+ All Categories
Home > Documents > Aprofundare si extindere

Aprofundare si extindere

Date post: 27-Jun-2015
Category:
Upload: alexandra-vintu
View: 669 times
Download: 3 times
Share this document with a friend
97
Iordan Gheorghe Barbulescu UNIUNEA EUROPEANĂ APROFUNDARE șI EXTINDERE Această carte a fost publicată cu sprijinul Programului de cercetare GUVERNARE ȘI ADMINISTRARE LOCALĂ finanţat de Banca Mondială prin CNCSIS
Transcript
Page 1: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Barbulescu

UNIUNEA EUROPEANĂAPROFUNDARE șI EXTINDERE

Această carte a fost publicată cu sprijinulProgramului de cercetare

GUVERNARE ȘI ADMINISTRARE LOCALĂfinanţat de Banca Mondială prin CNCSIS

Page 2: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu

UNIUNEA EUROPEANĂ

Aprofundare și extindere

Cartea I

De la Comunităţile Europenela Uniunea Europeană

EDITURA TREI

Page 3: Aprofundare si extindere

Editori:MARIUS CHIVU

SILVIU DRAGOMIRVASILE DEM. ZAMFIRESCU

Tehnoredactarea și coperta:CRISTIAN CLAUDIU COBAN

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiBĂRBULESCU, IORDAN GHEORGHE

Uniunea Europeană – aprofundare și extindere: de laComunităţile Europene la Uniunea Europeană / Iordan Gheorghe Bărbulescu. – București: Editura Trei, 2001

p. ; cm.Bibliogr.ISBN 973-9419-91-7

341.217(4) UE

© Editura Trei, 2001Cp. P. 27–40, București

Tel./Fax: +4 01 224 55 26e-mail: [email protected]

www.edituratrei.ro

ISBN 973-9419-91-7

Această lucrare exprimă punctul de vedere al autorului,neangajând în nici un fel instituţia în care muncește

Extinderea constituie cea maiadecvată formă de aprofundare.

4 5

Page 4: Aprofundare si extindere

Dedic aceasta lucrare lui Cati,Ana-Maria și Dan Alecsandru

Page 5: Aprofundare si extindere

Lucrarea din care astăzi se prezintă Prima Carte, este rodul uneicercetări care a început acum aproape zece ani și care a avut, ca primrezultat de etapă, Teza de Doctorat din decembrie 1996 intitulată „Prea-derarea statelor Europei Centrale la Uniunea Europeană, element-cheieal unificării europene“.

Un rol important în elaborarea lucrării l-a avut, ulterior, experien-ţa didactică de la SNSPA care a contribuit la înţelegerea nevoilor stu-denţilor interesaţi de acest subiect.

Nu în ultimul rând, munca într-o instituţie având între obiectele deactivitate prioritare exact integrarea, a fost determinantă în aprofun-darea fenomenului, dar și în înţelegerea nevoii reale de cunoaștere arespectivului subiect nu numai la nivelul școlii cât și al altor instituţii.

Tocmai de aceea, consider aici locul unde să mulţumesc tuturor ce-lor care, în cele trei momente enunţate m-au sprijinit, prin sugestii șicriticile lor, în efortul de înţelegere a procesului de integrare și extin-dere a Comunităţilor și Uniunii Europene.

În acest sens, niciodată nu voi putea să mulţumesc suficient profe-sorului dr. Francisco Aldecoa Luzarraga, Șeful Catedrei de Relaţii In-ternaţionale a Universităţii Complutense din Madrid, Catedra JeanMonnet care m-a îndrumat în lungul, sinuosul și frustrantul drum alformării mele ca specialist în Relaţii Internaţionale.

Cu aceeași vigoare doresc să mulţumesc celor care m-au creditatprofesional la reîntorcerea în ţară, oferindu-mi sprijinul lor dezintere-sat în reintegrarea mea instituţionala. Numesc aici pe prof. MihaelaMiroiu, prof. Adrian Miroiu, prof. Cornel Codiţă și prof. Silviu Brucan.

Posibilitatea pe care am avut-o, de-a lungul perioadei 1992-2000,de a cunoaște diferite școli de gândire, a jucat și ea un rol importantîn formarea mea. În acest sens doresc să precizez că, în afara înde-lungatei șederi din Spania (a cărei școală de gândire m-a influenţat,desigur), de o mare importanţă consider stagiile din Franţa, Belgia,Danemarca, Luxembourg, Elveţia sau Grecia.

Doresc să mai adaug doar că, prin această întreprindere am ur-mărit să mă adresez studenţilor mei, dar și tuturor celor care, preocu-paţi de acest subiect, ar putea avea generozitatea de a se apleca asu-pra acestui punct de vedere, ce se dorește unul complementar și nu sub-stitutiv, referitor la dezbaterea ce ar fi firesc să cuprindă întreaga lumeacademică și politică a unei ţări ce se pretinde, înainte de un deceniu,membră a Uniunii Europene.

dr. Iordan Gheorghe Bărbulescu

Page 6: Aprofundare si extindere

Cuprins

ABREVIERI .............................................................................................21

I. INTRODUCERE.......................................................................................241. Consideraţii teoretice și metodologice. Obiectivele,

metodele și actorii unificării comunitare ...................................................241.1. Obiectivele unificării europene ........................................................24

1.1.1. Asigurarea păcii ..................................................................241.1.2. Unificarea economică .........................................................251.1.3. Unificarea politică...............................................................261.1.4. Dimensiunea socială ...........................................................271.1.5. Adoptarea deciziilor de către statele membre

sau de către Comunitate......................................................281.2. Metoda unificării comunitare............................................................29

1.2.1. Cooperarea dintre statele membre ......................................291.2.2. Conceptul de integrare ........................................................30

1.3. Actorii unificării comunitare .............................................................311.3.1. Actorii naţionali și internaţionali, supra-statali sau

multi-statali .......................................................................311.3.2. Rolul statelor membre....................................................................361.3.3. Rolul Consiliului European............................................................361.3.4. Rolul instituţiilor și organelor comunitare.....................................37

2. Metoda de lucru și planul lucrării ..............................................................37Note ................................................................................................................39

II. PROCESUL ISTORIC AL INTEGRĂRII EUROPENE ....................411. Ideea europeană în istorie...........................................................................41

1.1. Originile procesului integrator până în secolul XIX.........................411.2. Ideea europeană între 1900-1945. Iniţiativa lui A. Briand ..............431.3. Construcţia europeană după 1945. „Mișcarea Europeană“

și „Federalismul European“.............................................................451.4. Planul Marshall. Revigorarea ideii de integrare

europeană ......................................................................................471.5. Congresul de la Haga și crearea Consiliului Europei .......................49

2. Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului ..........................502.1. Antecedentele CECA ........................................................................502.2. Declaraţia Schumann ........................................................................512.3. Caracteristicile CECA.......................................................................52

3. Insuccesul Comunităţii Europene de Apărare și alComunităţii Politice Europene .................................................................53

4. Crearea Comunităţii Economice Europene și a ComunităţiiEuropene a Energiei Atomice ..................................................................57 4.1. Obiectivele CEE și CEEA.................................................................57

Page 7: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu12 Cuprins 13

2.2.4. Actele neangajante de drept derivat.....................................1082.2.4.1. Recomandări și Avize ..........................................1082.2.4.2. Poziţii și acţiuni comune .....................................108

2.2.5. Dreptul derivat în Tratatul CECA .......................................1092.2.5.1. Decizia CECA .....................................................1102.2.5.2. Recomandarea CECA..........................................1102.2.5.3. Publicarea, notificarea și intrarea în vigoare

a dreptului derivat CECA ....................................1102.2.6. Concluzii asupra dispoziţiilor normative

ale Comunităţilor .............................................................1112.3. Jurisprudenţa..................................................................................111

2.3.1. Consideraţii generale ........................................................1112.3.2. Natura juridică a Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene...................................................1122.3.3. Compoziţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene ...........................................................................1132.4. Aplicarea dreptului comunitar.........................................................114

2.4.1. Consideraţii generale ........................................................1142.4.2. Alicarea dreptului comunitar la nivel naţional .................1152.4.3. Aplicarea dreptului comunitar la nivelul instituţiilor

comunitare.........................................................................1162.4.4. Principiul de autonomie instituţională

și procedurală....................................................................1172.5. Dreptul Comunitar versus Dreptul Naţional ..................................117

2.5.1. Supremaţia Dreptului Comunitar......................................1172.5.2. Dreptul Comunitar și Constituţiile

statelor membre.................................................................1182.6. Dreptul Comunitar și aderarea noilor membrii ................119

3. Instituţiile comune....................................................................................1203.1. Instituţiile comunitare și cele ale Uniunii ......................................120

3.1.1. Instituţiile comunitare..........................................................1203.1.2. Instituţiile Uniunii ...............................................................120

3.2. Parlamentul European....................................................................1223.2.1. Parlamentul European, parte a sistemului

instituţional al Comunităţilor Europene ...........................1223.2.2. Structura și organizarea PE...............................................1233.2.3. Competenţele PE...............................................................125

3.2.3.1. Competenţe normative .........................................1253.2.3.2. Competenţe bugetare ...........................................1283.2.3.3. Competenţe politice .............................................1293.2.3.4. PE, aparatorul dreptului comunitar......................1303.2.3.5. Competente internaţionale ...................................130

3.2.4. Apărătorul Poporului ........................................................1313.3. Consiliul ..........................................................................................131

3.3.1. Consiliul, parte a sistemului instituţionalal Comunităţilor ...............................................................131

4.2. Sistemul instituţional al Tratatelor Constitutiveale CEE și CEEA.............................................................................59

5. Integrarea europeană între 1958 și 1986. Extinderi succesiveși crize interne ..........................................................................................605.1. Crearea EFTA/AELC sau a Asociaţiei Europene

a Liberului Schimb ........................................................................605.2. Prima extindere a Comunităţilor Europene.......................................605.3. Problemele realizării Pieţei Comune ................................................615.4. A doua și a treia extindere.................................................................635.5. Întărirea instituţională și aprofundarea integrării .............................64

6. Actul Unic European .................................................................................657. Dinamica evolutivă a integrării europene și Tratatul

de la Maastricht .....................................................................................678. De la Tratatul de la Maastricht la reformele din 1996

și 2000, altfel spus, la Tratatele de la Amsterdam și Nisa .......................708.1. Cea de-a patra extindere și Acordul pentru crearea

Spaţiului Economic European .........................................................708.2. Tratatele de la Amsterdam și Nisa...................................................71

Note ................................................................................................................72

III. NATURA PROCESULUI DE INTEGRAREEUROPEANĂ .....................................................................................79

1. Natura politică a procesului de integrare europeană și caracterulsău unitar .............................................................................................79

2. Natura juridică a procesului de integrare europeană. Între „internaţional“ și „comunitar“..................................................................822.1. Originea convenţională a Comunităţilor Europene

și a Dreptului Comunitar .................................................................832.2. Condiţia formală de organizaţii internaţionale ................................852.3. Factorii comunitari și interguvernamentali

ai sistemului instituţional.................................................................872.4. Alte consideraţii ................................................................................89

3. Progresivitatea procesului și reformele tratatelor.......................................913.1. Voinţa de a avansa pas cu pas ...........................................................923.2. Conţinutul reformelor ......................................................................95

Note ................................................................................................................96

IV. COMUNITĂŢILE EUROPENE. STRUCTURĂȘI FUNCŢIONARE ...............................................................................99

1. Consideraţii generale ..................................................................................992. Sursele dreptului comunitar .....................................................................100

2.1. Tratatele...........................................................................................1002.2. Dreptul derivat.................................................................................104

2.2.1. Regulamentul ......................................................................1052.2.2. Directiva .............................................................................1062.2.3. Decizia ................................................................................107

Page 8: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu14 Cuprins 15

3.4.5.1. Auto-organizare și colegialitate ...........................1643.4.5.2. Procedura scrisă ...................................................1653.4.5.3. Delegarea atribuţiilor ...........................................1663.4.5.4. Acordurile Comisiei.............................................166

3.5. Curtea de Justiţie.............................................................................1663.5.1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,

parte a sistemului instituţional comunitar.........................1663.5.2. Natura juridică a Curţii de Justiţie a Comunităţilor

Europene ...........................................................................1683.5.3. Compoziţia Curţii de Justiţie a

Comunităţilor Europene....................................................1693.5.4. Proceduri ...........................................................................170

3.6. Alte instituţii ..................................................................................1703.6.1. Curtea de Conturi..............................................................170

3.6.1.1. Curtea de Conturi, organ auxiliar sau parte a sistemului instituţional european? ...........170

3.6.1.2. Alcătuirea Curţii de Conturi ................................1733.6.1.3. Competenţele Curţii de Conturi...........................1743.6.1.4. Organizare, reguli și proceduri ale Curţii

de Conturi ............................................................1753.6.2. Banca Centrală Europeană ..................................................1753.6.3. Organele auxiliare ale Comunităţilor Europene ............176

3.6.3.1. Consideraţii generale ...........................................1763.6.3.2. Comitetul Economic și Social .............................176

3.6.3.2.1. CES și instituţiile comunitare ......................1763.6.3.2.2. Compoziţia și structura CES ........................1783.6.3.2.3. Competenţele CES ........................................1793.6.3.2.4. Organizarea internă a CES ........................180

3.6.3.3. Comitetul Regiunilor ...........................................1813.6.3.4. Comitetul CECA..................................................1813.6.3.5. Agenţiile...............................................................181

Note ..............................................................................................................182

V. CREAREA UNIUNII EUROPENE.TRATATUL DE LA MAASTRICHT .................................................193

1. Procesul de elaborare și ratificare a TratatuluiUniunii Europene ...................................................................................193

2. Structura formală a TUE ..........................................................................1952.1. Frontispiciu comun..........................................................................1952.2. Cei trei pilieri: unul comunitar (CEE, CEEA și CECA) și doi

interguvernamentali (PESC și JAI) ................................................1962.2.1. Pilierul central sau comunitar (CEE, CEEA, CECA) .........1962.2.2. Pilierii interguvernamentali .................................................197

2.3. Baza comună ...................................................................................1983. Uniunea Europeană. Caracteristici generale ............................................199

3.1. Antecedente .....................................................................................199

3.3.2. Consiliul, instituţie comunitarăși internaţională ..........................................................132

3.3.3. Unicitatea Consiliului ..........................................................1333.3.4. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi ..............................1353.3.5. Președinţia Consiliului.........................................................1373.3.6. Secretariatul Consiliului ......................................................1383.3.7. Consiliul European ..............................................................1383.3.8. Problema fundamentală a Consiliului .................................1403.3.9. Competenţele Consiliului ....................................................141

3.3.9.1. Competenţe derivate din apartenenţasa la sistemul instituţional comunitar ..................141

3.3.9.2. Competenţe normative .........................................1423.3.9.3. Competenţe bugetare ...........................................1433.3.9.4. Competenţe executive ..........................................1433.3.9.5. Competenţe internaţionale ...................................1413.3.9.6. Competenţele în sectorul apărării

dreptului comunitar..............................................1453.3.9.7. Competenţe în impulsionarea

acţiunii și a dreptului comunitar..........................1453.3.9.8. Competenţe, conform TCECA ............................146

3.3.10. Procesul decizional al Consiliului .....................................1473.3.10.1. Sesiunile Consiliului și Ordinea de Zi ...........1473.3.10.2. Regimul acordurilor Consiliului ........................1483.3.10.3. Votul condiţionat ................................................1503.3.10.4. Particularităţile Consiliului CECA ....................150

3.4. Comisia ...........................................................................................1513.4.1. Comisia, parte a sistemului instituţional

al Comunităţilor Europene................................................1513.4.2. Compoziţia Comisiei ........................................................152

3.4.2.1. Membrii Comisiei și numirea lor ........................1523.4.2.2. Caracteristicile membrilor Comisiei....................1543.4.2.3. Durata mandatului ..............................................1553.4.2.4. Președintele și Vicepreședinţii Comisiei ............156

3.4.3. Structura Comisiei ............................................................1573.4.4. Competenţele Comisiei.....................................................158

3.4.4.1. Comisia și obiectivele tratatelorconstitutive...........................................................158

3.4.4.2. Competenţele Comisiei ca apărătoarea dreptului comunitar...........................................160

3.4.4.3. Competenţele Comisiei în impulsionareadreptului comunitar..............................................161

3.4.4.4. Competenţele Comisiei în sfera legislativă .........1613.4.4.5. Competenţele executive ale Comisiei..................1623.4.4.6. Competenţele bugetare ale Comisiei ...................1633.4.4.7. Competenţele internaţionale ale Comisiei...........163

3.4.5. Procesul decizional al Comisiei ..........................................164

Page 9: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu16 Cuprins 17

1.1. Munca de pregătire ........................................................................2491.2. Structura Tratatului de la Amsterdam. Simplificare și

consolidare .....................................................................................2512. Aspecte instituţionale ...............................................................................254

2.1. Parlamentul European .....................................................................2542.2. Consiliul și Comisia ........................................................................258

2.2.1. Consiliul...............................................................................2582.2.1.1. Ponderarea voturilor ............................................2582.2.1.2. Președinţia Consiliului.........................................2612.2.1.3. QMV ....................................................................261

2.2.2. Consiliul European ..............................................................2632.2.3. Comisia ................................................................................263

2.3. Curtea Europeană de Justiţie...........................................................2652.4. Alte reforme instituţionale ..............................................................267

2.4.1. Curtea de Conturi ................................................................2672.4.2. Comitetul Economic și Social .............................................2672.4.3. Comitetul Regiunilor ...........................................................267

3. Cooperarea întărită ...................................................................................2684. Spaţiul de libertate, securitate și justiţie...................................................270

4.1. Cetăţenie, democraţie și drepturile omului....................................2704.2. Nediscriminare, egalitatea de tratament, alte drepturi...................2744.3. Libertate, securitate și justiţie din perspectiva primului

și celui de-al treilea pilier ..............................................................2755. Transparenţă, subsidiaritate, ierarhie și tipologie a deciziilor..................2766. Reforma politicilor comunitare ................................................................280

6.1. Munca ...........................................................................................2806.2. Politica socială ................................................................................2816.3. Mediu ...........................................................................................2816.4. Sănătate ...........................................................................................2816.5. Regiuni ultraperiferice ....................................................................2826.6. Lupta împotriva fraudelor ...............................................................2826.7. Protecţia consumatorilor .................................................................2826.8. Alte prevederi ..................................................................................283

7. Politica Externă și de Securitate Comună și relaţiile economiceinternaţionale ..........................................................................................283

8. Consideraţii asupra reformei de la Amsterdam .......................................284Note ..............................................................................................................285

VII. INSTITUŢII PENTRU O EUROPĂ EXTINSĂ.TRATATUL DE LA NISA ...................................................................298

1. Consolidarea Uniunii Politice și pregătirea extinderii .............................2982. Adaptarea instituţională în vederea fluidizării și eficientizării

actului decizional....................................................................................3032.1. Parlamentul European .....................................................................3032.2. Consiliul European; Consiliul.........................................................307

2.2.1. Președinţia Consiliului UE ...............................................308

3.2. Semnificaţia UE ..............................................................................2003.3. Lipsa de personalitate juridică internaţională a UE........................2013.4. Vocaţia federală a UE......................................................................203

4. Obiectivele UE .........................................................................................2044.1. Obiective de caracter politic: crearea Uniunii Politice ...................205

4.1.1. Cetăţenia europeană.............................................................2054.1.2. Politica Externă și de Securitate Comună ...........................2064.1.3. Cooperarea în materie de Justiţie și Afaceri Interne ...........209

4.1.3.1. Materii susceptibile a se comunitariza ................2114.1.3.2. Materii a căror comunitarizare nu era prevăzută.211

4.1.4. Competenţele Comunităţii în cadrul Uniunii Politice ......2124.1.4.1. Menţinerea actualelor politici.............................2124.1.4.2. Întărirea politicilor comunitare existente.............2124.1.4.3. Noi politici și acţiuni comunitare ........................214

4.1.5. Coeziunea Economică și Socială ......................................2164.1.6. Apărarea acquis-ului comunitar și „pasarelele“ de

conducere unică ................................................................2184.2. Obiective de caracter economic: crearea Uniunii Economice și

Monetare ........................................................................................2204.2.1. Justificarea și avantajele UEM ............................................2204.2.2. Fazele sau etapele UEM ......................................................2214.2.3. Politica economică (Art. 102A-104C TCE)........................2234.2.4. Politica monetară (Art. 105-109 TCE) ................................224

5. Relaţiile dintre UE, statele membre și popoarele acestora:principiile UE .........................................................................................226

6. Uniunea Europeană și controlul juridic....................................................2297. Uniunea Europeană „à la carte“: „Clauzele de exceptare“ și

„Regimul danez“ ....................................................................................2307.1. Clauzele de exceptare (politica socială a „celor 15“ și

opţiunea britanică în materie de UEM) .........................................2317.1.1. Politica socială.....................................................................2317.1.2. Uniunea Economică și Monetară ........................................232

7.2. Regimul special al Danemarcei ......................................................2348. Consiliul European ...................................................................................235

8.1. Introducere ......................................................................................2358.2. Procesul de instituţionalizare al Consiliului European...................235

8.2.1. Origini: de la Summit-uri, la Consiliul European ...............2358.2.2. Configurarea naturii sale juridice ........................................236

8.3. Organizarea și funcţionarea Consiliului European .........................2398.3.1. Compoziţie și funcţionare ...................................................2398.3.2. Funcţiile Consiliului European............................................240

Note ..............................................................................................................242

VI. PERFECŢIONAREA UNIUNII EUROPENE.TRATATUL DE LA AMSTERDAM ..................................................249

1. Introducere ...........................................................................................249

Page 10: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu18 Cuprins 19

5.24. Regulamente financiare și determinarea regulilor și a responsabilităţilor controlorilor financiari, aordonatorilor de credite și a contabililor ....................................340

5.25. Regimul lingvistic al Curţii de Justiţie .........................................3405.26. Stabilirea poziţiei Comunităţii într-o instanţă creată

printr-un acord cu terţe state.........................................................3415.27. Posibilitatea PE de a solicita avizul Curţii de Justiţie

asupra compatibilităţii unui acord anvizajat cu dispozi-ţiile TCE .......................................................................................341

5.28. Declaraţia asupra viitorului Uniunii înscrisă în ActulFinal al Conferinţei......................................................................341

5.29. Declaraţia înscrisă în Actul Final referitoare la art. 10TCE (Acorduri inter-instituţionale) ..............................................342

5.30. Declaraţia înscrisă în Actul Final al Conferinţeireferitoare la art. 21, aliniat 3, TCE ............................................342

6. Efectele ponderării votului în procesul decizional. Impactulextinderii ...........................................................................................3436.1. Problematica generală .....................................................................3436.2. Ponderarea substanţială...................................................................344

7. Aprecieri asupra situaţiei post-Nisa..........................................................346Note ..............................................................................................................350

VIII. CONCLUZII .....................................................................................3541. Situaţia actuală .........................................................................................3542. Viitorul Uniunii Europene ........................................................................357

BIBLIOGRAFIE ........................................................................................3631. Lucrări de autor ........................................................................................3632. Documente comunitare de bază ...............................................................376

2.1. Tratate ...........................................................................................3762.2. Alte documente comunitare de bază ...............................................376

2.2.1 Extindere ...........................................................................3762.2.2 Subsidiaritate, proporţionalitate, repartizarea

atribuţiilor .........................................................................3772.2.3 Politica Externă și de Securitate Comună ......................3782.2.4 Apărare (Uniunea Europeană/Uniunea

Europeană Occidentală/NATO) ........................................3782.2.5 Justiţie și afaceri interne ...................................................378

3. Documente comunitare complementare...................................................3794. Reviste de specialitate ..............................................................................381

ANEXE ...........................................................................................382I. Lista Tratatelor în baza cărora s-au constituit Comunităţile

Europene și Uniunea Europeană ...........................................................382II. Corespondenţe între Tratatele Uniunii Europene de la

Maastricht și Amsterdam........................................................................384

2.2.2. Ponderarea voturilor între statele membre.Majoritatea calificată și minoritatea de blocaj..................308

2.3. Comisia ...........................................................................................3132.4. Curtea Europeană de Justiţie...........................................................316

3. Generalizarea votului prin majoritate calificată .......................................3204. Consolidarea principiului „flexibilităţii“. Cooperarea întărită.................3215. Alte modificări operate la Nisa ................................................................327

5.1. Drepturi fundamentale ...................................................................3275.2. Securitate și apărare.......................................................................3285.3. Lupta împotriva criminalităţii-Rolul EUROJUST ...................3305.4. Măsuri împotriva discriminării ......................................................3305.5. Dispoziţii vizând facilitarea exercitării dreptului

cetăţenilor de a circula în teritoriul statelor membre ....................3315.6. Vize, azil, imigraţie și alte politici legate de libera

circulaţie a persoanelor..................................................................3315.7. Asistenţa financiară comunitară acordată, în anumite

condiţii, unui stat membru care se confruntă cu difi-cultăţi sau cu o ameninţare serioasă de dificultăţi, ca urmare a unor evenimente excepţionale ce scapă con-trolului său.....................................................................................332

5.8. Reprezentarea Comunităţii Europene la nivelinternaţional în domeniul UEM.....................................................332

5.9. Dispoziţii referitoare la funcţionarea ConsiliuluiGuvernatorilor BCE aparţinând Protocolului asupraStatutului Sistemului European de Bănci Centrale șia Băncii Centrale Europene ...........................................................333

5.10. Măsuri necesare introducerii rapide a ECU..................................3335.11. Politica comercială comună ..........................................................3335.12. Dispoziţii sociale...........................................................................3345.13. Baza juridică pentru instituirea unui Comitet

al Protecţiei Sociale ......................................................................3365.14. Măsuri de sprijin pentru acţiunea statelor membre

în domeniul industrial...................................................................3365.15. Acţiuni specifice Coeziunii Economice și Sociale în

afara Fondurilor Structurale .........................................................3365.16. Reguli aplicabile Fondurilor Structurale și de Coeziune ..............3365.17. Dispoziţii referitoare la mediu ......................................................3375.18. Cooperarea economică, financiară și tehnică

cu terţe state.................................................................................3375.19. Curtea de Conturi ..........................................................................3385.20. Denumirea de Jurnal Oficial .........................................................3395.21. Comitet Economic și Social..........................................................3395.22. Comitetul Regiunilor.....................................................................3395.23. Procedura de modificare a Statutului BEI ....................................340

Page 11: Aprofundare si extindere

III. Modificările operate la Nisa în Tratatele constitutiveale Comunităţilor Europene și în Tratatul Uniunii Europene ...............398

IV. Dispoziţii normative ale Comunităţilor ..................................................402V. Distribuţia pe state membre a principalelor elemente

instituţionale UE-15 ...............................................................................4031. Conform Tratatului de la Amsterdam (în vigoare) ............................4032. Conform Tratatului de la Nisa ..........................................................403

VI. Distribuţia pe state membre a principalelor elementeinstituţionale UE-27 (Conform Tratatului de la Nisa) ...........................405

VII. Indice analitic al Tratatului Uniunii Europene și a Tratatelorconstitutive ale Comunităţilor Europene (Maastricht)..........................406

1. Structura Tratatului.............................................................................4062. Principalele teme................................................................................406

VIII. Indice analitic al Tratatului Uniunii Europene și a Tratatelorconstitutive ale Comunităţilor Europene (Amsterdam) .......................410

1. Structura Tratatului.............................................................................410 2. Principalele teme................................................................................411

Note ..............................................................................................................417IX Greutatea relativă a UE-15 și UE-27 în raport cu SUA.........................423X Populaţie, PIB/locuitor state membre și candidate la UE......................424XI PECOS și raportul lor cu organizaţiile internaţionale regionale............425XII Componenţa organizaţiilor internaţionale regionale

UE, NATO și UEO.................................................................................426XIII Studiul negocierilor de aderare ale PECOS la 31 decembrie 2000...427XIV Instrumentele de preaderare ...............................................................429

1. Valoare totală 2000-2006 ...............................................................4292. Valoare indicativă anuală (Mil. EURO) .........................................4293. Valoare indicativă anuală ISPA (%) ...............................................430

XV Gradul de integrare comercială a PECOS în UE comparativcu cel al integrării intracomunitare ....................................................431

XVI Indicatori statistici de bază PECOS - 1999 .......................................433XVII Convenţii în domeniul drepturilor omului ratificate de PECOS........435XVIII România — indicatori statistici de bază ............................................437

Iordan Gheorghe Bărbulescu20

ABREVIERI

ADI Anuario de Derecho InternacionalAEL Collected Courses of the Academy of European LawAFDI Annuaire Français de Droit InternationalAUE/SEA Actul Unic EuropeanBCE Banca Centrală EuropeanăBEI/EIB Banca Europeană de InvestiţiiBERD Banca Europeană pentru Reconstrucţie și DezvoltareBol CE/UE Boletin de las Comunidades Europeas /Unión Euro-

peaCDE Cahiers de Droit EuropéenCE/EC Comunitatea Europeană sau Comunităţile EuropeneCECA/ECSC Comunitatea Europeană a Cărbunelui și OţeluluiCED/EDC Comunitatea Europeană de Apărare CEE/EEC Comunitatea Economică EuropeanăCEEA/EAEC Comunitatea Europeană a Energiei AtomiceCES Comitet Economic și SocialCIG/IC Conferinţa InterguvernamentalăCMLR Common Market Law ReviewCOREPER Comitetul Reprezentanţilor PermanenţiCPE/EPC Cooperarea Politică EuropeanăCR Comitetul RegiunilorCSCE Conferinţa pentru Securitate și Cooperare în EuropaD DirectivăDC Drept ComunitarDG Direcţie GeneralăDOCE Documento Oficial de las Comunidades EuropeasECU European Currency UnitEEE Spaţiul Economic EuropeanEFTA/AELC Asociaţia Europeană a Liberului SchimbEJIL European Journal of International LawELR European Law Review

Page 12: Aprofundare si extindere

FECOM Fondul European de Cooperare MonetarăFED Fondul European de DezvoltareFEDER Fondul European de Dezvoltare Economică Regio-

nalăFEOGA Fondul European de Organizare și Garanţii AgricoleFSE Fondul Social EuropeanFMI Fondul Monetar InternaţionalGATT Acordul General de Taxe și ComerţGJ de la CE Gaceta Juridica de la CEICLQ International and Comparative Law QuartelyIME Institutul Monetar EuropeanJAI/JHA Justiţie și Afaceri InterneJCMS Journal of Common Market StudiesJOCE Journal Officiel des Communautés EuropéennesL Seria L a DOCE (JOCE)LIEI Legal Issues of European IntegrationOCDE Organizaţia de Cooperare și Dezvoltare EconomicăOECE/OEEC Organizaţia Europeană de Cooperare EconomicăOMC Organizaţia Mondială a ComerţuluiONU Organizaţia Naţiunilor UniteOSCE Organizaţia pentru Securitate și Cooperare în EuropaNATO Organizaţia Tratatului Atlanticului de NordPAC Politica Agricolă ComunăPE/EP Parlamentul EuropeanPECOS Statele Europei Centrale și OrientalePESC/CFSP Politica Externă și de Securitate ComunăPHARE Plan de Acţiune pentru Ajutorarea Coordonată a Po-

loniei și UngarieiR RegulamentRAE Revue des Affaires EuropéennesRAP Revista de Administración PublicaREDA Revista Española de Derecho AdministrativoREDC Revista Española de Derecho ConstitucionalREDI Revista Española de Derecho InternacionalRFDUCM Revista de la Facultad de Derecho de la UCMRGDIP Revue Général de Droit International PublicRIE Revue d’Intégration EuropéenneRI Regulament InteriorRiv. Dir. Eur. Rivista de Diritto EuropeoRiv. It. Dir.Pub. Com. Rivista italiana de Diritto Pubblico ComunitarioRMC Revue du Marché Commun

Iordan Gheorghe Bărbulescu22

RMUE Revue du Marché Unique EuropéenRTDE Revue Trimmestrielle de Droit EuropéenSEBC Sistemul European de Bănci CentraleSME/EMS Sistem Monetar EuropeanSPG Sistem de Preferinţe GeneralizateTCE Tratatul constitutiv al CETCECA Tratatul constituiv al CECATCEEA Tratatul constitutiv al CEEATCEE Tratatul constitutiv al CEETJCE/ECJ Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene, Curtea de

la Luxembourg, Tribunalul de la LuxembourgTUE Tratatul constitutiv al UE sau Tratatul de la MaastrichtUE/EU Uniunea EuropeanăUEM/EMU Uniunea Ecomică și MonetarăUEO/WEU Uniunea Europeană OccidentalYEL Yearbook of European Law

Abrevieri 23

Page 13: Aprofundare si extindere

I

INTRODUCERE

1CONSIDERAŢII TEORETICE ȘI METODOLOGICE.

OBIECTIVELE, METODELE ȘI ACTORII UNIFICĂRIICOMUNITARE

1.1. Obiectivele unificării comunitare

Eforturile în favoarea păcii făcute la sfârșitul celui de-al doilea răz-boi mondial s-au bazat pe convingerea că, numai prin „unificarea eu-ropeană“ se poate pune punct unei istorii însemnând războaie, vărsăride sânge, suferinţe și distrugeri ale Europei.

Tratatele Constitutive ale Comunităţilor Europene au fost impre-gnate de această intenţie fundamentală. De aceea, ca obiective su-preme, ele formulau salvgardarea și asigurarea păcii, dar și unifica-rea economică în folosul tuturor cetăţenilor rezidenţi în Comunitateprin:

— crearea unei pieţe interioare europene;— aspiraţia spre o „uniune politică“;— întărirea coeziunii economice și sociale a Uniunii1.

1.1.1. Asigurarea păciiPlanul Schumann, care a condus la apariţia CECA, vedea în recon-

cilierea franco-germană nu numai nucleul unei „noi ordini europene“,dar și satisfacerea expresă a condiţiilor care să facă, dacă nu imposibil,cel puţin improbabil un nou război. În final, „obiectivul păcii“ a reușit(prin crearea Comunităţilor Europene și a Uniunii Europene) ceea ceface de negândit, în zilele noastre, un conflict violent între statele mem-bre ale UE.

Fără îndoială, evenimentele din fosta Iugoslavie au arătat cu clari-tate că pacea și democraţia în Europa nu sunt atât de evidente pe câtpăreau. Întreaga criză iugoslavă a decadei ’90 a mai demonstrat și că

este necesar să se acţioneze în favoarea păcii și „dincolo de zona pa-cifică creată în interiorul Uniunii“.

Unificarea realizată de către CE și UE se justifică integral doar prinfuncţia sa generatoare de pace și, din această cauză, exact aici se șipune în joc credibilitatea sa.

În concluzie, UE, deși a reușit asigurarea păcii în interiorul său, nuexercită această funcţie (în suficientă măsură) și în implementarea de-finitivă a păcii la nivelul întregului continent european și, mai ales, învecinătatea sa. Realizările de până acum trebuie să servească la con-servarea a ceea ce s-a dovedit pozitiv, dar și la corectarea a ceea ce afost greșit sau la completarea a ceea ce s-a dovedit incomplet2.

Este trist că acest obiectiv fundamental al unificării europene a „că-zut în uitare“, atât la nivelul instituţiilor UE cât și la nivelul conștiinţeicetăţenilor. Opiniile cetăţenilor despre UE, în măsura în care acesteaexistă, se caracterizează de cele mai multe ori prin sancţionarea laturi-lor sale negative. Știrile despre crize adevărate sau false, divergenţeledintre statele membre în chestiuni importante referitoare la procesul deunificare, lipsa rezultatelor multor Consilii Europene, toate acestea facsă scadă încrederea cetăţenilor într-o UE capabilă să soluţioneze mari-le probleme economice și sociale ale timpurilor noastre.

Toate acestea „umbresc“ paradigma unificării europene care, în opi-nia noastră, rămâne următoarea:

— Comunităţile Europene, Uniunea Europeană constituie, înaintede toate, simbolul salvgardării păcii europene și, măcar pentruaceastă funcţie, reprezintă o realizare greu de cuantificat pentrutoţi aceia care trăiesc în teritoriul lor.

1.1.2. Unificarea economicăUnificarea economică a fost mereu firul conducător al procesului

european.Tratatele constitutive ale CE enumerau următoarele obiective fun-

damentale ale acestei unificări:— dezvoltarea armonioasă a vieţii economice;— creșterea economică stabilă și echilibrată;— ridicarea nivelului de trai;— reducerea și eliminarea ulterioară a șomajului;— stabilitatea politică, economică și monetară.Realizarea acestor obiective economice generale a fost încredinţa-

tă tuturor Comunităţilor, „regrupate“ apoi sub „acoperișul Uniunii Eu-ropene“.

Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului (CECA) îndepli-nește această funcţie prin administrarea la nivel comunitar a industriei

Introducere 25

Page 14: Aprofundare si extindere

cărbunelui și a oţelului, având un rol cheie în economiile naţionale.Aceasta înseamnă, între altele, asigurarea aprovizionării pieţelor cu căr-bune și oţel, regularizarea preţurilor, îmbunătăţirea condiţiilor de viaţăși muncă ale muncitorilor, creșterea comerţului și a investiţiilor, cât șirealizarea adaptărilor structurale (de importanţă vitală pentru industriasiderurgică europeană) reclamate de către noua situaţie a economieimondiale.

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA) acţionează, cași CECA, doar într-un sector parţial al economiei europene. Ea des-fășoară activităţi comune de cercetare și utilizare a energiei atomice, înprincipal cele referitoare la constituirea și dezvoltarea industriilor nu-cleare în statele membre, dar și cele de asigurare a aprovizionării aces-teia cu materiale specifice.

Comunitatea Economică Europeană (CEE), care a primit numele deComunitatea Europeană (CE) prin Tratatul Uniunii Europene, depășește„viziunea sectorială“ a celorlalte două, ea fiind chemată să „grupezestatele membre sub o singură Comunitate în toate sectoarele economi-ce“. Aceasta se referă, de exemplu, la sectoare esenţiale precum:

— libera circulaţie a mărfurilor;— libera circulaţie a muncitorilor;— libertatea de stabilire;— libertatea de prestare a serviciilor;— libera circulaţie a capitalurilor și a plăţilor;— politica de concurenţă;— politica economică și monetară;— politica agricolă;— politica de transporturi;— politica de protecţie a mediului;— politica de investigaţii și tehnologică;— politica industrială.Tratatul Uniunii Europene (UE) întărea sfera politicii economice și

monetare prin crearea unei Uniuni Economice și Monetare, ce urma adispune de o monedă unică, cel mai târziu la 1 ianuarie 1999.

1.1.3. Unificarea politicăÎn mintea părinţilor fondatori ai CE exista ideea că „procesul de in-

tegrare economică trebuia urmat de cel al integrării politice a Europei“.Unificarea economică, asupra căreia se ajunsese la un acord concret,nu era înţeleasă ca reprezentând „sfârșitul“ procesului, nu era percepu-tă ca un „scop în sine“, ci doar ca un „stadiu intermediar în drumul co-mun al unificării politice“. Fără îndoială, încă de la începutul anilor ’60(eșecul „Planurilor Fouchet“), s-a constatat ca nici macar functionarea

Iordan Gheorghe Bărbulescu26

cu succes a CEE nu asigură automat pasul spre constituirea visatei Co-munităţi Politice. Din această cauză, de-a lungul jumătăţii de secol cea urmat nu s-a mai încercat „forţarea“ soluţionării problemelor ideolo-gice ale unificării europene, ci doar s-a reiterat periodic „încrederea înobiectivele politice ale Comunităţii“ stabilindu-se „realizarea deplină aUniunii Europene“ ca obiectiv al anilor ’80-’90.

Un moment decisiv al „recuperării ideii de Uniune Europeană“, decide Uniune Politică, l-a constituit „Actul Unic European“ din 1987 careproclama, în Preambul, „voinţa celor 12 state membre de a transformatotalitatea relaţiilor dintre ele într-o Uniune Europeană“3.

Pasul spre această Uniune Europeană s-a realizat, în final, prin adop-tarea Tratatului Uniunii Europene, semnat la Maastricht în 7 februarie1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul constituia astfelo „nouă etapă în procesul creator al unei Uniuni din ce în ce mai strân-se între popoarele Europei, în care deciziile urmau a fi luate cât maiaproape posibil de cetăţeni“4. Uniunea Europeană avea ca misiune „or-ganizarea, într-un mod coerent și solidar, a relaţiilor dintre statele salemembre și dintre popoarele acestora“5.

Nu în ultimul rând, unificarea politică s-a accentuat pe măsura de-mocratizării Comunităţilor. Ne referim, desigur, la creșterea puterii Par-lamentului European o dată cu alegerile directe (începând din anul 1979),proces ce aduce un plus de legitimitate proiectului european.

Prin alegerile directe pentru Parlamentul European, care se organi-zează începând cu anul 1979, cetăţenii Uniunii decid compoziţia aces-tuia. Parlamentul European desfășoară astfel, din ce în ce mai mult, unrol important în luarea deciziilor Uniunii. Prin introducerea noilor pro-ceduri decizionale (la început prin Actul Unic European din 1987, apoiprin Tratatul de la Maastricht din 1992 și Tratatul de la Amsterdam din19976), Parlamentul poate decide împreună cu Consiliul asupra unuimare număr de aspecte. În acest fel, s-a întărit „reprezentarea cetăţeni-lor și adoptarea democratică a deciziilor“. Acest proces de democrati-zare nu a ajuns încă la sfârșitul său, urmând a fi perfecţionat în viitor.De aici lupta „eurodeputaţilor“ pentru o mai mare co-participare la con-ducerea UE.

1.1.4. Dimensiunea socialăUnificarea europeană continea (de asemenea) un element social.

Tratatele constitutive prevedeau ca obiectiv al Comunităţilor, îmbună-tăţirea condiţiilor de viaţă și de muncă cât și întărirea coeziunii socia-le în sânul statelor membre și între acestea.

Fără îndoială, Tratatele constitutive nu ofereau un concept de poli-tică socială comunitară orientată spre viitor. Acest fapt poate fi expli-

Introducere 27

Page 15: Aprofundare si extindere

cat prin aceea că, de la început, au existat în Comunitate diferenţe deopinie referitoare la întrebarea:

— crearea pieţei comune ar trebui să presupună și o ajustare glo-bală a costurilor sociale, sau va fi funcţionarea acesteia cea careva conduce, automat, la ajustarea structurilor sociale naţionaleproducând, în final, „identitatea socială a Comunităţii Europe-ne“?

Experienţa a demonstrat că mecanismele economice ale pieţei co-mune nu produc automat în statele membre progresul social și nici nuasigură dispariţia șomajului. Și în acest caz, pasul decisiv spre realiza-rea „ideii sociale comunitare“ s-a făcut cu ocazia adoptării Actului UnicEuropean. Cu acest prilej, nu numai că CE a primit ample competenţeîn sectorul politicii sociale europene, dar și concepţia Comunităţii asu-pra politicii sociale s-a modificat în sensul raportării acesteia la „reali-zările pieţei interne“. Această nouă „dimensiune socială a pieţiei inter-ne“ a constituit, de aici înainte, una din componenţele esenţiale ale po-liticii sociale, înţelegându-se că, creșterea economică și cea acompetitivităţii trebuie însoţite de realizarea unei distribuiri mai justea beneficiilor ce rezultă din acestea.

1.1.5. Adoptarea deciziilor de către Statele membre sau de cătreComunitate

În acest context complex și dinamic, una din marile întrebări era:— deciziile trebuie luate în cadrul comunitar sau trebuie să rămâ-

nă la nivel naţional?Această întrebare continuă să fie și în ziua de astăzi una dintre cele

mai importante având în vedere uriașele provocări la care Uniunea tre-buie să răspundă în viitorul imediat, atât din punctul de vedere al pro-priei aprofundări cât și din cel al extinderii.

Situaţia repartiţiei decizionale între statele membre și Uniune, seprezintă astfel:

UE State membre Sector31% 65% Sănătate și protecţie socială32% 64% Educaţie32% 54% Cogestiune a muncii38% 55% Politică culturală46% 50% Șomaj54% 40% Imigraţie54% 38% Azil politic66% 30% Mediu67% 24% Politică externă

Iordan Gheorghe Bărbulescu28

69% 27% Lupta împotriva drogurilor71% 22% Cercetare74% 18% Cooperare cu Lumea a Treia7

Dintr-un sondaj realizat la nivelul UE, a rezultat că cetăţenii euro-peni preferă adoptarea în comun a deciziilor în toate domeniile a cărorproblematică este transfrontalieră, în special în privinţa:

— cooperării cu ţările în curs de dezvoltare;— cooperării știinţifice;— luptei împotriva drogurilor.În schimb, majoritatea cetăţenilor preferă atribuirea către guverne-

le naţionale a deciziilor ce îi afectează în mod direct, în special:— sănătatea;— protecţia socială;— educaţia;— cultura.Această opinie coincide, în esenţă, cu metoda Comunităţii și cu prin-

cipiul de subsidiaritate:— statele membre decid împreună la nivelul instituţiilor comuni-

tare în acele probleme ce se pot soluţiona mai bine la respecti-vul nivel decât la cel naţional. Deciziile ce se dovedesc mai efi-ciente la nivel statal sau regional, adică mai aproape de cetăţe-ni, trebuie adoptate fără amestecul UE.

Așa o stabilește de formă expresă Tratatul de la Maastricht8, așa oreia și completează Tratatul de la Amsterdam9.

1.2. Metoda unificării comunitare

Unificarea europeană se „mișcă“ între două concepte, între douăabordări diferite:

— cooperare;— integrare.

1.2.1. Cooperarea dintre statele membreCooperarea, constă în aceea că statele naţionale sunt dispuse să

lucreze cu alte state pe „deasupra“ frontierelor conservându-și, însă,suveranitatea. În consecinţă, eforturile de unificare bazate pe acestconcept de cooperare nu au ca ţel final crearea unui „super-stat“, aunui „stat global“, a unei „entităţi post-naţionale“ ci se limitează larealizarea unei „uniuni de state suverane“ în care „se conservă struc-turile naţionale“, adică realizarea unei „confederaţii“10. Este vorba

Introducere 29

Page 16: Aprofundare si extindere

despre „formula de lucru“ a Consiliului Europei sau a OECD-ului, deexemplu.

În acest stadiu de cooperare se găsesc pilierii II și III (parţial) aiUniunii Europene. Conform voinţei exprimate a statelor membre, trans-ferarea către Uniune a funcţiilor acestora în sectorul politicii externe șide securitate comună cât și în cel al politicii interne și de justiţie se face,deocamdată, doar prin intermediul cooperării dintre guvernele naţio-nale. Aceasta nu exclude ca aceste „sectoare politice“ să fie „ridicate“(la un moment dat) la un nivel superior de integrare, așa cum s-a și în-tâmplat deja cu o bună parte a celui de-al treilea pilier, parţial comuni-tarizat11.

1.2.2. Conceptul de integrareConceptul de integrare „rupe“ coexistenţa tradiţională a statelor.

Concepţia tradiţională potrivit căreia suveranitatea statelor este invio-labilă și indivizibilă se „retrage“ în faţa convingerii că „imperfecţiuni-le convieţuirii umane și politice“, „insuficienţele sistemului statului-naţiu-ne“ și „abuzurile de putere ale unor state asupra altora“ (hegemonia) —atât de numeroase în istoria europeană — ar putea fi depășite doar dacă„suveranităţile naţionale ar fuziona într-o suveranitate comună“ și dacăaceasta „s-ar grupa la un nivel superior, formând o comunitate su-pra-naţională“. Rezultatul unei asemenea operaţiuni ar fi existenţa „unuistat european“ în care autorităţile comunitare ar fi cele care, respectândidentitatea și particularităţile naţionale ale popoarelor grupate în aces-ta, ar dirija destinul persoanelor și ar asigura viitorul acestora (fede-raţie).

Uniunea Europeană este rezultatul unui asemenea concept de inte-grare, necesitând însă o „adaptare“ determinată de „inerţia“ statelormembre în ceea ce privește fetiș-ul „suveranităţii naţionale“. Mai pre-cis, statele membre nu sunt dispuse să renunţe la structura lor de statnaţional (recuperată și consolidată după cel de-al doilea război mon-dial, iar în cazul unor PECOS, după anul 1990), în favoarea unui statfederal european. A trebuit, de aceea, găsit (o dată în plus) un compro-mis care, fără a urmări crearea unui stat federal european clasic, să ga-ranteze, în același timp, realizarea a „ceva mai mult“ decât simpla co-operare între statele membre.

Soluţia a fost, la originile sale, genială și, în același timp, simplă:— depășirea, pas cu pas, a contradicţiei dintre menţinerea inde-

pendenţei statelor naţionale și crearea statului federal euro-pean.

Statelor-naţiuni nu li s-a cerut renunţarea imediată la suveranitate,ci doar „renunţarea la dogma suveranităţii absolute“. Altfel spus, era

Iordan Gheorghe Bărbulescu30

vorba despre stabilirea sectoarelor în care statele erau dispuse să renun-ţe voluntar la o parte a suveranităţii în favoarea transferării acestor com-petenţe unei comunităţi superioare acestora.

Cele trei Tratate constitutive ale Comunităţii Europene reflectă re-zultatele unui asemenea efort.

În aceste tratate și în cele ulterior modificate și completate, se sta-bilesc sectoarele în care se transferă Comunităţii suveranitatea statelor.În nici unul dintre aceste tratate nu se atribuie Comunităţii și organeloracesteia „dreptul general de a dicta măsurile necesare realizării obiec-tivelor Tratatelor“, ci doar „forma“ și „dimensiunea“ în care Comuni-tatea poate acţiona pentru realizarea Tratatelor, conform principiului„autorizării limitate“12. În acest fel, renunţarea la propriile prerogativeera „previzibilă“ și „controlabilă“ de către statele membre, acesteafiind — deci — singurele care decideau asupra procesului în totalita-tea sa și asupra configurării integrării.

Fără îndoială, prin comunitarizarea sectoarelor politice și prin le-gislaţia comunitară nu se pretindea crearea unui stat centralizat cu struc-turi rigide. O Europă unită era înţeleasă ca fiind puternică și viabilădoar în măsura în care conserva pluralismul ţărilor, regiunilor și cultu-rilor individuale.

Acestei paradigme îi servește subsidiaritatea (ce figurează expres înTratatul Uniunii Europene)13, care susţine că CE și UE trebuie să ac-tioneze, în afara competenţelor lor exclusive, doar atunci când proble-mele se pot soluţiona mai bine în planul Uniunii decât în cel al state-lor membre sau a organelor lor regionale14.

1.3. Actorii unificării comunitare

1.3.1. Actorii naţionali și internaţionali, supra-statali sau multi-stataliFără a aprofunda acum și aici paradigmele știinţelor politice, este

necesar să reamintim unele postulate proprii relaţiilor internaţionale re-feritoare la posibilitatea realizării unei noi ordini europene și mondia-le și, în acest context, referitoare la relaţia încă existentă între actoriinaţionali și internaţionali, supra-statali sau multi-statali. Aceste referin-ţe ne par esenţiale pentru a ne putea situa corect în binomul naţio-nal–supranaţional în care „navigăm“ atunci când vorbim despre Euro-pa comunitară.

Merită, astfel, să amintim de Raymond Aron15, care afirma că răz-boiul caracterizează toate epocile istorice și toate civilizaţiile. Pe HansMorgenthau16, care considera că lupta pentru putere este universală întimp și spaţiu. Sau pe Regis Debrey17, care vorbea despre raportul di-

Introducere 31

Page 17: Aprofundare si extindere

rect dintre „putere“ și „relaţiile internaţionale“, spunând că puterea re-prezintă substanţa relaţiilor internaţionale.

Dacă aceste poziţii dau o justificare coerentă existenţei politiciide securitate și apărare explicând, totodată, rolul actorului statal șial puterii în viaţa internaţională, doar nuanţele introduse în dezbate-re de către Rosenau oferă „un loc sub soare“ organzaţiilor regionalede tipul NATO sau UEO. În realitate, fiecare din aceste teorii și toa-te împreună, oferă legitimitate teoretică existenţei și funcţionării unei„Real Policy“, mai mult sau mai puţin „adusă la zi“. În concepţia luiRosenau, dacă statul este încă actorul principal al vieţii internaţio-nale, el nu mai este și actorul exclusiv din cauza proliferării unui nu-măr important de actori infra, supra și non-statali18.

În același timp, așa cum spunea Raymond Aron, „războiul rece“ sau„pacea fierbinte“ au reprezentat o suspendare, mai mult sau mai puţindurabilă, a modalităţilor violente ale rivalităţii dintre unităţile politiceregrupate în blocuri. În realitate, în timpul războiului rece a prevalatfactorul politico-militar, în timp ce „arborele“ Convenţiilor de la Ge-neva ne împiedica să vedem „pădurea“ de șantaje, genocide, agresiuni,ocupaţii, represalii și terorism19.

După războiul rece, statele occidentale încep a recunoaște, că pri-mordialitatea factorului politico-militar pare a-și pierde din impor-tanţă, suferind un proces de eroziune. Forţa ca atare, strict militară,își pierde și ea utilitatea politică și, chiar un exemplu precum cel yu-goslav, nu contrazice această afirmaţie. În ziua de astăzi, simpla cu-cerire teritorială prin război nu înseamnă și sfârșitul acţiunii împo-triva unei unităţi teritorial-statale. Cum spunea A. Wolfers, asistămla o trecere insensibilă de la „power politics“ (ce constă în utilizareaforţei coercitive pentru a impune voinţa unei părţi alteia) la practica„influence politics“ (care constă în utilizarea modalităţilor non-vio-lente, precum persuasiunea și presiunile economice cu profunde con-secinţe asupra naturii relaţiilor dintre unităţile politice și asupra si-stemului internaţional global)20. Mai mult decât atât (și chiar, para-doxal) acţiunea negativ-destructivă este coroborată cu ceapozitiv-constructivă, singura condiţie obligatorie fiind instaurareaunui regim care să împărtășească valorile „învingătorului“.

Învingătorul modern „plătește“ de două ori pe termen scurt:— o dată, costul intervenţiei și apoi cel al reconstrucţiei.Beneficiile sunt, pe termen scurt, politice (pacea și securitatea re-

giunii) și doar pe termen lung și economice.Dar pentru a înţelege mai bine situaţia actuală a statului în noul con-

text internaţional și în noua sa interdependenţă cu organismele supra-

Iordan Gheorghe Bărbulescu32

statale, este necesar să înţelegem mai înainte modernizarea statului, adi-că triplul proces de transformare și adaptare a acestuia:

— la nivel politic, de la un stat de „subiecţi“ la unul de „cetăţeni“;— la nivel economic, de la un stat „autarhic“ la unul „interdepen-

dent“;— la nivel simbolic, de la un stat însărcinat cu „garantarea securi-

tăţii fizice“ a respectivei entităţi, la unul însărcinat cu „garanta-rea securităţii economice și sociale“ a cetăţenilor săi.

Astăzi, asistăm de asemenea, la o altă ruptură cu teoriile realiste cla-sice, în special cu cele referitoare la autonomia totală în relaţiile inter-naţionale, cât și cu cele referitoare la autonomia necesară în politica in-ternaţională21.

Sfârșitul războiului rece (care înseamnă în același timp universali-zarea dublei legitimităţi democraţie-economie de piaţă) înseamnă, înopinia lui Wendt, a treia ruptură cu paradigma realistă pentru că „pro-gresia difuză a democraţiei și a economiei de piaţă“ cât și cea a „regi-murilor de democraţie liberală de piaţă“, are consecinţe importante asu-pra substanţei comportamentului politic a acestor state în viaţa inter-naţională22.

Dacă nu împărtășim optimismul kantian asupra relaţiei directe ceexistă între democraţia internă și pacea externă, nici nu avem îndoieliasupra faptului că, „expansiunea democraţiei“ este „a priori“ favorabi-lă diminuării violenţei în viaţa internaţională.

După 1945, democraţiile occidentale au pus în mișcare o adevăra-tă zonă a păcii într-un teritoriu mereu predispus la războaie și alte con-flicte armate. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului (CECA),Comunitatea Europeană de Apărare (CED)23, Uniunea Europei Occi-dentale (UEO), Comunitatea Economică Europeană (CEE), Comuni-tăţile Europene (CE), Uniunea Europeană (UE), NATO, Consiliul Eu-ropei reprezentând tot atâtea exemple de reușită a occidentalilor în de-mersul lor de a evita confruntarea și de a transforma o „zonă de război“într-una de „colaborare și integrare“ din ce în ce mai strânse.

Și toate acestea, în baza unor concepte specifice regimurilor demo-cratice:

— democraţia funcţionează în „cuplu“ cu economia de piaţă favo-rizând relaţiile economice internaţionale, iar creșterea econo-mică este în relaţie directă cu stabilitatea relaţiilor politice.

Democraţia înseamnă piaţă, iar piaţa favorizează democraţia24.Trăim într-un sistem internaţional care, depășind etapa de „etero-

genitate“, pare să se îndrepte spre cea de „omogenitate“, ceea ce vreasă spună că trăim într-un sistem internaţional care cuprinde „din ce înce mai multe state aparţinând aceluiași model și având aceleasi concep-

Introducere 33

Page 18: Aprofundare si extindere

ţii politice“25. Nu facem parte din cei care împărtășesc concluziile luiFrancis Fukuyama26 (sfârșitul războiului rece și al ordinii stabilite laYalta, este egal cu sfârșitul istoriei), părându-ne mai potrivite conclu-ziile lui Zaki Laidi care consideră democraţia de piaţă ca matrice a lu-mii, ca problematică legitimă a sistemului internaţional27. Construcţiaunui sistem internaţional din ce în ce mai omogen trebuie să contribuiela diminuarea sensibilă a importanţei sistemul militaro-strategic în lu-mea posterioară războiului rece.

Sentimentul apartenenţei la aceeași comunitate de valori, existenţainstituţiilor suprastatale, fluxul comunicaţiilor transnaţionale și inter-dependenţele economice favorizează noua ordine mondială. Astăzi, neaflăm în faţa unei renașteri a dreptului internaţional, a unei reactivări aONU, a drepturilor omului, a unei noi etici a responsabilităţii, în faţa aceea ce putem numi societatea civilă mondială28.

Se consideră că, în general, am trecut de la o „falie dominantă“ lao „tectonică incertă“ și de la o „stabilitate relativă“ la o „instabilitateaproape absolută“.

Lucrăm cu un paradox (aparent):— războiul rece a favorizat integrarea politică și economică de-a

lungul „marii falii“ care separa cele două blocuri;— noua „cartografie politică“ și noua „tectonică istorică“ subia-

cente, nu ne permit să cunoaștem care vor fi noile falii și carevor fi noile ameninţări și pericole29.

Epoca post-războiul rece augmentează tensiunile dintre „forţele deintegrare“ și „forţele de fragmentare“. Cum spunea Huntington, pareprobabil ca lumii noi să-i lipsească sciziunea dominantă, ce o caracte-riza în timpul războiului rece, dar nu îi va lipsi confuzia generată deantagonismele etnice, religioase, economice și culturale. Relaţiile in-ternaţionale vor fi, în opinia sa, mai volatile, mai plurivalente și cu maimulte ambiguităţi30.

În același sens, Robert Gilpin consideră că deși decadele ce au ur-mat celui de-al doilea război mondial au fost descrise ca o epocă deturbulenţe politice, sistemul internaţional al acestei perioade s-a ca-racterizat, de fapt, printr-o enormă rezistenţă, „cadrul de bază“ al aces-tuia — compus din două blocuri centrale și o vastă periferie neali-niată — rămânând, în esenţa sa, intact31. Sistemul internaţional con-temporan este încă în curs de definire, multe și importante „unităţi“,fiind în descompunere, fragmentare sau crize deschise.

Această „nostalgie pentru stabilitatea pierdută“, impregnează ana-liza multor erudiţi din sectorul politicii internaţionale, într-o aseme-nea măsură încât instabilitatea este privită ca principalul dușman. Înepoca post-războiul rece, ameninţările provin din multe surse și, chiar

Iordan Gheorghe Bărbulescu34

dacă se suprapun în nenumărate ocazii, acestea rămân fragmentate șidispersate. Barry Buzan semnala apariţia lumii multipolare în caretermenul de super-putere apare lipsit de sens. Lumea, în concepţia sa,ar putea semăna cu cea a anului 1914, permiţând revenirea la con-ceptul de „mari puteri“, având sfere mici de influenţa, însă stabile șicu un protagonism important al puterilor regionale. Autorul constatăși existenţa unui centru nedivizat ideologic și vorbește despre o „co-munitate de securitate“ între liderii puterilor capitaliste, în care utili-zarea forţei ar fi de neînţeles și a cărei constituire ar întări modelulcentru-periferie. Acesta afirmă că ne îndreptăm spre întărirea socie-tăţii internaţionale în care, ceea ce va fi diferit, va constitui o excep-ţie și în care, Consiliul de Securitate, se va converti în focarul con-strucţiei consensului și a legitimităţii32.

Cardona consideră că, prăbușirea imperiului sovietic a adus cu sineschimbări structurale ale mediului social internaţional, dar și crize in-terne și internaţionale de diferite grade, nelipsite (în anumite cazuri) deameninţări sau chiar de atentate la adresa păcii și securităţii internaţio-nale. La acestea trebuie să adăugăm pericolul tensiunilor înăbușite dincauza înfruntării ideologice și politice dintre blocuri care, în pofida fap-tului că se baza pe frică, constituia o componentă a echilibrului în re-laţiile internaţionale.

În acest fel, coincidenţa profundelor schimbări structurale din me-diul social internaţional și al preocupantelor ameninţări sau eșecuri alepăcii și securităţii internaţionale, pe de o parte, și, pe de alta, a cre-scândei instabilităţi din relaţiile internaţionale, au făcut ca proclamareaacestei Noi Ordini Mondiale să se concentreze, în fapt, pe o nouă or-dine în favoarea menţinerii păcii și securităţii internaţionale33.

În fine, Silviu Brucan arată că „globalismul deschide o nouă per-spectivă de gândire pentru lumea de azi și de mâine. Aceasta nu în-seamnă că statul naţional încetează a fi un actor la nivel internaţio-nal. Nici contradicţiile dintre superputeri, nici cele dintre statele dez-voltate și cele subdezvoltate, nici măcar antagonismele ideologice șireligioase care operează în lumea de azi nu vor dispare rapid. Ceeace trebuie făcut acum, este identificarea tuturor forţelor ce acţionea-ză în politica internaţională, evaluarea greutăţii relative a fiecăreia,studierea manierei acestora de a acţiona într-o lume interdependentăprecum cea în care trăim, cât și a direcţiei în care se mișcă lucrurilespre viitor“34.

Ceea ce este sigur este că apogeul valorilor democratice (pe de oparte) și al valorilor umane (pe de alta), interesele generale ale Comu-nităţii Internaţionale și afirmarea lor ca principii ce trebuie să domneas-că în ordinea internaţională care se construiește, presupun opţiuni po-

Introducere 35

Page 19: Aprofundare si extindere

litice și limite ale organizării sociale internaţionale situate la „aceeașidistanţă“ atât de „principiile absolute“ cât și de „coexistenţa pașnică“,specifice războiului rece.

1.3.2. Rolul statelor membreLa nivelul Comunităţilor și Uniunii Europene, statele membre con-

tinuă să fie „actorii constitutivi“. Ele dictează (până vor transfera Uniu-nii puterile lor constituţionale) fundamentele și liniile esenţiale ale pro-greselor unificării europene. Aceasta se realizează prin tratatele inter-naţionale semnate de către statele membre (Tratatul constitutiv alComunităţii Economice Europene, Tratatul constitutiv al ComunităţiiEuropene a Cărbunelui și Oţelului, Tratatul constitutiv al ComunităţiiEuropene a Energiei Atomice, Actul Unic European cât și Tratatul Uniu-nii Europene35).

Trebuie să reamintim că, inclusiv competenţele transferate sunt doarîn mod excepţional exclusiv comunitare. În mod frecvent, ceea ce seautorizează pe „fond“ este doar intervenţia punctuală a organelor co-munitare în sfera statală. Aceasta se întâmplă, de obicei, prin interme-diul legislaţiei. În schimb, execuţia acestor legi rămâne (în mare mă-sură) în „mâna“ administraţiilor și tribunalelor statelor membre. În acestfel, viabilitatea CE depinde decisiv de statele membre. Din această cau-ză, statele membre (conștiente de această dependenţă) și-au auto-im-pus anumite „limitări juridice“. În primul rând, trebuie menţionat aiciprincipiul „fidelităţii faţă de Comunitate“36. Conform acestui principiu,statele membre vor adopta toate măsurile adecvate pentru a-și îndepli-ni obligaţiile juridice comunitare. Ele trebuie, astfel, să faciliteze orga-nelor CE îndeplinirea sarcinilor acestora și să interzică acele măsuricare ar putea afecta negativ funcţionarea lor sau îndeplinirea obiecti-velor Comunităţii Europene.

1.3.3. Rolul Consiliului EuropeanConsiliul European asigură „impulsurile“ necesare dezvoltării

Uniunii și stabilește „obiectivele politice generale“. Aceasta se rea-lizează prin adoptarea deciziilor politice fundamentale sau prin for-mularea de directive și sarcini către Consiliul Uniunii sau către re-prezentanţii guvernelor statelor membre care se reunesc în sânul Con-siliului. Dinspre Consiliul Uniunii au emanat deja impulsuri majoreîn favoarea:

— Uniunii Economice și Monetare;— alegerilor directe pentru Parlamentul European;— politica socială;— extinderea.

Iordan Gheorghe Bărbulescu36

În ceea ce privește politica externă și de securitate comună, Con-siliului European îi corespunde coordonarea politicii externe a state-lor membre și emiterea de opinii asupra problemelor de politică mon-dială.

Consiliul European va avea un rol important și în viitoarea PoliticăEuropeană de Securitate și Apărare.

1.3.4. Rolul instituţiilor și organelor comunitareInstituţiilor comunitare le revine, înainte de toate, funcţia de a „um-

ple“ legislativ cadrul integrării trasat de către statele membre.Actorii principali ai procesului legislativ sunt:— Consiliul Uniunii;— Comisia Europeană;— Parlamentul European.În strânsă legătură cu activitatea acestora avem și două Comitete

Consultative:— Comitetul Economic și Social;— Comitetul Regiunilor.În fine, printre instituţiile de bază se numără:— Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (care asigură re-

spectarea legii comunitare de către instituţii și organe);— Curtea de Conturi (care veghează asupra legalităţii veniturilor și

cheltuielilor CE, cât și asupra gestiunii bugetare).

2METODA DE LUCRU ȘI PLANUL LUCRĂRII

Acestă carte a fost realizată dintr-o perspectivă politologică, inclu-zând variabile juridice și economice. În opinia noastră, în relaţia dintrepolitic, economic și juridic „sensul tare“ îl deţine primul, celelalte două„însoţindu-l“, „făcându-l posibil“, „instrumentându-l“. Există desigurefectul de feed-back al juridicului și economicului, ce poate grăbi sauîncetini deciziile politice, acestea fiind însă cele ce rămân fundamen-tale, cu atât mai mult cu cât vorbim despre extinderea și aprofundareaUE, două construcţii care se încadrează în categoria de „sus în jos“ dela „elite spre baze“ și nu invers. Or, dacă construcţiile de „jos în sus“„vin de la sine“, celelalte nu pot fi decât rezultatul „politicului“.

Considerăm lucrarea ca o muncă de Relaţii Internaţionale ce-și cau-tă sprijin în alte discipline „surori“ în principal în dreptul internaţionalsau relaţiile economice internaţionale. Evident, subiectul abordat poa-

Introducere 37

Page 20: Aprofundare si extindere

te fi tratat din punct de vedere economic (reforma și tranziţia PECOSca și integrarea acestora în Piaţa Internă, dar și propria evoluţie a aces-teia, sunt — la rigoare — chestiuni economice), dar și din punct de ve-dere juridic (tranziţia și reforma PECOS implică o importantă compo-nentă legislativ-instituţională, pe de o parte, iar, pe de alta, aprofunda-rea UE înseamnă comunitarizare deci extinderea dreptului comunitarasupra celui naţional).

Considerăm că, deși lucrarea abundă în trimiteri la acte normative,ea rămâne ceea ce am anunţat, adică o lucrare de știinţe politice cu oputernică componentă juridică la care se adaugă cea economică.

Desigur, putea să existe încă o abordare, cea istorică, în care ac-centul ar fi fost pus pe descrierea faptelor, însă am considerat că —după zece ani — istoria procesului de integrare comunitară se cunoaște.

Având în vedere toate acestea, lucrarea și-a propus să analizeze:a. Situaţia actuală din Uniunea Europeană și cele trei Comunităţi Eu-

ropene.b. Impactul extinderii asupra:

— actualelor și viitoarelor state membre;— instituţiilor și politicilor comune.

c. Modelul viitoarei Uniuni Europene.Lucrarea, din care astăzi prezentăm Prima Carte, este gândită ast-

fel:— Prima Carte, care prezintă stadiul actual al Comunităţilor și Uniu-

nii Europene (procesul istoric al integrării europene, natura sa,structura și funcţionarea Comunităţilor și a Uniunii Europene,modificările succesive operate prin Tratate, obiectivele finale aleUE-27);

— Cea de-a doua Carte, care analizează metoda de realizare a ex-tinderii și implicaţiile instituţionale și politice pe care le va aveaasupra Uniunii (pre-aderarea ca strategie sectorial-funcţionalăde apropiere și integrare graduală a PECOS în UE, influenţa ade-rării noilor membrii asupra instituţiilor și politicilor UE, pro-blemele specifice pe care extinderea le va genera);

— Cea de-a treia Carte, care analizează politicile Uniunii din per-spectiva extinderii prin prisma reformelor necesare funcţionăriiunei Uniuni de 27 de membrii (politicile comune, resursele co-munitare, perspectivele financiare, politica de coeziune econo-mică și socială, politica agricolă comună, reţele transeuropene,politica comercială comună, moneda unică);

— Cea de-a patra Carte, care propune un model pentru viitoareaUniune Europeană aprofundată și extinsă.

Iordan Gheorghe Bărbulescu38

Intenţia a fost, desigur, o lucrare interdisciplinară, ceea ce poate con-stitui o virtute sau o debilitate a acesteia.

O virtute, dacă am reușit, o debilitate dacă ambiţia ce ne-a mânat afost prea mare, ducând la o lucrare care și-a pierdut coerenţa și clarita-tea.

Note

1 „Tratado de Paris, de 18 de abril de 1952 por el que se instituye la CECA“; „Trata-do de Roma de 25 de marzo de 1957, por el que se instituye la CEE“; „Tratado deRoma de 25 de marzo de 1957, por el que se instituye la CEEA“, TRUYOL y SER-RA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid, Tecnos, 1972

2 s-a vorbit mult despre faptul că UE trebuie să ofere mai multe posibilităţi de coope-rare statelor membre în chestiuni legate de Politica Externă și de Securitate Comună,dacă se dorește atingerea acestui deziderat

3 UNION EUROPEA, Acta Unica Europea, Boletin de la Comunidad Europea, Su-plemento, nr.2, 1986, JOCE/DOCE, L. 169/29.VI.1987

4 UNION EUROPEA, Tratado de la Unión Europea junto con el texto completo delTratado Constitutivo de la Comunidad Europea, Diario Oficial de las ComunidadesEuropeas, C 224/31.VIII.1992, Parrafo segundo del articulo A

5 idem, parrafo tercero del articulo A6 UNION EUROPEENNE, Traités Consolidés, Luxembourg, Office des publications

officielles des Communautés européennes, 19977 COMISION EUROPEA, Dirección general X, 1999, Fuentes electronicas8 art. A-B TUE, art. 5 TCECA9 Preambulo și art. 1-2 TUE, art. 5 TCECA cât și Protocolo sobre la aplicación de los

principios de subsidiariedad y proporcionalidad, Protocolo añadido por el Tratadode Amsterdam de 1997, anejo al Tratado constitutivo de la Comunidad Europea, De-claración relativa al Protocolo sobre la aplicación de los principios de subsidiarie-dad y proporcionalidad, Declaración n. 43 del Tratado de la Unión Europea, Acuer-do Interinstitucional entre el Parlamento Europeo, El Consejo y la Comisión sobrelos procedimientos para la aplicación del principio de subsidiariedad, DOCE, n. C329/6.XII.1993, Declaración de Alemania, Austria y Belgica sobre la subsidiariedad,Declaración n. 3 aneja al Tratado de la Unión Europea de la que tomó nota la Con-ferencia Interguvernamental de 1996, Tratado de Amsterdam

10 nu ne vom opri acum și aici asupra temei federal-confederal 11 Titlul VI, TUE, Disposiciones relativas a la cooperación policial y judicial en mate-

ria penal, art. 29-4212 BURKCHARD, K-D., La Unificación Europea, Bruxelles, Euro-Info, 199513 principiu preluat din doctrina socială catolică14 Preambulo și art. 1-2 TUE, art. 5 TCECA15 ARON, R., Paix et guerre entre les nations, Edition Calmann Levy, Paris, 198416 MORGENTHAU, H.J., Politics Among Nations. The Struggle for Power and Peace,

Knopf, N.Y., 197317 DEBRAY, R., La puissance et les reves, Gallimard, Paris, 198518 ROSENAU, J., Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity,

Princeton University Press, N.Y., 1990

Introducere 39

Page 21: Aprofundare si extindere

19 ARON, R., op. cit.20 WOLFERS, A., Discord and Colaboration, John Hopkins University Press, Balti-

more, 196221 ROSENAU, J.N., Governance Without Governement. Order and Change in World Po-

litics, Cambridge University Press, Cambridge, 1992 22 WENDT, A., The Agent-Structure. Problem in International Relations Theory, „In-

ternational Organization“, vol. 41, n.3, 198723 care, până la urmă nu s-a formalizat24 avem, desigur, și exemplul chinez în care piaţa coexistă cu regimul partidului unic

(cel puţin, deocamdată)25 ARON, R., op. cit. 26 FUKUYAMA, Fr., Le fin de l’histoire et le dernier homme, Flammarion, Paris, 199227 LAIDI, Z., L’ordre mondial relaché. Sens et puissance après la guerre froide, Press

de la FNSP, Paris, 199328 BATTISTELA, D., „Fin de la guerre froid, fin de l’état du guerre?“, Politique Etran-

gère, n.3, 199329 GADISS, J.L., The United States and the End of the Cold War, Oxford University

Press, 1981 30 HUNTINGTON, S., Los nuevos intereses estrategicos de los EEUU, Claves de la ra-

zon practica, Madrid, 1990 31 GILPIN, R., War and Change in World Politics, Cambridge University Press, Cam-

bridge, 198132 BUZAN, B., New Patterns of Global Security in the Twenty-First Century, Interna-

tional Affaire, Cambridge, 199133 CARDONA LLORENS, J., Nuevo orden mundial y mantenimiento de la Paz, Cursos

de Derecho Internacional y Relaciones Internacionales, Tecnos, Madrid, 199834 BRUCAN, S., „El mundo tiene que ser repensado en su globalidad“, Tiempo de Paz,

Madrid, 199035 în variantele Maastricht, Amsterdam și Nisa36 BURKCHARD, K-D., op. cit.

Iordan Gheorghe Bărbulescu40

II

PROCESUL ISTORIC ALINTEGRĂRII EUROPENE

1IDEEA EUROPEANĂ ÎN ISTORIE

Europa comunitară nu este doar un spaţiu geografic și economic,„Europa este o regiune a lumii în care rădăcinile istorice merg în pro-funzime“1.

Europa, comunitatea culturilor a lăsat în istorie urmele voinţei saleunificatoare și, în mod special în acest secol, dorinţa sa permanentă dea o face efectivă.

Integrarea europeană nu a fost, deci, o idee originală sau spontanăspecifică secolului XX, ci o constantă utopie a gândirii europene, așacum o demonstrează multiplele proiecte ce s-au succedat de-a lungulistoriei.

O explicaţie a acestei idei constante de unificare o poate da existen-ţa comunităţii de culturi, continentul european generând:

— cele mai importante mișcări artistice și literare;— o gândire politică omogenă;— rădăcini juridice comune;— o tradiţie umanistă comună;— credinţe religioase comune.Dar, și multe războaie fraticide.Toate acestea pot explica formarea progresivă a unui mediu propi-

ce pentru a prinde contur o „Idee Europeană“ cât și găsirea momentu-lui favorabil realizării ei: sfârșitul sângerosului război mondial dintre1939-1945, adică atunci când, paradoxal, Europa se rupe în două: ceaOccidentală și cea comunistă2.

1.1. Originile procesului integrator până în secolul XIX

Dacă ne întoarcem la Evul Mediu, întâlnim ideea unei creștinătăţimedievale nostalgice după Imperiul roman, dar organizată conform unor

Page 22: Aprofundare si extindere

proiecte precum cele ale francezului Pierre Dubois (1306) sau ale luiRaimundo Lulio (1232-1314). Comunitatea culturală a Europei me-dievale se caracteriza prin limbă și religie comune. Imperiul și Papali-tatea ofereau unitate structurală, dar erau politic ineficace. Era vorba,în fapt, despre un tip de „organizare mondială“, pentru că „Lumea eraEuropa“, conform lui Friedrich3.

Europa începe să aibe „conștiinţă de sine“ în secolele al XV-lea șial XVI-lea, odată cu apariţia statului modern, eliberat de tutela Impe-riului și a Papalităţii. Această constatare îl face pe Truyol y Serra, unstudios dintre cei mai respectabili ai acestei teme, să situeze geneza eu-ropeismului în Evul Mediu4.

Din această epocă avem „Proiectul de Tratat pentru a face ca paceasă fie permanentă între suveranii creștini“, scris de către abateleSaint-Pierre5 (1658-1743), în care se propunea crearea unei federaţiiale cărei instituţii ar fi fost: un Senat6, un Secretariat Permanent și oArmată Confederală.

Ideea unei „organizaţii europene“ se dezvoltă, de asemenea, la Kantîn lucrarea „Pentru Pacea Eternă“7. Pentru el, pacea mondială și, deci,pacea europeană reclama o organizare europeană a statelor și adopta-rea, de către acestea, a principiului separării puterilor. Încercările aces-tuia de organizare a învolburatei hărţi europene a secolelor al XVI-leași al XVII-lea erau viciate în conţinut de faptul că exprimau interesulGermaniei și luau drept bază Pacea de la Westfalia din 1648.

Secolul al XIX-lea a fost traversat de o contradicţie fundamentală:— în pofida faptului că era dominat de naţionalism, obscurantismul

generat de acesta nu a putut sufoca continuarea utopiei uniuniieuropene.

Aceasta a fost apărată, de exemplu, de către Saint-Simon8 în ope-ra sa „Organizarea Societăţii Europene sau necesitatea unirii popoare-lor Europei într-un singur corp politic conservându-și fiecare indepen-denţa sa naţională“, în care acesta concepea Europa ca un stat federal.La rândul lor, Charles Lemonnier înfiinţa ziarul „Les Etats Unis d’Eu-rope (1867), Auguste Comte (1798-1857)9 credea într-o Europă fede-rală, iar Victor Hugo10 (1802-1885) profetiza:

„va veni o zi când naţiunile europene, fără să-și piardă specificita-tea și glorioasa lor individualitate, se vor uni într-o unitate superioarăconstituind fraternitatea europeană“.

Primele decade ale secolului al XIX-lea trebuiau însă să suporte în-sângeratele consecinţe ale Congresului de la Viena (1815) și ale eșecu-lui „Concertului European“ și „Păcii Sfintei Alianţe“ (1815). Era o epo-că de puternice presiuni ale forţelor monarhice și conservatoare (în-

Iordan Gheorghe Bărbulescu42

cheiate fiind războaiele napoleoniene) ca reacţie la mișcările democra-tice și sociale.

Același secol a fost însă, de asemenea, martorul iniţierii cooperăriiinternaţionale formându-se, urmare a voinţei statelor, primele organi-zaţii internaţionale. Este vorba despre o cooperare voluntară, bazată pedeplinul respect al suveranităţii statelor și având ca scop rezolvarea pro-blemelor comune și satisfacerea intereselor acestora în sectoare precumcomunicaţiile și cel tehnico-știinţific. Ne referim la uniunile inter-naţionale cu caracter știinţific și administrativ precum: Uniunea PoștalăUniversală (UPU), Uniunea Telegrafică Internaţională (UIT). Așa cumarăta Reuter, aceste prime organizaţii, deși internaţionale de jure, datăfiind supremaţia mondială a Europei, erau europene de facto11.

1.2. Ideea Europeană între 1900 și 1945. Iniţiativa lui A. Briand

Secolul al XX-lea începe, ca etapă simbolică a devenirii sale isto-rice, cu primul război mondial (1914-1918) la care au condus pe fond,naţionalismele epocii. La sfârșitul acestuia, asistăm la iniţierea decli-nului marilor puteri europene în faţa apariţiei pe scena internaţională asuperputerilor. Fără îndoială, faptul că SUA nu a dorit să participe laSocietatea Naţiunilor (la a cărei înfiinţare contribuise) și că URSS afost expulzată din aceasta (ca urmare a invadării Finlandei) a făcut săfie mai puţin vizibilă, pentru un continent ce marcase istoria mondialăo bună bucată de vreme, o realitate tristă:

— decăderea sa politică.Elitele intelectuale și politice exprimau, în continuare, preocuparea

lor pentru realizarea Ideii Europene înţeleasă ca unica cale de „alun-gare“ a experienţei tragice la care a dus ura de tip naţionalist. Așa seexplică faptul că, în perioada interbelică, încep să fiinţeze numeroaseasociaţii și publicaţii europeiste și să se difuzeze tezele lor federaliste.De remarcat, proiectul unei „Europe confederale“ a lui Richard Cou-denhove-Kalergi (1894-1972), apărut în „Manifestul Paneuropean“(1923), având un larg ecou în mediile intelectuale. Era o operă profe-tică ce semnifica „trezirea imediată a mișcării în favoarea unificării eu-ropene“12, cum spunea Denis de Rougemont.

În opinia lui Kalergi, Uniunea Europeană ce urma a se crea se bazape un sistem bicameral (Consiliul Federal, format dintr-un delegat alfiecărei ţări și o Adunare compusă din delegaţii parlamentelor naţiona-le), un Tribunal Federal și o Cancelarie sau Guvern, controlate de că-tre cele două Camere. Se recunoștea existenţa unei „cetăţenii europe-ne“ legată de cea naţională și se garanta protecţia, din partea Uniunii,

Procesul istoric al integrării europene 43

Page 23: Aprofundare si extindere

a identităţii culturale și naţionale a popoarelor acesteia. Asemănareaacestui proiect cu realitatea comunitară de astăzi nu este o pură coin-cidenţă, pentru că, așa cum arăta Brugmans, într-o întreprindere pre-cum cea a Uniunii Europene, „doar vizionarii sunt realiști“. Poate toc-mai de aceea, „european“ mai însemna și „cel ce vede departe“13.

Dar, încercarea cea mai importantă din punct de vedere politic aconstituit-o propunerea făcută de Franţa, prin ministrul său de externeAristides Briand14, în faţa Societăţii Naţiunilor din 5 septembrie 1929,referitoare la crearea unei federaţii numite „Uniunea Europeană“. Aceas-tă idee a fost ulterior dezvoltată în „Memorandum-ul Guvernului Fran-cez“ trimis cancelariilor europene și prezentat Societăţii Naţiunilor, la1 mai 193015. În acesta se propunea coordonarea statelor europene însânul Societăţii Naţiunilor prin crearea unei „Conferinţe Europene“,având un Comitet Politic Permanent și un Secretariat. Fără îndoială, eravorba despre un proiect politic de creare a unei federaţii bazate pe ideeade „uniune“ și nu de „unitate“, dar și pe respectarea independenţei și asuveranităţii naţionale a fiecăreia dintre statele acesteia. Dimensiuneaeconomică a respectivului proiect de Uniune Europeană se baza pe apro-pierea economiilor statelor europene a căror responsabilitate politicărămânea, însă, guvernelor.

Se poate observa că, definirea politică și economică a Uniunii Eu-ropene care se proiecta în anii ’30 era foarte asemănătoare cu ceea ceva fi, după mai bine de 60 de ani, Uniunea Europeană a anului 1992sau cea a Tratatului de la Maastricht. La acel moment (1930) cel maifavorabil răspuns a venit din partea Spaniei (25.06.1930), iar opoziţiacea mai clară a venit din partea Marii Britanii16, dar și din partea Uniu-nii Sovietice17. Această iniţiativă s-a stins datorită crizei economice(marea depresiune din 1929) ce începea să se simtă în Europa, dar șidatorită alarmantei ascensiuni a social-naţionalismului german.

Criza economică a anilor ’30 și triumful fascismului au favorizat unclimat naţionalist ce a dus, în final, la cel de-al doilea război mondial.Cu toate acestea, proiectele de unificare reapar, „rezistenţa“ și „exilul“18

promovând ideea necesităţii găsirii unei formule care să împiedice ca-taclismele ciclice ce nimiceau Europa. Se propunea ca posibilă soluţie,organizarea unei „structuri federale în Europa“.

Acest moment de criză europeană este cel în care, în opinia noas-tră, ideea europeistă prinde contur la nivelul mișcărilor colective re-prezentative pentru ample pături sociale.

Unele proiecte concrete de unificare — la scară mică — se reali-zează chiar în plin război, precum acordurile de creare ale BENE-LUX-ului (1943), între Guvernele, atunci în exil, ale Belgiei, Olandeiși Luxembourg-ului. Această Uniune Economică (realizată de aceste

Iordan Gheorghe Bărbulescu44

trei ţări după 1945 și care există, încă, formal) avea un precedent înUniunea Economică Belgo-Luxembourgheză, creată în 1921.

1.3. Construcţia europeană după 1945. Mișcarea Europeană și Fe-deralismul european

Dar, între timp, „comunitatea ideatică“ a Europei suferise o pro-fundă lovitură deoarece — după 1945 — nu mai exista „aceeași Eu-ropă“. Din lupta „naţionalismelor“ a rezultat o Europă „amputatăideologic“ (partea de răsărit rămânând sub dominaţia Moscovei) și„fracturată“. În plus, divizarea politică și penuria economică făceausă persiste „particularismele“ și să se agraveze dezechilibrele, în prin-cipal datorită temerii justificate faţă de posibile noi înfruntări arma-te.

În faţa acestor probleme și provocări, necesitatea „reînvierii ideiiunităţii europene“ a devenit urgentă ducând la formarea unei mulţimide mișcări pro-europeiste, în principal în afara iniţiativelor statale, adi-că de caracter neguvernamental. Erau mișcări ale opiniei publice ce nucorespundeau întotdeauna cu poziţia guvernelor, dintre acestea remar-cându-se cele universitare, sindicale cât și cele venite dinspre mari per-sonalităţi ale vieţii intelectuale și artistice. Europeismul se manifesta întoată Europa demonstrând că are o serioasă bază de masă.

Ca întotdeauna în istorie, universităţile devin gazda preferată a aces-tor dezbateri. De remarcat, în acest sens, Conferinţa lui W. Churchill laUniversitatea din Zurich (19.09.1946) în care, după ce deplângea eșeculproiectelor de Uniune din anii ’20-’30, pleda pentru dezvoltarea mișcă-rilor europeiste și crearea unei organizaţii regionale europene (un „Con-siliu al Europei“ sau chiar „Statele Unite ale Europei“) compatibilă curecent creata ONU. Marea Britanie nu participa însă la acest Consiliual Europei (datorită intereselor sale economice coloniale) considerân-du-l însă un exerciţiu util Europei.

Aceste curente sociale și politice transfrontaliere, erau animate deideile federaliste împărtășite de europeiști prestigioși precum HenriBrugmans19, Alexander Marc, Denis de Rougemont,20 Salvador de Ma-dariagga21, Altiero Spinelii22 etc.

Federalismul european, conform lui Brugmans, reclama o „puterecentrală complementară puterilor multiple“. Obiectivul său, deci, nu îlconstituia înlocuirea suveranităţii naţionale cu una europeană, ci crea-rea unor instituţii adecvate care, prin competenţe și dimensiuni geo-grafice, să fie capabile a răspunde diferitelor probleme cu care se con-frunta Europa. În același timp, se tindea spre organizarea unor mari

Procesul istoric al integrării europene 45

Page 24: Aprofundare si extindere

zone continentale și spre diversificarea centrelor de decizie. Aceste douăcurente se completau și se condiţionau reciproc.

La rândul său, Denis de Rougemont spunea că, „deoarece sunt de-stul de mici, statele naţionale ar trebui să se federalizeze la scară con-tinentală; pentru că sunt destul de mari, ar trebui, de asemenea, să sefederalizeze“.

Mișcările federaliste europene împărtășeau principiile politice asu-pra cărora se forma un curent de gândire politică ce gravita în jurul idei-lor de:

— autonomie; — cooperare; — subsidiaritate. Fără îndoială, eroarea curentelor federaliste ale epocii a fost cău-

tarea unui paralelism între preconizata unificare europeană și mo-delul statelor federale existente, precum SUA sau Germania 23. Încănu se înţelegea că trebuie căutat un model diferit care să încorpore-ze „spiritul federalist“, dar să „inventeze“ instrumente noi, specifi-ce situaţiei particulare cu care Europa se întâlnea în drumul ei uni-ficator.

Putem spune că, de-a lungul istoriei respectivului proces au fost me-reu prezente două forţe de semne opuse:

— de o parte, federaliștii care doreau să se progreseze mai repedeși să se meargă cât mai departe pe calea integrării;

— de cealaltă, naţionaliștii care preferau integrării, simpla coope-rare interguvernamentală24.

Progresele succesive au demonstrat compromisul continuu dintrecele două tendinţe.

În opinia noastră acest compromis dintre federalism și inter-gu-vernamentalism definește ceea ce înţelegem prin „sistemul comuni-tar“ (sau Monnet), făcând din Comunitatea Europeană o construcţie„sui generis“, un „hibrid“ între federal și inter-guvernamental posibildoar prin aplicarea metodei sectorial-funcţionale Monnet-Schuman,adică integrarea progresivă prin realizări concrete în diferite sectoa-re și funcţiuni.

În această logică:— „Funcţionalismul“ reprezenta, „drumul“, „metoda cea mai adec-

vată“, permiţând „punerea în comun a unor sectoare“ și creând,astfel, „obișnuinţa cooperării politice și a colaborării economi-ce“;

— la rândul său, „Federalismul“ reprezenta „spiritul“, „atitudinea“,permiţând apropierea de realitate și anticipând un stil de orga-nizare socială.

Iordan Gheorghe Bărbulescu46

Procesul european reclama o viziune pe termen lung, o strategieși acestea se regăseau în Federalism; însă acest proces reclama, înacelași timp, acţiuni imediate și pe acestea le oferea Funcţionalis-mul.

„Federalismul“ reprezenta filozofia, „Funcţionalismul“ metoda. Ambele se bazau pe acţiunea unui om liber, responsabil, democrat,

pragmatic și se situau la mijlocul distanţei dintre „vizionarismul steril“al „federaliștilor puri“ și „pragmatismul pur și simplu“ al „inter-gu-vernamentaliștilor“.

Federalismul și funcţionalismul nu erau contradictorii, ci comple-mentare.

Un lucru era deja cert, că toate propunerile făcute din îndepărtatulEv Mediu până la 1950 de către gânditori și politicieni aveau o bazăcomună și o raţiune de a fi:

— cultura, identitatea culturală comună europeană. Europa nu a fost niciodată în trecut o entitate economică sau o en-

titate politică. A fost, însă, o entitate culturală manifestată prin bogatadiversitate și originalitate a modurilor de viaţă și de a simţi ale popoa-relor europene. Europa a avut o atitudine proprie în faţa vieţii, o gân-dire proprie, o concepţie asupra fiinţei umane și a valorilor, diferită —pe fond — de cea a altor popoare sau civilizaţii.

1.4. Planul Marshall. Revigorarea ideii de integrare europeană

Economia europeană a celui de-al doilea război se baza pe autarhieși troc. După un lung război devastator, Europa era o ruină. Situaţia eco-nomică, socială și politică era atât de alarmantă încât se trăia cu teamacă, partea Occidentală a continentului, ar fi putut să cadă în mâinile co-muniștilor staliniști și, deci, sub controlul URSS. Această situaţie a de-terminat SUA să prezinte „Planul de Reconstrucţie Europeană“ sau„Planul Marshall“.

Planul avea în spatele său impresionanta forţă a economiei ameri-cane care, nu numai că nu cunoscuse distrugerile războiului, ci, dim-potrivă, se dezvoltase datorită acestuia. Industria americană, care a be-neficiat cel mai mult de război, a fost și cea care a manifestat cea mairapidă reconversie, transformându-se în industrie civilă. Dar, aceastăimpresionantă industrie civilă avea nevoie de pieţe externe, iar Europanu era în situaţia de a cumpăra sau produce. Pieţele potenţiale pentruindustria americană erau în Europa, aceasta având, la rândul ei, nevoiede produse esenţiale supravieţuirii și reluării ciclului de producţie, fiindînsă, în același timp, sufocată de o importantă inflaţie. În plus, statele

Procesul istoric al integrării europene 47

Page 25: Aprofundare si extindere

europene occidentale nu aveau resurse financiare și materiale pentru aproduce și, deci, pentru a exporta și a pune, astfel, în mișcare econo-miile lor. Economia europeană era autarhică existând încă puţine acor-duri bilaterale, mărfurile și banii necirculând curent între statele euro-pene occidentale. Într-un cuvânt: Europa nu avea cultura cooperării.

Alternativa la această situaţie a dat-o Secretarul de Stat americanGeorge Marshall care, într-o celebră Conferinţă rostită, pe 5 iunie 1947la Universitatea Harvard, propunea un plan de sprijin pentru recon-strucţia Europei25.

Planul Marshall consta, în aspectele sale esenţiale, în aceea că Gu-vernul american plătea direct exportatorii americani care vindeau pro-duse guvernelor și fabricanţilor europeni. Importatorii europeni, la rân-dul lor, plăteau în monedele lor naţionale contravaloarea, iar aceste plăţise virau într-un cont, deschis în numele Guvernului SUA, în băncile lornaţionale. Această „contravaloare“ rămânea imobilizată și nu era de-stinată cumpărării de dolari, nefiind deci utilizată de către Guvernulamerican. Imobilizându-se aceste mari cantităţi de bani se favoriza de-flaţia. La rândul său, Guvernul SUA punea la dispoziţia Guvernelor eu-ropene occidentale aceste cantităţi de bani imobilizaţi, pentru realiza-rea de investiţii. Cu această finalitate, Generalul Marshall a sugerat sta-telor europene să se pună de acord asupra priorităţilor lor de dezvoltareși a unui program care să fie capabil a pune în mișcare economia eu-ropeană, pe ansamblul ei. Dar, în opinia lui Marshall, cunoașterea ne-cesităţilor și avansarea soluţiilor cădeau în responsabilitatea europeni-lor, iniţiativa trebuind să vină de la aceștia.

Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în luna ur-mătoare respectivului discurs. Au lipsit, Germania, Spania și ţările dinEst (acestea ultimele datorită opoziţiei URSS și în pofida interesuluimanifestat de către Cehoslovacia și Polonia). A fost, astfel, decisă „ges-tionarea în comun a ajutorului american“ prin crearea „Organizaţiei Eu-ropene de Cooperare Economică“ (OECE, 16 aprilie 1948)26. SUA șiCanada participau la OECE ca asociaţi, fără drept de vot27.

Meritele Planului Marshall au fost nenumărate:— prevedea un plan raţional de „repunere pe picioare“ a econo-

miilor europene și de dezvoltare a acestora; — crea un regim multilateral de schimburi reciproce;— liberaliza schimburile;— reducea contingentele;— coordona planurile economice naţionale;— organiza convertibilitatea monedelor și, prin „Uniune Europea-

nă de Plăţi“, sistemul compensaţiilor multilaterale și de acor-dare a creditelor.

Iordan Gheorghe Bărbulescu48

În sfera politicului trebuie să arătăm că, prin promovarea gestionă-rii în comun a ajutorului american se evita ca respectivul ajutor să pre-supună o dependenţă brutală faţă de SUA, pe de o parte, și, pe de alta,se ofereau Europei „primele lecţii de cooperare“.

Tocmai de aceea, dincolo de meritele generale indiscutabile ale Pla-nului Marshall, cel mai important rămâne totuși acela că, „gestionareaîn comun“ a ajutorului american a „învăţat“ Europa Occidentală „lecţiaUnirii“, iar „blestemata Europă“ a reușit să coopereze în loc să „se bată“.OECE a permis să se înţeleagă că poate fi organizată o Europă bazatăpe propriile energii. În acest fel, Europa Occidentală nu numai că a „în-gropat“ ruinele războiului și a construit o lume nouă, dar a și consoli-dat convieţuirea dintre europeni depășind astfel cauzele războaielor tre-cute și făcând posibilă realizarea unei „reţele de interese comune“ caresă facă imposibile, în viitor, acţiuni belice precum cele amintite.

1.5. Congresul de la Haga și crearea Consiliului Europei

Din aceeași epocă trebuie să amintim alte evenimente precum Con-gresul European convocat de către „Comitetul de Coordonare al Mișcă-rii pentru Uniunea Europeană“, reunit la Haga între 7 și 11 mai 1948,la care au participat zeci de organizaţii federaliste pro-europeiste și pe-ste 750 de delegaţi28. După Congres, a avut loc „federarea“ acestora în„Mișcarea Europeană“, având ca președinţi personalităţi precum R.Schuman, W. Churchill, A. de Gasperi, P.H. Spaak, K. Adenauer29.

În acea Adunare, se făceau auzite cele două mari curente europei-ste ce persistă și în ziua de azi:

— aceia care pretindeau continuarea cooperării interguvernamen-tale;

— aceia care visau într-o integrare de tip federal.Prin Deciziile luate, Congresul a „înclinat“ balanţa spre tendinţa fe-

deralistă. Astfel:— în plan politic, Congresul s-a pronunţat pentru un transfer al

dreptului suveran în favoarea unei uniuni politice și economice;— în planul economic și social, se dorea dispariţia completă a ta-

xelor vamale și a restricţiilor cantitative comerciale astfel încâtsă se ajungă, într-o zi, la: Uniune Vamală (practicând taxe vamaleexterne); libera circulaţie a capitalurilor; unificare monetară.

Ridicarea nivelului de trai al popoarelor europene, îmbunătăţireaagriculturii și a producţiei industriale figurau, de asemenea, între obiec-tivele imediate.

Procesul istoric al integrării europene 49

Page 26: Aprofundare si extindere

Cele două curente, manifestate de-a lungul Congresului de la Haga,s-au concretizat în crearea unor organisme distincte:

— pe de o parte, Consiliul Europei (Londra, 5 mai 1949) care sa-tisfăcea curentul interguvernamental și care era sprijinit de că-tre anglo-saxoni; aceștia nu doreau cedarea suveranităţii și crea-rea unor instituţii supranaţionale, ci doar o cooperare intergu-vernamentală strânsă și permanentă prin intermediul unor instituţiispecifice, având puteri consultative;

— pe de alta, curentul federalist, partizan al cedării parţiale a su-veranităţii care, nesatisfăcut de crearea Consiliului Europei, aîntrevăzut posibilitatea federalizării în propunerea franceză decreare a Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelului (CECA).

Se iniţia, astfel, procesul formal de integrare europeană.

2CREAREA COMUNITĂŢII EUROPENE

A CĂRBUNELUI ȘI OŢELULUI

CECA/ESCS a fost prima dintre Comunităţile Europene și, dacăavem în vedere situaţia dificilă din acea epocă, cea mai curajoasă dinpunct de vedere politic, chiar dacă limitată sectorial.

2.1. Antecedentele CECA

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial aliaţii stabiliseră, prinAcordurile de la Postdam, un sistem de distribuire a producţiei din re-giunea Ruhr-ului în scopul punerii în aplicare a sistemului general dereparaţii pentru daunele provocate de război, dar și al procesului de re-construcţie europeană. Nu era mai puţin adevărat că se aveau în vede-re, în același timp, controlul asupra unei zone de mare valoare strate-gică, precum și limitarea și monitorizarea nivelului de producţie al in-dustriei germane.

În 1947 SUA și Marea Britanie decid transferarea, în zonele con-trolate de ei, către autorităţile germane a administrării respectivului si-stem, ceea ce provoacă protestele și preocuparea Franţei șiBenelux-ului30. Consecinţa acestei controverse dintre puterile ce-și asu-maseră exploatarea zonei Ruhr-ului este decizia din 1949 de „inter-naţionalizare“ a acesteia prin participarea inegală a Germaniei, în sco-pul „exploatării și controlului comun al cărbunelui și oţelului“.

Iordan Gheorghe Bărbulescu50

Plecând de la experienţa acestui „sistem de administrare internaţio-nală a bazinului Ruhr“, Franţa va face un pas înainte propunând o „ad-ministrare europeană permanentă“.

2.2. Declaraţia Schuman

Procesul de integrare europeană, care se năștea prin crearea CECA,a fost declanșat prin istorica „Declaraţie Schuman“31 prezentată de că-tre Ministrul de Externe francez, Robert Schuman, la 9 mai 1950, însăconcepută și elaborată de către Jean Monnet, Comisar al Planului deModernizare și Echipamente.

Unele fragmente ale acestei propuneri istorice se regăsesc în Pream-bulul Tratatului CECA32, exprimând practic esenţa complexului procesnumit „integrare europeană“:

„Europa nu se va realiza dintr-o dată și nici nu va fi o construcţiecompletă; se va face prin realizări concrete, creând la început o solida-ritate de fapt“.

Se avea în vedere punerea în comun a producţiei franco-germane acărbunelui și oţelului, dar și acceptarea:

„unei Înalte Autorităţi a cărei decizie să devină obligatorie pentruFranţa, Germania și celelalte ţări care vor adera“.

Cum recunoștea chiar Schuman, scopul politic era acela de a punecapăt antagonismului franco-german combinând acest obiectiv politiccu unul economic. Pentru el „unificarea politică“ se realiza de o formăimplicită derivând din obţinerea „solidarităţii de fapt“, prin „fuziuneaintereselor create între naţiunile europene“.

În acest sens, „punerea în comun a producţiei“ asigura:„stabilirea imediată a bazelor comune de dezvoltare economică, pri-

ma etapă a Federaţiei Europene și schimbarea destinului acestor regiu-ni, mult timp dedicate fabricării de arme, cărora tot ele le cădeau, apoi,constant victime“.

Inspiraţia politică a procesului era evidentă stimulându-se, la felcum se făcuse cu Planul Marshall sau OECE, un nou spirit de con-vieţuire și solidaritate destinat viitorului Europei Occidentale. Pe acea-stă linie de gândire, în Preambulul CECA, parafrazându-se DeclaraţiaSchuman, se spunea că „cei șase“ sunt:

„deciși să substituie rivalităţile seculare printr-o fuziune a interese-lor lor esenţiale, să creeze, prin instaurarea unei comunităţi economice,primele baze ale unei comunităţi mai ample și mai profunde între po-poare aflate mult timp opuse prin divizări sângeroase și să pună bazeleunor instituţii capabile să orienteze un destin de aici înainte comun“.

Procesul istoric al integrării europene 51

Page 27: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu52

— să îmbunătăţească capacitatea și calitatea producţiei și să pro-moveze o politică de exploatare raţională a resurselor naturale;

— să îmbunătăţească condiţiile de muncă și viaţă ale muncitorilor;— să stimuleze dezvoltarea schimburilor internaţionale reciproce.Planul era foarte ambiţios prevăzând regularizarea, încă de la înce-

put, a unificării regimului salariilor, a asigurărilor sociale, a fiscalităţii,armonizarea preţurilor și a condiţiilor de transport.

Se poate aprecia că noua Comunitate a avut succesul politico-eco-nomic scontat, un indiciu constituindu-l semnarea, de către Marea Bri-tanie, la 21 decembrie 1954, a unui Acord de Asociere.

Sistemul instituţional, în versiunea sa din 1951, se compunea din:— Înalta Autoritate, independentă de statele membre, formată din

șase persoane numite de comun acord de către guvernele celorșase state membre și care avea ample puteri cvasi-legislative șiexecutive, deciziile acesteia având validitate și aplicabilitate ime-diată în toate statele membre. Înalta Autoritate era asistată decătre un Comitet Consultativ de Reprezentare Socio-Economi-că și era responsabilă politic în faţa Adunării Parlamentare35;

— un Consiliu, format din miniștrii (fără puteri importante), ce re-prezenta statele membre și a cărei misiune era aceea de a coor-dona acţiunea statelor cu acţiunea CECA;

— o Adunare Parlamentară formată din parlamentari desemnaţi decătre parlamentele naţionale36, având competenţe limitate în ceeace privește controlul politic specific unui Parlament;

— o Curte de Justiţie care veghea asupra protecţiei juridice a sub-iecţilor CECA, a legalităţii acţiunilor Înaltei Autorităţi și a re-spectării separării atribuţiilor dintre CECA și statele membre.

Cu CECA se iniţia, astfel, un proces ireversibil de „federalizare par-ţială“ sau „funcţională“ bazată pe „progresivitatea unor sectoare con-crete și limitate“, dar decisive în strategia economică și politică a sta-telor fondatoare.

3INSUCCESUL COMUNITĂŢII EUROPENE DE APĂRARE

ȘI A COMUNITĂŢII POLITICE EUROPENE

Lipsurile economice și diviziunile politice de după cel de-al doilearăzboi mondial făceau ca Europa Occidentală să fie o victimă ușoară acelor două superputeri, SUA și URSS. Fără îndoială că 1945 reprezenta,între altele, sfârșitul unei lumi până atunci dominată în relaţiile inter-

Procesul istoric al integrării europene 53

La „chemarea“ lui Schuman au răspuns Franţa, Germania, Italia șicele trei state care formau Benelux-ul. Marea Britanie a declinat invi-taţia — un lucru obișnuit în epocă — motivând „interesul său pentrucolonii“.

Tratatul s-a semnat la 18 aprilie 1951 la Paris și a intrat în vigoarela 23 iunie 1952, Jean Monnet devenind Președintele Înaltei Autorităţi(Comisia de astăzi).

Cu Planul Schuman se punea punct regimului de internaţionalizarea bazinului Ruhr, aducându-se Germania pe „picior de egalitate“ în ex-ploatarea acestuia însă, și mai imporatant, se crea CECA și se deschi-dea drumul construcţiilor comunitare viitoare.

2.3. Caracteristicile CECA

Pilierii de bază ai CECA erau:— crearea unei pieţe comune; — existenţa unor obiective comune;— construirea unor instituţii comune având puteri efective și ime-

diate.Resursele ce făceau obiectul administrării comune erau:— cărbunele și oţelul;— huila, cocsul, lignitul, fierul, magneziul, oţelul lichid și laminat,

produse finite din oţel și fier. Piaţa Comună, conform art. 4 CECA33, se baza pe interzicerea:— oricăror taxe de intrare sau ieșire și a oricăror restricţii cantita-

tive în scopul asigurării liberei circulaţii a produselor și persoa-nelor ce lucrau în aceste sectoare;

— oricăror măsuri sau practici ce discriminau producătorii, cum-părătorii sau utilizatorii referitoare la condiţiile de preţ sau depreluare, dar și la tarifele de transport cât și la orice alte măsurisau practici care împiedicau libera alegere de către cumpărătora furnizorului;

— subvenţiilor și ajutoarelor atribuite de către stat sau a impozite-lor speciale;

— practicilor restrictive referitoare la distribuirea sau exploatareapieţelor.

Obiectivele CECA, conform art. 3 TCECA34, erau:— să vegheze la regularitatea aprovizionării;— să asigure egalitatea accesului la sursele de producţie;— să vegheze la fixarea unor preţuri la cel mai mic nivel posibil;

Page 28: Aprofundare si extindere

naţionale de către Europa. Dacă în noua lume părea imparabil sfârșitulomogenităţii și a eurocentrismului, înfruntarea ideologică și militară bi-polară ameninţa chiar cu dispariţia identităţii europene (bazată pe liber-tate), dar și cu influenţa și prestigiul tradiţional al continentului în lume.

Deși, prin crearea OECE, s-a evitat „căderea“ Europei sub depen-denţa economică a SUA, temerea faţă de pericolul expansionismuluisovietic se menţinea (și, chiar, creștea) pe măsură ce URSS își conti-nua, într-o formă sau alta, „agresiunea“. Astfel, URSS anexează Esto-nia, Letonia, Lituania, parte din Finlanda, România (Bucovina de Nordși Basarabia), Rutenia (Cehoslovacia), Prusia Orientală și o bună par-te din Polonia. În aceeași epocă, sub presiunea trupelor sovietice, se in-stalau guverne comuniste în statele Europei Orientale. În plus, războiulcivil din Grecia (1946-1949), finanţat de către ţările comuniste din zonă(Bulgaria, Albania și Yugoslavia) și coordonat de la Moscova, amenin-ţa fragila democraţie europeană și originile civilizaţiei acesteia la felcum o făcuse, la vremea sa, fascismul.

În fond, din punct de vedere militar, Europa Occidentală era evidentameninţată (între 1945-1950) de pericolul unei invazii sovietice și dereapariţia militarismului german, fără a avea, în caz de agresiune, mij-loacele necesare de apărare. La început, Franţa și Marea Britanie ve-deau în Germania „cel mai mare pericol“, motiv pentru care37 au sem-nat un „Tratat de Alianţă și Asistenţă Reciproca“ (Tratatul de la Dun-querque, 4 martie 1947). Însă, nu mult după aceea, ministrul de externebritanic a făcut publică o spectaculoasă reajustare a politicii externe bri-tanice, propunând extinderea recent încheiatei alianţe franco-britanicecătre cele trei ţări Benelux semnându-se, astfel, „Tratatul de Coopera-re Economică, Socială și Culturală și de Apărare Legitimă și Colecti-vă“, Bruxelles, 19 mai 194838.

Lipsurile din acești ani de după război, distrugerile și teama unorconvulsii sociale au animat ideea că, o alianţă defensivă în lumea con-temporană, nu se mai poate limita la aspectele militare, precum în se-colele trecute. O componentă esenţială a apărării naţionale, într-o epo-că dominată de ideologiile și concepţiile globale asupra societăţii, tre-buia să o constituie bunăstarea economică și socială. De aceea, într-unpact militar precum Tratatul de la Bruxelles, semnatarii s-au angajat ex-pres să coopereze loial și să-și coordoneze eforturile pentru reconstruc-ţia economică, chiar dacă, în practică, această reconstrucţie se realizaprin intermediul OECE.

Chiar dacă este discutabilă afirmaţia că semnarea Tratatului de laBruxelles s-ar înscrie în jaloanele stabilite pentru a explica și înţelegeintegrarea europeană, este însă sigur că această alianţă, în principal după1954 atunci când exista deja UEO, a constituit una dintre „forţele mo-

Iordan Gheorghe Bărbulescu54

trice“ ale unităţii europene, menţinând o legătură formală cu Marea Bri-tanie și „întinzând o mână învinșilor“.

Fără îndoială că, în faţa amplorii pe care o luase politica sovieticădupă ridicarea zidului Berlinului și virulentul război civil grec, Trata-tul de la Bruxelles era insuficient. Perseverenţa presiunii guvernelor oc-cidentale europene a reușit, în final, să determine guvernul american săoprească „repatrierea“ forţelor sale militare din Europa și, mai mult de-cât atât, să se angajeze că va participa la apărarea europeană occiden-tală. Din perspectiva timpului putem să-i acuzăm pe americani de „mio-pie politică“ (atunci când doreau repatrierea trupelor) însă, așa cumfrancezii și englezii vedeau ca dușman mai degrabă, Germania decâtURSS, tot așa și americanilor le venea greu să-și „trădeze“ principalulaliat din recent încheiatul război mondial fără de care, probabil, nu arfi câștigat războiul sau l-ar fi câștigat mult mai greu.

Așa s-a ajuns la semnarea „Tratatului Atlanticului de Nord“ la Wa-shington, 4 aprilie 1949, creându-se39o structură militară integrată(NATO/OTAN) ce beneficia de importante efective americane. CreareaNATO de către zece ţări europene40 plus SUA și Canada a aruncat într-olungă agonie Tratatul de la Bruxelles (UEO), agonie din care acesta nuse va „trezi“ până în anul 198441.

Crearea NATO nu poate fi înscrisă în „procesul de realizare al uni-tăţii europene“, ea fiind, mai degrabă, simbolul confruntării și al divi-ziunii dintre Est și Vest deoarece NATO reprezenta mecanismul siste-mului de apărare occidental și avea drept scop salvgardarea libertăţii șia democraţiei europene.

Existenţa NATO nu elimina, însă, nostalgia europeană de creare aunui sistem de apărare proprie care să reprezinte „răspunsul comuni-tar“ la ameninţarea Războiului Rece. Aceasta nu părea însă posibil, tre-buind învinse dificultăţi serioase avându-și originea în circumstanţeleeconomice și politice ale epocii. Astfel, membrii CECA aveau armateslabe, unii erau, în fapt, dezarmaţi, iar industria lor avea alte priorităţi,reclamate de nevoile imediate ale populaţiei și de obiectivul general alreconstrucţiei. În ceea ce o privea, Germania era ocupată și dezarmată,însă toate statele europene deveniseră conștiente că nu se puteau gân-di la crearea unei armate europene fără prezenţa acesteia. De aceea, W.Churchill propunea, în Adunarea Consultativă a Consiliului Europei din11 august 1950, crearea unei „armate europene unificate“ la care să par-ticipe și Germania. Franţa își manifesta disconfortul și neîncrederea,înţelegând aceasta ca o „reînarmare“ a Germaniei.

Trecerea timpului, presiunile americanilor42 și războiul din Coreeaau făcut ca guvernul francez să revină asupra refuzului său, astfel încât(în 1951) guvernul prezidat de René Pleven să însărcineze, pe același

Procesul istoric al integrării europene 55

Page 29: Aprofundare si extindere

Jean Monnet, cu elaborarea unui Plan („Planul Pleven“) similar Planu-lui Schuman prin care să se creeze o „Comunitate Europeană de Apă-rare“ (CED), al cărei Tratat a și fost semnat la 27 mai 1952.

Iniţiativa franceză încerca să evite reapariţia unei armate germaneautonome prin crearea uneia europene, ce urma să absoarbă în întregi-me armata germană. Structura instituţională a CED era asemănătoarecu cea a CECA43.

Însă spre deosebire de CECA, crearea CED nu a trezit același en-tuziasm, nefiind la fel de ușor să „integrezi soldaţi și ofiţeri“ precum afost să „integrezi oţel și cărbune“, așa cum recunoașteau oamenii poli-tici ai vremii. Aceasta se datora faptului că armatele, făcând parte din„nucleul dur al suveranităţii naţionale“, se aflau în serviciul politicii deapărare a integrităţii teritoriale și a independenţei reprezentând com-plementul politicii externe a repectivelor naţiuni. Marea întrebare (șinecunoscută) era, așa cum spunea Raymond Aron,

— „cărui stat sau puteri și cărei politici avea să i se supună arma-ta europeană“44?

În această situaţie, s-a căutat o soluţie care să „liniștească“ polemi-ca dezlănţuită în Franţa, nimeni alta decât autoarea proiectului. Minis-trul italian Gasperi a propus, pentru a se ieși din criză, înfiinţarea unei„Comunităţi Politice Europene“ (CPE) fiind însărcinat, de către „ceișase“, să înfiinţeze o Comisie ad-hoc, formată din parlamentari ai Adu-nării CECA și ai Consiliului Europei, care să redacteze „Tratatul CPE“.

Competenţele acesteia în materie de relaţii externe urmau a fi: — coordonarea politicilor economice; — stabilirea unei pieţe comune bazate pe libera circulaţie a per-

soanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, ce urma să ab-soarbă, gradual, CECA și CED.

CPE nu a „văzut lumina zilei“ datorită istoricului vot negativ dinAdunarea franceză din 30 august 1954. Atitudinea franceză faţă de pro-priul proiect Pleven avea mai multe cauze:

— pe de o parte, schimbările succesive de guvern care aduseserăîn fruntea guvernului, la momentul votului, pe Pierre Men-dés-France, un adversar al proiectului;

— pe de alta, forţele politice franceze se divizaseră (socialiștii, înspecial);

— la rândul său, De Gaulle se opunea CED percepând-o ca „unatentat la suveranitatea naţională“, în timp ce comuniștii consi-derau CED ca un „simbol al imperialismul american“.

Toate acestea au făcut ca, deși celelalte state ratificaseră creareaCED (Italia nu o făcuse, însă nu erau probleme), datorită situaţiei dinFranţa CED să nu se realizeze în final și, prin aceasta, nici CPE45.

Iordan Gheorghe Bărbulescu56

Atunci s-a căutat o „soluţie alternativă“ care să permită Germanieiși Italiei să facă parte din „Tratatul de la Bruxelles“46. În acest fel, UEOpermitea reînarmarea Germaniei supusă, în continuare, unor limitări șicontroale severe47, iar, mai târziu, chiar integrarea Germaniei în NATO(5 aprilie 1955).

4CREAREA COMUNITĂŢII ECONOMICE EUROPENE

ȘI A COMUNITĂŢII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE48

Eșecul CED a creat un serios impas integrării până ce, urmare uneiiniţiative italiene, „cei șase“ s-au reunit la Messina în iunie 1955 și i-auînsărcinat pe olandezul Beyen și belgianul Spaak cu realizarea unui„proiect de relansare a integrării europene“ având la bază următoareleobiective:

— dezvoltarea instituţională;— fuziunea progresivă a economiilor;— crearea unei pieţe comune ;— armonizarea politicilor sociale.În acest scop s-a creat un „Comitet Intreguvernamental de Experţi“,

6 iunie 1955, prezidat de Spaak. Raportul acestuia („Raportul Spaak“),la care s-a adăugat un proiect de Tratat (prezentate, la 21 aprilie 1956,la Veneţia), au constituit baza negocierilor desfășurate la castelul ValDuchese (Bruxelles) și au condus la semnarea, la Roma, la 25 martie1957, a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Economice Europene“(CEE) și a „Tratatului Constitutiv al Comunităţii Europene a EnergieiAtomice“ (EURATOM sau CEEA).

Aceste două tratate au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, cuprin-zând aceleași șase ţări ca și CECA și fără a o substitui pe aceasta.

De aici înainte (valabil și astăzi), vom avea, deci, trei ComunităţiEuropene:

— CECA;— CEE49;— EURATOM50.

4.1. Obiectivele Comunităţii Economice Europene și ale Comuni-tăţii Europene a Energiei Atomice

Obiectivele generale ale CEE erau:

Procesul istoric al integrării europene 57

Page 30: Aprofundare si extindere

— promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economi-ce pe întreg teritoriul Comunităţii;

— expansiunea continuă și echilibrată;— stabilitatea crescândă a statelor membre și a Comunităţii pe an-

samblu său;— creșterea nivelului de trai;— realizarea unor relaţii mai strânse între statele membre51.Mijloacele generale ce făceau posibilă realizarea unor asemenea

obiective erau:— stabilirea unei pieţe comune;— apropierea progresivă a politicilor lor economice.Noţiunea de „Piaţă Comună“ se baza (și se bazează) pe cele „patru

libertăţi fundamentale“ ale pieţei:— libera circulaţie a bunurilor în regim de concurenţă liberă și loia-

lă;— libera circulaţie a persoanelor și serviciilor;— libera circulaţie a capitalurilor;— libertatea cetăţenilor comunităţii de a se stabili în oricare dintre

statele acesteia.Realizarea acestor patru libertăţi fundamentale ale pieţei însem-

na mai mult decât, deja amintita, Uniune Vamală. Comunitatea Eco-nomică Europeană52 nu era doar o simplă Uniune Vamală, asigurândnu numai libera circulaţie a bunurilor, dar și protecţia acestora faţăde „exterior“ prin taxe vamale externe comune. Spre deosebire deCEE, o zonă de liber schimb — precum EFTA/AELC (Asociaţia Eu-ropeană a Liberului Schimb) — se limita la asigurarea liberei circu-laţii a bunurilor între parteneri, fără asigurarea protecţiei externe spe-cifice CEE. Comunitatea Economică Europeană era, în plus, și o„Piaţă Comună“ incluzând toţi factorii de producţie, integrând une-le politici (politicile agricole, transportul și comerţul) și coordonândși completând altele (politica socială sau fiscală). Piaţa Comună pre-vedea, în plus, acţiunea comună a membrilor săi în vederea depășiriieventualelor dificultăţi legate de balanţele de plăţi, dar și o politicăeconomică comună.

La rândul său, CEEA sau EURATOM53 avea (și are, încă) ca obiec-tiv general stabilirea condiţiilor necesare pentru formarea și creșterearapidă a industriilor nucleare. Cu această finalitate, Comunitatea se an-gaja să dezvolte cercetarea și difuzarea cunoașterii tehnice în domeniu,să stabilească norme uniforme de securitate pentru protecţia sanitară apopulaţiei și a muncitorilor, să faciliteze investiţiile, să vegheze asupraaprovizionării regulate cu energie, să garanteze utilizarea pașnică a ma-terialelor nucleare și să creeze o piaţă comună care să garanteze libera

Iordan Gheorghe Bărbulescu58

circulaţie a materialelor și echipamentelor cât și a capitalului necesarinvestiţiilor nucleare.

4.2. Sistemul instituţional al Tratatelor constitutive ale CEE și CEEA

Sistemul instituţional al acestor tratate era independent. Fiecare dinele avea propria Comisie, Consiliu și Adunare Parlamentară precum șipropria Curte de Justiţie.

Competenţele acestor patru instituţii, în versiunea lor originală, erauurmătoarele:

ComisiaEra formată din personalităţi numite, de comun acord, de către sta-

tele membre54, având iniţiativa normativă (legislativă), dar și unele atri-buţii de gestiune, execuţie și control al îndeplinirii Tratatelor și a hotă-rârilor instituţiilor comunitare. Interesant de observat este că, ComisiaEuropeană (ce va substitui ulterior Înalta Autoritate a CECA) va aveamult mai puţină putere decât aceasta, chiar dacă, prin compensaţie, vaputea acţiona în toate sectoarele socio-economice depășind, astfel, ca-racterul sectorial al Înaltei Autorităţi. Această „instituţie colegială“, ga-rant al Tratatelor, nu va mai avea niciodată competenţele Înaltei Auto-rităţi55.

ConsiliulEra (și este) instituţia comunitară în care sunt reprezentate guver-

nele statelor membre, prin unul din membrii acestora56. Dispunea deputere de decizie și de coordonare a politicii economice în general.

Adunarea ParlamentarăEra formată din deputaţi desemnaţi de către parlamentele naţiona-

le. Dispunea de anumite competenţe de control politic, incluzând ca-pacitatea de a depune moţiune de cenzură asupra Comisiei, și trebuiaconsultată, în puţinele cazuri prevăzute în Tratatele fundamentale, an-terior adoptării normelor comunitare57.

Curtea de JustiţieAvea (și are) ca misiune garantarea protecţiei generale în faţa legii,

respectarea legalităţii comunitare și controlul interpretării și aplicăriiuniforme a Tratatelor și a actelor de drept derivat.

Astfel, deci, se constituiau cele trei Comunităţi Europene ce existăși în actualitate. Evident, de-a lungul timpului, au fost efectuate modi-

Procesul istoric al integrării europene 59

Page 31: Aprofundare si extindere

ficări progresive, cea mai semnificativă fiind cea din 1967 când au fostunificate instituţiile celor trei Comunităţi, astfel încât astăzi, deși avemîn continuare trei Comunităţi, avem doar o Comisie, un Consiliu, unParlament și o Curte de Justiţie (la care s-a adăugat Curtea de Conturi)pentru toate cele trei Comunităţi. Au fost schimbate, de asemenea, com-petenţele unora, puterea acestora cât și sfera lor de acţiune. În cazulCEE, începând cu Tratatul Uniunii Europene din 1992, aceasta și-aschimbat și denumirea, acum existând formal Comunitatea Europeană,adică CE58.

5INTEGRAREA EUROPEANĂ DIN 1958 PÂNĂ ÎN 1986.

SUCCESIVELE EXTINDERI ȘI CRIZE INTERNE

5.1. Crearea EFTA/AELC sau a Asociaţiei Europene a LiberuluiSchimb

Marea Britanie s-a arătat la început interesată de primii pași ai ne-gocierilor Tratatelor Comunităţii Europene, dar s-a retras foarte repe-de nedorind să participe la Uniunea Vamală și, cu atât mai puţin, la PiaţaComună (cu preconizatele ei politici comune). Dorinţa ei era aceea dea forma o „vastă zonă de comerţ liber“ fără protecţia comună externăpe care o prevedea Piaţa Comună. Membrii Comunităţilor Europene,în special Franţa, s-au opus — la rândul lor — acestui proiect.

Atunci, Marea Britanie a propus formal restului membrilor OECEcrearea EFTA, lucru pe care l-a și realizat prin „Convenţia de la Sto-ckholm“, din 4 ianuarie 1960 semnatare fiind: Marea Britanie, Elveţia,Austria, Norvegia, Suedia, Danemarca, Portugalia, dintre acestea, doarElveţia și Norvegia nefiind, astăzi, membre ale UE.

5.2. Prima extindere a Comunităţilor Europene

Puţin după acest eveniment, Marea Britanie, atentă la succesele eco-nomice ale Comunităţilor Europene și intuind sfârșitul imperiului săucolonial59, a solicitat integrarea în Comunităţile Europene (10 august1961). La fel au făcut Irlanda (31 iulie 1961), Danemarca (10 august1961) și Norvegia (30 aprilie 1961). Având în vedere că, aderarea denoi membrii reclama aprobarea Consiliului, nu s-a dat curs cererilor da-torită opoziţiei Franţei60.

Iordan Gheorghe Bărbulescu60

Din nou (1967) Marea Britanie solicită integrarea în CE (la fel, Ir-landa, Danemarca și Norvegia), însă Franţa continuă să nu aibă încre-dere în „angajamentul european al britanicilor și al celorlalţi“.

După abandonarea puterii de către Charles de Gaulle, noulpreședinte francez, Georges Pompidou flexibilizează poziţia france-ză și, cu ocazia Summit-ului de la Haga din decembrie 1969, se de-cide nu numai realizarea unei Uniuni Economice și Monetare, dar șiextinderea Comunităţilor Europene spre „cei patru“. Așa se face căîncep negocierile de aderare, în iunie 1970, acestea finalizându-se odată cu semnarea „Tratatului de Aderare și a Actului referitor la con-diţiile aderării“, la 22 ianuarie 197261. Se stabilește, o perioadă detranziţie de cinci ani62.

Spre surpriza generală, Referendum-ul organizat cu această ocazieîn Norvegia a lăsat-o, în final, pe aceasta în afară CE (la fel cum se vaîntâmpla și în 1995). Tratatul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1973, Co-munităţile Europene trecând, astfel, de la șase la nouă membri.

Prima extindere a adus cu sine și primele probleme, în principal da-torită atitudinii, de multe ori diferite, a Marii Britanii. Chiar dacă ade-rarea a fost solicitată atât de laburiști (1961, MacMillan) cât și de con-servatori (1967, Wilson), negocierile efective de aderare au fost con-duse de guvernul conservator al lui Edward Heath. Laburiștii,nemulţumiţi cu rezultatele acestora, au promis că, dacă câștigă alege-rile, vor organiza un referendum pentru a retrage ţara din Comunităţi-le Europene.

Cu această promisiune electorală, aceștia câștigă alegerile din 1974și noul prim-ministru, James Callagham, solicită renegocierea Trata-tului de Aderare sub ameninţarea retragerii Marii Britanii din CEE.CEE cedează și, în 1975, Marea Britanie obţine unele concesii refe-ritoare la participarea sa la bugetul comunitar și la regimul importu-rilor de lapte din Noua Zeelandă. În referendum-ul organizat cu acestprilej, laburiștii — contrar promisiunilor electorale — nu numai cănu au solicitat retragerea Marii Britanii din CEE, dar au și făcut pro-pagandă în favoarea rămânerii acesteia în CEE. De altfel, 65% dinpopulaţia Marii Britanii a fost de acord cu continuarea prezenţei aces-teia în CEE63.

5.3. Problemele realizării Pieţei Comune

Prima criză internă a Comunităţilor Europene a izbucnit în 1965.Este așa numita criză a „scaunului liber“ provocată de abandonareaConsiliului de către Franţa ca și consecinţă a deciziei membrilor CE de

Procesul istoric al integrării europene 61

Page 32: Aprofundare si extindere

a introduce efectiv, în sistemul de votare, a „majorităţii calificate“. Fran-ţa consideră că sistemul decizional, prevăzut a fi prin majoritate califi-cată încă din Tratatele Constitutive, trebuia să menţină și unanimitateapentru acele decizii considerate „deosebit de importante pentru un statmembru“. Prin această interpretare, Franţa viola, pe fond, Tratatele con-stitutive.

Nefiind dispusă să-și modereze poziţia și având în faţă chiar posi-bilitatea excluderii sale din CE, părăsește, în iunie 1965, Consiliul, fărăa-și exprima dorinţa de a părăsi și Comunităţile Europene. În aceastăinedită situaţie64 se caută o soluţie care să salveze CE, dar și „onora-bilitatea“ Franţei. În ianuarie 1966, Franţa revine în Consiliu, ca urmarea Acordului de la Luxembourg, conform căruia se „fixează termenii di-vergenţei de opinii existente“ fără a se da o soluţie formală respectiveicontroverse. Franţa se declara, de moment, mulţumită cu „recunoaște-rea formală a divergenţei“, deoarece, în fapt, obţinea menţinerea una-nimităţii „ori de câte ori un stat membru invoca o problemă de impor-tanţă majoră pentru el“65.

În aceeași perioadă se căutau soluţii la „problema unificării insti-tuţionale“. Încă de la crearea CEE și CEEA se unificaseră Adunărileacestora și Curţile lor de Justiţie cu cele ale CECA, cât și ComiteteleEconomice și Sociale ale CEE și CEEA. Prin Convenţia din 8 aprilie1965, se decidea însă și unificarea Consiliului și a Comisiei. În acestfel, începând cu 1967, vom avea „instituţii unice“ pentru cele trei Co-munităţi Europene, chiar dacă acestea își vor menţine personalitatea ju-ridică66.

Un alt fapt petrecut în anii ’60 și ’70 l-a constituit îndeplinirea con-diţiilor prevăzute pentru perioadele tranzitorii (12 ani pentru statele fon-datoare) din anumite sectoare (precum realizarea Uniunii Vamale67 șistabilirea unei Politici Agricole Comune).

Se poate afirma, deci, că, la 1 ianuarie 1970, CE a încheiat perioa-da sa tranzitorie.

În terminologia comunitară, aceasta a fost perioada de: — achévement;— approfondissement;— élargissement.Odată încheiată perioada tranzitorie, la începutul anilor ’70 încep

reformele sistemului de finanţare a CE ajungându-se, în 1975, la ceamai importantă:

— dotarea CE cu un sistem propriu de finanţare, adică cu bugetpropriu.

Parlamentul capătă, cu acest prilej, primele puteri reale prin drep-tul de co-decizie asupra bugetului.

Iordan Gheorghe Bărbulescu62 Procesul istoric al integrării europene 63

Tot în 1975 începe elaborarea politicilor de solidaritate, prin insti-tuirea Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În aceeași perioadă, are loc o adevărată „democratizare“ a Parla-mentului, prin aplicarea „literei“ Tratatelor constitutive ce prevedeaualegerea prin sufragiu universal a membrilor acestuia68.

În 1972, cu ocazia Summit-ului de la Paris, s-a solicitat insti-tuţiilor comunitare un Raport referitor la „Relaţiile statelor membreîntr-o (eventuală) Uniune Europeană“. În 1974, Leo Tindemans a fostînsărcinat să redacteze „Raportul referitor la consecinţele unei even-tuale Uniuni Europene“. Raportul Tindemans69, prezentat în decem-brie 1975, stabilea reformele necesare pentru aprofundarea insti-tuţională și a competenţelor Comunităţilor Europene. Dezbaterea asu-pra acestor reforme nu a dus, însă, la nici un rezultat practic înurmătorii zece ani, singurele progrese pe care le-a determinat fiindcele din sectorul reformei bugetare.

5.4. A doua și a treia extindere

Sfârșitul dictaturilor din Grecia, Spania și Portugalia cât și demo-cratizarea acestor state din Sudul Europei a făcut posibilă integrareaacestora în CE.

Astfel:— Grecia a prezentat cererea sa de aderare la CE în iunie 1975 și

a semnat Tratatul de Aderare la 28 mai 1979 (acesta intrând învigoare la 1 ianuarie 1980 și prevăzând o perioadă tranzitorie deșapte ani).

CE trecea, astfel, de la nouă membri, la zece.— Portugalia solicită aderarea în martie 1977, iar Spania în iu-

lie a aceluiași an. Consiliul și-a dat avizul favorabil la 21 sep-tembrie 1977, însărcinând Comisia cu redactarea propriuluiAviz, aprobat la 29 noiembrie 1978. Negocierile de aderareau început la 5 februarie 1978 și s-au încheiat la 12 iunie 1985,odată cu semnarea Tratatelor de Aderare a celor două ţări70.Dată fiind dificultatea negocierilor — în principal, datorităpotenţialului economico-social al Spaniei și impactului ade-rării asupra CE — a fost stabilită o perioadă tranzitorie de zeceani (până la 31 decembrie 1995). Astfel, Spania și Portugaliadevin, formal, membri ai CE la 1 ianuarie 198671, însă depli-na lor integrare se realizează zece ani mai târziu, în 1996.

Astfel, în 35 de ani de evoluţie, CE își dublează numărul membri-lor, aceștia ajungând la 12.

Page 33: Aprofundare si extindere

5.5. Întărirea instituţională și aprofundarea integrării

CE era însă departe de a-și fi aprofundat suficient procesul, iar sta-tele membre erau conștiente de aceasta. Cu toate acestea, sugestiile Ra-portului Tindemans nu erau văzute „cu ochi buni“ de toată lumea. Sereușise „extinderea geografică“ a CE, dar nu se aprofundase și nici nuse consolidase integrarea. Sistemul instituţional al anilor ’50 rămăseseintact (cu excepţia Parlamentului), competenţele instituţiilor comunita-re fiind aceleași, în pofida „noilor probleme“ cu care CE se confruntaîn anii ’70 precum: criza energetică, criza sistemului monetar, inovaţiatehnologică și industrială, puternicele dezechilibre regionale provoca-te de piaţa comună, sensibilitatea opiniei publice faţă de deteriorareamediului, noua atitudine faţă de protecţia consumatorului.

Dacă Raportul Tindemans din 1975, în pofida calităţii sale, nu a fostcapabil să „miște“ guvernele în acest sens, alegerea PE prin sufragiuuniversal, după 1979, a oferit acestuia o legitimitate sporită și a permisimpusionarea reflecţiei comune asupra viitorului CE.

Prima iniţiativă, în acest sens, a venit însă din partea Consiliului Eu-ropean72, care a solicitat unui grup de experţi un „Raport asupra insti-tuţiilor europene“ (cunoscut ca „Raportul celor trei Înţelepţi“) care a șifost prezentat în anul 1979.

Altă iniţiativă a fost cea a miniștrilor de externe german, Hans-Die-trich Genscher, și italian, Emilio Colombo, care, în noiembrie 1981,au propus încheierea unui document cu numele de „Actul European“ce urma să conducă, în 1986, la semnarea unui „Tratat pentru Uniu-nea Europeană“. Iniţiativa se referea la Cooperarea Politică Europea-nă, adică cooperarea în domeniul aspectelor politice ale relaţiilor ex-terne, sector aflat în afara competenţelor comunitare73. Cele două iniţia-tive nu au avut foarte mare ecou, nici la nivelul guvernelor, nici la celal opiniei publice sau a parlamentarilor europeni, dar au marcat nece-sitatea „schimbării“.

În faţa pericolului unei paralizii decizionale iminente, ca urmarea extinderii CE și a unor aderări „nu foarte bine asimilate“, Consi-liul European se dovedea conștient de necesitatea unor reforme ime-diate. În absenţa consensului necesar, Consiliul adopta, totuși, unacord de natură politică („Declaraţia Solemnă asupra Uniunii Euro-pene“), la 19 iunie 1983, la Stuttgart. În această Declaraţie se defi-nesc funcţiile Consiliului European și cele ale „Cooperării PoliticeEuropene“(CPE), se stabilește angajamentul de a se „merge mai de-parte“ de Acordurile de la Luxembourg din 1966 cât și acela de a de-mocratiza și aprofunda acquis-ul comunitar în scopul creării bazelorUniunii Europene74.

Iordan Gheorghe Bărbulescu64

O mare influenţă asupra procesului de aprofundare l-a avut, însă,Parlamentul European. Astfel, în 1980 se pun bazele „Clubului Croco-dililor“75 sub conducerea italianului Altiero Spinelli. Clubul ad-hoc aleuropeiștilor s-a mărit progresiv astfel că, în 1981, a reușit să impunăcrearea, de către PE, a unei Comisii Instituţionale (având caracter per-manent) însărcinată cu elaborarea unui proiect de Tratat care, în final,s-a concretizat în „Proiectul Spinelli pentru Tratatul Uniunii Europe-ne“ (14 februarie 1984)76.

Proiectul Spinelli prevedea importante modificări instituţionale, pre-cum:

— PE trecea de la stadiul de co-legislator împreună cu Consiliul,la cel de legislator;

— se prevedea un sistem de suspendare a condiţiei de stat mem-bru, pentru acele state care nu îndeplineau, în mod repetat, nor-mele comunitare;

— se prevedea acordarea de noi competenţe, instituţiilor;— se modifica sistemul legislativ, inclusiv denumirea „legilor“ (or-

ganice, ordinare);— se crea cetăţenia Uniunii;— se crea Uniunea Europeană;În fine, intrarea în vigoare a noului tratat nu mai depindea de rati-

ficarea acestuia de către toate statele membre.Chiar dacă statele membre nu au aprobat, în final, acest proiect de

Tratat, existenţa sa le grăbește în a adopta, relativ repede, două docu-mente istorice:

— Actul Unic European, din 1986; — Tratatul Uniunii Europene, din 1992.

6ACTUL UNIC EUROPEAN77

După 1975, când a fost prezentat Raportul Tindemans, a existat oadevărată avalanșă de proiecte de reformă globală ale CE, însă textelece au servit drept bază a negocierilor care au condus la adoptarea Ac-tului Unic European au fost cele două Rapoarte pentru probleme insti-tuţionale din decembrie 1984 și martie 1985 cunoscute drept „Comite-tul Dooge“78. În iunie 1985, Consiliul European de la Milan, convoa-că Conferinţa Interguvernamentală79, iar după șase luni de negocieri seaprobă, prin unanimitate, conform art. 236 al TCEE, textul „ActuluiUnic European“ (AUE).

Procesul istoric al integrării europene 65

Page 34: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu66

— formarea unei adevărate pieţe interne și unice plecând de la con-statarea că nu era suficientă eliminarea obstacolelor vamale, fiindnecesară și eliminarea tuturor piedicilor fizice, tehnice sau fis-cale (așa zisele bariere nevamale). Piaţa Internă și Unică se re-definea, astfel, prin articolul 8A al CEE84, precum un spaţiu fărăfrontiere interne în care libera circulaţie a bunurilor, persoane-lor, serviciilor și capitalurilor era garantată. A fost fixată și odată, 31 decembrie 1992, pentru ca această Piaţă Internă și Uni-că să devină realitate.

Era prevăzută, de asemenea, cooperarea statelor membre în scopulrealizării unei Uniuni Economice și Monetare, întărirea competenţelorcomunitare în materie de politică socială, coordonarea Fondurilor Struc-turale85 cu Banca Europeană de Investiţii (BEI) și alte instrumente fi-nanciare86.

AUE a introdus, ca și competenţe comunitare, noi obiective și po-litici precum cercetarea și dezvoltarea tehnologică și mediul care, pânăatunci, nu aveau o bază juridică precisă în Tratatele constitutive.

AUE a inclus, pentru prima dată într-un Tratat, regularizarea Co-operării Politice Europene (CPE) în materie de politică externă printr-un„regim extraordinar de drept internaţional“ (art. 30 AUE). Se recunoștea,astfel, obligativitatea cooperării în formularea și aplicarea unei singu-re politici externe în sectoare de interes comun. Angajamentul politicse dilua în practică, prin obligativitatea unanimităţii în următoarele si-tuaţii:

— concertare; — convergenţă de decizii; — realizarea de acorduri comune. Comisia era asociată activităţilor CPE și se decidea obligativitatea

informării regulate a PE asupra CPE cât și necesitatea unei cooperărimai strânse în materie de securitate europeană.

Putem afirma că, acest articol 30 al AUE a constituit baza viitoareiPolitici Externe și de Securitate Comună (PESC), pe care o va codifi-ca TUE.

7DINAMICA EVOLUTIVĂ A INTEGRĂRII EUROPENE

ȘI TRATATUL DE LA MAASTRICHT

AUE a condus, inevitabil, la TUE87. Angajamentul de a realiza oadevărată Piaţă Internă și Unică a atras și pe acela de a realiza o Mo-

Procesul istoric al integrării europene 67

AUE realiza una dintre cele mai importante reforme ale CE. Re-forma AUE nu a fost prima și nu era nici ultima. De-a lungul timpului,Tratatele constitutive ale CE au fost modificate de câteva zeci de ori,fiecare din cele șase Tratate de Aderare aducând, cu sine, anumite mo-dificări/adaptări ale acestora, la care s-au adăugat alte reforme. Denu-mirea de „Act Unic European“ a fost dată deoarece această reformăafecta atât tratatele de bază cât și tratatele posterioare, dar și pentru căa fost articulat un text convenţional unic. Ratificarea AUE a întârziatdatorită referendum-ului din Danemarca și Irlanda, dar și a unei refor-me constituţionale in Irlanda, realizându-se, în fine, la 1 iunie 1987,când a și intrat în vigoare.

Reformele introduse prin AUE au privit instituţiile comunitare, dupăcum urmează:

— s-a formalizat Consiliul European, care făcea acum parte dinstructura Tratatelor constitutive fără a avea însă statut de insti-tuţie propriu-zisă; Consiliul European se consolida, astfel, ca și„categorie de drept internaţional“, fiind — simultan — „reu-niune a organelor statelor“ și „Conferinţa Interguvernamentală“;

— s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către Co-munităţi80.

Reforma sistemului instituţional a avut ca obiectiv — la fel ca an-terioarele reforme — dotarea procesului de decizie cu o mai mare efi-cacitate, cât și democratizarea acestuia, fără a fi afectat echilibrul in-stituţional global.

Pentru a reuși o și mai mare democratizare a procesului legislativ,AUE a mărit capacitatea de influenţă a PE asupra Consiliului, prin si-stemul de cooperare81. Este vorba despre ceea ce vom vedea mai de-parte ca fiind „mecanismul celei de-a doua lecturi“, de către PE și Con-siliu. Aspectul cel mai important, vorbind despre democratizarea pro-cesului legislativ, îl reprezintă posibilitatea respingerii, prin majoritateabsolută, de către PE a unei decizii a Consiliului obligându-l, astfel, peacesta să voteze, apelând la procedura unanimităţii. AUE atribuia PEdreptul de a autoriza încheierea (Aviz Favorabil) Acordurilor de Aso-ciere82 si a Tratatelor de Aderare83.

Reformele au afectat și Curtea de Justiţie. Astfel, se introducea po-sibilitatea flexibilizării statutului acesteia, dar și noua instituţie a Curţiide Primă Instanţă, complementara Curţii de Justiţie, ale cărei competen-ţe se refereau atât la persoane juridice cât și fizice.

AUE a întărit unele politici comunitare și a atribuit noi competenţeComunităţilor, în scopul îndeplinirii obiectivelor fundamentale ale pro-cesului integrator precum:

Page 35: Aprofundare si extindere

nedă Unică. La rândul ei, aceasta a reclamat atribuirea unor noi com-petenţe, aparent economice, în realitate de mare importanţă politică.Aceste noi competenţe trebuiau, însă, administrate de instituţii cu și maimari resposabilităţi politice88.

Toate acestea făceau ca, de această dată, să se reclame o și mai pro-fundă reformă instituţională în care, la loc de cinste, trebuia să stea co-decizia PE-Consiliu, CE având nevoie, pentru a-și legitima deciziile,de un protagonism crescând al PE.

Putem afirma că, acest proces de „unificare în etape“, careeste cel al integrării de tip funcţional-sectorial, se afla, prin apa-riţia obiectivului Uniunii Economice și Monetare, în faza ultimeitrepte de integrare economică și a primei trepte de integrare po-litică.

De altfel, obiectivul UEM a și fost cel care a impulsionat ConsiliulEuropean de la Madrid din 1989 să stabilească o nouă Conferinţă In-terguvernamentală pentru 1990-1992 în scopul stabilirii planurilor ne-cesare realizării „primei faze a UEM“. Stabilirea instituţiilor monetareși a competenţelor acestora a reclamat revizuirea Tratatelor ducând, înfinal, la noul TUE. De altfel, chiar AUE prevedea, în articolul 30.12,posibila reformă a acesteia, la cinci ani de la adoptare.

Este greu astăzi de stabilit ce impact a avut revoluţia anticomunistăși antisovietică din 1989-1990 asupra acestor evenimente din CE, si-gure fiind însă două aspecte:

— reforma și aprofundarea CE reprezentau procese în derulare cear fi avut loc independent de căderea sau nu a zidului Berlinu-lui, altfel spus, s-ar fi realizat și fără acest eveniment;

— procesul de democratizare a Est-ului continentului a influenţatevenimentele fără să le determine însă, grăbind și obligând lareforme mai profunde și mai imediate.

Altfel spus, revoluţiile din Est, chiar dacă nu au determinat trans-formarea CE în UE, au accelerat-o.

În ce le privește, pentru majoritatea statelor CE (în afara Marii Bri-tanii și a Danemarcei) integrarea monetară reclama pași concreţi spreUniunea Politică întărind, astfel, puterile PE și consolidând ConsiliulEuropean89. Era evident că, vor fi afectate mecanismele CPE și că, înfaţa pierderii influenţei și interesului pentru alianţele militare existen-te, era posibilă abordarea problemei unui „sistem propriu de politicăexternă și de securitate comună“.

Lucrurile se accelerau, iar reflexia comună din sânul Comunităţiise desfășura pe două planuri:

— pe de o parte, Uniunea Economică și Monetară;— pe de alta, Uniunea Politică.

Iordan Gheorghe Bărbulescu68 Procesul istoric al integrării europene 69

În acest fel, se poate afirma că AUE și „geopolitica“ au fost celecare au „fixat“ data noii reforme: 1990-1992.

Tratatul Uniunii Europene, adoptat la 7 februarie 1992 la Maastricht,reprezintă cea mai importantă reformă a Tratatelor constitutive. Aces-ta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 199390.

Tratatul de la Maastricht a creat Uniunea Europeană, bazată pe treipilieri:

— unul comunitar (Comunităţile Europene); — doi interguvernamentali (Politica Externă și de Securitate Co-

mună/PESC și Cooperarea în Justiţie și Afaceri Interne/JAI)91. Crearea Uniunii Europene nu înseamnă „plecarea de la zero“ și nici

„tabula rasa“ cu trecutul, baza acesteia constituind-o acquis-ul comu-nitar dobândit în cei 40 de ani de existenţă a Comunităţilor la care seadăugau noile forme de cooperare în zone imposibil, încă, de comuni-tarizat datorită „sensibilităţilor naţionale“, precum Politica Externă șide Securitate Comună (PESC) și Cooperarea în materie de Justiţie șiAfaceri Interne (JAI).

Dacă UE nu reprezenta începutul unui drum, ea nu reprezenta nicisfârșitul acestuia, fiind o etapă a unui proces de integrare92.

TUE modifica serios Tratatele constitutive93. Cu această ocazie serealiza codificarea a „ceva anunţat de multă vreme“ și anume transfor-marea „Comunităţii Economice Europene“ (CEE) în „Comunitate Eu-ropeană“ (CE), respectiva Comunitate asumându-și, de aici înainte, nunumai responsabilităţi economice ci și politice în procesul de integra-re europeană.

TUE reprezenta, deci, un salt calitativ serios în procesul de integrareeuropeană, deschizând „breșe“ importante în „anchilozatul“ sistem co-munitar, precum:

— recunoașterea puterii de co-decizie legislativă a PE; — democratizarea și realizarea efectivă a controlului PE asupra Co-

misiei; — atribuirea de competenţe Uniunii;— raţionalizarea utilizării competenţelor comune;— crearea cetăţeniei Uniunii, complementară celei naţionale94.Evident că, dispoziţiile UEM constituiau catalizatorul mult așteptat

de către europeiști, aceștia înţelegând că, trecerea la cea de-a treia fazăa UEM (moneda unică), simboliza:

— pe de o parte, renunţarea — de către 11 state din „Zona EURO“(astăzi, 12) — la unul dintre cele mai importante fetiș-uri naţio-nale;

— pe de alta, deschiderea celei mai importante pagini politice dinistoria comunitară.

Page 36: Aprofundare si extindere

Și, à propos de fetișuri“, să nu uităm că adoptarea TUE nu a fostlipsită de probleme constituţionale dintre cele mai dificile95.

Democratizarea comunitară, pentru că despre asta vorbim, s-a vă-zut consolidată și prin crearea organelor auxiliare ale CE, dintre aces-tea un loc important urmând a juca „Comitetul Regiunilor“ (între timpdevenit „Comitetul Regiunilor și al Municipiilor“) format din repre-zentanţii regiunilor și ai colectivităţilor locale. A fost, de asemenea,creată figura „Apărătorului Poporului“ la nivel european, acesta urmânda fi desemnat de către PE.

TUE a reușit mobilizarea forţelor politice și a opiniei publice în ju-rul a două idei:

— realizarea unei politici de apărare comună, până în anul 1998;— realizarea unei Uniuni Economice și Monetare, cu o monedă

unică, până în anul 1999.Chiar dacă obiectivele Comunităţilor Europene nu se îndeplinesc la

data prevăzută, s-a observat de-a lungul întregii sale istorii, importanţastabilirii calendarelor, ceea ce s-a probat și în acest caz și va continuasă se probeze și în cel al extinderii UE spre PECOS.

8DE LA TRATATUL DE LA MAASTRICHT LA REFORMELE

DIN 1996 ȘI 2000, ALTFEL SPUS, LA TRATATELEDE LA AMSTERDAM ȘI NISA

8.1. Cea de-a patra extindere și Acordul pentru crearea SpaţiuluiEconomic European

Într-un tip de proces ce se distingea prin „arderea etapelor“ fără asoluţiona — în suficienta măsură — vechile probleme, poate fi înca-drată și noua extindere a UE spre Suedia, Austria, Finlanda și Norve-gia, proces început în anul 1993. UE avea încă de rezolvat problemeserioase, însă a optat pentru extindere și continuarea reformei dupăaceea. Tratatele de Aderare s-au semnat la 24 iunie 1994, la Corfu. Așacum ne învăţase deja, poporul norvegian a refuzat încă o dată aderareala UE, urmare a referendum-ului. În aceste condiţii, Actul de Aderarea intrat în vigoare doar pentru trei din cele patru state, la 1 ianuarie1995, data de la care UE era formată din 15 membri96.

Absurdul care însoţește în anumite momente dinamica comunitarăa atins un punct culminant în mai 1992 când s-a semnat, totuși, și Tra-tatul dintre CEE și EFTA în vederea creării „Spaţiului Economic Eu-

Iordan Gheorghe Bărbulescu70

ropean“ (EEE), într-un moment în care CE intra într-o nouă etapă ca-litativă, numită UE, pe de o parte, iar, pe de alta, se extindea spre Cen-trul și Nordul continentului. Ca urmare a citatei extinderi, nou creatulSpaţiu Economic European97a rămas a se aplica doar pentru Lichen-stein, Elveţia, Islanda și Norvegia98.

Extinderea din 1995 și crearea noului Spaţiu Economic Europeanau reactivat o veche dezbatere:

— extindere; — sau aprofundare. În realitate este vorba despre un proiect care trebuie să alterneze

cele două obiective, extinderii din 1995 putându-i-se obiecta nu nece-sitatea, ci oportunitatea, la un moment în care încă rămăseseră multerestanţe în domeniul reformei, deci al aprofundării.

Deasemenea, creării noului spaţiu de cooperare economică dincolode UE, nu i se contesta utilitatea, ci doar lipsa de viziune politică carea făcut să se negocieze cu toate statele EFTA pentru ca, în final, uneledintre acestea să devină direct membre ale UE.

Toate acestea sprijină observaţia că, extinderile din 1986 și 1995au fost realizate fără ca obiectivele AUE și, respectiv, TUE să fi fostintegral îndeplinite așa cum teoretic s-ar fi impus. În cazul TUE, estesuficient să amintim că încă ne aflăm în procesul nefinalizat al Uniu-nii Economice și Monetare și al Politicii Externe și de Securitate Co-mună. Dar ceea ce îngrijorează cu adevărat UE, în faţa perspectiveiunei noi extinderi, este problema instituţională, adică rolul insti-tuţiilor în procesul decizional și absenţa unei definiri politice a pro-cesului integrării pe ansamblul său. Ideile de bază pe care este con-struit sistemul instituţional comunitar, rămân — încă — cele ale ve-chii Comunităţi de șase membri, motiv pentru care structurainstituţională se resimte și-și agravează problemele pe măsura adău-gării altor membri.

După 1995 problema fundamentală era cea a revizuirii Tratatelorconstitutive în vederea realizării unei reforme în profunzime, mai sim-plă între 12, dar posibilă și între 1599.

8.2. Tratatele de la Amsterdam și Nisa

O dată cu „punerea în mișcare“ a UEM, marea problemă a UE ră-mânea reforma instituţională.

Aceasta s-a realizat în două etape:— 1997, Tratatul de la Amsterdam100;— 2000, Tratatul de la Nisa101 (încă neratificat).

Procesul istoric al integrării europene 71

Page 37: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu72 Procesul istoric al integrării europene 73

Nietzsche, Sorel, Spengler, Valery, Mann, Unamuno, Jaspers, Heidegger, Ortega yGasset, Coudenhove-Kalergi, Weil, Spengler, Husserl, Croce, Rougemont, Malraux,Brugmans, Sartre, Briand etc.

3 FRIEDRICH, C.J., Europa: el surgimiento de una nación, Madrid, 19694 TRUYOL Y SERRA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid, 19725 ABAD DE SAINT-PIERRE, Proyecto para lograr la paz perpetua en Europa, Ütrecht,

17136 mai aproape de o Curte de Justiţie, în accepţia noastră modernă7 KANT, E., Zum ewigen Friede, Königsberg, 17958 SAINT-SIMON, P., De la reorganización de la Sociedad europea o de la necesidad

de reunir a los pueblos de Europa en un solo cuerpo politico conservando cada unosu independencia nacional, Madrid, Civitas, 1995

9 COMTE, A., Cours de Philosophie Positive, 1830-42, Paris, 189410 HUGO, V., Œvres Complétes. Actes et Paroles, Paris, 188211 REUTER, P., La Communauté européenne du charbon et de l’acier, Paris, 195312 ROUGEMONT, D., Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 196113 cum califica Homer pe Zeus14 TRUYOL Y SERRA, A., op. cit.15 Memorandum asupra organizării unui regim de uniune federală europeană, era tit-

lul exact al acestui document oficial francez redactat de către Alexis Léger, colabo-ratorul lui A. Briand, unul și același cu marele poet Saint John Perse

16 a cărei politică și economie gravitau în jurul coloniilor17 deoarece pentru Stalin, preconizata Uniune Europeană era o mașină de război în-

dreptată împotriva URSS18 “Proiectul de Declaraţie al Rezistenţei Europene“, în L’Europe de Demain, Neucha-

tel, 194519 BRUGMANS, H., Les Origines de la civilisation européene, 195820 DENIS DE ROUGEMONT, L’Esprit Européen, Baconniére, Neuchatel, 194921 MADARIAGA, S., L’Esprit de l’Europe, Mouvement Européen, Bruxelles, 195222 SPINELLI, A., Vers l’Union Européen, Florence, IUE, 1983 si L’Europa non cade

del cielo, Bolonia, Il Mulino, 196023 Zollverein sau Uniunea Vamală germană de la 1834 și Confederaţia Germanică din-

tre 1818-1866 sau Statul german modern24 în legătură cu dezbaterea federal-interguvernamental, în afara autorilor și lucrărilor

deja prezentate, semnalăm: ARISTIDE BRIAND în Briand Memorandum, Bulletinof Information News, 11 IX 1950; BURCKHARDT, C., Vierhistorische Betrachtun-gen (Patru puncte de vedere istorice), Manesse Verlag, Zurih, 1953; ROUSSEAU, J.J.,Contrato Social, Mexico, Porrua, 1969; LEVI, L., Unificación Europea, Diccionariode Politica, Siglo XXI, Madrid, 1988; MACKAY, R.W.C., Federal Europe, London,Michael Joseph, 1940; ATTLEE, C.R., New Europe, Manchester Guardian, Manche-ster, 1939; ROSENTIEL, F., El principio de supranacionalidad, Instituto de EstudiosPoliticos, Madrid, 1967; HERAUD, G., L’interetatique, le supranational et le fede-ral, Annuaire de philosophie du droit, 1961; REUTER, P., Communautes européen-nes et techniques d’unification. Les Problemes juridiques et économiques du marchécommun, Lille, 1960; SIDJANSKI, D., L’avenir federaliste de l’Europe, Presse Uni-versitaires de France, Paris, 1992 cat si Un tabou européen: la supranationalité, Bul-letin du Centre européen du Culture, 1961 sau Les aspects materiels des Commu-nautes européennes, Librairie generale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1963; HAAS,E., In a New Europe?, Boston, L.G.H., 1964; DUVERGER, M., Europa de los hom-

Reforma instituţională (așa cum spuneam) era necesară atât pentrua asigura continuarea procesului de aprofundare a integrării Comuni-tăţilor și Uniunii Europene, dar mai ales dacă se dorea extinderea sprePECOS.

Acum, după două reforme succesive putem aprecia că s-au rezolvatunele dintre problemele instituţionale (așa cum vom vedea pe îndeleteîn capitolele următoare), dar și că altele au rămas în sarcina noii refor-me instituţionale preconizate a se realiza în anul 2004.

Fără a intra în amănunte putem doar semnala că:— s-a modificat ponderea statelor membre în Consiliu;— ponderea populaţiei contează mai mult în luarea deciziilor;— se va modifica ponderea statelor în compunerea Comisiei;— s-a modificat puterea reală a PE;— s-a extins votul prin majoritate calificată și s-a redus corespun-

zător cel prin unanimitate;— s-a instituţionalizat cooperarea întărită.Aceste ultime două Tratate continuă și consolidează drumul deschis

la Maastricht în vederea construirii unei adevărate Europe Politice prin:— adoptarea (chiar și ca document politic) a Cartei Europene a

Drepturilor Fundamentale; — noua dimensiune europeană de apărare;— noul spaţiu european de securitate, libertate și justiţie.Nu în ultimul rând, prin deciziile Consiliilor Europene de la Ma-

drid și Cannes (1995), Luxembourg (1997) și Helsinki (1999) s-a tre-cut la extinderea spre PECOS, prin deschiderea negocierilor formalede aderare cu acestea (plus Malta și Cipru).

Note

1 BRUGMANS, H., La Ideea Europea, 1920-1970, Madrid 1972; La pensée politiquedu fédéralisme, Leyden, 1969; Le fédéralisme contemporaine, Leyden, 1963

2 pentru a prezenta „Ideea Europeană“, am utilizat o formulă adecvată demersului nos-tru, ceea ce nu vrea să spună că este și cea mai bună. De altfel, de-a lungul elaboră-rii lucrării, am întâlnit atâtea referiri la aceasta — directe sau indirecte, explicite sauimplicite — încât s-ar putea scrie o lucrare de sine stătătoare asupra acestui subiect.Fără a aprofunda, dorim doar să arătăm că nu există intelectual important care să nu-șifi pus întrebări referitoare la Europa: ce este, care va fi viitorul ei, cum ar putea fi or-ganizată etc. Vom aminti doar pe unii dintre cei care au încercat să ofere, de-a lungultimpului, răspunsuri la respectivele întrebări: Hesiod, Homer, Herodot, Horatio, Ana-ximandru, Aristotel, Socrates, Dante, Pierre Du Bois, Petrarca, Erasmus, Maquiaveli,Leibniz, Vico, Montesquieu, Voltaire, Rousseau, Kant, Fichte, Herder, Schiller, Con-stant, Saint-Simon, Novalis, Hegel, Comte, Schilling, Hugo, Lamartine, Mazzini,Proudhon, Tocqueville, Marx, Tolstoi, Dostoievski, Kierkegaard, Renan, Burckhardt,

Page 38: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu74 Procesul istoric al integrării europene 75

41 “criza rachetelor“ și participarea unei flotile a UEO la supravegherea evenimentelorlegate de războiul Irak-Iran

42 Foster Dulles, secretarul de stat din acele timpuri se pare că a avut un rol importantîn acest sens

43 un Consiliu de Miniștri, o Adunare, o Curte de Justiţie și un Comisariat, având maipuţine puteri decât Înalta Autoritate a CECA

44 ARON, R., „Esquisse historique d’une grande querelle idéologique“, in La querellede la CED, Paris, 1956

45 poziţia Franţei a făcut ca dimensiunea politică a Comunităţilor Europene să nu se dez-volte până în anul 1992, chiar dacă o deblocare a acestei situaţii o putem constata cuîncepere din 1986, o dată cu adoptarea Actului Unic European

46 modificat prin „Protocolul de la Paris“ din 24 octombrie 1954, ocazie cu care „Pac-tul de la Bruxelles“ a fost rebotezat cu numele de „Uniunea Europeană Occidentală“

47 la care s-a renunţat, practic, o dată cu reunificarea Germaniei de la 3 octombrie 199048 “Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea“, in Tratado de la Unión Europea,

Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otros actos basicos de Dere-cho Comunitario, Tecnos, Madrid, 1999

49 care va deveni, ulterior, Comunitatea Europeană (CE)50 la care se va adăuga (în 1992, odată cu semnarea TUE) Uniunea Europeană51 art. 2 TCEE52 astăzi Comunitatea Europeană53 „Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea de la Energia Atomica“, in Tratado

de la Unión Europea, Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otrosactos basicos de Derecho Comunitario, Tecnos, Madrid, 1999

54 Comisiile din acea epocă erau diferite pentru CEE și CEEA; astfel, cea a CEE eracompusă din șase membrii, fiind prezidată de W. Hallstein, iar cea a CEEA era com-pusă din cinci membrii, fiind condusă de L. Armand

55 decât, dacă, într-un anume moment al evoluţiei sale, UE va deveni o Federaţie, iarComisia va reprezenta „executivul“ acesteia

56 vom nuanţa ulterior această afirmaţie în sensul înţelegerii Consiliului în dubla sa al-teritate: de „instituţie comunitară“ și „conferinţă internaţională“

57 astăzi puterile PE au crescut enorm58 de aici înainte utilizarea noţiunilor de CEE (Comunitatea Economică Europeană), re-

spectiv TCEE (Tratatul Comunităţii Economice Europene) se face doar pentru „în-tâmplări“ anterioare lui 1992, anul apariţiei UE (Uniunii Europene) și a TUE (Trata-tului Uniunii Europene) dată fiind modificarea denumirii acestora (așa cum arătam,anterior)

59 și, deci, a forţei sale economice depinzând, în parte, de respectivul imperiu60 pentru Generalul De Gaulle, Marea Britanie nu era, încă, pregătită să se integreze în

Piaţa Comună (1963)61 DOCE, L. 73/27.III.197262 să nu ne sperie, deci, perioadele tranzitorii acestea constituind o practică a integrării

în CE/UE, iar durata lor depinzând de o multitudine de factori interni (nivelul adop-tării și implementării acquis-ului comunitar) și externi (problemele „receptorului“)

63 de aici înainte, problematica europeană va reprezenta un subiect esenţial în campa-niile electorale din Marea Britanie, un moment important în acest sens fiind cel dinanul 1979 când, Margaret Thacher, câștigând campania electorală pe tema criticăriirenegocierii Tratatului de Aderare din 1975, solicită (și obţine) de la restul membri-

bres, Alianza Editorial, Madrid, 1994; BRUGMANS, H., La Ideea Europea, Mone-da y Credito, Madrid, 1990; TRUYOL Y SERRA, A., Integración Europea, AKAL,Madrid, 1984 și La Integración Europea. Idea y Realidad, Tecnos, Madrid, 1972;COUDENHOVE-KALERGI, Paneuropa, Madrid, Moneda y Credito, 1990; ROU-GEMONT, D., Vinght-huit siecles d’Europe, Etrépilly, C. de Bartillat, 1990 cat si TresMilenios de Europa, Revista de Occidente, Madrid, 1963 sau L’Europe en jeu, Neu-chatel, La Baconniére, 1948; MONNET, J., Les Etats Unis d’Europe ont comencé,Robert Laffont, Paris, 1955; SCHUMAN, R., Pour l’Europe, Nagel, Paris, 1963;HOFFMANN, S., Douze paradoxes pour une absence, Esprit, Paris, 1975; SPINEL-LI, A., Vers l’Union Européenne, Institut Universitaire Européen, Florence, 1983;FONTAINE, F., Methodes et mouvements pour unir l’Europe, Institut UniversitaireEuropéen, Florence, 1983; ALDECOA, F., La Unión Europea, UPV/EHB, Leioa,1992; SADURSKA, R., Reshaping Europe, The Yale Law Journal, 1991; BARBU-LESCU, I. Gh., La preadhesión de los países de Europa Central a la Unión Euro-pea, elemento clave de la unificación europea. Con especial referencia al caso de Ru-mania, UPV/EHB, Bilbao, 1996; dar și documente de bază ale federalismului pre-cum „Union Européenne des Federalistes“, „Rapport du Premier Congres Annuelde l’Union Européenne de Federaliste, 1947, Montreux“; „Moción de politica gene-ral del Congreso de la Unión de Federalistas de Montreux“; „Manifesto Paneuropade Coudenhove-Kalergi“

25 BRUGMANS, H., La idea europea. 1920-1970, Madrid, 197226 la care va adera și Germania în 1949, beneficiind de Planul Marshall, pratic, de la în-

ceput27 o dată îndeplinite finalităţile OECE, în 1960 aceasta s-a transformat în OECD, o nouă

organizaţie internaţională, Organizaţia de Cooperare și Dezvoltare Economică, cu-prinzând pe picior de egalitate toate ţările industrializate din lumea occidentală

28 DENIS DE ROUGEMONT, Vingt-huit siécles d’Europe, Payot, Paris, 196129 astăzi, președinte este spaniolul Gil Robles Gil Delgado, fost președinte al Parla-

mentului European 30 datorită tragicelor amintiri pe care aceste ţări le aveau în legătură cu Germania, iar,

în cazul particular al Franţei, datorită disputei sale istorice cu Germania (din secolulXIX) referitoare la controlul resurselor naturale din respectiva zonă de frontieră

31 SCHUMAN, R., Pour l’Europe, Paris, 196332 „Del Tratado relativo a la creación de la Comunidad Europea del Carbon y del Ace-

ro“, in TRUYOL Y SERRA, A., La integración europea. Idea y realidad, Madrid,1972

33 „Tratado Constitutivo de la Comunidad Europea del Carbon y del Acero“, Tratadode la Unión Europea, Tratados Constitutivos de las Comunidades Europeas y otrosactos basicos de Derecho Comunitario, Tecnos, Madrid, 1999

34 idem35 Parlamentul European, de astăzi36 aveam de-a face, cum se poate vedea, cu o „reprezentare de gradul doi“37 de teama repetării istoriei, exemplul a ceea ce se întâmplase după primul război mon-

dial fiind încă proaspăt în memoria colectivă38 care ulterior (1954) va deveni ceea ce cunoaștem ca Uniunea Europei Occidentale

(UEO) prin aderarea Germaniei și Italiei 39 după invadarea, la 25 iunie 1950, a Coreei de Sud de către Coreea de Nord40 Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Luxembourg, Italia, Danemarca, Islanda, Nor-

vegia, Portugalia

Page 39: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu76 Procesul istoric al integrării europene 77

85 Fondul European de Orientare și Garanţii Agricole (FEOGA), Fondul European deDezvoltare Regională (FEDER) și Fondul Social European (FSE)

86 toate acestea în vederea unei mai bune realizări a unor obiective precum coeziuneaeconomică și socială, pe de o parte, și, pe de alta, corectării perturbaţiilor și deze-chilibrelor pe care le produceau politicile comune, în special Piaţa Internă

87 UNION EUROPEA, „Tratado de la Unión Europea: textos consolidados de los Tra-tados Comunitarios“, Secretaria de Estado para las Comunidades Europeas, Madrid1992. În legătură cu acest subiect există, desigur, multă bibliografie, cea prezentatăîn continuare neexprimând altceva decât opţiunea personală. Deci: BOULOUIS, J.,„A propos des dispositions institutionnees du TUE“, REA, 1992-4; CONSTANTI-NESCO, V., „Los doce trabajos de Hercule o la agenda de las conferencias intergu-vernamentales encargadas de revisar los tratados comunitarios“, CIBOR, 1991; CUR-TI GIALDINO, C., In Tratatto di Maastricht sull’Unione Europea, Roma, 1993; CUR-TIN, D., „The constitutional structure of the Union: A Europe of bits and pieces“,CMLR, 1993; DELMOLY, J., „L’Accord de Maastricht“, RAE, 1992-1; DINAN, D.,Ever closer Union? An introduction to the European Community, Hamshire, 1994;EVERLING, U., „Reflections on the Structure of the European Union“, CMLR, 1992;FONSECA MORILLO, F., „La Unión Europea; génesis de Maastricht“, Rev. de In-stituciones Europeas, 1992-1; HARTLEY, T.C., „Constitutional and InstitutionalAspects of the Maastricht Agreement“, ICLQ, 1993-1; LOUIS, J.V., „Les accords deMaastricht. Un premier bilan“, RMUE, 1991-4 cat si L’héritage communautaire et lenouveau traité sur l’Union européenne, Madrid 1993; MAILLET, P., L’Europe à geo-metrie variable. Transition vers l’integration, Paris, 1994; MANGAS MARTIN, A.,„El Tratado de la Unión Europea: análisis de su estructura general“, GJ de la CE,1992, D-17 cat si Aspectos juridico-institucionales de la realización de la Unión Eu-ropea, Derecho comunitario y su aplicación judicial, Madrid, 1993; PIRIS, T.D., „Sonlas instituciones comunitarias más eficaces, más democraticas y más transparentesdespues de Maastricht?“, CJ de la CE, 1994, D-22; RIDEAU, J., „Le Traité de Maa-stricht du 7 février 1992 sur l’Union européenne. Aspects institutionnels“, RAE,1992-2; ROBLES CARRILLO, M.A., „La posición del Tribunal de Justicia en el Tra-tado de la Unión Europea: alcance y consecuencias de los articulos C y L“, Rev. In-stituciones Europeas, 1994-3; SALOME CISNAL DE UGARTE, E., Descripción,análisis y comentarios al Tratado de la Unión Europea, Madrid, 1993; SIMON, D.,„Maastricht: progrés quantitatifs ou saut qualitatif?, Europe, janvier 1992; SMITH,A., „National identity and the idea of European unity“, International Affairs; VER-LOREN VAN THEMAAT, P., „Les défis de Maastricht. Une nouvelle étape impor-tante, mais vers quels horizons?“, RMC, 1992-352; VIGNES, D., „Notes sur le con-tenu et la portée du Traité sur l’Union Européenne“, AFDI, 1991; LABOUZ, M.F.,Les accords de Maastricht et la constitution de l’Union Européenne, Paris, 1992; AL-DECOA, F., De la Comunidad Economica Europea a la Unión Europea: una visióndesde Euskadi, UPV/EHB, 1993; WESTENDORP, C., Espańa y el Tratado de laUnión Europea, Madrid, 1994; MARINO, F., El Tratado de la Unión Europea. Aná-lisis juridico, Madrid, 1994; DEHOUSSE, R., Europe after Maastricht. An ever clo-ser Union?, München, 1994

88 nemaifiind vorba despre decizii eminamente economice89 din vasta bibliografie referitoare la acest subiect, amintesc: BLUMANN, C., „Le Con-

seil Européen“, RTDE, 1976-1; BULMER, S., The European Council. Decision-Ma-king in European Politics, London, 1987; CAPOTORTI, F., Le statut juridique duConseil européen à la lumiére de l’Acte unique. Du droit international au droit de

lor CE o nouă renegociere a Tratatului de Aderare, adică, noi concesii în materie fi-nanciară, agricolă și de pescuit

64 restul ţărilor nu o excluseseră din CE, însă ea se auto-exclusese din Consiliu65 situaţie valabilă și în ziua de astăzi, Franţa — fondatoare a CE/UE — dovedindu-se,

și cu acest prilej, o frână în calea integrării europene chiar dacă, aceeași Franţă, a fostun motor al acesteia

66 “Tratado por el que se constituye un Consejo unico y una Comisión unica de las Co-munidades Europeas“, DOCE, n. 152/13.VII.1967

67 “Decizia Consiliului 66/532 din 26 iulie 1966“, în JOCE/21.IX.196668 Decizia Consiliului din 20 septembrie 1967 când se hotărăște organizarea primelor

alegeri pentru PE în iulie 1979 și „Acta relativa a la elección de los representantes enel Parlamento Europeo por sufragio universal directo“, DOCE, n. L 278/8.X.1976

69 Revista de Instituciones Europeas, Madrid, 1976-270 “Acta relativa a las condiciones de adhesión y a las adaptaciones de los Tratados:

Adhesión a las Comunidades Europeas de Espańa y Portugal“, DOCE, L.241/29.VIII.1994 și BOE/31.XII.1994, cât și DOCE, L. 1/1.I.1995

71 Boletin Oficial Espańol, 1 de enero de 198672 denumire pe care o luaseră, din 1974, Summit-urile șefilor de state și guverne din CE73 Revista de Instituciones Europeas, Madrid, 1982-274 RIE, 1983-275 după numele unui restaurant în care se reuneau deputaţi de diferite ideologii76 RIE, 1983-3 și 1984-177 DOCE, L. 169/29.VI.198778 RIE, 1985-379 se opun Marea Britanie, Grecia și Danemarca care nu doreau realizarea de reforme80 în legătură cu AUE există o variată bibliografie din care selecţionăm: ALDECOA, F.,

„El Acta Unica Europea. Primer paso incierto en la profundización comunitaria ha-cia la Unión Europea“, REI, Madrid, 1986-2; ARROYO LARA, E., „ComunidadesEuropeas, Unión Europea y el problema de la succesión de Organizaciones Interna-cionales“, Revista de Instituciones Europeas, Madrid, 1986-2; BIEBER, R., „Impli-cations of the Single Act for European Parliament“, CMLR, 1986-4; BOSCO, G.,„Commentaires de l’acte unique européen“, CDE, 1987-4 si 1987-5; CAPOTORTI,F., „Le status juridique de Conseil Européen à la lumiére de l’Acte Unique“, Riv. Dir.Int., 1988-1; EDWARD, D., „The impact of the Single Act on the institutions“, CMLR,1987-1; ELIZALDE, J., „El Acta Unica Europea“, GJ de la CE, 1987, D-7; GLAES-NER, J., „L’Acte unique européen“, RMC, 1987-309; GONZALES SANCHEZ, E.,„El Acta Unica Europea“, Rev. Gen. de Der., 1987-514/515; JACQUE, J.P., „L’Acteunique européen“, RTDE, 1986-4; LODGE, J., „The Single European Act: Towardsa new Euro-Dynamism?“, JCMS, 1986; MURPHY, F., „El caso Crotty y el referen-dum en Irlanda“, RIE, 1988-2; PESCATORE, P., „Some critical remarks on the Sin-gle European Act“, CMLR, 1987-1; RUYT, J., L’Acte unique européen, Bruxelles,1989; ARACELI MANGAS MARTIN, Instituciones y derecho de la Unión Europea,Madrid, 1996

81 art. 7 AUE, adică art. 189C TCE la Maastricht sau art. 252 TCE la Amsterdam82 art. 238 al TCEE, menţinut ca art. 238 în TCE la Maastricht și devenit art. 310 TCE

la Amsterdam83 art. 237 TCEE, devenit art. O al TUE Maastricht și art. 49 TUE Amsterdam84 art. 7 TCE la Maastricht, care nu mai apare la Amsterdam deoarece se depășise pe-

rioada de 12 ani la care se referea

Page 40: Aprofundare si extindere

III

NATURA PROCESULUI DE INTEGRAREEUROPEANĂ

1NATURA POLITICĂ A PROCESULUI DE INTEGRARE

EUROPEANĂ ȘI CARACTERUL SĂU UNITAR

Cele trei Comunităţi Europene se prezentau ca un proces unitar deintegrare politică realizată prin instrumente economice, ale căror ele-mente erau relaţionate reciproc și le condiţiona progresul. Cum știm,cele trei Comunităţi fuseseră create prin trei Tratate diferite, având obiec-tive economice și instituţii proprii (dar, în același timp, comune) și be-neficiind de personalitate internaţională distinctă.

Faptul că cele trei Comunităţi Europene se serveau de instrumenteeconomice, pentru a iniţia integrarea, nu înseamnă că integrarea euro-peană era doar „economică“ fiind, mereu, un „fenomen politic“.

Altfel spus: — scopul, era politic; — instrumentul utilizat, era economic. Folosirea acestei „stratageme“ fusese determinată de dificultatea,

dacă nu chiar imposibilitatea, iniţierii unei integrări directe și exclusi-ve a elementelor politice.

Federaliștii erau conștienţi că, deși lentă, „calea intereselor econo-mice“ era cea realizabilă, putând-o face acceptabilă, la un moment ul-terior, și pe „cea a uniunii politice“.

Fiecare Comunitate avea obiective proprii și sectoare materialespecifice, cele trei Comunităţi fiind indisolubil legate între ele prininstituţii care, între 1957-1965, au urmat un proces de unificare fiindși ele, în consecinţă, comune. În plus, Comunităţile se bazau pe prin-cipii de drept comune, „inspirându-și“ acţiunile dintr-un orizont co-mun:

— cel al unei uniuni politice din ce în ce mai strânse între popoa-rele statelor membre.

Iordan Gheorghe Bărbulescu78

l’integration. Liber Amicorum Pierre Pescatore, Baden Baden, 1987;CONSTANTINESCO, V., „Conseil Européen“, Encyclopédie Dalloz. Répertoire deDroit communautaire, Paris, 1992; GLAESNER, H.J., The European Council. Essaysin Honour of Henry G. Schermers, Deventer, 1994; LAUWAARS, J., „The EuropeanCouncil“, CMLR, 1977-1; LINAN NOGUERAS, D.J., „El Consejo Europeo y laestructura institucional comunitaria“, Rev. Instituciones Europeas, 1984-2; PESCA-TORE, P., „L’exécutif communautaire: justification du quadripartisme institué par lestraités de Paris et de Rome“, CDE, 1978-4; TAULEGNE, B., Le Conseil européen,Paris, 1993; WERTS, J., The European Council, Amsterdam, 1992

90 incluzând, după lungi peripeţii: un referendum negativ în Danemarca, în iunie 1992,unul în Irlanda, unul „pe muchie de cuţit“ în Franţa, revizuiri ale Constituţiei în Fran-ţa și Spania, un nou referendum pozitiv în Danemarca, diferite reforme constituţio-nale și o sentinţă a Curţii Constituţionale germane

91 asupra nuanţelor referitoare la acest subiect, ne vom referi ulterior92 cel început cu CECA și care va sfârși într-un punct greu de anticipat, ce ar putea fi

un anume tip de federalizare93 numai TCEE s-a văzut modificat în mai mult de 160 de dispoziţii, dintr-un total de 24894 se poate spune că majoritatea drepturilor cetăţenilor existau deja „în fapt“, mai puţin

cel electoral — pasiv și activ — prin care cetăţenilor Uniunii li se recunosc drepturielectorale, în ţara de rezidenţă, în alegerile locale și europene

95 referiri la problemele constituţionale originate de TUE am întâlnit la BACIGALU-PO, M., „La constitucionalidad de la Unión Europea en Alemania (la sentencia delTribunal Constitucional federal de 12 de octubre de 1993)“, CJ de la CE, 1994; DEN-ZA, E., „La ratification du Traité de Maastricht par le Royaume Uni“, RMC, 1994-376;FAVOREU, L., „Le controle de constitutionnalité du Traité de Maastricht et le déve-loppement du Droit constitutionnel international“, RGDIP, 1993-1; GAUDISSART,M.A., „La ratification du Traité sur l’Union Européenne:l’exemple de la Belgique“,RMC, 1994-375; GLISTRUP, E., „Le Traité sur l’Union européenne: la ratificationde Danemark“, 1994-374; JACQUE, J.P., „La décision du Conseil Constitutionnel du9 avril 1992 (Traité sur l’Union Européenne)“, RTDE, 1992-2; LECANDA CROO-KE, I., „Repercusiones constitucionales del Tratado de la Unión Europea“, RFDUC,1992-1993/81; LOPEZ AGUILAR, „Maastricht y la problematica de la reforma dela constitución“, REP, 1992; MANGAS MARTIN, A., „La declaración del TribunalConstitucional sobre el articulo 13.2 de la Constitución (derecho de sufragio pasivode los extranjeros): Una reforma constitucional innecesaria o insuficiente“, REDI,1994-377; PEREZ TREMPS, J., „Las condiciones constitucionales al proceso de ra-tificación del Tratado de Maastricht en el Derecho Comparado“, RFDUC, 1994-18;STEIN, T., „La sentencia del Tribunal Constitucional Aleman sobre el Tratado deMaastricht“, Rev. Instituciones Europeas, 1994-3

96 DOCE L 241/28.VIII.1994 și DOCE L 1/1.I.1995 97 ce a însemnat cheltuirea unor imense resurse materiale și umane de-a lungul unor

lungi și anevoioase negocieri98 DOCE L 1/3.I. 199499 din păcate, realizarea deplină a acestui obiectiv nu a fost posibilă nici atunci, așa cum

nu pare posibilă nici acum 100UNION EUROPEENNE, Traités Consolidés, Communautés européenne, Luxem-

bourg, 1997101UNION EUROPEENNE, Traité de Nise, Texte provisoire agrée par la Conférence in-

tergouvernementale sur la réforme institutionelle, SN 533/1/00 REV 1

Page 41: Aprofundare si extindere

Asa se explică faptul că, integrarea tuturor statelor s-a făcut — ne-cesar și simultan — în fiecare și toate Comunităţile Europene, expre-sie a faptului că acestea reprezentau un „proces unitar de integrare po-litică“ chiar dacă, juridic, era vorba despre organizaţii internaţionaledistincte.

Unitatea procesului de integrare a fost clarificată definitiv o dată cuintrarea în vigoare a Tratatului Uniunii Europene din 1992, ocazie cucare s-au înglobat — în ideea de sinteză, reprezentată de UE — celetrei Comunităţi Europene și mecanismele de cooperare interguverna-mentală (Politica Externă și de Securitate Comună/PESC și Coopera-rea în Justiţie și Afaceri Interne/JAI). Astfel, cu începere de la Maas-tricht, noile state membre trebuiau să solicite integrarea în UE1 con-semnându-se, astfel, integrarea acestora într-un „proces unitar“.

În plus, Comunităţile Europene2 au condiţionat întotdeauna adera-rea noilor state și permanenţa celor vechi, de îndeplinirea unor condiţiipolitice precum democraţie pluralistă și respectarea drepturilor omului,condiţii nu neapărat necesare pentru o organizaţie economică.

Construcţia politică comunitară apelează la mulţi participanţi, ceimai importanţi fiind statele membre și popoarele europene. Jean Mon-net spunea, în acest sens, că intenţia lui nu era aceea de a uni state, cioameni3, deci din nou o conotaţie, evident, politică a procesului pe an-samblul său.

Integrarea europeană are, deci, o evidentă semnificaţie politică înoriginile și obiectivele sale.

Aceia care afirmă despre CE că sunt un rezultat al războiului rece(precum NATO) și că dispariţia înfruntării bipolare face lipsită de sensintegrarea politico-economică europeană, ignoră istoria europeană an-terioară anului 1950 care demonstrează cu claritate că „Ideea Euro-peană“ fusese mereu prezentă de-a lungul acesteia. În plus, în timp ceTratatul de la Washington stabilea explicit crearea NATO ca răspuns laameninţarea Europei de către URSS4, Tratatele constitutive ale Comu-nităţilor permiteau aderarea „oricărui stat european ce îndeplinea con-diţiile de democraţie politică și economică cerute“.

Tocmai de aceea, Comunităţile Europene nu au „codificat“ în tra-tate niciodată împărţirea continentului în blocuri, ci, dimpotrivă, aumenţinut formal „ferestrele deschise“ spre Est.

Comunităţile Europene își datorează, cum am afirmat deja, naște-rea existenţei unei identităţi culturale comune, dar și a unor vechi șiconstante probleme politice interne de convieţuire5. Accentuam însă că„Ideea de Uniune Europeană“ vine din vechime și că „întâmplător“ estedoar momentul realizării sale6. Putem spune, deci, că întâmplarea sedovedea, încă o dată, o necesitate înţeleasă.

Iordan Gheorghe Bărbulescu80

Scopul politic al proiectului comunitar european era relevat de însuși„Planul Schuman“ atunci când prevedea că „solidaritatea producţiei ceva rezulta din integrarea celor două ţări va face nu numai de negânditrăzboiul dintre Franţa și Germania, dar și imposibil material7.

Pacea și bunăstarea popoarelor statelor membre reprezentau (și, încă,reprezintă) constanta acestui proces.

Dintr-o triplă perspectivă (istorică, sociologică și politică) dreptulcomunitar (ca și dreptul internaţional) se inspiră dintr-o concepţie filo-sofică ce se poate rezuma astfel:

— preocuparea pentru promovarea unor valori comune ce ar trebuisă orienteze întreg orizontul social internaţional la scară Euro-peană.

La rândul lor, aceste valori pe care le inspiră și le împărtășesc Co-munităţile Europene erau (și continuă să fie):

— stimularea și asigurarea unor relaţii pacifice și juste la nivel con-tinental.

Există și un „preţ“ pe care trebuiau să-l plătească popoarele ce sub-scriau acestui proiect, acesta fiind, de asemenea, politic:

— sacrificarea parţială a suveranităţii naţionale, transferată — pen-tru sectoarele regularizate prin Tratate — instituţiilor create încomun.

Toate Constituţiile statelor membre recunosc expres această atri-buire a exercitării drepturilor suverane de către Comunitate, iar unele(franceză, italiană, germană și daneză) exprimă explicit faptul că, „acestsacrificiu a fost necesar pentru pacea și securitatea popoarelor lor“.

De altfel, ideea „păcii“ apare obsesiv în Preambulul Tratatelor: — în Tratatul CECA8, din cinci paragrafe ale Preambulului patru

se referă la pace;— în Tratatele CEE9 și EURATOM10 se afirmă, în primul și ulti-

mul paragraf al Preambulelor, că, prin crearea celor două orga-nizaţii, se consolidează pacea și libertatea;

— în fine, în Tratatul UE11 se fac diferite referiri la acest obiectiv,„ce justifică o Uniune din ce în ce mai strânsă între popoareleeuropene“.

Toate acestea vorbesc de la sine despre natura politică a procesului,explicând „apelul“ (celor trei Tratate constitutive) adresat popoarelorUniunii de a „participa activ la treburile acesteia“. De aici și faptul căsistemul instituţional comunitar își crează — spre deosebire de organi-zaţiile internaţionale clasice sau „de cooperare“ — unele instituţii și or-gane prin care să fie asigurată prezenţa „popoarelor“ la realizarea res-pectivului proces. Acesta este și sensul apariţiei Parlamentului Euro-

Natura procesului de integrare europeană 81

Page 42: Aprofundare si extindere

pean (Adunarea Parlamentară, la început) sau a Comitetului Economicși Social.

Motivele profunde care au determinat crearea acestor noi Comuni-tăţi sunt, deci, de ordin politic.

Natura lor a fost și continuă să fie politica chiar dacă, nici atunci șinici acum, nu s-a ajuns încă la un angajament ferm și explicit referitorla orizontul sau obiectivul final al acestora.

Sigur este că, de la început era vorba despre atragerea statelor par-ticipante la:

— un proces politic, realizat prin mijloace economice; — un proces ireversibil și unitar.În comparaţie cu „naţionalismul“ care a atras asupra Europei, în se-

colele XIX si XX, nenumărate războaie, spiritul europeist stimula in-tegrarea popoarelor europene și respectarea pluralităţii lor prin dispa-riţia frontierelor, dar și afirmarea și întărirea legăturilor culturale și po-litice.

În fond, faţă de „obsesiva“ idee a fetișizării identităţii și suverani-tăţii naţionale, Europa comunitară relansa pe aceea a „identităţii co-mune“ drept condiţie a păcii și bunăstării.

Putem afirma, deci, că europeismul este tendinţa de depășire a di-vizării Europei în state suverane și de încetare a războaielor, prin aso-cierea sau uniunea de tip federativ.

2NATURA JURIDICĂ A PROCESULUI DE INTEGRARE

EUROPEANĂ. ÎNTRE „INTERNAŢIONAL“ȘI „COMUNITAR“

În logica celor expuse deja referitor la natura politică a procesuluide integrare europeană, consecinţele valorilor promovate (pacea și ju-stiţia, cooperarea și progresul) se probează prin beneficiile filosofi-co-politice ale noii ordini juridice internaţionale, în general, și ale ce-lei comunitare, în particular.

Se poate afirma că Dreptul Comunitar și Dreptul Internaţional își„unesc eforturile“ într-o anume „complementaritate de ambiţii“, amân-două urmărind „sustragerea progresivă a relaţiilor internaţionale“ din„Regatul Politicii“ pentru a le plasa în „Regatul Dreptului“.

Se poate, de asemenea, observa că existenţa unor competenţe para-lele evidenţiază și existenţa unei „complementarităţi de interese“, ceunesc „Comunitatea Internaţională“ cu Comunitatea Europeană.

Iordan Gheorghe Bărbulescu82

În fine, putem vorbi și despre o „complementaritate normativă“ în-tre una și cealaltă, cu referire la relaţia dintre normele comunitare șiConvenţiile Internaţionale12.

În opinia noastră, toate acestea reflectă preocuparea autorilor Tra-tatelor constitutive de a realiza complementaritatea dintre:

— obiective regionale (Uniunea Vamală, de exemplu);— obiective mondiale (dezvoltarea armonioasă a comerţului mon-

dial, libertatea acestuia, reducerea taxelor vamale, de exemplu)

2.1. Originea convenţională a Comunităţilor Europene și a Drep-tului Comunitar

Originea Comunităţilor Europene și a Dreptului Comunitar o con-stituie instrumentele juridice convenţionale. Astfel, Comunităţile Eu-ropene și Dreptul acestora au apărut în baza unor Tratate internaţiona-le fie că este vorba despre cele constitutive, fie că este vorba despre ze-cile de norme convenţionale posterioare care au revizuit și completattratatele constitutive.

În Tratatele constitutive, de altfel, apare așa numitul „drept primar“care:

— enunţă și condensează principiile juridice structurale; — crează instituţiile și organele comunitare; — regularizează funcţionarea acestora. Comunităţile Europene se bazează, deci, pe tratate internaţionale,

sunt supuse Dreptului Internaţional general și convenţional și regulari-zează, prin intermediul unei pluralităţi de relaţii juridice, relaţiile din-tre statele membre.

Prin intermediul acestor instrumente internaţionale, statele suvera-ne atribuie sectoare importante ale suveranităţii lor naţionale instituţii-lor comunitare, dotate cu autonomie organică și funcţională, dar in-fluenţate — încă — de „greutatea“ politică a statelor membre.

Statele membre, în pofida „gradelor diferite de suveranitate“, con-tinuă să fie, absolut toate, state suverane, exprimând — astfel — con-tradicţia fundamentală a Comunităţilor Europene:

— de o parte, menţinerea suveranităţii;— de alta, asocierea.Este adevărat că însuși conceptul de „suveranitate“ s-a modificat în

Dreptul Internaţional contemporan. Suveranitatea înţeleasă ca un con-cept juridic absolut nu este doar incompatibilă cu fenomenele de inte-grare, dar și ireconciliabilă cu existenţa unei ordini juridice internaţio-nale13. În acest sens, Carillo Salcedo observase că dimensiunea juridi-

Natura procesului de integrare europeană 83

Page 43: Aprofundare si extindere

că a suveranităţii în Dreptul internaţional „se prezintă ca o funcţie, cuo sumă de competenţe și drepturi, fiecare stat independent fiind titularal relaţiilor sale cu alte state“14.

Suveranitatea și independenţa s-au dovedit, însă, a nu constitui pie-dici în construirea unor „noi structuri asociative“. Dimpotrivă, suvera-nitatea și independenţa statelor membre sunt cele care le permit aces-tora să se bucure de statutul de membru al unei organizaţii internaţio-nale precum Comunitatea Europeană. Atribuirea exercitării unor drepturisuverane în favoarea Comunităţii Europene nu prejudiciază trăsăturileesenţiale ale statelor, nici nu estompează apartenenţa acestora la Co-munitatea Internaţională.

De altfel, respectul faţă de suveranitate și independenţă constituieo componentă esenţială a relaţiilor dintre statele membre și Comuni-tăţile Europene.

Deci, Comunităţile Europene nu au „substituit“ regulile DreptuluiInternaţional clasic, nici nu pretind să se substituie statelor membre15.Comunităţile Europene, în pofida originalităţii lor evidente, sunt con-diţionate de însăși structura lor inter-statală. Viaţa de zi cu zi a Comu-nităţilor Europene, în special a Comisiei, Consiliului ca și a Consiliu-lui European, reflectă caracteristica principală a Comunităţilor Euro-pene, aceea de organizaţii internaţionale regionale, cu o dinamicăspecifică, dar proprie relaţiilor internaţionale. Comunităţile Europenesunt (sau doresc să fie) o „Comunitate de popoare“, rămânând formalo „Comunitate de state“ sau, pentru a fi riguroși, o „Asociere de state“,în fine, o „uniune de state“16, conform definitiei Tribunalului Consti-tuţional german.

Dar, la fel de adevărat este că dreptul internaţional clasic a încetatsă ordoneze competenţele dintre state și că, alături de modelul norma-tiv al Dreptului Internaţional clasic, s-a consolidat — începând cu1945 — un Drept Internaţional contemporan cu o tendinţă progresivăde instituţionalizare a funcţiilor sale.

Trebuie să recunoaștem că, însuși conceptul de drept internaţionalnu este o categorie omogenă, ci — dimpotrivă — reunește o pluralita-te de relaţii diverse și complexe care ajung să influenţeze, cu o frecven-ţă din ce în ce mai mare, unele aspecte din viaţa internă a popoarelor.

În acest context, se poate afirma că atât Dreptul Internaţional al Co-operării cât și cel al Organizaţiilor Internaţionale au constituit firul con-ducător al aspiraţiilor Comunităţii internaţionale de a avansa și de adepăși forma clasică a „coexistenţei“.

Suveranitatea, nu este un concept abstract, nu este ceva „în afararealităţii“, pentru că altfel ar ajunge ușor la paroxismul fanatismuluicare generează naţionalism17.

Iordan Gheorghe Bărbulescu84

În concluzie, procesul de integrare europeană implică continuareaexistenţei statului. Este greu de crezut că, pe termen scurt și mediu, sta-tele membre ar putea dispărea și că UE s-ar putea erija într-un stat fe-deral. Statele membre au consimţit că, iniţial, Comunităţile Europeneși, mai apoi, Uniunea Europeană să absoarbă o parte importantă a fun-cţiilor puterii statale, fără însă ca aceasta să le pună în pericol existe-nţa ca state.

În plus, membrii UE menţin între ei relaţii bazate pe Dreptul Inter-naţional atât în chestiuni care contribuie la realizarea obiectivelor inte-grării cât și în chestiuni extracomunitare, supunându-se procedurilor desoluţionare a controverselor proprii prevăzute în Dreptul InternaţionalPublic.

În opinia noastră, nici chiar acceptarea ideii vocaţiei federale a Uniu-nii, în pofida inexistenţei termenului în TUE, sau asumarea funcţiilor detip federal — precum emiterea de monedă — nu permit speculaţiile petema dispariţiei individualităţii internaţionale a statelor membre (celpuţin, deocamdată). Din această perspectivă, se poate afirma despreCE/UE că dispun de un element important de diferenţiere faţă de statulfederal și ordinea sa juridică internă.

În fine, faptul că acestea (Comunităţile Europene/Uniunea Euro-peană) nu se transformă (deocamdată) într-un stat federal nu înseamnăcă ele nu pot beneficia18 de anumite tehnici juridice federaliste.

Toate acestea ne permit afirmaţia că, originalitatea CE/UE nu în-seamnă nici admiterea „a priori“ a analogiilor cu structurile statele, darnici cu cele federale sau confederale. Comparaţiile, cu unele și altele,trebuie nuanţate dacă se dorește înţelegerea procesului în dinamica sa.

Altfel spus, deși Comunităţile Europene sunt dotate cu atribuţii cecaracterizează statul federal — au competenţe interne și internaţiona-le — nu ating în întregime (în acest stadiu) acel nivel de integrare caresă le transforme în entităţi pur federale.

Această stare de fapt, poate fi rezumată astfel: — Comunităţile Europene se bazează pe Tratate internaţionale și

nu pe Constituţii formale;— Comunităţile nu sunt încă subiecţi de drept internaţional, în de-

trimentul statelor membre; — în fine, nu sunt investite cu „competenţe asupra competenţelor“19.

2.2. Condiţia formală de organizaţii internaţionale

Prin Tratate internaţionale statele membre au creat trei organizaţiiinternaţionale care răspund, în pofida specificităţii și originalităţii obiec-

Natura procesului de integrare europeană 85

Page 44: Aprofundare si extindere

tivelor și mijloacelor de acţiune, caracteristicilor mai ample ale feno-menului de „regionalism internaţional“. Deși există diferenţe mari în-tre Comunităţile Europene și alte organizaţii internaţionale regionale,originile și funcţiile Comunităţilor pot fi explicate în cadrul acestui fe-nomen social internaţional. În acest sens, le putem defini ca grupări destate caracterizate prin relaţii strânse de solidaritate și investite cu re-guli proprii20.

Regionalismul comunitar, dincolo de trăsăturile sale specifice, seînscrie în universul mai vast al Dreptului Internaţional Public.

Din această perspectivă generală, Comunităţile Europene răspundcaracteristicilor de bază ale organizaţiilor internaţionale:

— au o bază statală;— dezvoltă relaţii interstatale; — raporturile pe care le stabilesc sunt voluntare; — există o pluralitate de state suverane și independente; — se stabilește, astfel, o reţea de relaţii care fac posibile răspunsuri

la probleme pe care statele nu le pot rezolva; — există, în fine, conștiinţa necesităţii unor organisme și mijloace

instituţionale care să organizeze și regularizeze aceste activităţicolective ale statelor.

Organizaţiile internaţionale regionale și, în mod special Comuni-tăţile Europene, accentuează solidaritatea între nuclee reduse și cvasiînchise de state. Ele servesc unor obiective bine specificate și inova-toare, obiective identificate și acceptate prin consens de către statelemembre și a căror realizare este urmărită de către organizaţia creată înacest sens. Comunităţile Europene apar, deci (la fel ca toate organi-zaţiile internaţionale) ca „instrumente în serviciul statelor“.

Trebuie, de asemenea, să arătăm că, cei care au creat aceste orga-nizaţii internaţionale erau conștienţi de dificultăţile Comunităţilor Eu-ropene de a se înscrie în canoanele Dreptului Organizaţiilor Internaţionaleclasice, datorită:

— structurii; — funcţiilor; — mijloacelor; — obiectivelor.Era evident că acestea erau diferite de cele ale celorlalte organizaţii

internaţionale existente. Ajunși la acest punct, trebuie arătat că, dată fiind originalitatea Co-

munităţilor Europene în comparaţie cu alte organizaţii regionale (eco-nomice, de pildă), există autori care se întreabă, dacă nu care cumva auapărut „brese“ între Dreptul Internaţional Universal și Dreptul Inter-naţional Regional21.

Iordan Gheorghe Bărbulescu86

Comunităţile Europene, înţelese ca organizaţii internaţionale, se ca-racterizează (spre deosebire de structurile statale) după principiul „spe-cialităţii“, principiu ce le dirijează activitatea. Este cunoscut că ceea cesingularizează Organizaţiile Internaţionale este „funcţia“ acestora, adi-că, în opinia lui Virally „activitatea specifică orientată spre realizareaunei finalităţi determinate și exterioare celui care o realizează, sau fi-nalitatea funcţională faţă de finalitatea integrală a statului“22.

La fel ca restul „subiecţilor funcţionali“, instituţiile comunitare audoar competenţe de atribuţii23. Tratatele constitutive operează o distri-buire a competenţelor între State și Instituţiile pe care le crează. State-le dotează fiecare Organizaţie internaţională cu o structură adecvată ca-racteristicilor funcţiunilor pe care le atribuie acestora ca și cu puterileși competenţele necesare, în funcţie de gradul de cooperare sau inte-grare reclamat de natura activităţii fiecăreia.

Competenţele lor sunt limitate, spre deosebire de cele statale. Alt-fel spus, instituţiile comunitare nu adoptă acte „doar pentru că le con-sideră oportune“ și nici nu pot exercita alte competenţe decât cele atri-buite de Tratate, ceea ce este același lucru cu a spune că nu pot aveaatribuţii generale.

Această lipsă a competenţelor și atribuţiilor generale a instituţiilor co-munitare, reprezintă una din diferenţele vizibile dintre acestea și sistemulnaţional. De aceea, când se definește o instituţie comunitară ca fiind „exe-cutivă“ sau „legislativă“, respectivul calificativ este rodul unei analize de-tailate a tratatelor care definesc și delimitează, sector cu sector, materiecu materie, competenţele fiecărei instituţii, iar acestea, de fiecare datăcând se servesc de competenţele lor pentru a adopta acte cu caracter ju-ridic, trebuie să precizeze cauza sau baza juridică, adică, perceptul carele autorizează competenţa de a adopta respectivul act juridic.

2.3. Factorii comunitari și interguvernamentali în sistemul insti-tuţional

Consiliul24 este instituţia de reprezentare și apărare a intereselorparticulare a statelor25. Prin Consiliu, statele contribuie la „formarea“Comunităţilor Europene și a Dreptului acestora, în baza „rolului prin-cipal“ pe care statele l-au rezervat acestuia în structura instituţională șiîn crearea normelor comunitare. Se poate, astfel, deduce că statele îșidemonstrează, astfel, voinţa lor de a domina și controla procesul de in-tegrare.

Dar, conform Tratatelor, voinţa Consiliului este o „voinţă proprieși distinctă“ de a statelor membre. Ea exprimă poziţia Comunităţii,

Natura procesului de integrare europeană 87

Page 45: Aprofundare si extindere

impusă statelor26. Valoarea teoretică a unei asemenea nuanţe se „di-luează“, adesea, în practică dacă ne gândim că, în multe ocazii, de-ciziile în Consiliu se iau prin unanimitate (datorită prevederilor Tra-tatelor) sau prin procedura consensului (datorită inerţiei interguver-namentale).

Toate acestea înseamnă că „puterea politică“ continuă să se afle în„mâna statelor membre“, altfel spus că puterea de decizie politică estesub controlul acestora în Consiliu.

La fel de adevărat este că, în pofida importanţei politice a nume-roase sectoare comunitare până la Tratatul Uniunii Europene ceea cese decidea în Comunităţile Europene erau, mai degrabă, chestiuni „teh-nice“ cu consecinţe socio-economice și culturale. Se observă, însă, că„politizarea“ competenţelor comunitare de către TUE (drepturile poli-tice ale cetăţenilor europeni și moneda unică, în principal), nu schim-bă prea mult situaţia, acestea rămânând sub controlul suveran al state-lor deoarece Consiliul este cel care are puterea de decizie în aceste teme.

În plus, Tratatele continuă să recurgă la statele membre pentru a-șicompleta27 acţiunea comunitară, prin:

— decizii ale reprezentanţilor guvernelor statelor membre;— acorduri încheiate în scopul îndeplinirii Tratatelor (art. 20 și 50

TCE, 64.4. TCECA);— semnarea de tratate internaţionale propriu-zise în sectoare ale

competenţei statale (precum, cele „periferice“ prevăzute la art.220 TCE);

— apelarea la cooperarea interguvernamentală în probleme de po-litică externă (PESC) și în cele juridice și poliţienești (art. j și Kale TUE)28.

În plus, cum se semnala anterior, metoda de muncă în sânul Con-siliului este cea a negocierilor, fluide, flexibile, dar negocieri29.Această metodă, bazată pe negocierea activă și permanentă, permi-te să se obţină consensul sau majoritatea suficientă pentru aproba-rea normelor unificatoare, ceea ce nu este, însă, specific unei „or-ganizaţii internaţionale de integrare“30. Este atât de clar că stateleși-au rezervat prin Tratate puteri speciale care diluează (sau, chiar,blochează) acţiunea comunitară (precum clauza de salvgardare, prin-tre altele), încât se poate afirma că, uneori, rezultatul normativ numerge mai departe de ceea ce s-ar fi obţinut prin cooperarea inter-naţională clasică.

De aceea, chiar dacă „comunitarul“ s-a separat de „interguverna-mental“ prin Actul Unic European (1986)31, trebuie să recunoaștem că:

— în sectoarele supuse competenţelor comunitare, interguverna-mentalul nu a fost în totalitate înlăturat;

Iordan Gheorghe Bărbulescu88

— în sectoarele de competenţă interguvernamentală (PESC și JAI),se pot întâlni elemente comunitare;

— se poate opera prin metoda integratoare, în sfere de competenţărezervate concertării interguvernamentale.

Cum se observă, distincţia dintre interguvernamental și comunitareste greu de înţeles și realizat, de unde și apelul repetat la simplificareși clarificare a Tratatelor.

Prezenţa interguvernamentală în Consiliul European este, la rândulei, evidentă. Conform lui Capotorti, Consiliul European continuă să fieo categorie de Drept internaţional, adică o reuniune a organelor statu-lui, o Conferinţă interguvernamentală care se interpune în gestiunea ac-tivităţilor comunitare având un rol de stimul, orientare și anticipare aopţiunilor și care își asumă rolul de maximă autoritate politică în ma-terie de PESC. TUE menţine statutul Consiliului European de organismsuprapus structurii comunitare și interguvernamentale, fără a fi legatformal de nici una dintre ele.

În ceea ce privește Comisia, întâlnim situaţii în care Consiliulpoate diminua rolul acesteia, putând „recupera“ din competenţeleatribuite acesteia. Chiar și în conceperea și elaborarea propunerilorsale, Comisia „nu scapă“ de influenţa interguvernamentală. Altfelspus, în pofida independenţei sale, Comisia nu poate ocoli admini-straţiile naţionale, ceea ce o obligă la convocarea frecventă a exper-ţilor acestora și la manifestarea unei atitudini pozitive faţă de suges-tiile lor.

2..4 Alte consideraţii

Trebuie să recunoaștem că multe din problemele semnalate în acestcapitol permit:

— relevarea relaţiilor CE/UE cu Dreptul Internaţional Public și, maiprecis, cu cel al Organizaţiilor Internaţionale;

— sublinierea specificităţii și autonomiei Comunităţilor Europene. Această situaţie face posibil ca unii autori să afirme că, ceea ce di-

ferenţiază Comunităţile Europene de alte organizaţii internaţionale, nueste decât o chestiune de „grad“ și că, ceea ce caracterizează, deci, Co-munităţile Europene, este acumularea, în beneficiul propriu, a tehnici-lor celor mai avansate, utilizate izolat și cu mare prudenţă în celelalteorganizaţii internaţionale32.

La rândul său, Daudet33 a semnalat că Dreptul comunitar, prin im-portanţa și greutatea atinsă, s-a transformat într-o locomotivă care fa-vorizează transformarea Dreptului Internaţional34, dar și inserarea

Natura procesului de integrare europeană 89

Page 46: Aprofundare si extindere

Dreptului Internaţional în dreptul intern35. „Marele spectacol“ l-a datînsă Marea Britanie, în Dreptul Regatului Unit „traindu-se“ o „ade-vărată dramă“ din cauza Sentinţelor Factortame I și II din 1990 și, re-spectiv, 1996 și Francovich din 199136, care au adus Camera Lorzi-lor în situaţia de a accepta „controlul compatibilităţii legilor Parla-mentului cu normele comunitare“, și de a ordona, în caz deneconformitate, „neaplicarea generală și abstractă37 a legii contrareDreptului Comunitar“38.

Se poate afirma despre CE că au îmbogăţit structura și funcţiona-rea Dreptului Internaţional contribuind la perfecţionarea tehnicii re-laţiilor internaţionale, în numeroase sectoare depășindu-se, chiar limi-tele acestora ceea ce a dus la constituirea unei noi categorii, cea a re-laţiilor „intra-comunitare“39.

Comunităţile Europene au desfășurat o fertilă activitate normati-vă ce a dus, în final, la îmbogăţirea dreptului derivat sau secundar alaltor organizaţii internaţionale. Acestea au contribuit, astfel, la dez-voltarea Dreptului Internaţional Public prin crearea de noi norme ju-ridice obligatorii, întărirea soluţiei juridice a controverselor și a in-fluenţei conţinutului acestora. În plus, ele au constituit centrul de sti-mulare și de impulsionare a creării normelor juridice internaţionaledintre statele membre.

Continuă să fie, deci, valabile cuvintele lui Pescatore care spuneacă „Dreptul Comunitar a stabilit cele mai avansate frontiere ale drep-tului cooperării pacifice ajungând până acolo că, introducerea princi-piilor de solidaritate și integrare, să-l „afunde“ în frontierele federa-lismului, o specie de federalism internaţional, dar care nu aparţine ca-tegoriei Dreptului Public. Ceea ce îl face să fie un federalism decaracter internaţional este faptul că membrii noii uniuni, în afara po-poarelor Europei, sunt statele care nu au renunţat la personalitatea lorpolitică40.

Desigur, toate aceste aspecte care permit să se „întindă punţi“ întreDreptul Internaţional Public și Dreptul Comunitar nu sunt suficientepentru a explica caracteristicile singularizante ale Comunităţilor Euro-pene. Ele permit să se înţeleagă sursa originilor lor, o parte a relaţiilorjuridice proprii și relaţia formală cu Dreptul organizaţiilor internaţio-nale. Este, însă, mai dificil să se stabilească independenţa Comunităţiiîn faţa dreptului internaţional decât în faţa dreptului intern statal41.

În acest moment, în care Uniunea Europeană demonstrează o anu-me îndoială a popoarelor statelor membre atât faţă de extindere cât șifaţă de aprofundarea integrării, zonele de liber-schimb părând a treziinteres prin lipsa lor de „încărcătură politică“, se confirmă că suntemdeparte de a se „fi traversat limite juridice definitive“.

Iordan Gheorghe Bărbulescu90

De aceea, par foarte sugestive cuvintele lui Constantinesco cândsemnala că „natura Comunităţilor pare a revela o tensiune între ordi-nea internă federală (punct de sosire, oare, ultim al construcţiei comu-nitare?) și ordinea internaţională (punct de plecare — și poate de sosi-re — al aceleași construcţii comunitare)“42.

În mod cert, aceste conexiuni care se pot întâlni ușor între DreptulInternaţional Public și Dreptul Comunitar permit înţelegerea și expli-carea, în bună măsură, a sectorului comunitar. Ele însă nu justifică întotalitate relaţiile inter-instituţionale, sensul echilibrului de puteri, obli-gativitatea Dreptului derivat, prioritatea acestuia în faţa dreptului in-tern, eficacitatea directă a normelor comunitare sau sistemul complexal protecţiei juridice.

În faţa acestei complexe situaţii a Comunităţilor Europene, VerLo-ren van Themaat43 ca și Araceli Mangas Martin44 cred că, pentru „a-șirămâne fidelă“, Uniunea Europeană trebuie:

— să continue a fi o organizaţie internaţională „sui generis“, de in-spiraţie federală, având o structură, de asemeni, federală până laun anumit nivel (așa cum o demonstrează jurisprudenţa Curţiide Justiţie);

— să continue a nu avea un guvern propriu-zis (dar cu un executiveficace și bine legitimat);

— să continue a fi integrată în sistemul organizaţiilor de caracterintercontinental și mondial;

— să servească ca model util pentru alte organizaţii internaţionale,atât în plan regional cât și în plan intercontinental sau mondial.

3PROGRESIVITATEA PROCESULUI

ȘI REFORMELE TRATATELOR

Atât utilizarea instrumentelor specifice ale integrării cât și atinge-rea obiectivelor acesteia s-a făcut în conformitate cu ideea de „progre-sivitate“, Tratatul constitutiv al CEE prevăzând o perioadă tranzitoriede 12 ani, articulată în trei etape succesive, susceptibile a se prelungi45.

Acest sistem constituia un reflex al metodei funcţionaliste, magi-stral demonstrată de către Raportul Spaak:

— o etapă nu este un tot unitar, ci o fracţiune a unui traseu care tre-buie să se realizeze până la sfârșit;

— fiecare etapă are o unitate internă și conţine acţiuni ce trebuierealizate împreună;

Natura procesului de integrare europeană 91

Page 47: Aprofundare si extindere

— chiar dacă obiectivele finale și pricipiile generale sunt stabilitecu fermitate, procesul integrator va fi permeabil la experienţadobândită și eventualele schimbări imprevizibile;

— de aceea, utilizarea instrumentelor particulare ale integrării seva face conform cu ideea „progresivităţii“ și a „extensiunii“, pu-tându-se ajunge chiar la situaţia în care o acţiune Comunitară(necesară bunei funcţionări a acesteia) poate avea loc (în anu-mite condiţii) chiar și dacă Tratatul nu a prevăzut-o și nu a creatnorme și instituţii specifice (art. 95 TCECA, art. 235 TCE, art.203 TCEEA).

„Progresivitatea planului general“ nu trebuia, însă, să „forţeze pro-cesul de integrare“, trebuind însă să „asigure realizarea, pas cu pas, atratatelor“, în mod special a Tratatului CEE (astăzi, CE).

Tratatul constitutiv al CEE era un amestec de „angajamente“ și „pru-denţă“, pentru că era relativ ușor să începi reducerea barierelor comer-ciale dintre state, dar mai dificil să le suprimi și să construiești politicicomune.

Aici, începe o nouă „aventură“ numită UE, dar tot aici se afirmă șiapelul acesteia la menţinerea echilibrelor dintre:

— sectoare; — progresivitate; — flexibilitate.

3.1 Voinţa de a avansa pas cu pas

Complexitatea unui proces de integrare parţială a suveranităţilor, pede o parte, și, pe de alta, voinţa de a o face „pas cu pas“, au făcut săavem aproape cincizeci de reforme, începând cu Tratatele CECA, CEEși CEEA, continuând cu unificarea instituţională a celor trei Comuni-tăţi46, trecând la transformarea Adunărilor Parlamentare în Adunare Par-lamentară și a acesteia în Parlament European47, la reforma financiarăa anilor ’70, fără a uita, desigur, de marea transformare a anilor ’90 cândComunităţile Economice au devenit Uniune Politico-Economică48.

Fără îndoială, adoptarea Actului Unic European49 a permis realiza-rea uneia dintre reformele cele mai ambiţioase, prin:

— globalitatea obiectivelor sale; — efectul direct asupra tratatelor constitutive și a instituţiilor co-

munitare;— organizarea unor noi transferuri de competenţe50;— inserarea, în Tratat, a „structurii paralele“ a Cooperării Politice

Europene (CPE).

Iordan Gheorghe Bărbulescu92

Desigur, ca o culminare a procesului început în 1986 cu AUE, în1992 apare Tratatul Uniunii Europene, formalizându-se, astfel, pașiiimportanţi făcuţi deja, spre o nouă formă de organizare superioară aunei organizaţii internaţionale regionale.

De-a lungul timpului au avut loc și alte reforme decât cele stabili-te prin procedura de revizuire a fostului articol 236 al TCEE (art. N alTUE) și a sistemelor simplificate ale articolului 95 al TCECA, 138TCEE și 201 TCEEA. Aceste „alte reforme“ (neconvenţionale) au avutla bază proceduri „speciale“ și „atipice“, precum Declaraţiile Comuneale Comisiei, Consiliului și Parlamentului European, ce au introdus une-le modificări sau inovaţii importante:

— „Declaraţia Comună din 1975 asupra procedurii de concertare“,iniţiată de dialogul dintre PE, Consiliu, Comisie;

— „Declaraţia din 1977 asupra Drepturilor Fundamentale“51;— „Declaraţia din 1982 referitoare la cheltuielile ne-obligatorii“; — „Declaraţia din 1988 asupra disciplinei bugetare și îmbunătăţi-

rii procedurilor bugetare“.Privit prin prisma acestor 40 de ani de integrare europeană, siste-

mul comunitar prezintă astăzi o puternică contradicţie între:— capacitatea sa de a evolua, de a crea noi formule de creștere, de

a avansa pas cu pas; — rezistenţa sa la „schimbări constituţionale“. Rezistenţa la „schimbări constituţionale“ a făcut ca atâtea și atâtea

reforme, practic toate reformele, să aibă ca rezultat doar realizarea unor„pași mici“, fără a putea fi „raportate“ transformări radicale (de altfel,reclamate). Această tactică, bazată pe schimbări parţiale, limitate și ve-rificabile, a dat rezultate pozitive și negative, menţinându-se și în cazulrevizuirilor din 1992, 1996 și 2000 a Tratatelor constitutive. Este puţinprobabil să se schimbe această tactică la revizuirile prevăzute pentru2004.

De fiecare dată când s-a iniţiat o revizuire a Tratatelor, s-a repetat dilema: — ar fi mai potrivit să se continue cu metoda monetiană a realiză-

rii integrării „pas cu pas“; — sau ar trebui iniţiată o campanie de reflecţie profundă având drept

scop modificarea serioasă a echilibrului instituţional și reordo-narea competenţelor Comunităţii și a statelor membre.

Ca o concluzie, se poate spune că, până la acest moment, strategiaadoptată a fost cea a pașilor mărunţi combinată, firav, cu cea a saltu-rilor calitative.

În faţa atâtor reforme și adaptări juridico-constituţionale, Comuni-tatea s-a menţinut stabilă, dacă avem în vedere schimbările radicale pecare, totuși, le-a parcurs.

Natura procesului de integrare europeană 93

Page 48: Aprofundare si extindere

Putem, de asemenea, afirma că fiecare reformă a fost rezultatul unuicuplu de forţe:

— pe de o parte, presiunea europeistă; — pe de alta, rezistenţa la schimbări constituţionale manifestată de

unele ţări precum Marea Britanie, Danemarca sau chiar Franţa. Această dublă presiune a fost și mai evidentă de-a lungul dezbate-

rilor legate de Actul Unic European (AUE), Uniunea Eeconomică șiMonetară (UEM) și Uniunea Politică a UE, adică pe măsură ce se tre-cea de la Comunităţi eminamente economice la cele având scopuri po-litice.

Spre a exemplifica vom spune doar că, în ceea ce privește dezbate-rea în jurul AUE, aceasta s-a desfășurat între multe „tabere“, dintre carenumim:

— Comisia Spinelli (Clubul Crocodililor); — iniţiativa germano-italiană, din 1981 (Proiectul Genscher-Co-

lombo);— Declaraţia Solemnă de la Stuttgard (1983); — Proiectul de Tratat asupra UE al PE, din 1984; — cele două Rapoarte ale Comitetului Dooge;— în fine, proiectul Actului Unic European.Continua reformă a sistemului juridic comunitar a alimentat afir-

maţia că sistemul instituţional comunitar a fost și continuă să fie in-complet, altfel spus, că el va prezenta o anume instabilitate următoare-le câteva decade de aici înainte.

Complexitatea intereselor (uneori contradictorii) și lipsa unui ori-zont final fac ca, din anul 1986, Comunitatea să se găsească într-o di-namică de reforme continue. Ambiguitatea obiectivelor pactate prin me-toda pașilor mărunţi a obligat Comunitatea la noi și continue revizuiriale acestora, ceea ce face din ea un „organism în continuă transforma-re și miscare“.

Reformele de până acum au fost (cu bună știinţă) de fiecare datăparţiale, lăsându-se, astfel, deoparte problemele considerate „fără so-luţie“. Acestea au constituit, în acest fel, „obiectul“ următoarelor re-forme, creând, deci, noi probleme sau agravându-le pe cele existente.

Se poate afirma că, toate reformele cunoscute au reprezentat „punţicătre alte reforme“.

Conștienţi că fiecare nouă reformă abordează problemele rămasenerezolvate sau derivate din evenimentele apărute între timp, aceastădinamică de „ajustări periodice“ a constituit, uneori, o scuză pentru re-forme mediocre.

Problema cea mare este aceea că, într-un sistem juridic-consti-tuţional susceptibil schimbării la fiecare trei-patru ani, nu există su-

Iordan Gheorghe Bărbulescu94

ficientă stabilitate. Uniunea Europeană, Comunităţile sale ar avea ne-voie de mai multă stabilitate, de „ancore mai solide“ pentru a puteaprogresa decisiv și pentru a putea face faţă presiunilor internaţiona-le și naţionale.

3.2. Conţinutul reformelor

Prezintă interes să ne „aplecăm“ puţin și asupra conţinutului re-formelor.

Este simptomatic că, aproape toate reformele realizate prin proce-duri convenţionale sau prin Declaraţii și practici instituţionale au avutca scop:

— dotarea procesului de integrare cu mai multă eficacitate; — democratizarea sa; — menţinerea echilibrului instituţional inspirat de sistemul Trata-

telor constitutive.Există o „constantă“ a reformelor, toate vizând procesul de decizie

al UE pe două direcţii: — pe de o parte, facilitarea deciziilor; — pe de alta, asocierea tot mai strânsă a PE la luarea acestora prin

stabilirea unui complicat echilibru între PE și Consiliu. Surprinde preocuparea constantă pentru menţinerea complexelor

echilibre instituţionale, astfel încât „rolurile“ atribuite iniţial fiecărei in-stituţii să nu se modifice „pe fond“. Formula „clasică“ pentru a realizaacest obiectiv este, evident, aceea de a nu altera mecanismele de bazăale deciziilor, ceea ce nu împiedică adăugarea altora noi. De aici a re-zultat situaţia actuală conform căreia procesul de decizie are nu maipuţin de șapte variante (sau ramificaţii) în funcţie de greutatea sau in-fluenţa atribuită PE. De-a lungul revizuirilor succesive, au fost adău-gate proceduri noi fără a fi făcute și adaptările necesare asupra regi-murilor aplicabile anterior.

În fine, sistemul instituţional și ordinea juridică comunitară au uncaracter „neterminat“. Fără a fi eliminată capacitatea acestora de a răs-punde continuu și dinamic noilor provocări, sistemul comunitar ar tre-bui, totuși, să-și finalizeze evoluţia, să înceteze a avea caracter provi-zoriu și să pună capăt nedefinirii juridice și politice. „Progresivitatea“,pozitivă până la un punct, nu poate deveni permanentă. Problema esteaceea că negocierea permanentă a unor „noi Tratate“ este anevoioasăși costisitoare.

Chiar pentru o Comunitate bogată este dificil de suportat câte o„nouă reformă“ la fiecare patru ani.

Natura procesului de integrare europeană 95

Page 49: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu96 Natura procesului de integrare europeană 97

21 DAUDET, Y., „Le droit international tire-t-il profit du droit communautaire?“, L’Eu-rope et le Droit. Mélanges en hommage à Jean Boulouis, Paris, 1991

22 VIRALLY, M., „La notion de function en la théorie de l’organisation internationale“,Mélanges offerts à Ch. Rousseau, Paris, 1974

23 din dezbaterea referitoare la acest subiect face parte și problema „transferului de su-veranitate“ care, în realitate, este, mai degrabă, o exercitare în comun a suveranităţiidecât o transferare a acesteia de la state către o entitate superioară

24 și organul său auxiliar COREPER cât și Consiliul European în cazul UE25 mai târziu, vom nuanţa această afirmatie, prezentând Consiliul în dubla sa alteritate

de „conferinţă internaţională“ și „instituţie comunitară“26 că este așa o demonstrează faptul că, uneori, apare ca fiind împotriva unuia sau mai

multor state (cel puţin pe termen scurt și în chestiuni punctuale)27 prin competenţele lor suverane exercitate în comun apelând la tehnici ale diplomaţiei

clasice28 la ora actuală, în curs de comunitarizare29 interguvernamentale, deci30 cum se doresc și pretind a fi Comunităţile Europene și Uniunea Europeană (și cum

și sunt, până la un punct)31 DOCE, L. 169/29.VI.198732 DAGTOGLOU, P., „Naturaleza juridica de la Comunidad Europea“, Treinta ańos de

Derecho Comunitario, Luxembourg, 1984 unde sunt citati autori precum P. Vitta, P.de Visscher, R.L. Bindschedler, A. Verdross, L. Delbez, Seidl-Hohenveldern, A. Bleck-mann

33 DAUDET, Y., op. cit34 de exemplu, a renovat complet chestiunea dispoziţiilor „self executing“ și utlizarea

acestora, din ce în ce mai des, în practica juridică.35 în Franţa, de exemplu, deciziile Gisti și Nicolo ale Consiliului de Stat (din 1990) au

făcut ca administraţia franceză să-și asume roluri pentru care înainte nu era compe-tentă.

36 Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, Sentinţa din 19.06.1990 Factortame,C-213/89, 5.03.1996, Factortame III y Brasserie du pecheur, C-48/93, 19.11.91, Fran-covich, C-6 și C-9/90.

37 chiar dacă nu vorbește explicit despre aplicarea concretă, se induce această idee im-plicită.

38 House of Lords, Regina v. Secretary of State Employment, E.O.C., 3.3. 1994.39 VERLOREN VAN THEMAAT, P., „The interaction between European Community

Law and Public International Law in the Light of the «Declaration on the ProgresiveDevelopment of Principles of Public International Law relating to a New Internatio-nal Economic Order» adopted at the 62nd Conference of the ILA“, Liber AmicorumP. Pescatore, Baden-Baden, 1987 și „Les défis de Maastricht: une nouvelle etape,mais vers quels horizons?, RMC, 1992, n. 352.

40 PESCATORE, P., „International Law and Community Law. A comparative Analysis“,CMLR, 1970.

41 DAGTOGLOU, P., op. cit.42 CONSTANTINESCO, V., Compétences et pouvoirs dans les Communautés Euro-

péennes. Contribution à l’étude de la nature juridique des Communautés, Paris, 1974;„Fédéralisme-constitutionnalisme ou functionnalisme. Réflexions sur la méthode del’intégration européenne“, Mélanges Dehousse, Paris-Bruxelles, 1979; „L’article 5CEE, de la bonne foi à la loyauté communautaire“, Liber Amicorum Pierre Pescato-

De unde și ideea că, mai devreme sau mai târziu, Uniunea, Comu-nităţile sale vor trebui să aibă forţa și înţelepciunea de a realiza „mareareformă“ care să ducă la un Act Fundamental de tipul evocatei „Con-stituţii Europene“52.

Note:

1 și nu în cele trei Comunităţi plus UE, cum, formal, ar fi trebuit.2 care niciodată nu au fost doar o piaţă comună3 MONNET, J., Les Etats Unis d’Europe ont comencé, Paris, Robert Laffont, 1955;

Cittadino d’Europa, Milano, Rusconi, 1978; Memorias, Madrid, Siglo XXI, 19864 ratificând, astfel, apariţia lumii bipolare5 în special a istoricei confruntări germano-franceze din secolul XIX care a atras ace-

ste două ţări și vecinii lor în războaie periodice6 perioada ulterioară dezastrului celui de-al doilea război mondial7 SCHUMAN, R., Declaración del Ministro de Exteriores de Francia, TRUYOL Y SER-

RA, La integración europea. Idea y realidad, Madrid, 1972, dar și SCHUMAN, R.,Pour l’Europe, Nagel, Paris, 1963

8 UNION EUROPEA, Tratado de la Unión Europea, Tratados constitutivos de las Co-munidades Europeas y otros actos básicos de Derecho Comunitario, Madrid, Tecnos,1999, Tratado constitutivo de la Comunidad Europea del Carbon y del Acero, Pream-bulo, .

9 idem, Tratado constitutivo de la Comunidad Europea, Preambulo .10 idem, Tratado constitutivo de la Comunidad Europea de la Energia Atomica, Pream-

bulo.11 idem, Tratado de la Unión Europea, Preambulo.12 precum Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau unele Convenţii comerciale

(Curtea de Justiţie chiar face referire în acest sens la art. 113 TCE) sau vamale, fărăa mai vorbi despre art. 110TCE, UNION EUROPEA, Tratado de la Unión Europea.Textos consolidatos de los Tratados Comunitarios, Titlul VII, p. 67 (art. 110) și p. 68(art. 113).

13 PEREZ VERA, E., „Algunas reflexiones sobre los procesos de integración regional“,Rev. Instituciones. Europeas, 1977-3.

14 CARRILLO SALCEDO, J.A., Soberania del Estado y Derecho Internacional, Ma-drid, 1976 si El Derecho Internacional en perspectiva histórica, Madrid, 1991.

15 acest proces dacă va avea loc vreodată, va fi gradual și de foarte lungă durată.16 Sentinţa din 12 octombrie 1993.17 CHAUMONT, Ch., „Cours Général de Droit International Public“, RCADI, 1970-1

și „La signification du principe de spécialité des organisations internationales“, Mé-langes offerts à H. Rollin, Paris, 1964.

18 în conceperea unora dintre elementele instituţionale, de drept și de funcţionare.19 KOVAR, R., „Communautés Européennes“, Jurisclasseur Europe, fasc.110.20 REUTER, P., „Principes de Droit International Public“, RCADI, 1961-II; PEREZ

VERA, E., „Algunas relfexiones sobre los procesos de integración regional“, Rev. deInst. Europeas, 1977-3; SOBRINO, J.M., „La institucionalización del regionalismointernacional“, Affairs internacionals, 1991.

Page 50: Aprofundare si extindere

IV

COMUNITĂŢILE EUROPENE.STRUCTURĂ ȘI FUNCŢIONARE

1CONSIDERAŢII GENERALE

Așa cum arătam, prin expresia „Europa Comunitară“ înţelegem în-tregul celor trei Comunităţi Europene (CEE, CECA și CEEA) care, nicipână acum, nu au reușit să se unifice integral în pofida fuziunii insti-tuţionale din 1967.

Comunităţile Europene aveau ca obiectiv realizarea, între statelemembre (Franţa, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, Germania, MareaBritanie, Irlanda, Danemarca, Grecia, Spania1) a unei unificări econo-mice înţeleasă ca etapă anterioară realizării celei politice.

În acest sens: — Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oţelului, avea ca obiec-

tiv unificarea economică în respectivele sectoare; — Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, avea ca obiectiv

unificarea economică (de asemenea, sectorială) prin punerea încomun a energiei atomice a statelor membre;

— Comunitatea Economică Europeană, avea competenţe de carac-ter global asupra întregului economiilor statelor membre dez-voltând, în practică, fiecare dintre politicile comunitare.

Ca persoane juridice de drept public, Comunităţile se bucurau debeneficii și privilegii. Sediile lor au fost stabilite la Bruxelles, Luxem-bourg și Strasbourg. Teritoriul lor cuprindea teritoriul european al sta-telor membre2.

În virtutea aceleași personalităţi juridice, organele comunitare be-neficiau de competenţă externă, suficientă pentru a menţine relaţii di-plomatice cu terţe ţări și cu organizaţiile internaţionale.

Comunităţile Europene erau deschise eventualelor aderări ale ori-căror state europene, în condiţiile prevăzute de art. 237 al Tratatului dela Roma3.

re, Baden-Baden, 1987; ¿Hacia la emergencia de un derecho constitucional europeo?,Cuadrenos Constitucionales de la Cátedra Fadrique Furio Ceriol, Universidad deValencia, 1994.

43 VERLOREN VAN THEMAAT, P., op. cit.44 MANGAS MARTIN, A., „Algunas reflexiones en torno al proceso juridico de la in-

tegración europea“, Rev. de Instituciones Europeas, 1977-2; „La dinamica de las re-visiones de los Tratados y los déficits estructurales de la Unión Europea: reflexionesgenerales criticas“, Hacia un nuevo orden internacional y europeo. Homenaje al Prof.Diez de Velasco, Madrid, 1993.

45 care nu numai că nu a fost necesară, dar a și fost redusă o dată cu încheierea perioa-dei tranzitorii pentru Uniunea Vamală, la 1 iulie 1968.

46 DOCE, L.152/13.VII.1967.47 DOCE, L. 278/8.X.1976.48 DOCE, L. 224/31.VIII.1992.49 DOCE, L. 169/29.VI.1987.50 ceea ce nu se făcuse de la Tratatul din 1975, când se decidea finanţarea UE prin si-

stemul de resurse proprii.51 DOCE, n.C 103/27.IV.1977.52 asupra ideilor acestui capitol, a se vedea: BRUGMANS, H., și DUCLOS, P., Le fé-

déralisme contemporain, Leyden, 1963; ARROYO, E., „Elementos definitorios de lasorganizaciones internacionales y consideración especial de la estructura institucionalpara la cooperación politica del Acta Unica Europea“, Rev. de Instituciones Europeas,1990-2; BIEBER, R., „Les limites materielles et formelles à la revision des traitésétablissant la Communauté européenne“, RMC, 1993, n. 367; CAPOTORTI, F., „Lestatus juridique du Conseil Européen à la lumière de l’Acte Unique“, Rev. Dir. Int.,1988-1; CRUZ VILACA, J.L.si PICARRA, N., „Y a-t-il des limites matérielles à larevision des traités instituant les Communautés européennes?“, CDE, 1993-1/2; IGLE-SIAS BUHIGUES, J.L., „La noción de supranacionalidad en las Comunidades Eu-ropeas“, Rev. de Instituciones Europeas, 1974-1; LADEUR, K.H., „European Com-munity institutional reforms. Extra-National management as an alternative model toFederalisme?“, LIEI, 1990-2; NERI, S., De la nature juridique des Communautés Eu-ropéennes, Heule, 1965; OBRADOVIC, D., „Community Law and the Doctrine ofDivisible Sovereignty“, LIEI, 1993-1; PLIAKOS, A., „La nature juridique de l’UnionEuropéenne“, RTDE, 1993-2; ROLDAN BARBERO, J., „Democracia y Derecho Eu-ropeo“, Rev. de Instituciones Europeas, 1993-1; ROLLET, Ph., Spécialisation inter-nationale et Intégration européenne, Paris, 1987; SIDJANSKI, D., „L’originalité desCommunautés européennes et la répartition de leurs pouvoirs“, RGDIP, 1961 și „Ob-jetif 1993: une Communauté fédérale européenne“, RMC, 1990-2; SIMON, D., L’in-terprétation judiciaire des Traités d’Organizations, Paris, 1981; STEPHANOU, C.H.,„Identité et citoyenneté européennes“, RMC, 1991, n. 343; TAYLOR, P., „Intergo-vernmentalism in the European Communities in the ’70s: patterns and perspectives“,International Organization, 1982; TOULEMON, R., „Communauté, Union politique,Conféderation, Diplomatie ou démocratie plurinationale?“, RMC, 1991, n. 348; VI-GNES, D., „L’amenuisement de la suvéraineté des Etats Membres des Communau-tés Européennes et l’intégration regional européenne“, Studia Diplomatica, 1994-2;VITTA, E., „La théorie des formes de gouvernement et la structures des Commu-nautés Européennes“, Miscellanea W.J. Ganshof van der Meersch, Bruselas, 1972.

Iordan Gheorghe Bărbulescu98

Page 51: Aprofundare si extindere

2SURSELE DREPTULUI COMUNITAR

2.1. Tratatele

Sursa primară a ordinii juridice comunitare o constituia (și o con-stituie) Tratatele Europene și protocoalele anexe, stabilite în baza acor-durilor dintre statele membre.

Fundamentale pentru CECA, CEE și CEEA sunt, deci, Tratatul dela Paris și Tratatele de la Roma prin care se decidea apariţia celor treiComunităţi. Fundamentale sunt, de asemenea, diversele documente carefigurează, în multe cazuri, drept anexe la respectivele Tratate. O rele-vanţă specială în acest sens, o are „Protocolul de la Bruxelles, din 17aprilie 1957, referitor la Curtea de Justiţie“.

Diversele protocoale și acorduri anexe au, deci, caracter de „sursecomune“ pentru cele trei comunităţi.

Printre documentele ce au contribuit la îmbogăţirea dreptului co-munitar, altele decât Tratatele constitutive, aici vom aminti:

— „Acordul semnat la Roma simultan cu semnarea Tratatelor con-stitutive, referitor la unele instituţii comune ale ComunităţilorEuropene“, precum și cu „Tratatul de Fuziune al instituţiilor“,semnat la Bruxelles, la 8 aprilie 19654;

— „Tratatul de la Luxembourg“, din 22 aprilie 1970 care a modi-ficat procedura, dar și „forţa“ bugetar-financiară a Comunităţi-lor, substituind „contribuţia statelor“ printr-un „sistem de resur-se proprii“, înţeles ca mijloc de finanţare a bugetului comunitar;

— „Actul Unic European“, semnat la Luxembourg, la 17 februarie1986 și la Haga la 28 februarie 19865, ce includea, în Titlul II,diverse modificări ale conţinutului Tratatelor, iar în Titlurile I șiIII se făceau referiri la Consiliul European și la Cooperarea Po-litică Europeană;

— „Acordurile din 22 ianuarie 1972 referitoare la condiţiile de ade-rare și modificările aduse Tratatelor constitutive ca urmare a in-tegrării Marii Britanii, Irlandei și Danemarcei în ComunităţileEuropene“6, „Tratatul de la 28 mai 1979 referitor la încorpora-rea Greciei în Comunitate“ și „Tratatul din 12 iunie 1985 refe-ritor la aderarea Spaniei și Portugaliei“7.

Tratatele europene erau, în principiu, singura sursă „absolut pri-mară“ o ordinii juridice comunitare. Aceasta nu însemnă că statelemembre nu mai aveau la îndemână și posibilitatea de a semna, întreele, acorduri. În principiu, chiar Tratatele prevedeau această posibili-tate, statele membre putând realiza acorduri, în sectoare prestabilite.

Iordan Gheorghe Bărbulescu100

Însă cel mai important, rămânea faptul că, statele membre își puteau„realiza acordurile“ în forme simplificate și nesupuse ratificării, prinintermediul activităţilor și a înţelegerilor pe care le făceau reprezen-tanţii lor în Consiliu. În fine, statele membre puteau, prin semnareade acorduri, să depășească eventualele lacune ale Tratatelor, în sco-pul dezvoltării, în forme comunitare, a politicilor comune în sectoa-re neprevăzute în Tratate.

De la început, putem spune că, dreptul primar reprezintă acea par-te a Dreptului comunitar în care:

— se definesc Comunităţile Europene; — se enunţă obiectivele acestora; — se descriu instituţiile responsabile cu realizarea acestor obiec-

tive; — se stabilesc competenţele materiale și formale8 ale instituţiilor,

în scopul realizării obiectivelor. Totalitatea deciziilor juridice care formează Dreptul primar nu re-

prezintă emanaţii ale instituţiilor comunitare, ci ale statelor membre,fiind cuprinse în Tratatele constitutive ale comunităţilor și în modifi-cările ulterioare.

De aceea, se poate afirma că Dreptul primar nu era al Comunităţi-lor Europene, ci referitor la Comunităţile Europene.

Dimpotrivă, dreptul derivat, fiind rezultatul deciziilor adoptate decătre instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor acestora re-cunoscute de către dreptul originar, se poate defini ca drept al comu-nităţilor europene.

Într-o ordine cronologică, aceasta este lista actelor juridice care for-mează dreptul primar (cu unele scurte referiri la conţinutul lor):

1. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui și Oţelu-lui“, semnat la Paris, la 18 aprilie 1951 (ne referim pe larg, ulterior).

2. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene“, semnat la Roma la25 martie 1957 (referiri ample, ulterior).

3. „Tratatul constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice“,semnat la Roma, la 25 martie 1957 (referiri ulterioare).

4. „Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europe-ne“, semnată la Roma, la 25 martie 1957.În baza acestei convenţii și având drept scop evitarea unei multipli-cări excesive a instituţiilor, se decide ca Adunarea Parlamentară șiCurtea de Justiţie ale CEE și CEEA (ce se creau la acel moment)să fie aceleași cu cele deja existente pentru CECA astfel încât Adu-narea și Curtea celor trei comunităţi să fie comune chiar dacă restulinstituţiilor rămâneau separate.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 101

Page 52: Aprofundare si extindere

5. „Tratatul care instituie un Consiliu unic și o Comisie unică a Co-munităţilor Europene“, din 19679 și „Protocolul asupra privilegii-lor și imunităţilor Comunităţilor“, semnat la Bruxelles, la 8 aprilie1965. Respectivul tratat, cunoscut drept „Tratatul de Fuziune“ stabilea că,atât Consiliul va fi comun celor trei Comunităţi funcţionând ca și„Consiliul Comunităţilor Europene“, precum și Comisia, care va fide asemenea comună celor trei comunităţi, absorbind competenţe-le „Înaltei Autorităţi“ a CECA, dar și pe cele ale Comisiei CEE șiale Comisiei CEEA și devenind, astfel, Comisia Comunităţilor Eu-ropene. Prin aceasta se termină procesul de simplificare instituţio-nală, început prin Convenţia de la Roma din 25 martie 1957, astfelîncât, deși rămân toate cele trei Comunităţi, instituţiile acestora —Consiliul, Comisie, Adunare și Curte — vor fi comune celor trei co-munităţi (ceea ce va face să existe patru instituţii comunitare în locde 12, câte ar fi rezultat dacă nu se realiza fuziunea).

6. „Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratate-lor constitutive ale Comunităţilor Europene și a Tratatului care in-stituie un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităţilor Euro-pene“, semnat la Luxembourg, la 21 aprilie 1970. Această decizie, modifică redactarea iniţială a tratatelor consti-tutive ale Comunităţilor Europene stabilind, ca mijloc de finan-ţare a activităţilor comunitare, un sistem de resurse proprii bazat,fundamental, pe drepturile de vamă și alte taxe pe comerţul ex-terior.

7. „Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatu-lui Danemarcei, Republicii Irlanda și Regatului Unit al Marii Bri-tanii și Irlandei de Nord“, semnat la 22 ianuarie 197210. Acest tratat nu a presupus modificări în articularea tratatelor con-stitutive a Comunităţilor Europene, dar le-a precizat în vederea adap-tării compoziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată deaderarea unor noi state.

8. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băn-cii Europene de Investiţii“, semnat la 10 iulie 1975. Acest tratat nu a introdus nici o altă modificare în redactarea trata-telor constitutive în afara celei din titlu.

9. „Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor ceinstituie Comunităţile Europene și ale Tratatului care instituie unConsiliu unic și o Comisie unică a Comunităţilor Europene“, sem-nat la 22 iulie 1975. Acest tratat a modificat serios (întărindu-le) competenţele Parla-mentului European în sfera bugetară cât și sistemul de resurse pro-

Iordan Gheorghe Bărbulescu102

prii al comunităţilor (așa cum se stabilise prin Decizia din 21 apri-lie 1970) incluzându-se, între acestea, și posibilitatea „recoltării“unui procent din baza TVA — iniţial 1% — a fiecărui stat membru.

10. „Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentan-ţilor în Adunarea Parlamentară prin sufragiu universal direct“, sem-nată la 20 septembrie 197611. Această decizie a modificat redactarea tratatelor constitutive deoa-rece membrii Parlamentului European nu mai erau desemnaţi de că-tre parlamentele naţionale.

11. „Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Eu-ropene“, semnat la Atena la 28 mai 1979.Acest tratat nu a presupus modificări în „articularea“ tratatelor con-stitutive, în afara celor rezultate din necesitatea adaptării compo-ziţiei instituţiilor comunitare la noua situaţie creată prin aderareaGreciei.

12. „Tratatul prin care se modifică tratatele constitutive ale Comuni-tăţilor Europene în ceea ce privește Groenlanda“, semnat la 13 mar-tie 198412.În esenţă, prin acesta se codifică încetarea aplicării tratatelor con-stitutive în cazul Groenlandei.

13. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a ComunităţilorEuropene“, din 7 mai 1985. Prin această decizie s-a modificat sistemul de resurse proprii, așacum se stabilise prin Decizia din 21 aprilie 1970.

14. „Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei și a Republicii Por-tugalia la Comunităţile Europene“, semnat al Lisabona și Madrid la12 iunie 198513.Acest tratat nu a modificat dreptul primar, în afara modificărilor de-rivate din adaptarea compoziţiei instituţiilor comunitare la situaţiacreată după aderarea noilor membrii.

15. „Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European“, semnat la 17februarie 1986, la Luxembourg de către Germania, Belgia, Spania,Franţa, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Marea Britanieși la 28 februarie la Haga de către Danemarca, Grecia și Italia14.AUE a modificat redactarea unor articole ale tratatului constitutiv aCEE, în scopul „punerii în operă“ a Pieţei Unice, începând cu 1 ia-nuarie 1993.

16. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii al ComunităţiiEuropene“, 24 iunie 1988, prin care se modifică sistemul de resur-se proprii stabilit prin Decizia de la 7 mai 1985.

17. „Tratatul Uniunii Europene“, semnat la Maastricht la 7 februarie199215.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 103

Page 53: Aprofundare si extindere

Prin acest tratat s-a creat Uniunea Europeană și s-a modificat re-dactarea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene (fomaldin acest moment „Comunităţile Economice Europene“ se vor numi„Comunităţi Europene“), astfel încât să poată fi implementată Uniu-nea Economică și Monetară. Se avea în vedere, de asemenea, adap-tarea Tratatelor la noile mecanisme de adoptare a deciziilor comu-ne, de către Consiliu și Parlamentul European16.

18. „Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei și Sue-diei la Comunităţile Europene“, semnat la Corfu, la 24 iunie 199417. Acest tratat a însemnat, în fapt, adaptarea articolelor Tratatului Uniu-nii și a celor trei Tratate constitutive ale Comunităţilor Europene lasituaţia creată de aderarea noilor membrii18.

19. „Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii a ComunităţilorEuropene“, 31 octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul deresurse proprii conform Deciziei din 24 iunie 1988.

20. „Tratatul de la Amsterdam“, din 2 octombrie 1997 prin care se mo-difică Tratatul Uniunii Europene și tratatele constitutive ale fiecă-reia din cele trei comunităţi europene19.

21. „Tratatul de la Nisa“. Deocamdată, documentul la care ne vomreferi reprezintă un text neratificat de către Parlamente însă con-venit de către șefii de state și guverne cu ocazia Consiliului Eu-ropean de la Nisa, decembrie 2000. În mod normal, textul con-venit la 12 și, respectiv, 22 decembrie 2000 va fi cel care se vaîncorpora în Tratatul UE și Tratatele constitutive ducând la noulTratat. Urmează să vedem ce se întâmpla în cazul în care Irlan-da nu va ratifica, în final, Tratatul de la Nisa.

2.2. Dreptul derivat

Dreptul derivat este format din totalitatea actelor normative adop-tate de către instituţiile comunitare în exercitarea competenţelor atri-buite lor de către tratatele constitutive, în scopul atingerii finalităţiloracestora.

Important pentru demersul nostru, care nu este unul propriu-zis ju-ridic, este să vedem ce tip de decizii pot lua instituţiile comunitare pen-tru a-și exercita competenţele materiale.

În cazul CEE și EURATOM, puterea de decizie se manifestă prinintermediul a trei tipuri de acte normative:

— Regulamentul; — Directiva;— Decizia.

Iordan Gheorghe Bărbulescu104

Respectivele dispoziţii sunt adoptate de către Comisie sau Consi-liu, ca urmare a unei propuneri a Comisiei. Ele au caracter de normejuridice obligatorii și nu de simple rezoluţii sau recomandări, cum ar fiîn cazul general al dreptului internaţional.

2.2.1. Regulamentul20

Are un caracter general, este obligatoriu în toate elementele sale șidirect aplicabil tuturor statelor membre. Constituie actul cel mai solemnși mai important din întreg blocul legislativ comunitar. El reprezintăprincipala sursă a dreptului secundar, nu atât prin numărul mare de sec-toare pe care poate și trebuie să le regularizeze, ci — mai ales — pen-tru că este unica sursă de drept secundar care permite autorităţilor co-munitare să impună obligaţii sau să creeze drepturi cetăţenilor statelormembre fără aprobarea guvernelor naţionale.

În acest sens, paragraful 2 al art. 189 TCE, ca și art. 161 TCEEA,prevede că:

„Regulamentul va avea aplicabilitate generală. Va fi obligatoriu întoate elementele sale și direct aplicabil fiecărui stat“.

O primă caracteristică, deci, este cea a caracterului general21. O altă caracteristică este cea a obligativităţii sale pentru toţi desti-

natarii, fie ei state membre sau autorităţi comunitare. În fine, Regulamentul este direct aplicabil în statele membre, el de-

venind automat „parte a ordinii juridice statale“. Spre deosebire de ceeace se întâmplă cu Directivele (pentru CE și CEEA) și cu Recomandă-rile (pentru CECA), drepturile și obligaţiile derivate din Regulament auefecte imediate în teritoriul fiecărui stat, fără necesitatea ca o normănaţională să dezvolte sau să facă aplicabil respectivul Regulament. Nor-ma naţională poate clarifica Regulamentul, dar nu îl poate împiedica.Aplicarea Regulamentului se face de la intrarea sa în vigoare și nu dela intrarea în vigoare a eventualei norme naţionale referitoare la el. Re-gulamentul reprezintă „adevărata putere europeană“ deoarece, prin el,Comunitatea dobândește dreptul de „a legisla direct, fără intermedie-rea naţională“.

Ca și concluzie, putem spune că, în acele sectoare în care se legis-lează prin Regulamente, se poate vorbi despre „o adevărată delegare asuveranităţii dinspre statele membre spre CEE“22.

Regulamentul intră în vigoare la o dată prevăzută în textul său, iardacă nu se precizează acest lucru intră în vigoare automat la 20 de zilede la publicarea sa (art. 191 TCE și art. 162 TCEEA) în JOCE/DOCE,seria L (legislaţie).

Putem avea:— Regulamente de Bază;

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 105

Page 54: Aprofundare si extindere

— Regulamente de Aplicare sau Dezvoltare. Primul, este cel de care am vorbit până acum; celălalt îl întâlnim

atunci când se elaborează un Regulament pentru dezvoltarea normati-vă a celui dintâi.

Regulamentele, conform art. 189 TCE, pot fi adoptate de către Con-siliu și Comisie. În redactarea dată acestui articol prin TUE, se stabi-lește că Regulamentele pot fi adoptate de Consiliu și PE, în comun. Înpractică, Regulamentele de Bază sunt cele elaborate de către Consiliu,iar cele de Aplicare sunt ale Consiliului sau ale Comisiei (art. 155 TCEsau 124 TCEEA).

Între Regulament și Directivă nu există ierarhie. Nici unul nu estesubordonat juridic celuilalt, ci amândouă dreptului primar. Singuraierarhie este cea deja amintită între cele două tipuri de Regulamen-te. Altfel spus, dacă ceva a fost regularizat prin Directivă aceasta nuînseamnă că nu va putea fi regularizat și prin Regulament, sau in-vers23.

2.2.2. Directiva24

Obligă toate statele membre în legătură cu finalitatea lor, dar lasă —la nivelul instanţelor naţionale — alegerea formei și a mijloacelor ne-cesare atingerii acesteia.

Directiva poate fi generală sau particulară, se adresează statelormembre și se aplică prin intermediul acestora.

Conform paragrafului trei al art. 189 TCE și art. 161 TCEEA, „Di-rectiva va obliga statul membru căruia i se adresează, asupra rezultatu-lui la care va trebui să ajungă lăsându-i acestuia libertatea de a alegeforma și mijloacele“. Altfel spus, Directiva apare ca o „lege-cadru“, pecare fiecare stat trebuie să o aplice punând în vigoare, în acest sens,normele sale naţionale.

În cazul Directivei, se poate vorbi despre o „regularizare omogenăla nivelul UE“, doar după intrarea sa în vigoare în toate statele mem-bre (prin regularizări naţionale subsecvente adoptării acesteia). Doaradoptarea normelor interne duce la aplicarea Directivei, acestea urmândprocedurile constituţionale din fiecare ţară.

Toate acestea demonstrează simplitatea aplicării unui Regulament(aplicare directă) și caracterul complicat al Directivei. Directiva con-tinuă însă să existe, fiind o expresie a respectării suveranităţii state-lor membre în anumite sectoare. În ziua de astăzi, Directiva este cri-ticată, atât în sensul că, fiind prea detaliată uneori, nu lasă statuluimembru capacitate suficientă de „mișcare“ în raport cu dreptul in-tern, cât și în sensul că, dimpotrivă, fiind prea „generală“ lasă preamultă marjă de manevră statelor, privând, astfel, Comunitatea de omo-

Iordan Gheorghe Bărbulescu106

genitate și, chiar, împiedicând armonizarea legislativă la nivel co-munitar.

Directiva, ca și Regulamentul, poate apărea în orice domeniu fiindconsiderată „mijlocul de armonizare al legislaţiilor naţionale“, în prin-cipal în ceea ce privește Piaţa Internă.

Ceea ce caracterizează Directiva este că nu vorbim de un act având„caracter general“ ci de un act având un „adresant precis“: un stat mem-bru sau toate. În măsura în care ea nu regularizează „general“ și „ab-stract“, nu poate fi considerată ca având caracter general precum Re-gulamentul. Aceasta nu înseamnă că Directiva nu ar fi angajantă, însăînseamnă că este vorba despre o „obligativitate specială“ prin care sta-tul sau statele trebuie să-și modifice ordinea juridică internă, în vede-rea aplicării acesteia. Directiva nu este, deci, direct aplicabilă, spre deo-sebire de Regulament, în sensul că nu crează direct drepturi și obligaţiicetăţenilor statelor cărora li se adresează.

Directivele sunt adoptate de către PE împreună cu Consiliul, de că-tre Consiliu și Comisie. În general, Consiliul este cel care elaboreazăDirective, în baza propunerilor Comisiei, prin unanimitate sau majori-tate calificată.

Publicarea Directivelor în JOCE/DOCE nu înseamnă și aplica-rea lor, dat fiind „caracterul normativ indirect“ al acestora, norme-le naţionale ce dezvoltă directiva fiind cele care regularizează, într-oţară sau alta, aplicarea propriu-zisă a lor. Dată fiind această parti-cularitate, putem avea situaţia în care un stat membru sau Comisiapot denunţa un alt stat membru pentru nepunerea în aplicare a uneidirective25.

2.2.3. Decizia26

Este obligatorie în toate elementele sale pentru destinatarii ei. Estevorba despre un act individual, al cărui destinatar nu trebuie să fie nea-părat un stat membru.

În art. 189 al TCE și art. 161 al TCEEA se semnalează că, între ac-tele normative ce pot fi adoptate de către PE și Consiliu (împreună),Consiliu și Comisie, se află și Decizia. Decizia, conform paragrafului4, „va fi obligatorie în toate elementele sale și direct aplicabilă“.

Decizia, spre deosebire de Regulament, nu are caracter general șiabstract. Decizia poate fi considerată ca act administrativ, adică un actcu valoare juridică limitată la un sector sau caz. Alături de diferenţadeja enunţată faţă de Regulament, (nu are caracter general), mai apareîncă una: în timp ce Regulamentul se referă exclusiv la un stat, mai mul-te sau toate, Decizia se poate referi și la entităţi ne-statale (particulari,de ex).

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 107

Page 55: Aprofundare si extindere

Decizia se diferenţiază și de Recomandări și Avize, prin aceea căacestea nu sunt angajante.

Exista însă și Decizii (ale Consiliului) de caracter general, ale că-ror efecte se aseamănă cu cele ale Regulamentelor sau ale Directivelor.

În categoria Deciziilor se înscriu actele adoptate (conform art. 189TCE și art. 161 TCEEA) de către Comisie, în virtutea competenţelorproprii ale acesteia (art. 85, art. 89, art. 92, art. 93, art. 115 etc. aleTCE).

Conform art. 191 TCE și 163 TCEEA, Deciziile ca și Directivele auefect începând cu notificarea acestora, celor interesaţi, fără a fi necesa-ră publicarea în JOCE/DOCE. Aceasta se face doar spre informare.

Conform art. 190 al TCE și art. 162 al TCEEA Directivele, la fel caRegulamentele sau Deciziile, trebuie motivate. Motivarea în cazul De-ciziilor trebuie să fie mai detaliată, dat fiind faptul că, neavând un ca-racter general, ele nu pot afecta funcţionarea de ansamblu a Uniunii27.

2.2.4. Actele neangajante de drept derivat

2.2.4.1. Recomandări și Avize28

Independent de deciziile juridice angajante, Consiliul și Comisiapot adopta unele decizii ne-angajante a căror forţă politică diferă înfuncţie de gradul de integrare a respectivei activităţi comunitare. Estevorba despre Avize sau Recomandări al căror conţinut, cum indică Tra-tatele de la Roma, nu obligă statele membre.

La acestea se referă art. 189 TCE și art. 161 TCEEA. La rândul său,art. 190 al TCE arată că „Regulamentele, Directivele și Deciziile adop-tate în comun de către PE și Consiliu cât și Regulamentele, Directive-le sau Deciziile adoptate de către Consiliu sau Comisie trebuie moti-vate și trebuie să se refere la Propuneri sau Avize“. Altfel spus, Reco-mandarea sau Avizul sunt anterioare adoptării de acte normativeobligatorii, precum Regulamentele, Deciziile sau Directivele. Trebuiesă mai spunem că, deși nu sunt obligatorii, ele „delimitează subiectul“ce urmează a fi regularizat prin actele angajante, ceea ce le dă o deo-sebită relevanţă. În ceea ce le privește, în timp ce „Avizele“ au mai multun caracter tehnic, „Recomandările“ constituie un instrument utilizatpentru a „incita“, „provoca“ statele membre în adoptarea de „atitudini“faţă de problematica specifică diferitelor sectoare comunitare.

2.2.4.2. Poziţii și acţiuni comuneDreptul derivat există numai pentru CEE, CECA și CEEA. Când

este vorba despre un obiectiv al Tratatului Uniunii Europene aflat înafara zonei de influenţă a CEE, CECA sau CEEA acesta nu poate fi

Iordan Gheorghe Bărbulescu108

realizat prin adoptarea de Regulamente, Directive sau alte acte tipicedreptului derivat. Având în vedere că UE (în afara CEE-CEEA-CECA)este mai degrabă o organizaţie internaţională clasică (acţionând maimult pe baza cooperării decât a integrării) nu trebuie să ne mire că, pen-tru a atinge obiective UE, care nu sunt și ale CEE-CECA-CEEA (PESC,de exemplu), nu s-a prevăzut ca UE să adopte acte comunitare de tipulcelor anterior menţionate.

De aceea, în acest caz (PESC sau JAI), Consiliul poate adopta Po-ziţii sau Acţiuni Comune, conform art. J.2. și J.3. pentru PESC și K.3pentru JAI.

„Poziţiile Comune“ reprezintă acorduri ale Consiliului Uniunii, aces-tea determinând, apoi, comportamentul statelor membre. Conform art.J.2., „statele membre vor veghea pentru ca politica lor naţională să fieconformă cu Poziţiile Comune“. Poziţiile Comune urmăresc garanta-rea atingerii unui obiectiv comun prin coordonarea diferitelor politicinaţionale ale statelor membre.

„Acţiunile Comune“ sunt acorduri ale Consiliului Uniunii (adopta-te în conformitate cu orientările Consiliului European), având ca scopidentificarea și adoptarea măsurilor concrete necesare atingerii unuiobiectiv. În acordul prin care Consiliul adoptă o Acţiune comună, sestabilește și forma (majoritate simplă, calificată sau unanimitate) în careConsiliul va adopta deciziile de executare ale acesteia.

2.2.5. Dreptul derivat în Tratatul CECAToate actele normative enumerate până aici sunt specifice CEE și

CEEA și sunt reglementate prin TCE, art. 189 și TCEEA, art. 161. În ceea ce privește actele normative ale CECA, acestea diferă de

cele ale CEE și CEEA. Acestea sunt: — Deciziile, obligatorii în toate elementele; — Recomandările, obligatorii în privinţa obiectivelor, dar lăsând

destinatarilor alegerea mijloacelor. Dacă ar fi să facem o comparaţie cu actele normative tipice CEE și

CEEA, am vedea că: — Deciziile CECA corespund, simultan, Regulamentelor și Deci-

ziilor CEE; — Recomandările CECA corespund Directivelor CEE și CEEA. În plus, Comisia CECA (Înalta Autoritate) poate formula Avize nean-

gajante.Dreptul derivat, în cazul CECA, prezintă anumite particularităţi faţă

de CEE și CEEA, determinate, în principal, de anterioritatea TratatuluiCECA faţă de Tratatele CEE și CEEA29.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 109

Page 56: Aprofundare si extindere

Art. 14 al TCECA stabilea că, „pentru îndeplinirea misiunii sale,Înalta Autoritate va lua Decizii, va formula Recomandări și va emiteAvize, în condiţiile prevăzute de Tratat. Deciziile vor fi obligatorii întoate elementele. Recomandările vor obliga în ceea ce privește obiec-tivele, dar vor lăsa destinatarii lor să stabilească mijloacele cele mai po-trivite pentru atingerea lor. Avizele nu vor fi obligatorii. Când ÎnaltaAutoritate nu este abilitată să ia Decizii, va putea să se limiteze la for-mularea de Recomandări“.

La prima vedere, se crează impresia că, în practică, avem Decizii(acte individuale) și Recomandări (similare Directivelor CEE-CEEA).

În realitate, dreptul derivat al CECA operează cu cinci tipuri de actenormative:

— Decizii generale; — Decizii individuale; — Recomandări generale; — Recomandări individuale; — Avize.

2.2.5.1. Decizia CECADeciziile Generale sunt norme de caracter general, obligatorii în

toate elementele și care regularizează situaţii abstracte. Sunt asemănă-toare, ca efecte, cu Regulamentele CEE-CEEA. O dată publicate, De-ciziile CECA devin obligatorii.

Deciziile Individuale CECA coincid — pe fond — cu DeciziileCEE-CEEA, fiind acte concrete prin intermediul cărora instituţia co-munitară — în cazul CECA, Comisia („urmașa“ Înaltei Autorităţi) —aplică o normă de drept comunitar unei entităţi concrete.

2.2.5.2. Recomandarea CECACum am văzut deja, avem Recomandări Generale și Individuale. În

practică, Recomandările CECA sunt, însă, generale adresându-se sta-telor membre. Motivarea unei Recomandări trebuie să fie chiar și maidetaliată decât cea prevăzută pentru Deciziile adoptate conform art. 189CEE și 161 CEEA. Motivarea Deciziilor apare în art. 15 TCECA și areca obiectiv garantarea securităţii juridice a destinatarilor30.

2.2.5.3. Publicarea, notificarea și intrarea în vigoare a dreptuluiderivat CECA

În ceea ce privește intrarea în vigoare a actelor de drept derivatCECA, art. 15 TCECA arată că „Deciziile și Recomandările, când auun caracter individual, obligă interesatul începând cu notificarea. În ce-lelalte cazuri, sunt aplicabile prin simpla lor publicare“.

Iordan Gheorghe Bărbulescu110

Recomandările Generale CECA, spre deosebire de Directivele CEEși CEEA cu care seamănă, nu intră în vigoare începând cu notificarealor destinatarilor, ci o dată cu publicarea în JOCE/DOCE.

În ceea ce privește efectul direct al Recomandărilor CECA, acestaeste similar celui al Directivelor CE.

2.2.6. Concluzii asupra dispoziţiilor normative ale ComunităţilorPutem sintetiza astfel:

CECA CE CEEAArt. 14 TCECA Art. 189 TCE Art. 161 TCEEADecizii generale Regulamente RegulamenteRecomandări Directive DirectiveDecizii individuale Decizii DeciziiAvize Recomandări și Recomandări și

Avize Avize

Nu putem încheia această parte fără a stabili că, Dreptul Comuni-tar crează norme care primează asupra celor naţionale31, statele mem-bre angajându-se să cedeze Comunităţii supravegherea aplicării corec-te a acestei reguli32.

2.3. Jurisprudenţa

2.3.1. Consideraţii generaleJurisprudenţa Comunităţilor constituie o sursă esenţială a dreptului

comunitar. Prin jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie completează și pre-cizează, în numeroase aspecte, dispoziţiile Tratatelor asigurând, toto-dată, respectarea acestora.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene este instituţia comuni-tară căreia tratatele i-au încredinţat misiunea de:

— a veghea pentru corecta interpretare și aplicare a Dreptului co-munitar.

În acest sens, așa cum se arată în art. 164 al TCE „Curtea de Justiţieva garanta respectarea Dreptului în interpretarea și aplicarea Tratatu-lui“. Art. 136 al TCEEA spune același lucru, iar art. 31 al TCECA ara-tă că „Curtea de Justiţie va garanta respectarea Dreptului în interpreta-rea și aplicarea Tratatului și a regulamentelor de punere în aplicare aacestuia“. Curtea de Justiţie chiar dacă veghează exclusiv asupra inter-pretării unitare a dreptului comunitar astfel încât să fie garantată înţe-legerea sa omogenă de către diferite tribunale naţionale, nu înseamnă

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 111

Page 57: Aprofundare si extindere

că este și singura instituţie care garantează corecta aplicare a dreptuluicomunitar. Comisia, de exemplu, are și ea atribuţii în garantarea apli-cării corecte a legislaţiei comunitare, motiv pentru care și este consi-derată „garantul Tratatelor“.

În practică, Curtea de Justiţie interpretează și urmărește nu numaiaplicarea dreptului primar, ci și a celui derivat și a jurisprudenţei.

Curtea de Justiţie este comună celor trei Comunităţi. În acest sens,încă de la Roma din 1957, a fost semnată „Convenţia asupra unor in-stituţii comune ale Comunităţilor Europene“ care prevedea că instituţiileCurţii la care se refereau TCEE și TCEEA, vor fi aceleași pentru amân-două și că, în plus, această Curte comună va succede pe cea a CECA.Dispoziţiile celor trei Tratate referitoare la Curte nu au fost însă armo-nizate, nici protocoalele referitoare la statutul Curţii, ceea ce înseamnăcă, de fapt, competenţele acesteia nu sunt aceleași atunci când acţio-nează conform TCE, TCECA sau TCEEA33.

2.3.2. Natura juridică a Curţii de Justiţie a Comunităţilor EuropenePentru a înţelege acest aspect, trebuie — mai întâi — să analizăm

caracteristicile principale ale Curţii de Justiţie a Comunităţilor Euro-pene:a) Curtea de Justiţie aplică o jurisdicţie de „unică instanţă“, principiu

încă valabil chiar dacă există și Curtea de Primă Instanţă, deoare-ce — faţă de aceasta — Curtea de Justiţie nu joacă rolul unei „adoua instanţe“.

b) Jurisdicţia Curţii de Justiţie este obligatorie, faţă de ceea ce se în-tâmplă cu tribunalele internaţionale clasice34.

c) Curtea de Justiţie are, deci, o jurisdicţie exclusivă, nici o altă instan-ţă naţională sau internaţională neputându-se pronunţa în legătură cusectoarele care sunt în competenţa sa.

d) Faţă de Tribunalele Internaţionale, Curtea de Justiţie este obligatăsă se pronunţe asupra acelor sectoare care sunt de competenţa sa,neputând să evoce (pentru a nu se pronunţa) eventualele lacune aleTratatelor. Într-un asemenea caz, este obligată să se refere, în Sen-tinţă, la principiile generale ale Tratatelor.

e) În anumite cazuri, și „particularii“ se pot adresa Curţii de Justiţie(faţă de situaţia Tribunalelor Internaţionale unde interlocutori suntconsiderate doar statele).

f) Deciziile Curţii de Justiţie sunt obligatorii, având forţă executorieîn teritoriul statelor membre, conform art. 44 și 92 TCECA, 187 și192 TCE și 159 și 164 TCEEA.

g) Jurisdicţia Curţii de Justiţie este una specială, Curtea având com-petenţe doar în sectoarele regularizate de dreptul comunitar.

Iordan Gheorghe Bărbulescu112

Toate acestea ne arată că, Curtea de Justiţie, chiar dacă prin unelecompetenţe pare a avea „natura juridică admnistrativă“, iar prin altele„natura juridică internaţională clasică“, poate fi, mai degrabă, asimila-tă jurisdicţiei de tip contencios administrativ și constituţional.

2.3.3. Compoziţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor EuropeneDreptul primar se referă la Judecători, Avocaţi Generali și Secretari.Art. 165 TCE, 32 TCECA și 137 TCEEA, stabileau că, instituţia

Curţii este formată din 15 Judecători35.Conform art. 165 TCE, 32 TCECA și 137 TCEEA, se permite Con-

siliului să modifice numărul Judecătorilor, prin unanimitate și la pro-punerea Curţii. Este una dintre puţinele situaţii când, Consiliul, poatemodifica dreptul primar nu la propunerea Comisiei, cum este normal,ci a Curţii de Justiţie.

Judecătorii nu sunt numiţi de Consiliu, ci, de comun acord, de cătrestatele membre. Judecătorii (precum Comisarii) nu reprezintă statele mem-bre, ci sunt independenţi. În acest caz, se merge chiar mai departe decâtîn cazul Comisiei36, neprecizându-se nimic despre originea lor naţiona-lă. Mai mult decât atât, aceștia pot fi chiar și din terţe ţări. Aceasta estesituaţia Judecătorilor Curţii din punct de vedere doctrinar, în practicăavând, însă, „câte un judecător provenit din fiecare stat membru“.

La început, majoritatea problemelor se tratau în Plenul Curţii de Ju-stiţie. Ulterior, au apărut Completele de „trei“ sau „cinci“, conform art.165, 32 și 137 ale TCE, TCECA și TCEEA. Nu pot fi judecate, însă,decât în Plen chestiuni legate de state și instituţii, cât și cele descrise înart. 41, 177 și 150 TCECA, TCE și TCEEA. În actualitate, o dată cuapariţia Curţii de Primă Instanţă, Plenul a devenit excepţia, iar regulao constituie instanţele reduse. Actualmente, există patru Complete detrei judecători și două de cinci.

Curtea de Justiţie, este asistată de nouă Avocaţi Generali care, con-form art. 32bis, 166 și 138 TCECA, TCE și TCEEA sunt cei „care pre-zintă public, imparţial și independent <Concluzii Motivate> asupra su-biectelor aflate în judecată. În practică, Concluziile acestora duc la o„Propunere de Rezoluţie“, ceea ce a făcut ca, figura Avocatului Gene-ral să fie considerată ca o „primă instanţă“37. În plus, Avocaţii Gene-rali participă la dezbaterile Curţii de Justiţie, fără a avea, însă, drept devot. Ca și Judecătorii, Avocaţii Generali nu reprezintă state, nici insti-tuţii comunitare. În practică, posturile se repartizează între cele cincistate mari și celelalte 10 state mici și mijlocii.

Art. 32.3, 167 și 139 ale TCECA, TCE și TCEEA stabilesc crite-riile după care se numesc Judecătorii și Avocaţii Generali, acestea fiindexclusiv profesionale.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 113

Page 58: Aprofundare si extindere

Judecătorii și Avocaţii Generali sunt independenţi faţă de:— instituţiile comunitare;— statele membre.În plus, pe timpul desfășurării mandatului, unii și alţii, nu pot exer-

cita funcţii publice și administrative sau desfășura activităţi private. Nuîn ultimul rând, sunt inamovibili și au imunitate în raport cu deciziileluate pe timpul cât au fost Judecători, respectiv, Avocaţi Generali.

Sunt numiţi pe șase ani. La fiecare trei ani, are loc o renovare par-ţială a 7-8 Judecători și a 4 Avocaţi Generali. Oricare Judecător sauAvocat General poate fi reales, fără nici un fel de limitari. Președinte-le Curţii, se alege prin majoritatea calificată a membrilor Curţii, pentruun mandat de trei ani, iar Președinţii de instanţe și Avocatul General,pentru mandate de câte un an.

O menţiune specială merită, pentru importanţa sa practică, funcţiape care o îndeplinește Curtea de Justiţie atunci când trebuie să se pro-nunţe asupra interpretării sau validităţii dispoziţiilor de drept comuni-tar (în cazul CECA, doar asupra validităţii deliberărilor Comisiei și aConsiliului). Cooperarea dintre Curtea de Justiţie și tribunalele naţio-nale permite, astfel, asigurarea unei aplicări uniforme a dreptului co-munitar și formarea unei jurisprudenţe europene coerente38.

2.4. Aplicarea Dreptului Comunitar

2.4.1. Consideraţii generaleResponsabilitatea pentru aplicarea Tratatelor, este a Comisiei și a

Consiliului. Cum am văzut deja, organele comunitare sunt competentesă aprobe Regulamente, Directive, Decizii. Dar, independent de aces-tea, Comisia și Consiliul sunt investite cu o competenţă generală ce lepermite să asigure aplicarea Tratatelor: a) în primul rând, Tratatele recunosc Comisiei o „putere generală de

informare“;b) organele comunitare, pot, de asemenea, prin Recomandări, să „in-

formeze, expertizeze sau să conducă activitatea statelor membre“;c) instituţiile comunitare dispun, în același timp, de puterea de a „au-

toriza, aproba sau nega unele decizii adoptate de către statele mem-bre“;

d) aparţine, de asemeni, competenţei comunitare posibilitatea de a „în-treprinde diferite acţiuni care nu duc neapărat la norme juridice, pre-cum aceea de a lua decizii având efecte individuale“.Organele comunitare pot flexibiliza aplicarea conţinutului Tratate-

lor, ele fiind cele care pot interpreta Tratatele și nu statele membre. CEE

Iordan Gheorghe Bărbulescu114

dispune de puteri, în raport cu statele care nu-și respectă obligaţiunile.În acest sens, organele comunitare au competenţe în dictarea de sanc-ţiuni administrative, permiţând, celorlalte state membre, să adopte mă-suri împotriva statului responsabil de o infracţiune. În fine, refuzul unuistat de a executa obligaţiile ce-i revin, poate genera o sancţiune juridi-că. Nu există însă suficiente mijloace pentru a-l obliga să și îndepli-nească respectiva sancţiune, măsurile economice rămânând cele maides utilizate.

Normele dreptului comunitar există pentru a fi aplicate, la fel canormele oricărui sistem juridic, aceasta presupunând:

— în unele cazuri, dezvoltări normative a dispoziţiilor de caractergeneral;

— în altele, adoptarea de acte administrative concrete, în baza nor-melor generale.

Se poate afirma că, activitatea Curţii de Justiţie se desfășoară, înbună parte, pentru a „veghea asupra compatibilităţii dintre comporta-mentul diferitelor entităţi implicate și acquis-ul comunitar“.

Aplicarea dreptului naţional nu ridică probleme, deoarece admini-straţiile naţionale sunt cele care aplică normele elaborate de către par-lamentele naţionale. Pot apărea unele probleme în cazul federaţiilor,deoarece aici este vorba despre norme elaborate de către parlamentelenaţionale, adică de un drept aplicabil unui teritoriu ce nu a fost elabo-rat la nivelul respectivului teritoriu.

Aceleași probleme se întâlnesc și când este vorba despre statelemembre, în raportul lor cu norme stabilite la nivel comunitar. În acestcaz, acquis-ul juridic al CE, Dreptul comunitar, poate fi aplicat directde către instituţiile comunitare (Consiliu, Comisie sau Curte) sau poa-te fi aplicat de către administraţiile statelor membre. Acesta este cazulîn care administraţiile statelor membre aplică în teritoriul lor un dreptcare nu este a lor sau care nu reprezintă dreptul lor naţional.

2.4.2. Aplicarea dreptului comunitar la nivel naţionalDreptul comunitar este aplicat, în mare măsură, de către fiecare stat

prin administraţia sa internă. La această situaţie s-a ajuns, în principal,deoarece reprezenta o imposibilitate practică implementarea dreptuluicomunitar în formă directă de către instituţiile comunitare în toate șifiecare dintre statele membre, o asemenea întreprindere depășind ca-pacitatea materială și umană a Comunităţilor. În plus, niciodată UE șiComunităţile Europene nu au avut în vedere o creștere a bugetului, înacest scop.

Această situaţie o întâlnim codificată în art. 5 TCECA, unde searată că „instituţiile Comunităţii își vor exercita activităţile cu un apa-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 115

Page 59: Aprofundare si extindere

rat redus, în strânsă cooperare cu cei interesaţi“. Art. 57 TCECA,face referiri directe la cooperarea cu guvernele și serviciile publice.În ceea ce privește TCE, art. 5 arată că statele membre vor adoptatoate măsurile generale și particulare potrivite pentru asigurarea în-deplinirii obligaţiilor derivate din tratat sau rezultate din deciziile in-stituţiilor Comunităţii. „Statele membre vor facilita instituţiilor co-munitare îndeplinirea misiunii lor“. Aceasta înseamnă, de fapt, că ad-ministraţiile naţionale sunt cele care, în general, aplică DreptulComunitar.

Este la fel de adevărat că, Tratatul CE stabilește: „instituţiile co-munitare sunt cele chemate să exercite competenţele comunitare“. Ast-fel, art 7, 89.1, 85-86, 90.3, 94, 205 și 213 TCE stabilesc că este decompetenţa Comisiei ca, în cooperare cu autorităţile statelor membre,să vegheze la aplicarea normelor comunitare.

Având în vedere „progresivitatea integrării“, putem considera că, pemăsură ce respectivul proces va evolua, se va extinde și aplicarea di-rectă a dreptului comunitar de către instituţiile comune. În practică nueste încă exact așa, art. 42 TUE — după ce semnalează că dreptul co-munitar este direct aplicabil — arată că, în afara competenţelor atri-buite Comisiei, „aplicarea dreptului comunitar va fi asigurată de cătreautorităţile statelor membre“. O lege organică va determina modalităţileprin care Comisia va veghea la aceasta. Statele naţionale vor trebui,deci, să se preocupe de aplicarea dreptului Uniunii, în cele mai multecazuri. Altfel spus, dreptul Uniunii nu se va aplica, în majoritatea ca-zurilor, prin organele comunitare, ci prin administraţiile naţionale, ad-ministraţia comunitară — Comisia — urmărind mai mult „cazurile deneaplicare ale acestuia sau de aplicare defectuoasă a sa“. Ca excepţie,instituţiile comunitare aplică direct dreptul comunitar, atunci când exis-tă referiri explicite în acest sens.

Nici măcar în cazul unor politici cu un mare grad de integrare/co-eziune precum politica agricolă, aplicarea directă nu este în mâinile Co-misiei. Fiecare stat se angajează să aplice PAC, gestiunea, inspecţia șistrângerea fondurilor revenind statelor.

La fel se întâmplă și în cazul politicii comerciale39.

2.4.3. Aplicarea dreptului comunitar la nivelulinstituţiilor comunitare

Aplicarea directă a Dreptului Comunitar de către instituţiile comu-nitare se reduce la acele cazuri în care aceasta apare explicit în dreptulprimar. Inexistenţa unei „administraţii comunitare teritoriale“, deși exis-tă una centrală, face să se recurgă la aplicarea indirectă a dreptului co-munitar, de către administraţiile naţionale.

Iordan Gheorghe Bărbulescu116

Instituţia comunitară căreia îi corespunde aplicarea dreptului co-munitar este Comisia. Consiliul este instituţia care adoptă acele actenormative ce dezvoltă dreptul primar. În acest sens, art. 145 si 155 TCEarată că, „Consiliul va atribui Comisiei competenţa de a executa nor-mele pe care le stabilește“.

Altfel spus:— Consiliul adoptă actele normative care dezvoltă dreptul primar; — Comisia adoptă regulamentele de aplicare ale acestora și adop-

tă actele executive (materiale) care se impun (autorizări sau nude fuziuni, sancţiuni, bugetul comunitar etc).

2.4.4. Principiul de autonomie instituţională și proceduralăCând aplicarea dreptului comunitar corespunde administraţiilor naţio-

nale (marea majoritate a cazurilor), principiul este acela că adminis-traţiile naţionale îl aplică, prin propriile organe, în acord cu normele lorprocedurale. Acesta este principiul „autonomiei instituţionale și proce-durale“. Neexistând un drept de procedură propriu, dreptul comunitarse aplică în fiecare stat după propriile norme de procedură.

Existenţa acestei situaţii poate duce, desigur, la un paradox. Acelacă, existând un drept comunitar omogen, să existe, însă., aplicări ete-rogene și, deci, situaţii diferite în Comunităţile Europene, ceea ce ar fiincompatibil cu prevederile art. 7 TCE. Aplicarea dreptului comunitarprin intermediul normelor procedurale naţionale este posibilă și corec-tă atâta vreme cât nu se produc aplicări neuniforme ale acestuia (deci,discriminări).

2.5. Dreptul Comunitar versus Dreptul Naţional

2.5.1. Supremaţia dreptului comunitarDreptul CE și dreptul intern al diferitelor state membre apar ca sis-

teme juridice autonome și distincte chiar dacă condiţionate de reparti-zarea competenţelor stabilite și garantate de către Tratate.

Relaţiile dintre Dreptul comunitar și Dreptul naţional nu se bazea-ză, deci, doar pe „principiul ierarhiei“, ci și pe cel al „competenţelor“.

Așa stau lucrurile în doctrină, în practică funcţionând, însă, uneoridiferit deoarece:

— nu întotdeauna apar cu claritate repartizate competenţele întreCE și statele membre;

— în multe cazuri deciziile adoptate de către instituţiile comunita-re trebuie dezvoltate legislativ, în conformitate cu ordinea juri-dică naţională (directivele, de ex);

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 117

Page 60: Aprofundare si extindere

— în general, deciziile adoptate de către instituţiile comunitare sepun în practică prin administraţiile naţionale, conform ordiniilor juridice;

— chiar acquis-ul comunitar se pune în aplicare în interiorul fiecă-rui stat membru, prin norme naţionale de aplicare ale acestuia.

Altfel spus, în practică relaţiile dintre Dreptul comunitar și cel naţio-nal se bazează, în principal, pe principiul competenţei, deși ar trebui săse bazeze și pe cel al ierarhiei.

Ca principiu general se cunoaște că dreptul internaţional (deci, su-pranaţional) prevalează în faţa celui naţional. În acest sens, articolul5 al TCE obligă „statele membre să adopte toate măsurile necesareasigurării îndeplinirii obligaţiilor derivate din Tratat sau din acteleadoptate de către Instituţiile comunitare și să se abţină de la adopta-rea oricăror măsuri care să pună în pericol realizarea finalităţilor Tra-tatului CE“. Altfel spus, statelor membre le este interzis să pună învigoare o normativă internă incompatibilă cu cea comunitară, acea-sta însemnând ca respectivul acquis să se aplice diferit în diferitelestate membre, adică să avem de-a face cu o gravă discriminare (in-compatibilă cu art. 7 al TCE).

„Supremaţia“ Dreptului Comunitar este progresivă, pe măsura co-munitarizării sectoarelor și a extinderii aplicabilităţii sale, altfel spus,pe măsura transferului de competenţe de la state la Uniune și Comu-nităţi. O normativă naţională care ar fi incompatibilă cu normele co-munitare nu numai că ar fi inaplicabilă, dar nici măcar nu obligă au-torităţile naţionale să pună în mișcare procedurile naţionale de modi-ficare a ordinii interne. Mai mult decât atât, normele interne trebuieinterpretate în funcţie de litera și spiritul normelor comunitare pe carele dezvoltă.

2.5.2. Dreptul Comunitar și Constituţiile statelor membreCompetenţele Comunităţilor Europene își au raţiunea de a fi în tra-

tatele constitutive. Tratatele constitutive recunosc Comunităţilor acestecompetenţe în scopul realizării, de către acestea, a ţelurilor pe care tra-tatele și le-au stabilit. Se poate face observaţia că, o asemenea funda-mentare juridică se regăsește și în constituţiile statelor membre — sta-te suverane — acestea prevăzând autolimitarea pe care, în exercitareasuveranităţii lor, și-o impun urmare a transferării anumitor competenţeproprii, instituţiilor comunitare. În această logică, dreptul comunitar nuar trebui să fie incompatibil cu cel naţional. În cazul unei contradicţiiîntre dreptul comunitar și vreun articol al constituţiei vreunui stat mem-bru, dreptul comunitar va fi suveran faţă de cel naţional, conform Sen-tinţei (6/64)(29) a TJCE din 15 iulie 1964.

Iordan Gheorghe Bărbulescu118

Pentru a evita astfel de probleme, prin Declaraţia Comună a PE,Consiliului și Comisiei (5 aprilie 1977) și Declaraţia Comună a Șefilorde state sau guverne a ţărilor membre (7-8 aprilie 1978) se recunoaștecă nivelul de protecţie al drepturilor fundamentale, pe care îl acordădreptul comunitar, nu este inferior celui pe care îl acordă constituţiilestatelor membre40.

2.6. Dreptul Comunitar și aderarea noilor membrii

Intrarea noilor state în Comunitate a presupus acceptarea, de cătreacestea, a acquis-ului comunitar, adică acceptarea totalităţii dispoziţii-lor, având rang mai mare sau mai mic, care constituie ordinea juridicăcomunitară.

Condiţiile de aplicare ale acestui bloc legislativ au fost stabilite prindispoziţiile Tratatelor de aderare ale acestor ţări la Comunităţile Euro-pene. Respectivele tratate conţin dispoziţii referitoare la aplicarea drep-tului comunitar în noile state membre. Tratatele de aderare conţin, înplus, principii și măsuri de adaptare a Tratatelor și a deciziilor adopta-te cu acest prilej de către instituţiile comunitare, măsuri tranzitorii câtși dispoziţii referitoare la punerea în aplicare a Tratatelor.

În ceea ce privește principiile, toate cuprind ideea generală că, încăde la momentul aderării, noile state membre se supun Tratatelor și de-ciziilor luate pentru aplicarea acestora. Aceasta înseamnă atât asuma-rea obligaţiilor intracomunitare cât și a angajamentelor externe ale Co-munităţii.

Fără îndoială, admiterea de noi membri a presupus necesitatea adap-tării conţinutului Tratatelor și a unor dispoziţii comunitare la noua si-tuaţie. Pe fond, respectivele modificări se referă la:

— compoziţia instituţiilor comunitare; — distribuţia voturilor; — regulile „majorităţii“;— contribuţia la bugetul comunitar41.Aplicarea ordinii juridice comunitare nu se face dintr-o dată, noii

membri dispunând de perioade tranzitorii pentru a o adopta în totalita-te42.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 119

Page 61: Aprofundare si extindere

3INSTITUŢIILE COMUNE

3.1. Instituţiile comunitare și cele ale Uniunii

3.1.1. Instituţiile comunitareAșa cum arătam, obiectivele Comunităţilor Europene trebuie atin-

se prin intermediul unor entităţi, numite instituţii comunitare. Chiardacă există și alte organe menite a dezvolta funcţii determinante în acestsens, chiar dacă statele membre au și ele obligaţii de acest fel, insti-tuţiile comunitare sunt cele care au răspunderea directă.

Aceste instituţii sunt:— Parlamentul European; — Comisia Europeană; — Consiliul; — Curtea de Justiţie și Curtea de Conturi. Codificarea acestei „ordini instituţionale“ o găsim în art. 4 TCE, art.

3 TCEEA și art. 7 TCECA. Mai trebuie reamintit că vorbim de „instituţii comune“ având „com-

petenţe diferite“, în funcţie de Tratatul (CECA, CEE, CEEA) în limi-tele căruia acţionează.

O particularitate a instituţiilor comunitare este aceea că membrii lorsunt aleși sau numiţi de către statele membre sau corpul electoral alacestora, dar niciodată de către membrii altei instituţii comunitare, ceeace le garantează reciproc independenţa și le asigură păstrarea echili-brului de puteri43.

Principalele „elemente instituţionale“ distribuite pe state membre,apar în forma prezentată în tabelul din pagina următoare.

3.1.2. Instituţiile UniuniiAșa cum instituţiile comunitare sunt comune celor trei Comunităţi

Europene, aceleași instituţii sunt comune și UE, în sensul că aceasta nuare un cadru instituţional distinct de cel comunitar. Trebuie însă preci-zat că, atunci când aceste instituţii acţioneaza în cadrul TUE, vor adop-ta măsuri — poziţii și acţiuni comune — prevăzute în TUE, dar nu voradopta actele tipice ale acestor instituţii înţelese ca și instituţii comu-nitare (regulamente, directive etc). Identitatea dintre cadrul instituţio-nal al UE și cel comunitar apare consacrată în art. C.1. al TUE unde sesemnalează că, „Uniunea va avea un cadru instituţional unic care va ga-ranta coeziunea și continuitatea acţiunii sale în scopul atingerii obiec-tivelor acesteia, respectând și dezvoltând acquis-ul comunitar“. Faptulcă fiecare instituţie va acţiona, după caz, în funcţie de Tratate, este re-

Iordan Gheorghe Bărbulescu120 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 121

Stat

mem

bru

Dep

utaţ

i în

Pon

dera

rea

Com

isar

iC

ES

CR

PE

votu

rilo

r în

caz

ulm

ajor

ităţ

ii ca

lific

ate

Bel

gia

255

112

12

Dan

emar

ca16

31

99

Ger

man

ia99

102

2424

Gre

cia

255

112

12

Span

ia64

82

2121

Fran

ţa87

102

2424

Irla

nda

153

19

9

Ital

ia87

102

2424

Lux

embo

urg

62

16

6

Ola

nda

315

112

12

Port

ugal

ia25

51

1212

Mar

ea B

rita

nie

8710

224

24

Aus

tria

214

112

12

Finl

anda

163

19

9

Sued

ia22

41

1212

Tota

l62

687

2022

222

244

Page 62: Aprofundare si extindere

cunoscut în art. E al TUE unde se arată că „PE, Consiliul, Comisia,Curtea de Justiţie își vor exercita competenţele în condiţiile și scopuri-le prevăzute în dispoziţiile Tratatelor constitutive ale Comunităţilor Eu-ropene și ale Tratatelor ce le-au modificat cât și în Tratatul Uniunii Eu-ropene“. În cazul Consiliului (instituţia care adoptă decizii în exercita-rea competenţelor prevăzute în TUE cu cea mai mare frecvenţă), acestași-a modificat denumirea în „Consiliu al Uniunii“. Nici Comisia, niciCurtea de Justiţie nu au trecut la denumirea de Comisie sau Curte aUniunii, rămânând la cele anterioare.

3.2. Parlamentul European

3.2.1. Parlamentul European, parte a sistemului instituţional alComunităţilor Europene

În cele trei Tratate constitutive se menţionează existenţa celor treiAdunări Parlamentare, compoziţia și funcţionarea acestora (art. 20-25TCECA, art 137-144 TCE și art.107-114 TCEEA). Convenţia referi-toare la unele instituţii comune ale Comunităţilor Europene (Roma, 25martie 1957) a stabilit că, în loc de trei Adunări Parlamentare să avemuna, comună celor trei Comunităţi Europene.

Cum bine știm, încă se vorbește despre „insuficienţa competenţe-lor PE“ sau despre „deficit democratic“. Evident că această problemăse punea, cu atât mai mult, la început, când, prin Tratate, se stabilea caobiectiv al Adunării parlamentare doar acela de „a fi consultată de că-tre instituţiile cu competenţă normativă“45. Cu toate limitele sale, princrearea Adunării (Parlamentare) se intuia voinţa redactorilor Tratatelorde a crea „embrionul“ a ceea ce putea deveni, în timp, o instituţie ase-mănătoare parlamentelor naţionale. În fapt, Adunarea Parlamentară, co-mună celor trei organizaţii regionale internaţionale (Comunităţile Eu-ropene), era un for de dezbatere în care se întâlneau persoane alese decătre parlamentele naţionale și nu de către corpul electoral al statelormembre46.

Este adevărat că, în redactarea Tratatelor constitutive se prevăzuseposibilitatea ca Adunarea să fie aleasă direct de către electorii din sta-tele membre, ceea ce făcea ca, dintr-un început, Comunităţile Europe-ne să nu fie o simplă organizaţie internaţională. Se „anunţa“, astfel, in-tenţia de a „merge mai departe“ de o „simplă organizaţie internaţiona-lă“ prin stabilirea unor obiective, structuri și competenţe diferite47.

Cu timpul, Adunarea Europeană și-a adăugat competenţe, chiar dacăinsuficiente pentru a reprezenta eficace popoarele comunitare. Crește-rea competenţelor (normative și bugetare) poate fi apreciată ca, expri-

Iordan Gheorghe Bărbulescu122

mând progresivitatea integrării europene, cadrul competenţial al PEputând fi înţeles ca un autentic „barometru“ al procesului de integrare,pe ansamblul său.

Adunarea, cum se numea iniţial, s-a autodenumit „Adunare Parla-mentară Europeană“48, iar apoi Parlament European, prin Actul UnicEuropean49. În ceea ce privește formularea din TUE, s-a generalizat uti-lizarea formulei de „Parlament European“, singurul loc în care se maifolosea noţiunea de „Adunare“ fiind art. 243 al TCE.

3.2.2. Structura și organizarea PEPE, cu sediul în Strasbourg50, este format din 626 membri după cum

urmează: Germania, 99; Franţa, Italia și Marea Britanie, câte 87 fieca-re; Spania, 64; Olanda, 31; Belgia, Grecia și Portugalia, câte 25 fieca-re; Suedia, 2251; Austria, 21; Irlanda, 15; Danemarca și Finlanda, câte16 fiecare; Luxembourg, 652.

Prin noua redactare a art. 137 TCE (art. 189, TUE Amsterdam) nu-mărul maxim al membrilor PE se stabilea la 700. În anul 1976 se de-cide ca membrii PE să fie aleși de către corpul electoral al fiecărui statprin sufragiu universal, încetând astfel desemnarea acestora de cătreparlamentele naţionale53. Dacă în Tratate se vorbește despre norme elec-torale unice (art. 138 TCE), în realitate alegerile directe se fac conformlegilor electorale din fiecare ţară, nici măcar principiul proportionali-tăţii nefiind respectat, deoarece numărul locurilor din PE nu este în ra-port direct cu populaţia54.

Organizarea PE este reglementată prin Regulament Intern55 și sebazează pe existenţa unui Președinte ales dintre candidaţii diferitelorgrupuri politice sau grupuri de 10 deputaţi neînscriși în grupurile poli-tice. Dacă nici un candidat nu are majoritate absolută în primele trei tu-ruri, în cel de-al patrulea rămân primii doi clasaţi, iar alegerea se faceprin majoritate simplă. Președintele răspunde de activităţile PE în faţaaltor instituţii comunitare, de relaţia internaţională a PE cât și de trans-parenţa Rezoluţiilor PE.

De organizarea administrativă și financiară răspunde organul de con-ducere colectivă al PE format din Președinte, 12 vicepreședinţi, che-storul și, eventual, președinţii grupurilor politice.

Membrii PE se reunesc pe grupuri politice și nu în funcţie de naţio-nalitate, formulă logică dacă avem în vedere că s-a dorit să se dea PEo autentică dimensiune comunitară. Așa s-ar explica și faptul că nu-mărul de deputaţi necesar formării unui grup politic este mai redusatunci când la acesta participă reprezentanţii mai multor state și maimare dacă este vorba despre reprezentanţii unuia singur. Concret, sepoate constitui un grup politic din 10 membri dacă aceștia provin din

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 123

Page 63: Aprofundare si extindere

trei sau mai multe ţări, dar este nevoie de 20 de membri dacă aceștiaprovin din aceeași ţară.

PE poate avea Comisii parlamentare specializate (agricultură, poli-tică, buget, transporturi etc), având menirea de a elabora Propuneri deRezoluţii ce apoi se votează în plen. Comisiile trebuie să cuprindă mem-bri ai grupurilor politice în aceeași proporţie ca plenul, iar conducerealor este asigurată de doi vicepreședinţi și președintele PE.

Membrii PE au aceleași drepturi ca și cei ai unui parlament naţio-nal (imunitate, salariu, fond de cheltuieli pentru activitatea desfășura-tă, inviolabilitate pentru opiniile exprimate în activitatea parlamentarăetc).

Compoziţia PE:— Grupul Partidului Socialist European;— Grupul Partidului Popular European;— Grupul Liberal, Democratic și Reformist;— Grupul Verzilor;— Grupul Europa Democraţiilor;— Grupul Stângii Unite Europene;— Grupul Uniunea pentru Europa naţiunilor;— Grupul Mixt;— Neînscriși;— Alţii56.

În privinţa Comisiilor, acestea sunt:— Comisia de Afaceri Externe și de Securitate;— Comisia de Agricultură și Dezvoltare Rurală;— Comisia de Buget;— Comisia Economică și Monetară;— Comisia de Industrie, Comerţ Exterior, Energie;— Comisia Juridică și Piaţa Internă;— Comisia de Afaceri Sociale și Muncă— Comisia de Politică Regională, Transporturi, Turism;— Comisia de Mediu, Sănătate și Consumatori;— Comisia de Tineret, Cultură, Educaţie, Mass-media și Sport;— Comisia de Dezvoltare și Cooperare;— Comisia de Libertăţi Publice și Afaceri Interne;— Comisia de Control Bugetar;— Comisia Afaceri Constituţionale;— Comisia de Regulament, Verificare a Puterilor și Imunităţi;— Comisia Drepturilor Femeii;— Comisia de Petiţii— Comisia de Pescuit.

Iordan Gheorghe Bărbulescu124

3.2.3. Competenţele PECompetenţele PE nu sunt identice cu cele ale unui parlament naţio-

nal, în primul rând pentru că puterea legislativă a Comunităţii (adicăcompetenţa de a adopta norme de caracter general) este, în principal, aConsiliului sau a Comisiei. PE, așa cum apărea iniţial în Tratatele con-stitutive, nu avea alte competenţe decât controlul asupra gestiunii Co-misiei și pe aceea de a emite Avize neangajante înainte de adoptarea decătre Consiliu, la propunerea Comisiei, a diferitelor acte prevăzute laart. 14 și 15 TCECA, 189 TCE și 161 TCEEA sau înainte de a fi sem-nate acorduri internaţionale. Pe masură ce s-a intensificat procesul deintegrare europeană, competenţele PE au crescut fiind încă departe decele tipice unui parlament, dar la fel de departe și de lipsa practică decompetenţe de la început. Astăzi, PE joacă un rol important în proce-sul de elaborare a normelor comunitare cât și în cel de adoptare a bu-getului comunitar, fără a avea, însă, competenţe directe în privinţa ac-cederii de noi membri. PE are, însă, competenţe în privinţa resurselorpe care Comunităţile Europene le pun la dispoziţia integrării.

3.2.3.1. Competenţe normativeCompetenţele normative ale PE sunt încă reduse dar, în același timp,

în creștere. Iniţial, participarea PE la procesul de adoptare a normelor comuni-

tare se limita la Avizarea propunerilor făcute Consiliului de către Co-misie, avize neangajante. În practică, rolul PE s-a văzut întărit pe mă-sură ce Curtea de Justiţie a început să sancţioneze Consiliul pentru ne-solicitarea Avizelor acestuia, atunci când erau necesare57 sau atuncicând, după emiterea Avizului PE, respectivul act normativ era modifi-cat pe fond fără a i se solicita PE un alt Aviz. De altfel, deja de-a lun-gul anilor ’70 devenise o practică ca orice propunere a Comisiei să fieînsoţită de solicitarea Avizului PE, la 4 martie 1975 semnându-se „De-claraţia Comună a Parlamentului, Consiliului și Comisiei referitoare laprocedura de concertare între cele trei instituţii în cazul adoptării deacte normative cu consecinţe financiare importante“. În această logică,la 16 decembrie 1981, Comisia a elaborat un proiect de Declaraţie Co-mună care, dacă s-ar fi pus în practică, ar fi presupus extrapolarea De-claraţiei din 1975 asupra tuturor deciziilor de caracter general. În rea-litate, acest fapt nu s-a produs, datorită opoziţiei Danemarcei (Consi-liul European de la Stuttgardt, 1993).

Actul Unic European a constituit ocazia regularizării unor sectoarecomunitare realizându-se, cu acest prilej, adevărata concertare a Co-misiei, Consiliului și PE în vederea adoptării de acte normative. Aceas-ta a făcut ca rolul PE să crească, chiar dacă continuă să fie Consiliul

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 125

Page 64: Aprofundare si extindere

cel care are „ultimul cuvânt“. În art. 7, 49, 54, 100A, 100B, 118A, 130Eși 130Q TCE, așa cum au fost acestea redactate o dată cu intrarea în vi-goare a AUE, se prevedea adoptarea, de către Consiliu, a actelor nor-mative de caracter general „în cooperare cu PE“, ceea ce însemna re-cunoașterea rolului acestuia în adoptarea unor astfel de acte normative.Chiar dacă era vorba doar despre competenţe legate de aceste articole,putem vorbi despre un progres. Acesta era confirmat și prin faptul cărespectivele acte normative se refereau la piaţa internă afectând decinucleul integrării.

În cazul în care un act normativ trebuia adoptat de către Consiliu încooperare cu PE, Consiliul — art. 149 TCE, în redactarea AUE — prinmajoritate calificată și având Aviz favorabil al PE trebuia să stabilea-scă Poziţia Comună, plecând de la propunerea Comisiei și Avizul PE.Această Poziţie Comună exprimată de Consiliu58 era trimisă PE însoţităde Rapoarte ale Consiliului59 și ale Comisiei60. Dacă timp de trei luniPE nu avea nici o reacţie sau își exprima acordul, atunci Consiliul apro-ba definitiv actul normativ respectiv, conform Poziţiei Comune. Actulrespectiv era aprobat prin majoritate calificată de către Consiliu, datfiind faptul că era o propunere a Comisiei și avea acordul PE.

În timpul celor trei luni, PE putea emite amendamente la PoziţiaComună sau putea să o respingă. Dacă Poziţia Comună era respinsă decătre PE, Consiliul putea, totuși, adopta respectivul act normativ, însăavea nevoie de unanimitate. Dacă Poziţia Comună era doar amendată,Comisia — în termen de trei luni — trebuia să revizuiască propunereatrimisă Consiliului, ţinând cont de amendamentele PE. O dată epuizatacest termen, Comisia trebuia să trimită, din nou, Consiliului propune-rea modificată. De aici înainte, Consiliul putea: a) să aprobe propunerea reexaminată a Comisiei, prin majoritate cali-

ficată; b) să aprobe, prin unanimitate, amendamentele PE neacceptate de Co-

misie.Dacă treceau trei luni fără să se pronunţe Consiliul asupra propu-

nerii modificate a Comisiei, aceasta se considera respinsă.După cum se poate vedea, deși PE continua să nu adopte acte nor-

mative de caracter general, faptul că existau sectoare în care Consiliulle adopta împreună cu PE făcea ca importanţa acestuia să crească.

În noua redactare a TCE dată de către TUE, procedura de adoptarea actelor normative de către PE în cooperare cu Consiliul este descrisăîn art. 189C (art. 149, dispărând). Cu aceeași ocazie, competenţele PEapar întărite, art. 189 TCE arătând că PE poate adopta, nu doar „în co-operare“, ci și „împreună cu Consiliul“ toate categoriile de acte nor-mative la care făcea referire respectivul articol (între care, găsim Re-

Iordan Gheorghe Bărbulescu126

glementările și Directivele), conform unei proceduri complexe, regula-rizată prin art. 189B al TCE.

Adoptarea de „acte în comun“ de către PE și Consiliu se face ple-când de la o propunere a Comisiei prin prezentarea acesteia celor douăinstituţii. Consiliul, prin majoritate calificată și cu Avizul PE, adoptăo Poziţie Comună. Comisia emite o opinie asupra acesteia, iar PE poa-te aproba această Poziţie Comună de formă explicită sau implicită61.În oricare dintre aceste cazuri, Poziţia Comună se adoptă. Există, de-sigur, posibilitatea ca, prin majoritate absolută, PE să comunice Con-siliului că nu este de acord cu Poziţia Comună și să propună amenda-mente.

Dacă PE exprimă intenţia de a respinge Poziţia Comună, Consi-liul — prin Comitetul de Conciliere — poate încerca să evite respin-gerea acesteia, explicând PE motivele sale. Dacă explicaţiile conving,PE poate să renunţe la respingerea Poziţiei Comune și să-și prezintedoar amendamentele.

În termen de trei luni de la primirea amendamentelor, Consiliul, prinmajoritate calificată, le aprobă și adoptă actul în cauză. În cazul în care,faţă de amendamentele PE, Comisia a elaborat un Aviz negativ, atunciConsiliul le poate adopta doar prin unanimitate.

Dacă Consiliul nu reunește majoritatea calificată sau, după caz, una-nimitatea se apelează la „Comitetul de Conciliere, Consiliu — PE“ pen-tru a căuta formula comună care să permită aprobarea respectivului act.Comisia asistă la aceste reuniuni. Dacă în termen de șase săptămâni seajunge la un text de compromis și dacă acesta se aprobă în alte șasesăptămâni de către Consiliu (prin majoritate calificată) și PE (prin ma-joritate absolută), atunci acesta se consideră adoptat. Dacă una dintreaceste instituţii îl respinge, sau nu se votează respectivul text în celeșase săptămâni stabilite, acesta este respins.

Acest proces complex de adoptare a unor acte normative demon-strează, între altele, dorinţa PE de a juca un rol principal, chiar dacăîncă nu funcţionează ca un parlament în adevăratul sens al cuvântului.

O dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, respec-tiva procedură de adoptare în comun PE-Consiliu a diferitelor acte nor-mative s-a modificat prin art. 251 (cel care redactează într-o formă nouăvechiul art. 189B al TCE)62.

Faptul că se adoptă acte în comun nu înseamnă că se renunţă la co-operare și nici că aceste două proceduri se extind mai departe de Co-munitatea Europeană. Singura prevedere care apare la Amsterdam înacest sens este că, începând cu 1996, se pot extinde temele asupra că-rora se pot adopta decizii în comun de către Consiliu și PE (art. N2TUE).

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 127

Page 65: Aprofundare si extindere

3.2.3.2. Competenţe bugetareCum am văzut, adoptarea în comun de acte normative de către Con-

siliu și PE a făcut să crească puterea PE în procesul legislativ, sectorulîn care aceasta s-a întărit substanţial, începând cu anii ’70, fiind însăcel bugetar.

Astfel, Tratatul de la Luxembourg, 21 aprilie 197063, a modificatsubstanţial (stabilind, între altele, sistemul resurselor proprii comuni-tare64) dispoziţiile financiare ale tratatelor constitutive stabilind auto-nomia PE în aprobarea și executarea propriului buget. La rândul său,Tratatul de la Bruxelles, 22 iulie 197565, a permis PE să respingă proiec-tul de buget elaborat de către Consiliu, conform noii redactări a art. 203TCE66.

Prin Tratatul din 1975, proiectul de buget, elaborat de către Con-siliu în baza anteproiectului Comisiei, se trimite PE care poate să-laprobe sau nu. Dacă nu îl aprobă, trebuie să facă propuneri de mo-dificare a cheltuielilor obligatorii (numite în continuare CO)67 sauchiar a celor ne-obligatorii68 (numite, în continuare CNO). La rân-dul său, Consiliul trebuie să aprobe modificările CO69 sau să le re-spingă (prin majoritate calificată). Dacă se depășesc cheltuielile glo-bale, aprobarea de către Consiliu se face tot prin majoritate califica-tă. În cazul CNO, dacă Consiliul nu este de acord cu modificările PEtrebuie să le respingă, prin majoritate calificată. Dacă nu o face, seconsideră aprobate.

În cazul respingerii de către Consiliu a modificărilor făcute de PE,proiectul se întoarce la acesta care nu poate face mare lucru în cazulCO70 având, însă, ultimul cuvânt în cazul CNO.

Există însă, prin art. 203.8 TCE al Tratatului din 1975, și posibili-tatea ca, pentru motive întemeiate, PE să poată respinge, prin votul adoar 2/3 din parlamentari, proiectul de buget în vederea unei noi pre-zentări a acestuia. În acest caz, până la prezentarea noului buget, Co-munităţile Europene „funcţionează“ cu a 12-a parte din bugetul anuluiprecedent al fiecărui capitol71.

Cum se poate vedea, competenţele PE sunt din ce în ce mai mariceea ce a făcut ca și controversele dintre acesta și Consiliu să fie pe mă-sură. Astfel, Parlamentul European, deja ales prin sufragiu universal șiavând, deci, o altă legitimitate, a respins bugetele din anii 198072 și1985. Probleme au apărut și la aprobarea celor din 1982, 1984 și 1986.Cel din 1986 a fost chiar anulat de către Curtea de Justiţie (Sentinţa din3 iulie 1986/34/86)73. Principala cauză a conflictului avea la bază „lip-sa de claritate în delimitarea CO de CNO“, adică în delimitarea chel-tuielilor asupra cărora PE nu avea nici un cuvânt de spus în legătură cucele asupra cărora PE avea putere de decizie74. S-a încercat (fără a se

Iordan Gheorghe Bărbulescu128

reuși) clarificarea distincţiei sus-amintite prin Declaraţia Comună aConsiliului, Comisiei și PE din 30 iunie 1982.

Pe de altă parte, Comisia fiind cea care stabilește anual limitele ma-xime de creștere a CNO (maxim 20% din total)75 face ca PE să aibă o„marjă de manevră“ limitată, ceea ce determină PE să „reacţioneze“ șisă „șicaneze“ Comisia atunci când aceasta trebuie să prezinte, în faţasa, execuţia bugetară.

Dacă PE are competenţe din ce în ce mai mari în privinţa bugetu-lui, acestea sunt încă departe de cele ale parlamentelor naţionale, PEnefiind abilitat și cu aprobarea normelor ce reglementează resursele co-munitare76. Altfel spus, PE controlează modul de efectuare a cheltuie-lilor comunitare, dar nu are nici o competenţă asupra resurselor care lefac posibile.

3.2.3.3. Competenţe politiceAlături de competenţele legislative și bugetare, apar cele de con-

trol politic al activităţii altor instituţii, în special Comisia. Întărireacomponenţei politice a PE s-a realizat progresiv, saltul fiind dat de„legitimizarea“ pe care i-a adus-o alegerea directă a Europarlamen-tarilor.

Controlul politic al PE asupra Comisiei se exercită prin Raportulanual al acesteia, în baza art. 143 TCE, 113 TCEEA și 24 TCECA.

În urma dezbaterilor, PE poate vota o moţiune de cenzură împotri-va Comisiei care, dacă este aprobată cu 2/3 din voturi, poate duce lademiterea sa. Această măsură, mai mult teoretică, nu ar avea un impactcatastrofal asupra Comunităţilor, dat fiind faptul că nu este vorba de-spre demiterea unui „executiv“ în adevăratul sens al cuvântului77. Înplus, dacă Comisia este demisă sau demisionează, nu este PE cel cenumește noua Comisie, această atribuţie având-o guvernele statelormembre.

Această confruntare „a priori“ dintre PE și Comisie este, în opinianoastră, hilară deoarece PE ar trebui să fie mai aproape de Comisie (cainstituţii ce reprezintă interesele comune), „inamicul“ lor putând fi con-siderat, mai degrabă, Consiliul (reprezentantul intereselor naţionale).

Altfel spus, moţiunile de cenzură ale PE nu duc la căderea execu-tivului (Comisia fiind cel mult un „executiv derivat“), ceea ce a făcutca, în puţine rânduri, să întâlnim moţiuni de cenzură așa cum apar aces-tea în art. 144 TCE, 114 TCEEA și 24 TCECA.

Alte forme de acţiune politică a PE asupra Consiliului și Comi-siei sunt cele ale interpelărilor, orale sau scrise. Chiar dacă PE poateadopta Rezoluţii legate de acestea, efectele practice ale lor sunt insig-nifiante.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 129

Page 66: Aprofundare si extindere

Deasemenea, chiar dacă formal doar Comisia prezintă Rapoarte asu-pra activităţii sale în faţa PE, în practică și Consiliul o face.

3.2.3.4. PE, apărătorul dreptului comunitarAl patrulea tip de competenţe ale PE vine din capacitatea sa de a

controla activitatea Comisiei și a Consiliului, adică de a controla dacăacestea își desfășoară activitatea în baza dreptului comunitar sau a unorcriterii sau judecăţi politice. PE are legitimitate în elaborarea unui „Re-curs pentru inactivitate, omisiune sau lipsă“ — art. 175 TCE, 148TCEEA78 — dacă Consiliul sau Comisia se fac vinovate de „lipsă deactivitate normativă“, înţelegând că aceasta este obligaţia lor, conformdreptului primar și derivat. Altfel spus, PE poate să se adreseze Curţiidacă Comisia și Consiliul nu adoptă un act normativ (directivă, regu-lament) pe care acesta îl consideră important79.

Controlul asupra Consiliului și a Comisiei se poate face de către PEși în baza unui „Recurs în Anulare“, conform art. 173 al TCE, 146TCEEA. Altfel spus, în anumite condiţii, PE poate face recurs împo-triva unui Regulament al Consiliului dacă a fost violată ordinea juridi-că comunitară.

Prin redactarea art. 173 TCE de către TUE, PE poate depune Re-curs în Anulare pentru orice act normativ al Consiliului care a fost adop-tat fără participarea sa, ori de câte ori se prevede așa ceva. Dat fiindfaptul că, deciziile ce necesită avizul PE cresc progesiv ca număr80,crește și puterea PE în ceea ce privește supravegherea aplicării dreptu-lui comunitar.

Competenţele PE în apărarea dreptului comunitar se realizează șiprin dreptul de investigare al PE, recunoscut în art. 20B TCECA, 138CTCE și 107B TCEEA. Acest drept se exercită prin Comisii de Anche-tă, a căror activitate este reglamentată prin Decizia PE, Consiliului și aComisiei din 6 martie 199581 și al căror obiectiv este obţinerea de in-formaţii în legătură cu aplicarea dreptului comunitar de către statelemembre sau instituţiile comunitare.

3.2.3.5. Competenţe internaţionaleÎn fine, cel de-al cincilea domeniu al competenţelor PE este cel al

relaţiilor internaţionale, adică relaţiile externe ale Comunităţilor Euro-pene82. Conform art. 113 TCE acordurile având caracter comercial nureclamă aprobarea PE, însă acordurile cu terţe ţări sau cu organizaţiileinternaţionale, conform art. 228 TCE, trebuie să aibe un Aviz din par-tea PE (mai puţin cele care fac obiectul art. 113). Acest Aviz al PE vi-zează, mai ales, acele cooperări care implică bugetul comunitar sau careimplică modificarea unui act normativ, conform art. 189B.

Iordan Gheorghe Bărbulescu130

3.2.4. Apărătorul poporuluiFigura Apărătorului Poporului apare în art. 20D TCECA, 138E TCE

și 107D TCEEA introduse în textele tratatelor prin TUE. Statutul Apă-rătorului Poporului apare ca rezultat al Deciziei 94/262/CECA, CE șiCEEA din 9 martie 199483.

Așa cum se întâmplă cu Apărătorul Poporului naţional, cel de la ni-vel comunitar primește reclamaţiile cetăţenilor Uniunii — persoane fi-zice sau juridice — rezidente în statele acesteia referitoare la proastaadministrare a unei instituţii sau organ comunitar, exceptând Curtea deJustiţie sau cea de Primă Instanţă. Cum se poate observa, ApărătorulPoporului nu are competenţe în privinţa proastei aplicări a dreptului co-munitar de către statele membre.

Plângerea trebuie făcută la cel mult doi ani de când reclamantul și-adat seama de respectiva iregularitate. Dacă se constată iregularitatea,Apărătorul Poporului informează respectiva instituţie și, în termen detrei luni, aceasta trebuie să se justifice. Având propria expertiză și răs-punsul respectivei instituţii, Apărătorul Poporului face un Raport, că-tre instituţia reclamată și PE în care prezintă situaţia reclamatului. Apă-rătorul Poporului trebuie să redacteze un Raport anual PE, în legăturăcu activitatea sa.

3.3. Consiliul

3.3.1. Consiliul, parte a sistemului instituţional al Comunităţilor Consiliul este una din cele cinci instituţii comunitare84 care, con-

form TCE85 și TCEEA, garantează atingerea obiectivelor finale ale aces-tora. Având în vedere importanţa sa în sistemul instituţional, membriiConsiliului nu sunt numiţi de o altă instituţie comunitară, ci de guver-nele statelor membre.

Normele sale de bază se regăsesc, ca expresie a importanţei sale, înDreptul primar: art. 26-30 TCECA, 145-154 TCE și 115-123 TCEEA(compoziţie, competenţe, proceduri etc)86.

Începem studiul nostru arătând că, Tratatul de Fuziune (8 aprilie1965, Bruxelles) care a instituit Consilii și Comisii unice ale Comuni-tăţilor Europene, a anulat, prin art. 7, unele articole care regularizau, înTratatele constitutive, funcţionarea Consiliului. Succesivele extinderiale UE au adus alte modificări ale normelor regularizatoare ale Consi-liului, în esenţă acestea referindu-se la ponderarea voturilor statelormembre sau la forma de rotare a președinţiei acestuia. Actul Unic Eu-ropean a operat, de asemenea, unele modificări, în principal în ceea ceprivește competenţele acestuia în procesul adoptării de acorduri în co-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 131

Page 67: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu132

să se transforme într-un for de apărare a intereselor naţionale. În acestsens, Consiliul nu se diferenţiază mult de ceea ce este o organizaţie in-ternaţională clasică.

În realitate, Consiliul are o „voinţă proprie“, distinctă de cea a mem-brilor săi90, ceea îi permite realizarea obiectivelor proprii acestea pu-tând, punctual și pe termen scurt, să nu coincidă cu cele ale unuia saumai multor state membre91. Faptul că unele acte ale Consiliului nu seadoptă prin unanimitate, faptul că „valoarea“ votului membrilor săi nueste aceeași, că acordurile din Consiliu nu trebuie ratificate de către par-lamentele naţionale, că unele acte ale Consiliului generează drepturi șiobligaţii directe pentru statele membre92 fac ca acesta (Consiliul) să fie„ceva mai mult“ decât o organizaţie internaţională clasică chiar dacăuneori este prezentat ca un simplu for al reprezentanţilor guvernelorstatelor membre.

În unele cazuri punctuale și cel puţin pe termen scurt, reprezentan-ţii unor state membre se pot simţi afectaţi de anumite decizii, ceea cele confirmă dubla alteritate.

— de „membrii ai Consiliului“;— de „reprezentanţi ai guvernelor statelor membre“. Această contradicţie își găsește rezolvarea prin „apartenenţa volun-

tară a statelor membre la Comunităţile Europene“, respectivele state,afectate uneori pe termen scurt, fiind convinse că, pe termen lung, vorbeneficia de această apartenenţă și că, deși pe termen scurt sau în pro-bleme punctuale pot fi în contradicţie cu deciziile Consiliului, vor be-neficia, pe termen lung, de respectivele politici. Aceasta face ca mem-brii executivelor naţionale, când se reunesc în Consiliu, să nu poatăacţiona ca atare, ci „ca membrii ai Consiliului“.

Procesul decizional al Consiliului se supune normelor prevăzuteîn dreptul primar și derivat care, între altele, stabilesc că membri gu-vernelor statelor membre pot adopta acorduri „doar ca membri ai Con-siliului“ și „nu ca membri ai guvernelor“, aceasta demonstrând statu-tul Consiliului de a fi mai mult decât o conferinţă interguvernamen-tală.

3.3.3. Unicitatea ConsiliuluiConsiliul, cum am văzut, este format din câte un membru al fie-

cărui guvern al statelor membre. Acesta nu este mereu același, ci ace-la care este considerat cel mai competent într-o chestiune sau alta.În practică, compoziţia Consiliului diferă în funcţie de tema discu-tată, încât poate exista impresia că există „tot atâtea Consilii, câteteme avem“ (Consiliu de agricultură, de finanţe, de transporturi, decultură etc).

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 133

operare cu PE87. În fine, TUE a adus o nouă redactare, dar și include-rea unor noi articole astfel încât regularizarea Consiliului apare în art.27, 27A, 29 și 30 TCECA, 146, 147, 151 și 154 TCE și 116, 117, 121și 123 TCEEA, la care se adaugă articolele citate la început, adică 26-30TCECA, 145-154 TCE și 115-123 TCEEA.

Chiar dacă Consiliul este o instituţie comună celor trei Comunităţi,competenţele acestuia diferă de la o Comunitate, la alta. Altfel spus,Consiliul are competenţe ce derivă din prevederile TCECA (când acţio-nează în cadrul acestuia) dar are altele, derivate din TCE și TCEEA(când acţionează în cadrul lor).

Precizăm, încă o dată, că această situaţie va continua atâta vremecât cele trei organizaţii (Comunităţi Europene) nu vor fuziona88.

Stabilirea unui Consiliu unic prin Tratatul de Fuziune din 1965 nua adus, în practică, schimbări spectaculoase deoarece, încă de la primasesiune a Consiliului CEE și CEEA din 25 ianuarie 1958, ConsiliileCEE și CEEA au avut un Secretariat Comun, acesta fiind cel existentîn cazul CECA.

Vorbind despre instituţiile Uniunii, Consiliul comun al celor trei Co-munităţi, adică Consiliul Comunităţilor Europene, coincide cu Consi-liul Uniunii ceea ce nu îl împiedică ca, atunci când acţionează în ca-drul UE, să nu o mai facă conform dreptului comunitar, ci conformdreptului uniunii.

Consiliul a decis să se numească „Consiliul Uniunii“, denumire cei se dă mai ales atunci când acţionează în cadrul competenţial al UE,adică PESC și JAI, adică atunci și acolo unde Comunităţile Europenenu au competenţe89.

3.3.2. Consiliul, instituţie comunitară și internaţionalăConsiliul este format din reprezentanţii statelor membre așa cum

precizează art. 2 al Tratatului de Fuziune din 1965 care substituie art.27, 146 și 116 TCECA, TCEE și TCEEA. De asemenea, conform Tra-tatului Uniunii, art. H7, G41 și E15, Consiliul este compus din câte unreprezentant al fiecărui stat membru.

Din aceste formulări se deduce dubla natură a Consiliului:— pe de o parte, instituţie comunitară în măsura în care este regu-

larizat prin dreptul comunitar care îi și recunoaște atribuţii șicompetenţe proprii a căror exercitare este reglementată de nor-me comunitare;

— pe de alta, for de reprezentare a guvernelor statelor membre.Consiliul ar trebui să fie o instituţie comunitară la fel ca și Comisia

sau PE, dar faptul că este compus din reprezentanţii guvernelor face ca

Page 68: Aprofundare si extindere

Faptul că, cea mai importantă instituţie comunitară variază în com-poziţie, poate afecta „unicitatea“ sa, ceea ce ar fi grav având în ve-dere faptul că majoritatea competenţelor normative la nivel comuni-tar sunt deţinute de Consiliu, iar o asemenea situaţie ar putea generalipsa de uniformitate a acestora. Pentru a se evita un asemenea peri-col există, în afara Consiliilor sectoriale, un „Consiliul al miniștrilorde externe“ (Consiliul Afaceri Generale/CAG) care se reunește lunarși care analizează, în afara problemelor specifice, pe toate celelaltecare se discută în alte Consilii.

Mai mult decât atât, începând cu Consiliile din 5-6 noiembrie 1975,după fiecare reuniune a unui Consiliu (altul decât cel al miniștrilor deexterne) Secretariatul Consiliului transmite Ministerelor Afacerilor Ex-terne din statele membre un material conţinând opiniile fiecărui minis-tru participant la Consiliu, astfel încât în următorul Consiliu al miniștri-lor de externe aceștia să poată acţiona în cunoștinţă de cauză.

Altfel spus, figura ministrului de externe apare ca esenţială în asi-gurarea unicităţii Consiliului și aceasta nu numai datorită activităţiide coordonare pe care o desfășoară aceștia între sesiuni, ci și datori-tă faptului că miniștrii de externe asistă, uneori, cu ministrul în cau-ză la sesiunile Consiliului, acesta din urmă fiind însă reprezentantulguvernului la respectivele Consilii. Această practică a început din anul1975 și s-a menţinut măcar în cazul Consiliilor ce tratează temele bu-getare, la acestea asistând regulat și miniștrii de externe alături de ceiai finanţelor.

În concluzie, faptul că miniștrii de externe asistă direct sau indirectla toate sesiunile de Consilii permite acestora să garanteze omogenita-tea, permanenţa și coerenţa deciziilor în pofida diversităţii de teme afla-te în discuţie.

La nivelul doctrinei s-a încercat identificarea condiţiilor pe care tre-buie să le îndeplinească un membru al guvernului pentru a fi membrual Consiliului, având în vedere că art. 2 al Tratatului de Fuziune (carea înlocuit art. 27, 146 și 116 ale TCECA, TCE și TCEEA) vorbește doardespre faptul că, Consiliul va fi format din câte un membru al guver-nelor statelor membre.

Întrebările la care ar trebui să răspundem, sunt: — trebuie acesta să fie neapărat ministrul de resort?; — poate acesta să angajeze, prin votul său din Consiliu, guvernul

naţional pe care îl reprezintă și, deci, statul membru din careface parte?

Răspunsul îl vom găsi de o formă indirectă, clarificând — mai în-tâi — dacă membrul guvernului care face parte din Consiliu acţionea-ză în virtutea normelor comunitare sau naţionale. Altfel spus, „sensul

Iordan Gheorghe Bărbulescu134

tare“ îl deţine calitatea de membru al unui guvern din statele membresau calitatea de membru al Consiliului?

Conform art. 2 al Tratatului de Fuziune, respectivul membru al gu-vernului trebuie să facă parte din executivul respectivei ţări și angajea-ză statul membru prin votul său. Până la semnarea TUE, orice membrual guvernului putea să facă parte din Consiliu (chiar dacă nu era mini-stru) angajând, prin votul său, executivul pe care îl reprezenta. PrinTUE, art. 27 TCECA, 146 TCE și 116 TCEEA, se modifică această in-terpretare stabilindu-se că:

— din Consiliu, fac parte miniștri sau alţi demnitari cu rang deminiștri;

— votul acestora angajează respectivul guvern. Această prevedere face ca, uneori, să fie dificilă participarea miniștri-

lor la Consilii dat fiind numărul, deja, foarte mare al acestora, însă obli-gă statele membre să desemneze un membru cu rang de ministru dinrespectivul minister.

3.3.4. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)Chiar dacă, formal, Consiliul nu se reunește și nici nu se dizolvă

în funcţie de Sesiuni, în practică respectivii miniștrii nu „rămân reu-niţi“ în Consiliu, fiecare desfășurându-și activitatea în ţara sa. Acea-stă lipsă de „permanenţă“ a Consiliului (faţă de Comisie), putea pro-voca probleme în integrarea comunitară, ceea ce a obligat să se gă-sească o soluţie, numită COREPER (Comitetul ReprezentanţilorPermanenţi).

De la început a fost evidentă necesitatea unui organ auxiliar per-manent însărcinat cu:

— pregătirea sesiunilor Consiliului;— asigurarea activităţii sale între Sesiuni; — asigurarea permanenţei „de facto“ a acestei instituţii, care, alt-

fel, s-ar fi redus la „întâlniri periodice interguvernamentale“. Putem afirma chiar că, dacă nu ar fi existat COREPER ar fi trebuit

însărcinată Comisia sau administraţiile naţionale cu munca de pregăti-re a sesiunilor și de aplicare a acordurilor Consiliilor.

Crearea unui organ format din reprezentanţii permanenţi ai statelormembre a fost stabilită prin art. 151 și 121 ale TCE și TCEEA în timpce TCECA stabilea un organ auxiliar al Consiliului CECA numit Co-misia de Coordonare (COCOR). Tratatul de Fuziune, în art. 4, se refe-ră la COREPER ca la organul însărcinat cu pregătirea sesiunilor Con-siliului și realizarea activităţilor pe care acesta i le atribuie.

COREPER este comun celor trei Comunităţi Europene. Articolele30, 151 și 121 TCECA, TCE și TCEEA, stabilesc că: „un comitet com-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 135

Page 69: Aprofundare si extindere

pus din reprezentanţii permanenţi ai statelor membre va avea respon-sabilitatea pregătirii sesiunilor Consiliului și cea a urmăririi îndeplini-rii acordurilor acestuia“.

COREPER este format din funcţionari sau tehnicieni ai statelormembre în fruntea cărora se găsește Reprezentantul Permanent al aces-tora în faţa Comunităţilor Europene93.

La fel ca și în cazul Consiliului, membrii COREPER au o dublă al-teritate:

— pe de o parte, sunt numiţi și plătiţi de către statele membre; — pe de alta, fac parte dintr-un organ comunitar auxiliar având func-

ţii proprii reglementate prin dreptul comunitar.Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul, sin-

gurele constante reprezentându-le prezenţa, din partea fiecărui stat,a unui Reprezentant Permanent și a unui Reprezentant PermanentAdjunct.

În practică, de la începutul anilor ’70 s-au creat Comitete sau Gru-pe de Lucru în legătură cu diferitele sectoare abordate, conduse de Re-prezentanţii Permanenţi (COREPER I) sau Reprezentanţii PermanenţiAdjuncţi (COREPER II). Între aceste două Subcomitete nu s-a stabilito relaţie de ierarhie, ci de competenţe. Această „diviziune a muncii“ și„coborâre spre bază“, au ca obiectiv o cât mai bună pregătire a Consi-liilor și o bună cooperare a acestora cu Comisia, participantă activă laCOREPER I și II. Cooperarea Consiliu — Comisie în COREPER estenormativizată prin art. 15 al Tratatului de Fuziune unde se arată că, Con-siliul și Comisia se vor consulta reciproc și-și vor determina, prin acord,modalităţile de colaborare. Articolele 162, 131 ale TCE și TCEEA, așacum apar acestea redactate în TUE, reiterează ideea acestei cooperăriîn aceiași termeni.

Având în vedere că, în general, Consiliul se pronunţă asupra pro-punerilor Comisiei — fie că este vorba despre propuneri de Regula-mente sau de Directive — cooperarea Comisiei la activitatea CORE-PER devine, în fapt, „primul nivel“ de contact al Comisiei cu statelemembre, momentul în care cele „două părţi“ își dau seama dacă o pro-punere sau alta ar putea (sau nu) fi aprobată în Consiliu.

Președintele COREPER este Reprezentantul Permanent în faţa Co-munităţilor Europene al statului care exercită Președinţia Consiliului.Acesta elaborează Ordinea de Zi a Sesiunilor Consiliului în funcţie derezultatul activităţii COREPER. Astfel, subiectele asupra cărora existăun acord în COREPER, devin punctele „A“ din Ordinea de Zi, acesteanemaifiind dezbătute, ci doar votate. Cele asupra cărora nu s-a ajuns laacorduri prealabile în COREPER, se dezbat și votează în Consiliu capuncte „B“ pe Ordinea de Zi.

Iordan Gheorghe Bărbulescu136

COREPER are, deci, un rol important atât în privinţa „comunică-rii“ cât și a „colaborării“ dintre Consiliu și Comisie, cât și în „eficien-tizarea“ activităţii Consiliului.

Dacă o propunere discutată în COREPER nu ajunge să fie votată înConsiliu — sau este votată, dar respinsă — respectiva chestiune sereîntoarce în COREPER, urmând a fi retrimisă Consiliului după ce afost re-studiată și re-analizată, conform indicaţiilor acestuia.

În concluzie, putem spune că, COREPER apare drept „garantul con-tinuităţii și permanenţei Consiliului“.

3.3.5. Președinţia ConsiliuluiConform art. 2 al Tratatului de Fuziune, Președinţia Consiliului este

rotatorie și semestrială, modificându-se, astfel, cele stabilite anterior re-feritor la președinţia CECA care era trimestrială, conform art. 27 TCE-CA.

Articolele 27, 146 și 116 ale TCECA, TCE și TCEEA, așa cum aparredactate în TUE, stabilesc că Președinţia Consiliului se efectuează înurmătoarea ordine: Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Fra-nţa, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia și Marea Britanie,pentru prima perioadă de șase ani. Pentru următoarea perioadă de șaseani, se stabilește următoarea ordine: Danemarca, Belgia, Grecia, Ger-mania, Franţa, Spania, Italia, Irlanda, Olanda, Luxembourg, Marea Bri-tanie, Portugalia94.

Rotaţia ultimilor ani a fost și va fi următoarea:1996: Italia și Irlanda1997: Olanda și Luxembourg1998: Marea Britanie și Austria1999: Germania și Finlanda2000: Portugalia și Franţa2001: Suedia și Begia2002: Spania și Danemarca2003: Grecia și .......Președinţia Consiliului se preia la 1 ianuarie și, respectiv, 1 iulie

chiar dacă există posibilitatea continuării exercitării acesteia (în scopulepuizării problematicii aflate pe Ordinea de zi a anterioarei Președinţii)peste limitele prevăzute. O asemenea eventualitate, ridică, însă, pro-bleme vis-à-vis de „legalitatea“ deciziilor și a actelor normative emisede către o „Președinţie care, formal, nu mai există“95.

Rotarea Președinţiei Consiliului nu înseamnă că toate sesiunile sedesfășoară în ţara care exercită Președinţia deoarece art. 2 al Tratatuluide Fuziune stabilea că sesiunile din aprilie, iunie și octombrie se des-fășoară la Luxembourg, celelalte având loc la Bruxelles, cu excepţia si-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 137

Page 70: Aprofundare si extindere

tuaţiei în care se decide altfel96. Problema sediului Consiliului a fostreglementată, în aceeași termeni, prin art. 1.3 al Regulamentul Interioral Consiliului, aprobat de către acesta prin Decizia 93/662/CE97.

Președinţia Consiliului are competenţă în convocarea reuniunilorordinare și extraordinare ale acestuia, ca urmare a unei iniţiative pro-prii sau la cererea Comisiei sau a unui stat membru. Președinţia stabi-lește, de asemenea, Ordinea de zi a Consiliilor, pe care o face cunos-cută Comisiei și celorlalţi membrii ai Consiliului cu cel puţin zece zileînainte. Președinţia elaborează, de asemenea, Calendarul semestrial alConsiliilor, cu șapte luni înainte de fiecare Președinţie.

Există și practica „troicii comunitare“, formată din cei trei preșe-dinţi ai Consiliului (anterior, prezent și viitor), conform paragrafu-lui 3 al art. 5 TUE, în care se arată că: „Președinţia Consiliului îșiasumă reprezentarea Uniunii și că, în această activitate, dacă este ne-cesar, va fi secundată de către statul membru care a exercitat Președi-nţia în semestrul anterior și de către cel ce o va exercita în semestrulurmător“.

De asemenea, Președintelui Consiliului îi revine sarcina stabiliriicontactelor oficiale cu Președintele Comisiei, alţi membri ai acesteiacât și cu ceilalţi membri ai Consiliului, în scopul impulsionării acţiuniicomunitare.

3.3.6. Secretariatul ConsiliuluiArt. 30.3, 151.3, 121.3 ale TCECA, TCE și TCEEA, așa cum sunt

acestea redactate în TUE, stabilesc existenţa unui Secretariat Generalal Consiliului, condus de un Secretar General, fără a se face, însă, re-feriri la competenţele acestora.

Secretarul General se numește de către Consiliu prin unanimitate.Același Consiliu trebuie să stabilească, prin norme interne, organizareaSecretariatului General și să emită Regulamentul Interior.

Faptul că, pentru prima oară, se vorbește în dreptul primar despreSecretariatul General și despre Secretarul General al Consiliului, fap-tul că acesta este numit prin unanimitate de către Consiliu și faptul căse stabilește dreptul Consiliului de a redacta și aproba propriul Regu-lament Interior, pot însemna că asistăm la o tentativă a statelor mem-bre de a întări98 rolul Secretariatului General și al Secretarului Gene-ral ale Consiliului în dauna COREPER.

3.3.7. Consiliul EuropeanCum am văzut, Consiliul Comunităţilor Europene (numit și Consi-

liul de Miniștri din cauza faptului că, normal, la el participă miniștri)este:

Iordan Gheorghe Bărbulescu138

— o instituţie comunitară având competenţe proprii, exercitate înconformitate cu normele dreptului comunitar primar sau deri-vat;

— un loc de întâlnire, for de discuţii și acorduri a reprezentanţilorexecutivelor comunitare.

Doctrina prevede că, ne aflăm în faţa unui Consiliu al Comunităţi-lor Europene ori de câte ori se întrunesc următoarele condiţii:

— reprezentanţii guvernelor statelor membre au fost convocaţi, încalitatea lor de „membrii ai Consiliului“, de către Președinteleacestuia și în baza unei Ordini de zi;

— la respectiva reuniune asistă Comisia, în afara cazului în care,în mod expres, se stabilește altceva;

— la reuniune se discută probleme de competenţă comunitară, adi-că, în acest caz, probleme aflate în competenţa Consiliului;

— reuniunea urmează procedurile comunitare prevăzute în dreptulprimar și derivat și în Regulamentul Interior al Consiliului.

Orice reuniune a membrilor guvernelor statelor membre care nu res-pectă aceste condiţii este orice altceva decât Consiliu, este deci o reu-niune interguvernamentală, dar nu o sesiune a Consiliului. Acordurileacestor din urmă reuniuni obligă, la rândul lor, statele membre, dar nuvor constitui acte de drept comunitar.

Într-o asemenea situatie se găsește Consiliul European care nu poa-te fi identificat conceptual cu Consiliul, înţeles ca instituţie comuni-tară.

Consiliul European (reamintim) este un Consiliu la care asistă șefiide state sau guverne împreună cu miniștrii lor de externe. În această lo-gică, Consiliul European ar putea fi considerat un „Consiliu ca și cele-lalte“ deoarece șefii de state și guverne pot fi consideraţi „membrii aiguvernelor“99.

Concret, încă din 1974, șefii de state sau guverne obișnuiesc să sereunească semestrial în ţara care exercită Președinţia Consiliului (la fi-nalul acesteia). Până în 1986, o dată cu adoptarea AUE, aceste reuni-uni nu apăreau, însă, în dreptul primar. În art. 2 al AUE se fac, pentruprima dată, referiri la Consiliul European, este adevărat că, doar pen-tru a stabili componenţa acestuia: șefii de state sau guverne, președin-tele Comisiei Comunităţilor Europene și miniștrii de externe cât și unalt membru al Comisiei. Mai era semnalat că, acest Consiliu Europeanse reunea cel puţin de două ori pe an. TUE, în art. D.1, precizează căobiectivul său este acela de „a impulsiona dezvoltarea Uniunii și defi-nirea orientărilor de politică generală ale acesteia“. În TUE se face dis-tincţie între „Consiliul Comunităţilor Europene“ (respectiv, al „Uniu-nii“) și „Consiliul European“.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 139

Page 71: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu140

— dacă nu, ce se va întâmpla cu ţările „infra-reprezentate“ (ţărilemari) în faţa „pericolului“ ca numărul ţărilor „supra-reprezen-tate“ (ţările mici), să crească, o dată cu noua extindere aflată laorizont?101

3.3.9. Competenţele Consiliului

3.3.9.1. Competenţe derivate din apartenenţa sa la sistemul insti-tuţional comunitar

Competenţele Consiliului sunt determinate de rolul acestuia în ca-drul instituţional comunitar.

În acest moment, din cele cinci instituţii comunitare Consiliul deţi-ne cele mai importante competenţe (mai puţin, în cazul CECA). Aceas-tă afirmaţie pare o confirmare a „slăbiciunii“ și „imaturităţii“ procesu-lui de integrare dacă avem în vedere că, cele mai mari competenţe leare Consiliul și nu Comisia sau Parlamentul European, singurele de-spre care putem afirma, fără teama de a greși, că sunt „tipic comunita-re“ și în afara influenţelor naţionale102. Chiar dacă Consiliul continuăsă reprezinte „centrul de gravitaţie“ al sistemului instituţional, o datăcu creșterea puterii PE și a Comisiei, puterea (aproape absolută) a Con-siliului se diminuează progresiv, ceea ce nu ne împiedică să împărtășimopinia că, în raport cu scopurile lor finale declarate, Comunităţile Eu-ropene și Uniunea Europeană continuă să fie doar „ceva mai mult de-cât o organizaţie internaţională clasică, iar dreptul comunitar ceva maimult decât dreptul internaţional clasic103.

Art. 145 al TCE stabilește că, pentru a garanta atingerea finalităţi-lor stabilite prin Tratat, Consiliul:

— coordonează politicile economice generale ale statelor membre; — dispune de putere de decizie.Potrivit art. 115 TCEEA „Consiliul va exercita competenţele sale și

își va exercita puterile, în condiţiile respectivului Tratat“. În esenţă, Consiliul coordonează activitatea statelor membre și a Co-

munităţii. Puterile sale de coordonare și decizie sunt însă limitate, la pri-ma vedere, la politicile economice ale statelor membre fără să existe șireferiri explicite la capacitatea sa de a coordona celelalte instituţii co-munitare sau alte politici104. În orice caz, Consiliul își poate utiliza pu-terea de coordonare și decizie în toate situaţiile prevăzute de Tratate.

În TCEEA situaţia este asemănătoare, cu deosebirea că, în art. 115TCEEA, nu se arată expres cum că ar fi de competenţa Consiliului atin-gerea obiectivelor semnalate prin Tratat și nici că exercitarea puterilorde coordonare trebuie făcută în raport cu dispoziţiile Tratatului, chiardacă, atât una cât și cealaltă, se deduc din art. 2 și 3 ale TCEEA.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 141

Marea dilemă vine din următoarea întrebare: — este Consiliul European instituţia descrisă și regularizată la art.

26-30 TCECA, 145-154 TCE și 115-123 TCEEA? La o primă vedere, Consiliul European este „un Consiliu“, atâta vre-

me cât adoptă acorduri de competenţa Consiliului. Acordurile astfeladoptate de către Consiliul European sunt ale Consiliului și fac partedin dreptul comunitar, cu toate consecinţele ce derivă din aceasta (apli-care directă, jurisdicţie a Curţii de Justiţie etc).

Este însă clar că la acest nivel, se adoptă, de asemenea, „deciziipolitice“ imposibile dacă ne referim la dreptul comunitar. Este chiarnormal ca, în asemenea reuniuni, să nu se adopte acele acte de dreptcomunitar ce se pot adopta în Consiliile curente, Consiliul Europeanfiind utilizat, mai degrabă, pentru a avansa, la nivel politic, în proce-sul de integrare, prin acorduri care ar fi imposibile în sesiuni ordina-re ale Consiliului datorită lipsei de competenţe, în acest sens, ale aces-tuia. Dar, în acest caz acordurile Consiliului European nu mai suntacorduri ale Consiliului — adică nu fac parte din dreptul derivat —chiar dacă se vor numi „Decizii“. Aceste „decizii“ nu sunt aceleași cucele care fac parte din dreptul derivat și sunt reglementate prin art.14, 189 și 161 ale TCECA, TCE și TCEEA, altfel spus cele ce seadoptă de către PE împreună cu Consiliul, Consiliul sau Comisia. Încazul „Deciziilor“ adoptate de către Consiliul European, ori nu le con-siderăm drept comunitar, ori acceptăm ideea modificării dreptului pri-mar prin modificarea tratatelor.

Consiliul European are, deci, menirea de a facilita integrarea euro-peană făcând-o însă, cel puţin într-o anumită măsură, la „marginea co-munitarului“. Înregistrăm o dezbatere serioasă asupra acestui subiectcu atât mai mult cu cât există părerea că activităţile sale s-ar putea de-sfășura strict în sânul comunităţilor, prin apelarea la art. 95, 235 și 203ale TCECA, TCE și TCEEA la care s-ar adăuga art. N al TUE (aces-tea prevăzând posibilitatea revizuirii tratatelor, prin Decizie a Consi-liului, la propunerea Comisiei și cu Avizul prealabil al PE)100.

3.3.8. Problema fundamentală a ConsiliuluiIndiferent de sensul dezbaterilor referitoare la Consiliu, problema

sa fundamentală rămâne legată de doctrina referitoare la distribuţia vo-turilor, mai precis ponderarea acestora în funcţie de populaţie, dar și înfuncţie de alte criterii.

Dezbaterea asupra acestei teme continuă în jurul a două idei:— ponderarea sau nu a voturilor în funcţie de ponderea populaţiei

statelor membre;

Page 72: Aprofundare si extindere

Conform „puterii de decizie“ a Consiliului, recunoscută în TCE șiTCEEA, acesta poate adopta:

— acte normative generale (precum Regulamentele); — acte normative adresate statelor membre (Directive și Decizii). Art. 189 și 161 ale TCE și TCEEA recunosc competenţa Consiliu-

lui în acest sens.La rândul ei, „puterea de coordonare“ a Consiliului se traduce prin

competenţa acestuia în adoptarea de acte normative neangajante — Re-comandări, în general — a căror destinatari sunt statele membre.

În legătură cu distincţia dintre puterea de „coordonare“ și cea de„decizie“, nu trebuie făcută greșeala de a o identifica pe prima cu„dreptul de a emite Directive“, iar pe a doua cu „dreptul de a emiteRegulamente și Decizii“. Astfel, potrivit art. 71.1 TCE, Consiliul poa-te emite Directive care, chiar dacă nu au efect direct precum Regu-lamentele sau Deciziile, conform Tratatelor, pot fi angajante. Altfelspus, demarcaţia dintre sectoarele asupra cărora Consiliul își exerci-tă puterea de decizie și cea de coordonare nu se poate face în funcţiede sectoarele în care se emit Regulamente sau Directive, deoarecetoate cele trei tipuri de acte normative pot fi angajante. Deosebirease poate face, mai degrabă, în alt sens: în sectoarele în care Consi-liul are putere de coordonare trebuie să adopte acte normative nean-gajante, în timp ce în sectoarele în care are putere de decizie trebuiesă adopte acte normative angajante. Conform art. 145 TCE, politicaeconomică a statelor face parte din prima categorie, ceea ce îl îndri-tuiește să adopte Recomandări în legătură cu aceasta, manifestân-du-și, astfel, puterea sa de coordonare. Excepţional, conform art. 2-3și 103 TCE, Consiliul poate formula, la propunerea Comisiei, Di-rective adresate statelor membre, iar art. 104.C.11 TCE stabilește po-sibilitatea Consiliului de a stabili amenzi acelor state care au deficitpublic major și care nu au ţinut cont de Recomandările ce le-au fostfăcute de către Consiliu. Altfel spus, în mod excepţional, Consiliulpoate adopta, chiar în sectorul politicilor economice, acte normativeangajante, ceea ce demonstrează adevărul afirmaţiilor anterioare șiparadoxul acestora.

În cazul CECA, puterile Consiliului sunt limitate. În acest caz, Co-misia este cea însărcinată cu realizarea obiectivelor TCECA (și nu Con-siliul, cum am văzut în cazul realizării obiectivelor CEE și CEEA).

3.3.9.2. Competenţe normativeConsiliul are lărgi competenţe normative, atât în ceea ce privește

actele normative de caracter general105 (Regulamentele), cât și în pri-vinţa celor având un destinatar precis (statele membre) sau referin-

Iordan Gheorghe Bărbulescu142

du-se la o situaţie precisă ce obligă la modificarea dreptului intern(Directiva).

Această „putere legislativă“ a Consiliului nu este absolută deoare-ce, chiar dacă este el cel care emite106 respectivele acte normative, oface la recomandarea Comisiei, aceasta având, deci, initiaţiva legisla-tivă107. Dacă Consiliul dorește adoptarea unui act normativ altfel decâta fost propus de către Comisie, o poate face doar prin unanimitate, ceeace nu este ușor. Se poate spune chiar că aceasta funcţionează ca o mo-dalitate de a „controla“ Consiliul și de a-i „refuza puterea absolută“.Dacă însă Consiliul adoptă un act normativ împreună cu PE — art.189BTCE — „subordonarea“ sa faţă de propunerile Comisiei nu maieste atât de evidentă, Consiliul și PE, prin intermediul Comitetului deConciliere PE — Consiliu, putând să reelaboreze propunerea Comi-siei. Într-o asemenea situaţie ar fi necesară pentru aprobare doar majo-ritatea calificată a Consiliului și majoritatea absolută a PE. Putem spu-ne că, în acest caz regula generală conform căreia Consiliul legisleazăîn baza propunerilor Comisiei, nu mai funcţionează.

Cu limitele expuse, se poate afirma că Consiliul deţine puterea nor-mativă comunitară.

3.3.9.3. Competenţe bugetareCompetenţele bugetare ale Consiliului convertesc, practic, această

instituţie în autoritatea bugetară a Comunităţilor Europene. Așa cumam văzut, conform art. 203 TCE, Consiliul este instituţia ce are ultimulcuvânt în privinţa CO108, ceea ce înseamnă aproximativ 80% din total.Aceste ample atribuţii ale Consiliului în elaborarea și aprobarea buge-tului comunitar are însă limitele sale (prevăzute în art. 203.8 TCE) prin-tre acestea enumerându-se dreptul PE de a respinge proiectul de bugetal Consiliului obligându-l, astfel, să elaboreze altul.

În cazul TCEEA, competenţele bugetare ale Consiliului sunt ace-leași ca în cazul TCE, așa cum se arată în art. 177 TCEEA.

3.3.9.4. Competenţe executiveConsiliul are (sau poate avea) competenţe executive în raport cu

normele pe care le adoptă și cu cele care integrează dreptul primar. Alt-fel spus, are capacitatea de a adopta acte administrative concrete princare să se aplice o normă. În mod normal, executarea normelor comu-nitare corespunde statelor membre sau Comisiei, acestea dispunând,faţă de Consiliu, de aparate birocratice care, în plus, au și un caracterpermanent. Potrivit art. 145 TCE, Consiliul „va atribui Comisiei com-petenţele de executare a normelor pe care le elaborează, Consiliul pu-tând să-și rezerve, în cazuri specifice, exercitarea directă a unor com-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 143

Page 73: Aprofundare si extindere

petenţe executive“. În practică, dacă nu există o prevedere expresă deatribuire a executării normelor această competenţă este implicit a Co-misiei. Cazurile mai des întâlnite de competenţe executive în cazul Con-siliului apar în legătură cu politica de transporturi, ajutoare publice etc,conform art. 75.1 C și 93.2. TCE.

3.3.9.5. Competenţe internaţionaleEste de competenţa Consiliului semnarea de acorduri cu terţe

state, grupări de state sau organizaţii internaţionale. Aceste deciziise iau, după caz, prin majoritate calificată sau unanimitate. În une-le situaţii, Avizul prealabil al PE este consultativ, în altele este obli-gatoriu.

Nici în această situaţie nu putem vorbi despre o competenţă ab-solută a Consiliului deoarece, conform art. 113 și 228 TCE, un ase-menea acord trebuie să aibă în prealabil Recomandarea Comisiei cuprivire la deschiderea negocierilor cu respectivul stat, grupări de sta-te sau organizaţie internaţională. O dată autorizată negocierea de că-tre Consiliu, aceasta se realizează, în baza mandatului Consiliului, decătre Comisie împreună cu Comitetele Speciale ale Consiliului (de-semnate să asiste Comisia la respectivele negocieri)109.

Dacă este vorba despre acorduri cu ţări, grupări de ţări sau orga-nizaţii internaţionale în alte sectoare decât cele prevăzute în art. 113TCE, la cele expuse trebuie adăugată participarea PE la respectiveleactivităţi.

Art. 228 TCE stabilește că, o dată încheiat un acord, acesta se apro-bă de către Consiliu, prin majoritate calificată, cu Avizul prealabil alPE. Avizul PE este necesar chiar și în cazul în care normele comunita-re ce ar trebui adoptate pentru realizarea respectivului acord internaţional,fac parte din categoria celor ce reclamă aprobarea comună Consiliu —PE, așa cum se arată în art. 189B și 189C ale TCE. Termenul în carePE trebuie să emită Avizul său este stabilit de către Consiliu, iar în ca-zul în care PE nu emite respectivul Aviz, Consiliul poate aproba Acor-dul prin majoritate calificată sau, respectiv, unanimitate.

În cazul CEEA, competenţele Consiliului în domeniul relaţiilorinternaţionale sunt importante. Art. 206 TCEEA semnalează că, CEEApoate stabili acorduri cu terţe state, grupări de state sau organizaţii in-ternaţionale, Consiliul fiind cel care are competenţă în acest sens.Acordurile se adoptă prin unanimitate și cu consultarea prealabilă aAdunării. În acest caz, negocierile le iniţiază Consiliul din proprie ini-tiaţivă fără nici un amestec iniţial sau ulterior al Comisiei. Dacă re-spectiva negociere atrage modificări de tratat, atunci trebuie parcur-să metodologia stabilită în art. 204 TUE, fost art. 236 TCEE.

Iordan Gheorghe Bărbulescu144

În afara acordurilor semnalate la art. 206 TCEEA, se pot încheiași altele, în baza art. 203, în acest caz fiind, însă, obligatorii iniţiati-va Comisiei, avizul anterior al PE și aprobarea Consiliului prin una-nimitate.

3.3.9.6. Competenţe în sectorul aparării dreptului comunitarChiar dacă este Comisia cea care apără, în principal, dreptul co-

munitar în faţa altor instituţii, state membre sau persoane particula-re, Consiliul are și el asemenea competenţe. Instrumentele acestuiaîn urmărirea și pedepsirea infracţiunilor faţă de dreptul comunitar segăsesc descrise în art. 173 și 174 TCE și art. 146 și 147 TCEEA (în-călcarea actelor normative emise de către Comisie). Consiliul poateacţiona și în baza dispoziţiilor art. 175 și 176 TCE și, respectiv, 148și 149 TCEEA, caz în care ceea ce sancţionează Consiliul este pasi-vitatea Comisiei sau a PE faţă de obligaţia acestora de a adopta actecomunitare110.

3.3.9.7. Competenţe în impulsionarea acţiunii și a dreptuluicomunitar

Consiliul are competenţe de iniţiativă sau impulsionare a acţiuniicomunitare. În majoritatea cazurilor, iniţiativa actelor comunitare apar-ţine Comisiei, instituţia însărcinată cu impulsionarea acţiunii comuni-tare în general.

Este însă evident că, Consiliul111 poate, la rândul său, lua iniţiativepolitice ce derivă din acordurile politice la care ajung statele membre,în scopul aprofundării integrării europene. Este vorba deci despre iniţia-tive ce derivă din acorduri politice și nu din competenţele Consiliuluica și instituţie comunitară.

Consiliul poate face, de asemenea, presiuni asupra Comisiei pen-tru ca, aceasta, să prezinte iniţiative legislative legate de obiectivulrealizării tratatelor constitutive. Chiar dacă de o formă indirectă, pu-tem afirma că și Consiliul poate impulsiona, în acest fel, îmbogăţi-rea și perfecţionarea dreptului comunitar. În acest sens, Consiliulpoate cere Comisiei să elaboreze studii care să propună soluţii învederea realizării obiectivelor tratatelor și să supună aprobării salepropunerile de acte normative rezultate (conform art. 152 TCE sau122 TCEEA). În cazul în care Comisia nu ar realiza respectivul stu-diu, Consiliul poate interveni (conform art. 175-176 TCE sau art.148-149 TCEEA).

Conform art. 175 TCE, așa cum apare acesta redactat în TUE, Con-siliul poate depune recurs și împotriva PE, pe același motiv de „inacti-vitate legislativă“.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 145

Page 74: Aprofundare si extindere

3.3.9.8. Competenţele Consiliului, conform TCECAÎn cazul CECA, competenţele Consiliului sunt mult mai limitate de-

cât în cazul TCE și TCEEA. În primul rând, prevederile art. 145 TCEnu au corespondent în TCECA pentru că, în acest caz, realizarea obiec-tivelor tratatului nu este de competenţa Consiliului. Art. 8 TCECA sem-nalează că Înalta Autoritate (Comisia CECA) este cea care urmăreșterealizarea acestora.

Dacă, în cazul TCE și TCEEA, Consiliul apare ca fiind „instituţiacea mai importantă“, în cazul TCECA aceasta este Comisia (ÎnaltaAutoritate), lucru ușor de observat și din ordinea pe care TCECA(Titlul II) o stabilește pentru instituţiile sale: Comisia și apoi Consi-liul112.

În cazul CECA, Consiliul apare mai degrabă în alteritatea sa de„Conferinţă internaţională“, de „organ internaţional“, în timp ce ro-lul său ca „instituţie comunitară“ este mai redus113. Astfel, conformart. 26 TCECA Consiliul va exercita competenţele sale în forma in-dicată în tratat, în special în scopul „armonizării acţiunii Înaltei Au-torităţi cu cea a guvernelor, responsabile ale politicii economice ge-nerale a statelor lor“.

În acest scop, Consiliul și Înalta Autoritate fac „schimb de in-formaţii“ și „se consultă reciproc“. Consiliului nu i se recunoaște,deci, capacitatea de a lua decizii sau de a adopta acte normative an-gajante. Ceea ce i se recunoaște Consiliului în TCECA este capaci-tatea de a coordona politicile statelor membre: între statele mem-bre, pe de o parte și, pe de alta, între statele membre și Înalta Au-toritate.

Art. 28 TCECA recunoaște Consiliului capacitatea de a emite Avi-ze în legătură cu actele pe care le adoptă Comisia, Consiliul jucând deciun rol auxiliar114.

Consiliul CECA nu poate adopta Decizii de genul celor prevăzutela art. 189 și 161 TCE și TCEEA, „Deciziile“ prevăzute la art. 14 TCE-CA referindu-se la relaţiile Consiliului cu alte instituţii comunitare saula organizarea internă a acestuia.

Putem spune deci că, în aceste condiţii, Consiliul nu are compete-nţe executive în cazul CECA având, însă, recunoscute puteri de impul-sionare a acţiunii comunitare (la fel ca în TCE și TCEEA). Chiar dacănu este Consiliul cel care face propuneri de acte normative (pe care săle adopte, apoi, Înalta Autoritate), acesta poate propune realizarea unorstudii care să permită îndeplinirea obiectivelor tratatului. Art. 26.2TCECA spune, în acest sens, cam aceleași lucruri ca și art. 152 TCE și122 TCEEA, astfel, Consiliul poate cere Înaltei Autorităţi să facă stu-diile necesare îndeplinirii obiectivului tratatului.

Iordan Gheorghe Bărbulescu146

3.3.10. Procesul decizional al Consiliului

3.3.10.1. Sesiunile Consiliului și Ordinea de ZiProcesul decizional al Consiliului este sensibil mai complicat decât

al celorlalte instituţii comunitare, situaţie explicabilă dacă avem în ve-dere complexitatea acestei instituţii, dubla sa alteritate.115 Complexita-tea excesivă a procesului decizional în cazul Consiliului are legătură șicu calitatea sa de principal organ de decizie al Comunităţilor. Având învedere acestea, apare paradoxal faptul că, deși era prevăzută elabora-rea și aprobarea Regulamentului Consiliului încă în Tratatul de Fuziu-ne, aceasta nu s-a produs până în anul 1979116.

Adoptarea oricărui acord în Consiliu, reclamă discutarea prea-labilă a acestuia , la această discuţie fiind obligatorie participareaunui reprezentant al Comisiei și al fiecărui stat membru (altul decâtcel ce reprezintă respectivul stat în Consiliu)117. Aceștia din urmăasistă fără a avea drept de vot. Chestiunile ce se dezbat trebuie săfigureze pe Ordinea de Zi, elaborată și comunicată de către Președen-ţie împreună cu Secretariatul General ale Consiliului. În practică,este obligatorie introducerea pe Ordinea de Zi a oricărui subiect so-licitat de către Comisie sau statele membre cu condiţia ca Președen-ţia să fi fost anunţată cu 12 zile înainte, iar respectivele documentesă ajungă la Comisie și statele membre cu 10 zile înainte de res-pectivul Consiliu. Există și posibilitatea de a introduce alte subiec-te pe Ordinea de Zi care, astfel, nu este definitivă până la începereafiecărui Consiliu.

Cum spuneam înainte, pe Ordinea de zi figurează „probleme A“ și„probleme B“.

Primele sunt cele în care s-a ajuns la un acord prealabil în CORE-PER, acestea votându-se fără a mai fi discutate încă o dată. Este ade-vărat că un stat membru poate să-și schimbe opinia între timp și să vo-teze altfel decât a făcut-o în COREPER, situaţie în care votul formaldin Consiliu este cel care contează, COREPER-UL neavând capacita-te legislativă.

În acest context, „punctele B“ (cele la care nu s-a ajuns la acordu-ri în COREPER sau care nu au fost discutate în acesta, dar figureazăpe Ordinea de Zi) sunt cele cu care se „ocupă“, de fapt, Consiliile.

La Sesiunile Consiliilor, miniștrii pot fi însoţiţi de încă un membrudin staff-ul lor (fără ca acesta să poată vota în locul membrului „dedrept“ al Consiliului), Regulamentul Interior prevăzând „dreptul de de-legare al votului“ exclusiv altui membru al Consiliului (art. 5.2. al Re-gulamentului Interior, având la baza art. 28, 150 și 120 ale TCECA,TCE și TCEEA). Trebuie precizat că, nici un membru al Consiliului nu

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 147

Page 75: Aprofundare si extindere

poate deţine mai mult de o delegare de vot, pentru a se evita eventualaconcentrare a voturilor în mâna unui singur membru.

3.3.10.2. Regimul Acordurilor ConsiliuluiConform art. 148 TCE și 118 TCEEA, cu excepţia unor dispoziţii

contrare, acordurile Consiliului se iau prin majoritatea simplă a mem-brilor care îl compun, în restul cazurilor existând posibilitatea majori-tăţii calificate și a unanimităţii.

Când se votează prin majoritate calificată, ponderarea se face dupăurmătoarea formulă:

Germania, Italia, Marea Britanie, Franţa 10Spania 8Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia 5Austria, Suedia 4Danemarca, Irlanda, Finlanda 3Luxembourg 2

Din cele 87 de voturi, pentru adoptarea unei decizii prin majoritatecalificată sunt necesare 62, iar în cazul în care propunerea nu vine dinpartea Comisiei există o condiţie suplimentară aceea ca cele 62 de vo-turi să provină de la cel puţin 10 state membre. Minoritatea de blocajeste, deci, de 26 de voturi, iar în cazul unei propuneri ce nu vine de laComisie, aceasta poate fi blocată dacă votează împotrivă șase state in-diferent de voturile adunate. Majoritatea simplă este de 44 de voturi118.În cazul unanimităţii, abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentanţinu împiedică luarea deciziei.

Respectiva ponderare a voturilor (contestată tot mai mult de state-le mari) s-a făcut din dorinţa de a se acorda șanse egale tuturor statelormembre, realizându-se pe baza ponderii (alterate) demografice și eco-nomice a fiecărui stat membru. Așa s-a ajuns la situaţia actuală, princare Germania — cu 80 de milioane de locuitori — are 10 voturi înConsiliu, în timp ce Luxembourg — cu 400.000 de locuitori — are 2voturi. La vremea respectivă, prin decizia luată, s-a dorit să se evite„minorizarea statelor mici“ ajungându-se, însă, la situaţia actuală încare, în opinia statelor mari, se „minorizează majoritatea“119.

În ceea ce privește „temele“ ce trebuie aprobate prin unanimitate,acestea sunt explicate în Tratate, între ele numărându-se, spre exemplu,fiscalitatea, conform art 99 TCE120.

După criza „fotoliului gol“121 și Compromisul de la Luxembourgdin 1966, s-a stabilit ca, nici Comisia să nu trimită spre aprobare Con-siliului acte normative ce pot afecta interesele vitale ale statelor mem-

Iordan Gheorghe Bărbulescu148

bre, nici Consiliul să nu aprobe asemenea propuneri prin majoritate ca-lificată, chiar dacă Tratatul ar permite aceasta. Problema definirii „in-teresului vital“ era și rămâne discutabilă, ceea ce a făcut ca tot mai mul-te „glasuri“ să se „ridice“ împotriva acestei reguli, mai mult „de fapt“decât „de drept“. Menţinerea acestei reguli în practica comunitară, per-mite arbitrarietatea, deoarece orice stat poate solicita trecerea oricăruiact comunitar de la „regimul de majoritate calificată“ la cel de „unani-mitate“ prin simpla invocare a „interesului vital“. Este adevărat că, art.148.3 TCE (dar nu și art. 118 TCEEA), stabilește că „abţinerea nu îm-piedică adoptarea unui act prin unanimitate“, și că — astfel — un statîși poate manifesta „disconfortul“ faţă de o decizie fără a împiedica lua-rea respectivei decizii. La fel de adevărat este însă și că există posibi-litatea ca respectivul stat să voteze în contra, ceea ce schimbă dateleproblemei.

AUE și TUE au complicat122 sistemul de adoptare al actelor co-munitare prin creșterea puterilor legislative ale PE care, împreună cuConsiliul, aprobă toate actele votate prin majoritate calificată (art. 149TCE și ulterior art. 189B TCE, așa cum apar redactate în TUE). Aceas-tă formulă poate fi interpretată și prin prisma dorinţei de se evită una-nimitatea Consiliului („în chestiuni importante sau vitale“), aceasta ră-mânând valabilă doar pentru cazurile expres prevăzute în Tratate.

Chestiunea „majoritate calificată versus unanimitate“, reclamă o re-zolvare imediată cu atât mai mult acum când se pune problema extin-derii, a desăvârșirii UEM și a Uniunii Politice, menţinerea posibilităţii„de fapt“ a votului prin unanimitate, în afara cazurilor stabilite expresde Tratate, apărând anacronică.

Cazul în care un stat nu asistă la reuniunile Consiliului, dar nici nudeleagă votul său123, complică situaţia adoptării deciziilor prin unani-mitate deoarece tratatele nu reglementează o asemenea situaţie (art.148.3 TCE nu se referă la această eventualitate), ceea ce face ca re-spectivele decizii să nu poată fi, practic, adoptate.

În cazul în care un stat nu asistă la reuniunile Consiliului și nici nudeleagă votul său altui stat, deciziile ce trebuie adoptate prin majorita-te calificată se găsesc într-o situaţie și mai complicată, soluţiile datefiind diferite:

— de la cei care consideră imposibilă adoptarea unor asemenea de-cizii, considerând Consiliul nelegal constituit124;

— până la cei care consideră că se pot adopta decizii, dacă se reu-nesc voturile necesare pentru majoritatea calificată125. Acest ul-tim punct de vedere, ar însemna însă că deciziile adoptate deConsiliu sunt valabile și pentru statul absent, acesta neputând săfacă recurs în faţa Curţii de Justiţie, deoarece, la originea situaţiei

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 149

Page 76: Aprofundare si extindere

create, s-a aflat neîndeplinirea, de către respectivul stat, a obli-gaţiilor sale prevăzute în Tratate.

3.3.10.3. Votul condiţionatAtunci când art. 2 al Tratatului de Fuziune afirma: „Consiliul este

format din reprezentanţi ai executivelor statelor membre“ o făceapentru a situa acolo o persoană care putea angaja, prin votul expri-mat, respectivul guvern și stat. Noua redactare a art. 27, 146 și 116ale TCECA, TCE și TCEEA, realizată o dată cu adoptarea TUE, în-tăresc această idee. Poate însă exista și situaţia în care, introducân-du-se pe Ordinea de Zi un punct care nu a fost discutat, în prealabil,în guvernele naţionale, un membru al Consiliului să voteze „con-diţionat“ de ulterioara aprobare a guvernului său. O asemenea prac-tică există, dar ea nu este susţinută formal nici de tratate, nici de Re-gulamentul Interior al Consiliului. De altfel, menţinerea ei se jus-tifică doar prin faptul că nu se presupune un răspuns diferit din partearespectivului guvern faţă de cel exprimat deja de reprezentantul aces-tuia în Consiliu.

Ceea ce nu se poate admite însă, este condiţionarea votului unuimembru al Consiliului de ratificarea respectivei decizii de către Parla-mentul naţional, o asemenea situaţie negând „supranaţionalitatea Co-munităţilor“. Spun aceasta deoarece dacă acordurile adoptate de cătrereprezentanţii guvernelor în Consiliu ar trebui ratificate de către parla-mentele naţionale, ne-am afla în faţa unei organizaţii internaţionale cla-sice și nu în faţa Comunităţilor.

Există și practica „votului orientativ“ care este mai mult decât un„Tour de Table“, dar mai puţin decât „votul formal“, constituind o mo-dalitate de „orientare a Comisiei“ faţă de eventuala atitudine a Consi-liului, la momentul votului formal. De aceea se consideră că, pe bazavotului orientativ, COREPER poate stabili ce introduce pe Ordinea deZi la punctul A și, respectiv, B.

Ordinea votării, indiferent că este vorba despre majoritate simplă,calificată sau unanimitate, este cea dată de denumirea fiecărui stat mem-bru în limba sa, începând cu cel aflat imediat după Președinţie și ter-minând cu cel aflat la Președinţie.

3.3.10.4. Particularităţile Consiliului CECAÎn cazul CECA, unde Consiliul are puteri mai reduse, art. 28 TCE-

CA stabilește că:— în cazul în care Consiliul trebuie să emită un Aviz Înaltei Auto-

rităţi, se înţelege că respectivul Aviz este aprobat de către el dacăexistă majoritate absolută;

Iordan Gheorghe Bărbulescu150

— în cazul în care Consiliul trebuie să adopte un Aviz sau Decizieprin unanimitate, este necesar votul favorabil al tuturor mem-brilor Consiliului, abţinerea membrilor prezenţi sau reprezentaţiîmpiedicând adoptarea respectivelor acte. Exista însă și cazuri,prevăzute în art. 28 TCECA, când abţinerea nu împiedică una-nimitatea, acestea fiind cele prevăzute la art. 21, 32, 32bis, 78.6,78.8 ale TCECA și în art. 16, 20.3, 28.5 ale Protocolului asupraStatului Curţii de Justiţie;

— dacă decizia se ia prin majoritate calificată, ponderarea se faceexact ca în cazul TCE și TCEEA;

— în cazul în care Consiliul trebuie să adopte o decizie care nu re-clamă nici majoritate calificată, nici unanimitate, aceasta se iaprin majoritate simplă.

3.4. Comisia

3.4.1. Comisia, parte a sistemului instituţional al ComunităţilorEuropene

Comisia Comunităţilor Europene este o altă instituţie comunitară acărei organizare se regăsește în dreptul primar. Comisia este formatădin persoane desemnate, de comun acord, de către guvernele statelormembre, aceasta trebuind să „beneficieze“, o dată cu adoptarea TUE,și de încrederea PE.

Comisia, împreună cu Consiliul, PE, Curtea de Justiţie și Curteade Conturi, este una dintre instituţiile pe care tratatele constitutive leface responsabile de „îndeplinirea obiectivelor comunitare“. Prin com-petenţe, compoziţie și mod de activitate Comisia exprimă, cel mai bine,diferenţa dintre Comunităţile Europene și o organizaţie internaţionalăclasică.

Comisia, la fel ca în cazul celorlalte instituţii de bază, este comunăcelor trei Comunităţi, Tratatul de Fuziune din 1965 transformând celetrei Comisii într-o Comisie unică: Înalta Autoritate (CECA), ComisiaCEE și Comisia CEEA. În cazul Comisiei, fuziunea a fost ceva mai di-ficilă decât în cazul Consiliului, dat fiind faptul că cele trei Comisiiaveau infrastructuri administrative diferite și independente (spre deo-sebire de Consilii, a căror secretariate au fost comune încă înainte defuzionarea acestora).

Regularizarea celor trei Comisii, apare în art. 8-19, 155-163 și124-135 TCECA, TCEE și TCEEA.

Tratatul de Fuziune nu realizează schimbări pe fond ale Comisiei,ceea ce nu putem spune și în cazul Tratatului Uniunii Europene când

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 151

Page 77: Aprofundare si extindere

se modifică numărul Vicepreședinţilor, mandatul Comisarilor, rolul PEîn alegerea și numirea Comisarilor.

Spuneam că, Comisia exprimă, în cea mai mare măsură, diferenţadintre Comunităţile Europene și organizaţiile internaţionale clasice pen-tru că, dacă în dreptul internaţional găsim organizaţii având „Conferin-ţe ale statelor membre“ (adică, „Consiliile“ în dimensiunea lor de „or-ganizaţii internaţionale“), în nici o organizaţie internaţională clasică nuexistă o instituţie asemănătoare Comisiei.

Comisia Europeană nu este nici un „Secretariat“, nici o „ComisiePermanentă a Consiliului“; este o instituţie supranaţională, având com-petenţe proprii și distincte de cele ale Consiliului.

Comisia nu pregătește sesiunile Consiliului, nu este organ executival acestuia și nici nu-l reprezintă când acesta nu este reunit, respecti-vele atribuţii fiind ale Secretariatului General al Consiliului și ale CO-REPER-ului.

Comisia are competenţe proprii și distincte de cele ale Consiliului,având capacitatea de a adopta acte normative ce generează drepturi șiobligaţii directe pentru cetăţenii și statele membre.

Comisia are următoarele funcţii:— normative (face propuneri normative de dezvoltare a politicilor

comunitare);— de control (veghează asupra aplicării corecte a dreptului comu-

nitar);— de gestiune (a politicilor comunitare);— și de reprezentare (în organizaţiile internaţionale).

3.4.2. Compoziţia Comisiei

3.4.2.1. Membrii Comisiei și numirea lorComisia, așa cum semnalează art. 9, 157 și 126 ale TCECA, TCE

și TCEEA, este compusă din 20 de membri. Iniţial, numărul membri-lor Comisiei era de nouă, apoi a trecut la 13 (o dată cu integrarea Ma-rii Britanii, Irlandei și Danemarcei), la 14 (o dată cu integrarea Greciei)și la 17 (o dată cu integrarea Spaniei și Portugaliei).

Art. 12 al Tratatului de Fuziune stabilea că, membrii Comisieise numesc de comun acord de către guvernele statelor membre. Ade-vărul este că, alegerea Comisarilor la recomandarea guvernelor naţio-nale face să persiste unele dubii faţă de „absoluta lor independenţă“ceea ce a și determinat existenţa, atât la momentul 1965 (timid), darmai ales la cel din 1992 (Tratatul de la Maastricht), unor discuţii le-gate de necesitatea unui rol crescând al PE, în desemnarea Comi-siei126.

Iordan Gheorghe Bărbulescu152

Noua redactare a art. 10, 158 și 127 ale TCECA, TCE și TCEEA,făcută cu ocazia aprobării TUE, fără să schimbe mult metodologia ale-gerii Comisiei a făcut, totuși, posibilă creșterea rolului PE și chiar apreședintelui Comisiei, în alegerea membrilor acesteia. Astfel, guver-nele statelor membre desemnează, de comun acord, Președintele Co-misiei după consultarea prealabilă a PE. În continuare, consultându-sePreședintele desemnat, guvernele desemnează membrii Comisiei (înain-te, guvernele desemnau direct membrii Comisiei). Comisia astfel de-semnată, se supune aprobării PE și, o dată obţinută aprobarea colecti-vă a acesteia de către PE, numirea Comisiei va fi formalizată de cătreguvernele statelor membre.

Art. 2.40 și 2.41 ale TUE-Amsterdam, adică noua redactare a art.158 și 163 TCE (sau a art. 214 și 219 ale Tratatului consolidat), preve-deau creșterea rolului PE în alegerea Președintelui Comisiei și a aces-tuia în alegerea Comisarilor. Art. 158 TCE (în redactarea TUE de laAmsterdam) prevede că desemnarea Președintelui Comisiei de către gu-vernele statelor membre va trebui aprobată și de către PE, ceea ce in-troduce elemente noi faţă de situaţia anterioară când se cerea doar „con-sultarea prealabilă a acestuia“. Noua redactare a art. 163.1 TCE, inclu-de și ideea că, Comisia Europeana își va exercita funcţiile pe bazaorientărilor politice ale Președintelui acesteia.

Acest sistem, care lasă în mâna guvernelor desemnarea Comisari-lor, a dorit însă să confere un rol și PE în desemnarea acestora, dar șiPreședintelui Comisiei. Probabil că într-o instituţie supranaţionala idea-lă PE ar trebui să aleagă Comisia și Președintele ei, decizia formală fi-nală necorespunzând, în acest caz, Consiliului. În realitate, desemna-rea Comisarilor și a Președintelui se face de către „reprezentanţii ţări-lor membre“, în această calitate și nu în cea de „membrii ai Consiliului“.Conform doctrinei, această situaţie are drept scop asigurarea deplineiindependenţe a Comisiei faţă de Consiliu, distincţia fiind, de altfel, greude făcut. Ne referim, desigur, la acel percept potrivit căruia nici o in-stituţie comunitară nu poate desemna membrii altei instituţii comuni-tare, însă, în cazul Consiliului, este dificilă operarea, în practică, a dis-tincţiei dintre „alterităţile“ membrilor acestuia127.

Comisia a suferit, în organizarea sa, diferite transformări, actualaComisie Europeană având următoarea distribuţie a responsabilităţilor:

Președinte (Romano Prodi)Vicepreședinte (Neil Kinnock, care coordonează direcţiile de relaţii ex-

terne și reforma instituţională)Vicepreședinte (Loyola de Palacio, legătura cu PE, comisar pentru trans-

porturi, energie, reţele europene)

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 153

Page 78: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu154

În ţările caraterizate prin bipartitism politic, se obișnuiește tri-miterea la Comisie a câte unui reprezentant al fiecăruia din cele douăpartide.

Conform tratatelor, alături de calitatea de a fi cetăţean al unui statmembru, singura exigenţă suplimentară pentru a fi membru al Comi-siei este aceea a competenţei profesionale. În realitate, statele membretrimit și oameni cu experienţă în admninistraţie, buni manageri (foștiminiștrii), nu numai specialiști într-un domeniu sau altul.

Din toate acestea se deduce despre Comisari că sunt independenţi,această independenţă „de drept“ (și, „de fapt“) manifestându-se prin:

— interzicerea solicitării sau acceptării de instrucţiuni de la guver-ne sau organisme;

— interzicerea exercitării altor activităţi, remunerate sau nu, în tim-pul mandatului de Comisar.

3.4.2.3. Durata mandatului Mandatul de Comisar avea, iniţial, o durata de șase ani, Tratatul de

Fuziune din 1965, art.10.1, reducând această perioadă la patru ani. Nouaredactare, dată de TUE art. 10, 158 și 127 ale TCECA, TCE și TCEEA,a modificat, din nou, mandatul Comisarilor stabilindu-l la cinci ani.Mandatul poate fi reînnoit130, iar în cazul în care un Comisar este sub-stituit în timpul mandatului, cel care îl substituie o face doar pentru pe-rioada rămasă din mandat.

Un Comisar își poate pierde mandatul în două situaţii: — demisia colectivă a Comisiei, cauzată de o motiune de cenzură

aprobată de către PE; — demisia personală.Art. 12A, 160 și 129 TCECA, TCE și TCEEA semnalează că, mem-

brii Comisiei care au comis greșeli grave sau au încetat să reuneascăcondiţiile cerute pentru a fi Comisari pot fi îndepărtaţi de către Curteade Justiţie la cererea Comisiei sau a Consiliului.

Ceea ce nu se prevede în tratate, este suspendarea provizorie a unuiComisar până la clarificarea veridicităţii acuzaţiei referitoare la presu-pusa abatere, așa cum era prevăzut în vechiul art. 160 TCE.

Cum una dintre condiţii pentru a fi Comisar este aceea de a aveanaţionalitatea unuia dintre statele membre, întrebarea este: ce se în-tâmplă în cazul în care un Comisar își pierde naţionalitatea statu-lui care l-a propus, dar dobândește naţionalitatea unui alt stat mem-bru?

Conform doctrinei, poate rămâne Comisar (se îndeplinește condiţiade a proveni dintr-un stat membru), conform practicii, nu poate rămâ-

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 155

Concurenţă (Mario Monti)Cercetare (Philippe Busquin)Relaţii exerne (Chris Patten)Educaţie, cultură (Viviane Reading)Muncă, protecţie socială (Anna Diamantopoulou)Agricultura, pescuit (Franz Fischler)Economie, chestiuni monetare (Pedro Solbes)Comerţ (Pascal Lamy)Buget (Michaele Schreyrer)Societatea Informaţională (Erkki Liikanen)Dezvoltare, ajutor umanitar (Poul Nielson)Sănătate, protecţia consumatorilor (David Byrne)Mediu (Margot Wallstrom)Piaţa Internă (Frits Bolkestein)Extindere (Günter Verheugen)Politică regională, coeziune, reforme instituţionale (Michel Barnier)Justiţie, afaceri interne (Antonio Vitorino)

3.4.2.2. Caracteristicile membrilor ComisieiConform celor stabilite în art. 9, 157, 126 TCECA, TCE și TCEEA,

membrii Comisiei trebuie să fie cetăţeni ai unei ţări comunitare, exi-genţă păstrată și în Tratatul de Fuziune (art. 10.1).

Așa cum apare în tratate, fiecare stat membru are dreptul să propu-nă, pentru a face parte din Comisie, cel puţin o personalitate (există șicinci state care pot propune doi: Franţa, Italia, Germania, Marea Bri-tanie și Spania). La rigoare, având în vedere că, Comisia „nu reprezin-tă interesele statelor“, nu ar trebui să existe nici o relaţie între Comi-sari și ţările lor de origine. De altfel, nici nu a existat în ComunităţileEuropene până la Tratatul de Fuziune (din 1965) când s-a adăugat aceas-tă condiţie. Practic, prin respectiva „repartizare a Comisarilor pe ţări“128

ne aflăm în faţa unei „formule“ specifice (mai degrabă) Consiliului,deoarece acesta își „repartizează puterea“ în funcţie de greutatea de-mografică a statelor membre. În cazul Comisiei, nici măcar „distribuţiape ţări“ nu are sens, deoarece vorbim despre o instituţie tipic supra-naţională129.

În practică nu se constată „amestec“, sau „presiuni“ ale guvernelorstatelor membre asupra „propriilor“ Comisari, ceea ce nu elimină întrutotul posibilitatea existenţei unei anumite „sensibilităţi“ a acestora faţăde problemele specifice ţărilor lor de origine.

Page 79: Aprofundare si extindere

ne Comisar (deoarece statele membre își „repartizează posturile de Co-misari)131.

Neclară este și definirea „greșelii grave“ (cea care poate determinaîncetarea apartenenţei unui Comisar la Comisia Europeană), nici unuldin art. 12A, 160 sau 129 ale TCECA, TCE, TCEEA neclarificând acestconcept, la fel cum nu o făcuse nici art. 12 al Tratatului de Fuziune. Pu-tem deduce, indirect, ca „greșeala gravă“ tot ceea nu este prevăzut caobligaţii ale membrilor Comisiei așa cum apar acestea la art. 9, 157 și126 TCECA, TCE si TCEEA.

Poate exista însă și cazul în care un Comisar dorește să părăseascăvoluntar Comisia, caz reglementat la art.159, 12 și 128 TCE, TCECAși TCEEA, situaţie în care Comisarul trebuie să-și desfășoare activita-tea până la substituirea sa. Consiliul poate, însă, decide în privinţa Co-misiei, ca aceasta să funcţioneze cu 19 Comisari, neobligându-l pe celcare dorește să plece să rămână până la găsirea înlocuitorului.

3.4.2.4. Președintele și Vicepreședinţii Comisiei TUE a introdus schimbări în legătură cu Președintele și Vicepreședin-

ţii Comisiei. Tratatul de Fuziune stabilea existenţa a 6 Vicepreședinţi, aleși de

comun acord de către statele membre pentru doi ani și a unui Președin-te. Art. 11, 161 și 130 TCECA, TCE și TCEEA stabilesc unu sau doiVicepreședinţi, fără a se preciza perioada mandatului (aceasta dedu-cându-se ca fiind de la momentul alegerii ca Vicepreședinte până la în-cetarea calităţii de Comisar). Vicepreședinţii se aleg de către Comisiedintre membrii acesteia, nefiind desemnaţi de către guvernele statelormembre, așa cum stabilea Tratatul de Fuziune. Având în vedere că,Președintelui i-a fost întărit prestigiul prin numirea sa prealabilă restu-lui Comisiei și prin atribuţii, este preferabil ca Vicepreședinţii să fie nu-miţi de către acesta, cu acordul celorlalţi membri ai Comisiei.

Am spus că figura Președintelui apare întărită prin numirea sa an-terior numirii restului Comisiei, dar și prin diversificarea atribuţiilor.La acestea se adaugă și faptul că, ceilalţi membri ai Comisiei sunt nu-miţi de către guvernele statelor membre, după consultarea prealabilăa Președintelui Comisiei. Prin această prevedere se dorește realizareaunor „Comisii omogene“ în care Președintele să aibă încredere în mem-brii colegiului de Comisari.

În fine, figura Președintelui a fost întărită și prin reducerea numă-rului de Vicepreședinţi, la rigoare aceștia putând chiar să nu existe132.Dacă înainte, din cele șase Vicepreședinţii patru reveneau statelor mari,iar restul reveneau, prin rotaţie, statelor mici și mijlocii (ceea ce în-semna că statele membre își impuneau Vicepreședinţii), acum statele

Iordan Gheorghe Bărbulescu156

membre nu mai pot impune nimic în acest sens, Președintele, fiind celcare, împreună cu ceilalţi membrii ai Comisiei, alege eventualii Vice-președinţi (atât ca număr, cât și ca persoane).

3.4.3. Structura ComisieiComisia își desfășoară activitatea prin Direcţii Generale și Servicii

Auxiliare, Direcţii și Divizii, conform art. 17 al Regulamentului Inte-rior133. Comisia formează o administraţie unică, sistemul complex dedirecţii generale, direcţii, servicii și divizii nefiind decât un mod de re-partizare a competenţelor și de delimitare a funcţiilor în scopul evită-rii suprapunerii acestora sau a apariţiei unor conflicte de competenţe.De aceea, Comisia are „personalitate juridică unitară“.

Comisia funcţionează ca un „colegiu de comisari“, faptul că dire-cţiile generale sau serviciile sunt atribuite, spre coordonare, diferiţilorComisari nealterând acest principiu fundamental al funcţionării sale.

Tradiţional, Direcţiile Generale ale Comisiei și celelate organe aleacesteia au fost:

Direcţii Generale

Politici:AgriculturaConcurenţaEconomie și finanţeEducaţie și culturăMuncă și afaceri socialeSocietăţiEnergie și transporturiFiscalitate și Uniune vamalăCercetareJustiţie și Afaceri interneMediuPiaţa internăPescuitPolitică regionalăSănătate și protecţia consumatorilorSocietatea informaţională

Relaţii externe:ExtindereComerţDezvoltareRelaţii externe

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 157

Page 80: Aprofundare si extindere

Alte organisme

DenumireSecretariatul General al ComisieiBugetServiciul JuridicPresăServiciul Comun de Interpreţi și ConferinţeOficiul Statistic (EUROSTAT)Serviciul de TraducătoriOficiul de Publicaţii Oficiale ale CEControl financiar

3.4.4. Competenţele Comisiei

3.4.4.1. Comisia și obiectivele tratatelor constitutiveLa fel ca în cazul Consiliului, Tratatul de Fuziune a transformat

într-o Comisie Unică (cea a Comunităţilor Europene) cele trei Comi-sii, adică Înalta Autoritate (CECA), Comisia CEE și Comisia CEEA.Așa cum am mai arătat, cele trei Comunităţi Europene nu au fost uni-ficate cu aceeași ocazie, chiar dacă această posibilitate — neîmplini-tă, nici acum — era prevăzută în art. 32 al Tratatului de Fuziune. Deaici se deduce că, la fel ca în cazul Consiliului, competenţele Comi-siei nu sunt aceleași atunci când acţionează în cadrul diferit al fiecă-ruia din cele trei tratate. Concret, competenţele Comisiei sunt simila-re în cazul CEE și CEEA, fiind însă mult mai ample și diferite, în ca-zul CECA.

Competenţele generale ale Comisiei Comunităţilor Europene, aparreglementate prin art. 155 TCE.

În respectivul articol se precizează: „Comisia veghează la aplicareacorectă a tratatelor și a dreptului comunitar, participă la elaborarea ac-telor normative ale Consiliului, adoptă Recomandări și Avize“. La rân-dul său, art. 189 recunoaște competenţa Comisiei în adoptarea de Re-gulamente și Directive, în luarea de Decizii cât și în formularea de Re-comandări și emiterea de Avize.

Altfel spus, Comisia are competenţe atât în privinţa actelor norma-tive angajante (Regulamente, Directive și Decizii), cât și neangajante(Recomandări și Avize).

Art. 155 pare a indica în ceea ce privește competenţele Comisieifaptul că acestea se referă la „garantarea funcţionării și dezvoltăriipieţei comune“, adică doar a unuia dintre cele trei instrumente ale

Iordan Gheorghe Bărbulescu158

CE (celelalte două fiind UEM și realizarea de politici și acţiuni co-mune)134. Așa cum am văzut, art. 145 TCE stabilea ca misiune ge-nerică a Consiliului, garantarea realizării obiectivelor Tratatului, iarart. 155 stabilea ca obiectiv al Comisiei, garantarea și dezvoltareapieţei interne. Altfel spus, Comisia apare ca având doar un rol „in-strumental“ (chiar dacă de mare importanţă), deoarece piaţa internăeste doar o parte a CE135.

Această referire la competenţele explicite și directe ale Comisieiasupra a tot ce însemnează „dezvoltarea și garantarea pieţei interne“,lasă să se înţeleagă că nu ar avea competenţe în alte sectoare, cumar fi UEM sau politici și acţiuni comune, ceea ce este fals pentru că,însuși TCE, atribuie Comisiei competenţe în aceste ultime două sec-toare.

Astfel, art. 6 TCE se referă la faptul că statele membre vor coordo-na politicile lor economice în strictă colaborare cu „instituţiile comu-nitare“, nu numai cu Consiliul, ceea ce înseamnă, implicit, competenţeși pentru Comisie. La rândul său, art. 103 semnalează că statele mem-bre trebuie să se consulte cu Comisia, căreia îi revine sarcina elaboră-rii propunerilor de acte normative ce urmează a fi adoptate de cătreConsiliu, în cazul politicilor de conjunctură. În fine, art. 109.1 recu-noaște Comisiei competenţa în formularea de Recomandări Consiliu-lui, în vederea stabilirii de acorduri referitoare la sistemul de schimb alECU faţă de monede necomunitare.

Dacă în ceea ce privește UEM, acţiunile și poziţiile comune, com-petenţele Comisiei nu sunt numeroase și, în plus, mai degrabă implici-te, în cazul Pieţei Comune acestea sunt explicite și mult mai numeroa-se. Comisia poate, în aceste cazuri, emite Recomandări, Decizii și Di-rective, așa cum rezultă din art. 13, 22 și 26 TCE.

În cazul TCEEA, Comisia are recunoscute competenţe impor-tante, de asemenea instrumentale. Art. 124 atribuie Comisiei com-petenţe materiale (să vegheze la aplicarea corectă a dreptului comu-nitar, să participe la elaborarea de acte normative ale Consiliului șiAdunării), cât și formale (să formuleze Recomandări și să emită Avi-ze). În plus, art. 161 recunoaște capacitatea Comisiei de a emite actenormative angajante precum Regulamente, Directive și Decizii. Lafel ca în cazul CEE, și aici competenţele au o conotaţie sectorială re-ferindu-se la „garantarea dezvoltării energiei nucleare a Comunităţii“și nu la obiectivul general al CEEA care era ridicarea nivelului detrai în statele membre și dezvoltarea schimburilor reciproce cu cele-lalte state (art. 1 TCEEA). Comisia apare, deci, ca un instrument învederea realizării unuia dintre obiectivele CEEA, dar nu a CEEA înansamblul ei.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 159

Page 81: Aprofundare si extindere

În ceea ce privește CECA, Comisia are mai multe competenţe. Dacăîn TCE și TCEEA Comisia veghea pentru dezvoltarea și funcţionareamijloacelor și a instrumentelor (piaţa comună în cazul CEE și energianucleară în cazul CEEA) de atingere a obiectivelor generale ale re-spectivelor tratate, în cazul CECA (conform art. 8) Înalta Autoritate esteînsărcinată să asigure îndeplinirea obiectivelor generale fixate de cătreTratat. Art. 14 și 15 stabilesc că este Comisia cea care adoptă actelenormative angajante, Consiliului CECA nerevenindu-i competenţe im-portante în acest sens.

3.4.4.2. Competenţele Comisiei ca apărătoare a dreptuluicomunitar

Comisia trebuie să vegheze asupra corectei aplicări a dreptului co-munitar, ea fiind (dacă nu singura) cea mai reprezentativă instituţie co-munitară abilitată cu urmărirea infracţiunilor comise, în acest sens, decătre instituţii, state membre sau particulari. Comisia a fost, din acestmotiv, numită „apărătoarea tratatelor“. Această misiune a Comisiei esteregăsită în art. 155 și 124 TCE și TCEEA. În TCECA nu există un ar-ticol similar care să recunoască explicit această competenţă Comisiei,chiar dacă de-a lungul TCECA, apare recunoașterea capacităţii Comi-siei de a apăra dreptul comunitar.

Art. 169 și 141 TCE și TCEEA recunosc capacitatea Comisiei de asesiza Curtea de Justiţie în cazul neîndeplinirii dreptului comunitar. Încazul TCECA, art. 88 recunoaște doar dreptul Comisiei de a constataneîndeplinirea dreptului comunitar136.

Art. 173 TCE și 146 TCEEA permit Comisiei să sesiseze violareadreptului comunitar și să propună chiar anularea actelor Consiliului, încazul în care acesta nu avea competenţa de a emite respectivul act sauîn cazul în care respectivul act nu era conform cu normele comunitare.

Art. 175 și 148 TCE și TCEEA permit Comisiei să sesizeze Curteade Justiţie asupra inactivităţii și comportamentului pasiv al Consiliului,adică asupra faptului că acesta nu adoptă actele normative necesare atin-gerii obiectivelor tratatelor, activitate obligatorie pentru Consiliu, con-form dreptului comunitar.

În cazul CECA, Comisia nu are competenţele descrise la art. 173 și175 TCE și 146 și 148 TCEEA, lucru explicabil deoarece Comisia nuprea ar avea ce sancţiona dată fiind lipsa cvasi totală a competenţelorConsiliului în CECA.

În cazul în care un stat membru denunţă în faţa Curţii de Justiţie unalt stat membru pentru neîndeplinirea obligaţiilor comunitare, acestatrebuie, în prealabil, să informeze Comisia. Comisia poate însă să se-sizeze ea însăși Curtea, dacă consideră acest lucru oportun.

Iordan Gheorghe Bărbulescu160

Comisia poate denunţa neîndeplinirea obligaţiilor rezultate din drep-tul comunitar și în numele „particularilor“ (care nu se pot adresa directCurţii de Justiţie), dacă aceștia o sesizează, atât pentru cazul în care„reclamaţii“ sunt state membre, cât și pentru cel în care sunt instituţiicomunitare.

Comisia se informează permanent asupra modului de îndeplinire adreptului comunitar în statele membre, iar acestea sunt obligate să o in-formeze ori de câte ori modifică legislaţia internă în vederea aplicăriinormelor comunitare.

3.4.4.3. Competenţele Comisiei în impulsionarea dreptuluicomunitar

Comisia are iniţiativa în procesul de adoptare a actelor normativecare formează dreptul comunitar. Comisia face, în mod normal, pro-punerile de modificare sau elaborare de acte normative, Consiliul sauConsiliul împreună cu PE137 aprobându-le. În cazul CECA, Comisiaare competenţe proprii în adoptarea actelor normative.

Dreptul comunitar, în dificilul său echilibru dintre dimensiunea in-ternaţională clasică și cea supranaţională, a stabilit următoarea „regulăde joc“:

— Comisia elaborează actul normativ; — Consiliul sau Consiliul împreună cu PE se pronunţă asupra aces-

tuia; — în afara excepţiilor prevăzute explicit, Consiliul sau PE nu pot

adopta acte normative dacă aceastea nu au la bază o propunerea Comisiei.

Altfel spus, Comisia este cea care „pune în mișcare“ întreg proce-sul de adoptare a normelor comunitare, cu excepţia cazurilor în careConsiliul și PE pot, așa cum am văzut, emite acte normative fără caacestea să aibe la bază propuneri ale Comisiei.

Mai mult decât atât, Comisia — art. 175 și 148 TCE și TCEEA —poate acţiona asupra Consiliului sau PE, dacă acestea blochează iniţia-tivele sale legislative și nu adoptă actele normative care li se propun.

Art. 152 TCE, 122 TCEEA și 35/37 TCECA permit, însă, și altor in-stituţii să sesizeze Curtea (în cazul CE și CEEA) sau să acţioneze direct(în cazul CECA), în situaţia în care Comisia este cea care manifestă inac-tivitate și nu face propuneri de norme, așa cum prevăd tratatele.

3.4.4.4. Competenţele Comisiei în sfera legislativăComisia are competenţe în sectorul legislativ, adică în adoptarea ac-

telor normative de caracter general, altfel spus, poate emite Regula-mente și Directive.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 161

Page 82: Aprofundare si extindere

Participarea Comisiei la puterea legislativă comunitară se realizea-ză pe trei căi:a) Comisia are competenţă în elaborarea propunerilor de acte norma-

tive, care apoi sunt aprobate de către Consiliu sau Consiliu împreunăcu PE (conform art. 189B TCE, în forma în care a fost redactat înTUE).

b) Comisia poate adopta Regulamente (conform art. 189 TCE și 161TCEEA) sau Directive. Destinatarii Regulamentelor sunt pluralităţinedeterminate și nedeterminabile de subiecţi, iar destinatarii Direc-tivelor sunt statele membre. În cazul CECA, art. 14 TCECA recu-noaște Comisiei competenţa de a adopta acte de caracter general,adică Decizii Generale și Recomandări Generale.138 Comisia poa-te adopta și Directive, conform art. 13 TCE, în scopul îndepliniriicompetenţelor materiale pe care i le recunoaște tratatul (în afara ca-pacităţii acesteia, deja amintite, de a emite Regulamente și Directi-ve, conform art. 189 și 161 TCE si TCEEA).

c) Participarea Comisiei la puterea legislativă comunitară se realizea-ză și prin adoptarea Regulamentelor de aplicare, adică a regula-mentelor ce dezvoltă și concretizează Regulamentele de bază aleConsiliului care, la rândul lor, dezvoltă și concretizează dreptul pri-mar. Este vorba despre competenţa prevăzută la art. 145 TCE princare Consiliul poate atribui Comisiei executarea actelor normativepe care acesta le adoptă. Regulamentele de aplicare pot fi elabora-te direct de Consiliu sau pot fi elaborate de Comisie.

3.4.4.5. Competenţele executive ale ComisieiComisia are competenţe și în ceea ce privește puterea executivă co-

munitară: adoptarea actelor administrative concrete prin care se aplicădreptul primar și secundar.

În mod normal, aplicarea dreptului comunitar corespunde adminis-traţiilor statelor membre. În anume cazuri, instituţiile comunitare pot ficele care elaborează normele administrative concrete de aplicare aledreptului primar sau derivat, fie că este vorba despre state sau despre re-stul instituţiilor comunitare. În aproape toate situaţiile când o instituţiecomunitară este chemată să facă acest lucru, aceasta este Comisia. Înaceste cazuri, Comisia emite Decizii pentru CEE și CEEA (art. 189 TCEși 161 TCEEA) sau Decizii Particulare (art. 14 TCECA) pentru CECA.Comisia va avea competenţă în emiterea unor astfel de acte normativedacă există referiri explicite în acest sens sau în cazul în care Consiliul,conform art. 145 TCE, deleagă această competenţă Comisiei139.

În practică, aplicarea administrativă a actelor normative comuni-tare corespunde, dacă nu administraţiilor statelor membre, Comisiei.

Iordan Gheorghe Bărbulescu162 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 163

Există motive care recomandă o asemenea soluţie (în afara celor doc-trinare, deja expuse): existenţa, la nivelul Comisiei, a unui aparat ad-ministrativ mult superior Consiliului și caracterul permanent al aces-tuia140.

Comisia are, deci, competenţe executive datorită caracterului per-manent și a resurselor materiale și umane proprii.

3.4.4.6. Competenţele bugetare ale ComisieiComisia nu are doar competenţe formale (adică, capacitatea de a

adopta acte normative, propuneri de acte normative etc), ci și materia-le (de exemplu, financiare) pentru a căror îndeplinire face propuneri deacte normative sau execută — prin decizii administrative concrete —pe cele aprobate de alte instituţii.

Comisia este competentă, conform art. 78, 203 și 177 TCECA, TCEși TCEEA, să prezinte Consiliului, pentru aprobare, ante-proiectul debuget. Data limită până la care Comisia trebuie să facă aceasta este 1septembrie, ceea ce înseamnă că fiecare instituţie trebuie să elaborezeși să predea Comisiei, înainte de 1 iulie, situaţia cheltuielilor prevăzu-te a se efectua în anul următor. O dată aprobat bugetul de către Consi-liu și PE, Comisia, conform art. 78, 205 și 179 TCECA, TCE și TCEEA,este responsabilă de execuţia acestuia.

În plus, conform art. 203.9 TCE și art. 177.9 TCEEA, Comisia sta-bilește, după ce s-a consultat cu Comitetul de Politică Economică, ratamaximă de creștere a CNO, adică creșterea maximă a cheltuielilor carenu sunt impuse de aplicarea și dezvoltarea dreptului comunitar. Aceas-tă creștere maximă se calculează de către Comisie în funcţie de evo-luţia PIB-ului comunitar de-a lungul anului anterior. Creșterea avută învedere se comunică, de către Comisie, instituţiilor comunitare înaintede 1 mai pentru ca acestea să o aibă în vedere la calcularea cheltuieli-lor pentru următorul an.

În fine, conform art. 78.5, 205 și 179bis TCECA, TCE și TCEEA,Comisia trebuie să prezinte Consiliului și PE „Darea de Seamă asupraexerciţiului financiar încheiat“ cât și o „Balanţă financiară“ cuprinzândactivul și pasivul Comunităţilor Europene.

3.4.4.7. Competenţele internaţionale ale Comisiei Comisia are competenţe formale în ceea ce privește relaţiile inter-

naţionale. Adică, Comisia face propuneri care, ulterior, pot deveni actenormative. În plus, Comisia are rolul de reprezentare a ComunităţilorEuropene în faţa statelor membre, a statelor terţe și a organizaţiilor in-ternaţionale.

Page 83: Aprofundare si extindere

Conform art. 211 TCE și 185 TCEEA, Comisia reprezintă Comu-nităţile Europene în fiecare stat membru. Art. 229 TCE recunoaște Co-misiei competenţa în stabilirea relaţiilor Comunităţilor Europene cuONU, organismele acesteia și GATT cât și cu toate organizaţiile inter-naţionale. În fine, art. 199 TCEEA recunoaște Comisiei aceleași com-petenţe, iar art. 93 TCECA prevede aceleași competenţe, limitându-le,însă, la ONU și OECE (OECD, acum).

În afara acestei competenţe de reprezentare externă, Comisia — con-form art. 228 TCE — recomandă Consiliului realizarea de acorduri cuterţe state sau organizaţii internaţionale. O dată aprobată de către Con-siliu începerea negocierilor, Comisia este cea care le duce la capăt (înbaza mandatului Consiliului și în consultare cu Comitetele Speciale aleConsiliului, formate în acest scop). La încheierea negocierilor, Comi-sia face propunerea de Acord pe care Consiliul îl aprobă, prin majori-tate calificată sau unanimitate, cu Avizul prealabil al PE. Chiar în ca-zul în care Comisia nu semnează Acordurile internaţionale ale Comu-nităţilor Europene, rolul ei este important deoarece:

— semnatarul (Consiliul) se pronunţă asupra unei propuneri deAcord făcute de către Comisie;

— negocierile care duc la Acord sunt gestionate de Comisie.

3.4.5. Procesul decizional al Comisiei

3.4.5.1. Autoorganizare și colegialitateÎn dreptul primar aproape că nu există referiri la forma de adopta-

re a acordurilor Comisiei. Puţinele referiri care există se întâlnesc laart. 162, 163 TCE, 131-132 TCEEA și 13-16 TCECA unde se semna-lează că este Comisia cea care își stabilește Regulamentul Interior și căacordurile interne vor fi adoptate prin majoritate. Referirea la adopta-rea prin majoritate a acordurilor face parte, la rigoare, din principiilegenerale, adică auto-organizarea și colegialitatea Comisiei.

În baza acestor articole, Înalta Autoritate și Comisiile CEE și CEEAși-au adoptat propriile Regulamente, o dată cu Tratatul de Fuziune Re-gulamentul CEE fiind transformat, cu mici modificări, în cel al Comi-siei141.

Prin „Regulamentul Comisiei“ nu înţelegem „Regulamentul“ de-scris la art. 189 și 161 TCE și TCEEA142, ci un act intern care garan-tează eficacitatea și coerenţa activităţii Comisiei. Concret, se referă laforma de repartizare a activităţii între diferitele organisme ale Comisieiși la forma de adoptare a acordurilor de către aceasta.

Acordurile se adoptă în formă „colegială“, adică de către toţi mem-brii Comisiei, indiferent despre ce sector este vorba. Având în vedere

Iordan Gheorghe Bărbulescu164

că avem 20 de Comisari, după aderarea Austriei, Finlandei și Suediei,un acord poate fi adoptat în Comisie cu 11 voturi favorabile.

„Colegialitate“ înseamnă că voturile Comisarilor sunt egale ca va-loare. Altfel spus, fiind vorba despre o instituţie tipic suprastatală nuexistă „ponderarea voturilor“ în funcţie de statele din care provin Co-misarii. Mai mult decât atât, chiar votul Președintelui valorează la felca al oricărui alt Comisar. Singura excepţie este cea potrivit căreia Co-misarul însărcinat cu bugetul poate exprima veto-ul sau dacă este vor-ba despre un acord care poate duce la creșterea cheltuielilor. În acestcaz, se poate cere reanalizarea acordului și înscrierea sa pe ordinea dezi a altei reuniuni. Dacă în noua sa formulă acordul menţine aceeași va-riantă, Comisarul însărcinat cu bugetul nu mai poate repeta veto-ul său.

Acordurile Comisiei se votează în Sesiuni săptămânale. Președin-tele este cel care convoacă Comisia la sesiunile săptămânale sau ex-traordinare. Președintele elaborează și proiectul Ordinii de zi, pe careîl comunică Comisarilor împreună cu întreaga documentatie, cu trei zileînaintea oricărei sesiuni. Ordinea de zi poate fi însă modificată cu acor-dul Comisarilor.

Cvorum-ul pentru adoptarea acordurilor Comisiei este de 11 Co-misari.

La Sesiuni pot participa Comisarii, Secretarul General și SecretarulGeneral Adjunct, dar pot fi invitaţi și alţi tehnicieni ai Comisiei. Co-misarii absenţi pot fi substituiţi de către alţi funcţionari, fără ca aceștiasă aibă, însă, drept de vot.

În mod normal, există practica „înţelegerilor prealabile între Comi-sari“ ceea ce evită voturile contradictorii. Delegarea votului nu se poa-te face nici către un alt membru al Comisiei (ca în cazul Consiliului),nici către altcineva. În plus, un Comisar prezent este obligat să voteze.O dată adoptat un Acord, acesta este asumat inclusiv de cei care, even-tual, au votat negativ (ceea ce, în practică, se întâmplă rar din motive-le arătate mai sus).

3.4.5.2. Procedura scrisăCreșterea volumului de muncă al Comisiei a făcut posibilă gene-

ralizarea adoptării de acorduri prin „procedura scrisă“. În acest caz,un Comisar elaborează o propunere de acord pe care, împreună cudocumentaţia corespunzătoare și prin intermediul Secretariatului Ge-neral, o trimite celorlalţi Comisari. Aceștia au la dispoziţie cinci zilespre a o studia după care propun amendamente, o resping sau cer in-troducerea sa pe ordinea de zi a unei sesiuni ordinare. Dacă trec celecinci zile fără observaţii, amendamente etc., respectivul Acord seconsideră adoptat.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 165

Page 84: Aprofundare si extindere

3.4.5.3. Delegarea atribuţiilorDacă adoptarea de acorduri prin procedura scrisă nu ridică pro-

bleme, generalizarea delegării atribuţiilor în favoarea unui Comisarcare să poată adopta acorduri în numele Comisiei, este plină de con-tradicţii.

Raţiunea invocată este aceeași ca în cazul precedent: creșterea ac-tivităţii Comisiei. Este adevărat că problema delegării atribuţiilor apa-re prevăzută izolat în unele regulamente, ea referindu-se însă doar laprobleme punctuale143. La fel de adevărat este că, noua redactare a art.27 a Regulamentului Interior al Comisiei, adoptat prin Decizia din 23iulie 1975144, a permis „legalizarea“ procedurii sus-amintite. Conformacestora, Comisia poate să delege adoptarea de acorduri în numele săuși sub controlul său exclusiv în probleme de gestiune și administrare.Este vorba nu atât de o „delegare de semnătură“ cât de o „delegare deatribuţii“, Comisarul care semnează respectivul acord făcând-o în „nu-mele Comisiei“. În plus, cum spuneam, nu este vorba despre acorduripolitice, ci doar de acorduri de gestiune și administrare.

În cazul CECA, posibilitatea delegării adoptării de acorduri a exis-tat de la început, atât la nivelul unui Comisar cât și, chiar, a unui func-ţionar145.

3.4.5.4. Acordurile ComisieiPrin acordurile Comisiei nu trebuie înţelese doar cele prevăzute la

art. 14, 189 și 161 TCECA, TCE și TCEEA (adică Decizii Generalesau Particulare CECA, Recomandări CE sau CEEA și Decizii CE sauCEEA), ci și orice alt act angajant precum Rapoarte, Comunicări, Re-comandări, Răspunsuri la propunerile formulate în scris. Toate acesteatrebuie aprobate prin majoritate, constituind obiectul dezbaterilor și avotării de-a lungul unei sesiuni.

3.5. Curtea de Justiţie146

3.5.1. Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, parte asistemului instituţional comunitar

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene (TJCE) este instituţiacomunitară pe care tratatele constitutive au însărcinat-o să veghezeasupra corectei interpretări și aplicări a dreptului comunitar. Acest lu-cru apare codificat la art. 164 TCE: „Curtea de Justiţie va garanta res-pectarea Dreptului în interpretarea și aplicarea TCE“. Art. 136 al TCEEAspune, practic, același lucru. În fine, art. 31 TCECA face mai multeprecizări, arătând: „Curtea de Justiţie va garanta respectarea dreptului

Iordan Gheorghe Bărbulescu166

în interpretarea și aplicarea Tratatului CECA și a regulamentelor aces-tuia“.

Chiar dacă absenţa din TCE și TCEEA a oricărei referiri explici-te la competenţa Curţii de Justiţie asupra dreptului derivat poate pă-rea intenţionată — dat fiind faptul că TCECA, unde aceasta apare,este anterior TCE și TCEEA — în practică se consideră implicităaceastă competenţă, ea nediscutându-se147. Interpretarea care se dăart. 131 TCECA este că s-a dorit nu numai interpretarea și aplicareade către Curtea de Justiţie a TCECA și a oricăror norme ce l-ar mo-difica, dar s-a dorit și interpretarea și aplicarea oricărui act normativ,adoptat de către instituţiile comunitare în ideea îndeplinirii și dez-voltării respectivului Tratat.

Faptul că, în principiu, Curtea de Justiţie garantează respectareadreptului primar și derivat nu înseamnă doar garantarea interpretării șiaplicării acestuia, de către instituţiile comunitare și statele membre, așacum apare el în tratatele constitutive, ci și că, uneori, Curtea de Justiţieasigură corecta interpretare și aplicare a dreptului intern al statelor mem-bre sau chiar a celui internaţional.

În cazul celui internaţional, se poate observa că art. 228.6 și art. 234TCE se referă la rolul Curţii în observarea respectării, de către statelemembre și instituţiile comunitare, a obligaţiilor ce le revin din acordu-rile internaţionale la care sunt părţi, pe de o parte, iar, pe de alta, la ro-lul Curţii în garantarea compatibilităţii dintre normele comunitare șieventualele convenţii internaţionale încheiate de un stat membru înain-te de a adera la UE.

În ceea ce privește dreptul intern al statelor membre, Curtea deJustiţie garantează că instituţiile comunitare urmăresc, în anumite si-tuaţii, normele de drept intern. Probleme pot apărea atunci când, da-torita diversităţii legislaţiilor naţionale, se produc aplicări diferite aledreptului comunitar, Curtea trebuind să vegheze ca acest lucru să nuse întâmple.

Curtea de Justiţie, la fel ca celelalte instituţii de bază, este comu-nă celor trei Comunităţi, conform Convenţiei din 25 martie 1957 carestabilea că va exista o Curte unică pentru CEE și CEEA și că, în plus,aceasta se va unifica cu cea a CECA. Competenţele Curţii sunt, desi-gur, diferite în funcţie de Tratatul în cadrul căruia acţionează. La felca în cazul celorlalte instituţii, nici măcar Tratatul de Fuziune din 8aprilie 1965 nu a schimbat această situaţie, neunificarea Comunităţi-lor nepermiţând unificarea competenţelor, chiar dacă au fost unificateinstituţiile.

Art. 31, 164 și 136 TCECA, TCE și TCEEA atribuie Curţii funcţiade garant a respectării Tratatelor în aplicarea și interpretarea dreptului

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 167

Page 85: Aprofundare si extindere

primar și derivat. Aceasta nu înseamnă că doar Curtea veghează ca in-stituţiile comunitare și statele membre să acţioneze în acord cu ceea cespune dreptul comunitar (și în unele cazuri, cel internaţional și chiarintern). În cazul în care Curtea de Justiţie pare a veghea singură ca drep-tul comunitar să fie corect și uniform aplicat, nu pare că ar avea com-petenţa exclusivă în ceea ce privește supravegherea aplicării acestuia(Comisia, cum am văzut, este competentă în supravegherea abaterilorde la aplicarea dreptului comunitar). Trebuie însă precizat că, în cazulîn care Comisia depistează o violare a dreptului comunitar, tot Curteaeste cea care are competenţă în a declara formal dacă este sau nu vor-ba despre respectiva abatere.

În ceea ce privește competenţele Curţii în cadrul Uniunii Europe-ne, aceastea se limitează la garantarea respectării dreptului în interpre-tarea și aplicarea acelor articole prin care se modifică articolele din tra-tatele constitutive ale CECA, CE și CEEA ca și în interpretarea și apli-carea Convenţiilor la care se referă art. K.3, paragraful 2, litera c148șiart. L-S149.

3.5.2. Natura juridică a Curţii de Justiţie a Comunităţilor EuropeneAcest Tribunal este puţin asemănător modelului oferit de dreptul

naţional sau internaţional. Astfel:

1. În primul rând, trebuie spus că, tradiţional, Curtea de Justiţie a uti-lizat jurisdicţia de unică instanţă, situaţie care se menţine, în gene-ral, chiar dacă, în ziua de astăzi, există și Curtea de Primă Instan-ţă150 aceasta deoarece Curtea de Justiţie nu acţioneaza ca o a douainstanţă a acesteia ci este, mai degrabă, vorba despre o repartizarea sectoarelor decât de o ierarhizare.

2. Jurisdicţia Curţii este obligatorie și exclusivă151, spre deosebire deceea ce se întâmplă în cazul tribunalelor internaţionale.

3. Spre deosebire de Tribunalele Internaţionale, Curtea de Justiţie esteobligată să se pronunţe în legătură cu acele chestiuni care sunt decompetenţa sa, fără a se putea prevala de „eventualele lacune dindreptul comunitar“. Într-un asemenea caz, Curtea trebuie să se ra-porteze la principiile generale de drept.

4. Dacă în cazul Tribunalelor Internaţionale subiectul de drept este sta-tul, în cazul Curţii de Justiţie pot exista și alţi subiecţi de drept.

5. Deciziile Curţii de Justiţie sunt executorii în teritoriul statelor mem-bre, conform art. 44 și 92 TCECA, 187 și 192 TCE și 159, 164TCEEA.

6. Jurisdicţia Curţii este una specială, având competenţe doar asupratemelor regularizate de dreptul comunitar. Existenţa unor tratate di-

Iordan Gheorghe Bărbulescu168

ferite și a unor Comunităţi diferite, având obiective diferite, face cași jurisdicţia Curţii să fie specifică, cea de caracter „mai general“fiind a CEE 152.Revenind la întrebarea iniţială referitoare la tipul de tribunal (naţio-

nal sau internaţional) de care Curtea de Justiţie ar fi mai apropiată dinpunct de vedere al caracteristicilor, există două puncte de vedere:

a) Aceia care o situează în rândurile tribunalelor internaţionale, con-siderând Comunităţile Europene organizaţii internaţionale clasice șidreptul comunitar drept internaţional.

Acestora li se poate obiecta, însă, faptul că: — deciziile Curţii sunt obligatorii și executorii; — jurisdicţia sa acoperă și alţi subiecţi de drept decât statele; — aproape niciodată statele membre nu se denunţă între ele în faţa

Curţii, ci în faţa Comisiei153.b) Aceia care aseamănă Curtea cu un tribunal naţional sau cu o Cur-

te constituţională. Primilor li se poate obiecta că instituţia Curţii nu are caracter de in-

stanţă superioară (în raport cu Tribunalul de Primă Instanţă), iar celor-lalţi li se poate obiecta faptul că, Curtea nu se pronunţă numai asupraconstituţionalităţii normelor de drept comunitar, dar și oferă judecăto-rului naţional interpretarea corectă ce trebuie dată acestuia.

În concluzie:Curtea de Justiţie a Comunităţilor:— are 15 Judecători, dintre care se alege un Președinte;— există, de asemenea, 9 Avocaţi Generali.Curtea funcţioneaza în Plen și are 5 Complete de Judecată de 3 sau

5 Judecători.Tribunalul de Primă Instanţă:— are 15 Judecători, dintre care se alege un Președinte;— funcţionează în Plen și are 5 Complete de Judecată de 3 sau 5

Judecători.

3.5.3. Compoziţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor EuropeneDreptul primar, vorbind despre componenţa Curţii de Justiţie, se re-

feră la Judecători, Avocaţi Generali și Secretariatul Curţii. În practică,atunci când se vorbește despre compoziţia Curţii, referirile se fac doarla Judecători, asistaţi de către Avocaţi Generali.

Cum spuneam, art. 165 TCE, 32 TCECA și 137 TCEEA stabileaula 15 numărul judecătorilor154.

Aceleași articole ale tratatelor vorbeau despre posibilitatea Consi-liul ca, prin unanimitate și la propunerea Curţii, să poată decide modi-ficarea numărului de Judecători, schimbând — evident — conţinutul

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 169

Page 86: Aprofundare si extindere

paragrafelor 2 și 3 ale art. 32 TCECA, 165 TCE și 137 TCEEA cât șiale paragrafelor 2 ale art. 32.3, 167 și 139 TCECA, TCE și TCEEA.

Acesta este unul dintre puţinele cazuri în care Consiliul are posibi-litatea de a interveni de unul singur în modificarea dreptului primar.Pentru a controla această posibilitate s-a prevăzut ca doar la propune-rea Curţii, Consiliul să poată adopta o asemenea decizie. Este în oricecaz vorba despre o anomalie deoarece, conform tratatelor, Comisia estecea care face propuneri de modificare a acestora.

Judecătorii nu sunt numiţi de către Consiliu, ci de către statele mem-bre care se pun de acord asupra acestora. Așa cum s-a spus și în cazulComisiei, dată fiind independenţa instituţiilor comunitare, membriiCurţii nu ar putea fi numiţi de către Consiliu (o altă instituţie), motivpentru care sunt numiţi de către „reprezentanţii guvernelor statelormembre“.

Judecătorii, ca și Comisarii, nu numai că nu reprezintă nici un statmembru (cu atât mai puţin, cel din care provin), dar trebuie să se bu-cure de deplina independenţă. Independenţa lor merge chiar mai de-parte de cea a Comisarilor, dacă avem în vedere că nu există referiri întratate legate de ţările lor de origine, existând chiar posibilitatea, doc-trinară, ca ei să provină din terţe ţări155. În practică, există însă câte unjudecător din fiecare ţară membră.

La început, majoritatea cazurilor judecate de către Curte se tratauîn Plen, art. 165 TCE, 32 TCECA și 137 TCEEA existând și posibili-tatea organizării unor Complete (instanţe) de trei sau cinci Judecători(pentru diferite cauze „altele decât cele ale statelor sau instituţiilor co-munitare“ sau „altele decât cele prevăzute în art. 41, 177 și 150 TCE-CA, TCE și TCEEA“). Noua redactare făcută de TUE art. 165 TCE, 32TCECA și 137 TCEEA, stabilește definitiv că, în afara temelor dejasemnalate, nu există obligativitatea tratării altora în plenul Curţii. Dealtfel, fără o simplificare a activităţii Curţii având în vedere multipli-carea activităţii sale, am asista la o paralizare a acesteia. Tocmai deaceea, în practică Plenul se reunește doar pentru acele aspecte asupracărora nu se pot pronunţa instanţele de 3 sau 5. La ora actuală, existăpatru instanţe compuse din 3 Judecători și două instanţe compuse din5 Judecători. Compoziţia instanţelor este publicată în DOCE/JOCE, iarPreședintele Curţii este cel care repartizează cauzele.

Curtea este asistată de 8 Avocaţi Generali, ale căror funcţii suntstabilite la art. 32bis, 166 și 138 TCECA, TCE și TCEEA156. Nu-mărul acestora a fost iniţial de 2, crescând pe măsura aderării de noistate. La fel ca în cazul Judecătorilor, Consiliul poate decide, la pro-punerea Curţii, mărirea numărului Avocaţilor Generali, prin unani-mitate și cu obligaţia de a face modificările necesare la art. 32.3,

Iordan Gheorghe Bărbulescu170

167 și 139 TCECA, TCE și TCEEA. Figura Avocatului General nuare corespondent în dreptul naţional, ea apărând din dorinţa de aexista un jurist (ne-membru al Curţii și, deci, fără vot) care să pre-zinte „Concluzia independentă asupra respectivei speţe“. De sem-nalat că disciplina Curţii interzice Judecătorilor ce nu sunt de acordcu Sentinţa adoptată să exprime public eventualele discrepanţe faţăde aceasta. Concluziile Avocatului General se publică împreună cuSentinţa157.

Dintre Avocaţii Generali, în fiecare an se alege unul ca Prim Avo-cat General, sarcina lui fiind aceea de a distribui Avocaţilor Generalitemele asupra cărora se vor pronunţa.

Avocaţii Generali nu reprezintă state membre, putând avea oricenaţionalitate. În practică, posturile se repartizează, însă, între cei „cincimari“ și „restul“.

Nu există condiţii speciale pentru a fi Judecător sau Avocat Gene-ral ai Curţii de Justiţie, art. 32.3, 167 și 139 TCECA, TCE și TCEEAstabilind doar criteriile profesionale. În practică, mulţi dintre aceștiaprovin din „zona politicului“, fiind foști miniștri sau parlamentari158.

Judecătorii și Avocaţii Generali trebuie să fie independenţi și faţăde instituţiile comunitare și faţă de statele membre. În plus, atâta vre-me când sunt în aceste funcţii nu pot exercita nici o altă funcţie pu-blică sau desfășura activităţi private. În plus, li se asigură inamovibi-litate. Pot fi eliberaţi din respectivele funcţii de către Curte, prin una-nimitate. Beneficiază de imunitate pentru deciziile luate în timpulmandatului, imunitate ce poate fi retrasă doar prin majoritatea abso-lută a Curţii159.

Judecătorii și Avocaţii Generali sunt numiţi pe șase ani, la fiecaretrei ani realizându-se o reînnoire după un model alternativ: 7, respec-tiv, 8 Judecători și 4, respectiv, 5 Avocaţi Generali. Unii și alţii pot firealeși. Președintele se alege prin majoritate absolută, dintre Judecăto-ri, mandatul fiind de trei ani.

Figura Secretarului General apare în dreptul primar alături de ceaa Judecătorului și Avocatului General, în art. 32.4, 168 și 140 aTCECA, TCE și TCEEA care stabilesc că acesta va fi numit de că-tre Curte care îi va și stabili Statutul. Alegerea se face prin majori-tate absolută sau, respectiv, simplă160. Secretarul General este numitpe șase ani, putând fi revocat pentru neîndeplinirea funcţiilor sale.Singurele criterii de alegere, sunt cele profesionale. Acesta benefi-ciază de inamovibilitate, similară celei a Judecătorilor și AvocaţilorGenerali cât și de privilegiile și imunităţile funcţionarilor comuni-tari; are atribuţii administrative, dar și de supraveghere a îndeplini-rii exigenţelor formale.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 171

Page 87: Aprofundare si extindere

3.5.4. ProceduriNormele procedurale ale Curţii de Justiţie se regăsesc în Statutul aces-

teia, Regulamentul și Instrucţiunile Secretarului Curţii. Chiar în cazul încare Curtea este unică pentru cele trei Comunităţi, Statutul Curţii nu esteacelași (conform art. 45, 188 și 160 TCECA, TCE și TCEEA), deși foar-te asemănător. În schimb, Regulamentul este comun ceea ce se explicăprin unicitatea Curţii (ca instituţie) chiar în cazul în care competenţelesale diferă în funcţie de tratatul la care se referă. Acest Regulament seaprobă de către Consiliu, prin unanimitate și la propunerea Curţii.

Primul Regulament a fost aprobat de către Consiliu la 3 martie 1959.Diferitele modificări au fost efectuate la 4 decembrie 1974161, iunie1991162 și aprilie 1997163.

Dacă cele trei Statute fac parte din dreptul primar (ca anexe ale tra-tatelor), Regulamentul, aprobat de către Consiliu, prin unanimitate, estedrept derivat.

3.6. Alte instituţii

3.6.1. Curtea de Conturi

3.6.1.1. Curtea de Conturi, organ auxiliar sau parte a sistemuluiinstituţional european?

Curtea de Conturi a fost, până la intrarea în vigoare a TUE, un or-gan auxiliar al Comunităţilor Europene creat prin „Tratatul de modifi-care a unor dispoziţii financiare a Tratatelor ce instituie ComunităţileEuropene și a Tratatului care a instituit un Consiliu unic și o Comisieunică a Comunităţilor Europene“, semnat la Bruxelles la 22 iulie 1975.Misiunea ei era aceea de a exercita controlul extern asupra tuturor ve-niturilor și cheltuielilor Comunităţilor Europene ca și asupra oricăruiorganism creat de către Comunităţile Europene cu excepţia celor ex-cluse, eventual, de la un asemenea control.

Curtea de Conturi substituia astfel „Comisarul de Conturi“ existentîn CECA, art. 50 TCECA, care controla corectitudinea operaţiunilor fi-nanciare și gestiunea contabilă a activităţilor operative, dar și „Comi-sia de Control“ la care se referea art. 206 și 180 TCE și TCEEA, a că-ror misiune era aceea de a controla veniturile și cheltuielile acestor douăComunităţi cât și cheltuielile administrative ale CECA164.

Până la intrarea în vigoare a TUE, Curtea de Conturi era un organauxiliar ce nu apărea în niciunul din articolele ce descriau instituţii-le cărora le era destinată realizarea funcţiilor principale ale Comuni-tăţilor, adică art. 7 TCECA, art. 4 TCE, și art. 3 TCEEA165. Caracte-

Iordan Gheorghe Bărbulescu172

rul său de organ auxiliar apărea și prin aceea că membrii săi nu eraudesemnaţi de către reprezentanţii guvernelor statelor membre, ci decătre membrii Consiliului înţeles ca instituţie comunitară, ceea ce de-notă că nu se considera că, un asemenea tip de alegere ar afecta echi-librul instituţional166.

Art. H1, G6, I1 ale TUE au adus o nouă redactare a art. 7, 4 și 3ale TCECA, TCE și TCEEA în sensul includerii Curţii de Conturi în-tre instituţiile comunitare competente în realizarea funcţiilor fiecăreiComunităţi Europene. Același TUE, după ce considera Curtea de Con-turi ca o instituţie importantă, stabilea că membrii acesteia vor conti-nua să fie numiţi de către Consiliu, art. 45B, 188B, 160B ale TCECA,TCE și TCEEA, la fel cum era înainte prevăzut în art. 78E, 206 și 180ale TCECA, TCE și TCEEA.

Lipsa unei depline independenţe formale a Curţii de Conturi de ce-lelalte instituţii comunitare nu se reflectă însă și în practică, putându-seafirma că, aceasta acţionează ca o instituţie independentă.

3.6.1.2. Compoziţia Curţii de ConturiCurtea de Conturi este formată din 15 „membri“ (nu „judecători“).

Numărul acestora a crescut pe măsura extinderii Comunităţilor Euro-pene, cel actual fiind stabilit prin art. 31 al Actului de Aderare al Au-striei, Suediei și Finlandei167.

Membrii Curţii de Conturi sunt numiţi de către Consiliu, prin una-nimitate după consultarea prealabilă a PE. Numirea se face pe șase ani,cu posibilitatea de a se prelungi cu încă un mandat. Condiţiile sunt exactaceleași ca pentru Curtea de Justiţie atât în ceea ce privește CV-ul pro-fesional cât și în ceea ce privește interzicerea desfășurării, în paralel, aaltor activităţi publice sau private.

Independenţa membrilor Curţii de Conturi este garantată prin in-terzicerea solicitării sau primirii de instrucţiuni de la guvernele sta-telor membre sau de la organismele comunitare. Faptul că nu suntnumiţi de către guvernele statelor membre, înseamnă și că sunt in-dependenţi faţă de statele membre, dar și faptul că posturile Curţiide Conturi nu ar trebui „distribuite“ între statele membre. În realita-te, avem câte un membru al Curţii de Conturi provenit din fiecarestat membru, Consiliul „mulţumindu-se“ cu ratificarea propunerilorvenite de la acestea.

Independenţa faţă de celelalte instituţii comunitare este — teore-tic — discutabilă, dat fiind faptul că membrii Curţii de Conturi sunt nu-miţi de una dintre acestea (Consiliu), după consultarea alteia (PE). Înpractică, nu există însă probe de imixtiune în activitatea Curţii de Con-turi a vreuneia dintre instituţiile comunitare.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 173

Page 88: Aprofundare si extindere

În fine, independenţa membrilor Curţii de Conturi apare și prin aceeacă nu pot fi eliberaţi sau suspendaţi de către Consiliu, cel care i-a nu-mit, ci doar de către Curtea de Justiţie.

Art. 45B, 188B și 160B ale TCECA, TCE și TCEEA prevăd că, prinmajoritate calificată, Consiliul stabilește condiţiile în care-și desfășoarăactivitatea Curtea de Conturi cât și imunităţile și privilegiile membri-lor acesteia.

Mandatul de șase ani poate fi reînnoit. În caz de demitere sau de-ces, mandatul succesorului este valabil până la completarea mandatu-lui iniţial. În caz de demisie, membrul Curţii de Conturi care demitetrebuie să-și continue activitatea până la înlocuirea sa.

Demiterea unui membru al Curţii de Conturi se poate face doar decătre Curtea de Justiţie și pentru cauze bine determinate (în principalsituaţiile în care acesta „încetează să reunească condiţiile care l-au re-comandat“ sau „nu-și îndeplinește atribuţiile“).

3.6.1.3. Competenţele Curţii de ConturiCurtea de Conturi, conform art. 45A, 188A și 160A ale TCECA,

TCE și TCEEA, are în competenţă controlul conturilor ComunităţilorEuropene. Conform art. 45C, 188C și 160C ale TCECA, TCE și TCEEA,Curtea de Conturi va examina conturile de venituri și cheltuieli ale fie-cărei Comunităţi cât și ale organismelor create în vederea realizării ve-niturilor și cheltuielilor comunitare. Controlul Curţii nu se realizeazădoar asupra bugetului comunitar, ci și asupra subvenţiilor comunitareprimite de diferite organisme (Fondul European de Dezvoltare, de exem-plu) create de către Comunităţi.

Controlul se referă la aspecte contabile ale execuţiei bugetului co-munitar. Curtea de Conturi examinează legalitatea efectuării veniturilorși cheltuielilor și garantează buna gestionare a bugetului comunitar168.

Este desigur vorba despre un control „a posteriori“ a executării ve-niturilor și cheltuielilor. Faptul de a fi „a posteriori“ nu înseamnă nea-părat și „după încheierea exerciţiului financiar“, controlul Curţii pu-tându-se efectua și de-a lungul acestuia. Activităţile Curţii se fac, de re-gulă, pe baza documentelor contabile, ceea ce nu exclude deplasareamembrilor la sediile instituţiilor comunitare sau în statele membre (înacest ultim caz, în cooperare cu autoritatea naţională de control com-petentă fără ca membrii Curţii să fie însoţiţi, în aceste controale, și demembrii ai Comisiei)169.

Rezultatele activităţii Curţii de Conturi se regăsesc într-un Raportanual care se prezintă înainte de 30 noiembrie următor încheierii fie-cărui exerciţiu financiar. Pentru aceasta, până la 1 iunie următor în-cheierii exerciţiului financiar, Comisia trebuie să elaboreze un Raport

Iordan Gheorghe Bărbulescu174

asupra gestiunii financiare și o balanţă, în baza datelor pe care, până la1 aprilie, le-a primit de la celelalte instituţii comunitare. Acest Raportse transmite Consiliului, PE și Curţii de Conturi. Raportul final al Curţiise predă tuturor instituţiilor comunitare.

Curtea are și competenţe consultative, conform art. 45C, 188C și169C TCECA, TCE și TCEEA, care arată că:

— Curtea poate prezenta Rapoarte și emite Avize la cererea orică-rei instituţii Comunitare;

— Curtea poate asista PE și Consiliul în activitatea de control aexecuţiei bugetare.

Să nu uităm că, potrivit art. 78H, 209 și 183 ale TCECA, TCE șiTCEEA, Consiliul:

— era obligat să ceară Avizul Curţii înainte de a adopta Regula-mentele Financiare;

— fixa modalităţile și procedurile de punere la dispoziţia Comisieia veniturilor bugetare prevăzute în regimul resurselor proprii;

— definea măsurile de aplicare; — determina normele de organizare ale controlului ordonatorilor

principali de credite și plăţi. Noua redactare a art. 45C, 188C și 160C a TCECA, TCE și TCEEA

care s-a făcut prin art. 3.7, 2.43 și 4.7 ale Tratatului de la Amsterdam,potenţa puterile Curţii, la aceasta contribuind și noua redactare a art.33, 173 și 146 ale TCECA, TCE și TCEEA.

3.6.1.4. Organizare, reguli și proceduri ale Curţii de ConturiMembrii Curţii de Conturi, o dată aleși de către Consiliu, își de-

semnează Președintele, pentru o perioadă de trei ani. Acesta poate fireales. Dreptul primar nu cuprinde referiri la normele și procedurile defuncţionare ale Curţii de Conturi. Acestea se regăsesc în RegulamentulInterior al Curţii. În acest Regulament se vorbește despre alegereaPreședintelui, competenţele acestuia, repartizarea activităţilor între mem-brii Curţii etc.

Președintele se alege prin majoritate de 2/3 la prima votare, majo-ritate absolută la a doua și simplă la a treia. Curtea este un organ cole-gial, ceea ce înseamnă că deciziile luate sunt asumate de către toţi mem-brii. În plus, Curtea își „rotește“ membrii pe diferite domenii, iar fie-care membru poate solicita informaţii, de la ceilalţi, asupra temelorrepartizate.

3.6.2. Banca Centrală EuropeanăTCE consideră Banca Centrală Europeană (BCE) o instituţie care,

fără să poată fi caracterizată drept „comunitară“, se aseamănă cu cele

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 175

Page 89: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu176

3.6.3. Organele auxiliare ale Comunităţilor Europene

3.6.3.1. Consideraţii generaleAlături de instituţiile comunitare enunţate și BCE-ul, tratatele con-

stitutive vorbesc despre trei organe auxiliare: — Comitetul Economic și Social (la care se referă TCE și TCEEA); — Comitetul Regiunilor (la care se referă TCE); — Comitetul Consultativ CECA (la care se referă TCECA). Aceste trei organe au în comun: — numirea membrilor lor de către Consiliu și nu de către guver-

nele statelor membre; — caracterul consultativ. Astfel: — Comitetul Consultativ CECA asistă Comisia; — Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor asistă Co-

misia și Consiliul. De altfel, ele și apar menţionate în tratate la aceleași articole unde

apar instituţiile pe care le asistă, adică art. 4.2 TCE, 3.2 TCEEA și 18/19TCECA.

Organele auxiliare nu au: — personalitate juridică; — buget propriu;— independenţă.Funcţia lor se limitează la emiterea de Rapoarte, Avize sau Obser-

vaţii la cererea instituţiilor comunitare sau din proprie iniţiativă. Ele se deosebesc și de alte organisme existente în dreptul primar

sau derivat — precum Fondurile (FEOGA, FSE și FED171) — care, deasemenea, nu au personalitate juridică și a căror activitate se limiteazăla gestionarea fondurilor atribuite lor.

Aceste organe nu se pot grupa nici împreună cu Banca Centrală deInvestiţii (art. 129 și 130 TCE, 4.B, 198D și 198E TUE) care are ca fi-nalitate dezvoltarea echilibrată a regiunilor statelor membre prin îm-prumuturi, dar nici cu Institutul Monetar European (art. 117 și 123 TCE)care are ca misiune întărirea cooperării între băncile centrale naţiona-le și coordonarea politicilor monetare a statelor membre.

3.6.3.2. Comitetul Economic și Social3.6.3.2.1. CES și instituţiile comunitareArt. 193-198 TCE și 165-170 TCEEA vorbesc despre existenţa unui

organ comunitar consultativ numit „Comitetul Economic și Social“(CES). În baza art. 5 a Convenţiei referitoare la unele instituţii comu-ne ale Comunităţilor Europene, semnată la Roma la 25 martie 1957,

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 177

comunitare. Acest paradox se susţine pe absenţa ei din art. 4TCE (undesunt enumerate instituţiile comunitare), dar pe prezenţa sa în art. 4A,în care se spune că se va crea un Sistem European de Bănci Centrale(SEBC) și o Bancă Centrală Europeană (BCE), însărcinată cu imple-mentarea acordurilor SEBC170.

Membrii BCE nu sunt numiţi de către Consiliu, ci de către guver-nele statelor membre. Așa cum se arată în art. 109A TCE, ComitetulExecutiv al BCE este format din Președinte, Vicepreședinte și alţi pa-tru membri. Comitetul Executiv al BCE trebuie să fie format din pro-fesioniști prestigioși, prin acordul guvernelor statelor membre exprimatla nivelul șefilor de stat sau guvern și în baza unei Recomandări a Con-siliului și cu consultarea prealabilă a PE și a Consiliului Guvernatori-lor Băncilor Centrale.

BCE are personalitate juridică, așa cum se semnalează în art. 106.2TCE, ceea ce nu se întâmplă, conform art. 106.2 și 106.3TCE, și cuSEBC.

În ceea ce privește competenţele, BCE coordonează SEBC (din care,însă, face parte), conform art. 106.3 TCE.

Obiectivele SEBC sunt: — menţinerea stabilităţii preţurilor; — sprijinirea politicilor economice generale ale Comunităţii, în sco-

pul realizării obiectivelor comunitare semnalate la art. 2 TCE. Toate acestea se pot realiza prin: — definirea și executarea politicii monetare a Comunităţii; — realizarea de operaţiuni bancare cu devize; — gestionarea rezervelor oficiale de devize ale statelor membre;— promovarea unei bune funcţionări a sistemului de plăţi (art. 10.5

TCE). BCE autorizează exclusiv emiterea de monedă în Comunitate, mo-

nedă care se poate emite direct de către BCE sau de către băncile cen-trale (art. 105 ATCE).

Caracterul „comunitar“ al BCE se deduce și din faptul că aceastapoate emite acte de caracter general și angajant precum Regulamente-le (altele decât cele de care am discutat, dar având cele două carateri-stici înainte enunţate). Astfel, art. 108A TCE, enunţând actele ce pot fiemise de BCE, se remarcă prin similitudinea redactării cu art. 189 TCE,care vorbește despre actele normative ce pot fi adoptate de Comunita-te spre a-și atinge obiectivele. Mai mult decât atât, în art. 190 și 192TCE, vorbindu-se despre „motivarea actelor comunitare și publicarealor“, se enumeră și actele emise de BCE, între cele care trebuie să răs-pundă acestor exigenţe.

Page 90: Aprofundare si extindere

Comitetul, prevăzut la art. 193-198 TCE, este același cu cel prevăzut laart. 165-170 TCEEA ceea ce nu înseamnă că nu există o variaţie a com-petenţelor sale în funcţie de tratatele în cadrul cărora acţionează.

CES este format din persoane aparţinând diferitelor sectoare profe-sionale: industriași, agricultori, transportatori, muncitori, comercianţi,artizani etc. CES s-a dorit o replică a Comitetelor Economico-Socialeexistente în statele membre (cu excepţia Germaniei) în care, funda-mental, se pun de acord patronii cu sindicatele.

CES are atribuţii exclusiv consultative, din două motive principale:— teama Germaniei, că acest Comitet s-ar fi putut transforma într-un

instrument de lobby al grupurilor de presiune în intenţia aces-tora de a influenţa Consiliul și Comisia;

— teama PE, că respectivul Comitet ar putea „goli de conţinut“unele dintre propriile activităţi.

CES nu este o instituţie comunitară, în sensul că nu apare între in-stituţiile prevăzute ca atare de către tratatele constitutive, iar membriisăi nu sunt numiţi de către reprezentanţii statelor membre.

3.6.3.2.2. Compoziţia și structura CESArt. 194 și 166 ale TCE și TCEEA stabilesc că membrii CES sunt

aleși, în unanimitate, de către Consiliu subliniindu-se, astfel, că CESnu are „caracter instituţional“. În practică, statele membre își menţininfluenţa în numirea membrilor CES deoarece Consiliul votează o lis-tă de propuneri venită de la statele membre. Tehnic vorbind, aceastălistă trebuie să conţină un număr dublu de propuneri, faţă de numă-rul „atribuit“ fiecărui stat membru. De regulă, Consiliul aprobă „pri-ma jumătate“ a acestor liste, adică acea parte pe care statele membreo doresc.

În acest moment, numărul membrilor CES este de 222 din care 24pentru fiecare dintre statele mari (Germania, Franţa, Italia și Marea Bri-tanie), 21 pentru Spania, 12 pentru fiecare stat din grupul Austria, Bel-gia, Grecia, Olanda, Portugalia și Suedia, 9 pentru fiecare stat din gru-pul Danemarca, Finlanda și Irlanda și, în fine, 6 pentru Luxembourg172.Membrii CES sunt aleși pentru 4 ani, Comisia încercând să introducăo modificare prin care să se stabilească ce se întâmplă în cazul în carestatele membre nu propun noi membri CES la sfârșitul celor patru anide mandat. Noua redactare a art. 194 și 166 TCE și TCEEA, făcută cuocazia adoptării TUE, nu cuprinde nimic în acest sens, fapt aspru cri-ticat de către Comisie.

Dacă tratatele nu vorbesc despre încetarea mandatului membri-lor CES, art. 48 și 55 ale Regulamentului Interior al CES173 stabi-lesc cauzele acesteia ca putând fi: expirarea celor patru ani de man-

Iordan Gheorghe Bărbulescu178

dat, demisia, moartea, demiterea, forţa majoră, pierderea naţionali-tăţii în baza căreia s-a făcut numirea, absenţa repetată de la sesiuni-le plenare, condamnarea pentru o cauză penală etc.174 Dat fiind fap-tul că este Consiliul cel ce numește membrii CES, tot el este cel careîi poate schimba.

Consiliul a considerat că, este incompatibilă calitatea de mem-bru CES cu cea de membru al instituţiilor comunitare sau a guver-nelor statelor membre, deși o asemenea prevedere nu apare în tra-tate.

Dacă un membru este înlocuit, cel care îl substituie o va face pânăla expirarea termenului pentru care fusese ales predecesorul (la fel caîn cazul Comisiei).

Faptul că art. 193 și 165 ale TCE și TCEEA vorbesc explicit desprecompunerea CES din reprezentanţi ai sectoarelor vieţii economice șisociale, nu înseamnă și că membrii CES reprezintă respectivele sec-toare, ci doar că provin din acestea. Membrii CES trebuie să fie inde-pendenţi, neputând să primească instrucţiuni de la guverne, organismeprofesionale, antreprenoriale sau sindicate, indiferent de nivelul aces-tora. „Apartenenţa“ lor la diferitele sectoare ale vieţii economico-so-ciale trebuie înţeleasă doar în sensul că era necesară alegerea unor oa-meni cu o anume cunoaștere a acestor sectoare și nu în sensul că mem-brii CES „reprezintă“ aceste sectoare.

În practică, această independenţă nu funcţionează în mod absolut, unmembru al CES care nu mai face parte din sindicatul sau organizaţia im-presarială care a recomandat numirea sa, obișnuind să-și dea demisia175.

La rigoare se poate spune că membrii CES trebuie să îndeplineascăobligatoriu doar două condiţii:

— să fie cetăţeni ai unei ţări membre; — să provină dintr-o categorie socio-economică a Comunităţilor. CES este organizat pe diferite secţiuni: patroni, salariaţi și alţii (mici

agricultori, liberi profesioniști).Celelalte criterii după care statele membre propun listele de candi-

daţi la CES, în afara celor două generale deja prezentate, rămân la la-titudinea fiecărui stat membru.

3.6.3.2.3. Competenţele CESCES trebuie consultat, în prealabil, de către Comisie și Consiliu în

toate cazurile prevăzute în TCE și TCEEA, precum cele descrise la art.43, 79, 100 TCE sau 9, 31, 40 TCEEA. În aceste cazuri, Avizul CESnu este angajant ci consultativ, astfel concluziile sale pot fi ignorate decătre Consiliu sau Comisie neputându-se, însă, ignora obligativitateaacestora de a solicita Avizul CES.

Comunităţile europene. Structură și funcţionare 179

Page 91: Aprofundare si extindere

Din 1974, CES emite Rapoarte și Avize și din proprie iniţiativă, înlegatură cu probleme socio-economice la care se referă tratatele con-stitutive (art. 20.4 din Regulamentul Interior). Sesiunile plenare ale CES,în care se aprobă asemenea Rapoarte sau Avize, se convoacă de cătrepreședintele CES din proprie iniţiativă și nu la cerearea Comisiei sauConsiliului, așa cum se întâmplă când sunt convocate pentru aprobareaunor acte solicitate de către acestea.

CES trebuie să prezinte actele solicitate de către Consiliu sau Co-misie, în termen de 10 zile. Dacă nu au fost prezentate în termenul pre-văzut, Consiliul sau Comisia poate adopta respectivul act fără avizulCES. TUE a modificat acest termen de la 10 la 45 de zile, prin noua re-dactare a art. 198 și 170 TCE și TCEEA.

3.6.3.2.4. Organizarea internă a CESArt. 196 și 168 TCE și TCEEA vorbesc despre „autonomia admi-

nistrativă“ a CES, acesta desemnându-și Președintele și membrii con-ducerii colective (în număr de 21) și stabilindu-și Regulamentul Inte-rior. Convocarea CES se face de către Președintele acestuia și nu de că-tre Consiliu sau Comisie, chiar atunci când are la bază o solicitare aacestora. Mandatul președintelui și a celorlalţi membri ai conduceriicolective este de doi ani. Art. 196 și 168 ale TCE și TCEEA, în nouaredactare dată de TUE, demonstrează că Președintele poate convoca dinproprie iniţiativă membrii CES și nu numai la solicitarea Consiliuluisau a Comisiei.

Membrii CES își desfășoară activitatea în mai multe secţiuni: agri-cultură, transporturi, energie atomică, probleme economice și finan-ciare, dezvoltare regională, afaceri externe etc. Fiecare membru CESaparţine cel puţin uneia dintre aceste secţiuni, dar nu poate face par-te din mai mult de trei, fiecare secţiune putând avea între 30 și 60 demembrii.

Secţiunile CES nu pot fi consultate direct de către Consiliu sau Co-misie, acestea trebuind să se adreseze CES.

Se pot crea Subcomitete, care au aceeași compoziţie ca Sec-ţiunile fără a avea și caracterul permanent al acestora. Constitui-rea acestora se aprobă în vederea analizării unor chestiuni punc-tuale, dizolvându-se odată cu elaborarea Avizelor sau Rapoartelorsolicitate.

Plenul CES este singurul care poate aproba hotărârile CES, cât șicele din Secţiuni sau Subcomitete, reuniunile sale având loc de 10 oripe an. Acordurile sunt valabile dacă se obţine majoritatea voturilor emi-se, cu menţiunea că este obligatorie prezenţa a jumătate plus unu dinmembrii CES.

Iordan Gheorghe Bărbulescu180 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 181

3.6.3.3. Comitetul RegiunilorArt. G4 TUE a adăugat la TCE articolele 198A, 198B și 198C, în

care apare Comitetul Regiunilor (CR), regularizând succint compoziţiași competenţele acestuia176.

Compoziţia, numărul de membri și distribuţia acestora între statelemembre, forma de numire a membrilor CR, termenul pentru emitereaRapoartelor sau Avizelor, sunt exact aceleași prevăzute la art. 193-198TCE pentru CES. Există stabilite situaţiile în care Consiliul sau Comi-sia trebuie să consulte atât CES cât și CR, acestea fiind cele descrise înart. 130D.

Regulamentul Intern al CR a fost aprobat de către Consiliu UE, la25 mai 1994 și a fost publicat în DOCE, L. 132/27.V.1994.

Membrii CR, chiar dacă provin din anumite regiuni, nu le reprezintăpe acestea, ci interesul general al UE, fiind, deci, independenţi. Așacum membrii guvernelor centrale nu pot face parte din CES, cei ai gu-vernelor regionale nu pot face parte din CR.

3.6.3.4. Comitetul CECAAcest organ consultativ similar CES, apare în art. 18 și 19 TCECA.Are între 62 și 96 de membrii, numiţi de către Consiliu și propuși

de către organizaţiile antreprenoriale și sindicale, ceea ce asigură inde-pendenţa acestora faţă de statele membre177. La fel ca în cazul CES,lista propusă conţine dublul numărului atribuit fiecărui stat, fiind apoidesemnaţi, de către Consiliu, jumătate dintre aceștia. Membrii Comi-tetului CECA sunt desemnaţi pe doi ani alegându-se, dintre ei, unPreședinte și o conducere colectivă.

Art. 19 TCECA arată că „Înalta Autoritate este cea care consultăComitetul CECA“. Același articol prevede și posibilitatea ComitetuluiCECA de a emite Rapoarte sau Observaţii din proprie iniţiativă. Ter-menul minim pentru elaborarea Rapoartelor, când se fac la cererea Înal-tei Autorităţi, este de zece zile.

Comitetul CECA își elaborează Regulamentul Interior, acesta ne-fiind aprobat de către Consiliu. Regulamentul Interior stabilește exi-stenţa Comisiilor specializate. Rapoartele elaborate de aceste Comisiise aprobă doar în plenul Comitetului CECA.

3.6.3.5. AgenţiileAgenţiile comunitare sunt:

— EUROPOL, sau Poliţia Europeană având competenţe în lupta îm-potriva drogurilor și a crimei organizate; are sediul la Haga178;

— OFICIUL DE MĂRCI, cu sediul în Alicante (Spania);

Page 92: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu182 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 183

10 DOCE, n. L 73/27.III.197211 DOCE, L. 278/8.X.197612 DOCE, L. 29/1.II.198513 DOCE, n. L 302/15.XI.198514 DOCE, n. L 169/29.VI.198715 DOCE, L. 224/31.VIII.199216 ne vom referi pe larg în capitolele următoare17 DOCE, L. 241/29.VIII.199418 care, după cum știm, au fost, în final, doar trei datorită rezultatului negativ al refe-

rendum-ului din Danemarca19 JOCE, C 340/10.XI.199720 referitor la Regulamente, TUE, art. G 94, 173, 180A, 184, 189-191, 205, 209; art. I

161-164, 179, 183; Protocol 3 (art. 34)21 CARTOU, L., „Droit communautaire, sources et mise en oeuvre“, Dictionnaire du

Marché Commun, JOLY, Paris, 199122 GRABITZ, E., Las fuentes de derecho comunitario: los actos de las instituciones co-

munitarias“, Treinta ańos de Derecho comunitario, Luxembourg, 1984; LOUIS, J.V.,El ordenamiento jur’dico comunitario, Luxembourg, 1989; PETER, Bertrand: „Labase juridique des actes en Droit Communautaire“, Revue du Marché Commun et del’Union Européenne, n. 378, 1994

23 deși acest al doilea caz nu s-a întâlnit încă în practica comunitară24 referitor la Directive, TUE, art. G 33.7, 56.2, 57, 63.2, 64, 69, 87, 90.3; art. I 161-164;

Protocol 14 (art. 2); Declaratia 11 și 1925 despre Directive, PLENDER, R și PEREZ SANTOS, J., Introducción al Derecho co-

munitario europeo, Madrid, Civitas, 1985; WALBROEK, M., „La Cour de Justice.Les actes des institutions“, în MEGRET, J., Le Droit de la Communauté Economi-que Européenne, Bruxelles, 1983; TEITGEN, P.H., Droit institutionel communautai-re, Paris, 1978; DUBOIS, L., „ La responsabilité de l’Etat pour les dommages cau-sés aux particuliers par la violation du droit communautaire“, Revue francaise duDroit administratif, janvier-fevrier, 1992; VALLEJO LOBETE, E., „La responsabili-dad de los estados por la violación de la normativa comunitaria“, Gaceta Juridica dela CEE, n. B-71, 1992; EMMERT, F., PEREIRA DE AZEVEDO, M., „L’effet hori-zontale des directives. La jurisprudence de la CJCE: un bateau ivre?“, Revue trime-strelle de droit européen, n. 3, 1993; FRANK MACERA, B., El Consejo de Estadofrances y la aplicabilidad directa de las directivas comunitarias: la confirmación delrechazo de la „invocabilidad de sustitución“, Noticias de la Unión Europea, n. 121,1995; PELECHA ZOZAYA, F., „El efecto directo en las directivas y recomendacio-nes“, Aduanas, n. 360, 1988 și Unión Europea. Tratados e Instituciones, CISS, Ma-drid, 1999

26 referiri la Decizii, TUE, art. G 173, 189-192; H 14, 15, 33; art. I 161-164; Protocol3 (art. 34) și 4 (art. 15)

27 ENTRENA CUESTA, R., Curso de Derecho Administrativo, Tecnos, Madrid, 198028 în activitatea Comunităţii, întâlnim, de asemenea, Avizele: TUE, art. G 108A, 171,

175, 188C, 189, 190, 198, 198C, 228; art. H 14, 15, 21; art. I 107D, 108, 143, 146,161, 170; art. O; Protocol 3 (art. 4, 34, 44), 4 (art. 10 și 15.2); Recomandarile: TUE,art. G 103, 104C, 108A, 109K, 128, 175, 189, 228; art. H 14, 15, 21, 33; art. I 146,171; art. J 7; art. K 6; Protocol 3 (art. 34, 41), 4 (art. 5, 10, 15); Rapoartele: TUE, art.D, G 109B, 138E, 140, 156, 188C, 206; art. H 17, 20D, 24, 45C, 78.8; art. I 107D,

— AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU MEDIU, cu sediul la Copen-haga și având competenţe în strângerea datelor necesare elaborăriinormelor europene specifice;

— AGENŢIA EUROPEANĂ PENTRU EVALUAREA MEDICA-MENTELOR, cu sediul la Londra, evaluează și analizează medica-mentele care se comercializează în UE;

— OFICIUL DE INSPECŢIE VETERINARĂ ȘI FITOSANITARĂ,avându-și sediul la Dublin, urmărește aplicarea uniformă a norme-lor fitosanitare și veterinare comunitare în sectorul alimentar și agroa-limentar;

— AGENŢIA PENTRU SĂNĂTATE ȘI SECURITATE A MUNCII,cu sediul la Bilbao (Spania), se ocupă de îmbunătăţirea condiţiilorigienico-sanitare la locul de muncă;

— OBSERVATORUL EUROPEAN AL DROGURILOR, stabilit la Li-sabona, reunește informaţiile necesare în lupta împotriva droguri-lor;

— FUNDAŢIA EUROPEANĂ PENTRU FORMARE ÎN EUROPA DEEST, cu sediul la Torino, se ocupă de formarea specialiștilor în pro-blematica Europei de Est;

— CEDEFOP, cu sediul la Berlin/Salonic, promovează formarea pro-fesională și continuă.

Note:

1 la momentul respectiv nu apăruse nici Tratatul Uniunii Europene, nici — deci —Uniunea Europeană și nu avusese loc ultima extindere spre Austria, Finlanda și Sue-dia ce avea să se producă în 1995, ceea ce va adăuga la Tratatele constitutive CE,CEEA și CECA, Tratatul UE și cele de aderare ale acestor ţări

2 în privinţa teritoriilor ne-europene ale statelor membre, dispoziţiile diferă de la untratat la altul, Tratatele CECA și CEE având dispoziţii speciale referitoare la acestea,în timp ce Tratatul CEEA se aplică egal, indiferent de caracterul european sau nu alrespectivului teritoriu

3 altfel spus, cererea de aderare trebuia acceptată în unanimitate de către Consiliu, iaracordul de aderare trebuia ratificat de către fiecare dintre parlamentele naţionale alestatelor membre și ale statelor candidate

4 DOCE, L. 152/13.VIII.19675 DOCE, L. 169/29.VI.19876 DOCE, L. 73/27.III.19727 DOCE, L. 302/15.XI.19858 “competenţele materiale“ se referă la sectoare faţă de care pot adopta decizii insti-

tuţiile comunitare pentru a le regulariza, în timp ce „competenţele formale“ se refe-ră la tipul de decizii pe care le pot adopta aceleași pentru a-și exercita respectivelecompetenţe materiale

9 DOCE, n. 152//13.VII.1967

Page 93: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu184 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 185

(Programe de acţiune comunitare; Realizări concrete); Politica de protecţie a consu-matorului (Programe comunitare; Realizări concrete); Politica de pescuit (Introduce-re; Politica de pieţe; Politica de structuri; Politica de consevare a resurselor/“Regimintern“: conservare și gestiune a resurselor/“Regim extern“: relaţii cu terţe ţări și cuorganizaţii internaţionale); Politica comercială și ajutorul pentru dezvoltare (Politicaautonomă; Politica convenţională/Acordurile de liber-schimb CEE-AELC/Politicaglobală mediteraneană/Convenţia de la Lomé; Ajutorul pentru dezvoltare. Un accentdeosebit se va pune, în această carte, pe dezvoltarea următoarelor teme (dat fiind in-teresul special al acestora pentru înţelegerea edificiului comunitar și a problematiciiromânești): Resursele comunitare și perspectivele financiare ale UE; Politica de Co-eziune Economică și Socială și funcţionarea Fondurilor Structurale și de Coeziune înExerciţiul Financiar 2000-2006 prin prisma noilor Regulamente; Politica AgricolăComună; Transporturi și Reţele Transeuropene, elemente de sprijin pentru o creștereeconomică susţinută și crearea de noi locuri de muncă; Politica Comercială Comunăși extinderea; Federalismul fiscal și Uniunea Monetară Europeană

40 MANGAS MARTIN, A., Derecho comunitario y derecho espańol, Tecnos, Madrid,1986; JOLIET, R., Le droit institutionel des Communautés européennes, Liege, 1986;HALLSTEIN, W., L’Europe inachavé, Lafont, Paris, 1970; DOCAVO ALBERTI, L.,„Principio de primacia y efecto directo del Derecho comunitario“, Impuestos, n.4,1994

41 în cazul extinderi spre PECOS, în afara contribuţiei la bugetul comunitar, restul aspec-telor sunt practic soluţionate după Nisa neurmând să mai facă obiectul negocierilor

42 în cazul primei extinderi, a fost vorba despre o perioadă de tranziţie de cinci ani, carea finalizat la 31 decembrie 1977. În cazul Greciei, perioada a fost de cinci ani, iarpentru libera circulaţie a muncitorilor cât și pentru unele produse agricole a fost deșapte ani. În cazul Spaniei și Portugaliei, perioada de tranziţie a fost de șapte ani, cuexcepţia unor produse agricole și a pescuitului unde a fost de zece ani

43 singura excepţie o constituie Curtea de Conturi ai cărei membri sunt numiţi de cătreConsiliu, cu consultarea prealabilă a PE

44 asupra modificărilor operate la Nisa, ne vom referi ulterior45 MOLINA DEL POZO, C.F., Manual de Derecho de la Comunidad Europea, Trivium,

Madrid, 198746 VERGES, J., „L’Assemplée“, în MEGRET, J., Le Droit de la Communauté Econo-

mique Européenne, Bruxelles, 197947 art. 138 TCE, art. 108.3. TCEEA și art. 20 TCECA48 Rezoluţia din 20 martie 195849 Rezoluţia din 20 martie 1962 și art. 4 AUE care modifică Tratatele constitutive, chiar

dacă în TCE continuă să se utilizeze cele două denumiri de „Adunare“ și, respectiv,„Parlament“ (art. 137, respectiv art. 149)

50 dar, având Secretariatul la Luxembourg, iar Comisiile desfășurându-și activitatea laBruxelles

51 în cazul Suediei, Finlandei și Austriei, la început eurodeputaţii au fost desemnaţi decătre parlamentele naţionale, după integrarea lor din 1995 fiind aleși prin vot directla doi ani de la data integrării

52 iniţial, în art. 21 TCECA se prevedea că Adunarea va avea 78 de membri din care 18corespundeau fiecărui stat mare (Germania, Franţa, Italia), câte 10 Olandei și Belgieiiar Luxembourg-ului 4. Numărul acestora a crescut pe măsura extinderii, actualulnumăr de 626 fiind stabilit prin Decizia Consiliului Uniunii din 1 ianuarie 1995,DOCE, L/1.01.1995

115, 125, 160C, 180.3; Protocol 3 (art. 15), 4 (art. 7, 11), 14bis (art. 7); Declaraţia14, 19, 21

29 în multe cazuri, însă, diferenţele sunt mai mult de terminologie decât de fond30 aceștia trebuie să știe, de fapt și de drept, pe ce se bazează Comisia când adoptă ac-

tul în cauză 31 TUE, art. G 191, 192; Declaraţia 1932 asupra capacităţii juridice a Comunităţii, TUE, art. G 210, 211; art. H 6; art. I 184,

18533 această caracteristică o întâlnim, de altfel, în cazul tuturor instituţiilor comune deoa-

rece unificarea instituţională din 8 aprilie 1965 nu a însemnat și unificarea Comuni-tăţilor, competenţele acestor instituţii unificate variind, deci, în funcţie de cadrul le-gislativ în care se mișcă

34 nu este vorba despre o acceptare voluntară, ci impusă35 la început era formată din șapte, apoi au fost nouă (o dată cu integrarea, în 1973, a

Danemarcei, Marii Britanii și Irlandei), 11 (în 1981, o dată cu integrarea Greciei) și13 (în 1986, o dată cu integrarea Spaniei și Portugaliei). Numărul actual s-a stabilitîn 1995, o dată cu integrarea Finlandei, Suediei și Austria

36 unde se stabilește câţi comisari pot fi din fiecare stat membru 37 o dată cu apariţia Curţii de Primă Instanţă, dezbaterea asupra acestui subiect este mai

vie ca oricând 38 despre Curtea de Justiţie, BOULOUIS, V.J., Droit institutionel des Communautés eu-

ropéennes, Monchestrien, Paris, 1984; PHILIP, C., La Cour de Justice des Commu-nautés européennes, PVF, Paris, 1983; MEGRET, J., Le Droit de la Communauté éco-nomique européenne, Université de Bruxelles, 1983; GARCIA DE ENTERRIA, GON-ZALES CAMPOS, Tratado de Derecho Comunitario europeo. Estudio sistematico,Civitas, Madrid, 1986; RASMUSSEN; H., „El Tribunal de Justicia“, Treinta ańos deDerecho Comunitario, Bruxelles, 1984; ALBERT, S., La Cour de Justice des Com-munautés, Jupiter, Paris, 1986; GORI, P și JUNG, H., „Les regles de procedure de laCour de Justice des Communautés Européennes“, Le Droit des affaires dans les paysde la CEE, Jupiter, Paris, 1986; VAN REEPINGHEN, Ch., ORIANNE, P., La proce-dure devant la Cour de Justice des Communatés européennes, Bruxelles, 1961; BA-RAU, A., VANDERSANDEN, G., Contentieux communautaire, Bruxelles, 1977; SIL-VA DE LA PEURTA, R., „Los recursos de revisión e interpretación ante el Tribunalde Justicia de las Comunidades Europeas“, Noticias CEE, Madrid, 1992; FRANCIS-CO PELECHA ZOZAYA, Tratados e Instituciones, CISS, Madrid, 1999

39 în acest volum nu se prezintă politicile comunitare, respectiva întreprindere urmânda fi, ulterior, la îndemâna cititorilor în următoarea configuraţie (încă nedefinitivată):Politica agricolă (Politica de preţuri sau politica pe termen scurt; Politica structuralăsau politica pe termen lung; Reforma PAC); Politica industrială; Sectorul CECA; Po-litica energetică; Politica de transport; Politica fiscală (Eliminarea discriminării fi-scale; Armonizarea legislativă în materie fiscală/Impozitare directă/Impozitare indi-rectă; Impozitul pe valoare adăugată); Politica Economică și Monetară (Evoluţia isto-rică a politicii economice și monetare; Coordonarea politicilor economice șimonetare/Instrumentele de coordonare pe termen scurt/Coordonarea pe termen me-diu/Coordonarea politicii monetare/Noul Instrument Comunitar; Sistemul MonetarEuropean); Politica știinţifică și tehnologică; Politica de educaţie; Politica socială(Fondul Social European (FSE)/Alte dezvoltări ale politicii sociale); Politica regio-nală (Obiectivele politicii regionale; Fondul European de Dezvoltare Regională/FE-DER; Programele Integrate Mediteraneene/PIM); Politica de protecţie a mediului

Page 94: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu186 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 187

81 DOCE, L 78/6.IV.199582 EMBID IRUJO, A., „El Parlamento Europeo“, în Tratado de Derecho Comunitario

Europeo. Estudio sistematico desde el Derecho espańol, Civitas, Madrid, 198683 DOCE, L 113/4.V.199584 în art. 7, 4 și 3 a TCECA, TCE și TCEEA, așa cum au fost acestea redactate în TUE,

se stabilește că realizarea funcţiilor Comunităţilor se face prin cele cinci instituţii, PE,Consiliu, Comisie, Curte de Justiţie și Curte de Conturi, în loc de patru cum apăreauîn vechile redactări ale Tratatelor constitutive (lipsea Curtea de Conturi)

85 cum am mai spus, o dată cu intrarea în vigoare a TUE Comunitatea Economică Eu-ropeană se numește Comunitatea Europeană, iar prescurtarea sa nu mai este CEE ciCE

86 o dată cu intrarea în vigoare a TUE au fost anulate articolele referitoare la Tratatulde Fuziune care anulaseră, la rândul lor, articolele referitoare la Consiliu din redac-tarea originală a Tratatelor constitutive

87 adoptarea de acorduri în cooperare cu PE art. 189.B. TCE88 Art. G1 TUE precizează: art. 1 al TCEE se modifică arătând că, o dată cu intrarea în

vigoare a TUE, Comunitatea Economică Europeană se va numi Comunitatea Euro-peană, ceea ce nu înseamnă însă că, de la acel moment, noua entitate a înglobat șiunificat vechile Comunităţi Europene (așa cum ar părea la prima vedere), ci doar căși-a modificat denumirea

89 Decizia Consiliului 93/591 din 8.XI.1993, DOCE, L 281/16.XI.199390 care se traduce prin acte normative proprii, supuse unui procedeu particular91 MEGRET, J., Les Conseils des Communautés européennes, AFDI, 1961; DELWOST,

J.L., Le Conseil de la Communauté Economique Européenne, Université de Bruxel-les, 1979

92 fără a fi obligatorie regăsirea lor în dreptul naţional93 șeful misiunii de pe lângă Comunităţile Europene, altfel spus, ambasadorul ţării res-

pective în faţa Comunităţilor Europene94 această rotaţie a fost alterată de integrarea Austriei, Suediei și Finlandei, Austria in-

terpunându-se între Marea Britanie și Germania (al doilea semestru 1998), Finlandaîntre Germania și Portugalia (al doilea semestru 1999), iar Suedia între Franţa și Bel-gia (primul semestru 2001)

95 au existat două astfel de situaţii cu ocazia Consiliilor din decembrie 1961 și ianuarie1962 ca și în cele din decembrie 1977 și ianuarie 1978

96 Dublin 1975, Lisabona 1992, de ex.97 DOCE, L 304/10.XII.1993. Regulamentul Intern al Consiliului a fost modificat (art.

7.4.) prin Decizia Consiliului 95/24/CE, CEEA și CECA din 6.II.1995, DOCE, L31/10.II.1995 adoptată o dată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei

98 prin „absorbţia“ unor funcţii ale COREPER99 excepţie, cazul francez în care, datorită competenţelor președintelui republicii, aces-

ta asistă împreună cu primul ministru100o prezentare largă a Consiliului European se găsește la capitolul IV dat fiind faptul

că, deși formalizat prin AUE, adevărata sa structurare s-a produs cu ocazia TUE101chiar dacă nu dorim să abordăm acum și aici acest subiect pasionant și complex, amin-

tim doar că ţările mari ar dori scăderea numărului de voturi a celorlalte (sau plafo-narea acestora), în timp ce numărul lor de voturi ar crește; evident, ţările mici dorescmenţinerea situaţiei actuale. Motivul invocat de ţările mari este acela al incompatibi-lităţii dintre distribuţia actuală de voturi și ponderea reală a statelor membre

102cel puţin din punct de vedere doctrinar

53 DOCE, L 278/8.X.197654 de unde și permanenta controversă dintre statele „supra-reprezentate“ și cele „in-

fra-reprezentate“, 55 DOCE, L 49/19.II.199756 în mandatul trecut apăreau separat cei din Austria, Finlanda și Suedia care, nefiind

aleși direct, nu erau afiliaţi la nici una dintre grupările politice57 Sentinţa din 29 octombrie 1980, 41/69, RTJ 1980 și Sentinţa din 15 iulie 1970, 41/69,

RTJ 197058 în esenţă vorbim despre un proiect de act normativ cu care Consiliul și Comisia se

puseseră de acord59 care explicau Poziţia Comună60 care expuneau raţiunea adoptării acesteia61 dacă timp de trei luni nu s-a pronunţat asupra ei62 vom reveni ulterior63 DOCE, L. 94/28.IV.197064 Decisión del Consejo 94/728/CE, CEEA din 31.X.1994, DOCE, L 239/12.XI.199465 DOCE, L 359/31.XII.197766 procedura bugetară prevăzută în art. 203 TCE este aplicabilă elaborării bugetului co-

mun pentru cele trei comunităţi67 acelea ce sunt impuse de îndeplinirea dreptului comunitar primar sau derivat68 de la intrarea în vigoare a art. 203, 177 și 78 ale TCEE, TCEEA și TCECA în ver-

siunea dată de Tratatul 1970, cheltuielile Comunităţilor Europene sunt considerate caobligatorii (CO) și neobligatorii (CNO). CNO sunt limitate în ceea ce privește posi-bilitatea creșterii lor, PE jucând un rol important în această operaţiune. În această ca-tegorie intră creditele pentru acţiuni structurale, cercetarea, dezvoltarea, cooperareacu ţările în curs de dezvoltare, acţiuni comunitare. În cazul celor obligatorii, avemFEOGA-GARANTIA, restituirile și ajutoarele statelor membre cât și obligaţiile fi-nanciare ale Comunităţii legate de acordurile externe

69 dacă această modificare nu înseamnă și o creștere a cheltuielilor globale70 poate, prin majoritate de 3/5 să respingă amendamentele Consiliului, însă, în practi-

că este dificilă obţinerea majorităţii absolute71 PALAO TABOADA, C., Derecho financiero y tributario, Colex, Madrid, 198772 conform lui SCHARANS, G., „ceea ce nu numai că a confirmat noua identitate po-

litică a PE, dar a constituit un aviz fără echivoc asupra faptului că, se dorea ridicarearangului acestuia la cel al Consiliului cel puţin în privinţa bugetului, „La Comunidady sus instituciones“, în Treinta ańos de Derecho comunitario, Luxembourg, OPCE,1984

73 RTJ 198674 distincţia dintre CO și CNO vine din dreptul german, conform lui PALAO TABOA-

DA, op. cit. 75 Directiva Consiliului 89/130/CEE, DOCE, L 49/21.II.1989 și Decizia Comisiei

94/168/CE, Euratom, DOCE, L 77/19.III.199476 Consiliul este cel care aprobă resursele proprii ale Comunităţilor Europene 77 acesta fiind, mai degrabă, Consiliul care, însă, nu poate fi demis de către PE 78 art. 35 TCECA stabilește că statele membre și Consiliul au legitimitatea unui astfel

de recurs79 de altfel, Curtea a confirmat această capacitate a PE prin Sentinţa sa 13/83, din 22

mai 198580 toate cele luate cu majoritate calificată în Consiliu au nevoie de avizul PE

Page 95: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu188 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 189

127de „membri ai Consiliului“ și de „reprezentanţi ai guvernelor statelor membre“128ţările mari (Germania, Italia, Marea Britanie și Franţa) câte 2, Spania, primește tot 2,

iar ţările mici și mijlocii (Belgia, Olanda, Luxembourg, Irlanda, Austria, Finlanda,Suedia, Grecia, Portugalia, Danemarca) câte 1

129dezbatarea actuală referitoare la acest subiect se găsește într-un punct mort, ceea cene face să credem că, deocamdată, problema s-a amânat și nu rezolvat. Ne referim,desigur, la Nisa unde, în fapt, s-a amânat rezolvarea acestei chestiuni până se va ajun-ge la 27 de membri. Un lucru este sigur, dacă se va continua pe această linie, Comi-sia se va transforma într-un „mic parlament“ în care fiecare ţară își trimite reprezen-tanţi, ceea ce ar duce la infirmarea vocaţiei supranaţionale a Comisiei și la abando-narea scopului pentru care a fost creată

130în actuala Comisie avem Comisari care au aparţinut și Comisiei Santer131DRAETTA, U., La Commissione delle Comunità Europee, Milan, 1974; AMPHOUX,

J., „La Commission“, în MEGRET, J., Le droit de la Communauté Economique Eu-ropéenne, Université de Bruxelles, 1979

132tratatele vorbesc despre un număr maxim — doi — fără a spune nimic despre obli-gativitatea existenţei acestora

133primul Regulament Intern a fost publicat în DOCE, n. 147/11.VII.1967 în timp ce ac-tualul a fost aprobat prin Decizia Comisiei 93/492/CECA, CE, CEEA și publicat înDOCE, L 230/11.IX.1993 fiind modificat prin Decizia Comisiei 95/148/CECA, CE,CEEA din 8 martie 1995, publicată în DOCE, L 97/29.IV.1995. Comisia are mai multde 14.000 funcţionari la Bruxelles și Luxembourg ca și în Reprezentanţele pe care leare în statele membre și asociate („Ambasade“)

134ulterior, art. 2 semnalează drept mijloace de atingere a obiectivelor CEE doar două:stabilirea unei pieţe comune și apropierea progresivă a politicilor economice ale sta-telor membre. Art. G2 TUE a modificat redactarea art. 2 semnalând din nou trei mij-loace de atingere a obiectivelor CE: stabilirea pieţei comune, UEM și politici și acţiu-ni comune în sectoarele la care face referire art. 3 (politici comerciale, transport, con-curenţă, agricultură etc)

135este adevărat, cea mai importantă în înţelegerea sa ca principal instrument al Comu-nităţilor Europene

136neîndeplinirea dreptului comunitar de către un stat membru se traduce, de obicei, prinneadaptarea legislaţiei naţionale la directivele comunitare sau prin neaplicarea nor-melor interne rezultate din adaptare

137așa cum arătam, art. 149 TCEE (redactat cu ocazia AUE) vorbea de cooperarea Con-siliu/PE în adoptarea de acte, iar art. 189 TCE (redactat cu ocazia TUE) vorbește deaprobarea în comun a unor norme de către Consiliu și PE

138reamintim că aceasta reprezintă în cazul CECA ceea ce reprezintă, în cazul CEE șiCEEA, Regulamentele și Recomandările

139art. 155 semnalează între competenţele Comisiei executarea normelor Consiliului. Înmod special în ceea ce privește Politica Agricolă Comună, competenţele Comisiei înacest sens sunt ample

140după cum știm, Consiliul — deși permanent — se reunește doar în sesiuni, iar CO-REPER-ul — deși permanent — se ocupă, în principal, cu pregătirea sesiunilor Con-siliului

141DOCE, n. 147/11.VII.1967 modificat prin Decizia Comisiei 93/492/CECA, CE, CEEA,DOCE, n. L 230/11.IX.1993 modificat prin Decizia Comisiei 95/148/CECA, CE,CEEA, DOCE, n. L 97/29.IV.1995

142un act general ai cărui destinatari sunt o pluralitate de persoane

103DELWOST, J.L., „Le Conseil“ în Le Droit de la Communauté Economique Euro-péenne, Université de Bruxelles, 1979

104a se avea, desigur, în vedere că art. J11 al TUE stabilește că dispoziţiile prevăzute laart. 146, 147 și 150-153 se vor aplica politicii externe și de securitate comună, iar art.J8 TUE pare a rezerva Consiliului funcţii executive și nu de coordonare a politicii ex-terne și de securitate comună ale căror principii se stabilesc de către Consiliul Euro-pean

105care regularizează, de o formă abstractă, situaţii în care se găsesc sau se pot găsi opluralitate de subiecţi

106prin majoritate simplă, absolută sau unanimitate 107cu excepţia situaţiilor, puţine la număr, când Consiliul adoptă un Regulament sau o

Directivă, din proprie iniţiativă și nu la propunerea Comisiei 108cum spuneam, acele cheltuieli care se fac în scopul aplicării prevederilor dreptului

comunitar 109fiind vorba despre acorduri de politică comercială, Consiliul se pronunţă asupra pro-

punerii Comisiei prin majoritate calificată110în mod similar, art. 33 și 35 TCECA prevăd posibilitatea unor recursuri ale Consi-

liului care se poate pronunţa împotriva Înaltei Autorităţi și a Comisiei111în principal, în formula sa de Consiliu European decât cea de Consiliu de Ministri112spre deosebire de cea din TCE și TCEEA unde întâlnim Consiliu și, doar apoi, Co-

misia113în comparaţie cu situaţia din CEE și CEEA114de genul celui jucat de către PE în cazul TCE și TCEEA115de instituţie comunitară și de for de discuţii și acorduri politice între reprezentanţii

guvernelor116DOCE, L 268/25.X.1979117art. 3 al Regulamentului Intern al Consiliului118Decizia Consiliului din 29 martie 1994, DOCE, C 105/13.III.1994 modificată prin

Decizia Consiliului 95/C1/01 din 1 ianuarie 1995, DOCE C 1/1.I.1995 o dată cu in-tegrarea Suediei, Austriei și Finlandei

119aluzie la faptul că, marea majoritate a actualilor membri ai UE sunt state mici și mij-locii

120temele cele mai controversate erau cele fiscale, coeziune, sociale, azil, imigrare, po-litică comercială comună

121Franţa a părăsit Consiliul mai multe luni, fără a părăsi și Comunităţile Europene122când spunem „complicat“ nu o facem depreciativ, această lucrare dovedind, sper, că

autorul crede în democratizarea UE și a Comunităţilor Europene, ori co-decizia PEreprezintă un pas important tocmai în această direcţie

123cum a fost cel al Franţei, între iunie 1965 și ianuarie 1966124SANCHEZ MORON, M., „El Consejo de Ministros“ în Tratado de Derecho Comu-

nitario Europeo. Estudio sistematico desde el Derecho Espańol, Civitas, Madrid, 1986125DELWOST, J.L., op. cit.126în „Raportul Furlers“ asupra competenţelor PE se cerea ca această instituţie să de-

semneze președintele Comisiei dintr-o listă propusă de guvernele statelor membre(Documentos PE/31/63-64). În „Raportul Faure“ asupra fuziunii executivelor, se enun-ţă același principiu al alegerii președintelui Comisiei de către PE sau chiar a tuturormembrilor Comisiei (Documentos PE/84/60-61). În „Raportul Kirk“ asupra compe-tenţelor PE se propunea alegerea membrilor Comisiei de către guvernele statelor mem-bre dintr-o listă propusă de PE (Documentos PE/37.065/21.III.1974)

Page 96: Aprofundare si extindere

Iordan Gheorghe Bărbulescu190 Comunităţile europene. Structură și funcţionare 191

152dat fiind faptul că domeniul pe care îl regularizează poate fi, cu greu, interpretat cafiind „sectorial“

153faptul că, apoi, aceasta recurge la Curte pentru a vedea dacă a fost violat sau nu drep-tul comunitar, este o altă poveste

154număr ce a crescut, de altfel, progresiv, de la 7 la 9 (prin aderarea Danemarcei, Ma-rii Britanii și Irlandei), apoi la 11 (prin aderarea Greciei), ulterior 13 (prin aderareaSpaniei și Portugaliei) și, în fine, 15 (prin aderarea Finlandei, Austriei și Suediei)

155WAELBROEK, M., „Le Cour de Justice“ în MEGRET, J., Le Droit de la Commu-nauté économique européenne, Université de Bruxelles, 1983

156Decisión del Consejo de la Unión Europea 95/1/CE, CEEA și CECA, DOCE, L1/1.I.1995

157GORI, P., „L’Avvocato generale della Corte di Giustizia delle Communità Europee“,în Studii di Diritto Europeo în onore di Riccardo Monaco, Milan, 1977; GARCIADE ENTERRIA, E și GONZALEZ CAMPOS, J., Tratado de Derecho Comunitarioeuropeo, Civitas, Madrid, 1986

158RASMUSSEN, H., „El Tribunal de Justicia“ în Treinta ańos de Derecho Comunita-rio, Comisión de las Comunidades Europeas, Bruselas, 1984

159ALBERT, S., „La Cour de Justice des Communatés“, în Le Droit des affaires dansles pays de la CEE, Jupiter, Paris, 1986

160dacă nimeni nu obţine pe cea absolută, la fel ca în cazul Președintelui Curţii161DOCE, L. 350/28.XII.1974162DOCE, L. 176/4.VII.1991163DOCE, L. 103/19.IV.1997164ORSONI, G., La Cour des Comptes des Communautés Européennes, Economica, Pa-

ris, 1983; MANGAS-MARTIN, A., „Los organos auxiliares“, în GARCIA DE EN-TERRIA, E., GONZALES CAMPOS, J.D., Tratado de Derecho comunitario euro-peo, Civitas, Madrid, 1986

165SACCHETTINI, A., „Dispositions financiéres“, în MEGRET, J., Le Droit de la Com-munauté Economique Européene, Université de Bruxelles, 1982

166potrivit căruia, reamintim, membrii unei instituţii fundamentale nu pot fi aleși de că-tre membrii altei instituţii fundamentale

167DOCE, n. L. 241/29.VIII.1994168PALMIERI, G.M., La Corte dei Conti delle Communità europee, CEDAM, Padova,

1983; LEBRUN, J., „Dispositions financiéres de la CEE“, în Le Droit des affairesdans les pays de la CEE, Jupiter, Paris, 1983

169SACCHETTINI, M., „Un nouvel organe des Communautés européennes: La Courdes Comtes“, Revue du Marché Commun, n. 209, 1977

170conform celor prevăzute în art. 105TCE, SEBC are competenţe în probleme de poli-tică monetară. SEBC nu are personalitate juridică fiind condus de către organele di-rective ale BCE (Comitetul Executiv și Consiliul Guvernatorilor), BCE având perso-nalitate juridică. La rândul său, BCE face parte din SEBC alături de toate băncilenaţionale ale statelor membre

171Fondul European de Organizare și Garanţii Agricole (FEOGA) a fost creat prin Re-gulamentul 25/62 din 20 aprilie 1962; Fondul Social European (FSE), apare în capi-tolul II, Titlul VIII al TCE, art. 123-125; Fondul European de Dezvoltare (FED) apa-re prin Regulamentul 62/65 CEE din 25 martie 1965

172Decisión del Consejo de la UE 95/1/CE, CEEA de 1 de enero de 1995, DOCE, L.1/1.I.1995

143art. 18 din Regulamentul Financiar, DOCE, n. L 116/1973144DOCE, n. L 199/1975145există chiar opinia că acordurile care nu au constituit obiect de dezbatere în Comisie

nu sunt acorduri ale Comisiei, TORRELLI, M., „Les «habilitations» de la Commis-sion des Communautés européennes“, Revue du Marché Commun, 1969

146asupra acestui subiect există o amplă bibliografie, din care cităm doar o mică parte:VAN REEPINGHEN, Ch., La procedure devant la Cour de Justice des Communau-tés européennes, Bruxelles, 1961; BARAU, A., Contentieux communautaire, Bru-xelles, 1977; CAHIER, P., „Les articles 169 et 171 du Traité instituant la Commu-nauté Economique Européenne à travers la practique de la Comission et la Jurispru-dence de la Cour“, în Cahiers de Droit Européen, 1974; DIEZ-HOCHLEITNER, J.,„La respuesta del TUE al incumplimiento de las sentencias del Tribunal de Justiciapor los Estados miembros“, Revista de Instituciones Europeas, vol. 20, n.3, 1993;CHEVALIER, R.M., Grands Annets de la Cour de Justice, Dalloz, Paris, 1983; SAN-CHEZ LEGIDO, A., „La legitimación en el contencioso ante el TJCE: Recursos deanulación e inactividad y excepción de ilegalidad“, Noticias CEE, n. 83/1991; MAR-TINEZ MURILLO, J.J., „Legitimación activa de los particulares en el recurso de anu-lación de un reglamento antidumping“, Gaceta Juridica de la CEE, B-66/1991; SIL-VA LA PUERTA, R., „La Legitimación activa del PE en el recurso de anulación“,Revista de Instituciones Europeas, vol. 18, n. 1, 1991; PESCATORE, P., „Recon-naissance et controle judiciare des actes du Parlement européen“, RTDE, 1978; AL-BERT, S., „La Cour de Justice des Communautés“, în Le Droit des affaires dans lespays de la CEE, Jupiter, Paris, 1986; SOLDATOS, P., „L’introuvable recours en ca-rence devant la Cour de Justice des Communautés Européennes“, CDE, 1969; WOLF,K., „Le recours en carence dans le droit des Communautés Européennes“, RMC, 1966;REUTER, E., „Le recours en carence de l’article 175 du Traité de la CEE dans la ju-risprudence de la Cour de Justice des Communautés Européennes“, CDE, 1972; PLEN-DER, R., Introducción al Derecho Comunitario Europeo, Civitas, Madrid, 1985; PE-LECHA ZOZAYA, F., „Los recursos ante el Tribunal de Justicia de las Comunida-des Europeas“, Cuadernos de Formación, Madrid, 1990; LINAN NOGUERAS, D.,„The judicial application of community law în Spain“, Common Market Law Review,vol. 30, n. 6, 1993; RUIZ-JARABO, D., „La organización judicial de las Comunida-des Europeas“, Gaceta Juridica de la CEE, n. 86/1990; MERTENS DE WILMARS,Annulation et appreciation de validité dans le Traité CEE: convergence ou diver-gence?, Baden-Baden, 1982; BEBR, G., „Examen en validité au Titre de l’article 177du Traité CEE et cohesion juridique de la Communité“, CDE, 1975; TRAVERSA,E., „Les voies de recours ouvertes aux opérateurs économiques: le renvoi préjudicielau titre de l’article 177 du traité CEE“, Revue du Marché Unique Européen, n.2, 1992

147BOULOUIS, V.J., Droit institutionel des Communautés européennes, Monchestrien,Paris, 1984; PHILIP, C., La Cour de Justice des Communautés européennes, PUF,Paris, 1983

148Convenţii între statele membre care regularizează temele la care se referă art. K.1 pre-cum politica de imigrare, azil, lupta împotriva traficului ilicit de droguri, fraudei in-ternaţionale etc.

149revizuirea tratatelor constitutive ale Comunităţilor Europene, admiterea de noi mem-brii etc.

150creată prin Decizia Consiliului din 24 octombrie 1998, DOCE, L. 319/24.XI.1998151în legătură cu o temă aflată în competenţa Curţii de Justiţie, asupra acesteia nu se pot

pronunţa nici tribunalele naţionale, nici cele internaţionale

Page 97: Aprofundare si extindere

V

CREAREA UNIUNII EUROPENE.TRATATUL DE LA MAASTRICHT

1PROCESUL DE ELABORARE ȘI RATIFICARE AL

TRATATULUI UNIUNII EUROPENE1

Așa cum s-a semnalat, procesul de integrare europeană s-a născutși s-a dezvoltat sub presiunea constantă a revizuirilor periodice a tex-telor sale constitutive. Decizia politică de reforme și-a făcut însă cu ade-vărat loc în Comunitatea Europeană începând cu anul 1986, o dată cuadoptarea Actului Unic European. Este în afara oricărei îndoieli că AUEdin 1986 a condus la elaborarea Tratatul Uniunii Europene (din inte-rior), dar și că respectiva accelerare a procesului politic fusese recla-mată, cu și mai mare forţă, de căderea zidului Berlinului și reunifica-rea Germaniei 2.

Consiliul European de la Strasbourg, 8-9 decembrie 1989, a decisconvocarea unei Conferinţe Interguvernamentale (CIG) asupra UniuniiEconomice și Monetare (UEM) înainte de sfârșitul anului 1990.

Această decizie demonstra: — existenţa unui acord clar în privinţa necesităţii revizuirii și defi-

nitivării conceptului de UEM;— inexistenţa aceleiași hotărâri3 în faţa necesităţii reformei politi-

ce a UE. Consiliul European de la Dublin (aprilie 1990) constatând că unifi-

carea Germaniei se dovedea un proces imparabil și vertiginos, a fostobligat să decidă și convocarea unei CIG dedicate reformei politice.

Așa se face că în loc de o CIG, au fost convocate simultan, în de-cembrie 1990, două:

— una, pentru Uniunea Economică și Monetară; — alta, pentru Uniunea Politică Europeană4.Parlamentul European susţinea (de un număr de ani) o dezbatere re-

feritoare la necesitatea reformei tratatelor, realizând diferite analize pe

173primul Regulament Intern al CES a fost publicat în DOCE, L. 228/19.VIII.1974, ac-tualul fiind adoptat de către CES la 2.VII.1994 și publicat în DOCE. L. 257/5.X.1995

174LOUIS, J.V., „Le Comité economique et social“, în MEGRET, J., Le Droit de la Com-munauté Economique Européenne, Université de Bruxelles, 1979

175LAVAL, C., Le Droit des affaires dans les pays de la CEE, Jupiter, Paris, 1984176CR apare tratat în toate aspectele sale la art. G4, 130B, 130D, 130E, 198A, 198B,

198C, Protocolul 16 TUE Maastricht și art. 263-265 TCE, TUE Amsterdam177MANGAS MARTIN, A., „Los organos auxiliares“, în Tratado de Derecho comuni-

tario europeo (GARCIA DE ENTERRIA, GONZALES CAMPOS și MUÑOZ MA-CHADO), Civitas, Madrid, 1986

178Oficiul European de Poliţie a fost creat prin Hotărârea Consiliului, la 26 iulie 1995,publicată în DOCE, C. 316/22.XI. 1995

Iordan Gheorghe Bărbulescu192


Recommended