Primul pas: să-i cunoşti prin alţii

Bură zi, omiri buri!

Ca de obicei, primul pas în cunoaşterea uneirealităţi umane porneşte firesc de la accesareatezaurului de informaţie acumulat în timp, cuscopul de a o individualiza.

Pentru o asemenea mică realitate umană dinpeninsula Istria, individualizarea porneşte de lautilizarea unui dialect al limbii române, alături decel daco-român, aromân şi meglenoromân, numitştiinţific de către lingvişti dialectul istroromân,termen generalizat asupra indivizilor acestui gruplingvistic. Ei înşişi îşi spun „rumeri”, în timp cepentru ceilalţi ei erau „cici”, „ciribiri”, „morlaci”,„vlahi” sau „maurovlahi”.

Termenul de istroromân este o sintagmăconvenţională pentru o populaţie generată deistorie dar, aşa cum se întâmplă uneori în istorie, au

fost uitaţi şi au fost redescoperiţi în cea de-a douajumătate a secolului al XIX-lea datorită lui IonMaiorescu, tatăl criticului literar. Timp de douăluni, în 1890 sunt vizitaţi de Theodor Burada,ulterior cercetaţi de Sextil Puşcariu şi alţi lingvişti,mai ales în perioada interbelică, din păcate din nouaproape uitaţi după cel de-al doilea război mondial.Sunt consideraţi ca vorbind cel mai îndepărtatdialect al daco-românei, aflat la o mie de kilometride spaţiul carpatic. Istoricii înclină în general săexplice poziţia lor în Istria fie prin colonizare maitârzie, în secolul al XV-lea, a românilor balcanici(probabil şi carpatici) refugiaţi din cauza invaziilorotomane, fie prin remanenţa străveche a uneipopulaţii latinofone, influenţată ulterior de mişcăride populaţie de origine română – balcanică, dinevul mediu şi până în timpurile noastre. Ca săpătrunzi misterul ce le însoţeşte existenţa mai esteîncă mult de cercetat, trebuie să răscoleştibibliotecile, să scuturi de praf cărţile sau să lenetezeşti coperţile uzate. Să citeşti tot ceea ce au

Transilvania

4/ 20

09

<<< 6

V a l e r D E L E A N UComplexul Naţional Muzeal “ASTRA” Sibiu“ASTRA” National Complex Museum Sibiu

Paşi spre istroromâniSteps towards the Istro-Romanians

Living on Istria Isle (Croatia) 1,000 km. far away from the rest of population speaking Romanianlanguage, the community of Istro-Romanians called the attention upon themselves and began to beresearched by their contemporaries quite late in the second half of the 19th century.

To fully understand their defining features those interested in this community have to do the first step,approaching everything that was written or recorded in images about them. The Istro-Romanians are still ahistorical, ethnographical and linguistic enigma.

The second step is to know their environment and habitat in which they live. In time in the localities –Jeiane and Susnievita but also in the few hamlets there was recorded a dramatic shortage of the Istro-Romanian population as a result of their linguistic and social assimilation. Nowadays there are a fewspeakers of this dialect.

The third step should be the knowledge of personalities seen as individuals, bearers of culture andtradition, still preserving the way of speaking and trying to cope with life as much as possible having in viewthey are only a micro-linguistic group.

The near future is concerned on the way this community will be helped to survive and definitelysupported in the context of a tolerant and multicultural Europe.

Keywords: community, steps, population, culture, micro-linguistic groupInstitution’s address: Piaţa Mică, nr. 11, Sibiu, România,

tel: +40-269-218195, fax: +40-269-218060, e-mail: office@muzeulastra.ro

scris alţii despre ei, să încerci săresuscitezi imaginea lor cu ajutorulvechilor litografii şi a vechilorfotografii. Să descoperi în vorbirealor rotacismul care i-a făcut celebri,în care „n” intervocalic este înlocuitîntotdeauna cu „r”. În călătoria sa,Burada li se adresa cu: „bură zi,omiri buri” şi aceste cuvintetrezeau, în satele prin care trecea,atenţia unor oameni care, cumspune el, erau reţinuţi la contactulcu străinii, dar nu-şi ascundeaubucuria când cineva li se adresafolosind felul lor de a vorbi.

Atunci când priveşti imaginileistroromânilor eşti frapat deamestecul de arhaic şi modernitatecare, dincolo de aspectul lordocumentar – romantic, indică atâto veche tradiţie, cât şi modificărilecauzate de adaptarea la alte spaţii delocuire decât cele de provenienţă.Bărbaţi şi femei, în costumepopulare, cu opinci cu gurgui,bărbaţii rezemaţi în bâte ciobăneştisau cărând cu spatele, pe asini sau încăruţe, cărbunele de lemn pe care-lvindeau în porturile de pe CoastaAdriaticii. Femei cu broboade pecap, torcând în mers, imaginecomună spaţiului carpatic. Cartealui Burada îţi descoperă prin gravuri(inclusiv a copilului AndreiGlavina, care, sprijinit de mentorulsău, a urmat şcoala în România şi adevenit întemeietorul primei şcoli cu predare îndialect istroromân, în anii 1923-1925, în satulŞusnieviţa), toate aceste caracteristici ale românilordin Istria. Fotografii mai recente înfăţişează deasemenea istroromâni cu alura obişnuită ţăranilorde la noi, dar cu particularităţi de port influenţatede contactele cu alte fluxuri culturale, mai alesdinspre Italia.

Ceea ce îi caracterizează în primul rând peistroromâni este felul în care vorbesc. Foarte multecuvinte sunt asemănătoare cu cele din daco-română(„pemintu”, „plug”, „verza”, făntăra”, „besereca”,„laz”, „strunga”, „caş”, „epuru”, „pănza”, „lapte”,„codru”, „colibă”, „brlog”). Sunt şi cuvinte deorigine străină, slave (croate) sau germane („şuştar”,„şula”, „şina”, „ştorc”). Sunt şi termeni modificaţisemnatic, precum: „jivina” (vânat), „blaga”(orătănii), „ruoje” (măceş), „cadare” (putină),„mulo” (catâr), „priesa” (teasc), „luoboda” (spanac)

etc. Imaginea care ţi se formează în acest prim pasde cunoaştere a istroromânilor de la distanţă e unamestec de familiar şi înstrăinat, de îndepărtat şiapropiat, de pierdut şi regăsit, de arhaic şi de actual,o imagine contradictorie şi curioasă de nedefinit,asemănătoare unui paradis pierdut şi regăsit. Oimagine livrească, documentară, dar mai puţinreală. Primul pas nu e decât o şansă, o făgăduială cădincolo de el se află realitatea umană despre ce s-ascris, s-a studiat, dar care conţine parcă ceva tainicşi lăsat pentru o rezolvare în viitor. La noi, dar şi înCroaţia sau în Italia, numele unor călători şicercetători preocupaţi de această realitate suntnumeroase: la cei numiţi mai sus, intraţi deja înlegendă, se adaugă Vlad Bejan, Traian Cantemir,Silviu Dragomir, Ion Gherman, continuând cuspecialiştii din Timişoara, Cluj, Bucureşti şi, mainou, cei de la Sibiu. În Italia Ervino Curtis, în

7 >>>

Istroromâncă

Croaţia Goran Philipi, sunt câţiva dintre entuziaştiişi statornicii cercetării istoriei, limbii şi tradiţiiloristroromânilor. Lor li se adaugă Vlad Cubreacov,eurodeputatul care a ridicat primul în ParlamentulEuropean problema destinului lor ca microgruplingvistic şi al păstrării identităţilor culturale.

Al doilea pas: să-i cunoşti direct, la ei acasă

Părea noastră de saca zi, da ne astăzi

Cel de-al doilea pas spre istroromâni estecunoaşterea lor directă printr-o cercetare care săpună în evidenţă complexitatea existenţei lor nunumai pe plan istoric sau lingvistic, ci şi etnograficsau sociologic, demografic sau de mentalitate. A-icunoaşte la timpul prezent, înseamnă să-i cunoştiacasă la ei, în mediul în care trăiesc, cel în care,probabil de câteva secole, duc un îndârjit efort deadaptare la realităţile naturale şi istorice.

Lumea istroromânilor este o lume care începede la un specific aparte, într-un ţinut aparte, cunumeroase caracteristici de mediu deosebite de celfamiliar nouă, locuitori ai spaţiului carpatic. Aiciexistă un alt spaţiu natural de locuire, cucaracteristici mediteraneene. Coasta Adriaticii seaflă la 20-30 km de cele mai locuite sate deistroromâni în prezent: Žejane (Jeiăn) şi Şusnieviţa,la care se adaugă câteva cătune risipite în apropierealor. Şi totuşi istroromânii nu sunt locuitori aicoastei, oameni ai mării, deşi încă din sec. al XIX-lea o parte din ei, împinşi de nevoi, au devenitmarinari şi s-ai pierdut în neantul înstrăinării.Ţinutul locuit de „rumeri” este muntos şi păduros.

Munţi de calcar şi păduri de foioase. Mai suntpoieni, păşuni, stânci ieşite la zi. Un munte înalt,cel mai înalt din Istria, îi desparte de mare – MonteMaggiore în trecut, Učka în prezent, sau cum spunei simplu „breg” (munte), aşa cum pădurii îi spun„codru”. Acest ţinut muntos le-a impus în trecut caprincipală ocupaţie păstoritul. În prezent, e părăsitîn totalitate şi translat spre agricultură şi servicii.Climatul are şi el specificul său, cu ierni blânde, cuveri calde şi vânturi puternice. Vegetaţia secaracterizează şi ea printr-un amestec de speciimediteraneene şi central europene. Mediul favorizaatât locuirea în sate adunate sau înşirate la drum, câtşi în cătune. În afara ocupaţiilor lor agricol-pastorale şi a meşteşugurilor casnice, relaţiile lor cuCoasta Adriaticii erau dominate mai ales deschimburi comerciale, focalizat de oraşul-portFiume (Rjeca de astăzi), oraş cu semnificaţii pentruzona Sibiului deoarece de acolo a provenit firmaitaliană Feltrinelli care a exploatat pădurile dinMărginimea Sibiului între 1900-1945. Femeile lortorceau lâna şi cânepa, dar fără a se ocupa şi cuţesutul. Îmbrăcămintea şi textilele se obţineau dincomerţ prin intermediul negustorilor ambulanţidenumiţi „furlani”. Cercetările lingvistice nu auputut găsi printre localnici terminologiaelementelor războiului de ţesut, spre deosebire defelul cum este el cunoscut la noi.

Am avut în 2008 şansa unei cercetări scurte, darintense, a situaţiei actuale a acestor româniîndepărtaţi, datorită proiectului realizat în cadrulMuzeului „ASTRA” şi deplasării realizate în varaacelui an de către specialiştii muzeului în satele

Transilvania

4/ 20

09

<<< 8

Localitatea Žejane (Jeiăn). Panoramă

istroromânilor: Elena Potoroacă – iniţiatoareaprogramului, Ovidiu Baron – specialist înmarketing, Raluca Iliuţ – responsabil turistic,Claudiu Doncuţiu din partea Studioului „ASTRA”Film şi subsemnatul. A fost un prilej deosebit de aintra în contact cu lumea puţin cunoscută prinrelaţii directe istroromânilor. O şosea asfaltată ducespre Žejane, aflat nu departe de Rjeca, dar într-orelativă izolare între păduri, altădată continui,astăzi segmentate de poieni. O autostradă porninddin staţiunea maritimă Opatije, într-un unghi de90° faţă de şoseaua spre Žejane, trece pe submuntele Učka printr-un tunel de 5 km spre bazinulVăii Boljunscica, vechiul Val d’Arsa, leagănul celeide-a doua grupări de vorbitori de istroromână, celdin sud – Şuşnieviţa şi Sub Codru (actualulIasenovik, denumire însemnând „Frăsinet”, înitaliană Frasinetto). De jur împrejurul lor, cătunecare şi astăzi poartă denumiri străvechi: Gradinje,Romanja, Krbune etc.

Iată cum arată habitatul istroromânilor: sate nuprea mari, cu case de piatră, cu acoperişuri de olane,cu străzi în cea mai mare parte asfaltate, cu grădiniascunse în spatele caselor şi cu un sol în cea maimare parte pietros. Intrarea veche în Žejane are unnume familiar, „Între Gardure”; intrarea nouă eînsă pe la „şula” (şcoală), iar „ulica” principală ducespre centrul satului şi mai sus spre biserică,străbătând localitatea de la est la vest; din centruspre nord ajungi la fântâna colectivă a satului,construită sub formă de cisternă de piatră şi la loculnumit „La Lak”, iar înspre sud, spre răscrucea cutroiţă („Capeliţa”). Multe case sunt părăsite. Uneleau vechi portaluri cu inscripţii. Chiar la intrarea însat e o veche fierărie („covăcie”). Pe porţile caselor,potcoavele bătute în cuie cheamă norocul, la fel caşi în orice parte a lumii.

Dincolo de vechiul Monte Maggiore, pe ValeaArsei, se află cătunul Romanija (denumirea seexplică prin antroponimul Roman). Mai la sud,Şuşnieviţa, sat răsfirat de-a lungul drumului. Laintrare se află cimitirul catolic, exemplu de estetică,de ordine, curăţenie şi respect faţă de cei morţi.Apoi urmează satul, având în centru vechea şcoalăa lui Glavina, alături de monumentul victimelorrăzboiului, pe care citeşti cu surprindere nume caMikleus Stoja, Bortul, Salamun. Şi aici casele sunttot de dimensiuni mari, de piatră, însoţite defântâni cisternă decorate în relief şi adeseori avândanul construcţiei scris pe ele.

Cu ajutorul localnicilor vizităm şi cătunul Brdo,ascuns în păduri, cu frumoasa sa campanilă.Urmează Jasenovik, cu vechea sa denumire „SubCodru”, cândva numit aşa după codrul ce acopereaîntregul Monte Maggiore.

Spre sud, cele două oraşe cu aspect medieval, cucetăţi în vârf de deal, Laban şi Rabac, încheie acestal doilea pas, printr-un ţinut feeric, în căutareaistroromânilor care s-au adaptat aici şi şi-audesfăşurat existenţa până astăzi.

Acesta este mirificul ţinut al istroromânilor, celde-al doilea pas pe care trebuie să îl faci nu numai lafigurat, ci şi la propriu, pentru a-i cunoaşte. Ca sădescoperi şi valoarea de prim ordin pe plan turistic,valorificat în prezent, dar nu şi în ceea ce priveşteistroromânii.

Al treilea pas: să-i cunoşti ca oameni

Coale bură, Domnul cu tire!

Istria e un teritoriu care a fost locuit şi e locuitde populaţii diferite, un adevărat nod demografic şilingvistic: latini, slavi, germanici. În prezent,populaţia dominantă e cea croată, iar italiana este înzonă o limbă de circulaţie comună pentru toţi ceicare vin din afară. În acest context, istroromâniiformează o comunitate mică, distingându-se prinlimbaj de toate celelalte populaţii cu care a intrat încontact. Posedă o cultură tradiţională specifică, alecărei aspecte sunt încă puţin cunoscute. Precumîntreaga populaţie a zonei, istroromânii au trecut şiei prin vicisitudinile istoriei, ultima încercare fiindcel de-al doilea război mondial, ale cărui urme încăse mai văd în fiecare localitate.

Una din cele mai grave moşteniri ce apasăasupra populaţiei istroromâne este lipsa unuifundament modern al spiritualităţii proprii. Întrecut au existat şi personalităţi ridicate dinmijlocul lor, însă integrate unei culturi dominanteşi străine masei de rând. Cu mari eforturi s-aînfiinţat după primul război mondial o şcoală încare se utiliza dialectul propriu. Pe de altă parte,religia este catolică, iar limba oficiată în biserică estecea croată. De obicei, preoţii catolici evită să discutedespre specificul enoriaşilor lor istroromâni. Şcolilenu mai funcţionează folosind dialectul identitar. Else transmite în prezent doar din familie. De fapteste o problemă mai veche, Burada constata şi elacum 100 de ani că de pe la 12 ani copii începeau sătreacă la o altă limbă. Tineretul preferăadaptabilitatea şi, când această adaptabilitate estedominantă, ea depăşeşte vorbirea părinţilor lor.Am asistat cu destulă tristeţe, de exemplu, la oconvorbire cu tânărul student Robert Doricic laOpatije, cu descurajanta concluzie în privinţapierderii motivaţiei de continuitate în obişnuinţautilizării limbii materne prin preferinţa adaptării încontextul actual a limbii croate.

Pe vremea când Burada călătorea prin Istria, el

9 >>>

vorbea de 6.000 de istroromâni în partea de nord-est a Peninsulei. În prezent, după 100 de ani,numărul lor a ajuns catastrofal de mic – între 400-500 de vorbitori ai dialectului. Se pare că sunt maimulţi istroromâni plecaţi la Roma sau la New Yorkdecât în cele două sate şi cele câteva cătune în caremai există astăzi populaţie de „rumeri”.

Şi totuşi ei continuă să existe în cele două sate.Modul de contactare nu e mult diferit faţă de cel din1900. Sunt tot atât de politicoşi,prudenţi, dar se bucură şi suntflataţi când cineva manifestă interesfaţă de ei. Atunci ies din rezervă şidoar atunci îşi manifestă identitatea.Îşi păstrează portul ca noi toţi, adicăacasă sau scos numai la sărbători.Oameni de mare suflet, cum ar fiMauro Doricic, tatăl tânăruluiRobert, ţin sus, la propriu, steagul„Zvonarilor” – formaţia de dansurişi obiceiuri populare din Žejane,ajunsă în toamna anului 2008 să fievăzută şi la Sibiu. În Şusnieviţa, unom asemănător, un adevărat ghid şio gazdă pentru oricine seinteresează de istroromâni este IosifGlavina, zis Pepo. În casa lui găseşti

curent cărţi, reviste (spre exemplu „Formula As”) şidiscuri româneşti, îndeosebi cu muzică populară.Contactul cu asemenea oameni nu are dificultăţi.Ospitalitatea e un factor prin care ne asemănăm. LaJasenovik, Ana Vozilic nu mai ştie ce să facă pentrua ne convinge să ne găzduim la pensiunea sa. IvanSankovic din Žejane a fost în stare să-şi pună tottimpul liber la dispoziţie pentru a ne prezenta satulşi felul de viaţă al Jeiănilor, gata oricând să

Transilvania

4/ 20

09

<<< 10

Biserica din localitatea Suşnieviţa

Portrete de istroromâni din secolul al XIX –lea. Carte poştală

interpreteze cântece populare cuinstrumente de corzi descrise şi deBurada. La fel şi părinţi lui Mauro –Miho şi Ana Doricic, cei maibătrâni locuitori ai satului. Dar celmai interesant este să-i asculţivorbind. Când vorbesc rar, e uşorsă-i înţelegi. Când vorbesc repede, emai greu să-i urmăreşti din cauzaamestecului cu cuvinte croate. Încentrul satului Žejane se află localul„La Pane” – ţinut de LucianoTurkovic cu soţia sa de originecroată – Juljana, unul din cele maiospitaliere locuri în care poţi să-icunoşti pe localnici, aşa cum şiBurada îi cunoştea în vechile„ospătării”.

Din discuţiile cu oamenii, dincunoaşterea directă se realizează celde-al treilea pas, cel mai important spre specificul„ascuns” al istroromânilor.

Ne-am gândit, în timp ce-i contactam, care arputea fi cel mai util ajutor pe care îl putem da. Uncontact permanent, pe criteriul „ei la noi, noi la ei”,ar fi fără îndoială unul din factorii stimulatori cu ceimai importanţi pentru menţinerea unor relaţiistrânse. Apare ideea unei Şcolii de vară privindlimba şi specificul culturii istroromâne. Ar finecesar un muzeu, care să reprezinte tradiţia lor,mai ales pe plan etnologic. Un asemenea muzeulipeşte, deşi patrimoniul virtual există: o civilizaţiecu particularităţi specifice, o cultură populară cuelemente încă păstrate vii, o memorie colectivă încăremanentă. Unelte agricole, mijloace de transport,construcţii tradiţionale, port popular, mai există unfond folcloric încă puţin cercetat. La Şusnieviţa, laMarco Belulovic există o fierărie, iar proprietarul eiconfecţionează miniaturi artizanale după modelulcarelor, căruţelor, plugurilor, sacalelor. Îl poţivedea cântând la armonică cântece populare. Pepereţii grajdurilor atârnă juguri de animale şi uneltegospodăreşti. Sunt şanse de valorificare a unuipatrimoniu care ar putea sta la baza unui muzeulocal, dar iniţiativa trebuie să revină localnicilor(iniţiativă care poate fi ajutată şi din afară).

Există un potenţial turistic încă nevalorificat pedeplin, în care localnicii îşi pun mari speranţe.

Este drept, dificultăţile supravieţuirii unui grupatât de mic de populaţie ridică mari probleme înceea ce priveşte posibilităţile actuale de afirmare.Şansele se împart între optimism şi pesimism. Nu evina nimănui – pentru un asemenea grup mic decâteva sute de indivizi, istoria şi globalizarea pottrece nepăsătoare, precum într-un celebru roman

SF în care vizitatorii cosmici vin şi pleacă, lăsândurmele picnic-ului la marginea drumului,indiferenţi la soarta pământenilor. Şi totuşi,conştientizarea acestei situaţii şi căutareamodalităţilor de eficientizare a contactelorcontinue cu istroromânii este de datoria noastră.Dar acesta reprezintă al patrulea pas.

Bibliography

1. Teodor Burada, O călătorie în satele româneşti dinIstria / A Voyage through the Romanian Villages inIstria, Iaşi, Tipografia Naţională, 18962. Josif Popovici, Dialectele romîne / RomanianDialects, HALLE A.D.S. Editura Autorului, 19143. Sextil Puşcariu, Studii istroromâne / Istro-RomanianStudies, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Gobl,1906

11 >>>

Cea mai veche casă din localitatea Žejane (sec. al XVIII-lea)