PARTEA A II A – ANDROLOGIE VETERINARĂ

CAP.I. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ŞI HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL LA ANIMALE

1.1. CONSIDERAŢII MORFO-CLINICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

Aparatul genital mascul are rolul de a produce gameţi (spermatozoizi) şi de a elabora

hormoni, iar prin organul copulator (penisul) de a depune sperma în căile genitale ale

femelelor.

Gonadele se dezvoltă în cavitatea abdominală în apropierea mezonefrosului, de

unde la majoritatea speciilor migrează ulterior în regiunea inghinală sau perineală (la

masculii unor mamifere), dependent de specie (fig. 1).

După originea embrionară, topografie şi funcţie, organele genitale sunt

sistematizate în trei porţiuni distincte:

a). gonada sau porţiunea glandulo-endocrină, reprezentată de testicule;

b). căile conducătoare (sau porţiunea tubulară) formată din canale: epididim, canal

deferent şi canal ejaculator;

c). porţiunea urogenitală, reprezentată de uretră, glandele genitale accesorii şi penis

(Pastea E. şi col.,1978).

1.1.1. Testiculul

Este un organ par (glandă amficrină) în care se formează celulele spermatice, iar

prin conţinutul său în celule cu rol endocrin secretă testosteronul.

Forma testiculului este mai mult sau mai puţin ovală, uşor turtită dintr-o parte în alta,

suspendat de cordonul testicular (funicul spermatic) într-o poziţie variabilă, în funcţie de

specie (fig. 1).

Organul este învelit la exterior de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită

albuginee (Boitor I. şi col.,1984; Hafez E.S.E. şi Hafez B., 2000; Groza I. şi Morar I.,

2004).

168

Culoarea este albicioasă la nou-născuţi, alb-roză la tineret, alb-roşietică cu reflexe

albăstrui la adulţi şi roz-cenuşiu la andropauză. Indiferent de etapele vieţii genitale, tunica

testiculului, formată din lama de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei numeroase vase

sanguine roşii-albăstrui, ceea ce-i conferă o arhitectonică specifică.

Volumul variază în funcţie de specie şi de etapele din viaţa genitală a masculului.

Astfel, în perioada pregenitală, volumul testiculului creşte proporţional cu dezvoltarea

corporală a masculului, apoi la maturitate atinge volumul maxim, după care suferă un

proces de atrofie testiculară de senilitate.

Greutatea este foarte diferită în funcţie de specie şi de etapa din viaţa sexuală. La

maturitate şi în plină activitate secretorie greutatea testiculului pe specii se prezintă astfel:

taur = 250-300 g;

berbec = 280-330 g;

ţap = 150-180 g;

armăsar = 150-300 g;

vier = 350-800-1000 g;

câine = 30-100 g;

motan = 15-35 g;

iepuroi = 10-12 g.

Consistenţa: buretos elastică, fermă, fără păstrarea amprentei digitale. La

andropauză consistenţa testiculului se modifică, devenind dură în centru şi flască pe

margini.

Aspect exterior este neted şi regulat, vascularizaţia evidentă şi dispusă flexuos diferit

cu specia, ceea ce-i conferă un statut de apartenenţă inconfundabilă.

Din punct de vedere al suprafeţelor, testiculul prezintă două feţe, două extremităţi

(capitală sau cranială şi caudală), o margine epididimară fixă şi una opusă acesteia care

este liberă.

Structură. Cu excepţia ovarului, ca orice organ dezvoltat în cavitatea abdominală şi

testiculul este învelit la exterior de peritoneu (epiorchium), care aderă intim la o capsulă

conjunctivă groasă de culoare albă numită albuginee. În albuginee se observă traiectele şi

ramurile arterelor testiculare care descriu un desen specific.

Parenchimul testicular aderă la albuginee, astfel încât, în momentul secţionării

capsulei acesta se răsfrânge peste suprafaţa de secţiune. Din albuginee se desprind

concentric o serie de septumuri, care delimitează lobulii testiculari.

169

Spre centrul organului septumurile formează o ţesătură fibroasă - mediastinul

testicular - care, la armăsar, este plasat numai spre capul testiculului. Parenchimul testicular

format din ţesut, specific sau propriu, vase, nervi şi tuburi seminifere, este separat de

septumurile testiculare în lobuli.

Lobulii sunt formaţi din grupări de tuburi seminifere sinuoase, care prezintă o

extremitate „în deget de mănuşă” şi se termină centripet în tuburile drepte, care se deschid

în reţeaua testiculară plasată în mediastinul testicular. Din reţeaua testiculară spermatozoizii

sunt conduşi în canaliculele eferente situate în capul epididimului. Tuburile seminifere sunt

formate din epiteliu germinativ şi reprezintă locul de formare a spermatozoizilor (proces

denumit spermiogeneză şi spermatogeneză) (Pastea E. şi col.,1978).

1.1.2. Epididimul

Constituie prima cale conducătoare extratesticulară a spermatozoizilor.

Epididimul este un organ alungit, de formă semilunară, alăturat strâns marginii fixe a

axului longitudinal al testiculului şi care prezintă: un cap, un corp şi o coadă.

Capul epididimului, proeminent şi rotunjit, este dispus lateral faţă de conul vascular al

testiculului. Acest segment este format dintr-un număr variabil de canale eferente (13-15 la

rumegătoare, 12-23 la ecvine, 14-21 la suine, 15-17 la carnivore) cu origine în reţeaua

testiculară, care perforează albugineea pentru a se dispune în capul epididimului

convergent formând conul sau lobulii epididimului. Prin confluarea acestora ia naştere

canalul epididimar. Acest canal descrie o multitudine de flexuozităţi, care formează în

continuare baza anatomică a corpului şi cozii epididimului. În secţiune transversală, canalul

epididimar este format dintr-o adventice conjunctivă, o musculoasă căptuşită de o mucoasă

formată din celule înalte, prismatice, plasate pe două rânduri şi prevăzute cu stereocili.

Epididimul prezintă o lungime apreciabilă, care variază în funcţie de specie: 40-50 m

la bovine, 72-81 m la ecvine, 47-50 m la ovine, 17-18 m la suine, 5-8 m la carnivore şi 1,5-3

m la feline. La capul epididimului poate să persiste un vestigiu al extremităţii craniale a

canalului Muller sub forma unei vezicule apendiculare, sau se întâlnesc resturi de canalicule

(înfundate) mezonefrotice denumite canalicule aberante.

Corpul şi coada epididimului sunt fixate la testicul prin ligamentul propriu al

testiculului. Coada epididimului, foarte proeminentă şi detaşată (la rumegătoare), este turtită

lateral şi mai îngustă decât capul; se continuă în unghi ascuţit cu canalul deferent.

170

Spermatozoizii ajung permanent în canalul epididimar unde stagnează un timp şi,

sub influenţa secreţiei epididimare, se produce maturarea lor. În momentul ejaculării,

spermatozoizii sunt eliminaţi prin contracţii peristaltice în canalul deferent (Groza I. şi Morar

I., 2004).

1.1.3. Canalul deferent

Canalul deferent continuă direct în sens caudal epididimul de la nivelul cozii

acestuia, unde iniţial are un aspect uşor flexuos, apoi se situează pe faţa medială a

epididimului după care, împreună cu cordonul vasculonervos testicular, formează cordonul

testicular. Canalul deferent intră în cavitatea abdominală şi pelvină susţinut de plica seroasă

deferenţială şi dorsal uretrei se termină în aceasta prin canalul ejaculator. Având un traiect

relativ lung, la canalul deferent se deosebesc trei porţiuni: vaginală, abdominală şi pelvină.

Porţiunea vaginală sau inghinală are o lungime variabilă, în funcţie de specie. Se

întinde de la coada epididimului, până la inelul vaginal. Canalul deferent în această porţiune

este susţinut de o cută proprie a peritoneului - mezo-deferenţialul - alăturat cordonului

vasculonervos testicular prin mezorchiul proximal sau mezoul vascular; formând împreună

cu acesta, mezoul-vasculo-deferenţial.

Porţiunea abdominală se întinde de la inelul vaginal, până la intrarea în cavitatea

pelvină de unde se continuă, fără demarcaţie, cu porţiunea pelvină. În cavitatea pelvină

cutele peritoneale deferente se unesc transversal, formând plica urogenitală plasată între

rect şi vezica urinară. În porţiunea ei interdeferenţială se găsesc resturi ale canalelor Muller,

care formează „uterul masculin”.

În porţiunea terminală, canalul deferent (la ecvine) se dilată fusiform formând ampula

deferenţială (ampula canalului deferent). Indiferent de dimensiunea ampulelor, întotdeauna

mucoasa canalului deferent, la toate speciile, este prevăzută la acest nivel cu glande (cu

activitate secretorie mare) şi este denumită porţiunea glandulară canalului deferent. La

rumegătoare şi câine, ampulele sunt puţin evidente, iar la vier şi motan lipsesc.

Porţiunea terminală îngustă, a canalului deferent, sub prostată, se uneşte cu canalul

excretor al veziculelor seminale formând (la armăsar, taur, berbec), canalul ejaculator care

se deschide în uretră la nivelul tuberculului seminal (coliculul seminal). La vier, cele două

canale se deschid separat într-o depresiune a mucoasei. La carnivore, lipsa veziculelor

seminale determină deschiderea singulară a canalelor deferente (Coţofan V. şi col., 1978).

171

1.1.4. Testiculul şi epididimul la animalele domestice

La armăsar. Testiculele sunt ovoide, de 150-300 g, cu marele ax orientat orizontal,

cranio-caudal. Epididimul prezintă un corp dezvoltat, dar un cap redus, care acoperă parţial

extremitatea capitată a testiculului; coada epididimului evident detaşată polului caudal se

continuă insensibil cu canalul deferent. Corpul şi coada epididimului sunt ataşate testiculului

printr-un ligament propriu, larg. Artera testiculară în apropierea acestuia devine extrem de

flexuoasă şi se grupează într-o masă conică denumită con vascular, care abordează

extremitatea capitată a testiculului. De la acest nivel, artera se continuă în lungul marginii

epididimare a testiculului, apoi depăşeşte extremitatea caudală pentru a avea un traiect

flexuos pe marginea liberă a testiculului, pe care o urmăreşte în sens cranial; emite

alternativ colaterale flexuoase care, în planul ecuatorial, intră în profunzimea parenchimului.

Venele pornesc de la planul sus amintit spre marginea epididimară, după care confluează şi

formează un evident plex pampiniform situat la extremitatea testiculară a cordonului

spermatic (fig. 2).

La taur. Testiculele de 250-300 g, sunt ovoidale, alungite, dispuse vertical, în pungile

testiculare şi cu marginea epididimară orientată medial. Capul epididimului este mare, turtit

şi acoperă total extremitatea capitată, prelungindu-se şi pe marginea liberă (laterală); corpul

este subţire şi plasat în plan median, corespunzător axului testiculului; coada bine detaşată,

are aspectul unui apendice redus. Canalul deferent este ataşat feţei mediale a corpului

epididimului, pe care îl urmăreşte până la polul capitat, de unde se ataşează marginii

mediale a cordonului vascular. Artera testiculară la polul caudal al testiculului, emite ramuri

flexuoase, largi care acoperă ambele feţe ale acestuia (Popovici I. şi col., 1994) (fig. 3).

La berbec. Testiculele au o greutate medie de 200-300 g şi formă mai puţin alungită

decât la taur. Sunt plasate vertical în pungile testiculare, dar cu marginea epididimară

orientată caudo-medial. Capul epididimului acoperă integral extremitatea superioară a

testiculului, prelungindu-se până la apropierea jumătăţii marginii libere. Corpul epididimului,

mai rectiliniu decât la taur, este orientat caudo-medial faţă de axul testiculului. Coada este

bine detaşată, mai mare decât la taur şi aderă de polul caudal. Artera testiculară este

deviată către faţa caudală (laterală) a testiculului şi realizează un „desen” mai puţin flexuos

şi mai fin decât la taur.

La ţap. Testiculele sunt mai reduse ca volum şi greutate decât la berbec (150-180 g).

Epididimul este asemănător celui de la taur, dar cu o coadă mai dezvoltată, mai detaşată şi

172

cu aspect de apendice. Artera testiculară este deviată lateral şi nu mai atinge coada

epididimului; emite colaterale mai puţin sinuoase, dar mai groase şi care, spre deosebire de

cele descrise la testiculele de berbec, ajung până în apropierea extremităţii capitate.

Vierul. Prezintă testicule mari, de 350-800 g, dispuse în regiunea subanală cu marele

ax oblic, ventro-cranial. Epididimul are o conformaţie asemănătoare cu cel de la

rumegătoare, dar cu corpul mai dezvoltat. Capul şi coada acoperă extremităţile testiculului.

Mediastinul testicular, pe secţiune apare caracteristic, sub forma unui cordon axial gros de 5

mm (fig. 4).

„Desenul” vascular este asemănător cu cel de la testiculele de armăsar, cu remarca,

că artera testiculară nu atinge coada epididimului, iar la nivelul marginii libere este mai puţin

flexuoasă şi colateralele emise sunt mai lungi, atingând marginea epididimară (Popovici I. şi

col., 1994).

La câine. Testiculele de 30-100g sunt globuloase, uşor ovale, situate cu axul orientat

ventro-cranial oblic în regiunea perineală. Epididimul este foarte voluminos, acoperind

marginea şi extremităţile testiculului. Albugineea permite observarea flexuozităţilor canalului

epididimar. Artera testiculară, camuflată iniţial de corpul epididimului, întretaie oblic faţa

laterală spre polul caudal, de unde apare pe marginea liberă pe care o parcurge,

epuizându-se arborescent înainte de a atinge polul capitat şi zona ecuatorială a testiculului

(Pena A. şi col., 2000) (fig. 5).

La motan. Se găsesc testicule mici, aproape sferoidale, dispuse oblic în regiunea

perineală. Epididimul este mare şi acoperă ¾ din circumferinţa testiculului, la care aderă

intim. Artera testiculară realizează un „desen” caracteristic, parcurgând faţa laterală oblic

ventro-caudal spre coada epididimului, după care întretaie marginea liberă oblic, dorso-

cranial, spre faţa medială a testiculului. Emite ramuri reduse şi drepte spre faţa laterală (fig.

6).

La iepuroi. Testiculele sunt mult alungite şi acoperite cu un epididim dezvoltat a cărui

coadă detaşată sub forma unui apendice are un aspect conic. La această specie, în funcţie

de perioada de rut, testiculele prezintă o mare mobilitate în interiorul canalului inghinal,

găsindu-se alternativ exorhid sau endorhid (Coţofan V. şi col, 1978) (fig. 7).

173

1.1.5. Învelitorile testiculare şi cordonul testicular

În afara cavităţii abdominale, testiculele sunt susţinute şi protejate de o serie de

învelitori, care reprezintă fie evaginări ale tunicilor endo-abdominale (procesul vaginal), fie

modificări ale tegumentului şi formaţiunilor dependente de peretele abdominal ventral.

După raporturile şi provenienţa lor, aceste învelitori pot fi sistematizate în trei tunici:

externă, mijlocie şi internă.

Tunica externă. Rezultă din continuarea directă a pielii şi a hipodermului în această

regiune, formând învelitoarea cea mai externă, alcătuită la rândul ei din două tunici strâns

unite între ele; pielea scrotală (cutisul scrotal) şi tunica dartoică (dartosul), cu origine

hipodermică.

Pielea scrotală (sau scrotul) este relativ fină şi în funcţie de specie sau rasă, mai mult

sau mai puţin pigmentată sau acoperită cu păr. Posedă numeroase glande sebacee şi

sudoripare şi formează o singură pungă, comună pentru ambele testicule. La exterior,

prezintă un rafeu median, marcat de aderenţa la septul dartoic.

Tunica dartoică derivă din continuarea hipodermului şi a tunicii abdominale care, la

acest nivel, are o structură musculo-elastică, cuprinzând fibre musculare netede fine, care

se continuă şi în dermul scrotal.

Între cele două pungi vaginale, dartosul formează un sept median despărţitor - septul

scrotal - sau interdartoic care conţine în structura sa fibre musculare netede; se continuă cu

fascia perineală superficială; inserţia lui pe tunica abdominală apare bifurcat, printre cele

două ramuri trecând penisul.

Fibrele musculare scrotale reacţionează prin contracţii la diferiţi excitanţi mecanici

sau termici, ridicând testiculele şi producând aspectul încreţit „scrotal” al pungii testiculare.

Tunica mijlocie (sau fascia spermatică externă - fascia Cowper). Este alcătuită

dintr-un strat gros de ţesut conjunctiv, care reprezintă continuarea la acest nivel a fasciei

muşchiului oblic extern al abdomenului şi fasciei profunde a trunchiului. Faţa ei internă vine

în contact cu procesul vaginal şi muşchiul cremaster extern, de care este despărţită printr-

un ţesut conjunctiv lax. În regiunea perineală se prelungeşte cu fascia perineală profundă.

Muşchiul cremaster extern este dependent de oblicul intern al abdomenului, fiind format

deci din fibre striate; este foarte puternic şi acoperit de fascia cremasterică desprinsă din

fascia oblicului intern; se inseră pe faţa externă a fasciei spermatice interne (provenită din

174

fascia transversă a abdomenului); contracţia lui determină ridicarea întregului proces

vaginal în traiectul ingvinal (Coţofan V. 1974; Boitor I., 1984; Groza I. şi Morar I., 2004).

Tunica internă. Denumită şi teaca vaginală (sau fibro-seroasă), este o învelitoare a

cărei origine endo-abdominală din fascia transversă şi peritoneul parietal (prezentat la

migraţia testiculară) îi conferă o structură dublă; fibroasa, sau fascia spermatică internă,

reprezintă fibroasa tunicii interne şi provine din evaginarea fasciei transversale a

abdomenului; seroasa prezintă o porţiune parietală ce căptuşeşte intim fascia spermatică

internă şi provine din continuarea peritoneului parietal de pe planşeul cavităţii abdominale,

emiţând cranial mezoul vasculo-deferenţial. Faţa internă a tunicii vaginale (sau

fibroseroase) delimitează cavitatea vaginală.

Privită din exterior, tunica vaginală are aspectul unei amfore prezentând un corp, un

gât şi un orificiu: corpul cuprinde, la interior, cavitatea vaginală în care se găsesc testiculul,

epididimul şi porţiunea vaginală a canalului deferent învelit de porţiunea organică a

seroasei; gâtul reprezintă porţiunea mai strangulată a procesului vaginal şi cuprinde la

interior canalul vaginal, care conţine cordonul vasculonervos, canalul deferent şi vase

limfatice. Atât cavitatea vaginală, cât şi canalul vaginal, sunt ocupate în totalitate de

formaţiunile amintite, astfel spaţiile respective devin „virtuale”; aceste spaţii comunică toată

viaţa animalului cu cavitatea peritoneală printr-un orificiu în formă de fantă, denumit inel

vaginal. Acesta rezultă din căptuşirea inelului inghinal profund de către fibroseroasa. La

armăsarii bătrâni acest orificiu, de forma unei fante de câţiva centimetri, permite angajarea

din cavitatea peritoneală în teaca vaginală a unor anse jejunale sau a marelui epiplon (mai

ales după castrare). La armăsar, taur, cotoi şi iepure acest inel căptuşeşte intim inelul

ingvinal profund, rămânând doar la nivelul comisurii caudale un spaţiu redus prin care trece

cordonul vascular pudend extern. La vier, diametrul inelului vaginal este de 2-4 cm, iar

comisura lui caudală se află situată într-un plan superior faţă de inelul ingvinal profund; se

formează astfel, un traiect fibroseros de 1-2 cm, de aspectul unei pâlnii orientată spre

cavitatea abdominală, ceea ce explică frecvenţa angajării anselor intestinale în acest traiect.

La câine, inelul vaginal este plasat într-un plan superior inelului ingvinal profund;

fibroseroasa apare astfel ca un tub lung de 1-2 cm, dar foarte bine ataşat cordonului

testicular, făcând astfel imposibilă apariţia herniilor intravaginale la această specie.

Cordonul testicular. Din punct de vedere anatomic este o formaţiune complexă,

uşor conică, conţinută în traiectul inghinal, cuprinzând gâtul tecii vaginale; baza mai

largă, este aplicată pe testicul, iar porţiunea efilată trece prin inelul vaginal în cavitatea

175

abdominală. Acest cordon format din artera şi vena testiculară, filete nervoase,

cremasterul intern şi canalul deferent este acoperit în totalitate de peritoneu - foiţa

organică sau viscerală - care prin intermediul mezoului vasculo-deferenţial sau comun, se

continuă cu lama parietală a tunicii vaginale.

Mezorchium. Este cuta peritoneală, care suspendă testiculul fetal de peretele

cavităţii abdominale şi conţine în interior formaţiunile amintite .

La masculul matur se disting 3 porţiuni: mezofuniculul (mezoul comun vasculo-

deferenţial) reprezintă banda îngustă dintre lama parietală şi plica conductului deferent;

mezoductul deferent (mezoul deferenţial sau plica conductului deferent) se detaşează

medial; mezoul vascular (plica vasculară) este reprezentat de porţiunea cranială între foiţele

căreia se mai găsesc, în afara cordonului vascular, şi fibre musculare netede (cremasterul

intern). Foiţa viscerală peritoneală, care acoperă albugineea testiculară poartă numele de

epiorchium; foiţa peritoneală care îmbracă epididimul în continuarea precedentei poartă

numele de mesepididim, iar prelungirea ei pe testicul formează ligamentul propriu al

testiculului, care se prelungeşte caudal cu ligamentul cozii epididimului prin care lama

viscerală se răsfrânge, pe fundul tecii vaginale, în lama parietală.

Lungimea cordonului testicular, cât şi a gâtului tecii vaginale, variază dependent de

poziţia testiculelor faţă de inelul inghinal superficial. Astfel, cordonul testicular la armăsar

este scurt, iar la rumegătoare relativ lung. La vier, carnivore şi iepure cordonul testicular şi

gâtul tecii vaginale sunt foarte lungi datorită faptului că testiculele trec printre cele două

coapse spre înapoi, pentru a se plasa subanal sau perineal (Coţofan V., 1978).

1.1.6. Poziţia şi forma pungilor testiculare

La armăsar. Pungile scrotale se găsesc între cele două coapse, în regiunea

inghinală, voluminoase, relativ scurte, puternic pigmentate şi cu o formă emisferică, ele

prezintă un şanţ median şi un rafeu scrotal. Testiculul prezintă o uşoară înclinaţie ventro-

caudală, încât marginea lui liberă „priveşte” cranio-ventral. Cremasterul extern este bine

dezvoltat şi acoperă procesul vaginal, cu excepţia feţei mediale. Canalul deferent urcă spre

inelul inghinal superficial la faţa medială a cordonului testicular, putându-se palpa

transcutan, lateral corpului penisului.

La taur, berbec şi ţap. Pungile testiculare sunt mai voluminoase şi mai alungite,

atârnând de un gât bine detaşat în regiunea inghinală. La berbec şi ţap, pungile 176

testiculare sunt mai mari şi prezintă un evident şanţ median pe ambele feţe. Pielea

scrotală este acoperită cu lână sau peri şi lipsită de pigment; cranial prezintă două

mameloane reduse. La taur, pielea scrotală este de culoare roz şi parcursă de un rafeu

median; prezintă la bază, în partea anterioară 2-4 mameloane reduse. Testiculele sunt

plasate cu axul vertical, cu extremitatea caudală ventral; corpul epididimului este plasat

medial pe marginea epididimară a testiculului, iar canalul deferent poate fi uşor palpat în

apropierea inelului inghinal prin traversul pielii.

La vier. Pungile testiculare sunt situate subanal şi puţin detaşate, la unele exemplare

greutatea mare a testiculelor le determină să atârne. Pielea scrotală este uşor încreţită, de

culoare roz, şi cu peri rari; prezintă un rafeu median evident. Extremitatea caudală a

testiculului este orientată spre anus, iar marginea liberă priveşte caudal. Procesul vaginal

prezintă un gât excesiv de lung care trece printre cele două coapse şi se curbează în

regiunea subpubiană spre inelul inghinal superficial.

La câine. Pungile testiculare sunt situate mai departe de anus, proeminente şi cu

pielea scrotală pigmentată; prezintă o depresiune mediană şi un rafeu evident. Testiculele,

relativ mici, au extremitatea caudală orientată dorsal; procesul vaginal prezintă un

cremaster extern redus.

La motan. Pungile testiculare sunt plasate imediat sub anus, între acesta şi penis,

datorită faptului că, ele rămân la locul dezvoltării lor ontogenetice, unde s-au format din

cutele scrotale; sunt mici, puţin detaşate şi acoperite cu păr des. Testiculele au o poziţie

asemănătoare celor de la câine.

La iepuroi. Pungile testiculare sunt şterse, scrotul subţire, de culoare roz şi acoperit

cu peri scurţi şi abundenţi. Muşchiul cremaster extern înveleşte complet procesul vaginal,

permiţând retragerea acestuia în interiorul canalului inghinal, deosebit de larg la această

specie (Coţofan V., 1978; Popovici I., 1994).

1.2. GLANDELE GENITALE ACCESORII

Aceste organe reprezintă un grup distinct funcţional de glande care, în afara

ampulelor deferenţiale, sunt grupate în jurul porţiunii pelvine a uretrei, reprezentând canalul

uro-genital în interiorul căruia îşi varsă produsul de secreţie ce contribuie la elaborarea

spermei.

177

Dezvoltarea şi funcţia lor sunt dirijate de hormonii sexuali. La masculii castraţi la o

vârstă tânără ele nu se mai dezvoltă, iar la cei castraţi târziu se atrofiază şi îşi încetează

secreţia.

Ontogenetic, dezvoltarea lor începe în săptămâna a 6-a embrionară din

mezenchimul plăcii nefrotomiale din care se dezvoltă şi o parte a segmentelor aparatului

genital. Acest sistem glandular este reprezentat de: glandele veziculare, prostată şi glandele

bulbouretrale.

1.2.1. Glandele veziculare

Denumite (la armăsar) şi vezicule seminale, sunt organe pereche situate dorso-

lateral de gâtul vezicii urinare şi de canalele deferente şi orientate cu extremitatea fundică,

cranial în plica urogenitală, lateral faţă de ampulele canalelor deferente şi dorsal de vezica

urinară. Ontogenetic, glandele veziculare se dezvoltă prin înmugurirea extremităţii caudale a

canalului Wolff. În seria mamiferelor domestice, prezintă mari variaţii în ce priveşte forma,

volumul şi structura. În general, au o formă de sac, prezentând un fund orientat cranial şi

acoperit de foiţa seroasă a peritoneului, un corp şi un gât (canalul excretor) dispus caudal şi

care realizează joncţiunea cu porţiunea terminală a canalului deferent pentru a forma

canalul ejaculator.

La armăsar. Au aspectul unor vezicule piriforme cu pereţii groşi, cu un diametru de 3-

6 cm şi 10-15 cm lungime. În conductul excretor există un pliu al mucoasei asemănător unei

valvule, căruia i se atribuie rol în tranzitul secreţiei. Produsul de secreţie este un lichid

vâscos, colectat într-o vastă cavitate centrală delimitată de o mucoasă subţire şi plisată, cu

numeroase cripte în care se deschid glande de tip tubular. Tunica musculară este groasă şi

înveleşte complet întreaga mucoasă. Tunica adventiceală este reprezentată de o

membrană fibro-elastică, ce aderă cranial la seroasa plicii urogenitale (fig. 8).

La rumegătoare. Glandele au o suprafaţa neregulată, uşor boselată, lungimea de 7-

12 cm, diametrul de 2-5 cm şi aspectul unui sac diverticulat şi uşor răsucit. Mucoasa

prezintă un strat glandular de tip tubulo-alveolar, ramificat şi bine dezvoltat.

La vier. Glandele seminale apar enorme, cu un aspect piramidal boselat şi cu vârful

orientat caudal până în apropierea glandelor bulbouretrale, nivel la care sunt reunite printr-

un sept conjunctiv. Corpul lor este uşor curbat medial şi se continuă cu un conduct excretor,

care se deschide în uretră în apropierea canalului deferent, fapt pentru care la această

178

specie nu există un canal ejaculator propriu-zis. Epiteliul glandular este organizat în tubi

glandulari intens ramificaţi şi cu numeroase dilataţii alveolare. Spaţiile interlobulare de

acumulare a secreţiei, necesare pentru stocarea unei cantităţi mari de secreţie, sunt

evidente la această specie (Mureşan E. şi col., 1979) (fig. 9).

Eliminarea unei cantităţi de 400-500 cm3 de secreţie în timpul ejaculării este facilitată

de stratul gros al musculaturii netede, plasată în ţesutul conjunctiv interstiţial şi în

adventicea glandei.

La carnivore. Glandele veziculare lipsesc.

La iepuroi. Glandele veziculare sunt relativ reduse şi situate la faţa dorso-laterală a

gâtului vezici urinare; în plan median aderă la „uterul masculin” fapt pentru care au fost

confundate de mulţi autori cu această formaţiune (Coţofan V., 1974; Setchell B.P., 1993;

Hafez, 2000).

1.2.2. Glanda prostată

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea epiteliului porţiunii craniale a uretrei

intrapelvine; este prezentă la toate mamiferele domestice, dar are dezvoltarea, forma şi

poziţia diferită în raport cu canalul urogenital. Prostata cea mai dezvoltată o au carnivorele,

urmând în ordine descrescândă armăsarul, taurul, vierul, berbecul şi ţapul. În general,

glanda prezintă: corpul prostatei (nu este valabil pentru berbec şi ţap) situat pe faţa dorsală

a originii uretrei, acoperind canalele ejaculatoare; porţiunea diseminată, este prezentă la

toate mamiferele domestice exceptând armăsarul.

Corpul prostatei prezintă o faţă dorsală, care vine în raport cu rectul şi o faţă ventrală

care se mulează pe originea uretrei. Ca structură, faţa externă a glandei este înconjurată de

o capsulă groasă din care se detaşează o stromă densă conjunctivo-musculară, ce

delimitează spaţii acoperite cu epiteliu secretor tubulo-alveolar ramificat, care produce

secreţia specifică. Spaţiile intraglandulare, care servesc pentru acumularea secreţiei, se

găsesc numai la carnivore şi mai puţin la cabaline.

La armăsar. Prostata are o culoare galben-lutoasă şi este formată din doi lobi (drept

şi stâng) largi (5-9 cm/3-6 cm) şi consistenţi, uniţi printr-un istm plasat pe partea dorsală a

uretrei. Produsul de secreţie se elimină prin 10-20 perechi de canalicule, care se deschid de

o parte şi de alta a tuberculului seminal.

179

La taur şi vier. Prostata are o culoare galben-albicioasă şi este mai redusă decât la

armăsar. Prezintă un corp mic, aplatizat, de 3-4 cm lungime şi 1-1,5 cm grosime. Porţiunea

diseminată este inclusă în peretele uretrei şi înconjurat sub forma unui manşon de muşchiul

uretral.

La berbec şi ţap. Corpul prostatei lipseşte, aceasta fiind reprezentată exclusiv de

porţiunea diseminată şi are structură tubuloacinoasă; este dispusă radial periuretral; tubii se

deschid pe peretele dorso-lateral al uretrei intrapelvine.

La câine. Prostata este foarte dezvoltată, acoperind complet originea uretrei. Are un

aspect globulos, uşor bilobat şi o culoare gălbuie. Corpul prostatei este străbătut în sens

cranio-caudal de porţiunea terminală a canalelor deferente. Poziţia şi dimensiunea glandei

la câine variază în funcţie de vârsta animalului. Capsula trimite la interior o serie de septe

radiare, care permit sistematizarea glandei în lobi şi lobuli; un sept median mai dezvoltat

conferă prostatei un aspect bilobat. Sistemul canalicular, convergent spre lumenul uretral,

se deschide prin numeroase orificii în formă de pâlnie în jurul tuberculului seminal.

La motan. Prostata nu cuprinde şi faţa ventrală a uretrei. La speciile de carnivore

porţiunea diseminată a prostatei, plasată în peretele uretrei, este redusă.

La iepuroi. Corpul prostatei este asemănător celui de la armăsar, având un aspect

bilobat şi o dezvoltare în sens transversal; produsul de secreţie se varsă prin patru canale

excretoare. Dimensiunea glandei variază în funcţie de vârstă şi perioada de rut; porţiunea

diseminată este redusă (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984, Edquist L.E. şi col., 1993; Groza

I. şi Morar I., 2004).

1.2.3. Glanda bulbouretrală

Ontogenetic, se dezvoltă prin proliferarea porţiunii pelvine a sinusului urogenital. Se

prezintă ca două formaţiuni ovoide sau aplatizate, plasate simetric de o parte şi de alta a

extremităţii caudale a uretrei intrapelvine, venind în raport cu bulbii spongioşi ai penisului. În

seria mamiferelor domestice această glandă lipseşte la câine şi este foarte redusă la motan.

La suine. Glandele bulbouretrale sunt exagerat de mari, având o lungime de 17-18

cm şi 5 cm grosime. Sunt situate la nivelul arcadei ischiatice şi se continuă de o parte şi de

alta a uretrei, până la arcada pubiană, unde vine în contact cu glandele veziculare. Datorită

unei reduse punţi musculare, care le leagă transversal, glandele au aspectul literei „H”.

Canalele excretoare, câte unul pentru fiecare lob, se deschid în uretră la nivelul curburii

180

acesteia; sunt protejate de o valvulă ischiatică. Lobulii glandei, tubulari, ramificaţi, sunt

prevăzuţi cu numeroase spaţii de acumulare:

Ţesutul interlobular conţine fibre musculare netede, iar capsula glandei este

acoperită de muşchiul compresor al glandelor bulbouretrale.

La taurine şi cabaline. Ambii lobi ai glandei sunt plasaţi dorsal faţă de uretră; au o

formă emisferică şi mărimea unei nuci, sunt mai închişi la culoare decât prostata şi complet

acoperiţi de muşchiul bulboglandular. La rumegătoarele mici, lobii glandei au dimensiunea

unei alune şi fiecare prezintă câte un singur canal de excreţie, iar la cabaline câte 3-5.

La iepuroi. Glanda este redusă (4/6 mm). Lobii sunt ovoizi şi acoperiţi complet de

muşchiul bulboglandular. La exterior o capsulă redusă înveleşte un parenchim glandular

format din tubi simpli, neramificaţi (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000).

1.2.4. Penisul

Penisul reprezintă partea externă a organelor genitale, constituind de fapt organul

copulator masculin. În seria mamiferelor domestice, cu excepţia motanului şi iepurelui, la

care este orientat caudal, penisul este plasat între cele două coapse începând de la arcada

ischiatică până la apropierea regiunii ombilicale, flancat de cordoanele testiculare şi

adăpostit într-o teacă de ţesut conjunctiv, în care este acoperit şi suspendat de fasciile

superficiale şi profunde ale perineului (continuare a fasciilor omonime ale trunchiului).

Extremitatea liberă a penisului şi glandul sunt acoperite de piele şi adăpostite într-o

duplicătură a acesteia denumită prepuţ.

În ansamblu, penisul este format dintr-un corp divizat într-o porţiune fixă, care se

întinde de la rădăcina penisului, până în fundul cavităţii prepuţiale şi o porţiune liberă, care

începe de la acest nivel şi se întinde până la gland.

Corpul penisului. Este format la rândul lui din corpul cavernos şi uretră, care este

înconjurată de corpul spongios. Corpul spongios la rândul lui, prezintă mai multe porţiuni:

bulbii spongioşi, corpul spongios al penisului, corpul spongios al glandului şi bulbii

spongioşi. În structura penisului mai intră musculatura, vase sanguine şi limfatice, nervi şi

pielea porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut

erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.

Corpul cavernos al penisului provine din contopirea, pe linia mediană, a doi corpi

cilindrici, care îşi păstrează independenţa mai ales la nivelul rădăcinii penisului, unde se

181

despart în două părţii efilate (stâlpii penisului) care se inseră separat pe arcada ischiatică.

Contopirea celor două tije cavernoase, începând de la rădăcina penisului spre vârf, se

realizează mai mult sau mai puţin complet, rămânând un perete despărţitor - septul penian -

complet la carnivore şi iepure şi incomplet sau perforat de numeroase orificii la celelalte

mamifere domestice.

Un argument al parităţii ontogenetice a corpului cavernos o constituie şi şanţul dorsal

al penisului, care adăposteşte vasele sanguine şi nervii, precum şi şanţul uretral, mai adânc,

situat pe faţa ventrală care adăposteşte uretra cu corpul spongios. Extremitatea cranială a

corpului cavernos este uşor efilată şi acoperită de dilataţia corpului spongios al glandului.

Corpul cavernos este înconjurat de o tunică albuginee groasă, care trimite concentric

trabecule conjunctive în interiorul acestuia, apărând astfel un schelet de rezistenţă ale cărui

areole sunt căptuşite cu endoteliu vascular şi care sunt umplute cu sânge şi ocupate de

ţesut cavernos; este suspendat de faţa ventrală a simfizei ischiopubiene, în apropierea

rădăcinii sale, de un ligament scurt şi puternic numit ligamentul suspensor al penisului

Corpul spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral) este dispus în jurul uretrei

în şanţul uretral al corpului cavernos. Are un calibru uniform pe toată întinderea lui,

exceptând extremităţile care sunt mai dilatate, prezentând mai variaţii specifice. Astfel, la

nivelul curburii ischiatice a uretrei, în apropierea glandei bulbouretrale, se găseşte bulbul

spongios al penisului (sau ţesutul spongios uretral), iar în sens cranial este dispus în jurul

uretrei în şanţul uretral al corpului cavernos. Bulbul spongios al penisului (sau bulbii uretrei)

este acoperit de o albuginee fină care se va continua pe toată întinderea ţesutului spongios

şi este separat de un sept median în două părţi simetrice. Spre interior, albugineea trimite

numeroase trabecule fine care, asemănător corpilor cavernoşi delimitează spaţii relativ largi

căptuşite de endoteliul vascular. Bulbul spongios al penisului se continuă direct în şanţul

uretral cu corpul spongios al penisului care înconjoară uretra, constituind porţiunea

spongioasă a uretrei.

La extremitatea anterioară a penisului, corpul spongios prezintă o nouă dilataţie

numită corpul spongios al glandului, care îmbracă vârful efilat al corpului cavernos şi

constituie baza anatomică a glandului. Această masă de ţesut spongios, enorm dezvoltată

la câine şi armăsar şi de forma unui capişon redus şi ascuţit la celelalte mamifere

domestice, este străbătută în centru de canalul uretral.

Ţesutul erectil al corpului cavernos al penisului prezintă caverne căptuşite intim de

endoteliul vascular; prezintă un raport diferit pe suprafaţa de secţiune, putând să predomine

182

fie scheletul conjunctiv trabecular, fie ţesutul cavernos, diferenţiind astfel două tipuri de

penis:

a) tipul fibro-elastic, atunci când predomină scheletul trabecular conjunctiv şi

albugineea;

b) tipul musculo-cavernos, atunci când predomină ţesutul cavernos cu areole mari,

legate între ele de fibre musculare netede.

În primul caz, întâlnit la rumegătoare şi porc, penisul prezintă o lungime apreciabilă şi

o consistenţă ridicată şi în cazul când nu este în erecţie; uretra cu ţesutul spongios este

inclusă complet în corpul cavernos.

În al doilea caz, întâlnit la armăsar, carnivore şi iepure, structurile erectile în stare de

repaus sunt moi şi compresibile. Ţesutul erectil, scheletul trabecular şi tunica albuginee

formează o unitate funcţională, care la tipul cavernos-muscular în timpul erecţiei va

determina alungirea şi indurarea penisului, iar la tipul fibroelastic supraindurarea, fapt pentru

care la aceste specii penisul va prezenta o „rezervă” de lungime - flexura sigmoidă - care se

şterge în timpul erecţiei.

Corpul spongios este înconjurat şi el de o albuginee fină care, în zona glandului,

aderă intim la piele. Areolele ţesutului spongios sunt reprezentate de spaţii sanguine largi în

forma unor plexuri venoase cu ochiuri mari. În timpul erecţiei corpul spongios primeşte un

aflux mai mare de sânge prin artera bulbului penian, ramură terminală din artera pudendă

internă. Erecţia corpului spongios, cu toate etapele sale, are loc treptat în sens caudo-

cranial numai în timpul copulaţiei, deci subsecvent corpilor cavernoşi; se realizează astfel o

mărire considerabilă a glandului şi o dilatare a porţiunii spongioase a uretrei (Groza I. şi

Muntean M., 1998).

Muşchii penisului. Au rolul dirijării penisului în timpul copulaţiei, comprimării venelor

de descărcare pentru accentuarea erecţiei, accelerării lichidului spermatic, în timpul

ejaculării şi, în sfârşit, comprimării penisului şi retragerii lui în furou, după copulaţie. O parte

din muşchii penisului, aparţin uretrei (bulbospongios şi transversul penisului). Dintre muşchii

proprii penisului cei mai importanţi sunt: ischiocavernos şi retractorul penisului.

Muşchiul ischiocavernos este plasat la nivelul arcadei ischiatice, acoperind ramurile

de inserţie ale corpului cavernos până la rădăcina penisului. Este foarte puternic şi prin

contracţia sa participă la erecţie comprimând rădăcina corpului cavernos şi aduce penisul

rigid în poziţia necesară intromisiunii.

183

Muşchiul retractor al penisului este un muşchi neted, pereche, cu originea pe faţa

ventrală a primei vertebre coccigiene, după care cele două benzi musculare, înconjură

rectul şi se continuă sub forma unui cordon lat (la ecvine) sau două cordoane (la

rumegătoare, suine) pe faţa ventrală a muşchiului bulbospongios, pe care se pierde. La

câine, ajunge până la bulbul glandului, iar la rumegătoare şi porc până la convexitatea

caudală a flexurii sigmoide (Coţofan V., 1974; Boitor I., 1984; Hafez şi Hafez, 2000; Groza I.

şi Morar I., 2004).

1.2.5. Prepuţul

Numit şi „furou”, este o pungă a pielii pe peretele ventral al abdomenului, care

înconjoară porţiunea liberă a penisului. Are aspectul exterior al unei proeminenţe

longitudinale, care atinge vecinătatea cicatricii ombilicale.

În partea anterioară prezintă un orificiu prepuţial prin care comunică cu cavitatea

prepuţială. Extremitatea caudală a cavităţii prepuţiale are aspectul unui fund de sac inelar,

unde tegumentul se răsfrânge pe porţiunea liberă a penisului. Cavitatea prepuţială în

perioada de repaus funcţional este ocupată în întregime de porţiunea liberă a penisului. În

erecţie, când penisul este scos din prepuţ, această cavitate dispare complet.

În componenţa prepuţiului intră: tegumentul extern, reprezentat de pielea regională,

suplă, uneori cu un smoc de peri în jurul orificiului prepuţial, iar pe linia mediană un rafeu

evident; tegumentul intern foarte modificat, onctuos, având aspectul unei mucoase.

La ecvine formează o plică prepuţială circulară a cărei margine caudală aderă la

baza porţiunii libere, iar marginea cranială formează inelul prepuţial. Tegumentul intern al

prepuţiului, este bogat în glande sebacee modificate, care secretă o substanţă caracteristică

denumită „smegmă” prepuţială.

La vier, tegumentul intern al prepuţiului la jumătatea lungimii lui prezintă o cută

circulară, care împarte cavitatea prepuţială în două compartimente - anterior şi posterior;

primul, prezintă pe plafon un diverticul spaţios (diverticulul prepuţial) cu tendinţă de bilobare

şi care în structura sa prezintă glande ce secretă un lichid onctuos cu miros caracteristic

vierului (fig. 10).

La rumegătoare şi suine, orificiul prepuţial este foarte strâmt, iar cavitatea prepuţială

îngustă şi adâncă; în hipoderm se găsesc numeroşi noduli limfatici. La motan şi iepuroi,

prepuţiul este scurt şi situat sub anus, cu o deschidere largă orientată caudal.

184

La speciile cu cavitatea prepuţială adâncă şi îngustă prepuţiul este prevăzut cu

muşchi prepuţiali: rumegătoarele, vierul şi câinele prezintă o pereche de muşchi prepuţiali

craniali protractori, care derivă din pielosul trunchiului; au aspectul a două benzi

convergente caudale, care se inseră cranial de o parte şi de alta a apendicelui xifoid, iar la

nivelul prepuţiului se unesc ventral sub formă de ansă. Au rol de protractori ai prepuţiului.

Muşchiul prepuţial caudal retractor este prezent numai la rumegătoare şi rar la vier; se

inseră pe tunica abdominală, lateral de inelele inghinale, iar cranial în apropierea orificiului

prepuţial; este retractor al prepuţiului.

Între lama internă şi externă, prepuţiul mai prezintă numeroase fibre elastice derivate

din tunica abdominală, cu rol de suspensor al prepuţului (Coţofan V., 1974, Boitor I., 1984).

1.2.6. Penisul la animalele domestice

Armăsarul. Are un penis aproape cilindric şi uşor curbat, cu o lungime care variază

între 50-60 cm (în repaus), până la 80-90 cm (în erecţie). Porţiunea liberă este acoperită de

o piele subţire cu aspect mucos, pigmentată complet sau marmorat. Glandul este extrem de

voluminos, iar în erecţie are aspectul unei ciuperci; este limitat de corpul penisului printr-un

gât evident şi prezintă circular o margine proeminentă - coroana glandului. Pe faţa

anterioară a glandului se află o adâncitură - fosa glandulară (în care proemină un scurt

proces uretral, cu orificiul uretral extern) conic şi cu tendinţă de bilobare (fig. 11).

Taurul. Prezintă un penis cilindric, subţire şi lung de 100-130 cm; caudal burselor

testiculare, corpul penisului prezintă flexura sigmoidă cu prima convexitate, orientată

cranial. Porţiunea liberă are o extremitate conoidă cu un gland redus, separat de corp printr-

un gât. Meatul urinar se deschide în vârful unui redus proces uretral plasat excentric, care

se continuă în sens caudal cu rafeul penian (fig. 12, 13).

Berbecul. Prezintă un gland mai dezvoltat decât taurul şi de aspectul unui capişon

rotunjit. Uretra se prelungeşte cu un proces uretral lung de 30-40 mm şi uşor inflexat.

Caudal glandului, pe faţa ventrală stângă, prezintă un proces rotunjit - tuberculul spongios -

de o culoare uşor roşiatică (fig. 12,13).

Ţapul. Procesul uretral este mai scurt (20-25 mm) şi plasat pe faţa stângă, iar

tuberculul spongios lipseşte.

Vierul. Are un penis asemănător, în general, cu cel al rumegătoarelor de care se

deosebeşte prin corpul mai subţire, mai lung şi cu flexura sigmoidă plasată cranial burselor

185

testiculare. Extremitatea liberă este ascuţită şi uşor spiralată, de aspectul unui tirbuşon.

Glandul este extrem de redus, reprezentat de ţesutul spongios puţin dezvoltat şi care nu

acoperă extremitatea liberă a corpilor cavernoşi. Şanţul uretral este marcat de un rafeu

penian evident (fig. 12).

Câinele. Prezintă, la fel ca celelalte carnivore, extremitatea anterioară a corpului

cavernos osificată, constituind osul penian. Lungimea totală a penisului este de 15-20 cm

din care 8-11 cm aparţin porţiunii fixe, respectiv corpilor cavernoşi, restul este reprezentată

de osul penian, peste care se suprapune glandul (fig. 14).

Corpul cavernos prezintă un şanţ uretral adânc, iar pe secţiune transversală îşi

păstrează septul penian complet. Extremitatea anterioară a corpului cavernos se continuă

direct cu baza osului penian care are în general aspectul unui jgheab deschis ventral.

Extremitatea anterioară a osului penian este efilată şi se continuă cu un cordon redus fibros.

Corpul spongios al glandului înconjoară osul penian şi formează un gland excesiv de

dezvoltat, care prezintă o porţiune anterioară alungită şi uşor ascuţită, delimitată caudal de

o gâtuitură, care o desparte de porţiunea posterioară (sau bulbul glandului) suprapusă bazei

osului penian. Sângele din ţesutul spongios al glandului este „descărcat” prin două vene

dorsale ale penisului care, după ce intră prin arcada ischiatică în cavitatea pelvină, trec

printr-un inel fibros format de tendonul intermediar al muşchiului ischiouretral sau muşchiul

compresor al venelor dorsale ale penisului. Datorită acestei particularităţi, erecţia glandului

se produce brusc prin comprimarea venelor dorsale în timpul actului copulator. Dilatarea

porţiunii bulbare a glandului nu va permite retragerea penisului din vagin decât după o

perioadă mai lungă de timp.

Motanul. Prezintă, la fel ca la iepure, penisul orientat caudal. Porţiunea liberă a

penisului are ca bază anatomică un os penian şi este acoperit de corpul spongios şi de

piele, prevăzută cu papile uşor cornificate, dirijate spre baza penisului.

Muşchiul rectopenian (sau retractorul penisului) este reprezentat de două benzi care,

la fel ca la iepure, se inseră pe feţele laterale ale bazei cozii şi rectului, iar distal pe faţa

ventrală a corpului cavernos; trage penisul în poziţie caudală, de repaus. Din muşchiul

ischiocavernos un grup de fibre craniale au rolul de protractor al penisului în vederea

copulaţiei.

Iepurele. Penisul se deosebeşte de cel de motan prin lipsa osului penian şi a

papilelor cornificate de pe extremitatea liberă. Meatul urinar este mai larg. Prepuţiul prezintă

două aglomerări glandulare prepuţiale, care îşi varsă produsul prin câte un canal propriu, ce

186

se deschide de o parte şi de alta a penisului. La unele specii de rozătoare (castor, mosc)

aceste glande produc o substanţă cu miros aromat (Coţofan V., 1974; Hafez şi Hafez,

2000).

1.3. CONSIDERAŢII HISTOLOGICE ASUPRA

APARATULUI GENITAL MASCUL

1.3.1. Testiculul (testis, orchis)

Este învelit de o tunică conjunctivă, inextensibilă, numită albuginee. Această

tunică, formată din lame de ţesut conjunctiv, conţine în grosimea ei o mulţime de vase

sangvine şi nervi, care îi dau la exterior un aspect cu totul deosebit (fig. 15).

De la faţa internă a albugineei se detaşează numeroase septumuri cojunctivo-

vasculare care împart masa testiculului în 200-300 de lobuli. Spre centrul testiculului

aceste septumuri se ţes între ele formând un cordon lojat numit mediastinum testis sau

corpul lui Highmore.

Fiecare lobul conţine în interiorul lui 3-4 tubi seminiferi, care reprezintă unitatea

anatomo-fiziologică de bază a testiculului. Tubul seminifer este foarte flexuos, subţire şi

cu lungimea variabilă de la specie la specie. Fiecare tub seminifer este înconjurat de

ţesut conjunctiv şi are două extremităţi:

- o extremitate către albuginee, înfundată, în formă de deget de mănuşă;

- o extremitate către interiorul organului, care se uneşte cu extremitatea celorlalţi

tubi seminiferi de la acelaşi lobul, dând naştere la tubii drepţi.

După ce parcurg un traiect scurt, tubii drepţi pătrund în corpul lui Highmore, unde

se anastomozează, formând rete testis sau reţeaua lui Haller (Johnson şi col., 1989;

Popovici şi col., 1994).

Din reţeaua lui Haller se detaşează 6-20 tubi, denumiţi conurile eferente, iar după

unirea lor va lua naştere epididimul.

Între tubii seminiferi, în ţesutul conjunctiv interstiţial, se află grupe de celule mari,

ovoide sau poliedrice, dispuse în grămezi perivasculare, (celulele Leydig) care

constituie glanda cu secreţie internă a testiculului – glanda interstiţială (a lui Leydig sau

glanda diastematică). Ea secretă testosteronul, hormon cu multiplu rol în organism

(Hafez şi Hafez, 2000).

187

Tubul seminifer reprezintă partea cea mai importantă a testiculului, deoarece aici

iau naştere spermatozoizii.

La animalele domestice spermatozoizii prezintă unele diferenţe între specii care

constau în: forma, lungimea şi lăţimea capului, lungimea totală a spermatozoidului.

Odată formaţi, spermatozoizii ocupă partea centrală a tubului seminifer şi sunt

fixaţi cu capul în sinciţiul sertolian, iar cu coada dirijată spre lumenul tubului seminifer.

Pe măsură ce se maturează, ei cad în lumenul tubului.

Sinciţiul lui Sertoli se prezintă sub forma unei mase protoplasmatice, reticulo-

filamentoasă, înaltă, răspândită printre celulele seminale propriu-zise. Pe acest sinciţiu se

găsesc implantate spermatidele pe cale de transformare în spermatozoizi. Celulele

Sertoli au rol trofic şi de susţinere (Weber şi col., 1990, Groza I., Morar I., 2004).

1.3.2. Epididimul (epididymis)

În general, capul, corpul şi coada epididimului au aceeaşi structură histologică.

Epiteliul este de tip cilindric, simplu, cu cili ficşi sau stereocili, aşezat pe o membrană

bazală. În afara membranei bazale se găsesc puţine fibre musculare netede şi ţesut

conjunctiv (Seidel G.E., 1979) (fig. 15).

1.3.3. Canalul deferent (ductus deferens)

Din punct de vedere histologic, canalul deferent este format din seroasă, de

origine peritoneală, musculoasă, dispusă pe trei straturi (longitudinal intern, circular

mijlociu şi longitudinal extern) şi mucoasă care are un epiteliu bistratificat (Ardalani G.,

1988) (fig. 15).

1.3.4. Canalul ejaculator

Este porţiunea terminală a căilor genitale propriu-zise şi rezultă din confluenţa

extremităţilor caudale ale canalului deferent şi canalul veziculelor seminale, păstrând

arhitectonica acestora (Boitor I., 1984; Groza I. şi Muntean M., 2002).

188

1.3.5. Uretra (uretra)

2.6.5.1. Uretra intrapelvină. Are mucoasa formată dintr-un epiteliu poligonal

pluristratificat, sub mucoasă se găseşte un strat vascular, apoi un strat de fibre

musculare dispuse longitudinal, dublate la exterior de muşchiul uretral, care are rol de

sfincter, împiedicând ieşirea urinei în timpul ejaculării (Foldesey şi col., 1992).

2.6.5.2. Uretra extrapelvină. Are o mucoasă formată dintr-un epiteliu cilindric

stratificat, iar corionul este bogat în fibre conjunctive elastice şi puternic vascularizate

(Hafez E.S.E., 2000; Groza I., Morar I., 2004) (fig. 15).

1.3.6. Penisul

În structura penisului intră musculatură, vase sanguine şi limfatice, nervi şi pielea

porţiunii libere. Funcţia de copulaţie se poate realiza datorită celor două tipuri de ţesut

erectil: corpul spongios şi corpul cavernos.

1.3.7. Corpul spongios

Corpul spongios al uretrei extrapelvine prezintă la exterior o albuginee fină care se

continuă cu un ţesut erectil cu areole largi, acoperite cu un endoteliu simplu.

1.3.8. Corpul cavernos

Corpul cavernos al penisului este acoperit la exterior de o albuginee din ţesut

fibro-elastic. De pe faţa internă a albugineei se detaşează o serie de septumuri

incomplete care se întretaie între ele, delimitând nişte spaţii denumite lacune, căptuşite

cu un endoteliu de tip vascular şi în care se deschid arterele cavernoase cu aspect

helicoidal. Acest ansamblu formează ţesutul erectil al penisului (Groza I., Muntean M.,

2000).

189

1.3.9. Prepuţul sau furoul (praeputium)

La unele specii (taur, berbec, ţap, vier şi câine) prezintă o cută a pielii

abdomenului în care este adăpostită porţiunea liberă a penisului. Este format din

tegument extern şi intern care prezintă foiţa parietală şi viscerală între piele şi mucoasă,

bogate în glande sebacee modificate. De asemenea la majoritatea speciilor conţine şi

muşchi protractori şi retractori. La armăsar structura este mai complexă, prezentând un

sac dublu din care se disting prepuţul intern şi extern (Groza I., Muntean M., 2002).

1.3.10. Veziculele seminale (glandulae vesicularis)

Ca structură, vezicula seminală este formată din mucoasă, musculoasă şi

adventice. Mucoasa are aspect dantelat şi prezintă nişte creste care se anastomozează.

Epiteliul mucoasei este cubic sau cilindric. Corionul este subţire şi prezintă în dreptul

crestelor fibre musculare netede.

Musculatura este dispusă pe două planuri: circular intern, mai gros şi longitudinal

extern, mai subţire.

Adventicea este formată dintr-un strat de ţesut conjunctiv, subţire, în care se

găsesc vase şi nervi.

Veziculele seminale secretă substanţe nutritive pentru spermatozoizi şi substanţe

care contribuie la formarea plasmei seminale (Johnson şi col., 1998, Groza I., Morar I.,

2004) (fig. 15).

1.3.11. Prostata (glandulae prostata)

Ca structură, prostata este formată dintr-o stromă conjunctivă, ţesut glandular,

vase şi nervi. Parenchimul este alcătuit din glande tubulo-acinoase, ale căror canale

conductoare, în număr de 15-30 se deschid în pereţii laterali ai uretrei intrapelviene.

Glandele sunt acoperite de un epiteliu prismatic spre cilindric înalt, dispus pe o

membrană bazală. Prostata secretă un lichid bogat în lecitină şi electroliţi care are rolul

de a trezi mobilitatea spermatozoizilor (Glossop C.E., 1986, Groza I. şi Muntean M.,

2002) (fig. 15).

190

1.3.12. Glandele bulbo-uretrale (glandulae bulbourethralis)

Au la exterior o capsulă fibro elastică de la care pleacă spre interior septumuri

care împart glanda în lobuli ce cuprind glandele tubulo-acinoase, acoperite de un epiteliu

simplu şi poliedric, dispus pe o membrană bazală. Stroma acestor glande conţine fibre

elastice, fibre musculare netede şi striate. Ţesutul glandular este compus din acini

glandulari voluminoşi, având un epiteliu cu celule înalte. Ele secretă un lichid sero-

mucos, care contribuie la formarea plasmei seminale (Ashdown G. şi col., 1988, Groza I.,

Morar I., 2004) (fig. 15).

191

Fig. 1 – Testiculul la taur, armăsar, vier şi câine1. Faţa laterală; 2. Extremitatea cranială; 3. Extremitatea caudală; 4. Marginea epididimară; 5. Marginea liberă; 6. Corpul epididimului; 6a. Capul epididimului; 6b. Coada epididimului; 7. Canalul deferent; 8. Funiculul spermatic; 9. Plexul pampiniform

Fig. 2 – Aparatul genital la armăsar1. Foiţa parietală; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală; 6. Plica vasculară; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 12. Ligam. Epididimar caudal; 13. Canalul deferent cu segmentul galndular; 13a. Artera spermatică internă; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Veziculele seminale; 18. prostata; 19. Glanda bulbo-uretrală; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. procesul uretral; 23. prepuţul; 24. Orificiul prepuţial; 25. Inelul prepuţial; 26. Muşchiul retractor al penisului; 27. Muşchiul bulbo-cavernos; 28. Rectul; 29. Anusul; 20. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele lombare; c. Osul sacral; d. Vertebrele cocciginiene

192

Fig. 3 – Aparatul genital la taur1. Peritoneul, foiţa parietală; 2. Peritoneul, foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină, excavaţia rectogenitală; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Teaca vaginală, foiţa parietală; 6. Teaca vaginală, foiţa viscerală; 6a. Plexul pampiniform; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra extrapelvină, porţiunea cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul şi porţiunea diseminată a prostatei; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22, Prepuţul; 23. orificiul prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Muşchiul bulbo-cavernos; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial; a. Osul coxal; b. Vertebrele lombare; c. Osul sacrum; d. Vertebrele coccigiene.

Fig. 4 – Schema aparatului genital la vier1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală a peritoneului; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. Epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 16a. Uretra cavernoasă, partea exterioară cu „S”-ul penian; 17. Veziculele seminale; 18. Corpul prostatei şi porţiunea diseminată; 19. Glandele bulbo-uretrale; 20. Corpul cavernos al penisului; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Orificiul prepuţial; 24.Muşchiul retractor al

Fig. 5 – Aparatul genital la câine1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Canalul deferent; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent, segmentul glandular; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Rectul; 26. Anusul; 27.

193

penisului; 25. Diverticulul prepuţial; 26. Ampula rectală; 27. Anusul; 28. Inelul inghinal superficial

Testicul

Fig. 6 – Schema aparatului genital la cotoi1. Foiţa parietală a peritoneului; 2. Foiţa viscerală; 3. Cavitatea pelvină; 4. Loja conjunctivă retroperitoneală; 5. Procesul vaginal peritoneal; 6. Plica vasculară; 7. Plica canalului deferent; 8. Inelul inghinal intern; 9. Scrotul; 10. Testiculul; 11. Epididimul; 12. Ligam. epididimar; 13. Canalul deferent; 14. Ureterul; 15. Vezica urinară; 16. Uretra pelvină; 17. Uretra extrapelvină; 18. Prostata; 19. Corpul cavernos; 20. Osul penian; 21. Glandul penisului; 22. Prepuţul; 23. Ostium prepuţial; 24. Muşchiul retractor al penisului; 25. Ampula rectală; 26. Anusul; 27. Ganglionii inghinali superficiali

Fig. 7 – Aparatul genital la iepuroi1. Glandul penisului; 2. Furoul; 3. Tegumentul prepuţial; 4. Glanda prepuţială; 5. Muşchiul ischio-cavernos; 6. Rădăcina corpului cavernos; 7. Glandele Cowper; 8. Prostata; 9. Veziculele seminale; 10. Ampula canalului deferent; 11. Coada epididimului; 12. Capul epididimului; 13. Testiculul; 14. Bursa cremasteriană.

Fig. 8 – Aparatul genital la armăsar1. Tunica vaginală comună; 2. Muşchiul cremaster extern; 3. Tunica vaginală comună întredeschisă; 4. Testiculul; 5. Capul epididimului; 5a. Corpul epididimului; 5b. Coada epidididmului; 6. Cordonul spermatic; 6a. Plexul pampiniform; 7. Canalul deferent; 7a. Ampula canalului deferent; 8. Vezicula seminală; 9. Prostata; 10. Glandele bulbo-uretrale (cu muşchiul uretral şi acoperit de muşchiul ischio-uretral lateral); 11. Penisul; 12. lamela parietală a prepuţului; 12a. Lamela viscerală a prepuţului; 13. Glandul penisului; 14. Muşchiul ischio-cavernos; 15. Vezica urinară; 16. Uretra intrapelvină acoperită cu muşchiul uretral; 17. Vestigiul canalului Muller (uterul

Fig. 9 – Aparatul genital la vier1. Testiculul; 2. Epididimul; 3. canalul deferent; 4. vena şi artera spermatică; 5. Veziculele seminale; 5a. canalul excretor; 6. Prostata; 7. Glandele bulbo-uretrale; 8. Penisul; 8a. „S”-ul penian; 8b. Vârful penisului; 9. Prepuţul; 10. Diverticulul prepuţial; 11. Muşchiul uretral; 12. Muşchii bulbo-cavernoşi; 13. Muşchiul retractor al penisului; 14. vezica urinară

194

masculului); 18. Ostium vaginal; 19. Osul ischium

Fig. 10 – Prepuţul la vier1. Cutisul prepuţului; 2. Ostiumul prepuţial; 3. Lamina parietală; 4. Diverticulul prepuţial; 5. Vase de sânge; 6. partea cranială a prepuţului; 7. partea tubulară a prepuţului; 8. Vârful penisului

Fig. 11 – Penisul la armăsar1. Prepuţul; 2. lamela parietală; 3. lamela viscerală; 4. Inelul prepuţial; 5. Vârful penisului; 6. Glandul penisului; 7. Fossa glandului; 8. procesul uretral

Fig. 12 – Secţiune transversală prin corpul penisului la: a) armăsar; b) vier; c) taur

1. Albuginee; 1a. Traveele corpului cavernos; 1b. Septumul penisului; 1c. Corpul cavernos; 2. Şanţul uretral; 3. Uretra; 3a. Corpul cavernos al uretrei; 4. Muşchiul bulbo-cavernos; 5. Arterele şi venele dorsale ale penisului; 6. Artera arterei pudende externe; 7. Muşchiul retractor al penisului

195

Fig. 13 – Penisului la taur (A) şi berbec (B) (extremitatea liberă)

1. Glandul penisului; 2. Coroana glandului; 3. Gâtul glandului; 4. procesul uretral; 5. Rafeul glandului; 6. Rafeul prepuţial; 7. Prepuţul; 8. Tuberculul stâng; 9. Meatul urinar

Fig. 14 – Penisul la câine1. Corpul cavernos; 2. Bulbul glandului; 3. Prepuţul; 4. Glandul (porţiunea alungită); 5. Osul penian; 6. Porţiunea fibroasă a osului penian; 7. Uretra; 8. Ţesutul spongios al uretrei; 9. meatul urinar

Fig. 15 – Prezentarea morfologiei aparatului genital la taur1. Testicul; 2. Învelitori testiculare; 3. Epididim; 4. Canal deferent; 5. Uretra; 6.

veziculele seminale; 7. Prostata; 8. Glandele bulbo-uretrale; 9. Penis

196

CAP. II. STUDIUL SPERMEI, RECOLTAREA, PRELUCRAREA

ŞI DEPOZITAREA MATERIALULUI SEMINAL,

INSEMINĂRILE ARTIFICIALE ŞI MONTA LA ANIMALE

Metodă biotehnică modernă, inseminarea artificială are un rol deosebit în acţiunea

de înmulţire, de îmbunătăţire calitativă a efectivelor şi implicit a sporirii producţiei şi a

productivităţii animalelor domestice.

Inseminarea artificială înlătură contactul sexual dintre mascul şi femelă, sperma

fiind recoltată de la mascul şi depusă în căile genitale femele, cu instrumentar şi

aparatură adecvată.

Avantajele aplicării acestei biotehnici sunt de ordin:

- zootehnic , când se folosesc numai reproducători testaţi şi de valoare. Permite

schimbul de material seminal la distanţe mari, contribuie la îmbunătăţirea activităţii de

ameliorare şi selecţie a femelelor;

- economic , când se reduce foarte mult numărul de reproducători, care pot fi furajaţi

şi îngrijiţi în condiţii mult mai bune;

- sanitar – veterinar , când se previne transmiterea unor boli legate de actul montei,

combaterea infecundităţii şi sterilităţii făcându-se mult mai eficient.

Metoda se aplică practic la toate speciile animalelor domestice şi cuprinde mai

multe etape şi anume: recoltarea, controlul materialului seminal, diluarea, conservarea şi

inocularea la femelele în călduri (Amann R.P., 1989).

2.1. ASPECTE GENERALE

2.1.1. Factorii care influenţează producţia spermatică

La procesul de formare şi maturare a gameţilor masculi, participă numeroşi factori

interni şi externi, care influenţează producţia spermatică. Răspunsul organismului animal

faţă de acţiunea acestor factori de mediu este în raport cu intensitatea lor, iar în cadrul

unei anumite specii, cu reacţia individuală.

Alimentaţia, este cel mai important factor de care depinde dezvoltarea aparatului

genital şi funcţia testiculului după apariţia pubertăţii. O alimentaţie excesivă duce la

197

dezvoltarea mai rapidă a testiculelor şi a glandelor anexe, în timp ce alimentaţia

insuficientă întârzie maturarea sexuală, apariţia fructozei şi a acidului citric. Proteinele în

exces sau deficitare din raţie produc tulburări ale spermatogenezei, duc la diminuarea

reflexelor şi la azoospermie, mai târziu scade libidoul şi apar alterări ale epiteliului

seminal (Popovici M. şi Budanţev A., 2002; Boitor I., Muntean M., 1984; Hafez şi Hafez,

2002).

Lumina, la tauri nu pare să aibă o influenţă prea mare asupra liniei seminale.

Temperatura ridicată tulbură spermatogeneza. În perioada de aclimatizare, la taurii

transferaţi din zonele temperate în zonele tropicale, spermatogeneza este afectată,

întrucât sistemul de termoreglare testiculară nu este capabil să facă faţă noilor condiţii

climatice (Drăghici C., 1996).

Altitudinea, influenţează şi ea funcţia testiculară. Acest lucru se datorează unei

deficienţe de oxigen, ori se cunoaşte că activitatea testiculului necesită un aport

important de oxigen.

Factorii toxi–alimentari, provoacă la rândul lor, modificări ale funcţiei testiculare,

degenerări ale epiteliului seminal, epididimar şi ale veziculelor seminale. Aşa sunt

derivaţii naftalenului, arsenului, cadminului, fito – estrogenii, micotoxicozele etc.

(Ghergariu S., 1980).

Dintre factorii interni, ereditatea are o importanţă majoră în dezvoltarea organelor

genitale şi asupra procesului de spermato- şi spermiogeneză. Valoarea unui

reproducător, calităţile producţiei spermatice, constituie caractere ereditare transmisibile

la descendenţi. Există numeroase posibilităţi de interacţiune a genelor cu factorii de

mediu, făcând posibilă apariţia a numeroase tulburări şi anomalii. Sunt posibile defecte

ale spermatozoizilor, anomalii ale capului, acrozomului, piesei intermediare, cozii etc.

(Boitor I. şi col., 1985).

De asemenea, specia, rasa şi vârsta sunt factori care au o influenţă în producţia

spermatică.

2.1.2. Reglarea neuroendocrină a funcţiei sexuale la tauri

La masculi funcţia de reproducţie este continuă. Primele semne ale activităţii

sexuale la mascul apar timpuriu şi constau în efectuarea saltului pe alte animale din grup,

indiferent de sexul acestora.

198

Momentul maturităţii sexuale poate fi considerat atunci când în spermă se găsesc

spermatozoizi maturi.

La mascul, atât funcţia de reproducţie cât şi comportamentul sunt dirijate de către

sistemul neuro-endocrin. Activitatea sexuală este reglată de sistemul nervos şi umoral.

Centrul principal al celor două dirijări este diencefalul, care influenţează activitatea

hormonală a hipofizei, reglementând activitatea axei hipotalamo-hipofizare. Excitaţiile

nervoase pornesc direct de la encefal spre organele sexuale. Activitatea sexuală a

diencefalului este influenţată de cortex, care se află în permanenţă sub efectul excitaţiilor

interne şi externe.

Condiţia apariţiei reflexelor este aceea că, în organism să circule cantităţi optime

de hormoni sexuali, care să determine o stare de excitaţie a centrului libidoului. Aşa cum

se ştie, reflexele se împart în: reflexe înnăscute sau necondiţionate şi dobândite sau

condiţionate.

Hormonii anterohipofizari ICSH şi FSH au rolul principal în reglarea funcţiei

sexuale, dirijaţi de „Releasing factors” hipotalamici.

Hormonul ICSH stimulează secreţia celulelor interstiţiale ale testiculului (celulele

lui Leydig), respectiv secreţia de androgeni, hormoni care menţin reactivitatea sistemului

nervos şi stabilesc un anumit grad de excitabilitate. FSH-ul iniţiază spermatogeneza şi

diviziunea spermatozoizilor, iar balanţa FSH – ICSH – androgeni menţine continuitatea

spermatogenezei.

Procesul de inseminare artificială la animale cuprinde următoarele etape:

recoltarea spermei, controlul spermei, diluarea, conservarea şi inocularea spermei.

2.2. RECOLTAREA SPERMEI

Se vor descrie succint metodele folosite pentru recoltarea spermei, urmând ca ele

să fie detaliate la fiecare specie în parte.

2.2.1. Recoltarea spermei cu vaginul artificial

199

În practica inseminărilor artificiale, metoda cea mai răspândită pentru recoltarea

spermei este metoda cu vaginul artificial. Prin acest procedeu se poate obţine un ejaculat

cantitativ şi calitativ normal, cu condiţia să se respecte toate cerinţele necesare.

Vaginul artificial a fost imaginat pentru prima dată de Giuseppe Amanteea (1914),

iar ulterior s-au adus modificări şi îmbunătăţiri în vederea perfecţionării lui şi a adaptării şi

la alte specii (Burns P., 2000).

Principiul recoltării, cu ajutorul vaginului artificial, constă în crearea unor condiţii

asemănătoare vaginului în călduri şi anume: temperatură, presiune, lubrifiere.

Vaginul artificial este format din următoarele părţi: tubul vaginului (corpul vaginului)

de formă cilindrică, de lungimi diferite, confecţionat dintr-un material rigid de cauciuc

pânzat, ebonită, tablă (foarte rar); cămaşa vaginală, subţire, fină din cauciuc şi paharul

colector. Corpul vaginului pe lungimea sa are prevăzut un orificiu astupat cu un dop

metalic.

Asamblarea şi pregătirea vaginului se face prin aranjarea cămăşii vaginale în

interiorul tubului cu capetele răsfrânte, introducerea apei calde, a aerului, lubrifierea şi

ataşarea paharului colector. Temperatura este asigurată prin introducerea apei calde la

temperatura de 45-500C, presiunea prin introducerea apei calde, cât şi a aerului.

Lubrifierea cămăşii vaginale se face cu vaselină neutră, sterilizată.

Succesul recoltării spermei cu vaginul artificial depinde de modul de pregătire a

vaginului, a creării cerinţelor necesare, pregătirii şi exploatării raţionale a reproducătorilor.

2.2.2. Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canale deferente şi ale

veziculelor seminale

Metoda a fost aplicată pentru prima dată de Miller şi Evans în anul 1934 în SUA,

fiind denumită şi metoda americană de recoltare. Se aplică în cazuri rare, condiţionată

fiind de anumite stări de sănătate a reproducătorilor. Se pretează mai ales la tauri,

deoarece canalele deferente prezintă dilataţii spre porţiunea lor terminală, ce servesc ca

depozit pentru spermatozoizi. În urma masajului ampulelor, pereţii musculari se

contractează, facilitând eliminarea spermei.

2.2.3. Recoltarea spermei cu aparatul electroejaculator

200

Metoda a fost preconizată de Battelli (1922), apoi ea a fost experimentă şi

adaptată în diverse ţări: în Australia de Quinn (1935); în Polonia de Olbrycht (1937); în

România de Fălcoianu (1938); în Italia de Bonadonna (1938).

Metoda se bazează pe excitaţiile provocate de un curent electric de slabă

intensitate asupra controlului ejaculatelor din regiunea lombară. Excitaţiile electrice

produc contracţii ale musculaturii netede din pereţii căilor de excreţie a spermei şi are loc

ejacularea. Metoda poate fi aplicată la berbec, taur şi păsări. Ejacularea are loc fără

erecţia organului copulator şi se obţine o spermă, care din punct de vedere cantitativ şi

calitativ nu diferă de cea obţinută cu ajutorul vaginei artificiale.

2.2.4. Recoltarea spermei prin masturbare

Metoda recoltării spermei prin masturbare a fost încercată pentru prima dată de

Spalanzani la câine, în Italia. La această specie, ejacularea se produce în urma excitării

penisului prin masaje peniene prin traversul furoului. Penisul intră în erecţie şi după

câteva minute masculul începe să ejaculeze, chiar dacă compresiunea asupra acestui

organ încetează.

Metoda a fost extinsă şi la vier, dar spre deosebire de câine, excitaţia vierului se

produce în prezenţa unei scroafe în călduri sau a manechinului fără masaj manual, ci

doar prin simpla prindere în mână a extremităţii libere a penisului.

La toate metodele enunţate, este necesară crearea obişnuinţei şi a reflexelor

condiţionate.

2.3. EXAMINAREA ŞI ASPECTUL SPERMEI

Înaintea procesului de diluare şi conservare, materialul seminal recoltat este

obligatoriu examinat şi apreciat cantitativ şi calitativ. Recipientul cu spermă este predat

imediat personalului de laborator, care va aprecia calitatea spermei (Alm K. şi col., 2001).

Aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei se face prin examene macroscopice şi de

laborator, biochimice, de rezistenţă etc.

2.3.1. Examenul macroscopic al spermei

201

Prin examenul macroscopic se apreciază volumul ejaculatului, culoarea,

densitatea, mirosul etc.

Volumul spermei. Acesta diferă în funcţie de specie şi se apreciază direct în

paharul colector sau prin turnarea într-un recipient gradat. Volumul spermei este

influenţat de vârstă, rasă, de dezvoltarea testiculară şi a glandelor anexe, de frecvenţa

ejaculatelor, de nivelul şi corectitudinea pregătirii sexuale, de anotimp (Soderquist L.,

1991).

Culoarea normală a spermei diferă de asemenea în funcţie de specie:

- la taur este albă sau alb-cremoasă, iar opacitatea în funcţie de concentraţia de

spermatozoizi;

- la vier este albă-gălbuie, cu reflexe albăstrui;

- la armăsar este albicioasă, uşor cenuşie şi opacă;

- la câine, sperma are un aspect apos şi uşor tulbure, fiind semitransparentă.

Culoarea roz-roşiatică denotă că sperma este amestecată cu sânge, dacă este

gălbuie, este amestecată cu urină, iar dacă are o culoare galbenă-verzuie este

amestecată cu puroi. În toate aceste cazuri sperma nu poate fi folosită (Burns P., 2003).

Densitatea spermei. La unele specii, prin examen macroscopic, se poate aprecia

desimea spermei. Sperma deasă, proaspăt recoltată la rumegătoare are culoare alb-

cremoasă şi prezintă particule fine în continuă mişcare (mai ales la berbec),

asemănătoare cu nişte valuri, care se agită în paharul colector, valuri date de mişcările

spermatozoizilor. Sperma cu densitate mijlocie şi rară are o culoare albicioasă,

asemănătoare laptelui smântânit.

Mirosul. Sperma proaspătă are, în general, un miros de os proaspăt ras, diferind

de la specie la specie.

2.3.2. Examenul microscopic şi de laborator al spermei

Examenul macroscopic trebuie neapărat completat cu examenul microscopic şi de

laborator, care furnizează date mai valoroase asupra calităţii spermei. Prin acest examen

se apreciază: prezenţa sau absenţa spermatozoizilor, aprecierea valurilor, desimea sau

concentraţia spermei, mobilitatea spermatozoizilor, rezistenţa lor, formele anormale şi

patologice etc. (Rouge M., 2003).

202

Aprecierea valurilor spermatice se face pe o lamă excavată sau în picătură

liberă, neacoperită cu lamelă. În funcţie de desimea şi mobilitatea spermatozoizilor, se

constată la microscop prezenţa valurilor de intensităţi diferite: foarte intense (+++),

intense (++); moderate (+) sau lipsa valurilor (-).

Desimea spermei. Examenul se face astfel: cu o pipetă sterilă se ia o picătură de

spermă şi se pune pe o lamă degresată, încălzită sau pe plăcuţa încălzitoare. Lama se

acoperă cu o lamelă având în vedere să nu se formeze între ele bule de aer. Astfel

pregătită, lama se examinează la microscop, 3-4 câmpuri.

Sperma deasă se notează cu D, câmpul microscopic este plin de spermatozoizi,

distanţa între spermatozoizi este mai mică decât lungimea capului unui spermatozoid. Se

apreciază o concentraţie de peste 1 miliard de spermatozoizi/ml.

Sperma mijlocie (M), cu o concentraţie de 0,5-1 miliarde spermatozoizi/distanţa

între doi spermatozoizi este egală cu lungimea capului unui spermatozoid.

Sperma rară (R) cu o concentraţie de 0,5 miliarde spermatozoizi/ml, între

spermatozoizi existând o distanţă mai mare decât lungimea capului, ajungând până la

lungimea unui spermatozoid.

Sperma foarte rară sau oligospermie (O) prezintă câţiva spermatozoizi în câmpul

microscopic (5-10).

Azoospermia sau lipsa spermatozoizilor din ejaculat (Az).

2.3.3. Mobilitatea spermatozoizilor. Este aprecierea spermatozoizilor cu mişcări

de înaintare. Această apreciere se face în aceeaşi lamă, odată cu aprecierea desimii

spermei.

Au existat două sisteme de apreciere a mobilităţii astăzi simplificându-se în unul

singur, sistemul zecimal de la 1,0 la 0,1, apreciindu-se numărul de spermatozoizi cu

mişcări de înaintare şi energia lor de mişcare (Senger P.L., 1997).

Obişnuit se admit pentru prelucrare ejaculatele notate cel puţin cu 0,7 (70%

spermatozoizi vii, cu mişcări de înaintare cel puţin moderate). Spermatozoizii care

prezintă mişcări circulare, retrograde, ondulatorii din poziţie statică, împreună cu cei cu

mişcări de înaintare foarte lente sau agonice primesc aceeaşi apreciere, ca şi

spermatozoizii morţi.

2.3.4. Determinarea concentraţiei spermatozoizilor din ejaculat

203

Concentraţia spermatozoizilor pe unitate (ml sau mm3) este de mare importanţă

pentru procesul de prelucrare a materialului seminal. De numărul de spermatozoizi din

ejaculat şi mobilitatea lor depinde gradul de diluţie al spermei.

Aprecierea concentraţiei spermatozoizilor se poate face prin:

- camera de numărat eritrocite (metoda hemocitometrică, Thoma, Burker,

Goreaev etc.);

- fotocolorimetru;

- aparate electronice;

- alte aparate.

Metoda hemocitometrică. În pipeta Potain se aspiră spermă până la diviziunea

0,5, peste care se aspiră o soluţie de clorură de sodiu 3% până la diviziunea 101. Se

omogenizează amestecul, după care primele picături se aruncă jos, apoi se varsă o mică

cantitate în şanţul lamelei, pentru a difuza în spaţiul grilat prin capilaritate, între lamă şi

lamelă (Ianuskanuskas A. şi col., 2002).

Citirea se face la microscop, prin numărarea spermatozoizilor din 80 pătrate mici

sau 5 pătrate mari. Se numără patru pătrate mari în diagonală, iar al 5-lea la întâmplare.

Pentru a afla numărul spermatozoizilor pe ml de spermă se va folosi formula:

în care:

X - numărul de spermatozoizi pe mililitru;

N - numărul de spermatozoizi număraţi;

S - suprafaţa unui pătrăţel (1/400mm2);

I - înălţimea camerei (1/100 mm);

D - diluţia spermei (1/200);

n - numărul pătrăţelelor în care s-au numărat spermatozoizii.

Înlocuind în formulă se obţine:

;

sau

204

Metoda fotocolorimetrică este o metodă rapidă de numărare, care se bazează

pe diferitele grade de opacitate, pe care le are sperma pusă în faţa unui fascicol de

lumină ce trece prin dreptul unei celule fotoelectrice.

În practică se folosesc fie fotocolorimetre, ce indică direct numărul de

spermatozoizi în miliarde, fie fotocolorimetre ce trebuie în prealabil etalonate prin

măsurători repetate, făcute prin metoda hemocitometrică (fig. 16).

Metoda electronică. Principiul acestei metode se bazează pe modificarea de

către spermatozoizi a câmpului electric creat de doi electrozi din platină, plasaţi într-un

capilar de pasaj al spermei. Există diferite tipuri de aparate electronice, cel mai utilizat

fiind Coulter, folosit pentru prima dată de Iversaen (1964).

2.3.5. Examenul morfologic al spermatozoizilor

Prin acest examen se urmăreşte punerea în evidenţă cu ajutorul diferitelor metode

de colorare a spermatozoizilor anormali, de origine primară endocelulară: spermatozoizi

giganţi, pitici, alungiţi, cu cap în formă de pară, liră; de origine secundară extracelulară:

spermatozoizi fără coadă, cu două capete, cu coadă răsucită sau despicată, cu două cozi

etc. (fig. 17). Se observă de asemenea spermatozoizi imaturi, care au la nivelul gâtului

sau a piesei intermediare picătura protoplasmatică; spermatozoizi morţi şi diferite

elemente celulare: celule epiteliale, germeni sau elemente sanguine. Stabilirea frecvenţei

spermatozoizilor anormali, imaturi sau morţi se face procentual, faţă de spermatozoizii

total număraţi (100-500) (Revell S., 2003).

Există mai multe metode de colorare a spermatozoizilor, dintre care unele care

pun în evidenţă modificări de formă, evidenţierea acrozomului, nucleoplasmei etc.

1. Colorarea intravitală cu eozină-nigrozină (metoda Hancoock-Dott). Pe o

lamă încălzită la 370C se pune cu pipeta Pasteur o picătură de spermă. Cu o altă pipetă

se adaugă 2-3 picături din soluţia 5% de eozină şi se omogenizează. Peste amestecul de

spermă-eozină se pun 2-3 picături de soluţie 10% de nigrozină, totul fiind bine

omogenizat. După 3-5 minute, timp necesar colorării, din amestec se fac cu ajutorul lamei

şlefuite frotiuri şi se examinează la microscop cu obiectivul de imersie (Revell S., 2003).

Pe fondul gri-cenuşiu se observă atât spermatozoizii albi, deci necoloraţi, care în

momentul colorării au fost vii, cât şi spermatozoizii coloraţi în roşu, spermatozoizii morţi,

205

coloraţi din cauza membranei lipoproteice, care devine permeabilă pentru eozină. Se

numără în mai multe câmpuri, aproximativ 500 spermatozoizii, notând pe cei morţi,

anormali sau imaturi şi făcând apoi procentajul.

2. Determinarea vitalităţii spermatozoizilor sau testul termic al viabilităţii se

execută la temperatura corespunzătoare vacii în călduri (cca. 390C).

O mică probă din spermă brută (sau diluată) se pune într-o baie marină sau într-un

termostat şi se examinează la microscop din oră în oră, timp de 6 ore, după care se mai

face un examen la 20-24 ore.

În ejaculatul cu spermă de bună calitate, după 6 ore, 70% din spermatozoizi

trebuie să prezinte mişcări energice de înaintare, iar dacă se face şi determinarea

reductazelor, 60% trebuie să aibă activitatea enzimatică a reductazelor intensă sau

moderată.

2.3.6. Aprecierea capacităţii metabolice a spermatozoizilor

Testul cu albastru de metylen (Proba Redox) - Principiul metodei se bazează pe

decolorarea albastrului de metylen, care ca acceptor de hidrogen (eliberat în urma

acţiunii dehidrogenazelor asupra glucozei din spermă) se transformă într-un leuco-derivat

incolor. Timpul de decolorare este dependent de intensitatea metabolismului

spermatozoizilor.

Procesul de determinare constă în depunerea pe o lamă sau pe o sticlă de

ceasornic a unei picături de spermă proaspăt recoltată. Se adaugă o picătură de albastru

de metylen 1% şi se omogenizează bine. Din amestecul rezultat se aspiră în 2-3 tuburi

capilare de sticlă o coloană de cca. 3cm. Tuburile se depun orizontal pe masă la o

temperatură de 200C şi se notează timpul scurs de la umplere, până la decolorarea

completă (Looper M., 2000).

Interpretare:

- sperma este de bună calitate, dacă decolorarea se produce în 20-30

minute;

- sperma este de calitate inferioară, dacă timpul de decolorare depăşeşte 30

minute. Aceasta nu se recomandă să fie folosită la I.A.

206

Alţi autori recomandă ca după umplerea tuburilor capilare cu amestecul de

spermă+albastru metylen, să se ţină la temperatura de 370C sau chiar 400C, în acest caz

timpul se scurtează.

2.3.7. Aprecierea rezistenţei spermatozoizilor

Testul cu clorură de sodium 1%. Metoda se bazează pe rezistenţa

spermatozoizilor la acţiunea nocivă a soluţiei de clorură de sodiu, cunoscut fiind faptul că

spermatozoizii cu mare putere fecundantă sunt cei maturi şi cu o capsulă lipoproteică

bine formată, ceea ce le conferă o rezistenţă mai mare.

Se procedează în felul următor: într-un balon Erlenmayer de 250-500 ml se pune

0,02 ml de spermă (a cărei mobilitate a fost apreciată în prealabil). Peste sperma din

balon se adaugă în etape, câte 10 ml de soluţie NaCl 1% din biuretă. Amestecul se

omogenizează bine şi apoi cu ajutorul unei pipete Pasteur se ia o picătură, se pune pe o

lamă, se acoperă cu o lamelă şi se examinează la microscop, apreciindu-se mobilitatea.

Dacă se mai observă spermatozoizi mobili, se adaugă din nou aceeaşi cantitate de 10 ml

NaCl, se examinează la microscop şi tot aşa până când nici un spermatozoid nu mai

prezintă mişcări de înaintare (necrospermie).

Calculul rezistenţei se face după formula:

în care,

R - rezistenţa spermei totale,

V - cantitatea de NaCl 1% (exprimată în cm3) folosită,

v - volumul spermei.

Exemplu, dacă s-a folosit 80 cm3 de soluţie NaCl 1% şi 0,02 ml spermă:

.

Pentru sperma de taur valoarea medie a rezistenţei (R) este de 3000.

2.3.8. Examenul biochimic al spermei

Examenul biochimic completează examenul microscopic, macroscopic şi

morfologic al spermei fiind de un real ajutor în aprecierea cantitativă şi calitativă. În acest

scop pot fi dozaţi diverşi parametri constitutivi ai spermei, cei mai utilizaţi fiind:

207

a) componenţii anorganici; sodiul şi potasiul (metoda flamfotometrică), fosforul

(metoda Raabe), magneziul (metoda Kristian-Ustinovici), clorul (metoda Mohr);

b) componente organice; proteinele (metoda Biuret), glucidele (metoda Roe-

Buruiană), lipidele (metoda Kunkel), fosfataza alcalină (metoda Raabe), fosfataza acidă

(metoda GOT, GPT) enzime etc. (Boitor I. şi col., 1984).

2.4. BIOTEHNOLOGIA INSEMINĂRII ARTIFICIALE

LA ANIMALELE DOMESTICE

2.4.1. Biotehnologia inseminării artificiale la taurine

2.4.1.1. Metode de recoltare a spermei la taur

Recoltarea spermei este operaţia care are ca scop obţinerea spermei de la

reproducător cu ajutorul unei aparaturi adecvate sau prin alte procedee (Boitor I. şi col.,

1989).

Există mai multe metode de recoltare a spermei:

- cu vaginul artificial;

- electroejaculare;

- masajul ampulelor canalelor deferente şi a veziculelor seminale.

a) Recoltarea spermei cu vaginul artificial

Este metoda cea mai utilizată la ora actuală. Metoda are ca principiu de bază

crearea unor condiţii asemănătoare cu cele din vaginul natural, reuşita recoltării

depinzând de realizarea condiţiilor de: temperatură, presiune şi lubrifiere (Bogdan A.T. şi

col., 1976).

Părţile componente ale vaginului artificial sunt: vaginul propriu-zis, cămaşa

vaginală, inelele fixatoare, paharul colector (Webb D.W., 1992) (fig. 18).

- Vaginul propriu-zis (corpul), este constituit dintr-un tub cilindric rigid sau

semirigid, constituit dintr-un cauciuc pânzat, ebonită, material elastic, prevăzut lateral cu

o montură metalică, ce străbate un orificiu prin care se introduce apă caldă şi aerul,

necesare realizării temperaturii şi presiunii interioare. Dimensiunile corpului vaginal diferă

de la un tip la altul, cele din ţara noastră au lungimea de 50 cm şi diametrul de 6,5 cm.

208

- Cămaşa vaginală, este de formă cilindrică, asemănătoare unui manşon,

confecţionată din cauciuc sau material plastic subţire; la capete ea prezintă o îngroşare,

care permite rularea în momentul asamblării ei pe corpul rigid. Lungimea sa este de 78

cm şi lăţimea de 7 cm.

- Inelele fixatoare, sunt din cauciuc, late de 2 cm, circumferinţa lor variind în

funcţie de diametrul vaginului. Cu ele se fixează capetele cămăşii răsfrânte peste tub.

- Paharul colector, de spermă este confecţionat din sticlă cu pereţi dubli, se

fixează la unul din capetele vaginului.

Pregătirea vaginului pentru recoltare

Asamblarea vaginului se face prin introducerea cămăşii vaginale în lumenul

corpului vaginal şi răsfrângerea ei peste capetele acestuia. Între cele două componente

se creează astfel un spaţiu ce va fi umplut cu apă caldă şi aer. Pentru fixarea cămăşii se

folosesc inele de cauciuc la ambele capete (Bogdan L.M., 2001).

Cămaşa vaginală trebuie moderat întinsă, în aşa fel încât să se creeze cute

longitudinale. Cutele helicoidale împiedică intromisiunea şi desfăşurarea corectă a

reflexelor sexuale.

Spălarea şi dezinfectarea vaginului. Spălarea se face cu ajutorul unor perii cu

coadă lungă, cu apă călduţă, în care se poate adăuga o cantitate mică de sodă şi se

limpezeşte cu apă curentă. Sterilizarea vaginului se face apoi prin autoclavare. În

prezent, în centrele de reproducţie fiecare reproducător are două vagine artificiale, care

după sterilizare se păstrează în dulapul de vagine, urmând ca să se pregătească înainte

de recoltare.

Introducerea apei calde şi a aerului. Prin orificiul tubului vaginal se introduce

apă caldă la temperatura de 45-500C. Vaginul se ţine înclinat în aşa fel încât să se

introducă cca. 200-250 ml de apă. Se introduce apoi aerul realizându-se astfel

temperatura şi presiunea necesară. După introducerea apei şi a aerului este necesar ca

la înclinarea vaginului, la capetele sale să se observe falduri în formă de "H".

Lubrefierea. Cămaşa vaginală se unge cu vaselină neutră, dar numai la capătul

unde masculul introduce penisul, pe 1/3 din lungimea tubului. Ungerea se face cu ajutorul

unei baghete de sticlă.

Fixarea paharului colector. La unul din capetele vaginului artificial se fixează

paharul colector, în care se scurge sperma.

209

Aprecierea temperaturii. Temperatura peretelui interior al vaginului se ia cu

termometru, între două falduri formate de cămaşa vaginală. Temperatura în interiorul

vaginului în momentul recoltării trebuie să fie de 40-420C.

Recoltarea propriu-zisă. Recoltarea se face într-o sală special amenajată, curată

şi uscată. Înainte de recoltare regiunea abdominală a taurului donator şi partea

posterioară a manechinului vor fi spălate, uscate şi dezinfectate. Părul prepuţial va fi tăiat

scurt. Saltul în vederea recoltării mai poate fi făcut pe o vacă sau un manechin (Bogdan

L.M., 2001) (fig. 19).

Când recoltarea spermei se face folosind ca suport o femelă sau un taur,

operatorul se aşează de obicei pe latura dreaptă, ţinând cu mâna dreaptă vaginul

artificial, apropiat de crupa femelei şi înclinat sub un unghi de 35-450 faţă de coloana

vertebrală. În momentul când taurul sare pe manechin, aplicarea vaginului se va face

atunci când penisul este la începutul erecţiei şi taurul se mişcă spre înainte. Dirijarea

penisului spre orificiul vaginal se va face cu mâna stângă pe traversul furoului, fără a-l

strânge prea tare sau a-l brutaliza (Bogdan L.M., 2001).

După efectuarea unor mişcări caracteristice, taurul ejaculează, actul ejaculării

durând doar câteva secunde. După ejaculare, vaginul se retrage uşor de pe penis pe

măsură ce masculul coboară jos de pe manechin. Pentru reuşita ejaculării este necesar

ca vaginul artificial să fie bine pregătit şi să aibă: temperatură, presiune şi lubrifiere

apropiate de vaginul vacii în călduri (Boitor I. şi col., 1989).

Numărul ejaculatelor. Cea mai mare cantitate de spermă se obţine prin

recoltarea a 4 ejaculate/săptămână, câte 2 ejaculate pe ziua de recoltare, cu o pauză de

3-4 zile. În ce priveşte frecvenţa recoltării, aceasta depinde de rasă, individ şi pregătirea

sexuală a reproducătorul.

Insuccesele recoltării. Greşeli în pregătirea vaginului şi anume:

- aşezarea defectuoasă a cămăşii vaginului (prea întins, falduri în spirală etc.);

- temperatura prea ridicată sau prea scăzută a vaginului artificial;

- presiunea prea slabă sau prea mare în vagin în timpul recoltării;

- poziţia defectuoasă a vaginului în timpul recoltării etc.

b) Recoltarea spermei prin electroejaculare

Este o metodă de ultimă instanţă, indicată doar pentru taurii care şi-au pierdut

reflexele sexuale, sau care prezintă afecţiuni ale membrelor sau podale, ce fac imposibil

210

saltul. Se execută de asemenea taurilor cu inhibiţii ale reflexelor de îmbrăţişare şi

ejaculare, celor lipsiţi de apetit sexual.

Metoda constă în excitarea electrică a centrilor ejaculării cu ajutorul unui aparat

electroejaculator. Aparatul este format dintr-o sursă de curent (baterie) şi un electrod

(Bogdan L.M., 2001).

Înainte de elecroejaculare, taurul va fi pregătit prin vidarea materiilor fecale din

rect, prin spălarea acestuia cu soluţie 5% NaCl, care va facilita conductibilitatea electrică,

spălarea regiunii furoului cu o soluţie de bicarbonat de sodiu, scurtarea părului prepuţial.

Se introduce electrodul în rect şi se aplică la început 15-20 excitaţii electrice

exercitate pe o durată de 2-3 secunde fiecare, cu pauze alternative de 60 secunde.

Intensitatea excitaţiilor creşte treptat de la cca. 100mA la 800-1500mA (Feredean T.,

1974), mărind totodată şi durata de aplicare până la 5-6 secunde. Ejacularea se produce

la fiecare excitare, obţinându-se la început secreţiile glandelor anexe şi apoi fracţiunile cu

conţinut în spermatozoizi. Durata totală a recoltării variază de la 5-10 minute, cantitatea

de spermă obţinută este relativ mai mare decât cea recoltată cu vaginul artificial, datorită

secreţiilor abundente ale glandelor anexe (Feredean T., 1974). Ejacularea poate să se

producă fără erecţie sau cu erecţie parţială.

c) Recoltarea spermei prin masajul ampulelor canalelor deferente şi a

veziculelor seminale

Această metodă are aceleaşi indicaţii ca şi electroejacularea. Pregătirea

reproducătorului pentru recoltare este asemănătoare cu ceea ce se face în vederea

electroejaculării; contenţia taurului în stand sau travaliu, tăierea perilor prepuţiali, toaleta

furoului. Se încearcă vidarea vezicii urinare prin masaj transrectal, pentru a evita

amestecul spermei cu urina.

Se videază ampula rectală şi se trece apoi la identificarea veziculelor seminale şi

ampulele canalelor deferente. Masajul se va efectua în direcţie cranio-caudală pe o

distanţă de aproximativ 30 cm (Boitor I., 1984) timp de 3-5 minute, după care de obicei se

produce ejacularea. În timpul eliminării spermei, testiculele sunt uşor retrase spre inelul

inghinal, iar glandul iese parţial din teaca furoului, fără ca penisul să intre în erecţie (fig.

20).

211

Unii tauri nu răspund favorabil la această metodă. În cazul că nu se obţine

eliminarea spermei în 8-10 minute, se recomandă să se renunţe la masaj şi operaţiunea

să fie reluată în ziua următoare.

Metoda este practică şi avantajoasă, nu necesită condiţii speciale de recoltare

(aparatură, construcţii, ambianţă), dar ea nu poate fi aplicată decât de cadre cu bune

cunoştinţe în topografia practică a tractusului genital masculin.

2.4.1.2. Examinarea şi aprecierea spermei la taur

Imediat după recoltare se face aprecierea cantitativă şi calitativă a spermei.

Aprecierea macroscopică, cu ochiul liber se referă la:

- volumul ejaculatului care este în medie de 3-5 ml cu variaţii între 1-14 ml. Taurii

tineri ejaculează în general mai puţină spermă;

- culoarea spermei la taur, albă-crem sau cu o nuanţă uşor gălbuie;

- consistenţă asemănătoare smântânii;

- mirosul caracteristic de os fiert şi ras sau de lapte;

- prezenţa impurităţilor sau a altor modificări de culoare, miros, consistenţă.

Această apreciere macroscopică a spermei trebuie întotdeauna completată cu

unele determinări de laborator: microscopice şi biologice, care să-i permită să fie trecută

în fluxul tehnologic pentru diluare şi conservare şi anume: (Farrell P.B. şi col., 1998)

- desimea spermei: pentru diluare să fie notată cu M (mijlocie);

- prezenţa sau absenţa valurilor spermatice;

- mobilitatea spermatozoizilor, cel puţin 70% spermatozoizi mobili;

- concentraţia: să fie cel puţin 600 milioane spermatozoizi per ml;

- proporţia spermatozoizilor normali să fie de cel puţin 80%, iar formele patologice

de cel puţin 3% spermatozoizi imaturi;

- rezistenţa la soluţie de NaCl să fie de 5000.

2.4.1.3. Diluarea şi conservarea spermei la taur

212

Diluarea şi conservarea spermei la taur sunt operaţii prin care se asigură

menţinerea puterii fecundante a spermatozoizilor un timp variabil, în afara căilor genitale.

La conservarea spermei se folosesc medii care conţin soluţii protectoare, nutritive,

neutralizante (Hammersted R.H. şi col., 1990).

Pentru aceasta este nevoie în primul rând de găsirea şi aplicarea acelor metode,

care să permită reducerea cât mai completă, dar reversibilă a metabolismului

spermatozoizilor. Aceasta se realizează prin oprirea sau reducerea temporară a activităţii

metabolice prin acţiunea temperaturii scăzute, care pentru a putea fi suportată de celula

seminală are nevoie în prealabil de tratarea spermei cu soluţii protectoare. Diluarea

spermei se face cu scopul de a fracţiona ejaculatul, în vederea măririi numărului de doze

de inseminare a vacilor, de a asigura mediul nutritiv în vederea conservării.

Prin diluare, dintr-un singur ejaculat există posibilitatea inseminării a cca. 150-200

vaci.

Diluantul folosit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie izotonic cu

sperma, să fie izotermic, să nu conţină substanţe toxice pentru spermatozoizi, să aibă un

pH favorabil menţinerii viabilităţii spermatozoizilor, să aibă putere nutritivă mare.

Medii de diluţie

Au fost făcute multe investigaţii în sensul de a găsi medii de diluţii care să

satisfacă în întregime cerinţele ce se cer unui diluant bun.

Există diluanţi pentru: conservarea spermei la temperatura camerei, conservarea

în stare de refrigerare, conservarea spermei prin congelare.

După compoziţia chimică a diluanţilor folosiţi în diluarea spermei, aceştia se pot

grupa în 2 mari grupe şi anume:

- diluanţi preparaţi pe baza substanţelor chimice (citraţi, fosfaţi, tartraţi, sulfaţi etc.);

- diluanţi organici (lapte, hormoni, extracte tisulare etc.)

Diluanţi chimici

a) Diluanţi cu gălbenuş de ou. Apă distilată 100 ml, 2, 9 g citrat de sodiu + 2 H2O,

gălbenuş de ou 20%.

Se prepară soluţia salină din 29 g citrat de sodiu într-un litru de apă bidistilată, apoi

se sterilizează prin fierbere sau autoclavare. În ziua diluării, spermei se adaugă 20%

gălbenuş de ou proaspăt. La întregul diluant apoi se adaugă antibiotice: 1000 U.I.

213

penicilină şi 500-1000 gama-dihidrostreptomicină. Se pot folosi concentraţii diferite de

citrat de sodiu 3,2-3,6% în loc de 2,9%.

b) Gălbenuş de ou, citrat cu glicerină. La diluantul cu gălbenuş de ou citrat se

adaugă 2% glicerină pură. După 3 zile de conservare acest diluant prezintă o fecundaţie

mai bună decât a diluantului cu gălbenuş de ou citrat neglicerinat.

c) Diluantul TRIS cu gălbenuş de ou glicerinat, fructoză şi acid citric

TRIS hidroximetil-aminomentan..................... 6,056 g

Acid citric..................................................……3,0 g

Fructoză....................................................…...2,50 g

Apă distilată................................................166,320g

După prepararea soluţiei, aceasta se încălzeşte la 900C, apoi se răceşte şi se

împarte în două jumătăţi egale. Înaintea de folosirea uneia din părţi se adaugă 15,840 g

apă bidistilată, 25 g gălbenuş de ou proaspăt, 0,1 g streptomicină şi 100.000 U.I.

penicilină G. La cealaltă parte a diluantului se adaugă 19,68 g glicerină pro analisis, 25g

gălbenuş de ou proaspăt, 0,1g streptomicină şi 100.000 U.I. penicilina G., pH-ul trebuie

să fie ajustat la 6,85.

Diluant pe bază de lapte

În ultimul timp, aceşti diluanţi prin calităţile lor s-au răspândit foarte mult. Ei au

avantajul că sunt naturali, se prepară uşor, oferă o protecţie bună şi favorizează o

fecunditate foarte bună.

a) Diluant omogenizat pe bază de lapte pasteurizat. Pentru acesta se foloseşte

lapte cu 3,5% grăsime. Laptele se încălzeşte indirect într-o sticlă cu pereţi dubli şi apoi se

fierbe timp de 20 minute. Se răceşte şi se filtrează pentru a îndepărta proteinele

coagulate prin fierbere. Se adaugă antibioticele obişnuite: 500 U.I. penicilina G şi 500

gama - streptomicină/ml diluant.

b) Diluant pe bază de lapte smântânit. Se prepară după acelaşi procedeu descris

mai sus. Acesta are avantajul că lipsind globulele de grăsime, este mai facil examenul

microscopic, al spermei, dar procentul de fecunditate este inferior.

c) Diluant pe bază de lapte praf. La un litru de apă bidistilată se adaugă 100 g

lapte praf smântânit, apoi se fierbe la foc mic timp de 10 minute, într-un vas conic. După

răcire, se completează apa pierdută prin evaporare, se adaugă apoi antibiotice, laptele

praf urmând să fie folosit cel mult 7 zile de la deschiderea cutiei.

Alţi diluanţi

214

În scop experimental şi de cercetare, s-a încercat diluarea spermei cu ţesut

embrionar preparat din embrion de pui, cu gălbenuş de ou, plasmă sanguină, plasmă

seminală, extract tiroidian etc.

Unele firme au preparat diferiţi diluanţi care au fost puşi în comerţ ca de exemplu:

Laiciphos (preparat francez), Spermosol, Spermasol-M.Dilopten, Triladil (Germania),

Seminam şi Neuseminam (Japonia), Caprogen (Noua Zeelandă) etc.

a) Laiciphos este preparat din lapte ecremat, sterilizat, citratat şi fosfatat cu adaos

de zaharuri şi antibiotice;

b) Spermosol, preparat din citrat de sodiu, fosfat de potasiu şi gelatină, la care se

adaugă 10-30% gălbenuş de ou.

A. Diluarea şi conservarea spermei prin refrigerare

La diluarea şi conservarea spermei trebuie să se respecte anumite reguli, de care

depinde reuşita procesului şi anume:

- sticlăria folosită să fie bine sterilizată;

- diluantul, sperma şi sticlăria să aibă aceeaşi temperatură, pentru a se evita şocul

termic;

- când se efectuează amestecul, întotdeauna se va turna diluantul peste spermă.

Diluarea spermei refrigerate prezintă două etape: pregătirea diluantului şi diluarea

propriu-zisă.

1) Pregătirea diluantului. În 100 ml apă bidistilată se adaugă substanţele chimice

stabilite: citratul de sodiu, glucoza etc. conform reţetei. Pentru aseptizare se adaugă

cantitatea de antibiotice stabilită (1000 U.I. penicilină, 500 U.I. gama streptomicină)

(Gravance C.G. şi col., 1998).

Adăugarea gălbenuşului de ou: oul se spală, se dezinfectează cu alcool, apoi se

sparge, separând albuşul de gălbenuş. Apoi gălbenuşul se pune pe o bucată de hârtie de

filtru, prevăzută cu un orificiu la mijloc. Se rostogoleşte gălbenuşul de câteva ori în jurul

orificiului, apoi hârtia se pliază şi conţinutul se va scurge într-un pahar Berzelius sau

cilindru gradat, unde se află soluţia salină. Se omogenizează apoi conţinutul pentru a

rezulta o suspensie foarte fină. O mică cantitate de diluant va fi introdusă la termostat

215

pentru a ajunge la 370C, cea mai mare cantitate lăsându-se la temperatura de laborator

(Boitor I. şi Muntean M., 1984).

2) Diluţia. Ea se realizează în doi timpi şi anume:

- în primul timp se realizează diluţia iniţială. Imediat după recoltarea spermei şi

preluarea probelor pentru efectuarea examenelor obligatorii, materialul seminal este

turnat în recipiente gradate cu pereţi dubli, peste care se adaugă aceeaşi cantitate de

diluant la 370C. După o perioadă de echilibrare de 20-30 minute la temperatura de

laborator, se înlătură apa din sticla cu pereţi dubli şi se trece la efectuarea diluţiei finale.

- diluţia finală se obţine folosindu-se următoarea formulă:

- GD - gradul de diluţie;

- N - numărul de spermatozoizi din ejaculat;

- a - mobilitatea;

- n - numărul de spermatozoizi pentru o doză de inseminare.

Cantitatea de diluant, care se adaugă în al doilea timp, se apreciază în funcţie de

gradul diluţiei. Astfel, dacă gradul diluţiei este 1/5, se vor mai adăuga 3 părţi de diluant,

deoarece o parte a fost pusă în diluţia iniţială. Această diluţie se realizează la

temperatura de laborator 18-220C (Rodriguez - Martinez şi col., 1997).

Sperma diluată se introduce în fiole mici (doze), trecute în cutii de bachelită şi

păstrate la frigider la temperatura de 0-50C. De aici ele sunt expediate la punctele de

însămânţare în termos cu gheaţă.

B. Diluarea şi conservarea spermei prin congelare

Consideraţiile teoretice ce stau la baza congelării sunt: adaosul de glicerină în

mediul de diluţie al spermei, ce are ca efect protecţia structurii spermatozoizilor. Efectul

protector al glicerinei s-ar părea că se realizează pe 2 căi şi anume: (Den Daas J.H. şi

col., 1998).

- prin modificarea cristalizării lichidului seminal, ceea ce reduce traumele mecanice

pe care le suferă spermatozoidul în timpul cristalizării;

- prin pătrunderea glicerinei în interiorul spermatozoidului şi înlocuirea conţinutului

în apă, care în cursul procesului de congelare în afara celulei împreună cu întreg

conţinutul său de electroliţi, anihilând sau măcar reducând în acest fel efectul dăunător

al concentraţiei intracelulare asupra spermatozoidului (Gil J. şi col., 2000).

216

Concentraţia de glicerină este în funcţie de diluantul folosit, în gălbenuş de ou

citratat 7,5%, în lapte 7%, iar glicerina se adaugă lent şi fracţionat în condiţiile unei

temperaturi de +40C. Sperma va fi mai întâi diluată cu un mediu sărac sau lipsit de

glicerină până la 1/2 din diluţia finală prevăzută, apoi este răcită la +40C, după care în

decurs de o oră se adaugă o parte de diluant egală cu un conţinut de 14-15% glicerină.

Înainte de congelare trebuie să se aştepte cel puţin 6-8 ore, perioadă care constituie

echilibrarea obligatorie a spermei cu noul mediu de diluţie (Correa I.R. şi col., 1994).

Există mai multe procedee de congelare a spermei:

- congelarea în paiete;

- congelarea în fiole;

- congelarea în granule (în pastile).

Redăm pe scurt etapele principale ale congelării spermei în paiete, procedeu care

este cel mai răspândit şi la noi în ţară.

Congelarea spermei în paiete a fost elaborată în 1965 în Franţa de către Cassou

şi Jourdain. Paieta are lungimea de 133 mm, din plastic, rezistentă la variaţii mari de

temperatură.

Există 3 tipuri de paiete:

- paiete mari cu diametrul de 3,8-4,2 mm şi capacitatea de 1,2 cm3;

- paiete mijlocii cu diametru de 2,5-2,8 mm, capacitatea de 0,5 cm3;

- paiete mici (fine) cu diametru de 1,7-2 mm şi capacitatea de 0,25 cm3.

În ţara noastră sunt cunoscute numai paietele mijlocii şi mici (fine).

Prepararea diluantului. Metoda originală foloseşte ca diluant un preparat cu

denumirea comercială Laiciphos 271, un mediu uscat, pe bază de lapte praf ecremat,

sterilizat, citratat şi fosfatat, cu adaos de zaharuri şi antibiotice (0,5g hidrostreptomicină şi

500.000 U.I. penicilină /l). Un pachet de diluant conţinând 50g Laiciphos 271 se toarnă

într-un recipient Erlemayer, în care se adaugă 400 ml apă distilată, încălzită la

temperatura de 400C şi se omogenizează. Se adaugă 50 cm3 gălbenuş de ou proaspăt

dizolvat în 100 ml de apă bidistilată, încălzită la temperatura de 50C. Amestecul format se

împarte în două jumătăţi la care se adaugă:

- în amestecul A - glicerină 3%;

- în amestecul B - glicerină 11%.

217

Diluanţii până în momentul recoltării spermei se păstrează la + 40C. Înainte de

recoltare cu câteva minute amestecul A se pune într-o baie marină la +320C, iar

amestecul B este păstrat în continuare la +40C.

Examinarea spermei şi efectuarea diluţiei iniţiale. Imediat după recoltare se

apreciază macroscopic şi microscopic calitatea şi cantitatea ejaculatului recoltat, prin

metodele descrise. Pentru aprecierea gradului diluţiei se ia în considerare: concentraţia

spermei brute; concentraţia spermei avută în vedere după decongelare pentru doze de

inseminare, exprimată în spermatozoizi/ml; mobilitatea spermatozoizilor (Januskauskas

A. şi col., 1995).

La ejaculatele obişnuite (primul şi al doilea) se face diluţia iniţială în proporţie de

1:1 cu amestecul A păstrat la 320C şi în continuare până la jumătatea volumului final

stabilit.

Imprimarea paietelor. După stabilirea volumului final de spermă diluată se trece

la calcularea şi alegerea numărului de paiete necesare, imprimarea lor în vederea

identificării ulterioare. Imprimarea se face de obicei cu mijloace mecanizate. Pe fiecare

paietă se imprimă:

- numele, iniţiala sau codul laboratorului în care se produce materialul seminal

congelat;

- numele sau numărul matricol al taurului donator;

- rasa taurului donator;

- data congelării.

Scăderea temperaturii după diluare. Fiecare flacon conţinând spermă diluată cu

amestecul care conţine 3% glicerină, se aşează într-o baie marină cu o temperatură de

+30C. Apoi baia marină este aşezată într-o vitrină frigorifică, cu temperatura controlată la

+40C. Când temperatura băii marine a ajuns la +200C, este necesar să se adauge câte

un cub de gheaţă, la fiecare 5 minute, ceea ce va asigura scăderea temperaturii într-un

ritm care va permite atingerea temperaturii de +40C în 40-60 minute.

Glicerinarea. Când temperatura spermei a ajuns la +40C se adaugă amestecul B,

care conţine 10% gălbenuş de ou şi 11% glicerină cu densitate 1,26. Acest lucru se

efectuează în vitrina frigorifică, la temperatura de +40C şi se execută, în doi timpi, la

interval de 15 minute, când se adaugă câte 50% din volumul total de diluant B. După

fiecare adiţionare a fracţiunii glicerinate, se face omogenizarea cât mai perfectă a

218

amestecului. Echilibrarea spermei cu diluantul glicerină durează aproximativ 2 ore la

temperatura de +40C (Kjaestad H. şi col., 1993).

Fracţiunea ejaculatului diluat pe doze de inseminare. Această operaţiune

trebuie făcută la +40C şi se poate face fie manual, fie automat.

a) Metoda manuală. Sperma este aspirată în paiete cu ajutorul unei pompe de vid

cu o presiune a coloanei de mercur de 60 mm. Umplerea trebuie să se facă complet fără

bule de aer. Pentru că spre capătul liber al paietei trebuie să rămână un spaţiu gol de

cca. 1-1,5 cm, după umplere, paietele se scutură cu o mişcare energică, care

îndepărtează surplusul de spermă şi apoi se şterge cu hârtie de filtru sterilă. Pentru

închiderea paietelor, fascicolul cu paiete prinse în brăţara metalică se apasă de mai

multe ori într-un vas, care conţine pudră polivinilică preparată cu alcool şi care în contact

cu apa se întăreşte. Paietele astfel pregătite vor sta în baia marină (0-40C) până la

împlinirea duratei de echilibrare de 2 ore (Shannon P. şi col., 1995).

La expirarea timpului de echilibrare, paietele se scot din baia marină, rece, se

şterg şi apoi se aşează pe stative metalice speciale, care în funcţie de tipul containerului

folosit pentru congelare au capacitatea de 100,58 sau 41 paiete sau de 175,100 sau 75

paiete mici.

b) Metoda automată. Se realizează prin aparate robot de mare capacitate de

diferite tipuri, LR-250 Union Carbide.

Paietele mijlocii au nevoie de o temperatură de congelare de -1500C până la

-1600C, timpul de congelare fiind de 7 minute.

2.4.1.4. Inocularea spermei la rumegătoarele mari

a) Depistarea femelelor în călduri

În vederea obţinerii unei bune fecundităţi este necesară descoperirea la timp a

femelelor în călduri

În condiţiile creşterii intensive, uneori în stabulaţie permanentă, depistarea

căldurilor dacă nu este imposibilă, în orice caz este greu de realizat. Căldurile sunt

apreciate de către practician prin modificările organelor genitale; vulva, vestibulul vaginal

şi vaginul. Cu o zi înainte de apariţia căldurilor, încep să fie congestionate şi edemaţiate,

labiile vulvare se îngroaşă. Caracteristic pentru faza de călduri este că femelele acceptă

saltul partenerelor, iar la nivelul comisurii vulvare se scurge un mucus sticlos, filant. În

primele ore ale căldurilor mucusul este abundent, filant, transparent şi lichid, lipindu-se de

219

regiunea vulvară şi fese (Amann R.P., 1989). Odată cu avansarea căldurilor consistenţa

mucusului creşte, ajungând ca la mijlocul căldurilor să prezinte elasticitatea maximă.

Transrectal, coarnele uterine sunt erectile. Foliculul ovarian la începutul căldurilor este

relativ mic, ca un sâmbure de cireaşă, proemină la suprafaţa ovarului, dar nu se simte

fluctuaţia.

La mijlocul căldurilor, foliculul ovarian este mult evoluat de mărimea aproape a

unei cireşe cu pereţii mai subţiri, cu lichid sub tensiune, simţindu-se şi o uşoară fluctuaţie.

În acest stadiu se poate executa însămânţarea (monta) (Popescu P. şi Oţel V., 1962).

Spre sfârşitul căldurilor, foliculul de Graaf ajunge la un diametru de aproximativ 15-

20 mm, cu pereţii subţiri şi cu fluctuaţie evidentă, foliculul schimbându-şi forma la cea mai

uşoară apăsare. Acest stadiu este cel mai apropiat de ovulaţie şi cel mai favorabil pentru

efectuarea inseminării artificiale (Stalhammer E.M. şi col.,1994).

b) Momentul optim al inseminării la vacă

Coroborând toate semnele căldurilor, psihice, fizice, morfofuncţionale de

manifestarea acestora, pentru a avea un indice maxim de fecunditate, (tabel 1)

inseminarea trebuie făcută când:

- femela acceptă salturile celorlalte femele din jur (dacă există);

- prezintă vulva edemaţiată şi scurgerea la nivelul comisurii inferioare vulvare a

unui mucus filant transparent;

- prezintă coarnele uterine erectile (cu tonus);

- prezintă foliculul cu fluctuaţie evidentă şi sub tensiune.

Momentul inseminării Fecunditate la I-a inseminare%

- la apariţia căldurilor

- la mijlocul căldurilor

- la sfârşitul căldurilor

- la 6 ore după terminarea căldurilor

- la 12 ore după terminarea căldurilor

- la 24 ore după terminarea căldurilor

44,0

82,0

75,0

63,0

32,0

12,0

Tabel 1 – Influenţa momentului I.A. sau a montei asupra fecundităţii la vaci

(după Trimberger şi Favis)

220

Având în vedere dificultăţile posibile privind detectarea exactă a momentului

apariţiei căldurilor la fiecare femelă în parte, mai cu seamă în marile unităţi de animale,

se recomandă următoarea schemă, ce s-a dovedit utilă de aplicat (după Nebraska

C.C.Z., citat de Dumitrescu I şi col., 1978).

Schema inseminării artificiale la taurine după

detectarea momentului apariţiei căldurilor

De regulă se aplică 2 inseminări cu sperma aceluiaşi taur. Femelele inseminate

prima dată dimineaţa vor fi reinseminate la 12 h, adică în seara aceleiaşi zile.

c) Pregătirea instrumentarului

Instrumentarul pentru inseminare este în funcţie de metoda ce se aplică: cu

speculum vaginal sau recto-vaginală şi în funcţie de prezentarea materialului seminal

(refrigerat, congelat în paiete, fiole sau granule).

Pentru inseminare cu speculum vaginal este necesar: sterilizarea speculumului;

sursa de lumină; pipetă de sticlă sau material plastic, o pară (suzetă) de cauciuc; lampă

frontală (fig. 21).

Pentru inseminarea la care materialul seminal este în paiete, avem nevoie de un

pistolet pentru inseminarea artificială, iar pentru cazurile în care sperma este în fiole, de o

pipetă şi o suzetă din cauciuc.

d) Decongelarea şi reanimarea spermatozoizilor

Sperma refrigerată. Pentru reanimarea spermatozoizilor se extrage doza de

inseminare din cutia de bachelită, care se află în termosul de gheaţă şi se lasă câteva

minute la temperatura camerei. Sperma nu va fi lăsată la temperatura camerei mai mult

221

Momentul observării căldurilor

Momentul optim pentru inseminarea artificială

Dimineaţa până la ora 12

În seara aceleaşi zile

După ora 12 până seara

În dimineaţa următoare

de 30 minute, pentru că scade mobilitatea şi capacitatea fecundantă peste această

durată (Shannon P. şi col., 1995).

Decongelarea. Aceasta se face în funcţie de modul de congelare şi ambalajul

spermei congelate, dar cu toate acestea există şi unele recomandări comune şi anume:

- decongelarea să se facă cât mai repede;

- între momentul decongelării şi cel al inseminării, temperatura spermei reanimate

trebuie să fie în continuă creştere. Scăderea temperaturii decongelante numai cu

câteva grade provoacă o degradare a spermei. Cu cât intervalul între decongelare şi

inseminare este mai scurt, cu atât fecunditatea este mai bună, nu trebuie să treacă mai

mult de 15 minute;

- instrumentarul de inseminare să aibă cel puţin aceeaşi temperatură ca şi sperma

sau chiar ceva mai ridicată;

- extragerea dozelor trebuie făcută foarte rapid. Pentru decongelare este nevoie de

un termos cu baie marină de 36-400C şi un termometru cu mercur.

În funcţie de recipientul în care s-a făcut congelarea spermei, pentru reanimarea

prin decongelare a acesteia, este necesar să se procedeze de maniera următoare

(recipient, fiolă):

- pregătirea unei băi marine la 38-390C;

- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la gâtul containerului,

extragerea fiolei, cufundarea ei în baia marină;

- reaşezarea canistrei şi închiderea containerului;

- scoaterea, ştergerea şi uscarea fiolei;

- deschiderea fiolei prin tăierea gâtului acesteia;

- aspirarea spermei în pipetă

Decongelarea materialului seminal stocat în paiete:

- pregătirea băii marine la 34-370C;

- deschiderea containerului, ridicarea canistrei până la cel mult 3-4 cm sub nivelul

superior al containerului, scoaterea paietei, scuturarea ei de eventualele resturi de azot

şi cufundarea în baia marină pentru decongelare; decongelarea durează 13 secunde

pentru paieta mijlocie şi 8 secunde pentru paieta fină;

- reaşezarea canistrei şi astuparea containerului;

- încălzirea corpului metalic al pistolului, prin frecarea cu hârtie sau vată (atât vara

cât şi iarna);

222

- scoaterea paietei din baie, uscarea ei prin ştergerea cu tifon sau prosop; rularea

între degetul arătător şi cel gros a capătului astupat cu dopul uzinal, pentru favorizarea

desprinderii şi alunecării sale în momentul inseminării;

- transferarea bulei de aer către capătul astupat cu un dop de laborator sau sudat

cu ultrasunete, prin lovirea uşoară, repetată a corpului elastic al paietei; în acest timp,

paieta se ţine în poziţie verticală cu dopul uzinal în jos;

- introducerea paietei în pistoletul de inseminare, cu dopul uzinal în interiorul

corpului pistoletului;

- tăierea vârfului paietei cu o secţiune perfect perpendiculară pe axul longitudinal, la

mijlocul bulei de aer;

- aplicarea peste vârful paietei a pipetei de plastic şi asamblarea etanşă a acestora,

astfel încât sperma să nu refuleze;

- împingerea uşoară a pistolului, până când la vârful pipetei de plastic apare o lentilă

de spermă, semn că montarea pistoletului este corectă.

Să nu se decongeleze mai multe paiete în acelaşi timp, ci decongelarea să

preceadă fiecare inseminare. De la decongelare şi până la inseminare nu trebuie să

treacă mai mult de 15 minute (Stalhammer E.M. şi col., 1994).

e) Controlul spermei conservate

Controlul spermei se face de regulă prin examenul microscopic pentru observarea

mobilităţii spermatozoizilor, de obicei din ultima fracţiune de spermă, rămasă prin

aderenţă în vârful pipetei de inoculare.

f) Inseminarea propriu-zisă

Metodă. După ce s-a făcut reanimarea, materialul seminal este aspirat în pipetă

sau pistoletul de inseminare, iar operatorul se pregăteşte pentru inseminare.

Există mai multe metode de inoculare a spermei şi anume:

- metoda recto-cervicală;

- inseminare cu speculum (aceste metode sunt cele mai utilizate);

- inseminare prin tracţiune şi evidenţierea exterioară a cervixului (metoda italiană rar

folosită);

- inseminare vaginală prin control manual.

1. Metoda recto-cervicală. Este metoda cea mai utilizată astăzi. Operatorul după

ce videază cu mâna dreaptă ampula rectală de fecale, examinează starea coarnelor

uterine şi ovarele pentru a constata modificările determinate de instalarea căldurilor şi

223

dezvoltarea foliculului ovarian. Apoi retrage mâna, efectuează o toaletă minimă, iar cu

ajutorul degetul mare şi index, îndepărtează partea inferioară a labiilor vulvare pentru a

examina starea vestibulului şi clitorisului, apoi cu mâna stângă introduce pipeta sau

pistoletul de jos în sus, dirijându-le spre plafonul vestibulo-vaginal, până ajunge în fundul

vaginului. Mâna dreaptă, cu mănuşa obstetricală este plasată din nou în rect, fixează

cervixul şi cu degetul mic reperează orificiul vaginal al cervixului (fig. 22). Cu mâna

stângă se dirijează vârful pipetei spre degetul mic, încercând prin mişcări uşoare să

repereze orificiul cervical. Odată reperat ostiumul cervical, mâna stângă execută uşoare

presiuni asupra pipetei, iar cu mâna dreaptă se fac mişcări, care facilitează pătrunderea

pipetei până la nivelul corpului uterin, când simţim vârful pipetei sau pistolului prin

traversul peretelui uterin. Pătrunsă fiind pipeta la nivelul uterin, cu mâna stângă se apasă

pe suzetă sau se apasă pe piston pentru inocularea spermei. Este indicat ca sperma să

fie depusă în apropierea deschiderii coarnelor uterine sau chiar la nivelul marii curburi

(Boitor I. şi col., 1984).

Avantajele metodei:

- oferă posibilitatea aprecierii stării uterine şi a dezvoltării foliculului ovarian;

- se depune mai profund doza de spermă;

- reduce pericolul răspândirii infecţiilor genitale;

- foloseşte un instrumentar mai simplu, uşor de manipulat.

Dezavantajele metodei:

- nu permite examenul mucoasei vestibulo-vaginale şi a stării cervixului sau

descoperirea diverselor anomalii vagino-cervicale;

- necesită mai multă pricepere din partea operatorului.

2. Metoda cu speculum vaginal. Această metodă constă în introducerea pipetei

de inseminare în cervix după o prealabilă deschidere a conductului vestibulo-vaginal cu

ajutorul speculului vaginal (Bogdan A.T. şi col., 1976).

Se face toaleta regiunii vulvare cu apă şi săpun sau practic se dezinfectează

numai cu un tampon de vată cu alcool (Parks J.E., 2000).

Speculumul vaginal dezinfectat, lubrefiat şi având temperatura apropiată de cea a

corpului femelei, se introduce pe la nivelul labiilor-vulvare, care vor fi uşor îndepărtate de

către operator şi ajutor, pentru facilitarea introducerii. Se introduce cu valvele închise şi i

224

se dă o înclinare de jos în sus cu marele ax vertical. Speculumul întâmpină o rezistenţă la

nivelul muşchilor vestibulari, apoi el pătrunde cu uşurinţă, îndepărtând pereţii, când se

aude un zgomot de aspiraţie. Ajuns la nivelul vaginului, se roteşte cu 900, după care se

deschide. Cu ajutorul lămpii frontale se examinează starea mucoasei vaginale, a

cervixului, întredeschiderea sa şi mucusul sau eventualele anomalii. Cu mâna dreaptă se

introduce pipeta sau pistoletul de inseminare, prin tunelul realizat de speculum, până în

cervix, căutând prin dirijarea pipetei în toate sensurile, să pătrundă cât mai profund în

canalul cervical.

Apoi, depunerea spermei se realizează ca şi la metoda de mai sus, prin apăsarea

între degete a suzetei de cauciuc sau a pistonului pistoletului. Este de notat să nu se

elibereze presiunea de pe suzetă sau de pe piston, pentru ca sperma să nu fie

reabsorbită (Looper M., 2000).

Avantaje: este mai uşor de executat pentru operator, se poate examina starea

mucoasei vaginale, se poate examina cervixul.

Dezavantaje: atunci când nu se respectă, sterilizarea specumului şi aducerea la

temperatura corpului, se pot transmite boli sau se declanşează secreţie de adrenalină

prin speculum rece, traumatisme etc., sperma se depune adeseori la nivelul cervixului.

Greşeli în inocularea spermei:

- neaspirarea în paietă a întregului conţinut de material seminal din fiolă, fie

revărsarea parţială a conţinutului fiolei prin introducerea bruscă a pipetei, fie prin

aspirarea neglijentă a spermei, într-o coloană discontinuă, plină de bule de aer;

- inocularea incompletă a spermei;

- depunerea spermei în segmente necorespunzătoare, ale aparatului genital ca

urmare a necunoaşterii tehnicii de inseminare (Fazeli A.R. şi col., 1993).

2.4.2. Biotehnologia inseminării artificiale la ovine

În general, tehnica inseminării artificiale la această specie cuprinde aceleaşi etape

ca şi la vacă şi anume: recoltarea, controlul şi examenul de laborator, diluarea şi

conservarea, inocularea, dar cu mici deosebiri de tehnică (Campbell J.W. şi col., 1996).

2.4.2.1. Recoltarea

225

Recoltarea spermei de la berbec se face în mod curent cu ajutorul vaginei

artificiale. Numai cu totul excepţional şi mai ales în mod experimental se face recoltarea

prin electroejaculare.

A) Recoltarea spermei cu vaginul artificial

Instrumentarul folosit pentru recoltare este acelaşi ca şi pentru recoltarea la taur,

cu deosebirea că vaginul artificial este de dimensiuni mai reduse: tubul vaginal are 20 cm

lungime, pereţilor de 0,5 cm grosime şi 4,5 cm diametru şi este confecţionat din cauciuc

pânzat; cămaşa vaginală este de 38 cm lungime, 6 cm lăţime, confecţionată din cauciuc

fin, inelele fixatoare cu grosimea de 3 mm şi 5 cm diametru. Paharul colector are formă

conică, cu o prelungire în formă de deget, gradată în cm3 (McKelvey W.A.C., 1985) (fig.

23).

La pregătirea vaginului trebuie să se respecte următoarele: cămaşa vaginului cu

ocazia montării, să nu formeze decât cute longitudinale, apa care se introduce în vagin

să aibă o temperatură de 43-450C, pentru ca în momentul folosirii vaginului, acesta să

aibă o temperatură de 40-410C; umplerea cu apă caldă să se facă în proporţie de 2/3, la

insuflarea de aer să se realizeze numai o uşoară atingere a faldurilor interioare. Ungerea

cu vaselină să se facă numai pe 1/3 din lungimea cămăşii vaginului.

Recoltarea se face pe o oaie manechin, care este fixată într-un stand special (fig.

24). Vaginul este ţinut pe crupa oii la un unghi de 350. În momentul când berbecul

execută saltul se manevrează vaginul artificial în aşa fel încât penisul să fie introdus în

vaginul artificial pentru a se produce ejacularea. Imediat după ejaculare, vaginul artificial

se răstoarnă cu paharul colector în jos pentru a se scurge toată sperma (Langford G.A. şi

col., 1979).

B) Recoltarea spermei prin electroejaculare

În vederea recoltării, berbecul se fixează în decubit lateral drept, de obicei pe o

scară ce se aşează pe sol sau masa de lucru. Se face toaleta regiunii furoului cu o soluţie

de bicarbonat de sodiu, apoi se extrage penisul din furou, fixându-se cu o meşă sterilă ce

se trece de la baza glandului (Price E.O. şi col., 1998).

Electrodul electroejaculatorului este introdus în rect până în dreptul regiunii

lombare. Paharul colector se aşează în faţa deschiderii uretrei. Se stabileşte contactul

electric dându-se excitaţii electrice în serii de câte 5 secunde la interval de 10 secunde.

226

Sperma va fi ejaculată după câteva excitaţii, dar actul se va produce fără erecţie (fig. 25,

26).

Ca fenomene secundare se observă: contractura musculaturii, tahipnee,

fenomene ce se remit fără urmări. Dacă este însă practicată timp îndelungat berbecul

este compromis.

2.4.2.2. Controlul spermei

Controlul spermei de berbec se face după aceleaşi tehnici, deosebiri fiind numai în

ceea ce priveşte caracteristicile spermei: volumul unui ejaculat este între 0,5-3 cm3,

culoarea alb-lăptoasă sau uşor gălbuie. Desimea este foarte mare (se observă

fenomenul de valuri). Numărul spermatozoizilor este de 1-2 miliarde/cm3 spermă. Proba

redox (după Lunca N., 1954) este pentru spermă foarte bună - 8 minute, sperma bună

între 8-16 minute; mediocră între 16-30 minute şi de calitate inferioară peste 30 minute.

Proba rezistenţei; valoare bună = 3000, iar la examenul morfologic, se admit

spermatozoizi anormali până la 14% şi imaturi până la 2% (Hill J.R. şi col., 1998).

2.4.2.3. Diluarea şi conservarea spermei

În diluarea spermei se folosesc diverşi diluanţi pe bază de citraţi şi gălbenuş de

ou. Dintre ei, se foloseşte în special diluantul propus de Milovanov, care are compoziţia

următoare:

Glucoză anhidră............................ 0,8 g;

Citrat de sodiu (+2H2O)................. 2,8 g;

Gălbenuş de ou ............................. 20%;

Dihidrostreptomicină..................... 50.000 g;

Penicilină sodică............................ 50.000 U.I.;

Apă distilată ad.............................. 100 ml.

Diluţia iniţială (1/1) se face în paharul colector la 370C imediat după recoltare, sau

într-o eprubetă. După controlul calităţii spermei (mobilitate, desime, număr rezistenţă

etc.), se face diluţia finală ţinând cont ca într-o doză de spermă diluată să fie cel puţin 60

milioane spermatozoizi. Diluţia finală se face după aceleaşi principii şi la temperatura

laboratorului, după care materialul seminal este repartizat în flacoane de penicilină sterile

care se etichetează.

Conservarea spermei diluate.

227

Se poate face prin refrigerare în termos cu gheaţă sau la frigider la 0-50C. Se

poate face şi congelarea, după aceleaşi tehnici ca şi la taur, în pastile sau fiole cu

deosebiri în compoziţia diluanţilor. Transportul se face în termos sau lăzi izoterme cu

maşini, avion, etc.

2.4.2.4. Inocularea spermei

Se utilizează metoda de inseminare cu speculumul. Instrumentarul de inseminare

este asemănător cu cel folosit la vacă, cu următoarele deosebiri:

- speculum este de dimensiuni mai mici, bi sau trivalv;

- seringa de inoculare este compusă din pistonul seringii, tija gradată cu cursor

metalic şi o garnitură de cauciuc la capăt, canula din sticlă şi cu vârful recurbat;

- standul de inseminare confecţionat din scândură este fix, fie rotativ, operatorul

stând în spatele standului într-o groapă adâncă de 40 cm (Killen I.D. şi col.,1982).

După deschiderea vaginului cu ajutorul speculumului, vârful recurbat al seringii se

dirijează cu atenţie în sus, sub papila cervicală şi pătrunde în canalul cervical pe o

adâncime de 0,5-1 cm. Doza de spermă diluată ce se inoculează la oaie este de 0,1 ml,

cantitate ce se obţine prin fixarea corespunzătoare a cursorului seringii (Halbert G.W. şi

col.,1990).

2.4.3. Biotehnologia inseminării artificiale la iapă

Intensivizarea reproducţiei la cabaline implică pe de o parte stăpânirea fiziologiei şi

patologiei ginecologice la iapă, cunoaşterea şi aplicarea metodelor de control ale ciclului

sexual, iar pe de altă parte presupune exploatarea la maximum a potenţialului sexual al

armăsarilor valoroşi din punct de vedere genetic (Pickett B.W. şi col., 1973).

Una dintre cele mai utilizate metode biotehnologice de intensivizare a reproducţiei

este inseminarea artificială.

2.4.3.1. Recoltarea materialului seminal la armăsar, cu vaginul artificial

Etapele pregătitoare pentru recoltare sunt:

- pregătirea iepei manechin, se face prin contenţia cu platlonje sau cu o gură de

ham, coada se înfăşoară cu tifon, precum şi aplicarea "papucilor de montă" pentru trenul

posterior;

228

- pregătirea vaginului artificial se face în aşa fel încât să îndeplinească cele trei

condiţii naturale din vaginul unei femele în călduri (temperatură, presiune şi lubrifiere

corespunzătoare) (fig. 27);

- pregătirea armăsarului, constă în plimbarea lui înainte de recoltare (cca.15 - 30

minute) şi contenţia lui cu un căpăstru, prevăzut cu două pene de căpăstru cu care se

aduce armăsarul de către doi îngrijitori, ca măsură specială de protecţia muncii.

Etapele desfăşurării reflexelor sexuale

Etapele desfăşurării reflexelor sexuale cuprind, în succesiunea lor, cele cinci

reflexe ale etogramei sexuale la masculi: (Jones R.L., 1984)

- reflexul de apropiere se desfăşoară de obicei energic, unii armăsari nechează şi

cabrează imediat ce văd sau numai simt o iapă în călduri;

- reflexul de erecţie se desfăşoară într-un timp scurt, cu variaţii în funcţie de

potenţa sexuală individuală şi de starea de întreţinere şi de regimul de folosire la montă;

- reflexul de salt, se realizează prin cuprinderea trenului posterior al iepei. În

momentul efectuării saltului, operatorul (care are deja vaginul artificial pregătit), se

îndreaptă rapid spre penisul în erecţie al armăsarului (fig. 28, 29);

- reflexul de intromisiune, se realizează prin dirijarea penisului, de la baza tecii

furoului, în lumenul vaginului artificial. Dacă operatorul este mai experimentat şi cu o

mai bună îndemânare el poate executa singur cu o mână dirijarea penisului (această

dirijare se face de obicei de un ajutor), iar cu cealaltă mână ţine înclinat vaginul artificial

la nivelul crupei iepei, apucând strâns mânerul de fixare (Pickett B.W., 1997);

- reflexul de ejaculare se produce în urma mai multor mişcări energice de

pistonare pe care le face armăsarul, precum şi mişcările de contra-pistonare, pe care

operatorul le imprimă vaginului artificial (ducând la apariţia unor stimuli la nivelul

glandului, aflat în erecţie maximă). Dată fiind energia mişcărilor de pistonare ale

armăsarului, operatorul va prinde şi cu cea de-a doua mână mânerul lateral de fixare.

Armăsarii fac uşoare muşcături în regiunea coamei şi a greabănului iepei, de aceea

pentru anumiţi armăsari, se recomandă protejarea zonei respective cu o mică pătură.

Începerea ejaculării se exteriorizează prin culcarea armăsarului în regiunea greabănului

iepei, liniştirea mişcărilor trenului posterior şi efectuarea unor contracţii ritmice la baza

cozii. După aproximativ două minute ejacularea este terminată, armăsarul coboară de

pe iapă, iar operatorul apleacă uşor vaginul artificial şi îl retrage treptat cu grijă (Bogdan

A.T. şi col., 1981).

229

230