MINISTERUL EDUCAȚIEI I TINERETULUI Ș AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT “ION CREANGĂ’’DIN CHI INĂUȘ

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI GEOGRAFIE

REFERATVia a cotidiană a ăranilor înț ț

Europa Medievală

Elaborat:Ceban Valentin-gr.202Geografie/istorie

Chişinău,2014

PLAN:1.Considerații generale asupra țărănimii2.Traiul de zi cu zi al țăranilor3.Satul și casa țăranului4.Alimentația, mobilierul și îmbrăcămintea5. Relaţiile dintre feudali şi ţăranii dependenţi6. Categoriile țărănimii 7.Concluzie8.Bibliografie

1.Considerații generale asupra țărănimii Fie că e desemnat ca "manant" (din latinul manere = a rămîne),ca "villan" (locuitor al unei villae) sau ca "şerb", ţăranul medieval duce o viaţă dură şi grea. Toţi ţăranii erau supuşi unui stăpîn, seniorul proprietar al domeniului, care, desigur, îi apără, dar, mai ales, îi conduce, îi pedepseşte şi profită în mod esenţial de munca lor. Să vorbim despre țăran și despre condiția sa în Evul Mediu referindumă la întreaga Europă este o misiune foarte anevoioasă, deloc ușoar de îndeplinit în limitele spațiului European.Foarte multe erau, diferențele de viață cotidiană și agricolă însăși condițiile de mediu erau diferite dintr-un capăt al continentului pănă la celălalt. Cu toate acestea în majoritatea țărilor țăranii aparțineau aceleași clase. Trebuie să afirm de la bun început că însăși întinderea Europei latine a suferit ma Ce carcteristici sunt valabile, pentru un țăran, spre dosebire de un citadin sau un nobil? Țăranul ca termen de clasă este concept ce apare la începutul înfloririi Evului Mediu European. R.Wenskus a caracterizat țăranul ideal utilizînd cinci criterii în funcție de tipul de economie și de modul de concepere a muncii.1.Țăranul este producător de produse de origine vegetală și animală, el practică prin urmare, agricultura și creșterea animalelor. 2.Țăranul producea acestea în cadrul unei unițăți economice autonome.Prin acesta el se delimitează de sclavi de pe latifudile romane cît și muncitoriii agrari moderni. 3.Agricultura țărănescă este practicată cu plugul ceea ce este mai esențial pentru țăranii europeni.4.Țăranul își administrează singur gospodăria, acesta îl deosebește de moșier care își arendează pămîntul unor țărani.5.Țăranul face el însuși muncile fizice ajutat de membrii familiei și forța de muncă a servitorimii. În ce priveşte ţărănimea, se pot distinge în Europa în epoca de înflorire medieval patru spaţii mari: spaţiul mediteranian în sud, zona europeană centrală în vestul şi central Europei, regiunile est-europeneşi, în fine, spaţiul scandinav în nord. I s t o r i a   E u r o p e i   s t ă   p e   u m e r i i ţ ă r an i l o r .E i au cu l t i va t l i t e r a lmen t e so lu l d in c a r e a apa ru t cu l t u r a eu ropeana , e i au  produs hrana pentru oraş şi sat şi au constituit partea cea mai mare a populaţiei. Formele vieţii ţărăneşti au marcat secole de a rândul realitatea socială.  Ţărănimea reprezintă cea de-a treia categorie a organismului social imaginat de clericii medievali. Ea este însă departe de a fi pe atât de omogenă pe cât păreau ei să afirme. La începutul perioadei mai întâlnim o ţărănime liberă, destul de puţin numeroasă în condiţiile avansului procesului de aservire. Desfăşurarea colonizării rurale are ca efect printre altele şi crearea de aşezări ai căror locuitori se bucură de libertate personală, deci putem constata în timp o multiplicare a celor liberi. Spre sfârşitul perioadei care ne interesează încep să apară, foarte timid însă, eliberările din şerbie, care vor caracteriza secolele următoare. Există apoi diferitele categorii de ţărani dependenţi. Situaţia cea mai grea o au ţăranii aflaţi în dependenţă personală faţă de senior, care sunt legaţi de glie, neputând să-şi părăsească satul, şi

care trebuie să-şi răscumpere de la acesta dreptul de a se căsători în afara domeniului sau de a-şi lăsa moştenire bunurile. În cazul în care fug pot fi căutaţi şi revendicaţi de seniorul lor, dacă sunt găsiţi. O soluţie de a-şi găsi libertatea este deci să fugă atât de departe încât să nu mai poată fi ajunşi din urmă sau să se refugieze în oraşele recent renăscute al căror aer respirat un an şi o zi îi face liberi.

Există şi categoriile intermediare ale ţăranilor liberi din punct de vedere juridic dar dependenţi din punct de vedere economic de seniorul care le-a încredinţat un lot de pământ. Aceştia au libertate de mişcare, dar legătura lor cu pământul este mai slabă decât în cazul şerbilor, care au garanţia deţinerii unui lot de pământ în schimbul dependenţei lor personale. Din rândurile acestor ţărani liberi din punct de vedere juridic se recrutează probabil o mare parte a forţei de muncă a celor angajaţi contra cost pentru diferite lucrări sezoniere, pe care ni-i înfăţişează documentele, mai ales începând din secolele XII-XIII.

Pe lângă aceste categorii clasice, trebuie să-i mai amintim pe meşteşugari şi negustori, a căror înmulţire se leagă de renaşterea urbană începută şi ea de prin secolul al X-lea, ca şi unele categorii de liberi profesionişti, tot de la oraş, precum medicii, profesorii, notarii. Toate aceste categorii se referă însă strict la bărbaţi, femeile fiind excluse, din motive teologice, economice şi sociale, din această clasificare a societăţii. Desigur că există diferenţe între femeia născută într-o familie de ţărani şi cea aparţinând nobilimii, dar statutul le e mai degrabă asemănător în ceea ce priveşte perceperea lor din punct de vedere ideologic. De aceea, clasificarea femeilor trebuie făcută conform altor criterii decât cele aplicate în cazul bărbaţilor, întrucât societatea însăşi le vedea ca făcând parte din alte categorii. Populația agrară adică țăranii trăiau în special în sate lipsite de fortificații sau dimpotrivă, protejate de ziduri sau constucții de apărare de unde pleca să muncească pe cîmpurile din jur, să culeagă fructe din pădure, să aducă turmele la pășune să vîneze sau să pescuiască.Spre deosebire de cea ce se credea în trecut, familiile țărănești constituiau de cele mai dese ori nuclee simple sau lărgite.În orice caz familia țărănescă apare în general cu atît mai solidă cu cu sînt sale material de viață mai bune prin pământuri întinse și care dispune de numeroase animale îndeosebi de tracțiune.Acești țărani europeni trăiau îndeosebi în pesajele agricole profund diferite,iar muncile agricole pe care trebuiau să le îndeplinească pe parcursul anului erau diferite de la o regiune la alta. În orice caz, pretutindeni preucuparea principală a țăranilor era să asigure propria familie și celor eventual ce eventual aveau drepturi asupra pămîntului cultivat de el sau asupra produselor (seniorul feudal, proprietarul urban, Biserica locală) producția de cereal care constituia peste tot ingrdientul fundamental al aimintației umane, mai ales pentru categoriile mai modeste.Se cuvine să precizez totuși că cereale, din momentul aratului și pînă la semănat, la cules, la treierat solicitau o mare muncă din partea țăranului dr acestă muncă și aceste preocupări nu erau peste tot aceleși ca urmare patru factori influiențau: sistemul de asolament, tipurile de plug folosite , animalele de muncă disponibile și productivitatea solurilor. Werner Rosener în lucrarea sa “Țăranii în istoria Europei” își pune sieși întrebarea retorică “Oare a existat o țărănime europeană?” sau care sunt caracteristicile principale ale unei societăți țărănești? O peasant society se deosebește structural atît de societatea tribal (tribal society), cît și de societatea industrială (industrial society).Țăranii formează grupul principal al unei societăți medievale, în care nu toți oamenii sunt ocupați cu agricultura, pe lîngă lucratul pămîntului există diferite profesii meșteșugărești și comerciale.O altă caracteristică a societăților îărănești este dominarea lor de către personae care nu aparțin țărănimii, țăranii sunt dependenți de stăpîni puternici cum ar seniorii, cărorara sunt obligați să le plătească dări și să le facă servicii.

2.Traiul de zi cu zi al țăranilor La începutul sec.XI-lea țăranii aproape că nu aveau deloc acces la serviciul militar, fapt ce atesta lipsa lor totală de drepturi.Soarta lor era munca agricolă grea care hrănea de obicei întreaga societate.Țăranii trăiau în sate situate lîngă zidurile castelelor în centru se afla de obicei biserica.În funcție de condițiile geografice satele puteau fi mari sau mici, pe alocuri mai ales în regiunile muntoase predominau cătunele.În funcție de materialele de construcție, casele puteau fi din lemn turnate și unse cu lut din piatră mai ales în sud uneori acestea erau cocioabe sau bordeie. În case era strîmt și murder iar în timpul iernii era frig. În multe case erau încălzite la sobe fără hornuri sau cu ajutorul vetrelor deschise, de multe ori în casă erau ținute vitele, adeseori în aceeși casă trăiau mai multe familii.Erau frecvente recoltele proaste și foametea, pierirea vitelor precum și epidemiile.Deosebit de mare era moartea infantilă. Dar și în acesată viață grea țăranii aveau bucuriile lor – sărbători dintre care multe își aveau începutul încă din timpul păgînismului dar care fusese adaptate la sărbătorile creștine:Creciunul, Paștele, Ziua Sfinților, Rusaliile etc.Pe atunci de ziua de ziua sărbătorii de primăvară a „Pomului de mai” care se marca pretutindeni în Europa în acestă zi se organizau hore, se cîntau cîntece populare oamenii umblau de la casă la casă cu colinda. De viața țăranilor erau legate majoritatea majoritatea tradițiilor folclorice, care au luat naștere în perioada Evului Mediu timpuriu iar uneori într-un trecut și mai îndepărtat: cîntecele populare, dansurile, poveștile, proverbial, zicătorile.Această cultură populară se manifesta în perioada evului mediu timpuriu viața spirituală a țărănimii, în marea ei majoritate analfabetă. Iarna aducea apoi, intr-o foarte mare parte a continentului, momentul deosebit de imbietor al tăierii porcului, reprezentat la rindul său in acele cicluri ale lunilor anului care atestă fuziunea profundă dintre spiritualitatea creştină şi farmecul agrar al vieţii medievale. Un mare în viața țăranilor îl juca biserica parohială, care de asemenea, satisfăcea necesităților spirituale ale țăranilor a coror concepții despre lume era pătrunsă de religiozitate.Înafară de acesta biserica era cea mai mare clădire impunătoare de stat – era pentru populația lui un centru al vieții sociale: locul de desfășurare a adunărilor, depozit de valori, adăpost în cazul unor invazii ale dușmanilor. Monotona repetitivitate a vieţii ţăranului era intreruptă numai de momentele de sociabilitate determinate de participarea la liturghie şi de frecventarea circiumii din sat duminica (un fel de contra-biserică sau de „biserică a diavolului", in mod repetat dar inutil condamnată de sinoade şi de predicatori), de participarea la tirguri, de mersul la moară sau la prăvălia fierarului, un artizan prezent de-acum, in aceste ultime secole ale Evului Mediu, in toate ţinuturile rurale, din moment ce folosirea fierului, cu toate că acest metal răminea „preţios"(căci numărul uneltelor ţăranului era intr-adevăr sărăcăcios), fusese larg răspindită la ţară. Acestor momente mai obişnuite li se adăugau altele, mai extraordinare, succedindu-se in cadenţă anuală, ca marile sărbători religioase, hramul bisericii locale, sau altele, cu totul excepţionale, ca nunţile. Toate aceste momente provocau in primul rind o ruptură la nivelul elementar al alimentaţiei şi vestimentaţiei, prin exhibarea, cind era posibil, a luxului ţărănesc şi prin organizarea unor mese imbelşugate şi a unor chefuri straşnice, ce constituiau pandantul inevitabil al slabei alimentaţii din zilele obişnuite. Relațiile dintre castelul feudalului și satul țărănesc erau contradictorii. Pe de oparte în viața de zi cu zi exista o dușmănie și o neîncrede rereciprocă iar pe de altă parte, țărani vedeau de cele mai multe ori în seniorul lor un protector și apărător împotriva violenței din partea altor feudali salvîndu-se în apropierea zidurilor castelului.Tot aici ei se mai adunau pentru a privi la turneele cavalerești, a asculta un jonglor sau un cîntăreț ambulant. Diferită era şi viaţa lucrătorilor din

păduri, care erau de multe ori şi mici proprietari sau mici proprietari-crescători. Muncile lor, care constau mai ales in tăierea lemnelor şi in producerea cărbunelui (şi se poate presupune că aceste două activităţi, aşa cum s-a intimplat niai tirziu, constituiau două specializări distincte), erau condiţionate de inevitabila succesiune a anotimpurilor, din care trebuiau excluse lunile de iarnă. Trebuie să adăugăm, in sfirşit, că intreaga lume ţărănească era caracterizată de munca manuală, care nu se limita numai la lucrările propriu-zis agricole, ci se extindea, mai ales in lunile de iarnă, şi la mici activităţi artizanale, cum ar fi confecţionarea de coşuri, ca şi la construirea şi repararea uneltelor. Femeile de la ţară se ocupau cu torsul şi ţesutul pentru nevoile familiei, iar in unele ţinuturi in care economia de piaţă pătruns se mai bine, şi cu torsul pentru linăriile de la oraş. La bugetul familiei contribuiau de altfel, incă de la o virstă foarte fragedă, toţi membrii săi. Sarcina incredinţată copiilor era adesea de a duce vitele la păscut, insă atunci cind raportul dintre veniturile provenite din muncile cimpului şi consistenţa nucleului familial se dezechilibra excesiv, se căutau felurite remedii, uneori trimiţind fetele incă mici ca servitoare pe lingă familiile de la oraş, plasind băieţii pe la meşteri artizani să inveţe meserie, soţiile angajindu-se pe post de doici pentru copiii vreunui orăşean instărit sau pentru copiii abandonaţi, pe la vreun spital: toate —fenomene bine atestate in surse şi, de asemenea, bine studiate pe baza bogatei şi diversificatei documentaţii din citeva oraşe italiene.

Pămîntul insuficient, animale trăgătoare puține și utilajul agricol neîndestulător ale majorității țărănimii, sistemul asolamentelor bienal și trienal, care făcea ca între jumătatea pînă la o treime din pămîntul arabil să rămînă annual nelucrat, cantitatea redusă de produse agricole obținute la unitatea de suprfață și necesitatea de a opri o parte din ea între 1/5-1/4, ca sămînță pentru recolta viitoare, numeroasele obligații în muncă, produse și bani datorate stăpînului domeniului, bisericii și satului toate acestea la un loc reduceau considerabil capacitatea de producţie a gospodăriei ţărăneşti şi cantitatea de bunuri care rămînea familiei ţărăneşti pentru nevoile sale. Pentru a-şi completa resursele necesare existenţei, ţăranii cu pămînt insuficient erau siliţi să se tocmească ca lucrători agricoli la stăpînii de domenii sau la ţăranii înstăriţi. În aceste condiţii, nivelul de: trai al marii majorităţi a ţărănimii se menţinea coborît şi scădea ameninţător atunci cînd erau recolte slabe sau molime în animale, războaie sau alte împrejurări neprielnice. Casa, mobilierul, îmbrăcămintea, hrana oglindesc nivelul de viată coborît al marii majorităţi a ţărănimii.

3.Satul și casa țăranului

Gruparea în jurul unor incinte rituale a jucat un rol în formarea aşezărilor ţărăneşti încă de la celţi şi la vechii germani. De asemenea, necesitatea de a se apăra în caz de pericol era un motiv puternic pentru a-i determina pe oameni să-şi aşeze casele pe o înălţime, pe vîrful unei coline, - o modalitate tipică pentru satele din regiunile mediteraniene, evidentă îndeosebi în Italia. Dar aşezările determinate de nevoile legate de cult sau de apărare puteau să nu rămînă definitive. în schimb, o aşezare sătească era întotdeauna determinată pe exploatarea solului şi, în general, de celelalte condiţii locale de ordin economic.

Satul, nu în sensul unui ansamblu de case izolate, ci ca o categorie social-teritorială complexă, constituit în jurul celor două celule economice, castelul şi biserica, apare abia spre sfărşitul secolului al IX-lea.

Casele ţărăneşti din Evul Mediu timpuriu (studiate de arheologi în special pe teritoriul Germaniei şi în regiunile scandinave) prezintă o mare diversitate, ca plan, dimensiuni, funcţii, materiale şi moduri de construcţie.

În regiunile în care pădurile erau încă întinse, ca în Germania, Anglia, Franţa de nord, casele erau clădite din trunchiuri şi bîrne de lemn. În regiunile în care piatra era mat abundentă, iar tradiţia romana a construcţiei în piatră încă. persistenta, ca în Franţa de sud, Italia, Spania, casele erau construite din piatră sau cu temelii de piatră şi pereţi dia trunchiuri şi bîrne de lemn. Din secolele XIV—XV au început sa se clădească şi case din piatră şi cărămidă sau numai de cărămidă. Casele erau acoperite de obicei cu paie, papură sau trestie şi mai rar cu ţigla, iar ferestrele erau. închise cu obloane de lemn. Datorita posibilităţilor materiale reduse ale sătenilor, casele ţărăneşti erau, în majoritatea lor, de - proporţii modeste, fiind compuse din 2—5-camere. în Anglia, o casă din cătunul Upton, ţinînd de domeniul Blockley al episcopiei de Worcester, clădită pe la mijlocul secolului al XII-lea, şi ale cărei temelii au fost. scoase la iveală prin săpături arheologice, măsoară 38 picioare în lungime şi 20 de picioare în lăţime, adică circa-11,60 mx6,10 m şi are doua camere. O învoială de clădire a unei case din satul Halesowen, din 1281, menţionează că dimensiunile ei erau -de 30 picioare în lungime şi 44 picioare înălăţime, adică circa 9,15 m x 4,25 m. Camerele "erau aş-termite cu pămînt bătut şi erau încălzite printr-o vatra îrt care se ardeau lemne şi mărăcinişuri.

Clădirile de locuit, de formă rectangulară, erau constituite dintr-o singură încăpere, a cărei lungime varia între 11 m şi 29 m, pe o lăţime de 4-7 m. (Aceste forme şi dimensiuni erau tipice, cel puţin pentru zonele amintite). Multe aveau o destinaţie mixtă: oamenii locuiau adeseori în aceeaşi încăpere cu animalele mici, de care îi despărţea un paravan (case оntîlnite şi azi, chiar în Franţa, în unele regiuni de munte). În jurul acestei case se grupau cîteva construcţii sumare anexe, colibe sau simple acoperişuri de protecţie contra ploii şi zăpezii, susţinute de cîţiva pari; construcţii parţial săpate în pămînt (la o adîncime de 25 cm pînă la 1m) şi acoperind o suprafaţă mică, de 5-10 m2. Serveau ca depozite de alimente (grînele, în chiupuri îngropate în pгmînt), ca loc pentru gătit, ca ateliere casnice de ţesut, olărit, etc. Economia de material şi rapidi tatea cu care puteau fi construite arată că utilizarea acestor anexe era temporară (dar la popoarele slave era permanentă). Foarte răspвndite în jurul anului 1000, după această dată încep să dispară.

Materialul de construcţie de care depindea ţăranul era lemnul. În majoritatea cazurilor (de ex., în Anglia şi în Germania) casele nu aveau fundație; singurele elemente de ancorare a pereţilor în sol erau stîlpii verticali оmplîntaţi în gropi dinainte săpate. Apoi, mai tîrziu, stîlpii de susţinere erau fixaţi nu în gropi, ci într-un şanţ care indica pe sol planul casei; fapt care asigura o izolare mai bună, căci materialele din care erau făcuţi pereţii intrau direct în pămînt. Pereţii casei erau înălţaţi din pămînt crud sau din lut amestecat cu paie tocate, şi lipit pe o împletitură de crengi sau pe scînduri aşezate orizontal ori vertical, asamblate în diferite feluri. Un alt tip de pereţi era format din trunchiuri de copac înfipte în pămînt (întărind astfel împletitura de crengi), sau aşezate orizontal, unul peste altul: ceea ce necesita sute de copaci pentru construcţia unei case. Casele de piatră din zonele mediteraniene - care, după secolul al XII-lea, îşi fac apariţia şi în regiunile din nord - nu aveau o fundaţie, pereţii erau ridicaţi de la suprafaţa solului. În fine, într-un alt tip de construcţie materialul aplicat pe structura de împletitură a pereţilor era pămîntul tăiat împreunгă cu gazonul în elemente rectangulare, de forma unor cărămizi de dimensiuni mai mari.

Acoperişul casei constituia o problemă mai complexă. Şarpanta era pusă pe suporţi verticali - unul sau două rînduri de stîlpi plasaţi în interior (căci casa era de regulă foarte lungă); sau, fгră suporţi situaţi în interior, ci cu pereţii susţinuţi de contraforturi oblice.

Acoperișul era - în zonele de cîmpie - din vegetale diferite, legate în snopi (paie - în special de secară, - trestie, stuf, grozamă). Incovenientele pe care le prezenta un astfel de acoperiș erau

multe: putrezea ușor (mai ales în zonele umede), avea nevoie de o întreținere continuă, era ușor expus la incendii, adăpostea animalele șiinsecte vătгmătoare - rozători, viespi, păianjeni, ș.a. - și necesita o șarpantă cu panta mare, de 45°-55°; deci, un mare consum de lemn. Cu toate acestea, în arhitectura rurală a rămas tipul de acoperiș cel mai răspîndit de pe glob.

In regiunile de munte, pentru a acoperi casa se foloseau brazdele de pămînt cu gazon (un foarte bun izolant termic); sau - în mod foarte frecvent în secolele XIII și XIV - plăci de piatră (calcar, șist, lavă), care însă, din cauză că erau foarte grele, aveau nevoie de șarpante puternice și de suporți de șarpante foarte solizi. Șindrila era întrebuințată de englezi și de scandinavi încă din secolul al IX-lea. Țigla rectangulară, grea și lungă de 40 cm, se folosea numai la construcțiile de piatră; iar acoperișul de plumb, numai la biserici și palate.

O casă țărănească de lemn, de forma cea mai simplă, prezenta avantajul că putea fi construită - de 6 oameni lucrînd 8-10 ore pe zi - într-o lună. In schimb, casele de cărгmidă - a cărei fabricație începe în secolul al ХII-lea în orașele din Anglia, iar pe continent, în secolul următor - cereau un timp de construcție de patru ori mai lung, precum și meșteri constructori specializați.

Cu toate acestea, alături de casa în care se locuieşte, va trebui săpată pivniţa pentru vin, construit grânarul pentru cereale, hambarul pentru grâul de bătut, şura pentru fân şi şarete, grajdul pentru vite, ieslea şi coteţul pentru porci. Locuinţa rurală, este înconjurată, după cum se vede, de clădiri de exploatare al căror număr şi a căror dimensiune variau în funcţie de importanţa pământurilor, aşadar în funcţie de bogăţia persoanei respective.4.Alimentația,mobilierul și îmbrăcămintea

Țăranii Evului Mediu făceau din produsele locale baza alimentaţiei lor. Acest lucru a stat la baza creării ft fiecare regiune a unor preparate şi obiceiuri culinare spe. cifice, din care multe supravieţuiesc încă

Baza alimentaюiei țăranului o constituiau cerealele, consumate mai puțin ca produsele panificate, cît sub formă de fiertură sau de turte. Cele mai mult folosite erau orezul (în primul rînd), secara și grîul. în zonele de munte se cultiva alacul, iar în ținuturile meridionale specii diferite de mei. Ovăzul intra mai ales în pregătirea supelor și a fierurilor, — în care mai puteau intra legume (fasole, mazăre, ceapă), semințe de cînepă, sau produse sălbatice (castane, ghindă). Numai către sfîrșitul Evului Mediu, ovăzul și anumite alte cereale vor rămîne ca hrană exclusiv pentru animale.

Începînd din secolul al ХII-lea, ameliorarea condițiilor de trai a permis ca în alimentația țăranilor să intre mai multe proteine: carne, păsări de curte, ouă (consumate ăn mare cantitate), brînzeturi (mai mult din lapte de oaie), pește proaspăt, sărat sau afumat (în special hering) și vînat de braconaj (iepure, în primul rînd). Consumul de carne de bovine și de ovine venea după carnea de porc. (Greutatea unui porc ajungea pînă la 80-100 kg). În orice caz, Țăranii din Occident consumau incomparabil mai multă carne decît cei din Asia sau din Africa.

În ceea ce priveşte creşterea animalelor domestice, să reţinem că iepurii erau mai puţin numeroşi decât în zilele noastre şi că, dimpotrivă, se creşteau în vederea consumu- în afară de găini, gâşte şi porumbei, lebede şi păuni, - nodobiţi cu toate penele atunci când se serveau la masă.Legumele erau reprezentate de bobul bogat în proteine şi mazărea care se mânca cu slănină sau cu grăsime de balenă, de fasolea care se consuma verde sau uscată, de varza, azul, guliile, ceapa, lăptucile, cresonul... în ceea ce priveşte fructele, aveau cireşe, căpşuni, piersici, zmeură, coacăze, smochine, moşmoane, migdale, alune, nuci, castane, prune, pere, mere, gutui şi, după Cruciade, caise şi pepene galben.

Bucătăria țăranului folosea mult condimentele și plantele aromatice (foarte mult usturoi; apoi pătrunjel, muștar, mentă, cimbru, ș.a.). Majoritatea mîncărurilor erau pregătite într-o formă intermediară între supă și tocană, cu sosuri în care intrau miez de pîine, ceapă, zeamă de aguridă și nucă. La acestea, se mai putea adăuga piperul - care însă costa enorm. Ţăranul mânca supă de slănină şi varză pe care o gătea în oală. Se beau diferite feluri de rachiu de drojdie îndoit cu apă, bere-în vestul Franţei, mai târziu, cidru şi rachiu de pere, care jrau prea puţin apreciate -, însă pretutindeni, vin.

Cu toate ca, în comparaţie cu secolele precedente, alimenţia s-a îmbunătăţit, ea a rămas totuşi destul de puţin variată şi, pentru majoritatea ţărănimii, insuficientă. Referindu-se la hrana ţăranilor din nordul Franţei, John Fortescue menţiona că ei „beau apă, mănîncă poame cu pîine foarte neagră, făcută din secara, nu mănîncă carne, ci numai cîteodată puţina slănină sau mai curînd măruntaiele şi capul animalelor, pe care le taie pentru hrana nobililor şi a negustorilor din ţară". Descriind viaţa ţărănimii engleze din a doua jumătate a secolului al XlV-lea, William Langîand menţiona în poemul său „Petre plugarul" pe

,,Săracu! din colibă.Copleşit de o mulţime de copii şi de renta lordului".

El îşi cheltuieşte cîştigul,

„Ca să facă o fierturăDe lapte" şî făină, pentru a-şi sătura copiii,Care plîng necontenit de foame".„Pentru ei pîinea şi berea slabă sînt ospăţ,Carnea uscată şi peştele uscat, ca un vînat fript"

Mobilierul puţin şi modest consta din paturi, masă, scaune, laviţe de-â lungul pereţilor, cufere; vasele erau de lut de lemn şi mai rar de cositor, iar obiectele mărunte din casa erau confecţionate de obicei din lemn. Mobilierul unei case atât de simple cum era locuinţa medievală este, de asemenea, foarte sumar şi se reducea uneori la un pat şi la o ladă, mobile cioplite grosolan din scânduri groase. Patul este adeseori de dimensiuni mari, deoarece în el încăpeau în mod obişnuit de la două la şase persoane La cei foarte săraci, patul este o ladă care se umplea cu fân, un sac umplut cu paie servind drept perna la căpătîi.În general, este mai bine realizat, înzestrat cu o saltea de paie și cu una sau mai multe saltele de puf a dormi pe un pat de puf va fi expresia ultimă a confortului. Acesta mai este prevăzut cu cearşafuri, din pânză de in sau de cânepă, fine sau aspre, în funcţie de situaţia materială a posesorului sau de îndemânarea menajerei sale. Totuşi, oamenii foarte săraci se lipsesc de lenjerie şi nu au decât cuverturi de serj.În acest caz se culcă fără a-şi mai scoate îmbrăcămintea.Cearşafurile sunt lăsate să atârne peste marginile patului uneori până la podea. Sulul de la căpătâi este rulat în cearşaful de dedesubt, iar cearşaful de deasupra este „pliat", ca şi în zilele noastre, peste cuverturi. Acestea din urmă sunt făcute în general din serj. Pentru iarnă, există cuverturi îmblănite, din hermină sau din blană de veveriţă la marii nobili, de vulpe sau de iepure la oamenii din popor. De asemenea, este cunoscută pătura pentru picioare, umplută cu lână sau cu puf.

Atunci când mobilierul se completează, el cuprinde o masă, adesea montată pe o capră, ceea ce permite să fie îndepărtată de îndată ce nu mai este utilizată (francezii spun încă âter

la table cu sensul de a strânge masa, după ce aceasta este servită; expresia, pentru Evul Mediu, trebuie luată literal). Când masa este masivă (în special în bucătării sau în sălile de mese, adică în încăperile în care folosirea ei este specializată), ea este adeseori însoţită de un număr oarecare de scaune fără spetează, cu trei sau patru picioare, care se aşază sub masă. Câteodată, pe sol se întindeau blănuri, dar mai frecvent grămezi de paie, iarna, de stuf, gladiole şi plante înmiresmate (mentă, verbină etc), în perioada verii.

Utilajul casnic este destul de redus ca tipuri, dar în număr mare, cel puţin în secolul al XlV-lea, deoarece fiecare casă reprezintă sediul unui meşteşug familial. Vesela este formată adeseori din simple oale de pământ sau din cositor (străchini, din care mănâncă două persoane felurile de mâncare lichide, farfurii, linguri şi căni pentru băutură), completată cu obiecte făcute din lemn (cupe, butoiaşe pentru vinurile valoroase şi pentru ţuică, farfurii şi lin-9uri). Bucătăria este echipată aşa cum erau până de curând cele de la fermele noastre: cu un trepied (deoarece Ş gătea pe vatră), una sau mai multe oale de pământ sau din aliaj de cupru şi bronz, o tigaie din acelaşi aliaj, un po-°nic, un pisălog şi o piuliţă pentru a prepara diverse sosuri, mai ales cu usturoi, care este unul dintre principalele ondimente ale bucătăriei medievale şi a cărui utilizare, ulterior, s-a restrâns la regiunile din sudul Franţei Într-un colț al acestei încăperi unice se gătea (fumul vetrei ieșea printr-un orificiu din acoperiș); înafară de perioada de iarnă, se gătea afară. Proviziile alimentare se păstrau în podul casei. O gosdpodărie mai înstгrită avea în curte și un staul, o șură, un hambar, un coteț de porci, un altul pentru păsări; dar cei săraci, cum spuneam, își țineau în casă și animalele mici și păsările de curte.

Îmbrăcămintea majorităţii ţăranilor era simplă şi chiar sărăcăcioasă. Astfel, descriind pe ţăranii din nordul Franţei pe la 1465, nobilul englez John Fortescue constata ca „ei nu au straie de lînă, în afară de o vestă pe care o poarta sub un veşmînt făcut din pînză grosolană, numit bluză. Jam-bierele sînt dintr-o pînză asemănătoare şi nu trec peste genunchi, unde sînt prinse cu o copcă, iar coapsele rămîn neacoperite. Femeile şi copiii lor umblă desculţi"5. Relaţiile dintre feudali şi ţăranii dependenţi

Relaţiile de clasa dintre feudali şi ţăranii dependenţi aveau: la baza proprietatea feudalului asupra pămîntului, posesiunea ţăranului asupra lotului dat în folosinţa şi proprietatea sa asupra animalelor. şi utilajului agricol şi dependenta eco-nomico-socială şi juridică a ţăranului faţa de feudal.

Deoarece ţăranul dependent deţinea pămînt şi avea animale şi utilaj agricol, care constituiau principalele mijloace de ducere a gospodăriei şi de" asigurare a existenţei sale şi a familiei sale, feudalul, -pentru a-1 sili să-şi îndeplinească variatele sale obligaţii, exercita asupra Iui o „constrîngere extraeconomica". Constrîngerea extra economica asupra ţăranului se exercita atunci cînd acesta nu îşi îndeplinea obli-gapile faţa de feudal, prin acţiunea unor factori proprii organizării imunitare a domeniului, precum curtea de judecata senioriala, vasali şi slujitori înarmaţi, vătafi.

Obligaţiile faţă de feudal ale ţăranilor variau în perioada feudalismului timpuriu în funcţie de un complex de condiţii şi factori.Economia naturală precumpănitoare şi circulaţia băneasca restrmsă impuneau preponderenţa rentei în munca şi a rentei în produse şi-o rentă în bani sporadica. Felul şi cuantumul rentei în natură erau strîns legate de produsele cultivate și de recoltele obţinute, de numărul animalelor crescute, care variau în funcţie de sol şi condiţii climatice, de întinderea lotului arabil şi a păşunii, de înzestrarea cu utilaj şi animale. Evoluţia raportului între întinderea rezervei feudale şi a loturilor ţărăneşti avea o însemnată influenţă asupra cuantumului rentei în muncă, deoarece

într-o epocă în care zi-lerii agricoli erau sporadici folosiţi, exploatarea rezervei senioriale se flcea în principal prin claca ţăranilor dependenţi de pe domeniu. Felul şi cuantumul obligaţiilor feudale ale ţăranilor dependenţi erau strîns legate de condiţia lor social-juridică, şerbii avînd sarcini mai numeroase şi în genere nelimitate, în timp ce ţăranii „liberi în dependenţa" aveau sar-cini mai puţine şi stabilite. Rezistenţa în variate forme, ajungînd pînă la împotrivire armată, a ţărănimii dependente faţa de exploatarea feudală reprezenta de asemenea un factor regulator al tendinţei feudalilor de a spori necontenit obligaţiile ţărănimii. Obligaţiile feudale ale ţărănimii dependente erau reglementate de datina juridică a domeniului (consuetudo fundi) sau a ţinutului, îmbinare de străvechi practici juridice ale obştii săteşti şi norme judiciare feudale, care li se suprapuseseră. Această îmbinare se constată îndeosebi în ţările în care obştea sătească şi practicile ei judiciare erau încă puternice, ca în Germania sau în Britania an-glo-saxona. Astfel, în Britania anglo-saxonă, tratatul „Ge-refa", întocmit pe la mijlocul secolului al XI-lea, menţio-nează că relaţiile dintre feudal şi ţăranii dependenţi şi organizarea domeniului erau reglementate atît de „legea rurală a lordului" (blafordes landrzht), cît şi de „datina juridică a poporului" (folces gerihtu)u.

Obligaţiile ţăranilor dependenţi faţă de feudali pot fi împărţite în doua mari grupuri.Servitutile personale — amintite mai înainte — erau impuse numai şerbilor şi apăsau asupra

persoanei lor, mareînd lipsa lor de libertate personală.Obligaţiile numite reale erau impuse atît şerbilor cit şî ţăranilor „liberi în dependenţă" şi erau

datorate de ei atît pentru lotul de pămînt pe care îl deţineau de la feudal, cît şi pentru folosirea bunurilor de uz comun, ca pădurea, izlazul, apele, aflate în stăpînirea acestuia.

Principala forma a obligaţiilor numite reale ale ţărănimii dependente o reprezenta renta funciara feudală, a cărei esenţă, şi evoluţie^au fost analizate în profunzime de Karl Marx. Renta feudală reprezintă forma sub care feudalul îşi însuşea supranumea sau produsul supramuncii ţăranilor dependenţi aşezaţi pe domeniul său. „In toate aceste forme ale rentei funciare: renta în muncă, renta în produse, renta în bani (ca simpla forma transformată a rentei- în produse) —arata Karl Marx — cel care plăteşte renta este presupus a fi întotdeauna adevăratul cultivator şi posesor al pămîntului, a cărui supranumea neplătită merge direct la proprietarul funciar.În perioada feudalismului timpuriu, cele trei forme ale rentei feudale au coexistat, precumpănind însă, datorită dominaţiei economiei naturale şi a circulaţiei băneşti restfînse, renta în munca şi cea în produse..

Renta în muncă era mare deoarece tehnica era înapoiata, productivitatea muncii scăzută, rezerva feudală întinsă, iar .populaţia domeniului rara. Renta în munca se efectua, în funcţie de natura muncii şi de înzestrarea cu utilaj şi animale a ţăranului dependent, cu braţele, cu unel-tele, cu animalele şi cu mijloacele de transport ale acestuia. Ea era folosita pentru exploatarea şi valorificarea rezervei feudale, fiind prestată la muncile agricole, la pădure, la întreţinerea şi repararea acareturilor de la curte, a morilor, a eleşteelor, transporturi etc. Modalitatea efectuării rentei în munca varia în funcţie de natura muncii care trebuia .îndeplinită. Pentru lucrările agricole, ţăranul dependent primea de obicei o porţiune din rezerva seniorială pe care trebuia s-o are, s-o semene, să întreţină culturile, s-o secere, să transporte recolta la hambarul seniorial sau Ia moară. în afara acestei clăci individuale şi delimitate ca suprafaţă, existau şi munci cu caracter colectiv, la unele lucrări agricole care cereau grabă, ca secerat sau cosit, la tăiat lemne Ia pădure, Ia întreţinerea şi repararea unor acareturi etc. Subordonata în principal ritmului lucrărilor agricole, renta în munca era concentrata cu precădere în timpul efectuării acestora, din primăvară pîna în toamna, cu perioade de vîrf la arat, la semănat, secerat, cosit şi cu o restrîngerc considerabilă a activităţii în timpul iernii.

Efectufndu-se pe rezerva feudala şi într-un număr de zile de lucru distincte în spaţiu şi timp de munca depusă de ţăran în gospodăria sa şi pentru nevoile sale, „în forma muncii de de clacă suprmunca este precis delimitată fță de munca necesară ". În acelaşi timp, prestarea rentei în munca fiind ceruta ţăranului dependent în epoca muicilor agricole, el era obligat să amîne lucrul de pe pămîntuul său, ceea ce dăuna bunului mers al gospodăriei sale. Natura şi modalitatea îndeplinirii rentei în muncă determinau de aceea o puternica opoziţie a ţăranilor dependenţi faţă de ea, manifestata pe cai variate. O formă economică de manifestare a acestei opoziţii o reprezenta felul de a munci al ţăranilor pe rezerva feudala, unde ei lucrau fără interes şi trebuiau necontenit supravegheaţi şi îmboldiţi de vătaful seniorial, ceea ce ducea la o slaba eficienţa a clacii. Adesea ţăranii refuzau să presteze clacă sau îşi manifestau deschis opoziţia faţă de ea. Renta în muncă varia, în mare, în funcţie de gradul de feudalizare a ţării sau a regiunii, de condiţia social-juridica a ţăranului dependent, de întinderea rezervei feudale, de forţa de muncă de pe domeniu. Renta în muncă era mai grea în ţările sau în regiunile în care feudalismul era mai bine dezvoltat, ca în Franţa de nord sau în Italia de nord şi mai puţin apăsătoare în ţările sau în regiunile înecare feudalismul era mai puţin dezvoltat, ca în Germania sau în Britania anglo-saxonă. în acelaşi timp, şerbii erau impuşi la o rentă în munca mai grea şi în genere nelimitată faţă de ţăranii „liberi în dependenţă", care erau datori cu o claca mai. mică şi stabilită.

În afară de ţăranii dependenţi deţinători de loturi, muncile agricole şi de la curtea seniorială erau îndeplinite şi de argaţi agricoli fără pămînt sau doar cu un petec de pă-mînt. Lipsiţi de mijloace de întreţinere sau avînd mijloace cu totul reduse, ei primeau pentru munca lor o raţie alimentară (praebenda) de unde şî numele de praebendarii şi prestau muncă în fiecare zi sau cîteva zile pe săptămîna, fiind de aceea numiţi şi quotidiani.

6.Categoriile țărănimii

În feudalismul timpuriu țărănimea era formată din țărani liberi, șerbii și din țărani în dependență.Țărănimea liberă, formată din oameni liberi din punct de vedere juridic și stăpînind o mică proprietate funciară, s-a redus considerabil ca număr, ca urmare a aservirii ei de către feudalitatea laică și eclesiastică.

În Galia polipticul mănăstirii Saint Germain-des Pres menționeză pe domeniile mănăstirești între 806-829 în situația de „oameni ai sfîntului Germanus” pe “șerbi” (servi)- „liţi" (lidi) şi pe „coloni" (coloni). În Italia, o diploma a regelui Carol cel Gros, acordata episcopiei de Reggio (Emilia), în anul 882, aminteşte „pe sclavii înzestraţi cu gospodărie şi pe colonii liberi sau pe şerbi sau pe aldionii care se afla pe domeniile aceleiaşi biserici". în Germania, într-o diploma acordară mănăstirii Sfîntul Petru din Vftssembourg de împăratul Otto I în anul 965 sînt menţionaţi pe domeniile mănăstirii „şerbi sau liţi sau coloni sau cei care sînt numiţi fiscales sau cei care plătesc censul". în Britania anglo-saxona,cadastrul funciar datînd de Ia mijlocul secolului al XI-lea „îndatoririle fiecărei persoane" consemnează existenţa pe domeniu a mai multor categorii de ţărani dependenţi: geneatas,cotsetlas, gebpiras, sclavi.

Deşi în cadrul ţărănimii dependente de lasfîrşitul feudalismului timpuriu şi chiar de la începutul feudalismului dezvoltat s-au păstrat categorii variate, ţărănimea dependentă poate fi totuşi grupată în doua categorii principale, oglindind fiecare o condiţie" social-juridică deosebita — şerbii lipsiţi de libertate personală şi ţăranii dependenţi care îşi păstraseră li-bertatea personală.

Noţiunile de libertate, de dependenţa şi de servitute folosite în evul mediu trebuie înţelese în contextul relaţiilor economico-sociale şi al concepţiilor social-juridice ale epocii.

Ţăranul liber ca persoană dar lipsit de proprietate şi aşezat pe un domeniu feudal nu se bucura în realitate decît de o libertate relativă, deoarece pentru lotul de pamînt pe care î1 deţinea de la feudal era dator cu prestaţii în muncă şi cu redevenţe în produse şi în bani; totodată, fiind aşezat pe un domeniu feudal, el era supus jurisdicţiei proprietarului domeniului respectiv. Îngrădită de dependenţa economico-socială pentru lotul de pamînt deţinut şi de jurisdicţia seniorială, libertatea juridica a ţăranului aşezat pe un domeniu feudal era deci limitată şi relativă, astfel încît un atare ţăran era, de fapt, un om „liber în dependenţa”.

Ţăranul liber sub raport juridic poseda in proprio un teren agricol, şi în acelaşi timp putea primi de la senior o bucată de pământ pe care să o cultive, în schimbul anumitor obligaţii. Era deci totodată proprietar şi colon. Era, în primul rând, „ţăran liber". Dar ceea ce se înţelegea prin această „libertate" nu era o „independenţă" personală, ci faptul de a ţine un populus cu alte cuvinte, de a avea anumite răspunderi faţă de instituţiile publice" (G. Duby). Acestea proveneau din vechile tradiţii germanice: dreptul de a purta arme (la vechii germani, omul liber fusese în primul rând un războinic); dreptul de â se întruni periodic în adunări în care se aprobau legi sau se împărţea dreptatea; de a exploata în comun terenuri necultivate (păduri, păşuni); şi de a hotărî primirea sau nu de noi membri în comunitatea sătească.

Termenul servus este folosit în textele epocii caroligiene în mai multe sensuri, indicând la început sclavul, apoi iobagul, adică servul legat de pământ (servus gîebae adscriptus) sau, mai degrabă, de domeniul unei seniorii :

De fapt, servii erau de mai multe categorii. Unii , nu puteau părăsi moşia seniorului; iar dacă totuşi o părăseau, acesta îi putea urmări; alţii, se puteau mut în afara proprietăţii seniorului, cu condiţia să continue sa se achite de redevenţele şi de prestaţiile pe care i le datorau; ultimii, în fine, se aflau în condiţia de serv numai pentru că mica lor fermă era supusă unui regim juridic servil; dar dacă o părăseau, se eliberau implicit de starea lor servilă, de iobag. Condiţiile de viaţă ale acestor categorii de servi şi poziţia lor juridică erau aşadar diferite şi complexe.

Ţăranul şerb, lipsit de libertate personală, se găsea, la-rîndul său, într-o lipsă de libertate care era mai atenuată decît a sclavului din antichitate şi care se manifesta prin existenţa-unor anume servituti care îi grevau numai parţial libertatea. Astfel, prin îngrădirea libertăţii şi prin atenuarea servituţii, deosebirea dintre omul liber şi cel neliber era în evul: mediu timpuriu mai mică şi mai puţin vădita decît în antichitate. Existenţa unor variate grade de limitare a libertăţii personale făcea ca, în acelaşi timp, între libertate şi lipsă de libertate sa existe trepte intermediare, destul de numeroase şi. adesea imprecis delimitate. Atenuarea opoziţiei dintre libertate şi lipsa de libertate se datora şi altor împrejurări. Adesea exista o lipsă de concordanţă între statutul juridic al manşei şi condiţia social-juridică a posesorului ei, astfel încît o manşa servila ajungea să fie deţinută de un om liber, iar o manşă ingenuilă de un om de condiţie servilă. O lipsă de concordanţă. Se constată adesea şi între condiţia social-juridică şi avere, existînd oameni liberi săraci şi oameni lipsiţi de libertate personala cu oarecare stare. în sfîrşit, acceptarea ca legală a căsătoriilor dintre persoanele de condiţie liberă şi nelibera contribuia în mare măsură la atenuarea deosebirii dintre libertate şi lipsă de libertate. în aceste condiţii, noţiunilor abstracte şi relative de libertate, în fapt îngrădită şi de lipsă de liberta te, în fapt atenuată, îi se substituiau, ca o realitate economico-sociala şi juridica, variatele grade de dependenţa feudala.

La sfîrşitul feudalismului timpuriu, şerbii (servi) erau ţărani lipsiţi de libertate personala, lipsa manifestata prin existenţa, unor servituti care le grevau persoana. Aceste servituti, ajunse în faza de cristalizare spre sfîrşitul feudalismului timpuriu, s-au definitivat la începutul feudalismului dezvoltat, cînd şi menţiunile documentare referitoare la ele sînt mult mai numeroase şi mai explicite şi, drept urmare, oferă posibilitatea unei tratări mai sistematice şi mai amănunţite. Şerbii, ca urmaşi, în principal, ai sclavilor agricoli şi ai colonilor, erau dependenţi personal de proprietarul funciar şi legaţi de pămiîntul (pe care îl .lucrau şi pe care nu îl puteau părăsi fără încuviinţarea proprietarului, moştenind astfel dependenţa sclavului de stăpîn şi legarea colonului de glie. De aceea, oglindind această dependenţa personala, şerbii mai ,erau numiţi din secolul al XI-lea homines proprii, homines de capite et de corpore, adică oameni depinzînd „cu capul şi cu trupul" de stăpînul lor. Dependenţa faţa de stăpînul feudal şi legarea de glie, care constituiau servitutea de căpetenie a şerbului, sînt menţionate, de pildă, de un capitular caroingian din anii 803—813, care hotăra ca „oamenilor de pe domeniile statului, coloni sau şerbi, aflaţi sub autoritatea altcuiva, cînd sînt urmăriţi de vechiul stăpîn, sa nu le fie îngăduit sa meargă decît la vechiul loc, unde s-a ştiut că au şezut mai înainte şi acolo să se reîntoarcă .. .".

Şerbul nu se putea strămuta pe un alt domeniu decît cu învoirea vechiului proprietar, însoţita de plata unei taxe de răscumpărare. Adesea însă şerbii se eliberau de legarea de glie prin fugă.Dependenţa personala faţă de stăpînul feudal şi legarea -de pămînt a ţăranului şerb implicau condiţionarea căsătoriei sale de încuviinţarea stăpînului, mai ales cînd era vorba de căsătorii între persoane de pe domenii diferite sau de condiţie sociala diferita. Deoarece în cazul unei căsătorii "între persoane de pe domenii diferite unul din soţi trebuia să se strămute pentru a-şi întemeia noua gospodărie, stăplnii feudali îşi exercitau dreptul de încuviinţare sau de respingere a unei atare căsătorii pentru a putea controla men-ţinerea sau deplasarea oamenilor dependenţi de pe domeniile lor. Căsătoriile între persoane de condiţii sociale diferite erau frecvente, după cum atestă, de pildă, polipticul abatelui Irminon al mănăstirii Saint Germain-des-Pres. Cum copiii moşteneau, de regulă, condiţia socială, a mamei, feudalii erau interesaţi de obicei să se încheie casatorii, clin»care să se nască copii a căror condiţie socială să implice o dependenţă cît mai grea. De aceea proprietarii funciari îşi .exercitau cu stricteţe dreptul de încuviinţare a căsătoriei dintre persoanele de condiţie sociala diferită de pe domeniile lor, pedepsind cu asprime pe cei care îl încalcau. Astfel, într-o scrisoare din ,anii 828—836 cronicarul Einhard intervenea pe lîngă sora sa, rugînd-о să nu pedepsească pe un şerb al ei, Wenilo din Makesbach, care se căsătorise fără încuviinţarea sa cu o femeie liberă şi de frica pedepsei se refugiase într-o biserică.

Considerat ca descendent al sclavului înzestrat cu gospodărie, care nu avea asupra acesteia drept de stăpînire şi de moştenire, ci doar de posesiune şi de transmitere, şerbul putea intra în posesia. Gospodăriei a pămîntului la moartea părintelui sau numai după ce plătea semotului său o taxa numită „mină moartă" {manus mortua), cate consta de obicei din cea mai bună vită din gospodărie.

Dependenţa personală a şerbului faţă de proprietarul funciar mai era marcată şi de plata unei taxe speciale — „ca-pitaţia". Polipticul mănăstirii Saint Germain-des-Pres menţionează printre alte obligaţii ale ţăranului şerb şi plata a 4 dinari „pentru capul său".

Totodată, ca om dependent de stăpînul său feudal, şerbul era dator să facă prestaţii în muncă şi să dea rede-. venţe în produse şi în bani stabilite după bunul plac al stăpînului sau.

Faptul ca şerbul era lipsit de libertate personală se mai manifesta şi prin incapacitatea sa juridică, oglindită în interdicţia de a depune mărturie în justiţie împotriva unui om liber ca şi prin oprirea de a intra în rîndurile clerului. Astfel, conciliul bisericesc de la Tribur din 895 stabilea ca „episcopul să nu cuteze să primească în rîndurile clerului pe vreun şerb".

Ţăranii „liberi în dependenţă" alcătuiau o parte însemnată a ţărănimii dependente, formată din categorii variate,, ca foşti ţărani liberi, colonişti, a căror trăsătură distinctivă o constituia libertatea personală. Nesupuşi, în principiu, servitutilor personale, ţăranii „liberi în dependenţă" erau totuşi obligaţi să facă prestaţii în muncă şi să dea redevenţe în produse şi în bani, cu un'cuantum stabilit, pentru, lotul de pămînt pe care îl deţineau de la proprietarul funciar feudal şi depindeau de justiţia seniorială a domeniului pe care erau aşezaţi.

Deosebirea dintre țăranii șerbi și țăranii „liberi în dependență” determinată, în principiu de supunerea sau respectiv nesupunerea lor unor servituți personale, nu era însă categorică și absolută. Între șerbii supuși tuturor servituților personale și țăranii „liberi în dependență” nesupuși nici unei servituți personale, existau categorii de țărani supuși numai unora sau altora dintre ele sau doar în forme atenuate, cea ce făcea greu de difinit condiția lor social-juridică.Supunerea lor la unele servituți personale, chiar în forme atenuate, era invocată de feudali ca o probă a șerbiei, în timp ce nesupunerea la altele dintre ele era socotită de acești țărani ca o dovadă a libertății lor individuale.

Situaţia ţăranilor liberi se schimbă începând din sec. XIII, când noile tehnici agricole ameliorează randamentul pământurilor.

Ţăranii produc acum mai mult decât consumă, îşi vând din ce în ce mai scump produsele, - deci ajung mai înstăriţi. Nu mai recurg la atelierele domeniului, ci Ia meşteşugari de la oraş, a căror tehnică progresează continuu. (Ceea ce face, de asemenea, ca atelierele domeniului să treacă printr-o criză). Colectivităţile de ţărani liberi asociaţi în comunităţi rurale obţin anumite drepturi. îşi pot răscumpăra de la senior, cu bani, unele libertăţi. De pildă, nu mai sunt obligaţi acum să se folosească de moara, de teascul sau de cuptorul seniorului. Printre altele, îşi răscumpără şi dreptul de a se. putea căsători în afara domeniului.

7.Concluzie.

În concluzie am ajuns la idea că țăranul era o figură importantă în evul mediu care punea în mișcare întreaga viață social chiar dacă reprezintă ultima ctegorie social din cele trei.În special sunt deacord cu R.Wenskus cum el a împărțit țărănimea medievală occidentală. În primul rind țăranul este producătorul prouselor vegetale și animale de aici reese și rolul țăranului în Evul Mediu, el este acela care asigură cu produse întrega socitate și Regalitatea și Papalitatea, nobilii și cavalerii. Țăranul produce produsele într-o unitate autonomă.Agricultura țăranii o practicau cu ajutorul plugului caracteristic țăranului European.El singur își administrează gospodăria iar la munca fizică este ajutat de familie.În viața cotidiană un rol important la purtat biserica parohială.

8.Biblografie

1. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. II, Iaşi, 1998.2. Drimba, O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. V, Bucureşti, 1998.3. Le Goff, J., (coord.), Omul medieval, Bucureşti, 1999.4. Lung, E., Zbuchea, G., Istorie Medie Universală Europa Medievală sec(V-XV), vol.I ,

București, 2003.5. Mureșeanu O., De la Antichitatea Tîrzie la Amurgul Evului Mediu sec(IV-XIII), Cluj-

Napoca, 2007.6. Rösener, Werner, Ţăranii în istoria Europei, Iaşi, 2003.7. Z. V. Udalțova., S.P. Karpov., Istoria Evului Mediu, Vol.I, Chișinău, 1992.8. Manolescu, R., Societatea feudală în Europa Apuseană, Bucureşti, 1974.9. D’Haucourt, G., Viața în Evul Mediu, București, 2000 .