dogmatic învăţătura despre Biserică. Fondul dogmatic al acestui principiu se relevă prin învăţătura despre natura Bisericii (I Cor. 12, 12-13).

întrucât în aplicarea principiului organic elementul mirean apare angajat mai masiv în viaţa Bisericii; acestuia i şe zice şi principiul participării mirenilor la exercitarea puterii bisericeşti sau la conducerea Bisericii. Principiul organic este adus lai expresie în toate vechile noăstre legiuiri bisericeşti, ca şi în cele în vigoare, în legătură cu exercitarea întregii puteri bisericeşti, cu cele trei ramuri ale ei şi în special cu ramura jurisdiscţională. în conformitate cu aceste legiuiri, constituirea unităţilor bisericeşti, alegerea, constituirea şi funcţionarea tuturor organelor de conducere se face atât prin lucrarea stării preoţeşti, cat şi prin lucrarea, de la parohie până Ia Adunarea Naţională Bisericească, a elementului mirean, precum şi a celui monahal.

Trebuie relevată importanţa colaborării largi şi permanente a credincioşilor laici cu clerul..Întregul edificiu al lucrării şi al organizării bisericeşti se bazează pe aderarea liberă Ia credinţă şi pe sprijinul concret, materia!, al credincioşilor laici. Biserica este a tuturor credincioşilor, iar conducătorii şi slujitorii ei nu pot să aibă un drum străin de aspiraţiile lor.

c)Principiul ierarhic. Constă în organizarea, lucrarea şi conducerea Bisericii după rânduiala pe care o imprimă întregii vieţi bisericeşti ierarhia clerului de instituire divina. Ierarhia este formată din trei trepte, care se deosebesc unele de altele prin starea lor h ari că.

Principiul ierarhic' se aplică Ia raporturile dintre toţi slujitorii ei, Ia raporturile dintre toate organele de conducere bisericească, la raporturile dintre funcţiile de oribe fel şi la raporturile dintre unităţile bisericeşti. El derivă din învăţătura Bisericii despre preoţie, ca element instituţional al ei, şi se întemeiază pe aceasta/' ;

Aspectul dogmatic al acestui principiu se relevă: 1 '

78

- prin instituirea divină a preoţiei neotestamentare îii cele trei trepte ale ei;- prin faptul că preoţia este purtătoarea principală a succesiunii apostolice;- prin faptul că1 este mijlocitorul principaLăl harului sfinţi tor şi lucrătorul

principal al mântuirii; • 'prin faptul că este un element constitutiv esenţial al Bisericii.Aspectul canonic se relevă:1

- prin poziţia pe care o are ierarhia preoţească;- prin faptul că ierarhia preoţească deţine în rriod individual şi în chip sinodal puterea

bisericească;'. •... - prin faptul că ierarhia constituie factorul care asigură disciplina în Biserică;

- prin faptul că poziţia ierarhiei este obiectul celei mai amănunţite legislaţii canonice, ,. ■. ; ■■ ... .

Principiului ierarhic i se dă expresie prin legiuirile bisericeşti ale Bisericii Ortodoxe Române,. De asemenea i se dă expresie prin ascultarea canonică. Ascultarea canonică este ea însăşi un. principiu canonic, dar el constituie un corolar firesc al principiului ierarhic,. în sensul: „Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă” (Luca 10, 16). Prevăzută în canoane (can. 39, 55 apostolic; can. 8, 23 sin. IV ec.; can. 57 sin. de la Laodiceea; can. 31 sin. de la Cartagi- na etc.), ascultarea canonică secondează la fiecare pas principiul ierarhic în întreaga legislaţie a Bisericii noastre, impune ascultarea cuvenită în raportu-. rile dintre treptele preoţiei, ca şi în toatexelelalte. raporturi din viaţa Bisericii (ârt. 15-16 sq., 25 ş.a. din Regulamentul de disciplină).

în acord cu principiul ierarhic, cu practica tradiţională a vieţii bisericeşti- şi cu prevederile exprese ale can. I1 aJ sin. VII ec., Statutul Bisericii Ortodoxe Române înscrie în textul său şi dreptul de devoluţiune, în vederea aplicării întocmai a acestui principiu (art. 30, lit. c). Prin acest drept ;se înţelege în genere dreptul oricărui organ superior de conducere din cadrul unei administraţii de a impune organelor inferioare aplicarea legii, în caz ca acestea nu o aplică, sau aplicarea ei întocmai, în caz că acestea o aplica greşit în cadru] funcţiunii lor. Se numeşte drept de devoluţiune deoarece, prin exercitarea lui, organul superior se coboară din cadrul competenţei sale într-un cadru sau la un nivel care este inferior cadrului său de competenţă. Coborându-se în acest cadru, el nu exercită un drept obişnuit competenţei proprii, ci un drept neobişnuit, în cadrul competenţei altui organ;' el nu face uz-de un drept obişnuit al său, ci de un drept extraordinar, pentru a cărui exercitare trebuie sa fie întrunite toate condiţiile speciale extraordinare, care-1 îndreptăţesc să facă uz, de un asemenea drept extraordinar. Aceste condiţii sunt: neaplicarea legii de către un organ inferior sau aplicarea ei greşită în cadrul funcţiunii lui.

Dreptul de devoluţiune serveşte ca un corectiv pentru cazuri excepţionale şi decurge din dreptul de control şi de dispoziţie al organelor superioare ale unei administraţii faţă de organele inferioare. In Biserică el şi-a. dovedit, totdeauna utilitatea sa deosebită şi a fost recunoscut mitropoliţilor, exarhilor şi a patriarhilor.. . . ..

. d) Principiul sinodal sau principiul sobornicităţii. Constă în rânduiala potrivit căreia organele superioare de conducere a Bisericii nu sunţ cele.individuale, reprezentate de câte o persoană, ci cele.constituite şub formă, de sinoade. adică sub formă de organe colegiale

79

sau colective. ....................................................................................................Aspectul dogmatic al acestui.principiu se relevă:- prin numeroasele învăţături şi porunci ale Mântuitorului, prin faptul că

i-a înzestrat pe Sfinţii Apostoli în chip egal cu puterile necesare pentru cârmuirea Bisericii, prin modul în care Le-a poruncit sa nu se certe pentru întâietate, ci să lucreze toţi împreună, slujind Biserica în chip sobdrnicesc, zicân- du-le: „Ştiţi că ocârmuitorii neamurilor... le stăpânesc... iar între voi nu va fi aşa, ci care din voi va vrea să fie mai mare să fie vouă slujitor” (Matei 20, 25-26; Marcu 10, 41-45; Luca 22, 24-29), Prin aceasta le-a arătat că nu instituie nici o autoritate supremă individuală în Biserică, refuzând sistemul autocrat al lumii de atunci şi dispunând ca toţi Apostolii să slujească şi să conducă împreună Biserica; -;-

- prin modul în care Sfinţii Apostoli au dat urmare acestei porunci (Fapte1, 15-26; 6, 1-6; 15.6-28); ’ ^ -

- prin modul în care Sfânta Tradiţie a precizat învăţătura că autoritatea superioară în Biserică o deţin sinoadele Ia diverse niveluri, iar nu' vreo căpetenie ierarhică în mod individual;

- prin acordul dintre învăţătura despre Biserică şi despre ierarhie şi despre si noade.După principiul ierarhic, principiului sinodal i se dă în canoane cea mai largă

expresie (can. 34, 37 ap.; can. 4, 5, 6 sin. I ec.; can. 6 sin. II ec. etc.), prin practica sinoadelor ecumenice. Acestui principiu i se dă o largă expresie şi în legiuirile Bisericii noastre.

e) Principiul iconomiei sau al pogorământiilui. Constă în rânduiala potrivit căreia autoritatea bisericească, în calitate cje deţinătoare a mijloacelor de lucrare ale Bisericii, adică a puterii bisericeşti, poate sa chivernisească această putere, folosind mijloacele ei aşa cum apreciază ea că este în interesul Bisericii şi mântuirii oamenilor.

'Icononiia este de două feluri: una de chivernisire a hairului sfinţi tor şi alta de

chivermsire a celorlalte mijloace comune ale puterii bisericeşti.Aplicarea iconomiei are ca scop deschiderea uşii mântuirii celor ce mărturisesc

adevărata credinţă, dar acest principiu se aplica şi în căzui celor care : au încălcat legile bisericeşti. Când iconomiâ se aplica mai sever, se spune că se urmează calea acriviei sau exigenţei, iar când se aplică cu îngăduinţă, se spune că se urmează calea pogorământului. De aceea iconomiei i se zice în acest înţeles şi pogorământ. . .

,Fondul dogmatic al acestui principiu poate fi relevat: ...- prin faptul că slujitorii Bisericii sunt numiţi „iconomi ai tainelor lui

Dumnezeu” (I Cor. 4, 1; I Petrii 4, 10);- prin faptul că Biserica este datoare să deschidă tuturor uşile mântuirii

(Fapte 14, 27; I Tim. 2,4); .- prin faptul că Sfânta Tradiţie a consacrat învăţătura despre iconomie;Fondul canonic poate fi relevat:- prin faptul.că numeroase, canoane prevăd în mod expres posibilitatea iconomiei

80

(can. 8. sin. I ec.; 1 sin. Il'ec.; 5 sin. VI ec. etc.).- prin faptul că o foarte variată şi constantă aplicare a iconomieieste

atestată de practica vieţii bisericeşti; ? . ,La baza legiuirilor Bisericii Ortodoxe Române stă şi principiul iconomiei, atât în

aplicarea lui după acrivie, cât şi în chip de pogorământ (Statut, art. 90; Regulamentul de disciplină..., ari. 47 etc.) , ..

f) Principiul autonomiei externe. Prin acest principiu, înţelegem rânduia- la canonică potrivit căreia Biserica este autonomă, adică independenta sau de sine stătătoare în treburile şale religioase, faţă-de orice altă organizaţie din afara ei, fiind supusă totuşi supravegherii şi controlului statului. .

Independenţa sau autonomia de acest fel a.Bisericii are fond dogmatic şi ea poate fi înfăţişată ca întemeindu-se pe următoarele elemente:

- pe natura religioasă proprie a.Bisericii ca aşezământ mântuire;- pe folosirea unor mijloace proprii;

-pe urmărirea unui scop specific religios, care este mântuirea prin Iisus Hristos;.. - pe cuprinderea tuturor acestor elemente din învăţătura dogmatică despre Biserică.'!. .. . . ...

Legiuirile Bisericii noastre exprimă principiul autonomiei în art, -.3 din Statutul de organizare şi funcţionare al B.O.R. în termeni clari astfel^„Biserica-Ortodoxă Română se administrează în mod autonom, prin organe proprii reprezentative”, iar art. 4 al Statutului arată că lucrarea autonomă a Bisericii e supusă controlului statului, care se exercită prin Ministerul Cultelor.

în deplină concordanţă cu canoanele (can. 30, 34, 37 ţip.; 5 sin. I ec.; can.12, 19 sin. IV ec.; 3 sin. VII ec. etc.) este faptul că întreaga icorşomie a Statutului şi ţi

Regulamentelor exprimă aceasta autonomie ca o stare de fapt indiscutabilă, dovada având-o în faptul că Biserica şi-a.elaborat şi adoptat, singură : legislaţia. După toate legiuirile, ea se organizează şi se conduce de sine, fără

amestec din partea statului.. .. g) Principiul loialităţii faţa de stat. Prin loialitate _se înţelege legalitatea, în sensul

de purtare după legile probităţii sau corectitudinii în raporturile din- ; tre oameni sau dintre grupurile de oameni.. * ..| ' Loialitatea exprimă atitudinea de corectitudine a Bisericii faţă de stat', âtitudi-j ne care a fost stabilită de Mântuitorul prin cuvintele: „Păţi cezarului cele ce sunt

ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22,21).Loialitatea înseamnă respectarea suveranităţii statului, fapt'care se dispih ne prin

numeroase alte rostiri biblice: „împărăţia Mea nu este dm'Iuriiea aceasta” (Ioan 18, 36); „Tot sufletul să se supună stăpânirilor mai. înalte' căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu, şi stăpânirile care sunt de la Dumnezeu surit rânduite” (Rom! 12, 1-3; Tit. 3,1; I Petru 2, 13-17); „înainte de toate vă rog deci pe toţi să faceţi cereri şi rugăciuni... pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei care sunt în’dregatorii” (Tim. 2, 1-2). "

Aplică Biserica aceşîe porunci? Da. Prin socotirea statului ca o formă de stăpânire pe care a rânduit-o Dumnezeu; prin neamestecul Bisericii în treburile statului; prin

81

supunerea Bisericii faţă de legile statului; câ expresie a suveranităţii şi, implicit; a supravegherii şi controlului din partea autorităţii de stat, precum şi prin acordarea unei consideraţii şi unei cinstiri deosebite statului, inclusiv prin rugăciuni pentru conducătorii lui! " - - ' -! i

Lor li se adaugă numeroase altele: luarea de măsuri1 din partea Bisericii pentru pedepsirea acelor membri ai săi care săvârşesc acte potrivnice statului (cân.-84 ăp.; can;-18 sin; IV ec.; 34 sin. VI ec. ş.a.); îndrumarea constantă a credincioşilor să sprijine acţiunile statului şi să-şi îndeplinească toate îndatoririle Cetăţeneşti (can. 4 sin. IV ec.; 9 sin. I-II Const. ş.a.).

Legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române cuprind foarte multe norme prin care s&'dă expresie tuturor îndatoririlor Bisericii şi credincioşilor . . faţă de stat.

- Numai în Statutul Bisericii noastre găsim peste 20 de articole având acest cuprins (art. 4, 6, 7, 13, 23, 49, 71, 72, 90, 91, 99, 121, 131, 132, 134, 158. 184, 189, 190, 191, 192, 194, 205, 206), iar în Regulamentul de disciplină un număr tot .atât de mare, precum şi în alte regulamente (art. 306 Regulamentul învăţământului teologic: art. 3, 24, 25,26, 27, 63 Regulamentul administrării averilor bisericeşti ş.a.).

2. Principiile canonice cu fond simplu juridic

Cele mai importanţe principii canonice din.această categorie sunt:a) Principiul autocefaliei;b) Principiul autonomiei interne, adică în relaţiile dintre unităţile interne

ale Bisericii; , . . _c) Principiul nomocanonic sau pravilnic; . •d) Principiul teritorial.a) Principiul autocefaliei. Se înţelege rânduiala canonică potrivit căreia o unitate

bisericească, ierarhic, .sinodal şi .teritorial determinată, se conduce în mod complet independent de alte unităţi de acelaşi fel, cu care păstrează totuşi, în mod obligatoriu, unitatea dogmatică, cultică şi canonică. Acest principiu n-are un fond dogmatic precum cele de care ne-am ocupat până aici, dar el s-a conturat şi se afirmă pe baza a două dintre principiile canonice cu forid dogmatic, şi anume pe baza principiului .ierarhic şi a celui sinodal.*; Prin autocefalie se determină în mod principal poziţia de independenţă deplină a unei Biserici locale în raporturile interortodoxe. Primul element care defineşte poziţia canonică a Bisericii Ortodoxe Române în cadrul Ortodoxiei ecumenice esţe autocefalia. Ha este precizată în art. 2 al Statutului, iar afirmarea drepturilor de autocefalie şi asupra diasporei proprii a Bisericii noastre se face prin art. 6 al Statutului, care precizează că „Asistenţa religioasă, organizarea bisericească, precum şi trimiterea de conducători pentru românii ortodocşi de peste hotare se reglementează' de Patriarhia Română, cu aprobarea Guvernului*4. Acest drept este un drept inerent autocefaliei (cart 28 sin. IV ec.).

b) Principiul autonomiei interne. Prin acest principiu se înţelege rânduiala canonică’potrivit căreia anumite unităţi ale Bisericii se conduc de sine, prin organe proprii, fiind totuşi supuse supravegherii, controlului şi îndrumării din partea autorităţilor bisericeşti superioare.

82

Principiul autonomiei interne şi-a găsit aplicarea în doua feluri, şi anume: în raportul dintre unităţile teritoriale mai mari sau situate la mari distanţe■ unele de altele şi în raportul dintre.unităţile şi chiar dintre aşezămintele sau instituţiile unei Biserici locale.- .

în primul caz se află de exemplu Biserica Ortodoxă a Finlandei, care este subordonată Patriarhiei Ecumenice.' în aceeaşi subordonare se găsesc faţă de

Bisericile autocefale şi mitropoliile autonome, iar în una şj mai mare, episcopiile autonome, cum este cazul Episcopiilor Ortodoxe Române din Europa şi din America.

'în cazul al doilea avem de a face cu mitropoliile, arhiepiscopiile, protopopiatele, parohiile, mănăstirile şi orice alte aşezăminte din cuprinsul unei Biserici locale autocefale sau autonome. De autonomia unităţilor bisericeşti în raporturile dintre ele, autonomie prevăzută de canoane (34, 35, 37 ap.; 2 sin.II ec.; 8 sin. III ec.; 20 sin. VI ec.; 22 sin. de la Antiohia etc.), au ţinut seama toate legiuirile noastre bisericeşti din trecut, iar cele acum în vigoare au înscris-o în articole din Statut şi Regulamente (Statut, art. 41-70,74-86, 87-110, 111 ş.u., 186 ş.a.). '

•c) Principiul nomocanonic sau pravilnic. Prin acest principiu se înţelege rânduiala

canonică, consacrată prin practica constantă a vieţii bisericeşti, adică pe calea obiceiului de drept al Bisericii, potrivit,căreia, Biserica se conduce atât după legi proprii, cât şi după legi de stat

Acestui principiu i s-a dat expresie prin practica sinoadelor ecumenice şj prin aplicarea în viaţa Bisericii a unor legi fundamentale'ale Statului şi el s-a impus definitiv din veacul al V-lea, când se pare că au fost alcătuite primele nomocanoane.

Nomocanoanele erau colecţii oficiale pentru uzul Bisericii, care cuprin1 deau, într-o ordine sistematică, legile bisericeşti numite canoane, şi paralel cu ele, legile de stat în materie bisericească. De aici provine şj’numele de „nomocanon“: nomos - lege de stat, şi canon ~ lege bisericească, deci colecţie mixtă de legi bisericeşti şi de stat.

Cel mai important nomocanon este Nornocanonul lui Fotie sau Nomoca- nonul în XIV titluri, apărut în anul 883 şi acceptat prin Sinodul endemic de la.Constantinopol din anul 920 drept Cod oficial al întregii Biserici, pe atunci încă nedespărţită.

Din Bizanţ tradiţia aceasta a trecut în statele din Răsăritul Europei, aici apărând „Kormciaia Kniga“ (Cartea cârmuitoare), tipărită abia în 1653-1654, la Moscova.

în România au apărut felurite nomocanoane, numite pravile. S-au tipărit cinci: Pravila lui Coresi, Braşov, 1561-1580; Pravila-; Mi ca sau Pravila de la Govora, 1640; Pravila bisericească de la Iaşi, 1644; Pravila lui Vasile Lupu sau Pravilele împărăteşti, Iaşi, 1646 şi Pravila Mare sau îndreptarea Legii sau Pravila lui-Matei Basarab, Târgovişte, 1652.

■Pravila Mare a rămas în vigoare până în epoca lui Cuza Vodă, fapt care se poate vedea

şi din textele unui „Proiect de lege pentru organizarea clerului" român”, dat cu raportul nr. 1623 din 24 mai 1860 (Bucureşti, 1860; Tipografia Heliade şi Asociaţii). Acesta exprimă tradiţia pravilnică a Bisericii astfel: „Preoţii sunt datori fiecare, în cercul enoriei sale ori al comunităţii unde se

află, să fie armonia şi fraternitatea între creştini, să le dea consiliu de morală şi luminarea minţii şi să-i îndemne la paza şi îndeplinirea datoriilor cetăţeneşti” (art, 137); „Preoţii din orice loc sunt cu toţi cetăţeni datori Ia chemarea patriei, să împlinească bucuros şi conştiincios sarcinile ce li se vor da sau alte misiuni circumstanţiale” (art. 138).

Şi de la Alexandru Ioan Cuza până azi Biserica Ortodoxă Română şi-a păstrat această tradiţie, începând cu Constituţia de la 1866 şi sfârşind cu Constituţia din 1948, 1952, 1965, 1991, precum şi cu Legea Cultelor din 1948 şi cu proiectul viitoarei Legi.

Biserica ancorează mereu din tradiţie în actualitate şi îşi potriveşte rânduielile sale canonice cu normele pe care Ie tuprinde cadrul legal creat de Stat pentru activitatea religioasă. Ea priveşte la acest cadru ca la o formă ce completează şi împlineşte cadrul natural al vieţii omeneşti.

Privind lucrurile în această perspectivă, Biserica se menţine pe poziţia sa proprie, religioasă, şi nu se abate de la perspectiva sa soteriologică, însuşin- du-şi în scopul său suprem şi legile de stat pe lângă ţegile sale proprii.

d) Principiul teritorial Acestui principiu i se da expresie în legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe Române (art. 1, 5-6, 41, 87 din Statut). Prin el se înţelege acomodarea organizaţiei bisericeşti teritoriale după tiparele organizării administrativ-teritoriale a Statului. De fapt, ea nici nu putea evita folosirea formelor în care erau grupaţi oamenii după rânduielile organizării de staL Aceste forme constituiau un cadru dat, şi astfel au luat naştere episcopiile sau eparhiile.

Gruparea episcopiilor s-a făcut iniţial fie în- cadru etnic, fie în cadru geografic. Unităţile astfel constituite se numeau provincii (în latineşte) sau eparhii (în greceşte). . ;

.întregul proces de constituire a unităţilor bisericeşti s-a desfăşurat pe baza practicii şi

abia mai târziu a dobândit consacrare prin canoane (can. 34 ap.; 35-37 ap.; 4,5,6, 8 sin. 1 ec. ş.a.), Exemplificăm cu canonul 17 sin. IV ec., care va cere ca „împărţirea parohiilor bisericeşti să urmeze alcătuirilor civile şi de stat”, şi cu canonul 38 sin. VI ec, care se pronunţă în termenii următori: „împărţirii politice şi de stat să-i urmeze şi rânduirea treburilor bisericeşti”.

Statutul Bisericii Ortodoxe Române dispune că „întinderea teritorială... se determină ţinând seama de întinderea teritorială a unităţilor administrative ale Statului" (art. 71). Unităţile bisericeşti teritoriale maiţmari, ca mitropoliile, îşi păstrează titlurile lor istorice: Mitropolia Ungrovlahiei, Mitropolia Moldovei, Mitropolia Ardealului,'Mitropolia Olteniei şi Mitropolia Banatului.

In concluzie, toate trăsăturile principiului teritorial pot fi identificate cu uşurinţă în vechile noastre pravile tipărite şi netipărite. Din textul acestor pravile se desprind formule tot atât de clare ca şi cele ale vechiului drept roman şi bizantin care relevă conţinutul principiilor şi normelor după care se organizează şi se conduce Biserica.

Din întreaga legislaţie a Bisericii noastre se desprinde legătura care s-a statornicit şi s-a păstrat până astăzi între credincioşi şi slujitorii Bisericii, Modul în care reflectă acest fapt vechile pravile româneşti se potriveşte pentru întreaga legislaţie de mai târziu până astăzi.

întreaga legislaţie actuală a Bisericii Ortodoxe Române exprimă o orientare deplin

85

canonică şi în concordanţă cu tradiţia ortodoxă, întreaga lucrarefiind îndreptată spre slujirea evanghelică a dreptcredincioşilor săi .fii. -

F. AUTORITATEA SAU PUTEREA BISERICEASCĂ ŞI TRANSMITEREA ACESTEIA

1. Noţiunea, originea şi natura puterii bisericeşti

Prin noţiunea de putere se înţelege un mijloc în stare să săvârşească o acţiune, adică un mijloc apt pentru o anumită lucrare. în acest înţeles se vorbeşte şi de puterea de stat sau de puterea aparatului de stat sau de câte o parte din această putere cum ar fi de exemplu puterea militară, puterea legiuitoare, puterea judecătorească, puterea economică ş.a. .

■• Când se vorbeşte de puterea de stat se presupune că ea constă în mod. principal din nişte mijloace materiale. Lor li se mai.adaugă şi o anumită putere morală. în totalitatea ei, puterea statului, alcătuita din mijloace materiale şi morale, se numeşte putere politică. ,:■■■•

:r. f ; -Pe de altă parte, când vorbim de puterea legislativă sau de‘cea-judecătorească,

înţelegem că avem în primul rând de-a face cu o sumă de mijloace1 morale care simt numai secondate sau dublate de mijloacele materiale'sau care au la bază anumite mijloace de natură materială. .• • -

• Expresia cea niai înalta a puterii unui stat este suveranitateanoţiune fără de cuprins material sati în orice caz una ele cuprins prevalent moral, dar de fapt de cel mai înalt şi mai dens cuprins politic.:’ • în sens moral, cuvântul ,,putere“ se mai.foloseşte şi eu raportare la anumite idei, despre care se spune că an sau nu o anumită putere morala. ;- Pentru a exprima noţiunea de putere, se mai foloseşte şi cuvântul i,forţă*-:- în materia Dreptului şi în cazul Dreptului Bisericesc; ciivântul care se foloseşte pentru a exprima elementele prin care se săvârşesc actele de organizare şi de conducere a societăţii este cuvântul „putere", iar cuvântul'„forţăL‘ se foloseşte numai în rare cazuri, spre a exprima, de exemplu, noţiunea de putere publică, căreia i se zice şi „foiţa publică“. •

în genere, în şti in jele juridic^ prin noţiunea de putere se înţelege im mijloc sau o sumă de mijloace care aii însuşirea de a efectua o acţiune saii :‘o lucrare în vederea unui scop, strâns legat de acela al societăţii organizate ca stat. în acest înţeles cuvântul „pulere“ îşi are aplicarea şi în Dreptul bisericesc, unde el exprimă existenţa unui număr determinat de mijloace care au însuşirea de a putea efectua anumite acte în legătură cu organizarea şi conducerea Bisericii, acte subordonate scopului specific al Bisericii, cave este mântuirea.

Dar atât în viaţa de stat cât şi în cea bisericească şi în genere în studiul Dreptului, ca şi în alte ştiinţe sociale, în locul cuvântului putere se întrebuinţează adeseori şi cuvântul „autoritate" Astfel se vorbeşte mereu de autoritatea de stat, după cum se vorbeşte în Biserică de autoritatea bisericească.

Ce trebuie" înţeles prin. cuvântul „autoritate*4 în raport cu acela comun de „putere**? între aceste două cuvinte există o deosebire, iar aceasta constă în faptul că prin cuvântul

86

autoritate se exprimă mai mult chipul moral al puterii. Autoritatea poate fi definită mai precis ca fiind tocmai expresia morală a puterii.

Există o deosebire între cuvântul „putere“ şi cuvântul „autoritate", dar, fără a fi egale, ele se. folosesc pentru a exprima fiecare în felul său existenţa unor mijloace prin care se săvârşeşte o anumită lucrare.

Noţiunea de putere trebuie definită ca suma mijloacelor materiale, morale sau religioase cave au însuşirea că prin ele se săvârşeşte o lucrare în vederea realizării scopului societăţii pentru care sunt destinate, pe când noţiunea de autoritate trebuie definită ca expresia morală cea mai înaltă a puterii constituite într-o anumită societate, sau simpla expresie a unor. însuşiri sau aptitudini personale ale unor oameni înzestraţi în mod deosebit.

Cu raportare şi rcu aplicare Ia viaţa bisericească, ce trebuie să înţelegem prin puterea bisericească şi ce anume prin autoritatea bisericeasca?

Prin puterea bisericească înţelegem suma mijloacelor, religioase, morale şi materiale, de care. se serveşte Biserica pentru săvârşirea lucrărilor sale mântuitoare.

Caracteristica mijloacelor de care se serveşte Biserica constă în faptul ca ele sunt de natură religioasă, fiind dublate de elemente morale şi sprijinite de elemente materiale .în conformitate cu natura Bisericii înseşi şi deopotrivă cu natura oamenilor. .. .

Elementele.religioase ale puterii bisericeşti provin din însăşi lucrarea pe care a săvârşit-o Mântuitorul întemeind Biserica. Elementele morale şi cele materiale care intră în alcătuirea puterii bisericeşti ca suport sau ca auxiliar celor specific religioase provin din voinţa şi lucrarea oamenilor, mai precis a credincioşilor sau a membrilor Bisericii.

Mijloacele de natură religioasă sunt acelea care continuă cele trei lucrări pe care le-a săvârşit Mântuitorul faptuind mântuirea obiectivă a întregului neam omenesc, adică mijloacele folosite în lucrarea Sa învăţătorească sau propovăduitoare, în lucrarea sa preoţească sau sfinţitoare, care se numeşte şi arhierească, şi în lucrarea Sa cârmuitoare sau pastorală, căreia i se zice şi împărătească: Aceste trei lucrări sunt denumite în unele scrieri teologice lucrare profetică, lucrare arhierească şi lucrare împărătească.

Lucrarea Mântuitorului s-a săvârşit o dată pentru totdeauna. Totalitatea acestor mijloace formează puterea bisericească specifică, adică puterea religioasă a Bisericii, care este în fond una şi nedespărţită, după cum a fost şi lucrarea Mântuitorului şi după cum este şi Biserica însăşi. Ea se împarte, cu raportare la aceste trei categorii de lucrări, în: putei'e învăţătorească sau propovăduitoare, putere sfinţitoare, preoţească sau Sacramentală şi putere pastorală> cărmuitoare, conducătoare sau jurisdicţională.

In alcătuirea puterii bisericeşti, pe lângă mijloacele religioase specifice, mai intră şi elemente de natură morală şi de natură materială.

Mijloacele morale care intră în alcătuirea puterii bisericeşti constau în primul rând în actele de voinţă pe care Ie săvârşesc în folosirea mijloacelor religioase, persoanele, instituţiile ori organele colegiale care deţin şi exercită puterea bisericească. =

,Avem două elemente care nu provin direct din voinţa divină:- întregul efort de voinţă pe care-1 săvârşeşte autoritatea bisericească în săvârşirea

actelor de organizare şi conducere a Bisericii;- totalitatea normelor morale şi juridice elaborate de autoritatea bisericească.

87

Efortul pentru întocmirea de norme noi reprezintă un prim factor omenesccare intră în alcătuirea conţinutului puterii bisericeşti.’

Un al doilea factor este voinţa credincioşilor, care trebuie să fie în colaborare cu voinţa autorităţii bisericeşti, astfel încât toate celelalte mijloace ale ei să corespundă rostului Bisericii şi să devină deplin eficiente şi ele.

Un alt factor de natură morală care intră în conţinutul puterii bisericeşti este forţa care iradiază din ea influenţând conştiinţa oamenilor, determinând-o să accepte mijloacele de care uzează autoritatea bisericeasca în exerciţiul funcţiunii sale.

Elementul material este reprezentat de. toate mijloâicele materiale. Ele constau în:- mijloacele materiale de păstrare şi difuzare a adevărului revelat;- mijloacele materiale care se folosesc în exercitarea puterii sfinţitoare;- mijloacele materiale care se folosesc pentru aplicarea'normelor religioase, morale şi

juridice de care se serveşte Biserica;- mijloacele de pedepsire a credincioşilor şi a clericilor, precum şi acelea

care impun anumite contribuţii materiale; \- mijloacele economice, adică toate bunurile Bisericii,Cel mai important mijloc este însuşi omul, ca simplu membru a! obştii Bisericii.

. . ‘ 'Constituită din cele trei categorii de mijloace care intră în alcătuirea ei, adică de natură

religioasă divină, de natură morală şi de natură umană, puterea bisericească este destinată să fie folosită numai în cadrul chipului văzut al Bisericii, nefiind destinată şi pentru chipul ei cel nevăzut.

Mijloacele religioase divine sunt primordiale, deoarece fără ele celelalte elemente, de natura morală şi materială, n-ar avea nici un rost, puterea bisericească numai astfel constituită este adecvată vieţii omeneşti corespunzătoare rostului care i s-a dat de către însuşi Mântuitorul.

Luând elementul religios cu raportare la cel moral, avem de făcut o seamă de precizări.Prin elementul religios înţelegem elementul divin. Acest element cons.tă din dreapta

credinţă şi din harul sfinţitor, impunând anumite norme religioase şi altele de natură religios-morală derivate din el, care trebuie observate în viaţa Bisericii şi de care se foloseşte autoritatea bisericească în lucrarea ei.

Autoritatea bisericească poate-să stabilească noi norme cu caracter religios şi moral în acord cu adevărul revelat. Normele juridice nu sunt expresii directe ale adevărului revelat şi au specificul de a fi norme tipicc create de voinţa omenească în acord cu adevărul revelat, ele constituind împreună creaţii ale voinţei oamenilor.

2. împărţirea puterii bisericeşti

Orice putere rezidă într-o sumă de mijloace în stare să îndeplinească o lucrare, astfel că puterea bisericească trebuie să fie şi ea o sumă de mijloace care au în sine însuşirea de a îndeplini o lucrare. Aceste mijloace trebuie să fie puse în mişcare de către om şi servesc ţeluri fixate de om, fie singur sau ajutat de semenii săi, fie împreună cu Dumnezeu. I

Revenind la puterea bisericească, prin ea trebuie să înţelegem totalitatea mijloacelor pe

88

care le întrebuinţează autoritatea bisericească, pentru a îndeplini scopul Bisericii, care este mântuirea.

Orice lucrare reprezintă exercitare a puterii bisericeşti. Puterea este alcătuită din mai multe mijloace, unele cu caracter divin, altele cu caracter omenesc. Folosirea unora, ca şi, a celorlalte, este deopotrivă necesară, aşa încât nici nu se poate sesiza deosebirea dintre ele.

Puterea bisericească ni se prezintă totuşi ca putere unitară, ni se înfăţişează ca o unitate. Ea nu este împărţita, iar aplicarea ei se face învăţând, sfinţind şi carmuind.

Astfel, în Biserică s-a adoptat următoarea împărţire privind mijloacele prin care se realizează puterea bisericească; mijloacele prin care se săvârşeşte lucrarea învăţătorească, cele prin care se săvârşeşte lucrarea sfinţitoare şi cele prin care se săvârşeşte lucrarea de conducere şi care au fost numite putere jurisdicţională.

Ce trebuie sa se înţeleagă mai precis prin fiecare din aceste trei ramuri ale puterii unice a Bisericii?

Prin puterea învăţătorească se înţelege'totalitatea mijloacelor de cave dispune Biserica în scopul propovăduirii neîntrerupte a adevărului revelat, aşa cum a propovăduit-o Mântuitorul: „Drept aceea, mergând învăţaţi toate .neamurile" (Mt. 28, 19); sau: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia îa toată făptura" (Mc. 16, 15). Apostolii au transmis-o urmaşilor lor, episcopi, preoţi şi diaconi, care o deţin până astăzi şi o exercită împreună, dar în grade diferite. Pentru aceasta, Biserica a organizat şcoli religioase şi misiuni interne şi externe.

în ceea ce priveşte puterea sfinţitoare, aceasta reprezintă totalitatea mijloacelor prin care se poate sfinţi viaţa credincioşilor, adminisuându-li-se harul sfinţitor. Această putere a fost dată Apostolilor de către Mântuitorul: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele..(In. 20, 21-23); sau: „Câte veţi lega pe pământ...“ (Mt. 18, 18).- întreaga putere sfinţitoare a Bisericii o deţin episcopii, iar parţial, preoţii şi numai într-o foarte mică măsură diaconii. Cuprinsul ei rezidă în sfinte slujbe, binecuvântări, care nu implică comunicarea harului sfinţi tar prin mijlocirea unei taine.

Puterea sacramentală se deosebeşte de aşa-numita putere harismatică, aceasta constând în însuşirea de a săvârşi fapte minunate. Această putere au avut-o Sfinţii Apostoli, dar ei n-au transmis-o împreună cu cea sacramentală propriu-zisă urmaşilor lor, întrucât puterea harismatică a rămas întotdeauna personală, chiar şi în cazul Sfinţilor Apostoli!' : ;

*Puterea harismatică o are Biserica prin darurile numite harisme. • ;

A treia ramură a puterii bisericeşti este puterea de conducere a Bisericii, numită putere jurisdicţională, care constă în totalitatea mijloacelor pe care le foloseşte autoritatea bisericească pentru cârmuirea sau conducerea spre mântuire a credincioşilor. Prin aceasta se înţelege lucrarea de organizare, de conducere a vieţii sociale bisericeşti, în îndeplinirea căreia autoritatea bisericească foloseşte şi mijloacele comune de organizare1'şi conducere a societăţii omeneşti. Hristos a înzestrat pe Apostoli şi prin ei Biserica Sâ pentru lucrarea mântuitoare: „Datu-Mi-s-a Mie toata, puterea în cer şi pe pământ! Drept aceea, mergând învăţaţi toatei neamurile..; învăţându-le să păzească toate câte am poruncit vouă şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Mt. 28, 18-20). ' ' '

"

89

Mântuitorul rămâne conducător suprem, nevăzut al Bisericii, iar Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor sunt cârmuitoriivăzuţi ai Bisericii. Puterea cârmui- toare este o putere cu care Hristos a înzestrat Biserica şi pe care în mod văzut o deţin şi o exercită în numele Bisericii episcopii şi ceilalţi membri ai clerului, fiecare în proporţie corespunzătoare stării lui harice şi funcţiei pe care o îndeplineşte în Biserică, iar pentru întreaga Biserică o deţine episcopatul în totalitatea lui.

Această putere se exercită în mod individual, de către fiecare membru al clerului, şi în mod sinodal, de către episcopii întruniţi împreună cu ceilalţi clerici, fie în sinod particular, fie în sinod ecumenic. Puterea jurisdicţională a fost împărţită în trei ramuri: a) puterea sau funcţiunea legislativă; b) puterea sau funcţiunea executivă; c) puterea sau funcţiunea judecătorească. Aceasta împărţire nu cuprinde întreaga activitate de conducere, ci doar lucrările ei principale. Şi încă nici pe acestea pe toate, căci, aşa după cum rezultă din însuşi exerciţiul puterii jurisdicţionale în Biserică, ea cuprinde ca acte foarte importante şi următoarele: alegerea şi învestirea'cu putere jurisdicţiOna’ă a membrilor clerului, apoi convocarea sinoadelor, luarea hotărârilor sinodale, aprobarea acestora etc.

împărţirea tripartită nu este întru totul corespunzătoare.Puterea jurisdicţională cuprinde dreptul de a deţine şi exercita întreaga putere

bisericească sub toate cele trei aspecte ale ei, pentru că lucrarea pastorală presupune deţinerea şi folosirea deopotrivă şi a puterii învaţătoreşti, şi a celei sacramentale, şi a celei jurisdicţionale propriu-zise.. Puterea bisericească constituie miezul sau baza autorităţii bisericeşti, aşa că autoritatea bisericească nu este decât expresia legală a puterii.

Puterea bisericească unitară', dar şi sub cele trei aspecte ale sale, este deţinută de diverse persoane, cărora li se încredinţează câte o porţiune din aceasta sub formă de drepturi şi obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care definesc funcţiunea unei persoane purtătoare a puterii bisericeşti se cheamă în limbaj juridic oficiu bisericesc. '- Sub aspectul acesta de oficii, puterea bisericească poate fi împărţită în felurite chipuri, după gradele funcţiunilor, după natura funcţiunilor, după specificul unora din funcţiuni.

. - ' '

3. Transmiterea puterii bisericeşti. Succesiunea apostolică. Deosebiri confesionale J

Mântuitorul însuşi a încredinţat întreaga putere bisericească Sfinţilor Săi Apostoliy iar'Sfinţii Apostoli au încredinţat-o: Bisericii. în chestiunea transmiterii puterii acesteia de către Sfinţii Apostoli Bisericii sau urmaşilor Sfinţilor Apostoli, există unele deosebiri.

'în ce constă1 moştenirea Sfinţilor Apostoli? în totalitatea mijloacelor cu care ei au avut

datoria,-din porunca Mântuitorului însuşi, să înzestreze Biserica, pentru ca aceasta să poată să continue lucrarea lor mântuitoare,'• Să vedem care au fost puterile cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli şi dacă toate aceste mijloace au fost sau nu transmise sfintei Biserici.

în puterea apostolică, ca mijloace care formau conţinutul acestei puteri, intrau:" ■

90

• '■ li ■■■-■. "• ■■ ■■■a) Calitatea de apostol: „Datu-Mi-s-a Mie toată puterea în cer şi pe pământ. Drept

aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile botezându-i pe ei în nu-mele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i pe dânşii.să păstreze toate câte am poruncit vouă; şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28, 13-20). Aceasta cuprindea următoarele însuşiri:- preoţia deplină sau preoţia apostolică;. - deplina putere de a învăţa;- deplina putere conducătoare, având jurisdicţie universală nelimitată teritorial de jurisdicţia celuilalt, pământul nefiind împărţit.b)Harismele, ca daruri personale. Ele cuprindeau următoarele însuşiri: .- darul profeţiei;- darul de a face minuni;- harisma sfinţeniei; .- darul de a grăi şi de a scrie ca organe ale revelaţiei, în legătură cu deplina lor putere de a propovădui adevărul revelat.Din totalitatea acestor daruri pe care le-au avut Apostolii, au transmis ca moştenire Bisericii, ca succesiune apostolică, numai pe unele, căci nu le-au transmis şi nici nu le-au putut transmite pe toate.Astfel, ei nu au transmis şi nici n-au putut transmite următoarele însuşiri: .-apostolatul; . >

preoţia apostolică; •-jurisdicţia universală;- toate harismele, daruri personale şi Charisma veritatis. ■Celelalte harisme, ca de exemplu harisma sfinţeniei, s-au mai repetat şi pot să apară oricând în Biserică, pe când aceea a infailibilităţii persoanei n-a mai apărut de Ia Sfinţii Apostoli. ■

•Harismele care mai apar în viaţa Bisericii nu pot face parte din succesiunea apostolică. , ;Care este atunci conţinutul moştenirii sau succesiunii apostolice? ,,

Sfinţii Apostoli au lăsat drept' moştenire Bisericii întreaga putere, căci numai Biserica în totalitatea ei este infailibilă şi prezintă garanţia că poate păstra nealterată revelaţia. Neputând transmite însuşirea infailibilităţii în mod personal, au lăsat această însuşire ca moştenire numai;Bisericii în totalitatea alcătuirii ei. <. • . .

Sfinţii Apostoli la transmiterea puterii bisericeşti s-au oprit asupra unor persoane, pe care le-au înzestrat cu harul preoţiei, în cele trei trepte: a arhieriei sau episcopatului, a preoţiei sau presbiteratului şi a diaconiei. Ei au înzestrat întreaga preoţie cu puterea de a păstra şi de a propovădui adevărul revelat, însă nu în mod infailibil, ci numai cu o putere ce ţine de starea preoţiei.

Sfinţii Apostoli i-au înzestrat pe părtaşii la preoţie şi cu mijloacele sau cu puterea de a-i conduce sau de a-i cârmui pe credincioşi în strădania lor pentru dobândirea

91

mântuirii. De asemenea, ei au transmis în mod special preoţiei atât mijloacele necesare pentru a săvârşi, lucrarea propovăduitoare, pe cep .

sfinţitoare şi pe cea cârmuitoare, cât şi misiunea de a săvârşi toate aceste trei lucrări.Toate cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină sunt părtaşe la moştenirea

apostolică, pe care o deţin în mod solidar în Biserică, adică la misiunea de a propovădui, de a sfinţi şi de a cârmui viaţa credincioşilor.

Treapta episcopatului reprezintă sinteza preoţiei, ea deţinând starea harică deplină. De aceea şi grija pentru asigurarea alegerii şi instituirii episcopilor în strictă conformitate cu rânduielile tradiţionale moştenite de la Sfinţii Apostoli se păstrează cu rigurozitate.

Revenind la ceea ce s-a spus, că Biserica este prima şi cea mai deplină de ţinătoare, păstrătoare a succesiunii apostolice, facem următoarele precizări:

- Biserica în totalitatea ei are însuşirea de a păstra nealterat tezaurul adevărului revelat, căci numai ea în întregime se bucură de asistenţa DuhuluiSfânt, care îi conferă infailibilitatea;-înşişi Sfinţii Apostoli au fost chemaţi la existenţă în Biserică;- Nici preoţia şi nici episcopatul socotit aparte nu au fost şi nu sunt elemente sau vase

alese ale lucrării Mântuitorului, Sfinţilor Apostoli sau Duhului Sfânt în afara Bisericii sau deasupra Bisericii, ci numai în cadrul Bisericii şi pentru Biserică, ca organe ale ei.

Aceste precizări pun şi mai bine în lumină problema moştenirii apostolice şi modul în care aceasta este păstrată în Biserică.

Cuprinsul succesiunii sau moştenirii apostolice se reduce la acele mijloace sau'puteri pe care Sfinţii Apostoli au avut mandatul şi posibilitatea de a le transmite moştenire Bisericii. Ele sunt înfăţişate ca putere învâţătorească, putere sfinţitoare şi putere cârmuitoare sau pastorală. Toate acestea se întemeiază de fapt pe puterea sfinţitoare şi derivă din aceasta; căci fără de cea sfinţitoare toate celelalte nu au raţiune, fără împărtăşirea harului sfmţitor nu se poate asigura mântuirea prin lucrarea Bisericii.

Din toate acestea, cu privire la împărţirea puterii bisericeşti, rezultă că împărţirea tripartită este o simplă împărţire metodică, ce nu afectează caracterul unitar al puterii bisericeşti, dar serveşte la sistemalizarea pe care o pretinde mintea omenească pentru a înţelege,1 în mod adecvat naturii ei, adevărurile şi lucrurile divine din Biserică, precum şi pentru a asigura o mai bună organizare şi îndeplinire a lucrării Bisericii.

O altă problemă este aceea a elementelor care intră în mod esenţial în cuprinsul moştenirii lăsate Bisericii.de Sfinţii Apostoli şi fără de care nu -se poate vorbi de o adevărata succesiune apostolică. în această privinţă, este utilă împărţirea succesiunii apostolice în două părţi: în puterea de păstrare a adevărului revelat şi în puterea sfinţitoare. Cea dintâi asigură credinţa în adevărul său ca fapt original şi fundamental al vieţii Bisericii, iar cea de-a doua asigură mijlocul de comunicare a harului sfinţilor, fară de care nu ar fi posibilă lucrarea mântuirii.

Asupra raportului stabilit între succesiunea apostolică în credinţă şi între cea sacramentală, se vor putea cita şi unele rostiri ale Sfinţilor Părinţi:

Hegesip (sec. II) spune că a verificat succesiunea apostolică. ...Irineu (sec. II) arata că prin tradiţia apostolică s-a păstrat credinţa cea ade-,

vărată în fiecare Biserică. ............. •

92

Tertulian demonstra că învăţăturile ereticilor sunt scorniri târzii. .Eusebiu al Cezareii, în primele şapte cărţi ale Istoriei sale, urmăreşte să arate toate

succesiunile apostolice. •Putem conchide că, pe buna dreptate, Biserica veche, ca şi cea din vremea noastră, arată

un interes deosebit succesiunii apostolice ca succesiune materială, condiţionând de ea păstrarea credinţei adevărate şi deţinerea reală a puterii bisericeşti de către urmaşii Sfinţilor Apostoli, mai ales de către episcop, dar şi de ceilalţi membri ai clerului părtaşi la preoţie, precum şi continuarea lucrării mântuitoare şi deci garanţia că se asigură mântuirea prin lucrarea preoţească în cadrul Bisericii. , ‘ '

Tertulian, vorbind de adevărata Evanghelie, declară că numai aceea este adevărată care a fost transmisă de la Apostoli prin episcopi, al căror început stă în Sfinţii Apostoli.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi prevederile canoanelor 46, 47, 68 apostolice, 7 Sin. II ec., 95 Ţrulan. .

Succesiunea apostolică nu. este numai o succesiune sacramentală;, ci în mod principial succesiunea în credinţă primează, ea constituind temeiul; transmiterii .întregii puteri bisericeşti. Transmiterea efectivă a puterii .sacramentale pe cale de succesiune apostolică reprezintă doar o confirmare a existent ţei sigure a credinţei adevărate. în cuprinsul succesiunii apostolice intră de fapt transmiterea întregii puteri bisericeşti, nu numai a unei părţi,a acesteia.

4. Autoritatea bisericească . • . ./••-

. Autoritatea bisericeasca este expresia legală a puterii bjsericeştLy , ,l- . Cu privire la autoritatea bisericească, trebuie să spunem că ea nu este o autoritate pur. omenească sau constituită numai prin voinţa omului, ci, ea esţe o autoritate de natura divină. Acest element este cunoscut sub numele .de puţere bisericească unitară. Nouă ni se înfăţişează sub trei aspecte: de putere. învăţăto- rească, de putere sacramentală şi de putere jurisdicţională. ' r -

1 -. Acesta fiind cuprinsul puterii bisericeşti, care reprezintă miezul şi izvorul autorităţii bisericeşti, este evident că prin el autoritatea bisericească se.deose- beşte radical de orice altă.autoritate profană.. : : 5 Vo

Acest fel de putere omenească, cu care sunt învestiţi cei care urmează să primească şi puterea dumnezeiască pentru a deveni astfel cârmuitori; bisericeşti, reprezintă elementul natural al puterii bisericeşti, iar puterea dumneze- iască reprezintă partea supranaturală sau elementul supranatural al acesteia;•r Autoritatea bisericească, prin natura ei, se deosebeşte esenţial de autoritatea civilă sau de orice autoritate profană. Ea se deosebeşte şi după modul de •constituire a ei,.prin mijloace specifice Bisericii, primul dintre acestea fiind actul hirotoniei, prin care se transmite puterea sacramentală:

Un alt act specific bisericesc, care se foloseşte pentru transmiterea puterii învăţătoreşti, ca şi a aceleia jurisdicţionale sati.de conducere-în Biserică, este actul de trimitere canonică. Acesta reprezintă o continuare, într-o formă deosebită, a actelor prin care Mântuitorul a trimis pe Apostolii Sai în toată lumea ca să propovăduiască Evanghelia la toată făptura (Mc. 16,15; Mt. 28,19-20).

93

Există o,deosebire şi în.modul-în care, autoritatea-,bisericească îşi îndeplineşte funcţiunile în raport, cu cea profană şi aceasta rezultă din natura şi cuprinsul aparte al puterii bisericeşti faţă de cea profană.

15. Oficiile bisericeşti . ■.»■■■.'-*'j' • i

. .Puterea bisericeascăvpentru a se aplica,.şe împarte în unităţi mai mici sau mai mari, care se încredinţează fie unor persoane individuale, fie unor grupuri de persoane sau colegii. Aceste unităţi de putere, după natura lor, sunt constituite dintr-o seamă de drepturi şi obligaţii apte să asigure îndeplinirea lucrărilor necesare vieţii bisericeşti. Fiecare unitate de putere bisericească însumează un cuantum dfn ace'astă putere'adică o'cantitate absolut necesară pentru a se conduce o unitate bisericească'sau-pentru a se săvârşi o anumită lucrare bisericească.

O astfel de unitate: de putere bisericească şe numeşte în limbajul juridic Oficiu, âdicălucrare, slujire, servire oficieres n

Definim deci oficiul bisericesc ca o unitate de putere, însumând o seamă de drepturi şi obligaţii; prin exerciţiul cărora se satisface o necesitate importantă a unei unităţi bisericeşti.' •

Drepturile şi obligaţiile sunt atribuite fie unei' persoane- fie unui colegiu, care, exercitându-le, îndeplineşte ceea ce se cheamă funcţiuni, adică lucrări corespunzătoare fiecărui, oficiu. Să vedem de câte feluri sunt oficiile, cine le înfiinţează sau le transformă şi, c(um se ocupă oficiile.. .. -

Oficiile bisericeşti se împart în: oficii pasţprale, oficii didactice şi oficii administratiye.. . ... . v ,..'7 ,, _

Ele nii se pot înfiinţa şi nici transforma de vreo altă putere din afara Bisericii. în ce priveşte’ocuparea oficiilor bisericeşti, aceasta nu se poate face de- cât'prin acte ale autorităţii bisericeşti, careta stabilit în aceasta privinţă norme generale şi speciale. ‘

Prima condiţie pentru ocuparea unui oficiu este ca acesta să fie vacant. Există şi oficii care nu pot fi vacante, pe care le deţin unele colegii de persoane. Astfel sunt oficiile sinoadelor care; hâ încetează niciodată, chiar dacă anume împrejurări le-ar pune în imposibilitate de a funcţiona.

Ocuparea oficiilor vacante se face prin: numire, alegere, consacrare sau hirotonie şi prin instituirea formală sau prin introducerea în atribuţiunile oficiilor.

; Actele din prima categorie dau persoanelor în cauză îndreptăţire la oficiul în vederea căruia au fost numite, alese sau hirotonite, dar conferirea însăşi a oficiului, deci a drepturilor şi obligaţiilor în care rezidă acesta, nu-se face decât prin instituirea formală. Actul respectiv se cheamă singhelie pentru preoţi şi diaconi şi gramată pentru ierarhi (episcopi, mitropoliţi etc.). Pentru unele din oficii mai este necesar şi un act asemănător, emis de puterea de stat, sub numele de: autorizaţie de funcţionare, decizie, decret etc. Aceste procedee sunt reglementate printr-o seama de dispoziţii canonice sau legale.

Un alt act este învestirea sau învestitura, prin care se înţelege înveşmânta- rea cu putere din partea autorităţii bisericeşti şi a celei de stat a ierarhilor, cărora li se oferă în mod simbolic cârja pastorală sau alte însemne.

94

Introducerea în oficiu sau instituirea formală se numeşte pentru preoţi instalare, iar în cazul episcopilor, arhiepiscopilor etc., înscăunare sau întronizare.

Abia după ce cineva a fost instituit formal îh oficiu, poate să-şi exercite drepturile în mod legal. Exercitarea acestora înainte de ocuparea formală a oficiului sunt lovite de nulitate, ca ilegale’.

. , ,7' G. BISERICA, INSTITUŢIE RELIGIOASĂ,. SUBIECT, AL DREPTULUI,

: Realitatea.în care există şi în care se aplică puterea bisericească este Biserica însăşi, cu toate elementele care intră în structura sa, sub aspectul său de chip văzut al Bisericii. .

- . . . \Pentru determinarea noţiunii de Biserică în-calitate de subiect de drept, menţionăm că ea

trebuie privită numai ca realitatea Ia care se pot aplica regulile de drept, normele cu caracter juridic.

Cdsubiect de drept, Biserica poate fi definită drept comunitatea religioasă creştină al cărei ţel este înfăptuirea mântuirii membrilor săi prin folosirea mijloacelor care intra în alcătuirea puterii bisericeşti.

Să vedem felul în care se prezintă structura Bisericii. •In general în structura Bisericii se constată mai mtâi existenţa unei mase mari de

oameni, care sunt legaţi între ei prin aceeaşi'credinţă, prin nădejdea mântuirii şi prin aceeaşi legătura a desăvârşirii, care este dragostea creştină. Dar membrii Bisericii sunt împărţiţi în trei categorii, şi anume; membri simpli, care se numesc laici sau mireni şi cărora li se mai zice în mod comun credincioşi, clerici şi monahi. :. Aceste trei categorii se deosebesc în mod evident una de^cealaltă prin mai multe elemente. ’ '

în primul rând cele două dintâi se deosebesc prin starea lor harică şi. sunt numite stări bisericeşti. Tot stare bisericească este numită şi categoria monahilor sau călugărilor, ..

Prin urmare, în structura Bisericii avem trei categorii de membri sau stări, şi acestea sunt: starea laică sau starea mirenească, starea clericală sau starea preoţească şi starea monahală sau starea călugărească.,i în privinţa stării monahale, este de observat că ea nu se. deosebeşte de celelalte două prin vreo stare-harică superioară ori inferioară acelora, ci deosebirea esenţială constă într-o stare morală aparte. Ea poate fi socotită superioară stării morale comune a credincioşilor prin faptul că ea îşi impune să vieţuiască la un nivel mai înalt, prin observarea celor trei sfaturi evanghelice principale: al ascultării, al sărăciei.şi al castităţii.

■Sub.raport haric, membrii stării monahale pot face parte fie din starea laică, fie din starea clericală. :, Monahii n-au existat dintru început şi nu reprezintă un element constitutiv esenţial al structurii Bisericii. Ei jiu au importanţa pe care o are elementul laic şi cel clerical, fără de cai;e Biserica nu poate să existe. Fără elementul monahal instituţia Biserici; a putut să existe timp îndelungat şi ar putea să dăinuiască şi de acum înainte. ;.r;;:; > : •

;

95

După cele trei stări, elemente care intră în structura Bisericii, urmează să vedem ca un alt element important al acestei structuri unităţile organizatorice locale şi teritoriale ale Bisericii... ,

Acestea sunt comunităţile în care s-au constituit după rânduieli aparte de organizare şi de conducere credincioşii laici'şj clericii; nu; însă şi* monahii, care s-au constituit în obşti independente de unităţile organizatorice ale Bisericii. Cele dintâi unităţi bisericisşti locale, s-au numit comunităţi,: obşti sau uneori familii. Din acestea s-au format unităţi teritoriale mai mari, numite parohii. Apoi s-a constituit,unitatea teritorială mai mare numită eparhie, provincie sau mitropolie, apoi altele numite dieceze sau exarhate, patriarhate, iar alături de elejBisericile autonome şi autocefale. - ■>

, Este de menţionat că parohiile vechi s-au numit, episcopii sau cetăţi şi că mai târziu între unităţile teritoriale au apărut şi protopopiatele.. •, ...- Al cincilea element care. intra în structura sdcială a Bisericii este, acela pe care-1 formează organele de. conducere ale Bisericii, numite autorităţi bisericeşti, care se împart în două mari categorii,, şi anume: organe individuale şi organe colegiale sau sinodale.. ,

;

Cele dintâi, organele individuale, sunt reprezentate de toate treptele clerului. Numărul şi poziţia organelor individuale ale Bisericii a crescut sau a scăzut în decursul istoriei.

| , ;• - Al şaselea element important care intră în structura Bisericii, deşi nu pretutindeni în acelaşi fel, îl formează comunităţile religioase. Dintre toate există astăzi şi s-a menţinut pretutindeni numai obştea religioasă a monahismului. _.

Alături de obştea monastică, mai există aşa-zisele frăţii creştine, frăţiile ortodoxe, unele asociaţii misionare, apoi altele având destinaţia de a înviora misiunea internă ori de a combate anumite rătăciri, numite fiecare după specificul ţelului urmărit sau ţinându*se seama de alte considerente. Astfel, au existat şi mai există în unele Biserici obşti de tipul diaconi ţel or, apoi comunităţi pentru misiunea externă sau altele pentru misiunea internă.

Al şaptelea element important care intră în structura Bisericii îl formeazăunităţile sau aşezămintele bisericeşti, Ia care se adaugă şi fundaţiile, cărora li se zice şi aşezăminte. ■

în Biserica veche au existat numeroase instituţii sau aşezăminte de asistenţă socială» dintre care şapte au reprezentat modul concret organizat şi sta] tornic de aplicare a dragostei creştine. Aceste instituţii purtau următoarele denumiri: vrefocomii, adică case pentru adăpostirea copiilor nevârstnici sau abandonaţi; orfanotrofii, adică orfelinate în care erau întreţinuţi cu adăpokt şi cu hrană copiii orfani; partenocomii, case de adăpost pentru fete orfane sau rămase fără îngrijire din partjea familiei; gherontocomii, case de adăpost pentru bătrâni, adică azile de bătrâni; hirocomiuCase de adăpost pentru văduve rămase fără de nici un sprijin; nosocomii, adică spitale; cum se numesc până astăzi, sau vechile bolniţe; şi, în fine, xenodohii, case; primitoare de străini sau hoteluri primitive. ;i :r

>'■Alături de aceste aşezăminte, au mai apărut îit decursul timpului felurite instituţii de

cultură cum au fost şcolile catehetice; ăpor şcolile de forpiare a clerului. '■ •* ; * ■

96

Fundaţiile sunt numite aşezăminte. Ele au constat şi constau şi astăzi din mase de bunuri care aii fost puse la dispoziţia Bisericii fie pentru a întreţine instituţii de asistenţă socială sau alte instituţii bisericeşti, fie pentru a construi sau a întreţine din veniturile lor biserici, mănăstiri, şcoli.1 -1 ■

In fine, între elementele care intră în structura Bisericii se numără şi legile şi instituţiile juridice ale Bisericii şi întreaga ordine juridică a Bisericii, care leagă toate celelalte elemente. Ordinea juridică constituie o pârghie prin care autoritatea bisericeasca acţionează asupra tuturor, realităţilor care intră în structura sau alcătuirea Bisericii. Prin natura'sa, acest clin urma element este ţesut în întreaga structură a Bisericii şi din cunoaşterea lui se lămureşte caracterul de subiect de drept aî Bisericii în genere,4 precum şi calitatea de su-biect de drept, fie ca persoane fizice, fie ca persoane juridice, a tuturor elementelor care intră în structura sau alcătuirea Bisericii;

Toate'elementele amintite dau contur şi conţinut organizaţiei Bisericii, care, privită prin prisma lori este destul'(ie complexă, dar închegată şi unitară în acelaşi timp. î-,

^ aPentru înţelegerea poziţiei şi rostului tuturor elementelor enumerate în viaţa bisericească

este necesar să stăruim pe rând asupra fiecăruia dintre acestea în parte.

II. MEMBRII BISERICII. STĂRILE BISERICEŞTI

A. CLERUL, STAREA CLERICALA SA U PREOŢIA.LOCUL ŞI IMPORTANŢA EI ÎN BISERICĂ

1. Noţiunea de cler, ierarhie, preoţieşi expresiile derivate din ele \

Sub numele de cier, se înţelege totalitatea slujitorilor bisericeşti care sunt instituiţi prin hirotonie.înţelesul acestui cuvânt nu a Fost însă de la început acela pe care-1 are astăzi. Prin cler s-a înţeles iniţial totalitatea slujitorilor Bisericii, indiferent de starea harică în care se găseau, adică din cler faceau parte atât slujitorii bisericeşti de instituire divină: episcopii,' presbiterii şi diaconii - aceştia în primul rând cât şi toţi ceilalţi slujitori creaţi de către conducerea bisericească, adică ipodiaconii, exorciştii, lectorii etc.j cu alte cuvinte toatei gradele zise inferioare.Mai târziu s-au introdus şi denumirile d6 cler superior şx cler mferioK cea dintâi denumire se folosea pentru indicarea membrilor clerului sacramental, iar cea de a doua pentru a indica clerul n^sacramental sau de instituire bisericească, de la treapta de diacon în jos. :

Târziu termenul de „cler superior” a început a se folosi numai pentru arhiereu, care formează clerul înalt. Cu acelaşi înţeles s-a introdus şi denumirea de chiriarhie, de „înalta ierarhie11 sau simplu „ierarhie".Cuvântul ierarhie se foloseşte uneori exact în acelaşi înţeles ca şi cuvântul episcopat, şi apoi în acela de înşiruire ascendenta sau descendentă'a tuturor slujitorilor bisericeşti, atât a celor sacramentali, cât şi a celor nesacrarnentali.în fine, cuvântul cler este folosit în înţeles egal cu acela de preoţie sau de preoţime. ■

;

Să lămurim cele trei cuvinte: clerul, ierarhici şi preoţia. ■ ' .Cuvântul cler are înţelesul originar de „soartă" sau „ales de soartă", „chemat", „chemat prin soartă" sau „ales prin tragere la sorţi", cum s-a făcut alegerea lui Matia. . ■Deci prin cuvântul cler trebuie să înţelegem chemarea sau alegerea prin soartă. Tocmai în acest înţeles s-a adoptat cuvântul cler pentru a desemna totalitatea celor care sunt chemaţi sau aleşi de soartă pentru .slujirea preoţească. Clericii sunt cei chemaţi la soarta slujirii preoţeşti, adică la aceea de slujitori ai Bisericii.

Cuvântul ierarhie are înţelesul originar de conducere sfântă sau de căpetenie sfântă. în acest înţeles el s-a potrivit spre a fi folosit în Biserică pentru a exprima noţiunea de cler sau pe aceea de preoţie, de totalitate a treptelor clerului sau ale preoţiei. ...

Cuvântul preoţie are înţelesul de stare harică superioară stării comune a oamenilor simpli laici sau profani, care se creează prin conferirea harului sfinţi tor. Termenul însuşi provine din limba greacă, unde are înţelesul de „bătrân”, „căpetenie" sau „conducător religios".

98

Cuvântul preoţie a dobândit înţelesul de stare reprezentată de către conducătorii religioşi, şi anume de totalitatea acestor conducători din toate treptele instituite prin hirotonie. Cuvântul preoţie înseamnă totalitatea slujitorilor bisericeşti cărora li s-a conferit o stare harică deosebită prin hirotonie.'

Preoţia constituie o stare aparte între membrii'Bisericii, care se numeşte şi starea clericală sau starea preoţească, ori cinul preoţesc. Din această stare fac parte numai trei trepte de instituire divină şi care se creează prin hirotonie, şi anume: treapta arhieriei sau a episcopatului, treapta presbiteratidui sau a preoţiei propriu-zise şi treapta diaconiei sau a diaconatului. Toate celelalte trepte se numesc trepte ^ de instituire t bisericească. Mai există şi'alte trepte, dar acestea nu fac parte din preoţie, ci numai cele. care .aii la'bază hirotonia..

. 2. Starea clericală sau preoţia în sens propriu, , poziţia şi importanta ei în Biserică *

: Starea clericala.reprezintă o categorie de menibri ai Bisericii,formată prin conferirea harului sfinţitor. De asemenea preoţia, constituie unul din mijloacele cii,care însuşi Mântuitorul, a înzestrat Biserica. Privită în acest fel, preoţia reprezintă un element al puterii bisericeşti.; Preoţia există în Biserică şi numai în Biserică, nu în afară,şi nici deasupra Bisericii; ci în corpul Bisericii, ca o parte a acestuia. f ... •

. Trebuie înţeles că preoţia, fiind, mijlocul principal prin. care se lucrează mântuirea în Biserică, ea se găşeşte laTqcul cel mai;.înalt şi formează astfel elementul îndrumător,şi conducător al Bisericii prin însăşi starea, lucrarea şi rostul ei. Cu această poziţie în Biserică, preoţia apare ca fiind cea dintâi chemată nu numai să lucreze mântuirea membrilor Bisericii, ci şi să păstreze toate, mijloacele cu care. Mântuitorul ă înzestrat Biserica Sa. Totalitatea acestor mijloace au fost transmise Bisericii prin Sfinţii Apostoli, formând împreună moştenirea lăsată, adică succesiunea apostolică. Ce rezultă de-aici pentru determinarea mai precisă a-poziţiei preoţiei şi a importanţei ei în viaţa Bisericii? Rezultă că preoţia în totalitatea ei este purtătoarea succesiunii apostolice.

Pe de altă parte, nu trebuie confundată preoţia cu Biserică/Această moştenire a fost lăsată Bisericii, căreia i-a fost lăsata şi preoţia ca parte a acestei

succesiuni. Astfel, păstrătoarea principala a succesiunii apostolicc este Biserica în totalitatea ei, nu numai cierul, ci cleiul împreună cu toţi ceilalţi credincioşi, sub călăuzirea Sfântului Duh şi având în fruntea tuturor pe însuşi Ii- sus Mântuitorul. .

Rezultă că deşi preoţia este chemată la lucrarea de căpetenie în Biserică, ea numai în unire cu toţi ceilalţi membri ai Bisericii îşi poate îndeplini lucrarea şi misiunea sa.

Din cuprinsul succesiunii apostolice, ea deţine în mod special cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, adică ramura puterii învăţătoreşti, a puterii sfinţi-, toare şi a puterii cârmuitoare sau pastorale. Pe toate acestea le primeşte prin. actul hirotoniei. Ea nu deţine decât ca o îndatorire acea parte a puterii bisericeşti care nu derivă din starea sa harică, nu este cuprinsă de. această stare, şi anume puterea de a păstra nealterat adevărul de credinţă, pentru că această putere i s-a dat numai Bisericii şi numai ea o poate exercita. Preoţia apare ca un mijloc al Bisericii şi ca o parte a succesiunii apostolice* care constă din doua părţi

99

esenţiale: credinţa şi harul. Credinţa este păstrată numai de Biserică în întregimea ei, iar harul îl deţine preoţia în totalitatea ei.

Preoţia constituie deci unul din mijloacele care intră, prin starea sa harică, în conţinutul succesiunii apostolice şi prin calitatea de deţinătoare a. harului sfmţitor ea se situează în fruntea Bisericii, formând în acest înţeles conducerea bisericească. în această calitate şi de pe această poziţie, ca organ al Bisericii, ea are ca principală grijă păstrarea adevărului de credinţă şi împărtăşirea harului sfinţitor, pentru ca prin ele sa poată fi asigurată mântuirea credincioşilor. La această lucrare participa întreaga preoţie. Astfel înţeleasă, preoţia este purtătoare a succesiunii apostolice şi continuatoare a lucrării mântuitoare, pe care o săvârşeşte întreaga preoţie.

3, Treptele preoţiei de instituire divina în epoca apostolică

După cum arată Întreaga istorie şi viaţă a Bisericii, cele trei trepte de instituire divină au existat din epocă apostolică şi s-au păstrat până astăzi. Dar tot istoria Bisericii ne arată bă au existat şi alţi slujitori ai Bisericii; mai întâi Sfinţii Apostoli, apoi slujitorii harismatici: apostoli în sensul larg al cuvântului, profeţi, învăţători, evanghelişti şi exorcişti.

Sfinţii Apostoli aleşi de Domnul au fost 111 număr de 12, dar prin căderea îui luda au rămas 11. Pentru completarea numărului de 12, s-a procedat ia alegerea unui nou Apostol, folosindu-se următorul procedeu: obştea credincioşilor, împreună cu Sfinţii Apostoli, a ales doi bărbaţi vrednici şi apoi s-a tras la sorţi, iar voia lui Dumnezeu l-a chemat prin sorţi pe Matia la vrednicia de Apostol. Completându-se numărul de 12, lor li s-a mai adăugat prin chemare directă de către Domnul un al treisprezecelea Apostol, în persoana Sfântului Pavel. - - •

Deci cei dintâi şi principalii slujitori ai Bisericii au fost Sfinţii Apostoli. Ei au chemat apoi la slujirea Bisericii, prin alegere de către obştea credincioşilor şi prin hirotonie, prin invocarea Duhului Sfânt, pe slujitorii din cele trei trepte ale preoţiei propriu-zise, după îndrumarea Mântuitorului, iar nu prin simpla hotărâre şi chibzuinţă a Sfinţilor Apostoli,

Cele trei trepte se cheamă trepte de'instituire divina, nil' trepte de drept divin. LOf li Se mai zice şi ierarhia hirotonită, adică ierarhia creată printr-un sacrament, prin taina hirotoniei.

Textul Sfintei Scripturi ne vorbeşte doar de modul instituirii de către Sfinţii Apostoli a celor şapte diaconi. Este cert însă că înainte de instituirea celor şapte diaconi rânduiţi să slujească meselor n-au existat în Biserică alţi slujitori sacramentali decât Sfinţii Apostoli. Ulterior, au fost'chemaţi la slujirea preoţească şi hirotoniţi atât episcopii, cât şi preoţii1 şi diaconii sacramentali, înşişi Sfinţii Apostoli le-au dat apoi îndrumări orale şi scrise slujitorilor din cele trei trepte ale preoţiei create de ei prin mandat divin, cum să-şi îndeplinească slujirea lor şi cum să cheme pe alţii la aceeaşi slujire. Epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel sunt edificatoare în această privinţă.

Prin urmare, în prima fază de organizare a vieţii bisericeşti din epoca apostolică existau cincicategorii de slujitori ai Bisericii, şi anume: Sfinţii Apostoli, episcopii, presbiterii, diaconii sacramentali şi diaconii destinaţi să slujească trebuinţelor practice

100

ale vieţii bisericeşti. , , .,Paralel au apărut şi slujitorii harismâtici, adică cei chemaţi la slujirea Bisericii direct

de către Dumnezeu, prin înzestrarea lor cu daruri suprafireşti şi prin îndemnul lăuntric de a se pune în slujba Bisericii prin darurile extraordinare pe care le primiseră. Aceste daruri se nun\esc harisme, deosebindu-se.de cele care se comunică prin hirotonie şi care se numesc haruri sau daruri dumnezeieşti.

Harismaticii au fost instituiţi prin,lucrarea directă a lui Dumnezeu, prin Duhul Sfanţ. Numărul lor a variat, dar principalii slujitori Hârismatici au fost: apostolii în sens larg, profeţii, învăţătorii şau didascalii, evangheliştii, exorciştii.. Apostolii erau propovăduitori ai cuvântului. Iii ăceeâşi situaţie se găseau şi profeţii. In privinţa apostolilor şi a profeţilor, Didahia cuprinde dispoziţia cci ei să nu fie ţinuţi mai mult de două sau trei zile într-o localitate. Nu spune* însă acelaşi lucru şi despre a treia treaptă a slujitorilor harîsmatici, adică despre învăţători sau didascali. Slujirea acestora consta într-o propoyăduire cu caracter de învăţământ asemănător cu cel catehetic. O lucrare asemănătoare cu. a învăţătorilor şau a didascalilor o săvârşeau şi. evangheliştii, principalii creatori ai elementelor Sfintei Tradiţii prin această lucrare,a lor. Cât despre exorcişti, şe ştie că ei îndeplineau lucrarea de liniştire şi .curăţire a sufletelor.

înzestraţi cu daruri suprafireşti, slujitorii harisrnatici, pe lângă lucrarea lor comună, mai săvârşeau şi o. serie de acte minunaţi al căr.or,rost era să adeverească calitatea lor de slujitori ai Bisericii, trimişi de Domnul, şi să întăreascămereu adevărurile de credinţă pe care le propovăduiau ei sau ceilalţi slujitori ai Bisericii şi deopotrivă toţi creştinii.

In prima fază a epocii apostolice, slujitorii Bisericii se împărţeau în zece trepte sau categorii, şi anume: Sfinţii Apostoli s au apostolii propriu-zişi, episcopii, presbiterii, diaconii sacramentali, diaconii din asistenţa socială, apoi apostolii în sens larg, profeţii, învăţătorii sau didascalii, evanghelista şi exorciştii.

în aceeaşi vreme mai apar şi alţi slujitori nesacramentali şi neharismatici, îndeplinind numeroase şi importante lucrări ca slujitori apostolici, adică instituiţi prin simpla chemare a lor de către Sfinţii Apostoli şi prin rânduirea lor la anumite ascultări.

Din această categorie amintim pe cei 70 sau 72. de ucenici ai Sfinţilor Apostoli, apoi diaconiţele, văduvele şi presbiterele. Alături de ei, tot cu rosturi secundare, mai.sunt pomeniţi şi alţi slujitori mai mici.

Aceasta este imaginea sau schema slujitorilor principali ai Bisericii existenţi în epoca apostolică.,Unii dintre ei au supravieţuit acestei epoci şi-i întâlnim şi în veacurile următoare, iar alţii s-au păstrat până astăzi.

Să vedem şi sub acest aspect ce s-a petrecut cu slujitorii de atunci ai Bisericii.

4, Treptele preoţiei în dezvoltarea îor istorică până în vremea noastră

Sfinţii Apostoli au săvârşit o lucrare unică în viaţa Bisericii, prin calitatea lor de slujitori aleşi de către Domnul. Pentru săvârşirea acestei lucrări unice, ei au fost înzestraţi de Domnul, în mod direct şi apoi prin lucrarea Duhului Sfânt, cu plenitudinea preoţiei, în

101

forma sa superlativă de apostolat, sau cu daruri extraordinare, numire harisme. Sfinţii Apostoli nu au transmis membrilor preoţiei de instituire divină decât o anumită parte din puterea cu care fuseseră ei înzestraţi. Să vedem ce na au transmis şi nu au putut transmite Sfinţii Apostoli preoţiei de instituire divină a Bisericii.

Mai întâi, ei n-au transmis şi nici nu puteau transmite harismele şi apostolatul. Ei au avut de la Mântuitorul îndrumările în baza cărora au procedat la alegerea lui Matia şi în baza cărora au recunoscut catitatea de apostol a Sf. Apostol Pavel. Ei n-au-.mai instituit alţi apostoli şi nici n-au avut calitatea de a chema pe nimeni la apostolat, decât în cadrul strict al mandatului, în legătură cu Matia. Î. .

Apostolatul însuşi a fost o harismă în cuprinsul căreia intrau două însuşiri extraordinare şi netransmisibile, şi anume: însuşirea de a fi organ al revelaţiei şi aceea conexă, dar prealabilă a infailibilităţii.

Sfinţii Apostoli au fost organe ale revelaţiei şi în această calitate s-au bucurat de infailibilitate personală. Este evident că aceste două însuşiri sau daruri suprafireşti legitimează considerarea apostolatului ca harismă şi fac să se înţeleagă şi mai bine faptul că apostolatul nu era transmisibil. Tot ca însuşire cu totul deosebită au mai avut, fiecare în mod personal, jurisdicţie nelimitată, adică jurisdicţie universală sau ecumenică. Nici această putere de jurisdicţie universală nu a fost transmisibilă şi ei nici n-au transmis-o şi nici n-au încercat să o transmită nimănui. Din contră, prin felul în care i-au instituit pe slujitorii Bisericii din cele trei trepte ale preoţiei neotestamentare, ei au dovedit că nu înţeleg să transmită jurisdicţia universală nici uneia dintre aceste trepte, nici uneia dintre persoanele chemate în vreuna dintre cele trei trepte, ci numai tuturor împreună, adică întregii preoţii de instituire divină.

Deşi aveau aceeaşi putere, fiecare în mod personal, totuşi Sfinţii Apostoli n-au înţeles să-şi exercite jurisdicţia universală în mod personal, decât în lucrarea misionară şi în diverse alte ocazii, nu însă şi atunci când s-au pus pro-' bleme litigioase pentru conştiinţa creştinilor sau tulburătoare pentru mersul înainte al-lucrării Bisericii. In asemenea cazuri, ei au procedat consultau- du-se reciproc şi punându-se cu toţii de acord. Ba mai mult, au apelat şi la concursul credincioşilor şi ai celorlalţi slujitori ai Bisericii, cum o dovedeşte modul în cave s-a ţinut Sinodul apostolic sau Sinodul de la Ierusalim, pe la anul 50 sau 51.

Privind la acest mod de a lucra al Sfinţilor Apostoli, facându-i să formeze împreună acel organ unitar, colegiul apostolic, şe. poate spune: apostolatus unus est, cuius a singidis in solidum pars tenetur, unitatea lor constituind unul din elementele de bază ale unităţii Bisericii. ,

Dar dacă Sfinţii Apostoli n-au putut transmite nici harismele personale, nici apostolatul şi nici jurisdicţia universală asupra Bisericii pe care o deţinea fiecare în mod personal, atunci ce au transmis ei preoţiei de instituire divină, creată de înşişi Sfinţii Apostoli?

Ei au transmis acea zestre care se numeşte în mod curent succesiune apostolică, ce constă în starea harică a preoţiei şi în puterea ei de a continua lucrarea Sfinţilor Apostoli şi a Mântuitorului, sub cele trei aspecte ale ei: de lucrare sfinţitoare, de lucrare propovăduitoare şi de lucrare cârmuitoare sau pastorală. : -

102

Sfinţii Apostoli au mai transmis ca zestre a lor şi o altă putere;, şi anume puterea de a păstra nealterat sau în mod infailibil adevărul de credinţă, adevărul revelat, transmisă din mandat divin Bisericii în întregimea ei. Sfinţii Apostoli nu au urmaşi în apostolat, iar preoţia de instituire divină este în întregime urmaşa Sfinţilor Apostoli, însă numai în lucrarea legată de misiunea lor de a continua prin ea lucrarea mântuitoare. ‘

Cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină, moştenind de la Sfinţii Apostoli partea transmisibilă, o deţin şi o exercită în viaţa Bisericii din mandat divin. Ei împart una din puterile care fac parte din moştenirea apostolică cu restul membrilor Bisericii, şi anume pe aceea a. infailibilităţii în materie de păstrare a dreptei credinţe.

Preoţia de instituire divină a primit şi păstrează succesiunea apostolica. Despre ea se poate spune, ca şi despre apostolat: preoţia este una, dar din ea toţi membrii stării preoţeşti deţin .împreună şi în mod solidar câte o parte (clerus unus est, cuius a singulis in solidum pars tenetur).

B. MIRENII SAU LAICII•>

1. Starea laică, locul şi importanţa ei în Biserica

a. Prezentarea de ansambluAl doilea element constitutiv al Bisericii, adică al doilea element esenţial care intră în

alcătuirea Bisericii şi fără de care ea nu ar putea să existe, precum ea nu ar putea să existe nici farâ cler, este elementul laic.

Prin acest element se înţelege totalitatea credincioşilor creştini membri ai Bisericii, care nu au starea preoţească în nici una din treptele sale şi nici calitatea de slujitori inferiori ai Bisericii, instituiţi prin hirotesie sau în alt chip.

Membrii Bisericii din această categorie se numesc fie laici, fie mireni. Cuvântul „laic" înseamnă în greceşte „om profan, neiniţiat“, pe când cuvântul slav „mirean*4, înseamnă „om din lumea mare, din masă“, adică om care nu face parte din lumea înaltă, ci din lumea de jos a celor mulţi şi neiniţiaţi.

Nici cuvântul grecesc şi nici cel slav nu exprimă starea în care se găsesc credincioşii simpli, pentru următoarele motive:

- Credincioşii simpli au o stare harică complexă, care începe cu starea pe care o creează Taina Sfântului Botez şi care se poate amplifica prin harul ce poate fi oferit prin celelalte Sfinte Taine. Credinciosul simplu nu este nici un profan şi nici un paria sau un om inferior din lume, ci se află într-o stare numită „preoţie sfântă” în Sfânta Scriptură (I Petru 2, 5). Credinciosul laic poate fi socotit, în raport cu cei care nu au dobândit calitatea de membri, ai Bisericii, ca având starea harică a preoţiei generale sau a preoţiei obşteşti.

- în virtutea stării sale de părtaş la preoţia generală, credinciosul laic poate săvârşi Taina Botezului în cazuri de necesitate. ^- în virtutea aceleiaşi stări, credinciosul simplu devine colaborator al stării preoţeşti la săvârşirea eficientă a Sfintelor Taine.

- Credinciosul simplu devine, prin Taina Sfântului Botez, atât membru al trupului tainic

103

al Domnului, cât şisubiect al tuturor drepturilor şi îndatoririlor care îi revin ca parte constitutivă esenţială a Bisericii.

în această îndoită calitate pe care o dobândeşte credinciosul prin Taina Sfântului Botez, el participă împreună cu clerul la păstrarea nealterată a adevărului revelat, a cărui păstrătoare este Biserica în întregimea sa, precum şi la toate celelalte lucrări pe cnre le săvârşeşte clerul în exercitarea celor trei ramuri ale puterii bisericeşti, şi anume a puterii învaţătoreşti, a puterii sfinţitoare şi a puterii conducătoare sau jurisdicţionate.

Cu o asemenea poziţie, credincioşii nu pot fi socotiţi laici în sensul propriu şi nici mireni oarecare. Că ei au o poziţie deosebită în Biserică, ne-o arată însuşi Domnul, care-i numeşte mladiţe ale trupului Său, elemente constitutive ale Bisericii: „Eu sunt viţa şi voi mlădiile” (Ioan 15,1-8). El nu-i deosebeşte pe credincioşii simpli de alţi membri ai Bisericii, ci se adresează tuturor ca elemente constitutive ale trupului său. Âdresându-se tuturor membrilor Bisericii, le spune: „rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi“ (ioan 15, 1-5), adică în credinţa la care i-a chemat El.

Sfântul Apostol Pavel se adresează tuturor membrilor Bisericii, zicân- du-le: „Voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare în parte“ (I Cor. 12, 27), apoi îi numeşte mădulare ale trupului Domnului (I Cor. 12,14-18), apoi „împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9) spre dobândirea mântuirii, căci toţi credincioşii fac parte din aceeaşi casă a lui Dumnezeu, care este Biserica (I Cor. 3,16-17).

Şi Sfântul Apostol Pavel, în toată lucrarea sa misionară, nu recurge numai la ajutorul clericilor,- ci şi la diverşi credincioşi simpli şi niciodată nu lasă a se înţelegerea Biserica s-ar împărţi în Biserica conducătoare şi Biserica ascultătoare. împotriva unei asemenea împărţiri discriminatoare se ridică Sfântul Apostol Pavel, căci acest fapt i-ar reduce la starea de supuşi sau de oameni lipsiţi de drepturi. '

Sfântul Apostol Pavel le spune tuturor credincioşilor: „Staţi tari în libertatea la care v-a chemat Domnul şi nu cădeţi din nou sub jugul robiei11. De asemenea, pretutindeni procedează la constituirea de comunităţi său Biserici locale* socotindu-i pe proaspeţii creştini oameni renăscuţi la viaţa în Hristos.

în acelaşi fel procedează şi ceilalţi Sfinţi Apostoli şi toţi misionarii din epoca apostolică şi de atunci încoace. Nici unul .nu s-a gândit să constituie mai întâi clerici şi apoi să câştige credincioşi, ci mai întâi au creat comunităţi, pentru a căror slujire au instituit clerici, căci fiecare avea conştiinţa misiunii la care îi chemase pe toţi’ Domnul: „Cel ce vrea să fie între voi întâi, acela să fie tuturor slujitor" (Marcu 10,44-45), arătându-le că nici Mântuitorul n-a venit ca să I se slujească* ci ca să slujească.

Constituind comunităţi şi aşezând slujitori în ele, Sfinţii Apostoli îi cheamă pe toţi membrii comunităţilor la întreaga lucrare mântuitoare, în chip sobornicesc, împreună1

vieţuind şi împreună lucrând. Toţi membrii acestora s-au comportat ea membri conştienţi că sunt „împreună lucrători cu Dumne- zeu“ (I Cor. 3, 9) şi părtaşi ai aceluiaşi trup şi fii ai aceluiaşi Părinte.

Că în felul acesta i-au îndrumat Sfinţii Apostoli, rezultă'din epistolele Sfântului Apostol Pavel, epistole pe care el nu le adresează slujitorilor Bisericilor, ci le adresează către Romani, către Corinteni, către Galateni, către Efeseni, către Fi li peni, către Coloseni, către Tesaloniceni şi către Evrei. El nu se adresează vreunuia dintre ucenicii săi, ci se adresează

104

obştilor înseşi. Când se adresează lui Timotei şi Iui Tit, o face cu titlu personal.La fel procedează şi Sfântul Apostol Petru, care adresează epistola sa „celor care

trăiesc în Pont, Galatia, Capa<iochia,.Asia şi Bitinia“, iar nu numai slujitorilor acestor credincioşi şi nici măcar în primul rând lor.

întreaga Sfânta Scriptură se adresează tuturor credincioşilor, clerici şi mireni, membri ai Bisericii, căreia.i s-a încredinţat păstrarea nealterată a adevărului revelat. . •. '. ,

Scriitorii bisericeşti, în. scrisorile pe care le adresează diverselor Biserici, folosesc formulele pe care le-au deprins de la Sfinţii Apostoli: Sfântul Clement Romanul (sec, III) scrie Corintenilor, Sfântul Ignatie al Antiohiei se adresează către Efeseni, Magnezieni, Tralieni, Romani, Filadelfieni şi Smir- neni, iar Sfântul Policarp al Smirnei scrie către Smimeni.

Sfinţii autori au folosit formulele de adresare nu numai spre a-i îndruma pe credincioşi, .ci şi pentru a le da cinstea cuvenită, de membri cu toate drepturile. Cât de mult au preţuit Sfinţii Apostoli poziţia şi lucrarea credincioşilor sim- “pliîn Biserică, ne arată Sfântul Apostol Pavel: „socotesc că nu sunt cu nimic mai prejos decâţ alţi Apostoli...“„.(II Cor. llj 5; 12, 11),.apostol chemat.la această slujire direct de către ţomnu£ „Apostol prin Iisus Hristos" (Gal. 1, 1).

Pentru care motiv ă ţinut Sfântul Apostpl Pavel să-şi legitimeze calitatea adevărata de apostol în faţă unoroBşti de'credincioşi? Pentru motivul că aceştia aveau îndreptăţirea de a deosebi între Apostolii adevăraţi şi apostolii mincinoşi, între propovăduitorii adevăraţi şi cei înşelători sau amăgitori; Satana ia nu numafchip de apostol, ci şi chip de înger. '

Sfântul Apostol Pavei se adresează credincioşilor îhtr-o formă cum nu se poate măi clară şi mai grăitoăre, spunându-le: „Cercetaţi-vă pe voi înşivă de sunteţi în credinţă; încercaţi-vă pe voi înşivă14 (II Cor. 13, 5). De asemenea îi numeşte pe credincioşii laici „preoţie sfântă11, zicându-Ie: „Voi sunteţi neam ales, preoţie sfântă" (I Petru 2, 5,19), mod în care se exprimă şi Sfântul Ioan, în Apocalipsă (1, 6; 5,10).

Credincioşii sunt cu adevărat stâlpi ai'credinţ’ei şi ai lucrării Bisericii împreună cu toţi slujitorii bisericeşti care au o stare harică superioară. în acest înţeles, credincioşii împreună'cu slujitorii Bisericii; iar nu numai slujitorii singuri? formează'cefea ce Sfântul'Âpostol Pavel numeşte ,',stâlpul şi întărirea adevărului" (I Tim. 3; 15). • •

•• Toţi slujitorii altarelor au dat credincioşilor laici nu numai cinstirea cuvenită unor

purtători vii ai credinţei celei mântuitoare şi unor îrripreună-Iucrători cu clerul sau cu preoţia, pentru dobândirea mântuirii lor personale şi a semenilor lor, ci le-au recunoscut şi poziţia şi importanţa pe care o au în viaţa Bisericii şi care se aduce Ia expresie în mod cât se poate de concret, prin drepturile şi îndatoririle pe care le au credincioşii ca stare aparte în viaţa Bisericii.

întreaga istorie şi toate rânduielile sunt pline de mărturii asupra modului constant în care credincioşii simpli şi-au exercitat drepturile şi şi-au îndeplinit îndatoririle, cu conştiinţa că sunt acte de slujire a Bisericii.

b. îndatoririle şi drepturile mirenilor ca subiecte de drept

105

în BisericăCând se vorbeşte despre poziţia şi importanţa elementului clerical în Bise- ' rică, se

începe cu arătarea drepturilor şi apoi a îndatoririlor, pe când atunci când se vorbeşte despre elementul laic sau mirean, se arată mai întâi îndatoririle şi apoi drepturile lui în Biserică.-Acest lucru se face urmând o optica tradiţională. '

Totuşi, întrucât credincioşii simpli ai Bisericii nu-şi manifestă în mod zgomotos conştiinţa drepturilor lor şi mai ales îşi îndeplinesc cu tragere de inimă îndatoririle, se obişnuieşte a fi puse în lumină mai mult îndatoririle decât drepturile lor.;

Este de la sine înţeles că nici un subiect de drept nu poate fi purtător mimai de îndatoriri, tară a beneficia de drepturile corespunzătoare îndatoririlor respective. Deci nici elementul mirean, ca subiect de drept în viaţa Bisericii, nu poate fî încadrat numai de îndatoriri şi socotit un simplu purtător al acestora, fară a i se asigura sau fără a i se recunoaşte şi drepturile corespunzătoare;.,

Şi sub' aspectul statutului juridic este cu neputinţă să definim acest statut în cazul elementului mirean numai prin îndatoriri, cu nesocotirea drepturilor.

Mai există păreri potrivit cărora elementul mirean ar avea numai dreptul de a asculta. Aceste păreri nu reprezintă vreo atitudine înţemeiată. ;

Deoarece aceste păreri au fost afirmate şi cu ocazia Conciliului II Vatican şi datorită unor ecouri ale lor în Biserica de Răsărit, problema definirii calităţii de subiect de drept pe care o are elementul mirean în Biserica s-a impus atenţiei teologilor şi canoniştilor. .

Se pune problema de a se şti dacă elementul mirean este sau nu subiect de drept în Biserică.

S-a obiectat asupra calităţii de subiect de drept a elementului mirean, deoarece aceasta ar încălca principiile canonice de bază, şi anume principiul ierarhic şi principiul sinodal, precum şi caracterul episcopal al Bisericii şi învăţătura despre succesiunea, apostolică. Elementul mirean este: un element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care Biserica nu poate să existe. De aici rezultă clar în primul rând că elementul mirean, nu eixistă ca un simplu decor sau ca o masa amorfă în corpul Bisericii, ci există ca un element care condiţionează elementul sacerdotal. Se înţelege că un astfel de element nu poate.să aibă o poziţie exprimată printr-o sumă de îndatoriri cu caracter religios şi moral, fară să aibă îndatoriri cu caracter juridic şi drepturi corespunzătoare de aceeaşi natură. :■ ■

AI doilea considerent care temeluieşte calitatea de subiect de drept a ele- meniului laic în Biserică constă în faptul că existenţa şi păstrarea succesiunii apostolice în Biserică, precum şi caracterul episcopal al Bisericii, sunt condiţionate de existenţa elementului mirean.

în ce constă, caracterul episcopal al Bisericii? Caracterul episcopal al Bisericii constă în faptul că principalii slujitori şi cârmuitori ai Bisericii sunt episcopii. Este iarăşi evident că relevatul caracter episcopal ai Bisericii nu eşte nici subminat, nici desfiinţat sau ştirbit în vreo forma oarecare prin prezenţa subiectului de drept aparte în viaţa Bisericii pe careâl reprezintă elementul laic, ci din contră, acesta constituie o realitate care condiţionează şi existenţa, caracterului, episcopal, al Bisericii, căci acest caracter nu relevă şi nu se

106

determină altfel decât cu raportare la elementul mirean.Oricât s-ar recunoaşte importanţa corpului episcopal în Biserică, este evident că nici

aceasta nu are raţiune decât dacă există şi credincioşi laici, nu numai clerici, în corpul Bisericii-.; De altfel, corpul Bisericii nici n-ar putea să. se închege fară credincioşii laici..

, <?. ., : •- Prin urmare, nici caracterul episcopal al Bisericii nu constituie o dificultate în calea afirmării, calităţii de subiect de drept a elementului mirean în Biserică şi nici pe.baza acestuia nu se pot formula obiecţii întemeiate împotriva drepturilor pe carele presupune calitatea de subiect de drept a elementului laic. s) .• Lucrurile stau la fel şi în privinţa succesiunii apostolice, căci succesiunea apostolică cuprinde toate mijloacele care i-au fost lăsate Bisericii spre a fi folosite în continuarea .lucrării mântuitoare care:se săvârşeşte în cadrul ei,. iar păstrătoarea este Biserica, în întreaga ei alcătuire.;.De aici se vede că ateste dificultăţi şi obiecţii, departe de a-i putea nega elementului mirean calitatea de subiect de drept sau măcar de a.i-o pune la îndoială, nu fac decât ca aceasta să fie pusă şi mai bine în lumină, prin contrastul dintre netemeinicia lor şi temeinicia considerentelor prin care se relevă nu numai îndatoririle, ci şi drepturile mirenilor; în Biserică. ■ , ’ ■.

: Calitatea lor de subiect de drept; nu derivă, din milostivirea clerului. Ea este de.sine stătătoare, precum este şi. aceea a; cleruluL In virtutea ei,.laicii deţin şi exercită drepturi şi îndeplinesc îndatoriri în viaţa,. Bisericii, întocmai cum clericii deţin şi exercită drepturile lor proprii şi îşi îndeplinesc îndatoririle proprii stării lor. ■. .-i1

O ultimă obiecţie în calea recunoaşterii calităţii de subiect de drept pe seama elementului mirean este aceea că prin această recunoaştere s-ar răsturna sau perturba întreaga organizare şi .întreaga rânduială canonică de până acum privitoare la conducerea Bisericii. De.fapt însă nu s-:âr produce nici un fel de. perturbare, deoarece elementului mirean i s-a recunoscut întotdeauna calitatea de subiect de drept, numai că, de la o-vreme, în. Biserica din: Apus producându-se o.deplasare spre ultraierarhism, iar în Biserica din; Răsărit apărând unele crize trecătoare, s-a ajuns să nu se mai vadă acest lucru şi să se creeze un fei de optica clericală laicofobă.

în sprijinul ultimei obiecţii împotriva calităţii de subiect de drept a elementului mirean în Biserică, se invocă lipsa din textul canoanelor şi al altor legiuiri mai vechi sau mai noi a unor prevederi exprese referitoare la drepturile mirenilor.

Este adevărat că de cele mai multe ori se face referire la îndatoririle mirenilor, dar mai există şi o sumă de legi nescrise. Pe cale de obicei, i s-a recunoscut elementului mirean calitatea de subiect de‘drept. Astfel fiind, este evident că pentru justificarea şi observarea calităţii de subiect de drept a' elementului mirean în Biserică, există suficiente temeiuri teoretice, principiale sau dogmatice, precum şi tot atâtea temeiuri canonice.. Din cele arătate până' aici rezultă că însuşirea sau calitatea de subiect de drept a elementului mirean este deplin canonică şi că împotriva ei nu se poate ridica în mod întemeiat obiecţia de necanonicitate, pentru faptul că ea' nu este înscrisă nici expres şi nici prin toate elementele constitutive în textul canoanelor; căci ea este înscrisă în întregime în obiceiul juridic al Bisericii, care constituie un al doilea izvor al canonicităţii şi un al doilea

107

criteriu al acesteia.. Cu aceste lămuriri, se va înţelege pentru ce rânduiala canonică şi tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe recunoaşte elementului mirean calitatea de subiect de drept şi-i asigură folosirea acestei calităţi prin exercitarea drepturilor şi prin îndeplinirea îndatoririlor din care1 se conturează conţinutul sau' substanţa acestei calităţiv Pentru a exemplifica; ar fi necesar-să relevăm principalele îndatoriri şi drepturi ale luit

rîn privinţa1 îndatoririlor, ele nu există decât ca reversuri ale drepturilor pentru orice fiinţe umane libere, iar îndeplinirea tor reprezintă o condiţie pentru exercitarea drepturilor, adică pentru a beneficia de drepturi. Ca urmare, credincioşii laici, spre a-şi putea exercita drepturile trebuie să-şi îndeplinească şi îndatoririle faţă de Biserică. Atât îndeplinirea îndatoririlor, cât şi exercitarea drepturilor sunt acţiuni simultane şi alternative, care nu se pot separa în mod practid unele de altele decât prin distanţe relativ foarte mici şi în condiţii determinate. 1- ■':i!

Principalele îndatoriri ale laicilor pot fi schiţate după cele mai importante lucrări: lucrarea de păstrare a adevărului revelat, lucrarea de -propovăduite a acestuia, lucrarea de sfinţire a vieţii credincioşilor şi lucrarea de cârmuire sau de conducere a acestora sau a întregului cGrp al Bisericii.'

■ In lbgătură cu toate aceste lucrări, le revin laicilor o stimă de îndatoriri, dar şi o sumă de drepturi corespunzătoare.' ^ ' •

Credincioşii laici sunt datori să se asocieze, constituind obşti în cadrul cărora să se poată desfăşură lucrarea mântuitoare, pentru ca Biserica să poată dăinui. Ei sunt apoi datori să contribuie lâ întreţinerea Bisericii, la asigurarea

cheltuielilor pe care le necesită organizarea obştilor şi lucrarea de păstrare a coeziunii acestora, precum şi cea de ajutorare a membrilor lipsiţi de cele trebuincioase pentru trai, a tuturor trebuinţelor de cult, cum sunt: clădirile de cult şi orice case sau aşezăminte necesare pentru lucrarea Bisericii. Ei mai sunt datori sa contribuie Ia buna desfăşurare a lucrării bisericeşti şi, în fine, ei trebuie să răspundă la apelurile pe care le fac slujitorii Bisericii la concursul lor pentru orice lucrare potrivită misiunii Bisericii, spre folosul obştii mai mari în care există şi îşi desfăşoară Biserica lucrarea sa. mântuitoare, adică spre folosul societăţii civile sau a Statului.

Vorbind de îndatorirea specială a credincioşilor de a contribui cu mijloace materiale pentru întreţinerea cultului, a clerului şi pentru asigurarea activităţii pe care o desfăşoară în mod curent Biserica, trebuie sa avem însă în vedere că aceasta nu poate fi transformată într-o obligaţie exigibilă după metode fiscale, ci trebuie să fie şi sa rămână Q obligaţie consimţită, din conştiinţă, iar nu de frica. ■.

. Trebuie să remarcăm faptul că de Ia îndeplinirea ei credincioşii nu au lipsit şi nu au ezitat niciodată, datorită faptului că aceste contribuţii se stabilesc prin organe în care sunt reprezentaţi în mod corespunzător şi credincioşii laici.

Mai relevăm că îndatoririle speciale ale credincioşilor laici sunt şi îndatoriri ale celorlalţi membri ai Bisericii, adică atât ale clericilor, cât şi ale monahilor.

îndatoririle lor curente toris ti tme şi drepturi prin care ei participă în mod obligatoriu la o seamă.de lucrări bisericeşti,- şi.anumeiacelea care intră în conţinutul puterii bisericeşti:'întâi păstrarea adevărului revelat, apoi cele trei îuci'ări destinate în mod speciaf cidrului'şî-pentru care întreaga preoţie este înzestrată cu mijloacele trebuitoare Ia săvârşirea lucrării învăţătoreşti, a celei sfinţitoare şi a celei conducătoare, numită şi jurisdicţională.

Cea dintâi lucrare se săvârşeşte de întreaga Biserică, formată din clerici şi din laici, împreună fiind stâlpul şi temelia adevărului (l Tim. 3,15).; Cele mai importante a c t e ' s u n t : ' ‘ : .

~ primirea Revelaţiei însăşi; s ! n

- păstrarea Revelaţiei sub forma Sfintei Scripturi;.- păstrarea Revelaţiei'prin Sfânta Tradiţie; ''.- manifestarea consensului întregii/Biserici; în problemele ei de bază,. . teologice, cultice şi canonice; îv -- manifestarea prin Sinoadele ecumenice; ;

- manifestarea aceluiaşi consens prin. receptarea de către Biserică a hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor ecumenice;: ■

... - actele de apărare a credinţei, prin conlucrarea ţuturor membrilor acesteia.Prin participarea credincioşilor laici !a asemenea acte, ei îşi îndeplinesc cea dintâi şi ceajriai

importantă îndatorire faţă de Biserică, dar îşi exercită, în acelaşi timp, cel dintâi şi cel mai important drept, întemeiat atât pe calita-

tea lor de membri constitutivi ai Bisericii, cât şi pe cuvântul Mântuitorului: „tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui din ceruri”, >. :

Cât priveşte participarea credincioşilor laici la celelalte lucrări la a căror săvârşire sunt chemaţi membrii stării preoţeşti, acestora li se dă'expresie prin drepturi şi îndatoriri corespunzătoare. • .. Cadrul colaborării elementului mirean cu clerul la exercitarea puterii bisericeşti se defineşte prin raportarea lor, sub aspectul îndatoririlor şi drepturilor religioase şi social-juridice, la îndatoririle şi drepturile religioase şi social-juridice ale clerului. ■.....................................................................■

Clerul deţine şi exercită în chip de îndatoriri şi drepturi religioase şi soc b- al-juridice întreaga putere bisericească, sub întreitul său aspect: putere învă- ţătbrească, putere sfinţitoare şi putere câriTiuitoâre sau jurisdicţională. Raportând îndatoririle şi drepturile religioase şi social-juridice ale laicii or .la cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, vom constata că laicii participă prin îndatoriri şi drepturi la exerciţiul tuturor celor trei ramuri ale puterii bisericeşti. Arătarea acestei participări şi a limitelor ei defineşte în modul cel mai concret poziţia laicilor în Biserică. ‘ !

2. Participarea laicilor la exercitarea puterii bisericeşti

a)Participarea laicilor la exercitarea puterii învăţătoreştvîndatoririle de conştiinţa îi obligă să mărturisească, dreapta cjredixiţâ, după cuvântul

Mântuitorului, care spune; „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, pe acela îl. voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu celui ce- resc“(Mt. 10,32-33). .•. ’

.. ... •\Pe acest temei, laicii au fost deosebit de activi ja lucrarea misionajră a Bisericii,• apoi în

cea catehetică-didactică, în cea apologetică, în cea{ cărturărească, teologică şi în aceea de păstrare a tezaurului drepţei-credinţe,

b)Participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitoare " . .

. Laicii îşi lucrează mântuirea proprie primind cu vrednicie Tainele, colaborând cu clerul şi astfel asigurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii. Ei sunt chemaţi să lucreze şi pentru mântuirea întregii obşti creştine printr-un act legat de săvârşirea Sfântului Botez. ’■ - .

Pentru a exprima participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţitciare, s-a adoptat rânduiala de a ni se săvârşi Sf. Liturghie decât în prezenţa credincioşilor* prin prezenţa şi conlucrarea tuturor, mai precis prin prezenţa şi împreu- riă-liicrarea celor două elemente constitutive esenţiale; ale Bisericii, care sunt clerul şi laicii.

Strânsa legătură dintre viaţa credincioşilor şi viaţa liturgică se arată prin participarea lor la aceasta, pe lângă prezenţă şi rugăciune, prin contribuţia constantă la dezvoltarea formelor şi mijloacelor cultice, ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a cultului divin, prin contribuţia la instituirea sărbătorilor şi a cultului Sfinţilor.

110

c) Participarea laicilor la exercitarea puterii cârmuitoare sau jurisdicţionaleMai vizibilă, mai discutată este participarea laicilor la exercitarea puterii cârmuitoare sau

jurisdicţionale.- Actele puterii jurisdicţionale se împart în trei categorii: funcţia legislativă, funcţia judecătorească şi funcţia executivă şi puteri: putere legislativă, putere judecătoreasca şi putere executivă.

La cele trei funcţii ale puterii bisericeşti cârmuitoare, credincioşii au fost şi au rămas prezenţi prin rânduieli canonico-juridice.

-■ Funcţia legislativă. Laicii au participat prin prezenţa' şi lucrarea lor la activitatea legiuitoare a Sinoadelor ecumenice şi a Sinoadelor locale, iar contribuţia lor în cadrul acestor corpuri legiuitoare bisericeşti rămâne dintre cele mai utile pentru elaborarea şi adoptarea normelor legale.

- Funcţia judecătorească. Laicii au participat la îndeplinirea unui act judecătoresc şi la îndeplinirea administrării Sfintei Taine a Pocăinţei: mărturisirea păcatelor, ca şi dezlegarea de ele sau aplicarea epitimiilor, se facea nu numai în prezenţa obştii credincioşilor, ci şi cu concursul activ al acestora. Mai târziu s-a admis prezenţa şi colaborarea unor reprezentanţi ai credincioşilor atât în cazurile când se judecau abateri cu caracter moral sau social general ale clericilor, cât şi în cazurile când se tratau litigii între clerici şi laici.

- Funcţia executivă constă din ducerea la îndeplinire a hotărârilor instanţelor disciplinare şi judecătoreşti ale Bisericii şi a imperativelor care emană din legile bisericeşti şi din hotărârile organelor de conducere ale Bisericii. Funcţiâ executivă a Bisericii mai este numită şi administraţie bisericească, cuprinzând actele comune de administraţie bisericească, actele de alegere şi instituire a clerului sau de constituire a altor organe bisericeşti şi actele de administrare a bunurilor bisericeşti. ■ ,

;;

Participarea laicilor s-a afirmat prin colaborarea lor la actele de alegere a clerului şi a altor organe de conducere a Bisericii şi la actele de administrare a averii bisericeşti pe baza uneî.practici îndelungate şi unor rânduieli canoni- cepozitive.

Cele trei categorii de acte arată priziţia laicilor în viaţa Bisericii, potrivit cu interesele vieţii bisericeşti şi cu condiţiile în care se desfăşoară întreaga lucrare bisericească.

Participarea laicilor la exercitarea puterii bisericeşti se fundamentează pe învăţătura despre sobornicitatea Bisericii, sobornicitate întemeiată pe ideeaprivitoare la alcătuirea Bisericii din cele două elemente constitutive ale ei care au caracterul necesităţii, adică din cler şi din laici, şi, deopotrivă, pe misiunea lor comună în cadrul lucrării mântuitoare a Bisericii. „

în Biserica noastră se aplică rânduielile tradiţionale şi canonice ale ortodoxiei în privinţa participării laicilor la exercitarea puterii bisericeşti'. Atât legiuirile din trecut şi dovezile istorice despre felul în care s-a desfăşurat viaţa religioasă a poporului nostru şi lucrarea de cârmuire a Bisericii, cât şi legiuirile actuale ale Bisericii constituie dovezi canonice în privinţa participării laicilor la exercitarea puterii bisericeşti, participare care defineşte şi asigură poziţia corespunzătoare stării lor în viaţa Bisericii.

In concluzie, precizăm că elementul laic se prezintă în Biserică, alături de cler, ca al

111

doilea, elemenf constitutiv esenţial ce intră în alcătuirea acesteia, în sensul ca fără de el nu poate să existe Biserică, după cum ea nu poate exista nici fară de cler. - ,.

. \Clerul constituie elementul principal al corpului bisericesc, iar laicii elementul

secundar. Dar laicii sunt colaboratorii permanenţi &i clerului în lucrarea esenţia^havica sau mântuitoare a Bisericii.

în chip concret această colaborare a laicilor cu clerul se exprimă prin participarea laicilor la exerciţiul celor trei ramuri ale puterii bisericeşti, adică a celei învaţătoreşti, a celei sfinţitoare şi a celei cârmuitoare sau jurisdicţionale.

Limitele acestei colaborări sunt determinate de rânduieli canonice care exprimă constant poziţia şi drepturile fiecăreia din cele doua stări. 7 :

' î. . ; ' / - .' / -i i ; "• ; •;

: ' C. MONAHII SAU CĂLUGĂRII ' :

Starea monahală. Caracteristici.Locul şi importanţa ei în Biserică : , .

Â treia stare în care se pot găsî membrii Bisericii este starea monahală, numită şi cinul monahal, monahismul sau călugăria.

Această stare nu reprezintă, un element constitutiv esenţial al Bisericii, fără de care Biserica nu ar putea să existe.

Această precizare necesită unele lămuriri, spre a nu fi greşit înţeleasă. în. primele veacuri nu existau monahi. De aici rezultă că această categorie de membri ai Bisericii, apărută şi organizată ulterior, nu a fost indispensabilă pentru a se constitui corpul Bisericii. Biserica s-a organizat iniţial numai din cele două stări: cea clericală şi cea laică, ■ . r . ..

Din faptul că nu se face menţiune despre monahi în primele două;veacuri, rezultă că starea monahală nu a fost considerată ca indispensabilă. Dar faptul că ea a apărut mai târziu şi s-a menţinut până astăzi dovedeşte că apariţia ei a fost utilă, corespunzând unor necesităţi ale vieţii bisericeşti. Este adevăra- că

Biserica poate exista fără aceasta, ea neavând caracterul necesităţii, dar Biserica nu s-ar putea nici constitui în chip de organizaţie comunitară şi nici nu s-ar putea menţine fără ea. Istoria vieţii bisericeşti arată că poate să existe Biserică organizată şi fară starea monahală. în Apus, monahismul s-a răspândit destul de târziu, prin veacul al IV-lea, s-a organizat prin veacul al V-Iea şi a devenit instituţie oficială a Bisericii abia de Ia sinodul IV ecumenic clin 45 J. în can. 4, monahismul a fost pus sub jurisdicţia Bisericii şi a devenit o instituţie oficială a acesteia. Până la acea dată, el fusese o.instituţie neoficială, creată din iniţiativă particulară, iar nu din iniţiativa autorităţii bisericeşti, deşi a avut oblăduitori,- îndrumători şi organizatori din rândurile ierarhilor Bisericii, între care a strălucit Sf. Vasile cel Mare (Î379). Numai dacă se cunosc aceste lucruri, se poate înţelege de ce starea monahală nu reprezintă un element constitutiv esenţial al Bisericii şi de ce ea nu are caracterul necesităţii existenţiale pentru Biserică.

Cât priveşte începuturile vieţii monahale, ele se situează abia în veacul al III-lea. Cauzele care au determinat apariţia monahismului nu sunt persecuţiile pe care le-au suferit Creştinii şi nici alte împrejurări de natură comună, ci sunt de natură religioasă, dar nu trebuie căutate numai în dorinţa unora de a vieţui în completa lepădare de sine, în sărăcie şi în castitate. Cauzele religioase care au determinat apariţia monahismului trebuie căutate în dorinţa unora dintre creştini de a se conforma cât mai mult în viaţa lor normelor religioase şi morale ale noii credinţe. Se înţelege că această dorinţă nu şi-o puteau împlini decât stăruind în rugăciune şi meditaţie asupra adevărurilor de credinţă, căutând a veni cât mai mult posibil în' ajutorul aproapelui sau practicând dragostea creştină, precum şi punându-şi toată nădejdea în cuvântul lui Dumnezeu, prin care li s-a făgăduit mântuirea celor ce-L vor urma până la sfârşit;* v : ■

Cu o asemenea trăire religioasa, mulţi dintre creştinii din lume, unii chiar căsătoriţi şi având familie numeroasă, au început a se deosebi de creştinii obişnuiţi care trăiau o viaţă mai comodă, stăruind puţin în vieţuirea cea după normele religioase1 şi morale mai riguroase ale creştinismului.

Deprinşi cu un astfel de trai/unii dintre ei au început a se purta cu gândul îndepărtării din lume, ei practicând o izolare cât mai mare chiar în sânul societăţii, dedicându-se în frânării şi ascezei. în felul acesta au apărut precursorii călugărilor, care erau creştini pioşi şi asceţi trăitori în lume, dar cu gândul la îndepărtarea de lume, spre a putea să ducă o viaţă netulburată de ispitele şi de supărările vieţii şi să realizeze astfel o cât mai mare lepădare de sine în scopul mântuirii. . ; . .

De la o vreme, unii dintre aceşti asceţi au dat urmare gândului de a fugi din lume şi s-au retras în afara localităţilor, Ia distanţe însă nu prea mari, spre a putea păstra încă unele legături cu lumea. Mai târziu au început a se izola complet de lume, trăind o viaţă a cărei asprime şi curăţenie i-a ridicat din ce în ce mai. mult în faţa celorlalţi creştini.

Vieţuind izolaţi, asceţii s-au văzut obligaţi a se asocia, formând grupuri mai iniei sau mai mari, în scopul întrajutorării în cele ale traiului şi a întăririi reciproce într-ale ascezei.

Acestea se întâmplau spre sfârşitul veacului al III-lea şi la începutul veacului al IV-lea, când realmente încep a se forma şi a se organiza obştile monahale prin diverse pustietăţi, mai ales din Egipt şi din Palestina. în cadrul acestor obşti, s-a frământat şi s-a conturat

113

idealul vieţii monastice, în centrul căreia a fost pusă trăirea cea după Hristos, prin practicarea treptată şi după o anumită rânduială a lepădării de sine şi de lume.

Abia acum încep a se cristaliza caracteristicile vieţii monahale, care vor deveni mai.târziu cele trei jurăminte sau cele trei voturi călugăreşti: votul ascultării sau al supunerii necondiţionate, votul sărăciei şi votul castităţii. Acestea nu au apărut şi nu s-au definit toate deodată, ci au apărut pe rând, fiecare reprezentând sinteza mai multor altor voturi mai mărunte şi mai uşor de împlinit. Totuşi ele reprezintă în esenţă principalele lepădări de sine caracteristice vieţii monahale.. Cea mai. grea dintre toate este acea lepădare de sine, prin supunerea necondiţionată voinţei altuia.

A doua lepădare de sine este lepădarea de bunurile materiale sau renunţarea completă la acestea. Şi această lepădare de sine este deosebit de grea, pentru că omeneşte este că „unde este comoara ta, acolo este şi inima ta“.

în fine, a treia lepădare de sine constă în castitate. Ea nu înseamnă, neapărat fecioria, ci modul de viaţă în care trebuie a trăi.

La aceste caracteristici ale vieţii monahale se mai adaugă şi aceea că modul de vieţuire monastică s-a statornicit în două feluri, şi anume: ca mod de vieţuire singuratică şi izolată, căreia i s-a zis vieţuire idioriîmică sau de sine, şi ca mod de vieţuire în asociaţie sau în comun, în obşte, căruia i s-a zis vieţuire chmovială sau de obşte. Cel dintâi mod de vieţuire monastică a fost cel idioritmic, numit şi stilul idioritmic de viaţă monahală, dar cel care a devenit caracteristic pentru starea monahală este modul chinovial, numit şi stilul chinovial de viaţă monahală.

în decursul dezvoltării vieţii monastice, au mai apărut şi alte caracteristici, cea mai remarcabilă dintre caracteristicile de mai târziu ale vieţii monastice fiind aceea că de la dorinţa de lepădare de sine în scopul mântuirii proprii se trece la completarea acesteia cu hotărârea de a se practica lepădarea de sine şi pentru mântuirea celorlalţi vieţuitori din cinul monahal, precum şi pentru mântuirea tuturor creştinilor şi a tuturor oamenilor. Această nouă orientare a dat monahismului o nouă şi superioară conştiinţă a misiunii sale, iar celor-lalţi credincioşi un motiv în plus pentru a-i cinsti pe cei care trăiesc după rân

I

114

duielile vieţii monastice. în acord cu această orientare, monahii poartă jugul lepădării de sine în locul celor care nu pot să-l poarte, după cum se şi roagă pentru cei ce nu pot sau nu izbutesc să se roage pentru ei înşişi.

O alta caracteristică apărută este aceea potrivit căreia jurămintele sau voturile monahale se depun în două chipuri, şi anume, în chip simplu şi în chip solemn. Prin depunerea voturilor în chip. simplu, ;monahul ia asupră-şi aşa-zisa schimă mică, adică chipul călugăresc mai simplu, mai puţin aspru, pe când prin.depunerea voturilor în chip solemn, care constă în repetarea solemnă a voturilor simple, monahul ia asupra sa schima mare, adică chipul călugăresc mai deplin sau mai aspru.

O ultimă caracteristică esţe aceea că membrii cinului monahal reprezintă împreună o societate religioasă, singura care a supravieţuit din vechile societăţi de acest fel apărute în viaţa Bisericii şi care şi-a creat, pentru adăpostirea membrilor săi, anumite sălaşe sau aşezăminte aparte, numite mănăstiri.

Monahismul, prin caracteristicile sale, s-a diferenţiat de celelalte două stări, constituindu-se într-o stare aparte. Prin natura sa, aceasta nu poate fi considerată ca făcând parte nici din starea laică, nici din starea clericală, de prima deosebindu-se printr-o vieţuire mai înaltă, iar de cea de-a doua, cea clericală, prin faptul că nu conferă membrilor săi calitatea de slujitori ai Bisericii, ci calitatea de slujitori ai mântuirii proprii şi apoi pe aceea de slujitori ai mântuirii tuturor oamenilor, prin rugăciune şi prin celelalte acte de devoţiune pe care le săvârşesc.

. între caracteristicile specifice stării monahale nu poate fi numărat rigorismul, o exagerare şi o deformare a sentimentului religios, o manifestare a egoismului şi a mizantropiei. Monahismul se situează tocmai la polul opus al egoismului şi al mizantropiei. Rigorismul nu constituie o caracteristică a vieţii monahale, $i nici misticismul propriu-zis, adică trăirea mistică exagerată, deformată şi maladivă, nu constituie o caracteristică a vieţuirii monastice, ci cel mult o degenerare în viaţa stării monahale.

Orice trăire religioasă are'caracter mistic şi întreaga viaţa a Bisericii are o latură de taină, care o obligă la anumite practici deosebite, la'care participă atât credincioşii simpli, cât şi clerul, fiind evident că şi’'monahii sunt părtaşi ai acestui mod de trăire religioasă, aşa încât ea nu constituie, o caracteristică specifică numai stării monahale. Ea poate fi exagerată de membrii oricăreia dintre cele trei stări ale Bisericii, fără însă ca din această pricină ea să poatăfi socotită o caracteristică specifică vreuneia dintre ele.

Prin elementele vieţii monahale şi prin caracteristicile ei, starea monahală apare ca având nu numai o poziţie proprie în Biserică, ci şi ca prezentând o anume importanţă pentru viaţa şi lucrarea Bisericii. ;

Starea monahală a apărut ca o stare voluntară, născută din iniţiativă particulară şi dezvoltată apoi cu timpul, aşa încât a primit o formă bine închegată de vieţuire aparte, cu caracteristici proprii. - ■

Prin voluntariatul monastic, prin hotărârea fermă şi constantă de a vieţui într-un anumit fel superior vieţuirii comune a creştinilor, monahii au constă tuit mai întâi un exemplu pentru ceilalţi creştini, iar viaţa lor deosebită a însemnat lansarea continuă a unei chemări către întreaga obşte a Bisericii'spre a trăi într-un chip cât mai apropiat de

idealul de vieţuire creştină.Prin felul în care monahii au purtat jugul lepădării de sine, ei âu dovedit puteri sau

virtuţi ieşite din comun, făcând ca şi în acest fel exemplul lor să constituie o dovadă a tăriei credinţei creştine şi a valorii ei în raport cu celelalte credinţe. Mai ales lepădarea de sine, care constă în renunţarea la propria personalitate, a constituit atât un exemplu pentru comportarea creştinilor între ei, că şi' faţă de cei din afara Bisericii, cât şi un motiv de meditaţie mai adânca asupra dezbrăcării omului de; egoism şi de dorinţa de a-i stăpâni pe semenii'săi, dorinţă din care nasc cele mai multe păcate, suferinţe şi nehoro1 ciri ce sd!

abat!asupra vieţii-omeneşti: Ca cineva să se poată ridica la o astfel de lepădare de sine, care constă în subordonarea lui de bună voie voinţei altuia, trebuie da mai întâi cel ce ia această hotărâre şi d duce la îndeplinire să fi devenit deplinul stăpân al propriei sale fiinţe, căci fără această stăpânire, nu ar fi în stare să renunţe la sine însuşi. Cu alte cuvinte, votul supunerii de bună voie-arată chipul în care un om poate ajunge' să renunţe, Ia sine tocmai prin stăpân ireal de sine, precum şi să renunţe la stăpânirea altora, stăpânin- du-se pe; sine însuşi. ' •

Un merit deosebit şi o cinstire deosebită şi-au câştigai; membrii stării mb- hahalfe prin faptul că mulţi dintre ei au ajUns sa fie proslăviţi de Domnul prin virtuţi SaU puteri deosebite, care nu numai că le-au atras faima de Oameni cu- vioşi, ci.i-au şi aşezat în rândurile sfinţilor, sub nurriele de cuvioşi. Se înţelege că în feluî'acesta ei s-au faciit slujitori ai mântuirii tuturor, în vând cu ceilalţi sfinţi, ai Bisericii,. ...

Mergând pe calea celei mai depline lepădări. de sine, monahii, au adoptat• dintru început ca rânduială de vieţuire, proprietatea obşteasca despre care vorbeşte

Sfântul evanghelist Luca şi care fusese şi modul de vieţuire al primelor comunităţi creştine. Când, mai târziu, acest mod de vieţuire .â comunităţilor creştine a început să fie abandonat, monahii l-au preluat şi l-au continuat în baza votului sărăciei, care a însemnat întotdeauna renunţarea la proprietatea individuală ,în folosul obştii. Cât de pilduitoare a(.fost şi această, atitudine a stării monahale o remarcă, într-o epocă destul de târzie, canonul 6 al sinodului întrunit la. Qonştanţinopol în anul. 861, canon în care citim următoarele: „Monahii sunt obligaţi, sa nu aibă nimic al lor propriu..., căci Fericitul Luc^ zice/lespre cei ce cred în Hristos şi care închipuie; vieţuirea monahilor că nici unul nu zi-cea ca din averea sa este ceva al său, ci totul era de obşte”.. . Practicând proprietatea de obşte, membrii, stării monahale nu i-au dat acesteia întrebuinţare numai pentru nevoile proprii, ci şi pentru ajutorarea celor lipsiţi sau aflaţi în nevoi, angajându-se voluntari atât ca persoane, cât şi prin mijloacele de care dispuneau, în opera de asistenţă socială a Bisericii, prin care au făcut cea mai autentică şi mai utilă aplicare a dragostei creştine. Datorită acestei lucrări, membrii stării monahale au fost chemaţi mereu de autoritatea bisericească la sarcini în legătura cu asistenţa socială şi au fost chiar rânduiţi să conducă aşezămintele ce se creaseră în mod special pentru ajutorarea celor ajunşi în necazuri sau loviţi grav de soartă.Dedicaţi unei vieţuiri în deplină lepădare de sine, mulţi dintre membrii stării monahale,

folosind liniştea mănăstirilor sau a altor aşezăminte în care erau chemaţi la ascultare, s-au îndeletnicit cu felurite meşteşuguri, cultivând şi unele arte, dar punând atât realizările lor

116

meşteşugăreşti, cât şi pe cele ar- tistice la dispoziţia Bisericii, adică în slujba obştii credincioşilor. Prin aceste îndeletniciri, ei au adus o contribuţie însemnată la dezvoltarea meşteşugurilor şi a artelor al căror obiect avea legătură cu viaţa bisericească sau cu tre -buinţele acesteia. :

O altă îndeletnicire a fost şi a rămas cărturăria, prin care au adus de asemenea o contribuţie însemnată atât la dezvoltarea studiului teologiei, cu diversele sale'ramuri,-cât şi lâ dezvoltarea culturii umane în genere, aşa precum monahii artişti şi-au adus contribuţia nu numai la dezvoltarea artelor bisericeşti, ci şi la dezvoltarea tezaurului artistic al întregii lumi.

în-fine; mulţi membri ai stării monahale s:au învrednicit să devină episcopi, în genere ierarhi aî Bisericii; contribuind 'prin formaţia lor la buna îndrumare şi cârmuire a vieţii bisericeştii ' ' '

Prin toată lucrarea de orice fel prin1 bare s-au dovedit folositori vieţii creştine şi activităţii Bisericii, membrii'stării monahale şi-au câştigat cu timpul merite deosebite, prin care şi-au consolidat poziţia în viaţa Bisericii alături de celelalte două stări ale ei, sporindu-li-se în acelaşi timp prestigiul şi importanţa de element deosebit de activ şi de util pentru viaţa Bisericii.

Această latură pozitivă a stării monahala a fost şi mai este uneori umbrită de anumite manifestări negative, din cauza unor practici rigoriste sau obscurantiste, pe care le difuzează şi între credincioşii simpli şi care: prejudiciază deopotrivă viaţa religioasă şi cea socială. ■ > ■ “

De aceea autoritatea bisericească a procedat încă din veacul al IV-lea la măsuri de încadrare a monahismului în disciplina vieţii bisericeşti,' iar de atunci aceeaşi autoritate a intervenit pentru' a curma: manifestările negative- din starea monahală şi pentru a-i readuce pe monahi la rosturile lor tradiţionale.'- <vIII. ORGANELE ŞI FORMA DE CONDUCERE A BISERICII

. ‘ . . A. ORGANELE INDIVIDUALE DE CONDUCERE

, 1. Noţiunea de organ de conducere

Puterea bisericească este pusa în acţiune de către anumite organe, cărora li se încredinţează părţi mai mici sau mai mari din puterea bisericească.

Organele care deţin şi exercita puterea bisericească au în cuprinsul corpului Bisericii o poziţie asemănătoare, cu aceea pe care o auorganeie. în corpul omenesc, mijloacele care îi se încredinţează acestora se aseamănă cu însuşirile organelor corpului omenesc, iar lucrările pe care le săvârşesc organele de conducere din Biserică se aseamănă cu funcţiile pe.care le îndeplinesc diferite organe în. corpul omenesc. . . i ■ ■;

Organele, de conducere săvârşesc lucrări constante cu caracter comunitar, iar acest.fel de lucrări se numesc funcţii comunitare, care în cadrul Bisericii pot fi numite mai precis funcţii sau activităţi, bisericeşti. Ele sunt destinate să satisfacă anumite nevoi sociale ale colectivităţii numite Biserică-. După natura lor, lucrările pe care le. săvârşesc organele de

conducere ale Bisericii sunt activităţi prin care se satisfac trebuinţe constante ale corpului Bisericii şi se numesc funcţii. Dar în afară de., funcţii, mai apar şi nevoi sau trebuinţe tem-porare, satisfăcute prin activităţi care se numesc sarcini. 1

Pentru îndeplinirea funcţiilor şi a sarcinilor, s-a impus crearea mai multor feluri de organe. , ■ J V.

Organele de conducere ale Bisericii, după modul cum se prezintă şi cum s-au constituit ele, sunt de două feluri: individuale şi colegiale sau colective, care în Biserică sunt numite şi sinodale, cu un termen specific. fV, Organele individuale sunt toate persoanele care sunt angajate în slujba Bisericii, toate persoanele individuale cărora li se încredinţează câte o parte din mijloacele ce formează puterea bisericească, ca prin activitate individuală să folosească mijloacele respective pentru îndeplinirea misiunii Bisericii. Aceste persoane au fost numite slujitori bisericeşti ori clerici, toţi aceştia alcătuind ierarhiabisericească.

. y ■ ■■Principalele organe individuale sunt acelea care fac parte din treptele clerului de

instituire divină şi acelea care pe baza acestora deţin treptele clericale sau ierarhice de instituire bisericească. Toate celelalte trepte de slujitori bisericeşti, care nu sunt create prin conferirea harului în vreuna din treptele de instituire bisericească, sunt organe individuale auxiliare de conducere a Bisericii.

Hi- •

118

Deci în Biserică avem doua cats.gQrxLdeosehite de orgajia individuale de conducere: a) organele individuale principale, care fac parte din stareiTpreo- ţeasca, având hirotonia în una din treptele preoţiei de instituire divjnă, şi b) organele auxiliare sau ajutătoare, din care fac parte slujitorii Bisericii care nu au niroţoma^njvreuna din aceste trepte. j ■

. ■Dar indiferent din ce treaptă sau categorie face parte vreunul din slujitorii individuali ai

Bisericii, el are un cerc determinat de acţiune, care se precizează prin drepturile ce i se conferă şi prin îndatoririle legate de acestea. Acest cerc se numeşte cerţul de competentă al respectivei persoane. Totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce-i revin în cadrul cercului său de competenţă se numeşte oficiu, desemnând slujba pe care pot să o îndeplinească deţinătorii unui oficiu sau junei slujbe. Deci cuvântul oficiu înseamnă acelaşi lucru ca şi ^ cuvântul slujbă spre a arăta în mo^ cQncretxo.iiţiiWti^

Există atâtea oficii câte persoane individuale sunt angajate în slujba Bisericii sau un număr tot atât de mare de oficii pe cât de mare este numărul persoanelor individuale care deţin şi exercită o parte din puterea bisericească, prin mijloacele care li se încredinţează la angajarea lor în funcţie.

Se folosesc expresiile oficiul de diacon, oficiul de preot, oficiul de episcop, în înţelesul mai concret de slujbă de diacon, slujbă de preot, slujbă de episcop. Când însă cuvântului oficiu i se spune de exemplu oficiul parohial, oficiul protopopesc, oficiul predicat'orial sau oficiul misionar etc., atunci se scoate în relief nu atât cuantumul de drepturi şi de îndatoriri, cât realitatea în cadrul căreia se formează conţinutul unui anume oficiu.

Un alt sens al cuvântului oficiu este şi acela legat de un oigaii colectiv pentru îndeplinirea funcţiei sau sarcinii ce i s-a încredinţat.

într-un sens îiirudit.se foloseşte şi cuvântul atribuţie, noţiune care exprima faptul că cinieva este îndreptăţit pe baza legii să exercite în mod pozitiv nişte drepturi şi că drepturile respective aparţin unei persoane sau unui oficiu în virtutea competenţei oficiului respectiv. .... , ,

.Aceasta înseamnă că în noţiunea de atribuţii intră numai specificarea drepturilor unui oficiu, nu şi a îndatoririlor legate de respectivele drepturi. în acest sens se folosesc în mod curent expresiile: este de atribuţia lui. X;, este de atribuţia preotului; este de atribuţia episcopului; este de atribuţia patriarhului eţc.

De aceea, atunci când în cadrul unei legi se arată drepturile unei persoane sau ale unui oficiu, arătandu-se în ce fel se exercită acestea pe cale de atribu- ţiuni şi întocmindu-se aşa-numitele fişe de atribuţiuni, sunt specificate numai drepturile, nu şi îndatoririle. ţ

,Unele dintre organele individuale de conducere deţin oficii mai importante şi au

atribuţii mai mari şi mai numeroase, iar altele deţin oficii mai mici, în virtutea cărora le revin şi atribuţii mai puţine. " .

Este oare adevărat şi se poate spune că puterea bisericească se rezumă la puterea pe care o deţin oficiile respective în Biserică? Acest lucru ar însemna că Biserica n-ar mai putea crea oficii noi sau noi organe. «

119

Cu privire la raportul dintre organele sau oficiile care exercită puterea bisericească, se pot spune următoarele lucruri: .: a) fiecare organ de conducere şi fiecare oficiu, ca expresie juridică a drepturilor şi îndatoririlor organului respectiv, deţin numai câte o parte din puterea superioară a organismului în care s-a constituit în Biserică, din puterea bisericească;. ..

b) totalitatea sau suma puterii nu reprezintă întreaga putere bisericească;. c) purtătorul sau subiectul întregii puteri esţe Biserica în întregimea sa.

După aceste precizări cu caracter general, să trecem la prezentarea detaliată a organelor de conducere a Bisericii,

2. Ierarhi^. Treptele ierarhice

a. Treptele ierarhiei de instituire divină: episcopatul, presbiteratul, diacoiiatulIerarhia în Biserică se împarte în: ierarhie sacramentală sau a hirotoniei de instituire

divină şi ierarhie jurisdicţională, de instituire bisericească. împărţirea aceasta este determinată şi justificată prin însăşi împărţirea puterii bisericeşti, putere care esţe strâns legată de ierarhia bisericească, priricare.se pune în aplicare.

Canoanele menţionează şase grade sau trepte ca'formând în general ierarhia bisericească; din care trei se dau în interiorul altarului, prin invocarea harului Sfântului Duh asupra candidatului sau prin hirotonie. Celelalte trei grade se dobândesc afară'din altar, prin hirotesie, adică prin binecuvântarea episcopului; Purtătorii primelor grade se mai numesc şi purtătorii gradelor superioare, iar ai celor diri urmă, purtătorii gradelor inferioare. De fapt însă, ierarhia sacramentală propriu-zisă, sau a hirotoniei, este formată ditv’treptele care se obţin prin hirotonie,’iar socotirea celor inferioare numai în număr de trei este arbitrară, întrucât nu reprezintă decâf o parte dintre aceste grade. O menţionăm oarecum numai tradiţional. '

Ar trebui sa'adăugăm la cele trei trepte inferioare şi pe diaconiţe, pentru că instituirea lor se făcea prin hirotesie. •

Treptele ierarhiei superioare sunt numai cele trei care se instituie prin Taina Hirotoniei, ;

şi anume: episcopatul sau arhieria, presbiîeratul şi diaconatuL : Dintre gradele superioare, fac parte episcopul, presbiterul şi diaconid. Acestea formează temelia ierarhiei bisericeşti. Aceste grade nu pot fi nici mai multe,1.nici mai puţine de trei. Celelalte grade din Biserică sunt condiţionate de aceste grade şi nu sunt decât ramificări ale lor. 1

Gradul cel mai înalt din ierarhia bisericească este episcopatul.'întâietatea lui se bazează pe următoarele: r' a)' puterea episcopală este moştenită de !a Apostoli;

b) în episcopat este deplinătatea puterii spirituale; şic) el are cea mai înaltă administraţie în Biserică.Primul fapt, că episcopii au dobândit putere imediat de la Apostoli, e dovedit de

învăţătura Bisericii. Sfinţii Părinţi au vorbit de drepturile episcopale şi, apostolice şi au numit pe episcopi apostoli şi pe. Apostoli episcopi (Cipri- an, Ep. 65). La fel, Apostolul,Pavel ÎI numea apostol pe episcopul Filipenilor Epafrodit (Filip. 2.-25). ;

;;

120

: . Succesiunea aceasta, a episcopilor după Apostoli, nu duce însă la o deplină egalitate. Apostolii au fost chemaţi şi aleşi chiar de Mântuitorul, iar episcopii au fost instituiţi.de Apostoli. Apostolii erau luminaţi în chip nemijlocit de Duhul Sfanţ, înzestraţi cu daruri extraordinare;'episcopii au primit binecuvântarea prin hirotonie apostolica şi darurile date lor nu erau extraordinare, ci ei primeau numai sfinţirea de a conduceBiserica. în fine, Apostolii erau primii şi cei mai înalţi conducători ai Bisericii, înzestraţi cu puteri extraordi-nare, episcopii primeau puterea de la Apostoli pentru eparhia încredinţată lor şi o exercitau numai în sensul legilor pozitive şi pendinte de hotărârea întregii Biserici. , ..- :..Cu privire „la al doilea fapt, învăţătura Bisericii este unitară. Episcopatul este cel mai înalt grad şi cuprinde toaţe drepturile privitoare la administrarea sfintelor, lucrări; vdin el izvorăsc toate celelalte grade. Canoanele despart episcopatul decelelajte grade, de presbiterat sau diaconat, Presbiterul şi diaconul şeânstituie de un singur episcop, pe când episcopul' trebuie aşezat de un sinod de episcopi. Episcopului îi ’este rezervată darea gradelor inferioare (can. 1-2 , âp.)i de'aceea niciodată n'-a fost socotit ca membru al ierarhiei acela care n-a căpătat şfinţirea din partea episcopului (can. 18 Sardica; can. 4 Calcedon)." ' Pe lângă aceste drepturi care se cuvin episcopului, el are cea mai înaltă putere ni Administraţia, bisericească, adică dreptuj de a exercita puterea învă- ţăiprcască, puterea sacramentală sau sfinţitoare şi puterea jurisdicţională sau de cârmliiie’ administrativă şi judecătorească. Dacă aceste drepturi se exercită şi de alţii în Biserică,'se exercită în virtutea instituirii primite de la episcop, prin hirotonire şi prin împuternicirea dată de el.

” Episcopatul,' prin urmare, este' neapărat necesar în Biserică, şi unde nu există episcopat, nu există nici Biserici. Episcopatul este organul prin care se Împart toate Tainele în Biserică. Dreptul exercitării puterii învăţătoreşti îl au episcopii',1 iar misiunea pastorală exercitată de preoţi nu poate fi legală dacă nu vine de la episcopat. în virtutea acestor privilegii, episcopatul este răspunzător pentru tot ceea ce se face în Biserică. •

După episcopat urmează la rând presbireratul. Presbi'terii sau preoţii au anumite drepturi în Biserică, drepturi ce se întind asiipra: tuturor ramurilor

administraţiei bisericeşti. Originea presbiteratul ui o găsim din timpul Apostolilor. Cuvintele Apostolului Pavel, adresate lui Tit şi lui Timotei, ca ei să aşeze presbiteri în cetăţi, explică suficient acest lucru (I Tim. 5, 22; Tit 2, 5). Simeon al Tesalonicului spune că presbiterii sunt urmaşii celor. 70 de ucenici, de aceea presbiteratul este socotit, în dreptul canonic, o treaptă ierarhică de instituire divină.

Presbiterii erau inferiori episcopilor. Numele de presbiter a fost stabilit de către Apostoli şi,se obişnuia ca şi episcopii să fie numiţi presbiteri, nume ce se dădea celor mai bătrâni, cu toate că aceştia puteau să fie şi tineri, ceea ce dovedeşte că înţelesul cuvântului „presbiter" nu este numai acela de bătrân, ci şi acela de cârmuitor sau de supraveghetor al unei rânduieli în Biserică (presbitin, presbiţeros), aşa cum şi episcopul îndeplinea aceeaşi slujbă de supraveghetor peste toţi (episcopeo, episcopin, episcopos) (Fapte 20, 17; î Petru 5,1, 5; I Tim. 5,19).

De fapt presbiterii sunt pomeniţi ca slujitori, păstori sau cârmuitori ai Bisericii în mod independent şi chiar fară nici o legătură cu cei 70 de ucenici,

Preotul sau presbiterul este şi el părtaş la succesiunea apostolică, atât prin . har, cât şi

121

prin slujirea-cârmuitoare, ca o treaptă dependentă de cea episcopală şi autonoma faţă de aceasta, fiind învestită cu misiune pastorală proprie, cu putere proprie şi cu răspundere proprie.

Abia lâ începutul secolului al II-lea s-a precizat pentru fiecare grad numirea sa specială, făcându-se diferenţa între episcopi şi presbiteri. 1 ' Protestanţii afirmă că presbiteratul s-a introdus abia în secolul al II-lea. Afirmaţia protestantă nu este şi nu poate fi documentată, pentru că atât Sfânta Scriptură, cât şi Clement Romanul în epistola î către Corinteni (42, 44) amintesc clar de existenţa presbiterilor. ignaţiu din Antiohia zice; „Urmaţi cu toţii episcopului precum Hristos pe Părintele Său şi p6 preoţi ca pe Apostoli, dar cinstiţi şi pe diaconi, ca pe porunca lui Dumnezeu’’. Sinodul de la Elvira din 306, prin canonul 33, la fel distinge clar cele trei trepte. Mitropolitul Epi- fânie din Şâlamina a condamnat pe episcopul Aieriu din Sevasta,' care a susţinut că între episcop şi presbiter nu ar exista mci(o deosebire. Această deosebire este amintită de altfel în I Timotei 5, 19, unde Apostolul Pavel îndreptăţeşte pe episcopul Timotei să judece pe presbiteri, zicând: „dar pâră asupra presbiterului să nu primeşti, decât numai .cu doi sau trei martori”, ceea ce dovedeşte pe deplin existenţa deosebirii între episcop şi presbiteri.

Presbiteratul se obţine prin actul hirotoniei şi prin actui instalării. în felul . acesta, presbiterul pqate predica, poate săvârşi Sfintele Taine şi poate câr- mui. Preoţii pot îndeplini toate lucrările în Biserică, afară de:

a) hirotonia clerului,b) sfinţirea antimiselor, şi ., c) sfinţirea Sfântului Mir.

Preoţii au dreptul să săvârşească slujbele bisericeşti, însă nu pot înlocui pe cel care le dă harul pentru săvârşirea acestor slujbe; ei au dreptul să săvârşească Sfânta Liturghie, însă sfinţirea antimiselor o are numai episcopul; au dreptul să dea oamenilor harul duhovnicesc prin Sfintele Taine, însă pregătirea Sfântului Mir o poate face numai episcopul, însă fiecare preot poate săvârşi sfintele lucrări, întrebuinţând aceste mijloace.

Al trbilea grad ierarhic de instituire divină este diaconatuî. Originea lui o găsim în Sfânta Scriptură (Filip. 1, 1; I Tim. 3, 8, 9, 10, 12; 5, 22), unde se vorbeşte de diaconi ca treaptă a slujirii preoţeşti sacramentale pe lângă episcopi şi presbiteri; diaconii aleşi pentru a servi la agape formau o categorie noua şi aparte de diaconi.

Instituiţi prin hirotonie de către Apostoli, diaconii au fost socotiţi ca grad ierarhic de instituire divină. Protestanţii nu recunosc acest lucru. Diaconii Ştefan şi Filip predicau Evanghelia, iar Filip chiar şi boteza (Fapte 6, 8; 8, 5, 12, 38). Sfântul Ignatie numeşte pe diaconi vestitorii Iui lisus Hristos. Apostolul Pavel cere diaconilor acbleaşi calităţi pe care trebuie să Ie aibă un episcop. Sfântul Ignatie, vorbind despre diaconi, zice: „Diaconul este subordonat episcopului ca harul lui Dumnezeu şi presbiterilor ca Legii lui lisus Hristos”, iar canonul 18 al Sinodului I ecumenic spune că diaconii sunt servitorii episcopului şi ai presbiterilor; le este permis a şedea cu preoţii, însă mai jos decât ei. Tot Ia fel canonul 20 al sinodului din Laodiceea spune: „Nu se cuvine ca diaconul să şadă înaintea presbiterului, ci cu porunca presbiţerului să şadă”. Ei sunt ajutătorii lor sacramentali, ei colaborează prin har la săvârşirea lucrărilor sfinte, nefiind deci simpli asistenţi sau ajutători formali, ci ajutători prin calitatea lor harică primită prin hirotonie. , .

Diaconii au însă şi o anumită putere asupra gradelor inferioare (can. 20 Laod.), iar în administraţie au putut dobândi posturi cu mari responsabilităţi (can. 7 Trulan). La centrele mari bisericeşti se obişnuia a se institui câte şapte diaconi.

Din funcţiile diaconeşti s-au dezvoltat la Constantinopol o serie de oficii sau demnităţi bisericeşti de prim rang, iar la Roma, numărul cel mai mare al cardinalilor de mai târziu.

Alegerea şi instituirea cleruluiCondiţii pentru alegerea în eler. Rolul important al clericilor în Yiaţa bisericească este

deosebit de condiţiile speciale pe care aceştia trebuie să le îndeplinească. Sfântul Apostol Pavel spune: „De doreşte cineva episcopie (sau preoţie), buu lucru doreşte, însă se cade episcopului să fie fară de prihană, bărbat al unei femei, treaz, întreg la minte, cuvios, iubitor de străini, destoinic a învăţa pe alţii, să nu fie beţiv, bătăuş, lacom de dobândă urâtă, ci blând; ne- sfadnic, neiubitor de argint...” (I Tim. 3, 1-13).

Pe lângă aceste însuşiri, canoanele şi Sfinţii Părinţi au stabilit în amănunţime condiţiile pentru a fi cineva ales şi introdus în cler, care se pot împărţi în condiţii fundamentale şi condiţii speciale.

I. Condiţii fundamentale. Trebuie neapărat respectate de acela care doreşte să intre în cler.a) Prima şi cea mai. importantă condiţie pentru a fi primit în cler o constituie vocaţia. Ea trebuie subliniată în mod deosebit.

Prin vocaţie se înţelege o chemare, o tragere de inimă care să îndemne spre slujirea preoţească.

Lipsa chemării nu poate fi înlocuită şi ea indică totala nevrednicie. Putem spune că alte însuşiri, ca pregătirea intelectuală sau diverse talente, fac tocmai ca cel fără de vocaţie să strice mai mult Bisericii decât un „năimit". ,

b) A doua condiţie este botezul valid.în Biserica din primele veacuri, se socoteau între creştini şi catehumenii.c) A treia condiţie fundamentală pentru intrarea în ierarhie sau în cler este sexul

masculin. în Biserică existau şi femei în serviciul Bisericii, aşa-zisele văduve, fecioare, presbitere şi diacon iţe. Ele exercitau doar anumite servicii auxiliare; diaconiţele erau afierosite de episcop (hirotesite) prin rugăciuni prescrise, ca pentru orice cleric de grad inferior. ,

d) Altă condiţie fundamentală este libertatea individuală, adică dorinţa sau’cererea acestuia de a intră în rândurile clerului fără vreo presiune străină (Can. 10 al Sfântului Vasile cel Mare).

Sunt oprite de la hirotonie şi acele persoane care, prin obligaţiile lor speciale, nu pot părăsi locul de muncă (can. 82 ap.).

e) între condiţiile fundamentale, mai amintim şi pe acelea care au fost stabilite de legile civile: cetăţenia şi viaţa nepătată, fară antecedente de natură penală. Preotul cu o'viaţă pătată în societate aduce grave prejudicii Bisericii, de aceea i se cere candidatului să facă dovada că nu are cazier judiciar.

II. Condiţii speciale. Acela care doreşte să intre în cler trebuie mai întâi să fie sănătos la trup, să fie conştient de scopul hirotoniei şi să aibă tot ce se cere pentru o acţiune rodnică, sa nu fie legat prin raporturi sociale care i-ar împiedica activitatea, să se bucure de încredere generală, să aibă un caracter ireproşabil. Astfel, condiţiile speciale ale candidaţilor la hirotonie vor fi fizice, religios-morale şi culturale.

a. Condiţii fizice1) Constituţia sănătoasă a trupului. Candidatul nu trebuie să fie nici surd, nici orb, dar

nu oricare slăbiciuni corporale neînsemnate stau în calea hirotoniei. Se fixează principiul că pu un defect corporal vatămă pe. om, ci o pată psihică. Astfel, sunt excluşi cei care nu ar putea săvârşi regulat şi în bune condiţii serviciile divine sau care, prin defectele lor, ar produce stări de ilaritate sau ar prejudicia aspectul estetic al serviciului divin.De aceea şi prestanţa fizică este o calitate binevenită pentru viitorul cleric, nefiind însă o condiţie ab-solut necesară. (Sfântul Ambrozie cere o educaţie specială a mişcărilor corporale. Nu

124

trebuie imitate gesturile actorilor, dar nici imobilitatea statuilor. Mersul să fie demn, grav, liniştit, autoritar, nestudiat» neafectat, ci corect): 2) Vârsta. Candidatul trebuie să ajungă la o anumita vârstă, pentru ca el să fie în stare să-şi exprime voinţa liberă şi totodată Biserica să aibă garanţia că este1 conştient de serviciul său. în Constituţiile Apostolice, cea mai mica vârstă stabilită pentru candidatul la episcopat pare a fi de 50 de ani. Legiuirile lui Iustinian aii redus vârsta aceasta întâi Ia 35 de ani pentru candidaţii la episcopat, iar mai târziu la 30 de ani împliniţi.'Pentru presbiterat se cerea vârsta de 30 de ani (can. 11 Neocezareea; can. 14 Trulan), pentru diaconat 25 ani (can. 16 Cartagina, can. 14 Trulan) şi pentru subdiaconat 20 de ani. Cu privire la'diaconat şi subdiaconat, vârsta precisă trebuie avută neapărat în vedere (can. 11 Neocezareea). In privinţa gradelor inferioare, canoanele nu cuprind nici o prescripţie de vârstă; numai cu privire la anagnoşti o Novelă a lui Iustinian stabileşte ca funcţia aceasta să poată fi dobândită la vârsta de 18 ani.

Astăzi, în diferitele Biserici particulare, vârsta canoni^* pentru intrarea în ierarhie diferă de prescripţiile canonice şi, în general, pentru episcopat se pretinde a fi de 30 de ani împliniţi, iar pentru presbiterat se cere majoratul.

Deci, în ce priveşte vârsta pentru intrarea în cler, trebuie să se aibă în vedere acest majorat, necesar pentru îndeplinirea unor funcţii publice de răspundere', întrucât cele trei trepte ale preoţiei sacramentale (diacon, presbiter, arhiereu), reprezintă o slujire sau funcţie publică dintre cele mai importante.'

■•j b. Condiţii religios-morale1) Credinţa neclintită în adevărurile creştine este o condiţie fară de care

nimeni nu poate primi taina hirotoniei. Candidatul este examinat de autoritatea bisericească asupra pregătirii sale temeinice, în a cunoaşte toate cele ce ţin de îndeplinirea slujbei sale viitoare; i.

2) Moralitatea ireproşabilă. Candidatul la preoţie, pe lângă cunoştinţeleteologice speciale pe care trebuie să le posede, trebuie să aibă şi o educaţie religios-morală corespunzătoare acestui scop. . .

în acest sens, celor ce intră în cler li se cere o' viaţă familială ireproşabilă, care va fi minuţios cercetată înainte de primirea hirotoniei. Aceste însuşiri se referă la purtările pe care le-a avut înainte candidatul, fară ca să se ţină seama de originea luiy aşa cum se cerea în Vechiul Testament. Biserica Noului Testament nu ţine seama de origine, putând intra în cler şi cei născuţi ca nelegitimi (can. 8 Nichifor al Constantinopoiului), atenţia fiind îndreptată numai asupra calităţilor personale ale candidatului. ...

Apostolii au hotărât ca numai aceia trebuie priviţi ca vrednici de a primi hirotonia, a căror purtare în viaţa casnică este exemplară. în special canoanele îşi îndreaptă atenţia mai ales asupra căsătoriei candidaţilor şi opresc a intra în cler pe aceia: a) care s-au căsătorit sau logodit de două ori (can. 17 ap.; can. 3 Trulan; can. 12 Vasile cel Mare); b) care au contractat vreo căsătorie cu o văduvă sau cu o soţie despărţită de bărbatul dintâi ('can. 18 ap.); c) care trăiesc în concubinaj (can. 17 ap,);, d) care au. contractat vreo căsătorie într-un grad de rudenie oprit (can. 19 ap.); e) care s-au căsătorit cu o adulteră (can. 8

125

Neocezareea), Tradiţia bisericească a statornicit apoi rânduiala ca orice candidat ia preoţie să nu se căsătorească decât cu o fecioară (Nov, 6, 1,3; Nov. 22, 42; Pravila Mare (1652) glavele 54 şi 61). La fel este oprită intrarea în cler a celor ce s-au căsătorit, cu o eterodoxă (can, 14 Trulan), într-un cuvânt, a tuturor care au contractat o căsătorie ilegală.

; Cu privire la căsătoria clericilor, canoanele cuprind hotărâri atât de aspre, încât dispun depunerea din treaptă a aceluia care a contractat o căsătorie împotriva prescripţiilor căsătoriei preoţilor şi în general împotriva legilor căsătoriei creştine. în cazul când o asemenea căsătorie s-a făcut din neştiinţă; canoanele îngăduiesc vinovatului să fie lăsat în cler şi în rangul lui, însă este exclus de la administrarea Sfintelor Taine (can. 26 Trulan). ;

Prescripţiile privitoare 1a căsătoria preoţilor nu cer numaidecât ca, fiecare să se căsătorească înainte de hirotonie, ci lasă pe candidat liber să se căşăto-. rească sau să intre necăsătorit în preoţie. Hotărârea însă trebuie luată înainte de hirotonie, pentru că dacă intră în cler căsătorit, clericul nu mai poate desface căsătoria pentru motiv de evlavie (can. 5 ap.; can. 13, 30 Trulan) şi tot astfel dacă a intrat necăsătorit, după hirotonie nu se mai poate căsători (can. 26 ap.; can. 14 Calcedon; can. 3, 6 Trulan). Până în a doua jumătate a veacu-lui al Vll-lea şi episcopii se puteau căsători, dar la sinodul Trulan s-au emis două canoane care interzic episcopului, viaţa conjugală după ridicarea lui la această.demnitate, dispunând prin canonul 12 ca cei aleşi episcopi să se despartă de soţiile lor, iar canonul 48 stabileşte ca cel ales episcop şi care a fost căsătorit, prin bună învoială, să se despartă de soţia lui, care va trebui să: plece la o mănăstire. îndepărtată (în afara graniţelor eparhiei sale), iar episcopul să se-îngrijească de întreţinerea ei.

Căsătoria s-a privit ca impediment la hirotonia în episcop, în Apus, s-a introdus de la sinodul de lă Elvira, prin canonul 33, regula ca întreaga ierarhie de instituire divină să fie necăsătorită. , ■ -

Admiţând traiul conjugal al preoţilor, Biserica pedepsea aspru pe cei ce defăimau căsătoria clericilor, precum şi pe cei ce invocau divorţul pe motiv de hirotonie sau de evlavie.

Aici se pune şi problema recăsătoriei preoţilor. Principiul „bărbat al unei singure femei", pe care îl stabileşte Sfântul Apostol Pavel, ca o condiţie pen-Lru episcop (I Tim. 3, 2), este îndreptat contra păgânilor şi iudeilor. Principiul „bărbat al unei singure femei“ este interpretat însă diferit. Cei ce nu admit re- căsătorirea preoţilor văduvi, afirmând că se opreşte şi căsătoria întâi, după hirotonie, precum şi hirotonia după căsătoria a doua, conform canoanelor 17, 26 apostolic; 3, 6, 12, 13, 26 Trulan; 10 Ancira; 8 Neocezareea; 12 Vasile cel Mare, îl explică în sensul monogamiei absolute pe toată viaţa, iar recăsători- rea o consideră drept o bigamie succesivă. Cei ce admit recăsătorirea preoţi-' lor văduvi, pe baza canonului 27 apostolic şi a Novelei 6 a împăratului Iuşti- nian, care prevăd că lectorii şi cantorii pot fi căsătoriţi de două ori sau se pot căsători şi după intrarea în cler, fară însă a putea fi avansaţi în grad, interpretează cuvintele Sfântului Apostol Pavel în sensul că el ar ordona monogamia simultană, ceea ce nu exclude rribnogamia succesivă după moartea primei soţii. Sinodul panortodox de la Constantinopol, ţinut în 1923, a emis părerea că preoţii şi diaconii s-ar putea căsători după hirotonie, iar cei văduvi şi cu familie s:ar putea recăsători, dacă. ar admite sinodul particular respectiv. Deoarece căsătoria după

126

hirotonie este oprită de canonul 6 Trulan, modificarea lui o poate face numai un Sinod ecumenic sau panortodox, care ar avea căderea să o facă, sau „consensus Ecciesiae dispersae“; până atunci însă, trebuie observată dispoziţia canoanelor amintite.

în legătură cu această problemă este necesar să se|precizeze următoarele:~ Oprirea căsătoriei după hirotonie, ca şi a recăsătoriră clericilor văduvi, nu este de

natură dogmatică, ci de natură canonică sau legală. Taina Cununiei primită după hirotonie îşi produce efectele ei harice fară nici o scădere, întrucât primirea încă a unei taine nu constituie un impediment pentru primirea alteia, ci, din contră, starea de har creată de o taină administrată unui credincios facilitează eficacitatea altor taine care urmează a fi administrate respectivului.

~ Episcopii aparte şi fireşte sinoadele plenare ale Bisericilor particulare pot acorda.dispensă de la orice oprelişte care nu are caracter dogmatic sau moral revelat, aşa încât, şi în cazul căsătoriei după hirotonie, ca şi în cazul recăsătoririi clericilor văduvi, atât episcopii individuali, cât şi întruniţi în sinoade, pot acorda dispense de la canoanele prin care s-au introdus opreliştile respective. în acest sens a adus o hotărâre şi Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1935, ca şi cel din 1952.

3) Ţot în legătură cu condiţiile morale pe care trebuie să le îndeplinească un candidat pentru a intra în cler, în privinţa vieţii sociale, se mai cere să nu se fi făcut vinovat de următoarele păcate: să nu se fi abătut de la credinţa adevărată; să nu se ocupe cu vrăjitoria (can. 2 Grigorie de Nyssa); să nu fie desfrânat şi adulter (can. 61 ap.); să. nu fi, săvârşit un omor, chiar, şi fară intenţie (can. 5 Grigorie de Nyssa); să nu-şi fi însuşit, bunuri străine (can. 24 ap.; can. 64 Vasile cel Mare); să nu fie învinuit de sperjur,'de cămătărie, negustorie etCi (can. 44 ap,; can. 17 sin. I ec,); să nu se fi mutilat singur (can.22, 23 ap.) şi în general să nu se fi făcut vinovat de vreun păcat trupesc care ar scandaliza pe alţii. .

Iată de ce pregătirea morală a candidatului este una din însuşirile esenţiale ale viitorului cleric.

c. Condiţii intelectual-culturaleEducarea şi cultura clerului este o problemă de care s-a ţinut seama. încă de

la.începutul creştinismului. Mântuitorul instruia mereu pe Apostoli, care trebuiau să fie învăţătorii credinţei (Me. 4, 34; In. 15, 17; Fapte 1, 3), iar Apostolii îndemnau la rândul lor pe păstori} Bisericilor să ia seama la învăţătură (I Tim. 4, 6), instituind conducători ai comunităţilor, după cum zice Apostolul Pavel către Tit, pe aceia care, potrivit instruirii, se ţin de cuvântul cel credincios al învăţăturii, care să fie puternici în 'a îndemna cu învăţătura lor sănătoasă şi a certa pe cei ce grăiesc împotrivă. ■’

în canoane se prevede ca viitorul cleric să cunoască temeinic Sfântă Scriptură şi toate cele ce sunt necesare instruirii poporului (can. 2 sin. I ec,). Preotul trebuie să posede o cultură multilaterală, interdisciplinară cât mai bogată, pentru că şi problemele care stau în faţa poporului' sunt extrem de variate. Preotul trebuie să-şi însuşească cât mai mult atât învăţătura revelată dumnezeiască, cât şi cea lumească, după cum spun şi Sfinţii Părinţi; care; îndeamnă la studii aprofundate pentru cunoaşterea trecutului şi prezentului, fără de care toate celelalte nu valorează nimic. " • - ' . • -

127

Biserica a avut şcolile ei de pregătire a ’cahdidaţilor, ca acele din Alexandria, Efes, Ântiohia etc., şcoli născute spontan, iar mai târziu s-âu creat şcoli pregătitoare pentru clerici aproape pe lângă fiecare episcopie: Astfel; prima condiţie a instruirii în aceste şcoli era cunoaşterea Sfintei Scripturi1 şi a sensului ei, apoi cunoaşterea legilor de organizare şi administrare a Bisericii şi totodată cunoaşterea ştiinţelor profane. ■ " r

Canoanele accentuează în mod deosebit necesitatea culturii ştiinţifice a clerului, interzicând hirotonia acelora care nu dau dovadă de o pregătire temeinică sau chiar oprindu-i de la slujirea preoţească pe cei care-şi arată nevrednicia (can. S, 10 ap.; 2 sin. I ec.; 12 Laod;; 18 Cartagina).- ■ :

Satisfacerea acestei pregătiri s-a făcut în decursul timpului în diferite chipuri, întâi prin şcolile pe care^le-am amintit, apoi prin înfiinţarea de seminarii, care dădeau candidaţilor, pe lângă instrucţiunea teoretică, şi o educaţie morală corespunzătoare. ' . /

:Necesitatea de a da candidaţilor la preoţie, pe iângă cultura teologică* şi o cultură

generală cât mai amplă s-a simţit pretutindeni, de aceea fiecare Biserică impune candidaţilor la preoţie obligaţia însuşirii elementelor principale de cultură laică. De altfel, lipsă acestora îi face pe‘clerici, improprii pentru slujirea preoţească în condiţiile de cultură ale epocii în care trăiesc şi în care sunt chemaţi să-şi desfăşoare lucrarea lor mântuitoare. Desigur apoi, o cultură laică mai înaltă reclama şi o aprofundare mai temeinică a culturii teologice, care nu poate rămâne la nivel catehetic sau seini nari al. Astfel, s-a ajuns îa crearea unor şcoli tot mai înalte de cultură teologică, sub forma şi de gradul academiilor, institutelor teologice universitare şi facultăţilor.

d. Aprecierea calităţii candidaţilor la hirotonieIn aprecierea calităţilor pe care le cer canoanele de la candidaţii la hirotonie, precum şi

în examinarea diferitelor fapte care împiedică intrarea lor în cler, se ţine seama de prescripţiile Dreptului canonic, deosebite de ale dreptului civil. Dreptul bisericesc are în vedere mai întâi partea internă a faptei, deoarece ţinând seama de ea se ppt trage concluzii asupra personalităţii individului. Biserica va privi o anumită, faptă ca o piedică la hirotonie dacă a ajuns Ia convingerea că ea poate presupune o stare mprală necorespunzătoare a celui ce a săvârşit-o. Canoanele prevăd ca firea, înclinările şi obiceiurile candidatului să se supună unei examinări amănunţite şi să se facă episcopului înainte de săvârşirea hirotoniei un raport asupra lor (can 2 sin. I ec.; can. 22 Trulan). Dacă se constată că firea candidatului nu şe potriveşte cu slujba spirituală, că-i lipsesc calităţile prin care trebuie, să se distingă un preot, atunci acest lucru va forma o piedică pentru primirea candidatului în cler. Pe lângă aceasta, în aprecierea calităţilor candidaţilor la hirotonie în cazul când avem o fapta care opreşte hirotonia, Dreptul bisericesc nu are deloc în vedere faptul, important în. alte împrejurări, qă vinovatul s-ă căit de fapta săvârşită şi că a suferit cu răbdare pedeapsa prescrisă. In cazul acesta, se are în vedere caracterul public, al faptei şi dovedirea ei. Dacă o asemenea faptă a fost săvârşită şt dovedită în public,, cu toată căinţa pe care o simte candidatul şi cu toată îngăduinţa din partea Bisericii, fapta rămâne în amintirea celorlalţi oameni şi prestigiul personalităţii candidatului e zdruncinat prin ea. Hirotonirea unui asemenea candidat, ar aduce înjosirea demnităţii spirituale şi' ar. fi în contradicţie cu

128

scopurile slujbei spirituale. De aceea, canoanele opresc în cel mai riguros chip primirea în cler a aceluia care are nume rău din pricină vreunei făpte (can. 61,: 80 ap.; can. 2 sin. Iec.). !

"Calităţile candidaţilor la hirotonie sunt arătate de: canoane numai cu privire la acele persoane care sunt membri reali ai Bisericii. Biserica judecă numai piedicile care se ivesc de la data de cand candidatul a devenit membru deplin al Bisericii. Autoritatea bisericească are dreptul să dea şi dispense când interesul Bisericii cere’acest'lucru şi când nu sunt lezate legile fundamentale generale care există în această privinţă.

Actele primirii în cler . ,Semnul văzut al intrării în cler este:a. Tunderea, făcută de episcop. Potrivit canonului 33 al sinodului Trulan şi canonului

14 al sinodului VII ecumenic, tunderea este neapărat necesară.Canonistul Baisamon se exprimă astfel: „Canoanele privesc pe oricine drept cleric din ziua în care a primit semnul tunderii de la episcop'*.

Actul tunderii se bazează pe rânduielile Sfinţilor Apostoli (Fapte 22, 21), însă singur nu dă candidatului nici un drept ierarhic (canonul 14 ai sinodului VII ecumenic). Tunderea este neapărat necesară pentru dobândirea gradelor ierarhice, cu toate ca prin acest act candidatul e primit numai în „catalogul" clerului, având doar dreptul sa îndeplinească anumite servicii bisericeşti'date de episcopi.

b. Hirotonia. Hirotonia este actul prin care cineva intră în ierarhie şi capătă puterea bisericească. Se săvârşeşte de cătreepiscop în interiorul altarului, împărtăşindu-se harul lui Dumnezeu, care dă candidatului capabilitatea de a săvârşi Sfintele Taine după gradul de hirotonie primit.

Deosebit de hirotonie avem şi un alt act,' săvârşit afară din altar, care se numeşte hirotesie. Prin hirotonie se primesc, episcopatul, presbiteratul şi diaconatul, iar prin hirotesie se primesc gradele inferioare. Hirotonia data pentru un anumit grad ierarhic nu se mai poate repeta niciodată (can. 64 ap.).

Actul hirotoniei trebuie făcut în public, în biserică, în prezenţa poporului, în timpul Sfintei Liturghii.

Hirotonia trebuie făcută o dată cu destinarea candidatului pentru locul în care-va servi. Canonul 6 al sinodului de la Calcedon prevede: „Nimeni, nici presbiterul, nici diaconul, să nu se sfinţească fară destinaţie”.

Hirotonia fiind o taină, dar şi un act juridic, efectele ei sunt:a. harice: curăţirea de păcate, ca şi la celelalte Sfinte Taine, şi împărtăşirea harului

divin în scopul săvârşirii Sfintelor Taine; ■, ■b. jurisdicţionale: prin ea, cel hirotonit devine membru al clerului şi exerci- , tator al puterii bisericeşti. Prin hirotonie se dă numai capabilitatea de a

exercita puterea bisericească, nu însă şi. dreptul, de a exercita puterea bisericească,: drept care se capătă prin formalităţi, ca numirea, instalarea sau• înlronizarea. f r -, ;i., ■>

. Dreptul de a hirotoni îl are numai episcopul. Una din particularităţile fundamentale ale hirotoniei este aceea că ea nu.se poate repeta şi trebuie făcută de episcopul instituit legal

129

(can. 2 sin. de. la Constantinopol, Sfânta Sofia; can. 28 ap.; 10 sin. I ec.). ,,.

Pentru ca hirotonia săvârşită de episcop să fie valabilă, se cere ca săvârşi- torul să aibă jurisdicţia independentă, într-o anumită eparhie. Episcopul' poate hirotoni şi pe alţi candidaţi, din alte eparhii, însă numai cu împuternicirea expresă din partea episcopului competent.

Dreptul de a sfinţi pe presbîteri şi diaconi e atribuit fiecărui episcop, dar dreptul de a institui un nou episcop îl are numai adunarea de trei sau cel puţin doiêpiscopi (can.. 1,2 ap.; can. 4 sin. î ec.;.can. 3 sin. VII ec.). .-

■ In ceea ce priveşte locul şi timpul hirotoniei, se face în timpul Sfintei Liturghii, mai ales în zilele de sărbătoare. - . ■

■

Gradele ierarhice se acordă de jos în sus. între o treaptă ierarhică şi uita, intervalul acesta este de cel puţin de la o liturghie la alta, cu excepţia episcopului, unde se cere o distanţă de 3-6 luni de Ia hirotonia în presbiter. Sfinţii Părinţi au aşezat în mod invers primirea treptelor ierarhice Ia Sfânta Liturghie: hirotonia întru episcop la Sfinte Dumnezeule, întru presbiter după He- ruvic şi în diacon după Cuvine-se cu adevărat {Axion). Hirotonia în treptele inferioare de. citeţ şi subdiacon se face înainte de liturghie şi în afară de altar, şi apoi în gradul de diacon, Ia aceeaşi liturghie. Săvârşirea hirotoniei într-o treaptă se.poate face numai asupra unei persoane, adică, la aceeaşi liturghie se poate hirotoni un diacon, un presbiter şi un episcop.. Efectele hirotoniei. Prin hirotonie, candidatul devine membru al clerului , sau al ierarhiei, căpătând toate drepturile şi luând asupra lui toate datoriile, astfel: ....

.~ Cine a căpătat hirotonia de la episcopul în drept, pentru un grad ierarhic, nu mai

poate cere nici primi hirotonia din nou pentru acelaşi grad, întrucât hirotonia nu se repetă (can. 47,48,29 ap.; can. 2 Calcedon; can. 22 Trulan).

- Daca cineva a primit hirotonia în chip legal, nu mai poate renunţa la ea. Canonul 7 al Sinodului IV ecumenic prevede că aceia care au intrat în cler trebuie şă rămână credincioşi până la moarte,

- Hirotonia obligă pe preot la rugăciune zilnică.- Prin hirotonie, cei care o primesc, îşi asumă obligaţia ascultării canonice.

Canoanele hotărăsc, pentru neascultarea de episcop, depunerea clericilor respectivi din treiiptă şi numesc asemenea neascultări dorinţa de stăpânire şi violenţă'(can. 31 ap.; chn. 13,' 14, 15 sin. IX particular din Constantinopol). Canonul 8 al sinodului IV ecumenic supune pe asemenea preoţi pedepsei canonice şi hotărăşte ca fiecare cleric, fără deosebire, să se supună episcopului său şi să depindă de el în orice privinţă (can, 31 Cartagina). Clericii pot refuza ascultarea faţă de episcopi când un episcop începi să predice în Biserică o învăţătură eretică. ^

' Hirotonia celor din1 alte eparhii. Toţi clericii, precum şi candidaţii Ia hirotonie trecuţi în registrele unei eparhii se află sub jurisdicţia episcopului eparhiot, neavând voie să părăsească eparhia fără carte canonică (căn. 12 ep.; 17 Trulan).' Nici mitropolitul nu poate hirotoni clerici pentru eparhiile sufra- gane, întrucât orice hirotonie săvârşită de un episcop în afara jurisdicţiei sale este interzisă (can. 15, 16 ap.; caii. 15, 16 sin. I ec,; can. 13, 20 sin. IV ec.; can. 17 Trulan; can. 98 Cartagina)'.

Hirotonia pentru bani. Hirotonia făcută pentru bani este interzisă, fiind socotită simoriie (can. 29 ap.; can. 2 sin. IV ec.; can. 22-23 Trulan; can. 2 Sardica; 88, 90 Vasile cel Mare); la fel vinderea posturilor bisericeşti şi împărtăşirea Sfintelor Taine pentru bani. Tot cu simonia este asimilată şi ajungerea-la demnităţi bisericeşti prin trafic.de influenţă. Pedeapsa pentru simonie, după canoane, este dublă, adică caterisire şi afurisire (can. 29 ap.).

Veniturile „de pe epi traiul”, cu ocazia săvârşirii Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, nu sunt însă socotite simonii.

Hirotonia săvârşită de episcopii depuşi, caterisiţi, afurisiţi, anatemati- zaţi şi eretici. Episcopul caterisit, suspendat din serviciu, nu poate, sub pedeapsa afurisirii, să hirotonească

131

clerici. Hirotonia săvârşită de un episcop suspendat nu este valabilă, el nemaiavând capabil itatea harică. Biserica Ortodoxa Cere de la episcopi succesiunea apostolica, credinţa adevărată şh neschimbată, pentru ca hirotoniile lor să fie valide. ‘;

Apusenii admit însă că şi episcopul eretic poate hirotoni valid, daca episcopii care l-au hirotonit pe el erau hirotoniţi valid. Hirotonia romano-catoli- ciloreste recunoscută de Biserica Ortodoxă. La trecerea unui episcop romano-catolic Ia Biserica Ortodoxă el nu e hirotonit din nou, ci trebuie numai să se lepede de punctele deosebitoare, între care, în special: primatul papal, Fi- lioque, purgatoriul, tezaurul indulgenţelor şi folosirea azimelor la Euharistie.

Anglicanii cer recunoaşterea' hirotoniilor lor ca valide, pe motivul că ar avea succesiune apostolică. Acest lucru nu este însă probat şi pot fi socotite sau acceptate ca valide numai prin icohomie.

Drepturile generale ale membrilor ierarhiei. Membrii4 ierarhiei aii anumite drepturi. Aceste drepturi provin din faptul că ierarhia este de instituire divină. Astfel, Biserica acordă clericilor, în baza hirotoniei, .drepturile fundamentale de a învăţa, de a săvârşi Sfintele Taine şi de a conduce. Trebuie accentuat că aceste activităţi speciale necesită numaidecât un grad de hirotonie.

P^ lângă drepturile fundamentale, ierarhia are şi drepturi onorifice,.ca; un loc deosebit în Biserică, al întreţinerii de către comuniţate: şi stat (Mt. 1(X 10; Lc. 10, 7; I Cor. ,9, 7). De la Constantin cel Mare, staţul a contribuit la susţinerea clerului creştin, înzestrând Biserica, aceasta^primind şi de la credincioşii cu dare de mână donaţii destul de mari. Principial .însă, clerul trebuie să şe întreţină „de la altar“, care simbolizează parohia. ;

Statul a acordat clerului, începând cu Consţantiri ceLMare, unele drepturi, numite şţprivilegii, ca aşa-numiteleprivii egium canonis (clericii se bucurau în exerciţiul funcţiunii, pi:ecum şi în afară de el, de un scut legal deosebit), privi- leghtm foni (o instanţă de judecată specială,; proprie, Bisericii, nu pumai în chestiuni bisericeşti, ci şi în chestiuni civile, de orice fel). Astăzi clericii sunt supuşi, ca şi oricare mirean, autorităţilor civile, în afară de cauzele pur bisericeşti, pe care le judecă consistoriile disciplinare şi de judecată ale Bisericii.,

Obligaţiile generale: ale clerului.. Obligaţii le generale ale membrilor ierarhiei sunt în legătură cu drepturile lor fundamentale, adică de a predica la timp, oricând şi oriunde este necesar (can. 58 ap.; cam 19 Trulan), de a săvârşi Sfintele Taine după normele Bisericii (can. 66, 80 Trulan; can. Il.Sar.- dîca) şi de a conduce oficiul bisericesc, precum şi pe cei încredinţaţi păstoririi lor. ■ f . / l - . • . • • •

Ca obligaţii speciale, clericul e dator să nu părăsească reşedinţa oficiului fară a fi luat concediu de la organele competente. Apoi,, să păstorească prin cuvânt şi faptă, trăind într-o viaţă morală:ireproşabilă..Astfel, îi sunt.oprite anumite ocupaţii incompatibile cu slujba lui de cleric, ca: serviciul militar cu arma (can. 7 sin. IV.ec.); avocatura (can. 6, 20, 81 ap.; can. 3, 30 sin. IV ec.; can. 7 Sardica); negoţul şi cămătăria (can. 10 Trulan; pan. 19 sin^ VII ec; can. 16 Cartăgina); vizitarea femeilor fară martori şi locuirea în case cu femei; în afară de rudele apropiate (can, 3 sin.: I ec.; can. 5 Trulan); conducerea şi .vizitarea hotelurilor, cârciumilor (can. 42, 43, 54 ap.; 19, 24, 51, 62 Trulan; 40, 60 Cartagina); vânatul, jocul de

132

noroc (can. 43 ap.); ocuparea de slujbe lumeşti şi participarea pătimaşă la luptele politice (can, 6, 81 ap.; 3, 7, sin. IV ec.): apoi, ceea ce e contrar abstinenţei trupeşti şi mai ales adulterul, desfrâul, traiul laolaltă cu soţia care s-a făcut vinovată de adulter etc. (can. 8 Neocezare- ea). Cu privire la ţinuta externă, canoanele hotărăsc ca preotul să fie în toate modest şi supus (can. 27 ap.), să facă milostenie (can. 59 ap.) şi să poarte îmbrăcămintea potrivit slujbei sale (can. 27 Trulan; can. 16 sin. VII ec.')., .

Raporturile dintre membrii ierarhiei. Episcopului îi sunt supuşi toţi membrii clerului (can. 39 ap.; can. 59.Laod,), diaconii sunt supuşi presbiterilor (can. 18 sin. I ec.; can. 7 Trulan), iar gradele inferioare sunt supuse diaconilor (can. 20 Laod.)t în ceea ce priveşte întâietatea clericilor în acelaşi grad ierarhic, ea e determinată de vechimea hirotoniei sau a hirotesiei (can. 6 sin.I ec.; can. 39 Trulan; can. 9 Antiohia; cau. 86 Cartagina). Funcţiile în administraţia bisericească nu acprda clericilor o întâietate onorifică în Biserică, deoarece demnităţile spirituale sunt mai presus de cele administrative. în viaţa de toate zilele, între clericii de toate gradele trebuie sa fie un raport de dragoste, respect şi solidaritate." ' . ..

/Poziţia şi, rostui aparte al fiecăreia ■;; :dintre cele trei trepte ale preoţiei.de instituire divină*"..a.Episcopii, poziţia şi rostul lor 1

Instituiţi de Sfinţii Apostoli, ei formează împreună un corp cu cel mai înalt rost de conducere clericală în Biserică, care se numeşte episcopat; Cu acest nume se desemnează în acelaşi timp şi starea harică deosebită pe care o au episcopii.

Episcopii se mai numesc simplu şi arhierei, în înţelesul ca ei deţin cea mai înaltă treaptă a preoţiei şi prin aceasta sunt întâi între preoţi sau căpetenii ale preoţimii. Dar cuvântul arhiereu are şi sensul de episcop ajutător, de episcop vicar sau de episcop fără scaun, adică fără eparhie. :■ ‘ 1

Cuvântul „episcop" are în raport cu acela de „arhiereu" şi înţelesul de episcop cu scaun, căruia se zice şi episcop eparhiot. ■ •

Episcopilor le revin cele mai multe îndatoriri şi drepturi în viaţa Bisericii, ei fiind de fapt treapta principală a preoţiei, care concentrează cea mai mare parte din puterea bisericească, aşa încât existenţa şi lucrarea lor condiţionează existenţa şi lucrarea Bisericii.

Sfântul Ciprian s-a pronunţat în felul următor: Scire debes episcopus esse in Ecclesia et Ecclesia in episcopo, adică trebuie sa ştii că episcopul este în Biserică şi Biserica este în episcop, şi de aceea cine nu are legătură cu episcopul nu este în Biserică.

Gipvian subliniază că viaţa bisericească se reazemă pe episcopi şi ca răspunderea lor este atât de mare, încât pot fi consideraţi ca adevăraţii purtători ai Bisericii, ca aceia pe care se reazemă existenţa Bisericii şi în care se găsesc principalele mijloace de lucrare a Bisericii, aşa încât dacă ar înceta să existe episcopii, ar înceta sa existe şi Biserica. Iar dacă cineva nu ţine legătura cu un episcop, se socoteşte că nu ţine legătura cu Biserica, adică nu face parte din Biserică. • . ;

•înţelesul formulei citate a Sfântului Ciprian mai este şi acela că, precum odinioară Apostolii erau stâlpii Bisericii, care exista prin ei şi in ei, tot aşa şi episcopii sunt stâlpii

133

Bisericii, purtătorii întregii lucrări a Bisericii, ca unii care concentrează în ei principalele mijloace f&fă de care Biserica nu poate nici să existe, nici sa-şi săvârşească lucrarea ei mântuitoare. .

Episcopii sunt urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, dar ei nu sunt singurii purtători ai succesiunii apostolice, sunt mimai principalii purtători ai acesteia, lă moştenirea Sfinţilor Apostoli fiind părtaşi şi ceilalţi rriembri ai clerului de instituire divină. Biserica în totalitatea ei este purtătoarea uneia din puterile însemnate care intră în alcătuirea succesiunii apostolice, şi anume a puterii de a păstra nealterat adevărul de credinţă revelat.'‘ ' :

Formula Sfântului Ciprian mai are şi un înţeles simbolic, acela de a arăta cât de strânsă este legătura dintre episcop şi Biserică.

Acelaşi Sfânt Ciprian a pus în lumină faptul că în mod practic pe nimic nu se poate întemeia şi nu se poate păstra şi afirma această unitate, decât pe unitatea dintre toţi episcopii, adică a întregului corp episcopal. Exprimând mai precis acest gând, el a folosit formula devenită celebră: Episcopatus umts est, adus a singulis in solidum pars ten e tur - Episcopatul este unul şi din el fiecare episcop şi toţi împreună deţin câte o parte. . . - v .

De fapt mijlocul cel mai eficace prin care se poate asigura unitatea Bisericii este unitatea dintre episcopi, solidaritatea de corp a acestora, manifestată prin mărturisirea şi. păstrarea aceleiaşi credinţe, prin săvârşirea aceloraşi lucrări sfinte şi prin atitudinea unitară a tuturor episcopilor faţă de problemele principale ale vieţii bisericeşti. Neînţelegerile dintre ei pot provoca oricând sciziuni şi pot primejdui unitatea ei exterioară, deoarece unitatea internă a Bisericii se reazemă pe lisus Hristos, pe piatra cea din capul unghiului şi pe capul ei unic, care nu poate fi împărţit, chiar dacă ar surveni toate sciziunile posibile încorpul episcopal. 1

. . . .Unitatea episcopatului se mai aduce la expresie şi prin acea grijă şi lucrare specială a

episcopilor, prin care se asigură păstrarea şi transmiterea succesiunii apostolice, în latura în care depinde de preoţie şi de episcopat în special. Cu această poziţie cu totul deosebită şi hotărâtoare pentru viaţa şi lucrarea Bisericii, episcopatul a fost aşezat şi a rămas în fruntea Bisericii.

Spre a evidenţia poziţia aceasta proeminentă a episcopilor, să vedem care sunt drepturile şi îndatoririle episcopilor în Biserică.

In Biserică nu există numai drepturi sau numai îndatoriri, ci tuturor drepturilor le corespund îndatoriri şi invers, aşa încât unele fară celelalte nu pot să existe. Raporturile dintre ele pot fi asemănate cu cele două feţe ale unei monede, căci precum nu poate exista monedă cu o singură faţă, tot aşa nu pot exista în persoana vreunui om numai drepturi sau numai îndatoriri. Chiar şi atunci când prevalează drepturile cuiva, îndatoririle nu dispar, ci se ţin de drepturi întocmai cum se ţine de un corp solid umbra sa. . .. Drepturile treptei episcopale se împart în trei grupe, corespunzătoare celor trei ramuri ale puterii , bisericeşti: cea învăţătorească, cea sfinţitoare şi cea pastorală sau cârmuitoare.

Drepturile episcopilor care ţin de puterea învăţătorească:a) Dreptul de întâi şi principal propovăduitor al credinţei în cuprinsul întregului

teritoriu aflat sub cârmuirea sau jurisdicţia sa. El nu are dreptul sa propovăduiască în eparhie străină. Mijloacele de exercitare a acestui drept sunt predică şi cateheza, care pot' fi

134

rostite oral sau pot fi fixate în scris (can. 58 ap., 19 Trulan). în acest din urmă caz, ele pot lua fie înfăţişarea unor cărţi, fie a aşa-numitelor scrisori pastorale. :

Episcopul poate să,întocmească şi are dreptul să difuzeze orice alte scrieri, cum ar fi: catehismele, mărturisirile de credinţă, manualele şcolare, studiile sau tratatele, revistele sau alte publicaţii teologice, cărţile de cult, Sfânta Scriptură, traduceri din scrierile Sfinţilor Părinţi sau ale oricăror scriitori care au abordat probleme religioase în spiritul Sfintei Tradiţii etc.

b) Dreptul şi îndatorirea de a păstra dreapta credinţă;c) Dreptul şi îndatorirea de a organiza învăţământul religios catehetic,

cursuri speciale de îndrumare sau conferinţe; ■ ■d) Dreptul şi îndatorirea de a lua măsuri pentru apărarea dreptei credinţe faţă de erezii.Drepturile episcopilor care ţin de puterea sfinţitoare;a) Dreptul de a săvârşi toate hirotoniile;b) Dreptul de a săvârşi toate celelalte Sfinte Taine;‘ c) Dreptul de a săvârşi sfinţirea antimiselor;d) Dreptul de as ăvârşi sfin tir ea Marelu i Mir;e) Dreptul de a săvârşi toate ier urgiile; (

f) Dreptul de a săvârşi sfinţirea bisericilor;

g) Dreptul de a tunde în monahism pentru mănăstirile din eparhia Sa;h)Dreptul de a împăca pe penitenţi cu Biserica;i) Dreptul de a pronunţa di vor tu l religios.

Drepturile episcopilor care ţin de puterea cârmuitoare sau pastorală. Pentru cârmuirea credincioşilor, episcopul foloseşte în primul rând mijloacele puterii învăţătoreşti şi ale celei sfinţitoare, Ia care se. adaugă mijloacele prin care episcopul îndeplineşte trei categorii de lucrări speciale ale puterii jurisdicţionale.Drepturile pe care le exercită episcopul sunt:, ■ ■:a) Dreptul de legiuitor local pentru eparhia sa; Episcopul stabileşte normele de această natură prin decizie şi le fixează în decrete, regulamente sau instrucţiuni ori alte dispoziţii scrise. Episcopul este obligat; . ■- să ţină seama de indicaţiile organelor consultative sau deliberative;- sa participe ca membru cu toate drepturile la lucrările sesiunile forurilor legislative ale Bisericii locale şi ale Bisericii Ecumenice, la sinoadele din cadrul mitropoliilor, al exarhatelor, al patriarhatelor şi al Bisericilor autocefale;- să aprobe regulamentele 4e. funcţionare ale unor unităţi..bisericeşti localesau ale oricăror instituţii bisericeşti eparhiale; , ^ v . _7 să aprobe regulamentele de organizare ale .societăţilor sau asociaţiilor religioase din cuprinsul eparhiei. ;

b) Dreptul de judecător bisericesc principal în, această calitate are următoarele drepturi: . /, . ............■'- dreptul de a judeca singur sau ajutat de alte instanţe bisericeşti abaterilede la legile bisericeşti, ca şi cele de la credinţă ori.normele morale. în vremurile vechi a avut dreptul de a judeca şi abaterile de Ia legile de stat, având calitatea de instanţă judecătorească profană, împreună cu feluriţi dregători ai Statului. în prezent are dreptul de a judeca în privinţa laicilor numai abaterile de la dreapta credinţă; i " .~ dreptul de a pronunţa pedepsele prevăzute de canoane şi de a ridica aceste pedepse; •

—- dreptul de a pronunţa pedeapsa anatemei; 1

' -dreptul de a institui instanţe judiciare bisericeşti; iV- ;: :

~ dreptul de a face parte din instanţele de judecată pentru episcopiv ■c) Dreptul de principal organ executiv al eparhiei. Duce la îndeplinirehotărârile cu caracter legislativ şi judecătoreşti.,vi.' . , v.în exercitarea puterii executive episcopul are dreptul să săvârşească şi următoarele lucrări: . -VW. .• • .. -V- să convoace, să prezideze, să conducă şi să închidă dezbaterile organelor deliberative şi consultative ale eparhiei; - v ' v • ^ ;- să aprobe sau să respingă hotărârile organelor consultative ale eparhiei;- să aprobe sau sa respingă hotărârile organelor deliberative ale organelor de conducere ale mănăstirilor;- să aprobe înfiinţarea, transformarea sau desfiinţarea unităţilor locale bisericeşti;

136

- să iniţieze înfiinţarea oficiilor bisericeşti;- să se îngrijească de alegerea clerului;- să aprobe intrarea în cinul monahal;- să dispună în privinţa chivernisim bunurilor bisericeşti;- să aprobe înfiinţarea unor societăţi cu caracter religios, moral, misionar;• - să aprobe înfiinţarea de instituţii bisericeşti de asistenţă socială, case de pensii, tipografii;- să aprobe înfiinţarea fundaţiilor cu scop religios sau cultural-religios;- să ia'decizii prin care dispune aplicarea măsurilor şi să le comunice prin circulare clerului din eparhie;- - sa dea dispense;- sa interpreteze actele de natură legislativă şi executivă.Potrivit legiuirilor în vigoare ale Bisericii Ortodoxe Române, drepturile şi îndatoririle episcopilor sunt prevăzute de art. 9, lit. a-j, din Statutul de organizare şi funcţionare al B.O.R., după cum urmează: ’~ conduce eparhia în limitele prescrise de canoane şi de normele în vigoare;■ - se îngrijeşte de bunul mers al vieţii bisericeşti din eparhie şi de funcţionarea normală a organelor ei;! convoacă şi prezidează organele deliberative ale eparhiei şi îngrijeşte de ducerea la îndeplinire a acestora;- reprezintă eparhia în justiţie, îri faţa autorităţilor şi faţa de terţi, personal sau prin delegaţi legal împuterniciţi;- hirotoneşte clerici şi conferă distincţii bisericeşti; - ,: ~ numeşte personalul bisericesc sau îl confirmă în caz de alegere, cu res- • pectarea normelor legale;■ - aprobă sau respinge motivat sentinţele pronunţa te de Consistoriul Eparhial;- face cât mai des vizite canonice în eparhia sa pentru a controla mersul treburilor bisericeşti, a mângâia şi a lumina direct pe credincioşi,' referind despre cele constatate Sfântului Sinod şi Adunării Eparhiale;• - acordă dispense bisericeşti de căsătorie şi desface căsătoria bisericească, după ce s-a pronunţat divorţul de către judecătoria civilă;~î,n cazuri de vinovăţie'gravă şi-vădită, poate suspenda din funcţiune personalul bisericesc de orice fel din eparhia sa, chiar înainte de începerea cercetărilor, care însă vor fi făcute în termen de cel mult 30 de zile de la data suspendării;- episcopul este dator să stea neîntrerupt în eparhie, afară de cazul când iaparte la şedinţele Sfântului Sinod sau alte întruniri oficiale sau cu încuviinţarea primită de la mitropolit; • 1

- acordă concediile mai mari de 8 zile pe an personalului bisericesc şi didactic.

b.Preoţii, locul şi rolul lorDrepturile şi îndatoririle preoţilor decurg dintr-o stare harică foarte puţin deosebită de aceea a episcopilor, ei putând săvârşi singuri şase din cele şapte taine ale Bisericii.

' t ;

137

In primele două veacuri, existau comunităţi în fruntea cărora n-au putut să existe întotdeauna episcopi din pricina persecuţiilor, astfel că aceste comunităţi aveau în fruntea lor un preot. Slujitori ai altarelor apropiaţi episcopilor, ei au fost cu timpul legaţi tot mai mult de episcopi şi subordonaţi acestora, ajungându-şe a fi socotiţi ca simpli slujitori ai episcopilor, ei fiind de fapt colaboratori ai acestora în treapta harică imediată lor. Drepturile şi îndatoririle îi distanţează însă totuşi pe presbiteri foarte mult de treapta episcopatului.S-a. emis chiar teza că preoţii nu ar fi decât nişte delegaţi permanenţi ai episcopilor. Acest mod de a vedea lucrurile nu corespunde însă învăţăturii dogmatice.Drepturile şi îndatoririle specifice presbiteratului se împart, cu raportare la cele trei ramuri ale puterii bisericeşti, după cum urmează: - .Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea învăţatoarească1) Dreptul şi îndatorirea de a catehiza şi de a organiza catehizarea în cuprinsul parohiei. . .. 2) Dreptul şi îndatorirea de a predica şi de a organiza propovăduirea în cuprinsul parohiei sale. f

3) Dreptul de a difuza sau de a colporta scrieri cu conţinut religios.şi de zidire sufletească a credincioşilor din parohia sa. ,t

Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea sjînţitoare1) Dreptul de a săvârşi singur şase din cele şapte sfinte taine, cu excepţia hirotoniei.. 2) Dreptul de a săvârşi toate ierurgiile afara.de cele rezervate în mod ex-. preş episcopului. .. ; ■3) Dreptul de a săvârşi acele ierurgii pe care, deşi. sunt rezervate episcopului, acesta le poate delega presbiterilor, şi anume: sfinţirea bisericilor, hirotesia în treptele de citeţ şi de ipodiacon, iar dacă este ieromonah, şi tunderea în monahism.4) Dreptul şi îndatorirea de a săvârşi toate slujbele divine.5) în Biserica veche, preotul penitenţiar avea dreptul de a împăca penitenţii cu Biserica, adică de a-i reprimi în Biserică. . , • . . iS-a introdus rânduiala ca preoţii să nu poată administra Sfânta Taină a Pocăinţei decât după ce primesc hirotesia întru duhovnic, sau duhovnicia, aceasta cu toate că ei au prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi Taina Pocăinţei...

138 . I

6) S-a mai introdus o restricţie de a săvârşi Taina Sfântului Maslu numai împreună cu alţi preoţi, şapte Ja număr sau, în cazuri speciale, cel puţin doi sau trei, cu toate că preotul are prin hirotonie calitatea harică de a săvârşi şi singur Sfânta Taină a Maslului.

Drepturi ale presbiterilor care ţin de puterea jit risd ic tio n ală,cârmuitoare sau pastorală1) Dreptul de a organiza întreaga lucrare pastorală folosind mijloacele puterii învăţătoreşti şi ale celei sfinţitoare, apoi îndeplinind şi acele lucrări care ţin de întreita funcţiune sau lucrare jurisdicţională sau pastorală propriu-zisă.2) - Ca acte ale funcţiunii legislative, presbiterii pot exercita următoarele drepturi:a) Dreptul de a iniţia întocmirea de regulamente cu aprobarea organelor deliberative; .b) Dreptul de legiuitor local.~ Ca acte ale funcţiunii judecătoreşti, presbiterii pot exercita următoarele drepturi şi au îndatoriri corespunzătoare:a) Dreptul de a judeca abaterile tuturor membrilor parohiei;b) Dreptul de a aplica şi a ridica pedepsele sau epitimiile;c) Dreptul de a face parte din instanţele pentru judecarea clerului de mir.- Ca acte ale puterii executive presbiterii pot exercita următoarele drepturi:,, a) Dreptul de a lua măsuri pentru aplicarea hotărârilor cu caracter legislativ şi

judecătoresc şi pentru aplicarea hotărârilor proprii sau ale organelor parohiale;b) Dreptul de a convoca şi.de a prezida adunările de constituire a organelor deliberative

şi consultative ale parohiei;c) Dreptul de a convoca, de a prezida şi de a închide şedinţele organelor deliberative şi

consultative constituite în parohia sa;. d) Dreptul de a duce la îndeplinire hotărârile luate de aceste organe, ca or-• . gan executiv; ■e) Dreptul de a îndruma administrarea bunurilor, hotărând în privinţa achiziţionării,

înstrăinării, schimbării destinaţiei, donării, cedării sau vânzării bunurilor, precum şi folosirii acestora în conformitate cu destinaţia lor şi în acţiuni de asistenţa socială.

Atribuţiile parohului în Biserica noastră sunt prevăzute de art. 48, Jit. a-h din Statut. .

c.Diaconii, poziţia şi rolul lorîn Biserica veche diaconii au avut importante rosturi administrative în viaţa Bisericii, astfel că în epoca persecuţiilor ei au fost urmăriţi ca elemente mai primejdioase decât preoţii pentru stalul roman şi pentru cultele păgâne.însemnătatea lor s-a afirmat atât de mult, încât ajunseseră nu. numai sfetnicii cei mai

apropiaţi ai episcopilor, ci uneori organe administrative cu rosturi superioare acelora care Ie puteau reveni în raport cu starea lor harică, adică cu treapta diaconiei.

în Biserica veche au existat două categorii de diaconi, unii destinaţi pentru treburi administrative şi alţii pentru a fi colaboratorii preoţilor şi ai episcopilor în lucrarea lor pastorală. Ambele categorii aveau aceeaşi stare harică a diaconiei, care li se conferea prin hirotonie. Cei care au dobândit cinstirea deosebită n-au fost diaconii sacramentali, ci diaconii destinaţi lucrărilor cu caracter practic. I

139

Diaconii au avut şi au păstrat poziţia de membri ai preoţiei de instituire divină, deţinând următoarele drepturi:

a) Dreptul de a colabora cu episcopii şi cu preoţii.b) Dreptul de a colabora la săvârşirea tuturor tainelor şi ierurgiilor, a tuturor serviciilor

divine, care este o conlucrare efectivă la toate actele puterii sfinţitoare. Ei'nu pot săvârşi însă singuri nici o altă taină afară de Tqina Botezului în caz de necesitate.

c) Dreptul de a colabora cu episcopii şi cu preoţii la exercitarea tuturor actelor ce ţin de puterea jurisdicţională sau pastorală. Este vorba de faptul că pot participa ca membri cu toate drepturile la lucrările celor mai înalte organe deliberative şi legislative, inclusiv la lucrările sinoadelor ecumenice. De asemenea ipot participa la lucrările instanţelor de judecată pentru mireni şi pentru clerici şi la actele de administraţie economică. ■ ' e- ;

Diaconii au îndeplinit în tot timpul lucrări deosebite şi au desfăşurat acţiuni misionare, săvârşind acte ale lucrării învăţătoreşti, catehetice. Ei au condus comunităţi întregi şi în cadrul acestora au desfăşurat întreaga acţiune sacerdotală, neoficiind desigur decât servicii divine simple constând din rugăciuni, binecuvântări, citiri din Sfânta Scriptură şi tâlcuiri cu caracter catehetic ale Sfintei Scripturi, apoi predicând şi organizând agape şi Taina Sfântu-lui Botez. In împrejurări deosebite însă au îndeplinit întreaga1 slujire pastorală, contribuind la lucrarea Bisericii. *

b. Treptele ierarhiei de instituire bisericeascăDin cauza nevoilor vieţii bisericeşti, s-âu creat felurite trepte de slujitori bisericeşti, fie

în legătură directă cu vreuna din !cele trei trepte ale preoţiei propriu-zise, fie în mod independent de acestea, în subordinea acestora.

întrucât toţi slujitorii bisericeşti purtau numele generic'de clerici, treptele noi se numesc trepte ale clerului de instituire bisericească. Acestea pot fi împărţite în două grupuri mari:

a) trepte ale clerului inferior; ,; . ■b) trepte ale clerului superior.

Prin clerul inferior se înţelege totalitatea treptelor preoţiei de instituire divină şi bisericeasca inferioare treptei episcopale, iar clerul superior, se înţeleg toate treptele care au starea harică a arhieriei sau a episcopatului.In Biserica veche prin clerul inferior s-au înţeles numai acei slujitori bisericeşti care nu aveau starea harică a preoţiei, iar prin clerul superior se înţelegeau toţi slujitorii Bisericii care aveau starea harică a preoţiei de instituire divină. Din clerul inferior faceau'parte toţi slujitorii de la treapta de diacon în jos, iar din clerul superior toţi'slujitorii de la treapta de diacon în sus.Instituirea în treptele clerului inferior se făcea prin hirotesie.

a) Clerul inferiorîntregul cler inferior, de la treapta diaconietîn jos, se înfăţişează astfel:- treapta de subdiacon sau de ipodiacon;. - treapta de citeţ, lector sau anagnoste- treapta de psalt, cântăreţ, cantor sau dascăl; .- treapta de exorcist;

140

.-treapta de acolut;....................- treapta de ostiar sau de uşier, ţârcovnic, păli mar.Care erau lucrările şi ce atribuţii aveau aceştia?Subdiaconul sau ipodiaconul era ajutător al diaconului, ca asistent la sfintele slujbe, mai ales ca împreimă-lucrăţorîn administraţia economică. .Cii privire la aceştia există numerPase preyederi canonice (can. 15 VI ec.; Novela 16 Leon Filozoful), stabilind că ei mi pot fi hirotesiţi înainte de 20 de anl(can. 15 Vlec j.

:\ " F,‘ " 'r

’ în fruntea lor s-a instituit un arhisubdiacon. :

Citeţul sau lectorul avea îndatorirea de a citi din cărţile sfinte şi în cadrul învăţământului catehetic (art. 134 Statutul B.O.R.) şi eră instituit prin hirotesie.Psaltul sau cântăreţul îndeplinea cântările bisericeşti, singur sau în comun.Exorcistul îndeplinea o delicată lucrare de liniştire a celor bântuiţi de credinţe deşarte şi a celor munciţi de duhuri rele. Faţă de aceştia avea îndatorirea de a le citi sau de a le rosti unele rugăciuni, de a le adresa cuvinte de învăţătură ca un catehet şi de a săvârşi unele acte de ritual de natură să sugereze lucrarea Duhului Sfânt cea liniştitoare şi tămăduitoare de toata neputinţa. Exorciştii aveau astfel de îndatoriri atât faţă de catehumeni, cât şi faţă de penitenţi, precum şi faţă de cei suferinzi de boli psihice.Acolutul însoţea pe episcop în cadrul cultului.Ostiarii sau uşierii erau paznicii uşilor bisericilor (Novela 22 Heraclie).Au mai apărut şi cateheţii (can. 10 VII ec.), care i-au înlocuit pe didascâlii harismatici, ca şi pe cei neharismatici; cu care s-au confundat uneori.Rosturi slujitoare au avut şi unele femei proorocite şi evangheliste, diaconi- ţele şi presbiterele, în cadrul operei de asistenţă socială, în. lucrarea de catehizare, de îngrijire a Bisericii şi de păstrare a bunei rânduieli, (can. 11 Laod.).

Au mai existat şi alte trepte ale clerului inferior care au îndeplinit acţiunea de asistenţă socială.

b) Clerul superior.Treptele clerului superior de instituire bisericească au. fost create în legătură cu cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină, prin derivare din acestea.1) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treaptci.de diacon: ‘- treapta de ierodiacon egală cu cea de diacon, dar numita astfel pentru,a desemna pe diaconul din cinul monahal;- treapta de protodiacon;- treapta de arhidiacon.Ambele trepte se instituie prin hirotesie şi s-au născut din cauza existenţei unui număr mare de diaconi, în fruntea cărora trebuia să fie rânduit unul mai cu autoritate. Acestuia i s-a zis arhidiacon sau protodiacon. Titlul de arhidiacon i se atribuie şi diaconului martir Ştefan: ' 'Pe măsură ce numărul diaconilor şi importanţa lucrărilor pe care le săvârşeau au sporit, a crescut şi greutatea căpeteniei lor, care a devenit colaboratorul episcopilor în administraţia

141

bisericească, 'Arhidiaconii au dobândit în Biserica din Apus poziţia de vicari ai episcopilor şi ai papilor, ei avansând deşi au păstrat până astăzi în Biserica din Apus titlul de arhidiaconi. Ca şefi ai clerului, au dobândit şi calitatea de canonici ai episcopilor, numiţi şi decani.- O treaptă aparte, existentă numai în Biserica din Apus, este aceea decardinal diacon sau de diacon cardinal. Diaconi principali, diaconii cardinali au ajuns să devină superiori din punct de vedere jurisdicţional altor trepte bisericeşti din Biserica Apuseană. . : ...

■în Biserica din Apus treapta diaconiei s-a păstrat numai ca o treaptă tranzitorie,. . .

..în Biserica din Răsărit, deşi au ajuns la. mare cinste, arhidiaconii nu au fost avansaţi în slujbe administrative superioare presbiterilor, ei au rămas mereu inferiori acestora. -

.«■ i;.,, ;Protodiaconii sunt căpeteniile diaconilor de îa bisericile parohiale sau de enorii, însă acest titlu se conferă şi numai onorific, pe când arhidiaconii sunt căpeteniile diaconilor de la centrele eparhiale, câ şi de la’alte centre biseri^- ceşti mai mari. în Biserica de Răsărit, cele două trepte, de protodiacon şi de arhidiacon, se conferă atât în mod onorific, cât şi efectiv diaconilor din clerul de mir şi din clerul monahal. - ; .2) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapta depresbiter: . . . . . . • ■ ,- trepte ale clerului de mir; '- trepte ale clerului monahal. •' : ; .

■>.,:■a) Treptele clerului de mir derivate din treapta de presbiter sunt: preoţii

rurali, preoţii urbani, preotul ajutător, capelanul, preotul paroh, preotul protos, periodeptul, protoiereul, protopopul sau blagocinuU sachelaml, iconomul, iconomul stavrofor, protopresbiterul,.arhipresbiterul, arhipresbiterul stavrofor, arhipresbiterul mitrofor.-. ,

Preoţii parohi şi. preoţii ajutători se deosebesc numai prin atribuţiile lor administrative, preotul paroh fiind conducătorul oficiului-parohial, neavând atribuţii pastorale şi de slujitor mai mari decât ale preotului ajutător.

Protosul are o distincţie onorifică faţă de ceilalţi preoţi simpli, care îl situează în fruntea acestora, atât cu ocazia sfintelor slujbe, cât şi cu alte ocazii.

. Periodeptul circuitor a fost un inspector al clerului de la ţară în perioada veche (can. 8 Antioh.), având hirotonia în presbiter, numindu-se presbiter şi periodept. Se pare că el,a avut într-o perioadă şi starea harică de arhiereu. Urmaşii periodepţilor sunt protoiereii, protopopii sau blagocinii.

Treptele de sachelar şi de iconom sunt superioare treptelor anterioare ale Bisericii din Răsărit, care formau prima pentadă. în frunte se găsea iconomul, urma sachelarul, cel dintâi fiind administratorul general al bunurilor bisericeşti, iar cel de-al doilea administratorul şi exarhul mănăstirilor de călugări. Adaosul de stavrofor la titlul de iconom nu înseamnă decât

142

distincţia pe care i-o poate acorda unui iconom orice episcop eparhiot, prin faptul că-i conferă dreptulde a purta.o'cruce.

Protopresbiterul se Conferă în mod onorific, prin hirotesie, tot în mod onorific adăugându-i-se câteodată şi stavroforia.

Au mai apărut treptele de consilieri, şi anume: consilieri eparhiali, consilieri mitropolitani, consilieri patriarhali. ‘

Cea mai înaltă treaptă administrativă pe care o poate deţine un presbiter este aceea de vicar al episcopului, mitropolitului sau patriarhului.

Mai există şi unele trepte cum sunt: inspectorii eparhiali cu diferite atribuţii, inspectorii generali etc: : :

Presbiterii episcopului Romei ari dobândit titlul de presbiteri cardinali sau de presbiteri principali, iar apoi de cardinali în sens1 propriu, cu gradul de vicari ai Papei. ^

b) Treptele clerului monahal derivate din treapta de presbiter monah sunt: sin- celul, protosincelul, egumenul, arhimandritul, arhimandritul mitrofor.

Treapta de preot simplu din cinul rrionahal este aceea de ieromonah, iereu {ierevs = sfânt): ' : " ■'

Treapta de sincel a apărut când episcopii ţineau pe lângă ei o mică obşte monahală, ai cărei membri au fost numiţi sinceli. Sincelos sm sinkeliotis înseamnă cel ce locuieşte în aceeaşi chilie şi erau martorii vieţii călugăreşti a episcopului, sfetnicii şi ajutătorii lui neoficiali, locuind în aceeaşi casă cu episcopul.

Protosincelul este căpetenia sincelilor, fiind desemnat prin hirotesie specială. Protosincelii au devenit în curând principalii sfetnici oficiali şi ajutători ai episcopiîor, cu atribuţii de vicari, cu răspunderi deosebite şi cu onoruri de acelaşi fel. Demnitatea aceasta a început a fi ocupată de episcopi, de arhiepiscopi şi de mitropoliţi, care s-au num|it: protosinceli şi episcopi, sau episcopi şi protosinceli, sau mitropoliţi şi protosinceli etc.

Egumenul sau stareţul este conducătorul unei mănăstiri. Curând după ce monahismul a devenit o instituţie oficială a Bisericii, de la sinodul IV ecumenic (451) egumenii au început a face parte din starea preoţească, iar practica vieţii bisericeşti a stabilit mult mai târziu ca ei să fie neapărat hirotoniţi întru presbiteri spre a putea primi hirotesia întru egumen.

Arhimandritul n-a fost legat iniţial de nici una din treptele stării preoţeşti. Arhimandriţii erau conducători de'mănăstin, simpli călugări.aleşi spre a conduce linele obşti monahale mai mari, ca apoi acest'titlu sa se dea numai conducătorilor de mari aşezări mănăstireşti, numite lavre; ■

Primind cu timpul starea preoţească, s-a stabilit că spre a se'putea conferi prin hirotesie treapta de arhimandrit, călugărul respectiv trebuie să aibă hirotonia întru presbîter. Şi în cazul arhimandriţilor s-a ajuns să se creeze o treaptă'superioară, aceea de arhimandrit, mitrofor. . .. ■ '

Lâ treptele enumerate se mai adaugă unele care reprezintă numai funcţiuni, cum ar fi exarh ai mănăstirilor şi eclesiarh aVcatedralelor.”1 Treapta de stareţ nu este legată de starea preoţeasca, stareţul putând fi şi simplu călugăr sau ierodiacon, ieromonah, sincel, protoşincel, egumen, arhimandrit’ episcopVarhiepiscop»

143

mitropolit, exarh sau patriarh.'3) Treptele clerului de instituire bisericească derivate din treapîa de episcop Treptele

inferioare celei de episcop sunt: hqrepiscopii, episcopii ajutători, arhiereii vicari, episcopii vicari, vizitatorii,'episcopii titulari, arhiereii titulari şi periodepţii.... Treptele superioare celei de episcop sunt următoarele: protoierarhii, arhiepiscopii, mitropoiiţii, mitropoliţii primaţi, întâistătătorii Bisericilor autoceT fale, exarhii, patriarhii, caţolicoşii, patriarhii ecumenici, apoi, în Biserica Apuseana: episcopii, cardinalii şi papii. ,, o). Trepte inferioare episcopului

- Episcopii ajutători erau ajutoare ale episcopiîor în unele chestiuni. Acesteajutoare trebuiau să aibă hirotonia întru episcop. Prezenţa n\ai multor episcopi într-o localitate apare ca o măsură de prevedere, ca şa se asigure succesiunea apostolică şi continuarea lucrării pastorale. Altă cauză a fost şi vârsta sau starea de boală care sa-i oblige la măsuri de. prevedere. ,,

Instituirea episcopiîor ajutători se.făcea prin alegere din partea clerului şi a credincioşilor, urmată.de hirotonie (can. 24 Antiohia). .

- Episcopii vicari îndeplineau funcţia de locţiitori ai episcopiîor eparhioţi.- Horepiscopii sunt. cunoscuţi ca acei episcopi, ajutători ai episcopiîor eparhioţi care

rezidau la ţară. Ei aveau hirotonia întru arhiereu şi puteau, să

vârşi actele slujirii episcopale şi alte acte administrative. într-o anume perioada s-a încercat înlocuirea lor prin periodepţi care rezidau în cetate.

- Vizitatorii au apărut pe lângă patriarhii Romei şi aveau atribuţii de suplinitori sau inspectori.

- Episcopii titulari sau arhiereii titulari. Prin canonul 6 al sinodului IV ecumenic s-a introdus rânduiala ca nimeni să nu mai fie hirotonit fară destinaţie. Din această cauză, a început să îi se dea episcopilor vicari sau celor ajutători câte un titlu cu ocazia hirotoniei, pe seama.unui scaun inexistent sau imposibil de ocupat. Din acest motiv, au fost denumiţi arhierei titulari.

b) Trepte superioare episcopului~ Protoierarhii sau întâistâtâtorii. Datorită faptului că între episcopi se stabileau relaţii

onorifice, s-a ajuns să se impună câte un episcop mai venerabil sau mai cu autoritate, denumit întâist&tator. De această cinstire se bucurau în primul rând episcopifdin scaunele care păstrau mai vie amintirea Sfinţilor Apostoli, şi aceştia erau titularii scaunelor apostolice importante. Ierarhii din fruntea acestor unităţi se bucurau de o cinste deosebită şi de unele privilegii, care le-au fost conferite prin voinţa episcopilor dinţr-un anumit teritoriu.

întâistătătorii s-au.numit protoşi şi au fost statornicite unele rânduieli cu privire la unităţile conduse de ei potrivit canoanelor 34 şi 37 apostolic. Unităţile pe care le reprezentau erau unităţi independente sau autocefale, ceea ce constituie o dovadă clară a inexistenţei oricărei puteri' centrale şi supreme asupra Bisericii. , . .

,,- Mitropoliei. în organizarea unităţilor s-a căutat să se ţină seama de împărţirea

teritorială a statului potrivit poziţiei sau configuraţiei geografice, de posibilitatea stabilirii şi păstrării legăturilor mai vii între centre bisericeşti şi de importanţa economică, .culturală sau politică a unor mari .localităţi, de anumite forme de organizare a Bisericii fiind adoptate la formele de organizare a statului. Noile unităţi s-au.numit mitropolii, iar noii demnitari s-au numit mitropoliţi.

Cum a apărut treapta de mitropolit?Diocleţian a împărţit imperiul în patru' prefecturi: Prefectura Orientului, Prefectura

Iliricului, Prefectura Italiei şi Africii şi, în fine, Prefectura Galiei şi Spaniei. ''

Prefecturile au fost împărţite în 12 dieceze sau exarhate. Exarhatele au fost apoi împărţite în provincii (eparhii), iar provinciile în cetăţi, care cuprindeau pe lângă cetatea propriii-zisă şi un teritoriu rural după trebuinţele de a se asigura mijloacele economice corespunzătoare:

în fruntea prefecturilor se găsea un prefect, în fruntea diecezelor se găsea un exarh, în fruntea provinciilor se găsea un proconsul (eparh), în fruntea cetăţilor se găsea un ighemoh, adică conducător; Capitalelor provinciilor li s-a zis metropole (can. 34 ap.)- De la acest nume s-a luat numele de mitropolit, întâistătătorul bisericesc din metropolă, adică din capitala unei provincii.

în canonul 4, cât şi în canoanele 5 şi 6 ale sinodului I ecumenic se cuprind norme privitoare Ja organizarea mitropoliilor.în Biserica din Africa romană, prin canonul 39 al sinodului de la Cartagina se dispune să

145

se numească mitropolit „numai episcopul scaunului celui dintâi”.. Ca ierarhi întâistătători ai mitropoliilor, au dobândit o' serie de drepturi sau de privilegii, însă drepturile şi îndatoririle lor privind exercitarea puterii învă- ţătoreşti, sfintitoare şi jurisdicţionale erau egale cu ale celorlalţi episcopi.Mitropoliţii au mai dobândit şi drepturi caracteristice pentru demnitatea lor:- drepturile onorifice;- dreptul de a prezida sesiunile sinoadelor mitropolitane;- dreptul de a organiza alegerile de episcopi;- dreptul de a-i hirotoni în sobor pe episcopii din mitropolia respectivă;- dreptul de a primi plângeri şi de a le supune spre judecare;- dreptul de a reprezenta mitropolia îirorice problemă;- dreptul de organ executiv al sinodului mitropolitan;-dreptul de a sfinţi marele'mir. ;

în Biserica Ortodoxă Română, în conformitate cu articoiul 114 din Statutul de organizare şi funcţionare al Bisericii Ortodoxe Române, mitropolitul se bucură de toate drepturile stabilite de sfintele canoane şi de tradiţia bisericească, purtând ca semn distinctiv cruce pe culion cu camiiafcă neagră şi având următoarele atribuţiuni: .- convoacă şi prezidează Sinodul Mitropolitan;~ prezidează alegerea de episcopi sufragani;- hirotoneşte, împreună cu ceilalţi episcopii conform canoanelor, p6 episcopii sufragani;- emite gramată pentru înscăunarea episcopilor sufragani;- numeşte locţiitori de episcopi;

acorda episcopilor concedii de până la 30 de zile;- vizitează colegial episcopii din mitropolie;. ~ primeşte plângerile împotriva episcopilor, dispune cercetarea şi aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod rezultatul acesteia..- Mitropoliţii primaţi. Această demnitate a apărut în sec. IV şi a fost fie onorifică, fie reală.Demnitatea de primat a apărut iniţial în Biserica Africii romane, desemnând pe întâistătătorii acesteia, numiţi „primas totiuş Africae“. în Biserica din Apus, denumirea de mitropolit primat a fost des întrebuinţată, pe când în Răsărit nu a fost întrebuinţată aproape deloc.

în Biserica Ortodoxă Română, după unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, Ia anul 1859. mitropolitul din capitala noii ţări a dobândit titlul de mitropolit primat.

- Arhiepiscopii Cuvântul arhiepiscop are înţelesul de întâiul între episcopi.în Bisericile slave şi în Biserica Română titlul de arhiepiscop este socotit a fi inferior

titlului de mitropolit, pe când în Bisericile de limbă greacă, titlul de arhiepiscop este socotit a fi superior celui de mitropolit.

în Biserica din Apus se foloseşte ca titlu onorific, socotit superior titlului de mitropolit.Cât priveşte drepturile şi îndatoririle arhiepiscopilor, în afară de drepturile lor onorifice,

ei beneficiază de drepturi şi sunt supuşi unor îndatoriri fie ca simpli episcopi, fie ca

146

mitropoliţi, fie ca exarhi, fie ca patriarhi.. După legislaţia Bisericii Ortodoxe Române, titlul de arhiepiscop este şi un titlu onorific

inferior celui de mitropolit, ...- Exarhii. Cuvântul exarh are în Biserică înţelesul de întâiul între mitropoliţi. La

început titlul de exarh s-a dat onorific ,mitropoliţilor din capitala diecezelor, care erau constituite din mai multe provincii sau .eparhii, fiecare având în frunte un mitropolit. Cu timpul, ei au dobândit unele drepturi asupra întregii dieceze sau întregului exarhat. Exarhul este deci conducătorul unei dieceze sau al ţinui exarhat..

In ce priveşte drepturile şi îndatoririle exarhilor, acestea se împart în:- drepturi care ţin de calitatea de bază a fiecărui exarh, adică de aceea de episcop al unei

episcopii sau eparhii, şi- drepturi de exarhi, asemănătoare cu drepturile mitropoliţilor, dar exerci-

tându-se la un nivel mai înalt. r ‘ ‘Titlul de exarh în înţelesul de înalt demnitar bisericesc este cunoscut şi în titulatura

veche a celor doi mitropoliţi ai ţărilor române,1 mitropolitul Ungrovlahiei numit şi „exarh al plaiurilor*', iar mitropolitul Moldovei purtând în mod onorific titulatura de exarh. Titlul de exarh al mitropolitului Ungrovlahiei a fost un titlu real, el exercitând de fapt drepturile de exarh asupra Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal, adică asupra Mitropoliei Ardealului.

■Titlul de exarh se mai foloseşte şi pentru a-1 desemna pe inspectorul mănăstirilor.- hitâistâtătorii Bisericilor autocefale. Cea dintâi unitate autocefală a fost episcopia.

După ce s-au constituit mitropoliile şi exarhatele, toate aceste uni* tăţi au devenit autocefale.. . -

întâistătătorii Bisericilor autocefale s-au considerat între ei egali în drepturi, singura deosebire între ei fiind de natură onorifică, după gradul treptei de instituire bisericească şi după vechimea în autocefalie a Bisericilor.

Titulaturile aparte nu afectează raporturile de egalitate între aceştia şi nu implică vreo superioritate jurisdicţională, ci numai nişte particularităţi care le definesc mai precis identitatea.

Titlurile istorice ale întâistătătorilor Bisericilor autocefale de astăzi se prezintă în felul următor: patriarh ecumenic (Constantinopol), papă (Roma), papă şi patriarh (Alexandria) şi patriarh pentru celelalte Biserici autocefale.

1. Codicii şi colecţiile Bisericilor locale din Apus

\) Versio Isidoriana ;2) P risca Transla tio sau .Versio P risca3) Codex canonum Ecciesiae Romanae4) Codex canonum Ecciesiae Africanae2) Dreptătoriu de leage. Pravila Bisericească ,sau Pravila cea Mică de la Govora (1640-1641)

. • r 1 . . < • - / :. - i i ;. ■ • 1 V- . . ■ , . •

Forma - s-a tipărit în vremea „prea luminatului domn Io Matei Basarab Voievod a toată ţara Ungrovlahiei, în mănăstirea Govora, vă leato 7149, iară de la Naşterea lui Hristos 1640”.

Date post:	15-Jul-2016
Category:	Documents
Upload:	mironvadrian
View:	165 times
Download:	14 times

Arhid Ioan Floca Si Sorin Joanta Drept Bisericesc

Documents